P. 1
G-bodea-Economie-Politica-Suport-de-Curs.pdf

G-bodea-Economie-Politica-Suport-de-Curs.pdf

|Views: 23|Likes:
Published by Alin Jacob
economie
economie

More info:

Published by: Alin Jacob on Feb 07, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/15/2014

pdf

text

original

Sections

  • 1.3. Legile economice: concept, mecanism de funcţionare
  • Cap. 2. ACTIVITATEA ECONOMICĂ PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR.
  • 2.1. Activitatea: trăsături, tipuri. Bunurile economice
  • 2.2. Trebuinţele şi interesele economice
  • Cap. 3. SISTEMELE ECONOMICE
  • 3.1. Sistemul economic. Tipuri de sisteme economice
  • 3.2. Economia naturală şi economia de mărfuri
  • 3.3. Piaţa – loc de manifestare a relaţiilor de schimb
  • 4.1. Conceptul de marfă
  • 4.2. Utilitatea mărfurilor: concept, comensurare
  • 4.3. Valoarea: concept, teorii despre valoare
  • Cap. 5. BANII
  • 5.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor
  • 5.2. Teorii monetare
  • 6.3. Interacţiunea dintre cerere – ofertă. Preţul de echilibru
  • 6.4. Agenţii economici: concept , trăsături, tipologie, dimensiuni
  • 6.5. Concurenţa pe piaţă
  • 7.3. Preţul: concept, factori de influenţă, tipologie, funcţii
  • 7.4. Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte
  • 8.1. Conceptul de piaţă monetară. Băncile şi instituţiile financiare
  • 8.2. Oferta şi cererea de monedă
  • 8.3. Piaţa financiară: concept, caracteristici, componente
  • 8.4. Bursele de mărfuri şi bursele de valori
  • 8.5. Piaţa valutară: elemente, trăsături, factori
  • 9.1. Piaţa forţei de muncă: cererea şi oferta de forţă de muncă
  • 10.1. Profitul – rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului
  • 10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei
  • 10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare
  • 11.1. Creştere, dezvoltare, progres economic
  • 11.2. Factori, stadii şi tipuri de creştere. Efecte ale creşterii economice
  • 11.3. Teorii şi modele privind creşterea economică
  • 12.1. Echilibrul economic: concepte şi corelaţii fundamentale
  • 12.2. Dezechilibrele economice
  • 12.4. Tipologia şi fazele ciclului economic
  • 12.5.Politici anticriză (anticiclice)
  • 13.4. Măsuri de diminuare a şomajului
  • 14.1. Rolul statului în economia de piaţă
  • 14.2. Politica economică a statului
  • BIBLIOGRAFIE

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Conferenţiar univ. dr. Gabriela BODEA

ECONOMIE POLITICĂ
suport de curs

Cluj-Napoca 2008

CUPRINS cap.1. Obiectul şi metoda economiei politice. Caracterul legic al economiei. ...................................................................................... 1.1. Originea denumirii Economie politică. Obiectul de studiu şi funcţiile Economiei politice. .................................................... 1.2. Principiile elementare ale gândirii. Principalele metode utilizate de economia politică, în scopul cunoaşterii. .................. 1.3. Legile economice: concept, mecanism de funcţionare .................. cap.2. Activitatea economică. Proprietatea asupra bunurilor. .................. 2.1. Activitatea: trăsături, tipuri. Bunurile economice. .............................. 2.2. Trebuinţele şi interesele economice ......................................... 2.3. Proprietatea: concept; subiecţii şi obiectul relaţiilor de proprietate. Dreptul de proprietate - elemente economico-juridice. ................... 2.4. Forme de proprietate asupra bunurilor. Pluralismul formelor de proprietate. ................................................................ cap.3. Sistemele economice ............................................................................ 3.1. Sistemul economic. Tipuri de sisteme economice. ................... 3.2. Economia naturală şi economia de mărfuri ............................... 3.3. Piaţa - loc de manifestare a relaţiilor de schimb ............................... 3.4. Economia de piaţă contemporană. Subsisteme particulare ale sistemului economic actual. ...................................................... cap.4. Marfa. Utilitatea şi valoarea mărfurilor. ...................................................... 4.1. Conceptul de marfă ................................................................. 4.2. Utilitatea mărfurilor: concept, comensurare ............................... 4.3. Valoarea: concept, teorii despre valoare ............................... cap.5. Banii 5.1. 5.2. 5.3. .............................................................................................................. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor. ............................... Teorii monetare ............................................................................ Categorii de bani. Convertibilitatea monedei. Rolul şi funcţiile banilor. .................................................................

5 5 7 9 12 12 13 16 17 19 19 19 21 22 25 25 25 30 32 32 32 33 36 36 39 42 44 46 50 50

cap.6. Cererea, oferta şi preţul de echilibru. Agenţii economici. Concurenţa pe piaţă. ............................................................................. 6.1. Cererea: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate. Opţiunea consumatorului. ........................................... 6.2. Oferta: concept, funcţie, factori de influenţă, barem, curbă, elasticitate ........................................................................................ 6.3. Interacţiunea dintre cerere - ofertă. Preţul de echilibru. .................... 6.4. Agenţii economici: concept, trăsături, tipologie, dimensiuni ......... 6.5. Concurenţa pe piaţă .................................................................. . cap.7. Costurile de producţie. Formarea preţului pe piaţă. ................................ 7.1. Costul de producţie: concept, conţinut. Mărimea şi tipologia costurilor. ........................................................................................
3

7.2. 7.3. 7.4.

Minimizarea costurilor. Raportul cost – profit. Pragul de rentabilitate. Evoluţia costurilor de producţie. .................... 51 Preţul: concept, factori de influenţă, tipologie, funcţii .................... 56 Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte .................... 57 63 63 65 68 70 72

cap.8. Piaţa monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară ................................ 8.1. Conceptul de piaţă monetară. Băncile şi instituţiile financiare. ......... 8.2. Oferta şi cererea de monedă ...................................................... 8.3. Piaţa financiară: concept, caracteristici, componente .................... 8.4. Bursele de mărfuri şi bursele de valori ........................................... 8.5. Piaţa valutară: elemente, trăsături, factori ................................

cap.9. Piaţa forţei de muncă şi salariul ....................................................... 73 9.1. Piaţa forţei de muncă: cererea şi oferta de forţă de muncă .......... 73 9.2. Mecanismul stabilirii mărimii salariului. Corelaţia dintre creşterea salariului şi productivitatea muncii. ................................ 76 cap.10. Profitul, dobânda şi renta - alte venituri ale factorilor de producţie ..... 80 10.1. Profitul - rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului. .......... 80 10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei. ...... 85 10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare. .......... 87 cap.11. Creşterea şi dezvoltarea economică ....................................................... 92 11.1. Creştere, dezvoltare, progres economic ........................................... 92 11.2. Factori, stadii şi tipuri de creştere. Efecte ale creşterii economice. ..... 98 11.3. Teorii şi modele privind creşterea economică ............................... 100 cap.12. Echilibrul şi dezechilibrele economice. Fluctuaţiile activităţii economice. ........................................................................................ 102 12.1. Echilibrul: concepte şi corelaţii fundamentale ............................... 102 12.2. Dezechilibrele economice ...................................................... 105 12.3. Ciclicitatea – trăsătură a activităţii economice. Cauzele evoluţiei ciclice. ............................................................................ 106 12.4. Tipologia şi fazele ciclului economic .......................................... 107 12.5. Politici anticriză (anticiclice) ..................................................... 109 cap.13. Inflaţia şi şomajul ............................................................................ 13.1. Inflaţia: concept, măsurare, cauze, mecanisme, forme de manifestare ............................................................................ 13.2. Efecte economico-sociale ale inflaţiei. Relaţia inflaţie – şomaj. Politici de reducere a intensităţii inflaţiei şi de combatere a consecinţelor ei. ............................................................................ 13.3. Dimensiuni ale şomajului. Forme, cauze, costuri şi consecinţe ale şomajului. ............................................................................ 13.4. Măsuri de diminuare a şomajului .......................................... 110 110 114 117 120

cap.14. Statul şi economia ............................................................................ 122 14.1. Rolul statului în economia de piaţă .......................................... 122 14.2. Politica economică a statului ..................................................... 123 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 130

4

în scopul ameliorării raporturilor sociale şi a celor dintre natură şi societate (ceea ce face posibilă evoluţia civilizaţiei). gospodărie) şi nomos (lege). economia a devenit un sumum de reguli care guvernează existenţa unui patrimoniu. 4. tendinţa de economisire a acestora şi. Astăzi. deocamdată. scop şi întrebuinţare alternativă. des nominalizată sub titulatura economiei politice. în perioada actuală. catallactică. s-a extins şi cercetarea în domeniu şi. 2. după cel puţin următoarele criterii: 1. economie naţională. CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI. economie mixtă (în cadrul căreia controlul se exercită. 6. Indiferent cum am denumi-o. Configurarea bogăţiei (avuţiei) ca sursă a bunăstării. în ansamblul ei. la rândul ei provenită din: oikos (casă. 3. 5. teoria economică studiază modalităţile în care se organizează subiecţii săi – indivizi şi/sau colectivităţi – pentru a rezista problemelor impuse de raritate. Primordialitatea elementelor privind comportamentul uman – considerând omul ca reprezentant al unei entităţi sociale. 1. economie socială. Concentrarea atenţiei asupra scopului nemijlocit al producţiei: acoperirea trebuinţelor umane. economie civilă. a tuturor sferelor acesteia. prin modul ei de creare şi repartizare între membrii societăţii. economică. Relaţia dintre om – mediu şi implicaţiile vieţii reale asupra economicului. încadrarea în coordonatele funcţiei de maximizare a rezultatelor obţinute. cu minim de efort – de unde rezultă sintagma economia – ştiinţa alegerii eficiente. 8. Ştiinţa economică – prin noţiunea economie – îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Considerarea intereselor drept pârghii economice esenţiale. potrivit ei.Cap. 7.1. ca bază a ştiinţei de profil. Conceptul evoluând în timp. este cert că. Ştiinţa economică. 5 . Astfel. economie domestică. au apărut noi forme şi moduri de abordare a fenomenelor economice şi a economiei în general. economia semnifică. Originea denumirii Economie politică. individul devine obiectul central al relaţiei dintre resursă. Obiectul de studiu şi funcţiile Economiei politice. Ca atare. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE. un element indicând modul de administrare a unui avut individual mai mult sau mai puţin însemnat. Orientarea subiecţilor economici spre principii utilitariste. Multitudinea lor nu face altceva decât să arate faptul că nu există un adevăr unanim acceptat în ceea ce priveşte definirea ştiinţei economice. Legătura dintre raritatea resurselor. având ca deziderat maximizarea satisfacţiei consumatorului. derivând din: oikonómia. odată cu ea. dar cea anglo-saxonă îl foloseşte cu precădere pe acela de economics. economie publică. literatura de origine sau de orientare franceză utilizează termenul economie politică. concomitent. plutologie. notăm că. deosebim o serie de posibilităţi de a privi economia. Alegerea sintagmei economia – mijloc de subzistenţă. la o primă analiză. În paralel cu dezvoltarea societăţii. 1. prin instituţii publice şi private). economie aplicată. simultan. între care le amintim pe cele mai reprezentative: economie. a fost denumită şi în alte moduri. prin bunuri şi servicii de calitate.

10. format din ansamblul factorilor primari (materiali. luând în considerare – în plus faţă de abordarea sistemică a economiilor naţionale privite în totalitatea lor – conceptul de dezvoltare dinamică şi de perspectivă. create în decursul procesului de reproducţie lărgită. în cadrul căreia datele problemei şi nivelul indicatorilor se schimbă la anumite intervale de timp. De aceea. respectiv colective. tehnic şi social.elaborarea de principii şi norme veridice. cost. Ştim.studierea aprofundată a raportului efect / efort. Integrarea. în scopul alocării optime a resurselor necesare unui anumit nivel de dezvoltare şi pentru orientarea politicii economice la nivel general. de altfel. repartiţie. Ca entitate unitară din punct de vedere economic. eficienţă. făcând legătura sferei micro.evaluarea costurilor alternative. utilitate. Între obiectivele principale ale ştiinţei economice menţionăm cel puţin următoarele. că economia nu este susţinută doar pe pilonii teoriei. dinamismul implică noţiunea de circuit economic mondial. Din punct de vedere al posibilităţilor de structurare. oricât de solizi ar fi ei – întrucât. ci în cel al dublei optimizări: atât a satisfacţiei consumatorului. III. Din punct de vedere al instrumentelor prin intermediul cărora funcţionează şi al obiectivelor pe care şi le propune. cât şi a profiturilor la nivel de firmă. în realitatea nemijlocită. 11. ştiinţa economică probează măsura în care cunoştinţele teoretice dobândite în acest domeniu primesc sporul de valoare oferit de pragmatism. IV. bazată pe aspecte clar delimitate. preţ. Mezoeconomia vizualizează activitatea şi realităţile petrecute la nivel de sectoare şi ramuri economice. cercetând cadrul general al realităţii prin analize agregate. acordându-le locul meritat în teorie şi practică: . . financiari. Această abordare presupune explicarea mecanismelor oricărui proces economico-social şi are ca finalitate posibilitatea evaluării. Pilonul ei îl reprezintă ansamblul fenomenelor şi proceselor petrecute în sfera economică. Valabilitatea şi aplicabilitatea fenomenelor şi proceselor economice (relaţia idei – fapte). productiv. economia (politică) se poate studia pe patru componente – şi anume: I. ea accentuează inter-relaţiile dintre subsistemele economicului. prin ea însăşi. pentru justificarea politicilor economice ale statului. cât şi o aplicantă a raţionalităţii. Ea tratează elemente legate de deciziile individuale luate asupra unor bunuri particulare. .descoperirea de noi adevăruri despre ceea ce înseamnă realitatea înconjurătoare (alături de alte ştiinţe). Reprezentarea unui orizont în care au relevanţă relaţiile economice (mai ales cele de proprietate). este atât o artă a afacerilor. profit.accentuarea importanţei alegerii individuale.manifestarea unui comportament raţional. Mondoeconomia poartă amprenta unei abordări de ansamblu. în elaborarea principiilor economice. schimb şi consum. . a unor noţiuni-cheie precum: lege economică. definim această ştiinţă ca fiind un agregat complex. nu în scopul maximizării efectelor. valoare.cu cea a economiei naţionale. II. umani) şi al relaţiilor dintre aceştia. Microeconomia scoate în relief cercetarea totalităţii fenomenelor şi proceselor desfăşurate la nivelul activităţii agenţilor economici primari. sfera economicului se manifestă pe două coordonate (care.9. Macroeconomia abordează comportamentul unei economii în totalitatea sa. . Privit ca mişcare esenţială a economiei. în stadiile: producţie. în complementaritatea lor. Economia este o ştiinţă autonomă. . . luând în considerare mărimea cumulată a indicatorilor derivaţi din cei valabili la nivel micro-. se împletesc şi se completează): 6 . Considerând realitatea înconjurătoare prin prisma relaţiei efort – efect. care determină manifestarea caracteristicilor de utilitate ale ştiinţei economice. conceptual-aplicative şi structurale.informarea corespunzătoare asupra caracteristicilor pieţei.

bazate pe date certe. potrivite funcţiei-obiectiv care analizează realitatea economică. i Economia normativă consistă în esenţa evenimentelor care ar trebui să se producă şi se bazează pe judecăţi de valoare. fie în vederea cunoaşterii unui obiect. în acelaşi timp. metodă – şi logos = studiu. însă. pot furniza informaţii pentru studii în domeniu. având drept scop primordial satisfacerea trebuinţelor umane. pe viitor. fenomen sau proces. spre coerenţă şi claritate. oricât s-ar repeta. semnificând drumul. seci. ele constituie tocmai câmpul de acţiune al elementelor care. privind modul de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor luate în considerare. importanţa unor adevăruri cunoscute sub denumirea de principii elementare ale gândirii: a) Principiul identităţii (“A este A”): Conform lui. ştiinţă) reprezintă totalitatea metodelor de cercetare folosite de o ştiinţă autonomă.2. Metodele utilizate de economie trebuie să dispună de raţionalitate. Ea este atât modalitate de acţiune. percepte subiective. prin metoda de cunoaştere economică înţelegem modul de a cerceta diverse elemente ale sferei la care facem referire. de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. fie în atingerea unui scop. cât şi instrument de cercetare şi ansamblu de operaţii realizate pentru atingerea unui obiectiv propus. Studiile în domeniul metodelor de analiză utilizate în economie n-au făcut decât să adâncească. de către indivizi diferiţi) dintr-un punct de vedere şi în acelaşi 7 . pe idei social-filosofice. Ea oferă recomandări şi face prescripţii în direcţia celei mai bune modalităţi de acţiune. chiar cultural-religioase. Ideea centrală a oricărei abordări despre metodă este faptul că ea trebuie să aibă o motivaţie bazată pe rigoare şi explicaţie. în timp. calea urmată sau modul de a proceda. testează şi dovedeşte valabilitatea elementelor aparţinând realităţii imediate sau a fenomenelor şi proceselor viitoare. latura cognitivă. dar. b) Principiul contradicţiei (“A şi non-A”): Potrivit lui. doar prin respectarea adevărului ştiinţific (delimitând sensul strict al tuturor noţiunilor utilizate). Actualmente. cunoscute teoretic şi abordate din viziune practică.Economia pozitivă se referă la explicaţii obiective. în vederea descoperirii şi dovedirii adevărului (având drept obiectiv lărgirea orizontului ştiinţific). există şi întrebări cărora nu le ştim răspunsul. precum şi prin luarea în considerare a perspectivei istorice a anumitor termeni. i 1. Din asemenea motive. Nu sunt de dorit – cu alte cuvinte – nici generalizările excesive. latura aplicativă. Ea presupune şi conştientizează un mod de gândire care valorifică. emiţând. ulterior. Termenul metodă este cunoscut încă din antichitate (la greci şi la romani). Acest postulat se poate realiza. este obligatoriu şi firesc ca o aceeaşi idee precisă – exprimată la un moment dat – să-şi păstreze neschimbat conţinutul iniţial. Principalele metode utilizate de economia politică. Trebuie găsită calea de mijloc. funcţiile ştiinţei economice au în vedere: mai întâi. Metodologia (derivând din termenii greceşti methodos = drum de urmat. Principiile elementare ale gândirii. traiectul ce poate fi urmat în studierea fenomenelor şi proceselor economice. În afara “zonelor” cunoscute sau posibil de studiat în sfera economică. ştiinţifice. două afirmaţii – expuse (eventual. departe de-a ne opri din drumul destinat cercetării. în scopul cunoaşterii. pentru ca variabilele introduse într-un anumit sistem să dea naştere unor reprezentări concrete. pe această bază. trebuie să şi confere această calitate rezultatelor dobândite. dar nici referinţele stricte. nepărtinitoare şi logică.

în scopul de a ajunge la concluzii general valabile. fie pe baza unui criteriu unic. c) Principiul terţului exclus (“A sau non-A”): După această lege.. În esenţă. afirmaţia precedentă riscă să fie rapid combătută: nu putem pune semnul egalităţii între metodele cu caracter general. orice astfel de procedeu se desfăşoară respectând câteva principii: de la simplu la complex. invariabil. Comparaţia se desfăşoară după anumite criterii. nu pot fi. comune tuturor ştiinţelor – dar au aspecte particulare. în timp şi/sau spaţiu. interpretarea şi explicarea realului. Principalele metode cu care se operează în economie au în vedere cele ce urmează: 1) Observarea îl orientează pe economist şi îl ajută să-şi verifice ulterior concluziile.a. generalizarea şi. Notăm că există mai multe moduri (nivele) de studiu observativ: depistarea. să se poată ajunge la principii derivate. 2) Ipoteza constituie o presupunere ştiinţific fundamentată. trei etape: observarea. în acest caz. respectiv reincluderea lor într-un sistem anterior constituit. dar amândouă pot fi false. de la nivelul micro. ea trebuie verificată de temeiuri concrete sau de elemente care să-i poată atesta. în ideea de unitate complementară. adevărul şi valabilitatea. pentru ca o noţiune sau o afirmaţie să fie reală.. falsă (o a treia posibilitate fiind exclusă). 3) Comparaţia reprezintă procedeul în virtutea căruia. o serie de procedee în cercetarea elementelor care constituie obiectul ei de studiu. verificarea ipotezelor. observaţia mecanică (intermediată de elemente tehnice) ş. 8 . de la inferior spre superior. Fiecare ştiinţă are anumite modalităţi de cercetare a proceselor pe care baza cărora se întemeiază.la cel macro-. Ele sunt. în principiu. date de propriile delimitări tipologice. în intenţia caracterizării accentuate a unor aspecte de bază. pentru motivul că. Ea apare sub două forme: autoobservare (în cazul primei etape de analiză a propriei activităţi) şi observare externă (orientată asupra mediului). înseamnă că cealaltă este. adică la cazuri particulare. despre legăturile endogene existente între diferite noţiuni sau procese. întrucât fiecare ştiinţă – în cazul nostru. 5) Analogia se referă la găsirea unui anumit număr de asemănări între noţiuni sau procese. 6) Analiza constă în descompunerea logică a unui obiect de studiu în părţi componente şi în examinarea separată a fiecăreia dintre ele (delimitând esenţialul de neesenţial). în final. 8) Inducţia este un procedeu de raţionament care decurge din analiza cazurilor particulare. S-ar putea argumenta. controlul. 9) Deducţia porneşte de la anumite ipoteze (premise. Ea cuprinde. că nu mai este nevoie de studiul metodelor utilizate de economie. legi). urmând ca prin logică sau pe baza aplicării conceptelor generale. Ştiinţa economică foloseşte. de obicei. soluţii. Nu suntem de această părere. economia – are un front bine demarcat de bazele altor domenii. 4) Concretizarea nominalizează operaţia de aplicare a principiilor generale în studiul. aşadar. modalităţi de calcul ş. relevând construcţia bine închegată a întregului pe care ambele îl cercetează. deoarece sunt aceleaşi cu cele folosite în general. de la indicatori cantitativi la cei calitativi. d) Principiul raţiunii (fundamentării): Conform lui.a. în general. 7) Sinteza reprezintă reconstituirea părţilor izolate ale unui întreg. fără erori. fie a minimum două variante de idei. dacă una din ele este adevărată.timp despre un anume conţinut – opuse una alteia. se realizează înregistrarea asemănărilor şi diferenţierilor dintre acestea (cu menţiunea că elementele studiate trebuie privite dintr-un acelaşi punct de vedere). ambele. adevărate. date fiind – în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere – două afirmaţii diferite despre un acelaşi fenomen sau proces. metode general valabile. deşi parţial adevărată. Notăm că ultimele două metode (analiza şi sinteza) se studiază.

16) Experimentul constituie reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a cursului unui fenomen sau proces economic. 14) Metodele matematice se referă la diverse modele. Important este că legile economice nu dictează (ca alte tipuri de legi). • sunt condiţionale (sunt influenţate de factori particulari şi de condiţii clare). 12) Metoda logică se referă la studiul proceselor economice în evoluţia lor naturală. general valabile. în laborator sau în mediul natural). precizăm că: • ele exprimă tendinţe ale fenomenelor din sfera corespunzătoare (relevă evoluţia tendenţială a sistemului pe care îl reprezintă). de obicei. uneori. în diferite perioade. în transformarea principiului în realitate. nu se prea realizează în această sferă. pe linia firească a dezvoltării. 15) Metodele statistice folosesc ca arsenal mijloace variate. necesitate şi valabilitate. ca urmare. ne bazăm mai ales pe exactităţi). adică recomandă şi conving. posibil şi eficace. dar trebuie ştiut – în plus faţă de cele anterioare – că presupune teste. care permit concluzii verificabile la diferite nivele ale unui sistem. se deduce din ea sau o generează. Ca trăsături generale ale legilor economice.3. nu se pot exprima numeric şi. experimentul nu este dorit şi. precum: tabele. conferă posibilitatea cercetării şi cunoaşterii modului lor de acţiune. De pildă. în raport cu ceea ce el consideră util. în strânsă legătură cu abstracţia şi cu procedeul invers: trecerea de la concret la abstract. Acest tip de lege înseamnă apelarea la elemente intuitive. stadii şi condiţii de desfăşurare. – în general preluate din anumite surse de specialitate. deci. micro. complexitatea şi rapiditatea schimbărilor din economie. care se manifestă independent de voinţa oamenilor şi nu decurg din conştiinţa lor. create şi dezvoltate între fenomenele şi procesele economice. de multe ori. ci orientează domeniul căruia i se ataşează. prin observaţia şi analiza condiţiilor care o determină. iar subiectul economic îşi exercită – deliberat – funcţia de putere şi interesul. grupări de date. teoreticoaplicative) pe anumite laturi ale unui fenomen sau proces. ia în considerare forţe şi influenţe care grevează comportamentul agenţilor economici pe piaţă. noţiunea în sine – lege economică – e puternic influenţată de termeni precum oportunitate. într-un cuvânt. modelul constituie o reprezentare în formă simplificată a unui proces – în cazul nostru. Spre deosebire de legile naturii. calcule economice. necesar. nu suportă cuantificări (ori. 11) Trecerea de la abstract la concret constă. 9 . Legile economice: concept. depinzând de aspecte care le motivează conţinutul şi modul de acţiune. repetabile şi relativ stabile. mecanism de funcţionare Realitatea are o legătură de netăgăduit cu legea economică. Din cauze legate de unicitatea. cele proprii economiei au ca specific implicarea elementului uman: deşi sunt legi obiective. elemente de teoria jocurilor – şi se pot constitui în reprezentări statice sau dinamice. că el este exclus. totuşi. lăsându-le la o parte pe cele cunoscute (sau eliminându-le)şi insistând asupra altora.10) Abstracţia ştiinţifică pune accentul (prin metode descriptive.a. de fapt. în scopul cercetării lui în condiţii speciale (“observaţie provocată”. prelucrări statistice şi alte elemente care. Definim legile economice ca fiind totalitatea relaţiilor esenţiale. Ea nu e un accident.sau macroeconomice. serii ş. ci decurge dintr-un proces de abstractizare. • au caracter normativ. 13) Metoda istorică presupune analiza realităţii în modul în care ea a existat şi/sau există (este vorba de aşa-numitul “mers al dezvoltării”). necesare. a unuia de tip economic. ea se utilizează. Nu putem afirma. în economie. De aceea. iar ulterior. 1.

legi sectoriale şi de ramură (la nivelul componentelor economiei naţionale): legea producţiei. putându-se modifica la apariţia unor factori perturbatori ai mediului economico-social. 5. întotdeauna. . legea acumulării. desemnând aspecte diferenţiate ale sferei economice. legile economice nu anulează orice aspecte de ordin subiectiv. independent de intenţia şi voinţa oamenilor (fie că ei le cunosc sau nu. se manifestă şi acţionează în raport cu epocile sau sistemele pe care le traversează. însă. b) În raport cu perioada de valabilitate a acţiunii lor. legea concurenţei. legea consumului. d) După natura lor. Datorită respectivei intercondiţionări s-a format un sistem de legi economice bine delimitat. fie că sunt interesaţi sau nu de modul lor de exteriorizare).legi economice specifice unui anumit sistem: legea profitului. deoarece vizează fenomene care urmează în timp. . .legi economice cu caracter logic. aplicându-le în folosul şi în interesul propriu. Acestea din urmă apar. distingem: . în consecinţă.legi economice privind structura sistemului: legea dezvoltării echilibrate a ramurilor economiei naţionale. au caracter istoric (apar. nu sunt create de om şi nu decurg din imaginaţia acestuia. validitatea lor se menţine atâta timp cât durează condiţiile care le-au generat. implicând noţiunile “antecedenţă” şi “succesiune”. 4. care izvorăsc din analiza de tip abstract şi/sau calitativ. depinzând atât de premisele apariţiei lor. Deşi sunt expresii obiective ale raporturilor din economie şi se manifestă ca atare. proprii aceleiaşi sfere. legea diviziunii muncii. derivate din însăşi existenţa şi aplicabilitatea lor: 1.sunt cauzale. . . legea ofertei. legile economice au anumite trăsături specifice. Precum alte legi aparţinând ştiinţelor sau realităţii faptice. acţionează în mod deliberat. ca atare. legea ofertei.legi economice generale. ele având caracter obiectiv.legi economice care sesizează şi asigură evoluţia sistemului (de la simplu spre complex şi de la inferior spre superior): legea acumulării. implică. 3. iar conţinutul lor nu este dat o dată pentru totdeauna.legi economice care vizează buna funcţionare a sistemului de referinţă: legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă. în cadrul căruia procedăm la o clasificare generală: a) În funcţie de aria de desfăşurare.legi microeconomice (la nivelul agenţilor economici): legea diviziunii muncii. • 10 . există: . au o arie de expansiune specifică şi bine determinată. c) Conform legăturilor pe care le intermediază în economie.legi mondoeconomice (la nivelul economiei mondiale): legea diviziunii internaţionale a muncii. legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor. legea concurenţei. elementul uman nu poate crea sau anula legi economice. Orice lege economică are influenţă asupra altora. deosebim: . legea concurenţei.legi economice comune mai multor sisteme: legea cererii. legea repartiţiei. . legea profitului. o reacţie de tip feed-back (stimul-răspuns). . legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă. legea diviziunii muncii. legile exprimate în cazul socialismului).legi macroeconomice (la nivelul economiei naţionale): legea cererii. diferenţiem: . proprii tuturor tipurilor de sisteme cunoscute în evoluţia omenirii: legea rarităţii. 2. cât şi de condiţiile de desfăşurare. legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor. în modul în care elementul uman înţelege acţiunea lor obiectivă. legea productivităţii.

în economie. respectiv interioară. concret. general valabile. în cazul legilor economice). În economie. această constatare este rezultatul legăturilor profunde.).a.legi economice de tip statistic. În mod firesc. Întreaga evoluţie a sistemului economic constituie un efort continuu de a cunoaşte şi de a de a determina legăturile relativ stabile dintre organismul economic. ca aparţinând persoanelor neatinse de sclavie. În strânsă corelaţie cu cele anterioare apare termenul libertate. politică. cost. b) posibilitatea obiectivă a cunoaşterii tuturor condiţiilor propice desfăşurării mecanismului de acţiune a legilor respective. propice acţiunii legilor dintr-un sector sau altul al economiei. preţ. În consecinţă. Problema care se pune este. libertate individuală. i alta operatorie. El este alcătuit dintr-un ansamblu de pârghii (specifice: trebuinţe.a. c) transformarea posibilităţii în realitate obiectivă şi trecerea din sfera potenţială în aceea efectivă. în vederea rezolvării unei probleme. Starea de echilibru a unui sistem este expresia unui proces bine structurat. Mecanismul economic reprezintă un mod de organizare şi funcţionare a realităţii proprii unui sistem de o asemenea natură. axată pe ansamblul de acţiuni şi procedee de transformare a informaţiei. de cunoaştere şi de exprimare. interese. iar noţiunea de bază în acest cadru este cea de sistem de referinţă. mecanismul de funcţionare a legilor economice se sprijină. civilizaţie. din voinţa alteia (altora). în domeniul economic. cât şi stocastice. conform scopului urmat de cercetarea fenomenelor şi proceselor corespunzătoare (aspect teoretic). Nu trebuie uitat că o formă de manifestare a libertăţii economice în acest câmp o constituie învingerea (depăşirea) obstacolelor aflate în calea dezvoltării fireşti. libertatea devine un punct de interferenţă a două principii: responsabilitatea socială şi înţelegerea necesităţii de asumare a ei. în cadrul lui coexistând mai multe subdiviziuni interdependente. - 11 . în condiţiile actuale. – şi extraeconomice: cultură. cea a prevalenţei necesităţii sau a întâmplării în economie. mecanismul de funcţionare a legilor corespunzătoare presupune trecerea gradată prin trei “etape” ale procesului de maturizare a informaţiei: a) necesitatea obiectivă a distincţiei între sensurile activităţii determinate de legile economice. Dintr-un astfel de punct de vedere. respectiv colectivă. Libertatea în sine denotă starea în care o persoană nu este supusă unor elemente coercitive. pe două componente: i una informaţională. care sunt legile economice. în întregul lui. impuse de legile economice. În particular. care exprimă regularităţi verificabile şi concretizează atât relaţii funcţionale. profit ş. produs al selecţiei şi adaptării reciproce a organismului respectiv la mediu. însă. El este legat. esenţiale. se constată că în ştiinţa economică îşi fac locul următoarele categorii: libertate manifestă. În raport cu aceste trepte evolutive. întrucât poate fi privit din două perspective: libertatea de acţiune şi libertatea alegerii (restrânsă. potrivit intereselor fiecărui participant la viaţa economică (aspect potenţial). Calitatea de om liber este specificată încă în dreptul roman (status libertatis). libertate de simţire. reprezentată de sistemul noţiunilor necesar a fi cunoscute (generale şi particulare). elemente juridice ş. de binomul necesitate – întâmplare. structura lui funcţională şi factorii externi care îl influenţează (adică legile economice). în orice tip de sistem există o logică bine delimitată a problemelor impuse de propriul mecanism de funcţionare.

. . . apă – în unele tipuri de societăţi.bunuri libere (aer. cunoaştem: . • Capacitatea bunului creat de a se face util. Bunurile economice. .activităţi mixte. socială sau de alt gen) şi mediu. există: .activităţi ilegale (împotriva legii). În accepţiune largă. de fapt.activităţi predominant materiale.Cap. ea devine conştientă. apare ca o activitate normală.bunuri substituibile (care pot fi înlocuite cu produse având caracteristici asemănătoare). elemente între care are loc un consum energetic cu finalitate adaptivă. Ca reflecţie asupra lumii. . există: . • Accesul la resursele necesare: Legea economică a rarităţii se manifestă prin faptul că natura.bunuri de producţie (prod-factori. structura şi calitatea input-urilor utilizate în orice proces economic sporesc mai lent decât dimensiunile similare ale nevoilor umane.activităţi nelegale (care eludează legea). .bunuri concurente. respectiv elemente a căror valoare comercială este nulă). 2. .bunuri comerciale. c) După nevoia pe care o acoperă. 2. Activitatea: trăsături. o raportăm la nevoi şi interese. Activitatea reprezintă o modalitate fundamentală de existenţă a omului.activităţi legale (conform legilor). Clasificăm bunurile după mai multe criterii: a) Sub aspectul caracteristicilor generale. b) după natura produsului creat: . însă. Făcând parte dintr-un cadru reglementat. o relaţie între un organism de o anumită natură (economică. Bunurile economice. dar când se referă la însuşirea anumitor idei. tipuri. deşeuri nerecuperabile. un raport. care să determine necesitatea de a produce. . ea constituie. ACTIVITATEA ECONOMICĂ. .bunuri complementare (care se utilizează alături de altele).activităţi intelectuale.1.activităţi administrativ-juridice şi sociale. se va transpune în activitate cu caracter economico-juridic.activităţi predominant spirituale. b) După legătura cu alte bunuri. Fabricarea bunurilor este condiţionată de multiple elemente. Clasificarea activităţilor se poate face respectând anumite criterii: a) după origine: . iar cele mai importante vizează trei aspecte: • Existenţa unei trebuinţe concrete. anumite categorii de pământ. Activitatea omenească simplă este una de tip natural.activităţi biologice. 12 . volumul. care servesc creării altor fabricate). c) după legătura cu sistemul legislativ: . Dacă. PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR. se transformă în activitate spirituală.

bunuri de strictă necesitate (prioritare). . KeC/V < 0. ale motivaţiei. Necesităţile respective se regăsesc în viaţa de zi cu zi.a.bunuri normale (constând în majoritatea produselor) – a căror cerere C variază în aceeaşi direcţie cu venitul V. situaţie în care KeC/V = 1). Motivaţia constituie. e) Potrivit stringenţei care determină satisfacerea nevoilor şi raportul cu factorul cerere. respectiv V( → C(. precum şi tipologia şi factorii consumului (venit. un bun trebuie să presupună relaţii corespunzătoare. obiective. deci V&→ C(. trebuinţele (nevoile). deci V& → C&. este situaţia acelor produse (cu precădere alimente cum sunt cartofii. le utilizează şi dispun atât de ele. Ele reprezintă forme primare. în aspiraţiile oamenilor. precizarea că majorarea cererii lor se realizează mai repede decât cea a disponibilului bănesc. bunurile care se produc.bunuri inferioare (de tip “Giffen”) – în cazul cărora cererea C variază în sens invers cu evoluţia venitului V al consumatorului.). în legătură cu elemente precum: colectivitatea. concret. aspecte calitative ale unor produse de tipul asistenţei medicale. de către o persoană sau un grup social. preferinţe ş. de cauzalitate. diferenţiem: . între cele mai importante subdiviziuni ale ei nominalizăm.a. . 2. legumele uscate ş. facem. trebuinţele au şi o latură subiectivă. pâinea. deosebim: . însă. care indică trăirea. iar coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv şi supraunitar: KeC/V > 1. Ele se află în posesia agenţilor economici (regăsiţi în calitate de subiecţi ai proprietăţii) – persoane fizice şi juridice care. modalităţile de repartiţie şi de schimb în privinţa bunurilor respective. cerere. mai slabă decât a cea a disponibilităţilor băneşti. teoretic. de obicei.bunuri superioare (denotând. cu alte cuvinte. obiectivă. Din perspectivă juridică.). cât şi de rezultatele folosirii lor. respectiv V( → C(. înainte de toate.) care nu-l mai interesează pe cumpărător atunci când i se măresc posibilităţile financiare.bunuri normale din acest punct de vedere.bunuri de satisfacţie (satisfactori destinaţi trebuinţelor de consum ale populaţiei).a. servicii sau informaţii (corespunzător educaţiei.. Trebuinţele şi interesele economice Activitatea este motivată de diverse structuri ale sferei social-economice. În concluzie. (există şi bunuri a căror cerere evoluează proporţional cu venitul. cheltuielilor aferente timpului liber ş.) – a căror cerere C variază în aceeaşi direcţie cu venitul V. deci V& → C&. Pentru a fi considerat economic. dar subunitar: 0 < Ke C/V < 1. sporirea cererii lor este. în orice categorie de sistem (societate). în nevoia lor de a deţine noi bunuri. Facem referire. dacă manifestarea nevoilor este de natură firească. pe primul plan. respectiv V( → C&. Totuşi.2. privite din punctul de vedere al aşteptărilor. . 13 .bunuri de lux. la raporturile în care se află oamenii. o lege generală a dezvoltării şi organizării psiho-comportamentale a omului.a. aşa încât coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv. Ca atare. a unei stări de necesitate în legătură cu un obiect sau proces capabil s-o satisfacă. posibilităţilor materiale ş. bunurile economice sunt obiect al relaţiilor de proprietate. a) Din punctul de vedere al relaţiei cerere – venit. . prin natura drepturilor lor. nivelului cultural. modul de conştientizare şi mai ales satisfacerea lor au conotaţii psiho-subiective.

nevoi generale (sociale). b) conţinutul lor se stabileşte în funcţie de condiţiile.. trebuinţele au anumite caracteristici comune: a) presupun prezenţa unui obiect (proces) care le orientează. Unii au.necesităţi sociale (de comunicare). deosebim: .necesităţi de altă natură: economice. . Firesc. juridice ş. Indiferent de numărul lor.trebuinţe multinaţionale. există: . distingem: . 14 . de modul de satisfacere şi de accesibilitatea la obiectul (procesul) amintit. denotă rezultanta reală a motivaţiei umane.necesităţi solvabile (au surse şi mijloace reale). constituind calea spre înţelegerea fenomenelor şi noţiunilor amintite.nevoi individuale. .necesităţi parţial solvabile. . Nu înseamnă că nu există necesităţi comune.necesităţi somatice (organice. trebuinţele situate pe palierul de bază (cele organice) se acoperă cu prioritate. . În plus.1. mediu. doar că fiecare individ – prin prisma mediului familial. . .trebuinţe naţionale. . ordinea este dată de principiile: simplu → complex.1. Figura 2.nevoi de grup.1. care le motivează.a.trebuinţe regionale.Clasificăm nevoile după o serie de criterii: 1) După natura trebuinţelor. nevoi suplimentare marii mase a populaţiei: este vorba despre cei care depăşesc nivelul obişnuit. al (auto)educaţiei.necesităţi spirituale (de creaţie şi cunoaştere). al pregătirii ş. elementele ieşite din circuitul valoric nu constituie decât rareori obiect al nevoilor).a. la intervale mai reduse sau mai largi de timp.trebuinţe mondiale. . având trebuinţe elevate. . ca atare nici nevoile lor nu sunt aceleaşi. d) dezvoltarea lor este dependentă de factori socio-istorici (pentru că. realizăm următoarele: • De regulă. – găseşte un alt mod de a şi le satisface. nevoia generează consum. respectiv inferior → superior. . de exemplu.necesităţi insolvabile. c) au caracter ciclic: reapar. al nivelului de trai. 4) După posibilitatea satisfacerii. 2) După subiecţi. Ştim că nu se întâlnesc oameni identici. distingem: . însă. Trebuinţe spirituale ↑ Trebuinţe valorizatoare ↑ Trebuinţe sociale ↑ Trebuinţe materiale ↑ Trebuinţe biologice ↑ Motivaţie organică Figura 2.trebuinţe locale. . .necesităţi materiale. 3) După aria de manifestare. biologice). Etapele apariţiei şi satisfacerii necesităţilor umane Analizând Figura 2.

în relaţie cu trebuinţele şi cu utilitatea bunurilor. Trebuinţele se multiplică şi se diversifică în timp şi spaţiu. menţionăm că unele surse explicative îl privesc ca fiind. se constată că dacă o senzaţie agreabilă se repetă.interese individuale (private. încât oricare unitate a acestuia să-i aducă o aceeaşi mulţumire (deci atunci când utilitatea finală generată de oricare unitate de venit repartizată pentru consum. D. Încercând să clasificăm interesele economice. expresia relaţiilor de producţie pe care el însuşi le determină. în general. Semnificaţiile termenului se lărgesc prin intermediul raporturilor oferite de sistemul intereselor economice. de acţiune. în timp ce în anumite condiţii. întrucât. influenţându-se reciproc şi ducând la apariţia reacţiilor de concurenţă.• • • iar baza societăţii de consum este dezirabilitatea (dorinţa). până devine nulă. A. . Limita dezvoltării trebuinţelor este dată de capacitatea reală de a le acoperi (în plus. intensitatea ei. Referindu-ne la interesul economic. în timp.A doua lege a lui Gossen: Un individ obţine maximum de satisfacţie atunci când îşi repartizează venitul disponibil de o asemenea manieră. personale). germenele apariţiei altora (derivare arborescentă). în altele conlucrarea. Esenţa acestor idei constă în următoarele: . în cazul general. la început mare. modificându-se (parţial sau complet) de la o epocă la alta şi reflectându-se în năzuinţele. calitatea şi structura nevoilor. Nu toţi indivizii ajung să aibă necesităţi situate la cel mai înalt nivel. observăm că respectiva categorie este deosebit de vastă. Nu întotdeauna. Se verifică ideile cu caracter legic asupra bunurilor. de impuls. Corespunzător. deosebim: . se ştie că resursele sunt în mare majoritate neregenerabile). 15 . dar poate fi vorba şi de nevoi a căror realizare presupune bunuri-substitut. în cadrul căruia se accentuează rolul fiecărei componente: de cauză. Nevoile se supun mai multor elemente normative: . pe de o parte. De aceea. în orice caz. Este clar. C. temelia interesului este starea conflictuală. La un moment dat. sentimentele şi scopurile oamenilor. principala sursă a intereselor economice o constituie forma de proprietate. gradul de evoluţie al forţelor de producţie şi al relaţiilor economice.a. gradul şi durata ei scad cu fiecare repetare. pentru fiecare subiect economic există un nivel optim de satisfacere a unei nevoi. O anumită trebuinţă poate fi satisfăcută prin aportul parţial al mai multor bunuri (servicii).Prima lege a lui Gossen: Pe măsură ce o nevoie este satisfăcută în mod continuu prin consumul unor cantităţi adiţionale de resurse (produse). iar în caz extrem se atinge stadiul de dezutilitate (trecându-se prin faza de non-utilitate). conferă subiectului o satisfacţie de aceeaşi mărime). până ajung la zero. omul însuşi evoluează. Ca urmare. deoarece satisfacerea anumitor nevoi poate fi. nivelul. complementaritate. realizată fiind o anumită nevoie. precum şi modalităţile şi posibilităţile lor de realizare. Ca atare. În orice tip de sistem. ca interes de bază al subiecţilor economici. se reduce şi utilitatea resurselor (bunurilor) respective. această logică este adevărată). descreşte progresiv. enunţate de Heinrich H. vom face referire doar la unele dintre cele mai importante “zone” vizate: a) După aria de extindere. Gossen în 1854. sunt generate altele (deşi. el are caracter istoric. În unele situaţii. care implică satisfacerea graduală a trebuinţelor individuale şi/sau sociale. iar pe de altă parte. încă. B. care denotă stingerea ei o perioadă de timp.. se constată că necesităţile umane interacţionează în măsură mai mică sau mai mare (creând relaţii de tip feed-back). că interesele economice sunt influenţate şi de alţi factori: nivelul de dezvoltare al societăţii. substituibilitate ş.

respectiv obiectul ei – elemente privite distinct de către specialiştii în drept civil. Raporturile în care se află oamenii în cadrul activităţilor economice sunt raporturi de interese şi.3. se vorbeşte despre alte raporturi: închiriere.interese indirecte (mijlocite de factori exteriori). locaţie de gestiune. . inevitabil.. contradicţii). 2. sub impulsul intereselor economice. b) După subiecţii care le reprezintă. oamenii urmăresc realizarea propriilor scopuri. concesionare (dacă se are în vedere transmiterea posesiunii şi a utilizării) – sau uzufruct (dacă este cazul transferului atributului de culegere a roadelor.reprezintă aproprierea (însuşirea) unui bun. Proprietatea: concept. . de însuşire a anumitor bunuri. statornicite în privinţa însuşirii diverselor bunuri de care ei sunt interesaţi. indiferent de particularităţile activităţilor depuse. iau naştere. proprietatea apare ca o relaţie socială care ia naştere în legătură cu însuşirea bunurilor. Proprietatea însumează ansamblul relaţiilor generate de legăturile dintre oameni (subiecţi economici activi). raporturile create se manifestă sub forma moştenirilor şi donaţiilor. . unul câte unul). dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv. proprietatea se caracterizează prin aceea că: . prin putere proprie şi în interes propriu. În general. dar respectând prevederile legii. Ei caută să-şi definească diverse concepte şi să-şi construiască mijloace adecvate atingerii ţelurilor fixate (chiar dacă. utilizării şi administrării obiectului proprietăţii. pe bază de raporturi de echivalenţă. recunoscut prin lege. dar fără a fi vorba de echivalenţă. precum şi în ceea ce priveşte culegerea roadelor ca urmare a folosirii bunului respectiv (drept de uzufruct). subiectul proprietăţii este reprezentat de persoane fizice şi/sau juridice (agenţi economici). a atributelor proprietăţii. b) În condiţii similare. c) În schimb. Aceste raporturi – guvernate şi delimitate de norme socialjuridice specifice fiecărui tip de sistem economic – pot primi un sens real. observăm: .interese de grup. În accepţiunea economiştilor. arendare. direct şi 16 .interese sociale (colective sau generale). Dreptul de proprietate – elemente economico-juridice. Majoritatea definiţiilor cunoscute în teoria de specialitate sunt de acord că proprietatea se prezintă sub forma unităţii a două componente (în acelaşi timp condiţii de existenţă): subiecţii. doar dacă sunt relaţii care presupun exercitarea deplină şi efectivă a atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile şi comensurabile (determinate de apropriere şi iniţiate de procesul de apartenenţă): posesia. în urma folosirii unui bun).subiectul ei – proprietarul – exercită atributele cuvenite prin putere proprie şi în interes propriu. în sensul posesiunii. omul exercitând în privinţa lor o serie de atribute. folosinţa şi dispoziţia. aduce cu sine apariţia şi manifestarea relaţiilor de vânzare-cumpărare. Corespunzător. Observăm că: a) Înstrăinarea simultană şi totală. politice şi juridice din economie şi societate. Ele deţin anumite categorii de bunuri în proprietate exclusivă şi îşi exercită drepturile în privinţa acestora. subiecţii şi obiectul relaţiilor de proprietate. determinând toate celelalte conexiuni sociale. inclusiv uzufructul. atunci când e vorba despre înstrăinarea parţială a atributelor proprietăţii (respectiv transferarea lor. Ca raport social-economic.interese directe (nemijlocite).

i deplin şi exclusiv. asupra drepturilor de autor. brevete de invenţii etc. respectiv macroeconomic). bani. marea teritorială etc. Avem în vedere următoarele: A. luaţi separat sau incluşi în grupuri sociale (începând chiar cu microgrupul familiei). 2. potrivit Constituţiei noastre (art. 2. Menţionăm că bunurile aparţinând proprietăţii publice pot fi concesionate (fie pe bază de contract. invariabil se pomenesc şi caracterele acestuia: i absolut şi inviolabil. fie prin licitaţie) sau închiriate 17 . proprietatea privat-asociativă (de tipul societăţilor pe acţiuni sau cooperativelor). parcurile. 4). asupra bunurilor de consum. observăm: proprietatea caracteristică economiilor centralizate. vom zăbovi puţin asupra coordonatelor de bază trasate de studierea ei. ansamblurile arheologice etc. plajele.a. Evidenţierea formelor de proprietate se bazează pe mai multe criterii: 1. dar supunându-se legilor în vigoare). Legea nr. Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile materiale şi spirituale. proprietatea regăsită în economiile de tranziţie spre economia de piaţă. asupra propriei forţe de muncă. când noile condiţii ale doritei economii de piaţă încep să fie tot mai cunoscute în România. Pluralismul formelor de proprietate. prin organismele lor la nivel naţional şi local. hârtii de valoare. trebuie analizat faptul că acest tip de economie nu se poate studia fără a lua în seamă impactul produs asupra lui de evoluţia proprietăţii. apele. oricum. Când se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată.4. 18/1991 enumeră şi alte elemente care aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes general (cum sunt cele ale spitalelor sau şcolilor). După subiectul proprietăţii. proprietatea mixtă – care combină diferite aspecte instituţional-funcţionale aparţinând tipurilor de proprietate amintite... asupra hârtiilor de valoare. După gradul de implicare a statului în economie. organizaţii sau societăţi. proprietatea privat-individuală sau familială. se fac cunoscute bunurile care fac obiectul exclusiv al acestei noţiuni (dăm doar câteva exemple: bogăţiile de orice natură ale subsolului. monumentele. resursele naturale ale zonei economice. Forme de proprietate asupra bunurilor. drepturi de autor. În privinţa categoriei de proprietate publică. căile de comunicaţie. 135.nemijlocit (prin variate metode. foarte importantă. capacitate de muncă. asupra banilor. Actualmente. Înainte de a trece în revistă principalele coordonate cu care se operează în literatura de specialitate. În mod direct. spaţiul aerian. Deoarece considerăm că prima dintre clasificări este cea care dă mai multă consistenţă accepţiunii contemporane de proprietate. i perpetuu şi transmisibil. inovaţiilor ş.). bunuri de consum. După natura obiectului proprietăţii. pct.. identificabile şi în general durabile din punct de vedere economic: mijloace de producţie. care există sub forma unor entităţi reale. 3. la nivel naţional şi internaţional. se cunosc: proprietatea publică – ai cărei “actori” principali sunt statul şi organizaţiile statale. există: proprietatea asupra bunurilor de producţie (la nivel micro-. proprietatea tipică economiilor de tip liber (descentralizate). atunci. subiecţii relaţiilor de proprietate sunt indivizii. considerăm necesar să relevăm că forma de proprietate este dacă nu decisivă în determinarea caracterului unui tip de sistem economic.

rareori se poate găsi o asemenea formă în stare pură. B. Dată fiind gama largă a tipurilor de proprietate prezentate. i imprescriptibil (nu se prescrie. trăsătura cea mai importantă a economiei de piaţă este pluralismul formelor de proprietate. în condiţiile respectării legii. întrucât ar genera modificări ale mecanismelor economice. dar şi ca sens al mişcării lor. Proprietatea mixtă este caracterizată prin aceea că. în mod direct – de pildă proprietatea micului meşteşugar). ci şi al celui socio-istoric şi mai ales al celui economic. ale ţării care caută să aleagă între căile de urmat (respingând atât rigiditatea. capitalul unităţilor care aparţin acestui sector provine din participaţiile unor persoane fizice (proprietari individuali) sau juridice (societăţi de persoane sau de capital). în privinţa bunurilor asupra cărora se manifestă. prin asociere. să se pornească în primul rând de la studierea naturii umane. Caracterele dreptului de proprietate publică sunt: i inalienabil (bunurile respective nu se pot înstrăina prin transmiterea dreptului de proprietate sau prin alte modalităţi). i insesizabil (bunurile despre care este vorba nu pot fi urmărite de creditorii celor care le stăpânesc).terţilor. precum şi adaptabilitatea la cerinţele noului. C. Fără el. proprietatea apare ca o relaţie statornicită între oameni. În legătură cu ea se vorbeşte despre proprietatea individuală (cazul în care cel care stăpâneşte factorii de producţie îi şi foloseşte. cât şi la nivel internaţional (în privinţa administrării bunurilor. 18 . asumării riscurilor şi conducerii firmei). De fapt. Singurele scopuri cărora trebuie să li se subordoneze alegerea tipului de proprietate dominantă sunt: motivaţia globală (cea personală nefiind de ajuns). este de neconceput deschiderea economiei spre principiile şi pârghiile reglatoare ale pieţei. de populism sau de manipulare) trebuie respins. cât şi activismul rău înţeles). ea se studiază ca obiect al relaţiilor pe care le presupune. în principiu. autonomia în privinţa activităţii agenţilor economici. Având în vedere asemenea elemente. libertatea iniţiativei. de proprietatea privat-individuală (manifestată atunci când proprietarul – care deţine prod-factorii – îi foloseşte prin intermediul salariaţilor pe care-i plăteşte) şi proprietatea privat-asociativă (regăsită sub forma asociaţiilor de proprietari individuali şi mai ales a societăţilor de capital). structuralcantitative şi calitative. Specificul său este acela că poate implica. Doar pluralismul economic (prin ambele coordonate. remarcăm că în lumea de azi. Pe asemenea considerente. putem aduce noţiunea de pluralism al formelor de proprietate spre zona mult mai largă a pluralismului economic. În ţările cu economie de piaţă. înţelegându-l pe acesta din urmă prin prisma a două accepţiuni: în sfera sistemelor economice şi în domeniul structurilor economice. este necesar ca pentru aşezarea economiei pe bazele unui anumit tip de proprietate. conform Codului civil. domeniul lucrurilor care nu pot fi obiect al proprietăţii private). care presupune competiţia – ca o condiţie esenţială a stimulării iniţiativei şi asigurării democraţiei autentice în viaţa economico-socială. Orice criteriu de altă natură (respectiv orice deziderat având în centru intenţii despotice. proprietatea privată ocupă locul central în cadrul formelor de proprietate. Tocmai de aceea. privite simultan) este calea trecerii reale la o economie de piaţă. adică de la complexitatea omului – ca exponent nu numai al mediului biologic. atât participări la scară naţională.

Sunt cunoscute următoarele particularităţi ale economiei naturale: 1.2. în cadrul căruia fiecare producător (individual sau colectiv).sisteme atipice – uneori. la începutul evoluţiei societăţii). în discordanţă cu valorile reale (de exemplu.1. întâlnim: . Încercând să clasificăm sistemele economice.Cap. resursele utilizate: cu precădere regenerabile (existând în cantităţi suficiente. 3.a. distingem: . instrumente intelectuale şi metode de studiu. De pildă.sisteme cu comportament normal. la nivel micro-. c) Conform principiilor care le guvernează. Din punct de vedere cronologic. .sisteme închise (economia naturală). facem apel la cel puţin următoarele criterii: a) După modalităţile de comunicare cu mediul.sistemul sclavagist. sesizăm: . b) În raport cu elemente valorico-normative. Sistemul economic. . . acte ş. dar are un caracter local. cu ajutorul căruia (ca întreg) se desfăşoară activitatea de elaborare a strategiei unei firme. Tipuri de sisteme economice. . SISTEMELE ECONOMICE 3. chiar cu manifestări deviante. centrul activităţii: oferit de agricultură (creşterea animalelor. Schimbul de bunuri contra bunuri nu este exclus. procese. .sisteme evolutive (de performanţă) – confirmând intenţia de maximizare a efectelor utile ale producţiei (cum sunt economiile de piaţă contemporane). desfăşurate în planul mediului înconjurător. . Înţelegem prin economie naturală acel tip de organizare a producţiei sociale. 2.sisteme de cooperare (economia naţională. în cadrul căreia activitatea se realizează în şi între agenţii economici din diverse sectoare). sistemul economic reprezintă un sumum integrat de mijloace de informare.sistemul comunist (cu prima fază. primul dintre ele a fost cel al economiei naturale.).a. precum şi comunitatea în ansamblul ei. creează – în cvasitotalitate – bunurile de care au nevoie pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. socialismul). Economia naturală şi economia de mărfuri Pe parcursul evoluţiei sale. spionajul economic ş. Economia naturală este un sistem în interiorul căruia resursele (materiale şi umane) şi rezultatele producţiei sunt alocate în strictă corespondenţă cu utilizatorii lor şi în raport cu limitele obiective oferite de realitate. cultivarea plantelor).sistemul gentilic.sisteme de subzistenţă (cum a fost comuna primitivă). violenţa.sistemul capitalist. manifestările concurenţei neloiale pe piaţă: înşelătoria. între care există legături funcţionale complexe. omenirea a străbătut mai multe sisteme economice.sisteme ale schimbului direct (economia de tip capitalist). Sistemul economic este acel ansamblu alcătuit dintr-o multitudine de componente (fenomene. deosebim: . . 3.).sistemul feudal. 19 . d) Corespunzător tipului de societate. . furtul de licenţe.

Cele mai importante trăsături ale economiei de schimb sunt următoarele: 1. în interiorul căreia agenţii economici (autonomi. 8. 7. acest cumul de acţiuni vizează împărţirea sferei economiei naţionale în sectoare. 3. 20 . subramuri şi domenii de activitate. independenţa producătorilor presupune faptul că la baza procesului de fabricaţie se găseşte o anumită formă de proprietate. Ea se axează pe dreptul de decizie al subiectului economic. datorită creşterii consumului. 6. diviziunea socială a muncii: modernă. baza tehnico-materială: rudimentară. 10. Restrângerea graniţelor economiei naturale a fost provocată şi compensată de apariţia şi dezvoltarea rapidă a economiei de schimb. în privinţa dispoziţiei asupra unui bun. de separare a lor în raport cu elementele de sine-stătătoare pe care ei le realizează. Acest tip de economie a fost urmarea nemijlocită a modificărilor petrecute în cadrul civilizaţiei. activitatea actorilor economici îşi verifică raţionalitatea. În paralel cu acest ultim proces s-a accentuat intensificarea meşteşugurilor. prin intermediul schimbului. Ca atare. prin noţiunea de utilitate. gradul de centralizare a economiei: mai mult sau mai puţin accentuat. centrul activităţii: industria şi agricultura. comerţului şi industriei. resursele utilizate: neregenerabile. pe piaţă. cooperarea între membrii societăţii: mai mult sau mai puţin extinsă. datorită intereselor diferite ale agenţilor economici.3. dimensiunile producţiei: cuprinzătoare. tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum: predominant privată (neexcluzând proprietatea publică). caracterul economiei: deschis. cele două condiţii precizate determină mecanismul funcţionării economiei de schimb. în decursul timpului. 8. eficienţa şi randamentul: avansate (derivate fiind din progresul tehnic). ramuri. dimensiunile producţiei: relativ restrânse. 10. Menţionăm că economia naturală a caracterizat toate tipurile de sisteme anterioare celui capitalist. Adăugăm că într-un asemenea tip de sistem. însă acest fapt n-a exclus orice raport de schimb. economia de schimb reprezintă o formă de organizare şi de funcţionare a producţiei sociale. independenţi unul faţă de celălalt şi specializaţi în fabricarea anumitor produse) creează bunuri în scopul satisfacerii necesităţilor de consum ale societăţii. diviziunea socială a muncii: redusă (referitoare la ocupaţiile de bază). 5. 9. 2. în funcţie de interese. orientat spre schimb (vânzare-cumpărare). baza tehnico-materială: evoluată (maşini şi utilaje perfecţionate). tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum: predominant comună (ceea ce nu exclude complet anumite elemente aflate în proprietatea privată). bunurile respective preiau forma de marfă. 7. în etapa descompunerii civilizaţiei comunei primitive. 4. cooperarea între membrii societăţii: uneori deficitară. 6. În urma procesului de vânzare–cumpărare. în măsura în care piaţa dovedeşte acest lucru. 5. Doar privite în condiţii de cumulativitate. b) Autonomia. depinzând de influenţa statului în economie. caracterul economiei: autarhic (orientat spre consumul personal). eficienţa şi randamentul: foarte scăzute. gradul de centralizare a economiei: zero. 4. concretizată în existenţa concomitentă a două condiţii: a) Diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici reprezintă procesul obiectiv de desprindere şi diferenţiere a producătorilor. Funcţionarea economiei de schimb se bazează pe legităţile şi pârghiile producţiei de mărfuri. 9. Propriu-zis. iar fenomenul care a marcat desprinderea hotărâtă de rămăşiţele trecutului a fost prima revoluţie industrială.

dar nici n-o permanentizeaz ă. • Piaţa este locul de manifestare al cererii şi ofertei de marfă. de alocare. observăm: .piaţa mărfurilor obişnuite şi piaţa serviciilor. a resurselor. în final. 21 . deoarece aici se realizează schimbul propriu-zis de bunuri necesare satisfacerii nevoilor populaţiei.3.piaţa pe care e nevoie de întâlnirea fizică dintre ofertanţi şi clienţi. Pieţele se clasifică după criterii cum sunt: a) După elementele care fac obiectul schimbului. deosebim: .piaţa pe care nu e necesar acest contact. Ea reprezintă un sistem (un ansamblu) de acte şi relaţii de vânzare-cumpărare. prezentăm următoarele posibilităţi: Tabelul 3. desfăşurate într-o perioadă de timp şi într-un spaţiu determinat. iar pe de altă parte obiectul ei (bunurile şi serviciile). prezenţi în acel spaţiu. • Prin categorii proprii ei. de control. b) După modul de funcţionare. La rândul ei.piaţa factorilor de producţie (muncă. piaţa nu se poate defini independent de elementele care o creează: pe de o parte subiecţii. informaţie). de evaluare. eficienţa schimbului).piaţa bunurilor de consum (alimentare şi nealimentare).piaţa bunurilor de producţie. inevitabil. permiţând şi favorizând interdependenţele dintre contractanţi.3. există: . • Ea presupune autonomia de decizie a operatorilor săi. . • Prin corelarea raporturilor de producţie – repartiţie – schimb – consum. • Ea creează posibilitatea echilibrului pe termen scurt. Ca atare. Piaţa – loc de manifestare a relaţiilor de schimb Categoric.1. autoreglarea economiei. . dezvoltarea producţiei de mărfuri este în strânsă legătură cu noţiunea de piaţă. Categorii de pieţe în raport cu numărul agenţilor economici din ramură Ofertanţi Cumpărători Numeroşi Puţini Unul singur Numeroşi Concurenţă (perfectă) Oligopson Monopson Puţini Oligopol Oligopol bilateral Monopson contracarat sau contrariat Unul singur Monopol Monopol contracarat sau contrariat Monopol bilateral Structura unei pieţe descrie comportamentul vânzătorului şi al cumpărătorului potenţial. ă • Orice piaţă se orientează spre desfăşurarea de acţiuni specifice. . piaţa contribuie la dezvoltarea structurii sistemului pe care îl reprezint . c) După caracterul produselor. pământ. capital. Acest fapt nu exclude implicarea statului. d) După numărul participanţilor la actele de vânzare-cumpărare. trăsăturile şi totodată funcţiile ei de bază au în vedere câteva elemente esenţiale – şi anume: • Este locul de contact al agenţilor care realizează schimbul de bunuri. mediu şi lung. din cel puţin câteva perspective: de conducere. dar presupunând şi rivalitatea acestora (şi. piaţa asigură repartizarea eficientă a resurselor existente şi.

2) În sistemul economiei de piaţă. rentei ş.a. Economia de piaţă contemporană. planificată sau de control) are anumite trăsături: 22 . 6) Se înregistrează pluralismul centrelor de gestiune şi de decizie. Pentru a trece în revistă cele mai cunoscute tipuri de economie – aşa cum le înţelegem astăzi – considerăm necesar să explicăm câteva concepte. Totuşi... pe piaţă. în scopul creşterii performanţelor întregului sistem economic. 5) Ca sistem de sine-stătător. Dezideratul urmărit de o astfel de economie este prosperitatea tuturor subiecţilor implicaţi. dar şi a limitelor admise. să economisească şi să investească. orientarea spre economia de piaţă contemporană: 1. economia de piaţă nu elimină rolul autorităţii publice. profitului.a. responsabil de acţiunile sale. În perioada actuală. 9) Relaţiile financiar-monetare sunt dezvoltate.3. Economia de comandă (centralizată. alcătuit din numeroase subsisteme (componente interdependente): resursele. iar pe de altă parte faţă de piaţa propriu-zisă. Există o serie de subsisteme care nu numai că nu le asigură. principalele trăsături ale economiei de piaţă au în vizor următoarele elemente: 1) Acest tip de economie se bazează pe formula autonomiei – evidenţiată prin intermediul predominanţei proprietăţii private. ceea ce imprimă pe de o parte eficienţă economică. În principiu. Subsisteme particulare ale sistemului economic actual. în interiorul căruia priorităţile în privinţa managementului.a. sunt grevate de raportul cerere-ofertă. maximizarea profitului şi bunăstarea socială. progresiv. Unui sistem economic modern trebuie să-i fie ataşat un regim de concurenţă. în baza iniţiativei economice.. mediul înconjurător ş. 10) Baza materială a economiei de piaţă o constituie tehnica şi informaţia avansată. ci acceptă intervenţia indirectă a statului (în vederea înlăturării insuficienţelor şi/sau deficienţelor constatate în funcţionarea ei). pe de o parte faţă de economia de schimb. dar le minimizează sau chiar tind să le anuleze. 3) Baza activităţii este orientată spre obţinerea şi maximizarea efectelor economice.4. 8) Concurenţa reprezintă mijlocul care determină întreprinderile să acţioneze şi să se supună legilor pieţei (inclusiv procedurii de faliment). procesului de producţie ş. asigurarea echilibrului în raport cu mediul. subiecţii economici. preţului. agenţii economici sunt liberi să producă. nu orice sistem este capabil să asigure prerogativele anterior precizate. locul central îl deţine agentul economic. Economia de piaţă se caracterizează printr-o complexitate crescută. Sistemul economiei de piaţă reprezintă un ansamblu organic. salariului. să consume. 7) Jocul cerere-ofertă de mărfuri este propriu economiei de piaţă. subiect al relaţiilor de proprietate. piaţa. după cum le cer interesele lor. intereselor. într-o succesiune care porneşte de la ansambluri dirijate şi lărgeşte. 11) Deşi este un ansamblu descentralizat. în patru direcţii: realizarea echilibrului intern. acest tip de economie se bazează pe funcţionarea corelată a pârghiilor economice de tipul nevoilor. dobânzii. economia de piaţă se defineşte ca fiind un sistem de organizare economico-socială. deoarece reflectă un adevărat mod de funcţionare a sistemului pieţei. Dintr-o asemenea perspectivă. iar pe de altă parte satisfacerea trebuinţelor populaţiei. 4) Economia de piaţă se caracterizează prin raţionalitate. bazat pe legităţile cererii şi ofertei. procurării şi utilizării prod-factorilor.

întrucât presupune orientare. prin formarea de uniuni profesionale. în cadrul căruia există centre economice distincte (de producţie şi de consum). sau cel al lui Salazar – în Portugalia). pentru a scoate în relief puternicul lor impact asupra lumii de azi: a) Este cât se poate de cunoscută existenţa modelului economic renan (german) al economiei sociale de piaţă. Elveţia şi Olanda. Keynes pentru ieşirea din criză a S. forţele pieţei joacă un rol important. prin mijlocirea monopolului asupra funcţionării întregii activităţi economice. însă. În realitate. i acţiunile puterii publice sunt de tip totalitar. i presupune o conducere unitară (“de la centru”). utile schimbului. vom caracteriza cele mai cunoscute modele ale economiei de piaţă contemporane. i 23 . de spirit de asociere. Economia corporatistă a reprezentat o modalitate experimentală de prezentare a unui sistem economic. după cel de-al doilea război mondial (de exemplu. cel de la Vichy – în Franţa. Totuşi. printr-un oficiu de planificare care decide ce. contribuind la crearea echilibrului dorit.. . propriu unor ţări precum Germania. regimul fascist din Italia. din democraţie derivă cea mai reală formă de guvernare. i presupune o economie centrată pe rolul întreprinderii de producţie. creează mijloacele de atingere a acestora şi fixează perioada de realizare a scopurilor. promotoare ale “armatei de clasă”.promovarea ideii de naţionalism în politica economico-socială. pentru că întotdeauna. constând în directivele transmise de organele statului).A. dirijismul (cercetat şi propus de J.garantarea de către stat a protecţiei sociale. ca urmare. i motivaţia activităţilor statului este globală şi indirectă. instituţionalism şi individualism. Mizând pe competitivitate şi solidarism. . transferuri guvernamentale ş. cum şi pentru cine trebuie produs. economia socială de piaţă prevede: .U. mediată de decizii individuale şi publice. reglementând măsura în care subiectul economic îşi atinge interesul. 5. prin sistemul de impozitare. i în acelaşi timp. dar şi implicare bine intenţionată. cel nazist din Germania. un asemenea sistem economic va avea de luptat cu imperfecţiunile pieţei. Nu există o economie de piaţă perfectă. astfel încât piaţa şi norma colaborează cu compromisul social. potrivit reglementărilor unui plan naţional unic. statul corporatist s-a autodeclarat a fi pe poziţia de a evita anarhia economică a perioadei în care s-a născut. 2. Conceput ca arbitru general. de răspundere şi solidaritate.amestecul unic de etatism şi liberalism.orientarea spre acţiuni pe termen lung. Austria.reprezintă un sistem în care domină proprietatea socialistă (comună şi cooperatistă). i prin organele sale. 4. Economia dirijată constituie un sistem în interiorul căruia statul ia toate deciziile referitoare la producţie şi consum.a. i este o economie unipolară (polul puterii fiind statul). Economia descentralizată se poate defini prin câteva trăsături: i este un sistem de piaţă. există o mixtură între concurenţă şi monopol. Aşadar.. care absolutizează rolul statului în cadrul întregului (totul funcţionează pe baza unui sistem de comandă. spre jumătatea secolului al XX-lea) se deosebeşte de intervenţionism. el a determinat subordonarea acestor organisme unor interese totalitariste. Economia mixtă este un întreg în interiorul căruia se constată că: i statul controlează o parte importantă a producţiei. 3. . Totuşi. respectând logica internă a economiei de piaţă. M. puterea publică are menirea de a proteja sistemul. urmând o triplă axă: ele determină obiectivele economiei.

precum şi cazul “tigrilor” asiatici. 24 .stimularea firmelor de către un stat interesat de progresul general.U. Slovenia şi Slovacia.încercarea de compensare a lipsei factorilor naturali cu ambiţia şi puterea de muncă (ambele aduse la rang de normă). Marea Britanie. . acceptarea în structurile europene şi internaţionale necesită sacrificii şi şocuri. . . după specialişti. Din modelele recunoscute pe plan mondial s-au desprins şi forme zonale de economie. Luând în considerare tipurile de economie la care am făcut referire în decursul ultimelor pagini. orientarea spre valorile proprii culturii şi vieţii asiatice. Există şi tendinţe de creare a unor “tipare” economico-sociale în recent democratizatele state din estul şi centrul Europei..economie proprie societăţii de consum. Dintre ele. .privilegiul monetar – ţinând seama de impactul generat în lumea financiară atât de dolarul american.socotirea întreprinderii drept o comunitate care marchează politica specială de gestionare a personalului (în virtutea “armoniei sociale”). Nepotrivirea respectivă – generată de dezinformare. cât şi de lira sterlină. Ungaria. Trăsăturile modelului nipon au în vedere: . comparativ cu trecerea la economia de piaţă.A. . sud-americane. de exces de zel. Ca idee de pornire. el prezintă o umbră de asemănare cu cel german. Noua Zeelandă şi caracterizat prin trăsături precum: . amintim economiile sud-vest-europene. c) La fel de cunoscut este modelul (neo)american.permisivitate în sectorul migraţiei forţei de muncă. chineză. onoarea şi respectul reciproc. trebuie ştiut că nu orice model al economiei de piaţă este indicat pentru o ţară şi/sau pentru o etapă a dezvoltării. morala. . însă în zorii mileniului trei.b) Din “trunchiul german” s-a desprins o “ramură” particulară: modelul scandinav. deoarece are la bază atât conştiinţa în raport cu orice tip de activitate. deoarece s-a ajuns la concluzia că nu există alternative viabile. d) Modelul nipon (japonez) presupune.deciziile au caracter de grup. Finlanda. procesele de transformare a ţărilor amintite şi a celor din jurul lor sunt evidente.economisirea – “virtute naţională”. de necunoaştere sau de “efectul de imitare” – poate aduce perturbări (mai mult sau mai puţin accentuate) asupra întregului mecanism de funcţionare a economiei căreia i se aplică un model de dezvoltare nestudiat în prealabil. Australia. între care amintim originalitatea. ocuparea cât mai mare a forţei de muncă. în esenţă. aplicat în ţările nordice ale Europei: Suedia. Desigur. aplicat în ţări precum S. cât şi spiritul de echipă. . Cehia.limitarea intervenţiei statale (“stat minimal”). . .accentul pus pe termenul scurt (“ziua de azi”) şi pe câştigul prin risc. . Danemarca.regim de relativă relaxare fiscală. Norvegia. dar şi în România sau în Bulgaria. dublată de o rată moderată a inflaţiei. “Reţeta” succesului acestei economii în anii 19651975 a fost. Canada.funcţionarea unui capitalism ultraliberal. mai ales în Polonia.

întrucât este atât scop al producţiei (în vederea satisfaceri trebuinţelor populaţiei). pentru ca un bun economic să fie util. Practic. dar sunt suportate de societate şi ajung la destinatar în mod gratuit).2. uneori. în legătură cu conceptul studiat se abordează trei noţiuni specifice: 1) Utilitatea individuală (ui) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul unei unităţi i dintr-un bun-reper X. . . prin utilitate înţelegem proprietatea unui bun economic de a satisface o nevoie. care se găseşte în cantităţi insuficiente pe piaţă. un bun economic util. . prin ceea ce presupune.mărfuri strategice – cu export controlat.bunuri-marfă mixte (se supun procesului de schimb. trebuie să fie îndeplinite simultan următoarele condiţii: i să existe o relaţie între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată. Noţiunea studiată este definită prin prisma a două elemente: a) marfa constituie. . i specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator.Cap. 25 . obţinut în urma unei activităţi. mărfurile pot fi clasificate după mai multe criterii: a) din punct de vedere al posibilităţii de comercializare: . UTILITATEA ŞI VALOAREA MĂRFURILOR 4. În principiu. comensurare Bunurile care îmbracă forma de marfă au menirea de a se face folositoare oamenilor. i omul să aibă posibilitatea folosirii bunului. Se impun două precizări: I.mărfuri “liberalizate” – neafectate de obstacole (ne)tarifare naţionale. b) marfa reprezintă un bun rar. . b) în funcţie de regimul de import-export: . 4. Ca atare. Conceptul de marfă Marfa reprezintă o categorie de bază a economiei de schimb.bunuri-marfă comerciale (supuse schimbului propriu-zis).mărfuri prohibite – în cazul cărora importurile şi/sau exporturile sunt interzise. dacă se realizează.mărfuri cu cerere fluctuantă (în raport cu factori numeroşi). 4.mărfuri în cazul cărora oferta depăşeşte nivelul cererii (iar vânzarea.mărfuri cu cerere susţinută (vandabile chiar şi la preţuri mari). c) din perspectivă practică: . . Dintr-un punct de vedere.1. . caracterul ei subiectiv se manifestă prin capacitatea actorului economic de a aprecia dacă acel bun (serviciu) e util sau nu – şi cât reprezintă satisfacţia sau dezamăgirea determinată de consumul lui. pentru că se bazează pe calităţile reale ale bunului considerat.bunuri-marfă noncomerciale (care presupun cheltuieli de producţie. se face la preţuri relativ mici). ci. Drept urmare. pentru a putea satisface în întregime nevoile umane manifestate. măsurabilă prin capacitatea acelei mărfi de a produce mulţumire celui ce o foloseşte (consumatorul). utilitatea are o determinare obiectivă. cât şi finalizare a ei. Din altă perspectivă.mărfuri restricţionate – supuse unor bariere specifice. însă preţul lor nu se formează doar în funcţie de condiţiile pieţei. II. este influenţat de mărimea protecţiei sociale). Utilitatea mărfurilor: concept.

aceea care satisface cea mai presantă (importantă) nevoie.1. necesare şi generale cauzate de mărimea utilităţii dozelor succesive ale unei rezerve dintr-un bun oarecare.m. care exprimă relaţiile esenţiale.. şi Figura 4. care scade. Dacă notăm: u1 – utilitatea primei doze folosite dintr-un bun-reper. 3) Utilitatea marginală (Umg) se traduce prin satisfacţia rezultată din consumul ultimei doze din bunul luat în considerare. 26 . precedente. după relaţia: (UT = ∑ u i ). Pe măsură ce trebuinţa e acoperită. unităţi (i) UTi = UTi-1 + Umgi marginală consumate din Umgi produsul X 1 100 100 2 190 90 3 260 70 4 300 40 5 320 20 6* 320 0 7** 300 -20 *Pentru doza 6.2. astfel apărând noţiunea de dezutilitate.1.d. Pe această bază a fost formulată legea utilităţii descrescătoare. până la punctul de saturaţie. respectiv că utilitatea marginală maximă se înregistrează în cazul primei unităţi consumate din bun. de creştere (cu “raţie” tot mai mică). Comparativ. până la un. se observă că. u 3 – utilitatea dozei a treia ş. u 2 – utilitatea celei de-a doua doze. în raport cu gradul ei de satisfacere.1. reprezintă curbele utilităţii (totală. În cazul general. în Figura 4. deducem că u1 > u2 > u3 > … > un. Tabelul 4. respectiv marginală). utilitatea marginală este derivata funcţiei de utilitate: Umg = Teoria utilităţii marginale reflectă importanţa acordată de individ unei anumite unităţi folosite dintr-o marfă (ultima). şi 4. **Consumul dozei 7 provoacă insatisfacţie..a. cu atât utilitatea adusă de consumul unităţilor adiţionale este mai mică (şi invers). cu cât cantitatea disponibilă din respectivul bun este mai mare. dX Figurile 4.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală (concretizare) Utilitatea totală Utilitatea Nr. utilitatea marginală a cantităţilor suplimentare descreşte. de care dispune subiectul economic. ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul-reper X). La baza descreşterii utilităţii marginale stă evoluţia contrară a intensităţii manifestării unei necesităţi. i =1 n ∆UT (unde: ΔU – sporul de utilitate ∆X dUT = U'X .2.2) Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii unităţilor adiţionale consumate în timp din bunul X. Umg = 0 (unitatea respectivă nu mai prezintă utilitate pentru consumator). spre deosebire de utilitatea marginală. Potrivit ei. utilitatea totală are tendinţă inversă. Dacă presupunem că se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul X şi că funcţia U(X) este continuă şi diferenţiabilă. ea se calculează după relaţia: Umg = înregistrat de consumul unei doze faţă de consumul alteia. aşa cum se poate constata din Tabelul 4.

unui aparat de radio – 400. atâta timp cât utilitatea marginală a monedei la care el renunţă e mai mică decât cea a produsului achiziţionat. individul este capabil să acorde fiecărei doze a lui o utilitate mai mare sau mai mică. Comportamentul consumatorului este descris de următorul proces decizional: i Recunoaşterea problemei se bazează pe nevoile individului şi pe motivaţiile acestuia. Pentru un individ. însă. Curba utilităţii totale (UT) Figura 4.25 ori mai mare decât a televizorului color şi de 2. unui televizor alb-negru – 100. pe locul al II-lea cafetiera. acest bun fiind omogen.5 ori mai mare decât a radioului.000 unităţi de utilitate. tindem să dăm dreptate – parţial – celor care consideră că teoria cardinală a utilităţii nu e întotdeauna relevantă. un clasament (o ordine de preferinţe). pe coerenţa sa. în virtutea opţiunii raţionale a consumatorului potenţial. 27 . Acesta este cel care dă sens actului de consum. de posibilităţile de studiere şi de judecata cumpărătorului-consumator. Curba utilităţii marginale (Umg) Umg 7 X 1 2 3 4 5 6 7 X Măsurarea utilităţii economice se realizează de către consumator. unui televizor color – 800. Mai mult. pe convingerile lui privind consumul şi. x2. un consumator tipic poate măsura utilitatea unei mărfi oarecare. Rezultă că pentru această persoană. 2) Comensurarea ordinală a utilităţii Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o ordine.Umg UT 320 300 260 190 100 0 1 2 3 4 5 6 UT 100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 -20 Figura 4. exprimând-o printr-un număr. un consumator cedează un anumit număr de unităţi monetare în schimbul unui bun. de fapt. i Cercetarea informaţiei deţinute depinde de prezenţa anumitor stimuli. pe III – storcătorul de fructe. pe primul loc în “topul” utilităţii între aparatele electrocasnice se află televizorul color. de capacitatea de stocare a datelor. Ierarhizarea mărfurilor se exprimă matematic prin funcţia de utilitate care asociază cantităţilor consumate dintr-un produs. exprimând raporturile create în vederea satisfacerii nevoilor existente la un moment de timp. ….1. inducând. Presupunem că pentru un consumator se verifică următoarea situaţie: unui telefon îi corespund 1. Măsurarea utilităţii bunurilor de către consumator are două puncte de plecare: 1) Comensurarea cardinală a utilităţii În mod obişnuit. nu în ultimă instanţă. prin intermediul unui anumit număr de unităţi de utilitate. i Evaluarea soluţiilor posibile se bazează pe atitudinea subiectului. utilitatea telefonului este de 10 ori mai mare decât a televizorului alb-negru. există numeroase cazuri în care: U(x1. Într-o asemenea accepţiune. xn) ≠ U(x1) + U(x2) + … + U(xn). iar pe IV – maşina de spălat. un aşa-zis “număr”. de 1. Deoarece.2.

Dacă individul ar dori să cumpere. respectiv y) din bunurile X şi Y. În mod normal. Dreapta bugetului X În Figura 4. curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie. sunt măsurabile numeric. Se cunosc preţurile unitare ale lui X şi Y sunt: Px = 20..). ceea ce reprezintă ecuaţia dreptei bugetului. pe aceeaşi figură). consumatorul raţional. (6). presupunem următorul exemplu: Fie venitul consumatorului V = 300. N A 1 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Figura 4. Teoria ordinală a utilităţii are la bază câteva elemente care alcătuiesc eşafodajul teoriei consumatorului – şi anume: axiomele alegerii consumatorului raţional.3.000 lei.Calculul economic al consumatorului. Faptul se realizează luând drept bază dreapta (linia) bugetului. precizând că în adoptarea deciziilor sale. însă forma ideală a acestei relaţii este: V = X·PX + Y·PY de unde Y·PY = V – X·PX. Dacă s-ar hotărî doar pentru bunul Y. B şi S) reprezintă o combinaţie de cantităţi posibil de achiziţionat din bunurile X şi Y. alături de linia bugetului şi echilibrul consumatorului. individul doreşte să achiziţioneze cantităţi diferite (x . M . ar cumpăra Y = max PY cantitatea posibilă).000 lei şi Py = 25. Y B 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 . în plus. doar bunul X (în V . respectiv folosite. iar fiecare punct al ei (de pildă A. Pentru a o contura. există restricţii în domeniul venitului utilizabil. ar putea achiziţiona X = max adică 12 unităţi din el (punctul B. V ≤ X·PX + Y·PY. În cele ce urmează ne vom referi doar la ultimul aspect menţionat. cu întregul său venit V. Cu această sumă. trebuie să ia în considerare două constrângeri economice: venitul (bugetul) disponibil şi preţul bunurilor dorite.3. A în Figura 4. determinat în condiţii de realizare a maximului de satisfacţie şi ţinând seama de input-ul aflat la dispoziţia individului. adică 15 unităţi din el (punctul PX V . dornic să maximizeze efectele utile ale bunurilor consumate.000 lei. are ca puncte de pornire câteva accepţiuni: bunurile necesare cumpărătorului sunt perfect divizibile. S . cantităţile disponibile. în condiţiile utilizării întregului venit 28 .3. dreapta bugetului semnifică – de fapt – dreapta posibilităţilor de consum. De aici: Y= P V − X ⋅ PX V = − X⋅ X PY PY PY (5).

individul poate alege şi soluţia R. în condiţiile constrângerii existente din partea venitului disponibil. mulţumirea lui nu e deplină. superioară – existenţa punctului S este firească. dreapta bugetului şi posibilităţile de alegere pentru consumatorul raţional Referitor la Figura 4. În plus faţă de poziţiile A. Panta ei este descendentă. Pentru orice consumator există. ci pentru că nu-i ajunge venitul). Ca atare. iar pe de altă parte. Fireşte. individul raţional nu va exprima alegerea aferentă punctului M (nu pentru că n-ar dori. în care-şi va găsi satisfacţia maximă posibilă. Consumatorul raţional va opta în final pentru punctul S.. i orice punct din triunghiul OAB înseamnă o combinaţie accesibilă.4. apar şi alte puncte.4. deşi poate opta pentru varianta N. B şi S. el corespunde poziţiei de echilibru a consumatorului şi denumeşte situaţia corespunzătoare căreia cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală. echilibrul consumatorului este atins în acel punct în care panta curbei de indiferenţă U 'X U'Y este egală cu panta dreptei bugetului PX PY 29 . Luând în considerare convexitatea curbelor de indiferenţă şi tendinţa individului raţional de a-şi mări satisfacţia pe măsura consumului – deci înţelegând trecerea lui evolutivă de la o astfel de curbă la alta. Grafic. cât şi structura acestui consum. în egală măsură. de curba de indiferenţă I3). nu va fi interesat de ea. în modul următor (Figura 4.3. punctul M.disponibil pentru consum.): Y B n M I4 y3 n S N R I1 I3 I2 A n 0 x3 X Figura 4. poziţia lui S pe harta de indiferenţă motivează atât definirea gradului maxim de utilitate perceput de consumator prin alegerea efectuată. dar într-o poziţie care nu denotă decât că mişcarea individului de la S la R echivalează cu mutarea sa pe o altă curbă de indiferenţă. dacă ar alege varianta R. Din punct de vedere analitic. Astfel: i orice punct situat “deasupra” dreptei semnifică o combinaţie inaccesibilă (deoarece depăşeşte venitul individului) – de pildă. în Figura 4. la un moment dat. în care se observă că XN·PX + YN·PY < V. acest punct este cel în care linia bugetului AB este tangentă la una din curbele de indiferenţă (aici I3). inferioară (I2). întrucât la achiziţionarea unei unităţi adiţionale dintr-un bun trebuie să se renunţe la o cantitate din celălalt. satisfacţia cumpărătorului ar scădea în raport cu “soluţia” S. o hartă a curbelor de indiferenţă corelată cu dreapta bugetului. punctul N.4. pentru că respectiva cheltuială este mai mică decât venitul disponibil – de exemplu. în care XM·PX + YM·PY > V. Harta de indiferenţă. Similar. deoarece S reprezintă echilibrul consumatorului (determinat de “cuplul” cantităţilor x3 şi y3 şi. Mai mult. care se situează pe dreapta bugetului. întrucât pe de o parte nu-şi foloseşte integral bugetul. Revenind la punctul S.

respectiv capacitatea ei de a satisface o nevoie umană – şi apare în legătură cu trăsăturile bunului respectiv. observăm că: a) valoarea este o trăsătură specifică oricărei mărfi. minimizând sau negând aportul celorlalţi factori de producţie la crearea bunurilor. 4. unii economişti (între care J. Într-o atare optică a luat amploare teoria valorii-utilitate. însemnând utilitate pentru subiecţii economici. PX şi PY – preţurile bunurilor X şi Y). doar trei dintre teoriile care s-au impus în timp: I. Valoarea de întrebuinţare reprezintă utilitatea unei mărfi. În esenţă. considerate de el similare. întrucât în punctul S. iar alte bunuri. David Ricardo. U 'Y – prima derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu Y. aerul) n-au valoare de schimb. Valoarea de schimb este raportul cantitativ în care o marfă se schimbă pe altă marfă şi constituie forma de exprimare a valorii. d) deşi nu elimină – în general – rolul utilităţii bunurilor. respectiv Y. pe parcursul timpului. În esenţă. c) unitatea ei de măsură este timpul necesar fabricării produselor. Teoria valorii-muncă (teoria obiectivă a valorii) Baza acestei concepţii (având izvorul în gândirea lui Aristotel – precursor al teoriei) a fost oferită de reprezentanţii clasici ai economiei politice engleze: William Petty. e) respectiva teorie absolutizează rolul muncii sau îl exagerează. UmgY = UmgX. întrucât cele mai utile bunuri (apa. teorii despre valoare Conceptul de valoare a mărfurilor este fundamental în economie. fundamentul valorii este munca. II. Teoria valorii-utilitate (teoria subiectivă a valorii) Aducând în discuţie termenul valoare estimativă. Ea are caracter social. socotite preţioase (aurul. este tocmai raportul dintre preţurile lor unitare. Pare logic faptul că nu valoarea de întrebuinţare este cea care determină valoarea de schimb. îl reduce la o simplă premisă. element relativ uşor de comensurat. ca reacţie împotriva fundamentării valorii predominant pe baza muncii. Turgot) au observat că acesta se manifestă prin intermediul aprecierii subiective asupra unei realităţi cât se poate de clare. neputându-se separa de aceasta.(unde U 'X – prima derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu X. Vom aborda. Adam Smith. ca formă generală de cuantificare. Ce este valoarea? Cum se determină? Poate fi ea cuantificată? La aceste întrebări au încercat să răspundă o serie de gânditori. în continuare.3. RMS Y / X = PX PY . g) actualmente. iar raportul utilităţilor marginale ale lui X. în valoare absolută. valoarea-muncă se exprimă de cele mai multe ori în bani. iar apoi de Karl Marx. trăsăturile care definesc teoria valorii-utilitate se rezumă la următoarele: 30 . servind aparent ideii de echitate (în măsura în care munca reprezintă şi o bază morală a valorii). Valoarea: concept. De la început. f) în acest caz. precizăm că orice bun-marfă apare ca unitate organică a două componente: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. oglindită în faptul că fiecare individ oferă unele valori în schimbul altora. argintul) au utilitate redusă. care sunt suportul material al valorii. În astfel de ipoteze. Aşadar. raportul cantitativ dintre cele două bunuri X şi Y aflate în discuţie se va regăsi sub forma RMSY/X. analizând teoria obiectivă. b) munca apare ca element comun al tuturor bunurilor economice.

nu are un caracter absolutist). cele subiective (arătând elemente legate de dezirabilitatea şi utilitatea bunului). III. concretizat. Legea valorii acţionează ca un puternic stimul în viaţa reală. legea valorii scoate în relief importanţa eficientizării rezultatelor obţinute de agenţii economici (prin intermediul deciziilor acestora) şi denotă interes crescând pentru introducerea (aplicarea) progresului tehnic. abordarea de faţă implică în calcule aspecte cuantificabile. În acelaşi timp. Intenţionând să concilieze. cât mai apropiată de situaţia concretă. rarităţii şi dezirabilităţii bunurilor. cât şi de utilitatea mărfii rezultate. deşi sunt evident diferite. iar pe de altă parte. opiniile exprimate în legătură cu cele două concepte. în repartizarea optimă a factorilor de producţie (conform necesităţilor existente). Ea are un real caracter istoric. dar nu atât prin prisma efortului depus în producţie. date fiind caracteristicile fiecăreia. într-o anumită măsură. Teoria obiectivo-subiectivă a valorii Încercând compararea celor două teorii prezentate. economiştii s-au întrebat care dintre ele este mai potrivită. Ce se întâmplă concret: concepţia valorii-utilitate ajunge să o contrazică pe cea a valorii-muncă sau nu? S-a constatat că în realitate. motivaţiile obiective (cuantificate prin categoriile economice de cost şi posibilităţi de producţie). ca factori esenţiali în determinarea valorii (prin intermediul satisfacţiei resimţite de consumator). 4. fiind determinată de gradul de evoluţie înregistrat de societate şi de economie. Adâncirea ei poate duce la relativa egalizare a aprecierii subiecţilor economici şi la formarea unei valori de piaţă unice. a fost formulată legii valorii. s-a pus problema (non)excluziunii lor reciproce. 31 . astfel creându-se o adevărată reţea de relaţii pe piaţă. cât prin intermediul efectelor obţinute. pe de o parte. însă. generatoare de valori sunt. al formării preţului pe piaţă şi al desfăşurării schimburilor. personalităţi precum Charles Gide şi Alfred Marshall au exprimat faptul că valoarea mărfii e determinată atât de costul de producţie necesar fabricării unui bun. care – ca orice lege economică – exprimă legăturile generale.respectiva concepţie accentuează importanţa utilităţii. referitoare la valoarea bunurilor. iar pe de altă parte în proximizarea satisfacţiei consumatorului (în funcţie de utilitatea bunurilor). teoria subiectivă conferă roluri pe măsură tuturor factorilor implicaţi în procesul respectiv (cu alte cuvinte. cele două teorii au clare aspecte de întrepătrundere. Fiecare vânzător îşi vinde marfa mai multor consumatori şi fiecare cumpărător achiziţionează bunuri de la mai mulţi ofertanţi. 1. Conform unei asemenea tratări a problemei. esenţiale şi relativ stabile existente şi manifestate între trei tipuri de mecanisme: al creării valorii bunurilor-marfă. Ca un adevărat liant al segmentelor contemporane ale economiei de piaţă. 2. În acest spirit. pe de o parte. 3. Părerea noastră admite că pe piaţă are loc o egalizare a utilităţii marginale din punctul de vedere al ambilor participanţi la schimb: vânzătorul şi cumpărătorul. fără a micşora importanţa muncii în crearea valorii. concepţia referitoare la valoarea-utilitate permite personalităţii umane o arie propice de dezvoltare. necesare.

Treptat. Folosirea de instituţiile financiare a monedei de cont (scripturale) s-a intensificat în secolul al XIX-lea. pe de o parte. Actualmente. s-a ajuns la situaţia unui troc în care un producător să schimbe un bun cu mai multe alte mărfuri. Activ general.Cap. în mare parte. ci una 32 . un element necesar schimbului. Ea a avut în vedere teza potrivit căreia banii n-aveau o valoare proprie. alături de diverse mărfuri. pe principii de convertibilitate externă. evidenţierea relaţiilor existente între monedă şi diferite variabile economice reale( cum sunt: producţia. în condiţiile în care dolarul american cucereşte lumea. Geneza şi evoluţia banilor. venitul şi acumularea de capital). evoluând către moduri de prezentare diverse (ne referim mai ales la cecuri şi la apelarea la viramente). furnizarea bazei de aplicare a politicilor monetare. A) Teoria metalistă a cantităţii de monedă din economie a fost abordată în legătură cu relaţia bani – preţ. sub forma bancnotelor sau a biletelor de bancă. vin ş. După 1944. Ei constituie. pentru favorizarea schimburilor. consumul.). se vorbeşte mai ales despre depozitele monetare şi civilizaţia banului electronic. însă. desfăşurarea complexă a tranzacţiilor n-a mai presupus neapărat schimbarea însemnelor monetare în metal preţios. În timp. 5. Până la începutul secolului al XX-lea. sub diverse forme. banii sunt. În timp. Ea reflecta condiţiile în care circulaţia monetară se limita la metale preţioase şi la semne băneşti liber convertibile în aceste metale. blănuri. corelată fiind cu metalul monetar. BANII 5. ca produs. Prima fază a economiei marfare a avut ca obiect central trocul. fiind suportul exprimării puterii de cumpărare (care reflectă cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate achiziţiona la un moment dat într-o ţară. argintul şi cuprul. 5.a. Deşi circulă pe bază de încredere – fiind semne băneşti fără valoare proprie – ele reprezintă în circulaţie metalele preţioase. în acelaşi timp. un instrument mobilizabil pentru avuţia naţională. intermediari ai schimbului au ajuns să fie metale precum aurul.2. socotit mijlocitor al tranzacţiilor. utilizat şi acceptat în mijlocirea tranzacţiilor şi ca modalitate de plată. iar pe de altă parte. Pe măsura diversificării proceselor de fabricaţie şi a specializării. Ea se regăseşte în sistemul etalonului aur-devize.1. numit bani-marfă (scoici. moneda-semn (valuta) preia integral funcţia de instrument al schimburilor mondiale. fiind din ce în ce mai utilizate în ultimele secole. banii au circulat. Moneda de hârtie (fiduciară) a apărut din necesitate. B) Teoria nominalistă a apărut ca reacţie în urma celei anterioare. sub formă de monede metalice cu valoare intrinsecă (mai ales de aur şi argint). respectiv schimbul direct al unui bun contra altui bun. Banii semnifică o denumire generică pentru formele şi semnele de valoare existente în economie. animale. raportul de schimb a ajuns să fie reprezentat de un echivalent general. Ca urmare. metalele respective au început să fie fasonate în piese cu greutate predeterminată (faza economiei băneşti cu monedă bătută). Conceptul de bani. Teorii monetare Teoriile monetare au ca obiect. prin utilizarea unei unităţi monetare).

a. însă. 5. Milton Friedman încearcă s-o revigoreze începând cu 1950. R. bani de cont – fără existenţă materială (aflaţi în conturile bancare). Rolul şi funcţiile banilor. P. 3) după aspect: monedă metalică – îndeplinind funcţii băneşti. – au încercat să evidenţieze aspecte noi în privinţa raportului dintre masa bănească în circulaţie. Categorii de bani. A. Teoria cantitativă şi-a fixat în vizor analiza raportului cauzal dintre masa bănească în circulaţie şi volumul mărfurilor. Irving Fisher a considerat că produsul M·V reprezintă oferta de bani din economie. Vechea idee care a traversat secolele. monedă divizionară – submultipli ai celei principale. 2) după modalitatea de plată: bani lichizi (cash) – numerar propriu-zis. respectiv: M = P ⋅ T (unde: M – masa monetară. având ca suport cu precădere monetarismul. Teoria monetaristă asupra banilor priveşte oferta de monedă ca fiind factorul esenţial al fluctuaţiilor economice. el acceptă faptul că orice acţiune sau politică monetară trebuie să aibă în vedere creşterea în ritm constant a cantităţii de bani în circulaţie. al produsului intern brut nominal pe perioadă scurtă şi. oricare-ar fi starea economiei. nivelul preţurilor şi alte variabile economice. T – volumul tranzacţiilor). multipli ai unităţii monetare interne. Teoria keynesistă a integrat concepţia cantitativă a banilor în teoria generală a venitului global. 4) după posibilitatea de divizare: monedă principală (reprezentativă) – respectiv unitatea monetară naţională a unui stat. se clasifică astfel: 1) după forma de existenţă: bani propriu-zişi. Având la bază relaţia: M ⋅ V = P ⋅ T (în care elementul de noutate faţă de perioadele anterioare este notaţia V – simbol al vitezei de circulaţie a banilor). pe de o parte – şi nivelul puterii de cumpărare. Samuelson ş. cambii. în acelaşi timp. un sens mult mai profund. 5) după obligaţia asumată de emitent: monede convertibile. bancnote – însemne ale valorii. În ultimele decenii s-au materializat eforturile depuse în scopul creării unei teorii moderne. emise de stat. P – nivelul preţurilor. astfel încât puterea lor de cumpărare era un atribut legat de stat şi de încrederea populaţiei în emitentul de monedă. respectiv bani de calcul (“fictivi”) şi bani electronici – cartele magnetice eliberate în loc de numerar sau cecuri. într-o epocă în care teoria cantitativă lua amploare. a fost însă considerată prea simplu formulată. pe de altă parte. Hicks.C) D) E) F) G) convenţională. circulând în virtutea încrederii deţinătorului în emitent (bilete de bancă). Teoria postkeynesistă asupra banilor revine celor care – prin reprezentanţi precum J. monede neconvertibile. Elaborând structura monetarismului modern. cecuri. ca mijlocitori ai schimbului: bancnote. dându-i. preţurile şi salariile sunt mijlocite de bani are un rol semnificativ în teoria monetară a lui Keynes. iar “componenta” P·T – cererea de monedă. integratoare şi dinamice a banilor. privite tot sub aspecte cantitative. 33 . Convertibilitatea monedei.3. După ce teoria cantitativă “clasică” a căzut în dizgraţie în timpul “Marii Depresiuni” a secolului al XX-lea. al nivelului preţurilor pe intervale temporale largi. bani de credit – titluri de credit folosite în funcţia de bani. În literatura de specialitate există şi baze ale teoriei calitative a banilor. bani fiduciari – fără valoare proprie. care introduce în cunoştinţele de profil problematica subiectivă. monedă abstractă. Cele mai cunoscute tipuri de bani (monedă). Faptul că schimburile.

PciX – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara X. 2. la dispoziţia unei economii naţionale. în funcţie de raportul de stabilire a echivalenţei într-o altă monedă (convertibilitate oficială. rezerve de valută. economie naţională solidă. Ea se calculează astfel: S Pci = P unde: . comerţ exterior eficient. creării de rezerve şi transferurilor de fonduri. convertibilitatea se extinde şi prin intermediul euro-monedelor. i funcţia de schimb (însemnând cerere şi ofertă pe piaţă). deci a raporturilor în care o monedă naţională se schimbă pentru o alta. Acestea sunt monede naţionale depuse la bănci situate în afara ţărilor emitente şi se utilizează în scopuri obişnuite. ea denumeşte suma de bani (ca active 34 . Prin dezvoltarea schimburilor pe toate planurile. În sens restrâns. Pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare cel puţin următoarele condiţii: potenţial economic însemnat. la un moment de timp. i funcţia de finanţare (care echivalează cu posibilitatea susţinerii pieţei monetare. Puterea de cumpărare internă (sau pe plan naţional) a unei monede este cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra într-o ţară. prin vânzare-cumpărare pe piaţă. respectiv parţială). posibil a fi anticipată). i funcţia de rezervă (implicând încrederea în semnul monetar respectiv). “bani universali” (servind circulaţiei internaţionale a mărfurilor şi serviciilor). de către un sistem bancar internaţional). curs real al monedei naţionale. Puterea de cumpărare externă a monedei se foloseşte în vederea stabilirii cursurilor reale de schimb. funcţiile banilor sunt următoare: instrument al schimbului. respectiv de piaţă) şi în raport cu tipul operaţiunilor presupuse (convertibilitate totală. masa monetară (bănească) reprezintă totalitatea instrumentelor băneşti aflate. tezaurizare (acumulare). menţionăm că banii – investiţi cu roluri de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri şi de instrument de schimb – aveau în trecut cinci funcţii: măsură a valorii mărfurilor tranzacţionate. În sens general. . În prezent. trebuie să îndeplinească patru condiţii: i funcţia de etalon al valorii tranzacţiilor (care presupune stabilitate). alături de rolul de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-numita “putere de cumpărare în aşteptare” (referitoare la conjunctura viitoarelor perioade de timp. la un moment dat. deşi ies de sub controlul statului de origine. .S – suma de bani la care se face referire (cea “acoperită” de monedă) – sau tocmai unitatea monetară în sine. preţuri corespunzătoare unei pieţe structurate similar pieţei mondiale. calitate şi diversificare în privinţa produselor.Înţelegem prin convertibilitate însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată cu o alta. Există câteva variante ale regimului convertibilităţii: în raport cu persoanele implicate în schimbul de monedă (convertibilitate externă. în mod liber. Ca indicator economic. Referitor la funcţiile banilor.P – indicele sintetic al preţurilor. mijloc de plată. respectiv internă). Când se discută noţiunea putere de cumpărare a monedei trebuie precizate două nivele de abordare: 1. balanţă de plăţi echilibrată. mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice. mijloc de circulaţie.PciY – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara Y. cu o unitate monetară. Pentru ca o monedă să fie acceptată în această poziţie internaţională. ea se concepe astfel: P Pce = ciX PciY unde: . în vederea efectuării tranzacţiilor monetar-financiare.

momentan. se doreşte ca L să aibă valori cât mai apropiate de 1. băneşti şi financiare. respectiv o mărime corelată cu indicatori macroeconomici relevanţi (de exemplu. • banii de cont. cu PNB – produsul naţional brut). Oricum. într-o perioadă dată (an. trimestru. acesta îndeplineşte funcţii bine delimitate şi operează cu instrumente specifice (de plată şi de schimb). în mod firesc. altfel. băneşti şi financiare (disponibilităţi lichide. Dacă L = 1. are loc relaţia: 0 ≤ L ≤ 1. 35 . Numărul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta şi/sau de la un sistem contabil la altul. În realitatea contemporană. masa bănească în circulaţie este compusă din: • moneda naţională a ţării în cauză. • banii divizionari (metal + hârtie). • bonurile de tezaur. masa bănească şi structura ei sunt cuantificate şi analizate prin mijlocirea noţiunii de agregat monetar – ca element asimilat în Sistemul Contabilităţii Naţionale (SCN). T L = ad Tac unde: Tad – totalul activelor disponibile. agenţii non-financiari dintr-o economie. care semnifică. titluri de credit negociabile pe piaţă). ceea ce conduce la faliment. fie transformabile imediat în bani. În principiu. • bancnotele. angajamentelor asumate.utilizabile pe teritoriul unui stat) de care dispun. Tac – totalul angajamentelor curente. sume de încasat. în bani propriu-zişi (cash). pentru achiziţia de bunuri şi servicii. Ţinând cont că lichiditatea constituie capacitatea unui agent economic de a face faţă. prin intermediul fluxurilor economice pe care le reprezintă. lună ş. pentru plata debitelor şi pentru realizarea de economii şi investiţii. Dacă L = 0. la un moment dat de timp.). titluri de valoare sau depuneri care nu pot fi transformate. în orice moment. Din perspectiva fluxurilor care circulă în cadrul ei. activele respective sunt fie în numerar. masa monetară este cantitatea medie de bani vehiculată în economia naţională. debitorul riscă să fie declarat în stare de insolvabilitate. capacitatea activelor băneşti şi financiare de a fi transformate. Definit ca fracţiune a masei monetare şi semimonetare. toate activele firmei sunt reprezentate de mărfuri. Masa bănească existentă la un moment dat într-o economie (stoc) şi cea folosită (flux) se cuantifică prin intermediul lichidităţii monetare (L). în bani. cu anumite costuri.a.

6.. astfel încât P& → C(. factori de influenţă. CEREREA. preţul bunurilor complementare (Pc): sporirea preţului mărfii dorite duce la scăderea cererii pentru o alta. exemplul bunurilor care denotă prestigiu (pietre preţioase. De exemplu. V.a. nivelul precedent al consumului ş. respectiv P( → C&). previziunile privind evoluţia preţurilor sau a veniturilor. respectiv P( → C(). Ea este determinată de mai mulţi factori de influenţă: 1.Cap. privite prin intermediul cantităţii dorite de aceştia. orice creştere a preţului P provoacă o scădere a cererii C – şi invers (relaţia de dependenţă este negativă. marca fabricii. respectiv P& → C(). de funcţiile C = f(P) şi C = f(V). blănuri ş. la un preţ dat. venitul consumatorului (V): în cazul bunurilor normale şi al celor superioare. dovedind raportul direct 36 . 2. 6. preţul mărfii (P): a) la bunurile normale şi la cele superioare. reclama comercială. cantitatea cerută dintr-un bun inferior creşte pe măsură ce preţul lui sporeşte – şi invers. 3. pentru bunurile inferioare. Cererea exprimă raporturi referitoare pe de o parte la cantitatea maximă dintr-un bun. în care persoanele implicate devin exponenţi ai cererii tocmai pentru că marfa respectivă are un preţ ridicat. situaţia în care fenomenul de creştere a preţului se bazează pe îmbunătăţirea calităţii bunului. OFERTA ŞI PREŢUL DE ECHILIBRU. în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută este negativă. Cererea: concept.a. însă. Af). care poate fi achiziţionată pe o piaţă. Ea reprezintă cantitatea dintr-un bun dorit. Opţiunea consumatorului. între venit şi cantitatea cerută există o relaţie negativă sau inversă (V( → C&. creşterea venitului antrenează sporirea cantităţii cerute – şi invers (V&→ C&. legea cererii afirmă: i Cantitatea cerută dintr-un bun normal scade pe măsură ce preţul lui creşte – şi invers. elasticitate. barem. într-o perioadă de timp. de către unul sau mai mulţi subiecţi.1. Pc . În consecinţă. 4. funcţie. gusturile şi preferinţele consumatorilor. Există şi excepţii de la această “regulă”: situaţia bunurilor inferioare – care satisfac “paradoxul Giffen” şi care arată că mărimea cererii se modifică în acelaşi sens cu evoluţia preţului (P& → C&. în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută este pozitivă. alţi factori (Af): numărul cumpărătorilor. CONCURENŢA PE PIAŢĂ. respectiv V&→ C(). AGENŢII ECONOMICI. respectiv V( → C(). cererea semnifică expresia nevoilor solvabile ale subiecţilor economici. preţul bunurilor substituibile (Ps): în general. În sens general. o sporire a preţului produsului căutat îl face pe individ să caute înlocuitori – şi invers. 5. funcţia cererii pentru un bun ia forma: C = f (P. Cele mai importante structuri ale cererii sunt date. curbă. cu care ea se află în legătură – şi invers. i În contrast cu precizările făcute în cazul bunurilor normale. P s.). dovedind raportul de sens opus dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar pentru a-l obţine: P( → C&. ce poate fi achiziţionată la un preţ dat – iar pe de altă parte la preţul maxim ce se poate achita pentru cumpărarea unui anumit volum dintr-o marfă.

Orice punct al ei constituie câte o combinaţie posibilă între nivelul preţului P şi cel al volumului Qc cerut din marfa respectivă. notată CC’ şi numită curba cererii.). prin curba lui Engel (Figura 6.1. (b) respectiv pentru cele inferioare (b) 37 . pe care consumatorii sunt dispuşi s-o achiziţioneze la un anumit preţ).2. ea poate fi relevată.dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar pentru a-l obţine: P& → C&. Totalitatea raporturilor determinate între preţ şi cantitatea cerută poartă numele de barem al cererii şi presupune abordarea din Tabelul 6. obţinem o linie continuă.: Tabelul 6. respectiv P( → C(). pentru că este firesc ca. înclinaţia curbei CC’ este de la NV la SE.)* A 230 80 B 220 120 C 200 200 D 150 400 E 100 600 *corespunzător funcţiei Qc = 1. Baremul cererii Alternativa Preţul unitar Cantitatea cerută din bunul de achiziţie P ($) normal X: Qc (buc. cantitatea cerută să sporească. V V 0 (a) Q 0 Q Figura 6. reducerea de preţ aduce noi cumpărători. Referindu-ne la relaţia dintre bugetul consumatorului şi cuantumul cererii de consum.1.1. atunci când preţul scade. Curba cererii pentru un bun normal (particularizare) Unind punctele de confluenţă din Figura 6. Pe de altă parte. Se observă că pentru un bun normal. Curba lui Engel pentru bunurile normale şi superioare (a). comparativ. care înainte de ieftinirea bunului nu-şi permiteau achiziţia lui în volumul dorit.2. la un anumit moment de timp. (fiecare din ele reprezentând cantitatea cerută din bunul normal X.000 – 4·P P 230 220 200 150 CC’ 100 0 80 120 200 400 600 QC Figura 6.1.

respectiv P& → C(): cererea cu elasticitate ridicată. elasticitatea se defineşte urmărind reacţia (sensibilitatea) relativă a unei variabile dependente (X). dar şi cu alura curbei reprezentative. Elasticitatea directă Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este reprezentată de raportul dintre modificarea relativă a cantităţii solicitate dintr-o marfă şi modificarea relativă a preţului acesteia. preferinţele cumpărătorului.P0 – preţul iniţial al bunului respectiv (variabilă independentă). în urma modificării relative a unui factor de influenţă (variabila independentă). Elasticitatea (termen având la origini conceptul similar din fizică) este o noţiune des utilizată în teoria economică la cercetarea comportamentului unei variabile. . care – la rândul ei – oglindeşte alegerea optimă a cantităţii cerute. În relaţie cu mărimea coeficientului de elasticitate a cererii faţă de preţul bunului cumpărat (KeC/P). 38 . În general. .a. ca răspuns la modificarea survenită în mărimea preţului. observăm că fiecare punct al curbei respective semnifică o poziţie de echilibru a consumatorului.). de la o perioadă de timp la alta. a preţului lui. Nu trebuie însă uitat faptul că atât insuficienţa cererii.Q0 – cantitatea cerută pentru început din marfa dorită (variabilă dependentă). ∆Y X 0 ∆Y Y0 Concret.∆Q – variaţia cererii. cererea inelastică). atunci când mărimea factorului respectiv creşte sau scade cu 1%. acest indicator exprimă cu câte procente se modifică cererea pentru bunul în cauză. distingem: 1. .Q1 – cantitatea cerută din bunul considerat. în perioada curentă. numărul consumatorilor ş. Ea exprimă procentual sensibilitatea cererii. respectiv creştere). Cererile tipice (normale): sunt proprii situaţiilor în care KeC/P se determină pe baza raportului invers creat între variabilele preţ şi cantitate cerută (P( → C&. cât şi depăşirea de către ea a ofertei.2. după unele opinii. la modificarea relativă a alteia independente (Y): ∆X X ∆X Y0 Ke X / Y = 0 = ⋅ . au urmări negative asupra echilibrului pieţei. . cererea cu elasticitate unitară (unitar elastică). la schimbarea cu 1%.În Figura 6.P1 – preţul la acelaşi moment de timp. în urma schimbării caracteristicilor unui factor de influenţă.∆P – variaţia preţului produsului. într-un sens sau altul. Pe principii similare celor expuse în cazul variaţiei venitului consumatorului se studiază şi incidenţa altor variabile de influenţă asupra poziţiei curbei cererii (preţul produselor substituibile / complementare. În aceste circumstanţe. elasticitatea cererii reprezintă reacţia relativă a cererii pentru un bun (variabila dependentă).. arătând câte procente de variaţie a cererii (majorare. Altfel spus. respectiv reducere) revin unui procent de modificare a preţului (scădere. cererea cu elasticitate redusă (cererea slab elastică sau. . calculăm coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ pentru bunurile normale: ∆Q Q0 P Q − Q0 P0 ∆Q ∆P ∆Q = ⋅ (− 0 ) = 1 ⋅ (− Ke C / P = : (− )= ) ∆P ∆P Q0 P0 Q0 Q0 P1 − P0 (− ) P0 Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: . în condiţiile venitului disponibil la un moment dat.

respectiv P( → C(. acest indicator exprimă cu câte procente se modifică cererea pentru bunul în cauză.2. mierea. calculăm coeficientul de elasticitate a cererii de consum în funcţie de venit.). Ea poate fi categorisită astfel: a) din punct de vedere al subiectului ei: ofertă din partea unui agent economic.∆V – variaţia venitului individului. . ca răspuns la modificarea survenită în mărimea venitului. în relaţie directă cu volumul ofertei (O): orice creştere a lui provoacă o majorare a cantităţii aduse pe piaţă – şi invers (relaţia de dependenţă este pozitivă. preţul produsului (P) – care se află.V1 – venitul la acelaşi moment de timp. derivată (oferta de caşcaval. Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reprezentată. b) din punct de vedere al naturii mărfii: ofertă pentru bunuri independente (nesubstituibile şi necomplementare). în general. în scopul comercializării.a. Oferta din partea unui agent economic este determinată de o serie de factori: 1. pe care un vânzător o aduce pe piaţă într-o perioadă determinată de timp şi la un anumit preţ. zaharina ş.V0 – venitul iniţial al consumatorului (variabilă independentă). factori de influenţă. astfel încât P& → O&. dar şi atunci când mărfurile dorite se cumpără doar pentru satisfacerea vanităţii sau din snobism (cazuri în care P& → C&). ∆Q Q V0 ∆Q ∆V ∆Q V0 Q1 − Q 0 Ke C / V = 0 = = ⋅ = ⋅ : ∆V Q 0 V0 Q 0 ∆V V1 − V0 Q0 V0 Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: . pentru bunuri substituibile (de exemplu. 6. curbă. de raportul dintre modificarea relativă a cantităţii solicitate dintr-o marfă şi modificarea relativă a venitului consumatorului. mixtă (când mai multe bunuri satisfac aceeaşi cerere.∆Q – variaţia cererii. respectiv reducere) revin unui procent de modificare a venitului (creştere.2. astfel încât KeC/P < 0).Q0 – cantitatea cerută pentru început din marfa dorită (variabilă dependentă). barem. 39 . . pentru bunuri complementare (de pildă. oferta constituie cantitatea maximă dintr-un anumit bun economic. . în perioada curentă. aşa cum se întâmplă cu zahărul. elasticitate În termeni generici. unt – margarină). cererea cu elasticitate zero (cererea perfect inelastică).Q1 – cantitatea cerută din bunul considerat. 3. a venitului disponibil al cumpărătorului. . pe timp scurt (situaţie în care output-ul se raportează la capacitatea de fabricaţie). Cererile atipice (anormale): apar în situaţia bunurilor inferioare (de tip “Giffen”). stilou – cerneală). în funcţie de cea pentru lapte). arătând câte procente de variaţie a cererii (majorare. valabil în cazul bunurilor normale şi superioare. respectiv scădere). într-un sens sau altul. Cererile particulare (extreme): cererea cu elasticitate infinită (cererea perfect elastică). de la o perioadă de timp la alta. la schimbarea cu 1%. . Oferta: concept. În asemenea circumstanţe. Altfel spus. respectiv P( → O(). ofertă din partea tuturor producătorilor (vânzătorilor). c) din punct de vedere al perioadei de timp: ofertă instantanee sau ultrascurtă (care nu se modifică decât în limita stocului existent). pe timp îndelungat (având în perspectivă îmbunătăţirea tehnicii şi/sau creşterea posibilităţilor de producţie). funcţie. concret.

alţi factori (Af): numărul producătorilor (vânzătorilor) aceluiaşi bun. prezentat în Tabelul 6. motiv pentru care el este nevoit s-o ofere chiar şi la un preţ mai mic. Cp. când producţia este singura sursă de venit a ofertantului. al căror ansamblu determină baremul ofertei. oferta aferentă se diminuează. realismul impactului avut de funcţia ofertei în raport cu preţul a fost chiar formularea legii ofertei. V. venitul producătorului sau al comerciantului (V): se află în raport pozitiv cu mărimea ofertei (V& → O&. 3. 4. pe piaţa muncii. 5. salariul creşte peste un nivel socotit “de suficienţă”. când. respectiv Cp& → O(. Pa. de funcţiile C = f(P) şi C = f(V). 2. care afirmă: i Cantitatea oferită dintr-o marfă considerată bun normal sau superior se majorează pe măsură ce preţul ei creşte – şi invers. aşa încât oferta de muncă se reduce. modul de conducere sau managementul. posesorul forţei de muncă optează pentru mai mult timp liber.Există însă şi excepţii de la această “regulă”. Între nivelul preţului şi al output-ului se creează o serie de relaţii. respectiv V(→ O(). Cele mai importante structuri ale ofertei sunt date. dar se creează resurse suplimentare pentru o altă marfă Y (fabricată de acelaşi agent economic). În consecinţă.2. însă. între care: i cazul în care se anticipează creşteri de preţ (celelalte condiţii ale pieţei rămânând constante) – care determină reducerea ofertei prezente (în scop speculativ).)* A’ 230 215 B’ 220 210 C’ 200 200 D’ 150 175 E’ 100 150 *corespunzător funcţiei Qo = 100 + P/2 40 . costul de producţie (Cp): între cele două variabile se stabileşte o relaţie negativă: Cp(→ O&.. costul stocării. i situaţia în care marfa în cauză este singura sursă de venit a producătorului (vânzătorului). Pfp . când preţul produsului X scade. a cărei ofertă va putea creşte – şi invers. 6. i exemplul bunurilor perisabile. a căror ofertă se menţine pentru a evita pierderile. acesta este constrâns de necesitatea de a scădea preţul. în ipoteza în care ceilalţi factori ai pieţei rămân nemodificaţi (relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este în general pozitivă. De exemplu.a. Excepţie de la legea ofertei fac unele situaţii atipice: când bunul nu se poate stoca (menţinerea preţului ridicat ar antrena pierderi determinate de nevânzarea mărfii). nivelul tehnicii utilizate. respectiv P( → O(). pentru a majora vânzările. dovedind raportul direct dintre schimbarea preţului şi cantitatea de bun vândută: P& → O&. Af). posibilitatea efectuării de stocuri. preţul altor bunuri (Pa): în general. funcţia ofertei pentru un bun ia o formă de tipul: C = f (P. Baremul ofertei Alternativa de Preţul unitar Cantitatea oferită din producţie P ($) bunul normal X: Qo (buc. preţurile factorilor de producţie (Pfp): sunt în dependenţă inversă cu volumul ofertei.2. fiscalitatea ş.: Tabelul 6. oferta va spori sau va rămâne constantă.

Panta curbei ofertei este ascendentă. . respectiv cu ordonata – şi cele aflate în postură de bisectoare ale sistemelor de axe). acest indicator exprimă cu câte procente se modifică oferta pentru bunul în cauză.variază în raport cu punctul în care se calculează (excepţie fac curbele paralele cu abscisa. noţiunile generale legate de elasticitate sunt cele specificate în paragraful destinat cererii. pe care producătorii sunt dispuşi s-o fabrice / vândă la un anumit preţ). arătând câte procente de variaţie a ofertei (majorare. care înainte nu-şi permiteau intrarea profitabilă pe piaţă. obţinem o linie continuă. înclinaţia curbei OO’ este de la SV la NE.3.P 230 220 200 OO’ 150 100 0 150 175 200 210 215 Qo Figura 6. atunci când preţul creşte. orice contracţie a preţului aduce cu sine micşorarea cantităţii aduse pe piaţă dintr-un produs – şi invers: fiecare mărire a preţului determină majorarea output-ului. respectiv scădere). Totuşi. Se observă că: . notată OO’ şi numită curba ofertei. elasticitatea ofertei are unele caracteristici: . pe de o parte. Elasticitatea directă Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este reprezentată de raportul dintre modificarea relativă a cantităţii aduse pe piaţă dintr-o marfă şi modificarea relativă a preţului acesteia.Pentru un bun normal. Pe de altă parte. respectiv reducere) revin unui procent de modificare a preţului (creştere. . pentru că.3. Curba ofertei pentru un bun normal (particularizare) Unind punctele de confluenţă din Figura 6. Altfel spus. la schimbarea cu 1%. ca atare. În aceste circumstanţe. este firesc ca. Fiecare punct al ei constituie o combinaţie posibilă între nivelul preţului P şi cel al volumului Qo oferit din marfa respectivă. (fiecare reprezentând cantitatea oferită din bunul normal X. într-un sens sau altul. la un anumit moment de timp. mărirea de preţ aduce noi agenţi în ramură. a preţului lui. calculăm coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ: ∆Q Q P0 ∆Q ∆P ∆Q P0 Q1 − Q 0 Ke O / P = 0 = : = ⋅ = ⋅ ∆P Q 0 P0 Q 0 ∆P Q0 P1 − P0 P0 41 . cantitatea oferită să sporească.are sens economic pozitiv pentru bunurile normale (pantă ascendentă). În acest cadru.

ca sens economic provenit din modalitatea de evoluţie a variabilei dependente Q. Interacţiunea dintre cerere – ofertă. respectiv funcţiei Qo = 100 + P/2. Ofertele particulare (extreme): oferta cu elasticitate infinită (perfect elastică). . după unele opinii. 42 . Distingem o variată tipologie a ofertei: 1. ** corespunzător legii cererii. Preluând informaţii despre cerere şi ofertă. A. . Altfel spus. configurăm datele Tabelului 6. oferta cu elasticitate unitară (unitar elastică).Q0 – cantitatea oferită pentru început dintr-o anumită marfă (variabilă dependentă). arătând câte procente de variaţie a ofertei (majorare. respectiv P(→ O() şi se referă la: oferta cu elasticitate ridicată. oferta cu elasticitate redusă (slab elastică sau. Ofertele atipice (anormale): apar în cazurile în care în care P( → O&.4.Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt: . respectiv P& → O(. .)** cerere / ofertă (-) 230 80 215 +135 ( 220 120 210 + 90 ( 200 200 200 0 150 400 175 -225 & 100 600 150 -450 & *corespunzător legii cererii. . Ofertele tipice (normale): sunt proprii situaţiilor în care KeO/P se determină pe baza relaţiei directe create între variabilele preţ şi cantitate adusă pe piaţă (P& → O&. Relaţii între cantitatea cerută şi cea oferită dintr-o marfă pe piaţă Preţul Cantitatea Cantitatea Diferenţe: exces Presiuni unitar cerută din oferită din de ofertă / cerere asupra P bunul normal X: bunul normal X: (+) sau exces de preţului ($) Qc (buc. respectiv scădere). într-un sens sau altul. inelastică).2. a bugetului producătorului. de la o perioadă de timp la alta.3. potrivit legii ofertei.. Preţul de echilibru.Q1 – cantitatea oferită din bunul considerat. în relaţia de calcul a coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul (KeO/P) nu va mai fi nevoie de aplicarea semnul “–”. ca răspuns la modificarea survenită în mărimea preţului. regăsite apoi în Figura 6. respectiv reducere) revin unui procent de modificare a venitului (creştere. Totodată. 6. în cazul unui bun normal.)* Qo (buc. la schimbarea cu 1%.) Elasticitatea ofertei în funcţie de venit se analizează pe principii asemănătoare. astfel încât diferenţa ΔP = P1 – P0 este pozitivă.∆P – variaţia preţului produsului. . Lucrăm în condiţiile în care noul preţ la care se oferă produsul în cauză este mai mare decât cel “de pornire” (P1 > P0).∆Q – variaţia ofertei. astfel încât KeO/P < 0.000 – 4·P.P1 – preţul la acelaşi moment de timp. 2. indicatorul exprimă cu câte procente se modifică cantitatea adusă pe piaţă din bunul în cauză. În consecinţă. respectiv funcţiei Qc = 1.3.P0 – preţul iniţial al bunului respectiv (variabilă independentă). în perioada curentă. output-ul datorat acestei modificări a preţului mărfii este superior celui iniţial (Q1 > Q0).: Tabelul 6. oferta cu elasticitate zero (perfect inelastică) 3. faţă de cea a parametrului independent P. Ea este reprezentată de raportul dintre modificarea relativă a outputul referitor la o anumită marfă şi modificarea relativă a venitului disponibil pentru fabricaţie.3.

4. Interacţiunea cerere – ofertă pe piaţă. negarea relaţiilor cunoscute deja – legea cererii C = f(P) şi legea ofertei O = f(P) – ci privirea dintr-o altă ipostază a realităţii pieţei. relaţia cerere – ofertă – preţ trebuie studiată din două perspective. i În concluzie. datorită restricţiilor bugetare ale consumatorilor. În punctul E se realizează echilibrul stabil al pieţei.. observăm că: La un nivel al preţului mai mare de 200 $. i La orice preţ mai mic de 200 $. QE = 200 bucăţi. oferta să fie în întregime absorbită de consumatori. oferta nu-şi poate găsi cererea efectivă corespunzătoare.P 230 220 200 PE 150 100 C O>C O’ E O C>O C’ 0 80 120 150 175 210 200 215 QE 400 600 Q Figura 6. Analizând Tabelul 6. pe piaţă se creează un surplus (exces) de marfă.3. în condiţiile ofertei nemodificate – sau o scădere a ofertei. Faptul nu înseamnă. Legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă evidenţiază că: a) O creştere a cererii. cât şi în cea de efect al modificării factorilor pieţei. deşi producătorul ar fi interesat să sporească volumul vânzărilor. se ajunge la situaţia în care. pe fondul ofertei constante – sau o mărire a ofertei.4. pentru care. din negocierile existente între cele două categorii de agenţi economici (producător. După legea interacţiunii dintre cerere – ofertă. deşi cererea este în creştere pe măsură ce preţul scade. şi Figura 6. O). însă. El este rezultat al confruntărilor de interese economice pe piaţă. i Preţul de echilibru reprezintă. i 43 . deci. vizibil în partea superioară a graficului prezentat. Potrivit acestei legi. respectiv vânzător – şi cumpărători). Preţul de echilibru. acel preţ la care ofertanţii continuă să producă şi să vândă o marfă. pe coordonatele unei cereri stabile – antrenează micşorarea preţului de piaţă al mărfii respective. preţul de piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe amintite şi tinde spre o stare de echilibru. potrivit cantităţii cerute la P = 200 $. relevate de faptul că preţul se află atât în postura de cauză. pe suportul unei cereri stabile – determină majorarea preţului de piaţă al bunului în cauză. P = f(C. iar cumpărătorii acceptă să o achiziţioneze (preţul pentru care cantitatea oferită o egalizează pe cea cerută). b) O reducere a cererii. care se menţine atâta vreme cât condiţiile pieţei rămân neschimbate. la preţul PE = 200 $. producătorul oferă o cantitate tot mai mică pe piaţă (în caz extrem. el nu mai aduce bunul pe piaţă). Astfel. În această situaţie.

administraţii. având ca funcţie de bază producerea de bunuri şi/sau prestarea de servicii către cei ce le solicită. Totalitatea drepturilor agentului economic poartă numele de activ (şi constă în elemente precum: aportul părţilor la crearea firmei. precum şi subiecţi economici implicaţi în afaceri pe plan internaţional.). constituindu-se în patrimoniu doar atunci când sunt exploatabile de către subiect). 44 .4. obligaţiile contractuale ş.). prin serviciile prestate (câştigurile lor rezultând din prelevări obligatorii asupra rezultatelor altor agenţi economici).a. instituţii financiare. Relaţia (raportul) între drepturile şi obligaţiile agentului economic (privit ca persoană juridică) denotă existenţa a două tipuri de subiecţi: societăţi civile (de persoane). drepturile de creanţă ş. Totalitatea obligaţiilor agentului economic se recunoaşte în pasiv (şi se referă la obligaţiile firmei faţă de asociaţi şi/sau personal. producători agricoli ş. notăm că valoarea patrimonială se formulează în sfera procesului de producţie şi că este influenţată de capacitatea obţinerii profitului. mici meşteşugari. Pe această bază. se utilizează – ca echivalent – conceptul de firmă.). respectiv societăţi de capitaluri. în teritorii străine. în general. gândită în raport cu ordinea lor de mărime şi/sau cu importanţa avută în cadrul unui sistem organizatoric: indivizi şi gospodării (menaje). De aceea. dimensiuni Spectrul agenţilor economici include o tipologie variată.răspundere nelimitată – caz în care subiecţii angajează întregul avut personal. companii de asigurări). iar în cadrul ei. trăsături. . pe fondul unor input-uri (factori de producţie) şi a valorificării output-urilor.a. Firmele se evidenţiază ca agenţi economici publici.a. Totuşi. privaţi sau micşti. societăţi comerciale bancare. când se vorbeşte de întreprindere. Necesităţile de abordare a multiplelor interdependenţe dintre economiile naţionale sunt relevate de agentul “străinătatea” – care funcţionează în postură de subiect economic divizat în multiple departamente. 2. Instituţiile financiare sunt unităţi care asigură colectarea şi redistribuirea disponibilităţilor băneşti în economie (autorităţi bancare. Scopul lor primar este obţinerea de profit. Funcţionând ca un singur individ. Întreprinderile propriu-zise nu se deosebesc de firme decât în ceea ce priveşte orientarea lor direct productivă. constituite de obicei ca un grup ce funcţionează precum o mică unitate economicosocială şi organizatorică (menaje singulare. ale unei persoane fizice sau juridice (este vorba de bunurile aflate în proprietatea unui agent economic şi mobilizate în scopuri precise.răspundere limitată – pe considerentul gradului de participare la capital. Natura răspunderii asumate de subiecţii proprietăţii. bunurile dobândite ulterior de întreprindere. întreprinderea rămâne unitatea de bază a unei economii naţionale. ele asigură existenţa cumpărătorilor şi consumatorilor de bunuri şi servicii oferite de producători. Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate din una sau mai multe persoane. fapt care presupune anumite particularităţi: 1. Administraţiile publice şi private îndeplinesc rolul de redistribuire a venitului naţional.6. dreptul de folosinţă în privinţa terenului şi câştigurilor. în raport cu obligaţiile firmei. lucrătorii îşi exercită prerogativele ce decurg din poziţia lor în raport cu factorii de producţie. b) Patrimoniul este reprezentat de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic. firme şi întreprinderi producătoare. este un aspect care oferă posibilitatea opţiunii între două situaţii: . cooperative de credit. Principalele trăsături ale unei întreprinderi vizează aspecte precum: a) Regimul juridic: Cele mai întâlnite tipuri de agenţi economici productivi apar sub forma societăţilor comerciale. în momentul declarării insolvabilităţii subiectului economic. tipologie. precum familiile – sau colective. Agenţii economici: concept .

c) Combinarea tehnico-economică şi substituţia prod-factorilor vizează schimbarea proporţionării acestora din urmă (în principal a muncii şi capitalului). În esenţă, se apreciază că procesul combinării şi/sau al înlocuirii a avut sau nu efect pozitiv, în măsura în care produsul activităţii realizate este vândut pe piaţă şi, ca atare, îşi dovedeşte utilitatea. d) Libertatea de acţiune (în funcţie de interesele proprii) se manifestă în condiţiile respectării regimului legal şi a normelor de conduită economică. e) Colaborarea între agenţii furnizori de factori de producţie şi cei ce îi utilizează are rol în stabilirea relaţiilor economice pe piaţă. f) Obiectivele activităţii rezidă în fixarea următoarelor scopuri: producerea de bunuri şi/sau prestarea de servicii, în scopul satisfacerii trebuinţelor solvabile ale indivizilor; realizarea economică a mărfurilor (ceea ce înseamnă vânzarea lor); obţinerea de profit şi maximizarea acestuia. În privinţa tipologiei, deosebim o serie de categorii de agenţi economici: 1. după caracterul lucrativ al activităţilor desfăşurate: - asociaţii; - societăţi de persoane (în nume personal şi în nume colectiv); - societăţi de capitaluri (societăţi cu răspundere limitată, societăţi anonime). 2. după sfera economică: - agenţi la nivel microeconomic – respectiv elementari; - agenţi la nivel macroeconomic – respectiv agregaţi. 3. după tipul de proprietate presupus: - agenţi economici particulari (privat-individuali); - agenţi economici privaţi, pe principii asociative; - agenţi economici pe principii cooperatiste; - agenţi economici de tipul societăţilor comerciale pe acţiuni; - agenţi economici publici; - agenţi economici micşti. 4. după caracterul obiectului de activitate: - unităţi primare de producţie (atelier, secţie, fabrică) – având rol productiv şi/sau de prestări servicii; - unităţi administrativ-organizatorice – cu funcţii tehnico-administrative, dar şi comercial-financiare; - unităţi consumatoare (indivizii şi gospodăriile); - unităţi intermediare (cartel, concern, holding ş.a.). Integrarea firmelor se poate realiza în trei variante: prin interese economice (modalitate în care se prevăd, de pildă, birouri comune pentru vânzări, servicii postvânzare şi/sau relaţii cu publicul); prin concesiune (metodă care include obligaţia unui agent de a aproviziona alte unităţi şi de a le asigura asistenţă tehnică); prin subcontracte (ceea ce implică existenţa unui antreprenor şi a unui subcontractant). Dimensiunea întreprinderii este o problemă care incită de multă vreme discuţiile de specialitate. S-a observat că, în măsura în care producţia industrială s-a dezvoltat şi a făcut apel tot mai mult la tehnologie, “talia” agenţilor economici a înregistrat o tendinţă generală de creştere. Totuşi, care e dimensiunea optimă a unei întreprinderi, pe plan mondial? Atât firma mare, cât şi cea mică (respectiv mijlocie), au “puncte” forte şi slabe. Există, firesc, aşa-numita dimensiune minimă a unui agent economic, cunoscută în două accepţiuni: ca mărime fezabilă – sub care firma nu-şi poate desfăşura activitatea (mărimea producţiei corespunzătoare costului variabil minim); ca mărime eficientă – care priveşte producţia minimă ce asigură profitul (în general, legată de pragul de rentabilitate). În esenţă, nu există o dimensiune optimă pentru toate afacerile, indiferent de ţară, de perioada străbătută sau de conjunctura economică. E adevărat că operaţiile se miniaturizează rapid; tot mai mulţi muncitori sunt concediaţi şi, în plus, economia pe
45

scară largă este adesea depăşită. De asemenea, cu cât organizarea firmei e mai complicată, se pare vechea idee potrivit căreia “mai mare înseamnă neapărat mai bun” e tot mai demodată. În principiu, optimizarea dimensiunii unei firme se referă la: gradul de dezvoltare a forţelor de producţie; nivelul diviziunii muncii; componentele mecanismului economic; raportul dintre factorii extensivi şi intensivi implicaţi. 6.5. Concurenţa pe piaţă Concurenţa constituie una din trăsăturile de bază ale oricărei economii de piaţă, care exprimă comportamentul specific al agenţilor participanţi la tranzacţii şi atestă raportul dinamic de forţe dintre aceştia din urmă. În termeni strict economici, concurenţa semnifică rivalitatea, lupta dusă cu mijloace economice şi extraeconomice între producători şi/sau comercianţi, în scopul fabricării şi/sau desfacerii unor mărfuri, cuceririi unor pieţe (segmente de piaţă) şi obţinerii de profituri ridicate. Ca urmare, competiţia are în centrul ei interesul unei firme de a întrece, prin căile şi mijloacele utilizate, unul sau mai mulţi subiecţi economici din acelaşi domeniu de activitate. Instrumentele luptei de concurenţă sunt de două tipuri: 1) Tehnici economice – care abordează concurenţa prin preţ (directă, respectiv indirectă) şi în afara preţului 2) Tehnici extraeconomice – legale, respectiv nelegale şi ilegale Rolul concurenţei este dat de funcţii foarte importante: optimizarea raportului input – output, în vederea atingerii eficienţei; stimularea creativităţii şi iniţiativei; satisfacerea într-un grad cât mai înalt a necesităţilor de consum; eliminarea de pe piaţă a producătorilor necompetitivi; reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare; stimularea tendinţei de egalizare a înzestrării agenţilor cu prod-factori. Concurenţa nu înseamnă dispariţia cooperării economice. Dimpotrivă, ea presupune această noţiune, deoarece este imposibil ca în lumea actuală a schimbului să existe agenţi economici capabili să evolueze fără sprijin pe piaţă. Fiecare are nevoie cel puţin de furnizori, dacă nu şi de informaţii – ori cooperarea reprezintă maniera deschisă de desfăşurare a oricărei activităţi, în vederea armonizării nevoilor cu posibilităţile lor de satisfacere. Există – însă – şi anumite aspecte negative ale rivalităţii, observate mai ales atunci când legităţile şi mecanismele concurenţiale sunt încălcate. În asemenea cazuri, competiţia riscă să se transforme în conflict, eliminând orice forme de cooperare. Corespunzător instrumentelor utilizate, concurenţa se clasifică astfel: a) după caracterul de legalitate al competiţiei: concurenţă legală – conformă prevederilor în vigoare; concurenţă nelegală – care ocoleşte legea (o eludează); concurenţă ilegală – respectiv cea care foloseşte mijloace împotriva reglementărilor existente. b) după caracterul de loialitate imprimat întrecerii: concurenţă loială – bazată pe folosirea nediscriminatorie a tehnicilor competiţionale economice, în condiţiile liberului acces pe piaţă şi al reglementării a raporturilor de vânzare-cumpărare; concurenţă neloială – care mizează pe mijloace şi instrumente în general nelegale şi ilegale, pentru a pătrunde pe o piaţă şi pentru a acapara posibilii consumatori (tactici de discreditare a rivalilor). c) după trăsăturile predominante: concurenţă pură şi perfectă; concurenţă imperfectă. Noţiunea concurenţă pură şi perfectă derivă – la origini – din clasicul concept al liberei concurenţe. A. Pentru mulţi specialişti, puritatea concurenţei este dată de valabilitatea simultană şi cumulativă a următoarelor condiţii: • Atomicitatea pieţei: Este vorba despre puternica dispersare a producţiei şi desfacerii de bunuri şi servicii care fac obiectul schimbului, în cazul
46

existenţei unui foarte mare număr de agenţi economici. Fiecare dintre aceştia are dimensiuni neglijabile în raport cu cea a pieţei şi, ca atare, nu poate exercita influenţe semnificative nici asupra volumului ofertei / cererii, nici asupra nivelului preţului de piaţă. • Omogenitatea produsului care face obiectul tranzacţiilor: Ne referim la situaţia în care toţi producătorii fabrică acelaşi bun omogen, cu trăsături identice (nediferenţiate), creat în aceleaşi condiţii de acces la resurse, fără nici un fel de favorizare (de exemplu, publicitate). • Accesul (intrarea şi ieşirea) liber(e) pe piaţă: În această ipoteză, accesul (respectiv ieşirea) într-o / dintr-o ramură sau industrie nu sunt împiedicate prin barierele juridice, financiare, instituţionale sau de altă natură. Singurele “condiţii” sunt cele care determină existenţa agentului, în sensul că el intră pe piaţa respectivă când nivelul costului de producţie este inferior preţului de vânzare şi iese de pe acea piaţă în situaţia contrară. B. Perfecţiunea concurenţei se regăseşte pe măsura îndeplinirii simultane şi cumulative a altor două condiţii: • Perfecta transparenţă a pieţei: Se referă la informarea completă a tuturor participanţilor la schimb, privind tipul, natura, caracteristicile şi preţul produselor, nivelul şi structura cererii şi ofertei. • Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: Presupune libertatea şi capacitatea fiecărui agent economic de a utiliza prod-factorii aşa cum (şi unde) consideră că e mai bine, pentru obţinerea celor mai profitabile rezultate economice (ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, elasticitatea totală a factorilor respectivi). Deşi îi este proprie “suveranitatea pieţei”, concurenţa pură şi perfectă rămâne o stare teoretică, spre care tinde piaţa în ansamblul ei. N-o vom întâlni în realitate decât în cazuri absolut particulare, întrucât este aproape imposibilă respectarea simultană şi cumulativă a premiselor ei. Ea este tratată, însă, ca o situaţie de referinţă (ca model) pentru ceea ce se petrece pe piaţă şi, deseori, poartă numele concurenţei complete. În concurenţa imperfectă, după cum arată şi denumirea acesteia, dispar unul sau mai multe considerente legate de gradul de perfecţiune şi/sau puritate al concurenţei complete. Ca atare, producătorii şi consumatorii au puteri inegale, faptul generând presiuni individuale asupra preţurilor. Trăsăturile concurenţei imperfecte au în vedere faptul că: a) Există un anumit grad de atomizare a ofertei şi cererii (număr mare de ofertanţi, respectiv vânzători – şi de cumpărători), dar bunurile sunt diferenţiate prin aspect, calitate ş.a.. b) În masa producătorilor se deosebesc câţiva care se impun, controlând anumite segmente ale ofertei prin diverse mijloace (de exemplu, diferenţele la tarifele de transport până la / de la piaţă). c) Nu există o mobilitate perfectă a factorilor de producţie. d) Se întâlnesc situaţii extreme – cazul monopolizării ofertei de către un singur fabricant (monopol) sau similarul din perspectiva cererii (monopson) – dar şi situaţii intermediare, cum sunt oligopolul (număr redus de vânzători), respectiv oligopsonul (număr mic de consumatori). I. Concurenţa monopolistică Acest tip de competiţie se regăseşte în dimensiunea aflată între concurenţa perfectă şi monopol (e adevărat că se masează undeva mai aproape de condiţiile concurenţei perfecte), datorită următoarelor caracteristici: i Existenţa unui număr mare de agenţi economici independenţi cu dimensiuni relativ apropiate (deşi mici) face ca piaţa corespunzătoare să aibă un grad redus de concentrare economică. În acest caz, rivalitatea este de tipul “firma X versus restul subiecţilor din ramură” şi iese în
47

care produce o versiune nouă a unui bun diferenţiat. Se minimizează. intrarea în ramură ar fi facilă. (produsele fiind similare. i Intrarea şi rămânerea într-un sector sau altul sunt condiţionate de elemente tehnico-economice şi financiare (în special de capitalul de care trebuie să dispună producătorul. i Când în ramură apare încă o firmă. i Preţul de echilibru format depăşeşte nivelul celui propriu concurenţei pure şi perfecte. Dacă este vorba de oligopoluri care fabrică bunuri omogene. se foloseşte termenul duopol. pe / de pe piaţă a agenţilor economici. În general. nu totdeauna identice). manifestările concurenţiale sunt suprimate. Deşi ofertanţii n-au posibilitatea controlului asupra preţurilor. i Funcţionează libertatea de intrare. III. dar şi de păstrarea calităţii bunurilor. respectiv prin produse. ea “preia” clienţi de la celelalte întreprinderi din sector. Pe o astfel de bază. Caracteristicile sale principale vizează următoarele considerente: i Se înregistrează un grad mare de concentrare economică (ne referim la industriile în care câteva firme asigură majoritatea vânzărilor). respectiv de ieşire. competiţia se realizează. în principal. i Diferenţierea bunurilor oferite pe piaţă se face mai ales prin publicitate. în privinţa fixării şi controlului preţului. În contrapartidă. i Se constată rigiditate în utilizarea şi mobilizarea prod-factorilor.a. controlând piaţa şi impunând un preţ de vânzare superior celui din concurenţa monopolistică şi celui din oligopol. astfel. monopolul nu poate asigura satisfacerea optimă a nevoilor consumatorilor. independente de ale celorlalţi competitori din sector. datorită impunerii de restricţii (bariere) la intrarea pe piaţă a altor posibili producători. varianta care 48 .evidenţă prin posibilităţile limitate ale agenţilor economici. Oligopolul Oligopolul semnifică acea stare a pieţei în care numărul producătorilor / vânzătorilor de bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus. în condiţiile menţinerii sau scăderii costurilor). dimpotrivă. Dacă piaţa este dominată numai de două firme. Monopolul Monopolul presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător (respectiv vânzător). există şansa luării deciziilor proprii. i Se constată interdependenţa dintre agenţii economici ofertanţi. design ş. e foarte importantă corecta anticipare a reacţiilor adversarilor. deci nu se constată subordonarea reciprocă a firmelor. însă. care asigură întreaga ofertă dintr-un bun fără substitut. oligopolul caută preţul convenabil pe piaţă. reclamă. cât şi al preţului creat. ei pot influenţa piaţa atât din punct de vedere al producţiei propriu-zise. dacă. dar şi cu posibila reacţie a competitorilor / consumatorilor. i Predomină concurenţa în afara preţului. i Informaţiile asupra costurilor. preţurilor şi organizării pieţei sunt incomplete. i Produsele sunt diferenţiate. De aceea. pericolul apariţiei rivalilor. Caracteristicile concurenţei proprii monopolului sunt: i Oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs nesubstituibil (de aceea se vorbeşte uneori despre gigantism). în scopul maximizării profiturilor (deci hotărârea unui agent nu poate fi independentă de deciziile celorlalţi). i Se întâlneşte controlul absolut asupra resurselor folosite şi a rezultatelor obţinute. piaţa ar deveni monopolistică. i Propriu-zis. iar cel al cumpărătorilor – mare (probând atomicitatea cererii). II. în raport cu gradul în care el se poate impune vis-à-vis de rivali. în scopul atragerii clienţilor. prin intermediul preţurilor. Totuşi.

dar vizează cu precădere intervenţii ale organizaţiilor de stat sau particulare. dar şi în afara preţului. Oricât de directă sau de camuflată. în ţările cu economie de piaţă avansată există o legislaţie antitrust. totuşi. că soluţiile reale contra agresivităţii diverselor forme de producţie. o importanţă majoră o are asigurarea – prin instituţii specializate – a legalităţii desfăşurării ei. prin intermediul unui tribunal de natură civilă sau administrativă. Scopul efortului este dublu: competiţia loială. care reprezintă o minoritate (ca număr. Un dezavantaj al acestei modalităţi de acţiune îl constituie. faptul că ea este orientată mai ales spre reparaţii de ordin individual. se ştie. prezentare şi desfacere trebuie să fie axate în primul rând pe legislaţiile şi normele fiecărei ţări. Indiferent care ar fi forma de rezolvare a conflictelor provocate de urmările concurenţei neloiale şi a celei nelegale. dar şi protecţia celor direct vizaţi de strategiile oricărei firme: consumatorii. în ansamblul cazurilor) – ori scopul ei practic rămâne îndreptarea spre soluţii într-un spectru cât mai larg. constând într-un ansamblu de reglementări care sancţionează încheierea de înţelegeri monopoliste între firme. De aceea. pentru a împiedica diminuarea sau dispariţia condiţiilor concurenţei. de numeroase ori. care pot exercita presiuni asupra celor neîncadraţi în regimul legalităţii. în orice economie de piaţă se promovează – din partea guvernelor – măsuri menite să asigure cadrul legal al desfăşurării concurenţei. însă. respectiv cazuri colective. b) Mijloacele parajudiciare sunt elemente de tipul consultaţiilor juridice. Mijloacele utilizate în acest sens sunt de două tipuri: a) Mijloacele judiciare presupun intervenţia în instanţă. de lejeră sau de dificilă ar fi lupta concurenţială între agenţii economici pe piaţă. Ţinând seama de faptul că modalităţile de impunere a unei strategii concurenţiale reprezintă o adevărată forţă a dezvoltării.adoptă diferenţierea bunurilor are la bază considerente legate de concurenţa prin preţ. Recurgerea la practici anticoncurenţiale îşi are originea. 49 . în puterea de care dispun unii agenţi economici.

cu munca ş. chirii.a. cuprinzând: i costuri de tranzacţie – care fac posibilă funcţionarea pieţei (cheltuieli cu comisioanele comercianţilor. cele două nu se identifică întotdeauna. În consecinţă. alocarea şi consumul factorilor de producţie de către fiecare întreprindere. rămâne constant în acest orizont de timp (cheltuieli cu: amortizarea capitalului fix. Costul este forma bănească de exprimare a consumului de prodfactori. ci constituie expresia consumului de resurse “sustrase” altor întrebuinţări. Mărimea şi tipologia costurilor. Clasificarea costurilor se face în raport cu mai multe criterii. modificându-se în aceeaşi direcţie cu el: CV = f(Q).a. cu publicitatea ş. în măsura posibilităţii comensurării monetare a cheltuielilor. b) cost variabil CV – angajat de consumurile variabile. Costul de producţie: concept.). 3) după finalitate: a) cost de producţie – angrenat de procesul de fabricaţie propriu-zis. Motivaţia presupune faptul că în general. FORMAREA PREŢULUI PE PIAŢĂ. el nu e generat de o plată. noţiunea cost de producţie este sinonimă cu cheltuielile de producţie. Funcţiile costului de producţie se referă la aspecte cum sunt: cunoaşterea reală a consumului de resurse necesare şi utilizate. b) cost de desfacere. COSTUL DE PRODUCŢIE. cheltuiala se suprapune costului doar când factorii de producţie achiziţionaţi se consumă în întregime productiv (altfel spus. salarii pentru personalul din activităţile generaladministrative. ceea ce distorsionează relaţia dintre valoare şi cost). b) cost implicit (alternativ sau oportun) – respectiv costul alegerii făcute de întreprinzător / manager în privinţa resurselor deţinute. incluzând cheltuielile suportate de firme atât pentru fabricaţie. pe domenii de activitate specifice. orientarea agenţilor şi calculul unor indicatori (cum ar fi rata rentabilităţii). este independent de nivelul producţiei şi.1. iluminat. consumul de factori poate fi comparabil. însă. conţinut. 50 .).). i costuri de informare – necesare pentru o cât mai bună cunoaştere a stării pieţei (în vederea reducerii riscurilor). drept urmare. cât şi pentru vânzare (desfacere). asigurări ş.Cap. pe termen scurt. evidenţa şi controlul cheltuielilor. 7. 2) după realitatea exprimată: a) cost monetar – face referire la situaţia în care aspectul bănesc este numitorul comun al consumului de prod-factori. se observă că practic. comparaţii pe plan internaţional. 4) după tipul consumului care generează cheltuielile: a) cost fix CF – determinat de consumurile fixe. o precizare: deşi teoretic. ca urmare. încălzire. Costul de producţie constituie expresia monetară a cheltuielilor ocazionate de achiziţia. Se impune. între care: 1) după natura cheltuielilor: a) cost explicit – format din cheltuielile (plăţile) către furnizorii resurselor economice procurate şi consumate pentru producerea unui bun (cheltuieli materiale. în favoarea celei alese. costul include – în principiu – şi elemente de venit net.a. orice cheltuială este generată de o plată şi. el depinde de volumul producţiei. în vederea realizării procesului productiv şi a desfacerii bunurilor (mărfuri şi servicii). b) cost psihologic – se utilizează în sensul delimitării componentei subiective a cheltuielilor ocazionate de procesul de fabricaţie. 7.

pe termen scurt. În condiţiile în care: CM = A + Kc → CT = A + Kc + CS unde: . Raportul cost – profit. Evoluţia costurilor de producţie. IV. Pragul de rentabilitate. CT) şi rezultatele obţinute (de obicei. costurile medii (costul fix mediu CFM. în consecinţă. condiţiile de fabricaţie ale întreprinderilor sunt altele. cât şi de evoluţia volumului producţiei: CVM = CV . III. ci diferenţiate. costul variabil mediu CVM. Referindu-ne cu precădere la relaţiile care se formează pe termen scurt la nivelul agentului economic. i CT = CP + CD (suma costurilor de producţie şi de distribuţie). Q i cost total mediu CTM – costul total suportat de agent pe unitatea de produs. curbele costurilor agenţilor economici nu pot fi şi nici nu sunt identice. 5) după nivelul de analiză: a) cost total (global) CT – privit ca ansamblu al cheltuielilor antrenate de întreaga producţie (activitate) a agentului economic. între costul total CT. Având Q în vedere că deja cunoaştem relaţia: CT = CF + CV . i CT = CM + CS (suma costurilor materiale şi a celor salariale).1. În general. costul total mediu CTM) şi costul marginal Cmg. el depinde atât de nivelul costurilor variabile. Q cost variabil mediu CVM – costul variabil pe unitatea de produs. CV. nivelele de eficienţă înregistrate sunt.Kc – cheltuieli cu capitalul circulant. el depinde atât de nivelul costurilor variabile. diferite.c) cost total CT – aferent întregii producţii a firmei. b) cost mediu (unitar) – considerat un raport între cost (CF. el depinde de evoluţia volumului producţiei: CFM = i CF . volumul producţiei Q). întrucât: I.Qi-1 7. în spaţiu şi timp. Minimizarea costurilor. II. el este privit astfel: i CT = CF + CV (suma costurilor fixe şi variabile).2. Q Q Q CT . fiecare îşi alege tipul de management care i se potriveşte. rezultă formula: c) cost marginal Cmg – respectiv sporul de cost antrenat de creşterea consumului de factori de producţie (ΔCT). . 51 . în dinamică. şi explicaţiile ulterioare). în dinamică. firmele beneficiază de o înzestrare inegală cu factori de producţie.A – cheltuieli ocazionate de amortizare. cât şi de evoluţia volumului producţiei: CTM = CTM = CT CF CV = + = CFM + CVM . vom lua în considerare un caz general (vezi Figura 7. presupunând: i cost fix mediu CFM – costul fix suportat de întreprindere pe unitatea de produs. sau C mg = = ∆Q ∆Q Qi . pentru a suplimenta cu o unitate producţia (ΔQ): Cmg = ∆CF + ∆CV ∆CT CTi − CTi-1 .

CF. CT CT CV A CF 0 CFM. firma trebuie să suporte cheltuielile presupuse de CF. pe un parcurs translatat cu mărimea CF faţă de nivelul CV.1. deci Q = 0). Costurile totale În privinţa curbei CF: pe termen scurt. cu f’(Q) > 0.1. Q Q Ø Ø 52 . ritmul de majorare a CV este crescător. pentru care f”(Q) = 0. Cmg QA Cmg Q CTM CVM CFM 0 QA Figura 7. acest ritm este descrescător. ea va fi reprezentată de o dreaptă paralelă cu abscisa. deci f”(Q) < 0. B.): .. ea reproduce fluctuaţiile CV. Când Q = 0.în etapa a II-a. Ne amintim că mărimea CV variază pe măsura creşterii producţiei şi poate fi considerată o funcţie de tipul CV = f(Q). CV. în orice situaţie (chiar când producţia încă nu e terminată. Costurile medii Curba CFM se prezintă în Figura 7. ca o hiperbolă echilaterală. CTM.cele două etape sunt delimitate de punctul de inflexiune A. rezultă CFM → ∞. Relaţii între costurile pe termen scurt Q Ø Ø Ø Referitor la graficele din Figura 7. CVM. CV f (Q) Curba CVM este determinată de raportul: CVM = = . În ceea ce priveşte curba CT. . pentru că. Situaţia CV necesită a fi privită mai în amănunt.în etapa I. CV = 0. datorită împărţirii mărimii CF la un output tot mai mare. . cele două axe fiindu-i asimptote. dar ritmul în care sporeşte fluctuează (vezi Figura 7. Pentru Q = 0. când Q → ∞ rezultă CFM → 0. Ea descreşte în timp. Cu cât Q creşte. CV se majorează. remarcăm următoarele: A.1.1.

Cele mai importante dintre ele sunt factorii de producţie şi costurile totale. deci Cmg este descrescător pentru astfel de valori ale producţiei.2. Costul marginal Din punct de vedere matematic. deci. costul marginal (Cmg) şi preţ (P).. el va acumula profit. în condiţiile concurenţei perfecte unde: - V – venitul mediu. Legătura dintre CTM. în condiţiile unei creşteri infinitezimale a producţiei. acestea din urmă necesitând funcţii de minimizare. micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor şi. agentul va înregistra pierderi. dC mg d[f ' (Q)] Întrucât = = f " (Q) . în plus. când P > Pmin. Relaţia dintre costul total mediu (CTM). f”(Q) = 0. ca derivată a funcţiei de cost variabil CV. f”(Q) > 0.a. în Figura 7. mărimea CF. P. CTM. . doar că avem în vedere. . materiale ş.2. Cmg Cmg CTM P Vmg = V = P 0 Q Q Figura 7. creşterea productivităţii muncii. I. în paralel. aşa încât Cmg este crescător pentru aceste valori ale producţiei. costul marginal se calculează ca fiind prima derivată a funcţiei costului total în raport cu volumul producţiei (şi.Ø Pentru a deduce forma curbei CTM.pentru Q > QA. reducerea consumurilor de materii prime. C. În general. Principalele căi de reducere a costurilor de producţie ale unui agent economic sunt: aprovizionarea cu prod-factori la preţuri cât mai mici. egal cu încasarea marginală Vmg şi cu preţul P al bunului.1. în cazul particular al concurenţei perfecte. f”(Q) < 0. pentru a realiza volumul dorit al producţiei. Reducerea şi minimizarea costurilor sunt obiective ale oricărui agent economic raţional. Mărimile Cmg şi CTM indică limita minimă (Pmin) până la care se poate micşora preţul de vânzare P. deoarece Cmg este independent de costul fix CF): CV = f(Q). se observă că: dQ dQ . În vederea acestui deziderat. iar f’(Q) > 0..pentru Q < QA. 53 . Dacă P < Pmin.pentru Q = QA. îmbunătăţirea gradului de folosire a echipamentelor. procedăm similar cu cazul CVM (pe principiul derivării unui raport de funcţii). întreprinderea trebuie să ia în calcule toate elementele implicate în obţinerea bunurilor. o firmă va creşte nivelul producţiei sale până în momentul în care Cmg egalizează preţul mărfii pe piaţă. deci Cmg este constant pentru o asemenea valoare a producţiei. Cmg şi P se poate vizualiza în Figura 7.

având în cadrul CT un singur factor variabil al producţiei (întrucât costurile fixe CF sunt constante). Ca atare. i = 1n . Minimizarea costului are mare importanţă practică. . Pe termen lung. b) nivelul costului total are legătură directă cu volumul ofertei pe piaţă.3. numită şi curba înfăşurătoare a costurilor totale pe termen scurt. conform cererii pieţei. funcţia costului total CTTL este una dependentă de tehnica utilizată de fiecare întreprindere. 54 . e) reducerea maxim posibilă a costului este un element primordial al concurenţei (este vorba de comparaţii privind: cele mai mici costuri în perioada anterioară. a celor cu publicitatea. Costurile totale pe termen lung (CTTL) Pe termen scurt. astfel încât subiectul are de ales nu doar capacitatea de fabricaţie.). modificarea calităţii şi caracteristicilor bunurilor fabricate. nivelul CT0(A). pe baza unei tehnici disponibile. mărimea costului unitar (mediu) depinde de factori precum: nivelul consumului de prod-factori pe unitatea de output.Pi – preţul de achiziţie pentru prod-factorul “i”.perfecţionarea tehnologiilor. mizează pe costul total cel mai mic. Raţionamentul poate continua în acelaşi mod. de exemplu. deoarece: a) agenţii economici trebuie să ţină seama de faptul că activitatea lor este grevată de limitarea resurselor existente. Dacă el îşi propune – într-o primă etapă a acţiunilor sale – să realizeze un nivel al producţiei Q0 (vezi graficul din Figura 7. Deoarece deciziile pe perioadă îndelungată implică un grad înalt de risc. se obţine curba costurilor totale pe termen lung (CTTL pe grafic). un rol important în desfăşurarea normală a activităţii îl au anticiparea şi planificarea. costul minim în ramură sau pe plan mondial ş. să ofere mai mult spre vânzare. un grad de dotare tehnică D0. II. ea poate opta pentru volumul de bunuri Q1. În etapa a doua. f) minimizarea costurilor totale influenţează dimensiunea optimă a firmei. Minimizarea costurilor presupune intervenţii asupra cheltuielilor înregistrate pe unitatea de efect util. prin tehnica evoluată D2. întreprinderea procedează la ajustarea input-ului până când ajunge la volumul urmărit al output-ului. scăderea cheltuielilor administrativgospodăreşti. Un agent raţional va acţiona în vederea minimizării costului de producţie. prin intermediul funcţiei costului total: CT = x1·P1 + x2·P2 + … + xn·Pn unde: . Pentru a accentua nota de pragmatism a elementelor anterioare.3. respectiv CT 1(B). evoluţia preţurilor acestor factori. toţi factorii producţiei devin variabili. S-a dovedit că pe termen lung. în condiţiile în care firma reuşeşte sporirea capacităţii de fabricaţie şi îşi permite. cu punctele de optim (corespunzătoare costurilor totale minime pentru fiecare variantă de producţie). Situarea pe lungimea ei indică agentului costul minim reclamat de volumul dorit al output-ului.. volumul producţiei obţinute. luăm în discuţie minimizarea costurilor. aşadar. Asigurându-şi dotarea D1. ci şi modalitatea în care s-o realizeze. Dacă se doreşte obţinerea aceleiaşi producţii cu implicarea unor tehnologii mai avansate D1. costul total ocazionat de procesul de fabricaţie va atinge. d) întreprinderile trebuie să se ralieze preţului competitiv pe piaţă. costul ajungând la nivelul dat de punctul A’ – sau.xi – cantitatea folosită din factorul de producţie “i”. chiar la mărimea determinată de punctul A”.). aşa încât se observă că. unind originea sistemului de axe din Figura 7. c) minimizarea costurilor are rol covârşitor în determinarea mărimii profitului şi în stabilirea randamentului firmei. de pregătirea forţei de muncă şi de volumul producţiei realizate.a. operaţiunea se poate executa (cum se observă din aceeaşi figură). va trebui să aibă asigurat. . însă cheltuielile cresc. pentru maximizarea profitului său.a. a celor de desfacere ş.

ştiut fiind că acesta evoluează – în principiu – astfel: dacă la darea în folosinţă a unei capacităţi de producţie are un nivel ridicat. Prezentăm grafic situaţia unui agent economic care are în vedere trei posibilităţi de alegere.. dacă firma optează pentru producţia de serie mică Q1.4. Costurile totale medii pe termen lung (CTMTL) În general.). CTM CTM3 CTM1 CTM2 0 Q1 Q2 Q3 Q Figura 7. optează pentru producţie de serie mare Q3 > Q2 > Q1. Costul total mediu CTM în variante determinate pe termen scurt de capacităţi de producţie diferite În Figura 7. dar atunci când factorul “preţ” este cunoscut. D D2 D1 D0 A’’ CT0 A’ B A CT1 B’ C CT2 CTTL 0 Q0 Q1 Q2 Q Figura 7. costul mediu aferent va fi CTM1. unul dintre criteriile de apreciere a viabilităţii unui agent economic este nivelul costului său mediu. pe măsură ce capacitatea disponibilă este suprasolicitată. Dacă această “metodă a costului minim” este inclusă într-un grafic.4. . există un cost minim pentru fiecare nivel (variantă) de producţie.CT. pe parcurs el scade şi atinge un punct de minim. Se observă varianta optimă pentru agentul în cauză este dată. suportând costul mediu CTM2 < CTM1. pe termen scurt. de volumul de producţie Q2. obţinem o curbă 55 . pentru care CTM2 este minim. .3.Q0 … Q2 – capacităţile de producţie posibile. Apoi. CTM începe să se majoreze.D0 … D2 – nivelul dotărilor tehnice pe care se bazează creşterea capacităţii de fabricaţie. alegerile firmei sunt numeroase. dovedind că procesul nu mai este rentabil. Dacă. În timp. va realiza cantitatea Q 2 > Q1 (producţie medie). pe termen scurt. Dacă ea doreşte (şi dacă poate).CT0 … CT2 – curbele costurilor totale pe termen scurt. în privinţa volumului (capacităţii) de fabricaţie (Figura 7. costul său mediu ajunge la CTM3 > CTM1 > CTM2. în schimb. Evoluţia costurilor totale pe termen lung (CTTL) ale unei întreprinderi unde: .4.

: a. numită curba costurilor totale medii pe termen lung sau curba înfăşurătoare a costurilor totale medii pe termen scurt (CTMTL. 7.5.tangentă în câte un punct al fiecărei curbe a CTM pe termen scurt. ci şi aspecte legate de utilitatea bunurilor pentru consumator.CTMTL – curba înfăşurătoare a costurilor totale medii pe termen scurt (curba costurilor totale medii pe termen lung). totuşi. CTM Randament crescător CTM1 CTM2 Randament descrescător CTM3 CTM4 CTMTL 0 Q3 Qopt Q Figura 7.. care exprimă sub formă bănească valoarea unei mărfi. iar volumul producţiei sporeşte în aceeaşi măsură cu cantitatea folosită din prod-factori. dezeconomiile de scară create sunt generate de faptul că output-ul creşte. Relaţia dintre sporirea producţiei şi reducerea CTMTL constituie baza teoriei economiilor de scară. Randamentul descrescător semnifică majorarea CTMTL. în condiţiile în care producţia a crescut mai repede decât cantitatea de input alocată.5. Curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) ale unei firme unde: . cantitatea de monedă care se plăteşte pentru achiziţia unei mărfi (bun sau serviciu). în cadrul 56 . Se înregistrează randament constant atunci când CTM rămân relativ neschimbate pe termen lung. . preţul consemnează. În sens general. dar mai puţin decât o face cantitatea utilizată din prod-factori. c.5. care se deplasează o dată cu modificarea preţului prod-factorilor. Ea valorifică modificarea factorilor ce influenţează activitatea unui agent. curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) este o “înfăşurare” a familiei curbelor CTM pe termen scurt. dar situate pe panta descrescătoare a curbelor respective. datorită scăderii W .3. Dacă luăm în calcul creşterea infinitezimală a producţiei. W este nemodificată. asupra output-ului obţinut.CTM1 … CTM4 – costurile totale medii în patru variante de producţie. factori de influenţă. De aceea. Pe “aripa” descendentă a curbei înfăşurătoare se înregistrează randamente crescătoare. b. există şi cei care socotesc că întretăierea amintită are loc în puncte apropiate de acestea. deci. Iată situaţiile posibile. al cărei contur se observă în Figura 7. În Figura 7. Au loc. motivate de sporirea productivităţii medii W . tipologie. Cei mai mulţi teoreticieni afirmă că aceste intersecţii se sesizează în punctele de minim ale CTM pe termen scurt. deci. Preţul: concept. potrivit Figurii 7. economii de scară.).5. funcţii Preţul constituie o categorie şi în acelaşi timp o pârghie economică esenţială. curba înfăşurătoare CTMTL întretaie fiecare din curbele CTM pe termen scurt. el nu oglindeşte doar elemente decurgând din costul de producţie.

. Să luăm un exemplu (Tabelul 7. 2) după modul de formare: . Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte I. curs) ş. cei mai importanţi sunt cererea (prin prisma utilităţii. oferta unui produs depăşeşte cererea.preţuri “la vedere” – plătibile imediat. . el presupune reuşita efortului de recuperare a costurilor provocate de activitatea fiecărui agent în cauză. Tipologia preţurilor are în vedere o serie de criterii de clasificare: 1) după variaţie: . însemnând. hârtiilor de valoare (cotaţie.a.) Pe piaţa cu concurenţă perfectă. în general.1.schimbului pe piaţă. . serviciilor (tarife). 5) după momentul achitării: . preţul constituie un indicator care reglează priorităţile producţiei în funcţie de mai mulţi factori de influenţă.) şi oferta (mai cu seamă prin intermediul costului de producţie).preţuri de licitaţie. Funcţiile preţului se referă la elementele care urmează: • Determinarea lui reprezintă o bază de informare pentru agenţii economici. asigurarea obţinerii de profit.a.. atunci când.. a puterii de cumpărare ş.preţuri cu limite de variaţie: • preţuri minime – care nu se pot micşora.preţuri de intervenţie – create de politicile comerciale ale unei ţări. preţul se formează doar ca urmare a jocului liber al tandemului cerere-ofertă.preţuri en gros (“cu ridicata”). • preţuri maxime (“plafon”) – care nu se pot depăşi. rentă). . de mărimea costurilor ş.preţuri unice – cu nivel fix.preţuri reglementate – cu nivel determinat de norme metodologice. ca sinonim al valorii sau ca expresie a acesteia. Indiferent că e privit ca estimare bănească a valorii de schimb.preţuri en détail (“cu amănuntul”). contra mărfii livrate. factorilor de producţie (salariu. . deosebit de importantă este funcţia de stimulare prin preţ a producătorului. • În consecinţă. dobândă. într-o etapă ulterioară. • Rolul preţului este completat prin funcţia de distribuire a veniturilor. .4. Dintre ei. 3) după natura şi obiectul pieţei: . 4) după consistenţa schimbului: . urmat de Figura 7. • Prin motivaţia economică şi psihologică. .preţuri ferme – stabilite la încheierea unor contracte de vânzarecumpărare.preţuri administrate – stabilite de agenţii economici care controlează o parte a pieţei sau chiar întreaga piaţă..preţuri afişate (cotaţii la bursă). nefiind influenţat de participanţii la schimb. determinând coordonarea dintre cerere – ofertă şi luarea deciziilor optime.6.preţuri libere – formate prin mecanismul cerere – ofertă. • Preţul îndeplineşte funcţia de calcul şi de măsură a cheltuielilor înregistrate de subiectul economic.a. .): 57 .preţuri ale bunurilor materiale.preţuri “la termen” – în cazul livrării ulterioare a bunurilor 7. .

Realităţi în cazul unei firme care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă Producţia vândută Q Preţul unitar P ($/buc. Q – cantitatea vândută). preţul se egalizează cu venitul mediu V şi cu cel marginal Vmg. întreaga ofertă îşi găseşte cerere.1. P – preţul mărfii. însă. ΔV – sporul de venit antrenat de majorarea vânzărilor cu o unitate.) 400 400 400 400 400 400 400 Venitul total V = P·Q ($) 0 400 800 1.) - 400 400 400 400 400 400 400 400 400 400 400 400 În exemplul anterior. Evoluţia preţului şi a venitului pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă Preţul corespunzător egalizării dintre oferta globală şi cererea globală este considerat a fi unul de echilibru. P. ΔQ – creşterea volumului vânzărilor).600 2.200 1.Tabelul 7.400 Venitul mediu Venitul marginal V= V Q Vmg = ($) ∆V ∆Q (buc. Pe piaţa cu concurenţă perfectă. venitul întreprinderii care funcţionează pe piaţa cu concurenţă perfectă este dat de relaţia: V = P · Q (unde: V – venitul firmei. dQ aici.) 0 1 2 3 4 5 6 ($/buc. V 2400 2000 1600 1200 800 400 α 0 1 2 3 4 5 6 P = V = Vmg = V’ Q V − Figura 7. ne vom folosi de aproximarea dV ≈ ΔV. pentru care.1. înregistrându-se relaţia: P = V = Vmg = V' = ∆V ∆Q (unde: V’ – venit marginal V' = dV . Din datele Tabelului 7.000 2.6. preţul de echilibru are câteva trăsături: 58 . se observă că pe acest tip de piaţă.

din considerente de adaptare reciprocă a uneia la mărimea celeilalte.• apare spontan. în ideea că orice intenţie de creştere sau scădere a lui ar fi anulată de forţele pieţei. b) Pe termen scurt.7. agentul va alege situaţia în care Vmg = Cmg. Echilibrul pe termen scurt al pieţei cu concurenţă pură şi perfectă 59 .8. Ca atare. ca urmare.7. oglindită pe de o parte de egalitatea: P = V = Vmg = Cmg = min CTM (vizibilă în Figura 7. V.). • se autoimpune tuturor actorilor economici participanţi la schimb. • reprezintă o stare a echilibrului de moment. atât cererea. preţul se modifică în urma schimbărilor intervenite în sfera cererii şi a ofertei. Cmg dC mg dV ' < . cererea de marfă poate deveni rigidă. pe piaţa cu concurenţă perfectă se doreşte atingerea stării de echilibru. Echilibrul în concurenţa perfectă corespunde graficului din Figura 7. de inegalitatea: d2 V dQ2 < d 2 CT dQ 2 sau _ P. În cazul în care se doreşte maximizarea profitului. P C Surplus de ofertă C < O O’ E PE O C’ Q Surplus de cerere C >O 0 QE Figura 7. Vmg CTM.8. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă Pe piaţa cu concurenţă perfectă. pe perioadă scurtă. în urma desfăşurării libere a concurenţei pe piaţă. iar P = Cmg = min CTM. care l-ar readuce la nivelul pentru care cererea se egalizează cu oferta. perioada de referinţă este esenţială: a) La un moment dat. • este unic (datorită caracteristicilor de atomicitate ale pieţei). iar pe de altă parte. se poate ajunge la unul din două cazuri: oferta dintr-un bun adus pe piaţă poate deveni rigidă. volumul vânzărilor efectuate la acest preţ este maxim posibil. dQ dQ Cmg CTM PE E _ P = V = Vmg = Cmg = minCTM 0 QE Q Figura 7. Altfel spus. cât şi oferta devin uşor variabile..

CTM. în afara condiţiilor pieţei. Astfel. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă monopolistică unde: . Figura 7.) Spre deosebire cele două extremele – concurenţa perfectă şi monopolul – concurenţa monopolistică are drept trăsătură faptul că agenţii care acţionează în cadrul ei pot influenţa. pe de o parte. remarcăm următoarele: • Pe perioadă scurtă.c) Pe termen lung. P = Cmg = min CTM. Cmg – costul marginal. cât şi pe termen lung. _ Cmg. egală cu preţul mărfii). iar profitul suplimentar (peste profitul normal) să se anuleze. echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă se realizează asemănător perioadei scurte. II. P. vizibile pe axa OX). Pe piaţa menţionată. datorită cererii – care nu e perfect elastică. În concurenţa monopolistică. - V – venitul mediu al firmei (încasarea medie. V 1 . pe perioadă lungă. orice cantitate de bun la preţul pieţei. iar profitul maxim se realizează în condiţiile vânzării cantităţii Q1 la preţul PA’. Vmg – venitul marginal sau încasarea marginală (Vmg1 pentru perioada scurtă. Vmg2 pentru termenul lung). ci au loc relaţiile: Vmg < V sau Vmg < P. echilibrul firmei se înregistrează atunci când Vmg = Cmg (aici.9. vizibile pe axa OY). curba cererii pentru fiecare producător este o funcţie descrescătoare de preţul mărfii (spre deosebire de concurenţa perfectă. . unde ea este infinit elastică faţă de preţ). firmele nu pot vinde. În orizont larg de timp. Ei vor ţine seama. V. întreprinderile vor fabrica acel volum de producţie pentru care. de elasticitatea încrucişată a cererii pentru un anumit bun. relevă trăsăturile echilibrului în concurenţă monopolistică.9. 60 . CTM – costul total mediu. determinând alura curbei cererii pentru produsul respectiv (pe perioadă scurtă. Vmg PA’ A’ Cmg CTM _ V1 Vmg1 PB’ PC B’ B A C _ V2 Vmg2 0 Q2 Q Q1 Q Figura 7. Considerând că funcţiile costurilor sunt aceleaşi atât pe termen scurt. când sunt îndeplinite două condiţii: cererea globală să fie egală cu oferta globală. iar ofertanţii suportă concurenţa rivalilor. referitor la Figura 7.Q – cantitatea produsă (în diferite mărimi. Vmg = Cmg .9. nivelul preţurilor. în punctul A. în raport cu preţul produsului complementar / substituibil. deci. V 2 ). parţial. venitul mediu ( V ). iar pe de altă parte. Vmg1 = Cmg). nu mai este egal cu venitul marginal Vmg (ca în concurenţa perfectă). egal cu preţul P şi generator al aspectului curbei cererii.P – preţul bunului (în diferite variante.

stabilit în funcţie de poziţia punctului B’ (unde CTM se identifică cu preţul). cererea manifestată pentru bunul creat va depinde de preţul acestuia: Qc = CC’ = f(P).10. i Pentru producţia Q1. i Monopolul trebuie să producă şi să vândă acea cantitate de bunuri.10. datorită intrării şi altor întreprinderi pe aceeaşi piaţă. iar curba ei în condiţii de monopol va avea o pantă descrescătoare. din cauza reducerii cererii pentru produsul propriu. societatea nu va putea dispune – chiar dacă ar dori – de cantitatea Q3 > Qopt. CTM1P1AB – profitul de monopol. În consecinţă. i Din diferenţa P1 – CTM1 rezultă profitul de monopol. i Pentru cantitatea Q1. nivelul Q2 al producţiei poate fi comercializat la preţul PB’. i Curba CTM o întâlneşte pe cea a cererii – CC’(P) – în punctele D şi F. P D P1 CTM1 C1 A B E Vmg 0 Q2 Q1 Qopt Q3 F Cmg CTM CC’(P) = V Q Figura 7. Q1 = Qopt). CTM – curba costului total mediu.9. C1). preţul practicat de monopol este P 1 (pe graficul anterior.Pe termen lung însă. Ca urmare. Cmg – curba costului marginal. • Din Figura 7.. • Vmg. Vmg – curba venitului marginal. respectiv Q3 ale vânzărilor (Q2 < Q1 < Q3). este foarte posibil ca veniturile agentului iniţial să scadă. se constată că echilibrul pe termen lung al pieţei cu concurenţă monopolistică se atinge odată cu opţiunea agentului economic pentru un cuplu preţ – cantitate care să corespundă punctului B’ – care se atinge înainte de a se ajunge la minimul CTM. monopolul nu “dictează” decât nivelul ofertei. i Curba Cmg intersectează curba Vmg în punctul E (Q1. i Curba Vmg se poziţionează sub aceea a cererii. P1 constituie corespondentul punctului A de pe curba cererii).10. pentru care Vmg = Cmg (în figura 7. Echilibrul pe termen scurt în cadrul monopolului unde: CC’(P) – curba cererii. Cmg.). C1). potrivit nivelelor Q2. dată de nivelul preţului – (aceeaşi cu V (curba venitului mediu).10.. În consecinţă. pentru simplul motiv că ea nu va fi fabricată 61 . CTM ia valoarea CTM1 (care nu este neapărat min CTM. i În condiţiile precizate. nu şi pe cel al cererii.) Deşi poate fixa preţul mărfurilor fără a fi împiedicat de concurenţi. III. Vom ilustra comportamentului general al monopolului (Figura 7. echilibrul pe termen scurt al monopolului se regăseşte în punctul E (Q1. CTM. Cu privire la Figura 7. întrucât monopolistul nu urmăreşte cu precădere acest deziderat). facem câteva observaţii: i Curba cererii CC’(P) se suprapune cu cea a venitului mediu V .

două la număr: concurenţa sau cooperarea. Oligopolul se situează pe poziţia de a căuta preţul cel mai favorabil nu doar în raport cu cerinţele consumatorilor. fără a fi împiedicate de ceilalţi agenţi economici din ramură – şi dacă monopolul îşi permite să fixeze atât volumul ofertei. însă. încât să reducă nu doar profitul său. teoretic. monopolul ar suferi pierderi pe termen scurt. Soluţiile care pot fi aplicate sunt.) Dacă pe piaţa cu concurenţă perfectă. El nu poate fi indiferent la poziţia concurenţilor. deci. Dacă se optează pentru o altă soluţie. ci şi pe cel al întregii ramuri. De asemenea. el intenţionează să-şi “arondeze” un segment propriu de piaţă. nici în cel al preţului. el ar continua să rămână pe piaţă. ceea ce înseamnă cheltuieli suficient de mari. nici în cazul volumului de marfă creat şi vândut. Dacă un agent economic membru în oligopol alege competiţia. strategia urmată de oligopol depinde de tipul acestuia din urmă. ci şi cu condiţiile impuse pe piaţă de către firmele din ramură. Pe termen lung. Dacă. respectiv cel cooperant. deoarece preţul la care s-ar vinde ar fi egal cu CTM necesar producţiei. n-ar mai exista profit de monopol. II. s-a desprins. astfel. dacă nu va proceda la schimbarea situaţiei în favoarea sa.(decât în cazuri excepţionale). firma va părăsi ramura. I. atâta timp cât şi-ar putea acoperi costurile variabile CV. pentru că tacticile aplicate în cazul fabricării de bunuri omogene (standardizate) se deosebesc de cele practicate la crearea bunurilor diferenţiate. firmele pot mări cantitatea fabricată şi destinată comercializării. oligopolul are o situaţie aparte. de obicei încearcă să fabrice mai mult decât partea care i-ar fi fost destinată în “producţia reunită” a oligopolului din care. De asemenea. cât şi preţul produselor. se mizează pe două variante: echilibrul necooperant. prin absurd. IV. 62 .

Pe piaţa monetară se regăseşte un flux continuu de efecte şi inovaţii. Activitatea din cadrul ei – sau ceea ce s-a înţeles prin aceasta încă în urmă cu milenii – a existat din timpuri străvechi. Totuşi. 8. a plăţilor şi încasărilor. Prin ceea ce se presupune (instituţii.a. Cele mai reprezentative caracteristici ale pieţei monetare sunt următoarele: 1. instituţiile monetar-financiare. Conceptul de piaţă monetară. 2. În categoria operaţiilor realizate de instituţiile bancare cuprindem: a) Operaţii active principale: acordarea de împrumuturi pentru cei ce le solicită. 6. PIAŢA MONETARĂ. a încasărilor şi plăţilor în economie. Băncile şi instituţiile financiare. În termeni mai precişi. 3. consultanţă ş. Adăugând faptul că piaţa monetară cuprinde – pe lângă cele menţionate – şi ansamblul relaţiilor generate de operaţiunile care implică noţiunea de bani. • vânzarea-cumpărarea de valută şi diverse operaţiuni valutare. manifestate prin: • calitatea de intermediar între ceilalţi actori de pe piaţa monetară.). efectuate de bănci şi alte instituţii de profil. În mod obişnuit. Băncile – şi în general. Se referă la însemne monetare cu lichiditate ridicată. • menţinerea cadrului necesar echilibrului monetar. în scopul echilibrării. băneşti şi de titluri. • proprietatea de a forma putere de cumpărare adiţională. administrarea (gestionarea) 63 .CAP. fie prin diminuarea masei de monedă în circulaţie (după caz). avem imaginea faptului că acest tip de piaţă asigură circulaţia disponibilităţilor băneşti curente (la o rată a dobânzii al cărei nivel este consemnat de raportul dintre cererea şi oferta monetară pe termen scurt). de obicei fără restricţii cantitative în privinţa obiectului lor. mijloace. prin compensări. • coordonarea. Este o piaţă pe care se realizează operaţiuni pe termen scurt.1. prin Banca de Emisiune. ea se referă la totalitatea operaţiunilor de vânzarecumpărare de monedă naţională şi străină şi de titluri de credit pe termen scurt. Condiţia esenţială pentru ca un subiect economic să fie admis pe această piaţă este bonitatea. respectiv solvabilitatea. care rezultă din confruntarea cererii cu oferta de bani. la un anumit nivel al ratei dobânzii. componente). are trăsăturile unei pieţe eterogene. simpla apariţie a banilor n-a fost suficientă pentru a se vorbi de o reală piaţă monetară. fie prin emisiune de bani. în condiţii de bonitate financiară. cu roluri (funcţii) multiple. la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului şi la reducerea cheltuielilor de circulaţie. • capacitatea de restricţionare a creditului. privat sau mixt) – reprezintă agenţi economici agregaţi. indiferent de statutul lor (public. • prestarea de alte servicii financiar-monetare (păstrarea disponibilităţilor băneşti. intermedierea decontărilor fără numerar. piaţa monetară vizează ansamblul tranzacţiilor cu monedă. unităţile bancare îşi aduc contribuţia la dezvoltarea pe diverse nivele a activităţii economice. PIAŢA FINANCIARĂ ŞI PIAŢA VALUTARĂ 8. 4. • constituirea de depozite bancare. • realizarea de viramente între conturile clienţilor – sau de transferuri în conturi deschise la terţe bănci. 5. Pe asemenea căi. Se cunosc două nivele la care se vorbeşte despre noţiunea dezbătută: piaţa monetară naţională şi piaţa monetară internaţională – care se referă la circuitul pe plan mondial al disponibilităţilor băneşti generate de relaţiile inter-ţări. rezultată din mecanismul transformării depunerilor la vedere în credite pe termen lung.

se ocupă cu: primirea depunerilor din partea populaţiei. interesul pentru stabilitatea relativă a preţurilor. acordarea de credite pe termen scurt.conturilor clienţilor. administrarea. schimb valutar. d) Operaţii excepţionale. reglarea şi conducerea operaţiilor şi serviciilor de casă pentru clienţi: onorare de cecuri. în raport cu Banca Centrală: Băncile comerciale au activităţi complexe. crearea de instrumente financiare proprii. a unor patrimonii. De multe ori. Băncile ipotecare îşi formează fondurile necesare prin credite pe termen lung pentru plasamente imobiliare. intervenţia pe piaţa monetar-financiară. creaţia monetară (inclusiv prin intermediul refinanţărilor băncilor comerciale). Cele mai întâlnite bănci comerciale sunt băncile de depozit şi cele ipotecare. BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE) – bancă de rang I – are ca atribuţii: emisiunea monedei naţionale divizionare şi a banilor de credit (bancnotelor). Băncile de nivel mondial sunt cele din sistemul 64 . la cerere. pe baza capitalului propriu şi a celui atras. acordarea de consultanţă. participă la gestionarea unor afaceri “pe rol” sau în pregătire (sunt interesate de finanţări de investiţii în diverse domenii). legat de aceasta. stabilirea acoperirii (puterii) monedei naţionale şi. cât şi cu acordarea de împrumuturi. prevenirea falimentelor bancare. Băncile mixte reprezintă organisme de cooperare inter-state. II. potenţial cert (sau pentru care investitorii au interese). realizând majoritatea activităţilor lor pe plan intern. agenţilor economici care le solicită (în condiţii de bonitate financiară). emisiunea de instrumente de credit. B. schimb valutar. asigurarea şi reglarea masei monetare în circulaţie. de afaceri: au. însă. plasamente. acordă credite pe perioade lungi şi pot emite acţiuni şi obligaţiuni. efectuarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor. mediu şi lung. primirea şi păstrarea rezervelor de aur ale statului. A. operaţiuni în comerţul exterior. Băncile (regionale) de investiţii au următoarele atribuţii specifice: plasamente în hârtii de valoare. Băncile de depozit se subîmpart în două categorii: I. finanţarea unor proiecte economico-sociale şi/sau a unor regiuni disproporţionat dezvoltate. capital propriu semnificativ şi. propriu-zise: se ocupă atât cu primirea de depuneri “la vedere” şi pe termen scurt. Un sistem bancar dezvoltat cuprinde trei tipuri de organisme monetarfinanciare: Banca Centrală. pentru care există. cunoaşterea mişcărilor (intrări – ieşiri) înregistrate de banii aflaţi în depozite bancare. băncile specializate şi alte instituţii de profil. În general. reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale. ca urmare. prin statut. speculaţiile cu valute la vedere şi la termen (active şi pasive). firmelor şi altor bănci. deschiderea de credite. administrarea rezervelor bugetare şi valutare ale ţării. e) Operaţii speculative: creditele pe o zi. ele funcţionează în mediul rural şi se prezintă (în unele cazuri) ca bănci agricole. efectuarea de operaţiuni cu titluri de valoare. Există şi alte tipuri importante de bănci – şi anume: Băncile de importexport sunt agenţii (semi)guvernamentale cu rol în promovarea comerţului şi producătorilor autohtoni (prin împrumuturi externe). fixarea cursului de schimb al monedei naţionale. b) Operaţii pasive principale: primirea şi păstrarea în conturi de depozit a sumelor (economiilor) depuse de agenţii economici (persoane fizice şi juridice). operaţii de comision (îndeplinirea diferitelor ordine ale clienţilor). ceea ce determină gruparea lor astfel. c) Operaţii accesorii. influenţarea ratei dobânzii în economie. foarte diversificate (de la operaţii generale până la emiterea de acţiuni şi chiar obligaţiuni). arbitrajul. în domeniul financiar-bancar (funcţionând pe principiul participaţiei). BĂNCILE SPECIALIZATE – de rangul II. controlul datoriei publice. în principiu. Băncile internaţionale au activităţi pe piaţa monetarfinanciară mondială. dar şi prin emisiunea de obligaţiuni.

în economie este nevoie de tot mai multă monedă (Om2).. firme care se ocupă cu scontarea poliţelor. societăţi cu scop de finanţare (a vânzărilor pe credit. C. case de pensii ş.U. Mărimea ei este influenţată de Banca Naţională. unde: Q – nivelul producţiei de mărfuri. la următoarele categorii: bănci cooperatiste.1. rata dobânzii în economie se va majora. 8. Y2 Q1.O.a. Y1 0 Om1 Om2 Ofertă monetară (Om) Figura 8. ca o funcţie de forma: Om = f(Q. negociatori ai obligaţiunilor emise de stat. Y1). Oferta şi cererea de monedă Prin oferta monetară înţelegem.). Oferta monetară în raport cu nivelul venitului şi producţiei Potrivit Figurii 8. de viteza de rotaţie a banilor şi de înclinaţia spre lichiditate a agenţilor economici – se poate determina potrivit Figurii 8. case de ajutor reciproc.). cantitatea de monedă necesară pe piaţă e relativ restrânsă (Om1). societăţi de asigurare. remarcăm că: Atunci când venitul şi producţia de bunuri şi servicii sunt reduse (Q 1. în esenţă. O dată cu creşterea nivelului activităţii şi veniturilor (Q2. dar şi unele bănci mari de investiţii.1.M.Mm – multiplicatorul monetar (al banilor sau al ofertei monetare). (de pildă F. pentru a face faţă tranzacţiilor. Y2). Oferta monetară – depinzând în mare măsură de volumul mărfurilor şi serviciilor produse / prestate). cantitatea de monedă disponibilă sub formă de numerar şi depozite bancare (baza monetară şi banii de cont din economie. rămânând “loc” de desfăşurare mobilului speculaţiei. ALTE INSTITUŢII DE CREDIT SPECIALIZATE: Se referă. . Casele de economii funcţionează ca formă clasică a intermedierii bancare.. în general. emisiunile Băncii Centrale şi cecurile băncilor comerciale). a construcţiilor ş.I. de comportamentul celorlalte bănci comerciale din reţea şi de acţiunile întreprinse de populaţie în această direcţie. Y – venitul.a. Drept urmare. Băncile mutuale constituie instituţii funcţionând în maniera sporirii solidarităţii acţiunilor celor ce participă la constituirea lor (cooperative de credit.B – baza monetară. Pentru înţelegerea mecanismului de creştere a cantităţii de monedă în economie se utilizează conceptul de multiplicator monetar. având activităţi de primire şi valorificare a economiilor cetăţenilor. Y).1. . uniuni de credit.2. sau de finanţare a proiectelor imobiliare.). Producţie (Q) Venit (Y) Q2.N.M – masa monetară (oferta totală de bani din economie). 65 . Acesta aparţine mecanismului şi obiectivelor politicii de stabilitate monetară şi se calculează astfel: Mm = M B (1) unde: .

NC – numerar în caseriile băncilor. (3). relaţia de calcul a multiplicatorului monetar Mm arată de câte ori mai mare este oferta bănească în raport cu baza numerarului din economie. fie: R=r·D (5).). Astfel. v. .NA – numerar în afara sistemului bancar. unde: . …). compoziţia: B = NC + NA + DBC unde: .Pornind de la relaţia de calcul prezentată şi având în vedere un sistem cu două agregate monetare (de pildă. V. al bancnotelor în locul monedelor ş. Cererea de monedă (Cm) poate fi exprimată asemănător cererii de marfă: Cm = f (d’. obţinem: Mm = D(a + 1) a + 1 M NA + D a⋅D + D = = = = . i Înlocuind relaţiile (2). vom presupune că includem (prin extensie şi numai în calcule) mărimea lui DBC. În consecinţă. în raport cu mărimea depozitelor bancare) sunt mai reduse. (3). . În acest caz. Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi de care are nevoie (doreşte să dispună) un agent economic. A. deţinut de agenţii economici şi de populaţie. PS – “preţul” deţinerii mărfii-substitut (al cărţii de credit în locul numerarului. . ca procent aplicat la mărimea depozitelor şi disponibilităţilor bancare (D). în categoria generală de rezerve la dispoziţia băncilor (R). putem determina valoarea lui Mm şi în raport cu alte coordonate. i Baza monetară B are. Valoarea lui este cu atât mai ridicată.a.NA – numerar în afara sistemului bancar. la un moment dat. ajungem la relaţia: B = NA + R (4). la rândul ei. PC. .DV – disponibil la vedere. fie: NA = a · D (2).r – rata rezervei bancare – ca procent aplicat mărimii depozitelor şi disponibilităţilor bancare (D). unde: d’ – rata dobânzii. cu cât “r” (rata sau cota de rezervă a băncilor) şi “a” (procentul de numerar din afara sistemului bancar.a – ponderea sumelor deţinute în afara sistemului bancar (de către agenţi economici şi populaţie). socotind că R = NC + DBC. alături de cea a lui NC. De asemenea.M1 – monedă tranzacţională (agregat monetar). subiectul raţional se comportă similar situaţiei în care ar cere un orice alt produs (ştiut fiind că şi banii sunt tot o marfă). . P – “preţul” bunului complementar (al 66 . ţinând seama de faptul că: i Masa monetară M se poate exprima în forma următoare: M = M1 + CB = NA + DV + CB (pentru că M1 = NA + DV) unde: . G. cel românesc). (4) şi (5) în formula iniţială (1). vom avea: M = NA + D În plus. B NA + R a ⋅ D + r ⋅ D D(a + r ) a + r În concluzie.DBC – disponibil la Banca Centrală.CB – cvasi-bani (economii ale populaţiei + depozite bancare în lei + depozite în valută ale rezidenţilor). unde: . Pentru simplificare. fie DV + CB = D (unde D – depozite şi disponibilităţi bancare). PS. Pentru a simplifica aceste notaţii în interiorul lui M.

mobilul speculaţiei – ca imbold mai mult sau mai puţin firesc al agenţilor economici. Figura 8. convertibilă sau nu. se înregistrează tendinţa de realizare a unei stări de echilibru. se admite că în cadrul ei. deoarece factori perturbatori modifică starea respectivă. Echilibrul pieţei monetare este o componentă majoră a echilibrului economic general. M.2. cât şi cea a numerarului. ca urmare. Întrucât piaţa respectivă are la bază – la fel ca oricare alta – componente legate atât de cerere.intern – propriu cazului în care economia naţională are suficiente mijloace de plată pentru cererea manifestată. la un nivel prestabilit al ratei dobânzii. mobilul precauţiei – dat fiind că de multe ori. echilibrul format va fi de scurtă durată. Echilibrul pieţei monetare În condiţiile precizate. Rata dobânzii (d’) d’1 d’2 0 Cm1 Cm2 Cererea de monedă (Cm) Figura 8. Keynes a caracterizat preferinţa pentru lichiditate prin intermediul unor factori cunoscuţi: mobilul tranzacţional – baza cererii de monedă în vederea realizării majorităţii schimburilor şi efectuării plăţilor. Menţionăm. J. că echilibrul dorit trebuie să vizeze atât sfera monedei scripturale. se spune că piaţa monetară este echilibrată atunci când. Echilibrul monetar este de două tipuri: .2. Rata dobânzii (d’) d’E E Cm 0 QE Om Cantitatea de monedă (Qm) Figura 8.3. pe piaţa monetară se urmăreşte găsirea unui raport optim între masa bănească în circulaţie şi sumele necesare efectuării operaţiilor realizabile prin intermediul banilor. refuzul de plată ş. cât datorită rolului multiplu îndeplinit de ei.. investiţiile. ambele suprapunându-i-se lui QE (cantitatea de echilibru): Om = Cm. 67 . Cererea de monedă în raport cu rata dobânzii. V – venitul cetăţeanului.a. e mai importantă deţinerea de numerar. Altfel spus. la o mărime d’E a ratei dobânzii. însă..cardului). Exemplu: Dacă rata dobânzii scade în economie de la d’1 la d’2. fără – însă – a crea presiuni inflaţioniste. A – alte elemente: plata tehnicii utilizate. G – gusturile (preferinţele) lui pentru o monedă (valută) sau alta. v – viteza de rotaţie a banilor.3. decât aceea în titluri (hârtii) de valoare. Concret. În afară de elemente teoretice. în Figura 8. cât şi de ofertă. arată modul în care creşte cantitatea cerută de bani de la Cm1 la Cm2 – şi. oamenii doresc să deţină bani nu pentru calităţile lor intrinseci. cantitatea de monedă oferită (Om) se egalizează cu cea a monedei cerute (Cm).

variabile (acţiuni ordinare. agenţilor economici naţionali şi străini (în vederea formării resurselor pentru investiţii şi achiziţiilor).). cursul titlurilor depinde mai ales de raportul dintre cererea şi oferta de produse financiare. • corelarea politicii monetar-financiare cu cea valutară.I. 4) Aceeaşi piaţă este cea care evidenţiază rolul intermediarilor specializaţi. spre cei care solicită împrumuturi de acest gen. respectiv structura ofertei de bani. B. În acest caz. 3) Ea asigură colectarea şi transferul (direcţionarea) surplusului de disponibilităţi financiare ale agenţilor economici. 7) Piaţa financiară cuprinde tranzacţii cu titluri de valoare pe termen mediu şi lung.I. garantate şi mediate prin bănci de prestigiu. Piaţa secundară vizează tranzacţiile (vânzările şi cumpărările) cu titluri deja emise şi distribuite anterior pe piaţa primară.3. Ea apare drept mecanism iniţial al desfăşurării libere a cererii şi ofertei corespunzătoare. Piaţa primară este componenta referitoare la emisiunea şi plasarea titlurilor de valoare – realizate de obicei prin intermediul băncilor. Caracteristicile pieţei financiare sunt următoarele: 1) Această piaţă se prezintă ca un tablou complex.. analiza veniturilor anterioare aduse de titluri şi anticiparea viitoarelor asemenea câştiguri. Piaţa financiară generează două categorii (nivele) esenţiale: I. II. deşi nu este exclus un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe produsul financiar. specificăm că acesta are doar efecte pozitive asupra economiei în general şi asupra pieţei monetare în particular.R.creditele internaţionale. .extern – când balanţa de plăţi nu înregistrează nici excedente. Referindu-ne la echilibrul monetar intern. 5) Pentru procurarea capitalului necesar în vederea acoperirii nevoilor ce depăşesc posibilităţile lor financiare...investiţiile directe. caracteristici.R. Între ele menţionăm: • circulaţia bănească bazată pe raportul dintre cererea şi oferta de monedă. bonurilor de tezaur şi eurotitlurilor. având venituri de două categorii: fixe (obligaţiuni şi acţiuni privilegiate). de fapt. agenţii economici apelează la piaţa de capital. conjunctura economică generală. cererea de capital vine din partea guvernului şi statului (pentru finanţarea cheltuielilor publice şi/sau a deficitului bugetar). pe baza titlurilor de valoare de tipul acţiunilor.E. cuprinzând situaţia cererii şi ofertei de titluri de valoare.investiţiile de portofoliu (în valori mobiliare). cursul (preţul) titlurilor este egal chiar cu valoarea lor nominală (preţ ferm). . organizate prin sistemul instituţiilor monetarfinanciare de primă mărime (F. situaţia agentului economic în cauză. prin intermediul finanţării directe şi indirecte. 68 . respectiv plasamentele în obiective socialeconomice. obligaţiunilor. 6) Cele mai cunoscute tipuri de plasament în acest domeniu sunt: . lichiditatea activelor financiare. organelor administraţiei centrale şi locale. B. de a transforma un produs financiar în altul. 2) La un moment dat. Ea asigură. dar şi de factori precum: nivelul ratei dobânzii în economie. Piaţa financiară: concept. comune sau obişnuite).D. În acest “sector”. componente Piaţa financiară apare în literatura de specialitate şi sub numele de piaţă a capitalurilor plasate pe termen mediu şi lung. nici deplasări necontrolabile de capital. • concordanţa dintre nevoile băneşti ale populaţiei şi volumul.M.D. 8.

soldul pozitiv rămas se repartizează între acţionari. convertibilitatea acţiunilor preferenţiale în acţiuni ordinare (nu şi invers). controlul asupra gestiunii societăţii pe acţiuni. primirea dividendelor. garanţii solide. dacă se înregistrează pierderi.G. Propriu-zis. care-şi aduc aportul la capitalul societăţii pe acţiuni.a. 4. se practică ajustarea ratei dividendului la anumite perioade de timp. atunci când se va realiza o nouă emisiune. 6. solvabilitate ş. Valoarea nominală a unei acţiuni (preţul ei) se calculează raportând capitalul social al firmei respective la numărul de titluri emise. capabil să dovedească participarea deţinătorului său la capitalul firmei emitente. Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor.G. o situaţie generală prosperă. 69 . Ca mod de exprimare a participării respective. aducătoare de venit pe termen mediu şi lung. amintim: capitalul social semnificativ. b) după caracterul oferit de drepturile prevăzute: • acţiuni ordinare (obişnuite sau comune): dau posibilitatea obţinerii dividendului (ca o cotă procentuală din profitul firmei. pot fi de două categorii: pure (inscripţionate chiar de firma emitentă). Fiecare acţiune aduce un venit anual numit dividend. 7. Acţiunea reprezintă titlul de valoare constituit asupra unei fracţiuni a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni. precum şi “compensarea” drepturilor băneşti cu sistemul “plăţii prin acţiuni”. Prin deţinerea unui număr de acţiuni – care asigură titularului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor (A. întrucât “codul” de identificare este dat doar de seria titlului. respectiv rentabilitate. acţionarii primesc un număr de titluri din emisiunea realizată. participarea la A. Dintre ele. dreptul de preempţiune. sunt mai avantajoase decât cele anterioare. respectiv dreptul posesorilor de acţiuni comune de a-şi menţine proporţia de titluri deţinute. 2.. din acest unghi.G. respectiv administrate (de către bănci şi alte instituţii financiare). pentru deţinătorii de acţiuni privilegiate.În general. posesorii răspund în faţa creditorilor în limita participării la capitalul social. Drepturile posesorilor de acţiuni sunt: 1. unde comercializarea titlurilor se realizează după un anumit specific. 5.A.A.A. informarea şi accesul la date care-i vizează direct. la rândul lor. repartizată titularilor). Se cunosc mai multe tipuri de acţiuni. după ce firma şi-a achitat datoriile faţă de creditori. conform numărului de acţiuni. ceea ce le uşurează transmisibilitatea (deoarece nu se apelează la formalităţi). date fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite de agenţii economici care doresc acceptarea în acest cadru. 3. • acţiuni privilegiate (preferenţiale): conferă anumite drepturi titularilor. Este o hârtie de valoare negociabilă la bursă. oferirea pe piaţa bursieră a unei cote însemnate din acest capital. dacă debitele nu se pot acoperi din valorificarea activelor. în cazul falimentului / al dizolvării agentului economic. nu poate fi vorba de dividende). Posesorii de acţiuni (acţionarii) sunt persoane fizice şi juridice. dintre care specificăm: a) după modul de prezentare: • acţiuni nominale (nominative): au înscris pe ele numele titularului şi sunt transmisibile numai prin cesiune (transcrierea notificată a tranzacţiei în documentele emitentului). • acţiuni la purtător: n-au înscris pe ele numele persoanei titulare.) – se obţine pachetul acţiunilor de control în firmă. proporţional cu capitalul subscris de fiecare.. piaţa secundară se conturează pe scheletul şi activitatea burselor de valori. care se corelează cu mărimea profitului obţinut de firmă (aşadar. şi votul în A. 8. se concretizează într-un titlu de proprietate asupra unei părţi din capitalul societăţii care a emis-o.

3) după scadenţă: . investitorilor.obligaţiuni ordinare (obişnuite. pe suportul unui raport de conversie. pe care se concentrează cererea şi oferta de active marfare şi financiare şi pe care operează intermediarii operaţiunilor de vânzare-cumpărare. bursele sunt împărţite în două clase: burse generale – pe care se efectuează tranzacţii atât cu mărfuri. . Bursele de mărfuri şi bursele de valori Bursa este o prezenţă necesară pe piaţa financiară a lumii contemporane. A. data începând cu care se calculează acest câştig. burse specializate. .a. Bursele de mărfuri Aceste pieţe se ocupă cu operaţiile de vânzare-cumpărare a bunurilor fungibile.obligaţiuni la purtător – situaţie în care nu e specificat numele titularului.obligaţiuni prelungibile – cu posibilitatea modificării scadenţei în sensul amânării ei (“plata ulterioară”). Se cunoaşte faptul că unele din aceste burse – numite caracteristice – funcţionează în zone care concentrează mare parte din volumul tranzacţiilor mondiale cu o anumită marfă. în favoarea unui agent economic. Între componentele importante ale pieţei financiare trebuie să specificăm şi aşa-numitele produse-hibrid. Ţinând seama de caracterul operaţiunilor pe care le presupun. Obligaţiunea este un titlu de credit cunoscut drept cotă-parte a unui tip de împrumut colectiv pe termen mediu şi lung. dreptul de revocare. la drepturile (bonurile) de subscriere şi la alte produse financiare. Obligaţiunea se defineşte. preţul de emisiune. Rio de Janeiro ş. mai mult sau mai puţin utilizate pe plan mondial. cea a bumbacului de la Memphis ş. pentru care există uzanţe comerciale specifice. . respectiv de răscumpărare a titlului la valoarea nominală plus un “premiu”. sau când nu se prevede negocierea titlurilor la bursă.obligaţiuni convertibile – care pot fi schimbate la un moment dat în acţiuni preferenţiale. iar uneori doar a unui produs (aşa sunt bursa londoneză a metalelor. cât şi cu titluri (cum sunt cele din Amsterdam. la titlurile de participaţie.). pe bază de plasament privat – când investitorii preiau în totalitate emisiunea. suma prevăzută pentru subscriere. preţul de rambursare la scadenţă. în mod clasic. Ele concentrează unele caracteristici din partea acţiunilor şi altele din direcţia obligaţiunilor şi se referă. în principiu. ea poate fi de două tipuri: publică – dacă titlurile sunt oferite. axate pe comercializarea unei game de bunuri (valori). Ea reprezintă un titlu de valoare negociabil emis în vederea mobilizării de capital şi aducător de venit fix (achitabil indiferent de rezultatele înregistrate de firma în cauză). Ele sunt 70 . În privinţa emisiunii de obligaţiuni. . sau dacă prospectul de emisiune prevede cotarea lor la bursă.a. venitul fix adus de obligaţiune. prin elemente precum: valoarea nominală (despre care am amintit deja).4. ea reprezintă piaţa oficială organizată.9. Obligaţiunile se clasifică după mai multe criterii: 1) după titular: . 2) după posibilitatea de convertire: .obligaţiuni “cu fereastră” – cu opţiunea schimbării scadenţei prin anticiparea acesteia (“plata în avans”). durata obligaţiunii.obligaţiuni nominale (nominative) – în cazul cărora numele deţinătorului figurează înscris pe titlul respectiv. comune) – cu scadenţă fixă. În general.obligaţiuni neconvertibile – care nu prezintă această variantă de opţiune. 8. în esenţă.).

Exemplele sunt numeroase. de evaluare (in)directă a capacităţii firmelor. ai clienţilor bursei. de transfer al riscurilor. licitaţie.). pe baza cursurilor unui număr de 1. 20 în transporturi şi 15 în servicii.700 de titluri. certificate de depozit. cecuri. titluri de credit. bursa contribuie la procesul de redistribuire a capitalurilor în economie. obligaţiuni. indicele Standard & Poor’s 500 (la bursa din New York) – calculat ca medie ponderată a cursurilor înregistrate pentru 500 valori cotate pe piaţă. Există şi tranzacţii cu produse bursiere derivate. Cele mai cunoscute categorii de operatori bursieri sunt: • Brokerii (intermediari numiţi şi curtieri sau makleri) sunt reprezentanţii. bursele de valori calculează aşa-numiţii indici bursieri. prin mandat. care fac obiectul unei secţiuni specializate a pieţei financiare. Operaţiunile la bursa de mărfuri sunt de două tipuri: la vedere – când livrarea produselor are loc imediat ce s-a realizat contractarea. respectiv piaţa pe care se negociază aceste titluri de bursă. cu un capital social constituit pe baza contribuţiilor specificate de statute. care realizează tranzacţii în nume şi pe cont propriu (reprezentativi fiind dealerii comercianţi. la cursul (preţul) din momentul încheierii tranzacţiei.amplasate. în contul şi pe riscul acestora. Agenţii de bursă sunt specialişti angajaţi direct (operativ) sau indirect (neoperativ) în activităţile pieţei respective. menţionăm: indicele Dow Jones (la bursa din New York) – calculat pe baza unui “coş” de 30 valori în industrie. diferenţiaţi după modul de formare. Ca formă de organizare. Între indicii esenţiali înregistraţi pe piaţa financiară internaţională. Rolul burselor de valori constă în îndeplinirea următoarelor funcţii: de informare specializată a factorilor pieţei. Ei iniţiază tranzacţii în numele. Pe acest parcurs. Indicele New York Stock Exchange (NYSE) Composite Index (la bursa din New York) – calculat în mod similar. la termen – când predarea bunurilor se face ulterior. care acţionează în vederea bunei funcţionări a operaţiunilor bursiere. O trăsătură importantă a burselor de mărfuri este aceea că mijlocesc schimbul fără ca prezenţa bunurilor în cauză să fie necesară. Ea mijloceşte stabilirea preţului (cursului sau cotaţiei) bunurilor de valoare. Bursa de valori este condusă de un Consiliu de Administraţie şi este compusă din mai multe comitete.a. fuziune. iar dintre ele amintim doar bursa cafelei de la Sao Paolo şi bursa cerealelor de la Chicago. putând fi angajaţi de firme de brokeraj (caz în care primesc ordinele clienţilor prin intermediul angajatorilor) sau rămânând brokeri independenţi (situaţie în care execută ordine venite direct de la firme sau de la alţi agenţi. • Dealerii (traderii) sunt agenţii propriu-zişi. Nu putem încheia subcapitolul referitor la bursă fără a reaminti despre existenţa pieţei O. în vederea luării celor mai bune decizii de plasament. Certificatele bursiere – sinonime ale acţiunilor obişnuite – dau dreptul de participare la tranzacţiile pe piaţa respectivă.a. de multe ori. B. înregistraţi şi autorizaţi la bursă).C. fără reprezentanţi la bursa respectivă).. Indiferent de categoria din care fac parte.T. de evitare – ca principiu – a oscilaţiilor de amploare a preţului hârtiilor de valoare (deşi acestea nu se pot anula). după influenţa avută asupra conjuncturii economice ş. de “barometru” al stării conjunctuale a pieţei. dar asigură şi finanţarea şi/sau restructurarea firmelor cotate în cadrul ei (prin ofertă publică de cumpărare. bursele de valori funcţionează ca societăţi pe acţiuni. produse derivate ş. indicele Nikkei (la bursa din Tokyo) – având la bază cotaţiile pentru 300 valori prezente pe piaţa respectivă. de circulaţie permanentă a titlurilor de valoare.a). Bursele de valori Bursa de valori constituie piaţa secundară a valorilor mobiliare emise şi puse în circulaţie (acţiuni. în regiuni ale marilor producători şi/sau comercianţi. – a titlurilor necotate la bursă 71 . de asigurare a cotării acestora. negociere ş. în schimbul preţului stabilit.

se realizează prin intermediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor societăţi financiare. 3. Trăsăturile pieţei valutare ţin seama de elemente cum sunt următoarele: 1. Piaţa respectivă este rezultat nemijlocit al jocului permanent dintre cererea şi oferta de valute.T.(despre care am inserat câteva informaţii atunci când am pomenit noţiunea piaţă secundară). plus reţeaua adiacentă de bănci comerciale şi case de schimb. Nu vom insista asupra elementelor generale legate de valută. Fiecare ţară având moneda ei proprie. cât şi un ansamblu de instituţii care operează în cadrul ei. prin piaţa valutară înţelegem acea piaţă pe care se desfăşoară tranzacţii (operaţii reglementate) cu valute şi devize şi pe care se fixează cursul valutar. metalele preţioase ş. respectiv preţul unei valute. obligaţiuni. valută de cont (disponibil în bănci). ele se negociază la bursă sau se scontează la bănci (în funcţie de tipul lor). transferuri telegrafice. devize şi efecte de comerţ. respectiv piaţa care cumulează cererea şi oferta aferentă. adăugăm că negocierea cursurilor se efectuează direct. trăsături. privită ca instrument de plată şi/sau de rezervă. 5. exprimat prin mijlocirea alteia (cu care se compară valoric). Are implicaţii pozitive aspra rezervelor valutare şi a politicii valutare a statelor. 4. a fost necesară găsirea unei modalităţi de conversie a acestor monede. Devizele reprezintă titlurile de credit pe termen scurt. Ea s-a materializat în cursul valutar. dar presupun realizarea schimbului la scadenţa stipulată în înţelegere. • Tranzacţiile la termen au în vedere vânzarea-cumpărarea de valută pe baza cursului valabil în momentul semnării contractului. Caută să elimine restricţiile încă existente la utilizarea unor valute în anumite teritorii. la rândul lor. în această categorie generală intră şi valutele propriu-zise. este evident că pentru a desfăşura activităţi în cadrul relaţiilor internaţionale. Presupune relaţii deosebit de ample între state (cu precădere interbancare). 2. cambii. specificând doar că aceasta din urmă se prezintă sub două forme: valută efectivă (numerar). pe care se tranzacţionează hârtii de valoare cu acces mai larg în raport cu celelalte. Ea este o piaţă de tip extrabursier.5. exprimate într-o valută şi utilizate ca mijloc de plată în relaţiile internaţionale. în cel mult 48 ore de la încheierea acordului dintre părţi. Piaţa valutară: elemente. Devizele pot fi convertibile sau nu. 8. 72 . între vânzător şi cumpărător. în contextul utilizării ei în relaţiile economice internaţionale. operaţii simple (după tipicul arătat) şi complexe (caz în care este vorba de acţiuni simultane de vânzare-cumpărare: una la vedere şi alta la termen).. Teoretic. Operaţiile întâlnite pe piaţa valutară se grupează în două mari clase: • Tranzacţiile la vedere se referă la primirea-cedarea unei sume stabilite în schimbul valutei. ele se referă la cecuri. Ele pot fi. care desemnează raportul de echivalenţă dintre două valute. dar practic. factori În accepţiune largă. În plus. Cuprinde atât tranzacţii propriu-zise.a. Operaţiile pe piaţa O. acţiuni. Valuta constituie unitatea bănească a unei ţări.C.

pe de altă parte.). Cererea de forţă de muncă dinamică. conform următoarelor criterii: 1. prin repartizarea unor comenzi (în special în infrastructură). cererea de forţă de muncă sporeşte – şi invers. a angajaţilor calificaţi şi necalificaţi. 2. instituţionalizare – coordonată de reglementări şi contracte de muncă. Se impun două observaţii legate de conceptul cererii de forţă de muncă: pe termen scurt. asimetrie – datorată existenţei simultane a elementelor competitive şi mai puţin competitive. conform îndeplinirii sarcinilor prevăzute. Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată existentă la un moment dat într-o economie. după tipul predominant al activităţii depuse: sectorul salariaţilor care efectuează munci cu precădere fizice. concedii ş. sectorul lucrătorilor privaţi. e) intervenţia ca arbitru între patronat – sindicate (când situaţia o cere). a cărei scădere se accentuează pe termen lung (pe considerente de vârstă. Caracteristicile principale ale pieţei forţei de muncă sunt următoarele: eterogenitate – dată de diversitatea cererii şi ofertei de forţă de muncă. fiind influenţată de o serie de factori: 1. 73 . exprimată prin numărul de locuri de muncă disponibile. cele două mărimi variază invers proporţional (vezi Figura 9. respectiv a săptămânii de lucru. Altfel spus.Cap. ea se constituie în volumul de muncă necesar în economie la un moment de timp. mărimea ei este invariabilă. Altfel spus. Pentru persoanele apte de a lucra şi disponibile acestor prestaţii.1. 9. de securitate. pe măsură ce salariul scade. participarea la investiţii publice şi subvenţionarea unor activităţi. concurenţă. Se poate observa că.). relevat de populaţia aptă să presteze o muncă remunerată. 3. c) limita minimă a câştigului în economie. condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie socotită cerere este remunerarea (salarizarea) ei. cea pe care se confruntă cererea şi oferta de forţă de muncă şi se realizează vânzarea-cumpărarea mărfii corespunzătoare. Formele de acţiune generală a statului pe piaţa forţei de muncă presupun stabilirea cel puţin a următoarelor aspecte: a) durata zilei.1. Aici se stabileşte preţul muncii (salariul). sectorul determinat de munca intelectuală. bivalenţă – determinată de considerente umane (angajaţii) şi monetare (salariile). sectorul lucrătorilor cu pregătire medie. după gradul de pregătire: sectorul angajaţilor cu o calificare înaltă. în raport cu relaţia dintre forţele pieţei şi cu contribuţia depusă la realizarea producţiei. Piaţa forţei de muncă se divide în mai multe componente. după tipul agenţilor angajatori: sectorul salariaţilor publici. f) luarea unor măsuri de asigurare – pentru anumite sectoare – a locurilor de muncă. obişnuinţă ş. Piaţa forţei de muncă: cererea şi oferta de forţă de muncă Piaţa forţei de muncă este o componentă a pieţei factorilor de producţie.a. sectorul salariaţilor necalificaţi.a. d) raportul dintre nivelul salariului mediu şi indicele general al preţurilor. întrucât dezvoltarea de noi activităţi (creatoare de locuri de muncă suplimentare) presupune timp. posesorii forţei de muncă beneficiază de o mobilitate relativ redusă. a persoanelor de sex masculin şi feminin). b) condiţiile de muncă (norme sanitare. cuantumul salariului oferit muncitorului.). PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI SALARIUL 9.

posesorul forţei de muncă este dispus să caute o slujbă. observată în graficul ofertei de forţă de muncă (Figura 9. dar. respectiv al productivităţii valorice a muncii (WmgV). 4. nivelul general al standardului de viaţă. în condiţii remuneratorii. posibilităţile de promovare în cadrul firmei. precum şi elemente legate de vârsta şi sexul lucrătorului. săptămână. • este un factor care. pe termen scurt. cantitatea de muncă depusă de un angajat (pe zi. Ea cuprinde populaţia aptă să lucreze şi disponibilă pentru a efectua activităţi economice generatoare de venit – mai puţin femeile casnice. • se formează în timp. oferta de forţă de muncă este relativ rigidă. impozitele şi taxele percepute asupra câştigurilor realizate. • în determinarea ofertei de forţă de muncă depinde dacă durata legală a activităţii este fixată sau nu. 6. din pricina obligaţiilor de a-şi întreţine atât propria persoană. nu va aştepta locul de muncă potrivit: adesea va accepta ceea ce i se oferă. studenţii şi alte câteva categorii sociale. manifestă mobilitate individuală relativă. între care: populaţia activă disponibilă a unei ţări.Salariul (S) S0 S1 S2 0 CL0 CL1 CL Cererea de muncă (CL) CL2 Figura 9.1. contractele (angajamentele) agenţilor economici. 3. nivelul venitului marginal.): 74 . Cererea de forţă de muncă şi salariul 2. Oferta de forţă de muncă se referă la cantitatea de muncă ce poate fi prestată la un moment dat într-o economie. Efectul global al sporirii venitului real al angajatului depinde de “greutatea” celor două efecte precizate. • în plus. depinzând de cel care-şi pune la dispoziţia angajatorului mâna de lucru. prin capital). 5. militarii în termen. posibilitatea substituirii forţei de muncă prin alţi factori de producţie (de pildă. într-un interval necesar creşterii şi instruirii unei noi generaţii. până la vârsta angajării. Oferta de forţă de muncă este influenţată de numeroşi factori. previziunile firmelor. programul şi condiţiile de lucru (tipul muncii). • oferta de forţă de muncă presupune aptitudini şi calităţi din partea lucrătorului.2. mărimea salariului oferit. lună). cât şi familia. Trăsăturile ofertei de forţă de muncă au în vedere că: • oferta respectivă este o categorie inseparabilă de posesorul ei. condiţiile de desfăşurare a activităţii. • în consecinţă. stabilit în funcţie de două elemente: productivitatea marginală fizică a muncii (W mgF) şi preţul de vânzare al mărfii (P). nivelul pregătirii şi calificării pentru persoana în cauză.

iar noul echilibru (instabil.2. ..3.În zona B.2. Corespunzător unui nivel S0 al salariului şi unui nivel al ocupării QL0 .. precum se întâmplă pe celelalte pieţe. b. OL – oferta de forţă de muncă. .). deci. la un moment dat. se reliefează următoarele elemente: . cantitatea de muncă necesară va scădea la QL1. oferta de forţă de muncă va trebui să ajungă la nivelul 75 .În zona C se face simţit efectul de venit Ev. cererea şi oferta de forţă de muncă se echilibrează (situaţie vizibilă în Figura 9.Salariul real (SR) zona ES < EV ES ≈ EV SRm 0 Figura 9.În zona A de pe grafic. creşterea salariului îl face pe individ să fie mulţumit de venitul său. Curba ofertei de forţă de muncă C B A Oferta de muncă (OL) – ore ES > EV Relativ la Figura 9. Echilibrul pieţei forţei de muncă unde: . . observăm anumite aspecte: a. panta pozitivă a ofertei semnifică înţelesul efectului de substituţie ES (omul lucrează suplimentar pentru un venit mărit progresiv).CL – cererea de forţă de muncă. cererea de forţă de muncă este superioară ofertei. dacă salariul creşte la S1. pe piaţă se crează o stare de echilibru stabil (punctul E0 pe grafic). care continuă să se menţină ridicat (“ofertă anormală”). persoana refuză să muncească. panta negativă a graficului arată că oferta de forţă de muncă scade. Salariul (S) S1 S S0 S' 0 QL1 QL0 Cantitatea de muncă (CL. majorarea numărului de ore suplimentare. În esenţă. în contrapartidă cu salariul real. QL) E1 OL CL E0 Figura 9. chiar dacă încă nu este decis să opteze pentru mai mult timp liber (E s ≈ Ev).Pentru SR < SRm.3.3. pentru a se reechilibra piaţa.SRm este salariul real minim care incită individul să devină membru al populaţiei active. Potrivit Figurii 9. . de obicei. el nu continuă. Explicaţia faptului că E0 corespunde echilibrului de tip stabil survine din următoarele: pentru orice salariu S’ < S0. de data aceasta) se va regăsi în punctul E1.

muncă în condiţii grele. Pentru angajat. salariul tarifar – suma propriu-zisă cuvenită pentru munca depusă. salariul apare ca fiind cel mai cunoscut tip de venit (cuantificat de angajat ca venit disponibil). el constituie. sporuri (pentru vechime în muncă. 9. unde: ISN – indicele salariului nominal IP SN1 ⋅ 100 . În viziune restrânsă. priceperea individului. premiile. lucrul pe timp de noapte) şi alte adaosuri (cote de profit net. Adăugăm că salariul real este un element de bază în cuantificarea standardului de viaţă al populaţiei unei ţări (ca atare. eventualele avantaje materiale.a.2. salariul real SR este determinat. De aceea. în scopul de a beneficia de rezultatele (serviciile) obţinute în urma utilizării forţei de muncă a unui lucrător. iar pe de altă parte. acest lucru presupune majorarea salariului S’ la S 0 (a se vedea săgeata ascendentă înscrisă în Figura 9. Mecanismul stabilirii mărimii salariului. Privit sub această formă. categorii precum: salariul individual. în ambele cazuri descrise. vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate. unde SN1 – salariul nominal în perioada curentă. care trebuie să ţină seama de salariul minim pe economie. În alţi termeni.). conjunctura economică. în schimbul prestării unei activităţi economice. productivitatea fizică şi cea marginală a muncii. mărimea şi importanţa efortului depus. de mărimea salariului nominal (variind direct proporţional cu SN). pentru firmă. Salariul real arată cantitatea de bunuri şi servicii care se poate achiziţiona la un moment dat. SN – salariul nominal. pe de-o parte. vârsta şi vechimea. având o relevanţă sporită pentru analist: ISR = ( ISN = ISN ⋅ 100 . B. A. salariul reprezintă orice formă de venit care revine unei persoane.). Corelaţia dintre creşterea salariului şi productivitatea muncii.5. ore suplimentare. În general. el cuprinde.5. cheltuielile cu pregătirea profesională. Suma de bani primită de un muncitor din partea agentului angajator. Nivelul lui se fixează în funcţie de factori precum: raportul cerere – ofertă de forţă de muncă pe piaţă. Privit ca o cheltuială reprezentând o componentă a costului total de producţie. Ca urmare. bonusuri. iar SN0 – salariul SN 0 76 . de echilibru stabil – şi nu în E1 (punct de echilibru momentan). pentru un salariu S cuprins între S0 şi S1 (S0 < S < S1). 2. P – P nivelul preţurilor la bunurile de consum). de fapt. pentru activitatea depusă într-un interval de timp (de obicei o lună) poartă numele de salariu nominal. expresia puterii de cumpărare a salariului nominal. premii ş. Pentru angajator. nivelul de educaţie.- cererii. el constituie mărimea plăţii cuvenite forţei de muncă generatoare de valori. oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea corespunzătoare. salariul unui individ are două mari componente: 1. asigurările şi impozitele corespunzătoare. tendinţa cererii şi ofertei de forţă de muncă este de a se egaliza în punctul E0. se calculează prin intermediul raportului: SR = SN (unde: SR – salariul real. de nivelul preţurilor (variind invers proporţional cu P). pe ansamblu. aşa încât se va înregistra o mişcare de reducere a salariului de la S la S0 (a se vedea săgeata descendentă din Figura 9. concediile plătite. rezultatele înregistrate de firmă. ca aport la contribuţia sa la realizarea producţiei. unele surse de specialitate precizează că el poate fi privit şi ca raport între salariul nominal şi costul vieţii). În dinamică se calculează indicele salariului real (ISR).). salariul semnifică suma plătită de acesta. cu ajutorul salariului nominal.

ulterior. În schimb. dacă mărimea salariului ar depăşi-o pe cea a producţiei marginale (în inter-relaţie cu productivitatea marginală a muncii). Cele mai cunoscute modalităţi de determinare a salariului individual sunt: a) salarizarea conform timpului lucrat (în regie) – care presupune o cantitate minimă de muncă aferentă. Ea este abordată în contractul de muncă existent şi are două baremuri: I. IP – indicele general al preţurilor ( IP = P1 ⋅ 100 . ea afectează calitatea prestaţiilor). Principiile subzistenţei afirmă că salariul nu trebuie să depăşească pragul asigurării traiului. Acesta este mijlocul asigurării unui trai decent. care se confruntă cu dificultăţi şi riscuri sporite (accidente de muncă. b) salarizarea pe operaţii / pe produse – care nu precizează durata necesară efectuării serviciilor (uneori. sporirea ofertei de forţă de muncă (“ciclul” ajungând. mărimea salariului nominal. Limita inferioară a salariului se stabileşte în relaţie cu costul forţei de muncă şi este fixată.nominal în perioada de bază). la scăderi de salarii). Menţionăm că se pot obţine câştiguri şi ca urmare a participării salariaţilor la rezultatele obţinute de agenţii economici. Dacă salariul minim este 77 . Comparativ. Acest tip de salariu este. după teoria cererii şi ofertei. rezultatul activităţii pentru lucrător. • Salariul social este parte din venitul naţional. La rândul său. întrucât faptul ar provoca mărirea natalităţii şi. aşadar. tipul muncii. din nou. După principiile negocierii. la noţiuni precum eficienţa şi randamentul. concedieri ş. respectiv pentru angajator. nivelul salariului se fixează potrivit înţelegerilor dintre patronat şi sindicate.a. unde P0 P1 – nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada curentă. iar P2 – nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada de bază). IP SN 0 P1 P1 SN 0 SR 0 SR 0 Tipologia salariului include încă două categorii economice: • Salariul colectiv este considerat a fi suma atribuită tuturor lucrătorilor dintr-o firmă – global sau sub formă de facilităţi – ca rezultat al participării lor la obţinerea producţiei şi profitului. cheltuielile medii efectuate într-un an. prin intermediul căreia societatea poate acţiona pentru creşterea veniturilor anumitor angajaţi (grupuri de lucrători). În realitate. de stat (deşi nu e o regulă) – ca salariu minim pe economie. stabilirea mărimii salariului preia elemente din toate aceste teorii. putem calcula indicele salariului real (I SR) şi într-o altă variantă: I SN1 P0 SN1 P0 SR1 1 ISR = SN ⋅ 100 = ⋅ ⋅ 100 = ⋅ ⋅ 100 = SR 1 ⋅ ⋅ 100 = ⋅ 100 . într-adevăr. teoria producţiei şi a productivităţii marginale exprimă realitatea potrivit căreia. în următoarele “formule”: primirea unor cote-părţi aferente profitului înregistrat. ponderea grupelor de cheltuieli în salariu. principial. Cunoscând ISN şi IP. Formele de salarizare reprezintă mecanisme care fac legătura între elemente precum: pregătirea individului. teoria salariului de eficienţă precizează că majorarea salariului aduce cu sine. Mărimea salariului a fost şi mai este un subiect controversat în economie. în final. agenţii economici ar trebui să recurgă la disponibilizări. ea face apel. mărimea salariului se fixează pe piaţa forţei de muncă. c) salarizarea mixtă – care include plata pentru ziua de muncă. deţinerea de acţiuni emise de firmele angajatoare şi beneficierea de anumite procente din cifra de afaceri. boli profesionale. numărul celor aflaţi în întreţinerea salariaţilor dintr-o familie. de o persoană. prin confruntarea cererii şi ofertei de mână de lucru. ea se aplică de obicei în domeniile în care se pune accent pe calitatea producţiei. creşteri ale productivităţii. o modalitate de aplicare a măsurilor de protecţie socială la nivel naţional. noţiune apreciată prin indicatori cum sunt: mărimea PNB raportată la un locuitor. dar şi costuri sporite pe unitatea de muncă.).

Ea are la bază mai multe repere: rezultatele obţinute (de lucrător şi de firmă). în cazul unei economii. Dacă are în vedere şi alte considerente.4. o pârghie de stimulare a angajaţilor.4. În Figura 9. nivelul salariului nominal primit de la un lucrător se formează în urma negocierii colective.. II. diferenţierea salariilor rămâne în actualitate. În condiţiile economiei de piaţă. însă. . precum şi similitudinea condiţiilor de muncă. aptitudinile angajaţilor. de mărimea venitului naţional obţinut într-o perioadă de timp. pe baza unor motivaţii precum: importanţa activităţilor depuse. accesul la educaţie. concretizate în fixarea nivelului S n al salariului negociat. efectul imediat (negativ) va fi scăderea ofertei de forţă de muncă pe piaţa oficială şi creşterea ei pe aşa-numita “piaţă neagră”. tipul muncii. se ajunge la anumite concesii (mai mult ca urmare a pierderilor înregistrate datorită opririi producţiei). Totuşi. dezideratul amintit nu e atât de facil în realitate. mişcarea revendicativă continuă (curbele punctate de pe grafic. întrucât nu se pot “echilibra” calităţile personalului angajat în diverse operaţiuni. posibilitatea creşterii pregătirii celor care au o calificare redusă. ulterior punctului T).. . Salariul (S) SS SM Sn SP Sm 0 CRS CCP t T Durata grevei (t) Figura 9. teoretic. patronatul acordă un surplus la salariu. Muncitorii continuă greva pe măsură ce observă breşe de nesiguranţă în oferta partenerului de negociere. atâta timp cât dinamica salariului nominal mediu nu este corelată cu cea a principalilor indicatori de eficienţă. practic.mai mic decât cel pe care-l poate asigura economia. Limita maximă a salariului este dată. Dacă greva a avut ca obiectiv doar creşterea salariului. eventual mai mare decât cel anterior – şi încearcă să-l impună sindicatului. greva debutează ca urmare a refuzului muncitorilor de a lucra. Negocierea salariului şi timpul de grevă unde: . Patronatul îşi expune punctul de vedere. aşa ca în Figura 9. La rândul său.Sm – salariul minim pe economie. încă nerezolvate. coboară şi ei “ştacheta”. în timpul T. timpul de lucru.CCP – curba concesiilor patronale. acest plafon este oferit de nivelul productivităţii marginale a muncii. responsabilitatea acţiunilor efectuate. creşterile salariale depind în principal de politica patronatului şi abia în ultimă instanţă de sindicate (care reuşesc să primească majorări salariale prin reducerea ofertei de forţă de muncă. aşa încât. Oricum. de cele mai multe ori. 78 . respectiv acordarea unui salariu SP. Creşterea salariului nominal nu reprezintă. Sindicatul solicită un nivel Ss al salariului (uneori chiar mai înalt decât limita maximă SM a posibilităţilor firmei (din considerente legate de “cedările” ulterioare. durata ei încetează în punctul T de pe grafic. dar. productivitatea muncii.4. caracterul activităţii (greu / uşor). De aceea. de care oamenii sunt conştienţi).CRS – curba revendicărilor sindicale. pentru un agent economic. Există teorii care susţin apropierea nivelului salariilor. atunci când cererea este susţinută).

privind productivitatea muncii. Dacă IW > IS – aşa cum este necesar – relaţia între productivitatea muncii şi salariu trebuie să asigure cointeresarea lucrătorilor în desfăşurarea. Între cele mai motivate diferenţieri salariale (fără a fi vorba. de cele mai multe ori. în optică strict calitativă. Ele se concretizează în rezultate pozitive. factorilor care evidenţiază raportul cerere – ofertă de forţă de muncă şi relaţia dintre venitul marginal – costul marginal al muncii. deşi salariile cresc. decât cele strict salariale – şi. pe fiecare tip de piaţă. se va reduce profitul: cererea de forţă de muncă va scădea. Specificăm că: IS 1. creşterea forţată a productivităţii muncii – fără a analiza motivaţiile reale care stau la baza lor – vor avea. 79 . pe de o parte.Diferenţierile salariale apar şi în raport cu pieţele pe care iau naştere relaţiile de muncă. Atunci când. În ansamblu. iar pe de altă parte. în scopul evitării majorării costurilor – relaţia care asigură funcţionalitatea sistemului economic este. ceea ce va antrena micşorarea salariilor. relaţia IW > IS este bazată pe creşterea mai pregnantă a rodniciei muncii în raport cu majorarea venitului salarial. reducerea diferenţelor salariale. 3. în principiu. Dacă IW < IS. implicarea factorului capital este intensivă şi profundă. a fondurilor necesare suportării altor cheltuieli cu forţa de muncă. 2. relaţia IW > IS trebuie urmărită pentru stimularea reală a personalului. ca urmare. într-o perioadă de timp. de către orice agent economic. efecte contrare celor pe care se mizează. însă. Este firesc ca în practică să existe anumite decalaje între ritmurile evoluţiei salariului (S) şi productivităţii (W). Datorită necesităţii asigurării. în raport cu productivitatea lui. vor spori costurile firmei şi. însă. în plus. se apreciază că toate politicile care urmăresc. în continuare. indicele creşterii productivităţii (IW) este superior celui al salariului (IS) – şi invers. Rezultă următoarele: cantitativ. următoarea: I W > IS sau IW > 1 . a activităţii. Deosebirile dintre salarii corespund. de discriminări) se numără cele ocazionate de capitalul uman.

În legătură cu conceptul de profit net se vorbeşte şi despre profitul admis. Q Q Din punct de vedere absolut. PROFITUL. respectiv cifra de afaceri CA) şi costurile totale (CT). fiecare agent economic înregistrează rezultate determinate prin diferenţa dintre veniturile încasate şi cheltuielile antrenate de realizarea scopului propus. obţinerea profitului suplimentar. În urma activităţilor depuse în cursul unei perioade de timp.1. el înregistrează pierderi (p). în funcţie de care remarcăm: Profitul brut (Prb) este diferenţa dintre veniturile totale realizate (V) şi cheltuielile efectuate (Cht) pentru obţinerea rezultatului unei activităţi economice: Prb = V – ChT. existenţa unei oferte pe măsura cererii de bunuri. referitor la diferenţa pozitivă dintre veniturile din activitatea proprie (V. Un prim criteriu de categorisire a profitului este structura lui. vom prezenta principalele forme de profit. desfăşurate într-o anumită perioadă de timp: a. dacă V < CT (iar pe produs. masa profitului (Pr) reprezintă suma totală realizată în formă de profit. fie cifra de afaceri (volumul încasărilor realizate din activitatea proprie) CA. el este negativ (cheltuielile fiind superioare veniturilor). într-un interval în care produce bunuri şi servicii vandabile. 80 . pozitiv. CT – costurile totale ocazionate de activitate). Pr' = ⋅ 100 . Profitul net (Prn) rezultă în urma diferenţei dintre profitul brut şi impozitul pe profit: Prn = Prb – IPr. echilibrul economico-financiar. cât instituţional. Menţionăm că este utilizat şi conceptul profit brut de exploatare. managementul eficient. Cu = CTM – costul unitar). avantajele asupra competitorilor. subiectul obţine profit. Acesta constituie o mărime a profitului stabilită nu atât sub incidenţa factorilor economici. Concret. firma înregistrează pierderi. P > CTM). V – venitul obţinut. CT CA K În cele ce urmează. 10. ca raport procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie cheltuielile totale (costurile) CT. fie alt element derivat din acestea. DOBÂNDA ŞI RENTA – ALTE VENITURI ALE FACTORILOR DE PRODUCŢIE 10. b. Dacă V > CT (iar pe produs. Dacă veniturile respective depăşesc cuantumul cheltuielilor totale ocazionate de desfăşurarea activităţii subiectului. Dacă. prin decizia autorităţii statale (e vorba de politica statului. profitul (Prc) se deduce din relaţia: Prc = Vt – Cht (unde: Vt – veniturile totale. ocazionate de obţinerea rezultatului înregistrat. calculăm rata profitului (Pr’). la nivel de agent economic: Pr = V – CT (unde: Pr – profitul total al firmei. cucerirea unui anumit segment de piaţă. fie capitalul total (de referinţă) K. P < CTM). Funcţiile profitului. Din punct de vedere relativ.Cap. îndreptată spre destinaţiile profitului net obţinut în diverse sectoare).unde: Pru – profitul unitar. de către un subiect economic. În sens contabil. Motivaţiile realizării profitului au în vedere cel puţin câteva coordonate: depăşirea riscului. Cht – cheltuielile totale). Pr' = ⋅ 100 . Profitul – rezultat al activităţii economice. îmbracă forma profitului. P – preţul de vânzare unitar al produsului (considerat venit mediu: P= V Pu ⋅ Q = . profitul este considerat rezultat pozitiv al activităţii unei firme. la nivel de produs: Pru = P – Cu sau Pru = P – CTM . se iau în considerare următoarele variante: Pr' = ! Pr Pr Pr ⋅ 100 . însă. rezultatul obţinut. În sens economic. Titularii de profit sunt agenţii economici (persoane fizice şi juridice). (unde Q – nivelul producţiei.

600 300 700 900 1.200 1. Maximizarea profitului în condiţii de concurenţă perfectă* Producţia vândută Q Decizia de producţie     opt. În această categorie sunt incluse. drept cost de oportunitate. producţia nu se mai motivează. Din altă perspectivă. Acest profit rezultă din respectarea prevederilor legale în vigoare – bază pentru obţinerea de produse noi. câştigurilor datorate unei poziţii privilegiate pe piaţă. Un exemplu în acest domeniu este profitul de monopol.a. a diferenţelor de preţ între pieţe ş. cazul eficienţei deosebite şi cel al firmei care activează pe piaţa de monopol.500 3. inflaţiei. naturale sau preferenţiale.1. Determinarea mărimii profitului şi maximizarea ei A) Cazul pieţei cu concurenţă perfectă Vom lua în considerare aplicaţia practică prezentată în Tabelul 10.400 -1. El apare ca urmare a: încălcării prevederilor legale. majorării marjei de profit peste cea admisă.. fără ca acesta să fi participat în vreun fel la activitatea economică.500 500 650 400 1.000 900 -500   Costul total mediu CTM=CT/Q Venitul marginal Vmg=ΔV/ΔQ Costul marginal Cmg=ΔCT/ΔQ 400 Venitul V = P·Q ($) Profit / pierderi (+)Pr / (-)p ($) Costul total CT ($) 0 1 2 3 4 0 400 800 1. nemeritat) este suma însuşită de proprietarul unui factor de producţie.600 -300 -300 -100 0 0 ∞ 700 400 400 450 400 400 400 400 200 300 400 * Se lucrează în condiţiile în care preţul unitar al bunului considerat este P = 400 $. Supraprofitul este surplusul de profit peste cel obţinut în condiţii obişnuite de piaţă. Când profitul economic este zero. Profitul economic sau pur este diferenţa pozitivă dintre venitul total (încasările firmei) şi costurile totale (explicite şi implicite). Privit. distingem următoarele: Profitul normal arată nivelul minim al profitului. Profitul nelegitim (necâştigat.a.1. precum şi de elemente de depăşire a riscurilor. el reprezintă diferenţa dintre profitul total şi cel normal (constituind o mărime reziduală sau rămasă). Sub limita profitului normal. 400 5 6 2. unor politici protecţioniste. de reduceri de costuri şi preţuri. Tabelul 10. de management. economiilor neadmise la unele cheltuieli ş. fie ca sumă între profitul economic şi cel normal. Profitul contabil reprezintă diferenţa dintre venitul total (încasările firmei) şi costul explicit al firmei. altfel spus. 81 Diferenţe Vmg – Cmg 0 +200 +100 0 .. superioare calitativ – dar şi pentru realizarea de economii sau investiţii. întreprinderea realizează profit normal sau minimal (situaţie întâlnită în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă).000 2.400 2. ! Profitul legitim i se cuvine întreprinzătorului.900 -500 -1. pentru contribuţia sa la desfăşurarea activităţii economice. el cuprinde elementele costului implicit (de oportunitate). respectiv profitul datorat unor condiţii particulare – de obicei economice (ca urmare a preţurilor fără acoperire. El este motivat de procese de producţie (pentru servicii aduse în legătură cu progresul tehnico-economic).200 1. poate fi privit fie ca profit total. sustragerii de la plata impozitelor. creşterii arbitrare a costurilor şi preţurilor. în esenţă.). dublelor înregistrări. ca exemple.În raport cu limitele înregistrate. necesar şi suficient pentru ca agentul economic să-şi poată continua activitatea.

deci nu se vinde nimic). Orice firmă care. pe o piaţa cu concurenţă perfectă. dQ d Pr dV dCT = − = Vmg − Cmg . situaţia de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă se înregistrează în punctul E din Figura 10. • Q < 4 bucăţi → Vmg > Cmg . V = 0 (nu există producţie. cantitatea realizată fiind optimă. va obţine profit maxim când Vmg = Cmg (aici. ajungând în final să înregistreze pierderi. • Venitul marginal Vmg rămâne constant. de creştere. observăm că: • Pentru Q = 0. va proceda astfel: va mări producţia cât Vmg > Cmg (dacă îi permite capacitatea de fabricaţie). CT = CF+CV = CF+ CVM·Q = CF + f(Q). urmată de alta.).400 $). Pr4 = 0 $. respectiv V = V(Q). Coordonate generale ale poziţiei firmei care acţionează pe piaţa cu concurenţă perfectă 82 . El se maximizează când derivata lui în raport cu variabila respectivă (Q) este nulă: d Pr = 0 => Prmax.1. • Cu cât sporeşte cantitatea fabricată. altfel va acumula profituri tot mai reduse.1. Astfel. respectiv CT = CT(Q). Vmg – Cmg = 0 => Vmg = Cmg. • Costul total mediu CTM are o tendinţă de scădere până la Q = 3. CTM4 = 400 $ (minim). Astfel. Q4 = 4 bucăţi (optimă). după care creşte rapid. 4 bucăţi). corespunzător căruia: Vmg = Cmg = 400 $. venitul total V creşte (preţul este constant. Cmg 1400 Cmg • 900 700 650 500 450 400 300 200 0 1 2 3 4 Qopt 5 6 Q CTM E P = Vmg Figura 10. până la maximul de 1.. P. • Costul total CT creşte pe măsură de producţia comercializată este mai mare. 400 $). • Pr = V – CT. dar cantitatea vândută se amplifică. CTM. V = P·Q => V = f(Q). va evita creşterea producţiei peste Qopt (în cazul de faţă. Q > 4 bucăţi → Vmg < Cmg.1. • Costul marginal Cmg are un parcurs descendent până la Q = 2 (min Cmg = 200. Profitul maxim (Pr = dQ dQ dQ 0) se realizează când Q = 3 bucăţi şi Q = 4 bucăţi. Q = 4 bucăţi → Vmg = Cmg. respectiv Q = 4 bucăţi (unde se înregistrează min CTM = 400 $/buc. Vmg. Pr = V(Q) – CT(Q).Referitor la datele din tabelul anterior (regăsite în Figura 10. reprezentând baza majorării încasărilor). fiind egal cu preţul bunului.). vrea să-şi maximizeze profitul.

Motivaţia costului amintit este dată de faptul că societatea. începând cu care întreprinderea înregistrează profit. CTM. avantajul social marginal depăşeşte costul social marginal).2. poate fi vândută la preţul P1 = Q1A. CTM1-P1-A-B (aria haşurată) – profitul de monopol. remarcăm următoarele: i Cantitatea optimă Q1. dată de valoarea Q1·(P1 – CTM1).2.B) Cazul pieţei de monopol Situaţia obţinerii profitului de monopol poate fi observată în Figura 10. producţia poate creşte în condiţii de profitabilitate. firma poate rămâne – cu şanse mari – pe piaţă (în ramură). va trebui să suporte diferenţa (P1 – CTM1). el înregistrează supraprofit. când Vmg = Cmg. În strânsă legătură cu conceptul de profit se studiază pragul de rentabilitate (Qr). Cmg – curba costului marginal.. Profitul de monopol unde: CC’(P) – curba cererii. care corespunde zonei ABF din Figura 10. în condiţiile în care P1 > CTM1. dată de nivelul preţului.2. el apelează la obţinerea unor profituri medii. unde P1 – CTM1 = Prm (profitul unitar sau mediu al monopolistului). teoretic. Datorită lui. i Monopolistul ia deciziile care-l favorizează. P D P CTM1 C1 (Vmg=Cmg) A B E Vmg 0 Q2 Q1 Qopt Q3 CC’(P) = V Q F Cmg CTM Figura 10. Vmg – curba venitului marginal. fără să producă la min CTM. Din acest unghi. i Pe perioadă lungă.4. ca diferenţă între utilitatea marginală şi costul de oportunitate determinate de producerea anumitor cantităţi dintr-un bun. În termeni de specialitate. orice sporire a producţiei când Vmg < Cmg este inoportună şi cauzează pierderi pe care monopolistul nu le acceptă. într-o anumită măsură. punctul de plecare este relaţia Pr = V – CT. deşi are de câştigat. unii economişti calculează pierderea brută provocată de monopol. peste care se suprapune curba venitului mediu V . vizând o cifră de afaceri semnificativă. obţinută la un cost mediu CTM1 = Q1B. Referitor la Figura 10. Acesta arată volumul producţiei unui agent economic.. monopolul duce la crearea unui cost social. Cmg. Vmg.. i Deşi îşi impune condiţiile. i Decizia de producţie (respectiv de vânzare) este logică: atâta vreme cât Vmg > Cmg. 83 . de pe urma creşterii cantităţii produse de la Q1 la Q3 (aşa încât. CTM – curba costului total mediu.2. monopolul cauzează risipă (prin limitarea ofertei). ca să evite eventualele situaţiilimită. i Monopolistul este beneficiarul unui profit suplimentar. atâta timp cât P > CTM. Corespunzător situaţiei respective. producţia este optimă şi conferă obţinerea profitului maxim.. chiar şi atunci când consumatorii socotesc preţurile practicate ca fiind prea mari. În cazul extrem. i Mărimea profitului de monopol este aria haşurată din Figura 10.

4.): V. pe grafic. constatăm că: • Pe grafic se formează trei regiuni (în cazul nostru): . mărindu-şi producţia. b) Ipoteza parcursului neliniar al costurilor variabile (vizibilă în Figura 10. • Profitul maxim se înregistrează în cazul în care Vmg = Cmg. adică P·Q = CF + CVM·Q sau P·Q – CVM·Q = CF. corespunzătoare unui volum al producţiei cuprins între Qri (prag de rentabilitate inferior) şi Qrs (prag de rentabilitate superior).. • R este punctul critic sau mort.CVM Pragul de rentabilitate se studiază în două variante: a) Ipoteza parcursului liniar al costurilor variabile (regăsită în Figura 10..V = CT – în cele două puncte Ri (punct critic inferior) şi Rs (punct critic superior). în porţiunea relevată de limitele Qri şi Qrs (respectiv Ri şi Rs). observăm că: • Intersecţia curbelor V şi CT duce la crearea.): V. P·Q = CF + CV . Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza neliniarităţii costurilor variabile (CV) În Figura 10. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza liniarităţii costurilor variabile (CV) În Figura 10. • Qr reprezintă pragul de rentabilitate (pentru care Pr = 0).V > CT – zona haşurată pe grafic – delimitată de Ri şi Rs. Q·(P – CVM) = CF => Q = Qr = CF P .V < CT – zonele în care se înregistrează pierderi (p). în care V < CT – şi alta corespunzătoare obţinerii de profit (zona haşurată.3. CT Pr V CT p CF 0 Qr R CV CF Q Figura 10.4. realizează profit. începând cu care firma. a două zone: una de pierderi (p).3. în care V > CT). . .Pr = 0 => V – CT = 0. deci V = CT. 84 .3.4. CT p CT Rs Pr p CF 0 Qri Qrs Ri CF Q V CV Figura 10. iar Qr – pragul critic al producţiei.

încât venitul total al firmei se situează sub nivelul CV. determinat de punctul R (în care P = CTM). Pragul de închidere într-o firmă rezultă din următoarea “regulă”: Când preţul de vânzare al mărfii scade atât de mult. venit considerat ca excedent în raport cu suma avansată iniţial. . iar P < CVM. determinat de punctul PI (în care P = CVM). dobânda se defineşte ca fiind venitul însuşit de proprietarul oricărui capital angrenat într-o activitate economică. structura şi evoluţia costurilor variabile CV. Dacă P nu atinge pragul amintit. Altfel spus. dobânda semnifică expresia bănească a valorii convenite de comun acord între creditor şi debitor. Preţul pentru care V = CV sau pentru care pierderile egalizează CF se numeşte prag (punct) de închidere (Figura 10. dinamica şi rolul dobânzii. • P OO’= Cmg CTM CVM P Pi PI R CC’ (P) 0 Qi Qr Q Figura 10. oricum. ca obligaţie pentru serviciul adus (dreptul de folosire a capitalului o anumită perioadă de timp). multiplicându-şi atât explicaţiile.5. Pârghie economică esenţială.Qi – pragul (punctul) de închidere. . inferioare celor cauzate de oprirea fabricaţiei. Cunoscută încă din antichitate.2. determinată de preţul P al mărfii vândute. firma continuă să producă. .Qr – pragul de rentabilitate.5. întreprinderea va produce urmărind curba Cmg. De ce uneori. cât şi modalităţile de existenţă. Mărimea. În strânsă legătură cu noţiunea prag de rentabilitate se analizează condiţia de închidere a unei firme (pragul de închidere). pe care datornicul o plăteşte împrumutătorului la scadenţă. ţinând cont de faptul că pierderile înregistrate vor fi. urmărind intenţia de minimizare a pierderilor. Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere în cazul unei întreprinderi unde: . nivelul.). ştiut fiind că orice agent economic care nu-şi mai poate acoperi costurile (avem în vedere mai ales importanţa costurilor variabile CV) îşi va înceta activitatea pe termen scurt. limitându-şi pierderile la nivelul CF. mărimea şi evoluţia preţurilor.Pi – nivelul preţului care corespunde pragului de închidere. decât fabricaţia în continuare a bunurilor respective. agentul îşi va minimiza pierderile. Dacă P depăşeşte acest punct. 10. dobânda a evoluat ca sens în decursul timpului.Între factorii care influenţează nivelul lui Qr se numără: nivelul şi structura costurilor fixe CF. Rata dobânzii şi funcţiile ei. încetându-şi total activitatea.CC’(P) – curba cererii. cererea de bunuri. agentul economic îşi va înceta activitatea. decizia de încheiere completă a activităţii va aduce mai multe prejudicii. fie şi în situaţia în care P < CTM? Explicaţia este următoarea: pentru că. În 85 .

dobânda compusă. politica Băncii Centrale şi a băncilor comerciale privind rata dobânzii. mediu şi lung. ea are cel puţin trei funcţii: este o puternică motivaţie în vederea economisirii unei părţi a venitului obţinut într-un interval de timp. preţul cedat contra dreptului de folosinţă. rata dobânzii arată efortul relativ al rambursării dobânzii. diferenţa: Cb = Dî – Dp . corespunzător creditelor pe termen scurt. a unui capital care aparţine utilizatorului. care reprezintă un raport procentual constând în preţul plătit de debitor pentru a utiliza o perioadă de un an. băncile percep şi încasează – cum e şi firesc – dobânzi (Dî) mai ridicate decât cele pe care le plătesc corespunzător sumelor constituite în depozite (Dp). Ca urmare. de 100 unităţi monetare. Ea cuantifică. modul de utilizare a sumei în cauză la debitor. De pe urma creditelor acordate. de fapt. Pentru creditor. n – perioada împrumutului (dacă n = 1 an. Deoarece valoarea adusă de capitalul depus la o bancă pe timp de n ani este: Cn = C0 (1 + d’)n . Dobânda (D) este influenţată de mai mulţi factori: mărimea depozitului sau a sumei împrumutate (C). este o reală pârghie de redistribuire a veniturilor în societate. ci are loc procesul de capitalizare a dobânzii (prin adăugarea fiecărei tranşe anuale la calculul viitoarei dobânzi). Mărimea ei relativă este dată de rata dobânzii. 86 . rata dobânzii pe piaţa monetară. respectiv pentru persoane fizice. nivelul ratei anuale a dobânzii la depozite. În sens restrâns. În sens larg. într-un interval dat de timp. Pentru debitor. ea se referă la excedentul revenit proprietarului oricărui tip de capital utilizat cu împrumut în activitatea economică. d’ – rata anuală a dobânzii (mărime procentuală). 2. d' = D C (unde: C – creditul contractat. dobândă compusă – când suma corespunzătoare nu se plăteşte anual. după modul de calcul: dobândă simplă – practicată când durata creditului nu depăşeşte un an. Dacă din acest câştig se scad cheltuielile administrative şi de funcţionare ale băncii (Cf). Când se vorbeşte despre dobândă se au în vedere doi indicatori relevanţi: A. are rol în orientarea spre destinaţii cât mai profitabile a disponibilităţilor financiare. pentru firme.contemporaneitate. se obţine profitul bancar (Pr): Cb – Cf = Pr. Aceste funcţii se sesizează în oricare din multiplele modalităţi de existenţă ale dobânzii: pe piaţa monetară. D = C · d’). B. dobânda este venitul cuvenit proprietarului unei sume date cu împrumut. Masa dobânzii (suma ei absolută) reprezintă o mărime rezultată în urma produsului dintre valoarea creditului (C) şi rata dobânzii (d’). În acelaşi timp însă. Clasificăm dobânda după două criterii: 1. revine instituţiilor de profil. respectiv venit fix). în raport cu faptul că este un venit impozabil: dobândă brută. rata dobânzii semnifică venitul anual – exprimat procentual – obţinut ca remuneraţie a împrumutului bănesc oferit de acesta în condiţii de garanţie. rata dobânzii înseamnă compensaţia renunţării la obţinerea unui venit pe care acesta l-ar fi putut realiza prin fructificarea pe cont propriu a disponibilului bănesc respectiv. iar pe de altă parte îşi oferă disponibilităţile celor care le solicită. Când n = 1. Băncile şi alte instituţii financiare sunt intermediari care pe de o parte colectează fondurile deponenţilor (persoane fizice şi juridice). corespunzătoare întregii perioade. dobândă netă – rămasă după prelevarea impozitului aferent. pentru creditor. pe lângă datoria către împrumutător. care poartă denumirea de câştig brut. respectiv la credite (d’). pe piaţa financiară (dividend. se determină astfel: Dn = Cn – C0 = C0 (1 + d’)n – C0 = C0 [(1 + d’)n – 1]. termenul depozitului sau perioada creditului (n). pentru remunerarea certificatelor de depozit şi a bonurilor de trezorerie. Dobânda simplă D se calculează astfel: D = C · d’ · n.

de nivelul tuturor formelor de venit aduse de utilizarea unui capital. zonele corespunzătoare terenului fertil sau altor utilizări specifice nu sunt tocmai nemodificabile. Cererea de monedă şi rata dobânzii Funcţia cererii de monedă este Cm = Cmt + Cms (unde: Cmt – cantitatea de bani necesară agenţilor economici. rata profitului. Pornind de la mărimea ofertei factorilor naturali. rata inflaţiei. În concluzie. în raport cu starea economiei. apar şi diferenţe în preţul 87 . prin îmbunătăţiri funciare şi tehnici avansate). În cadrul ei.În cazul dobânzii simple. • pilon de influenţare a investiţiilor. relaţia dintre cererea şi oferta de credit pe piaţă. cererea pentru investiţii şi rata investiţiilor. Conceptul de rentă. b) funcţia Cms = f(d’) este descrescătoare. • cale de sensibilizare a proprietarilor de fonduri în orientarea factorilor de producţie. • factor al mişcărilor înregistrate de capitalul de împrumut. factorii care determină C mărimea ei sunt: raportul dintre cererea şi oferta de monedă. cu toate că este nevoie de eforturi reale. teoretic zero. Suprafaţa de pământ de care dispune un stat este fixă. dorind să arătăm că rata dobânzii este o pârghie de bază a funcţionării mecanismelor pieţei. cu atât disponibilităţile sunt mai mari. îmbunătăţi (e adevărat. susţinute. prezentăm principalele ei funcţii: • mijloc de alegere între economisire şi consum. 2) după limitele de variaţie: rate minime ale dobânzilor – nivelul lor fiind. ceea ce antrenează sporirea volumului de schimburi. În consecinţă. rata dobânzii în alte ţări (comparativ). politica de credit. Dacă fertilitatea terenurilor se poate. conjunctura economică internă şi internaţională. alte coordonate ale factorilor naturali nu se pot modifica: e vorba mai ales de elemente legate de mobilitatea lor (de pildă. pentru efectuarea tranzacţiilor. B. Cms – cantitatea de bani necesară în scop speculativ). A. Ea este reprezentată sub forma unei drepte paralele cu ordonata. însă. rate reale – care măsoară randamentul unui împrumut sub forma creşterii cantităţii de bunuri ce poate fi achiziţionată cu suma obţinută. Clasificăm ratele dobânzii astfel: 1) în funcţie de modul şi perioada de calcul: rate fixe – utilizate în faze de stabilitate economică. Mecanismul formării rentei funciare. a câştigurilor obţinute prin acordarea de împrumuturi. faza ciclului economic. amplasarea unui teren faţă de centrul oraşului sau faţă de piaţa de desfacere e imposibil de schimbat). Menţionăm că: a) funcţia Cmt = f(V) este crescătoare: cu cât creşte venitul. Această ofertă monetară – utilizabilă de solicitanţii de credite – nu depinde de nivelul ratei dobânzii în economie. pe timp de un an. deoarece se consideră rigidă pe perioadă scurtă. rate variabile – cu care se lucrează actualmente. cererea speculativă de bani este mai mică şi invers. deoarece cu cât rata dobânzii este mai ridicată. tot teoretic. până la anumite limite. pentru a obţine şi a păstra soluri roditoare şi/sau cu trăsături deosebite. prin recalcularea lor periodică. deci. respectiv creşterea cererii de monedă.3. riscul împrumutătorului. rate maxime ale dobânzilor – limita lor fiind dată. 10. 3) după modul de exprimare: rate nominale – care redau alcătuirea concretă a dobânzii aferente împrumutului unei unităţi monetare. • posibilitate de comensurare. prin intermediul dobânzii. rata anuală a dobânzii se calculează conform relaţiei cunoscute: d' = D (ca raport procentual). Oferta de monedă şi rata dobânzii Prin sistemul bancar se pune la dispoziţia agenţilor economici o anumită cantitate de bani.

a.6. Echilibrul pieţei resurselor naturale.Ce – cerere elastică.Q2 – recoltă bună (oferta rigidă în anul următor – t2). în virtutea transferului către altă persoană.7. cu cât curba cererii este mai elastică. Ei1 sau Ei2. într-unul din punctele Ee1. atunci când creşterea cererii are ca efect majorarea preţului prod-factorului pe piaţă. a drepturilor de folosinţă şi de uzufruct asupra factorului de producţie respectiv. . pentru moment. • Când cererea (Ce) este elastică. 88 . Întrucât arată existenţa unui surplus peste costul de oportunitate al unui factor. preţul factorului va fi determinat de alura cererii. echilibrul – instabil – se va regăsi.) analoagă profitului economic. unde: . Referitor la Figura 10. renta reprezintă venitul care revine proprietarului oricărui factor de producţie a cărui ofertă este (relativ) inelastică. se constată următoarele: • Când cantitatea realizată este egală cu cea prevăzută. În această formulă. . • Când cererea (Ci) este inelastică. variaţia preţului este mică (Pe1 – Pe2). O asemenea situaţie apare în Figura 10. P Pi1 Pe1 PE Pe2 Pi2 0 Q1 QE Ei1 Ee1 E Ee2 Ei2 Q2 Ce Ci Q Figura 10. pe o perioadă de timp.). Ee2.CI – cerere slab elastică (inelastică). se alege varianta care cumulează cele mai mici costuri alternative. simultan cu tipul cererii (elastică / inelastică).. Cererea de terenuri este influenţată de fluctuaţia producţiei agricole. Din moment ce în toate aceste cazuri oferta este (relativ) rigidă. construcţii ş. investiţiile ulterioare se includ în preţ. Cererea şi oferta de produse agricole.. renta economică (Re) se obţine ca diferenţă între valoarea actuală (preţul curent) şi cea anterioară. Privită în general. se lucrează din perspectiva atragerii şi maximizării avantajului net al rezultatului obţinut în urma exploatării unui factor de producţie. fluctuaţia preţului este mare (Pi1 – Pi2). . • Dacă oferta se modifică de la o perioadă la alta. Renta economică reprezintă plata destinată proprietarului unui factor de producţie cu ofertă limitată (natural sau instituţional). unii socotesc renta economică (Figura 10.acestor resurse – şi anume: suprafeţele roditoare (dotate) aduc un câştig superior celorlalte. iar modificarea lui va fi cu atât mai semnificativă.6. respectiv ca excedent în raport cu câştigul rezultat dintr-o utilizare trecută a factorului.Q1 – recoltă slabă (oferta rigidă în anul de bază – t1). de coordonate QE şi PE).6. Cele mai reprezentative tipuri de rentă sunt: 1. în funcţie de situaţie. preţul de echilibru se formează la intersecţia curbelor cererii şi ofertei (punctul E. respectiv de cea a efectelor folosirii pământului în alte scopuri (silvicultură.

4. Renta conjuncturală depinde de situaţii “de moment”. E – punctul de stabilire a echilibrului în situaţia tipică (ofertă şi cerere normale). cantitatea QE duce la câştiguri suficiente pentru a continua să fie folosită în acelaşi scop). la rândul lor. PC – preţul de cumpărare al factorului de producţie. Renta funciară rezultă din faptul că proprietarii pretind o plată din partea arendaşilor care lucrează terenurile. deoarece o scădere cât de mică a preţului provoacă îndreptarea factorului de producţie spre o altă utilizare. renta este o parte a plăţii (la un preţ PE. iată cum se prezintă realitatea atunci când oferta se situează pe aliniamente “particulare”: dacă oferta factorului este QCQC’ (perfect inelastică). Dacă cererea pentru factorul de producţie avut în vedere este CC’. QCQC’ – oferta rigidă a factorului de producţie cu caracteristici speciale. PE-Pc-A-E – mărimea rentei economice încasate de posesorul prod-factorului. Renta de raritate este o formă de venit care ia naştere în condiţiile în care oferta de prod-factor(i) este fixă. Renta de monopol se formează datorită valorificării avantajului discriminatoriu deţinut de proprietarul unui (mai multor) factor(i) de producţie. Prin activitatea depusă. 2. Potrivit Figurii 10. iar nivelul ei este depăşit de cererea manifestată pe piaţă (este vorba mai ales de resurse neregenerabile. 5. pentru că nici o reducere a preţului nu va putea determina schimbarea destinaţiei prod-factorului sau modificarea ofertei lui. QE – cantitatea de echilibru pe aceeaşi piaţă. plată pentru cel ce o achită – este dată de mărimea rentei economice (suprafaţa haşurată PE-Pc-A-E).7.7. Renta absolută este acel venit însuşit de orice proprietar al unui factor de producţie. dar şi din rezultatele investiţiilor suplimentare de capital pe acelaşi teren. arendaşii încearcă. Renta economică Q unde: OO’ – oferta normală. în esenţă. mărimea rentei economice depinde de alura ofertei. el este cel care fixează preţul bunului. în schimbul transferului drepturilor de folosinţă şi de uzufruct. dacă oferta este perfect elastică (Q”). dacă oferta este tipică (OO’). Renta funciară rezultă.. pentru un interval de timp. Ca urmare. profitul de monopol (renta de monopol) este cauza preţurilor înalte dintr-o ramură. PE – preţul de echilibru pe piaţă. 3. renta de monopol se obţine din diferenţa dintre preţul de monopol şi cel de producţie / construcţie. Concret. din avantajele care decurg din diferenţele de fertilitate şi/sau de poziţie în privinţa terenurilor. foarte valoroase). să obţină cel puţin acelaşi câştig pe care l-ar fi realizat investindu-şi disponibilul de capital în altă afacere. nu se formează rentă. indiferent de caracteristicile lui şi cantitatea în care se utilizează.P C Qc A O’ Pc PE O E O” C’ 0 Q’c QE Figura 10. CC’ – curba cererii pentru acest factor. atunci când există un singur producător care poate asigura acoperirea cererii pe piaţă. suma obţinută – câştig pentru proprietar. Indiferent de domeniu. 89 . Q” – oferta perfect elastică. 6. în funcţie de randamentul acestuia.

650. va părăsi piaţa. asigurând obţinerea profitului normal. În consecinţă. în trecut valabilă doar în agricultură. vom lua două exemple numerice: Ipoteza I1. B. În Tabelul 10. se apreciază că legea amintită funcţionează în acord cu sensul descrescător al productivităţii factorilor naturali. Tabelul 10. Baza formării rentelor este legea randamentelor non-proporţionale.000 50 60. mai mult. iar cea mai redusă – pe C (de fertilitate slabă). dar extinsă ulterior şi asupra altor domenii.. produsul pe piaţă? Dacă preţul de vânzare al produsului ar fi cel determinat conform ofertei celui mai fertil teren (la noi.630. egale ca mărime – 1 hectar). indiferent de fertilitatea parcelei.000 1. În cazul de faţă. ca ofertanţi.f. Dacă se intenţionează ca şi C 90 . Renta funciară are drept punct de pornire oferta rigidă de terenuri agricole (bunuri rare) şi. cele trei persoane investesc sume egale în suprafeţele respective (la rândul lor.000 110 4. Ultimul.f. B şi C) îşi vor însuşi renta absolută. Capitalul avansat (câte 600. observăm următoarele: 1. profitul normal va însemna.000 100 60.000 165 22. 2. deci. în raport cu alţii (de exemplu.000 Q A B C Σ f. C). ca urmare a fertilităţii acestora: cea mai mare producţie se înregistrează pe suprafaţa A (cea mai rodnică). presupunem că există trei parcele de pământ A. cazul forţei de muncă).bună medie slabă (u. priceperii şi aptitudinilor manifestate de proprietarul unui factor de producţie.000 600. 6.2. C. Preţul la producător se calculează astfel: Ppu = K + Prn .) 12. de fertilităţi deosebite – care aparţin unor proprietari diferiţi.Fertilicela tatea Capitalul avansat K ($) 600. 4. 3. situaţie în care A (şi – eventual – B) nu va (vor) fi capabil(i) să acopere cererea existentă.980. B şi C vor trebui să fie implicaţi.000 1. Din considerente de compatibilitate. permanentul raport de inegalitate dintre nivelul ei şi al cererii corespunzătoare (O < C) – atât în privinţa pământului ca atare.. La ce preţ unitar se vinde..2. cât şi a produselor agricole.000 165 3.) 165 1.7.000 150 60.000 1. Costurile unitare se diferenţiază şi ele. Presupunând că se lucrează în condiţiile unei rate a profitului Pr’ = 10% în raport cu capitalul avansat.000 330.000 $).000 165 660. maxim – pe C). nerecuperându-şi costurile.000 165 990. Formarea rentei funciare (rentă diferenţială de gradul I) Par. în toate trei cazurile. proprietarii parcelelor B şi C ar fi puşi în dificultate. A).000 $ pe fiecare parcelă) se reflectă în consumul de factori primari necesari producţiei. pe piaţă. oricum.320. se observă că nivelul lui îl depăşeşte pe cel al costului unitar (Ppu > Cu). Prin modul de Q determinare. preţ la care toţi producătorii (A./ha) ($/u. însă. preţul produsului va creşte. În general.2.f. Pentru a înţelege mecanismul formării rentei funciare. preţul de vânzare unitar va fi dat de rezultatele celui mai puţin productiv teren (aici.f. evoluând în sens invers producţiei (minim – pe parcela A. Renta de abilitate se datorează unor deprinderi deosebite. Pu = 165 $/u.f.000 600. 5.) ($) ($/u.000 Corespunzător Tabelului 10.000 ProCost ducţia uniobţitar nută K Cu= Q Profit Preţ de normal proPrn ducţie (10%K) unitar Ppu Profit supliVenit Preţ mentar V=Pu ·Q de (Rentă) vânR zare V-(K+Prn) unitar Pu ($) ($) ($/u.000 55 6.800. Cantitatea obţinută (Q) este diferită pe cele trei terenuri. o sumă egală (60.000 180.

) ($) 500.000 275 Capital investit K Spor Cost de pro.unitar ducţie K Cu= Q Venit V=Pu·Q Rentă diferenţială II R V-(K+Prn) ($) 1. timp de trei ani.. b) deosebirile de poziţie dintre ele. Ea se numeşte rentă diferenţială de gradul I.000 550.650.00 275 1. este reprezentată în Figura 10.75 275 500.să obţină profit suplimentar (rentă propriu-zisă).000 4. La Pu = 275 $/u. 91 .200.f. • Conform unui procedeu identic celui din problema anterioară.3. pe parcelele cele mai roditoare.f.000 68. Aplicarea Ipotezei I 2 – respectiv deducerea modului de calcul al rentei diferenţiale de gradul II – se face prin intermediul Tabelului 10.f. în funcţie de nivelul şi intensitatea cererii pe piaţă). Venitul înregistrat este descrescător. Sporul de producţie Q este descrescător. Fie dată suprafaţa de teren A din problema anterioară – factor de producţie rar. va fi necesar ca preţul de vânzare să fie mai mare decât cel la care s-a ajuns pe calea menţionată (170 $ sau mai mult.3.000 275. Venitul înregistrat de producători (calculat în mod obişnuit) urmează “clasamentul”: A (înalt). a cărui ofertă este rigidă şi mai redusă decât cererea manifestată pe piaţă.) ($) ($/u. Profitul suplimentar creat peste mărimea celui normal. concretizându-se în sume egale pentru fiecare an din cei trei.125.000 250 50. nereproductibil şi nesubstituibil.375.f.) ($/u.4. Tabelul 10. producătorul va acumula./ha) ($/u. Formarea rentei diferenţiale de gradul II An Preţ de Preţ de Profit vânzare pronormal unitar anticipat ducţie Pu unitar Prn Q (10%K) Ppu (u. va trebui să vândă producţia la un preţ superior celui de 275 $/u. • Rata anticipată a profitului normal este 10% în raport cu capitalul investit.500.000 2.000 2.000 Referitor la datele Tabelului 10.3. şi se datorează unui număr de două cauze: a) deosebirile de fertilitate dintre terenuri. este tocmai renta care va ajunge în posesia proprietarilor suprafeţelor A şi B.5 50.000 15.f.000 I II III Σ ($) 2. 7. preţul de vânzare se deduce din relaţia: Pu = max Ppu. fertil) sume anuale egale.000 150. renta absolută. în care proprietarul investeşte în terenul A (1 ha.000 5. B (mediu).. Dacă proprietarul terenului doreşte să obţină profit suplimentar – rentă diferenţială II. însă rentă diferenţială va obţine doar în primii doi ani (aşa cum se observă în Tabelul 10.000 8.000 62..000 110.475. în fiecare an. 8. Q Ca în exemplul precedent. Pe acest teren se efectuează investiţii de capital succesive. precizăm următoarele: • Luăm cazul a 3 ani consecutivi. calculăm preţul de producţie aferent: Ppu = • • • K + Prn . Ipoteza I2.f.000 1.3. corespunzător celei mai slabe investiţii (din anul al treilea).).00 275 500. Constatăm că Ppu > Cu..000 825. ca urmare a producţiei tot mai slabe. C (redus).000 100 50. datorată investiţiilor succesive pe aceeaşi suprafaţă – şi în anul al treilea.

Pentru unii specialişti. proces sau organism. se iau în calcul. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ 11. În esenţă. orientat spre conexiuni multifuncţionale. conceptul particular al creşterii economice se suprapune peste cele de: mişcare economică. ea se realizează prin trecerea de la o stare calitativă la alta. permiţând corelarea intereselor prezente ale unei economii. înregistrate de la inferior spre superior şi/sau de la simplu spre complex. cât şi eficienţa ei. el desemnează unitatea dintre creştere şi dezvoltare. dezvoltare. • şi una şi cealaltă au ca obiectiv bunăstarea. Prin dezvoltare înţelegem o succesiune de transformări constituind mişcări ascendente. Există chiar specialişti care consideră că dezvoltarea nu e altceva decât o fază superioară a creşterii. intensitate şi valoare. 11. organizarea eficientă a producţiei şi inovarea. dar sunt valabile. procesul studiat: dinamica grupurilor sociale. se măreşte. atât volumul acumulării. ne fac să credem că ele sunt apropiate. Specialiştii sunt de acord că dezvoltarea este un proces complex.).a. progresul nu se poate separa de creştere şi dezvoltare. Creştere. în diferite domenii ale realităţii (economic. este privit ca efect direct al măririi venitului naţional sau PIB. accentuat de perioada lungă la care se referă. semnifică sporirea pe termen lung a rezultatelor la nivel macroeconomic. direct sau indirect. • amândouă presupun alocarea de resurse şi generarea de efecte. dar ea nu este suficientă. Din acest punct de vedere. cât şi dezvoltarea sunt procese cumulative. Nu este vorba de identitate. în contrapartidă. Numeroasele tentative de a defini progresul economic au fost însoţite. alteori. Uneori. • atât creşterea. în condiţiile utilizării eficiente a resurselor disponibile. creşterea se obţine atunci când output-ul real (total şi raportat la un locuitor). de pildă. create între factorii care o determină. întregul proces desemnează abordarea simultană a trei laturi presupuse de mişcarea economică: una cantitativă. devenire. creşterea semnifică sporirea treptată a unui fenomen. ştiinţifico-tehnic. • ambele se manifestă în decursul intervalelor largi de timp. nouă şi evoluată. exprimat prin diverşi indicatori. avans. ca număr. cât şi de tulpină şi frunze. iar alta structural-organizatorică. Prin ce se deosebeşte acesta de clasica dezvoltare? El imprimă un caracter particular procesului tipic al dezvoltării. despre conceptul dezvoltare durabilă (de durată). diviziunea ridicată a muncii. totu unele asemănări: şi. tot mai mult în ultima vreme. spre majorarea nivelului de trai. în economie. acumulare. aşa după cum planta are nevoie – pentru a evolua – atât de rădăcină. Progresul denumeşte o situaţie de evoluţie amplă. În termeni direcţi. Factorii dezvoltării economice se referă la un ansamblu de elemente care influenţează. cultural ş.1. îmbinate. a producţiei). Particular. Din 92 . E adevărat că există o serie de realităţi care. cu cele de perspectivă. Între noţiunile creştere şi dezvoltare economică nu se pune semnul egalităţii. în vederea obţinerii unei finalităţi proiectate (îndreptate. în alte circumstanţe. alta calitativă. mişcarea demografică. specificăm că se vorbeşte.Cap. În legătură cu subiectul tratat. precizăm că rata înaltă a acumulării este o condiţie necesară a creşterii. Ca să fie aşa. social. progres economic În termeni generali. Dezvoltarea economică reprezintă accentuarea aspectelor calitative şi structurale ale procesului de creştere. Cu alte cuvinte. expansiune (de obicei. Trebuie ştiut că procesul creşterii economice are drept coordonată fundamentală stabilirea unui raport optim între acumulare şi consum. de eforturile de elaborare a unor teorii vizând studiul factorilor susceptibili de a determina condiţiile progresului. în timp.

se ţine seama de faptul că. • să fie înregistrate în contabilitate o singură dată. la nivel de economie naţională se calculează o serie de indicatori macroeconomici relevanţi. stocurile de siguranţă. servicii utilizate în acelaşi orizont de timp (exceptându-le pe cele legate de: transferul de proprietate al capitalului fix. consumate de regulă. de obicei pe timp de un an. stocurile de produse strategice). combustibil. . de către subiecţii economici: PIB = PGB – Ci unde: 93 . administraţie publică. precizăm că din punct de vedere economico-financiar. subvenţiile din partea statului ş.). Pentru a-i aduce în discuţie. trebuie menţionat că preţurile de evaluare a bunurilor şi serviciilor sunt de două tipuri: . cumpărări de servicii privind cercetarea ştiinţifică. alţii în S.Vab = CCF + Van (Van fiind reprezentată de: salariile muncitorilor. 2. dar toţi reflectând realităţi pe baza cărora se fac raportări statistice şi comparaţii internaţionale. administraţie privată.preţul pieţei (“la cumpărător”). într-un exerciţiu financiar.M. prin intermediul unor factori precum: resursele (umane.N.. un an). semifabricate) – şi a valorii adăugate brute Vab (formată din două componente – consumul capitalului fix CCF şi valoarea adăugată netă Van): PGB = Ci + Vab unde: . profitul agenţilor economici. creşterea şi dezvoltarea sunt complementare.. Produsul global brut – PGB: este un indicator sintetic. Privitor la aceste subdiviziuni. fie pornind de la acestea. rezultatele finale (bunuri şi servicii) ş. materiale. materiale şi financiare). • să se refere la perioada curentă de analiză.Ci este dat de valoarea tuturor componentelor capitalului circulant şi a serviciilor destinate pieţei. produsele (serviciile) create (prestate) în cele opt sectoare amintite trebuie să îndeplinească anumite condiţii: • să fi fost vândute (prestate) pe piaţă. pentru a intra în comensurarea rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic. ne vom referi la cei care urmează – unii calculaţi în cadrul S. în consumul intermediar Ci (compus din materii prime. Elemente ale lui Ci pot fi următoarele: bunuri cumpărate pe piaţă şi consumate efectiv în perioada de referinţă.acest punct de vedere. pentru relalizarea producţiei (fiind vorba de indicatorii în expresie netă). îmbrăcăminte de lucru. El vizează evoluţia generală a sistemului pe care îl reprezintă. gospodării – şi sectorul “Străinătatea”. În privinţa indicatorilor macroeconomici de bază.. asistenţă medicală. impozitele plătite statului. asigurări.preţul factorilor (“la producător”). alte cheltuieli ale unităţilor productive: indemnizaţii de călătorie şi deplasare. dar renunţând la consumul de capital fix – adică la amortizarea capitalului consumat într-o perioadă. deci să aibă o existenţă reală. Se impun două precizări: 1. energie. calculat ca sumă a valorii bunurilor şi serviciilor regăsite. cu activităţi în interiorul şi în exteriorul ţării – şi atunci vorbim despre produsul naţional. avem în vedere rezultatele agenţilor economici care activează în cuprinsul graniţelor unui stat (indiferent de apartenenţa lor naţională) – ipostază în care studiem aşa-numitul produs intern – sau luăm în considerare doar rezultatele agenţilor economici proprii. În perspectiva dezvoltării. instituţii de credit. El este un concept care se alătură progresului social al unei naţiuni. pentru producerea / prestarea unor bunuri (servicii).P. analiza se poate face fie luând în considerare bunurile finale (şi atunci este vorba de indicatorii în formă brută). 2. iar progresul – o firească urmare a lor. . În plus. chirii pentru clădiri. economia naţională se subdivide în următoarele segmente (sectoare): societăţi nefinanciare. Produsul intern brut – PIB: exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor finale create într-o economie într-o anumită perioadă de timp (de obicei. procesul de reproducţie (producţie – repartiţie – schimb – consum).a. la nivelul cărora se pot analiza rezultate ale sectoarelor economiei naţionale.C. 1.a.

3. într-un interval de timp. . un an). .PIBcrt – PIB în preţuri curente (ale fiecărui an). În legătură cu indicatorul studiat. în cazul bunurilor cumpărate de pe piaţă – şi la preţ de producţie. un an) din activitatea agenţilor economici autohtoni. El se calculează astfel: D PIB = PIB n × 100 PIB r respectiv: D PIB = PIB crt × 100 PIB cst unde: .E – exporturile. .PIBn – PIB nominal. . în cadrul a două elemente: preţurile. Ci – consumul intermediar. într-o perioadă de timp dată). a preţurilor curente.PIB – produsul intern brut. Produsul naţional brut – PNB: este expresia în formă bănească a rezultatelor obţinute într-o anumită perioadă de calcul (în general. Produsul intern net – PIN: reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor produse într-o economie de către agenţii economici naţionali şi străini. în strânsă corelaţie cu indicele general al preţurilor (evaluat prin consemnări repetate.CCF – consumul de capital fix. de la un an la altul.PIB – produsul intern brut. cu activităţi în interiorul statului (exprimate în preţurile pieţei): PNB = PIB + M unde: . • cel colectiv se evaluează pe baza costurilor suportate de administraţiile publice şi private. . în decursul unei perioade (de regulă. din care se scad vânzările ocazionale. . destinate consumului final: PIN = PIB – CCF unde: . întrucât se referă la activităţi complexe. de către subiecţii economici.I – importurile. format din totalitatea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane: • cel individual se evaluează la preţ de achiziţie. în cazul celor autoconsumate. .FBcf – formarea brută de capital fix. . desfăşurate atât în ţară. 4.- PGB – produsul global brut. care îşi realizează acţiunile în interiorul sau exteriorul ţării de provenienţă. Se determină prin corectarea mărimii PIB (la preţurile pieţei) cu cea a soldului valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali care-şi desfăşoară acţiunile peste graniţe – şi a celor străini. Deflatorul apare ca unitate de măsură a modificărilor intervenite. calculat în funcţie de modificarea. .DPIB – deflatorul PIB. 94 . se abordează – în contrapartidă – indicele costului vieţii). se analizează deflatorul PIB (sau indicele deflator al PIB). . Este considerat unul dintre cei mai relevanţi indicatori macro-. cât şi peste hotarele ei. respectiv puterea de cumpărare a banilor (însă adesea. sau: PIB = Cf + FBcf + VS +(E–I) unde: . în cantitatea fabricată dintrun bun sau serviciu (nu după cele ale preţurilor).VS – variaţia stocurilor. socotit după schimbările produse de la an la an.M – soldul pozitiv (PIB+M) sau negativ (PIB–M) al balanţei schimburilor economice externe. din cauza căii lungi care trebuie parcursă pentru obţinerea lui.PIBcst – PIB în preţuri constante (comparabile).PIBr – PIB real.Cf – consumul final.

Produsul social final – PSF: cuprinde valoarea bunurilor şi serviciilor materiale fabricate (prestate). produsul social PS (precum şi cei care urmează – produsul social final PSF şi venitul naţional VN) – se calculează în cadrul sistemului producţiei materiale.a.). .CCF – consumul de capital fix.Ci – consumul intermediar. . valoric. cu menţiunea că aici este vorba despre PNB. 7. 5. se referă la elemente precum: cheltuielile de producţie necesare creării bunurilor şi serviciilor produse (prestate). .PNBpf – produsul naţional brut în preţul factorilor. .PS – produsul social. contribuţii diverse. consum. deducem următoarea relaţie: VNpf = PNBpf = VNpp – Iin unde: .Iin – impozitele indirecte nete (fără subvenţii de exploatare). dividendelor ş. vom aborda şi legătura dintre venit. Dacă este vorba despre VNpf (venitul naţional în preţurile factorilor de producţie). Venitul naţional – VN: exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie (sau valoarea nou-creată în producţia materială) în decurs de un an.a. veniturile primare ale persoanelor ocupate în ramurile productive. 8. el cuprinde totalitatea mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum fabricate. Din punct de vedere material. economii şi investiţii. dobânzilor. ajunse în ultima fază a unui circuit economic – şi se calculează astfel: PSF = PS – Ci unde: . Aducând în discuţie venitul naţional. unde PNB r logica notaţiilor corespunde celei utilizate la PIB. ca unitate cuprinzătoare a PNB n modificărilor în nivelul preţurilor sau al puterii de cumpărare: D PNB = × 100 . 6. . Produsul social – PS: reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor de natură materială.PS – produsul social. în interiorul şi exteriorul statului din care provin: PNN = PNB – CCF unde: . excedente nete – de tipul chiriilor. un an).. 95 . bunurile (serviciile) fiind destinate satisfacerii nevoilor de consum individuale şi celor de dezvoltare ale societăţii: VN = PSF – CCF unde: .CCF – consumul de capital fix. Produsul naţional net – PNN (sau venitul naţional exprimat în preţurile pieţei VNpp) relevă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali.PNB – produsul naţional brut.VNpp – venitul naţional în preţurile pieţei. create în ramurile producţiei materiale. cunoscut ca PNN (produs naţional net). timp de un an.VNpf – venitul naţional în preţul factorilor (alcătuit din salarii. veniturile agenţilor economici publici ş. care îşi desfăşoară activitatea pe timp determinat (de obicei.În unele cazuri se calculează deflatorul PNB. Spre deosebire de indicatorii anteriori (a căror sferă era cea dată de sistemul conturilor naţionale). .

consumul tinde să se mărească (şi invers). Motivaţia economisirii individuale este determinată de mai multe elemente. cu două trepte succesive: distribuirea – sub formă de salariu. precum şi tendinţa de evoluţie a acesteia.) Totalul economiilor – calculat la nivel macroeconomic – derivă din diferenţa dintre venitul disponibil şi consum. adaptarea la noi cerinţe impuse de consum. Consumul reprezintă cheltuirea unei părţi din venitul obţinut într-o perioadă de timp. relaţia dintre venit şi consum este determinată de faptul că. Proporţia consumului în cadrul venitului. Keynes. Y – mărimea venitului). profit. în urma progresului tehnico-economic). însă ΔY > ΔC). II. în vederea acoperirii cheltuielilor acestuia. dorinţa de prosperitate şi de îmbogăţire. dacă ΔY creşte. redistribuirea: ca urmare a unor mecanisme conduse de stat. Procesul următor obţinerii venitului şi cuantificării lui este repartiţia venitului naţional. se exprimă prin intermediul înclinaţiei (medii) spre consum sau al ratei consumului (c) şi C exprimă ponderea consumului în totalul venitului: c = (unde: C – mărimea Y consumului. De asemenea. la creşterea cu o unitate a venitului): ∆C c' = (unde: ΔC – variaţia consumului. Ştim deja că la nivel macroeconomic se operează cu un termenul deja cunoscut: venitul naţional. subiecţii economici tind să facă unele economii). dacă Y = C + S. dar subunitară. respectiv economiilor (S). sporeşte şi ΔC. pe de altă parte. Potrivit lui. dobândă şi rentă (conform contribuţiei factorilor de producţie). care le orientează spre buget. cu cât se modifică mărimea consumului. preferinţa 96 . avem de-a face cu termenul economie brută. S – economii). Dacă din aceasta scădem partea corespunzătoare amortismentelor. veniturile – însumate începând de la nivel personal până la cel agregat (economia naţională) – alcătuiesc. Venitul (Y) se descompune în fonduri destinate consumului (C). obţinem economia netă. destinate satisfacerii trebuinţelor individuale şi/sau colective. de regulă. se petrec modificări în cadrul consumului său. Valoarea acestui ∆Y indicator constituie o mărime pozitivă. mai ales prin intermediul fiscalităţii. C – consum. sursele concrete ale achiziţiei de bunuri şi servicii necesare traiului. de fapt. întrucât la sporirea mijloacelor băneşti disponibile.) Din perspectivă generală. Se cunosc două clase de venituri: salariale (rezultate din activităţi salariate şi alte prestaţii) şi nesalariale. în scopul utilizării bunurilor şi serviciilor cumpărate. la creşterea venitului. reprezentând raportul dintre variaţia consumului şi aceea a venitului (arătând. Dintr-o astfel de perspectivă. În cazul în care efectuăm operaţia respectivă. o parte din venituri revin autorităţii publice. acest mod de reacţie a fost sesizat de către J. aşa încât: Y = C + S. pe de o parte. În esenţă. însă reacţia consumului se realizează în măsură mai mică decât cea a bugetului (proporţia este în defavoarea consumului. atunci S = Y – C (păstrând notaţiile din subcapitolele anterioare. se calculează şi înclinaţia marginală spre consum (c’). realitatea arată că atunci când disponibilul bănesc al unui agent economic se majorează. Creşterea acestuia este determinată pe două direcţii: una extensivă (îndreptată spre sporirea volumului factorilor de producţie şi folosirea lor corespunzător cerinţelor pieţei) şi alta intensivă (orientată spre ridicarea randamentului prod-factorilor. Această afirmaţie este cunoscută sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit – consum (de exemplu. astfel încât: 0 < c' < 1.I. principalul element care pune în mişcare raportul dintre venit şi cantitatea cerută dintr-unul sau mai multe bunuri este relaţia creată între mărimea bugetului individual şi ponderea consumului în acesta. În orice variantă de definire ar fi privite economiile. adică: Y – venit. ΔY – variaţia venitului). iar. între care: nevoia organizării raţionale a cheltuielilor făcute în decursul timpului. originea economiilor. M. în deceniul al patrulea al secolului XX. Concret.

dar trebuie luat în seamă faptul că. arătând că în economia reală. suma lor fiind egală cu 1. de maximizarea profitului. a economiilor şi a investiţiilor. pe baza utilizării unei părţi din economiile realizate în decursul unei perioade de timp. ca urmare. însă. Tot Keynes a fost acela care a formulat aşa-numita lege psihologică a imboldului spre investiţii. între evoluţia venitului şi aceea a economiilor există o legătură directă. Y = C + I (unde: Y – venitul. de fapt. că ΔY = ∆C ∆S ∆C + ∆S ∆Y ΔC + ΔS). metalelor preţioase ş. întrucât. investiţia propriu-zisă – adică partea din economii utilizată productiv. În aceste condiţii. C – consumul. aşadar. ceea ce arată că (s’) reprezintă rezultatul unui raport pozitiv. M. a hârtiilor de valoare. Similar cazului consumului. În situaţia ideală. Conform teoriei keynesiste. care exprimă ponderea economiilor realizate în S totalul venitului: s = (unde: S – mărimea economiilor. a insistat asupra cauzelor care provoacă dezechilibrul de forma S > I. + = = ∆Y ∆Y ∆Y ∆Y III. considerăm că. ca urmare. Se calculează. ţ însă. Sunt mulţi cei care pledează în favoarea diferenţierii. În optică economică. rezultă: = 1. exprimată prin intermediul a ceea ce numim înclinaţie marginală spre ∆S economii (s’): s' = (unde: ΔS – variaţia economiilor. între elementele recent precizate.a. imobilelor. astfel încât hotărârea de a investi este determinată. din punct de vedere economic. S = I.pentru lichiditate.) Investiţiile reprezintă un spor de capital sau de patrimoniu faţă de cel deja existent. 2. ceea ce ştim deja – şi anume: Y = C + S (unde: S – economiile). ele constituie categorii distincte. însă. dar subunitar. întâlnim inegalitatea: 0 < s’ < 1. În concepţia lui J. Din asemenea motive. este vorba de partea din venit destinată investiţiei nete. admitem că ele reflectă noţiuni complementare. cauza de bază a crizelor economice de supraproducţie este tocmai mişcarea contradictorie a variabilelor S şi I. economiile se vor regăsi în valoarea investiţiilor. egalitatea S = I decurge din echilibrul autonom al pieţei. arătând cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate a venitului. ele semnifică orice tip de cheltuială efectuată în vederea achiziţionării de bunuri durabile. 3. înclinaţia medie spre economisire – prin intermediul ratei economiilor (s). ştiind că Y = C + S (şi. Să nu uităm. Dacă. Autorul a ştiut că. echilibrul cerere – ofertă nu se realizează atât de simplu cum se pare şi. respectiv: c’ + s’ = 1. nu toate economiile se transformă în investiţii (deşi teoria lui porneşte tocmai de la egalitatea S = I). în condiţiile unui sistem-etalon. Keynes. Dacă ne referim la formarea netă a capitalului. În termeni comuni. facem dovada investiţiei brute – sursă a creării brute de capital. de active financiare sau de capital acumulat la unităţi bancare. pe seama aşteptării creşterii preţului (valorii) lor în viitor. matematic. Din aceste două relaţii rezultă. în majoritatea cazurilor. I – investiiile). facem distincţie clară între trei termeni (pe care unii îi socotesc ca făcând parte din aceeaşi categorie generică a investiţiilor): 1. Făcând apel la legătura dintre înclinaţia marginală spre economii şi înclinaţia marginală spre consum. Y De asemenea. relaţia S = I corespunde ecuaţiei fundamentale a echilibrului economic în modelul propus de Keynes. este necesar ca eficienţa marginală a capitalului să fie superioară ratei dobânzii din economie. ∆Y Raportul anterior reflectă. în condiţiile în care venitul obţinut în perioada de referinţă se repartizează pe de o parte pentru consum şi pe de altă parte pentru investiţii. din economii. în mod real. adăugăm la aceasta amortizarea (consumul de capital fix). în asemenea condiţii.. relaţia dintre variaţia economiilor şi cea a venitului. E adevărat că. tezaurizarea – adică păstrarea neproductivă a unor obiecte sau valori. respectiv egalitatea dintre economii şi investiţii. Y – mărimea venitului). plasamentul de capital – respectiv sfera achiziţiilor. 97 . ΔY – variaţia venitului).

rata şomajului). Altfel spus. în raport cu cel scontat. inovaţia (progresul tehnic. It – investiţia dorită la momentul de timp t. sistemul asigurărilor sociale. productivitatea muncii. din relaţia: ∆Y = K × ∆I rezultă: ∆Y 1 ∆Y ∆Y ∆C ∆Y K= = : ∆Y ⇒ K = = . care reliefează de câte ori sporul investiţiilor se cuprinde în cel al ∆Y veniturilor: K = (unde: K – multiplicatorul investiţiilor. Cu alte cuvinte. măsurând urmările pe care le înregistrează orice modificare a acestor elemente asupra volumului investiţiilor. ΔI – ∆I sporul investiţiilor). întrucât c’ + s’ = 1. ΔY – sporul venitului. el va determina înregistrarea unei creşteri a venitului de K ori mai mare decât cea a investiţiei.). 11.Evoluţia investiţiilor într-o economie de piaţă depinde de factori cum sunt: cererea de investiţii. capitalul (acumulare şi investiţii). el reprezintă o variabilă dependentă de sporirea venitului şi a cererii de mărfuri. IV.2. factori instituţionali: sistemul de obţinere – prelucrare – trimitere a informaţiei. rata dobânzii în economie. Dacă ΔY = ΔC + ΔI. conjunctura economică internă şi internaţională a momentului. rolul de introducere a progresului tehnic şi efectul antrenant pentru activitatea agenţilor economici. fluctuaţiile profitului. ΔYc – variaţia venitului (la momentul “t” faţă de “t-1”) prin prisma cererii pentru bunuri de consum). calitative şi structurale): I. sistemul asigurărilor pentru sănătate. dat fiind un anumit spor al investiţiilor globale într-o economie. gradul de implicare a statului în politica investiţiilor. 98 . e vorba şi de modificarea cererii de consum). Efecte ale creşterii economice. randamentul capitalului în viitor. resursele naturale. 1 − c ' s' multiplicatorul investiţiilor (K) ajunge să egaleze inversul înclinaţiei marginale spre economii (s’). relaţia între rata dobânzii şi cea a profitului. atât statice. atunci. Altfel spus. al creditorului). El semnifică legătura dintre investiţii şi venit şi îşi găseşte formula în efectului creşterii venitului asupra nivelului dorit al investiţiilor (indirect. Un alt mijloc de luare a deciziilor în ceea ce priveşte investiţia este cel oferit de principiul acceleratorului. II. sporul venitului este dependent de multiplicator. Cu cât înclinaţia marginală spre consum (c') este mai mare. Factori. cât şi dinamice.a. rata ocupării. managementul. Multiplicatorul investiţiilor (K) arată că. Cele mai importante funcţii ale investiţiilor au la bază suportul creării de noi locuri de muncă. Relaţia de calcul a acceleratorului se exprimă astfel: a = It (unde: a – ∆Yc acceleratorul investiţiei. sistemul de învăţământ. Creşterea economică este o funcţie de numeroase variabile. fiecare cu conotaţii tridimensionale (cantitative. stadii şi tipuri de creştere. Ştim că = c ' (înclinaţia ∆Y ∆C ∆C ∆I ∆Y − ∆C ∆Y − 1− ∆Y ∆Y ∆Y 1 1 = marginală spre consum) ⇒ K = . riscul întreprinzătorului (implicit. Între factorii ei de influenţă se detaşează cei care urmează. comerţul exterior. consum şi investiţii se cuantifică prin intermediul a doi indicatori: multiplicatorul. factori economici: munca şi elementele ei colaterale (numărul lucrătorilor şi al orelor-muncă. în timp ce înclinaţia marginal[ăspre economisire (s’) va scădea. informaţia ş.) Legătura între venit. respectiv acceleratorul investiţiilor. multiplicatorul (K) va creşte şi venitul de asemenea.

pozitive. astfel încât nivelul efectelor economice raportate la un locuitor rămâne constant. Pentru a putea fi vorba de creştere economică.). sociologici. există: a. creşterea economică zero – cuprinzând stări şi situaţii în cadrul cărora atât rezultatele macroeconomice absolute. b. Dacă el se situează între anumite marje (considerate normale). delimităm concepte cum sunt: a. instruire). precum şi al complementarităţii sectoarelor / ramurilor economiei naţionale. toate variabilele care contribuie la procesul respectiv trebuie să conlucreze. însă. se creează cheltuieli suplimentare. în condiţiile menţinerii sub control a principalelor corelaţii din care decurge echilibrul general. inovaţii ş. veniturile şi investiţiile – la fel. creşterea economică de tip intermediar – în interiorul căreia se împletesc contribuţii cantitative şi de eficienţă. juridici. dar şi psiho-social (concepţii. efectele creşterii sunt. Dacă. politici. cultural (sistemul de învăţământ şi de educaţie). însă. de anvergură (mai ales a industriilor). calitate. cel al sensului economic al procesului de creştere. creşterea economică de tip predominant intensiv – efect al accentuării laturilor calitativ-structurale. b. care cresc progresiv. Se vorbeşte deci şi despre efectele negative ale creşterii economice. mediul se poluează din ce în ce mai mult. creşterea economică echilibrată – rezultat al creării structurilor orizontale. creşterea economică nediferenţiată – delimitată prin simple sporiri (înmulţiri) cantitative. 2) Dintr-un alt punct de vedere. alţi factori: social-demografici (populaţia – număr. comportamente). ce implică evoluţia spre acest deziderat? În principal. cantitativ şi calitativ. pe măsură ce consumul evoluează. sporesc în ritmuri egale. total şi/sau raportat la un locuitor) rezultă din aportul preponderent cantitativ al factorilor care au determinat-o. impuse de respectivii factori. În paralel. toate fiind determinate de avans multilateral: tehnico-informativ (invenţii. 3) Prin apelarea la posibilităţile de control asupra procesului. creşterea economică negativă – referitoare la cazurile în care nivelul rezultatelor macroeconomice (raportate la o persoană) are tendinţă de scădere. reprezentând: a.a. economic (prin indicatori specifici şi dezvoltarea infrastructurii). creşterea economică de tip predominant extensiv – înregistrată în cazurile în care sporirea indicatorilor macroeconomici (deseori nominalizaţi de PNB. iar în cadrul fiecărei economii s-a petrecut o adâncire treptată a stratificării sociale (deşi nu neapărat recunoscută de orice tip de sistem). a sporit şi numărul populaţiei. costurile provocate de procesele presupuse sunt relativ mici. atitudini. Nu este suficientă simpla enumerare a tuturor factorilor amintiţi şi/sau a altora. cât şi populaţia unei ţări. este depăşit pragul de care aminteam. Producţia a crescut în ritmuri fără precedent. evident. Procesul creşterii economice reprezintă un bun câştigat pentru o economie naţională. b. de eficienţă şi comportamentale. structură. principalele tipuri de creştere economică au în vedere trei mari grupe de caracteristici. Tipurile de creştere economică au în vedere clasificări cum sunt: 1) După esenţa procesului la care se referă. creşterea economică diferenţiată (organică) – respectiv cea controlabilă. Este vorba despre faptul că: • Eforturile materiale îndreptate spre satisfacerea trebuinţelor însumează un anumit cuantum. c. c. aşa încât omenirea a progresat enorm. 99 . Totuşi.III. religioşi. culturali (acces la educaţie). materializate în costuri. În ultimul timp (putem face referire fie doar şi la secolul al XX-lea) s-a acumulat nemaipomenit de mult. • Din pricina unor factori de natură tehnico-economică sau educaţională.

Civilizaţia a produs adevărate migraţii teritoriale, care generează costuri sporite pentru societate. 11.3. Teorii şi modele privind creşterea economică

Modelarea din perspectivă macroeconomică: 1. MODELUL LUI J. M. KEYNES ŞI TEORIA CREŞTERII ECHILIBRATE • În concepţia lui Keynes, creşterea economică este echilibrată când: Y = C + I şi S = I
unde: Y – venitul naţional; C – consumul global; I – investiţiile; S – economiile.

Dacă – aşa cum este firesc – creşterea investiţiilor produce sporiri ale venitului, iau naştere economiile; din totalul acestora, o parte se investeşte – şi apoi ciclul se reia, pe scară tot mai largă. În realitate însă, nu tot ceea ce a fost cuantificat drept economie se va regăsi, complet, în cadrul investiţiilor (sau nu tot ce se acumulează se investeşte). Aşadar, relaţia dintre economii şi investiţii este, de cele mai multe ori, de forma S > I, ceea ce explică apariţia unor dezechilibre în economie. 2. TEORIA ŞI MODELUL INPUT-OUTPUT ALE LUI W. LEONTIEF • Prin prisma caracterului analitic al studiilor sale, autorul a fost preocupat de cercetarea cantitativă, calitativă şi structurală a raporturilor şi fluxurilor existente între nivelele şi subdiviziunile macroeconomice. În acest sens, el a utilizat aşa-numita matrice a economiei naţionale, iar ca instrumentar – coeficienţi privind consumul unei ramuri i, rezultat din acumulările producţiei celorlalte n-i (unde n reprezintă toate ramurile unei economii). 3. TEORIA ŞI MODELUL LUI HARROD • Teoria constituie o abordare logică a creşterii, bazată pe procedee matematice. Ea studiază impactul înregistrat de elemente precum populaţia, capitalul şi progresul tehnic – asupra procesului de creştere economică, deschizând o perspectivă realistă asupra fenomenelor economice. Cu toate că n-a ajuns la o concluzie general valabilă (deoarece n-a vizat în amănunt cauzele primare ale celor trei tipuri de rate amintite), modelul constituie o realizare de succes. Modelarea din perspectivă globală A. Modelul Forrester-Meadows şi teoria creşterii zero Din iniţiativa Clubului de la Roma, Jay W. Forrester a contribuit, alături de soţii Dennis şi Donella Meadows şi alţi specialişti, la realizarea unei schiţe globale, cuprinzând cele mai importante tendinţe ale creşterii economice la scară mondială, relativ la primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Ideile rezultate au vizat faptul c ă, în cei 70 ani luaţi în calcule, creşterea economică a înregistrat o curbă exponenţială, aşa încât – au estimat autorii – dacă ea avea să continue în aceleaşi ritmuri, în jurul anului 2030, planeta va fi în pragul catastrofei (resursele nu vor mai fi suficiente, populaţia va spori necontrolat, iar consumul la fel, pe fondul altor dezechilibre). Între realizările modelului, menţionăm: fermitatea şi curajul opiniei; exprimarea ideii conform căreia economiile naţionale sunt, în acelaşi timp, atât subiect, cât şi obiect al modificărilor structurale, cantitative, calitative şi comportamentale ale mediilor de influenţă; sesizarea dinamicii realităţii la nivel global şi crearea, pornind de aici, a unui sistem dinamic, vizând atât creşterea populaţiei, cât şi sursele de subzistenţă; diferenţierea problematicii respective în ansamblul concepţiilor valabile pe termen lung.

100

Totuşi, teoria amintită are şi anumite aspecte mai puţin reuşite. De exemplu, considerăm că variabilele luate în seamă în alcătuirea modelului Forrester-Meadows, fiind deosebit de eterogene, nu se pot aduce la un numitor comun, întrucât fiecare economie naţională are propriile probleme, care – pentru ea – sunt cele mai importante. De asemenea, nu suntem adepţii uniformizării aspectelor psiho-sociale privind gradul de cultură şi civilizaţie, politica demografică, sistemul atitudinal ş.a.. Cu toate posibilele lipsuri, cercetările amintite au constituit un pas pe drumul adâncirii surselor şi căilor creşterii economice, oferind cale liberă studiilor care au urmat. B. Modelul mondial structurat (Mesarovič-Pestel) şi teoria creşterii organice Reacţia cuplului de cercetători M. Mesarovič – E. Pestel la teoria anterioară a fost promptă: în 1974, cei doi au publicat ceea ce urma să devină al doilea Raport către Clubul de la Roma, intitulat Omenirea la răspântie. Principalele caracteristici ale noii abordări în direcţia creşterii economice au vizat: a) divizarea “complexului” format din statele lumii, în 10 mari regiuni, după criterii nu neapărat spaţial-geografice, cât de natură economico-socială şi comportamentală; b) structurarea în adâncime a activităţilor proprii grupelor respective, pe nivele reprezentând: sfera individuală, specificul demografic, precum şi cadrele: tehnico-economic, social, politic şi ambiental. Evidenţiind aspectele proprii teoriei, le accentuăm pe cele pozitive – respectiv interesul manifestat pentru îmbunătăţirea cooperării pe plan internaţional şi mai buna organizare (comparativ cu cea a modelului lui Forrester) – observând, totu (ca puncte şi slabe), că premisele şi avantajele creşterii organice nu sunt îndeajuns explicate, făcând loc unor ambiguităţi nedorite între noţiunile independenţă – interdependenţă.

101

Cap. 12. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. 12.1. Echilibrul economic: concepte şi corelaţii fundamentale În plan microeconomic, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind agenţii pe piaţă, în virtutea realizării concordanţei dintre elementele lor definitorii (începând cu echilibrul dintre nevoi şi resurse, respectiv cu cel dintre cerere şi ofertă – şi continuând cu echilibrul structural, tehnologic ş.a.). Din perspectivă macroeconomică, echilibrul reprezintă situaţia spre care tind pieţele (a bunurilor şi serviciilor, monetară, financiară, a muncii, naţională), în virtutea realizării corelaţiilor dintre cererea agregată şi oferta agregată. În general, când vorbim despre echilibru, îl putem clasifica astfel: a. după corelaţiile realizate: echilibru funcţional – vizând legături intrinseci ale fenomenelor şi proceselor la care se referă; echilibru structural – axat pe raporturile dintre diverse domenii. b. după sfera de cuprindere: echilibru global – la nivel general; echilibru parţial – referitor la componente (pieţe) secvenţiale. c. după coordonate aplicative: echilibru absolut – teoretic; echilibru relativ – care se studiază în practică. d. după stabilitatea manifestată: echilibru stabil – când perturbarea stării de echilibru este urmată de revenirea ei la starea iniţială; echilibru instabil – când revenirea la normal a sistemului dezechilibrat nu mai este posibilă. e. după perioada de timp avută în vedere: echilibru instantaneu; echilibru pe termen scurt; echilibru pe termen lung. f. după modul de evoluţie: echilibru static; echilibru dinamic. Echilibrul macroeconomic. Diagrama IS-LM. 1. Condiţia generală de echilibru macroeconomic relevă că: Y = D, unde: Y – oferta globală (agregată), reprezentată, în general, de venitul naţional VN sau de produsul naţional brut PNB – şi repartizată pentru consum (C), respectiv pentru economisire (S); D – cererea globală (agregată), cu două destinaţii: cerere pentru consum (C) şi cerere pentru investiţii (I). Ca urmare: Y=C+S D=C+I ⇒ C+S=C+I şi S = I.

Dacă luăm în considerare exportul (E) şi importul (H) înregistrate în cadrul unei economii naţionale, ecuaţia iniţială îşi amplifică volumul astfel: dacă Y = D , atunci Y + H = D + E. Înlocuind mărimile Y şi D, avem: C + S + H = C + I + E, de unde: S + H = I + E sau S – I = E – H. 2. Pe piaţa monetară, condiţia de echilibru arată că: Ym = Dm (unde: Ym – oferta de monedă din economie; Dm – cererea de monedă din aceeaşi economie). Se ţine seama, evident, de relaţia cunoscută: M · V = P · T (unde: M – masa monetară în circulaţie; V – viteza ei de rotaţie; P – nivelul general al preţurilor; T – volumul tranzacţiilor realizate în economie). 3. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru este: YL = DL (unde: YL – oferta de forţă de muncă din economie; DL – cererea de forţă de muncă din economie). Dacă intenţionăm cuprinderea, într-o perspectivă amplă, atât a manifestărilor echilibrului pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea monetară, utilizăm următoarea abordare: A. Pe piaţa bunurilor, conform teoriei lui J. M. Keynes, au loc egalităţile:
102

când venitul global este egal cu cheltuielile globale. se deduce alura aşanumitei curbe IS.1. Venitul Y’ Y’N Y’E E’ Y’M 450 0 YM YE YN M Venitul Y E YY’ N Cg Figura 12.1. alta se investeşte. orice punct N (YN. alta este folosită de stat. Rata dobânzii (d’) d’0 d’1 d’2 IS Venitul (Y=VN. I – investiţiile. Legătura dintre rata dobânzii şi venitul generat de ea pe piaţa bunurilor (curba IS) În Figura 12. se observă că: 103 .2.). În Figura 12. Y’ = C + I’ + Chg + En (venitul planificat). Făcând legătura dintre rata dobânzii (d’) şi venit (Y)..S = S (Y) I = I (d’) S=I ⇒ S (Y) = I (d’) şi Y = f (d’). Grafic. din venitul total realizat la nivelul macroeconomic. În abordarea keynesistă. pentru care Y = Y’. Y’M) situat sub nivelul dreptei YY’ denotă faptul că investiţiile realizate (I) le depăşesc pe cele planificate (I’). Ca atare. în raport cu modificarea cheltuielilor generate de reducerea lui d’ şi cu mărimea multiplicatorului investiţiilor (Figura 12. Y = C + I + Chg + En (unde: Y – venitul nominal. C – consumul. PNB) 0 Y0 Y1 Y2 Figura 12. Chg – cheltuielile guvernamentale.2. iar alta corespunde exporturilor. Y’N) situat deasupra dreptei YY’ arată că investiţiile realizate (I) nu se ridică la mărimea celor planificate (I’). se observă că orice punct M (YM.. Relaţia dintre cererea globală şi venit (“crucea” keynesistă) unde: Y = C + I + Chg + En (venitul realizat).2. unde I’ – investiţiile dorite a fi realizate (I’ > I). relaţia anterioară se exprimă în Figura 12. o parte se consumă. En – exporturile nete).1. Dimpotrivă. YY’ – dreapta veniturilor de echilibru. Cg – curba cererii globale.

pe seama modificărilor intervenite în mărimea ratei dobânzii. . Diagrama IS-LM În Figura 12.): Rata dobânzii (d’) d’1 Cm1 d’0=d’m Cm0 0 M0 M1 Venitul (Y=VN. ştiut fiind că politica bugetară ara efecte asupra curbei IS.4. pe aliniamentul IS 1. când d’ scade. În ansamblu. în punctul E = IS ∩ LM. iar cea monetară acţionează asupra curbei LM. Echilibrul general (diagrama IS-LM) Deoarece atât curba IS.LM – curba ascendentă care arată legătura dintre venit (Y). Pe măsură ce d’ creşte de la d’E la d’1. eficienţa conjugată a unor asemenea măsuri trebuie să aibă în 104 . • Dacă intervin şi alţi factori de influenţă.• Există cazuri extreme (fie cheltuieli nule.4. ea denotă combinaţiile (d’.Cm0.3. corespunzătoare pieţei bunurilor. curba IS se deplasează la stânga sau la dreapta fată de “tronsonul” iniţial. curba IS se aplatizează. De obicei. în principiu. respectiv d’1 (cu menţiunea că d’0 = d’m este rata minimă a dobânzii în economie). B. d’E este rata dobânzii de echilibru. respectiv orizontală.3. Cm1 – cererea de monedă corespunzătoare ratelor dobânzii d’0. veniturile sunt influenţate – mai mult sau mai puţin hotărâtor – de poziţia statului în economie. ele pot fi reprezentate pe un acelaşi sistem de axe. se observă cum sporeşte şi venitul – de la YE (venitul de echilibru) la Y1. Y) pentru care agenţii economici solicită întreaga ofertă disponibilă de bani (când Cm = Om). însă. precum în graficul următor (Figura 12. investiţiilor şi veniturilor. C.4. Pe piaţa monetară se înregistrează următoarea situaţie (Figura 12. PNB) LM Figura 12. fie anormal de mari). preferinţa pentru lichiditate (L) şi cea pentru monedă (M). determinând deplasarea spre dreapta a curbei IS. situaţii în care forma curbei IS devine particulară – verticală.): IS1 Rata dobânzii (d’) d’1 d’E d’m Venitul (Y) IS LM E1 E 0 YE Y1 Figura 12. Diagrama IS-LM arată că. Legătura dintre rata dobânzii şi venit pe piaţa monetară (curba LM) unde: . cât şi curba LM au un parcurs determinat de aceleaşi coordonate (d’ şi Y). iar Y creşte..

În fiecare moment de timp. starea de absorbţie. în oricare asemenea situaţie. Dezechilibrele sunt marcate pe piaţă de două stări simptomatice: 1. Apariţia lor este de multe ori inevitabilă. Dezechilibrele economice Dezechilibrele sunt considerate. ca soluţie. restricţionarea 105 . în general. În asemenea condiţii. 12. • lipsa stimulentelor pentru realizarea unei oferte calitativ superioare (implicit favorizarea risipei). în economie există fie surplusuri. necorelarea se transformă în disfuncţionalitate. • discrepanţa dintre investiţiile potenţiale şi cele propriu-zise. • alegerile aparţin cumpărătorilor. • stimularea elementelor de reducere a costurilor şi structural-calitative. în formă incipientă. • concurenţa puternică între ofertanţi. în cadrul unui sistem. generând şi întreţinând perturbări grave ale sistemului economic (iar dezechilibrele devin anormale). 2. Între cele mai cunoscute manifestări de dezechilibru macroeconomic. • nerealizarea deplină a cerinţelor şi aspiraţiilor populaţiei. • adaptarea vânzărilor la consumatori. scăderea puterii de cumpărare. • manifestarea “concurenţei” între consumatori. Doar în cazul în care depăşesc anumite limite. • creşterea vânzărilor. cu următoarele trăsături: • cererea superioară ofertei. Dezechilibrele economice constau în înregistrarea unor situaţii de lipsă a proporţionalităţii sau de rupere a concordanţei dintre elementele interdependente ale unui întreg de natură economică.2. stări fireşti ale evoluţiei de ordin general. ele au cauze interne şi/sau externe sistemului pe care-l marchează. fie deficite – din partea unor elemente grevând cererea sau oferta pe diferite pieţe. cât şi pe termen lung. specialiştii oferă.vedere toate coordonatele implicate (cu precădere politica investiţiilor. • orientarea investiţiilor spre obiective (produse) noi. printr-o a treia dimensiune (dată tocmai de manifestările inflaţioniste). Dezechilibrele se înregistrează atât pe termen scurt. în raport cu cererea pentru investiţii şi cu cea pentru monedă). Actualmente există multiple obiecţii în privinţa diagramei IS-LM. menţionăm: a) excesul de ofertă atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor. • utilizarea raţională a resurselor. caracterizată prin: • oferta superioară cererii. cât şi pe cea a muncii – care generează efecte cum sunt: creşterea necontrolată a salariilor şi preţurilor. completarea graficului IS-LM. care-şi permit selectarea clienţilor (“piaţa ofertanţilor”). • alegerile aparţin vânzătorilor. atraşi de preţuri mici şi/sau calitate sporită (“piaţa consumatorilor”). Ele sunt. starea de presiune. Una dintre cele mai cunoscute vizează faptul că ea surprinde realitatea doar în măsura în care rata inflaţiei este constantă în economie (lucru greu de realizat). drept stări de întrerupere a stabilităţii manifestate într-o perioadă de timp. • adaptarea cumpărătorilor la ofertanţi. afectând intens un singur sector economic sau generalizându-se. întrucât are la origine disputata inadaptabilitate a resurselor la necesităţile producţiei şi/sau consumului.

monetari (implicând conotaţii ale fenomenelor inflaţioniste). Cele ciclice se manifestă în urma revenirii economiei sau a unor componente ale ei la o anumită stare (cunoscută). social-economici (războaie. c) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi excesul de cerere pe piaţa muncii – corespunzătoare unei stări de supracapitalizare a economiei. III. El constituie. reducerea calităţii vieţii). În general. Fluctuaţiile economice se împart. previzibile.creditului. fiecare etapă prezentă influenţând-o şi condiţionând-o pe cea următoare. d) excesul de cerere pe piaţa bunurilor. comportamentul investiţional al agenţilor economici. construcţiile şi turismul. cererea agregată. micşorarea investiţiilor. în evoluţia lor pulsatorie ascendentă. Cele sezoniere se întâlnesc în sectoare precum agricultura. greve ş. b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Fluctuaţiile sunt realităţi de necontestat ale vieţii economice. în general. repetabilă în condiţii mai mult sau mai puţin identificabile. Cauze ale fluctuaţiilor ciclice. tehnica. Cauzele ciclicităţii economice sunt relevate de aspecte multiple: a) factori externi: naturali (de pildă. gradul de utilizare a capacităţilor de fabricaţie. sporirea ratei inflaţiei şi apariţia şomajului keynesian ş. atitudinea faţă de risc. intervenţia statului în economie. Ele sunt mişcări care au la bază succesiuni (regularităţi) de tip “buclă”. inovaţiile. de obicei.a. din care rezultă înrăutăţirea drastică a nivelului de trai. respectiv descendentă.). constatate şi cercetate prin prisma unor elemente precum: volumul şi structura producţiei. 12. în decursul căreia – pentru un anumit interval de timp – se înregistrează reproducerea anumitor aspecte deja cunoscute din trecut. tehnologia. în acelaşi timp cu creşterea îngrijorătoare a şomajului clasic. care afectează întregul sistem economic (hiperinflaţie. 106 . c) factori micşti: comportamentul indivizilor (legat de aspectele consumului). Ele denumesc un ansamblu de creşteri şi scăderi ale ritmului general al activităţii unei economii. revoluţii.3. permanentizarea şomajului. pe cea monetară şi pe cea a muncii – semn al crizei profunde. consumul. calamităţi având ca efect distrugerea recoltelor). Ele vor fi studiate în capitole distincte. în trei categorii: I. Ele sunt. dar mai ales mărimea indicatorilor macroeconomici (între care se detaşează venitul naţional). apar pe parcursul unui an calendaristic. fără acoperire în realitate.. II. Cele accidentale (întâmplătoare) sunt generate de elemente şi/sau evenimente de cele mai multe ori neaşteptate. b) factori interni: demografici (precum creşterea populaţiei). combinat cu excesul de ofertă pe piaţa muncii – care denotă penuria de pe piaţă. Ciclicitatea – trăsătură a vieţii economice.a. Ciclul economic cuprinde un complex de evoluţii particulare ale fenomenelor şi proceselor de natură economică. aspecte privind producţia. Cele mai grave dezechilibre macroeconomice sunt inflaţia şi şomajul. de conjunctură generală. ciclul economic vizează perioada care trece de la începutul unei crize economice până la debutul celei următoare (sau timpul care separă două asemenea momente). acumularea de capital. de fapt. pe parcursul: criză → depresiune → înviorare → avânt → o nouă criză. în urma influenţelor exercitate de factori naturali şi/sau sociali. atât din punct de vedere descriptiv. cât şi al rolului statului în supravegherea activităţii economice de ansamblu. o mişcare periodică.

cicluri lungi. intervin – la un moment dat – factori perturbatori. evoluţia decurgând spre boom. cicluri tip Kuznets (subcicluri) – de cca 16-20 ani. a profiturilor şi salariilor. precum şi cu noile resurse intrate în uz. Ele apreciază. tip Kitchin (hipocicluri) – de cca 4-5 ani (în medie.12.4. concret.5. durata ciclului economic se cuantifică având la bază perioada ulterioară unui punct critic superior. Ciclurile economice se clasifică în raport cu o serie de coordonate: 1. punctele de vedere care reliefează două faze în desfăşurarea ciclului economic se bazează pe faptul că e suficientă delimitarea acestui parcurs pe coordonatele bivalente şi cumulative: . de prosperitate economică (expansiunea). tip Mack – de 1-2. megacicluri (de sute de ani). În perioada de recesiune se înregistrează scăderea ritmului de evoluţie. fie în cea descendentă). corelate cu marile descoperiri şi inovaţii tehnologice. micşorarea ratelor dobânzii ş. de cca 40 luni). de restrângere a dimensiunii activităţilor (recesiunea – cu două componente-cadru: criza şi depresiunea). mai devreme sau mai târziu. după legăturile dintre ele: cicluri independente. cicluri interdependente. 107 .faza ascendentă sau crescătoare. la diferite nivele economice.a. cu etape de restructurare. scăderea populaţiei ocupate.faza descendentă sau descrescătoare.. care durează până la înregistrarea următorului asemenea punct de maxim. respectiv de stabilizare. de creşterea şi diversificarea nevoilor ş. tip Juglar (conjuncturale) – de 7-11 ani. după o combinaţie evidenţiind considerentul temporal şi persoanele care au studiat problematica: cicluri sezoniere (intraanuale). până la 3-4 ani. cicluri scurte. • punctul de maxim (“vârful de activitate” sau punctul superior). ele sunt determinate de necesitatea înlocuirii unui mod tehnic de producţie cu altul. asupra problemei studiate. cicluri medii. macrocicluri (de cca 40-50 ani). . Un trend (parcurs) de tipul celui menţionat se regăseşte în Figura 12. în general. desfăşurate în interiorul ciclurilor lungi (fie în faza lor crescătoare. simbolizând răsturnări bruşte de situaţie: • punctul de minim al ciclului (“groapa de potenţial” sau punctul inferior). care. Între cele două mari parcursuri – descrescător şi crescător – există aşa-numite puncte de cotitură sau puncte critice (turning points).a. ciclul economic constituie o succesiune de fluctuaţii mai mult sau mai puţin ample ale unor variabile luate în considerare. ciclul economic se reia. în general. nereuşind să se închege într-o viziune de ansamblu.. unitară. la aspecte privind ritmul construcţiilor de locuinţe. cu amploare şi trăsături asemănătoare sau nu manifestărilor precedente. 2. tip Kondratief – de cca 40-60 ani (50 ani în medie). cicluri electorale (de 4 ani). Majoritare. Asupra etapelor componente ale unui ciclu economic există mai multe consideraţii. După un asemenea parcurs ascendent. după durată: microcicluri (de cca 3-4 până la 10 ani). În etapa de expansiune – debutată prin reluarea creşterii şi înviorarea economică – se înregistrează fenomenele inverse celor anterioare. Tipologia şi fazele ciclului economic După cum s-a putut deja reţine. desfăşurate cu o anumită regularitate.). prin: reducerea investiţiilor şi a producţiei. referitoare. mai performant (e vorba de progres tehnic. legat de noile generaţii care determină sporirea nivelului acestui indicator. în această variantă. că numărul fazelor respective variază între două şi patru. declanşează o nouă criză. De obicei. cicluri foarte scurte. 3.

VN

PCS

CR

EX PCS CR R Timp (t)

PCI 0 A B C

D

E

Figura 12.5. Fazele ciclului economic unde: - BCD (respectiv CR – PCI – R – EX – PCS) – ciclul economic considerat (A – fază de expansiune într-un ciclu precedent; B – recesiune (criză şi depresiune); C – reluarea creşterii economice; D – expansiune şi boom; E – recesiune în ciclul următor celui considerat); - CR – criza; - PCI – punctul de cotitură inferior (minimul înregistrat de fluxurile economice); - PCI – R – refacerea; - R – reluarea creşterii economice (relansarea); - EX – expansiunea (finalizată prin boom); - PCS – punctul de cotitură superior (maximul activităţii); - CR – o nouă criză.

Aprecierea fazelor unui ciclu economic se face prin utilizarea indicatorilor sintetici ai activităţii macroeconomice, de tipul VN, PNB, PIB, dar şi prin intermediul unor elemente precum: nivelul investiţiilor, productivitatea, populaţia ocupată, eficienţa comerţului exterior, randamentul capitalului. Metodele folosite cel mai des au în vedere serii de date statistice de dimensiuni extinse, care să poată oferi indicii semnificative asupra parcursului în timp al fenomenului (procesului) cercetat. Criza nu este altceva decât o gravă dereglare a activităţii unui sistem economic, care afectează în întregime sau parţial sectoarele, domeniile şi ramurile acestuia, blocând mecanismele lui de funcţionare. O criză economică reprezintă o “cădere” profundă (de multe ori durabilă) a nivelului general al activităţii, relevată de reducerea producţiei, veniturilor, consumului şi altor coordonate economico-sociale. Există mai multe criterii de clasificare a crizelor economice, dintre care specificăm: a) după întindere: crize locale (naţionale); crize regionale; crize mondiale. b) după caracterul producţiei: crize de subproducţie (de obicei sunt şi crize de subconsum); crize de supraproducţie (în care oferta depăşeşte nivelul cererii, iar posibilitatea valorificării capitalului intră în contradicţie cu neputinţa creşterii consumului peste o anume limită). c) după specific: crize structurale (subdezvoltarea, adâncirea decalajelor dintre ţări ş.a.); crize economice mondiale. d) după gradul de repetabilitate: crize ciclice (care marchează debutul fluctuaţiilor economice ciclice); crize neciclice – respectiv parţiale sau generale (de subproducţie, respectiv de supraproducţie). e) după durată: crize scurte; crize lungi. Criza economică – ansamblu al perioadelor de descreştere în economie – afectează comportamentul tuturor categoriilor de agenţi economici. Efectele negative ale crizei vizează: instaurarea unei stări generale de dezordine în economie; sporirea numărului de falimente; multiple preluări şi fuziuni de firme; destabilizări pe piaţa financiară; costuri sociale importante, aduse cu precădere de înrăutăţirea drastică a condiţiilor de viaţă şi scăderea nivelului de trai;
108

alternanţa nedorită, relativ rapidă, a unor faze de expansiune cu altele, de criză structurală; naşterea unor crize corelate: industriale, agricole, în relaţiile economice internaţionale, în politică. Între efectele cu nuanţe pozitive ale crizei economice specificăm: interesul guvernanţilor şi al populaţiei în privinţa schimbării situaţiei; tendinţa spre restabilirea echilibrului economico-social; accentuarea concurenţei inter-firme; încercarea de îmbunătăţire a cadrului legislativ; căutarea metodelor de ieşire din criză. 12.5.Politici anticriză (anticiclice) Politicile anticiclice (numite şi politici anticriză) se referă la un ansamblu de măsuri macroeconomice, luate în vederea atenuării impactului avut asupra relansării, de către fazele descendente (de recesiune) ale ciclurilor economice. Aceste tipuri de politici presupun, fără îndoială, implicarea statului în economia naţională, în diferite grade şi forme de manifestare. Ele trebuie să urmărească relativa stabilizare a sistemului economic, prin diverse modalităţi sau pârghii de influenţă. Intervenţia statului de pe poziţia măsurilor anticiclice se reliefează prin prisma a două considerente: • Politicile vizând acţiunea (in)directă asupra cererii agregate au ca punct de pornire teoria keynesistă potrivit căreia mişcarea cererii globale – legată de resurse, producţie şi investiţii – este diferită faţă de cea a ofertei globale. Se intenţionează, aşadar, soluţionarea dezechilibrului creat, prin trei instrumente: politica veniturilor şi cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit, precum şi politica fiscală. • Politicile care acţionează asupra ofertei agregate se concentrează pe implicaţiile pozitive înregistrate de ofertă, prin stimularea producătorilor. E vorba despre avantaje materiale şi fiscale, de sporirea cotelor de profit, de acordarea de subvenţii ş.a., cu impact asupra volumului, structurii şi calităţii mărfurilor şi/sau serviciilor. În afara celor două tipuri de acţiuni amintite, se au în vedere şi alte soluţii: restructurarea economiei (pornind de la cea sectorială); accentuarea măsurilor de protecţionism (în direcţia sporirii controlului asupra importurilor) sau, din contră, creşterea gradului de liberalizare a schimburilor (depinde de ţară şi de etapa în care se găseşte ea); căutarea de soluţii tehnice suplimentare sau noi (surse de energie, invenţii) şi accentuarea aplicării progresului tehnic.

109

Cap. 13. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL 13.1. Inflaţia: concept, măsurare, cauze, mecanisme, forme de manifestare Inflaţia reprezintă un fenomen economico-social complex, un dezechilibru macroeconomic, general şi de durată, manifestat prin dezacordul apărut între masa monetară – care ajunge să suprasatureze sfera circulaţiei – şi volumul de mărfuri şi servicii produse sau prestate, aflate efectiv pe piaţă. Situaţia se exteriorizează prin creşterea inegală, dar cumulativă a preţurilor şi prin devalorizarea monetară, manifestată prin scăderea puterii de cumpărare a semnelor băneşti. Generalizarea fenomenului inflaţionist în numeroase ţări a determinat factorii de decizie politică să estimeze că, practic, mai mult decât creşterea preţurilor, e interesantă analiza datelor interne, în paralel cu cele ale altor state – şi să uzeze, apoi, de noţiuni comparative. Astfel, inflaţia se poate studia din trei puncte de vedere: morfologic, structural şi anticipativ, în scopul evitării consecinţelor nefaste ale fenomenului, al găsirii unor posibile remedii şi al aplicării de politici corespunzătoare, pe plan macroeconomic. Problematica vizată de comensurarea inflaţiei are în vedere, ca element principal, factorul preţ. Pentru a degaja o mişcare de ansamblu a multiplelor lui variante, literatura de specialitate operează cu indicii nivelului preţurilor, rezultaţi din diferenţe de preţ constatate în timp, faţă de un an de bază. Între indicatorii care redau variaţia nivelului preţurilor în raport cu o perioadă de referinţă şi/sau cu alte variabile, menţionăm:

Indicele individual al preţurilor: I1 / 0 ( P ) =

P1 ⋅ 100 P0

unde: - P1 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri de mărfuri (servicii), în perioada curentă; - P0 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri de mărfuri (servicii), în perioada de bază.

Indicele de grup al preţurilor: I1/ 0 (P) =

∑ P1 ⋅ Q1 ⋅ 100 ∑ P0 ⋅ Q1

unde: - P1 şi P0 îşi păstrează semnificaţia anterioară; - Q1 – cantitatea de produse (servicii) vândute (prestate), pe grupe de mărfuri (servicii), în perioada curentă.

Manifestarea fenomenului inflaţionist nu se produce, totuşi, doar în planul creşterii generale a preţurilor, ci şi în cel al reducerii puterii de cumpărare a semnelor monetare, prin mijlocirea calculării indicelui puterii de cumpărare (IPc) :
IPc = ∑ P0 ⋅ Q1 ⋅ 100 ∑ P1 ⋅ Q1

unde: - P1 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri (grupe) de mărfuri (servicii), în perioada curentă; - P0 – preţul de vânzare unitar, pe tipuri (grupe) de mărfuri (servicii), în perioada de bază; - Q1 – cantitatea de mărfuri (servicii) achiziţionată în perioada curentă.

Precizăm că puterea de cumpărare a banilor decurge din raportul dintre valoarea banilor şi valoarea mărfurilor (serviciilor) care se pot cumpăra cu o unitate
110

emisiunile “fără fond” de semne monetare. este. Factorii economici cu conotaţii asupra fenomenului inflaţionist se referă la cel puţin următoarele elemente: conjunctura economică a momentului.) Cauza monetară rezidă în faptul că urcarea preţurilor se datorează. fără a avea la bază costul de producţie. al creării de monedă scripturală de către bănci. Dat fiind că pe calea creditului şi a multiplicării lui se pun în circulaţie semne băneşti. inflaţia devine cronică. de condiţiile particulare ale formării preţurilor în sectoarele.. dar şi al imposibilităţii controlului total asupra emisiunii monetare. în principal. germeni inflaţionişti. de existenţa unei teorii potrivit căreia se poate determina (deduce) limita maximă până la care un guvern poate “atrage” rezervele băneşti ale cetăţenilor. “purtătoare” a resurselor băneşti. C. al finanţărilor bugetare. creşterea preţurilor. B. criza de materii prime. 111 . într-o economie inflaţionistă. în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă. creând presiuni inflaţioniste. Între cauzele inflaţiei menţionăm: A. distingem două trepte ale inflaţiei: una în care ritmul devalorizării semnelor monetare rămâne în urma emisiunii monetare (inflaţie latentă). rapid. în acest cadru. 2. generată de criza economică pe care o reprezintă. al finanţării cheltuielilor militare. deosebindu-se de cererea solvabilă a populaţiei.) Structura pieţelor – sursă a inflaţiei: Inflaţia poate fi generată de structura diferenţiată a pieţelor care funcţionează în cadrul unei economii. dificultăţi în restituirea împrumuturilor scadente. dă naştere unor încălcări flagrante ale legităţilor circulaţiei monetare. dacă ele nu-şi regăsesc echivalentul în mărfuri şi servicii corespunzătoare. Ca forme ale fenomenului studiat în raport cu cauza monetară. creşterii excesive a masei monetare în circulaţie. în celelalte (cu mai mică sau mai mare intensitate şi rapiditate. datorită influenţei negative pe care o au asupra tuturor sectoarelor de care depinde evoluţia ţării sau a economiei mondiale. întrucât influenţele negative ale unui domeniu se propagă. Ele provoacă. abaterea preţului de la valoare. 3. Factorii externi: factori de natură valutară: evoluţia cursurilor de schimb. la rândul lor. În scopul menţinerii sau suplimentării profiturilor şi ratei acumulării. al scăderii datoriilor publice şi echilibrării balanţei de plăţi.a. datorii contractate faţă de sectorul public sau privat. a doua. Factorii monetari şi financiari: creşterea necontrolată a cantităţii de semne băneşti în circulaţie. Majorarea nivelului general al preţurilor este determinată. într-un asemenea caz. în condiţiile în care profiturile apar – în orice circumstanţe – insuficiente pentru activitatea următoare (iar salariile nu pot fi “atacate” frontal. depinzând de gradul de apropiere al activităţilor corespunzătoare). Soluţia la care se apelează. ca urmare.monetară. Amintim. de teama nemulţumirilor socialpolitice şi economice). se emite – suplimentar – o anumită cantitate de hârtie-monedă (în proporţie mai mare decât cea a creşterii PNB). determinate pe baza politicii economico-financiare a fiecărui stat.) Creditul – cauză a inflaţiei: Pentru a face faţă luptei concurenţiale de pe piaţă. în care ritmul deprecierii resurselor băneşti îl depăşeşte pe cel al creşterii masei monetare (inflaţie galopantă). amintim: inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. raportul dintre cererea şi oferta de monedă ş. de cele mai multe ori. Criza sistemului bănesc al unui stat. diferenţieri între participanţii la schimburile internaţionale. creditul. iar atenuarea urmărilor ei – tot mai dificilă. vor spori artificial masa bănească existentă. în care au prioritate următoarele elemente: 1. agenţii economici sunt nevoiţi să-şi lărgească proporţiile ofertei. fără acoperire în mărfuri şi servicii pe piaţă. preţuri şi restricţii vamale. Dacă ele se accentuează. În funcţie de raportul creat între emisiunea excedentară de bani de hârtie şi de modul de depreciere al acestor bani. Ca fenomen macroeconomic. inflaţia este provocată de cauze aparţinând unor sfere ample. ramurile şi subramurile economiei naţionale. Creşterea masei monetare este rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă.

Semnele monetare sunt convertite. tensiuni monetare şi financiare. în valută.D. Există şi cazuri în care într-o ţară fără aparente cauze interne pentru declanşarea inflaţiei. în anumite circumstanţe. explicaţiile pur teoretice. însă. avansăm două mecanisme de declanşare a inflaţiei: . care continuă să se dezvolte chiar atunci când stimulul ei iniţial a dispărut. de obicei. pentru a preveni elementele defavorabile care le pot marca activitatea.a. atâta vreme cât aceste practici continuă. iar schimbul continuă şi de partea cealaltă (în direcţie opusă). contribuind la “importul” inflaţiei. este un asemenea tip de obstacol. o catastrofă naturală. fie că sunt procurate la preţuri accesibile – pe care le vând apoi. Faţă de amploarea reală a unor asemenea practici. fenomenul totuşi se produce. În privinţa preţurilor. care se manifestă sensibil şi constant asupra preţurilor. un dezechilibru survenit în raportul dintre cererea şi oferta existente pe piaţă. incipient. la preţuri de speculă. prin corelarea defectuoasă. mecaniciste. situaţii de criză politică.) Speculaţiile cu valută – generatoare de inflaţie: “Activităţile” de tip speculativ – la care se adaugă comerţul de pe “piaţa neagră” – constituie veridice focare inflaţioniste. 2. imediat. dar şi pentru a le urma pe cele pozitive. b) Presiunea inflaţionistă reprezintă o etapă mult mai “marcată”. În această înlănţuire. înlocuită fiind prin factori derivaţi din ea însăşi. dat fiind posibilul caracter importat al inflaţiei. Mecanismele inflaţioniste presupun trei faze. factorii psihologici. urcarea preţurilor (în sensul că amână. tensiunilor de tip inflaţionist. considerate în succesiunea lor firească şi gradată: 1. Acest dezacord nu se manifestă.modalitatea de fixare a preţurilor şi a salariilor poate da naştere. Procedura este cât se poate de simplă: cetăţenii unei ţări aduc în ţara de origine bunuri care fie nu se găsesc pe piaţa internă. o situaţie de război. se menţin condiţiile propice pentru favorizarea stării inflaţioniste. manifestările “tangibile” ale inflaţiei. dar anumite obstacole temporizează. Se vorbeşte.schimburile economice inter-ţări permit “transmiterea” creşterii preţurilor prin intermediul comerţului şi constituie o sursă a inflaţiei importate. Desfăşurarea fenomenului inflaţionist Apreciind. Agenţii economici caută să prevadă evoluţia lor viitoare. nu pot mulţumi cercetătorul: trebuie luaţi în seamă. tocmai de aceea.. aşadar. Declanşarea inflaţiei Se poate admite. atâta timp cât durează presiunea respectivă. prin importanţa şi rapiditatea efectelor sale. că nu există tulburări ale activităţii economice care să nu poată da naştere. la inflaţie: o recoltă slabă. încă. precum şi efectul anticipărilor. Originea lui este variabilă. se poate constata proporţionalitatea dintre cauzele şi efectele lor. distingem parcursul următor: a) Tensiunea inflaţionistă prevesteşte. fenomenul): o politică ce poate bloca pe moment creşterea preţurilor. Cert este că. însă am văzut că declanşarea inflaţiei poate depinde de evenimente şi factori de o mare diversitate. de elasticitatea de anticipare. “flacăra” inflaţiei se autoîntreţine. care întreţin situaţia şi propagă transferuri nejustificate de valori (nesănătoase pentru orice tip de economie). iar situaţia poartă numele de inflaţie stăpânită sau inflaţie refulată. cuprinzând evenimente economico-sociale. c) Şocul inflaţionist diferă de etapele anterioare prin caracterul său intempestiv. după indicii preţurilor. guvernele manifestă atitudini uneori nepermis de tolerante. în general. O dată lansată. . o creştere masivă a cererii ca urmare a unei tezaurizări familiale ş. manifestată prin 112 . După gradul de intensitate al fenomenului. în sectoarele importante ale economicului. fiind punctul de plecare al spiralei salarii-preţuri. oarecum. inflaţia devine un proces amplificator. Condiţiile inflaţiei sunt reunite în stadiul potenţial.

de conştientizarea publică a trăsăturilor şi urmărilor procesului. deoarece – de exemplu – lipsa de încredere în puterea de cumpărare a unei monede tinde. chiar dacă – după un anumit timp – îşi va relua calea şi va reveni (de astă-dată. prin intermediul unor factori-frână. încă. ne exprimăm punctul de vedere după care o atenţie deosebită merită următoarele aspecte: I. termenul stingere (sugerând jarul cald. Viteza de desfăşurare a proceselor inflaţioniste este alimentată de o serie de elemente. oricând. încă de la cele mai palide indicii. Cu toate acestea. Stingerea fenomenului Se observă că n-am optat pentru noţiunea de stopare a inflaţiei. Dacă în privinţa modului de declanşare a fenomenelor inflaţioniste există o părere general acceptată (potrivit căreia o dereglare bruscă a fluxurilor cerere – ofertă dă naştere şocului iniţial). este însoţită de puternice conflicte sociale şi de o creştere medie a preţurilor de peste 15% pe an. în decursul căreia caracteristicile inflaţiei se accelerează rapid. Tocmai de aceea. preferând-o pe cea de stingere. deseori. apoi rămân o perioadă relativ stabile (tatonând. fenomenele psihologice nu rămân personale şi subiective: ele se transformă din anticipări în antrenări colective.buna informare a anumitor firme. rampantă sau târâtoare – “creeping inflation”). Inflaţia nu are un traseu continuu şi nici prestabilit: ea îşi poate încetini viteza. dar renasc ulterior. particulare. conjunctura internă şi internaţională a momentului (cu influenţe asupra preţurilor. vor suporta mai greu creşterile de preţuri pe care n-au putut sau n-au considerat necesar să le determine. Modul de manifestare a inflaţiei nu este caracterizat. volens-nolens. superficial organizaţi. • În anii '80 ai secolului al XX-lea şi-a făcut apariţia un fenomen specific: hiperinflaţia rampantă. În raport cu intensitatea manifestării inflaţiei. să se generalizeze (cu atât mai mult cu cât unele experienţe trecute. în direcţia “asigurării” împotriva consecinţelor nefaste ale eroziunii monetare. determinată de existenţa iluziei monetare (după care o monedă “valorează” întotdeauna la fel). datorită faptului că nici creşterea 113 . terenul). Este de dorit. necesar trecerii spre cea de-a treia etapă a inflaţiei. limitează încrederea populaţiei). ea se manifestă atâta vreme cât revendicările grupurilor sociale exced totalul a ceea ce poate fi controlat în această sferă (cantitativ şi calitativ). al unui foc ce poate. Procesul are trăsăturile unei inflaţii galopante. provocând grava lor dezorganizare. negative. distingem faptul că: • Inflaţia latentă (denumită. Nu este o lacună de exprimare. parcă. concomitent cu o sporire a nivelului general al preţurilor între 5-10% anual. dintre care: cererea de monedă. reizbucni) dă însă un sens mai potrivit conceptului prezentat. “amânări” ale inflaţiei. iar creşterea medie a preţurilor variază între 3-5% pe an. etapa reprezintă o “pregătire a terenului” pentru ceea ce urmează. încă disimulată. • Inflaţia galopantă (hiperinflaţia) acţionează distructiv asupra circulaţiei băneşti. deci. • Inflaţia deschisă (marşantă sau declarată. ca. revendicările salariale. o economie să se poată autosensibiliza în privinţa inflaţiei. Inflaţia fiind declanşată. ci neutralizarea ei depinde de condiţiile specifice. ea nu mai este considerată doar un accident episodic. nici o evitare a unor explicaţii suplimentare. de automatism: el ţine seama. prin contagiune. printr-un mecanism sincronizat. însă. Totuşi. 3. ale fiecărei ţări. Cei mai puţin interesaţi. este o fază în care ritmul devalorizării banilor de hârtie rămâne în urma emisiunii excedentare. dar nu atinge pragul ei. finanţelor şi creditului. “open inflation”) constituie o treaptă pe care fenomenul se desfăşoară evident. veniturilor şi indicatorilor macroeconomici). ceea ce presupune existenţa unui climat de încredere pe plan social. formele de manifestare în privinţa inflaţiei sunt încă mult discutate. impunându-se pe un palier mai înalt decât cel precedent).

b) Slumpflaţia O inflaţie îndelungată produce apariţia unui fenomen care asociază acesteia. excesul de suprapopulaţie relativă (sub forma şomajului). Scăderea producţiei. pe lângă care coexistă şi alte neajunsuri – toate întregesc înţelesul noţiunii cercetate. devine posibilă atenuarea şi chiar dirijarea dezechilibrului studiat. Dacă luăm în considerare gradualitatea inflaţiei şi. distingem importanţa a două concepte: a) Stagflaţia În deceniile din urmă şi-a croit drum ideea conform căreia o dată cu apariţia stagflaţiei. Dacă în legătură cu efectele în expresie materială. cât şi prin lenta. Este vorba de slumpflaţie. II. în ceea ce priveşte determinarea valorică a efectelor. funcţiile banilor sunt şi ele 114 . Dacă la cele amintite se adaugă criza de materii prime şi energie. Apar modificări şi în cererea de consum. Inflaţia afectează sferele reproducţiei. relaţia inflaţieşomaj. dar permanenta sporire a preţurilor. dacă punem în balanţă practicarea unor preţuri care se abat de la valoare. Sistemul bănesc de dezorganizează. mult inferior faţă de cel înregistrat în state unde nu s-a dorit cu precădere creşterea indicatorului amintit. sesizăm că inflaţia este una din cele mai serioase piedici pentru dezvoltare. ne concentrăm atenţia asupra indicatorilor macroeconomici şi efectelor sociale ale unui anumit fenomen. mai ales datorită creşterii necontrolate a nivelului preţurilor. Circumscrisă domeniului economic – ca aspect hotărâtor al progresului general al societăţii – eficienţa economică reprezintă raportul dintre efectul socialmente util şi efortul necesar obţinerii lui. 2. Politici de reducere a intensităţii inflaţiei şi de combatere a consecinţelor ei. deoarece. rampă de lansare pentru stadii “superioare”). creşterea în proporţii tot mai mari a ratei şomajului. ulterior. Practic. erodarea din ce în ce mai gravă a nivelului de trai (în special al persoanelor cu venituri fixe). structural şi cantitativ trebuinţelor umane. pe fondul puternicei creşteri a preţurilor). Situaţie se caracterizează atât prin încetinirea creşterii (suficient de mare. manifestate datorită acţiunii dezechilibrante a fenomenelor propagate prin intermediul său: 1. 13.preţurilor. Efecte economico-sociale ale inflaţiei. Înţeles în general ca o coexistenţă a inflaţiei cu lipsa creşterii economice (ba chiar ca un fenomen caracterizat prin recesiune economică. mii şi zeci de mii de procente. pe lângă starea de recesiune. însă. Relaţia inflaţie – şomaj. se cumpără mărfuri doar pentru a “scăpa” de banii în continuă devalorizare. întrucât interesul pentru semnele monetare – depreciate – scade progresiv. • În ultimele decenii a apărut termenul megainflaţie. în perioade urmărite în special în virtutea acestui deziderat. nici penuria nu se generalizează (etapa este. problema este ca ele să corespundă calitativ.2. concretizate în bunuri şi servicii realizate. stimulii ofertei – imaginaţi de monetariştii adepţi ai stagflaţiei – nu şi-au prea arătat roadele: dovada este faptul că sporul producţiei industriale în ţările dezvoltate a fost. care invadează piaţa. pentru a desemna o stare tipică. subutilizarea capacităţilor de fabricaţie. încât să provoace tensiuni în economie). oferindu-ne noi piste de studiu. Inflaţia are o serie de efecte negative asupra oricărei economii. din ce în ce mai mult. corespunzător unor manifestări intempestive ale fenomenului şi unor accese de creşteri ale preţurilor de sute. termenul a intrat în vocabularul economico-social-politic.

Investitorii nu mai sunt încurajaţi să manifeste interes pentru producţie. nivelul preţurilor şi rata şomajului. manifestarea teoriei lui Phillips se materializează în relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului).B – cazul stabilităţii salariilor (şomaj de echilibru). ci sunt afectaţi.1.1.afectate. însă. Rezultatul s-a materializat într-o curbă convexă. însă. Sunt frânate funcţiile întregului sistem bancar: resursele băncilor se reduc – nemaifiind stimulate nici de către plasamente de capital. 115 . întrucât nu doar că scad simţitor vânzările aferente. rata inflaţiei. a cărei interpretare se deduce din graficul care. Legăturile precizate. Samuelson şi R. mai mult. se numeşte Curba Phillips (Figura 13. 3. pentru noi. de fapt. 5. populaţia retrage mare parte din depuneri. tot mai grav. a existat o relaţie stabilă între rata şomajului şi ritmul majorării salariului mediu – în sensul că şomajul a înregistrat creşteri atunci când ritmul sporirii salariului a fost mai lent (şi invers). situând pe abscisă rata şomajului. specialiştii în economie sugerând că şomajul poate fi redus prin permiterea creşterii inflaţioniste a salariilor şi prin creşterea preţurilor (raport invers între inflaţie şi şomaj).A – ipoteza folosirii depline a mâinii de lucru (proces de creştere economică. 6. că. în lucrările de specialitate. Apar mutaţii nedorite şi în sistemul creditului. Începutul a fost. Se diminuează veniturile bugetare. 7. nominalizarea unei relaţii între inflaţie şi şomaj (P. ea nu se mai verifică decât ca element episodic. în paralel cu creşterea ratei şomajului (depresiune economică). W. Phillips. Specificăm. Scade progresiv competitivitatea economiei naţionale. . creditorii (care tind să refuze restituirea împrumuturilor în monedă devalorizată). Relaţia inflaţie – şomaj: În anii '60 ai secolului XX. nici prin acordări masive de credite (cum se întâmplă în faze de boom). Rată creştere salarii ΔS/S (%) A B 0 A’ C’ Rată şomaj U (%) C Figura 13.C – faza scăderii salariilor. iar pe ordonată – date relevând. în scopul cheltuirii lor. că această concluzie nu rezultă direct din enunţurile lui Phillips şi – mai mult – că azi. ulterior. reinterpretând analizele iniţiale. în anul 1958. au încercat. A. de fapt. sensibilizând bugetele familiale prin scăderea puterii de cumpărare a monedei. Argumentele lui Phillips au fost ulterior extinse. rată scăzută a şomajului). a reprezentat date luate din situaţia economică a Angliei. . observate de Phillips pentru perioada respectivă. 4. lucrările econometrice ale lui A. Solow au observat. când Phillips a construit un grafic în care. pentru aproape 100 de ani (1861-1957).). au încercat să demonstreze că în intervalul de timp luat drept reper. tratând posibilitatea găsirii unor legături între salariul nominal. Curba Phillips unde: .

iată câteva din cele mai cunoscute: .modificarea impozitului pe profit. Statul trebuie să acţioneze ferm. . în două ipostaze: devalorizare parţială şi totală (în cazul ultim. fie în starea de a oferi o stabilitate relativă a preţurilor. s-a ajuns – mai apoi – la ideea că lumea ar avea de ales între inflaţie şi şomaj. aşa cum – în cazul unor cote moderate ale şomajului – creşterea salariilor devine exagerată. După unele păreri. o corelaţie inversă între rata creşterii salariilor şi cea a şomajului. în scopul micşorării masei monetare şi reducerii preţurilor. trebuie măcar acţionat pentru atenuarea lor. că deflaţia este urmată. ci un ansamblu de măsuri prin care cererea şi sursele ei pot fi reduse. aplicate în scopul revenirii la stabilitatea monetară şi la menţinerea preţurilor în limite rezonabile. P. prin: menţinerea unei limite în sporirea masei băneşti în circulaţie. Dacă ele nu pot fi stopate. actualmente. inspirându-se din calculele lui Phillips. o politică aptă să controleze riguros masa de bani în circulaţie. restricţiile practicate la operaţiunile de import-export în diverse zone. S-a constatat. Devalorizarea constituie reducerea. dar nu reprezintă o stare de fapt. prea ridicate). utilizând atât pârghii monetare. însă. deseori. . Samuelson. Marcăm. păreri favorabile aplicării dezinflaţiei. 116 . reacţia observată de el fiind non-liniară: un şomaj puternic este însoţit – potrivit lui – de o scădere a nivelului general al salariilor.“îngheţarea salariilor” (când se apreciază că inflaţia se dovedeşte urmarea directă a creşterii exagerate a cererii). a parităţii monedei naţionale. însă. ideea adevăratei dileme inflaţie – şomaj. . pentru frânarea fenomenului inflaţionist. A. speculaţiile ş. dar asociată unui grad ridicat al şomajului. ci a dezinflaţiei competitive. scumpirea mărfurilor şi serviciilor pe pieţele interne şi externe. devalorizările voite la care recurg unele state. financiare şi sociale pe plan mondial. în paralel cu preocuparea de restrângere a şomajului. provocarea uneori conştientă a practicilor inflaţioniste. Creşterea preţurilor. există o rată a şomajului (de 5. cât şi financiare. În baza unei asemenea judecăţi.5%). pe plan mondial.majorarea sarcinilor fiscale (afectând.a. micile firme). scăderea preţurilor bunurilor naţionale comparativ cu concurenţa străină şi creşterea competitivităţii – având o incidenţă favorabilă asupra cererii externe pentru produsele proprii. dar continuă a preţurilor. menţinerea sau chiar adâncirea dezechilibrelor balanţei de plăţi. determinată de faptul că apropierea salariilor de nivelul preţurilor duce la apariţia unei legături interesante între rata inflaţiei şi rata şomajului. în acelaşi timp. Procesul înseamnă. referitoare la încetinirea ritmului de evoluţie al costurilor salariale. pentru care inflaţia salarială ar fi nulă. – sunt fenomene care afectează relaţiile economice. . La nivel macroeconomic trebuie urmărite trei mari grupe de acţiuni. vizând: • politica monetară. “jocul” cursurilor valutare. monetare. păstrarea echilibrului bugetar şi controlul ratelor de schimb. în anumite circumstanţe.Phillips a presupus. ajunge la concluzia că societatea este pusă – în realitate – fie în situaţia de a opta pentru un nivel rezonabil de folosire a forţei de muncă şi o creştere moderată.reducerea cheltuielilor publice. Între măsurile pe care el – în calitatea de decident pentru propria economie – le poate lua în direcţia reducerii intensităţii inflaţiei şi combaterii efectelor ei. Există. un remediu al inflaţiei. mai întâi. pe căi legale. deflaţia pare să constituie. . se recurge la introducerea altor semne monetare). Şansele de reducere a inflaţiei se concretizează în politici antiinflaţioniste.controlul asupra emisiunii monetare şi a capitalului speculativ. dar nu a unor procedee comune. Conform studiilor lui Phillips.“blocarea” nivelului preţurilor (dacă se constată că principala cauză a fenomenului sunt costurile de producţie. .majorarea ratei dobânzii şi reducerea fondurilor de credit. de fapt. de stagnarea activităţii economice. moneda naţională şi nivelul ratei dobânzii.

tactica pe care o consideră cea mai potrivită. să fie efectiv în căutarea unei slujbe. în orice conjunctură şi moment de timp. în principiu. fie după trăsăturile pe care dorim să le reliefăm. 2. Dacă încercăm să definim şomajul. priorităţile să se schimbe (caz în care statului nu-i este permis să fie luat prin surprindere. acţiunea simultană şi cumulată a celor trei tipuri de politici este foarte dificilă. dispunând – la un moment dat de timp – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptul de cerere de muncă). iar acestea dezechilibre. costuri şi consecinţe ale şomajului Ocuparea. constatăm că există o serie de modalităţi în care se poate face acest lucru: fie în funcţie de maniera de abordare. 117 . sensul unic al disproporţiei pe piaţa forţei de muncă: oferta strict mai mare faţă de cerere. ci doar pe cea dornică să se angajeze ca forţă de muncă salariată (de aceea. având nevoie de justificări. deoarece. Starea de şomer se datorează. politica veniturilor. să fie disponibil pentru lucru.I. s-ar putea ca pe perioadă lungă. Trebuie ţinut seama. Cele mai reprezentative caracteristici ale fenomenului studiat sunt: • Şomajul este un dezechilibru macroeconomic. dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare. nivelul cultural ş.a. manifestate între potenţialul de lucru. la rândul său). Acest organism interpretează statutul de şomer prin prisma a trei criterii. urmărind comprimarea cererii fără a afecta oferta.. posibilitatea utilizării lui şi folosirea lui efectivă. sistemul de învăţământ. într-o perioadă de timp. probabil. unui număr de două situaţii socotite concomitente: pe de o parte. că respectiva ofertă nu ia în considerare toată populaţia aptă de muncă. evident.T. Supradimensionarea “pragului” respectiv nu e imposibilă.politica bugetară. Dimensiuni ale şomajului. pe de altă parte. stratificată. • Disparităţile devin inegalităţi. influenţează negativ şi totodată definitoriu gradul de ocupare. nivelul subocupării şi cel al şomajului depind de factori cum sunt: 1. Economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care şi ea îl influenţează. care presupune moderarea nivelului salariilor. de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor. un fenomen care concretizează subocuparea mâinii de lucru. prin prisma necesităţilor ei stringente. a unei întregi generaţii de absolvenţi calificaţi pentru o anumită muncă. necesar a fi îndeplinite pentru ca un individ să fi poată fi încadrat într-o astfel de categorie: să nu aibă un loc de muncă. în 1982). ci i se cer două calităţi: logică şi operativitate). nu se pot da reţete sau soluţii cu caracter de normă: fiecare ţară hotărăşte. pierderea locului de muncă în cazul unora din ei. Desigur. la Conferinţa Internaţională a statisticienilor din domeniul muncii – şi aparţine Biroului Internaţional al Muncii (B. cererea se constituie din ceea ce se poate satisface prin intermediul condiţiilor salariale date). totodată. Forme.). fie potrivit unei perioade istorice. cauze. care. 3. şomajul reprezintă un excedent al ofertei în raport cu cererea de mână de lucru. dacă pe termen scurt este necesară stăpânirea excesului cererii. în “zona” ofertanţilor. Există – desigur – şi factori care determină în mod direct (deşi nu totdeauna proporţional) mărimea şomajului: creşterea populaţiei. Societatea a fost şi va rămâne. însă.3. Totuşi. imposibilitatea angajării integrale. În termenii generici ai pieţei muncii. progresul tehnic. • • 13. apoi. deoarece nu există măsuri universal valabile. • El exprimă. Una din definiţiile unanim acceptate în domeniu a fost adoptată în 1954 (şi modificată.

calculate la perioade diferite (abordare dinamică). şomerii licenţiaţi ş. Comparând elementele pieţei muncii cu cele ale pieţei bunurilor. • Indiferent de natura şi formele şomajului.În orice moment. . NA Nivelele şomajului se utilizează în comparaţii de două tipuri: . durata lui se manifestă din momentul pierderii locului de muncă. şomerii tineri – respectiv vârstnicii. singuri. în căutarea unui angajament legal şi înscrise la Oficiile forţei de muncă). a cărui raţiune se găseşte într-o cerere prea redusă de mână de lucru: firmele. de fapt.şomaj fricţional – în legătură cu greutăţile de adaptare în perioada intermediară dintre două slujbe şi cu disfuncţionalităţile proprii pieţei 118 . simbolizând greutatea specifică a celor care caută un loc • de muncă. şomerii descurajaţi.a. prin calculul ratei şomajului în raport cu elemente distincte. care se alătură accentuării corelaţiilor dintre ele. în final. • Mărimea relativă – rata şomajului (S') – se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor (NS) şi numărul total al populaţiei active (disponibile) NA. în Tabelul 13. nu numai că renunţă la noi angajări. dar nu va putea fi eradicat. rezerve de forţă de muncă. să rămână fără o slujbă. dar diminuează şi salariile propriilor lucrători.şomaj involuntar – cazul celor care. Vom lua în considerare. şomerii – consideraţi de către unii suprapopulaţie relativă – constituie. ei aleg.. .în raportările internaţionale. a permis lărgirea sferei indicatorilor studiaţi pe plan mondial. unii teoreticieni propun o schemă bazată pe faptul că distincţia între cele două mari tipuri de şomaj (clasic şi keynesian) se poate face urmărind cauzele lor. oferindu-şi forţa de muncă şi fiind gata să accepte salarii relativ mici. principalele tipuri de şomaj.şomajul clasic. Regimuri şi frontiere privind şomajul şi raportul inflaţie – şomaj Muncă Bunuri Exces de ofertă Exces de cerere Exces de ofertă şomaj keynesian şomaj clasic Exces de cerere inflaţie stăpânită b) după cauze: . . în virtutea studierii anumitor criterii de clasificare: a) după legătura cu persoanele care au cercetat fenomenul: . precum: şomerii de lungă durată.1. datorat necorelărilor de pe piaţa muncii şi creşterii exagerate a salariilor. în cadrul populaţiei active: S' = NS ⋅ 100 .în datele statistice ale aceleiaşi ţări. faptul că societatea nu e capabilă să asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru. în cele care urmează. şomerii pe timp parţial. nu găsesc un loc de muncă. Nivelul şomajului se poate determina în două accepţiuni: absolut (ca număr) şi relativ (ca rată). astfel: • Mărimea absolută se exprimă prin numărul şomerilor (persoane fizice active fără loc de muncă.şomajul keynesian. .şomaj voluntar – referitor la persoanele care fie că nu doresc să lucreze. până la reluarea activităţii.: Tabelul 13.1. Diversificarea tipurilor de şomaj. fără perspective favorabile de a-şi vinde produsele (din cauza cererii slabe de bunuri). dispuse să lucreze. • Fenomenul în sine nu poate să dispară: este şi va fi diagnosticat şi tratat. la acelaşi moment de timp (abordare statică). fie că refuză să muncească pentru un nivel al salariului fixat prin jocul cerere – ofertă. numărul “stagiilor” de şomaj. • Şomajul demonstrează.

şomajul structural – are la bază progresul tehnic şi este întâlnit atunci când structura socio-profesională clasică nu mai este similară celei existente. o constantă neînlăturabilă). totuşi. se lucrează o bună parte a timpului aferent (cazul reducerii duratei săptămânii de muncă). “şocul” tehnicii produce o scădere a ocupării. în timp. Fenomenul presupune noţiunea de sărăcie. fie tineri în stagii de formare sau necalificaţi). . Şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă. creatoare de şomaj: calificare slabă.. în acest context. . “soluţia” unor munci dezagreabile ş. în măsura în care muncitorii sunt înlocuiţi cu maşini). se iau în calcul consecinţele lui negative: 1. 3. h) după veridicitatea situaţiei în care se află persoanele disponibilizate: . . se întâlneşte. Atunci când se discută despre urmările unui proces cum este şomajul. d) după gradul de inutilizare a timpului de muncă şi a capacităţii de lucru: .şomaj complet – când individul rămas fără post îşi încetează total activitatea. care atinge profesiile specifice anumitor perioade ale anului (construcţiile – iarna. .a. şomajul nu afectează doar compartimentele materiale ale economiei naţionale. .şomaj tehnic – de fapt.şomaj sezonier – de durată limitată şi. pe termen scurt.şomaj parţial – în decursul căruia. dar nu au unde.şomaj tehnologic – datorită costurilor crescute. f) după tipul mişcărilor din cadrul economiei: . relativ scurtă.şomaj ciclic (conjunctural). direct.şomaj cronic (care devine. e) după sezonalitatea lucrului: .falsul şomaj – propriu indivizilor care încearcă să adopte statutul de şomer. de aici decurgând risipă şi pierderi. aşa încât schimbarea postului sau căutarea unei ocupaţii provoacă un răstimp în care persoana în cauză încearcă să se înscrie în rândul şomerilor.şomaj “singular” (accidental). ci mai ales 119 .).şomaj repetitiv – în cazul persoanelor cu mai multe “stagii” de pierdere a locului de muncă. turismul – primăvara şi toamna ş. mai ales din punct de vedere social. 2.şomaj de excluziune – referitor la grupele cele mai defavorizate de persoane (fie vârstnici. indivizi care fac parte din populaţia activă subocupată. . 4. Cauzele şomajului pot fi clasificate în două mari categorii: prin intermediul factorilor determinanţi ai pieţei muncii şi prin prisma interacţiunii pieţelor. generate de noile echipamente introduse în fluxul de producţie. c) după gradul de repetabilitate: . pentru a profita de regimul de protecţie socială (persoane care nu doresc să muncească sau care lucrează pe “piaţa neagră”). întrucât provoacă scăderea drastică a nivelului de trai.muncii. . în general. inactivitate forţată. defecţiunilor unor maşini sau dificultăţilor de aprovizionare. g) după factori legaţi de procesul de producţie: . din cauza lipsei anumitor cantităţi din prod-factorii utilizaţi într-o firmă. Fiind un dezechilibru macroeconomic. Prin prisma lui sunt lezaţi. .a.şomaj real – referitor la oricare din criteriile anterior amintite.şomaj tipic. respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi capacitatea de a lucra. noţiunea de şomaj fricţional natural – în sensul că fluiditatea dintre cerere şi ofertă nu e niciodată perfectă.

influenţând real nivelul global al ocupării.finalitatea ajutorului este de a reduce costurile sociale ale şomajului. eterogenitatea metodelor de aproximare şi de calcul. . cât şi a costurilor propriu-zise. În opinia multor economişti. în favoarea acordării ajutoarelor de şomaj. în scopul reducerii costului 120 . În plus. se generează sau se amplifică stările de dezacord dintre populaţia care munceşte şi cea cu un anumit grad de subocupare (ele fiind sursă de conflicte sociale). Desigur. contribuţiei la asigurările sociale şi posibilelor câştiguri investiţionale şi sociale. de obicei.Ce – costuri explicite – cuprind alocaţiile (indemnizaţiile) de şomaj. fenomenul creează o rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze. B) Politicile active presupun o intervenţie clară pe piaţa muncii.. aceasta din urmă nu face decât să scadă presiunea financiară care apasă asupra persoanelor disponibilizate. creşterea perioadei de formare a tinerilor ş. sunt şi aceia care susţin existenţa unor consecinţe pozitive ale şomajului. la indemnizaţia de şomaj. în două direcţii principale: . 13. 5. din plin. sunt disponibilizaţi cei mai puţin pregătiţi sau cei slab calificaţi – apare ridicarea interesului pentru muncă. are loc creşterea productivităţii muncii. Măsuri de diminuare a şomajului În general. Costurile sociale ale şomajului (CS) se pot determina astfel: CS = Ce + Ci unde: . ele vizează reducerea numărului populaţiei active prin pre-pensionări. în vederea acoperirii eventualei cereri suplimentare de forţă de muncă. Garantarea unor venituri minime pentru şomeri este o problemă comună tuturor statelor. dar mai ales sporirea competitivităţii lucrătorilor existenţi.elementele sale umane – în sensul că populaţia ocupată este cea care suportă. . dar ponderea ajutorului respectiv şi perioada de acordare sunt diferite. mai mult sau mai puţin motivate în realitate: • prin ceea ce presupune (muncitori disponibilizaţi). dar mai ales a disciplinei şi punctualităţii celor angajaţi (de teama viitoarelor concedieri). Şomajul are implicaţii periculoase. O dată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe “piaţa neagră” (desfăşurată ilegal şi în condiţii salariale inferioare preţului minim al forţei de muncă în economie). • ca factor psihologic – presupunând că. • principial. O indemnizaţie clasică de şomaj relevă acţiuni asupra populaţiei active. e imposibilă izolarea perfectă – în orice categorie de cheltuieli – a celor de care beneficiază numai şomerii). Din alt unghi. fără a avea un efect pozitiv asupra volumului global al şomajului. • recurgerea la a trimite anumite persoane în şomaj permite firmelor – menţinerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).a.Ci – costuri implicite – reprezintă un echivalent al impozitelor cuvenite statului.modul de indemnizare are urmări asupra cuantumului sumei alocate.4. 6. gravele lui costuri sociale. Evaluarea costurilor generale ale şomajului are de trecut cel puţin două obstacole: insuficienţa informaţiilor statistice (de pildă. dintr-un punct de vedere. în privinţa atât a indicatorilor specifici. politicile utilizate în lupta contra şomajului sunt de două tipuri: A) Politicile pasive se referă. prin subvenţii. concretizate în costuri. la care s-a renunţat. Concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activităţii economice a unei ţări.

reducerea timpului de muncă. modificări ale grilelor de salarizare.programe de reconversie. în afara celui public şi a celui privat) – care funcţionează în ţări avansate. cererea de muncă şi durata specifică a zilei de lucru. de tipul politicii stop and go. restructurări ale proceselor tehnologice. deoarece se acceptă faptul că una din cauzele principale ale şomajului (mai ales a celui ciclic) este insuficienţa preocupărilor pentru o creştere economică vizibilă. prin accentuarea a trei relaţii: între procesul creşterii economice. precum şi creşterea duratei de şcolarizare a tinerilor. h) Măsurile concrete. stabilitate în sectorul preţurilor şi echilibru exterior. să se creeze şanse pentru noi angajări. f) Reducerea ofertei de muncă înseamnă măsuri care vizează prepensionarea. inclusiv concedii de recalificare pentru muncitorii vizaţi de restructurări.raţionalizarea muncii în sectoarele care permit ca. ci doar cu programe de ansamblu. corelate. g) Acţiunile generale asupra factorilor de pe piaţa muncii au în vedere: flexibilizarea externă. Chiar dacă. din această perspectivă. e) Măsurile având în vedere populaţia ocupată se referă la: . . constau în alternarea acţiunilor propuse pe plan macroeconomic: creştere economică. . Ele presupun acordarea. prin redimensionarea timpului de lucru efectiv. cele mai motivate spre a investi sunt firmele cu rate înalte ale profiturilor. între rata salariilor şi rata inflaţiei (respectiv indicele creşterii preţurilor). . d) Se impune eficientizarea economiei. în scopul adaptării efectivelor de lucrători la variaţiile mai mici sau mai puternice ale cererii de muncă. . ca atare. productivitate. statului. evidenţiem că: a) Politicile de susţinere a creşterii economice sunt necesare. trebuie sprijiniţi şi agenţii care manifestă disponibilităţi în direcţia sporirii numărului de angajaţi (mai ales în sectorul terţiar. Rolul determinant revine.soluţia unui nou sector în economie: cel destinat activităţilor de utilitate colectivă şi socială (al treilea. având două obiective: atât crearea de locuri de muncă suplimentare. policalificări anticipate. prin intermediul indicelui puterii de cumpărare. Între măsurile antrenate de intenţia reducerii şomajului. nivel cât mai înalt de ocupare. Nu avem de-a face cu idei pure şi perfecte. asigurând condiţii propice economiei moderne de piaţă. b) Crearea de noi locuri de muncă trebuie să se justifice mai cu seamă din perspectiva eficienţei şi. integrate în sistemul politicilor anti-criză. Ne referim la desfăşurarea unor cursuri de specialitate. prin acest element.salarial al firmelor şi al promovării creării de noi locuri de muncă – dar şi prin stagii de formare profesională. c) Programele desfăşurate în direcţia formării şi calificării şomerilor se referă la evidenţierea justă a şanselor de reangajare avute de persoanele concediate. prin mecanisme financiare. 121 . a anumitor fonduri destinate reconversiei sociale a celor vizaţi. de către stat şi sectorul particular. flexibilizarea internă. cât şi răspunsul la o serie de probleme care nu se pot satisface altfel. organizate în vederea creşterii abilităţii profesionale sau pregătirii în domenii pentru care există şanse de găsire a unui loc de muncă. între oferta şi cererea de muncă. esenţial apare faptul că nu există o singură soluţie în cazul şomajului. reducerea vârstei legale de pensionare. actualmente. trebuie să impulsioneze progresul general. Date fiind măsurile amintite anterior. nu se recomandă o creştere forţată sau arbitrară a cererii de mână de lucru. definitivă şi unitar valabilă în lume. monetare şi fiscale. care. “zonă” propice inserţiei şomerilor).redistribuirea sarcinilor celor ocupaţi.

în principiu. servicii publice indispensabile. Mai mult. aproape toate măsurile lui economice au influenţă asupra condiţiilor cu care se confruntă cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Rolul statului în economia de piaţă Menirea statului este. De aceea. 3) participarea efectivă (ca operator. alegerea între libertatea deplină în economia de piaţă. ea trebuie să se justifice. 4) concentrarea rolului administraţiei de stat. implicarea statului în economie – incontestabilă. În contemporaneitate.1. coordonează finanţele ţării şi o bună parte a investiţiilor realizate. 14. În acest context. statul îşi fundamentează acţiunile pe câteva considerente: fixează regulile jocului în economie. între cele mai reprezentative funcţii ale statului în economia de piaţă menţionăm următoarele: I. Ca urmare. întreprinzător. regimul proprietăţii. Cu alte cuvinte. În acest context. Totodată. statul trebuie să aibă atât drepturi. cât şi obligaţii şi responsabilităţi. suntem conştienţi de faptul că numai raţionalitatea poate determina separaţia dintre rolurile statului în economie. echitate şi moralitate) exclude sau nu posibilitatea atingerii maximului de eficienţă economică. în raport cu satisfacerea necesităţilor de trai. trebuie conştientizat dacă predominanţa sectorului public (denotând. În consecinţă. în principiu. laissez-faire. grupurilor economicosociale şi societăţii este.) la împărţirea venitului şi la redistribuirea lui în economie. Principalele instrumente (pârghii) prin care statul acţionează pe piaţă sunt: reglementările legislative. În esenţă. bugetul de stat (prin relaţia venituri – cheltuieli publice) şi sistemul fiscal. Statul poate asigura. de promovare a echităţii. însă. III. Una dintre dilemele asupra cărora oscilează comportamentul indivizilor. opţiunea societăţii trebuie privită prin prisma efectelor induse de mecanismele statale în economie. al ariei de extindere a funcţiilor pe care şi le arogă un stat anume (sau pur şi simplu instituţia statului). peste tot în lume. de a defini parcursul general al economiei pe care o reprezintă. asigură redistribuirea venitului naţional şi monitorizează creşterea economică. în legătură cu activitatea statului se constată şi aspecte 122 . proprietar.Cap. Acţiunile statului pot fi formulate de către administraţia centrală (caz în care au arie de acoperire la nivel macroeconomic) sau de organele administraţiei locale (situaţie în care se manifestă în profil teritorial). Menţionăm. 2) acţionarea ca mediator (arbitru) în apărarea intereselor societăţii. Cercetarea statului ca subiect economic distinct echivalează cu studiul în adâncime al rolului puterii publice. respectiv costurile aferente. STATUL ŞI ECONOMIA 14. pe termen scurt. de asigurare a echilibrului (stabilităţii) şi de dezvoltare a economiei. de a trasa liniile marcante ale dezvoltării acesteia. mediu şi lung.a. 5) achiziţia de bunuri necesare sectorului public. statul îşi face simţită prezenţa în activitatea economică a unei ţări. socialism sau controlul total exercitat de stat. II. deci. manager ş. că oricare ar fi calea urmată în implicarea economică a statului. este necesar ca rezultatele obţinute în urma acţiunilor statului să depăşească cheltuielile. de creştere a eficienţei – în ideea corectării decalajelor determinate de mecanismele funcţionării pieţei. intervine direct şi indirect în economice. atunci când presupune acţiuni pozitive – se realizează pe mai multe căi: 1) elaborarea şi adoptarea de politici economice şi de programe corespunzătoare unei ţări. Indiferent de nivelul la care se implică.

salariile. conjuncturale). a intenţiilor sale de a controla economia.a. Clasificarea politicilor economice se face după mai multe criterii: a) după aria de extindere: politici globale – la nivelul unei economii naţionale. tendinţa spre acapararea puterii (totalitarism). e) după mijloacele de acţiune utilizate în reglarea mecanismelor economice: politici directe (activate în domenii precum: concurenţa. • la nivel microeconomic. in extremis. politicile sectoriale. politici de ocupare a forţei de muncă. 3. deci. Ţinerea sub control a pieţei muncii şi a şomajului. politici structurale – axate pe componentele ofertei agregate (de exemplu. Realizarea unui buget de stat şi a unei balanţe de plăţi echilibrate.a. 123 . de transport ş. astfel încât: • la nivel macroeconomic.). Repartizarea corespunzătoare atât a disponibilităţilor deţinute de o anumită ţară. veniturile. Pentru a implementa politica economică a statului este nevoie de planificare. agricole. politici indirecte (politicile: monetară. scopul ei să vizeze strategia firmei. comerciale. 2. politici sociale. politici sectoriale şi de ramură. obiectivul planificării să fie găsirea modalităţilor de reglare a economiei naţionale. politicile anticiclice). mijloacele şi metodele utilizate pentru desfăşurarea întregii activităţi economice a ţării. Dintr-o asemenea perspectivă. întrucât. nivelul ocupării). acţiunea de fundamentare şi de fixare la scară naţională – pe baza mai multor date şi analize – a scopurilor prevăzute de politica economică. c) după orizontul de timp: politici pe termen scurt (de obicei.mai puţin apreciate: sporirea excesivă. politici pe termen mediu şi lung (structurale).. 4. reglementărilor şi normelor interne şi externe pe care se axează viaţa economică a unui stat. statul îndeplineşte şi alte funcţii decât cele deja cunoscute până acum: de reglementare. Asigurarea condiţiilor desfăşurării liberei concurenţe şi corelarea mecanismelor pieţei. b) după priorităţi: politici conjuncturale – care vizează mai ales aspectele cererii agregate (de pildă. 14.pe de altă parte. organizare şi gestiune. . într-o anumită perioadă de timp. preţurile. Obiectivele generale ale oricărei politici economice au în vedere următoarele aspecte: 1. ea este strict necesară. Nici o economie de piaţă nu evită această problemă. Politica economică a statului Politica economică reprezintă: . de stimulare – prin politica veniturilor. politici de preţ. pe parcursul determinat de accentuarea altor funcţii ale statului. cât şi a veniturilor. Reducerea inflaţiei şi stabilitatea preţurilor. excesul de fiscalitate. în afara celor economice. uneori. suma principiilor. 5. Planificarea constituie. dacă se dovedeşte a fi realistă şi oportună. politici industriale. creşterea birocraţiei la toate nivelele de acţiune. d) după obiectivele propuse: politici de creştere economică şi de dezvoltare. 6. 7. de orientare-dezvoltare – prin politica de finanţare publică. Protecţia mediului înconjurător. bugetară şi fiscală). de amenajare a teritoriului ş. Creşterea economică. politici împotriva dezechilibrelor macroeconomice. de conducere.2. în orizontul de timp precizat.pe de o parte.

pe de o parte. mecanismul (re)scontului (al taxei scontului şi rescontului). Crearea de monedă prin rescontarea titlurilor de credit presupune achiziţia înainte de scadenţă.amplificarea masei monetare. Principalele pârghii ale politicii studiate sunt: masa (oferta) monetară. . rata de refinanţare bancară.scăderi ale ratei scontului şi ale ratei dobânzii (având ca urmare ieftinirea creditului). când se anticipează pericolul apariţiei unor dezechilibre majore – intervine prin: . adoptată în perioade de recesiune. B. Mărimea ei este influenţată de cea a ratei (taxei) rescontului – care constituie rata dobânzii calculată de Banca Centrală în momentul rescontării titlurilor de credit de către băncile comerciale. • Dimpotrivă. . agregatele monetare ş. în funcţie de conjunctura traversată şi de faza ciclului economic. de către Banca de Emisiune. În raport cu ele.cumpărări de titluri publice pe piaţa deschisă. Funcţia de emisiune a creditului este corelată cu aspecte legate de două tipuri de acţiuni: • Politica monetară restrictivă (a “banilor scumpi”) – aplicată în condiţii de boom prelungit.aplicarea de majorări ale rezervei obligatorii a băncilor.vânzări de titluri publice pe piaţa deschisă şi către populaţie. Dacă această rată scade. operaţiunile de open market (vânzări / cumpărări de “asigurări”. ne vom opri asupra celor mai cunoscute elemente: A. mijloacelor. rata dobânzii. pe termen scurt şi mediu. rezerva obligatorie a băncilor.a.uşurinţa obţinerii creditului (facilităţi şi condiţii avantajoase). cât şi a creditului şi activelor financiare. . 124 . obligaţiuni guvernamentale. scăderea ofertei de bani din economie şi reducerea cererii pentru bunuri de consum. respectiv titluri.Politica monetară şi de credit cumulează ansamblul măsurilor. – care se aplică diferenţiat. Rata (taxa) scontului – sau rata dobânzii calculată şi utilizată de autoritatea monetară a unei ţări – depinde cu precădere de raportul dintre cererea pentru scontare şi capacitatea băncilor comerciale de a satisface nevoile clienţilor lor. se creează condiţii pentru creşterea volumului de credite şi a investiţiilor – şi invers. instrumentelor şi operaţiilor prin care statul şi autorităţile monetare (Banca Naţională şi Trezoreria) acţionează în vederea bunei coordonări atât a activităţilor de emisiune. efecte. creditul. . . . circulaţie şi retragere a banilor de pe piaţă (inclusiv a raportului cerere – ofertă de monedă). politica monetară relaxată (a “banilor ieftini”).reduceri ale rezervei obligatorii a băncilor. Efectele imediate ale unor asemenea măsuri sunt. încetinirea ritmului investiţilor şi a activităţii economice generale. are în vedere: .restricţionarea şanselor de acordare a împrumuturilor.controlul riguros al masei băneşti în circulaţie (restrângerea ofertei monetare). a efectelor de comerţ scontate de băncile comerciale. iar pe de altă parte. Aceste acţiuni au menirea de a creşte oferta de bani din economie şi rezervele disponibile ale băncilor. de la instituţii bancare şi de la populaţie. . . ca urmare a previziunii evoluţiei factorilor decisivi ai pieţei). Rata rescontului determină nivelul ratei dobânzii acordat de unităţile bancare la depozitele realizate de agenţii economici şi populaţie. stimulează cererea pentru bunuri de consum şi pentru investiţii şi constituie un factor de creştere a gradului de ocupare pe piaţa muncii şi a volumului producţiei. este obţinerea echilibrului dintre masa monetară şi necesităţile de bani şi credit manifestate în economie. Scopul acestor politici privite ca un întreg.creşteri ale ratei scontului şi ratei dobânzii (cu implicaţii asupra scumpirii creditului).

). în scopul creditării lor (de obicei. proiectul de buget se discută în Parlamentul ţării şi apoi se aprobă în varianta finală. La rândul ei. • Principiul neafectării veniturilor nu indică alocarea unui venit pentru finanţarea unei anumite cheltuieli (recomandându-se acoperirea cheltuielilor în general). comerciale. veniturile provenite de la întreprinderile cu capital de stat ş. la fixarea de limite maxime pentru acordarea de împrumuturi de către orice tip de bancă. taxele. pe consum. după caz. • Elaborarea bugetului de stat se realizează de către Guvern. pe avere. atât veniturile anticipate (după surse). în realitate se vorbeşte în mod distinct despre politica veniturilor publice şi despre cea a cheltuielilor publice. industriale. el reprezintă un tablou (o balanţă) unitar(ă) ce cuprinde. prin distribuirea resurselor disponibile ale statului. respectiv prin corectarea deficitului declanşat de tranzacţiile desfăşurate într-o anumită perioadă). rolul bugetului de stat este acela de asigurare a bunei funcţionări a întregului sector public. pe profit. bancare. Ea intervine în direcţia necesară: fie preia “plusurile”. cât şi cheltuielile anticipate (pe obiective) ale administraţiei statului. • Principiul specializării arată necesitatea aprobării concrete a surselor veniturilor publice şi a categoriilor distincte de cheltuieli. urmată de cheltuirea ei conform necesităţilor – aparţine guvernului şi organelor administrative (centrale şi locale). În formă iniţială. pe termen scurt). Din astfel de considerente. veniturile bugetului public sunt reprezentate de veniturile fiscale. la rândul ei. Bugetul de stat este principalul instrument folosit de politica bugetară. F. În constituirea unui buget este nevoie de respectarea anumitor principii: Principiul unităţii admite că atât veniturile..C. fie completează “minusurile”.a. cât şi cheltuielile aferente sunt incluse într-un document unic. Politica titlurilor de open market se referă la faptul că Banca de Emisiune acţionează în vederea echilibrării pieţei monetare (prin “anularea” excedentului. în esenţă. Refinanţarea este o altă măsură prin care Banca de Emisiune oferă disponibilităţi monetare celorlalte instituţii financiar-bancare. • Principiul publicităţii presupune aducerea la cunoştinţa agenţilor economici şi populaţiei. Fixarea rezervei obligatorii – operaţiune realizată de către Banca Naţională – afectează volumul ofertei monetare şi mărimea creditului. prin Ministerul Finanţelor (la nivel central şi local). a bugetului întocmit. prevăzute de obicei pentru o perioadă de un an. Concret. 125 . • Principiul universalităţii referă la faptul că în “balanţa” bugetară intră sume totale (deci că nu există venituri sau cheltuieli înregistrate în afara bugetului). oglindite în principal în impozitele directe şi indirecte. • Principiul echilibrului obligă veniturile publice să acopere integral cheltuielile publice. Principalele capitole de venituri cuprinse într-un buget de stat sunt: impozitele (pe venituri: personale. pe capitole distincte.a. D. cotizaţiile (mai ales cele pentru asigurări sociale). Deducem că. agricole. prin găsirea celor mai potrivite mijloace de obţinere a veniturilor şi de utilizare a lor. Controlul execuţiei bugetare se realizează atât din punct de vedere financiar. execuţia bugetară – respectiv prelevarea unei părţi din venitul naţional pentru funcţionarea puterii publice şi a administraţiei statului. • Principiul anualităţii are în vizor elaborarea şi aprobarea anuală a bugetului. cât şi din perspectiva politicii economice generale a statului. Politica bugetară urmăreşte realizarea obiectivelor statului în privinţa raportului venituri (resurse) publice – cheltuieli publice. pe baza previziunilor privind activitatea economică şi a evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor necesare activităţii publice. Concret. prin intermediul multiplicatorilor acestora. Impunerea plafoanelor de credit se referă. E. pe circulaţia mărfurilor ş.

a producţiei şi a veniturilor. Politica cheltuielilor statului are la bază majorarea. ajutoare de şomaj.a. urbanismul. cheltuieli de transfer (fonduri cu caracter definitiv şi nerambursabil: subvenţii. după beneficiar: cheltuieli în folosul unităţilor administrativ-teritoriale.a. impozitul pe venit. impozitul pe salarii. impozite directe. în timp ce cheltuielile aferente au destinaţie socială. a cheltuielilor efectuate de la buget. în scopul creşterii cererii globale. plăţi de dobânzi aferente datoriei publice. agricultură şi silvicultură. venituri / cheltuieli (de) la bugetele locale. Totuşi. cultură. Analizând elementele unui buget. apărare. venituri / cheltuieli din alte surse. Din acest punct de vedere.În România. venituri nefiscale. în fazele de recesiune. În particular. alte acţiuni. notăm că există şi alte criterii de clasificare: 1. pe plan local se adaugă unele elemente şi se renunţă la altele. venituri din capital. iluminat. Spre deosebire de bugetul central de stat. după destinaţie: cheltuieli pentru consumul public. b. Evident. echilibrată (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor egalizează cuantumul veniturilor prevăzute / realizate). se operează cu noţiuni precum: venituri / cheltuieli (de) la bugetul central. alte impozite indirecte. ocrotirea sănătăţii. asigurările şi asistenţa socială. 2. transporturi şi telecomunicaţii. industrie. transferuri. alte acţiuni economice. Principalele categorii de cheltuieli incluse într-un buget de stat sunt cele care vizează: întreţinerea şi funcţionarea administraţiei şi aparatului public (la nivel central şi local). ordine publică şi siguranţă naţională. învăţământ. accize şi impozitul pe ţiţei. cheltuieli în folosul instituţiilor publice. încasări din rambursarea împrumuturilor. impozite indirecte. 3. venituri fiscale. pensii. alte impozite directe. referindu-ne doar la cheltuielile bugetare. excedentară (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor este mai mic decât cuantumul veniturilor prevăzute / realizate).). telefon. în virtutea nivelului la care se lucrează. cheltuieli pentru dezvoltare şi investiţii. observăm că atât la veniturile. Cheltuielile prevăzute în bugetul de stat al României sunt destinate următoarelor destinaţii: autorităţi publice. sănătate. împărţirea pe capitole de activităţi şi destinaţii (la care am făcut iniţial referire) se completează cu criteriul privind nivelul de obţinere a veniturilor / de finanţare a cheltuielilor. cercetare ştiinţifică. taxe vamale. mediu şi ape. ajutoare şi indemnizaţii. veniturile bugetului de stat provin din următoarele surse: venituri curente. sporirea lor fiind o trăsătură a evoluţiei temporale a societăţii şi a necesităţilor membrilor acesteia din urmă. alocaţii. alocaţii. c. religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret. cote şi sume defalcate din impozitul pe venit. care – pe fondul cheltuirii integrale a încasărilor şi al acoperirii complete a necesarului manifestat – să aibă influenţe şi 126 . impozitul pe profit. în întocmirea bugetelor locale există particularităţi denotate tocmai de aria de aplicare a coordonatelor teoretice. se doreşte un buget echilibrat. veniturile sale sunt provenite din diverse contribuţii şi subvenţii. asistenţă socială. activităţile sociale ş. pensii). Cheltuielile publice sunt considerate de unele voci ca fiind “poveri neproductive”. servicii. dobânzi la datoria publică. cheltuieli pentru investiţii noi şi modernizări. bugetul asigurărilor sociale de stat are o componenţă specifică. În principiu. Execuţia oricărui tip de buget poate fi de trei tipuri: a. contribuţii. apărarea naţională. dezvoltare publică şi locuinţe. taxa pe valoarea adăugată (TVA). după natură: cheltuieli cu funcţionarea şi întreţinerea administraţiilor publice centrale şi locale (salarii. încălzire ş. ele există ca atare. La rândul lui.. cultura. împrumuturi acordate. Deşi cadrul de bază al bugetului rămâne acelaşi. deficitară (când nivelul programat / înregistrat al cheltuielilor depăşeşte cuantumul veniturilor prevăzute / realizate). învăţământul. cât şi la cheltuielile bugetare în general.

În cazul în care situaţia scapă de sub control. e logic ca o rată de impozitare egală cu 0% să nu aducă venituri la buget.1. îndelung disputate de specialişti. deci. Referitor la Figura 14. constatăm că: 127 . sporirea impozitelor şi taxelor). comunicaţii ş. majorarea nivelului preţurilor. cheltuielile publice ajung să fie mai mari decât veniturile prevăzute şi se înregistrează deficit bugetar. oscilează între stabilizarea economiei prin acţionarea pârghiilor fiscale sau prin contractarea unor împrumuturi de stat. Fenomenele anterioare au fost analizate de Arthur Laffer. precum şi capacitatea lor de a crea noi locuri de muncă. Ea semnifică suma obligaţiilor băneşti pe termen lung. înrăutăţirea nivelului de trai ş.rf0. contractate de administraţia publică – la care se adaugă dobânda aferentă – în scopul acoperirii cheltuielilor statului şi al finanţării deficitului bugetar. rambursabile. cât şi motivaţia pentru muncă. În general. dar nu sunt de neglijat cele social-economice (scăderea veniturilor reale ale populaţiei.). precizăm câteva mai importante: reducerea ritmului de activitate şi a producţiei. respectiv t1. scăderea eficienţei activităţii lor. Presupunând că toate veniturile fiscale ale statului sunt colectate prin canalele impozitului pe veniturile totale obţinute de agenţii economici.efecte neutre asupra conjuncturii economice generale. sporirea numărului de angajaţi din sectorul public. conjuncturale sau structurale. Vf1 – venituri fiscale la momentele t0.). ritmul prea rapid / înalt al investiţiilor publice. respectiv t1. veniturile publice.. rf1 – rata fiscalităţii la momentele t0. modalităţile de reducere şi/sau acoperire a deficitului.a..Vf0. se ajunge la ceea ce se numeşte datorie publică. Deficitul bugetar ia naştere ca urmare a unor cauze diverse. Curba Laffer unde: .1.1. creşterea achiziţiilor de stat. generatoare de cheltuieli care depăşesc anticipările şi. De asemenea. Între efectele negative pe care le propagă deficitul bugetar se evidenţiază mai ales cele de ordin monetar-financiar (reprezentate mai ales de creşterea artificială a masei băneşti în economie. care a surprins într-un grafic modul în care presiunea fiscală influenţează veniturile publice (Figura 14. La extrema cealaltă (o rată teoretică de 100% a fiscalităţii). modernizările efectuate în sectorul administrativ central şi local. Venituri fiscale Vf0 Vf1 Rata fiscalităţii 0 rf0 rf1 Figura 14. s-a constatat că sporirea cotelor de impozitare peste un anumit nivel duce la scăderea veniturilor din impozite. se impune să fie acoperit. . veniturile statului vor fi din nou nule. ceea ce ar presupune că dispare atât înclinaţia spre obţinerea de venituri. suplimentarea dotărilor pentru armată. însă pentru un asemenea deziderat contează factorii care l-au generat (pentru a fi alese cele mai utile căi de obţinere a efectului dorit). perfecţionarea sistemului de învăţământ.a. Odată acesta creat. agravarea inflaţiei. ea are ca efecte: micşorarea veniturilor subiecţilor economici. în loc să le majoreze. Dacă se adoptă ultima variantă precizată. Tocmai de aceea. Între ele.

în scopul încurajării atât a consumului. fapt dovedit de următoarea clasificare: a) după obiectul impunerii: impozite pe venit. având menirea de a determina relansarea creşterii economice. veniturile ş. În fazele de recesiune economică. statul trebuie să acţioneze cu precădere în direcţia reducerii gradului de impozitare / taxare. în vederea îndeplinirii funcţiilor statului. echitabil (conferind corespondenţă între suma plătită de subiecţii vizaţi şi cerinţele / necesităţile lor) şi flexibil. atâta timp cât ambele sunt utilizate ca pârghii în vederea stabilizării macroeconomice. În schimb. pentru rf = 100%. Astfel: I. Vf0 = Vf max pentru rf0 << rf max. Impozitele constituie prelevări din partea societăţii. cert în privinţa sumei. impozitele au fost şi mai sunt caracterizate de eterogenitate. prin intermediul sistemului taxării şi impunerii. pentru a încetini ritmul cererii de consum şi al investiţiilor private (creând teren pentru încasări suplimentare la bugetul statului – utilizabile în vederea acoperirii deficitelor înregistrate în perioadele de recesiune). Concentrată fiind asupra măsurilor anticiclice. impunerea poate fi generală (atunci când se aplică tuturor agenţilor economici şi persoanelor) sau parţială (când vizează anumite categorii de contribuabili). II. întrucât impozitele reprezintă principala sursă a veniturilor publice. nemijlocit şi fără contraprestaţii.).a. Ca linie generală. impozite pe cheltuieli. impozite în cote proporţionale. sistemul menţionat trebuie conceput astfel încât să fie echitabil. c) după nivelul la care sunt percepute: impozite către administraţia centrală. d) după caracteristici: impozite în cote fixe. impozite locale. fiscalitatea se majorează. Operaţiunile de această natură sunt mijlocite de nivelul cheltuielilor publice şi al investiţiilor. Vf > 0. peste un anumit nivel al fiscalităţii. convenabil (atât pentru plătitor. Vf = 0. mărimea Vf se micşorează (Vf1 < Vf0).• • • • • pentru rf = 0%. 128 . care.a. reprezentând cote-părţi / sume din venitul naţional sau din veniturile primare ale operatorilor economici. dezechilibrelor şi instabilităţii economice – în virtutea stimulării dezvoltării. Politica fiscală este o componentă de bază a politicii economice a unui stat. politica fiscală trebuie stabilită conform unor criterii de eficienţă generală. În decursul timpului. de către fiecare ţară în parte. cât şi a investiţiilor. ea cuprinde totalitatea acţiunilor şi măsurilor referitoare la cuantumul şi modul de percepere şi de utilizare a impozitelor şi taxelor într-o economie. b) după perioada aplicării: impozite permanente (anuale sau lunare). Ele se percep în mod direct. pentru serviciile de care acestea beneficiază în mod nemijlocit din partea instituţiilor publice (de exemplu: taxe judecătoreşti. pentru 0% < rf < 100%. statul poate influenţa o serie de coordonate economice generale (între care cererea de bunuri. în etapele de boom. Taxele reprezintă sume încasate de la persoane fizice şi juridice. Ea susţine politica monetară a statului. Încă din perioada clasicilor economiei. în scopul atenuării fluctuaţiilor. impozite conjuncturale (cum sunt cele fixate asupra câştigurilor în urma unui război). Sistemul fiscal (cu precădere componenta lui de impozitare) se stabileşte în funcţie de criterii economice şi social-politice. de notariat ş. Prin politica fiscală. cât şi pentru încasator). Concret. fiecare creştere a ratei de impozitare va reduce veniturile: pentru rf1 > rf0. urmăreşte să influenţeze (să stimuleze) activitatea economică la nivel agregat.). Vf = 0. Ele se pot încasa în numerar sau prin aplicarea de timbru. impozite pe avere.

Orice tip de economie se confruntă. constatăm că: 1. rata de impunere nu poate fi mărită / scăzută în orice măsură şi în orice condiţii. cu presiuni fiscale. ci trebuie să se fixeze în jurul unui optim de presiune fiscală. obiectivele lor se alătură într-o mixtură logică. Ele sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor. reale (obiective). - impozite indirecte – între care le amintim pe cele asupra produselor fabricate în mod curent. deoarece ea va fi un factor antrenant al degradării continue a nivelului de viaţă. În consecinţă. depăşind pragul acestor presiuni. în aplicarea politicii fiscale se folosesc aşa-numiţii stabilizatori automaţi – mecanisme economice destinate reducerii tensiunilor create de fluctuaţiile ciclice. 3. fiecare nouă suplimentare a impozitelor va scădea veniturile colectate de stat. Mai mult. în plus. Pentru îndeplinirea acestui scop. cât şi cea fiscală pot grăbi revenirea nivelului venitului naţional. ambele pot contribui la atenuarea şocurilor exercitate asupra cererii agregate de către reducerea funcţiei investiţionale în economie. situaţie în care se fixează asupra fiecărui subiect plătitor (de pildă: impozitul pe venitul personal sau cel pe avere. a cărui depăşire aduce prejudicii economiei.impozite directe – se stabilesc conform datelor disponibile la nivelul organelor fiscale.). neapelând la intervenţii directe (de exemplu. Atâta timp cât ambele sunt privite drept pârghii de stabilizare sub aspect macroeconomic. taxa ad valorem (calculată ca procent din valoarea tranzacţiilor) ş. la rândul lor.. taxa pe valoarea adăugată. Ele pot fi. 129 . 2. statului – şi de aceea se mai numesc impozite pe consum (de pildă.e) după modul de afectare a veniturilor contribuabililor: . caz în care se aplică asupra obiectelor materiale – sau personale (subiective). dacă se stabileşte o perioadă adecvată pentru aplicarea lor conjugată. atât politica monetară. sistemul de impozitare progresivă a veniturilor). impozitul pe profit ş. la încurajarea “muncii negre” şi a evaziunii fiscale. în loc să le crească (aşa cum arată Curba Laffer).a. Pornind de la un decalaj recesionist. Este verificat însă faptul că. Dacă sunt aplicate corespunzător. la rândul lor. Cumpărătorii le achită. la un moment dat. accizele. Privind în ansamblu politica monetară şi cea fiscală.a. s-a observat că majorarea impozitelor duce.

1992. Bucureşti. 2. Ştiinţa economică şi interesul public. 2002. Bucureşti. Jean-Yves. Cluj-Napoca. 1993. 1993. 20. 11. Expert. Ed. 1974. J. Bucureşti. 22. 1995. Humanitas. David. Economia neoclasică. Bodea. Joseph E. Ed. Iancu. Academică de Management. 1993. 5. Norton & Company. Dorin Stanciu. Tratat de economie. Inovaţia şi sistemul antreprenorial... Begg. Întreprinderea britanică – întreprinderea japoneză. 1995. 4. Ceauşu. W. Ed. Stiglitz. Ed. K. Ed. Bucureşti. Ed. Engel. trad. Consumer Behavior.. 1991. Ed. 24. ALL. Principles of Macroeconomics. Keynes. New York / London. Monopol. Bucureşti. Ed. Alec. 1993. 18. Gheorghe (coord. Ed. Bucureşti. George. Éd. Richard G. 1991. Ed. Ed. Teora. Longman. Dicţionar al vieţii politice şi sociale.. Ştiinţifică. Gilbert.. Hausman. Bucureşti. W. Wall. Galbraith. Chicago. 1994. R. Academia de Studii Economice. 1 şi 2. 23. John Maynard. Economia: regulile jocului. Bucureşti. D. Bernard.BIBLIOGRAFIE 1. a dobânzii şi a banilor. Heyne. Peter F. Marin. Sixth Edition. Alexandru (coord. Bucureşti. Politică. John Kenneth.). Cluj-Napoca. vol. rom. 2000. 1982. Bucureşti. Naudet. 27. Postelnicu. Dornbusch. Beardshaw.. Paris. Economia pozitivă. Daniel M. 1998. Economie politică. Bodea. Norton & Company. Ed. Humanitas. (editor) Filozofia ştiinţei economice. F. Joseph E. Teoria generală a folosirii forţei de muncă. Abraham-Frois. Dore. London and New York. 7. 1999.. William D. 1999. Chişinău. Bucureşti. Piaţă. Alan.. Michel. Bucureşti. Ed. Economică. 12. Nordhaus.). Concurenţă. Garello. 13. 1994. Samuelson. 19. Aurel. Didactică şi Pedagogică. Tehnică. Ed. Microeconomia: principiile şi mecanismele jocului. Third Edition (with contributions by Andy Ross). Bucureşti. Ediscience international. Puiu.. 16. 1993. Enciclopedică. Economia politică. Dryden Press. Chagnollaud. Lipsey. Gabriela.3. vol. Didier. Humanitas. Fischer. 26. 1 şi 2. Enciclopedică. Bucureşti. Rudiger. 10. Guerrien. Dicţionar enciclopedic managerial. John. Dicţionar de relaţii economice internaţionale. Presa Universitară Clujeană. Abécédaire de science économique. Originile diversităţii la nivel naţional în sfera relaţiilor industriale. W. Pitman Publishing. 8. 1993. Economie politică. Applied Economics. Ed. Chrystal. 1993. Gabriela. A Student’s Guide. Dominique. Drucker. Griffiths. Iulian. Bucureşti. Ed. Jacques. Universitatea “Babeş-Bolyai”. 14. Economică.. Modul economic de gândire.. Cluj-Napoca. Dicţionar de Economie politică. Microéconomie (adaptation française). 9. Stiglitz. 21.. 17. Albatros. Ronald Philip. 3. 2000. Blackwell. trad. New York / London. Humanitas. An Introductory Course. Paris. Economie politică. Economics. Risoprint. 2001. Principles of Microeconomics. 1992. 2001-2002. vol. 130 . London. Paul. Stuart (editors). Verticale în ştiinţa economică. Stanley. 25. 15. Ed. Catedra de Economie politică. W. Paul A. 6. 1970.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->