P. 1
Schiţe din istoria psihologiei

Schiţe din istoria psihologiei

|Views: 16|Likes:
Published by Vera Saplacan

More info:

Published by: Vera Saplacan on Feb 07, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/20/2013

pdf

text

original

Sections

  • Capitolul I. PSIHOLOGIA INTROSPECTIVA
  • Capitolul III. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE, TESTOLOG1A
  • Capitolul IV. BEHAVIORISMUL
  • Capitolul V. GESTALTPS1HOLOGIA
  • Capitolul VI. NEOFREUDISMUL
  • Capitolul VII. PSIHOLOGIA UMANISTA
  • Capitolul VIII. EXISTENŢIALISMUL CA TEORIE A PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII
  • Capitolul IX. PSIHOLOGIA COGNITIVA
  • Capitolul X. PSIHOLOGIA CLINICA ŞI ROLUL EI IN STUDIEREA iPERSONALITAŢII
  • Capitolul XI. ŞCOLILE PSIHOLOGIEI GENETICE

CZLF 159.9 (091) (075.8) S 32

CUVINT INTRODUCTIV
Aprobat da Comisia de experţi a Ministerului Ştiinţei şi Invâţănttntu-lul ai Republicii Moldova în calitate de manual pentru studenţii facultăţilor de. psihologie, facultăţilor cuprofil, pedagogic şi pentru elevii şcolilor normale

La elaborarea manualului, contribuţia autorilor a tost următoarea: Aurelia Pospai: cap. I. Iurie Mălai: cap. II. Igor Racu: cap. III. cap. XI (§§ 1, 2). Raisa Tereşciuk: cap. IV. Lucia Savca: cap. V. Vitalie Tripăduş: cap. VI. Marina Ratinov: cap. VII. Paulina Borocin: cap. VIII. Zinaida Năstase: cap. IX. Zoia Grisanov: cap. X. Rodica Chilimar: cap. XI {$ 3). Serghei Blîndu: cap. XII.

Societatea noastră a atins etapa de concepere a necesităţii cunoştinţelor teoretice şi practic* de (psihologie. Oamenii, dorind să ştie cît mai mult despre sine, se simt atraşi de lumea infinită şi extrem de complicata a propriului «eu», tinzînd nu numai sa cunoască, dar şi să stăpânească mecanismele vieţii psihice interne. In această ordine de idei este binevenită această lucrare, care încearcă prin conţinutul său să reflecte complexitatea, dinamismul şi dificultăţile de cercetare şi afirmare a adevărului ştiinţific în psihologie. Dintre toate principiile de structurare a istoriei ştiinţei, catedra de psihologie a Universităţii pedagogice «Ion Creangă» din Chişinău 1-a preferat pe cel al şcolilor psihologice, nominalizîndu-Ie pe cele principale. (Notăm aici că şcoala psihologică a lui S. Freud, date liind implicaţiile ei deosebite în diverse domenii, va fi analizată într-o lucrare aparte). Contradicţia este caracteristică oricărui proces de dezvoltare şi e proprie tuturor ştiinţelor, deci şi psihologiei în acelaşi rînd. De aceea existenta .unui număr mare de scoH şi curente psihologice constituie, înainte de toate, un semn al efervescenţei ei ştiinţifice, al căutării continue a adevărului şs;; hologic. Manualul este adresat studenţilor facultăţilor de psihologie, învăţătorilor, psihologilor şcolari, tuturor celora ce sînt preocupaţi de psihologie — ca amatori sau ca proTesio-nfcşti. Coordonator

Redactor: Mihai Jantovan Tehnoredactor: Olga Tu¡uianu

, 0303000000—016 „ , S M 752(IO)-94 SCflS ISBN 5—372—01562—4

"-S.llrffn

„BIBLIOTECA t Mfllnrm.-^-----------------------------------------J © A. Pospai, Iu. Mălai, I. Racu f.. i,
IWii

Capitolul I. PSIHOLOGIA INTROSPECTIVA § I. Noţiuni generale Dicţionarele tălmăcesc introspecţia ca o 1) observare a propriilor trăiri, autoobservare, autosludiere, 2) metodă de cercetare psihologică, care constă în examinarea proprii lor. if-P^^nf p git ' i '' p -(însuşi cuvîntul fiind de origine latinăŢT Psihologia introspectivă este formulată ca acea direcţie în psihologie, care foloseşte în capitale de metodă cardinală (şi unică) de .studiu observarea de către individ a actelor propriei conştiinţe, reducînd studiul psihologic la «privirea interioară», .asupra faptului de conştiinţă. Din punct de vedere istoric, psihologia introspectivă apare atunci, cînd cunoaşterea umană depăşeşte noţiunea naivă de suflet (care conţinea în mod sincretic elemente subiective şi obiective) şi trece —pornind de la autoobservaţie — la desprinderea conştiinţei ca fenomen pur sulbiectiv şi intern. Im dicţionarele de psihologie se menţionează că fondatorii psihologiei introspective .sînt consideraţi R. Descartes — J. Lock, care susţineau că conştiinţa umană poate fi studiată, cunoscută cu totul ÎTÎ alt mod, aplicînd alte metode, decft cele prin intermediul cărora studiem, cunoaştem lumea externă. Şi anume, prin intermediul contemplării intern*», sau a experienţei interne, obiectul căreia sînt imaginile psihice, gândurile, trăirile suffleteşti:

E cazul să menţionăm că, cu 12 secole mai înainte, Sf. Augus-tin în «Confesiunile» sale aplică introspecţia (numită pe atunci autoanaliză) cercetînd modul de formare a valorilor morale; Lock, însă, utilizează în cercetarea sa o metodă apropiată de analiză aplicată în chimie de contemporanii săi, Boyle şi Sydenham. Din momentul formării psihologiei ca ştiinţă independentă se intensifică polemica asupra obiectului de studiu şi metodelor folosite de ea. Se susţinea că, din momentul reducerii fenomenului psihic la un simplu eveniment mintal, la faptul de conştiinţă, care, în principiu, rănîîne accesibil numai celui care-1 trăieşte (ceea ce nu poate constitui temeiul unei ştiinţe, întrucît presupune acordul intersubiectiv greu de obţinut), psihologia pierde dreptul la existenţă, .fiind atacată concomitent şi metoda de observaţie internă care a fost o bună parte de timp metoda de bază a psihologiei empirice .şt celei meta/fizice. In esenţă, psihologia introspectivă caută căile de rezolvare a problemei fundamentale a psihologiei—formularea adevărului obiectiv fără a neglija esenţa subiectivă a fenomenului psihic — în raţionamentul prin analogie. Dar anume această soluţie măreşte considerabil pericolul sulbiectivizării datelor obţinute şi concluziilor formulate. Afoandonînd noţiunea naivă de suflet (psyhe) şi metoda «raţională* metafizică de abordare a esenţei sufletului, psihologia se simte atrasă (după modelul altor ştiinţe) de realitate cu faptele sale multiple, concrete, convingătoare. Astfel este întronată în psihologie metoda observaţiei, care

capătă o formă internă specială date fiind deosebirile existente dintre lumea materială şi cea psihică. Popularitatea excesivă (deşi temporară) a introspecţiei se lămureşte prin impresia creată a existenţei unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat un fenomen pur subiectiv şi intern, accesibil pentru studiu numai celui care-1 trăieşte. Din atacul împotriva psihologiei şi metodei introspective, folosite de ea, ia naştere curentul comportamentist behaviorist, care' propune în calitate de obiect de studiu al psihologiei faptul de conduită (ca o realitate pur obiectivă şi externă), reducînd sarcina studiului ştiinţific la sistematizarea conexiunilor existente între stimuli (S) şi reacţiile organismului (R). La un nivel mult mai înalt apare sinteza dialectică — unitatea dintre conştiinţă şi comportament (activitate)—In care manifestările psihice interne ale lumii subiective devin obiect de studiu al psihologiei într-o unitate integrală interdependentă cu faptele de conduită pe care le reglează. Astfel se afirmă şi se subliniază complexitatea fenomenului psihic şi multipla sa variabilitate individuală. Dar şi azi introspecţia îşi găseşte apărători şi adepţi în rîndul discipolilor şcolii fenomenologice şi ai filosofiei existenţialiste.

§ 2. Izvoarele introspecţiei Descartes, trăind în «marele secol» al clasicismului francez, deschide epoca modernă a gîndirii europene prin înlăturarea .criteriului autorităţii şi afirmarea puterii gîndirii critice şi liberului examen, prin încrederea acordată raţiunii umane, distribuită deopotrivă fiecărui individ, pentru găsirea adevărului. In psihologie Descartes afirmă categoric un dualism: .apirttiil şi matpria sînt două substanţe distincte cu proprietăţi specifice diferite: caracteristic spiritului *■ gînfjjr-pa, iar materiei — întin derea^ Aceste două substanţe distincte pot fi cunoscute prin metode specifice şi formează obiectul de studiu a două ştiinţe deosebite. Metoda ştiinţelor fizice este matematica. Metoda psihologiei (ştiinţa despre suflet) este introspecţia —observaţia interioară a fenomenelor de conştiinţă cu ajutorul analizei. (Pe viitor, analiza carteziană, care constă în a descompune fenomenele în elementele lor şi a pleca apoi de la simplu la complex, va fi metodă definitorie.) In «Regulile pentru conducerea spiritului» (publicate postum fn 1701) Descartes meditează asupra căilor posibile de descoperire a adevărului şi evitare a erorilor. Arta lui e o logică a invenţiei sale, el fiind de părerea că introspecţia ne permite nu numai să ne cunoaştem, ci şi să ne conducem bine raţiunea pentru a descoperi adevăruri ipe care deseori le ignorăm (spre deosebire de regulile scolasticii, care cuprindeau doar o artă a expunerii unor adevăruri deja cunoscute, prin argumentare şi silogisme).. Punctuj. de plecare al speculaţiei sale în problema existentei este faunosul cogifo ereo sum (cuget, deci exist), formulă în care însăşi îndoiala (căci â te îndoi înseamnă a gfridi) devine izvorul certitudinii. In acest context introspecţia de asemenea e menită să ne creeze -această certitudine, deoarece, după părerea lui Descartes, pentru a cerceta .adevărul lucrurilor e necesară metoda, care în realitate nu e altceva decît nişte reguli certe si uşoare, prin care, oricine le va urma, va putea ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor lucrurilor comiplexe. Descartes e acela, care enun(ă premisele 'raţionalismului modern, susţinînd că pentru om nu există alte căi de cunoaştere cu certitudine, a adevărului decît jntţ;jţifl evirl&afa şi deducţia— nacfc.-sarjL Ştiinţa trebuie reconstruită pe baza celor patru reguli ale metodei sale (expuse în formă definitivă în partea a doua a Dis«ur-sului). Raţionalist şi idealist în teoria cunoaşterii, Descartes edifică o psihologie, bazată, pe fiziologia experimentali, dar şi pe aplicarea certa, precisă) (conform celor patru reguli ale metodei) a introspecţiei. Anume aplicînd această metodă el ajunge să caracterizeze «pasiunile sufletului» în «Tratatul despre pasiuni». Prima regulă a metodei este a nu accepta niciodată vreun lucru ca adevărat, dacă nu l-am cunoscut, în mod evident că este (adică există)— deci a evita grmhn ţii ^EI^r^fe cala, ideile preconcepute.

Pentru' a judeca în mod corect, .y^iota. trebuie să înlăture cauzele d£ eroare şi să admită în judecăţi numai naturi smvpîeTdes-pre care intuiţia noastră raţionată' ne dâ "u 1 TU116a"şfe7Tnară şi distinctă. Dar în realitate există puţine naturi simple, mai toate fenomenele (inclusiv procesele psihice) sînt complexe, de aici cea de-a doua regulă a metodei prevede analiza — adică, reducerea ideilor complexe la elementele lor simple, care vor iputea îi astfel percepute, analizate în mod clar" şi distinct. Pentru a fi siguri că în calea de la complex la simplu hu ne-arni rătăcit, Descartes recomandă, în ce-a de-a treia regulă, să parcurgem drumul invers, reconstituind fenomenul prin sinteză, care este, înainte de toate, observarea «unei ordini a fenomenelor». In sfirşit, a patra regulă a metodei, care e o regulă de control, prevede a face peste tot enumerări şi revizuiri metodice — un fel de control experimental al metodei, ce asigură analizei şi sintezei o valoare echivalentă cu aceea a intuiţiei, care rămîne pentru Descartes tipul de cunoaştere perfectă. Raţionalismul şi idealismul lui Descartes (care jproclamă dreptul raţiunii lilbere şi afirmă posibilitatea unei explicaţii integrale a fenomenelor) pentru a stabili valoarea cunoaşterii ştiinţifice porneşte de la matematică, pe cînd urmaşii lui se îndreaptă spre psihologie. Descoperind în «Tratatul despre om» al lui Descartes gândirea şi metoda carteziană, acceptînd principiile introspecţiei, ei vor cerceta mai ales problema ordinii, cunoaşterii gîndirii şi condiţiile sale individuale. Unul dintre cei mai importanţi continuatori este considerat Nicolas Malebranche (1638—1716), care deşi admite într-un anumit aspect o explicaţie teologică şi medievală, totuşi problema psiho-fi-zică pusă de el e modernă. Ca şi pentru Descartes introspecţia este considerată de Malebranche una dintre metodele fundamentale ale psihologiei, el subliniind că facultăţile noastre ide cunoaştere sînţ simţurile, imaginaţia şi înţelegerea. Toate facultăţile sînt izvoare de erori, şi mai mult de. jumătate din opera sa principală (Recherche de la vérité, 1674) e închinată căutării şi descoperirii erorilor comise în observaţia Internă şi la analiza fenomenelor psihice. Anume din această cauză el este considerat precursor în această direcţie al lui John Locke. Posibilităţile introspecţiei, după Malebranche, nu sînt nelimitate, deoarece hu cunoaştem 'spiritul .decît prin conştiinţa şi de aceea cunoaşterea pe care o avem despre aceasta este imperfectă. Deşi cunoaştem sufletul într-im mod mai direct şi distinct deoît corpul şi tot ce ne înconjoară, totuşi, susţine el, nu avem o cunoaştere atît de perfectă a naturii spiritului, 'ca aceea despre natura corpurilor. Anume din această cauză fenomenele psihice sînt examinate de Malebranche în opera sa din două puncte de vedere: fiziologic şi psihologic. Nu putem, susţine el, cunoaşte fenomenele psihice care se produc în conştiinţa noastră decît pe calea introspecţiei, analizîndu-Ie, descoperindu-le, dar legăturile şi raporturile dintre fenomene, precum şi cauzele care le provoacă le putem stabili numai pe cale experimentală. Astfel, Malebranche, schitînd limitele introspecţiei, afirmă un paraleiisîft psiho-fîztc (adoptat ulterior de Spinoza şi contemporanii săi), militează, în fond, pentru edificarea psihologiei ca o ştiinţă experimentală. John Locke (1632—1704) — contemporan cu Descartes — ieste considerat şi el unul dintre întemeietorii introspecţiei. La Locke apar pentru prima oară o serie de probleme ale unei psihologii considerate ştiinţă autonomă, cu legile ei specifice, a.şa cum se va dezvolta ea mai târziu pe linia asociaţionismului englez. Opera sa, deşi nu este iprea considerabilă din punct de vedere cantitativ, este, totuşi, crucială în evoluţia psihologiei moderne. Problema majoră ce 1-a frămîntat era, ca şi în cazirl lui Des-cartes, problema valorii cunoaşterii, pe care el a încercat s-o cerceteze în mod psihogenetic. Cautînd să descopere procesele psihice, prin intermediul cărora cunoaştem lumea exterioară, modul cum se reflectă ea în noi şi cum intervine procesul percepţiei, Locke ajunge la concluzia că cunoaşterea provine din senzaţii şi ■toate celelalte fenomene complexe sînt derivate din senzaţii. El nu vorbeşte numai de senzaţie, ci şi de percepţie, gîndire,

realizată î. omul are două izvoare de cunoaştere: 1) cunoaşterea prin senzaţii — prin simţul extern şi 2) cunoaşterea prin simţul intern (sau reflexia). gîndurilor. care a generat procedeul introspecţiei atît de întrebuinţat în secolul XIX (Mâine de Biran) şi pînă in prezent (cu toate devierile şi modificările. cît şi discipolii săi. aplicată asupra propriei persoane. Introspecţia experimentală Generatorul unei noi direcţii în dezvoltarea psihologiei întrospecţioniste este considerat 0 . sentimentelor proprii (introspecţia). reprezentări. nu le ajuta să descopere calea de mişcare a gândului spre scopul propus. sentimente. Atît Wundt. Acceptând teza lui-Wundt despre «experienţa nemijlocită» ca obiect de studiu al psihologiei. efectuată în cazul unei orientări speciale a observatorului. Un moment crucial în dezvoltarea introspecţiei clasice 1-a constituit adoptarea concepţiei (R. avînd în vedere întreaga sferă a trăirilor sufleteşti — fie interne sau externe. percepţiile. Un act al introspecţiei. nu e un simţ organic. deoarece în privinţa psihicului fenomenul şi esenţa coincid. care nu puteau veni din lumea externă. Prin intermediul introspecţiei noi căpătăm posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit con-.această dependenţă. numai o latură a autoobservaţieî. o metodă psihologică. Simţul intern nu trebuie confundat cu sensibilitatea interoceptorilor.n condiţiile vieţii cotidiene. la care a fost supus ulterior). deşi le permitea să descrie judecăţi sub forma unor termini imaginativi şi să urmărească lanţul imaginilor asociative. Wundt întronează în activitatea de cercetare a laboratorului său principiul senzualismului. menţionau că omul este capabil de o dublă cunoaştere: una prin care el sesizează propriile senzaţii. se transformă într-o simplă enumerare a elementelor sensoriale. simţul intern rămîne pentru Locke un procedeu de analiză. Watt inventează procedeul fracţionării: el secţiona evenimentul psihologic în câteva etape consecutive. întîlnită de Kuple şi discipolii săi In aceste studii.. Pentru a face introspecţia mai efectivă H. Omul dispune de o facultate specială de cunoaştere nemijlocită a propriului său psihic prin intermediul introspecţiei. jie seamă despre această stare. Introspecţia clasică pretindea abstragerea de la acest -conţinut şi relatarea aspectului psihic «pur». evitînd orice referire la obiect. totuşi nu poate furniza date ştiinţifice). Teza fundamentală a introspecţiei clasice se reduce la convingerea că descrierea conştiinţei permite de a descoperi complexele formate de sistemele elementelor senzoriale. trebuie să studieze. sentimentelor noastre. Anume de aceea introspecţia clasică şi-a pierdut popularitatea după moartea lui E. ulterioare. care vorbea de «experienţa internă»). Dar. el susţinea că numai senzaţiile şi imaginile sîn't unicele date existente. cercetând fiecare etapă aparte. din relaţiile cu semenii. delimita memoria . este rezultatul reflectării sufletului ăstora ideilor. Wundt face distincţie între introspecţie şi autoobservaţie (care. Mach). făcîndu-se delimitarea strictă a dualităţii modului de percepţie a propriei personalităţi. pe cînd fizica neagă. «Simţul intern» este. Prin interpretarea proprie a esenţei introspecţiei. gînduri. şi alta— prin care el se cunoaşte pe sine în acelaşi chip.. E. Principal-a dificultate. rezultatul celor mat «bune» observaţii. a căpătat denumirea de «stunulus «ror». şi gfndirea. după Wundt. ceea oe înseamnă nu numai cunoaşterea reprezentărilor. Anume aceste cercetări au generat formularea primelor reguli. concepută ca o percepţie internă. Titchener reduce această experienţă la trei elemente primare: senzaţii. de fapt. să poată lansa vestita formulă_ «introspecţia = psihologia». imagini. Ei e primuj. gîndurilor. Titchener. Anume din această cauză în laboratoriul din Leipzig subiecţii experimentali erau în mod special instruiţi pentru a sesiza momentul abaterii conştiinţei de la sarcinile introspecţiei. ceea ce vrea să însemne că introspecţia este trăirea clară din punct de vedere psihologic şi darea. principii ale studiului introspecţionist (reguli. numai că psihologia studiază această experienţă. conform căreia fizica şi psihologia se deosebesc nu atît prin materialul fundamental cercetat. Anume din acest motiv cercetătorii infrospecţioniişti cereau subiecţiJor să relateze numai asupra aspectului psihic «pur». reprezentărilor. descriu conştiinţa (experienţa dependentă») şi nu încearcă să descrie obiectul-stimul («experienţa independentă») . susţine Locke. aplicând aceleaşi metode. în esenţa. este experienţa nemijlocită a omului (spre deosebire de Lock. care de fapt lunecă la suprafaţa fenomenului psihic şi deci nu poate ÎH nici un caz să furnizeze date ştiinţifice pentru studiul psihologic. Introspecţia <lasică Istoricii psihologiei sînt unanimi în părerea că introspecţia clasică îşi îa începuturile în cercetările timpurii ale Iui W. anume senzaţiile au rămas acea constantă «materie» a tuturor descrierilor conştiinţei. Deşi menţiona de nenumărate ori c4 în ceea ce priveşte introspecţia.care poate fi caracterizată numai din punctul de vedere al fizicii. ci şi cunoaşterea din activitatea proprie.Concepţia lui Titchener este caracterizată printx-un senzualism dur în ceea ce priveşte tratarea conştiinţei. Ar fi o eroare să susţinem că introspecţia este o fotografie a trăirii psihice şi că în prelucrarea acestei teorii nu era prezentă ipoteza şi interpretarea. pe care el le-a primit. Âuto-observaţia este observaţia. Dat fiind faptul că cu timpul viziunea ştiinţifică a lui Wundt a suferit anumite schimbări. Reflexia — ca o însuşire de a reflecta propriile noastre procese sufleteşti — este confundată pe alocuri de autor cu logica pură. Wundt (1832—1920). sentimente. Obiectul de studiu al psihologiei. gîndirea etc. încearcă să demonstreze că psihologia experimentală. Avenarius. ce stăpînea măiestrit senzaţiile. face distincţie între introspecţie şi aşa-zi-sa au tooib serva ţie «naivă».voinţă. ci este conştiinţa propriei noastre funcţii psihice. Greşeala pe care o făceau subiecţii relatînd despre obiectul (stimulul) percepţiei. sentimente. Ca rezultat al acestei reflexii. care stabilindu-se Ia şcoala dinWiirzburg (1901—1905). ţinutul reprezentărilor. realizată din punct de vedere psihologic. susţinjnd că subiecţii antrenaţi special şi care au acceptat punctul psihologic de vedere. atunci cînd se cerea să caracterizeze însăşi percepţia. fără prezenţa unei orientări speciale a observatorului. din încercările vieţii. destul de liberal. totuşi. § 4. cît şi pentru dările de seamă indirecte (cu excepţia elementelor şi esenţei lor senzoriale). Ca apoi. în realitate. gîndurilor. in esenţă. percepţia operaţiunilor propriei noastre minţi. este un simţ al subiectivi taţii noastre generale. realizate în laboratorul său din Leipzig.. se reducea la faptul că introspecţia. Titchener (1867—1927) să susţină că rezultatul introspecţiei este. Introspecţia este. apare o serie nouă de idei. mai' tîrziu. de asemenea. Anume Titchener supune introspecţia celor mai mari restricţii. lipsit de anumite ipoteze preventive si interpretări. în esenţă. devenind inutilă din punct de vedere funcţional din cauza acestui pedantism dur. ea nu poate depăşi prin natura ei limitele descrierii pure. desi e valoroasă în esenţa sa. în care îi cunoaşte pe alţii. El. Wundt a fost. re-zervînd loc în introspecţia formală atit pentru retrospecţie. După părerea lui Locke. In acest caz datele introspecţiei sînt absolut veridice. W. ce nu are contact cu realitatea. lipsite. Anume pe această bază psihologia lui Titchener a fost numită psihologie existenţialistă. interpretări. reacţiile şi memoria. Incercînd să formuleze principiile studiului conştiinţei. § 3. datorită căreia conştiinţa se sesizează nemijlocit pe sine însăşi printr-un act de autoreflectare. pe care le consideră nişte presupuneri lipsite de un caracter pozitiv. cît prin punctul de vedere din care-1 studiază: anume experienţa (senzaţiile) constituie obiectul de studiu al tuturor ştiinţelor. Anume această concepţie i-a permis lui E. de o valoare funcţională pentru organism. precum şi modul de formare a diverselor judecaţi. care nu-s altceva decît nişte imagini ale lumii externe. ceea ce subiecţii nu reuşeau so facă. Interzicînd cu stricteţe utilizarea în cadrul introspecţiei a oricăror semnificaţii. care încearcă să primească de la subiecţii special pregătiţi o dare de seamă introspectivă asupra ţp-oceselor gfndwii. ce aveau mai mult un caracter iformal). o sujîiă a experienţei. dependentă de subiectul ce o trăieşte. Kuple. considerinid-o ca fiind dependentă de sistemul nervos. dar şi de o semnificaţie aparte pentru psihologi. Toate ele în ansamblu pot fi studiate numai prin intermediul introspecţiei — ca o autoobservaţie a trăirilor psihice reale.

în condiţiile aplicării diferiţilor stimuli. cînd este dereglat mersul obişnuit al acţiunii şi apar probleme ale această cauză tot mai mulţi psihologi (W. Bretano şi alţii subliniau că numai datorită observării ştiinţifice a conştiinţei a fost posibilă descoperirea faptului că con-ştiinţa nu constă din-elemente stabile (ca senzaţiile. valoroase: ea ne dezvăluie experienţa stărilor interne. autoevaluare. Anume funcţia şi conţinutul constituie. accesibile studiului introspectiv. preocupată de construirea scalelor sensibilităţii. erau prezentate ca mărimi variabile. Pentru psihofizică stimulul este o mărime invariabilă. motivîndu-1 prin argumentul că sîntem conştienţi doar de rezultatele gîndirîi. ei căpătau de la observatorii special antrenaţi date cu . Reprezentanţii acestei şcoli psihologice considerau că au descoperit cu ajutorul introspecţiei un nou fel al elementelor psihice. F. încercînd să stabilească relaţiile existente între percepţie^şi procesele fiziologice din creier. In acest caz introspecţia clasică. Completînd procedeul fracţionării cu controlul cronoscopic. L credea în existenţa a doua feluri de date introspective: fenomene şi elemente. aplicînd principiile sale formale. mecanisme.privire la calităţile senzaţiilor. cînd. Deci. cînd se analizau datele experienţei nemijlocite a omului. Kiiple. în timp ce senzaţiile. De asemenea. consacrată percepţiei mişcării. Wertheimer constată că. care şi aşa e evident că există ca fenomen al conştiintei. Studiul introspectiv este utilizat şi în descrierea psihofizicii durerii. ci un fenomen al conştiinţei. el dă o denumire nouă metodei: «introspecţia experimentală sistematică». Studiind condiţiile apariţiei percepţei mişcării. psihologii americani considerau că introspecţia poate permite de a studia momentul conectării conştiinţei atunci. modalitatea de sesizare a aspectelor cantitative şi calitative de influenţă a stimulilor. sînt utilizate pentru a instrui diferite grupe de specialişti din anumite domenii ale industriei. Astfel G. neglijaţi. aşa cum procedează behaviorismul ciasie. deşi mulţi critici le incriminau că au creat o şcoală a gîndi-rii fără imagine. care este formulată subiectului pînă Ia începerea procesului gîndirii. precum şi a dezvăluirii varietăţilor calitative ale trăirii de către om a durerii. criticării principiilor introspecţiei clasice. Chiar şi în prezent psihofizică. K5hler) încep să utilizeze termenul de fenomene atunci.perioadă de 'timp destul de îndelungată adepţii introspecţiei psihofizice susţineau că observă şi măsoară senzaţiile. adaptării la noile condiţii ale mediului. Dar anume aici e momentul oportun de a studia cauzele mişcării percepute de subiect. Pentru aceasta introspecţia trebuie controlată şi suplimentată cu mijloace obiective. Psihologia porneşte de la fapte (de conştiinţă şi de conduită). ce nu-s în stare să reflecte adecvat diversitatea şi nuanţarea vieţii efective. evitînd toate noţiunile oe se asociau cu introspecţia clasică. mai ales. formei. In cazul stimulului discret. orientate conştient asupra scopului. Fechner rezolvă în aspect psihofizîc problema sensibilităţii organelor de simţ. exprimate în judecăţi de genul «mare—mic». dar e cazul să nu uităm că ele nu conţin adevărul gata făcut. Wertheimer. ce ia locul introspecţiei. Către 1915 Kiiple. Pornind de la ipoteza că organismul este înzestrat cr lon^tiinţă pentru a-şi perfecţiona funcţia sa adaptivă. să stabilească şi să descrie relaţiile existente între intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei. ci trebuie să cercetăm — aplicînd diverse metode—şi conţinutul psihologic intern. marchează o nouă etapă în procesul modificării introspecţiei. adică urmează a fi interpretate. ce s-a declarat un duşman înverşunat atît al psihologiei funcţionale. O . caracteristic' majorităţii psihologilor timpului. dar nu a descrie conţinutul percepţiei. Şcoala de la Wiirzburg a utilizat. deoarece se considera că nimeni în afară de el nu ne poate dezvălui tainele conştiinţei. Anume din tratarea conştiinţei ca element esenţial pentru conceperea procesului adaptări* omului la mediul ambiant îşi ia începuturile behaviorismul lui Watson. Meritul lor constă.şi concluziile incluse în darea de seamă introspectivă. în timp ce elementele se pot observa imediat şi direct. fără de care conduita nu poate fi înţeleasă just. In ştiinţă nu poţi conta numai pe virtuozitatea analitică a subiectului. mişcarea percepută vizual nu este un fenomen fizic. § 6. mişcarea poate fi sesizată de subiect chiar şi atunci. rnodifi-cînd metoda introspecţiei. imaginile). Anume din ţa «eistă metodă nu poate şi mi trebuie să !ie totalmente respinsă. Freud. care încerca să observe legăturile cantitative existente între elementele sufletului şi corp. Anume pe baza datelor introspecţiei provocate Alfred Blnet formulează vestitul postulat «Gîndirea este o activitate inconştientă a psihicului». aplicînd introspecţia în studierea experienţei senzoriale a omului şi posibilităţilor organelor lui de simţ. aplicînd diverşi stimuli. ajuta să se formuleze legităţile fundamentale ale percepţiei mişcării. datele introspecţiei trebuie considerate ca fapte. Psihanaliza a demonstrat cum faptele de conştiinţă imediată (relatate de subiect ca un pur adevăr) pot cuprinde şi aspecte de «falsă conştiinţă» datorită mecanismelor de raţionalizare. In multe cazuri datele introspecţiei. care după părerea lut S. motivaţie. Anume din această cauză observatorul trebuie să fie bine pregătit pentru ca să poată furniza date veritabile. încercînd. încrederea în datele furnizate de observator era absolută. impusă de cercetător. oît şi a introspecţ ioni sinului. Datele introspecţiei pot fi uneori tot atît de fidele. 17. ci din anumite acte intenţionale. dependente. introspecţia furnizează informaţii. obiectul-'stirnul nu se mişcă. calificîndu-le ca elemente ale conştiinţei sau chiar ca însuşiri ale senzaţiilor. Introspecţia in'psihopatologie . detectată prin intermediul introspecţiei. Observaţia fenomenologică Publicarea în 1912 a lucrării lui M. concentrinduse asupra diversităţii fenomenelor psihice studiate. deoarece în anumite domenii ea poate fî -de neînlocuit. Introspecţia pslhofizică Acest fel al introspecţiei a tronat în psihologia experimentală ■un secol intreg şi nu şi-a pierdut importanta nici pînă astăzi. urmaţi apoi de descrierea observatorului.rvinist al cuvântului) s-a aflat un timp sub influenţa introspecţiei experimentale. deşi în realitate. Ar fi cazul să menţionăm că combinată cu studiul comportamentului. Chiar şi psihologia funcţională americană timpurie (ce tindea să fie practică în sensul d3. psihofizică. după părerea lui. introspecţia provocată. Anume această observaţie. totuşi. stabilirii pragurilor sensibilităţii dolore. adoptînd poziţia filosofică dualistă şi paralelismul psihofizic. ca şi indicaţiile unor aparate electrice moderne. Anume psihofizică. Caracterizînd prioritatea introspecţiei. metoda introspecţiei înlesneşte corn--paraţia între modul de conştientizare a unui fapt şi comportarea efectivă: sînt semnificative şi erorile introspecţiei. Deci. Mai tîrziu această observaţie fenomenologică (cu tălmăcirea ulterioară a cauzelor) devine acea tehnică de studiu. a demonstrat că § 5. considerînd că funcţiile pot fi observate numai retrospectiv. ce se referă la sensibilitatea diferitelor organe de simţ. arătând pe baza ei minusurile explicaţiei asociaţioniste ale judecăţii şi rolul secundar al imaginii. pe care ni le poate furniza introspecţia. ar fi recurs Ia descrierea mişcărilor percepute. Latura externă a conduitei nu determină univoc conţinutul psihologic intern: anume de aceea nu ne putem mărgini numai la consemnarea formei externe a acţiunii. şi nu de mecanismele ei. de fapt. acceptată în acea perioadă. stabilind conexiunile necesare cu întreg contextul vieţii şi activităţii omului. ei au descoperit dependenţa gîndirii de instrucţie (problema). cele două feluri de date despre conştiinţa. a fost dominată o bună bucată de timp (1860—1910) de introspecţia clasică. nu sînt accesibile studiului introspectiv. Ba-zîndu-se pe teoria paralelismului. în aceea că. utilizează datele observatorilor în privinţa experienţei senzoriale proprii. considerată element al gîndirîi.

poate sesiza numai fenomenele psihice conştiente. XVII. care studiind amănunţit conştiinţa se străduie să treacă peste pragul ei tot ceea ce a fost uitat. duce ia denaturarea conţinutului trăirilor psihice. Rubinştein. se consideră că din asocierea sau insumarea . a fost semnalat pentru prima dată de 'Aristotel. In acelaşi timp. încercînd să stabilească astfel modalităţile de refulare a unor idei din inconştient în sfera conştiinţei. după opinia lui S. XIX) în rnod subiectivist. luîndu-se ca element de bază senzaţia. i-a determinat să substituie noţiunea prin «introspecţia experimentală». Psinologia introspectivă. Obiectul introspecţiei — conştiinţa—este de acum considerat una din modalităţile . PSIHOLOGIA ASOCIAŢIONISTA Unu! dintre cele mai vechi şi mai influente curente în istoria gîndiriî psihologice este psihologia asociaţionistă sau asociaţionis-mul. el. care au fost obţinute în psihofizicâ. Aristotel nu numai a remarcat reprezentările ca un nivel specific al activităţii cognitive. datorită studiilor întreprinse de P. explică orice acte. Şi din acest timp metoda verbală (din care îşi ia începutul psihanaliza). o reacţie. de fapt. care efectuează observaţii asupra subiectului. Această perioadă se caracterizează prin schimbări esenţiale In viaţa socîal-politică a ţărilor europene şi apare tn faţa noastră ca . S. Watson a fost acela. antiuman: pornind de Ia prezumţia conştientizării bolii de către pacient. ce duce Ia camuflarea adevăratelor motive ale acţiunilor omului. adică indicarea obiectivelor observaţiei sub forma cuvintelor utilizate.^ Fenomenul asociaţiei. Janet. EI a elaborat ipoteza despre aceea că reprezentările se leagă între ele după legi lixe. Informaţia respectivă analiticul o primeşte de la pacient. s-a văzut obligată să se preocupe adăugător şi de problema conştiinţei. din a căror asociere rezultă reprezentăr ile. Anume acest neajuns al introspecţiei. pînă la conştiinţă ca o noţiune cercetată şi descrisă " cu ajutorul operaţiilor observaţiei. alteia — invers: întrebări orale Ia care se cer răspunsuri scrise). el a pus prima piatră în temelia uneia dintre cele mai puternice teorii psihologice —celei asocia ţioniste. în timp ce inconştientul este studiat prin tehnici mijlocite. la rîndul lor. Rubinştein. spre o psihologie «obiectivă* a comportamentului (be-haviorism). pe care. considerînd-o extrem de pedantă şi nesigură din punct de vedere ştiinţific. unicul mod de tratare se reducea la ameninţări. a avut o mare rezonanţă in timp. cu toate că însuşi termenul «asociaţie» încă lipseşte. care. şi pentru care sînt inaccesibile stările afective intense. poate fi caracterizată ştiinţific ca un proces fizic. fără metodă introspectivă. apoi Aristotel a demonstrat că cu aceste forme nu se epuizează lucrul mecanismului cognitiv. pedepse. în descrierile fenomenologice ale percepţiei şi într-o anumită măsură în psihologia socială şi filosofia psihologică. Be-haviorîsmul a înlocuit responsabilitatea subiectului cu cea ă experimentatorului. copiilor. lărgind pe această cale posibilităţile observaţiei psihologice: se pot efectua observaţii şi asupra subiecţilor neinstruiţi. întîlnite de psihologia introspectivă. Echivalentul introspecţiei este deja prezent numai In raporturile psihofizice despre datele senzoriale. subliniat de majoritatea psihologilor contemporani.. cînd aceste două ţări devin centre ale filosof iei şi ştiinţei progresiste. c) contrast. interviu] şi cuşeta sînt utilizate ca mijloace specifice ale introspecţiei. Introspecţia şl raportul verbal G. ■ Capitolul //. Z. Dacă pî-nă la el în procesul cognitiv erau evidenţiate numai două laturi — senzaţiile şi gîndirea. se bazează psihologia generală. Anume acest sens psihologic inobiectivabil al psihologiei introspective a generat mişcarea spre o psihologie fără conştiinţă. ce au dus la dizolvarea ei ca o direcţie de sine stătătoare a ştiinţei psihologice.inconştî-enluluî. contribuind astlel Ia descoperirea legităţilor fundamentale ale activităţii psihice. Dar in accesibilitatea pentru studiul introspectiv a factorului afectiv. Rignano. fiind redusă la o simplă reacţie comportamentală. care. (protesta nu atît împotriva introspecţiei ca metodă. Un rol important în acest mecanism îl au reprezentările. dat fiind caracterul lor evident ce nu putea fi negat. ca metodă separată de studiu dispare complet. . sta-bilindu-se atrt cauzele ce le provoacă. după care aceste legături se formează. pot fi reduse Ia următoarele. ci observare şi descriere. animalelor. Aristotel a propus şi o clasificare a legăturilor după: a) contiguitate. unui obiect de studiu imposibil de transformat într-un fapt ştiinţific. totuşi. oferind în procesul analizei diferite asociaţii. Anii 30 ai secolului XX aduc schimbarea considerabilă a cori-. rezervează un loc aparte acelor date ale inlrospecţiei. Descrierea verbală. fără introspecţie psihologia experimentală behavioristâ. totuşi. Concluzii ■ Dificultăţile teoretice şi practice. Şi în zilele noastre se simte influenţa ei asupra reprezentărilor despre aptitudini. De aceea el se vede nevoit să înlocuiască introspecţia prin raportul (descrierea) verbale. Acest curent relevă ca fenomen central şi fundamental în formarea şi manifestarea proceselor psihice fenomenul asociaţiei. Freud. în Anglia şi Olanda. după cum susţine pe bună dreptate E. b) asemănare. «introspecţia provocată». motivînd înlocuirea prin deosebirile existente între aceste două metode.realităţilor psihice ca şi aptitudinile. Prin ipoteza sa despre legăturile dintre reprezentări şi despre legile. şi deci la denaturarea adevărului ştiinţific. ce este posibilă numai datorită introducerii acţiunii in cîmpul observaţiei obiectului reflectat In conştiinţă. ca o metodă bazată pe înţelegerea unui psihic izolat de existenţa lumiî materiale. a generat neajunsul fundamental al introspecţiei. de fapt. Asocîaţionismul consideră că orice proces sau formaţiune psihologică superioară este rezultatul unui lanţ sau al compoziţiei asociative. § 8. nu face altceva decît să-şi analizeze conştiinţa. Astfel. rit şi modalităţile lor de tratare. studiind fenomenul dedublării personalităţii. înlocuind introspecţia prin raportul verbal. Explicarea laturii psihice a omului. în protocoalele pacienţilor cu dificultăţi psihice. lanţuri.(in terminologia aristoteliană — «fanteziile»). îmbinarea metodei introspecţiei cu tehnicile mijlocite a creat posibilitatea de a dezvălui si a descrie în psihopatologie simptomele multor boli psihice.Psihopatologia. Posibilităţile reduse ale introspecţiei. respingînd introspecţia. conform căreia ea modifică obiectul prin însuşi actul observaţiei. Deşi. ajunge Ia concluzia că e posibil concomitent de a primi dări de seamă introspective de la două persoane conştiente (uneia —oferindu-i întrebări în scris şi cerîndu-i răspunsuri orale. Aristotel a descoperit ca obiect al cercetărilor ştiinţifice domeniul reprezentărilor. numite peste secole legi ale asociaţiei. Cu toate rezervele existente. ţinutului noţiunii de conştiinţă: de la conştiinţă ca un depozit al experienţei. considerîndu-le sinonime cu «metoda de Ia Wurzburg». legată de numele lui. In această descriere pronunţarea şi scrierea cuvintelor pot fi prezentate ca două acţiuni diferite dacă nu este indicată identitatea lor în cadrul situaţiilor experimentale. Mai' târziu M. raportul verbal ca metodă introspectivă nu este. reflexologia şi-ar pierde semnificaţia ştiinţifică. Numai spre finele sec. realizînd o autoobservare neconiştientizatâ de el. Astfel. deoarece anume introspecţia ne ajută să interpretăm mai amplu datele lurnîzate de alte metode de studiu. S. funcţiile şi actele psihice. Watson. introspecţia ca o tehnică specială.senzaţiilor rezultă percepţiile. Bolile psihice erau tratate o perioadă de timp (pînă în sec. prin considerarea conştiinţei o realitate internă şi exagerarea rolului factorului intern în determinismul fenomenelor psihice. Următorii paşi spre constituirea asociaţionismului au lost făcuţi abia în sec. In fond..prin reducerea studiului ştiinţific la o simplă descriere fenomenologică devine posesoarea unui sens psihologic. fiind asociate dau conceptele ce~~se~corelează asociativ în^jiidecăţi etc. Tinzând să creeze o psihologie fără conştiinţă. XIX psihopatologia devine o disciplină cu adevărat psihologică. cit impotriva utilizării cuvintelor subiectului numai în sensul dorit de experimentator. deşi nu este preocupat de principiile introspecţiei clasice. care a exclus introspecţia din psihologie. aceste protocoale introspective furnizează anumite date despre conştiinţă. reflexul condiţionat etc. care. procese şi însuşiri psihice prTn mecanismul" asociativ. ca o sesizare directă a unei realităţi psihice. oamenilor alienaţi. Tirnpul a mărit considerabil distanţa ce ne desparte de interpretarea veche metafizici a introspecţiei ca o reflectare pasivă a unor fenomene. pledează pentru observaţia internă ca o condiţie necesară a autocunoatşterii. fiind iniţial preocupată de problemele. Prince.

Din această încercare au luat naştere ideile. Ea era menită să încheie tabloul mecanicist al lumii. numai lanţuri ale mişcării în «spiritele animalice». creată de interacţiunea corpurilor materiale. ci ele urmînd legile generale ale mecanicii se formează sub formă de şiruri de fenomene corporale. Se consolida concepţia «omului firesc (natural)». cînd «ideile. XVII se presupunea că comportamentul reglat de ea nu corespunde comportamentului intelectual. la unii oameni se unesc în aşa fel. XIX se considera veşnică. nici Hobbes. Tn unele situaţii ele sînt determinate de scop. Se considera că în asociaţia. XVII asociaţia capătă o însemnătate cu adevărat deterministă datorită faptului că la baza ei a fost pusă combinarea mecanicistă a proceselor corporale. Ambii stăteau la începuturile psihologiei asociaţioniste. Hobbes încearcă să traducă în limba mecanicii lui Galilei şi celelalte noţiuni psihologice. Această învăţătură a devenit o premisă a concepţiei despre senzaţii (percepţie). determinîndu-i mecanismul şi senzualismul. apoi asociaţia indică proiecţia inţracorporaiă a contactelor precedente câ bază a stocării şi reproducerii experienţei: Acest mecanism. In lupta cu aceste concepţii a luat naştere iluminismul.care mai înainte apăreau senzaţiile. care pînă la sfîrşitul sec. «Ele. intuiţiei intelectuale. au fost precursorii acestui curent Des-kartes (1596—1650). Schimbările soci al-economice dădeau naştere la noi forme ideologice. Hobbes şi Lock capătă dezvoltare învăţătura despre cele două categorii de însuşiri. De atunci termenul «asociaţie» devine unul dintre cei mai des folosiţi în lexiconul psihologic. Procesele cognitive superioare (spre deosebire de cele senzorial-asociative). /¿$'$^00 UnlverHiaiea do fr/st din Moldo»» BIBLIOTECA Prin asociaţii ca o îmbinare nenaturală de idei Locke explică prejudecăţile religioase. Prin reflectare Descartes înţelege reflectarea «spiritelor animalice» de la creier spre muşchi dupji tipul reflectării razei de lumină. Schimbările economice adînci au dus la sfîrşitul secolului la revoluţia politică din Franţa. Legăturile dintre reprezentări sînt de două . Feudalismul german puţin cîte puţin ceda poziţiile. şi ele timp de două secole au dominat în teoria psihologică. să le rupă în numele raţiunii. şi totodată. dar apar în timpul ac(iunii lor asupra organelor de simţ). apoi sufletul. care. şi. Apariţia noţiunii de reflex este rezultatul introducerii în psihofiziologie a modelelor. Spinoza (1632—1677). Spinoza -formulează legea asociaţiei încă şi mai clar decut Hobbes: «Dacă corpul omenesc a fost supus o dată influenţei din partea a două sau mai multe corpuri. construcţia ei pur mintală.gîndurilor în funcţie de faptul ce a simţit mai înainte corpul. contururile generale ale acestei noţiuni sînt schiţate foarte distinct. Senzualismul şi empirismul sînt în raport cu raţionalismul şi apriorismul principalele învăţături.de senzaţie aparţinea sferei contactului nemijlocit al organismului cu corpurile externe. principiile superioare ale acestei interacţiuni nu sînt accesibile conştiinţei. conform teoriilor asociative ale sec. XVII şi care a întruchipat principiul formal al egalităţii burgeze. indiferentă faţă de determinarea corporală. la originea apariţiei şi dezvoltării asociaţionismului. Considerindu-le cauza majorităţii (dacă nu a tuturor) erorilor din lume. care permit de a-1 considera pe Descartes unul dintre precursorii asociaţionismului. în altele nu sînt determinate de nimic.— sînt. Cu toate că termenul «reflex» la Deskartes lipseşte. Legăturile între idei după asociaţie. în . care a transformat Anglia într-o ţară foarte puternică. In sec. Locke chema pedagogii şi politicienii să preîntâmpine apariţia asociaţiilor. Hartley. introducînd aici si comportamentul fiinţelor vii. care ia fel se baza pe concepţia mecanicistă asupra naturii şi pe interacţiunea elementelor ei. Se . porn/nd de Ia principiul reflectoric.corpul lui imaginile obiectelor». probabil. e de notat că această învăţătură apare încă în filosofia lut Democrit. In sec. care urmează unul după altul în acea ordine. deloc apropiate.» Această lege a permis 'înţelegerea desfăşurării mişcării .feluri. Peste un secol.forma gîndirea psihologică. antagonismele dintre şcolile filosofice şî partidele politice. Newton a terminat construirea modelului mecanicist al lumii. Cei care stau la originea acestei dezvoltări. Hobbes (1588—1679). Legile asociaţiilor şi sferele de acţiune posibile ale lor au fost ■studiate încă de gînditorii indieni şi greci. Astfel de legături se considerau însă în acel timp deosebite de ordinea stabilită de raţiune. Asociaţiile apar ca urmare a întîmplării sau obişnuinţei şi nu au o bază raţională. imaginîndu-işi ulterior unul din ele. In sec. Dacă noţiunea. Anume în această atmosferă se . ca şi mecanismul reflexului. Sec. odată puse în mişcare. era considerat independent de activitatea sufletului. La el asociaţiile devin un început universal al vieţii psihice. care se confruntau cu concepţiile teologice asupra lumii. Locke le contrapunea legăturilor pe baza raţiunii şi rolul primelor în mecanica generală a vieţii sufleteşti o aprecia ca dăunătoare. Locke trata mecanismul asociaţiei ca şi Descartes. Asociaţia. Dar nici Descartes. Reflexul înseamnă reflectare. . Printre cele mai mari descoperiri ale sec. XVII se numără şi dezvăluirea naturii reflectori ce a comportamentului. Noţiunea de reflex a apărut în fizica lui Deskaries. Ele fot timpul o urmează una pe alta. va fi pusă la baza psihologiei aso-ciaţioniste a lui P. Hobbes. «Oricine trece de la un gînd la altul.presupunea că conştiinţa la nivelul asociaţiilor urmează după acea ordine a iritanţilor externi.Descartes separa categoric de această reproducere mecanicistă. încît este foarte greu de a le diviza. care a fost fixata de structura dinami : că a. de îndată ce una dintre aceste idei pătrunde în mintea omului.o epocă de cotitură în dezvoltarea concepţiilor asupra psihicului. El era îndreptat împotriva a tot ce împiedica dezvoltarea ştiinţei şi a concepţiilor ştiinfiţice asupra lumii. XVIII. Numele lui întotdeauna era legat de numele lui Locke. presupunerea faptului că legăturile dintre reacţiile muşchilor şi senzaţiile care le provoacă pot fi schimbate. formată în sec. nu sufletul formează asociaţiile. apoi împreună apar toate ideile legate între ele». organismului.— adevăraţii creatori ai modelului mecanicist al asociaţiei — încă n-au găsit un termen corespunzător pentru ea. Ideea preconcepută a lui Locke împotriva asociaţiilor ca legături. spre deosebire de el. Aşadar. In ele Locke vedea «o formă a demenţei». XVII în lucrările lui Descartes.. El a fost propus de Lock în 1790. primul i-a acordat ultimei putere asupra fenomenelor sufletului. şi prin aceasta poate fi schimbat şi îndreptat (orientai) într-o direcţie dorită şi comportamentul. înţelese ea sufleteşti.— scria Locke despre asociaţii. după cum s-a menţionat. n-a devenit deocamdată o categorie generală. XVIII a fost marcat de consolidarea şi dezvoltarea ulterioară a relaţiilor capitaliste în ţările înaintate. opuse raţiunii. a fost însă învinsă. Ele sînt observate atunci. Reprezentările legate între ele formează gîndurile. apare şi ideea legată de ea: iar dacă în aşa mod sînt unite mai multe idei. . Dar si în-al doilea caz poate fi observată o orientare concretă şi dependenţa unui gînd de altul. însă. Modele pentru schemele sale deterministe ea lua din mecanica newtoniană. nici Spinoza.primare (obiective) şi secundare (care nu sînt specifice obiectelor. A avut loc revoluţia industrială. continuă să se mişte pe căile cu care s-au obişnuit». încă n-au căpătat o explicare deterministă. îndată îşi va aminti şi despre celelalte. Locke (1632 —1704). însă (dacă nu luăm în consideraţie învăţătura lui Hobbes). formate sub influenţa principiilor opticii şi mecanicii. XVII. aşa cum apare ea la mijlocul sec. Ele pot fi cunoscute numai pe calea superasociaţiilor datorită «luminii raţiunii». în funcţie de faptul cum obişnuinţa a aranjat în . . Descartes întreprinde o încercare de a explica o particularitate fundamentală a comportamentului fiinţelor vii — însuşirea de a învăţa .

Hartley (1705— 1757). Hartley descrie foarte detaliat actele motorii. Hartley recunoştea numai două puteri motivaţionale: satisfacţia (plăcerea) şi suferinţa. care au fost percepute . Dar. apar ^contiguitatea în timp şi frecvenţa repetărilor. sînt cuvîntuî şi gîndirea abstractă. Teoria lui Hartley. ci se transmit după aceleaşi legi ale mecanicii newtoniene organelor motorii. Corespunzător. amploarea şi noutatea obiectului»? De ce el a irosit 18 ani pentru argumentarea ipotezei sale? Caracterul ei într-adevăr novator exprima consecutiv explicarea materialistă a proceselor psihice inconştiente şi extragerea din mersul lor legic a tot ce se consideră activitatea unicală a conştiinţei. Hartley scrie despre marea «complexitate. în felul acesta. ci din procesele interacţiunii materiale. atunci. nici reprezentarea despre aptitudinea ideii de a se excita după asociaţie nu erau ceva nou. care include alături de mecanismul perceptiv (aferent) şi «dispozitivele* musculare ce-i sînt alăturate. Şi fiindcă procesele psihice erau recunoscute ca indivizibile de baza lor fiziologică. Acest gînd cuprindea comportamentul întregului organism — de la perceperea vibraţiilor în mediul extern prin vibraţiile nervilor şi a substanţei creierului spre vibraţiile muşchilor. Aceasta permite de a recunoaşte. pe care se bazează învăţătura despre asociaţii. a fost nespus de mare. şi numai după aceasta el îndeplineşte această faptă după propria dorinţă. Hartley se considera pe sine adversar al materialismului. Ca şi Hobbes. Hartley — pe cea a lui Newton. care rămîn. spre deosebire de ea. Dar fiindcă iniţiale erau considerate vibraţiile mari. indivizibilităţii unuia de altul. sau sistemul nervos — a treia cale nu exista.fenomenelor intelectuale superioare din cele senzoriale elementare. devine un sistem capabil să înveţe. invariabile la tot ce este întîmplător şi neesential. Hartley a extras din fizica lui Newton acele reprezentări. Spinoza şi alţii. şi nu unul dintre procesele psihice cognitive (după cum este tratată memoria în clasificările contemporane). nici pentru reflecţie. XVIII. şi numai după aceasta. cu scopul de a-i forma acestuia concepţii moral-religioase trainice şi prin aceasta să perfecţioneze societatea. influenţa lui Locke — în învăţătura despre* derivarea . după Hartley. cu care şi trebuie pe calea repetărilor şi pe baza legilor asociaţiilor să se unească sentimentele corespunzătoare. XVIII. pe urmele lui Leibniz. Asociaţio-nismul în a doua jumătate a sec. şi nu a părţilor lui componente. De ce. fără aceste impresii începe să provoace acelaşi act muscular. care au intrat stabil în psihofiziologia contemporană: a) ideea despre aceea că receptorul (organul de simţ) trebuie privit nu ca ceva aparte. care mijloceşte reacţiile ulterioare la noile influenţe externe. învăţătura lui Hartley este prima concepţie materialistă a inconştientului. care anterior era provocat numai de ele. prioritatea în elaborarea a două idei importante. Învăţătura despre vibraţiile mici explică apariţia ideilor prin deosebirea lor de senzaţii. provocînd şi în ele vibraţii. Sau sufletul. esteticii. analiza cauzală a trecerii de la actele elementare cognitive ŞL motorii la cele mai complexe nu lăsa loc nici pentru suflet. numai că sub o formă mai slabă. pe realizările medicinii şi neurofiziologiei. spre deosebire de alte obiecte fizice. Influenţa lui Spinoza s-a simţit în ideea echivalenţei psihicului şi fizicului. Ia om datorită unirii reacţiilor senzoriomotorii cu vorbirea. vibraţiile mici se păstrează şi se acumulează. Şi fiindcă obiectele aplicării acestor puteri nu puteau să apară decît din mediul înconjurător. Acţiunea materială asupra organelor de simţ nu se termină cu vibraţiile din substanţa creierului. comportamentul volitiv apare. Din. apoi la Berkeley şi Hume din mediatori ele devin obiecte. Cuvîntuî (baza lui fizică fiind vibraţia) se alătură (după asociaţie) impresiilor senzoriale. vizual etc. Toate acestea au intrat în sistemul lui psihologic sub influenţa unei intenţii pe cît de grandioase. Datorită acestui fapt organismul. la medicul englez P. care explică toată activitatea psihică. La fel de indivizibile. «lumea internă» a ideilor apărea ca o copie în miniatură a interacţiunii reale a organismului cu lumea externă. XVIII devine un curent dominant. care are propria sa istorie. de asemenea. Noţiunile generale apar pe calea desprinderii treptate de ia asociaţii. care nu se deosebea cu nimic de acţiunea cauzelor din lumea externă.— a actelor intelectuale şi volitive. şi produsele activităţii sale erau incluse într-un rînd cauzal strict. apoi psihologii orientării newtoniene ar fi fost nevoiţi să o inventeze. ea totuşi are loc. O astfel de concepţie era determinată de particularităţile vieţii politice şi ideologiei Angliei din sec. care apăreau în sistemul nervos sub influenţa «pulsărilor» din partea mediului extern. Mecanicismul şi senzualismul s-au reflectat foarte original în învăţăturile subiectiv-i dea liste ale lui Berkeley şi Hume.de el ca cele mai potrivite pentru rezolvarea problemelor psihofizice. fizică. ele la fel erau puse întro dependenţă univocă de caracterul vibraţiilor. La copil legătura dintre cuvînt şi faptă o stabilesc mai întîi maturii. " _' Hartley a fost un pioner în cercetarea rolului reacţiilor verbale în organizarea controlului volitiv şi dezvoltarea gîndirii abstracte. pe atît de irealizabile: pe baza unor legi precise să se înveţe a dirija comportamentul omului. Memoria—baza aptitudinii de învăţare—este capabilă de a' întipări şi reproduce urmele acţiunilor ulterioare. indiferent de situaţii. legate de distincţia nivelurilor activităţii nervoase. XVIII ea oferă unica posibilitate de a cunoaşte dinamica obiectivă a proceselor psihice.este apogeul teoriei asociaţioniste ă sec. Nici învăţătura despre dezvoltarea ideilor din senzaţii. Totalitatea de indicii permanente stabile se menţine ca ceva integral datorită cuvîntuluf. ci şi asupra eticii. In cazurile. Influenţa ei pe continent. după . După teoria lui Hartley. esenţa ei materialistă nu provoacă nici o îndoială. biologiei. care apare în acest caz ca factor decisiv al generalizării. iniluenţa lui Leibniz — în divizarea psihicului şi conştientului. Dar în condiţiile sec. Tendinţa de a scoate comportamentul organismului uman din începuturile materiale (legile fizicii) apropie învăţătura lui Hartley de psihofiziologia lui Descartes. Legile psihicului el le deducea nu din psihic. ci fiziologia creierului imaginată. b) îdeea despre aceea că mişcările muşchilor care urmează după excitarea receptorului pot avea ioc su© o formă inaccesibilă perceperii exterioare («micromişcărfo). Ia suflet ca noţiune explicativă. programa Iui Hartley prevedea selecţia şi prezentarea la «intrarea» sistemului nervos a obiectelor social valoroase.Pentru prima dată asociaţia se transformă într-o categorie universală. Dacă i a Locke «ideile senzaţiilor» serveau ca mediatori între conştiinţa şi lumea fizică. In afară de Newton la baza începuturilor învăţăturii lui Hartley stau şi alte personalităţi. Dar ce reprezintă trecerea excitaţiei prin centrele nervoase spre muşchi dacă nu reflexul? învăţătura lui Hartley este a doua încercare după cea a lui Descartes de a uni reflexul cu asociaţia. obiect al explicării devenea comportamentul organismului în întregime. Este real numai ceea. Sistemul nervos este un sistem supus legilor fizice. precum şi în Anglia. fără a apela. Odată apărute. nici pentru alte puteri extr a corporale. Ea se păspîmdea nu numai asupra psihologiei. Toate vibraţiile nervoase Hartley le diviza în două tipuri: mici şi mari. după Hartley. ele Berkeley şi Hume îşi propuneau să deducă .ce este dat conştiinţei sub formă de fenomene percepute nemijlocit. Nu schema lui Hartley era «adevărată». pedagogiei etc. Ca factori determinativi. ci ca o componentă a sistemului. cînd în timpul excitaţiei vibraţia în muşchi nu se observă. Dar cu toate că concepţia Iui conţine elemente teologice. ca şi la Descartes. Hartley se sprijinea. care co-irescpund fiecărui tip de senzaţii — auditiv. Cuvîntuî şi voinţa sînt indivizibile. conform lui Hartley. Cartea lui «Observări asupra omului» a pus începutul asociaţionismuhii clasic. Ea pentru Hartley este însuşirea generală şi fundamentală a organizării nervoase. Hartley menţiona că anume lucrările lui Hewton l-au adus la ideea principală —învăţătura despre vibraţii. formînd un «organ». Descartes se sprijinea pe fizica proprie.care nici' o realitate cognitivă nu mai există. Dacă n-ar fi existat ipoteza «wibratorie» a lui Newton. logicii. (A treia încercare a fost cea a lui Seoenov). Cele miei apăreau în substanţa albă a creierului ca nişte copii în miniatură (sau amprente) ale vibraţiilor mari în nervii coloanei vertebrale şi creier.

dar şi subiectul real — personalitatea integrală şi activă a omului. comparaţiile ştiinţifice. Anume relaţiile dintre ele formează lumea dimensională. Credinţa In necesitate este rezultatul obişnuinţei. Ca rezultat. XVII şi XVIII. Dimpotrivă.. Intre ele se formează relaţii de conflict. Cînd la răspînţia sec. dar este şi o dimensiune «energetică». Principala lui lucrare se numea «Psihologia. considerînd că altfel nu s-ar fi putut explica unitatea vieţii psihice şi izvorul primar. au început să se destrame. Dar. şi nu a corpului (organismului). a. Cînd noi privim nemijlocit în sine. medic. Reprezentările lui Hartley despre aceea că activitatea fibrelor nervoase este asemănătoare vibraţiilor strunelor. ocupînd o poziţie sceptică. cînd au apărut «Lecţiile. după cum ne învaţă Locke. Brown (1776—1820). despre aceste fibre. dispăreau nu numai obiectele lumü reale.începe de la analiza reprezentării despre spaţiul fizic cu scopul "de a demonstra că ea este o derivată din conştiinţă.lumea mecanicii lui Hewton. pe care se baza teoria asociaţionistă. a influienţat puternic psihologia europeană şi cea americană de mai tîrziu. determinată de trecerea unui proces în altul. prin acţiunile căruia numai pot fi restabilite legăturile dintre obiecte. Brown demonstra că metaforele poetice.Brown în Ioo de «asociaţie» foloseşte (ca şi Berkeley) terminul «sugestie». conţinutul conştiinţei. scrisă de T. ele se reţin reciproc. XIX situaţia începe să se schimbe. nu . influienţa unor cauze materiale. care le-a descoperit. In pofida încercărilor lui Berkeley şi Hume de a transforma asociaţia în însuşire imanentă a conştiinţei această concepţie explică legătura dintre fenomenele psihice prin acţiunea. concepută ca obiectiv dată (existentă). formate în sec. El a înlăturat reflecţia ca sursă . despre care comunică numai introspecţia. Cu toate acestea. El <a evidenţiat două tipuri de fenomene înăuntrul conştiinţei. Hume (1711—1776). Fiecare reprezentare are nu numai un anumit conţinut (în acest caz ea ar coincide cu «ideea» lui Locke sau «senzaţia» lui Condillac). totodată. în primul. Principiul contiguităţii ca apropiere spaţială. ca la Brown. urmează altul. li-cfndînd problema corespunderii imaginii obiectului extern. realizările creatoare au nevoie de un alt principiu explicativ. In felul acesta. cauzalitate.. Ele se înghesuie una pe bază fiziologică reală. De acest şuvoi de «idei». Analiza indicilor senzoriali.buie şă fie total sau parţial opuse. In Germania ideile psihologiei asociaţioniste s-au oglindit într-un mod deosebit în concepţia lui Herbart (1774—1641). nu poate fi cunoscut. renăscîndu-se sub formă de ■mahism. iniţial al spiritului ei activ. conform lui Herbart. Un rol important în argumentarea luî Brown a fost rezervat criticii învăţăturii despre aceea că ideile se combiită şi se reproduc datorită numai contiguităţii lor în spaţiu şi timp. cum tşi imaginau Hobbes. este construită. care nu avea o bază în nimic exterior. mişcării ş. învăţătura despre asociaţii pornea de la realizările noii mecanici. Afirmaţiile despre mecanismul nervos al asociaţiilor nu aveau o . Concepţia filosofică a lui Berkeley. In suflet nu este nimic iniţial. Mill. Această lume se mişc% în spaţiul ce există în afara şi independent de conştiinţă. experimentale. conform lui Hume. în al doîTea rînd. d. Trecerea gîndulul lui Newton de la perceperea mărului în cădere la sistemul cosmic urmează a fi explicat. creează «simfonia» vieţii psihice. care tratau asociaţia ca principiu imanent-psihic şl nu corporal-psihic al organizării şi desfăşurării legice a proceselor gîndirii şi volitive. primar—în aceasta Herbart îi urmează pe asociationişti. obiectiv. tactile. Mill (1773—1836) «Analiza fenomenelor raţiunii umane» (1829) apreciată. ca cea mai sinceră şi fără de compromisuri realizare a abordării mecaniciste a problemei psihicului de pe poziţiile asociaţionismului «dur». care contopindu* se după legile^ asociaţiilor. Realitatea. nu este nici o necesitate. «din idei»— copii ale impresiilor. Neajunsul metodologic al concepţiei lui Brown consta în faptul că legile asociaţiei erau considerate imanente conştiinţei individuale. a . Convingerea despre aceea că trecerea legică de la un factor de conştiinţă Ia altul este determinată de neurodinamică {înţeleasă sau cá mişcare a spiritelor animalice». poet. de obicei. Avînd un rol euristic important. care participa în mod necesar la construcţia imaginii obiectului. . dar această analiză îi servea lut Berkeley ca bază^ a doctrinei sale subiectividealiste despre aceea că esse est percipi— a fi înseamnă a fi în percepere (perceput). studiat. a fost publicată cartea lui J. Rămînea numai ■dinamica atomilor «psihici». părerea despre existenta a astfel de legături este un produs al asocierii. din impresii. XVIII şi XIX fiziologia a început să cerceteze acest mecanism şi caracterul interacţiunii părţilor lui componente. nu este de ajuns pentru a înţelege legăturile de conţinut din conştiinţă. a. Ea reprezenta concomitent raportarea la obiectul extern şi. . în afară de însuşirile conştiinţei. diferite. descris de Hume. experiment şi matematică» (1816). nemaivorbind despre lucrul creator al raţiunii umane. material. noi nu primim deloc ■nici un fel de impresii despre substanţă. în zona inconştientului. a devenit evidentă şubrezenia schemelor fiziologice (împrumutate din fizică lui Descartes. Impresiile şi ideile sînt divizate după indicii subiective: activitate. Acelaşi neajuns era caracteristic şi pentru alte încercări din această perioadă de a transforma schema asociativă cu scopul de a o interpreta «pur» psihologic. spre deosebire de aceştia. La J. unicu! instrument de analiză al căreia el considera introspecţia. Asociaţia nu este un produs al legăturii cauzale dintre obiecte.a cunoaşterii. Tot în anii 20 ai secolului trecut. musculare. care se schimbă una pe alta. se formează din diferite senzaţii—pur vizuale. care ne învaţă că după un fenomen.. şi. şi mai apoi din cea a Iui Hewton). D. care ar fi deduse. Cu ajutorul legilor fizicii newtoniene (care serveau ca model pentru psihologia asociaţionistă) era imposibil de explicat creativitatea lui Newton. Prin metafizică el subînţelegea premisele filosofice ale noului sistem psihologic. apare. Printre ele se numără şi «Lecţiile despre filosofía raţiunii umane» (1820). în prima jumătate a secolului trecut devine dominantă tratarea asociaţiei ca însuşire imanentă a raţiunii. care se tot îmbogăţeau cu noi date. Reprezentările trealta. Spinoza ş. sufletul. Berkeley (1685—1753) . mai întîi.» lui Brown. conform lui Hume. reprezentările despre substratul material (corporal) al asociaţiilor. De aceea el nu poate fi obiect al ştiinţeL In această calitate apar fenomenele accesibile observării — reprezentările. m. fiziologia lui Hartley şi a altor asociationişti cedează altor învăţături. filosof. la care se atribuie (după terminologia contemporană) senzaţiile. sau ca vibraţie a fibrelor nervoase) a rămas dominantă. Ideile (factorii de conştiinţă) depind de impresii (alţi factori de conştiinţă) şi urmează unul după altul conform unor legi stricte. Herbart elaborează învăţătura despre «statica şi dinamica reprezentărilor». argumentată pe nou prin metafizică.anunţat ca obiect unic al cunoaşterii experienţa. Unicul lucru ce-! observăm sînt imaginile percepţiei. tind să se menţină în *spaţiul vital» al conştiinţei şi să nu fie împinse în afara lui. din reflecţie. conform lui Hume.prin «asociaţie». Psihodinamica reprezentărilor este . Sub influienţa fiziologiei noi. Pornind de la această premisă. Astfel de cunoaştere. cunoscută cu ajutorul senzaţiilor. nu puteau fi acceptate în epoca cunoştinţelor reale. era identificată cu înseşi aceste senzaţii. asociaţia nu are la bază nimic. abor da particularităţi ale perceperii puţin studiate în teoriile precedente. Hume a schimbat această noţiune a lui Locke. în lucrarea sa «Noua teorie a văzului» Berkeley (1709) a opus spaţiul geometric cunoaşterii senzoriale despre relaţiile spaţiale. emoţiile. «Ideea senzaţiei» lui Locke era de natură dualistă. Această tratare a asociaţiei a fost expusă în diferite lucrări. In tabloul dinamicii proceselor asociative. de obicei. ci prin «sugestie»: o reprezentare a «sugerat-o» pe alta. scria el în «Cercetările despre cunoaşterea umană». Experienţă. putere şi alte calităţi. după Berkeley. el păstrează noţiunea de suflet. nici despre alte noţiuni.' La începutul sec. conform lui Brown. formei ei. rînd.

Produse ale lor sini senzaţiile. J. fiul lui J. Mill şi Beneke. percepţia. adică drept fenomen ce se epuizează prin aceea ce-i este dat subiectului. în experienţa generaţiilor precedente: Apreciind rezultatele dezvoltării psihologiei asociaţioniste în întregime. în afară de fenomenele conştiinţei. reţinerea (păstrarea) impresiilor şi aptitudinea de a Ie reproduce cu ajujorul numai a forţelor spirituale. după cum considera Spen-oer. experienţa posibilă. psihologia este numai o ramură a fiziologiei. avînd un domeniu propriu de cercetare. Psihologia asociaţionistă nu dispunea de mijloace pentru explicarea vieţii spirituale. de care individul este conştient. la ideea gradării reprezentărilor şi dinamicii lor. inclusiv eoncepţiile lui Herbart (şr altui filosof german -r~ Beneke) s-a manifestat în. Mill analizează într-un jnod critic şi înţelegerea obiectului psihologiei. etc. fiindcă în ea' nu pot fi aplicate metodele matematice. Cu ajutorul lor se formează toată activitatea intelectuală. Apă-rind psihologia asociaţionistă. Psihologia asociaţionistă are şi o însemnătate practică. El trage concluzia că nu există legi psihice de sine stătătoare. Fiind inspirat de tendinţa de a aduce în psihologie ceva asemănător cu investigaţiile din . La fel se abate de Ia asociaţionismul clasic şl A. în pofida realizărilor. abătîndu-se astfel de Ia asociaţionismul clasic. a fost numită de Herbart «masă aperceptică». iar apoi al acusticii (învăţătura despre vibraţii). Ultimul şi este apercepţia. pe care acela a luat-o de la Leibniz. mai ales de şcoala lui Wundt. conştiinţei. în . De acum în învăţătura şa despre formarea mişcărilor voluntare Bain foloseşte noţiunea de putere de retenţie a spiritului. sentimentele şi deprinderile. Experimentul asociativ în diferite variante a găsit o largă întrebuinţare în clinică. Volumul conştiinţei. îşi dezvăluia tot mat mult şi laturile sale negative. cum ar fi noţiunea de apercepţle şi complicaţie. Feehner a împrumutat de la Herbart noţiunea de prag. Mill. EI pornea de la faptul că fiecare reprezentare posedă intensitate (percepută subiectiv ca claritate) şi ei îi este caracteristică tendinţa de autoconservare. despre combinarea reprezentărilor. cu puterea cărora se menţine în temei conţinutul dat. . S. In pedagogie sînt folosite datele despre rolul repetărflor. Fiindcă în psihologie nu există mijloace pentru o analiză reală a conştiinţei.psihologia Iui Spencer psihicul se ia în raportul său cu mediul extern şi capătă o funcţie reală în realizarea legăturii dintre organism şi mediu. a făcut să apară învăţătura despre asociaţie ca principiu imanent al. între ele se formează o asociaţie. Spencer sublinia pe bună dreptate că psihologia asociaţionistă anterioară s-a închis înăuntrul organismului. El nu deschidea noi căi pentru studierea obiectivă a conştiinţei. Ele se formează în cadrul experienţei individuale. Spre deosebire de aceasta. iar cunoaşterea însuşirilor elementelor nu ne scuteşte de necesitatea de a studia însuşirile întregului. La experienţa individuală se alătură experienţa ereditară a generaţiilor anterioare. Herbart înaintează ipoteza despre aceea că reprezentările. Principiul asociaţiei Spencer îl consideră ca lege ce stă la baza dezvoltării psihice. Aşa apare ea la T. Apărînd abordarea empirică în explicarea psihicului. care pretindea a explica legăturile şi schimbarea fenomenelor psihice prin dinamica obiectivă a proceselor corporale. Feehner în lucrările sale despre psihofizică şi G. înţeleasă mai întîi după tipul mecanicii. fiindcă creează o bază ştiinţifică pentru pedagogie. In învăţătura despre felurile asociaţiilor Bain continuă să se abată de la poziţiile asociaţionismului clasic. De aici mai departe se formează actele raţionale. ceea ce înseamnă că psihologia asociaţionistă nu-şî are obiectul său. XIX. corespunzător. Caracterul abstract al reprezentărilor despre mecanismul fiziologic al asociaţiei plus tendinţa de a înţelege specificul proceselor caracteristice pentru viaţa psihică spre deosebire de cea corporală. Noţiunile despre psihicul inconştient. Conştiinţa apărea ca pricină. dar în stare să influenţeze procesele. considerînd că unica modalitate de studiere a Iui este stabilirea legăturilor dintre procesele nervoase şi cele psihice. El introduce asociaţiile creative ca aptitudine a raţiunii de a forma combinări noi. inconştiente şi ele. Ebbinghaus în studierea proceselor mnezice. asociaţionismul. Herbart a respins această afirmaţie. Cu toate acestea. de a găsi asemănările. trebuie să cerceteze natura. Mill (1806 —1873). s-a produs în jumătatea a doua a sec. După cum în chimie după un produs nu putem judeca despre elementele iniţiale. asemănare (care duce la contopire) şi complexitate (unire în cadrul căreia se -păstrează divizibilita-tea lor). care poate fi calculat. Brown. pe care le numea însuşiri primare ale raţiunii: de a distinge. la fel şi unele cunoştinţe şi priceperi. cauza ei însăşi. Prin aceasta ea se deosebea esenţial de asociaţionismul sec. ea nu poate exista ca ştiinţă. adică extinde terminul de «asociaţie» asupra fenomenelor. după Herbart. XVII—XVIII. Acestea sînt reflexele necondiţionate. Un şir de alte noţiuni. la fel au fost folosite (fiind puţin transformate) de psihologii epocii următoare. prima jumătâ a secolului trecut ca afiziologică. pot servi ca dovadă a influenţei lui Herbart asupra lui Freud. Rezerva de reprezentări. iar fenomenele conştiinţei se schimbă (variază) numai în' timp. TESTOLOG1A Desprinderea psihologiei din cadrul filosofici "şi constituirea ei ca ştiinţă independentă. care nu pot fi explicate cu ajutorul Iui. Leibniz înţelegea prin monadă (unitatea elementară şi indivizibilă) esenţa. în calitate de dimensiuni de forţă. care necesită cel puţin doua variabile. ci chimiei («chimia mintală»). care structurează conţinutul senzorial prin forme şi categorii independente de experienţă. Kant afirmă că psihologia este lipsită de posibilitatea de a deveni o ştiinţă exactă. La timpul său. Teza lui Herbart despre posibilitatea principială a analizei matematice a relaţiilor dintre fenomenele psihice a fost dezvoltată de G. dar făcfînd. Herbart se întoarce Ia categoria lui Leibniz de «inconştient» şi. Această poziţie este progresistă. el ajunge la concluzia netemeiniciei ei teoretice. Interacţionîhd între ele se produce un efect de frânare reciprocă. întipărită în sistemul nervos. * Un şir de momente noi în psihologia asociaţionistă a introdus H. 26 Orientarea asociativă. apariţia şi însemnătatea legăturilor dintre conştiinţă şi mediul extern. apare apercepţia transcedentală. S-a întărit ideea cauzalităţii psihice. elaborate de Herbart. nu coincide cu volumul atenţiei. care se întăresc în structura creierului ca urmare a repetărilor lor. des-chizînd perspective imense pentru elaborarea căilor de educaţie şi instruire. Ideile asocîaţionismuhii capătă o dezvoltare ulterioară în cercetările efectuate de J. asociaţionismul apără ideea apariţiei conştiinţei individuale prin acumularea experienţei şi a educabilităţii nemărginite a omului. despre metodele de învăţare. instinctele. Mill introduce în psihologia asociaţionistă «Eu»-1 în calitate de subiect al conştiinţei. o manifestare a căreia sînt mişcările voluntare. Bain introduce noţiunea de activitate spontană a sistemului nervos.exprimată în opunerea lor (cînd una este înlăturată de alta). în care se reflectă Universul. După cum arată Boring.ştiinţele despre natură. dez-voltînduse. A trasat ideea despre aceea că fenomenele conştiinţei trebuie explicate nu prin intermediul mecanicii. care nu recunoaşte nimic în psihic. diferite de altele dobîndite prin experienţă. Psihologia. este necesar să luăm în consideraţie următoarele. în legătură cu introducerea experimentului în studierea fenomenelor psihice. El atribuia spiritului unele funcţii înnăscute. Spencer (1820—1903). Bain (1818— 1903).'pot fi supuse analizei cantitative. La Kant pe lîngăcea empirică. tot aşa analiza fenomenelor conştiinţei ca produs al sintezei psihice nu ne poate da imaginea componentelor iniţiale. Relaţiile şi legăturile externe produc legăturile interne. iar Herbart vede reprezentarea ca fenomen al sufletului (spiritului) individual. Explicînd apariţia mişcărilor voluntare. Capitolul III. Cînd o anumită mişcare coincide mai mult de o singură dată cu starea de satisfacţie. Fără ele este imposibilă asociaţia. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE.

. pe care le obţinuseră în prima jumătate a secolului XIX ştiinţele naturii. In speciaî. autorul a evidenţat diferenţa în caracterul asociaţiilor la schizofrenie şi psihoza maniacală. Ebinghaus (1850—1909) consacrată memoriei (1883). pe de o parte. Anume S. Acelaşi Kraepelin a studiat şi procesul surmenajului mintal Tn contextul dai a activat şi A. In laboratorul lui Miuller a fost propusă o nouă metodă de-studiu a memoriei: metoda asociaţiilor pare. situaţia socială. Menţinerea constantă a tuturor condiţiilor. Prima metodă—subiectului supus experimentării i se prezintă şiruri 1 de silabe fără sens. Bleier (1357—'1939). Wundt. Concepţia ideaJistă. Ebinghaus a elaborat o metodică nouă. Principalele cauze ale acestui fapt. A'fost demonstrat că în procesul memorării o importanţă deosebită are nu cantitatea elementelor. în vederea stabilirii unor legături cauzale cît mai sigure.proceselor psihice superioare. E. La începutul sec. a cărui influenţă se studiază. de obicei. Un alt mare savant. izolate de procesele nervoase şi care nu s : ar forma în procesul interacţiunii concrete cu mediul. mai apoi procesul treptat încetineşte şi se opreşte definitiv. Cu toate că cercetările experimentale au ajuns să stabilească în mod obiectiv unele legi importante ale senzaţiilor. care a . lott ('897)— asociaţia mai veche se consolidează mai mult la repetare şi este actualizată mai bine în comparaţie cu asociaţiile apărute mai recent. 'Caracteristica principală a experimentului constă în varierea de către experimentator a condiţiilor stimulatoare (variabila independentă) şi în observarea şi înregistrarea modificărilor. pentru că dovedeau dependenţa cauzală a psihicului de fizic. Ah. întâmplător. Ebinghaus pentru prima dată a depăşit limitele experimentului fiziologic. faptele experimentale obţinute de psihofizică — disciplină legată. voluntariste a psihicului. iar experimentul era considerat de către Wundt drept un mijloc de îmbunătăţire a introspecţiei. prin utilizarea experimentului ca metodă de cercetare. Noile cunoştinţe. De pe poziţiile unei atare concepţii.. care are drept bază un mecanism psihologic special — montajul psihologic. necesare pentru memorare. Drept material au fost luate silabe fără de sens. N. erau în contradicţie cu interpretarea lor idealistă. necesităţile practicii. Acţiunile conştiente cu textul asigură memorarea lui. Pe lîngă folosirea în experimente a materialului fără de sens. care se căpătau pe cale experimentală. nu mai puteau fi stăpînite de psihologia idealistă introspectivă. XIX experimentul ca metodă psihologică este folosit pentru studiul . In acelaşi context a fost descoperită şi legea lui A. Kiulpe (1862—1915). după expresia foarte nimerită a lui B. însă. Ebinghaus' recurge la studiul însuşirii materialului cu sens. Experimentatorul nu aşteaptă ca fenomenul să se producă atunci cînd. Miuler. care a folosit experimentul asociativ in scopuri diagnostice. Huli. a spiritului de materie. în deosebi fiziologia şi fizica. iar pe de altă parte — de succesele. Bleier a evidenţiat o nouă formă a gîndirii — gîndirea artistică. însă direcţia de bază a fost psihologia genetică şi pedagogica. A fost arătat că procedeele de însuşire a textului se deosebesc de o simplă repetare în cazurile cu silabele fără de sens. In' acest mod a fost combătută concluzia despre reprezentări ca o componentă a structurii . mai ales. Conducătorul şi fondatorul şcolii a fost O. In Germania o răspîndire deosebită au avut investigaţiile aplicative. 'apărute în activitatea psihică a. Aici sau desfăşurat investigaţii în domeniul percepţiei. vor apărea condiţiile. psihologia pedagogică etc. AvSnd în vedere că acţiunea unor factori necontrolaţi ar putea duce la concluzii greşite. Conform acestei legi. G. Buhler. începutul investigaţiilor experimentale ale proceselor psîAJoe a fost pus de lucrarea lui G. Kraepelin (1856—1926) a folosit în psihologie experimentul psihologic. care este cunoscută în istoria psihologiei ca «curba uitării». W. Investigaţiile experimentale pătrund în psihologia vîrsfelor. O altă problemă în activitatea reprezentanţilor acestei . după cum se menţionează. Fechner şi care urmărea stabilirea relaţiei dintre stimul şi senzaţie — aduceau. cu excepţia factorului. Datele experimentale erau interpretate în lumina datelor introspecţiei şi subordonate unei înţelegeri indeterministe. Subiectul supus experimentării în procesul soluţionării problemelor descria în amănunte activitatea psihică proprie. ■Noile date ce se adunau mereu. Folosind în practică experimentul asociativ.A. este o cerinţă importantă a experimentului. în însuşirea supusă cercetării (variabila dependentă). ci îl provoacă el însuşi în condiţii definite. bara drumul acestei interpretări. este G. Savantul a formulat legile memoriei avînd drept bază experimentul psihologic. La această perioadă se referă şi studiile lui G. de numele lui T. A doua metodă — cînd materialul însuşit era pe deplin uitat. orientată la studierea procesului de constituire a urmelor în sistemul nervos central. materialul faptic adunat pe cale experimentală n-a putut asigura explicarea ştiinţifică autentică şi consecventă a fenomenelor psihice.continuat cercetările experimentale asupra memoriei. apă la moara materialismului.U. XX psihologii şcolii din Wtlrzburg studiază experimental gtndirea şi voinţa. fiecare pretinzînd că deţine sistemul ştiinţific al psihologiei. întemeietorul primului laborator de psihologie. In Germania investigaţiile experimentale au fost desfăşurate în cadrul psihologiei pedagogice şi medicale şi în domeniul proceselor psihice superioare. variază condiţiile producerii şi desfăşurării lui şi dacă este necesar le repetă—pentru verificarea şi aprofundarea observaţiilor. Ebinghaus a descoperit legea procesului de uitare a materialului.şcoli psihologice a fost studiul gîndirii ca activitate. Unii reprezentanţi de seamă ai psihologiei din perioada constituirii ei ca ştiinţă experimentală se situau pe poziţii filosofice idealiste. Prin intermediul acestei metode s-a demonstrat că procesul de însuşire precedent oferă economie de timp. în 1879 se situa pe o poziţie dualistă. La începutul sec. propriu-zis. percepţiilor. care se considera că însoţesc procesele psihice.gîndirii. el din nou era prezentat subiectului supus experimentării. Ananiev. în timpul cel mai apropiat după ce materialul a fost memorat procesul uitării decurge foarte rapid. psihologia medicală. In S. Ebinghaus a studiat volumul memorării nemijlocite — 6—8 silabe fără de sens. în mod obiectiv. In anii 80 ai sec. Acestea din urmă constituiau obiectul introspecţiei. care trebuie memorate pentru repetarea lor pînă la momentul reproducerii fără a comite greşeli. Au fost propuse de asemenea două metode de studiu a memoriei: metoda de însuşire şi cea de păstrare. Huli a folosit pentru prima dată chestionarea copiilor. K. Mărirea volumului materialului duce la o creştere considerabilă a numărului de repetări. Drept indiciu al vitezei de însuşire a fost luat numărul de repetări. precum şi ideile cărora le dădeau ele naştere. memoriei etc. Cettell. D. Deci. fondatori ai psihologiei experimentale au fost Djenis. XX psihologia se separă într-o mulţime de şcoli şi curente idealiste. diferite condiţii care pot influenţa activitatea psihică a subiectului. Aproximativ în aceeaşi perioadă de timp au fost desfăşurate cercetări în cadrul şcolii din Würzburg (1901—1911). de filosofía empiristă materialistă. Cercetării experimentale erau supuse. procesele fiziologice. Astfel. psihologia idealistă a continuat să trateze aceste procese psihice drept fenomene ale vieţii psihice interioare.Această constituire a psihologiei ca ştiinţă experimentală a fost pregătită. învăţătorilor şi a propus prelucrarea statistică a rezultatelor. asociaţiilor. Miuller (1850— 1934). Printre cei mai vestiţi colaboratori sînt evidenţiaţi. trebuie supuse de către experimentator unui control oft mai riguros. Procesul soluţionării problemelor este un proces activ. ■Dezvoltarea investigaţiilor experimentale în diferite ţări a decurs în mod specific. subiectului. paralelistă (para-lelîsmu 1 ! psihofizic). Hu 1 !! este fondatorul psihologiei experimentale şi conducător al unuia dintre cele mai mari laboratoare de psihologie. ci numărul elementelor izolate. Se vorbea tot mai mult de criza psihologiei. Astfel. materia odată însuşită a lăsat în memorie urme. sînt tradiţiile istorice. care era numită metoda autoobservării experimentate sistematice. Drept metodă de bază a fost folosită autoobservarea.

Şarco (1825— 1895)—unul dintre fondatorii studiului neurozelor şi hipnotismu-. în Moscova — S. de asemenea a crescut ■grupa normativă (pînă la 300 de copil). Psihologul german E. Pornind de la problema studiului talentului. ele constituind baza apariţiei behaviorismului. Sikorski ş. Kraepelin a propus în 1895 o serie mare de teste pentru studiul factorilor de bază ai caracteristicii individului. determinat social. XIX. A fost propusă noţiunea de vîrstă intelectuală. în S. Cetva mai tîrziu a fost creat şi primul laborator psihologic în deplinul sens al cuvîntului (1894. Printre primii savanţi. A.U. în S. în 1897 a folosit în procesul instruirii teste aritmetice. Abia peste mai bine de 50 de ani psihologul francez A Binet a propus primul test de inteligenţă. emoţiile etc. A doua variantă a apărut în 1908. însă. F. In Franţa fondarea psihologiei experimentale revine lui A. Korsakov.A. Pe Iîngă gîndire. la dezvoltarea psihologiei experimentale la etapa începătoare au contribuit mai muM medicii-psihiatri. atenţia. Psihologia trebuie să aibă caracter obiectiv. Binet şi Th. Cu acest scop el a elaborat metoda experimentului natural. Oamenii nu dispun de la natură de aceleaşi aptitudini şi capacităţi intelectuale. Binet.«Introducere în psihologia experimentală». se referă la sec. Celpanov. In marea Britani*— F. Ierks. Behterev. Th lumea psihologică este bine cunoscut testul Iui E. în Rusia — A. în special. în Germania —E. Huli. Rossolimo (1860—1928) a propus procedeul cantitativ în scopul studierii personalităţii. Novorosiisk). pe Ungă pedagogie. medici francezi. viteza mişcărilor. folosite . Următoarea perioadă în dezvoltarea psihologiei experimentale în Rusia este marcată de inaugurarea institutului psihologic la /Universitatea din Moscova în 19J2 (fondator — G. In 1911 Stern a propus noţiunea de 1Q (coeJicientui de inteligenţă). \n acelaşi timp. In 1896 au fost editate primele teste la personalitate. teste la volumul memoriei etc. A. P. In Paris activa G. de obicei. Bolduin (1861 —1934). Ulterior experimentul pătrunde în diferite ramuri şi domenii ale psihologiei şi ca ramură independentă psihologia experimentală nu mai poate fi evidenţiată. Galton este considerat fondator al psihologiei însuşirilor individuale şi metodei testelor. Piaget sint fondatorii şcolii genetice^ franceze contemporane. Janet (1859— 1949) a înaintat drept metodă de bază a ştiinţei psihologice observarea clinică. Wundt. or. In Rusia. Aptitudinile srnt determinate congenital. ca şi indicii fizici. In anii 80 ai sec. Testele se In psihologia franceză. J.acest tip. este necesar studiul acţiunilor. au fost cazurile cind personalităţile renumite au rude talentate. Peron. a. Acest coeficient ÎQ a fost pentru prima dată folosit în anul 1916 în testul Stanford—Binet. V. folosind pentru prima dată metoda statistică. care erau socotite de autori componente de. Au fost propuse teste Ia diagnosticul senzaţiilor. Această perioadă de dezvoltare a psihologiei experimentale reprezintă etapa de apariţie şi constituire a ei. Seguin — tabla normelor. Esquirol şi E. Janet a propus concepţia proprie despre memorie ca un proces specific uman. tn cercetările experimentale asupra gîndirii el a ajuns la aceleaşi poziţii ca şi şcoala din Wurzburg. memoria etc. In Harkov—P. în Europa la etapa începătoare au fost elaborate teste orientate Ia studiul unor funcţii mai complicate. Ja imaginaţie etc. Pe lingă savanţii numiţi. Cettell (în 1890) referitor Ia un grup de (teste. Unul din argumente. autor fiind acelaşi G. In_anul 1905" a apărut prima variantă a testului Binet ~-Simon. XIX în S. Ambii cercetători s-au pronunţat asupra problemei diagnosticului şi instruirii pacienţilor handicapaţi. Direcţia de bază a laboratorului a fost problema procedeelor raţionale de instruire a copiilor în . XIX ei au creat primele laboratoare de psihologie experimentală: în Peterburg — V*. Sarco accentua rolul hipnozei ca procedură diagnostică. Primele teste ale lui Cettell au fost un imbold spre dezvoltarea de mai departe a unei ramuri aparte in psihologie — testologia. Direcţia cea mai productivă în activitatea lui Galton a fost testarea funcţiilor psihice.A. Galton (1832—1911). (teste motorii. Următorul pas în dezvoltarea testologiei o constituie activitatea lui A. un alt psiholog — A. Cel mai specific moment în aceasta scală de inteligentă a fost folosirea. a. Ballon. A. să fie aplicat la studiul personalităţii. care permite delimitarea isteriei de alte maladii. Un alt reprezentant al şcolii franceze P.şi vizuală. Freud. Celpanov). Testologia — apariţia şi dezvoltarea Testologia este o direcţie tînără în cadrul ştiinţei psihologice. în fond. P. orientat la selecţia copiilor din şcolile normale în cele auxiliare. Stern. Lazurski. XX) apare şi se dezvoltă foarte rapid psihologia diferenţială. formarea claselor egalate după aptitudinile copiilor. Galton a organizat testarea funcţiilor psihice. G. Simon au elaborat prima scală Binet—Simon. care în mod direct sau indirect au contribuit Ia apariţia testologiei sînt evidenţiaţi. XIX — începutul sec. intelectul la copii. ]n* clinica Salipetriere au artivat şi S. . Scala a fost modificată con siderabil — s-a mărit numărul subtestelor. Kovalevskt. memoria. a materialului verbal. la 1901 A. F.şcoală. Binet ('857 —1911). folosite la angajarea la lucru în Imperiu] chinez. este posibtlî studierea numai a acelor laturi. Seguin. Drept teme se bază au fost propuse următoarele: timpul desfăşurării proceselor psihice. In Grecia antică testarea a fost folosită în procesul instruirii. In J9I5 a apărut şi un manual consacrat specia) problemei metodefoloseau în mod individual şi studiau puterea musculară. In acest timp (sfîrşitul sec. Istoria adevărată a testologiei. percepţia auditivă . Fondatorul laboratorului — N. H. Thorndike. Psihologii au propus metode obiective pentru studiul psihicului animalelor. Discipolii lui Janel — A. a încercat să argumenteze teza despre determinarea congenitală a talentului. limbajului etc. care pot fi observate nemijlocit în comportarea subiectului. timpului reacţiei. Galton. în 1896 a propus teste ce includeau studii fiziologice. iar mai apoi a organizat şi a efectuat cercetări ale deosebirilor individuale. Binet a studiat imaginaţia.anual cu scopul determinării nivelului de dezvoltare intelectuală a studenţilor. D. bază ale structurii intelectului. A. In literatura de specialitate sînt indicate sistemele de testare. Binet este socotit fondatorul testelor de inteligenţă. Ea era compusă din 30 de subteste orientate la studiul unui spectru larg de funcţii. Cettell ş i S. Ferari. memoria.Un alt reprezentant — D. Un alt psiholog german. Lange—ă contribuit mult Ia. Psihologul Italian G. Cu att* cuvinte. Kraepellin şi V.U. Binet ş. ■lor psihologiei—. Binet şi a colaboratorilor săi. P. au fost desfăşurate programe experimentale tn zoopsihologie (E. Apariţia testării se referă la timpurile îndepărtate. Cettell a început cu cercetările timpului reacţiei la W. In anul J905 A. în Kiev —I. experimentul pătrunde în psihiatrie şi neurologie. au desfăşurat investigaţii experimentale şi K. în Franţa — A. Cettell propune drept metodă pentru studiul nivelului de inteligenţă testul. vizuale) percepţia. Metoda a intrat în istoria psihologei sub denumirea de metoda profilurilor psihologice.U. J. Pirţin mai tîrziu. timpul reacţiei. Sişor <l«66— 1©49). Janet. In ultimele decenii ale sec.— D.A au apărut mai multe grupe de teste de . lui. dezvoltarea psihologiei experimentale. teste la percepţie etc. Lazurski — a propus ca experimentul psihologic să fie folosit în alte domenii ale ştiinţei şi. Noţiunea «(test de inteligenţă» a fost folosită pentru prima data de D. -Spre deosebire de testologia americană. felurile senzaţiilor (auditive. care activa în domeniul ipatologiei. care demonstra caracterul congenital al talentului. Neceaiev a organizat un laborator de psihologie experimentală pe lingă Muzeul pedagogic al instituţiilor de i'nvăţă-mînt militare. Ebinghaus. Smoli).

folosite în practica psihologiei contemporane. Cele mai populare şi mai cunoscute ieste la personalitate . testele a şi fi au fost transformate şi folosite în scopuri paşnice. dau profilul aptitudinilor. îndeplineşte acţiuni practice cu obiectele materiale. Prin urmare. Freud. halucinaţii. Testele la inteligenţă au fost propuse cu scopul diagnosticului unui spectru larg de funcţii (nivelul general al dezvoltării intelectuale). ce determină procedura individuală a testării. 1935). profundă. ci comportarea. Kraepelin (1892). Anume în această variantă a fost pentru prima dată folosit coeficientul de inteligenţă (IQ). Anu. Adepţii acestui curent (A. în cadrul concepţiei factoriale au fost elaborate bateriile complexe Ia aptitudini. sînt cunoscute în testologie ca festele militare a şi g. capacitate de a gînd i. Watson (1878—1958).-. Testele reuşitei sînt folosite foarte pe larg în domeniul învăţămîntului. Aceste programe au dat naştere noilor curente. Una . In aceeaşi perioadă de timp s-a început elaborarea metodologică a analizei factoriale (C. declarată ca metodă de bază în studierea conştiinţei. S. vlrsta intelectuală vlrsta cronologică In S. cunoscută în istoria testologiei ca testul Stanford — Binet. descrisă.şi de pedagogi ş. la etapa a treia psihologia conştiinţei a fost înlocuită cu cea a comportării. Freud a arătat că psihicul are o structură foarte complicată. XX au apărut primele teste standardizate. de exemplu. S. Hanler. 1927. a simţi.sînt în prezent următoarele: MMPI. G. Insă. Metoda de bază a studierii conştiinţei era considerată autoobservarea (introspecţia). orientate la studiul gradului de manifestare la individ a unei însuşiri ce face parte dintr-o mulţime de particularităţi. Ei au criticat deschis bazele psihologjei ce se statornicise pe atunci. Ierks a fost pus în faţa necesităţii de a determina gradul de inteligenţă a I mln. importanţa şi neajunsurile behaviorismului vom face o succintă enumerare a premiselor lui. a. testele Binet—Simon au căpătat o popularitate deosebită şi în 1916 L. Una dintre primele încercări de a studia personalitatea a fost proba lui E. Denumirea curentului a provenit de la cuvlntul englez cbehaviour»— comportare. In aspect practic. test care era orientat Ja evidenţierea persoanelor cu nevroze ce nu sînt apte de a-şi .primul război mondial. £. La început testele la inteligenţă erau completate cu teste la ap titudinile speciale. Bateriile complexe Ia aptitudini studiază o mulţime de aptitudini şi. La început psihologia era interpretată ca ştiinţă despre suflet.anul 1945. Testele Ja aptitudinile speciale studiază o singură aptitudine. rîncTîn ţările' de peste hotare şi-au început activitatea aşa psihologi renumiţi ca K. muzicale. Sohiner) au declarat că obiectul de studiu al psihologiei trebuie să fie nu conştiinţa. care este un test Ja asociaţii libere.ţii este reprezentată de tehnicile proiective. In noţiunea de suflet erau incluse toate fenomenele şi ■Tn^mifestanle din viaţa omului. a demonstrat convingător că între psihic şi conştiinţă nu poate fi pus semnul egalităţii. lapsusuri etc. Comitetul psihologic în frunte cu P.A a inltrat în . Cele mal răspîndite printre ele au ifost testele la aptitudinile tehnice. Testarea în grup a apărut ca o necesitate a practicii.Lewin. apariţia şi legităţile dezvoltării psihicului). Este necesar să menţionăm că testele la aptitudini sînt acelea care studiază aptitudinile relativ simple. Bunăoară. S. Mai apoi au fost elaborate teste Ia inteligenţă în vederea folosirii în grup pentru toate vîrstele. B. caracteristică identificarea psihicului şi conştiinţei. Veis. 16 PF. 500 mii de recruţi. Sprati-ger. în mod real. Aşa sînt numite uneori în literatura psihologică americană testele la personalitate. Pe baza lucrărilor Iui E. Analtzînd fenomenele activităţii psihice în comportarea oamenilor sănătoşi şi bolnavi de nevroză. al doilea constituia o scală neverbală folosită pentru studiul persoanelor analfabete şi celor de origine străină (care nu cunoşteau englezg). este insuficientă pentru cercetarea psihicului. In sensul deplin al cuvîntului primul test la personalitate este foaia datelor personalităţii a lui Vudvorts. modificare a acestui test. K. Astfel.în structura intelectului. necesare în activitatea de instruire. T. aptitudinilor de operare cu cifrele si la alte relaţii simbolice Psihologii au încercat să determine mai strict ce studiază aceste teste. Spearman 1904. selectarea persoanelor în industrie etc. Primul era folosit la testarea obişnuită generală. drept rezultat. care nu poate fi observată. atît conştiente cât şi cele inconştiente. Ambele teste puteau fi folosite £n grup. Leşli. unde IQ= ■X'100%. în timp ce S. care au contribuit Ia revizuirea obiectului psihologiei şt a metodelor de investigare psihologică. Thurstone. însă. R—F Study ş.sînt serii destul de diferite cu un indice comun de tipul IQ. printre care a fost şi behaviorismul. a. BEHAVIORISMUL In dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă pot fi evidenţiate paftru etape mari. majoritatea testelor anilor 20 care iniţial erau considerate teste Ia inteligenţă ulterior au fost folosite ca teste la aptitudini. după finele războiului. TAT. Cu alte cuvinte.Varianta a treia a acestei scale a apărut în 1911. întemeietorul lui este considerat psihologul american G. Foarte curînd coeficientul de inteligenţă IQ a fost recunoscut de masele largi nu numai de psihologi. Thorndike (1933). propuntnd varianta proprie de soluţionare a probei. Efitttru această perin ariă era. va manifesta în mod inevitabil reacţiile ce-i sînt caracteristice. studiată. Testele de acest tip presupun că individul. Faptele adunate în cadrul concepţiei date au demonstrat că există un şir de factori independenţi . Majoritatea dintre ele erau orientate la studiul aptitudinilor. dat fiind faptul ci pe lîngă conştiinţă psihicul include şî fenomene inconştiente— vise. Subiectul supus experimentării uneori răspunde oral. in tesfe-Je de acest tip au fost introduse principii de măsură verificate în laboratoarele psihologice. S. Watson şi alţii. Capitolul IV. folosite cu scopul de a studia rezultatele instruirii în şcoală. folosite în orientarea profesională.U. Binet. încă o direcţie importantă in testologie este studiul însuşirilor nonintelectuale. plastice. Freud menţionează că şi introspecţia. încă o cerinţă dictată de scalele Binet —Simon. decbrată ştiinţa despre conştiinţă-Tlltima a fost concepută ca o. nu erau esenţiale şi acest fapt a fost condiţionat de' moartea prematură a lui A. E. Kelly. a do ri. care au fost propuse de psihologii amerfcani în acest scop.satisface serviciul militar. cercetată nemijlocit. ceea ce constituia un avantaj mare în activitatea diagnostică. Tn anul 1917. Freud.A. In curînd. însărcinările reflectate în aceste teste erau orientate Ia studiul aptitudinilor verbale. Modificări le. La a doua etapă psihologia a fost. (In prezent psihologia este tratată ca ştiinţă ce studiază fenomenele psihice. a treia etapă în dezvoltarea ştiinţei psihologice începe cu înaintarea noilor programe. Perioada a_ doua a durat circa trei secole: din secolul XVII pînă în secolul XX. El propune o nouă metodă — analiza psihologică a fenomenelor inconştiente (psihanaliza). Testele. In prezent testele de acest tip se aseamănă muft după tehnica organizării lor cu testele la inteligenţă şi aptitudini.me ea poate fi analizată. La finele sec. Pentru a înţelege mai bine esenţa. Terman a propus Ia Universitatea din Stanford o Ţestul Binet — Simon şi modificările ce au urmat au constituit fondarea diagnosticului individual. 1928. U. de Ia suprafaţă. folosirea procedurii este strict individuală. Stanford — iBinet este prezenţa unui experimentator calificat. O direcfie dintre cele mai răspîndite în testologia personalită. Elaborarea bateriilor complexe la aptitudini a fost mai intensă după .U. XIX — începutul sec. dar . Testele rămîn şi în prezent printre cele mai populare şi mai răspîndite metode. iar conştiinţa ocupă doar stratul lut de sus. Paralel cu acestea. testele la intelect .

Thorndike. schimbările an circuitul sîngelui).«Psihologia din punctul de vedere al behavioristul ui» G. este un act motoriu. După cum vedem. 3) reacţii externe înnăscute (strănutul. numit de către G. publicat în 1913. Ca obiect al cercetării.parcursul vieţii. In caz dacă copilul avea succes el primea o bom-Jboană.aceea în timpul gîndirii «în sine» în muşchii aparatului de vorbire au loc nişte schimbări neobservate. animalele rezolvau problema fără probe şi greşeli. la rîndul ei. La început. Watson. Dacă situaţia se repeta. lăsîndui introspecţiei subiective un rol secundar. E. cifre. formate. Pe baza ei . Ca rezultat a! cercetărilor a fost descris procesul formării deprinderilor. Sau. din care ele puteau să iasă dacă ridicau un zăvor. atribuind acestei metode un caracter psiholo gaA doua premisă a behaviorismului o constituie zoopsihologia experimentală. Watson. Thofndike — teza despre legătura dintre gîndire şi vorbire — G. iar apoi ea scade. Introducere în psihologia comparativă» Xj. . Experimentele Iui L. Cercetătorul a observat că soluţionarea problemei începea cu efectuarea unor acţiuni nechibzuite. afirmînd că animalele ca şi omul au o comportare iraţională. Mai tîrziu. Thorndike. Multe dintre ele sînt greşite şi doar unele-s utile. De . la început experimentul avea un caracter fiziologic. iar mai tîrziu experimente similare a făcut cu mite şi cîini. de a «citi» şi gîndurile respective? Drept mijloc de antrenare a unei astfel de sensibilităţi era considerată cointeresarea de a ghici ■gîndurile cuiva. Insă supunerea copiilor unor -astfel de experimente a fost interzisă (capacitatea de a se învăţa să perceapă a fost numită ulterior «învăţare perceptivă>>. cu probe şi greşeli. E. savantul L. poate fi consolidată. vizibile. ce stă la baza teoriei bel) a viori sie constă in faptul că «. tot ce are el înnăscut şi format pe . iar peste un an în monografia «Comportarea. Toate animalele se comportau Ia fel: ele făceau o mulţime de acţiuni pînă cînd una se încununa de succes. Watson «benaviorism». Thorndike propunea copilului să-1 privească atent şi să-î spună la ce se gîndeşte el. autorul ajunge la concluzia că în această perioadă de vîrstă numărul reacţiilor înnăscute este foarte mic şi nu-1 ajută pe copil să se adapteze. susţine G Watson. Astfel a apărut un nou curent. la ele . G. De aceste'lucrări a fost pasionat şi G. înfăptuite pînă la deschiderea lădiţei. fondată.E. Wundt. El a întreprins aceleaşi experimente asupra animalelor: a început să înveţe nişte puişori să treacă prin labirinte. care a provocat-o. Morgan. Una dintre sarcinile de bază ale behaviorismului este acumularea unui număr cîf mai mare de observări asupra comportării omului. o «cutie problematică». menţionează psihologul.de grafic. Watson . E. -Ele puteau să iasă din ea şi să primească ţn calitate de consolare hrană dacă izbuteau să deschidă lădiţa.fn comportare mai intră reac(ia sistemului vascular şi eliminarea jsecreţiei de către glandă. Pe baza lor s-a conchis că experimentul oferă posibilitatea de a studia obiectiv psihicul. ce contribuie la consolidarea deprinderii. ca un mecanism lipsit de conştiinţă. iar dezvoltarea şi perfec-ţionaTea lor are loc tot aşa (adică inconştient). «imagine» atunci cînd vorbim despre gîndire.afirmă următoarele: gîndirea decurge în formă de procese senzo-jiomotorii ale laringelui. In acea perioadă era recunoscută pe deplin legătura mijlocită a gîndirii şi vorbirii. Perfecţionarea Tor are ioc pe parcursul primelor 60 de repetări. ascunse formate (gîndirea).dintre ele a fost psihologia experimentală. percepţiilor). Efectuînd observări asupra nou-născuţilor. adică comportarea este fot ce face omul din momentul naşterii şi pînă la moarte. Pornind de la aceasta. Conform acestei formule. behavioristul nu recunoaşte linia de demarcaţie dintre om şi animal. Morgan. «răspuns». Cercetătorul declară că scopul psihologiei comportării este de a (i de folos praclicii. organiza pentru ele nişte situaţii problematice. Cointeresarea. ca şi L. Watson după două criterii: 1) după caracterul ereditar sau condiţionat şi 2) după caracterul in-ftern. Autorul avea (în vedere experimentul şi observarea.se formau anumite deprinderi. in opinia lui G. In articolul său «Psihologia din punctul de vedere al behavioristului». antrenărilor sensibilitatea copilului va spori. E specifică şi tratarea de către behaviorîşti a gîndirii. clipirea). Cunba obţinută era numită «curba învăţării». Watson . Watson formulează penlru prima dată principiile. adică ele se învăţau.reacţiile omului îi permit să se adapteze la mediul înconjurător. după părerea lui E. Mişcările reuşite sînt însoţite de schimbări pozitive în organism. Mai mult decît atît. Morgan. Ele nu se conştientizează de către subiect şi nu se percep de către cei din jur. spunînd acestea. procesele ghicirii sînt nişte deprinderi ale laringelui. problema deprinderilor şi învăţării trebuie să fie ridicată la cel mai înalt rang.semnul egalităţii între psihicul animal şi cel uman. Precizia mişcărilor de asemenea lasă de dorit. Comportarea este orice reacţie (notată prin litera R) ca răspuns la stimulii exlerni (S). Concepţia behavioriştilor referitoare Ia gîndire de asemenea îşi ia începutul din experimentele lui E. să prezică comportarea şi să efectuieze dirijarea şi controlul asupra ei. cercetările efectuate îl fac pe behavioristul G Watson sa conchidă că nu există forme ereditare de comportare. G. Watson ne îndeamnă să nu apelăm la aşa noţiuni ca «conştiinţă:». pentru a prezice după stimul reacţia lui. faptele şi spusele lui. şirul de ingredient este destul de lung. De exemplu. înnăscute sînt doar mişcările elementare. treptat se micşora. Thornâîke a folosit. comportarea omului include. că comportarea este un rezultat al instruirii. 2) reacţii interne. dar şi gîndirea este un act motoriu. trage concluzia că animalele rezolvă problema pe calea «probelor şl greşelilor». care nu puteau fi apreciate ca instinctive. Tn articolul său . (deprinderile). stimulul. Experimentatorul în acest timp îşi închipuia nişte obiecte. Thorndike. de către W.Anume el a introdus ţn psihologie experimentul ca metodă de bază. care stau la baza deprinderilor. Behaviorismul trebuie să devină un laborator al societăţii. O altă teză importantă. E. «formarea deprinde- . De a«eea behavioriştiî vor folosi comportarea omului în calitate de obiect al cercetării şi vor utiliza metode aplicate la studierea animalelor. vestitul R Ebbinghaus foloseşte experimentul la investigarea memoriei. invers. «intelect». Baeîndu-se pe aceeaşi teză ca şi E. El îşi consacră teza de doctor cercetărilor comportării şobolanilor albi. In anii 90 ai secolului trecut savanţii au întreprins un şir de experimente asupra animalelor. G. Thorndike. Fiind fîn calitate de experimentator. după reacţie să se determine situaţia. Cu fiecare repetare a experimentului numărul de acţiuni. Toate reacţiile sînt clasificate de călre G. sarcinile şi ideile de bază ale behaviorismului. Ce-i drept. dat Jiind faptul că era aplicat doar la studierea fiziologiei organelor de simţ şi proceselor psihice elementare (senzaţiilor. Watson consideră că nu numai cuvtfntul. ca şi ale altor deprinderi motorii. Watson menţionează: «Pentru un behaviorist introspecţia nu alcătuieşte o parte esenţială a metodelor psihologiei. trăgînd de o sfoară sau apăsînd pe un buton special. Ca rezultat. concomitent. iar ultimele sînt nişte ac(ium căpătate. De aceea. Pentru a studia mai temeinic comportarea animalelor.. Un alt gînd expus în lucrările menţionate constă în aceea că . ci să explicăm totul prin noţiunile «stimul».. Punlînd . Thorndike aşeza în faţa sa un copil. de exemplu. în comportare se deosebesc: 1) reacţii externe. Thorndike înaintează întrebarea: nu s-ar putea oare spori sensibilitatea oamenilor la schimbările muşchilor aparatului de vorbire cu scopul de a «citi» aceste micromişcări şi. Cu-vîntul. învăţate şi automatizate. Watson răspunde chiar la începutul articolului «Psihologia din punctul de vedere al behavioristuîui». deoarece ele depind de gradul de pregătire a! cercetătorilor pentru interpretarea acestor date în termenii conştiinţei». omul este tratat ca o maşină. iar drept metodă foloseşte experimentele. în care pe rînd erau puse animalele. Ei au observat în comportarea lor nişte acţiuni complicate. întărită. La întrebarea «Cum trebuie şi poate fi studiată comportarea omului?» G. 4) reacţif interne ereditare (reacţiile glandelor secretorii. El punea animalele în nişte cuşti speciale. ca şi L. pronunţa în sine nişte cuvinte. Rezultatul experimentelor era redat sub formă . Mai mult decit atît. Morgan an fost repetate şi în America de către E. dar laconic comportarea a fost exprimată prin (formula S—R. E. Din punctul lui de vedere. Thorndike a presupus că în urma repetărilor. prevalează mişcările întimplătoare. iar datele ei nu prezintă valoare ştiinţifică.declară că psihologia trebuie să arunce toate concepţiile despre conştiinţă şi să studieze minuţios prin intermediul experimentelor comportarea omului.

rilor». el. coloritul elementelor ce-1 formează. In cele din urma părinţii nu rezistă şi . Elementele ce fac parte din ea sînt supuse legii integralităţii. Watson expune în lucrările sale nu numai /teze teoretice. cu toate acestea. Atunci cînd copilul mănjncă. după G. ca reţinerea respiraţiei. dat fiind faptul că ea reduce (comportarea la-o simplă sumă de răspunsuri elementare la stimuli. Gestaltismut s-a statornicit sub influenţa concepţiilor fizice noi. Maoh şi Erenfels conchid că alături de senzaţia separată a calităţii obiectului există şi calităţile formei. iar pentru a studia gîndirea e nevoie de a cerceta mişcările verbale în acelaşi mod. care şi determină comportarea. Dacă în activismul omului prevalează prima şi a treia formă. (adullu! descoperă acvariul şi-] apropie încet de copil. în cele din urmă. după opinia lui G. că e imposibil a demonstra legătura dintre procesele gîndirii şi imaginile ce apar în creier. Tolman. verbală sau emoţională. Ieşirea din situaţia dată G. nu există procese reflexive ce apar în creier. Adulţii. 2) mişcările verbale ascunse (sistemul reacţiilor verbale). Se subliniază. să nu fim de acord cu E. < putem afirma că gîndirea reprezintă într-o măsură considerabilă vorbirea insonoră. după cum au demonstrat observările behavioristului. atunci acvariul se acoperă din nou. gîndirea decurge fără cuvinte. Omul mereu cercetează obiecte. Stimuli necondiţionaţi sînt. Pentru prima dată noţiunea «gestalt» a fost introdusă în 1890 de H. Dar aceasta se întîmplă rar.nale. trăsătura sa de bază. Pe baza numeroaselor cercetări experimentale el ajunge la concluzia că între stimul şi reacţie există un sistem întreg de procese interne. activităţi de tipul «omul citeşte o carte. La baza acestui fenomen stă «deconectarea legăturii condiţionate». Şi a treia ilatură pozitivă a behaviorismului constă în tendinţa de a stabili legături strînse între cercetările ştiinţifice şi practică. Un copil de un an şi şase luni se teme de peştişorii din acvariu. scrie G. dar şi anumite sfaturi pentru educatori şi părinţi. care în nici -un fel nu t stnt prezente în formula S~*R. Văztnd că toate argumentele sînt zadarnice. în primul rînd. Erenfels. în care el e nevoit să gîndească. sunetul pu-ilernic şi pierderea punctului de sprijin. In genere. Watson. Watson. impresionat de ideile Iui E. în-trucît reacţiile verbale predomină asupra celor manuale şi emoţio. numit de către continuatorii săi arhibehaviorist. Excluderea componentelor motivationale din comportare nu permite să înţelegem cum are loc integrarea reacţiilor izolate în fapte concrete. supune fenomenul percepţiei unei analize profunde. următorul caz (concret. Tolman în ceea ce priveşte interpretarea comportării de către G. se excită activismul lui. adică dacă are loc conectarea legăturii nervoase dintre reacţiile la stimulii necondiţionaţi şi condiţionaţi. Behavioriştii presupun că gîndirea poate fi chinestezică. reacţiile manuale şi emoţionale iau parte Ja gîndire chiar şi atunci. pătratul gestalt se păstrează independent de mărimea. Pentru a deconecta această legătură e nevoie. Acestea sînt poziţiile expuse în lucrările primului behaviorist G. care nu poate să reiasă din calităţile părţilor. iar vasul cu pricina este pus la distanţă şi acoperit. iFormula S—R este. de a include în lanţul de condiţii şi aparatul digestiv.In zilele următoare procedura este repetată. cînd la spatele lor se auzea un sunet puternic sau cînd cuvertura pe care ei se aflau era trasă brusc de sub dînşii). nu . Watson acest mecanism? El consideră că reacţiile emoţionale apar în perioada . dar. ci Jaringele. Dar. Mach despre percepţia melodiilor şi figurilor geometrice. In urma ■acestei cercetări el delimitează indiciul specific al gestaltului ce ise reflectă în calitatea transpoziţiei (trecerii): melodia trecută în ialtă tonalitate rămîne neschimbată. Dacă odrasla începe să se neliniştească. în acelaşi timp. Şi. gfaidirea decurge şi fără cuvinte. bunăoară. acceptă că psihologia trebuie să fie behavlori'stă. Gîndirea e aceeaşi vorbire. In unele cazuri. Watson. desigur. însă. lupta adepţilor acestui curent pentru o psihologie obiectivă. se împotriveşte şi mai mult. afirmă psihologul. Erenfels în articolul «Despre calităţile formei» ca rezultat -al investigaţiilor făcute asupra percepţiei. Watson. structură. arată calea combaterii acestei stări afective. Ideile predecesorilor psihologiei gestaltiste despre integralitate se bazau pe unitatea organizării biologice. Ultima afirmaţie este explicată de către savant în felul urmă-rfor.prunciei pe baza reacţiilor la stimul ii necondiţionaţi. GESTALTPS1HOLOGIA Gest altp sinologi a evoluează la sfîrşitul secolului XX în Germania şi Austria ca o reacţie de cea mai mare influenţă din perioada luptei împotriva atomismului şi mecanicismului. E deosebit de importantă sarcina psihologiei. plînsul ele. Watson. . atunci. El. 3) forma de reacţii emoţionale ascunse sau făţişe. naivă şi insuficientă pentru descrierea comportării. Conform acestor păreri. . (Explkînd cum apare la copii frica. reprezentanţii gestaltismului . dar. De ce anume aşa a numit G. Ea devine varianta cea mai potrivită în soluţionarea problemei integralităţii din psihologia germană şi austriacă. în aşa cazuri. Deci. După 4—5 repetări. că gîndirea trebuie să fie verbală (insonoră) dacă e atinsă rezolvarea definitivă. dacă prezentarea lui este însoţită de un zgomot puternic sau de pierderea punctului de sprijin. Gestaltistnul (în germană «Ges-talt» înseamnă formă.îl impun cu forţa pe copil să se apropie de vas. (Marea majoritate a copiilor au manifestat aşa reacţii. formulată de către be-haviorişti— de a studia şi dirija comportarea omului. Copilul este aşezat la masă. încearcă să-1 convingă pe micuţ că peştişorii nu muşcă. pentru o ştiinţă ce s-ar baza pe date experimentale. iar în altele se foloseşte de substituienţii lor — de cuvinte. Sub acest aspect gestaltiştii cereau reformarea noţiunilor psihologice—de la procesele cognitive simple pînă la categoriile .personalităţii. totodată. Tolman. Cînd sistemul de reacţii chinestezice este inhibat sau lipseşte. organul gîndirii este nu creierul. Avem în vedere. Activismul se manifestă în: 1) activitatea ascunsă a mîînilor (sistemul de reacţii manuale). Capitolul V. afirmă E. In felul acesta. micşorînd distanţa dintre acvariu şi copil.plă manifestare exterioară. întreg organismul se include în procesul gîndirii. în special a teoriei cîmpubui. Tolman. insă.Nu putem. n-a pu-itut să dezvolte teoria gestaltistă şi rămîne pe poziţiile asociaţio-nismului. înlocuirea primelor noţiuni cu cele behavioriste este motivată prin aceea că conştiinţa.putem să nu enumerăm şi acele momente pozitive. Erenfels. tea-jtna de peştişori dispare definitiv. fondatorul behaviorismului pune semnul egalităţii între gîndire şi vorbire. nu putem să nu înţelegem că rezultatele obţinute în experimentele cu animalele au fost transpuse în mod mecanic asupra Omului. se includ procesele verbale Dacă sînt inhibate şi unele procese. este organizată de scop şi direcţionafă de momentele cognitive. E. care au fost introduse de către curentul behaviorist în psihologie. numai că în unele cazuri el operează cu oBlectele reale. spre exemplu. E descris. Tn cazul al doilea e vorba de mişcările muşchilor laringelui. că sînt fricoşi şi nu se idau prinşi. atunci dominatoare devin reacţiile emoţionale. noi gîndim cu tot corpul. că ei sjnt drăgălaşi. Watson o vede în felul următor. după părerea lui E. Acest activism tre-(buie să ducă la o soluţionare. imaginile nu pot fi cercetate pe cale experimentală. face o analiză critică a ideilor lui G. elaborată de Maxwvell. maturul lîncepe să-i demonstreze cum el singur sau frăţiorul mai mare vîră imîna la peştişori în acvariu.de folos practicii — G. Pornind de la sarcina principală a behaviorismului — de a fi . Nu putem să nu observăm că behaviorîştii văd formarea deprinderilor numai pe calea probelor. cînd procesele verbale nu sînt de faţa. Watson ca o sim-. -Deci. numai că în timpul gîndirii mişcările muşchilor sînt ascunse. afirmă G. din care sînt excluse ca fiind neobservate mecanismele fiziologice şi procesele psihice. Orice obiect perceput de către copil îi poate trezi spaima. Watson considerîndu-le mărginite. totodată. Adepţii acestei şcoli au tratat structura ca o formaţiune unitară. Din momentul cînd individul este pus în situaţia. Comportarea. Influenţaţi de teoria cîmpuiui electromagnetic. Comportarea astfel tratată îşi pierde particularitatea. însă. unitatea personalităţii şi conştiinţei. reprezentantul neobehaviorîsmului. construieşte ceva». şi altele. chip) propune investigaţia psihicului conform integralităţii structurilor în raport cu componentele sale. poziţia. în care se cercetează toată comportarea omului.

ca rezultat apare percepţia mişcării. Imaginile consecutive şi perceperea succesivă a unor imagini statice nu pot explica mişcarea. Sistemele fizice. Baza fiziologică a acestui fenomen Wertheimer o concepe ca «scurtcircuit». Percepem mişcarea graţie unei Jorme (Gestalt). buinţele» (1926) etc. De asemenea. de dispoziţiile de configuraţie (Gestalt-dis posti ionen). pot deveni cu toiul deosebiţi unul de altul. care se explică prin perceperea mişcării şi nu prin ^permutarea obiectelor. K. ci de Ia complexe. după exemplul fiziologiei. b) legea asemănării (cu cît este mai multă apropiere şi mai imultă asemănare între părţile componente ale unei percepţii. în care ne aflăm cînd îl privim. La ideile înaintate de M. fDilthey conchide că realitatea psihică este cunoscută prin «trăire». Asociaţionismul oferă explicarea combinării acestor elemente prime şi timp îndelungat s-a considerat că legile asociaţiei explică complexitatea vieţii psihice. pornind de la elemente simple de origine senzorială. tfinită. în care se pune la în-«loială percepţia anumitor elemente suplimentare.. atunci . Fiecărui fenomen i se imprimă o formă mai clară. cu atît unitatea ei este mai strînsă). produsul unei separări artificiale a unor structuri cu o slabă legătură interioară. n-a reuşit să explice procesul percepţiei prin asociere între senzaţii şi reprezentări. Noua psihologie va utiliza descrierea şi analiza. Perceperea întregului implică o modelare (Gestaltung). bine delimitată). adică ochiul percepe micşorarea unui obiect şi nu a obiectelor prezentate consecutiv sau concomitent. Oamenii care trăiesc în acelaşi mediu şi primesc impresii asemănătoare. a bunei configuraţii. Wertheimer încearcă să studieze condiţiile percepţiei privită ca fenomen primordial şi stabileşte patru legi ale configuraţiei: a) legea cetei mai mici. bazate pe experimentele făcute. deducţia şi sinteza. oare nu este o sumă de imagini şi nici o sumă de momente. excitaţiile venite din afară. a supravieţuit graţie schemelor fiziologice tradiţionale. iar a doua (B) ca două figuri unite prin părţile laterale.. sînt sesizate de noi în percepţia cea mai unitară. afective şi volitive în acelaşi timp. înlăturarea judecăţilor în vederea unei concluzii nu poate explica organizarea gîndirii şi finalitatea ei. Lewin—-«Intenţiile. la care se adaugă factorii subiectivi. o structură. £i încearcă să dea o explicaţie calităţilor formei. cognitive. Wertheimer încearcă să explice perceperea vizuală a mişcării. Gestaltîsinul. Chiar şi gemenii monozigoţi. K. vista «Psihologische Farschung». expresivitate. b) legea tendinţei spre ansamblu (toate părţile percepţiei au. ■Aceste legi sînt cuprinse de Wertheimer în ceea ce el numeşte legea generală a bunei forme. pe lingă excitantul extern. In experimentul asupra percepţiei obiectelor Wertheimer a evidenţiat fenomenul •«mişcării pure». Constatările ştiinţifice. Izomorfism înseamnă că elementele şi relaţiile dintre ele dintr-un sistem cores--------------------pund elementelor şi relaţiilor lor din alt sistem. Wertheimer «Experimente Studien über das Sehen von Beweg gung. O deosebită importanţă a avut ciclul de articole publicate de M. reprezentanţii psihologiei se străduiesc să ajungă la elementele prime ale vieţii psihice.] (Wertheitmer) şi liniile: [|| || ||] (Köhler). Pornind de la concepţia că toate corpurile sînt compuse din atomi şi molecule. de atitudinea subiectivă a persoanei (Einstellung) din momentul percepţiei. Fondul îndeplineşte funcţia sa şi serveşte ca nivel general.. conturată posedă claritate. Wertheimer — «învăţătura despre gestaltism» (1921). aşa cum s-au străduit so prezinte marii scriitori şi poeţi. mai bine închegată.. dacă figura este incompletă. Mecanismul acestui fenomen se bazează pe (determinarea a doi excitanţi (liniilor drepte şi curbe) cu intervalul optim de aproximativ 60 miimi sec. care este condiţionată. Gestaltiştii atribuie izomorfismului un caracter psihic şi fizic • • general total..prima (A) se percepe ca o singură (figură.. de interesele şi preocupările sale.. dacă individului i se demonstrează două figuri idupă modeluj din ttg. Pentru prima dată acest •--------------------principiu a fost folosit de Leibniz în scopul explicării corelaţiei psihofizîce. totuşi. de la unitatea concretă şi vie a sufletului. Lewin şi în anul 1920 se statorniceşte în Berlin şcoala configuraţiei (Gestattpsychologie).. nimerind într-un mediu social diferit. Analiza nu poate separa în percepţie elementele sensibilităţii de cele care provin din memorie. devin o sursă de influenţă pen-■tru dezvoltarea psihologiei mondiale. cîmpul vizual se împarte în figură şi fond. care reducea organismele la celule şi ţesuturi. Prin legea pregnanţei se manifestă tendinţa organizării perceptive spre sistematizarea internă. b) legea formelor închise (orice percepţie are tendinţa "de a fi sesizată ca închisă. în care se publică rezultatele investigaţiilor experimentale ale acestei şcoli. susceptibile de a figura în diferite percepţii. şi de complexul psihic. Figura închisă. «Despre teoria gestaltistă» (1925). care luptă împotriva anatomismului şi mecanicismului. cept esenţial în ştiinţele spiritului (Geisteswissnschaţten). <—■------------------------—i . El propune întemeierea unei psihologii. care să pornească nu de Ia elemente. 1. Potrivit legii formei.. ci de la întreguri. De exemplu. acestea fiind considerate ca abstracţii pure. Simpla asociere mecanică nu poate explica gîndirea logică.. în funcţie de starea sufletească. unul şi acelaşi peisaj poate'produce impresii diferite. trece de hotarele psihologiei noastre didactice.presupun apoi că schimbarea mediului duce Ja schimbarea organismului şi a funcţiilor Iui psihice. e localizată bine în spaţiu şi ocupă poziţia de bază în cîmpul vizual. o cunoaştere nemijlocită a fenomenelor sufleteşti care sînt totdeauna complexe. Conform legii ampiificaţiei. Wert-Jieimer se alătură W. Conceperea nouă a perceperii mişcării a dus la contestarea versiunii despre senzaţiile complexe în perceperea peisajului. este imposibil de izolat o senzaţie pură. Realitatea intimă a vieţii. Incomplexitatea teoriei asociaţioniste... împotriva asociaţionismu-tui se pronunţă filosoful german Wilhelm Dilthey. fiziologice sînt legate izomorf între ele. Teoria izomorfismului a contribuit Ia tratarea sistemului nervos ca o maşină. K.. în care să-şi găsească loc întreaga pleni■tudine a vieţii sufleteşti. nu de la părţi. Legea pregnanţei bunei forme este condiţionată de circumsianţe obiective. înlăturînd ideea tunor senzaţii simple. Simpla asociere mecanică nu poate explica adaptarea conduitei la o situaţie nouă. In anul 1921 reprezentanţii psihologiei gestaltiste fondează re. bine determinată. Koffka. voinţa şi tre. ca un întreg (fiig. Acest fenomen se lămureşte cu ajutorul principiului izomorfismului. 2). comparaţia şi analogia pentru a ajunge la cunoaşterea cît mai exactă a psihicului prin specificul său. De exemplu.. peste un timp se deosebesc esenţial unul de altul. în Zeitschrift fur Psychologie» (1912). Köhler. găsirea unor mijloace în vederea realizării scopului. prezentă în momentul perceperii mişcării. ea se percepe. •Koffka explică această percepţie prin faptul ca structura primei jfiguri este mai bună decît structura din două părţi a figurii a doua. pe care apare figura. Dilthey consideră că e necesară o sis tematică psihologică. însă.... (Pentru percepţia vizuală au fost propuse şirul de puncte: j. con-. Istoria gestaltpsihologiei îşi ia începutul odată cu lucrarea lui M..distanţe. Conform legii figurii şi fonului sau transpoziţiei formei. în care intră ca parte constitutivă. simplificarea percepţiei.o (tendinţă evidentă de a fi cuprinse într-un ansamblu unitar)..

psihologia gestaltistă trece de la idealismul fiziologic la recunoaşterea primară a mediului exterior. structura organizatorică a procesului percepţiei alcătuiesc o for-imaţiune complicată. Etapa înfcîi — conştientizarea faptului că există problema. Elementele cîmpului vizual se unesc în structura perceptivă în incţie de apropierea unui element faţă de altul. în primele zile ale existenţei. concordanţa dintre psihic şi sistemul nervos ei o văd nu în ceva nedeterminat. Latura negativă a teoriei izomorfismului constă în faptul că gestaltiştii vedeau calitatea percepţiei nu în aotivitatea analitico-eintetică a scoarţei cerebrale. Forţele de legătură contribuie la unirea elementelor -şi îndeplinesc funcţia de bază. Fenomenele. Gestaltiiştii supun criticii metoda introspecţiei ana-ilitice. sînt cercetate fără a fi supuse analizei. ci în izomorfism. figuri pe un fond. Drept condiţie a transformării situaţiei este. ci în structurile fizice ale sistemului nervos. K6hler în studiul «Intelligenspriifungen an Menschenatfen» (1917) descrie fenomenele de percepţie şi inteligenţă Ta maimuţe. Koffka consideră că neajunsul psihologiei tradiţionale constă în divizarea structurii în elemente. Ele reprezintă moduri de organizare. ■Explicaţia fenomenelor psihice trebuie să fie în raport direct cu structurile corespunzătoare din procesele cerebrale. insă percepţia iniţială reprezintă un tablou integral al obiectelor şi fenomenelor. teoria izomorfismului devine o variantă nouă a paralelismului psi-hoHzic cu privire la conştiinţă şi substratul ei fiziologic. corelaţiile psi-hofizice se percep drept corelaţii fizice. organiza graţie unor ' Ipoteza despre prezenţa ctmpurilor cerebrale exprimă partea esenţială a întregului sistem în psihologia gestaltistă. psihologia gestaltistă propune o nouă tratare a obiectului şi metodelor psihologiei. Acestea sînt calităţi. fără elemente separate. Astfel. păstrînd integralitatea. Mai tîrzîu Kohler (1920) formulează ideea că lumea fizică. Adepţii acestei şcoli consideră că relaţiile trebuie să fie studiate aşa cum sînt în realitate. care intensifică sau micşorează claritatea lui. configuraţii subordonate între ele. iar lucrul creierului se explică conform legităţilor fizicii. Spre deosebire de reprezentanţii psihologiei introspective. Prevederea problemei emai importantă ca soluţionarea ei. Etapa a doua — gruparea. reorganizarea. e determinată de legităţile gestaltiste. aşezarea lăzilor una peste alta ca să ajungă hrana. Cercetările proceselor psihice de către reprezentanţii şcolii ge~Staltiste au dus la restructurarea ştiinţei psihologicePe baza' cercetării percepţiei conform legii figurii şi fondului au fost elaborate procedee de mascare a figurilor în corespundere cu fondul dat. Koffka ajunge la concluzia că (dezvoltarea psihică constă în complicarea dinamică a formelor primitive comportamentale în procesul activităţii. formarea structurilor din ce în ce mai complicate şi stabilirea corelaţiei dintre ele. naturală şi directă. Reliefarea legităţilor configuraţiei unice pentru toate sferele realităţii a contribuit la Înlăturarea vitalismului. după Wertheimer. pe baza analizei materialului experimental voluminos (inclusiv observaţiile făcute după Einstein). Wertheimer au demonstrat că complexitatea acestor procedee se datoreşte transformărilor structurilor cognitive pe parcursul activităţii. La percepţie în cîmpul vizual acţionează forţele perceptive de legătură şi integralitate. După Gesfalt-psihotogie. etnt analiza şi sinteza. adică unităţi organice. Forţele de stopare sînt îndreptate la dezintegrarea cîmpului. Pe acest fond confuz apar primele fenomene de conştiinţă. Operaţiile de gîndire. El consideră că. apoi. Koffka şi Kohler substituie astfel adaptarea printr-o selecţie automată a reacţiilor întîmplătoare. Părţile sînt condiţionate de întreg. Köhler. Astfel. astfel. afirimînd că analiza constituie o continuare a percepţiei. lumea exterioară este pentru copil ceva amorf şi neconturat. legate de înaintarea problemei. în care calităţile întregului nu pot fi extrase din calităţile particular separate şi. Structura este o reflectare directă în conştiinţă a proceselor fiziologice în creier. toate procesele realităţii. structurarea şi alte operaţii. adică. priceperea de a renunţa la deprinderea formată şi consolidată. Wertheimer a încercat să explice aspectul psihologic al operaţiilor mintale. asemănarea lor. elaborată de Faraday şi Maxwell. lipsită de calităţile esenţiale. acţiunile ce corespund anumitor cerinţe ce le determină. Investigaţiile efectuate asupra gîndirii de Dunker. anumite raporturi între părţi. Psihologia configuraţiei are punct de plecare opus psihologiei asociaţioniste. A fost formulată ideea că imaginea integrală reprezintă o structură dinamică şi se formează după anumite legităţi de organizare. Investigaţiile făcute de K. elucidare). Wertheimer consideră că integralitatea primară. care devin neadecvate situaţiilor create în problema nouă. însă. care ajung sub formă de impulsuri aferente la cîmpul corti-cah Psihologia gestaltistă ocupă o poziţie intermediară între corelaţia dintre psihic şi creier. Structurile (pruncului la început nu sînt legate între ele. datorită căreia animalul percepe configuraţia care i se prezintă real şi treptat vede soluţia. In dinamica gîn- n 4 Comanda nr. a întregii situaţii pentru a putea alege soluţia raţională. pe care o caută. Fiecare formă este în funcţie de mai multe variabile şi nu constituie o sumă de mai multe elemente. Koffka observă că. gestaltiştii cer de la subiecţi descrierea obiectului perceput aşa cum îl văd ei în momentul dat. Pe această bază el propune analiza dezvoltării . Transformările ce au loc în una din părţile întregului sînt deterntinate de legităţile interne ale structurii forme exterioare. 918 49 ■dirii ca proces unitar Wertheimer a reliefat cîteva etape consecu-tive. Gestalt-psihologia introduce două momente suplimentare. interpretată de gestaltpsiholo-gie. W. Wertheimer. In primul rînd. In al doilea rînd. şi voinţa sînt configuraţii. la stereotipul format. o articulaţie interioară. fără a fi supuse analizei. fie printr-o unificare 0 două sau mai multe configuraţii. ale unirii lor. Progresul constă în reorganizarea percepţiei trecînd prin faza «bunelor greşeli». simetria elementelor etc. Ea refuză să admită că există o materie fără formă iş* că din multitudinea haotică a datelor senzoriale ea s : ar putea. gîndîrea este aprecierea.Astfel. ea fiind.modulii căruia sînt strict fixaţi în strînsă legătură. psihice şî fiziologice. aidoma moleculelor separate ele există independent una de alta pe parcursul vieţii. care fac ca ele să fie transpozabile. In probele descrise inteligenţa e interpretată sub formă de intuiţie. care duce (animalul spre soluţia definitivă (apropierea hranei cu un băţ. conform cărora se desfăşoară procesul structuralizării cîmpului perceptiv. schemele vechi. de integrare. Procesul învăţării reprezintă o structuralizare a cîmpului perceptiv în cutare sau cutare configuraţie. constatînd că ele posedă perceperea unui ansamblu. le schimbă prin aceasta situaţia în direcţia îmbunătăţirii structurii ei. care se individualizează si se limitează în cîmpul spaţial şi temporal. întregului. Introspecţiei analitice i-a fost contrapusă metoda observaţiei. Koffka asupra primelor fenomene de configuraţie la copil confirmă principiul general al structurii dezvoltării psihice. Psihologii gestaltişti au negat teza despre provenienţa percepiţiei dtn senzaţii. la baza cărora se află teoria fizică a cîmpulul electromagnetic. Etapa a treia — evidenţierea structurii pe calea insait-ului (în engleză «insight» înseamnă înţelegere. şi o parte dintr-un întreg este cu totul altceva decît aceeaşi parte izolată dintr-un întreg. Graţie ei a /fost soluţionată problema psîhofiziologică. percepţia proprie. constată caracterul creativ şi productiv al activităţii de gîndire. Faptele psihice sînt forme. iar fiecare element psihic corespunde nervului dat. ca şi lumea psihologică. conştientizarea particularităţilor şi cerinţelor structurale. K. Ele explică legităţile apariţiei structuraliste la percepţie. ce apar ca rezultat al acţiunii excitantului extern. . odată cu dezvoltarea ele intră în corelaţie.psihice în ontogeneză şi filogeneză. deschiderea uşi-ţei cu zăvoare complicate). aşa-numita teorie a încercărilor şi erorilor susţinută de behaviorîsm. şi afectivitatea. Experimentele făcute de Wertheimer (percepţia punctelor) şi Kohler (percepţia liniilor) au dovedit că primar e perceput întreul.

In opinia Iui Horny experienţa omului poartă un caracter întîmplător şi individual. de asemenea. G. Atît K. K. cu mobilizarea propriului «Eu» de a influenţa mai efectiv la satisfacerea trebuinţelor proprii ca organism biologic şi fiinţă social-umană. însă asemenea mame există în anumite condiţii culturale şi. Elveţia. interesul faţă de gestaltpsihologie a început din nou Ih cadru] practicii psihanalitice Hornie a văzut că aproape/fiecare pacient reprezenta un complex de probleme. care tinde spre descărcare. interdependenţă. K. experienţa din trecut se resimte asupra omului ulterior. иге o valenţă pozitivă. din Germania. Studiul lui K. la un moment dat beţişorul capătă o «valoare funcţională» ca unealtă. după cum se exprimă^ ea. Lewin prin noţiunea de spajiu vital. bazîndu-se pe noţiunile din topologie (ramură a geometriei. Sullivan şi E. Malinovski şi M. nu pot fi privite izolat. studiind personalitatea acordă puţină aten(ie rolului intelectului şi conştiinţei ei. a avut posibilitate să se convingă din propria experienţă de forţa influenţei freudiste. tendinţa spre realizarea scopului pus de individ sau de persoana ce influenţează asupra individului. Multe. cîmp de forţă şi posedă aşa calităţi ca nivelul realităţii. K. fie în fapte. cît şi ceilalţi reprezentanţi ai gesţaltpsihologiei.-ia rîndul ei. problema de formare şi orientare cu un scop bine determinat a comportamentului.Horny. expectaţiile. nivelurile atracţiei. Intre timp. Trebuinţa este impetuozitatea. In 1978 a fost întemeiată societatea psihologică internaţională «Gestaltpsihologia şi anexele ei». a contribuit la sporirea influenţei gesţaltpsihologiei şi asupra altor ştiRezultatele investigaţiilor. Lewin elaborează învăţătura despre cîmpul psihologic. Descărcarea trebuinţelor are loc în anumite situaţii. imaginaţiile (planul ideal). Italia. Trebuinţele apar în situaţii reale în legătură cu intenţiile prompte plăcute. o configuraţie de caracter şi temperament. Reprezentanţii lui de vază sînt K. reprezentările. graţie cărui fapt putem înţelege şi explica toate fenomenele psihice. ci unităţi strîns legate între ele. ci în raport cu trebuinţele individului. Paul Gudrnen) consideră că transformările personalităţii încep cu descoperirea pe sine însuşi. tendinţa ocolirii insuccesului. In acest context autorul formulează «teoria dinamică a personalităţii». Capitolul VI. El a elaborat.lui S. Austria.U. iprecum şi lucrărilor editate în Germania de către E. după Lewin. K. numai datorită acestor condiţii. forţă. Reprezentanţii acestei şcoli au emigrat în America. ce caracterizează comportamentul orientat spre atingerea scopului: structura destinaţiei speciale. nu numai că duce la generalizări eronate. Cercetările asupra sferei volitive. pînă la înflorirea fascismului în Germania. greu de înţeles şi oe explicat. .A. să crească. Horny îl critică pe S. altul — valenţă negativă. Structura şi dinamica spaţiului vital e exprimată prin noţiunile de echilibru. metodici. Lewin include în «perceptiva timpului». Perls. cu toate că sînt indefinite. acţiunile complexe pactele de voinţă.U. Finlanda. In multe ţări la etapa actual'ă ideile gestalltpsihologiei au fost orientate la psihoterapia diferitelor devieri psihice şi comportamentale. In această lucrare ea îşi concentrează atenţia asupra condiţiilor culturale specifice ale activităţii vitale a omului. Lewin. de asemenea. deoarece timp de peste 15 lani s-a ocupat cu practica psihanalizei clasice în Europa şi Ame-trica. sub diferite modificări. obţinerea succesului. noi metode şi metodici de cercetare a proceselor p'si-nice şi a personalităţii. ■cum au fost Adler şi Jung. In legătură cu aceasta psihologia a fost îmbogăţită cu un complex de noţiuni. Anume trebuinţele determină faptul că un obiect are caracter de imbold. reflectă momentele reale ale activităţii intelectuale. De exemplu. stărilor afective.Etapa-a patra — găsirea căilor realizării corespunzător' . Karen Hornie (J1885—1953) şi-a început practica sa analitică în Europa. Membrii acestei societăţi sînt psihologi din diferite ţări ale lumii. dovedesc că comportamentul complicat.A. împreună cu totalitatea aptitudinilor intelectuale. Ea intra într-un conflict tot mai făţiş cu afirmaţiile freudiste Neofreudismul este un curent vast în psihologia de peste hotare. sînt utilizate cu succes şi azi în psihologie. Koffka asupra instinctelor. în deosebi ale lui B. elaborate de K. Karen Horny nu putea accepta teoria freudistă a «psihologiei de femeie». . Koffka. obiectele cîmpului reprezintă încărcătura cu valenţă pozitivă şi negativă în raport cu trebuinţele individului. Numai în 1959 Köhler în studiul «Gestalt Psihology today//American Psycho-lohist» face o analiză cu privire la influenţa gesţaltpsihologiei asupra iştiinţei psihologice.structurii. instinctul) apar ca ceva unitar. pentru soluţionarea cărora psihanaliza nu propunea nici un fel de mijloace. Adepţii acestei şcoli au început eă editeze revista «Gestaltp sinologi a»—organ oficial al acestei societăţi. Mead. Lewin «Intenţie. făcute de K. Ea. Apogeul gesţaltpsihologiei a continuat pînă în anul 19*30. şi care de aceea rămîneau nerezolvate. Wertheimer foloseşte «insait»-ul ca o operaţie superioară'a gîn-dirii. voinţă şi trebuinţe» (1926). Lewin a contribuit la îmbogăţirea gesţaltpsihologiei cu cercetări asupra proceselor volitive. izvorul căruia l-au constituit ideile . în (primul rînd. că el se află în acelaşi rînd cu teoriile greu de înţeles şi abundă în terminologie neclară. însă în anii 30 a emigrat în S. In 1979 a avut Ioc prima şedinţă a acestei asociaţii. Noţiunea de insait a fost introdusă de V. In calitate de exemplu de asemenea condiţionare «culturală» ea reproduce următorul fapt: omul are mamă «despotică» sau «cu spirit de sacrificiu» în funcţie de destinul individual. ci unitar.Datorită descoperirilor antropologilor «"de orientare culturală».. încearcă să dovedească că actele volitive nu sînt o succesiune de mişcări. efectuate de Lewm. Freud. Treptat. De aceea ea poate fi considerată un reprezentant al gîndirii psihanalitice americane. adică în timpul vital. Köhler lămureşte că animalul soluţionează problema datorită restructurării percepţiei adecvat situaţiei problematice. Köhler ca rezultat al (experienţelor făcute asupra maimuţelor şi era contrapusâ concepţiilor behavioriste despre învăţarea oarbă treptată prin metoda pro-' belor şi greşelilor. este o structură. Horny în 1937 a publicat concluziile critice şi opiniile pozitive în prima sa carte «Personalitatea nevrotică a timpurilor noastre». constituie satisfacerea trebuinţelor. formînd un întreg organic. în special la elaborarea categoriilor chipului psihic şi introducerea atitudinii sistematice la cercetarea lor. şi se conduc şi ele de legea întregului configuraţiei. configuraţia cea mai comprehensivă. care au renunţat la aspectele de bază ale teoriei Iui Freud. care a apărut în anii 30. în care se descriu modurile de evoluare a acţiunilor volitive şi trebuinţelor. Adepţii contemporani ai acestei teorii (Frederlc C. definiţii. atracţie spre sine. memorie o constituie trebuinţa. Lewin. Fromm. NEOFREUDISMUL K. Aceste etape. După K. perspectiva timpului. cînd el devine matur. Lewin. Ea susţinea că «freudismul a ajuns Ia impas». Freud pentru accentuarea excesivă a originii biologice a fenomenelor psihice şi pentru ignorarea de către Freud a factorilor culturali. ce studiază reorganizarea spaţiului). cu ajutorul căreia se obţine hrana. Majoritatea savanţilor ce nutresc interes faţă /de şcoala germană menţionează contribuţia ei la dezvoltarea cunoştinţelor despre procesele psihice. Lewin porneşte de la aceea că baza activităţii omului sub diferite forme. însă condiţiile culturale îi imprimă culoare şi pondere experienţei individuale. numite cirnp psihologic. Lewin a studiat. (Descărcarea. personalitatea. El consideră că fiecare obied m -cîmpul psihologic se caracterizează nu prin calităţile sale fizice. anumite scopuri şi orientează activitatea omului — cvasitre-buinţele. după cum le-a denumit Lewin — contribuie la crearea în personalitate a unei surse de energie. interesul pentru gestaltp Sinologie şi rezultatele experimentale relevate de ea scade. ceea ce. Fromm. gîndire. Unitatea dintre personalitate şi mediu e exprinyttă de K. dacă nu-i punem la număr pe renegaţii din prima perioadă. nu contribuie la stimulare. scopurile reale şi cele ideale. S. Personalitatea. nivelurile scopu-Jui individului. ci şi împiedică a înţelege forţele reale ce determină concepţiile şi acţiunile omului.

formî-nd astfel o «filosofie a vieţii» specifică. Levi—Bruhle. Horny înaintează teza conform căreia situaţiile conflictuale sînt proprii în sine nu numai bolnavului cu nevroză. trece în personalitate «agresivă» Acest tip consideră ca oamenii -sînt ostili unul faţă de altul şi apreciază viaţa drept arenă a unei lupte conţinute a tuturor împotriva Ia toate. frică în faţa unui posibil eşec. Moreno. care formează nucleul tuturor nevrozelor: dacă în cazul dezvoltării normale a perso-' nalităţii trebuinţele ei orientate spre oameni. ţinut de el la Şcoala de psihiatrie din Washington) .pentru femeie rezolvarea complexului lui Edip. Horny acordă o atenţie deosebită contradicţiei dintre trebuinţele unui om aparte şi posibilităţile satisfacerii lor în cadrul cui-. însă. Omul e călăuzit de impulsuri inconştiente. pentru demnitatea sa. In cărţile «Conflictele noastre interioare» (1945) şi «Nevrozele şi dezvoltarea omului» (1950) ea încearcă să interpreteze în alt iei dramatizarea vieţii omului. un sentiment de inferioritate.ounctul de vedere al relaţiilor dintre oameni. nu urmează opiniile altora. Ea consideră că conflictele intra personale nu denotă de Ia sine o abatere patologică a personalităţii. în societate. Sullivan şi-a consacrat cercetările analizei existenţei interpersonale. Ia fel în lucrările lui pot fi întîlnite trimiteri Ia lucrările lui K. El considera că e -necesar de a evidenţia. în locul libidoului (instinctului sexual) lui Freud şi instinctelor agresive.Lewin şi G. A. Spre deosebire de Horny. pe de altă parte. Meyer. căci această personalitate nu e aptă să gîndească de sine stătător. sensul. pe de o parte. O asemenea personalitate nu se vrea încadrată în lumea socială. unde rolul dominant în pri-imu! caz (spre oameni) îl are slăbiciunea omenească. Mali-novski. bazată pe studierea fenomenelor schizofreniei. considerînd că tratarea schizofreniei îşi are specificul său. bogăţia etc.. Fiecare dintre aceste relaţii se caracterizează prin intensificarea unuia din elementele «neliniştii principale». Aceste probleme ea le cercetează din . iar în al treilea caz (de Ia oameni)—izolarea. care apare la Freud ca un conflict de neîmpăcat dintre individ şi civilizaţie. şi posibilităţile reale. Park. căci ele constituie o parte integrantă a vieţii omului. generează trăiri apăsătoare. Ea consideră că trebuie să se renunţe la divizarea structurală a psihicului în «şinele» şi «eu»-l şi «supra-eu»-l. In funcţie de atitudinile personalităţii faţă de oamenii ce o înconjoară. bunătate. între rude. precum şi pe un şir de discipline umanitare şi naturale. în parte. Benedict şi B. şi consideră că conflictele intrapersonale sînt determinate într-o măsură considerabilă de civilizaţia. Cu ajutorul acestei tipologii Horny a încercat să dezvăluie figurat esenţa personalităţii nevrotice şi să demonstreze că norma şi patologia sînt cu totul relative. să obţină dominaţia asupra altor oameni. care sînt parţial înnăscute şi parţial dobîndite. deoarece renunţarea la raceste premise de bază va atrage după sine renunţarea la toate teoriile. după cum consideră Horny. folosită de Freud la tratarea nevrozelor. Totodată. inclusiv puterea. Adresîndu-se cercetării caracterului conflictual şi scindabil al psihicului omului. antropologilor R. Conflictul apărut din aceste relaţii între oa-imeni se manifestă drept «conflictul principal». Specificul «psihiatriei Inter per son ale» a Iui Sallivanne a avut o terminologie deosebită. dincolo de care se află trebuinţa de securitate. ideile principale ale căreia le-a expus în unica sa carte publicată în timpul vieţii şi intitulată «Concepţiile psihiatriei contemporane» (1947). care e legat de senzaţia de slăbiciune a omului în lume şi aptitudinea de a se orienta în condiţiile aflate în "schimbare ale culturii. ea evidenţiază năzuinţa spre securitate şi satisfacţie. sociologilor Ch. sau celui cultural. filosofilor P. însă. psihologilor K. în . «împotriva oamenilor». Autoaprecierea ei depinde de aprecierea altora. invidie şi nelinişte sufletească. apărută în S. L. împotriva oamenilor şi de la oameni. de a se supune influenţei Jui. Neliniştea. ifapt care se manifestă în reflecţiile despre invidia faţă de penis şi formula penisul— bărbatul—copilul.precum şi materialele incluse în ediţia în două volume a lucrărilor sale. Printre acei care au acordat o atenţie deosebită problematicii cercetării determinantelor culturale ale activităţii vitale a oamenilor. la şcoală. împotriva oamenilor ei de la oameni nu se exclud reciproc. Horny distinge trebuinţe orientate spre oameni. Horny declară că analiştii trebuie să se lase de unele premise. Incercînd să reliefeze cauzele apariţiei conflictelor intrapersonale. principiul de bază al lui Horny este teza freudistâ conform căreia omul e călăuzit de impulsuri inconştiente. ca mecanism . în cadrul căreia trăieşte omul. O asemenea personalitate posedă o trebuinţă sporită de . Ea e generată de circumstanţele vieţii individului şi îşi ia începutul din copilărie. e considerat de Horny drept încă o tentativă de aplanare nevrotică a conflictelor intrapersonale pe calea stabilirii unei distanţe emoţionale interioare dintre personalitate şi alţi oameni. şi care reprezintă un curs de lecţii. condiţionate biologic. Considerând că conflictele intrapersonale au apărut pe baza «neliniştii principale» a personalităţii. dobîndlte: năzuinţa spre securitate şi spre satisfacţie. Lipsa căldurii sufleteşti şi a securităţii în copilărie generează o trebuinţă intensă de ataşament alinător. (urii existente. Şi al treilea tip — «de la oameni». apoi în personalitatea nevrotică balanţa dintre ele e încălcată şi predomină una din cele trei tendinţe. Astfel. care au făcut psihanaliza o psihologie instinctivă şi genetică. în temei înnăscute.despre inferioritatea femeii şi superioritatea bărbatului. «teoriei cfmpului» psihologic a lui >K. pretenţiile. Orientările valorice ale unei asemenea personalităţi se constituie în jurul criteriilor de simpatie. adică are loc îmbinarea factorilor biologic şi social. Mead. El a înaintat şi a elaborat o originală «teorie interpersonală a psihiatriei».A. Jaspers. precum şi despre «complexul lui Edip». dragoste faţă de aproapele. forţa. care simte pericolul pentru valorile sale. Horny înaintează postulatul cu privire la «conflictul principal» în cadrul personalităţii. constituie izvorul pretenţiilor şi al dorinţei de afecţiune şi ataşament din partea alltora.U. cînd omul e călăuzit de principiul desfătării. Brid-geman şi G. O reprezentare despre concepţiile sale teoretice ne oferă de asemenea lucrările «Teoria interpersonală a psihiatriei» şî «Interviu psihiatric» (publicate după moartea lui. folosirea categoriilor. Coolie şi R. care însemna . importanţa şi conţinutul comportării interpersonale. particularitatea căreia constă în încercarea de a aplana conflictele intrapersonale prin intermediul dragostei şi năzuinţei de a aparţine altui om. Karen Horny păstrează însăşi esenţa abordării psihanalitice a firii omului şi bolilor psihice funcţionale. Horny substituie orientarea biologizatoare a lui Freud cu abordarea evolutivă-sociologică. Necesitatea comparării cu alţii.al doilea ^împotriva oamenilor)—duşmănia. Trebuinţa principală a unei asemenea personalităţi este ca prin toate mijloacele. Prussel. se vede amăgit şi înjosit. B. Pe baza atitudinilor diferite faţă de oameni Horny evidenţiată tipurile personalităţii nevrotice: predominarea orientării individului spre oameni duce la formarea tipului de personalitate «îngăduitor». Al doilea tip de personalitate nevrotică. în anul 1965. exami-nînd personalitatea din punctul de vedere al legăturilor şi relaţiilor interpersonale ce se stabilesc în procesul comunicării dintre oameni. Şi agresivitatea omului matur Horny o consideră o reacţie de apărare a omului. înainte de toate. care era preocupată de problema condiţionării culturale a comportării omului în ansamblu. nu ţine cont de normele stabilite. Sullivan renunţă treptat la terminologia psihanalitică. Lewin. White. şi care la fel pe bună dreptate poate fi considerat unul dintre principalii fondatori ai neofreudismului a fost psihiatrul american Gary Sullivan (1892—1949).a fi coparticipantă la viaţa altui om. care au fost formulate pe baza lor. ci şi oricărui om. în dragoste au un caracter de concurenţă. în pofida renunţării categorice la unele teze fundamentale ale sistemului psihologic al lui Freud. El respinge de la bun început metoda «asociaţiilor liibere». Toate relaţiile omeneşti în familie. respîngînd teoria instinctelor a luî Freud şi reprezentările lui despre puterile «libidoului». în care supravieţuieşte numai cel mai puternic. Totuşi. In activitatea sa ştiinţifică ^Sullivan se sprijină pe concepţiile unor aşa psihiatri ca W.

Astfel. Devry. «Sistemul antinelinişte» se prezintă. care se statorniceşte şi începe sa se manifeste în procesul formării şi socializării personalităţii. simbolurilor în experienţa de viaţă a personalităţii. ca'şi în psihanaliza clasică. «dinamismul invidiei». a respins interpretarea bazată pe libido a «complexului Iui Edip». manifestările pa-ranoide ale individului apar ca rezultat al sesizării de către om a inferiorităţii sale naturale.-vire la sensul existenţei umane. De aici linia generală de comportare a personalităţii. care devin substituienţi ai adevăratelor valori ale existenţei individuale şi ca personalitate a omului pe o scară atît -de largă. Multe situaţii conflictuale în personalitate apar. apatiei. Camus. încît însăşi personalitatea se transformă într-un fel de iluzie — într-o personalitate uniformizată. «dinamismul disociaţiei»). ce ia naştere între el şi pacient. De aceea o sarcină a «teoriei relaţiilor interpersonale» este de a evidenţia mecanismele de apărare. are loc pierderea lumii interioare a personalităţii. în cazul căreia psihiatrul apare ca participant activ la situaţia interpersonală. ca Heraclit.U.A.de anumite tipuri de comportare a personalităţii. Fiind la început transmisă de la mamă la copil. care se manifestă în procesele relaţiilor interpersonale. Concepţia sa Erich Fromm şi-a intitulat-o «psihanaliză radi-calumanistă». invidia etc. In calitate de măsuri de apărare în legătură cu acest sentiment la personalitate se dezvoltă aşa-numitul «sistem antinelinişte». Conform opiniei lui Sullivan. De aceea personalitatea omenească e percepută de Sullivan drept o totalitate a diferitelor măşti. adică într-o «iluzie (a caracteristicilor individuale şi de personalitate) a individualităţii ca personalitate». El considera că «dinamis-mele disociaţiilor». după părerea lui. Fromm. care a cucerit o popularitate foarte mare în rîndurile intelectualităţii în Occident. lăsînd la o parte problema cu pri. în 1933 în S. care predetermină ac* ! -vitatea omului. a fost Erich Fromm (1900—1980). Holbach. orientărilor valorice. Fromm a revăzut multe orientări. El susţine că reprezentările simbolice ale oamenilor normali au mult comun cu fanteziile bolnavilor de schizofrenie şi că deosebirile dintre normă şi patologie sînt cu totul relative. lipsită de caracteristicile individuale şi de personalitate. «Neliniştea». pierderea de către om a individualităţii sale Sullivan o pune în legătură cu intensificarea sentimentului «neliniştii» personalităţii în legătură cu existenta sa. inclusiv frica. Pascal. care trebuie să devină punct de plecare organizational al activităţii vî-' tale a fiecărui om. el a lucrat la Institutul psihanalitic din Chicago. Sullivan apelează de asemenea în cercetările sale la examinarea problematicii simbolicii — activităţii simbolice a omului. factorul personalităţii şi cel social în tratarea Iui Sullivan reprezintă un antagonism ifezol-vabil. . Fromme socoate că e necesar a apela la tradiţiile eticienilor umanişti din trecut. elaborat de el. este prezentă o mulţime de asemenea «di-namisme» (bunăoară. Nietzsche.Şi ultimul —cel mai de seamă reprezentant al neofreudismului.despre contradicţia antagonistă dintre om şi cultură. viteza vorbirii etc. expresivitatea. Societatea irafională contribuie la apariţia iluziilor omeneşti.universal şi moştenit biologic. în anturajul interpersonal. ci şi a faptului cum el vorbeşte: timbrul vocii. care ■asigură orientarea respectivă. conform opiniei Iui Sullivan. In opoziţie cu aceste teze ale lui Freud. «disociaţii» etc. care ar contribui la neutralizarea acestui sentiment.un contact permanent cu lumea naturală şi cea personificată. Plafon. el indică asupra maladiilor sociale. psihozele maniacal-depresive. El e condiţionat cauzal . el elaborează ideile sale cu privire la «dinamism». stărilor lui 3e spirit. teze şi concluzii ale psihanalizei clasice: el a supus criticii biologismul lui Freud şi p3nse-xualismul. Prin «dinamism» se subînţelege un model relativ permanent de energie a organismului viu. care apar în procesul comunicării interpersonale. importanţei semnelor. Hegel. în calitate de mecanism de apărare al personalităţii. O asemenea procedură e orientată spre adaptarea individului la anturajul social. a omului în sistemul relaţiilor interpersonale. In on-togeneza fiecărui individ. ce poate fi «atenuat» prin intermediul psihoterapiei. care simte trebuinţa de grijă şi mîngîiere din partea mamei şi totodată e cuprins de o frică permanentă în faţa posibilităţii de a pierde bunăvoinţa din partea mamei. la filosofii budlşti şi la teoreticienii contemporani din filosofia occidentală de tip antropologic: Heidegger. în funcţie de situaţia socială statornică şi de experienţa de viaţă. Diltney. astfel. «interviul psihiatric» prevede un contact între . iar din 1951 —în Mexic. Aceste simboluri ca şi cum formează un fel de. care e orientată la dezvăluirea în ochii pacientului a caracterului nefast al tendinţelor opuse şi la înlăturarea . apare din momentul naşterii şi există pină în ultimele zile ale vieţii omului. care nu contribuie la menţinerea unor relaţii tolerabile între indivizi şi îngreueazâ procesul comunicării sociale. sistem simbolic în psihicul omului.psihiatru /şi pacient «faţă în faţă» şi presupune analiza nu numai a conţinutului lexical al vorbirii pacientului. are loc statornicirea aşa-numitului «dinamism al disociaţiilor». De aici şi specificul psihoterapie! interpersonale. ca şi la Horny. In continuare. umpierea ei cu valori prestigioase iluzorii. ura. la normele morale şi etice. există două surse principale de («tensiune» intrapsihică a personalităţii: prima este discordanţa dintre trebuinţe şi mijloacele de satisfacere a lor în condiţiile sociale existente. în virtutea necorespunderii («tensiunii») dintre trebuinţele omului şi satisfacerea lor.' care se află într-. tinde să dezvăluie izvoarele normelor pentru comportarea . «neliniştea» devine o caracteristică esenţială a personalităţii. Emigrînd. «dinamismul ideilor obsedante». orientată spre iluziile sociale tipice pentru societatea dată. ca şi K. demoralizării cronice. Sullivan atrage atenţia asupra faptului că în existenţa socială iraţională obţinerea bunurilor materiale e percepută ca o autoafirmare şi drept unica garanţie sigură a existenţei stabile a personalităţii. «dinamismul sublimării». Însuşi Sullivan susţine că «sistemul antinelinişte». nu e identic cu vreo instanţă a personalităţii a lui Freud şi e chemat să corecteze comportarea motivaţtonală a omului finind cont de realitatea socială condiţionată din exterior. activitatea vitală a căreia e condiţionată de diferita îmbinare a acestor «dinamisme». inlăturînd totodată sentimentul «neliniştii». care exercită o influenţă considerabilă asupra activităţii vitale a omului. Totodată. în cadrul căreia el reinterpretează ideile psihanalizei clasice şi îl critică pe Freud pentru faptul că acela a separat psihologia de filosofie şi etică. Psihiatrul american corelează dinaoiismele cu trebuinţele omului. despre ruptura dintre factorul natural şi cel . fie acestea institutele existente în societate sau situaţiile interpersonale. In viaţa intrapsihică a fiecărui om. ca şi gînditorii dîn trecut. a doua e «neliniştea» personalităţii în legătură cu existenţa sa în lumea socială. care mărturisesc despre dezvoltarea reprezentărilor imaginative ale personalităţii şi prezenţa a tot felul de iluzii în viaţa omului. Iluzia existenţei ca personalitate.acelor orientări ale personalităţii. In lucrările Iui există trimiteri la asemenea gînditori. Kant. Jomes. manifestarea exterioară a cărora se realizează la indivizi în mdd diferit. s-a referit critic la reprezentările freudiste . Horny. încearcă să analizeze omul în integralitatea sa. Ca rezultat. Aristotel. care predetermină comportarea patologică ■şi asocială a individului în situaţiile interpersonale. Spinoza. care îi sînt necesare omului în comunicarea interpersonală («între măşti»). Sulllivan încearcă să stabilească dependenţa dintre trebuinţele unei personalităţi luate aparte şi trebuinţele întregii societăţi. In practica sa curativă Sullivan a elaborat metoda «interviului psihologic» sau a «observatorului participant». Sartre. Fromm consideră omul o fiinţă socială. diferitelor «dinamisme» emoţionale. analiza «neliniştii» personalităţii e trecută de Sullivan în aspectul cercetării proceselor intrapsihice.social al fiinţei umane. Marx. după o cum o înţelege psihiatrul american. «dinamismul neliniştii». pot fi descoperite numeroase simboluri.. după părerea Iui. Hobbes. dereglării intrapsihice. Conform afirmaţiei lui o influenţă considerabilă asupra concepţiei sale au exercitato ideile Iui K.

Aşa iau naştere mijloacele neproductive de satisfacere a trebuinţelor omului. ca purtător al trebuinţelor fundamentale. clasei. ci. El presupune că dezvoltarea omenirii are loc pe calea extinderii «libertăţii de». consideră Fromm. . ce se statornicesc în societate. cu izolarea morală a individului. nesăţios al plăcerilor imediate şi. A pătrunde dincolo de aceste «mecanisme de apărare» . declară Fromm. ţinînd să reliefeze particularităţile formării caracterului personalităţii. De remarcat că Fromm fixează asemenea forme ale înstrăinării omului. Esenţa religiilor autoritare o constituie umilirea de sine a omului şi deplina supunere forţei supreme. însă. De aici iau . natura şi cu el însuşi. A atinge acest scop conform opiniei lui Fromm. într-o dependenţă cu afât mai mare de ea se pomeneşte omul. Putem lăuda. se ascund alte motive acţionale. Şi toate acestei unesc din nou omul cu lumea sa. sînt completate cu contradicţii istorice. iar care —un rezultat al dezvoltării culturale a individului. Koffka. înainte de toate. presupunînd că această ştiinţă nouă despre om e chemată să realizeze cercetarea fundamentală a trebuinţelor şi să determine «care trebuinţe sînt trebuinţe ale organismului nostru. la examinarea aspectelor soci al-econom ice şi filosofi-co-eîice ale vieţii omului. «narcisizmulţii individual». prestijului social. într-o forţă străină ce i se opune. Dosto-evski. unde totul se vinde şi totul se cumpără. — e vorba de împărţirea lor în religii autoritare şi umaputerile lui. ce reies din particularităţile existenţei umane.unităţii cu toată existenţa. însă ou cît mai considerabilă devine măsura acestei libertăţi. care trebuinţe servesc drept expresii ale personalităţii. descrie noile obiecte de închinare ale omului. cu ajutorul aplicării tehnicii psihanalitice — a. fără a suprima în acest caz independenţa şi unitatea «Eus-lui individual. Teoria sa social-filosofică Fromm o numeşte adesea teorie a «umanismului normativ». în timp ce cantitatea şi concreteţea (caracterul real) îşi pierd importanţa. presupunînd că orientările morale trebuie să se bazeze pe calităţile interioare ale fiinţei umane. a aduce pînă la conştiinţă adevăratele trebuinţe emoţionale şi intelectuale ale personalităţii poate doar psihanalistul. Fromm în particular atrage atenţia la transformarea omului într-un consumator pasiv. De aceea. De aici urmează scopul «psihanalizei umaniste»— a contribui la automa ni festa rea potentelor interioare ale omului in direcţia vitalităţii şi productivităţii. bazată pe afinitatea omului cu lumea. dimpotrivă. fiind doar mecanisme de apărare. prosperării eco-" nomice. dragostea faţă de muncă. ele constituie un rezultat al unei trebuinţe de bază — de a evita propria slăbiciune şi izolare. De aceea contradicţiile existenţiale. transfor-mîndu-se într-o forţă străină ce se află deasupra lui. se poate numai concentrînd atenţia la problemele esenţei şi existenţei omului. înţeleasă cu gîndul şi dragostea. şt că încălcarea lor duce la dezintegrarea emoţională psihică a personalităţii. Cît priveşte religia umani'stă.publice. acestea fiind idolii opiniei . ce funcţionează în sistemul social respectiv. de regulă. iar care îl fac pasiv şi. ci. Fromme apelează la lucrările lui Sofocle. în care relaţiile dintre oameni devin o expresie desăvîrşită a relaţiildr de schimb de mărfuri. 'Fromm declară că omul constituie unicul criteriu obiectiv al umanismului şi caracterului progresist al societăţii. dimpotrivă. găsind prototipi ai eroilor înstrăinaţi şi face observaţii reuşite în legătură cu pierderea de către om a lumii sale interioare: cu neliniştea personalităţii pentru soarta sa. el nu are dreptul la existentă. Iar aceasta înseamnă că psihologia nu poate fi separată nici de filosofie şi etică. Asemeni altor participanţi la mişcarea psihanalitică. le intensifică. Balzac. Dar condiţiile sociale nu oferă o bază reală. sociale. şi nu . In prima sa lucrare «Fuga de libertate» (1941) Fromm apelează la problematica existentei. Fromm le numeşte «mecanisme ale evadării» dintr-o situaţie insuportabilă. Analizînd urmările influenţei «societăţii tehnologice» asupra omului. nici de sociologie şi economie. de faptul că ştiinţa a creat un nou obiect de închinare — tehnica. Prin religie el are în vedere «orice sistem de' concepţii şi acţiuni.şi a dezvălui. proprii tuturora. căci dincolo de faptele şi gîndurile personalităţii. perceperea propriei firi şi posedarea «artei vieţii». de exemplu. in centrul ei e omul şi creator.pentru dezvoltarea omului în această direcţie. în acest caz pomenindu-se înstrăinat nu numai de procesul de producţie. capătă sentimentul apărării. In opinia lui Fromm religia autoritară laică corespunde aceloraşi principii. De aceea omului îi ramîne un singur mijloc de a învinge singurătatea — să convingă de supuşenie. «Mecanismele evadării sînt aisemenea căi de realizare de către individ a proceselor existenţei sale. omul poate deveni un tot întreg cu ' oamenii. care promit o salvare iluzorie de orice nesiguranţă. devine un factor şi mai simţitor şi atotcuprinzător al existenţei umane. încît însăşi «libertatea de» negativă începe sa-I apese. activitatea productivă a omului pe baza «principiului existentei». există o singură cale productivă posibilă: unirile (legăturile) benevole cu lumea şi cu natura. Fromm subliniază necesitatea analizei ştiinţifice stricte a structurii ei sociale şi susţine că schimbările radicale ale aspectelor economice. cu trăirile individuale şi ca personalitate pentru acţiunile săvîrşite sau intenţiile criminale. pier-zînd totodată integralitatea şi independenţa. proprii unei anumite societăţi. puterii. iar care sînt artificiale. cît si neteiste. Recunoscînd deosebirile calitative dintre societăţi la diferite etape ale istoriei. \ Erihe Fromm analizează mult o asemenea formă a conştiinţei sociale ca religia. viu si lucid al societăţii umajie. Ele sînt trei: autoritarismul. ci şi de procesul de consum. ci nu a «principiului posedării». însă deja nu prin legăturile iniţiale.etică în firea omului însuşi. sau cum preferă el să se exprime. lbsen. care trec în anumite tendinţe de comportare. politice ale vieţii sînt însoţite de schimbări tot atît de radicale în structura personalităţii. «asociaţiilor libere». ca proces acţionalnişte. Din punctul de vedere al lui Fromm elemente autoritare şi umaniste pot fi găsite şi în cadrul uneia şi aceleiaşi religii. «tălmăcirii viselor» etc. adică sînt impuse individului de către producţie. Fromm face diferenţiere în cadrul religiilor.naştere «impulsurile-trebuinte». care e împărtăşit de un grup şi un obiect de închinare». preamări oricît am vrea cutare sau cutare sistem social. iar care—de cel sănătos. Goethe. Diferite în manifestările lor. unde cantitatea şi caracterul abstract (caracterul iluzoriu) devin caracteristici principale ale relaţiilor reciproce dintre oameni. De remarcat că înstrăinarea nu numai că nu se ia. care s-a cristalizat în conştiinţa individului. ce apare sub forma percepţiei specifice a lumii exterioare prin prisma «Eu»-lui interior. ceea ce impune însuşirea valorilor eticii umaniste. care trebuinţe sînt condiţionate de psihicul patologic. destructivismul şi conformismul. O asemenea percepţie e legată de realizări ştiinţifice şi. Pentru aceasta. grupului. să se supună şi să stabilească astfel de relaţii cu oamenii . el indică insistent asupra necesităţii de a crea «Ştiinţa Umanistă despre Om». ci ca un membru liber si independent. materiale.pot soluţiona problema existenţei umane. fn ultimă instanţă. Esenţa experienţei religioase într-un asemenea tip de religie o constituie trăirea .şi lumea. Libertatea omului e tratată de Fromm drept proces bilateral complicat ce are «libertate de» negativă şi «libertate pentru» pozitivă. Aceste mecanisme nu înlătură cauzele suferinţei şi neliniştii. a tipului destructiv. omul devine într-aiît de liber. Ele sînt iraţionale şi inconştiente. EI analizează situaţii de viaţă tipice. a «narcisizmului social». Prin intermediul supunerii faţă de dumnezeu — simbolul puterii mari — omul evită sentimentul singurătăţii. In religiile umaniste dumnezeu este simbolul forţelor omului însuşi. în sfîrşit. ci omul în general ca reprezentant al genului uman. Analizînd înstrăinarea omului în lumea contemporană Fromm urmăreşte în ce mod în procesul activităţii umane forţele vitale ale individului se transformă într-un «obiect». rolul factorilor social-econo-mici. orientate spre depăşirea acestor trăiri apăsătoare. Dar nu omul ca reprezentant al naţiunii. care trebuinţe «intensifică activitatea omului. de cele mai dese ori şi de regulă inverse. ci nu ca atitudine faţă de idol. atît teiste. dacă el vine în contradicţie cu trebuinţele de bază ale omului şi împiedică realizarea lor.

cu alţi oameni.. Pentru ca omul să-şi poată dezvolta liber forţele şi predispoziţiile. Sullivan. Fromm ş. ca un curent vast care a apărut pe baza psihanalizei clasice. folosind limbajul neofreudist. înstrăinării de viaţă. Kjerkegaard. în activitatea lor ştiinţifică şi practică pornesc de la interpretarea omului ca fiinţă înzestrată cu libertate. care au fost făcute de colegii şi oponenţii lui. precum şi probleme ale instruirii. tualizării. Allpbfţj. în calitate de obiect de cercetare era afirmată interpretarea personalităţii creatoare sănătoase — sarcină. In legătură eu aceasta unul dintre liderii psihologiei umaniste scria: «Am ferma convingere că astăzi. Totodată. creată in anul 1961). să utilizeze formele creatoare ale dinamicii de grup. cît ale aplicării practice. ca nicicînd.luat naştere ■nu întîmplător şi nu pe un loc gol. De aceea Fromm declară eă e timpul să fie încetate controversele despre dumnezeu şi să se unească toţi în opera de demascare a formelor contemporane de idolatrie. M. de echilibrare a interacţiunii proprii cu mediul social.personalităţii. Astfel. la căutarea sensului existenţei şi dezvăluirea posibilităţilor creatoare ale fiecărui om. în opoziţie cu diferitele . sfera lui motivaţioria lă. compasiunii etc. Buhler). în accentul pe «aici şi acum».să se statornicească un curent. uniţi în numeroase asociaţii naţionale pentru o psihologie umanistă (începutul lor a fost pus de către Asociaţia americană pentru o psihologie umanistă. In anii cincizeci-şasezeci el a căpătat o largă răspîndire în Apus. Mexfy^ KellyJ.. pe care nu o puneă'nici o altă şcoală. care determină specificul unor procese şf fenomene psihice aparte. adică mai utilă pentru practică. păstrînd totodată rostul vieţii. Cartea lui May «Sensul neliniştii» (The Meaning of Anxiety) reprezintă interpretarea psihologică a învăţăturii existenţialiste despre nelinişte. Scopul lor este de a ajuta omul să primească în sine toate acestea. Apariţia psihologiei umaniste ca o a treia forţă a coincis cu apariţia contraculturii şi a hipi-ului ca fenomen social al anilor şasezeci. dragostei. care ar corespunde «adevăratei naturi umane>. Pe măsura statornicirii psihologiei umaniste ca o orientare de sine stătătoare în centrul atenţiei ei trec probleme cu caracter nu atît teoretic. premisele nemijlocite ale apariţiei psihologiei umaniste le-au constituit cercetările în ceea ce priveşte psihologja_. psihologii umanişti apelează la om Jn toată integralitatea acestuia—cu frica lui-de moarte. ci şi în faţa statului. armonizînd acţiunea principiului satisfacţiei (care năvăleşte atît de insistent în viaţa noastră) şi creşterea spirituală. care se pot manifesta în ploconirea nu numai în faţa lui dumnezeu. Era proclamată iraţionalitatea ca o ignorare faţă de ştiinţă şi de soluţionarea raţională a problemelor în favoarea intuiţiei. pe care omenirea îl va plăti pentru subaprecierea creaţiei». ci şi vrajba reciprocă. care au înaintat! viziunea lor asupra problematicii psihanalitice. Aşa ori altfel. dragostea. Instruirea. înainte de toate. Psihologia umanistă i-a unit pe filosofi. caracterul umanist al acestei orientări nu se reduce la noţiunile de bunătate. de a se orienta cu succes în caleidoscopul complicat al permanentelor schimbări. ' Un rol deosebit în însuşirea filosofiei europene a existenţialismului aparţine lui R. că noţiunile şi simbolurile religioase reflectă numai anumite tipuri ale experienţei omeneşti. să apeleze la valorile spirituale. Pentru a realiza schimbări cardinale în structura socială e necesar. caTF'căutau metode pozitive şi optimiste de analiză şi studiere a naturii integrale a vieţii psihice a omului. Dilthey a fost unul dintre primii care s-au străduit să fundamenteze necesitatea creării psihologiei ca ştiinţă despre unitatea trăită a vieţii spirituale a individului. nimicirea completă a vieţii pe Pămînt pot deveni acel preţ.Fromm susţine că esenţa problemei religioase nu e problema lui dumnezeu. cînd cunoştinţele acumulate au pregătit terenul pentru un salt ascendent nemaiauzit al omenirii. şi înainte de toate în cadrul psihoterapiei. ci există conflictul între orientarea religioasă umanistă şi atitudine. conform opiniei lui Fromm. Scopul principal al psihologiei umaniste constă . milă. Goldştein. neîncrederea unul în altul. autoconştiinţă şi cu trebuinţa de a căpăta un rost spiritual al existenţei sale şi care în mod principial să nu 1 se reducă la un automatism social-éiologlc. să fie mobilizate eforturile intelectuale ale celor mai luminate minţi ale omenirii în vederea creării unui asemenea «model al noii societăţi». valorilor tradiţional omeneşti — libertăţii.Hor-ny. credinţa şi responsabilitatea. numai soluţiile creatoare adevărate pot constitui pentru om unica posibilitate de a merge în pas cu timpul său. Totuşi. Totuşi. Dintre influenţele filosofice. în opinia psihologilor umanişti. că nu există conflict între credinţa în dumnezeu şi «ateism». trebuie să fie atins scopul suprem al existenţei sale. întemeietorii psihologiei umaniste şi-au pus în faţă scopul să îndrepte deformările behaviorismului şi psihanalizei în tratarea omului şi să aleagă o psihologie mai dreaptă — a vieţii. Scopul unei asemenea personalităţi îl constituie nu trebuinţa de~ hemeostazie. care e echivalentă idolatriei. scopurile lui. în societate a devenit imperios necesară munca oamenilor creatori. care pretind la unica interpretare adecvată a lui Freud şi la înţelegerea justă a ideilor sale psihologice. împărtăşind întru totul convingerea lui V. sociologi şi pedagogi — pe toţi acei care şi-au ales drep t obiect de cercetare_ ^personalitatea omului. PSIHOLOGIA UMANISTA § 1. ci şi să supună criticii acele numeroase completări la ■ învăţătura lui Freud. El subliniază. Frânele despre aceea că «inevitabilitatea suferinţei nu poate fi depăşită». la funcţiile psihice particulare. Omul pasiv. neputinţei în faţa calamităţilor naturale şi cataclismelor sociale. neofreudismul. înainte de toate. a constituit o nouă etapă în istoria dezvoltării gîndirii psihologice. precum şi cercetările. care s-ar afla într-o deplină corespundere cu trebuinţele individului neînstrăinat şi orientat la existenţă. empa-tiei etc. consideră de datoria lor nu numai să revadă tezele psihanalizei clasice. Nu numai calitatea proastă a vieţii. la funcţionarea pe roluri. Contracultura rezonează cu psihologia umanistă în accentul asupra realizării individului drept valoare centrală. De acum în secolul XIX. psihologi. A.UJA. obiect al cercetărilor psihologice integralitatea vieţii psihice a omului. adică de înlăturare a încordării. care i-a familiarizat pe psihologii americani cu ideile lui S. în deosebi în S. Meidegger. Dar dezvoltarea acestei direcţii a fost însoţită şi e însoţită şi în prezent de o polemică aprinsă ce e dusă în permanenţă între teoreticieni. reprezentanţii căreia tindeau să depăşească abordarea «atomista» a ^psihicului şi să facă drept. desfăşurate după al doilea razb"oi mondial (G. apare o orientare. legat de convenienţe nu poate să facă faţă problemelor ce se înmulţesc. conducătorului.teorii ale «elementelor» conştiinţei şi cu cercetările unor funcţii psihice izolate. Astfel. în afirmarea valorii autodezvălui-rii în corespundere cu lozinca «să trăim nu formal». în afirmarea inutilităţii trecutului şi viitorului.gîndirea conştientă.. creaţiei. pe care Ie-a încercat psihologia umanistă. posibilităţi creatoare. Trebuie să indicăm. May._care au înaintat pe 'primul plan problema autoaprecierii "omului. care a fost denumit «psihologia umanistă». trebuie să pornească de Ia ideea autoac. efectuate la sfîrşitul antelor treizeci (G.. Maslow). ci problema omului. Psihologia umanistă se adresează. cu accentul lui asupra problemelor şi dificultăţilor alegerii de către personalitate şi a responsabilităţii in determinarea sensului existenţei. In prezent zeci de mii de psihologi. susţinere. partidului. Istoria şi sarcinile psihologiei umaniste In anii treizeci ai secolului nostru în psihologie a început. a. In zilele noastre. cu trăirile chinuitoare ale pierderilor irecuperabile. fie acesta . existenţialismul. interacţiunea acestuia cu lumea. de asemenea. care era tratată drept un pericol de esenţă pentru valorile personalităţi'. cu autorealizarea (K. indiferent de faptul în ce mod acesta din urmă se manifestă—'sau se maschează— în . Psihologia umanistă a . e necesar a crea astfel de condiţii sociale. autoactualizarea (K. Şi nu e întîmplător că fiecare teoretician. Capitolul VII. în context genera! pentru neofreudism e caracteristică tentativa transformării psihanalizei clasice într-o direcţie ia sociologizării.

incluzînd nu numai percepţia şi mişcarea. din Wisconsin. mijloacele unei asemenea interacţiuni constau nu în studierea analitică a omului. Prin prezenţa acestei realităţi Rogers încearcă să explice acel fapt incontestabil că oamenii reacţionează in mod diferit în unele şi aceleaşi situaţii şi la fel în situaţii diferite.anul 1931. acţionează şi se dezvoltă sub infîu-enţa unei realităţi deosebite. Buhler. Ia înţelegerea de către acesta a propriei unicalităţi libertăţi şi responsabilităţi. m. după cum nu i-o determină nici stimulentele interioare. din 1945 şi pînă în 1957 — profesor de psihologie şi secretar la Centrul consultativ de pe lingă Universitatea din Chicago. ci nu experienţa marcată prin_simboluri rămîne în afara conştiinţei. Dewey. a existenţei sale. A. să-I . cîmpul fenomenal. Rogers s-a constituit în procesul practicii sale terapeutice şi a fost o ipoteză de lucru. May. ce orienta activitatea sa curativă şi care asigura succesul acesteia. Ro-gers a încercat să înţeleagă unitatea organismului şi mediului şr forţele motrice. în pofida la lovituri. în 1957—1963 — profesor de psihologie şi psihiatrie la Universitatea. ci există ca un Eu unic. Clientul într-o asemenea situaţie simte că toate trăirile. a. terapeutice a lui Rogers devine clar că ■ea este. Un moment principial în teoria lui Rogers îl constituie de ase menea noţiunea congruenţei (corespunderii) componentei de la urmă şi experienţei.«Eu» al clientului. Intre anii 1940—1945 — profesor de psihologie clinică Ia Universitatea din Ohio. însă. ci ca un contact profund personal. care e în stare să-1 înţeleagă. dat fiind ca ambii sînt participanţi cu drepturi depline la discuţie. care presupune sinceritate. verbale). ci şi procesele fiziologice. sufleteşti şi spirituale. G. dat fiind că ea e legată cu psihologia într-o măsură nu mai mică decît cu medicina. Dintre liderii psihologiei umaniste îi putem numi pe G. nu ca un medic ce stabileşte ■diagnosticul şi face prescripţia medicală. K. a propriei meniri. omul matur—să danseze. ci în căutarea căilor şi mijloacelor de autorealizare a esenţei umane supreme în viaţa fiecărui om. Din descrierea metodei. comportîndu-se faţă de acesta nu ca un savant faţă de obiectul de cercetare. Funcţia principală a terapeutului e să asigure situaţia. care. nucleul ei.. Pe măsura dezvoltării personalitatea devine într-o măsură tot mai mare «socializată» şi mai independentă. ca şi organele sale de percepţie şi de mişcare. Să examinăm aceste componente detaliat. Esenţa metodei lui Rogers rezidă în faptul că medicul stabileşte cu pacientul (el îl numeşte pe acesta client) un asemenea contact. în cazul căreia clientul poate să-şi reducă gradul său de apărare şi să privească obiectiv la gîn•durile. Rogers Unul dintre reprezentanţii de frunte ai psihologiei umaniste este K. să se intensifice şi să se perfecţioneze. Metoda sa de terapie Rogers a numit-o «indirectivă» (Ktient central).Rogers.ale lui. Posibil. Totuşi. omul real viu nu se reduce la totalitatea funcţiilor psihice' şi celor fiziologice. In cazul unui asemenea contact clientul începe să-1 perceapă pe medic drept un om. ci In interpretarea fără de apreciere şi în acceptarea necondiţionată a lumii îui interioare unicale în toată plinătatea ei şi încordarea problemelor lui de viată. indiferent de faptul dacă el e sănătos sau bolnav. senzaţiile lui interioare sînt percepute ou interes şi încuviinţare. K. de a-i ajuta să înţeleagă corect experienţa sa de viaţă. Rogers s-a format sub înrîurirea filosofului american J. Rogers consideră că ■experienţa inconştientă constituie o experienţă nu atît înăbuşită de conştiinţă. Omul trăieşte. ci ca un om faţă de alt om. Pentru a se putea stabili un astfel de contact. A Maslow şi G. Rogers. La început el a efectuat experimente de tratament clinic al copiilor şi preadolescenţilor «dificili». G. Experienţa individului nu este întotdeauna conştientizată. d. uneori a înţelege pentru prima dată semnificaţia cutăror sau cutăror trăiri . a experienţei sale. în pofida Ia insuccesul şi sfiala iniţială ş. totodată. sentimentele şi conflictele sale reale.a cucerit popularitatea nu numai printre psihologi. care constă din întreaga experienţă de viaţă şi modelul senzaţiilor conştiente şi aprecierile '«Eu» sau «al meu». posedind autoevaluare şi realitate cer-' tă. Ea apare în procesul dezvoltării individului şi conţine conştienţi* zarea de către e) a persoanei sale. medicul trebuie să se comporte cu clientul ca şi cu o personalitate ce reprezintă o valoare incontestabilă. Maslow. Allport ca reprezentanţi caracteristici ai acestui curent § 2. Rogers înţelege în ce mod organismul întotdeauna tinde să se păstreze. care e perceput de pacient nu ca tratament şi nu ca o studiere a lui cu scop de diagnosticare. De dragul Ia aceasta el e capabil să încrunte _ boala. puterile sale. adică o parte a experienţei individului. spre deosebire de Freud'. Oricît de variate ar fi' motivele ce-1 determină pe individ. la satisfacerea trebuinţelor lui 1 spirituale. au o singură sunsă — năzuinţa organismului spre -autoconservare şi creştere. din punctul de vedere al lui Rogers.aprecieze şi în faţa căruia el poate să-şi manifeste Hiber şi deschis esenţa sa. adică concentrată asupra pacientului. ce se schimbă mereu (şi care fac parte din cîmpul fenomenologic). metodă de . reprezintă partea diferenţiată (şi. el se formează ca personalitate. e gata de eforturi foarte mari: copilul începe să meargă. înlăturînd contradicţia dintre subiect şi obiect şi unindu-!e într-un cîmp fenomenologic unic. centrală) a cîmpului fenomenologic general. Ca savant. De aceea contactul dintre terapeut şi pacient trebuie să se bazeze-pe stimă reciprocă. francheţe din partea psihologului însuşi. a asigura o astfel de interacţiune poate numai orientarea ei spre dialog. iar apoi a purces la experimente şi cu maturii. Personalitatea. care se exprima în aceea că medicul intră în contact personal strîns cu pacientul său. autodezvăluirea lui. ca o unitate integrală a experienţei trupeşti. care reprezintă experienţa interacţiunii individului cu condiţiile ce-1 înconjoară. însă în capitolul de faţă ne vom opri detaliat la teoriile lui K. Merfy. ca şi cum intermediare. din punctul de vedere al lui Rogers. constituie o valoare general-umană supremă. care le oferă amîndurora o mare satisfacţie. Conştientizarea experienţei are loc pe calea marcării ei prin simboluri (înainte de toate. Principiile asociaţiei psihologiei umaniste din ţara noastră sînt următoarele: existenţa fiecărui om. Concepţia lui K. diferenţiindu-se. Manifestările iniţiale ale individului sînt predeterminate de ereditate. trăirilor şi faptelor lui alcătuiesc baza pentru interacţiunea profesională cu el a psihologului.nu în formarea în corespundere cu comanda socială a «unui om reuşit». Anume cu acest scop individul reacţionează Ia tot ce-1 înconjoară ca un tot întreg organizat. Rogers. sarcinile ce-i stau în faţă. totodată. totalitatea experienţei Iui de viaţă. cît aflată în stare de anteconştiinţă şi e înţeleasă de individ pe măsura apariţiei necesităţii respective. de a contribui la auto-cunoaşterea. Medicul se produce aici drept al doilea . Aceasta a determinat orientarea lui valorică în practica psihotera-piei. Această metodă şi-. aceasta ajută a descoperi noi aspecte ale experienţei lui. se constituie într-o structură individuală deosebită. Pe măsura căpătării experienţei.. se comportă cu înţelegere faţă de lumea interioară a acestuia şi ca rezultat capătă posibilitatea de a influenţa asupra lui. Principalele componente conceptuale ale teoriei personalităţii sînt: organismul. Doctor habilitat în filosofie din . De aceea pe baza unei bogate practici terapeutice acest savant talentat a căpătat o mare rezervă de observări şi fapte care i-au permis să formuleze concepţia sa asupra personalităţii şt să elaboreze modul de înţelegere şi de schimbare a ei. . că numai o parte neînsemnată e percepută conştient. Allport. care determină comportarea şt dezvoltarea individului. care pornesc de la individul însuşi.studiere a clientului. Individul posedă de asemenea o totalitate de diferite] experi* mente. Prezenta la om a experienţei anterioare duce Ia aceea că condiţiile mediului nu-i determină ele înseşi conduita. totodată prin experimente Rogers înţelege totul ce se în-:tîmplă în organism. ele toate. Astfel. Teoria iluî K. semnificaţia subiectivă şt înţelegerea deciziilor. sarcina noastră -profesională principală este de a dezvălui potenţialul creator şi spiritual al omului.

adesea extrem de contradictorii. ca omul să poală sesiza «Eu»-1 său interior şi să procedeze sprijinindu-se pe el. care. care a demonstrat pe cale experimentală că succesul surprinzător pentru subiect provoacă adesea simţul «disconfortului» şi impune persoana supusă încercării să năzuiască spre devalorizarea succesului ei. care previne percepţia conştientă a fenomenului ameninţător. ci no de opinia părinţilor. omul simte o autosatisfacţie. toate acestea conturînd tabloul unei boli psihice. fie pe alţii. pentru a nu pierde dragostea acestora. şi în ultimă instanţă omul începe să simtă nevoia de încuviinţare şi stimă din partea altor oameni într-o măsură chiar mai mare decît satisfacerea trebuinţelor organismului său. Flexibilitatea. In acest caz ei vor ignora experienţa. O asemenea interpretare a factorilor ce determină comportarea şi dispoziţia individului o dictează şi metoda terapeutică a lui Rogers ca psihiatru.Rogers. insă eronate. Străduindu-se să-şi păstreze valorile «sale» şi reprezentarea despre sine bazată pe ele. folosind noţiunea «condiţia bunăstării» (Conclutions of North) (cînd în locul urmării senzaţiilor organice (trăirilor. incompatibile cu «concepţia Eu-lui». Ca rezultat. el le substituie cu alte senzaţii.es. După părerea Iui Rogers omul nu întotdeauna îşi menţine înalta sa autoapreciere. care îl duc tot mai departe şi ' mai departe de senzaţiile organice interioare.pundere dintre «concepţia Eu-lui» şi cea respinsă de experienţa reală. şi este necesar un număr tot mai mare de reac(ii de protecţie pentru a păstra reprezentarea eronată despre sine. sub presiunea unor trebuînţe 'fizice ce n-au cunoscut o marcare simbolică. Pentru" a trata omul e necesar ca el să introducă modificări în reprezentarea sa despre sine. Atitudinea incontestabil pozitivă a terapeuticului e interiorizată de către pacient şi se transformă în atitudinea lui. care e percepută subiectiv ca o nelinişte. Treptat omul pierde înţelegerea faptului ce are loc în interiorul său şi dezvoltă locusul exterior de apreciere. Se întîmplâ însă şi aşa că ei denaturează nu realitatea. Modificarea comportării are loc în mod automat. A lichida această necor. o constituie categoria autoaprecierii. flexibilă. dacă.Rogers. Alegerea e determinată deocamdată de propriile senzaţii ale copilului. Ulterior. să coreleze experienţa sa cu această reprezentare (să obţină consimţămîntul pacientului cu sine însuşi. între aceste două sisteme apare o discordanţă— apare încordarea. in care trăiesc. el capătă in ochii oamenilor valoare. Pe terenul respectului apare şi autorespectul. pentru aceasta şi fiind menită terapia indirectivă elaborată de Rogers. în situaţia acceptării depline de către client a medicului. Insuşindu-şi aceste valori. însă. In asemenea cazuri el trăieşte comportarea sa ca pe ceva inexplicabil («A intrat dracul în mine». Totuşi. Există oameni care recunosc nimicnicia lor. Foarte des aprecierea din partea celor din jur nu corespunde autoaprecierii. ce nu se opune experienţei reale şi e orientată la procesele apreciative interioare. omul îşi construieşte un sistem de protec(ie împotriva experienţei periculoase. Cu ajutorul raţiunii el creează strat după strat formaţiuni psihice. subconştient: fenomenul. poate geneva o reacţie vegetativă. Rogers susţine că chiar şi trebuinţele şi năzuinţele primare. Totodată. recunoscînd prezenţa a două sisteme ce determină comportarea omului: conştient. de care depinde acest Individ. legată de succesul în stare să le combată autoaprecierea joasă ce şi-au făcut-o. după părerea lui . copilul «trădează înţelepciunea organismului său». trecînd sursa de aprecieri asupra ailor oameni. De aici reiese teza lui Rogers cu privire Ia importanţa pentru personalitate a aprecierii pozitive din partea societăţii şi a moralei acceptate de ea. a apropia omul de propria experienţă interioară se poate doar în situaţia.Veriga centrală în teoria personalităţii. omul se îndepărtează tot mai mult de adevărata autoapreciereAnume această contradicţie dintre aprecierile conştientizate. însă. iar luminişurile în frunziş să-i arate călătorului drumul. Aici Rogers plăteşte tribut psihanalizei. să renunţe la ea. disperarea. nu aprecierea altor oameni. este condiţia indispensabilă a adaptării fără complicaţii a individului la condiţiile aflate mereu în schimbare ale vieţii. Acest proces orînduieşte şi calmează acţiunile lipsi-. pozitivă faţă de sine însuşi. care constituie esenţa personalităţii. care de asemenea devine o trebuinţă imperioasă a individului. Cu alte cuvinte să se subaprecieze fie pe sine. de regulă. în priceperea de a-şi reevalua sub presiunea experienţei sistemul de valori apărute maî înainte. pe această cale mulţi oameni capătă imagini valorice. dat fiind că ele apar dintr-un mare număr de surse. bisericii. pentru autoconservarea sa. îşi supune comportarea sistemului de aprecieri al celor din jur. anume că pune în acţiune mecanismul negării sau denaturării experienţei. care ameninţă să încalce autoaprecierea individului. percepţiilor). Reprezentarea personalităţii despre sine în lumea ce-1 înconjoară începe a corespunde într-o măsură tot mai mică realităţii. conform . deşi omul nu poate înţelege cauza ce a generai-o. Ca rezultat al interacţiunii copilului cu maturii şi cu alţi copii Ha el se formează reprezentarea despre sine. împreună cu dezvoltarea personalităţii devine tot mal imperioasă. care îl fac mai plăcut şi mai acceptabil pentru oamenii. neliniştea şi chiar trăirea bolnăvicioasă a izolării interioare. După părerea lui Rogers. care aparţine organismului. iniţiale pot acţiona la om doar în cazul cînd ele sînt susţinute de normativele corespunzătoare. In acest sens atitudinea «indirectivă» a medicului faţă de pacient este mai curînd un proces de conştientizare de către acesta din urmă a resurselor sale proprii. dorinţe. Trebuinţa de apreciere pozitivă. nepătrunzînd în senzaţiile lor interioare şi reacţiile lor la aceste imagini. care nu prezintă pericol pentru personalitate. Procesul terapiei «itidirective» sau «client-centrate» se aseamănă. să accepte oare aprecierea dată de alţii sau să rămînă la părerea sa. se formează o «concepţie a Eu-lui» nouă. Senzaţia de nelinişte. Omul se află în faţa dilemei. cazuri cînd omul. Cu ajutorul lui personalitatea ca şi cum înalţă fortificaţii ce barează accesul spre conştiinţa a tot ce o poate zdruncina sau distruge. săvîrşeşte fapte . pe care Rogers îl numeşte «proces apreciativ organic». Dacă ambele sisteme acţionează coordonat. Rogers subliniază că oamenii au adesea o reprezentare eronată despre sine şi pentru a evita necesitatea restructurării reprezentării lor ei denaturează acea realitate. însă. Are loc procesul complicat al cumpănirii. cu tăierea tufarilor într-o pădure deasă pentru a se putea vedea cărarea. «Mi-am pierdut minţile») şi e înclinat să acuze o asemenea comportare. care suferă de imposibilitatea autoactualizării (Rogers evită terminul clinic «nevroză»). ci propria autoapreciere: «Eu sînt rău». astfel. Acest mecanism constituie un mijloc de luptă a personalităţii pentru structura sa. ca urmare a restructurării reprezentărilor despre sine. în opinia lui K. şi inconştient. formarea autoaprecierilor nu trece fără conflicte. Una din condiţiile integralităţii psihice a individului şi ale sănătăţii lui psihice o constituie flexibilitatea în aprecierea propriei persoane. îndrumătorilor. Din acest punct de vedere prezintă interes experimentele lui Rogers. al «lEu»-lui — cu organismul) şi astfel să-i deschidă calea pentru o justă acumulare a experienţei şi dezvoltarea ulterioară.care nu cadrează cu personalitatea sa. Mecanismul ignorării şi denaturării experienţei este. Se întimplă. funcţia sa de reglare a comportării şi experienţei individul poate s-o îndeplinească şi în afara situaţiei de interacţiune a omului cu alţi oameni. se învredniceşte de laudă şi acceptare din partea lor. In calitate de ilustrare Rogers aduce următorul exemplu simplu: una şi aceeaşi mîncare copilul o acceptă sau o respinge în funcţie de starea sa interioară. în încredere în sine. pierderea propriului «eu». te de control ale raţiunii astfel. La început sursa aprecierii se află ca şi cum înăuntrul organismului copilului. firmelor de reclamă. şi mecanismul apreciativ Ia nivelul interior neconştientizat caracterizează personalitatea imatură. (seif con-cept). ce-I întăresc pe individ. din punctul de vedere a! Iui Rogers. Rogers aduce un exemplu de astfel de acţiuni. renunţă la mecanismul apreciativ individual. Copilul se învaţă să aibă o atitudine neîncrezătoare faţă de propriile senzaţii. elaborată de Rogers. Spre deosebire de psihanalişti. Răs-punzînd aşteptărilor sociale.

2) tot felul de «măsuri de protecţie» (strîmtorarea. 3) denaturarea adevăratei stări de lucruri. o sursă a dezvoltării permanente a personalităţii. ci şi el capătă de la acesta ceva. cauza şi natura bolilor lor DOrnind de la acea corelaţie. renunţarea la care e trăită de individ ca renunţ Sa sine însuşi. influenţează asupra formării personalităţii. G. care sînt ca şi cum exterioare (politeţea. Allport consideră că permanenta trăsăturilor constituie o problemă a maturităţii personalităţii. prin interacţiuni cu alţi oameni. G. omul preferă adesea să piară. în opinia lui Allport. Spre deosebire de psihanaliză. principiul homeostaziei — năzuinţa spre înlăturarea încordării şt spre restabilirea echilibrului — e aplicabilă numai la nivelul ce! mai de jos al motivaţiei — motivaţia necesităţii (deficit). principalul merit al lui Rogers rezidă în faptul că el a i făcut obiect al cercetării sale empirice şi analizei structura psihologică interioară a personalităţii. Nu e de mirare. Allport evidenţiază două clase de trăsături: principale şi instrumentale. Allport se pronunţă împotriva «legii efectului» a behavioriş-tilor. unor asemenea fenomene esenţiale pentru formarea psihicului omului. Allporl se deosebeşte de to]i ceilalţi reprezentanţi ai psihologiei de peste hotare prin aceea că el a mers nu de Ia clinică spre omul sănătos.: gen. Astfel. cum ea frînează acumularea şl folosirea justă a experienţei. Trăsăturile instrumentale ca şi cum difinitivează comportarea omului. Omul nu numai că dă ceva anturajului. El a expus teza despre aceea că psihologii trebuie să treacă de la cercetarea oamenilor bolnavi Ia cercetarea celor sănătoşi. autoaprecierea şi experienţa. Allport evidenţiază următoarele trăsături.o importanţa principală. din interacţiunile lor cu cei din jur. există trăsături organizate în mod di-. Aceasta înseamnă că dezvoltarea omului se produce întotdeauna prin legături reciproce. ferit — de la limitate şi nepermanente pînă la mai răspindite şi cel mai stabile. Trăsăturile. Uneori trăsătura devine factor de frunte în viaţa omului. autoorganizării. necesitatea de a ţine cont de opinia altora). pe el il recunosc după această trăsătură. Cu adevărat. trăsăturile ce caracterizează personaliatea nevrotică: 1) poziţia pasivă cu referinţă Ia lume. ci numai formează comportarea noastră. se consolidează şi se repeta. . neduşmănoasă personalităţii. în opinia lui Allport. In formula homeostaziei nu încap formele existentei cu adevărat ca personalitate a omului — înaintarea scopurilor noi şi tot mai complicate. de-monstrînd că viaţa lor e o continuă depăşire a greutăţilor. Coniorm opiniei luî. adesea le intensifică. Allport subliniază că în situaţiile critice. însă. G. Anume statornicirea lor neîntreruptă constituie forma principală de existenţi a personalităţii. Noile motive se formează în condiţiile activităţii vitale a omului sub influenţa situaţiei ce se întrejese mereu a trăsăturilor principale şi instrumentale. Aceste trăsături instrumentale. 4) caracterul limitat al raţiunii. a intensificărij autocontrolului ei. că sistemul de opinii al Iul Rogers a avut o rezonanţă foarte mare atît în psihologie. cum sînt autoconştiinţa şi autoaprecierea. De aceea individul trebuie in permanenţă să stabilească noi legături şi să le dezvolte pe cele deja existente. 6) autonomia funcţională a trăsăturilor. 7) stabilitatea Ia frustraţii. Insuficienta de oxi. caracterislice pentru personalitatea sănătoasă: 1) poziţia ae-' tivă cu referinţă la realitate. ele sînt multe şi nu sini separate una de alta. 4) capacitatea pentru abstractizare. El scrie că noi nu putem nega că îmbolnăvirile principale. îl formează ca personalitate. însă aceste îmbolnăviri nu reprezintă un model autentic pentru toate. AII port G. asemenea trăsături ca politeţea. G. cînd motivele supreme. conform căreia acţiunea răsplătită în copilărie.motive. 5) procesul permanent al individualizării. fără a apela la protecţia psihologică). ci dimpotrivă. de răspunr dere etc. îori ale omului. Satisfacerea intereselor nu duce la dispariţia lor. Fiecare personalitate posedă trăsături. care au' o importanţă secundară. El recunoaşte că această lege acţionează pentru Instinctul înnăscut. Ele nu generează.opiniei lui Rogers. Un asemenea fel de analiză i-a permis lui Rogers să înţelea gă multe din comportarea şi activitatea oamenilor bolnavi şi celor sănătoşi. înlocuirea). El şi-a concentrat atenţia asupra . Prezintă importanţă şi faptul că tratarea personalităţii ca sistem deschis nu înseamnă recunoaşterea parametrilor ei stabili. A absolvit Universitatea din Hartford (1919). Allport evidenţiază. el a încercat să analizeze în ce mod apare şi se formează cutare sau cutare atitudine a omului faţă de sine însuşi. Legătura dintre lume şi am 11 dezvoltă. Rogers a încercat să înţeleagă starea emoţională a pacienţilor. 5) «lîncezirea» dezvoltării. motivele normale ale omului matur. Principala teză a lui Allport glăsuieşte: omul reprezintă «un sistem deschis». De obicei. Allporl le caută în prezentul şi în viitorul omului. în care se află autoaprecierea si aprecierea dată lor de către alţi oameni. apariţia noilor interese. cum se schimbă şi se adaptează ea la împrejurări sau. ^ Astfel. Principale sînt acelea. care stimulează comportarea noastră. 3)' autocunoaşterea. proiecţia. constituie o condiţie necesară a dezvoltării multilaterale a personalităţii. De exemplu. constituie mptivele care acţionează în momentul dat. opunerea faţă de echilibru— trăsături caracteristice ale motivelor dezvoltării — constituie.sentimentele dezvoltării spiritului de iniţiativă. O aseme-' nea situaţie a trăsăturii e prezentată drept sentiment de frunte sau «rădăcina» vieţii. totodată transformîndu-se şi fiind supuse modificărilor pe parcursul vieţii omului ele sînt înnăscute. Allport a încercat să prezinte lumea înconjurătoare drept neanlagonistă. Allport încearcă în concepţia sa a autonomiei funcţionale a motivelor să evidenţieze mecanismul formării noilor . setea sînt exemple concludente în acest sens. care urmăreşte cauzele comportării omului în trecutul Iui. stimulenţii comportării omului. deci. nu de la omul bolnav psihic spre cel sănătos. § 3. unde mai tîrziu a predat psihologia (profesor din anul 1942). şi trăsături. numai o personalitate neordinara posedă o trăsătură remarcabilă şi numai una. deoarece fiecare stare e orientată în direcţia posibilităţilor viitoare». se vede. î» perceperea de către aceştia a lumii înconjurătoare. Totuşi. în particular a lui Amundsen. Teoria autorealiîării >a lui G. noi Ie educăm copiilor unele forme de comportare. adică să «rupă» homeostazia. Pentru argumentarea acestor teze Allport apelează la descrierea vieţii oamenilor de seamă. Tntelegînd devenirea neîntreruptă a personalităţii înainte de foate ca o dezvoltare a sferei ei motivaţionale. care au. dimpotrivă. sfăpînirea de sine sînt instrumentale. decît să înceteze de a fi el însuşi. împletindu-se cu cele principale. Pornind de la aceasta. valorile cele mai importante intră în conflict cu motivele elementare ale trebuinţei. 2) accesibilitatea pentru conştiinţa a experienţei (adică aptitudinea de a vedea evenimentele vieţii per-' sonale aşa cum sînt ele. Allport a ajuns Ia concluzia că trăsăturile întotdeauna mărturisesc despre obiectul acţiunilor omului. AKport (1897—1967) a fost psiholog american. de asemenea. asupra funcţiilor lor în comportarea şi dezvoltarea subiectului. ci invers. In calitate de obiecte ce impulsionează . Sistemele motivelor supreme intră în nucleul central al personalităţii — în «eu»—şi se transformă în sistemul de vaînsă nu pentru trăsături. Totuşi. El scrie: «Pentru a înţelege ce reprezintă personalitatea e necesar a apela întotdeauna la faptul ce poate fi ea în viitor. Tn calitate de cea mai importantă condiţie a dezvoltării personalităţii Allport consideră posibilitatea de a se opune echilibrului. a permis să se pătrundă mai adînc în cauzele trăirilor lor afective. autonomiei. Allport le atribuie p mare importantă acestor trăsături. tind spre «reducţia încordării». Astfel. Căutarea încordării permanente. nu pentru interesele omeneşti spirituale. însă în cadrul acestei legături lipseşte echilibrul. Studiind minuţios diferitele tipuri de asemenea corelaţii. cît şi în psihiatrie şi a generat multe cercetări concrete ale structurii concrete a personalităţii omului. sublimarea. In calitate de mecanism al formării personalităţii Allport examinează trăsăturile (traites). foamea.

însă. el consideră că observarea va fi mai obiectivă. era egoismul.psihologie Ia Universitatea din Brandon (Massachusetts) din 1962. din vina lui au fost sustrase nişte bunuri materiale. J. plecînd de Ia institutul său. Conform teoriei Iui Maslow. A. In corespundere cu aceasta trebuinţele omului se repartizează după următoarele niveluri: 1) Trebuinţele fiziologice de bază (orientate la menţinerea integralităţii biologice a individului).activitatea pot apărea nu numai obiecte reale. prezentă în subiect de la bun început. profesional. interesele sale. în interviurile luate personal respondenţilor şi în alte surse. Maslow consideră că după natură omul este «bun». de apreciere socială. Maslow o extrapolează asupra dezvoltării omului. profesor de. că oamenii posedă o trebuinţă imperioasă de comunicare. pot să-şi manifeste afectel» în mod diferit: unul devine posac. Pornind de Ia aceasta Allport ajunge Ia convingerea că principala trăsătură genotipică a acestui medic D. pentru a face concluziile sale fundamentate. animalul nu va fi agresiv dacă el e sătul: leul său tigrul sătui nu se aruncă asupra pradei. deoarece el e sociabil şi e cuprins de nelinişte fără societatea lor. Maslow subliniază că la animale nu e mai puţin evidenţiat instinctul păstrării populaţiei lor. De aceea ei se deosebesc evident de majoritate. care îndură o durere şi o dezamăgire asemănătoare din punct de vedere obiectiv. pentru a fi politicos cu ei. § 4. Conform teoriei trebuinţelor a lui Maslow. iar cînd era vorba de alţi oameni pedantismul dispărea. Allport consideră ca trăsăturile se reliefează în viaţa individuală şi în actele de comportare supuse observării. scriitori.. politeţea. nome. trebuinţele nivelurilor mai joase. dragoste. Einstein. 1) Trebuinţele de coparticipare. Conform opiniei lui Darwin supravieţuiesc animalele agresive şi putejmce. Un şir de experimentatori au în* ceput să efectueze observări asupra comportării acestui om şi s-a. pe parcursul vieţii omului aceste trăsături devin independente. însă. Cu cît mai mulţi observatori se vor potrivi în interpretarea comportării. de propria persoană. După calculele Iui Maslow. nu este o trăsătură motivaţională. principalul scop al psihologiei personalităţii Allport o consideră cercetarea singularităţii fiecărui om. creatori ai omenirii. Pentru ilustrare Allport a descris comportarea unui om. Trebuinţele supreme. satisfacerea lor doar preîn-tîmpină posibilitatea apariţiei şi dezvoltării bolilor somatice şi psihice. obţinerea unităţii ei integrale pe baza diferenţierii depline şi integrării laturilor ei. nu împărtăşeşte această afirmaţie. obiectul principal de cercetare al lui Maslow' îl constituie reprezentanţii sănătoşi din punct de vedere psihic* maturi. Acest om sănătos era atent numai în ceea ce priveşte.. 4) Trebuinţele supreme — trebuinţele de autoexprimare. el se poate comporta faţă de ei politicos. care au o natură «instinctivă». personalităţile ce se autoactuali-zează alcătuiesc o minoritate infimă din populaţie şi reprezintă un model de oameni sănătoşi psihic şi care exprimă la maximum esenţa umană. prin autoactualizare urmează să înţelegem scopul final al dezvoltării personalităţii. dovedit că el era pedant şi atent numai atunci. altul devine mai realist şi agresiv. Lincoln. El e ferm convins că trăsătura caracteristică a omului o constituie unicitatea acestuia. Washington şi mulţi alţii. A. fizic. printre care: A. ale vestiţilor oameni de stat. retras. Maslow A. Iar satisfacerea lor depinde de forţa lor stimulatoare. Totuşi. estetic etc. B. Conform opiniei lui Allport.) —trebuinţa de autoactualizare a personalităţii. posibilitatea de a pronostica viitoful are un mare rol în sfera motivaţională a omului. ci şt imaginare. iPutem judeca despre om în funcţie de faptul cum îşi pronostichează el viitorul. Teoria autoactualizării a Iul A. chiar şi find la maximum satisfăcute. unitate — toate sînt legate de structura organismului omenesc şt se sprijină pe o anumită bază genetică. însă datorită faptului că există un anumit set de trăsături înnăscute. cercetă torul-psjholog trebuie să folosească toate mijloacele empirice ale ştiinţei. oglindite în autobiografii. Maslow (1908—1968)—psiholog american. Spinoza. respect. absorbit de suferinţa sa. pentru a evita proiecţia personalităţii sale şi multe alte greşeli. . Deasupra nivelului acestor trebuinţe principale se situează nivelul motîvaţional—trebuinţa de bunătate. cînd era vorba.AUport. De remarcat că reprezentarea despre viitor este de cele mai dese ori neconştientizată. iar pedantismul său era numai o trăsătură instrumentală. de respect. El foloseşte stilul de comportare «al celui puternic» oriunde s-ar afla din diferite cauze. Totodată. în activitatea lui. care era întotdeauna atent. egocentrismul. Dezvoltarea acestui instinct de natură umană A. trebuinţele supreme capătă o forţă stimulatoare tot mai mare. . deoarece creşterea personalităţii continuă în permanenţă. trebuinţa de creaţie şi dezvoltare integrală a personalităţii (în plan intelectual. Tot aşa stau lucrurile şi cu omul care adesea se manifestă ca puternic.La un nivel mai înalt de dezvoltare a personalităţii. Numai creaţia şi autoactualizarea constituie premise ale adevăratei satisfacţii a omului ca personalitate. de comunicare psihologică. Omul nu caută alţi oameni. Maslow. în descrierile contemporanilor. autodezvăluire. Allport consideră că această problemă a cauzei exterioare şi profunde este o problemă de importanţă deosebită în cercetarea personalităţii. care obţine dreptul de dominantă asupra trebuinţelor nivelurilor mai joase. Asemenea oameni. prin intermediul cărora poate fi determinată unitatea interioară a personalităţii». Ca şi la Allport.Astfel. Jung. frumuseţe. a medicului D. de apartenenţă la o anumită comunitate socială. El poate să sîcîie pe alţii. pînă la moartea ei. savanţi. de-un anumit statut social. ireproşabil în ceea ce priveşte păstrarea curăţenief în casă. Cu alte cuvinte. Doi tineri. El considera că trăsăturile se formează în cadrul comunicării cu oamenii. le masca pe cele adevărate. nici la experimente. agresia animalului serveşte doar drept mijloc de adaptare impus. Astfel. dacă persoana respectivă va fi supusă observării de către doi sau trei oameni în condiţii identice sau diferite (metoda «secţiunii temporale»). Conform opiniei lui Jung. toate trăsăturile devin auto. Ca şi. 4) Trebuinţa de apreciere din partea celor din jur. «Psihologia are nevoie de metodicile autoconfruntarii—metodici. In cercetarea trăsăturilor Allport nu apelează nici la chestionare. care pot fi realizate în viitor. el a analizat particularităţile de personalitate. Maslow a efectuat o cercetare amplă a oamenilor ce se autoactualizează cu scopul evidenţierii complexului caracteristic al particularităţilor lor psihologice. In al doilea rînd. . nu pot servi drept sursă a adevăratei satisfacţii a personalităţii. Realizările acestor oameni Maslow le explică prin năzuinţa spre auto actuali za re. pictori. echitate. El consideră că cruzimea şi agresia nu sînt principalele instincte ale animalelor. In acest sens teza dată se aseamănă cu noţiunea «perspectivei temporale» a lui Lewin. care îi contura comportarea. Cu scopul studierii trăsăturilor unui om concret Allport propune să fie folosită metoda convorbirii cu el şi observării asupra comportării lui. Ca rezultat. în opinia lui Maslow. A. In afară de unele cazuri rare. care presupun dezvoltarea şi utilizarea eficientă a tuturor aptitudinilor omului. sistemul de motive al omului se subordonează unei anumite ordini ierarhice. găsin-du-i. 3) Trebuinţa de garanţii şi de securitate. Odată. el a uitat să închidă uşa. Astfel. care se caracterizează printr-o dezvoltare continuă şi atitudine activă faţă de lumea înconjurătoare. precum şi obiecte ce lipsesc. Vorbind despre perspectiva temporală Lewin sublinia că în ea sînt incluse motivele şi intenţiile. documentele sale de afaceri. moral. In legătură cu aceasta Maslow apelează Ia teoria Iui Darwin. însuşi ter-minul «autoactualizare» a fost propus de către K. de apartenenţă. cu atît datele căpătate ale observărilor conţin o verosimilitate mai mare. adică instinctul ce îl face să se ajute unul pe altul. Aceste trebuinţe nu pot fi satisfăcute niciodată deplin şi definitiv. se pot manifesta doar după ce sînt satisfăcute mai mult sau mai puţin trebuinţele elementare. după opinia Iui Allport.

Existenţa acestor valori de toate zilele complică cu mult structura autoactualizării. Aptitudinea personalităţii pentru autoactualizare Maslow o consideră drept o trăsătură naturală proprie omului. ca minimum. mijloacele de comportare ce o asigură: 1) Autoactualizarea înseamnă trăirea deplină. ce nu depinde de faptul cu ce tip de activitate se îndeletniceşte omul. sînt orientate spre realizarea unor scopuri nobile îndepărtate. de regulă. ca şi toţi ceilalţi. în. puterii. întotdeauna. au putut atinge autoactualizarea după Maslow. bunătatea. Lipsa unor manifestări de duşmănie în relaţiile inter-j personale. 5) Trăirea-limită. ele simt acut binele şi răul. Nicioda-^ tă. Autoactualizarea înseamnă alegerea dintre aceste posibilităţi a posibilităţii creşterii. în care trăiesc. impulsurile personalităţii ce se autoactualizează sînt conştientizate în cel mai înalt grad şi. prop-. Aceasta Ie permite să prezică just mersul evenimentelor. spre securitate. Acestea sînt boli psihice. Oamenii ce se autoactualizează. Personalităţile ce se autoactualizează îşi concentrează atenţia . însă pe ei îi preocupă nu soarta proprie. 1) Acceptarea propriei persoane şi a altora aşa cum sînt. îngrijorare. altcineva — frumuseţii sau adevărului. adică trăirea fără timiditatea de preadolescent. Ia care aparţin după origine. simplitatea etc. Personalităţile ce se autoactualizează se simt într-o măsură mai mare reprezentanţi ai omenirii în ansamblu. Unul îşi consacră viaţa leghV altul— echităţii. ai unei comunităţi limitate etc. dezvoltarea aptitudinilor mintale prin intermediul exersărilor intelectuale. de-cît reprezentanţi ai unei anumite ţări. 5) Predispoziţia pentru singurătate. interesul faţă de ceea ce e necunoscut. Ei. Fie mişcarea spre o apărare mai mare.. cerînd de la sine un răspuns {îşi asumă responsabilitate) el se autoactuali-zează. al neliniştii. bunăoară. ci şi procesul actualizării posibilităţilor sale. nu se identifică cu ea. 10) Simţul «filosofic» al umorului. pustnicie. cînd «Eu»-I se autorealizează. 5) Sentimentul comunităţii cu pmenîrea în ansamblu. lipsa formelor protectoare de comportare. în ceva ce se află în afara lor. ci vocii mamei. Luarea în consideraţie a vocii impulsului înseamnă oferirea posibilităţii de a se manifesta «propriului «Eu». constituie caracteristica universală a acestei personalităţi. 3) Omul nu este o tabula rasa. 1) Orientarea constructivă. tatei. tradiţiei etc. limită. care nu se reduc la ceva mai înalt. 5) Prospeţimea percepţiei. persoanelor ierarhic superioare. predispoziţie pentru opiniile statornicite şi din cauza unor alte neajunsuri de caracter de acest fel. Faţă de cultura lor ei au o atitudine suficient de critică. Acesta e momentul. rii personalităţilor ce se autoactualizează. Aceasta este. şi fată de care se po-meneso într-un fel de opoziţie. ci nu un rezultat al vieţii individului în anumite condiţii sociale. însă au faţă de ele o doză cuvenită de umor. Maslow a numit aceasta căutare a «valorilor de toate zilele». năzuind sa aleagă din ea totul ce e bun şi să renunţe la ceea ce e rău. nu este ceară flexibilă. 10) Prietenia cu alte personalităţi ce se autoactualizează. Subliniind faptul că numărul personalităţilor ce se autoactualizează nu e mare.. adică a celor. 10) Spiritul democratic în interacţiuni. poziţia de îndepărtare privind multe evenimente ale vieţii le ajută să suporte relativ calm multe neplăceri şi astfel să fie mai puţin predispuşi la ele. însă. stabilitatea laţ factorii ce exercită influenţă. priceperea de a găsi de fiecare dată ceva nou în ceea ce e deja cunoscut. toţi fără excepţie. E prezent propriul «Eu» şi posibilitatea manifestării lui. el îl consideră pe om o fiinţă negreşit socială. Majoritatea noastră de cele mai dese ori (aceasta se refera. In-năbuşirea lor generează metapatologîi. ai naţiunii lor. în opinia lui Maslow. sînt antrenaţi în vreo afacere. 4) . ci conştientizat. Ca ' rezultat au fost evidenţiate cincisprezece trăsături principale. dar şl lipsa predispoziţiei pentru spiritul de revoltă nesăbuit. însă din şovăială. se ocupă doar cu ceea ce e cunoscut. Orientarea creatoare. bunăoară. în deosebi. cercul restrîns de oameni. ritualurile. Ei sînt devotaţi acestei afaceri. Disponibilitatea de a învăţa de Ia alţii. Ele se manifestă ca trebuinţe. In momentul autoactualizării individul este pe de-antregul şi deplin om. care posedă un înalt intelect. Acesta e un conformism nu automat. falsului. 1) Perceperea mai adecvată a realităţii. ea înseamnă nenumărate alegeri: să minţi sau să rămîi cinstit. etice interioare stabile. frumuseţea. După părerea lui Maslow. şi anume doar Ia nivelul manifestării exterioare şi în probleme neprincipiale. conştientizarea propriei persoane ca cetăţean al omenirii. specifică pentru personalitatea ce se autoactualizează. şi neacceptarea unei astfel de comportări din partea altora. a prefăcătoriei. 10) Principii. şi-au putut realiza în'viaţa lor aptitudinile. şi care se manifestă în toate acţiunile oamenilor ce se autoactualizează. vie şi dezinteresată cu o deplină concentrare şi absorbire. Din această cauză ei se pomenesc adesea izolaţi în acel mediu cultural. o structură cu pivot. relaţiile cu care se disting printr-o profunzime mare. trebuie să fie nonconformist. Autoactualizarea e o muncă cu scopul de a face bine ceea ce omul vrea să facă. 1) Spontaneitatea manifestărilor. perfecţiunea. nu consideră drept prilej pentru a rîde declinul sau neplăcerile cuiva. printre care domină înalta creativitate şi nivelul înalt al respectului de sine. norme morale. Ele sînt întotdeauna orientate spre scop* iar mijloacele le subordonează acestui scop. trăsături. de pe urma trăirii permanente printre min-ciunoşi şi a pierderii încrederii în oameni. 5) Autonomia şi independenţa de cei din jur. nu neagă posibilităţile extinderii acestui «cerc de oameni aleşi» din contul dezvoltării altor oameni. fie alegerea avansării şi creşterii.indiscutabil. 1) E necesar să ne închipuim viaţa ca un proces al alegerii continue între avansare şi retragere. 78 15) Nonconformismul. Autoactualizarea presupune sprijinul pe forţele proprii. el nu neagă deloc prezenţa influenţei considerabile a societăţii asupra omului. 10) Creativitatea. Autoactualizarea reprezintă un proces încontinuu.. 6} Autoactualizarea este nu numai o stare finală a omului. temei. Libertatea de prejudecăţi. care. cînd omul se adresează sieşi. Ei nu acceptă necondiţionat acea cultură. Autoactualizarea reprezintă procesul dezvoltării continue şi realizării practice a posibilităţilor proprii. poartă denumirea de metatrebuinţe.nu asupra propriei persoane. ce se caracterizează prin senzaţia dispariţiei propriului «Eu». Conform teoriei Iui Maslow. Ia copii şi tineri) dau ascultare nu propriei persoane. Astfel el indică condiţiile realizării autoactualizării. liberă de influenţa trebuinţelor actuale. structurii statale. ci la scopuri sociale mai ample. mai puţin vulnerabili pentru influenţe dinafară. Maslow nu limitează posibilităţile tuturor celorlalţi 1 oameni prin vreun «plafon». prin catarsis. ba mai mult. independent de alţii. A. Există circa paisprezece valori de acest fel: adevărul. omul trebuie să fie deosebit. nedreptatea. simplitatea şi naturaleţea. 4) De fiecare dată. In acest caz autoactualizarea înseamnă realizarea aptitudinilor sale potenţiale. Oamenii ce se autoactualizează din domeniul ştiinţei se manifestă ca inovatori spre deosebire de numeroşi savanţi. pentru asemenea oameni dispare divizarea «muncă—bucurie». nedorind să-1 accepte în întregime. oare au loc. frică. tradiţiile şi ceremoniile stabilite. Cultura lor ei n-o idealizează. prezenţa părerii proprii independente în principalele probleme vitale. In paralel. ■ Asemenea oameni respectă. nu la interesele strict individuale. Ei privesc Ia viaţă In general şi Ia sine în particular cu o suficientă doză de umor. să furi sau să nu Iuri. sînt cuprinşi de simţul vinei. Personalităţile ce se autoactualizează se comportă moral. EI e Pentru a expune o opinie onorabilă. e vorba de-un fel de vocaţie.

sâ se controleze în cutare sau cutare activitate. sănătoasă. de asemenea. slab distinctă. care e scopul vieţii tale—toate acestea necesită demonstrarea propriei psihopatologii. normală şi dorită constă în actualizarea firii omului. «Oamenii. fă-elndu-l să privească în conştiinţa sa. în general. Aceasta înseamnă. Omul este cuprins de nesiguranţa vieţii. în opinia lui Maslow. e o pasiune firească. Alegerea presupune renunţarea la trecut. de la absurd Ia credinţa în Dumnezeu şi în om (Kîrke-gaard). existenţă şi nonexistenţă. dar şi înălţarea în prezent. cuprinde toate sferele activităţii umane. De exempiu. să-şi propună planuri. In al doilea rînd. schelet psihologic. războaiele. că alegerea e orientată spre viitor. care-i anihilează personalitatea. nu este în esenţă 6' singură clipă măreaţă. m. a faptului ce eşti în realitate.sentimentul de singurătate ce se amplifică. frică şi moarte. Aceasta e o chestiune treptată. inspiră speranţă şi con7 ţine o infinitate de posibilităţi. fără de care ar fi imposibilă viaţa omului: problema despre Dumnezeu. în această credinţă se include convingerea în faptul că dezvoltarea deplină. este deritua-lizarea. încît el adesea îşi pierde calităţile sale poetice. Kirkegaard motivează alegerea prin faptul că omul nu poate să se cunoască pe sine. care au trecut prin toate culturile. Sexul e nimic. a dezvălui firea sa măreaţă. Omul. despre sensul şi nonsensul vieţii. alegerea (la Kirkegaard este «sau-sau») a fost descrisă pentru prima dată în lucrarea «Dezvoltarea armonioasă a începuturilor estetice şi etice în personalitatea omului». în care este «părăsit» nu din vina sa. l-au «deritvalizat». a gîng Comanda nr. Ia aprofundare— iată necesarul». Existenţialiştii numesc situaţii critice situaţiile. trebuinţe şi tendinţe condiţionate genetic. libertate şi alegere. Kirkegaard socotea. care uneori duce la timiditate. Aceste posibilităţi pot fi atribuite limitei libertăţii existenţiale. înţelegerea faptului ce nu poţi face e deasemenea o faţetă a dezvăluirii propriei persoane.—. Heldegger. Kierkegard. ce e bine şi ce e rău pentru tine. Problema esenţială. izolare de societate. prin înţelegerea existenţei umane — la crearea chipului omenesc al lumii şi găsirea adevărului în operele de artă (Heidegger). S 2. In asemenea situaţii omul începe să-şi dea seama că-i singur şi neputincios. In al treilea rînd. are posibilitatea de a alege în ce direcţie să-şi îndrepte existenţa. să vedem Femeia chiar şi atunci. şi ei au făcut-o întratît de firească. d. aceştia-s oamenii care şi-au construit apărări nevrotice împotriva la aceea ca să fie oameni. de 7) la pătrunderea tragică în tainele existenţei şi nonexistenţei. de orientarea şi intensitatea activităţii ei de autodezvoltare. Generalizînd teoria sa. Aflîndu-se într-o lume neospitalieră. de la absurditatea lumii. Apar semne de întrebare.pe care să revină la viaţa «sa». alcătuiesc apartenenţa unicală a individului. înseamnă învăţarea. de la imaginaţie ca o determinare profundă a omului la o universalitate concretă a istoriei şr culturii omeneşti (Sartre). Ele apar în faţa omului ca un zid de netrecut. Problema alegerii apare. Autoactualizarea înseamnă renunţarea Ia acest mecanism de prb' tecţie. de la conştientizarea sensului şi nonsensului. a ţine cont de «vocea impulsului». practic. după părerea lui Maslow. totul. nu-î văd în lumina valorilor lui simbolice. -. a înţelege «eu»-l propriu. 7) A te găsi pe tine însuţi. Neliniştea. a lucrurilor vizibile şi invizibile la estetica implorării (Morla Ponţi).a te dezvălui ce reprezinţi. omul nu ştie drumul. frustrării sau denaturării firii de bază a omului. care'nu-sînt! cel oare'-sînt. depinde de însăşi personalitatea.. înţeleasă de fiecare în felul său. în realizarea posibilităţilor ei potenţiale şi în dezvoltarea el pînă la nivelul maturităţii pe căile ce le dictează această fire ascunsă. moartea. spre deosebire de primele. fuga de răspundere (des viaţă). Unul dintre mecanismele de apărare. abordată de aceşti ginditori şi de continuatorii lor. i Astfel. au lipsit de mister sexul.* aceştia-a oamenii 1 . care în principiu poate fi examinat şi discutat prin analogie cu structura fizică a omului: scheletul psihologic al omului se caracterizează prin aceea că are aptitudini. naufragiile. de la recunoaşterea crizei ştiinţelor europene la formarea idealului uman (Guserle).. a ajunge la înţelegere. bunăoară. Tinerii adesea nu cred în valori şi binefăcători. care. După Kirkegaard. cînd omul are de a face cu o femeie obişnuită. Reprezentanţii existenţialismului au pus problema omului in relaţie cu viaţă lui zilnică. Pătrunderea tainelor vieţii este un lucru greu. Ei s-au obişnuit a analiza omul numai în concreteţea lui şi nu văd în el ceea ce el ar putea fi. Renunţarea la iluzii. debarasarea de reprezentările eronate despre sine. Toate acestea duc la scăderea autoaprecierii personalităţii şi la neîncrederea în sine. Aceste aptitudini şi trebuinţe sînt bune şi neutre. Existenţialismul a apărut ca ştiinţă în Germania. Maslow susţine că aptitudinea personalităţii : pentru autoactualizare. evitînd aceste probleme. La baza lui a stat învăţatul danez S. dintre care unele sînt caracteristice pentru tot genul uman (indiciile de gen). Pentru aceasta trebuie reliefată apărarea şi apoi găsit în sine curajul de-a o depăşi. adică pierde. spre deosebire de animale. au fost tratate în mod original şi cele.dorinţa de a vedea. Copiii noştri. Actualizarea firii omului trebuie să fie asigurată mai degrabă prin creşterea din interior. omul trebuie să părăsească morala «stabilită în aparenţă» în lumea în care trăieşte şi să-şi orienteze privirea spre sine pentru a pătrunde tainele posibilităţilor sale interioare. acum e limpede că psihopatologia este în* genere rezultatul contestării. Maslow scria: «Momentul iniţial şi cel mai important constă în credinţa fermă în faptul că omul îşi are firea principală proprie. bineînţeles. Jaspers. gînduri sumbre despre inutilitatea vieţii. în situaţiile critice. traumatismele. In multe lucrări el a tratat probleme la care au revenit mai tîrziu existenţialiştii. decît prin formarea din exterior. a. creaţie ş. pe care omul nu le poate rezolva. această atmosferă este uneori prielnică pentru oameni. Autoactualizarea.la patosul sublim al artei (Iaspers). El explică acest fenomen . e acumularea unor achiziţii de fapt inobservabile. Înţelegerea sensului vieţii presupune o participare nemijlocită» care necesită timp pentru a înţelege partea ei teoretică sau artistică. trebuie meditat asupra reflecţiilor existenţialiştilor: în primul rînd. Cea mai importantă şi necesară pentru viaţă şi activitate este sfera valorilor. şi acceptarea reritualizării.. Kirkegaard. a fost cea a omului. poţi găsi calea spre o viaţă adevărată. 91S g'i" diriî şl a creaţiei la eroismul tragic al omului rebel (Camus). pesimismul adînc însoţesc omul în situaţiile vieţii şi străduinţa de a Ie evita cu ajutorul iluziilor e fără rost. Ea a parcurs un drum lung — «. altele.de Ia disperare Ia absurd. In această lucrare problema fundamentală este omul în alegerea căilor de dezvoltare umanăşi desăvîrşirii sale morale. sensul vieţii şi existenţei lui. deoarece este imposibil să te minţi pe tine însuţi.. Următoarea stare poate fi descrisă astfel: nepăsare faţă de lumea înconjurătoare şi faţă de alţi oameni —. EXISTENŢIALISMUL CA TEORIE A PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII § I. despre inevitabilitatea morţii. Situaţiile critice sînt: viciile. după cum spunea Spinoza.Trăirile supreme constituie momentul autoactualizării. Alături de problema omului. Ei se simt înşelaţi sau derutaţi în viaţă. un fel de schelet. Istoria apariţiei şî dezvoltării existenţialismului Problema despre esenţa omului a fost rezolvată de existenţialişti demult. . din nou omul «sub semnul veşniciei». A ne învăţa să eliberăm ceea ce e înnă-buşit. pe care noî-fri numim «bolnavi*. După părerea existenţialiştilor. bunăoară. Existenţialismul german. Pentru a înţelege esenţa vieţii. dezorientarea. Capitolul VIII. răspundere.

nu devine niciodată obiect. Potrivit lui Jaspers. Heidegger susţinea că dispoziţia oamenilor este efemeră. pers. dar ideal. este izvorul ideilor şi acţiunilor care n-are acces la cunoaştere. Omul se însingurează. dacă dispoziţia şi cunoaşterea societăţii sînt indisolubil legate între ele. sensul şi conţinutul vieţii lui lăuntrice —pe Dumnezeu. scopul căreia constă in evitarea zbuciumului vieţii. un grăunte al intuiţiei logice. noţiunea definitorie a căreia este orientarea conştiinţei spre transceden-tal. ceea. este îmbinarea veşniciei şi a efemerităţii. dar în perfecţiunea fizică. Sensul existenţei umane presupune starea din afara «eu»-lui. Drept exemplu elocvent serveşte împăratul roman Nero. «După primul război mondial. de aceea ţelul suprem al vieţii acestor oameni este sănătatea.» «Existenţa» se manifestă în comunicare. veritabile? Această cale poate fi atinsă prin creaţie. continuarea existenţialismului în Germania se datoreşte lui K. atunci. «■Existenţa omului poate fi privită din două părţi: pe de o parte. omul concepe lucruri inobservabile în viaţa de toate zilele. ca fiinţă muritoare. ci simplitatea. adică chipul euy lui ideal. Dar. cu cît personalitatea este mai profundă. «Bunăvoinţa» este dispoziţia omului». în felul său. dar ea nu-i satisface pe toţi. soarta lui depinde de forţele necunoscute ale lumii sale lăuntrice. După o lungă experienţă el descoperă centrul aspiraţiilor sale. cu atît mai adîncă este personalitatea şi. numai eliberîndu-ne de normele morale stabile. avînd scopuri practice. individual. atît de importante şi necesare pentru «banalitatea cotidiană».Jaspers. care uneşte toate aptitudinile de bază ale personalităţii. «Conştiinţa lui nu poate trece prin armura simplităţii şi el tinde să-şi lămurească o formă superioară de existenţă. a căzut in mrejele desfătărilor. dar negăsind în ea calea necesară. Omul. lui nu i-au ajuns forţe morale şi el. fiind izvorul vieţii. Din acest punct de vedere omul este personalitate.prin faptul că lumea înconjurătoare apasă-asupra personalităţii cu indicii obiectivi ai existen(ei sale şi omul nu-i poate refuza. Trăsătura esenţială a acestor oameni nu este lucrul individual conştient asupra dezvoltării personalităţii lor. prezent în toate dispoziţiile. Ea este o realitate neobiectivizată. «comunicarea». la prima întîlnire cu un om necunoscut ţi se poate crea o antipatie faţă de el. în acelaşi timp. Jaspers a lămurit sensul acestei noţiuni pe calea definiţiilor negative. Acest tip de oameni sînt sortiţi unei neîmplimri spirituale. Trăsătura distinctivă a cunoaşterii. In lucrările sale Jaspers oglindeşte «existenţa» ca un mijloc de existenţă. El menţiona: «Societatea nu este ceea ce în reflectarea mitologică se numeşte suflet şi Dumnezeu.. Heidegger consideră dispoziţia şi sentimentele stări psihologice. prima categorie da oameni sînt oamenii estetici. Ca premisă a metodei fenomenologice serveşte ideea că cunoaşterea nu este activitate. posibil. după Kirkegaard. percepţia vie întotdeauna include şi o interpretare involuntară (deseori ea contrazice gîndi-rea raţională) a lumii. care nu poate fi. Heidegger vede această intercalare a omului în societate în felul său: pentru dîn-sul aceste transformări individuale duc la o societate impersonală. invers. In acest sens se poate de spus că Dumnezeu este unsuşi omul. dar are o durabilitate ultrasubiectivă şi omul este neputincios în faţa ei. de pe altă parte. Existenţa omului într-o situaţie concretă dezvăluie dispoziţia lui. naturaleţea. Omul este absorbit de pasiuni. «existenţa» este ceea ce se referă la ea însăşi. Prin urmare. deoarece «omul» şi «societatea» sînt două noţiuni inseparabile. totuşi. după Heidegger. caracteristicile ei. In învăţătura sa el s-a bazat pe fenomenologie. Comunicarea este posibilă numai în cazul cînd eu-I se opune întregii societăţi. deoarece ea include o anumită convingere. Atunci apare necesitatea libertăţii. moartea etc. credinţa. care influenţează puternic asupra afectivităţii omului. De exemplu. vă ajunge la conştientizarea dispoziţiei sale fundamentale. Pentru Heidegger omul este irepetabil. dar dacă el reuşeşte să pipăie acel lucru unic. şi forţa—totul şi-ar fi pierdut strălucirea în ochii săi. Astfel. iar în filosofie — existenţă. Aşa categorii existenţiale.. «Existenţa se referă numai la individua lita* tea omului. el este tratat de societate ca ceva nedeterminat. Kirkegaard a clasificat oamenii în funcţie de atitudinea lor faţă de viată. In concluzie. adică se află în societate. Anume atunci i-a cuprins îndoiala referitor la concepţiile despre lume. comunicarea neautentică presupune comunicarea oamenilor. putem judeca despre modul formării atitudinii omului faţă de societate. cunoaşterea societăţii decurge pe două căi: pozitivă şi negativă. la regulile şi valorile existente. omul există alături de «alţii». Cu cît conştiinţa este mai înaltă. ci este descoperit de el însuşi in admcurile sale. Cu ajutorul ei omul pătrunde în tainele cele mai adînci ale spiritului său. Acesta este un nivel al existenţei omeneşti. este importantă pentru viaţa omului. Aceasta înseamnă încălcarea limitelor de reglare a conştiinţei. la dizolvarea existenţei autentice în «mijloc de existenţă a altor oameni». După Jas-. Omului nu-i este dat să «vadă» schimbarea dispoziţiilor sale. ce este incognoscibil. Dumnezeu nu este impus omului din exterior. Prima impresie întotdeauna este importantă. de ruperea relaţiilor cu lumea din jur. în care societatea acceptă folosirea dispoziţiei. influenţînd şi societatea. Dependenţa existenţei de societate. tinde mereu spre o transformare. «In cazul. ceea ce denotă că el e privat de orice sprijin. In calitate de forme ale conştiinţei sociale a omului Heidegger evidenţiază «bunăvoinţa». Cu toate acestea nu trebuie să uităm că. deoarece nu le permite să devină stăpînî pe sine. Ea simbolizează conştientizarea pregătirii . «înţelegerea». neliniştea. Depresiile. Omul. ca şi schimbarea imaginilor. Anume această atitudine specifică a omului faţă de propria existenţă îl deosebeşte de celelalte feluri de existenţă. disperarea. După Guserle. Expresia acţiunii ex-tazice este percepţia. Prin comunicarea autentică trec toţi oamenii. suferinţele sînt realităţi ale vieţii. care şi-a trăit viaţa în plăceri şi desfătări. ceea ce-i imprimă personalităţii un colorit irepetabil. Aceasta este credinţa definitivă. conform dispoziţiei. existenţa omului. Inţretinînd legături cu societatea. înţelegerea factorilor sociali îi generează omului emoţii şi sentimente corespunzătoare. care ne oprimă şi ne încătuşează». libertăţii şi necesităţii. plin de disperare. Fiind în extaz. Insatisfacerea îl impune pe om să caute acel mijloc de comunicare care-i va aduce bucurie. dacă societatea se împotriveşte folosirii dispoziţiei. unical. ci contemplarea ca moment primar al înţelegerii existenţei. Dacă Nero ar fi elucidat acest fapt. cu atît este mai înaltă conştiinţa şi autoconştiinţa el. spiritul. îşi pierd sensul. este întotdeauna cuprins de nelinişte. de «banalitatea cotidiană» duce la o existenţă neautentică a omului. Care este calea atingerii existenţei autentice. atunci şi luciul tronului. Pentru aceasta. Centrul viziunii sale a fost «existenţa» percepută ca ceva ce nu devine niciodată obiect. El socoate că toate sferele spiritului omenesc trebuie să fie orientate la formarea şi dezvoltarea personalităţii. Ea nu constă în frumuseţea spirituală. sînt legate de viaţa existenţei omului şi-s orientate la formarea conştientei şi autoconştiin-ţei personalităţii. potrivit lui Kirkegaard. ca frica. obiect de cunoaştere ştiinţifică. Kirkegaard socoate că credinţa în Dumnezeu este gradul super-cativ al existenţei umane. omul are faţă de ea o atitudine pozitivă. căci relaţiile cu alţi oameni. El şi-a pus întrebarea: «Care viaţă corespunde idealurilor sale? Spre ce viaţă tinde? In ce constă sensul existenţei?» Astfel. E evident. de a-1 iubi pe Dumnezeu liber. omul are faţă de ea o atitudine negativă — stări depresive sumbre». Fondatorul existenţialismului german al timpurilor noi a fost Heidegger. Comportarea autentică este generată de singurătate. că această personalitate are o voinţă puternică. dispoziţia serveşte ca mijloc de interacţiune a omului cu societatea. In «Fiinţă şi timp» Heidegger a descris o situaţie similara despre oamenii aflaţi în republica Viemarse. Apare sentinţa emoţională faţă de persoana în cauză. omul îşi găseşte refugiu în propria personalitate.

din punctul său de vedere.omului pentru «existenţie». Omul este privit ca un început activ şi ca reprezentantul procesului «neantizării» (nihilismului însufleţit). Camus consideră că adevărul referitor la sine şi la societate se descoperă nu pe calea cunoaşterii ştiinţifice sau speculaţiilor filosofice. Toate relaţiile între oameni sînt create prin conflict. stimă şl încredere nelimitată. s-au străduit să arate oamenilor ieşirea din impas. ţinînd cont de personalitatea omului. El a scris despre plictiseala ce a pus stăpînire pe oameni. Deznădejdea este imposibilitatea găsirii unei altei soluţii. de care era înstrăinat». existenţialismului. de societate. conştiinţei şi societăţii. La Camus sentimentul ce caracterizează existenţa omului este cel al absurdităţii. Lucrurile importante pentru viaţa zilnică. care duce la contopirea omului cu societatea. greutăţile vieţii sînt mai uşoare. te salvare şi adăpost. § 3. la. Credinţa este legată cu totalitatea relaţiilor inter personale. invidiei. omul începe să cau-. Existenţialismul francez. Personalitatea.lumea lăuntrică a omului. alături de alţi oameni ca un conflict. chipului. în viziunea Iui Jaspers. este irepetabilă. fiecare om este dator cuiva. Renaşterea personalităţii are loc numai în cazul revoluţiei spirituale. Indiferent de aspiraţiile existenţialiştilor. cu cît omul nu simte apropierea şi ajutorul Iui Dumnezeu». In mod analog. J. reprezentantul existenţialismului ateist. iar societatea este corelatorul extern al conştiinţei. Camus. In caz contrar. ele descoperim trăsăturile fundamentale ale existenţei noa'stre. A doua trăsătură. ce constă in găsirea căii spre societate. Cunoaşterea neîntreruptă a obiectului. de realizarea ei şi de cauzele înstrăinării. Viaţa este cu atît mai grea. «Schiţe din teoria emoţiilor»^(Paris. El consideră că atingerea existenţei se desfăşoară în anumite «situaţii critice»: suferinţele. In aceste lucrări categoria de bază supusă cercetării a fost imaginaţia. . Ea este unul din mijloacele de a se găsi pe sine şi de înţelegere a «eu»-Iui său. Particularitatea distinctivă a comunicării autentice constă în includerea în ea a cel mult două persoane. Obiectul este pus pe aceeaşi treaptă cu alt obiect. care a atribuit un caracter ontologic «melancoliei» şi «fricii». Sartre vorbeşte nu de conflictul productiv. precum şi în propunerea spre rezolvare a unor noi probleme. deoarece tot ce se cunoaşte este obiect al cunoaşterii. 1936). 1939). după Berdeaev. este concepţia altui sau a altor oameni. Aceasta este psihologia deznădejdii. ideile lor au intrat în conştiinţa de masă ca o învăţătură pesimistă despre absurditatea existenţei omului. Sartre descrie existenţa omului în societate. Marcel este considerat reprezentantul existenţialismului^ religios. că conştiinţa şi societatea sînt date conştient. Aceasta este soluţia ideală. cu conştiinţa proprie şi. Camus. dimpotrivă. Dar nu fiecare individ este în stare să găsească calea spre rezolvarea unei atare probleme. «Buber a relevat două feluri de atitudini ale omului în raporturile cu societatea: «orientarea» şi «conştientizarea». Comportarea existenţială se realizează în pofida tuturor suspiciunilor. care este izvorul autodesăvirşirii. care este întruchiparea conştiinţei. Atîta timp. cu dialogul vieţii. astfel. care veae obiectul ca nimic. orele de muncă) şî. Berdeaev a tratat viaţa omului ca o problemă continuă. Kirkegaard a fost primul gînditor. Cauza înstrăinării a fost elucidată de Buber. teama de comunicare. In centrul atenţiei lucrărilor acestor autori au fost problemele libertăţii. Marcel Vorbind despre existenţialismul francez (Sartre. cît există speranţa. dragoste. să posede cunoştinţe despre sine. P. poziţii şi scopuri. Sartre. Astfel. caracteristică imaginii. adică pe relaţiile pur omeneşti. instrăinării. Existenţialiştii se-sizînd aceste dificultăţi catastrofale. dar cu care omul se află într-o legătură. adică fenomen. care duce la curmarea vieţii. interesîndu-se de problemele libertăţii. Sartre a demonstrat că individul poate să-şi creeze liber «legea vieţii sale» şi a lămurit aceasta. El a văzut izvorul vieţii şi stimulul activităţii omului în credinţă. caracterul firesc al cunoştinţelor. In cazul rezultatelor negative. Sartre. care constă din sub-structuri. In procesul orientării omul percepe realitatea. Sartre. minciunii. autodezvol tare personalităţii. Lui îi aparţine noţiunea de «situaţii critice». înţelegerea şi autenticitatea Imaginii frînează această sub-structură. Dar în afara fenomenului rămîne necunoscutul. Prima trăsătură este ceea ce «creează conştiinţa». între care se evidenţiază cunoştinţele şi orientarea. ca o totalitate de obiecte. fricii. ci prin intermediul sentimentelor. remarcînd că însăşi imaginea nu semnifică altceva decît «atitudinea conştiinţei faţă de obiect». Jaspers susţine că salvarea poate fi găsită? numai în credinţă. Esenţa atitudinii «Eu»-lui o alcătuieşte combinarea existenţei. Dar. este următoarea: «Omului îi este greu să trăiască singur şi izolat. A treia caracteristică constă în conştiinţa imaginară. El a scris lucrarea «Despre sinucidere: schiţă psihologică». înstrăinării. ca toţi existenţialiştii. J. Cel interpersonal presupune lupta părerilor individului şi ale altuia din . N. prejudecăţilor. O condiţie prielnică pentru apariţia existenţialismului în Franţa a constituit-o istoria ei plină de experimente. dejunul. Ea se bazează numai pe reciprocitate. Fiind conştient de sfîrşitul existenţei sale. omul este supus fenomenului iluzoriu al încrederii în sine. Izvorul lui. Absurditatea ia naştere pe neaşteptate din plictiseală şi anulează importanţa celorlalte emoţii. în sfera căreia are loc «întîlni-rea cu Dumnezeu». Una dintre cauzele care-1 fac pe om sa-şi pună capăt zilelor. In teoria imaginaţiei Sartre stabileşte trăsăturile caracteristice imaginii. căpătînd conştiinţă de sine. cu alte cuvinte. Ei s-au interesat de libertatea personalităţii. Aceasta duce atît la rezultate pozitive. Individul cade în: rutina vieţii cotidiene (deşteptarea. Cu omul ceva se întîmplă şi acest «ceva» înseamnă o cotitură în conştiinţă. în situaţiile critice devin lipsite de importanţă. apare conflictul interpersonal. Marcel) trebuie să concretizăm că ei au avut puncte de vedere diferite referitor la unele probleme. Pentru europenii anilor 40—50 Camus a fost unul din clasicif. dar cu toate acestea ambii au fost preocupaţi de laturile tragice ale vieţii. cît şi Ia rezultate negative. după Sartre. egoismului. Berdeaev e considerat reprezentantul personaliştilor în existenţialism. Dispoziţiile şi sentimentele nu sînt subiective. inclusiv oamenii. ele vin şi pleacă nu din voinţa noastră. Pentru realizarea acestei contradicţii fiecare tinde să contopească părerea altuia. Camus recurge la «neliniştea» lui Heidegger. separate de om şi care nu se reduce la concepţiile sale. Jaspers este adeptul părerii tuturor existenţialiştilor asupra subiectivităţii omului. Punctul iniţial al raţionamentelor lui Sartre a fost convingerea în existenţa unei lumi a lucrurilor. prin. publicată la Paris în 1931. In asemenea situaţii omul numai în-lăturînd prăbuşirea găseşte calea spre existenţa adevărată. Conflictul este confruntarea diferitelor păreri. este «fenomenul». «greaţa» lui Sartre. Jaspers vede menirea ei în evitarea izolării oamenilor. a început cu lucrări despre imaginaţie: «Imaginaţia» (Paris. viciile. P. existenţa autentică a omului. In acel moment omul îşi pierde stăpînirea de sine şi conştiinţa Iui se echivalează cu un singur punct negru. Pierderea speranţei duce la sinucidere. Martin Buber este reprezentantul existenţialismului religios. în descoperirea de noi valori. se confruntă cu întrebarea: «Merită oare viaţa să fie trăită?» N. la om se dezvoltă complexul de inferioritate. războaiele. Conştientizarea presupune şi cunoaşterea propriei existenţe. care duce omul Ia recunoaşterea existenţei sale. Evidenţiindu-se din această totalitate. Jaspers nu s-a oprit la un singur punct de vedere referitor la cunoaşterea omului.

Frica nu este rezolvarea fanteziei subiective. Frica are şi laturi pozitive. sînt: î. 'a-pierdut credinţa în Dumnezeu. omul care tinde să se descurce în sensul vieţii sale.capătă un colorit întunecat. îşi creează propriul obiect de folosire a calităţilor sale psihice. deoarece ea îşi pierde din irepetabilitate. N. Dacă procesul de cunoaştere a societăţii decurge greu şi-i provoacă individului emoţii negative. Această teză poate fi confirmată prin următorul exemplu: oamenii cu predispoziţii asemănătoare le manifestă fiecare în mod diferit. S.. ea este antipodul existenţei de sine. lui. se adresează lumii înconjurătoare. V. inseparabile. după Sartre. de ereditate. Căutările creatoare. Dar natura. Ea se exprimă în atitudinea fată de interacţiunea cu mediul. Ea este predispoziţia fundamentală a existenţei omeneşti. teama de moarte şi sentimentul de inferioritate. Ea este anticiparea suferinţei. de sentimentele lui. Libertatea. Prin urmare. Berdeaev. «Omul este rezultatul eredităţii. spre o linişte veşnică. 1 ea n-o lipseşte de sens». căci ea în orice moment îşi schimbă existenţa».—Bown. Existenţialiştii socot că conştiinţa nu este lumea lăuntrică a omului. întreaga lume se afla în afara ei şi. El cheamă la dezicerea de gîndirea abstractă şi trecerea Ia gîndirea concretă. ci omul posedă vocalii». apoi înţelege ce a simţit. Conştiinţa este inseparabilă de societate. în numele căreia el îşi jertfeşte viaţa. \ Conştiinţa este viziunea omului asupra cutăror sau cutăror probleme.. ceea ce-i permite lui să simtă viaţa mai aproape. Gîndirea existenţialistă este strîns legată de viaţa lăuntrică a omului. Voinţa este capacitatea omului. «Moartea e limita existenţei omeneşti. «Pînă la ea nu poţi ajunge. Ideea morţii ocupă un rol . după Marcel.A. Pentru personalişti personalitatea nu este obiect. Oamenii devin drastici şi singuratici. «Aceasta nu este frica de ceva concret. Libertatea faţă de mediu influenţează asupra determinării omuFrica" apare în situaţiile primejdioase pentru existenţă (atit biologice. un fel anumit de a reacţiona la realitatea înconjurătoare. examinată numai în relaţie cu atitudinea omului faţă de vocaţie. renunţă la săvîrşi-rea unor fapte urîte. şi nu există aşa viciu.. Camus a fost de părerea că libertatea omului constă în utilizarea cunoştinţelor. Obiectul poate fi cunoscut numai dacă realitatea lui nu este obiectivă. el se simte părăsit. care face parîe din situaţiile critice ale vieţii. Existenţa este unicul lucru.upă părerea Iui Camus. ci un mod anumit de viaţa. Generalizarea şi abstractizarea.aparte atît în filosofic cît şi în religie. Fondatorul personalismului în Rusia a fost Berdeaev. viaţa omului nu este înţeleasă de raţiune. abandonat de societate. Libertatea omului constă anume în această autodeterminare. Categoriile de bază ale existenţei Existenţa este un mijloc anumit de aflare a omului în societate. gîndirea subiectivă este existenţa subiectului în gîndirea sa». de cunoştinţele concrete. ea fiind nucleul «eu»-lui. Sinucigaşul îşi găseşte sensul vieţii în moarte. A fi trist înseamnă a fi conştfent. Existenţialiştii nu analizează conştiinţa ca mijloc de cunoaştere a societăţii. § 5. Aceasta este percepţia sentimentală a societăţii. personalitatea fiind categoria ei de bază şi r în acelaşi timp. Viaţa acestor oameni. care posedă capacitatea de a lua singur decizie». moartea e unicul mijloc de ocolire a banalităţii cotidiene şi de orientare spre propria persoană. ca: teama de boli. în primul rînd. Omul vede în persoana sa izvorul tuturor valorilor. Omul utilizează practic cunoştinţele. Conştiinţa nu reprezintă în sine nimic. cît şi sociale). în S. odată ce a recunoscut indiferenţa sa. şi Rusia.. dar prezent întotdeauna. conştiinţa este ceva de neconceput. în Franţa — Riher Mun. Frica ontologică este temerea omului de a nu-şi găsi predestinarea. ca un curent. XIX în . El a remarcat că viaţa n-ar avea sens. De aici urmează' concluzia că realitatea nu este ceva obiectiv. Limitînd viaţa în timp. Marcel consideră că ^izvorul gîndirii sînt sentimentele». Moartea are un rol considerabil în găsirea căilor adevărate ale tainelor necunoscute ale vieţii. în al doilea rînd. sentiment. . poate fi. V. sînt necazuri rare. dacă ar exista posibilitatea de a trăi veşnic. Tristeţea însoţeşte conştiinţa şi este partea ei integrantă. Omul simte frica existenţială. din care n-al putea face virtute. s-a format la sfîrşitul sec. ci ca o categorie de suferinţă. Sub influenţa ei omul îşî reformează unele valori. Omul mai întîi simte. generînd aşa categorii existenţiale. Posibilitatea aspiraţiei spre viitor. Kirkegaard scrie: «Dacă gîndirea obiectivă este indiferentă fată de existenţa subiectului ce gîndeşte. de. Capacitatea omului de a nega lucrurile ce nu-1 satisfac. Libertatea faţă de vocaţie este explicată de V. Din punctul de vedere al existenţialiştilor libertatea poate fi intelectuală (libertatea gîndirii) şi parte inseparabilă a vieţii omului. el n-ar proceda astfel. nici existenţa sa. mediu. După părerea lui laspers. laspers a considerat valori toate obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare ce-1 agită pe om. .§ 4. de cele mai dese ori. Sartre înţelege libertatea prin' aptitudinea omului de a-şi crea liber legea vieţii sale. Dacă nu L-ar găsi. N. Omul trebuie să fie conştient de fenomenul morţii. aceasta se manifestă în comportarea autentică sau neautentică. teama de insucces. D.. a acti-. In centrul atenţiei existenţialiştilor s-a aflat şi problema luării deciziilor. vităţii volitive. Franci neagă acest lucru. Lumea este creată de Dumnezeu. După Franci. «Kirkegaard a combinat viaţa cu talentul personalităţii. gîn-direa existenţialistă este abstractă şi impersonală. XX. Libertatea faţă de ereditate este libertatea faţă de predispoziţii. datorită căruia individul se prezintă ca o personalitate concretă şi irepetabilă. potrivit lui Franci. iar în celelalte ţări — în primele trei decenii ale: sec. se deosebeşte de conştiinţa omului. ci însăşi «existenţa în societate».U. este ceva ce nu capătă niciodată forma unui obiect. singur. El atribuie existenţa omului. care reiese din intelectul teoretic. Conform existenţialismului.. pe care omul nu este stăpîn. Numai persoanele triste poseda conştiinţă adevărată. Există o afirmaţie. fiind emigrat în Franţa.conştiinţa este sfera libertăţii absolute şi izvorul propriu de existenţa». Deosebirea dintre conştiinţă şi natură este începutul învrăjbirii societăţii. a contribuit Ia răspîndirea existenţialismului prin teamă de Dumnezeu. Ea este izvorul.A. Franci în felul următor: «. potrivit căreia moartea îi ia vieţii sensul. şi problema voinţei. Cunoştinţele despre inexistenţa zilei de mîine constituie bază libertăţii. Pentru prima dată această categorie a fost folosită de Kirkegaard.U. Nimeni nu scapă de moarte. Spre deosebire de gîndirea ştiinţifică. După părerea cui Sartre «. «Omul n-are vocaţii în afara libertăţii şi nu-i liber în afara vocaţiilor». Referitor la acest lucru Goethe a relevat că nu exista virtute. concepţii. O altă categorie existenţială este «moartea». dar numai omul cunoaşte acest fenomen. grijă. dar a avertizat că noul nu trebuie să domine haosul eticomoral». Raţiunea nu dirijează nici existenţa omului. fuga dc banalitatea cotidiană. teama de viaţă. 2. deoarece. Franci Filosoful rus Berdeaev. Esenţa libertăţii constă în atitudinea fata de cineva sau de ceva: libertatea «de» şi libertatea «pentru». Conştiinţa şi libertatea sînt. priceperile şi deprinderile sale. Personalismul. din care n-ai putea face viciu. este o dovadă a existenţei. baza şi catalizatorul vieţii şi activităţii creative a omului. Existenţa este mijlocul de existenţă a omului. Existenţialismul Sn alte ţări. Tristeţea provocată de conştiinţă este cea mai adîncă şi cea mai adecvată trăire a omului. Primul pas spre libertate este trezirea conştiinţei. a potentelor intelectuale. Aspectele reale ale libertăţii spirituale. care se manifestă în autoconducere. 2.nu vocaţiile posedă omul. Astfel. asupra înţelegerii lor. Buber.

de teoria viselor. Simptomele caracteristice ale dereglărilor psihice contemporane sînt: singurătatea. După Sartre. Voinţa străbate toată «fiinţa în lume». învăţătura despre sensul vieţii. care apar la momentul actual şi se vor rezolva. dar în acele probleme. cînd omul conştientizează pericolul. insatisfacţia. dragostea este intuitivă. Speranţa lui Marcel nu este lupta pentru schimbarea «eu»-lui. Freud. cu atît e mai înaltă răspunderea. El a încercat să combine premisele biologice ale dragostei conform teoriei lui Freud cu învăţătura lui pfaţon despre Eros. care suferă de boli nervoase. a suferinţei. Omul neliniştit este neajutorat. motivele. Cercetările anal itico-existenţi aliste Psihanaliza existenţialistă Psihanaliza existenţialista a apărut la începutul secolului ca o ramură a psihologiei medicale. constă în instruirea omului să-şi conştientizeze scopurile. Ea scoate în vileag pro-'blema omului din punctul de vedere al responsabilităţii. de nedreptatea socială. Prin urmare. Aceasta înseamnă să-i spui necesităţii «da». de asemenea. cînd omul îşi pierde sensul existenţei sale. «pentru ce?». «Logo-terapia» studiază problema pierderii sensului vieţii oamenilor. Irepetabilitatea şi diversitatea alcătuiesc sensul vieţii omeneşti şi. mai devreme sau mai tîrziu omul se -ciocneşte cu noţiunea de finalitate şi cu inevitabilitatea ei. din destinele fiecărui om aparte. reprezentantul psihologiei existenţialiste. Franci. capabilă la autodeterminare. Fiecare personalitate e unicală şi fiecare situaţie de viaţă apare numai şi numai o singură dată. Psihanaliza în sensul îngust al cuvîntului este o formă a psihologiei medicale. Baza existenţei omului.porani sînt legate de îngustarea perceperii existenţei şi de lipsa censului ei. Pot oare cunoştinţele despre fenomenul morţii să lipsească omul de sensul existenţei? In faţa morţii omul tinde să folosească 'la maximum timpul rezervat lui. Dragostea ca o categorie existenţială este relaţia ca nivel spiritual. deoarece numai nemurirea îi oferă posibilitatea să-şi amîne activităţile sale pentru mai tîrziu. Conştiinţa. Responsabilitatea reiese din irepetabilitatea personalităţii — cu cît omul este mai irepetabil. ci credinţa. Această problemă. După părerea savanţilor. Pentru a-1 elibera pe om de ele May propune următorul proces: la început omul e învăţat să-şi trăiască propriile dorinţe. autoafirmarea. Ea conţine:' învăţătura despre tendinţele spre sens. farmec. dar unicalitatea vieţii — din unicalitatea vieţii. Toate acestea îi permit autorealizarea. dar pericolul cel mai mare apare atunci. sînt generate de societate. După esenţa ei. a creat învăţătura ce a iost folosită pentru lămurirea comportamentului şi gîndirii omului. nedefinită. Noţiunea «responsabilitate» conţine datoria. autoconştiinţa sînt prezente numai Ia om şi înseamnă perceperea «eu»-lui său. dar nu pot fi conştientizate. plictiseala. Iubirea este însoţită de tandreţe. Acest proces îi poate aparţine anume unei personalităţi libere. e diferită şi depin de de diversitatea şi irepetabilitatea fiecărui om. oare fiecare om e în stare să-şi aprecieze viaţa. orientările. May a ajuns la concluzia că cauza apariţiei nevrozelor constă nu în refularea proastă a impresiilor din copilărie. valorilor bolnavului». omului ca fiinţă liberă. Esenţa analizei existenţialiste constă în recunoaşterea. precum şi dezorganizat. Dragostea şi voinţa sînt la May «condiţii necesare» ale existenţei omeneşti. gelozie. . dorinţele inconştiente. Pe de altă parte. este conştientizarea propriei responsabilităţi. a propus o :reformă a psihanalizei. se ocupă cu problema analizei existenţiale. a unicalităţii şi a irepetabilităţii lui. răbdarea. problema se poate schimba în conformitate-cu situaţiile. să ne dezicem de inconştient. care s-a ocupat de problemele inconştientului. «Garanţia fidelităţii este dragostea adevărată. «Ea este posibilitatea de a-i spune cuiva «tu» şi «da». care se schimbă odată cu schimbarea propriului punct de vedere al individului. după May. în care afirmă că visurile n-au sens. Cu ajutorul acestei metode poţi pătrunde «la nivelul sensurilor subiective. «în nu L ! mele cui?» Speranţa este credinţa în posibilitatea realizării unei dorinţe. După Boss. May. a bolii. să ia o decizie justă. Indispensabîlitatea sporeşte răspunderea omului pentru formarea propriului destin. Aceasta ajută la evitarea greutăţilor. angajamentul. In schimb. In cazul unei motivaţii puternice. cum îi aparţine pămîntul ce-1 ţfne datorită forţei ei de atracţie dar fără de care omul n-ar putea mer-■ge. existenţa autentică a personalităţii poate fi descoperită numai datorită aprofundării 'în cunoaşterea «eu»-lui. Nevrozele. ci una abstractă. Starea aceasta nu numai că nu avertizează despre pericol. Ea se deosebeşte de frică prin faptul că nu este o furie con r cretă. § 6. Conform acestei -metode. utilitatea sa cu doza necesară de obiectivitate? El a tins să orienteze conştiinţa asupra sensului spiritului. ci şi determină cercetarea şi concretizarea lui. ea devine treptat o parte a comportamentului zilnic al omului. a psihoterapiei. Iubirea e ceva mai mult decît o stare emoţională». neliniştea nu este atribuită unui scop anumit ş! nu dă răspuns la întrebările: «din ce cauză?». El a văzut cauza nevrozelor în influenţa nefavorabilă a atmosferei din familie la vîrsta fragedă. «forţa omului îi aparţine lui la fel. Ea îi permite personalităţii să-şi creeze lumea sa proprie. ele sînt relativ accesibile. el a propus teoria. civilizaţia tehnico-ştiinţifică distruge oamenii dîh punct de vedere psihic. de simbolurile ei. înainte de toate. R. în ajutorul concentrării asupra problemei vieţii. din cauza pierderii bunurilor sociale. Bolile psihice ale oamenilor contem-. O mare importanţă pentru soluţionarea problemei vieţii omeneşti are convingerea omului că el are pentru ce şi pentru cine trăi. în sfîrşit. V. după R. M. ■— învăţătura despre libertatea voinţei. Un unele cazuri. A trata nevrozele înseamnă a-1 învăţa pe om să creeze. Omul cu un psihic normal poate găsi căile de rezolvare a cutăror sau cutăror probleme. vede ceea ce trebuie să se manifeste. din exclusivitatea şi indispensabilitatea lor. neîncrezut în sine.. S. smerenia. May atribuie creaţiei rolul de ideal al activităţii omului. irepetabilitatea vieţii în întregime constă din aceste situaţii. După părerea Iui Boss. speranţa se păstrează şi în lipsa con T diţiilor întemeiate. Rolul psihologiei. predispoziţiile sale în îunc-ţie de situaţii. Analiza existenţialistă Este o metodă a analizei personalităţii în plinătatea şi unicalitatea existenţei ei. Particularitatea esenţială a dragostei este înţelegerea esenţei omului. Libertatea este imposibilă fără destinul stabilit dinainte».Neliniştea apare în situaţiile unor pericole nedeterminate şi se manifestă în aşteptarea unei desfăşurări nefavorabile a evenimentelor. Freud a relevat particularităţile emoţiilor şi acţiunilor omului. pe de o parte. a unui eveniment. familia îi impune copilului norme şi valori ce contravin condiţiilor de viaţă. a credinţelor. Ea este reglatorul intern al activităţii. Binsvangher. A negat. ca centru independent. Pericolul apare din cauza morţii. psihiatru şi psiholog austriac. Această metodă a fost folosită pentru tratarea nevrozelor în clinici de către psihiatrul elveţian L. Ea este determinantă în veriga ce duce Ia realizarea dorinţelor. în acelaşi timp. Boss. pierderea sensului existenţei. Scopul logoterapiei constă în transferarea omului din starea de «suferinţă» în starea «activă». de şomaj. Neliniştea omului e legată de aşteptarea eşecurilor în comunicare şi este condiţionată deseori de neconştientizarea pericolului. şi fiindcă nemurirea e imposibilă. R. Neliniştea apare în cazul. el a introdus noţiunea de logoterapie. din punctul de vedere al analizei existenţiale. Franci a fost preocupat de întrebarea:. îl fac pe om să perceapă mai acut sfîrşitul existenţei. apoi să le conştientizeze ca personalitate aparte şi. cu ajutorul psihanalizei.

Existenţialiştii au remarcat că multe boli psihice apar din cauza neconştîentizării sensului vieţii. sînt legate în întregime de apariţia unei noi şcoli ştiinţifice — psihologia cognitivă. Dar cercetarea proceselor de acumulare. la început au pătruns în psihologie numai principiile teoriei statistice a legăturilor. evenimentelor şi oamenilor. considerate de oamenii de ştiinţă o «revoluţie». • Pînă nu demult psihologia americană şi o parte considerabilă a psihologiei mondiale în ansamblu se considera behavioristă. însoţite de schimbarea orientărilor mullor reviste psihologice şi de apariţia unui şir nou de publicaţii. în 1954 a publicat articolul «Modelul mecanic al atenţiei şi memoriei omului». Cartea lui N. ea apare la vîrsta preadolescentei. care îşi înaintează întrebarea despre sensul vieţii. De asemenea. După Neisser. elevul lut F. cercetările au arătat că metodicile psihologiei cognitive permit controlul şi completarea rezultatelor neuropsiholo-gice fără un amestec în desfăşurarea normală a proceselor fiziologice. Evidenţierea. Atkinson). a dus la conceperea psihologiei cognitive ca o orientare cu demonstrarea rolului decisiv al cunoştinţelor pentru comportarea subiectului (U. PSIHOLOGIA COGNITIVA Psihologia cognitivă este una dintre orientările psihologiei contemporane de peste hotare. Modificarea condiţiilor externe nu formează scopul în sine. Capitolul I X . Analiza existenţială a lui Franci tinde. Organizarea cunoştinţelor în memoria subiectului. E. «Gradul superlativ al sensului existenţei omului e determinat de intensitatea emoţiilor şi nu depinde de acţiune». Omul are nevoie de un sprijin sufletesc puternic. Neisser scrie că după apariţia calculatoarelor electronice analiza proceselor şi stărilor psihice a căpătat un caracter nesigur şi_ contradictoriu. Dezvoltarea extensivă a abordării cognitive a cuprins nu numai psihologia generală. A fost înregistrată o ten . Termenul «cognitiv» se referă nu numai Ia procesele cognitive superioare. Ba mai mult. Realizările recente ale psihologiei experimentale din Occident. cînd viaţa este neuniformă din cauza unei depresii sufleteşti. atenţie. precum şi corelarea componentelor verbale şi imaginative în procesul memorării şi gîndirii. Valorile de atitudine sînt generate de viziunile omului. Shepard. care limitează valorile. Ele se manifestă. a pus începutul unei revoluţii tehnico-ştiinţifice. Aceasta idee a stat la baza monografiei lui Broadbent «Percepţia şi comunicarea*. Prima metaforă preteoretică a viitoarei psihologii cognitive a fost conceperea omului ca o sursă de relaţii cu un randament limitat. omul este privii ca un reformator activ al informaţiei. Această teorie presupunea existenţa unui aparat formal simplu pentru aprecierea volumului informaţiei conţinute în comunicare. In limitele cercetărilor restricţiilor informaţionale ale atenţiei şi memoriei D. acest termen s-a folosit şi se foloseşte «în calitate de etichetă ce permite realizarea mărfii». păstrare şi folosire de către om a cunoştinţelor sale presupune definiţia «cunoştinţelor». faţă de o operă de artă. In anul 1900 matematicianul german Ghilbert a formulat un şir de probleme nerezolvate în secolul precedent în aritmetică. înainte de toate. geometrie. prin încîntarea faţă de natură. Au fost evidenţiate o multitudine de structuri ale proceselor cognitive. Neisser). există valori ce se realizează pe baza emoţiilor — «valori ale emoţiilor». Sternberg). pot fi trasate cel mai . de exemplu. Această credinţă îl face pe om mai rezistent. Drept asemenea sprijin poate servi credinţa în suprasens. expusă într-o formă acceptabilă psihologiei de către C. Un rol imporlant în crearea cadrului metodologic ce a făcut posibilă trecerea la psihologia cognitivă 1-a avut principiul operaţiilor convergente al lui W. Franci vorbeşte despre posibilităţile adresării la valorile vieţii ce apar şi prin intermediul cărora omul îsî poate face viaţa cu sens.— percepţie. Eriksen. Abordarea cognitivă ţi cibernetica La hotarul anilor 60 în sfera intereselor şi orientărilor teoretice ale psihologiei experimentale occidentale au survenit schimbări considerabile. Paivio. întrebarea despre sensul vieţii apare în faţa fiecărui om şi acest lucru e considerat o dereglare psihică. bazată pe folosirea pe scară largă a calculatoarelor electronice. inclusiv ale memoriei de scurtă şi de lungă durată (G. psihologia cognitivă a acumulat o experienţă impunătoare în construirea deductivă a modelelor proceselor psihice. Se poate de evidenţiat şi o a treia calitate a valorilor--atitudinea omului faţă de acei factori. S 1. şi ele se realizează prin lapte. de reacţiile lui Ia limitarea posibilităţilor sale. a fost problema esenţială în lucrările lui G. N. şi nu medicul. de exemplu psihologia socială. problema centrală a psihologiei cognitive a fost studierea transformării informaţiei din momentul acţionării stimulului asupra receptorilor pînă la primirea răspunsului (D. izvoarele căreia. Această direcţie a cercetărilor structurale. Bartlett. In acest articol el a descris pentru prima dată atenţia ca un filtru selectiv al informaţiei după principiul «totul sau nimic». A. memorie.Datoria este tratată în contextul «categoriei sensului»— sensul vieţii omului. Cercetătorii porneau de la analogia prelucrării informaţiei Ia om cu cea a calculatoarelor electronice. Hake şi C. această problemă a căpătat în psihologia cognitivă următoarea soluţie: comportamentul omului este determinat de cunoştinţele sale. S. dar şi diferite laturi ale psihologiei aplicative. Sensul vieţii constă în valori. Wea-ver. Garner. Bazîndu-se pe mijloacele tehnice contemporane de efectuare a cercetărilor de laborator şi pe dezvoltarea schemei de planificare a experimentului. Dacă credinţa în suprasens nu-i permite omului să-şi soluţioneze problemele vieţii. care nu sînt în stare se soluţioneze anumite probleme vitale. Viner «Cibernetica». Reprezentanţii psihologiei cognitive au dat definiţia proprie a determinării comportamentului omului. dinţa pronunţată de raspîndîre geografică a psihologiei cognilive.ctivitate şi cu toată viata. ci şi Ia percepţie şi motricitate. Bo-■wer. logică. In realitate. la rîn-dul lor. sublinierea rolului cunoştinţelor a generat o nouă orientare a investigaţiilor ştiinţifice. Valorile ce se realizează în activitatea de creaţie se numesc creative. gîndire. Din multele succese ale ciberneticii. Aceasta a însemnat o anumită liberalizare şi chiar o revizuire a neopoziti-vismului ortodox. Reprezentanţii psihologiei cognitive tratează cunoştinţele ca un nivel de informare a personalităţii şi. Shannon şi W. Ideea centrală consta în faptul că contururile obiectului de cercetare. Sensul tratării cibernetice consta în relevarea laturilor legate de prelucrarea informaţiei. într-adevăr. Broadbent. Un factor decisiv în apariţia psihologiei cognitive 1-a constituit revoluţia cibernetică în ştiinţă şi tehnică. ". situaţia este de altă natură. In deosebi. dar serveşte ca mijloc auxiliar de dezvăluire a structurilor cunoştinţe-lor-reprezentărilor interne ale obiectelor. Drept indiciu al «schimbului paradigmei» a servit creşterea considerabilă a numărului lucrărilor referitor la procesele cognitive. apărută în anul 1948. De aceea se poate spune că bolnavul este acela. R. R. Ea a apărut la sfîrşitul anilor 50 — începutul anilor 60 în America. avînd analogie cu computatorul. să lupte cu acele dereglări. Pentru că nu există lucruri lipsite de sens. Iniţial. ce a influenţat obiectivele liberal-uma-niste ale reprezentanţilor psihologiei cognitive. U. Aceste schimbări şi-au găsit oglindire în crearea psihologiei cognitive contemporane. potrivit spuselor lui Flores d Arcais. Sperling. corespunzător. Evident că s-a lărgit şi problematica investigaţiilor în domeniul unei analize detaliate şi preponderente a proceselor cognitive. lovindu-se de serioase dificultăţi în legătură cu creşterea modelelor structurale ale proceselor psihice. Bro_adbent. a unui conflict. «ascuns după superficialitatea datelor observate nemijlocit». sînt legate de dezvoltarea logicii formale şi matematice. Aceste trei calităţi ale valorilor conjin căile de bază ce duc la realizarea personalităţii şi prezenţa lor indică că existenţa omului are sens. Datorită acestor valori viaţa capătă sens.

bine prin mişcarea în diferite direcţii — cu ajutorul procedeelor metodice diferite. Dacă există o convergentă cantitativă a rezultatelor, bunăoară, în aprecierea conţinutului lucrului unui anumit mecanism intern sau a capacităţii lui de Iranzit, este logic să se introducă o noţiune nouă, chiar şi în cazul cind datele unor metodici nu stnt suficient de sigure pentru aceasta. rnjefegerea faptului că omul nu es(e o sursă pasivă de legături, ci prelucrează activ informaţia, construind '«modele înterne sau reprezentări» ale anturajului, a însemnat trecerea de Ia tratarea informaţională în sensul îngust al cuvîntului Ia psihologia cognitivă. Procesele cognitive au început să fie tratate în mod analog cu procesele prelucrării informaţiei, care au o structură de calcul complexă. Primele lucrări ale noii orientări pot fi considerate cercetările proceselor formării noţiunilor ale Iui J. Bruner şi colaboratorilor săi, precum şi lucrările lui A. Nevell, H. Simon. care au creat modele de gîndire pentru maşini. Laturile generale ale lucrărilor lor ţin nu numai de înclinarea considerabilă în direcţia analizei for-mal-logice (de exemplu, aparatul teoretic folosit de Bruner în monografia sa corespunde regulilor inducţiei lui G. Miller), dar şl restabilirea cercetărilor timpurii ale proceselor cognitive '(l ez a de doctorat a lui K. Hile din anul 1920 referitor la formarea noţiunilor pe baza materialului hieroglifelor chineze —în cazul lui J. Bruner. O. Zeltz şi într-un grad mai mic gestaltpsihologia — în cazul lui A. Nivel!). fn lucrările din anii 60—70 ale lui Bruner apare un interes pronunţat faţă de analiza genetică a dezvoltării proceselor cognitive. Practic, în decursul anului 1960 au apărut cîteva lucrări, in «are era pusă problema explicării caracterului activ al proceselor cognitive. Toate aceste lucrări conţineau presupunerea că procesele prelucrării informaţiei sînt organizate în structuri ierarhice. In 1964 a apărut cartea lui G. Miller, E. Galanter, C. Pribram «Planurile şi struclurile comportării», care a constituit saltul de la neobehaviorism la psihologia cognitivă. In această carte a fost enunţată încă o dată problema studierii «proceselor centrale», cu ajutorul cărora se putea completa «prăpastia între S-stimul şi R-reacţie». O parte considerabilă a cercetărilor de la sfîrşitul anilor 50 înclina spre metafora computatoruhn. Datorită experimentelor englezului j. Brown şi.ale americanilor L. şi M. Petterson a fost de-ierminat rolul activ al repetării pentru memorarea îndelungată, dacă după demonstrarea materialului (cifre, silabe) pentru memorare subiectul trebuie să îndeplinească o anumită activitate interferenţa, atunci, peste 10—20 secunde, probabilitatea reproducerii corecte se apropie de nota 0 (zero). G. Sperling, mai tirziu E. Averbach şi A. Coriell, folosind, metodica dării de seamă parţiale au ajuns la concluzia că imediat după prezentare informaţia vizuală se păstrează, de exemplu, în decursul a 1/3 s, mai apoi dispare sau trece într-o altă formă, mai mult ca probabil înlr-o formă verbală. Rezultatele primei etape a dezvoltării psihologiei cognitive au lost demonstrate de către U. Neisser în monografia «Psihologie cognitivă» în 1967. Chiar în introducere Neisser scrie că natura constructivă a proceselor noastre cognitive (percepţia, atenţia'"memoria, gîndirea) e o dovadă fundamentală. Sarcina psihologiei cognitive constă în faptul de a înţelege in ce mod «lumea percepută, reamintită şi interpretată ia naştere (îs brought inio belng) dintr-un început atît de nepromiţător, cum ar fi configuraţia stimulării retinale» sau «undele presiunii auditive în ureche». Potrivit Iui Neisser, «cunoaşterea este noţiunea generală a tuturor procesecor, prin intermediu] cărora informaţia senzorială se transformă, se reduce, se amplifică, se păstrează, se sustrage şi se foloseşte. Astfel de noţiuni, ca senzaţia, percepţia, imaginaţia, memoria şi gîndirea se referă la aspectele procesului de cunoaştere». U. Neisser a determinat cu precauţie metafora conducioare a psihologiei cognitive. El a subliniat că procesele psihice se aseamănă cu programele calculatoarelor electronice, însă el neagă iden-litatea programelor cu procesele psihice. Problema finală a psihologiei cognitive,

constă în demonstrarea rolului cunoştinţelor pentru determinarea comportamentului omului. Primele etape pe calea «transformării» informaţiei senzoriale sînt felurile periferice ale memoriei: «iconică» pentru văz şi «ehoică» pentru auz. Apoi informaţia nimereşte în memoria verbală de scurtă durată, unde se păstrează cu ajutorul proceselor vorbirii evidente sau ascunse, după care devine posibilă memorarea de lungă durată. § 2. Structura funcţională a memoriei Metafora computatorului părea mai rodnică în domeniul de cercetare a organizării structurii funcţionale a memoriei, a cărei analiză a devenit tema centrală a psihologiei cognitive. In psihologia cognitivă memoria era asemănată unei biblioteci (D. Broadbent), unui atelier (R. Klaţki), unui depozit (Atkinson), unui stomac de vacă, întrucît ultimul are două despărţituri deosebite din punct de vedere structural şi funcţional: «de scurtă durată şi de lungă durată» (D. Hintzman). Dar drept analogie principală rămîneau întotdeauna blocurile memoriei operative şi exterioare ale sistemului de calcul. :La analiza memoriei se iau în consideraţie, înainte de toate, erorile reproducerii şi recunoaşterii sau orientarea cu precădere la indicatorii temporari ai răspunsurilor în regimul unei munci fără erori. In consecinţă, au apărut două direcţii ale experimentelor. In continuare eforturile au fost orientate în direcţia studierii materialului verbal sau celui uşor supus verbalizării. In acelaşi timp, s-a demonstrat că pentru o păstrare îndelungată a informaţiei este necesară o codilicare semantică «adîncă», mediată de activitatea verbal-acustică a memoriei de scurtă durată. Această demonstrare se opune multor fapte care relevă ca şi descrierea «superficială» perceptivă poate fi de lungă durată. (B. Velicikovski, D. Nelson). Avantajul codificării verbale constă, în primul rînd. în accesibilitatea măr/fă în cazul reproducerii voluntare şi a comunicării. In altă situaţie este posibil sprijinul prioritar pe formele intui-tivplastice ale memoriei, precum şi cele apreciativ-emoţionale. Aceste forme îşi aduc contribuţia decisivă la recunoaşterea obiectelor, peisajelor, persoanelor sau intonaţiilor caracteristice ale vocii, acelaşi prinos hotlrîtor ele îl aduc la posibilitatea transferării di-leritelor deprinderi de la automatismul lecturii pînă la iscusinţ'a de a merge cu bicicleta. Memorarea e necesară în cazul dat, în-trucit permite descoperirea, reglarea, înviorarea sistemelor operaţionale deja formate. Cel mai răspîndit procedeu metodic al psihologiei cognitive a devenit măsurarea timpului reacţiei pentru a-I folosi ta aprecierea organizării şi caracteristicilor temporare ale proceselor mintale. Cel mai des este vorba de metodica scăderii a lui F. Donders. Li se alătură experimentele lui U. Neisser referitor la căutarea vizuală a literelor şi lucrările lui M. Posner, orientate la analiza prelucrării informaţiei în problemele abstractizării proprietăţilor materialului de cifre şi litere. U. Neisser a arătat că în decursul etapelor tîrzii de antrenament timpul reacţiei descoperirii unuia dintre cele zece ţeluri posibile nu se deosebeşte de timpul descoperirii ţelului unic, astfel informaţia senzorială poate fî comparată concomitent-paralel cu cîteva etaloane păstrate în memorie. Tn anii 50—60 s-au făcut eforturi de a folosi proprietăţile împărţirii datelor cronometrice (S. Sternberg) pentru «descompunerea operaţiilor mintale». Astfel, presupunînd că timpul alegerii răspunsului depinde de numărul alternativelor şi se caracterizează prin împărţirea exponenţiala, se poate încerca evidenţierea componentei exponenţiale schimbătoare în cazurile răspunsului, variind numărul alternativelor. In acelaşi timp, există nu numai presupunerea adăugării aditivităţii timpului de prelucrare a informaţiei la etape diferite, ci şi confirmarea mai vădită a independenţei statistice a acestui timp. Această confirmare poate să nu se reali-, zeie atunci, cind au Ioc schimbări globale ale nivelului vegherii sau distribuirii atenţiei intre diferitele operaţii 1 ale gîndirii, care duc la apariţia corelaţiilor (pozitive sau negative) fără a încălca regulile timpurilor prelucrării. Procedeul general al evidenţierii etapelor, liber de aceste neajunsuri, a devenit metoda factorilor, propusă în 1969 de Sternberg.

Ideea acestui procedeu metodic e legată de planificarea factorială a experimentului şi analiza dis-persională. elaborată în anii 20 de R. Fisher. Metoda factorilor aditivi a fost folosită, înainte de toate, la analiza sistematică a proceselor scoaterii informaţiei din memorie în momentul recunoaşterii. Bazîndu-ne pe datele introspecţiei, înclinăm să considerăm recunoaşterea, practic, momentană. Numai în cazuri excepţionale ea se transformă într-un proces lent al căutării în conţinut a experienţei trecutului, fn acest proces un rol deosebit are, de regulă, gîn-direa discursivă, de asemenea sînt folosite mai mult sau mai puţin însuşirile semantice şi lonematice. Cercetările cronometrice au arătat pentru prima dată că recunoaşterea poate include etapa alegerii excepţional de rapide a conţinutului necesar. In experimentele lui Sternberg şi in lucrări ulterioare s-au căpătat dependenţe lineare ale iimpului răspunsului pozitiv de mărimea pluralului pozitiv. Identice s-au dovedit a fi şi dependenţele răspunsului negativ. Aceste date mărturisesc despre influenţa adi* ttvă a doi factori: presiunea asupra memoriei (mărimea pluralului! pozitiv) şi caracterul răspunsului (pozitiv sau negativ). Reprezentarea celor trei blocuri de bază ale memoriei au înde-

plinit-o pînă în ultimul timp funcţiile schemei teoretice de baza ale psihologiei cognitive. Reprezentarea a permis reglarea fluxului'dacelor empirice, prelucrate şi create în parte de calculatoarele electronice, care se aflau pe linia experimentelor psihologice. In anii 60 toate lucrările de bază în acest domeniu au dus la evidenţierea organizării tricomponenţiale a memoriei omului. (Contururile acestori blocuri le găsim, mai întîi, Ia Broadbenl, apoi la Sperling, care a argumentat existenţa memoriei vizuale «foarte scurte»; N. Waugh şi D. Norman au elaborat primul model matematic, iar Neisser a demonstrat în ce mod numărul fenomenelor psihice diferite poate fi adus în corespundere cu această schemă structurală fixă. Cel mai răspîndit este modelul memoriei tricomponenţiale, propus în 1968 de R. Atkinson şi R. Schifrint. EI a fost modificai substanţial cu trei ani mai tîrziu.

depozitul de scurtă durată memoria ©peratWă I repetare I [procesele" 1 codificare ! I luarea deciziilor ( 1 strategii I LSustrjgen____,
depoi iful d« lungă durata

I

memoria _ permanenta I reacţiile răspuns (ieşire) de

Conform acestui model, informaţia externă ajunge pentru început în registrul senzitiv, unde se păstrează sub forma descrierii complete a stimulării fizice timp de aproximativ 1/3 de secundă. Apoi informaţia se şterge (se stinge) sau e transferată în depozitul de scurtă durată, unde rămîne cîteva zeci de secunde sub forma unui cod verbal-acustic amodal. Dirijînd circularea informaţiei între blocuri, putem mări acest timp. Procesele active ale dirijării suit tipice pentru blocul memoriei de scurtă durată. Ele constau în repetarea, recodificarea, luarea deciziei, alegerea strategiei memorării. Repetarea îndeplineşte funcţia «cercului verbal», care permite păstrarea informaţiei în depozitul de scurtă durată şi transferarea ei în blocul memoriei de lungă durată. Cu cît mai mult se păstrează un anumit material în memoria de scurtă durată, cu atît mai trainică se dovedeşte a li memoria de lungă durată. Memoria de lungă durată este permanentă. Urmele ei nu se descompun şi-şi păstrează informaţia semantică în decursul lunilor şi anilor. In lucrările lui W. Wickelgren se argumentează cu 24 grupe de fapte în favoarea împărţirii memoriei in memorie de scurtă durată şi memorie de lungă durată. încercările răspîndirii modelului tricomponenţial asupra cercetărilor cronometrice au coincis cu începutul criticii reprezentărilor, teoretice ale influenţei reciproce a memoriei de scurtă durată asupra celei de lungă durată, caracteristice psihologiei cognitive, de la începutul anilor 70. Presupunerea schimbării formelor în fiecare din blocurile memoriei a fost pusă la îndoială din cauza numeroaselor indicaţii asupra posibilităţii codificării semantice în cazul memoriei de scurtă durată şi fonematice în cazul memoriei de lungă durată (Klaţki, R. Nickerson). După ultimele calcule ale lui P. Muter, timpul reţinerii inlor-maţiei în memoria de scurtă durată durează 2 s. Velicikovski susţine că acest timp ajunge la cîteva ore. Dacă depozitele memoriei se împart conform parametrilor de continuare a reţinerii informaţiei, atunci cerinţa minimală ar fi invariabilitatea funcţiilor reţinerii referitor la diferite metodici şi condiţii

experimentale. Această cerinţă e aplicată şi privitor Ia problemele volumului informaţiei reţinute. De pe timpul apariţiei articolului lui Miller s-au efectuat o mulfime de încercări de a găsi mărimea «numărului magic». S-au publicat lucrări interesante, dedicate acestei probleme, autorii cărora au fost reprezentanţi de vază ai psihologiei cognitive— Broad-bent, Mandler, Simon, Unii autori, de exemplu, Norman, au refuzat împărţirea memoriei în memorie de scurtă durată şi memorie de lungă durată. Ultimele lucrări ale lui Norman nu conţin nici o trimitere la teoriile blocurilor memoriei, în schimb este dezvăluită reprezentarea schemelor semantice ale memoriei distribuite. Trăsătura comună a multor interpretări contemporane ale memoriei omeneşti constă în trecerea de la lănţişoarele liniare de dirijare la structurile nivelurilor ierarhice. După cum a menţionat de nenumărate ori înşişi F. Craik şi R. Lockhart, concepţia despre teoria nivelurilor prelucrării informaţiei nu este un anumit model concret. Accentul este pus pe necesitatea de a reorienta strategia cercetărilor memoriei de la descrierea elementelor clasice la descrierea proceselor active. Conform acestei teorii, urmele memorării sînt un rezultat secundar al «prelucrării perceptiv-conceptuale», iar durabilitatea şi durata păstrării—o funcţie a profunzimii acestei prelucrări. Prelucrarea materialului poate avea loc la unul din cele trei niveluri cu evidenţierea însuşirilor fizice, acustice şi semantice. Profunzimea prelucrării informaţiei, prin urmare şi memoria, reprezintă mai mult un şir continuu decît un lănţişor al blocurilor. Nivelul prelucrării este determinat de atenţia subiectului. Deoarece activitatea de cunoaştere este, de obicei, orientată asupra evidenţierii importanţei obiectelor şi evenimentelor, aceasta înlesneşte păstrarea îndelungată a informaţiei. ExpeFÎmentele de bază ale reprezentanţilor teoriei nivelurilor de prelucrare a informaţiei referitor Ia folosirea de către ei a procedeelor metodice amintesc de cercetările clasice ale memoriei involuntare, efectuate de către P. Zincenko şi A. Smirnov. Un loc aparte în psihologia cognitivă Ei revine rolului imaginii vizuale pentru memorare. Cercetările psihologice ale imaginilor vizuale au o istorie comparativ scurtă şi contradictorie. O informaţie considerabilă despre natura psihologică a imaginilor au dat-o cercetările transformărilor interne ale imaginilor vizuale, aşa ca rotaţia imaginară sau construirea figurilor, precum şi compararea (din memorie) a mărimilor, depărtărilor şi a altor caracteristici ale obiectelor. Cele mai interesante lucrări în acest domeniu au fost ale lui R. Shepard şi J. Metzler. In cercetările lui L. Cooper şi R. Shepard a fost fuzionată metodica rotaţiei imaginare cu ceea a scăderii a lui F. Donders pentru demonstrarea legăturii gradului de pregătire a timpului per-«eperii unui anumit obiect cu formarea imaginii obiectului dat. S. Kosstyn şi colaboratorii săi au prelucrat un model, după care generarea imaginilor este descrisă ca un rezultat al activizării structurii neurofiziologice — a protecţiei vizuale, comparate de el cu ecranul calculatorului electronic. Aceeaşi structură se activizează şi în procesul percepţiei. După S. Kosslyn şi M. Romeranz, imaginea este reprezentarea spaţială asemănătoare celei, care stă la baza percepţiei vizuale. Potrivit lui Shepard, între obiectele fizice, procesele neurofiziologice şi imaginile mintale există o relaţie de izomorfism. Dar în tocul izomorfismului structural direct, propus de aşa autori, ca D. Hebb şi W. Kohlers, Shepard scrie despre «izomorfismul de regula a doua», avînd în vedere doar păstrarea informaţiei despre legaturile dintre obiecte. § 3. Aten(ia şl controlul conştient Atitudinea psihologului faţă de problema atenţiei îi dezvăluie şi-i caracterizează mai mult ca oricare altă problemă poziţiile lut teoretice. Atenţia şi conştiinţa au fost în centrul atenţiei şi intereselor psihologiei

102

36

în psihologia experimentală occidentală a devenit lucrarea psihologului englez D. Homski considera lingvistica parte integrativă a psihologiei cognitive.—este faptul că numai o parte a impresiilor noastre pot fi incluse în aşa-zisa «experienţă conştientă a noastră». în asimilarea rapidă de către psihologii americani a teoriei lui Jean Pia-get. Mandler. cu el s-au solidarizat D. După părerea lor. este posibilă generară şi confirmarea ipotezelor speciale fără participarea conştiinţei. pentru psiholgia cognitivă a devenit tipică concentrarea eforturilor asupra studierii fenomenelor separate. Abordarea cognitivă a cuprins cele mai diferite domenii ale psihologiei. Un indiciu al problemei atenţiei. Al doilea moment important al teoriei lui D. Ca exemplu poate servi «abordarea calculatoarelor electronice». acumulate deja de individ. Â apărut problema despre perspectivele posibile ale ieşirii din criză. S-a înregistrat. Tulving şi S. Concomitent. E. pedagogul trebuie să cunoască psihologia clinică? Oare nu e mai bine să oferim medicilor acest domeniu de cunoştin(e psihologice? De ce. Nochberg a dezvoltat concepţia. In ce constă. N. care au văzut lumina tiparului în legătură cu jubileul de 100 de ani al psihologiei experimentale din 1979. acestea exercitînd o anumită influenţă asupra psihologiei cognitive. bunăoară. Potrivit lui. a ieşit de sub control. începutul acestei abordări a fost pus de teoriile cognitive ale psihologiei sociale timpurii şi de către teoriile cognitive ale emoţiilor ale lui G. La începutul anilor 80 psihologia de peste hotare reprezenta un tablou al unui cognitivism total. ca. un rol important pentru ieşirea din criză a psihologiei cognitive revine experimentelor grupei de cercetători. In modelul propus de el informaţia este selectată pe baza însuşirilor senzoriale ale filtrului. Pentru mulţi cercetători aceste perspective nu sînt clare. inclusiv unii reprezen tanţi de vază ai psihologiei cognitive. Paralel cu discuţiile asupra abordării calculatoarelor electronice. Unei critici a fost supusă psihologia cognitivă din partea pionierului modelării gîndirii Newell. Altă teorie de acest gen a fost cea a lui D. Noţiuni despre psihologia medicală clinică Pentru ce psihologul. Probleme metodologice ale psihologiei cognitive fn ultimii ani tot mai mulţi cercetători. R. Kahneman este sublinierea legăturii dintre strategiile distribuirii atentei şi legile organizării perceptive. esenţială între teoria lui Neisser şi a lui Hochberg constă în modul de înţelegere a corelaţiei analizei perceptive detaliate. legată de lipsa acumularii sistematice a cunoştinţelor. au început să aprecieze în mod critic corelaţia dintre eforturile depuse şi progresul real. e determinat nu atît de dorinţele şi intenţiile conştiente. «O partcularitate caracteristică a vieţii noastre spirituale. ajuns la concluzia că pe parcursul acestei perioade psihologia n-a progresat. trezite la viaţă de abordarea cognitivă. N. Un entuziasm scăzut se înregistrează în domeniul. sensul lucrului efectuat de reprezentanţii psihologiei cognitive? Evident. Spre deosebire de autorii modelelor struc-. E. Cattel. Tn cadrul psihologiei această abordare s-a răspîndit asupra cercetării sferei emoţional-afective. Abordarea cognitivă a lărgit sfera cercetărilor şi diapazonul 1 mijloacelor metodice folosite. care se manifesta. i . ceea ce a dus la rezolvarea unui şir de probleme psihologice teoretice şi practice. Mulţi autorii parlicipanfi la simpozioanele jubilare. ■Creşterea numărului de modele ale proceselor de cunoaştere diferenţiate doar cu ajutorul analizei factoriale. Au fost efectuate multe experimente ce mărturisesc în parte des-. egal cu actul atenţiei. de exemplu. că ei au efectuat o analiză mai amplă a microstructurii acţiunilor de cunoaştere. Kahneman despre efortul intern. care se bazau pe succesele izolate în domeniul intelectului artificial. a constat în necesitatea de a schimba strategia căutărilor ştiinţifice. Aceste cercetări in complex s-au dezvoltat în direcţia depăşirii tratării omului ca sursă pasivă a informaţiei. Această abordare a căpătat denumirea de solipsism metodologic. După părerea lui Hochberg. chiar şi a personalităţii. Broadbent «Percepţia şi comunicarea». care cere ca îecare teorie psihologică sa fie creată ca o programă pentru calculatorul electronic. Broadbent a înaintat ideea unei selecţii timpurii.experimentale timpurii. Treisman. o opoziţie pronunţată cu generalizări pripite şi excesive. adăugind că în relaţie cu atenţia vom sta la judecata «tribunalului suprem al ştiinţei psihologice». după care nivelul filtrării este supus unui control gratuit. ce dezvoltă ideile psihologului american J. acest model poate fi radical schimbat. O apreciere generală a stării psihologiei. In acest sens atenţia îndeplineşte o funcţie pozitivă. Cercetările lui Neisser au dus la lărgirea orizontului nostru despre rolul atenţiei fn procesele de cunoaştere. căpătate în condiţii speciale de laborator. informaţia selectată se păstrează în memorie. пег a numit concepţia despre atenţie «un nerv vital al tuturor noţiunilor psihologiei». Mai tîrziu. totuşi. In al doilea rînd. ne-ţinind cont de numărul mare şi nivelul înalt al investigaţiilor. EI a subliniat caracterul constructiv sau pozitiv al atenţiei focale. de asemenea. Gibson. Psihologia cognitivă a deschis noi aspecte ale analizei problemelor psihologice y tradiţionale. Moray a afirmat că în primul rind. întrebarea despre faptul unde e plasat filtrul a fost mult timp tema centrală a cercetărilor atenţiei în psihologia cognitivă. Madigan primii au remarcat că torentul cercetărilor în psihologia cognitivă n-a dus la creşterea corespunzătoare a cunoştinţelor noastre. unde a apărut iniţial psihologia cognitivă. detaliate şi consecutive ale atenţiei focale.— scria W. turale. care lucrează asupra principiului «totul sau nimic». Un temei pentru o aşa dezvoltare a fost găsit într-un şir de lucrări. Neisser a subliniat caracterul ciclic al activităţii de cunoaştere. Eysenck. celor mai mari congrese internaţionale. Deosebirea. Allport şi M. în mai multe domenii a fost înregistrată o ameninţare a bazelor fundamentale ale psihologiei cognitive. au. şi mai apoi al conştiinţei. duce la dezvoltarea activă. In această carte el a comparat atenţia cu lucrul mecanismului electromecanic filtrul. au dat-o psihologii americani în lucrările lor. ne interesează acest domeniu? Şi 102 37 . "6 Capitolul X . conform căreia percepţia este pentru el o continuare a selecţiei schimbătoare a stimulării senzoriale. PSIHOLOGIA CLINICA ŞI ROLUL EI IN STUDIEREA iPERSONALITAŢII " r § 1. ее selectează informaţia şi în aşa mod protejează de supraîncărcare sursa transmiterii cu o aptitudine limitată de trecere. Prima modificare de compromis a modelului selecţiei timpurii a fost propusă de A. presupunînd că toată informaţia care vine este prelucrată paralel şi recunoscută. cantitatea resurselor ce limitează aceste eforturi e o noţiune constantă. chiar dacă se poate schimba in anumite limite sub influenţa activismului. Concepţiile alternative au fost legate de sublinierea rolului cunoştinţelor în dirijarea proceselor informaţionale. Efortul intelectual. Acestei teme i se rezerva o parte considerabilă a simpozioanelor. dar nu la frînarea ideilor alese. Neîsser în «Psihologia cognitivă» a evidenţiat două niveluri ale proceselor cognitive: proceselor brutale şi paralele li s-au opus procesele lente. pre rolul atenţiei în amplificarea impresiilor senzoriale. U. cit de dificultatea obiectivă a problemei. în fond. practic. j Concluzia. In teoria lui Hochberg conştiinţa apare in calitate de instanţă pasivă: conştientizarea unul anumit material e determinată de condiţiile trecerii lui la păstrarea în memorie. S 4. Titche-. James In capitolul «Atenţia» al «Bazelor ştiinţifice ale psihologiei». la care a ajuns Gibson.

termenul «psihologia medicală» în multe ţări semnifică altceva —o sumă de cunoştinţe psihologice. pe care îl poate găsi pentru statornicirea sa profesională pedagogul. şi ca domeniu al practicii. care e denumită psihofiziologică. Premisele apariţiei şi dezvoltării psihologiei clinice sînt. Cunoştinţele psihologice sînt aplicate temeinic în clinica neurologică şi psihiatrică. care în condiţii clinice efectuau observaţii sistematice asupra personalităţii bolnavului. iar în ultimul setarea pe care o analizau. La noi ambele aceste interpretări sînt legate de am singur termen — «psihologia medicală». fundamental elaborată din punct de vedere teoretic şi aplicată în practica ocrotirii sănătăţii. R. R. § 2. In al doilea rînd. înseşi realizările ştiinţei psihologice. secţiile neurologice ale spitalelor.care e grăuntele raţional. apoi pe această bază să determinăm cercul celor mai importante probleme cu caracter psihologo-pedagogic pentru analiza ulterioară.asemenea domenii ca psihiatria şi neurologia. şi ca ştiinţă. şi compararea lor cu tabloul general al bolii. Psihologia medicală clinică contemporană îşi are încep"utul în . F. sarcina căreia este studierea experimentală a dereglărilor funcţiilor psihice superioare în cazul \e-ziumTor locale ale creierului. . îmbogăţîndu-se cu date clinice. concomitent. In clinica leziunilor locale ale encefalului el a folosit diferite metode psihofizio-logice obiective de cercetare. în istoria-ştiinţei psihologice perioada în studierea personalităţii. col —necesitatea unei alianţe cu psihologia. Pe de altă parte psihologia. A. clinică. Spre deosebire de o asemenea interpretare. stărilor psihice şi a personalităţii omului bolnav» (E. Obiectul psihologiei medicale îl constituie «studierea legităţilor psihologice ale dereglărilor proceselor. ele se referă la domeniile de diagnosticare. Ea este constituită din asemenea ramuri ca neuropsihologia. expertiză şi profilaxie. XIX. Există cel puţin trei perioade în istoria psihologiei personalităţii: filosofico-literară. precum şi la institutele de cercetări ştiinţifice cu profil medical. Prioritatea în dezvoltarea principalelor părţi ale psihologiei clinice aparţine neuropsihologiei. care a precedat psihologia experimentală. fără a pretinde. a comportării omului. Fără a ne deda unei analize detaliate. D. 1 care e cel mai apropiat de noţiunea «psihologia medicală». instituţiile medicale pentru copii. formele de legătură a psihologiei şi medicinei în toate direcţiile indicate mai sus ale psihologiei medicale au un caracter diferit. Direcţia reabilitară este următoarea direcţie a neuropsihologiei contemporane. orientată spre obiectivarea complexelor afective. or aceasta nu este sarcina noastră. psihologi a stărilor limitrofe şi. R. de învăţătura lui A. se numeşte psihologie clinică. unite de reprezentări teoretice comune şi de o sarcină finală comună. dispensarele psiho-neurologice. pe baza cărora s-ar fi putut elabora teorii ale personalităţii. In anii 70. care începind cti anul 1879 102 38 . memoriei. folosită la noi şi care defineşte domeniul activităţii profesionale a psiM>7 hologilor ce lucrează în spitalele psihiatrice. Psihologia medicală clinică reprezintă unul dintre domeniile de frunte ale psihologiei contemporane. Ultimul moment îl considerăm extrem de important pentru pregătirea viitorilor psihologi din învăţămîntul public. XX. care vor fi abordate în continuare în acest capitol. de cercetarea de către savanţi. Luria a început să se statornicească încă o direcţie a neuropsihologiei — neuropsihologia vîrstei de copil. (Principala direcţie este neuropsihologia clinică. Luria a fost iniţiatorul creării a încă unei noi direcţii în neuropsihologie. somatopsihologia. psihologul? In căutarea răspunsurilor la aceste întrebări. cînd cu problemele personalităţii au început sa se ocupe de asemenea şi medicii-psihiatri. Prima perioadă începe cu lucrările gînditorilor din Grecia antică şi continuă pînă la începutul sec. sarcina de bază a căreia constă în studierea sindroamelor neuropsihologice. totodată. Luria despre principiile «lucrului» creierului şi reglarea comportării conştiente bine determinate. Pornind de la cele expuse mai sus putem stabili cercul acelor probleme. studiau istoria vieţii Iui pentru a înţelege mai bine compor- O altă direcţie a neuropsihologiei contemporane o constituie neuropsihologia experimentală. în primele sale lucrări a fost aplicată «metodica motorie unită». mai tîrziu el a folosit în permanenţă diferite indicii fiziologice ale activităţii psihice: mehanograma şi mio-grama — pentru cercetarea reacţiilor motorii etc. alături de psihologia personalităţii. cînd cu studierea personalităţii ap prins a se ocupa şi psihologii profesionişti. A treia perioadă — experimentală — începe în ^primele decenii ale sec. Astfel.materiale didactice pentru medici. In prezent nu există o noţiune univocă cu privire Ia psihologia. caracteristice pentru maturi. care se bucură de autoritate în psihologia de peste hotare. Pe parcursul întregii sale istorii medicina a simţit necesitatea folosirii influentelor psihologice asupra oamenilor bolnavi. Aşadar. Homskaia). Metoda experimentală pătrunde în toate ramurile ştiinţei psihologice. inclusiv şi cursuri de lecţii speciale în institutele (universităţile) de medicină şi. de exemplu. In felul acesta. pa-topsihologia. dereglate ca urmare a leziunilor locale ale creierului. deoarece problema ei teoretică centrală o constituie problema organizării cerebrale sau localizării funcţiilor psihice superioare ale omului. psihologia medicală se prezintă. medici. ea a început a fi aplicată şi în psihologia medicală. se folosesc în stările limitrofe somatică şi clinice. la o analiză profundă şi Ia o reflectare completă. A doua perioadă coincide cu primele decenii ale" sec. Luria a fost elaifcOB borată neuropsihologia experimentală a diferitelor procese cognitive (vorbirii. să enumerăm direcţiile neuropsihologiei. în primul rînd. Observările clinice au demonstrat că Ia vîrsfca de copil leziunea emisferei stingi (şi chiar îndepărtarea ei) adesea nu e însoţită de dereglările funcţiilor verbale. a aplicării cunoştinţelor şi metodelor ştiinţei psihologice. să determinăm principalele ei părţi şi direcţii. în primul rînd. Cercetătorul Iu. ale psihologiei vîrstelor. neropsihologia are o legătură directă cu soluţionarea problemelor psihologiei generale. Po-leakov propune să se facă o delimitare distinctă a acestor noţiuni. percepţiei. precum şi a mişcărilor şi acţiunilor voluntare. Necesitatea fondării ei a fost generată de specificul dereglărilor funcţiilor psihice în cazul leziunilor locale ale creierului Ia copii. ce rezidă în studierea mecanismelor cerebrale ale proceselor psihice. R. Ea e consacrată restabilirii funcţiilor psihice superioare. Diagnoza şi tratamentul oamenilor bolnavi psihic ofereau un bogat material pentru ştiinţa despre natura personalităţii umane. care au început a aplica metodele matematicostatistice de prelucrare a datelor experimentale cu scopul verificării precise a ipotezelor şi căpătării unor fapte autentice. în neuropsihologie s-au separat cîteva direcţii de sine stătătoare. înainte de toate să ne formăm o reprezentare despre psihologia clinică. O particularitate a psihologiei clinice contemporane de la noi din ţară o constituie legătura permanentă strînsă a dezvoltării bazelor ei teoretice fundamentale şi aplicării ei în soluţionarea sarcinilor practice aplicate ale ocrotirii sănătăţii poporului. Este vorba. corecţie. Cu toate că istoria statornicirii şi dezvoltării psihologiei clinice de peste hotare şi din ţară e studiată şi prezentată insuficient în literatura noastră de specialitate. necesare înşişi lucrătorilor medicali. clinică şi propriu-zis experimentală. Peste hotare se utilizează termenul «psihologia clinică». în al doilea rînd. XIX. Istoria apariţiei şi dezvoltării psihologiei clinice Legătura psihologiei cu medicina îşi are istoria sa. gîndirii). In lucrările lui A. care apar la lezarea cutărui sau cutărui sector al creierului. din iniţiativa lui A. se dezvolta ca ştiinţă. înainte de toate.

asociaţiilor şi raţionamentelor ele. Korsakov susţinea că cunoaşterea bazelor ştiinţei psihologice permite de a înţelege just decăderea activităţii psihice a omului bolnav psihic. recunoaştere. de către I. e întîmplător că el a început prezentarea cursului de psihiatrie cu expunerea bazelor psihiatriei. «îmbinarea amprentelor». compararea rezultatelor cercetării cu datele persoanelor sănătoase ce au aceeaşi . Totuşi. memorare. Luînd naştere în cadrul contactelor sociale directe ale copilului cu maturii. Principiile de bază ale cercetării patopsihologice în şcoala lui V. Behterev (1857— 1927). funcţiile psihologice superioare «se înrădăcinează» apoi în conştiinţa lui. psihiatria. ci şi alte ştiinţe despre om (defectologia. pe baza cazurilor patologice se clarifică mai bine elementele componente ale conştiinţei personalităţii. asociere. bunăoară. Introducerea în psihologie a metodelor ştiinţelor naturale au rupt-o pe ea din cadrul îilosofiei idealiste. A. abordarea ca personalitate. Psihologia din ţară şi de peste hotare îşi au căile lor diferite de dezvoltare. cercetările erau în esenţă psihologice. V. M. să determine propria cale în psihologia contemporană lui. P. conştiinţei şi autoconştiinţei. \ «Psihologia obiectivă» a lui V. în care s-a dezvoltat psihologia experimentală. N. Lazurski «Psihologie generală şi experimentală» (1925). Este vorba şi de compararea comportării omului cu animalele. Kraepelin în Germania (1879). care înţelegea formaţiuni integrale sub forma diferitelor legături interfuncţionale. scrise de pe poziţiile psihologiei obiective. a fost clinica psihiatrică a lui S. Behterev în perioada cînd în psihologia experimentală mondială domina funcţionalismul. Behterev erau: utilizarea unui complex de metodici. Behterev a rupt-o cu funcţionalismul tradiţional şi propunea a cerceta pe cale experimentală diferitele tipuri de activitate şi realizarea lor de către bolnavi. psihoneurologii remarcabili din Rusia de pînă la 1917 au fost promotorii ideilor progresiste ■ în psihologie şf au contribuit la dezvoltarea el. La baza psihologiei clinice au fost puse trainicele tradiţii ale ştiinţelor naturale. el a renunţat Ia terminologia psihologică (percepţie. Sterringe V. S. S. A. psihiatru după studii. aceasta trebuie să fie calea gîndurilor psihiatrului. care a făcut «o breşă în perete». E necesar a sublinia că în lucrările concrete ale şcolii behte-reviene a fost păstrată esenţa psihologică a psihologiei obiective ■din perioada antereflectologică. mai deplin se reliefează factorii ce determină procesele memoriei. De la normă— : la patologie. S. desparţind fiziologia şi psihologia. «reanimarea amprentelor». Principiul dezvoltării în concepţia lui L. ci nu spre particularităţile neurodinamicii. Leontiev. M. Ghilearovski au urmat aceleaşi tradiţii. verenţă metoda introspectivă. care necesită de a cuprinde. în Rusia au fost create. decît în stare normală. Serbski. Dascălul Iui a fost P. Dar înainte ca Vîgotski să purceadă Ia realizarea acestei programe. pe care a numit-o cu dragoste «cîntecul de lebădă» al său. însuşi I. Wundt a organizat la Leipzig primul laborator din lume). analiza calitativă a tulburării psihicului. Din activitate era scăpată din vedere componenta ei motivaţională. F. prefaţa Ia manualul lui A. de către. I. S. Tokarski. Ca reprezentant al concepţiei reflexe el considera drept unica ştiinţifică metoda obiectivă de cercetare a activităţii psihice. în foile de observaţie clinică. ■L. Sikorski în Kiev. însă ele au apărut concomitent. sex şi studii. Continuatorul lui pe acest tărîm a devenit V. după posibilităţi. Secenov atribuia o mare importanţă apropierii psihologiei şi psihiatriei. atenţie. rămînînd în albia filosofiei. şi de compararea omului contemporan cu omul culturii «primitive».A. Bokova el a informat-o despre intenţia sa de a se ocupa cu experimente psihologice şi a elabora psihologia medicală. Asupra formării principiilor şi metodelor ei de cercetare a exercitat influenţă lucrarea lui I. 1931). precum şi în procesul pregătirii neuropatologului şi psihiatrului un loc important ocupa psihologia omului normal. M. Janet în Franţa (1890). apoi — psihologic. Un şir de laboratoare au fost create în S. M.U. Vîgotski i-a mers în ceea ce priveşte dascălul. şi Marea Britanic Deoarece în Rusia ştiinţa psihologică oficială urma cu perse-. Compararea concepţiei psihologice a lui Blonski din anii 10—20 cu lucrările timpurii ale Iui Vîgotski evidenţiază afinitatea lor. se conţin date valoroase pentru analiza psihologică referitor la dereglările personalităţii. «consolidarea». M. M. «identificarea amprentelor». Behterev a întemeiat o şcoală ştiinţifică — reflexologia. «concentrarea». Behterev sublinia: «Datorită tabloului mai pregnant al manifestărilor patologice ale activităţii psihice adesea coraportul dintre unele elemente aparte ale proceselor psihice complicate se manifesta cu mult mai viu şi mai reliefat. care treo prin două stadii ale dezvoltării lor: la început social. Principiul abordării ca personalitate a fost de asemenea înaintat de V. sentimente etc). care permite a vedea în om subiectul activităţii. S. M. constituie ideea despre dezvoltarea funcţiilor psihice superioare («Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare». «întreaga totalitate a factorilor manifestării exterioare a neuropsihiciilui şi condiţiilor însoţitoare». Korsakov. cînd pe lîngă cli-nicile psihologice mari Ia sfîrşitul sec. organizată în anul 1887 pe lîngă facultatea de medicină a Universităţii din Moscova. mai pregnant apare importanţa pentru viata psihică a dispoziţiei şi sferei senzitive în general. Behterev laboratoare experimental-psîhologice în Kazan (1886). El a elaborat noţiunea despre «sistemele psihologice». In aceste condiţii e firesc că psihologii contemporani apelează tot mai des şi mai des la psihologie pentru explicarea multor probleme discutabile». Moştenirea lui creatoare a îmbogăţit nu numai psihologia şi diferitele ei ramuri. De regulă. sferei emotional-volitive. Vîgotski se îmbina cu principiul sis-temic. ştiinţei psihologice. a fost necesar ca el să formuleze clar credoul său ştiinţific. amintire.devine o ştiinţă experimentală de sine stătătoare (W. psihiatrii s-au dovedit. Blonski (1884— 1941). Nu. Vîgotski ca teoretician. şi de cercetarea a iot felul de abateri patologice ale comportării. care consideră că liui L. «tonul general». de asemenea. de către V. prin. etnografia etc). întemeietorul direcţiei patopsihologice în Rusia. M. legătura dintre gîndire şi 102 39 . «Metodica cercetării reflexolpgice şi psihologice» (1926). Pentru a afirma metoda obiectivă şi a se desolidariza de introspecţionism. studiul artelor. In scrisoarea către M. care au intrat în istoria. Dezvoltarea metodelor clinice ale psihologiei e legată de dezvoltarea disciplinelor naturale. Acest lucru a fost făcut în cîteva lucrări: «Conştiinţa ca psihologie a comportării» (1925). Ideile teoretice ale lui L. S. orientate spre analiza realizării sarcinilor experimentale. în pofida renunţării la termenii psihologiei. medic face A. S. De exemplu. Vîgotski (1896—1934). în care a separat mecanic activitatea reală: a absolutizat manifestările ei exterioare $î a ignorat chipul psihic. A. In căutările psihiatrice ştiinţifice ale şcolii lui V. ocupă un loc deosebit în istoria dezvoltării psihologiei. O analiză interesantă şi plină de conţinut a activităţii ereatoa-re a lui L. P. S. In ele e oglindit un bogat material concret despre tulburările gîndirii şi ale capacităţii de muncă mintale. Al doilea mare centru de psihiatrie din Rusia. experimentator. Ko-valevski în Harkov. De la bun început activitatea ştiinţifico-psihologică a lui Vîgotski s-a conturat ca o realizare a programei lui Blonski. şi de compararea maturului cu copilul. a utilizat în fond «impresia». Secenov «Reflexele creierului» (1863). Vîgotski. neurolog şi psiholog.vîrstă. Adepţii lui—V. în lupta cu psihologia subiectiv-idealistă V. M. P. A. a fi primii psihologi-experimentatori. M. în prefaţa Ia traducerea în rusă a unei lucrări a lui I. XIX au început a fi organizate laboratoare psihologice — E. ca psiholog de vază. P. lingvistica. Behterev. In fruntea laboratorului de psihologie al clinicii se afla A.

pe care a elaborat-o. Frankle constă în aceea că omul tinde să-şî găsească rostul şi simte frustrarea sau vacuumul. Fără a pretinde la analiza completă a tuturor direcţiilor şcolilor psiho-terapeutice. K. Galperin. Zankov despre aceea cum Vîgotski examina copiii: «Aceasta era o convorbire sinceră cu chinsonian grav. «Psihologia şi învăţătura despre localizarea. tn special discipolii săi — reprezentanţii «şcolii lui Vigotski»: A. 1934). Zaporojeţ au continuat şi au dezvoltat ideile sale. Teza principală a lui V. el a denumit-o «psihologie in-dividuală». istorie ce a avut loc în clinica lui Rossolimo. El pur şi simplu ap lică într-o situaţie concretă principiul teoretic general despre «mij-loacele-stimuli». în mare măsură au determinat calea cercetărilor psihologice ulterioare. pentru a trasa căile fundamentale pentru analiza structurii cerebrale a formelor superioare ale activităţii psihice. Phihanaliza. Leonttev. care include astfel de probleme psihologice importante. adică metoda concentrată asupra pacientului. în deosebi de schizofrenie. mecanismul dezvoltării personalităţii în normă şi cu patologie şi căile şi mijloacele de-corelare a anomaliilor în dezvoltarea personalităţii.. După cum se ştie. publicată pentru prima dată în 1982. adunate în: procesul tratării bolnavilor în clinică. Lazurski. Neavînd posibilitate să dezvăluim toate direcţiile legate de şcoala lui L. Morozova. E binevenit să indicăm asupra deosebirii esenţiale a psihologiei clinice din ţară de cea de peste hotare. atingerea «scopului biruinţei». B. Bojovici. care reprezintă un sistem complicat de concepţii filosofice. încît s-a format un fel de cărăruşă. Vlktor Frankt — cunoscut specialist în problemele psihologiei" personalităţii. In alcătuirea acestor sisteme rolul principal a fost rezervat la început indiciului. o constituie un sentiment înnăscut — năzuinţa spre superioritate. Prima dintre ele a fost fondată de . 3934). funcţiilor psihice». care. Ulterior psihologia clinică s-a dezvoltat şi se dezvoltă sub influenta ideilor diferitelor direcţii ale psihologiei — behaviorismu-lui. A. P. esenţa căreia constă în aceea că principala determinantă a dezvoltării personalităţii. ce-i drept. ei sufereau de ui» complex de inferioritate şi săvîrşeau fapte neadecvate. S. bunăoară. El a luat de pe masă o foaie curată de hîrtie. iar teoria personalităţii. Zei-garnîk. V. Şi bolnavul. care şi-au cîştigat cel mai bun renume în istoria psihologiei mondiale şi o popularitate respectivă. ea avea şi are nevoie de ajutorul psihologilor. către S. E. începînd cu perioada timpurie a-activităţii lui ştiinţifice» (După A. Terapia indirectivă trebuie să-i ajute clientului să-şi formeze o «concepţie a #Eu»-lui» flexibilă. I. Leontiev. care intermediază comportarea omului. -Colaboratorii Iui L. (E interesant să ştim că cu trei ani înainte de moarte el a intrat la învăţătură Ia Institutul de medicină din Harkov şi a feuşit să absolvească trei cursuri). apoi — semnificaţiei «ca celulă». Levina. S. F. Iată ce a povestit L. O istorie interesantă despre Vîgotski — medicul a relatat A. Medicul este pentru client ca şi cum al doilea «Eu» al clientului. § 3. în mod deosebit Ia meritele lui A. Slavina şi liderul acestora A. V. totuşi. din care creşte ţesutul psihicului uman spre deosebire de psihicul animalelor («Gîndirea şi vorbirea». In Viena (Austria) au fost deschise trei clinici psihoterapeutice. Kretschmer «Psihologie medicală» şi a Iui P. Poleakov consideră că deosebirea principială rezidă în orientarea teoretică şi experimentală a psihologiei din ţară Ia dezvăluirea legităţilor de tulburare a activităţii psihice ca formar deosebită şi cea mai complicată a adevărat omenoasă nu cu un copil anomal. Rogers a evidenţiat în teoria personalităţii în calitate de verigă centrală categoria autoaprecierii. păşind pe hirtiute. F. Adler a elaborat diferite forme de compensare ca mecanisme de apărare. doar pe unele dintre ele. Luria în faţa psihologiei de la noi şi de peste hotare. Teoria atitudinilor şl tipologia personalităţilor 102 40 . putea să se ţină pe picioare. Janet. I. In această schiţă istorică a dezvoltării psihologiei clinice nu putem să nu vorbim. Noi vedeam limpede întotdeauna că Lev Semionovici năzuia să1 înţeleagă pe copil pentru a-i ajuta acestuia. I. a rupt-o în bucăţele şt le-a pus pe podea în faţa bolnavului astfel. Iu. deodată porni să meargă. aceaslă metodică de restabilire a funcţiilor psihice dereglate a fost pusă mai tîrziu de către A. L. In realitate. S. Ideea despre terapia indirectivă s-a transformat ulterior în teoria psihologică a comportării indirective. La izvoarele ei s-au aflat psihiatrii progresişti E. din cele expuse pînă aici se vede că psihologia clinică e adresată personalităţii. A. N. V. Şi această afitu-dine cu adevărat umanistă faţă de copilul' anomal era prezentă^ la Lev Semionovici întotdeauna. In direcţiile de peste hotare o asemenea abordare a problemei lipseşte în virtutea unor reprezentări iniţiale principial diferite cu privire la geneza şi natura factorului psihologic. a fondat în Viena a treia şcoală de psihoterapie şît a elaborat teoria logoterapiei şi analizei existenţialiste. Restructurarea reprezentărilor despre sine duce în mod automat la schimbarea comportării clientului. Stima adîncă faţă de poziţia individuală a pacientului este unica regulă. lui Vîgotski nu-i veni o idee. Pentru Lev Semionovici copilul anomal era nu pur şi simplu un obiect al analizei ştiinţifice. analiza mecanismelor de apărare. care nu se va opune experienţei reale. la care această tendinţă înnăscută era dezvoltată insuficient. Luria. In felul acesta. Luria. să le numim. N. Şi iată că lut Vîgotski îi veni o idee. fie şi sumar.. Leontiev). picioarelor. P. Rogers — medio terapeut. A. în continuare ne vom opri. care s-au folosit la elaborarea teoriei psihanalizei. In anii 20 ai secolului nostru în domeniul psihologiei medicale au apărut lucrările cunoscuţilor psihiatri E. R. psihologiei umaniste şi celei experimentale. la. psihologice "şt. Janet «Psihologie medicală». ca rezultat al observaţiilor clinice asupra comportării bolnavilor. psiholog. după părerea lui. Şi iată că Vîgotski a fost lîngă patul unuf paractivităţii reflexe. ci cu un om normal. gîn-dire şi vorbire («Despre sistemele psihologice». Deosebit de valoroasă pentru specialiştii din domeniul pedagogiei şi psihologiei este leza lui Rogers despre aceea că şi comunicarea între ei a oamenilor sănătoşi trebuie să fie indirectivă. medicale asupra naturii şi esenţei omului. Vîgotski. Tn general. reprezentant al psihologiei umaniste. Luria şi discipolii lui la baza lucrului cu bolnavii de afazie—dereglare a vorbirii sau a înţelegerii ei. Vîgotski. Pacientul suferea de boala Parkinson (simptomul ei extern este tre-murătura fără de încetare a mîinilor. Freud şi la baza ei a fost pusă' practica clinică de tratare a bolnavilor ce sufereau de nevroze. numită de către el «indirectivă». dacă tendinţa rămîne nerealizată. Cea de-a doua şcoală psihoterapeutică a fost creată de asemenea la Viena de către cunoscutul savant A. Adler. R. au fost adunate date şi făcute descoperiri. etiologia nevrozelor etc. A. A. R. Vîgotski întrunea talentul pentru cercetările psihologicefundamentale şi priceperea de a-şi întruchipa ideile sale în practica comunicării cu copilul bolnav. cunoaşterea cărora e necesară pentru practica şi instruirea cu succes a elevilor. iar uneori şi a întregului corp). a fost rezultatul generalizării materialelor. Kraepelin. L. Vîgotski s-a ocupat destul de mult de bolile nervoase şi psihice. psihanalizei. a elaborat metoda terapiei. S. despre psihologia clinică de peste hotare. însă nu era în stare să facă nici un pas: orice efort volitiv al lui se solda cu aceea că tremurătura devenea şi mai evidentă. K. Fără a expune toate meritele şi neajunsurile şi bazele metodologice ale acestei şcoli vom sublinia doar faptul că pe baza observaţiilor clinice asupra preadolescenţilor. ca teoria motivării inconştiente ar comportării. R. R.memorie. Apropo.

B. adică faţă de o anumită categorie a fenomenelor sau aspect al realităţii. Conform primului criteriu A. pe baza căreia a fost elaborată (împreună cu S. Lazurski «Psihologie generală şi experimentală» (1925) scria că lucrarea apare în ierioada cînd şî ştiinţa psihologică rusă. dragostea faţă de natură ca o desfătare pasivă cu ea sau se manifestă în tendinţa de a interveni activ în viaţa ei. care îl deosebeşte de cel de laborator. iar gradul şi volumul acestei adaptări sînt determinate atît de condiţii exterioare. Aceste condiţii trebuie studiate în prealabil detaliat pentru a şti în care atmosferă îl plasăm noi pe copil şi ce putem aştepta în acest caz de la copii de tipuri diferite. De remarcat că cu cît e mai înalt nivelul personalităţii. el sublinia că adaptarea omului la mediul înconjurător (apropo. Lazurski a atitudinilor în înţelegerea naturii personalităţii a constituit un important pas înainte în comparaţie cu interpretarea tradiţională a personalităţii ca o totalitate a funcţiilor psihice (Vezi: «Schiţe de ştiinţă a caracterului». F. se aplica de asemenea pe larg şi în clinică în cadrul organizării timpului liber al bolnavilor. ca V. Lazurski distinge atitudinile personalităţii de atitudinile temporare pur întîmplătoare. Experimentul natural. a. bine înrădăcinate. ci nu unele procese emoţionale sau volitive aparte. ce-] pasionează şi faţă de ce e indiferent — aceasta este caracteristica subiectiv-emotională a atitudinilor. G. aptitudinea de a se adapta mai mult sau mai puţin repede şi a căpăta deprinderea pentru anumite mişcări complicate. tendinţa de a stăpîni se realizează cu ajutorul ameninţării sau înfricoşării sau pe calea autorităţii morale. Lazurski a pus următoarele criterii: 1—principiul adaptării active a personalităţii la mediul înconjurător. spre care e orientată atitudinea. cît şi de 102 41 . superior). conjugată cu respectul faţă de aceştia. coordonarea lor. F. Au trecut peste 70 de ani de la apariţia lucrării sale. de exemplu. iar cercetătorul ocupă o poziţie activă. F. multilaterală. Lazurski a fost făcută una dintre primele încercări serioase în psihologie de a da o tipologie a personalităţilor concretă şi euristică. Vîgotski în prefaţa Ia lucrarea lui A. taţii. care îşi lasă asupra întregului caracter al individului dat o amprentă specifică. şi predarea discipline-or psihologice în instituţiile de învăţămînt superior treceau prin-tr-o criză gravă. negative şi neutre. In afară de aceasta. materialul factologic enorm («Clasificarea personalităţilor». înainte de toate. G. oameni. 5 — după forma de satisfacere a atitudinii. F. Lazurski a fost psiholog rus. «Clasificarea personalităţii». conform celui de-al doilea — un şir întreg de diferite tipuri şi varietăţi ale lor. 2 — orice atitudine se caracterizează prin faptul în ce mod reacţionează omul la cutare sau cutare obiecte. a alege acele jocuri. V. a lecţiilor şi distracţiilor — cu scop special se propuneau probleme de calculat. nestatornice ca stabile. L. de exemplu. profesor la Institutul psihoneurologic din Peterburg. Lazurski. Atitudinile. Miasişcev a elabo^ rat teoria general-psihologică a personalităţii. F. de exemplu. 1960). Reacţiile emoţionale şi mijloacece influenţei active ale atitudinilor personalităţii se deosebesc la Lazurski după următoarele criterii: 1 — după orientarea spre obiect ele se împart) în pozitive. . " Lazurski utiliza pe larg metoda experimentului natural la studierea particularităţilor individuale ale copiilor în procesul învăţării la lecţie şi în cadrul activităţilor extraşcolare. A. în timpul jocurilor mobile. Menirea cărţii era de a da şcolii un îndreptar la cursul de psihologie şi a-i ajuta astfel lectorului şi studentului să iasă din criză. Anume această posibilitate de a genera spontan procesele psihologice şi a le orienta în cutare sau cutare direcţie caracterizează această metodă drept experimentală. animale. Autorul manualului împărtăşea calea transformării psihologiei empirice într-o ştiinţă exactă. Aceasta e învăţătura despre deosebirile psihologice individuale. elaborat de A. cu-cerindu-ne prin subtilitatea observărilor. 1916. care e determinat de predominarea funcţiilor psihice principale. In felul acesta el a schiţat următoarele componente ale metodei experimentale: 1 — alegerea tipului de activitate. 2 — după gradul de intensitate. M. baza căreia o con-' stituie psihologia atitudinilor omului («Problemele principale şi starea actuală a psihologiei atitudinilor omului». S. La baza clasificării personalităţilor A. Pentru aceasta e necesar. Folosind planul elaborat. cu atît e mai mare importanţa. caracteristica atitudinilor ei faţă de lumea exterioară (exopsiliică). F. F. el poate să schimbe condiţiile şi conţinutul activităţii.Pentru istoria ştiinţei psihologice prezintă un interes incontestabil şcoala ştiinţifică a lui Aleksandr Fiodorovici Lazurski (1871 — 1917). atitudinea faţă de natură. 4 — analiza rezultatelor activităţii şi întocmirea caracteristicilor personalităţii asupra persoanelor supuse încercării. El a propus un tip deosebit de experiment — «experimentul natural» (1918). şi anume prin faptul cu ce mijloace şi în care direcţie personalitatea se străduie să transforme anumite obiecte. Frank) o programă desfăşurată de cercetări empirice a omului. 1923). Atitudinile personalităţii caracterizează psihicul în ansamblu. b) specificarea caracterului psihologic al atitudinii faţă de obiect: bunăoară. din care făceau parte asemenea psihologi de seamă. N. 1922). Behterev. Miasişcev (1893— 1973). obiecte. L. însă şi pînă azi ea prezintă pentru psihologie un mare interes. originalitatea gîndurilor. După conţinutul lor atitudinile personalităţii caracterizează orientarea acesteia. faţă de mare). rebusuri. noţiunea de mediu el o folosea în sensul cel maî larg a] cuvîntului) poate să fie mai mult sau mai puţin completă. 3 — observarea asupra manifestărilor copilului în condiţiile de activitate alese. introducînd noţiunea atitudinilor personalităţii. F. Lazurski scrie că efectuînd observări asupra elevilor în timpul lecţiilor lor. profundă. în care se manifestă deosebit de caracteristic cutare sau cutare particularităţi individuale: rapiditatea mişcărilor. Lazurski. F. Interesele de bază ale lui A. caracterizează conţinutul psihologic al personalităţii. mijlociu. In astfel de condiţii copilul se poartă firesc. exemplele grăitoare. înseamnă că atitudinile determină caracterul. 4 — după mijlocul de realizare a atitudinii. Această idee a devenit teza iniţială pentru psihologii şcolii din Peterburg. 7 — după volumul atitudinilor. A. ce iubeşte el şi ce urăşte. EI considera că asemenea observări trebuie să facă faţă cerinţelor cercetării exacte. O condiţie esenţială a experimentului natural. N. în opinia Iui. 3 — după forma de manifestare: a) specificarea detaliată a obiectelor atitudinii (dragpstea faţă de stepă. Lazurski le caracterizează după următoarele criterii: 1 — fiecare atitudine este «atitudinea faţă de ceva». F. pentru prima dată în istoria psihologiei s-a apropiat de caracteristica personalităţii din punctul de vedere al interacţiunii ei active ca realitatea înconjurătoare. Totodată. 2 — conţinutul psihic al personalităţilor. de exemplu. adică după numărul de obiecte sau aspecte ale obiectului. care Include şi forma reactivă. care îmbină particularităţile observării şi experimentului. obişnuite. discipolul şi colaboratorul lui V. în cazul cărora s-ar obţine date ce sînt cele mai caracteristice pentru determinarea individuali-. acele condiţii şi reguli ale jocurilor mobile.el pentru întîia oară a demonstrat că în trăsăturile caracterului se manifestă orientarea. muncii manuale sau gimnasticii pot fi alese asemenea jocuri sau procedee. Lazurski a stabilit trei niveluri psihice care se ridică consecutiv (jos. 1977 J * Î Atitudinile personalităţii A. Ananiev (1907—1972) ş. 3 — atitudinile se caracterizează de asemenea printr-o influentă obiectiv activă asupra obiectului. 2 — studierea detaliată a acestei activităţi. este faptul că însuşi copilul nu trebuie să bănuiască defel că asupra lui se fac experimente. 6—'după gradul de diferenţiere a reacţiilor psihice Ia anumite obiecte. Ideea înaintată de A. texte cu litere şi silabe omise. In lucrările lui A. Ananiev — problemele tabloului general al dezvoltării psihologice a omului («Cu privire Ia problemele ştiinţei despre om contemporane». B. tendinţa de a stăpîni poate fi satisfăcută prin înjosirea subalternilor sau prin exigenţă. Lazurski se aflau în domeniul psihologiei personalităţii şi a caracterului. pe care o capătă pentru Lazurski caracteristica conţinutului personalităţii. pasivă a atitudinilor.

Totul în psihic el defineşte ca atitudini: orice proces psihic conţine în sine o anumită atitudine şi e condiţionat de această atitudine. adaptîndu-i cu forţa Ia aspiraţiile şi cerinţele sale. Miasişcev. rapiditatea. abundenţa ei. conştiente ale personalităţii cu diferite aspecte ale realităţii obiective. dimpotrivă. L. alţi oameni. el reflectîndu-se intr-o mare măsură asupra manifestărilor exopsihice. căci tipurile principale se întîlnesc Ia toate nivelurile. ci nu caracterul. Behterev» din acelaşi oraş. Lazurskj subliniază că şi căile de adaptare la fel vor fi diferite. Endopsihicul constituie nucleul subiectiv al personalităţii. Endopsihicul exprimă interdependenţa interioară a elementelor şi funcţiilor psihice.t sistem decurge din întreaga istorie a dezvoltării omului. Clasificarea personalităţii se bazează pe nivelurile de dezvoltare şi pe conţinutul manifestărilor psihice dominante. In opinia iui Lazurski. Pe reprezentanţii nivelului de jos A. «In obiect al unei anumite atitudini din partea personalîtă(ii). o asemenea creaţie e însoţită aproape întotdeauna de o luptă perseverentă şi diferite lipsuri. în funcţie de deosebirile calitative dintre indivizi. ci şi un anumit confort fizic şi spiritual. Atitudinile psihologice ale omului în formă desfăşurată reprezintă un sistem integral de fenomene individuale. pe care ea l-ar fi putut oferi în cazul unei atitudini mai independente faţă de mediu. Aces. M. Dar în mod diferit: atitudinile personalităţii sînt determinate de relafiile soqiale. de faptul cum reacţionează fiecare om la cutare sau cutare obiecte. atitudinea emoţională. el a utilizat termenii «en-dopsihic» şi «exopsikic» (pentru prima dată' împreună cu S. impulsivitatea sau chibzuinţă actelor volitive. (Mediul reprezintă natura. voinţa. ce-1 interesează şi faţa de ce e indiferent. ci. Această noţiune include totalitatea unor astfel de funcţii psihice (psihofiziologice) de bază şi aptitudini. Pe om îl caracterizează sistemul atitudinilor lui personale individuale. Această tendinţă e la fel de valoroasă în psihicul strălucit şi variat al omului foarte dotat şi în sufletul sărac. cu termenul «grad de înzestrare intelectuală». Lazurski a subliniat în mod deosebit gîndul despre aceea că nivelul psihio nu determină tipul personalităţii. Şi încă un moment important: Lazurski nu pune semnul egalităţii între nivelul dezvoltării psihice a personalităţii şi aprecierea eî etico-socială. In felul acesta. adaptîndu-se pasiv la condiţiile şi cerinţele lui. baza ei o constituie endopsihicul. primitiv al individului ce aparţine nivelului psihic de jos. 102 42 . Cercetările ştiinţifice ale lui V. adică. în unele cazuri anume aşa se întîmplă. religia şi chiar viaţa psihică a omului însuşi. dimpotrivă. Exopsihicul determină atitudinile omului faţă de realitatea înconjurătoare. o unitate organizată. 4 — coordonarea mereu crescîn-dă a elementelor psihice. nucleul personalităţii. fără îndoială. complexitatea («volumul interesului») sau. într-o măsură nu mai nucă. 2 — intensitatea unor manifestări psihice aparte. foarte dotaţi posedă într-o măsură şi mai mare date pentru a se adapta la mediul înconjurător. însă cea mai mare importanţă pentru psihologia contemporană o are teoria patogenetică a nevrozelor elaborată de Miasişcev. la fel ca şi Lazurski.rezerva înnăscută de forţe fizice şi spirituale («gradul de înzestrare»). ca şi cum mecanismul interior al personalităţii. 3 —prezenţa într-o măsură mai mare sau mai mică a caracterului conştient al lor şi conţinutului de idei. de aceea ei se pomenesc adeseori aranjaţi în plan social mai rău decît oamenii obişnuiţi. personală a acestuia şi determină din interior acţiunile şi trăirile lui. Totuşi. Analizînd manifestările personalităţii. ci tind să-1 transforme în corespundere cu idealurile şi tendinţele lor. de manifestările lui exopsihi-ce. El a subliniat gîndul că personalitatea se afdă într-o dependentă deosebit de evidentă fată de condiţiile sociale a*le dezvoltării omului. caracterul. Miasişcev. Dacă indivizii slab înzestraţi de obicei se supun în întregime influenţei din partea mediului. N. în prezent ei sînt folosiţi pe larg în psihologie. apoi firile bogat înzestrate. conform terminologiei lui Lazurski. care e condiţionat social. F. memoria. De aici reiese că individualitatea omului e determinată nu numai de specificul' trăsăturilor lui endopsihice. prin sărăcia. Chiar şi la cele mai înalte trepte ale dezvoltării psihice există tipurile sale corespundere cu aceasta şi acel aspect al personalităţii. activitatea combinaţivă (gîndirea şi imaginaţia). ea alcătuind în totalitatea sa personalitatea umană. deşi manifestările personalităţii vor fi diferite în funcţie de indiciile expuse mai sus. După absolvirea facultăţii de medicină a Institutului psihoneurologic din Petrograd (1919) a activat la Institutul de cercetări ştiinţifice «V. La nivelul psihic superior oamenii talentaţi. ca la Lazurski. deoarece ultima la fel poate servi drept deformate şi degradarea lor psihică adesea se dovedeşte a îi mai dăunătoare în plan social şi mai respingătoare din punctul de vedere al moralei. atenţia — toate acestea constituie laturi aparte ale unei structuri integrale comune. baza căreia o constituie psihologia atitudinilor omului. bunurile spirituale— ştiinţa. Ca rezultat. după părerea lui Lazurski. § 4. de obicei. nu se limitează la adaptarea la mediu. primitivismul unor manifestări psihice aparte. N. grupele sociale. Atitudinile determină personalitatea. ca fiind legat. selective. ei pot să-şi găsească locul lor în mediul în conjurător şi să-I folosească în scopuri proprii. faţă de mediu. Teoria atitudinilor V. personalitatea reprezintă ceva întreg. diversitatea. Miasişcev (1893^-1973)—psiholog. Aptitudinile. el exprimă experienţa. influenţează activ asupra vieţii ce-i înconjoară. Prin aceasta se explică caracterul selectiv al fiecărui proces. psihofiziologiei. ce iubeşte şi ce urăşte. Tulburarea cutărei sau cutârei laturi a vieţii psihice se răsfrînge asupra întregului psihic al omului. lucrurile materiale. capacitatea pentru efort volitiv. care Ia nivelul înalt asigură unitatea personalită-ţii. a elaborat problema atitudinilor. Lazurski îi caracterizează drept insuficient de adaptabili: mediul îşi lasă asupra lor amprenta. Ia acest nivel oamenii. ca receptivitatea. dominantă. Acestea sînt deosebirile în ceea ce priveşte temperamentul. uniformitatea. F. arta. personalitatea adesea nu oferă şi acel puţin. psihologiei generale şi pedagogice. Concentrarea forţelor psihice într-o direcţie anumită în legătură cu conţinutul de idei sporit al tendinţelor ii determină pe aceşti oameni să desconsidere uneori confortul material şi mersul liniştit al vieţii. memoria. N. adaptîndu-se şi refăcînd-o conform doleanţelor şi tendinţelor lor. dobîndind pentru sine foloase materiale şi comodităţi. Atitudinea (raportul) dintţe personalitate şi mediul înconjurător la diferite niveluri este diferită. şi de atitudinile lui faţă de fenomenele înconjurătoare. La nivelul de jos influenţa din partea mediului înconjurător şi a circumstanţelor exterioare este. V. emotivitatea. In calitate de criteriu al aprecierii morale el înaintează năzuinţa mai mare sau mal mică spre perfecţionare. El distingea endopsitiicul şi exopsihicul. pot asigura nu numai bunăstarea materială. Ele au un caracter generalizator şi universal. care iese la iveală în aceste manifestări şi care e denumit. doctor habllitat în medicină. Ridicarea nivelului psihic se caracterizează prin următoarele indicii: 1 — numărul general al producţiei psihice. precum şi teoria Iui general-psihologică a personalităţii. sentimentul. tendinţa spre ridicarea nivelului psihic. conţinutul cărora se determină prin atitudinea personalităţii faţă de obiectele exterioare. Adaptarea Ia mediu presupune şi intensificarea elementului activismului în atitudinea omului faţă de mediul înconjurător. volitivă. îl vom numi endopsihic». Reprezentanţii nivelului psihic mijlociu posedă o capacitate de adaptare mai mare. Miasişcev cuprind un cerc vast al psihoneurologiei. forţa şi abundenţa mişcărilor etc. de obicei. raţiunea. atenţia. profesor universitar. A. Frank în 1912). de exemplu.

Kretschmer. nu e prea potrivită pentru cercetări statistice. La un nivel înalt de dezvoltare atitudinile devin formaţnim relativ independente. atitudinea lor faţă de anturajul social. Structura corpului şi temperamentul Erneste Kretschmer (1888—1964) este psihiatru şi psiholog german. «Noi acţionăm ca şi cum copiind tablourile a 100 de persoane ale unui tip pe una şi aceeaşi hîrtie. cu mîini şi picioare ce sînt tot aşa. cu torace lung. în schimb e mai bogată în personalităţi tipice foarte pronunţate). Sistemul corelaţiilor cu cei din jur determină situaţia obiectivă a copilului şi maturului în mediul social înconjurător. pare a fi mai înalt decît în realitate. ^ In felul acesta. atitudinilor se caracterizează nu numai prin dezvoltarea funcţionala ci şi prin schimbări calitative. precum şi la baza tratării bolnavilor în psihoterapie. «e necesar». Aceste tipuri au fost căpătate în cursul studierii empirice a stărilor limitrofe (temperamentele cicloide — care oscilează între sănătate şi boală: 260 de persoane). venind din trecut. plat. adică atitudinea se schimbă uşor sub influenţa staru emoţionale trecătoare. personalitatea se cunoaşte în cea mai mare măsură prin faptul care sînt motivele şi scopurile activităţii ei. însă mărturisesc despre anumite predispoziţii normal-biologice. în sfîrsit prin conştientizare. înainte de toate. şi anume interese. precum şi calităţile structurale principale ale personalităţii: integralitatea şi consecvenţa interioară sau caracterul contradictoriu şi neorganizarea. cu o formă a corpului ce se 102 43 . cu mîini uscăţive ce au muşchi. La acest stadiu atitudinile sînt stnns legate cu fapta şi reacţia. precum şi cercetărilor în domeniul psihologiei medicale şi psihoterapieî. cu burtă slabă. înfăţişarea generală a acestui tip este: bărbatul are statură înaltă sau mijlocie. aprecieri 1 şi convingeri. Principalele criterii de tipologie şi clasificare a personalităţilor el consideră atitudinea componentelor de orientare individualistă şi colectivistă.conducătorilor şi eroilor (grupa acestor reprezentanţi. următorul stadiu de dezvoltare a. El este pe larg cunoscut datorită clasificării caracterelor. Lipsa cerinţelor şi satisfacerea impecabilă a trebuinţelor formează copilul. Apare o corelaţie diferită a lumii exterioare şi celei interioare— comportarea «pentru sine» şi «pentru alţii». E. lipsită de grăsime. Categoria atitudinii faţă de oameni este decisivă şi determinantă şi poartă un caracter de corelaţie. Miasişcev subliniază în mod deosebit gîndul despre aceea ca succesul formării personalităţii este determinat în legătură cu trebuinţele personalităţii şi cerinţele din partea celor din jur. cît şi în anumite boli interioare. De acum la vîrsta fragedă. Personalitatea. formînduse în interacţiune cu oamenii. nu numai că îşi satisface trebuinţele. Tipul atletic se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a scheletului. o constituie corelaţia tendinţelor ce vizează conţinutul ale personalităţii . torace zvelt. subţiri. Miasişcev subliniază că atitudinile personalităţii nu trebuie considerate un stereotip. totodată. şi Tubingen (1946). Doar la mărimea medie trăsăturile ce se intensifică noi le descriem ca tipice». Analizînd problema cercetării psihologice a personalităţii. Structura personalităţii. Personalitatea se manifestă în cea mai mare măsură în faptul ce e cel mai important pentru ea. activitatea de muncă. Freud despre psihologia inconştientului. care permite a vorbi despre caracterul armonios. Pe lîngă formula «vreau» sînt însuşite formulele «se poate». îngust. nici parţială. El evidenţiază două perechi de tendinţe care determină personalitatea: prima tendinţă are caracter individual-personal şi soci alcolectiv. N. spre ce tinde ea cu putere şi perseverenţă şi se manifestă cel mai pregnant 'în momentele critice. ei nu conţin nimic bolnăvicios. dezintegrare. tipurilor normale de personalitate (pentru aceasta din cîteva sute de persoane sănătoase fizic şi psihic au fost aleşi 150 de reprezentanţi pregnanţi ai tipurilor de temperament) şi persoanelor dotate —. de aceea ea e plină de conţinut. Iri lucrarea «Personalitatea şi nevrozele» (1960) el scrie ca gradul superior de dezvoltare a personalităţii şi atitudinilor ei e determinat de nivelul atitudinii conştiente faţă de anturaj şi de autoconştiinţă ca atitudine conştientă faţă de sine însuşi. Atitudinile conştiente ale personalităţii au fost puse la baza instruirii şi educaţiei. Kretschmer susţine că şi printre oamenii sănătoşi se întîlneso pretutindeni aceste trei tipuri. Tipul astenic are următorul tablou general: e un om slab. ce-i aparţine. care se manifestă în selectivitate. la copil apare conştientizarea factorului obligatoriu şi celui interzis. apar atitudini. apoi prin emoţionalitate şi. nici cu montajul psihologic. EI a propus concepţia. De aceea psihologia personalităţii şi a atitudinilor a lui Miasişcev este un antipod al învăţăturii lui S. al doilea stadiu al dezvoltării atitudinilor se caracterizează prin mobilitate situativâ. E important şi faptul că personalitatea şl atitudinile ei se exprimă. ci nu unele procese şi funcţii aparte. V. ea întotdeauna vizează personalitatea şi e integrală. preadolescentul şi în continuare adolescentul cu o nedezvol-tare a caracterului social obligatoriu al atitudinilor. Atitudinea conştientă. unitate sau duplicitate. b) atitudinea lui fată de sine şi c) atitudinea faţă de obiectele lumii exterioare. § 5. astenică şi atletică. Analizînd atitudinile dominante. ca urmare a numărului lor mic. în legătură cu existenţa necesităţilor şi interdicţiilor sociale. dintre care dear o mică parte a atins desăvîrşirea patologică atît în aspect psihologic. cu umeri deosebit de laţi şi proeminenţi. Prezentăm o caracteristică succintă a tipurilor evidenţiate de Kretschmer. care caracterizează orientarea acesteia (socială sau individuală). ci şi îşi regulează comportarea. dezvoltarea atitudinilor se caracterizează la început prin diferenţiere. «trebuie». Creşterea personalităţii constă în transformarea atitudinii personale în una principială. uscăţiv. Pornind de la definirea conştiinţei ca grad suprem de dezvoltare a psihicului «noi trebuie să ajungem la concluzia că psihologia personalităţii şi a atitudinilor ei este cu precădere psihologia conştiinţei». Miasişcev astfel caracterizează stadiile dezvoltării atitudinilor omului: anteatttudinu — perioada iniţială. Totodată. trăsăturile ce coincid se intensifică. integralitate. rolul lor diferit în cadrul lui. Atitudinea este întotdeauna expresia personalităţii în ansamblu. şcoală. cele ce nu coincid se estompează una pe alta. conform căreia există trei tipuri principale de structură corporală — picnică. de aceea adevărata faţă a omului se dezvăluie întotdeauna în fapte. pe care pot fi numărate coastele. Miasişcev subliniază în mod deosebit faptul că ea trebuie studiată în ansamblu. musculaturii.Din diversitatea atitudinilor personalităţii el evidenţiază atitudinile dominante. apoi a pielii. A studia personalitatea în atitudinile ei individuale cu colectivul în activitatea de muncă —o asemenea abordare a problemei determină caracterul intervenţiei experimentale active la studierea personalităţii. Această problemă e legată cu formarea la elevi a atitudinii faţă de învăţătura. . cînd copilul îşi exprimă în vorbire «vreau»—«nu vreau»_-I sau. colectiv. condiţionate de trebuinţele necesităţii. cu umeri înguşti. EI afirmă importanţa problemei despre integralitatea conştiinţei. Kretschmer este fondatorul teoriilor ce corelează însuşirile psihice ale omului cu constituţia organismului Iui (^Structura corpului şi caracterul»—1921). De aceea ea nu trebuie identificată nici cu stereotipul. cu palme subţiri şi osoase. în cazul căreia are loc trecerea imperceptibilă de la acţiunea dependentă (de dragul conducătorului) la acţiunea independentă (de dragul principiului). directorul clinicelor nevrologice din Marburg (1926). în acţiuni practice. Atitudinea îşi are întotdeauna obiectul său. (manifestarea distinctă a unor anumite trebuinţe). se orientează spre perspectivă. Miasişcev evidenţiază următoarele atitudini: a) atitudinea omului faţă de oameni. burtă mlădioasă. «nu se poate». Atitudinea nu poate fi făcută nici impersonală. după Miasişcev. a doua — caracter ideologic-moral şi instinctiv-îiziologic. lipsa unităţii personalităţii.

solid. liniştit. Ca şi corpul. 3. tind spre există şi forme amestecate intermediare: structură atletică-astenică amestecată. fie aceasta banalitate. tablouri displazice şi chiar confuze şi neintroduse în rubrici. între predispoziţia psihică la bolile maniacodepresive şi tipul picnic de structura a organismului există o afinitate biologică evidentă. Impresia generală: are statură mijlocie. pe Ioc să se deprindă cu toate. a rîde. impresionabil. căci mulţi hipomaniaci au în sine o componentă depresivă neînsemnată. să participe la ceva. Odată în casa au fost găsiţi trei copii ucişi. mai înaltă decît cea medie. blajin. Statura corpului este. energie practică curentă. ce se ascunde fără zgomot. . mărinimos. figură îndesată. zvelte. neastîmpărat. în general. hazliu. uneori nici ei nu ştiu acest lucru. Pentru ei e caracteristic autismul — viata în sine (Bleuler). ca un semn de întrebare. Schizoid şi ciclo-id el a. însă există coeziunea cu viaţa. Tipul picnic la vîrsta mijlocie se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a cavităţilor interioare ale corpului (capului. turi în structura temperamentului nu există. bunăvoinţa. el a indicat asupra faptului că nu există o delimitare strictă între tipuri şi că. există o afinitate neînsemnată între schizofrenie şî tipul picnic de structură a corpului. Kretschmer a efectuat" o corelaţie între structura corpului şi predispoziţia psihică Ia boli. a se plînge. La tîpul . întreprinzător. Insă Kretschmer menţionează că o delimitare strictă a acestor trasă. El a stabilit că în unele cazuri are Ioc combinarea trăsăturilor numite. Extremităţile sînt în medie mai degrabă scurte. cît şi depresivă. dimpotrivă. Ea rîde fără motiv atunci cînd recunoaşte crima. palidă şi uscăţivă. Tipul de temperament al cicloizilor determină caracterul monţajului lor social. Kretschmer caracterizează atitudinea lor faţă de lucru astfel: el e activ. ffermă. vesel. 2. de aceea Ia ei nu e prezentă o contradicţie evidentă dintre «Eu» şi lumea exterioară. 1. ea pare mai lungă decît e în realitate. ascultă. Kretschmer a descris nu numai structura corpului. amabil. ca blînd. Mulţi oameni schizoizi sînt asemeni caselor şi vilelor din Roma cu faţadele lor simple şi netede. Kretschmer subliniază că feţele schizofrenice sînt mai interesante. La descrierea temperamentelor el a folosit noţiunea «proporţia diatetică» sau proporţia dispoziţiei (aceasta e corelaţia trăsăturilor hipomaniacale şi sumbre ale caracterului). Oamenii cicloizi se disting prin mărinimie. Kretschmer îi caracterizează plastic pe schizoizi. Şi încă: după decenii de trai comun nu se poate spune că cunoaştem _ omul de tip schizoid. fantezii din poveste — totul e numai pentru ei. Nu vorbeşte nimic. ■purile feţei atleticilor schizofrenici: forma de ou alungit. ea are tendinţa spre lăţire. Dacă la cicloizi sentimentele plutesc la suprafaţă şi în fond sînt clare oricui. Temperamentele schizoide. Firile hipomaniacale posedă o enormă capacitate de muncă. Capul înalt masiv se ţine drept pe gitul liber. aprig. sociabil. cu faţă lată blajină pe un gît masiv scurt. vioi.mediu de cicloizi (aşa-numiţu «normali») se întîlneşte îmbinarea capacităţii pentru umor din punct de vedere hipomaniacal — cu profunzimea sufletească din punct de vedere depresiv. ticăloşie. prin urmare. b) Tilas comunicare cu oamenii şi pot să se contopească cu mediul. calm. De aceea în clasificarea sa. el mai numeşte: e fără tact. care reflectă într-o măsură uşoară simptoamele psihozei schizofrenice şi maniacodepresi-ve. Prima grupă constituie trăsăturile temperamentului cicloid. vorbind despre greutatea cunoaşterii lor: «Noi nu putem pe baza faţadei să determinăm ceea ce se ascunde îndărătul ei. Kretschmer a tras următoarele concluzii: 1. lipseşte o negare principială a dorinţei acesteia de a-1 corecta după unele principii strict determinate. Pielea nu e ofilită. ci şi structura feţei. ea e ascultătoare. nu e mlădioasă. apoi la schizoizi este suprafaţă şi este profunzime. Suprafaţa poate şi să nu fie. Ei au trebuinţa de a se expune. ea ştie totul. care reacţionează firesc la bucuriile şi necazurile altor oameni. însă unde în semiîntunericul încăperilor interioare au loc serbări». însă e moale şi stă ca turnată pe corp. Kretschmer aduce un exemplu. fineţe. burtei) şi prin predispoziţia trunchiului la obezitate. Faţa astenică pare a fi lungă şi îngustă. O fată timidă. blinda ca un mieluşel. şi între psihoza maniacodepresivă şi tipul astenico-atleticodisplazic de structură a corpului. compasiunea. numit personalităţile patologice ce oscilează între sănătate şi boală.Atîta doar că centrul acestor oscilări la unii e orientat spre polul hipomaniacal. capriciu. . între predispoziţia psihică la schizofrenie şi structura corpului astenicilor. vioi şi melancolicilor trişti. burta grasă considerabilă iese din toracele adînc fornicat ce se lărgeşte în partea de jos. blajin. fata. o acutizare a conflictului. Ca urmare a îngustimii. La femeile atletice faţa de forma oului alungit de asejnenea este frecventă. Casa e în flăcări. Totodată.micşorează in partea de jos. pieptului. blînd. Majoritatea cicloizilor se disting printr-o sferă emoţională sensibilă. neînduplecată a temperamentelor schizoide. însă crime şi contravenţii antisociale grave sînt foarte rare. Nu putem şti ce simt ei. Kretschmer a descris temperamentele cicloide. liniştit plin de sine şi 3. forme amestecate picnice. însă clar conturată. craniului: a) Tipurile feţei schizofrenicilor astenici: profil colţuros. care cu toată deosebirea stărilor lor de spirit se manifestă în asemenea trăsături. la alţii — spre cel depresiv. lucrează ca slugă timp de cî-teva luni în oraş. doar zîmbeşte oarecum ironic. rotunjire. Temperamentul cicloizilor oscilează între veselie şi triste-te. iar majoritatea melancolicilor cicloizi au o notă umoristică. Totuşi. caracteristică pentru cicloid. la alţii—mai puternic şi deplin. tipul melancolic. Grupele a doua şi a treia formează o pereche contrastantă: calităţile hipomaniacilor veseli. profil cu nasul lung. . Un tînăr îşi trăieşte viaţa fără vreun rost. nemilos. Printre cicloizi el a evidenţiat următoarele tipuri: 1. cap masiv înalt. La cicloizi se observă pasiunea pentru muncă şi multă bucurie în muncă. Alt exemplu. ele ■se întorc permanent atît în stare maniacală. la unii mai rapid şi fugitiv. neîndemînatic. e) Tipurile feţei picnicilor maniacodepresivi: tip plat pentagonal. Descrierea feţei Kretschmer o face în profil şi anfas. pe de o parte. 2. sîrguincios. Caracterizînd trăsăturile temperamentului cicloid. el evidenţiază trei grupe de trăsături care se repetă cel mai des şi permanent: 1. sau răutăcioasâ-iro-nică. Caracterizînd temperamentele schizoide. însă ei n-au energia hotărîtă. e gingaşă cu toţii. sau cicălitoare-obtuză. astfel încît bazinul şi picioarele zvelte în comparaţie cu părţile superioare ale corpului şi centura scapulară deosebit de hipertrófica par uneori. ca la atletici. apt de fapte nechibzuite. anume ele imprimă o nuanţă deosebită de veselie şi tristeţe. cu forma oului retezat. în afară de tipurile de structură a corpului indicate. economicos. nu e tulburată psihic. pe lîngă aceste trăsături. iar cele maniacodepresive — mai raţionale. raportarea cazurilor limitrofe Ia cutare sau cutare grupă nu poate fi exactă. Kretschmer subliniază 102 44 . cu ferestrele ferite de soarele strălucitor cu obloane. Iar într-o bună zi apare un volum de versuri de-al lui (tot acolo). El e palid. vioi hipomaniacal. ca la astenici. Suprafaţa temperamentelor lor poate fi prezentată în mod diferit: caustic-grosolană. în asemenea caz omul apare ca ceva problematic nedeterminat. Dar tot ce ei simt. decît lungi. şi pentru nimeni altcineva. 1. însă. atleticilor şi unor displazici există o afinitate biologică evidentă. sau fricoasă ca moluscă.

1. ( — problema evidenţierii şi descrierii fenomenologiei caracterului. cruzime. armonios. care e considerat un simptom al temperamentului. B. posomorala. 4. ^ . idealurilor comune. Kretschmer evidenţiază următoarele montaje sociale: în primul rînd. 1. E. ciudat. O particularitate importantă a temperamentelor schizoide constă în faptul că schimbările în corelaţia trăsăturilor lor pe parcursul întregii vieţi au loc prin impulsuri. Fără a pretinde la o elucidare deplină a problemelor indicate să ne oprim la abordarea clinică a studierii personalităţii. întîmplător. lipsit de afect. Idealiştii străini lumii. temperamentele sînt condiţionate de chimismul umoral al sîngelui. sau sînt superfi-cial-sociabili. deoarece ele trec. Noţiunea de caracter este pur psihologică. Ele influenţează 1) asupra psihesteziei — sensibilităţii sau insensibilităţii excesive la excitanţii psihici. 6 —tipul trîndavului. precum şi prin a doua şi a treia grupă. căci el ascunde lipsa mărinimîei. autismul are şi o altă formă ca tendinţă de a-i face feri ciţi pe oameni. a făcut o descriere expresivă a personalităţilor psihopatice. aceasta e răceala şi dorinţa arzătoare de a fi în singurătate. liniştit. care corespund structurii picni-' ce a corpului. 3. 4 —problema formării caracterului. şi totodată în combinări cu totul diferite. ca personalitate în toată plinătatea ei. cordialităţii. 5 — problema corelaţiei individualităţii şi caracterului ei.că ele se află intre polurile irascibilităţii şi obtuzităţii. 5. 2 — asupra coloritului dispoziţiei (înainte de toate. frică şi ură. 4. totuşi sînt plin de sentimente pînă la sentimentalitate». fondatorul unei şcoli ştiinţifice. şi despre tipurile de accentuare a caracterului la vîrsta preadolescentei ale lui Andrei Evghenievfci Liciko (născut în 1926). Sus-ţinînd că studierea clinică şi tratarea bolnavilor de psihopatie trebuie să se desfăşoare în unitate cu cercetarea mediului lor social concret. ci. tendinţa de a îmbunătăţi lumea. iritat. Caracterizînd schizoizii. Totuşi. rapid. reprezentanţii lor corporali sînt aparatul creierului şi glandelor. dinamica şi sistematica lor» (1933) face descrierea particularităţilor esenţiale ale principalelor tipuri de caractere tipologice. Intr-un cu-vînt formalismul lipsit de conţinut al comunicării îi convine. In al doilea rînd. După părerea Iui Kretschmer. Autosacrificiul altruist. într-un cerc restrîns. îndărătul sărăciei afectului adesea se ascunde nucleul gingaş al personalităţii cu sentimentalitate nervoasă extrem de vulnerabilă. obtuzităţii. care se află la suprafaţă: Necomunicativ. unul dintre intemeietorit aşa-numitei mici psihiatrii (studiile asupra stărilor limitrofe). Umorişti calmi. Kretschmer a evidenţiat următoarele tipuri de temperamente schizoide: 1—tipulli despotului nepăsător (demenţă spirituală). 3 — tipul nepăsător sensibil al ■aristocratului. B.ca un fir roşu prin toată caracterologia schizoidă. Aristocraţii sensibili. prieten al carţn şi al naturii. K. Noţiunea de temperament nu are pentru dînsul o semnificaţie strictă şi este-pentru el un termin euristic. precum şi partea moştenită a calităţilor psihice. Trăsăturile primei grupe sînt cele mai frecvente. nervos. 3 — asupra ritmului psihic. Liciko. Un moment important în caracteristica temperamentelor schizoide: majoritatea schizoizilor se disting concomitent prin'sensibilitate şi răceală excesivă. 3128 1. el a elaborat condiţiile metodologice ale studierii psihopatiilor: 1—psihopatul trebuie studiat sub unul şi acelaşi unghi de vedere. Cunoscutul psihiatru Piotr Borisovici Ganuşkin (1875— 1933). de mijloc. Kretschmeir a studiat temperartîeh^ tele oamenilor normali. 91S f «. şi are diferite nuanţe ale exprimării sale. în toate contradicţiile psihicului. Limbuţi-veseli. cu unele şi aceleaşi procedee clinice. predispoziţia personalităţii şi morbiditatea somatică psihică. 5 —tipul furiosobtuz. Iată unele expresii ale schizoizilor: «sînt tare ca fierul. educaţiei şi experienţei personale. acesta e autismul. în decursul întregii lui căi de viaţă. apoi grupa a treia caracterizează indiciile insensibilităţii psihce. Noţiunea despre constituţie (structura corpului) este psihologică şi se refera atît la corp. şi evidenţiază trei grupe de trăsături. 2 — problema tipologiei caracterului individualităţii. sentimental. reţinut. asupra scalei veseliei. domol. Corespunzător tipului schizofrenic de structură a corpului Kretschmer a evidenţiat următoarele subgrupe ale temperamentelor schizotimice ale oamenilor sănătoşi. prost. 3. cinstit. B. Sfios. cît şi la psihic. P. trecător de ceea ce e permanent şi stabil. Fenomenologia caracterului e reprezentată cel mai pregnant în psihologia clinică şi psihiatrie: aici are loc realitatea. Firile reci autoritare şi egoiştii. serios (lipsit de umor). care s-au format sub influenţa mediului. Cei uscăţivi şi paralitici. este o trăsătură â unor schizoizi. Ganuşkin caracterizează personalităţile psihopatice. 9 Comanda nr. 4 — asupra sferei psihomotoriî. în deosebi în folosul. aceasta e indiferenţa cu o notă de. Ganuşlcin. P. 2—psihopatul trebuie studiat ca ceva unitar. tristeţei). 2— tipul sentimental. după posibilitate. Oameni liniştiţi. 3 — el trebuie studiat nu numai în cursul etapelor de boală ale vîe(îî lui. Vom menţiona aici subgrupele evidenţiate de el ale temperamentelor dctotimice: 1. în toate reacţiile lui la mediu. 2. la baza învăţăturii sale despre temperamente Kretschmer pune corelaţia dintre structura corpului. perceperea datelor obţinute spre deosebire de descrierile de laborator ale caracterului.Leonhard (născut în 1904)—cunoscut psihiatru german. . Prin caracter el înţelege suma tuturor reacţiilor posibile ale omului în sensul manifestării intelectului. 3. fricos. 4 — tipul patetic al idealistului. De remarcat că -montajul emoţional în ceea ce priveşte persoana apropiată se caracterizează printr-o gamă întreagă de trăsături: sfială. care se deosebesc de aşa-numiţii oameni normali prin faptul că ele 129 102 45 . Din învăţătura lui s-au dezvoltat reprezentările contemporane despre personalităţile accentuate ale lui K. Ele unesc (în afară de seriozitatea lipsită de umor) ceea ce numim autism. convinşi de puritatea concepţiilor lor şi justeţea luptei pentru idealurile lor. căci el nu se pierde în mediu. voinţei şi efectului. Abordarea citate* a studierii (caracterului Aici are loc adesea comunicarea aristocratică. Grupa a doua şi a treia sînt o pereche contrastantă: dacă trăsăturile grupei a doua caracterizează toate nuanţele sensibilităţii. însă mai mult nu se în-iorc Ia punctul iniţial. Leonhard şi A. ironie. numai atunci putem delimita ceea ce e temporar.rob-l eme . P. Aici întotdeauna e o pierdea de sticlă. Pe schizoid îl aranjază şi comunicativitatea. cizelat). obtuz. 2. Autismul lor reprezintă combinarea a două elemente ale temperamentului. etc. Ascultător. blajin. Pasionaţii de viaţă lipsiţi de griji. La studierea individualităţii sînt dezvăluite următoarele P. in interacţiune cu mediul ce-1 înconjoară. Ganuşkin în lucrarea «Clinica psihopatiilor: statica. Practicieni energici. oamenii schizoizi sau sînt absolut nesociabili sau sînt selectiv sociabili. 3 —problema unităţilor de analiză ale individualităţii. B C-amişkiri. generoşi. După cum am subliniat deja. anume asupra ritmului motoriu general (mobil sau flegmatic) şi asupra caracterului special al mişcărilor (paralitic. Aşa dar. abordare oglindită în lucrările lui P. în care schizoidul găseşte pentru sine totul: o linie a vieţii frumoasă şi înnăbuşirea tuturor accentelor afective la comunicarea cu oamenii. fără un contact interior mai adînc cu persoanele ce-i înconjoară.

Ei lea-şină dacă văd sînge. după care deja începe domeniul nenormalului. îndoieli patologice. pot să se poarte în societate. cele mai simple mişcări psihice. . pe de o parte. intrînd în nişte îmbinări asociative extrem de încîlcite şi de bizare cil urme ale trăirilor anterioare. aprecierea dată de ei evenimentelor reale este întotdeauna denaturată în interesul lor. armoniei şi elasticităţii. de exemplu. produc impresie. llsînd asupra întregii lui constituţii psihice amprenta sa autoritară. prin extenuare şi oboseală. slăbiciune sexuală. principalul indiciu al cărora este excitabilitatea maximă cu accese de tristeţe. iar. pot fi supuse unor denaturări cu totul neînţelese la prima vedere. această ţinută atinge la ei asemenea culmi. predispoziţie la scandale. la o a treia grupă — pur şi simplu uniformitatea excesivă şi mişcările rezervate. 4 — astenici. frică. şi în acest sens norma reprezintă o noţiune pur abstractă a unei mărimi medii a cazurilor cele mai dese şi în realitate nu se întîlnesc în formă pură. Formele pure ale psihopatiilor se întîlnesc rar: în viaţă-predo T mină formele amestecate. încît ei par nişte păpuşi din lemn ce se mişcă prin articulaţie. . 8 — psihopaţii instabili — principalele indicii: slăbciune de caracter. 5 psihastenicU-alarmaţi. de obicei. insecte. se tem de unele animale. neîncrezuţi în sine. Mulţimea şi în genere societatea oamenilor adesea îi oboseşte şl-1 determină să caute singurătate. însă. stîngăcia. reală. ci doar o manifestare a unei sensibilităţi excesive. ruşinoşi. stîngăcia în mişcări. susceptibilitate. de a merge. S. nu este un' rezultat al îndepărtării autistice de la via(â. însă se întîlnesc o mulţime de diferite variaţii. slăbiciune. mai des uniform apăsătoare. nu pot suporta sunetele stridente. psihopaţilor Ie sînt proprii asemenea trăsături ale personalităţii. Mulţi dintre ei tresar la un foşnet orîcît de mic. se disting prin lipsa îndoielilor. lipsa unităţii şi consecventei în comportare şi caracterul paradoxal bizar al vieţii emoţionale şl comportării. însă îndeosebi pe ei îi apasă. Totuşî. nu se expun cîtuşi de puţin unor schimbări simţitoare. In pofida la raritatea tipu-> rilor pure şi predominarea formelor amestecate. Vîgotski despre aceea că noţiunea despre normă face parte din reprezentările ştiinţifice cele mai dificile şi nedeterminate. 2. insomnie noaptea şi somnolenţă ziua. care se îmbină cu extenuarea rapidă. gesturile schizoizilor adesea produc impresia unui specific deosebit. cicloizi. Această le creează sentimentul încordării interioare şi neliniştii. de obicei. deficienţă înnăscută a sistemului nervos. infecţii. egoişti. Problema cu privire la etiologia psihopatiei e foarte compidea-tă. în afară de aceasta. ^neho-tărîrea. unde abaterea depăşeşte acele hotare. cîl şi cazurile cînd personalitatea psiho-patică constituie o combinare nereuşită a predispoziţiilor ereditare care nu reprezintă nimic patologic. ci întotdeauna într-un anumit amestec cu forme nenormale. intoxicaţii. Timizi. 7. sau adevărate. care determină «lai mult sau mai puţin întregul chip psihic al individului. şi sentimentul puternic reliefat al propriei insuficiente. sînt îndărătnici.schizoizi — pen^ tru care e caracteristică retragerea de ia contacte. care suferă de pe urma oricărui con* tact grosolan. astenicii de tip neurastenic se disting. palpitaţii. predispuşi 'Ia permanente meditaţii. suferă cu o frică de panică la întuneric. apare un sentiment de oboseală. ale aparatului gastrointestinal. Ganuşkin subliniază că formele date ale psihopatiei nu au hotare anumite. sensibile. la alţii — tendinţa spre stilizare. în genere a unor anomalii şi abateri elementare încă nu ne dau temei a raporta acest individ la psihopaţi Aceste însuşiri patologice reprezintă însuşiri înnăscute permanente ale personalităţii.-—de aici şi diversitatea neobişnuită şi marea instabilitate a unor simptoame. scandale etc. principalul indiciu al cărora este permanenta schimbare a .în miş^ cări. Unii dintre ei se mai disting prin astenie generală. 9 — psihopaţii organici — se disting printr-o mărginire mintală înnăscută. care e caracteristic într-o măsură mai mare sau mai mică în general tuturor astenicilor. psihotraume etc. înainte de toate. acestea sînt. Este vorba despre asemenea trăsături şi particularităţi. ţlexibilitatea la influenţa celor din jur. nu suportă discuţiile aprinse şi se traumatizează la maximum atunci cînd văd cazuri neobişnuite din stradă: accidente. slabi de fire. încredere în sine şi autoapreciere exagerată. . pot să înveţe bine. ca oameni stranii şi neînţeleşi.' epileptoizi. apetit rău. dar sînt neproductivi atunci cînd trebuie să aplice cunoştinţele sau să manifeste iniţiativă. Deosebirea dintre psihopatii şi aşa-numita «normă» constă uneori în caracteristica cantitativă. Adeseori frica faţă de încordarea ce-i aşteaptă pe ei îi paralizează anticipat. nu suportă atingerea de sine. în comunicare sînt manieraţi. Anume prin ochelarii schemelor sale priveşte schizoidul la 102 46 . la orice lucru neaşteptat. întrucît aceştia sînt. îmbolnăviri (traume ale encefa-lulut. Nuanţa predominantă a dispoziţiei este la ei în cea mai mare măsura scăzută. . care alternează cu constipaţii. totodată. camuflarea. firi gingaşe. Ei. pentru care e caracteristică impresionabilitatea sporită. Asemenea hotare nu există nicăieri. aceştia sînt psihopatii latenţi sau compensaţi. comportarea psihopaţilor poate avea o formă «domoală». conştiinţa că nu sînt ca toţi. Datorită acestui fapt schizoidul se află într-un conflict permanent şi ireconciliabil cu el însuşi. «In realitate nu există nici o normă. Ganuşkin descrie tipurile psihopaţilor. In afară de aceasta. Ganuşkin a evidenţiat următoarele tipuri de psihopatii: 1. Asemenea psihopatii Ganuşkin Ie numeşte constituţionale. In felul acesta. O altă categorie uimesc prin ţinuta aproape ostăşească. intelectul fiind relativ păstrat. pe de o parte. Aici poate fi atît simpla transmitere într-o formă neschimbată a unora şi aceloraşi însuşiri psihopatologice de la o generaţie la alta. foarte orgolioşi. nu sînt în stare să asiste la cea mai simplă operaţie. dar sînt banali în reflecţii. ci nu în cea calitativă. Slăbiciunea lor nervoasă se manifestă în vulnerabilitate extremă la trăiri. teatrali. făcîndu-i incapabili măcar să se apuce de munca respectivă. sau prin dispoziţie apatică. O grupă mai complicată de astenici o alcătuiesc persoanele. Ganuşkin a evidenţiat particularităţile personalităţii care sfnt proprii psihopatiei. şi este greu de a Ic distinge de psihozele slab pronunţate. se observă dereglări funcţionale de ordin somatic: dereglări ale activităţii inimii. Totuşi. De aceea între comportarea normală şi ceai nenormală nu există nici un fel de hotare exacte. care se caracterizează prin permanenţă patologică. Deosebirea dintre psihopaţii constituţionali şi cei compensaţi constă în aceea că la primii e prezent sindromul dezadaptării sociale. uşoara vulnerabilitate. de la care nu ştii ce să aştepţi.dispoziţiei cu oscilările ciclului de la cîteva ore pînă lâ cîteva luni. nu pot privi fără repulsie un şîr de obiecte. şi adesea e foarte greu a spune. Trăsătura generală a motricitatii schizoizilor trebuie considerată lipsa naturaletei. pe de altă parte. cruzime. pe de altă parte. excitabilitatea psihică. abateri de la ea. iar apoi şi extrema încredere în sine ce reiese de aici.nu pot să se adapteze fără dificultăţi pentru sine şi pentru alţii la mediul înconjurător. 6 — psihopaţii paranoici — sînt predispuşi la formarea unor idei supravatoroase. furie. Nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia Iui L. bătăi. căci existenţa în psihic a cutărui sau cutărui alt subiect. Considerăm că problema cu privire la norma în psihologie este una dintre cele dificile. îndărătnicie. condiţionată de factori ereditari. prin iritabilitate.) 2. lipsa unor interese profunde. închistarea. De acum însăşi maniera de a se purta. psihopaţii isterici^ei se caracterizează prin tendinţa de a atrage cu orice preţ atenţia asupra lor din partea celor din jur. de obicei. Cauzele apariţiei lor pot fi: 1. lipsa empatiei. lipsă de iniţiativă.. Viata lor emoţională în genere are o structură foarte complicată. Pe schizoizi îi caracterizează următoarele particularităţi: ruptura autistă de lumea exterioară. Atitudinea lor de mimoză. bolnavii se plîng de dureri de cap. diaree. determină întregul chip psihic a] omului şi îi împiedică să se adapteze Ia mediul ce-I înconjoară. de obicei. Astfel de subiecţi nu sînt apţi pentru eforturi îndelungate şi muncă asiduă: aceasta din urmă repede îi plictiseşte. trăsăturile de bază ale cărora sînt impresionabilitatea excesivă. chiar somnolenţă. prin excitabilitate ner-voasă-psihică excesivă. 3. Ele se manifestă deja la vîrsta copilăriei sub forma unor dereglări ale sferei emoţional-volitive. la unii bate la ochi manierismul şi fandoseala. care. de traumatisme obstétricale. cu iritabilitatea.

e formală. In al doilea rînd. pe care Leonhard o numeşte asocialivintetectuală. Sînt extrem de interesante reflecţiile lui Ganuşkin despre aşă-numttul caracter normal. neînţeles. Leonhard. sînt buni psihologi. Ganuşkin a cercetat caracterele patologice. Personalităţile accentuate K.imposibilă. D. înainte de toate. o asemenea posibilitate o oferă scriitorii {apropo. a întocmit clasificarea tipurilor psihopatiilor şi a făcut descrierea lor. el subliniază gîndui despre aceea că manifestările individuale ale personalităţii — şi înclinaţiile. dacă privim Ia om din interior». Aceasta este. Bunăoară. Leonhard este neurolog. ne propun afirmaţii despre sine. El subliniază caracterul contradictoriu al tratării noţiunilor «personalitate» şi «normă». blajini. A Ireia sferă e legală de intelect. în polida la multitudinea şi diversitatea trăsăturilor individuale. profunzimea sentimentelor. O anumită situaţie sau funcţie îşi Iasă amprenta asupra modului de viaţă. nici vorbă nu poate fi despre numărul jor infinit. profesorul posedă o anumită încredere în sine. In primul rînd. Aşa-numiţii ciudaţi şi originali sînt oameni. După părerea lui Leonhard. păcătuieşte de o contradicţie. cu o viaţă emoţională bogat dezvoltată şi fantezie uşor excit abilă. IM § 7. ei nu numai că descriu faptele pur exterioare ale eroilor. el face o analiză psihologică a eroilor din 102 47 . Apropo. în sfîrşit — savanţi talentaţi — schematicieni şi revoluţionarii geniali în ştiinţă. K. Care anume direcţie alege omul depinde în bună parte de societatea. Cuvîntul «personalitate» subliniază individualitatea în opoziţie cu «norma». Aşadar. ce nu-i trebui tţie nimănui şi care nu vor să ştie nimic în afară de ea. care. care reflectă specificul interior al omului. însă. Să ne oprim pe scurt la unele teze de bază ale concepţiei sale. Aşa sînt u-nii savanţi. Această deosebire constă in faptul că. Leonhard menţionează că. de aici. încît accentuarea ca atare n-are loc. în bună parte. Aici putem distinge interesele şi înclinaţiile egoiste şi altruiste. Importanţa socială a unor grupe aparte de schizoizi e extrem de variată. care inventează diete deosebite. sfera orientării intereselor şi înc/îao/îi-lor. In legătură cu aceasta Leonhard evidenţiază următoarele sfere. căci aceste abateri de la nivelul mediu se află în limitele normelor general-umane. Nu-i de mirare că printre oamenii foarte dotaţi. psihiatru şi psiholog german. Aceasta permite cititorului să identifice manifestarea uneia dintre sferele individualităţii. deoarece el e obişnuit să aibă un rol important în co-cectivul de copii. pe de altă parte. a doua parte a monografiei sale conţine un bogat material ilustrativ la teoria sa. interioară. Acesta ar ii. încrederea in sine a căruia nu e condiţionată de proîesia sa. Iar dacă s-ar găsi un om cu psihic ideal-normal. în care se manifestă trăsăturile individuale ale omului. tn esenţă. a. în opinia lui. Bilucrările Iui Tolstoi. Atunci cînd se vorbeşte despre o «personalitate normală». afinitatea circumstanţelor vieţii poate elabora trăsături şi reacţii asemănătoare la oameni ce sînt absolut diferiţi. e necesar «să ni le imaginăm clar. La schizoizi se referă şi acei vagabonzi. sînt şi estetiştf rafinaţi — pictori. ea este baza educaţiei. Dostoevski. pe de o parte. apoi e puţin probabil că s-ar putea vorbi despre prezenta la e| a cutărui sau cutărui alt caracter.). cu atît mai pregnante devin şi trăsăturile psihopatice proprii ei. Direcţia. nu trebuie confundată comportarea legată de obişnuinţa personală cu comportarea. adesea fejt-trem de specifice. puţin dezvoltat) şi acest lucru încă nu poate fi considerat o cauză a accentuării personalităţii. pe de altă parte. profesor de neurologie la clinica neurologică a Universităţii «JHum-boldt» din Berlin. In monografia «Personalităţile accentuate» el a prezentat o analiză psihologică şi clinică a personalităţilor accentuate şi a descris psihodiagnosticul lor. nu poate fi considerat nelimitat. numărul psihopaţilor evidenţi se dovedeşte a fi destul de considerabil. care reprezintă gradele lui intermediare. Shakespeare. de obicei. este înţeleasă doar de puţini. în majoritatea lor. Scriitorii. Cu totul o altă impresie produce omul. B. ci şi adesea ne comunică nouă şi ceea ce cred eroii lor. Aşa sînt majoritatea colecţionarilor. fie e prezentă deosebirea neînsemnată a cutăror sau cutăror însuşiri ale temperamentului. Gradul de exprimare a acestor trăsături poate fi diferit (puternic exprimat. ce formează personalitatea accentuată. el consideră că deosebirile individuale ale oamenilor sînt condiţionate nu numai de trăsături congenitale. datorită capacităţii lor de a face comparări neaşteptate. un anumit caracter al omului. In al treilea rînd. el subliniază că nu întotdeauna poate fi făcută o delimitare strictă între trăsăturile. Aceeaşi se referă cu desăvîrşire şi la expresia «caracter normal». tntr-o formă puţin reliefată particularităţile psthopa-tice sînt proprii aproape tuturor oamenilor şi celor «normali». viteza cu care ele sînt însuşite de cltre om ca apoi să slăbească.un om «lipsit de caracter» în sensul că el întotdeauna ar acţiona lără idee preconcepută şi impulsurile interioare ale activităţii lui ar fi regulate în permanenţă de agenţi exteriori. în forţele proprii şi ea e firească. Acestea sînt individualităţi diferite şi ele încă nu pot fi raportate la personalităţile acumulate. A doua sferă el a desemnat-o ca sferă a sentimentelor şi voinţei. nu sfiit excluse nici variaţii ate reacţiei umane: există oameni mai mult sau mat puţin egoişti sau altruişti. şi «norma» sau «mărimea medie». în primul rînd. cei care umblă desculţi etc. prin aceasta se dă de înţeles că psihicul lui conţine o anumită disonanţă. Tot aici se referă şi tipurile reacţiilor volitive: slăbiciunea şi puterea de voinţa. Ceea ce nu corespunde reprezentărilor sale despre ea. Apropo. De regulă. care şi-au ales acesl mod de viaţă din cauza nepriceperii şi nedorinţei de a-şi încadra personalitatea lor originală în limitele înguste ale vieţii culturale ordonate. el. o asemenea trăsătură ca dragostea faţă de ordine constituie la fiecare pas una dintre manifestările slerei asociativintelectuale Pentru a determina trăsăturile individualităţii ale sferelor psihice numite mai sus. că lipseşte echilibrul în interacţiunea unor laturi aparte ale activităţii psihice a lui. întru totul nu corespund unul altuia. pe Ungă încrederea în sine profesorul poate poseda şi o modestie necondiţionată. ceea ce complică evidenţierea trăsăturilor individuale ale omului. iar. prin care se subînţelege procesul desfăşurării emoţiilor. în care sînt orientate intenţiile ambiţioase ale omului depinde în exclusivitate de stimulii exteriori. în care el trăieşte. ba mai mult. metafizicieni profunzi. Totodată. Atunci cînd se vorbeşte despre. Aceasta e îmbinarea a doi termeni. Balzac ş. apoi îmbinarea acestor noţiuni. care şi-au ales o specialitate îngustă. precum şi excitabilitatea volitivă interioară în aspectul temperamentului coleric sau flegmatic. cu cît individualitatea e mai reliefată. Tot aşa orientarea congenitală a înclinaţiilor şi intereselor nu împiedică influenţei educative. formind aşa-numiteie tipuri de viaţă. în general ignorează. personalitatea sau individualitatea. cu toate ca şi puţin folositori.realitate. în care ei lucrează. aceste nojiuni el le examinează în legătură cu formarea la copil a psihicului omului matur. subiecţii care atrag atenţia asupra lor prin îmbrăcăminte ciudată. ci şi trăsături dobîndite în cursul vieţii lor. Oscilaţiile aici se manifestă în două direcţii: fie abaterile de la uri fel de mod «şablonard» sînt exprimate în om într-atît de neînsemnat. de obicei. şi orientarea intereselor" omului — au Ioc din afară. şi trăsăturile ce determină variaţiile personalităţii. arălind motivele interioare ale faptelor tor. Bunăoară. In noţiunile «extravertire» şi «introvertire» Leonhard pune un sens care întrucîtva se deosebeşte de interpretarea dată lor de către Jung şi Eusenck. Printre schizoizi. care. care determină individualitatea şi caracterul omului. In mod diferit poate fi orientat sentimentul datoriei. Doi oameni cu firi iniţial asemănătoare pot ulterior să aibă puţine puncte comune între ei. creaţia cărora. fără de ea educaţia în genere e. numărul trăsăturilor principale. schimbă de nerecunoscut faţa acelei dtsci-pline.

Maturul. Pe baza acestei deosebiri Leonhard propune a aprecia accentuarea astfel: ceea ce pentru femeie este normă. alarmante (fricoase). însă. fără a se prea gîndi. să se compenseze. în acest caz oprimă (strimtorează) frînele şi capătă satisfacţie de pe urma propriei lăudăroşenli. el e optimist. accentuarea introvertită. E un om extrem de activ. iar în adolescenţă la băieţi se observă o cotitură maî evidentă spre introvertire decît Ia fete. uneori de dezorientare. Nehotărîrea introver-tului e legată de munca intensă a gîndirii. Leonhard. această capacitate ajunge foarte departe: ei pot «să uite» cu totul ceea ce nu doresc să ştie. Personalităţile demonstrative. care pot trece una în alta sub influenţa diferiţilor factori. Lor le este proprie vulnerabilitatea personalităţii cu referinţă nu la orice foi de influenţe (ca în cazul psihopatiilor). încredere exagerată în sine la realizarea scopului său. emotive. Dar. Intrucît în rol. hipertimi-ce. 'care se . diversitate. cu atît mai tare activitatea lui psihică se apropie de introversie». căci ei sînt concentraţi într-o măsură mai mare la lumea exterioară. căci interior ei nu-şi simte minciuna. temperamentul afectiv-exaltat. în situaţii psihogene complicate pot să apară reacţii afective acute. Această particularitate se manifestă de acum în copilărie: copilul. însă. tendinţa de a atrage pe toate căile asupra sa atenţia celor prezenţi. e introvertit: pe el îl preocupă într-o măsură cu mult mai mică anturajul. pentru bărbat e extravertire şi. ceea ce la bărbaţi trebuie considerat normă. totalitatea manifestărilor lor în toate situaţiile. ca şi Jung. psihopatiilor le este proprie triada indiciilor: stabilitatea caracterului manifestării lor în timp. în genere nu-şi dau seama că mint». In funcţie de gradul de exprimare distingem accentuări evidente şi ascunse (latente) aie caracterului. care nu depinde de procesele gîndirii. Examinînd mecanismul comportării. Insă ea poate lua uneori o decizie nechibzuită. B. In legătură cu aceasta bărbatul şi-femeia reacţionează ţn mod diferit la evenimentele exterioare: femeia este întotdeauna mai mult legată de evenimentele obiective ale vieţii. nu are nevoie de aşi adapta convulsiv comportarea la situaţia ce s-a schimbat pe neaşteptate. Despre omul extravertit Eysenck scrie: «EI iubeşte să glumească. descrise de K. Totuşi. însă el poate să piardă posibilităţile pentru acţiuni imediate. tonul expunerilor. însă totuşi se creează anume o aşa impresie. Leonhard. ceea ce urmează poate să decurgă deja inconştient. personalităţile aventuriste reacţionează impulsiv. simplu ¿1 veridic. pesedînd capacitatea de «a-şi trăi rolul». e legată de jenă. care influenţează asupra sentimentelor lui şi reacţionează la ele printr-o comportare corespunzătoare. Mai departe se observă o divergenţă. Cu cit mai mult prelucrează el în minte ceea ce observă. provocată de condiţii concrete. excitabile. Leonhard subliniază că Eysenck delimitează insuficient de clar extravertirea şi introvertirea comportării cu trăsăturile temperamentului. Nici o dorinţă nu poate să apară absolut inconştient. aceste cunoştinţe strîmtora-te de obicei rămîn la pragul conştiinţei. rîde mult şi cu plăcere. vorbesc cu interlocutorul binevoitor. S-a menţionat de acum că această noţiune a fost introdusă de Freud. pedante. ci şi astfel de idei. cînd minciuna premeditată devine obişnuită. în comparaţie cu copilul. e foarte ingenios. Ga-nuşkin). e] are obişnuia» inţa de a medita în prealabil asupra faptei. Bărbatul înţelege mai bine interdependenţa fenomenelor şi cauzele lor. care nu e înclinat sjre optimism. nu iubeşte să rîdă». şi prin aceasta îşi dau arama pe faţă. Leonhard examinează altfel acest mecanism: «omul poate într-un anumit moment. care constă în faptul că Jung consideră că inlrovertirea exclude nu numai orientarea concretă la obiect. joacă scene în faţa săma-şilor. Istericul. accentuarea extravertită a personalităţii. distirhice. încît şi fără de strîmtorare a însuşit maniera verosimilă a comportării. Caracterele accentuate se deosebesc de psihopatii prin lipsa manifestării concomitente a tuturor celor trei indicii numite. de colecţionare. spre deosebire de Freud. Leonhard subliniază că particularitatea reacţiilor demonstrative constă în fapul că începutul lor e legat de tendinţa conştientizată sau parţial conştientizată spre ceva. Decizia în aspect extravertit poate să fie mai puţin realistă şi obiectivă decît în plan introvertit. dnclavate. care a intrat complet în rol. Naturaleţea comportării lor se explică prin faptul că minciuna învederată pentru isteric în momentul comunicării devine adevăr. ci doar la un anumit gen de influenţe psihotraumatoare. lumea exterioară. Esenţa lor constă în capacitatea anomală pentru strîmtorare. şi el a elaborat într-atît de reuşit tactica amăgirii. deoarece el manifestă perseverenţă intensă. nu chiar atît de evidente) poate să manifeste şi omul care e întotdeauna serios. In cazul extravertiril în gînduri şi comportare predomină lumea percepţiilor. să strîmtoreze din memorie cunoştinţele. care «pornesc de Ia obiect».«Copilul e extravertit: el e orientat la procesele. temperamentul afec-tiv-labil. particularităţile activităţii profesionale şi sănătăţii fizice. adeseori cel care minte roşeşte. adresate aşa-numifului «loc cu cea mai mică rezistenţă» al tipului de caracter dat. în cazul introvertirii — tuntea reprezentărilor». Dimpotrivă. Dacă minciuna conştientă e însoţită de cele mai dese ori de remuşcări. de aceea ele pot fi ignorate complet». sau chiar pentru o perioadă foarte îndelungată. Leonhard examinează aceste noţiuni in aspectul de sexe şi vîrsta şi subliniază următoarele momente importante': In copilărie extravertirea are la ambele sexe aceeaşi formă de exprimare. caută în permanenţă distracţii. omul introvertit îşi elaborează părerea sa proprie. După cum s-a menţionat mai sus. Leonhard scrie că această earacteristică conţine hote a\e temperamentul "fi hiipomanîacal. frică de demascare. înţelege altfel: «£u consider munca de gîndire a naturalismului extravertită doar în cazurile cînd activitatea lui poartă un caracter de adunare.deosebeşte în mod principial de temperamentul personalităţii extravertite. adesea e stăpînit de nerăbdare. care se mărginesc cu psihopatiile. deoarece el e înclinat mai mult spre teoretizare. la femeie e introvertire. apoi istericii mint cu o expresie nevinovată a feţei. decit introverţii. Să admitem că cineva a hotărît să-1 amăgească pe duşman. Abia după ce scopul a trecut prin conştiinţă. Aici trebuie să ţinem cont în mod deosebit de caracterul educaţiei în familie. In a) doilea rînd. Leonhard subliniază că tipul demonstrativ posedă în general o trebuinţă de recunoaştere nu mai mare decît majoritatea oamenilor. în mod diferit reacţionează la luarea deciziei extraverţii şi introverţii: primii încearcă bucuria luării deciziei cu mult mai intens. reacţiile lui sînt mai puţin nemijlocite. el consideră că firele extravertite se orientează la fapte concrete date. In al patrulea rînd. dezadaptarea socială (P. e înclinat spre agresie. Nu e reţinut în manifestarea sentimentelor. In condiţii favorabile ale vieţii şi activităţii trăsăturile accentuale ale caracterului pot să se atenueze. Leonhard a evidenţiat următoarele tipuri de personalităţi accentuate: demonstrative. de influenţa anturajului social. despre evenimentele. povesteşte 102 48 . pe el nu întotdeauna te poţi bizui. cînd omul «intră» în ea. Să examinăm succint particularităţile tipice ale personalităţilor accentuate. invers. însă. care nu pot să nu-i fie lui cunoscute». La isterici. ei sînt capabili să mintă. Şi acest fapt al participării conştiinţei istericului la punerea scopului se ia în consideraţie chiar în psihiatria judiciară pentru contravenţiile mincinoşilor şi escrocilor isterici judecata prevede aproximativ aceeaşi măsură de pedeapsă ca faţă de escrocii normali. nu cumpănesc nimic. Această stare a istericilor trebuie distinsă de cazurile. Trăsăturile accentuate ale caracterului şi temperamentului se caracterizează printr-o pregnanţă excesivă şi reprezintă variante extreme ale normei. nevroze şi chiar premise ale formării «psihopatiilor marginale». şi aduce următoarele argumente: indicii ale extravertirii (se prea poate. la a păstrare a stabilităţii faţă de altele. la el e prezentă o impulsivitate cu mult mai mare a comparării: această trăsătură e apropiată de psihologia copilului. In al treilea rînd. mai mult depinde de ele şi în majoritatea cazurilor posedă o raţiune mai practică. La autoelogierea verbală se adaugă comportarea înfumurată. In continuare el accentuează că pentru omul extravertit e caracteristică manifestarea acti-vistnului pur exterior.

tipul demonstrativ (isteroid) de accentuare se caracterizează printr-o tendinţă pronunţată spre strîmtorarea factorilor şi evenimentelor neplăcute pentru el.Schnaidere despre aceea că «trebuinţa de recunoaştere» este una dintre motivările principale ale reacţiei isterice. paranoice. firile pedante îşi iubesc producţia şi adesea ani în şir. nu e atras de fumat. Baza tipului inclavat (paranoic) de accentuare a personalităţii o constituie stabilitatea patologică' a afectului: acţiunea afectului încetează foarte încet. dacă aceasta e concomitent echitabil şi faţă de sine. totodată uneori şi nu toţi reprezentanţii acestui tip. Datorită priceperii de a se adapta ei îşi găsesc repede prieteni. Pedantismul ca trăsătură de caracter este concomitent şi supraconştiinciozitate. iar în alte cazuri — un factor negativ. suspiciunea personalităţii inclavate poartă un caracter atotcuprinzător. Tipul inclavat al personalităţii în egală măsură ascunde în sine posibilităţi ale dezvoltării atît pozitive. în timp ce personalitatea pedantă se apucă de lucru fără ezitări deosebite şi-1 execută întocmai. întor-cîndii-se de la serviciu acasă. legate de tendinţa spre temeinicie. amabilitatea se manifestă acolo. reprezentanţii acestui tip posedă un şir de trăsături de caracter pozitive. patologic supărăcios!. La nivelul patologiei evidente se observă aşanaştere ca reacţie de răspuns la înjosire. plecînd de acasă controlează de cîteva ori dacă a închis. unde ea le este convenabilă. în unele cazuri poate deveni o importantă forţă motrice pe calea spre o muncă minunată sau un indice de creaţie. In afară de amorul lezat. uşor vulnerabili. dragostei. cît şi negative a caracterului. precum şi diferite forme de reprimare. înclinaţie spre fantezii. De altfel. Această trăsătură se manifestă. Leonhard dă exemple convingătoare cum una şi aceeaşi trăsătură de caracter. pe care le foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa. Pentru el e străină sfiala. însă această hîtrie e uşor a o demasca. Oamenii de acest tip adesea sînt caracterizaţi ca ranchiunoşi şi răzbunători. însoţită de încredere în sine. atunci momentele negative descrise mai sus nu se manifestă. pe de o parte. Caracteristica acestei accentuări Leonhard o face în comparaţie cu patologia. şi e suficient să revenim în gînd la cele întîmplate ca imediat să învie şi emoţiile ce-au însoţit stresul. iar uneori şi întreaga viaţă. uneori aceştia sînt supuşi atacului pe furiş. In relaţiile cu colaboratorii. de exemplu. ( nu numai în calităţile înalte de afaceri. înfumurare. dacă şi le trece prin cap că pot fi demascaţi. ambiţia. îl frămîntă tot felul de fleacuri). ci şi în atitudinea personalităţii faţă de sănătatea sa. încrederea faţă de oameni. ci cu insuficienta de fermitate. minuţiozitate. Suspiciunea este o trăsătură caracteristică a tipului paranoic: e patologic sensibil. ci se trage din psihicul personalităţii însăşi.' plîngerile poartă un caracter pronunţat. deşi nici un fel de trăiri noi nu-l activizează. Uneori reprezentanţii tipului demonstrativ âe accentuare sînt capabili să balanseze relaţiile cu oamenii grefai situaţiile de viaţă complicate. după cum susţine K. spre deosebire de alţi bolnavi. ipeloc se înlătură. In felul acesta. pe de altă parte. In afară de aceasta.' altor trăsături. supune analizei scruguloase ziua trăită. personalităţffle cu accentuare pedantă se caracterizează printr-o acurateţe şi conştiinciozitate sporite în muncă şi în viaţa de toate zilele. Ei sînt hîtrî la născociri. deoarece generează o mulţime de nelinişti şi îndoieli. prin falsitate. declamă versuri. tipul demonstrativ. Leonhard. bunăoară. aroganţă. prin grijă faţă de starea sănătăţii lor. inclavarea personalităţii poate avea loc şi în cazul succesului ei. am manifestat o mare putere sufletească şi fermitate. Dar spre deosebire de suspiciunea îndreptăţită. totodată detaliatele lor mărturisiri verbale sînt susţinute de gesticulare şi mimică active. să lupte pentru echitate cetăţenească.diferite istorii. Personalităţile pedante. frica faţă de cifra deoarece în cuvîntlil «rac» sînt trei litere) şi acţiuni care. iar interesul sporit din partea celor din jur îl primeşte cu o foarte mare plăcere. ei reacţionează dureros la o pierdere personală în plan material. deplinătate. Anancastul supune -acţiunile sale unor numeroase au-tocontroluri. la amorul propriu atins. cînd sînt vizate interesele personale ale personalităţii accentuate. Personalităţile inclavate. precum şi prin aventurism. disponibilitatea de a face servicii. dacă a deconectat gazul şi. încît omul nu e în stare să lucreze normal. exprimînduşi dezacordul cu părerea Iui K. iar. Mila faţă de-sine se împleteşte la ei cu autoelogierea. Caracterizînd. fiind absorbit de gîttdul. ce ocupă o funcţie ierarhic inferioară. legată de cazuri concrete. înfumurare şi «fuga în boală». Totodată. Ei se acomodează uşor la alţi oameni la serviciu. emoţii (de exemplu. Scrupulozitatea pedantică nu . • O altă trăsătură este nechibzuita faptelor.are nimic comun cu pedantismul excesiv. atunci se observă o manifestare vie de ambiţie. însă sînt mai puţin înclinaţi. Uneori -capacitatea . cu ilipsa inhibiţiei. Istericii nu sînt capabili să-şi chibzuiască dinainte linia lor de comportare. Totuşi. La personalităţile de tip demonstrativ. Comportarea personalităţii pedante nu depăşeşte limitele raţionalului. însă.de a lua o decizie e dereglată într-atît de puternic. prefăcătorie. de aceea ei mai mult pierd decît cîştigă. însă. posedă un dar deosebit de a insufla faţă de sine sentimentul simpatiei. la mîndria lezată. uşa.' înclinarea afectului se manifestă cel mai viu atunci. am răbdat în tăcere.«u necesită pentru apariţia' lor situaţii anumite (bunăoară. împotriva lor se urzesc intrigi. care se manifestă în stări obsedante. tinzînd să trezească faţă de sine mila. De regulă. deoarece el niciodată nu dau uitării lezarea intereselor personale. de cele mai dese ori gînduri de ordin aproape delirant apar în legătură şi cu gelozia (apropo. pe care ii atrage sociabilitatea lor. ei intră uşor în rol şi la fel de uşor se dedau fanteziei. cînd ambiţiosul îl reprimă şi- 102 49 . Afectul se menţine un timp foarte îndelungat. ei sint numiţi oameni sensibili. aptitudinile artistice. Şi aici se manifestă adaptibilitatea lor la condiţiile de viaţă pe calea oprimării propriului «eu*. Trebuinţa multor isterici de a se afla în centrul atenţiei e legată de cele mai dese ori nu cu trebuinţa sporită de recunoaştere. spălatul obsedant al' mîinilor). Leonhard subliniază de asemenea că reprezentanţii acestui tip sînt înclinaţi să se declanşeze cu tirade întregi despre soarta ilor nefericită. jucînd acel rol. la efectuarea căreia e necesară o înaltă precizie. Dacă pedantismul apare doar ca accentuare. care îl impresionează pe partener. Afectul ia «3». îl scot din sărite gîndurile deăpre ziua care a trecut. despre planurile-pentru a douazi ş l nuşi află un singur lucru — linişte (de exemplu. deoarece la ei e strîmtorată inhibarea normală. în relaţiile familiale. suferă de atitudine închipuită «rea» faţă de sine. Leonhard subliniază că pe baza afectelor stabile şi puternice la bolnav pot să apară idei supravaloroase sau chiar delirante. de exemplu. noţiunea «supravaloroase» înseamnă că ele stăpînesc în întregime gîndirea omului). anancastică. Aşadar. de aici importanţa considerabilă pentru lucru a unei asemenea trăsături de caracter. Principala lor particularitate pozitivă o constituie. Şi încă un moment important: la reprezentanţii tipului pedant. Istericii descriu în mod exagerat fenomenele lor de bqală (în felul că «viaţa lor atîrnă de un fir de păr»). deşi obiectiv paguba morală poate fi extrem de mică. precizie. pierde numita psihopatie. se manifestă tendinţele lor egoiste. lucrează la aceeaşi întreprindere. nu bea mult. O asemenea atitudine se deosebeşte de ipohondrie — frică excesivă pentru strarea sănătăţii proprii. sîcîitor. în contrapunere cu tipul demonstrativ* în activitatea psihică sînt reprezentaţi într-o măsură extrem de mică mecanismele strîmtorării. şi în aceste cazuri îşi spun cuvîntul priorităţile. noii prieteni nu le atrag atenţie şi deseori sînt orbiţi de amabilitatea lor. Ca profesionali ei sînt conştiincioşi pe ei te poţi bizui fără rezerve: lor întotdeuna de încredinţează munca. E concludent faptul că asupra anancastului o misiune de răspundere poate exercita influenţă apăsătoare. deoarece ea e generată nu de anumite circumstanţe exterioare. ei trăiesc cu momentul.

Dacă. Dacă pe ei pune stăpînire pasiunea pentru sexul opus. impulsiv. poate să se consolideze o asemenea trăsătură ca duşmănia. prin [suspiciune 'sporită şi ' susceptibilitate bolnăvicioasă. Abaterea de la gîn* dul principal generează o mulţime de asociaţii. depun cerere de concediere de la lucru. devine evidentă o asemenea particularitate a reac{iei lor. nu se află în inhibiţie. faptele reprezentanţilor acestui tip sînt bazate pe influente. e posibil că în ei se trezeşte instinctul străvechi pentru vagabondaj. In cazul unor manifestări comparativ uşoare el reprezintă o variantă normală de accentuare a personalităţii. care se îmbină în acest caz cu setea de activitate. Impulsivitatea se raportă de asemenea la pasiuni în sensul îngust al cuvîntului. cit şi negativă. însă într-o formă întrucîtva atenuată. carieristul nu se astîmpără. dedîndu-se la afaceri dubioase. pe baza aceasta apărînd conflictele. hipertimii ca şi cum pierd simţul datoriei. deşi cota antrenării psihice a sentimentelor. glumesc. Unii psihopaţi epileptoizi adesea săvîrşesc grave acte de violenţă. în perioada maturizării sexuale manifestările asociale ale personalităţilor . se intensifică treptat şi caută ieşire. de obicei. Leonhard subliniază natura nu chiar obişnuită a criminalităţii pe terenul caracterului impetuos. în genere ele trăiesc uşor pe lumea aceasta. putem apela la bunul simţ. înfăptui neabătut linia trasată a educaţiei. reacţiile lor de cele mai dese ori poartă un caracter impulsiv. imbolduri necontrolate. volitivă a comportării şi personalităţilor excitabile e dezvoltată insuficient.mul : te obiecte. riscînd să-şi piardă autoritatea. cu limbuţia excesivă. voinţei. condiţionată de pasiune. de aceea trebuie să aşteptăm îndelung răspunsul. Aşadar. ba salariul li-i mic. averea. căci ei sînt interlocutori minunaţi. Ele sînt pline de iniţiativă. Omul normal numeşte nu mai puţin de 60 . Ei nu se gîndesc la consecinţele grave pentru viaţa familială. evadează. spun grosolănii. Atunci cînd sînt calmi aceşti oameni se disting prin ataşament. în ansamblu temperamentul hipertimic nu e legat numaidecît cu mania. Acestea sînt toate calităţice pozitive ale accentuării date. Leonhard subliniază puterea patologică a tratărilor ca tendinţa spre extindere a însuşirii într-o măsură mai mare fizică sau morale (spirituale). ca şi în cazul maniilor. Totodată. pentru lucru. deşi o legătură directă cu epilepsia nu e deloc obligatorie. ei declară deschis despre aceasta şi nu caută împăcare. care la fel îşi capătă forma sa străveche. însă. Accentuarea hipertimică a personalităţii. Pe ei îi irită mai des momentele organizatorice. efectuînd observaţii asupra personalităţii hipertimice trebuie să determinăm care e inftluenta activismului sporit asupra întregii activităţi vitale a omului. Aici actele de violenţă sînt provocate nu de cruzime. . ■ El constată o deosebită greutate a educării copiilor exciţabili. furturi. prin încetineala proceselor de gîndire. iubesc animalele. fără a elucida esenţa. adesea intră în relaţii sexuale cu bărbaţii. Aici e cazul să subliniem în mod deosebit că în viaţa personalităţilor excitabile temeliile morale nu au vreun rol cît de cît important. în expunere minuţioasă. mai degrabă invers. rămîne inaccesibilă pentru acţiunile educative. Comportarea. ci de o încordare afectivă (de stres). Adesea preadolescenţii exciţabili. mai bine zis lucrul început nu e dus la bun sfîrşit. însă chiar următorul acces de excitare emoţională va reduce la zero toate influenţele educative. personalităţile excitabile se caracterizează prin impulsivitatea comportării. Veselia excesivă poate trece în iritare. ca şi altele. instincte. La personalităţile excitabile se constată încetineala proceselor de gîndire: e îngreuiată perceperea gîndurilor străine. încetineala proceselor de gîndire se manifestă.Pot fi depuse orice eforturi. caracter greoi. cumpănire excesivă. Totuşi. Astfel. Leonhard. Gradul considerabil de manifestare a temperamentului hipertimic în psihiatrie poartă denumirea de stare hipomaniacală. însă. In lucru ei obţin succese de producţie şi de creaţie considerabile. Băieţii să-vîrşesc spargeri. iar reacţiile se caracterizează prin încetineală. Deoarece reglarea conştientă. se exprimă printr-o dispoziţie ridicată.. Dacă lor nu Ie place ceva. Dacă. cînd ei vorbesc liber. pentru sănătate. In societate hipertimicii se află întotdeauna în centrul atenţiei. subliniind imposibilitatea de a. avînd probleme acasă sau la şcoală. Se întîlnesc de asemenea şi evadări nemotivate la preadolescenţii cu caracter uşor excitabil. care generează impulsurile. mai bine zis este vorba despre influenţa lor predominantă. aceste sentimente nobile. nu putem spune că acţiunile lor sînt nechibzuite. 102 50 . căci întotdeauna se observă concomitent într-o măsură mai mare sau mai mică trei indicii: veselia senină. psihopatul epîleptoid rămîne cu mult în urma lui. se manifestă dorinţa dintotdeauna de emoţii. limbuţia nestăpînită. şi anume multe dintre personalităţile excitabi-ile devin alcoolici cronici. Asemenea oameni. idei neaşteptatei ceea ce contribuie la creaţia lor.I de nQţiuni. necazul lor creşte pe ascuns. ba procesul de lucru nu-i aranjază. tipul inclavat de accentuare se caracterizează prin stabilitatea afectelor negative. Impulsivitatea lor se manifestă şi în sfera sexuală. cauzele nemulţămirii lor pot fi dintre ceie mai diferite: ba lor nu le place cum se comportă cu dînşii. Dacă mai ţinem cont de faptul că nivelul de dezvoltare al gîndirii acestor oameni e destul de scăzut. tendinţa spre dominare (ambiţia). în deosebi în anii tineri.excitabile se intensifică. preveni manifestarea reacţiilor impulsive. fără prea multă trudă depăşesc tristeţea. şi doar în cazuri rare greutatea muncii însăşi. neaccep-tarea opiniei altora. ca în nici unul din cazurile de accentuare de alt gen.controlării nivelului intelectual să numească timp de trei minute cît mai. au grijă de copiii lor. fac spirite. Le-onhard presupune: se vede că însăşi sfera instinctelor.1 strîmtorează fără sinchiseală pe coleg. ei o urmează fără ezitare. pot să vorbească şi să povestească Ia nesfîrşit. Personalităţile hipertimice. Leonhard presupune că întrucît persoanele cu trăsături epileptoide ale caracterului posedă impulsuri primitive. extindere. Pentru orice fleac ei se ceartă cu şeful şi colaboratorii. De aici la ei se observă schimbul des al locului de lucru. Leonhard caracterizează foarte nimerit temperamentul hipertimic drept o «diluare* a maniei. însoţin-du-şi declaraţiile cu mimică şi gesticulaţie extrem de expresive. aceasta denotă componenta paranoică. In cazul gradului sporit de reacţie a acestui tip are loc psihopatia epileptoidă. care trece gîndirea de la o idee la alta. Dacă asemenea treceri se observă adesea şi sînt exprimate puternic.propune persoanei cercetate pa în scopul. suspiciunea. Setea excesivă de activitate adesea se soldează cu trîndăvie. fără a se opri prea mult la o temă. şi cu tendinţa de a se abate în permanenţă de la tema convorbirii. cum se obişnuieşte a crede. în cumpănire. Particularităţile manifestării acestui tip de accentuare constă în faptul că firile hipertimice privesc la viaţă întotdeauna cu optimism. sînt ascultaţi cu interes. gîndirii nu întotdeauna e aceeaşi. care poate fi atît pozitivă. Fetele în timpul unor asemenea evadări. de asemenea. Pentru manifestarea intensă a reacţiei e acceptabilă noţiunea de impulsivitate. Bogăţia de idei se transformă adesea într-o proiectomanie goală. Personalităţile exciiabite. In felul acesta. ca intensificarea excesivă a afectului. nimerind într-o situaţie grea. e încetinită gîndirea atunci cînd ei trebuie să răspundă la întrebări. Vioiciunea excesivă şi veselia descătuşată conţin pericolul încălcării etice. pronosticul pozitiv se anulează. prin împotmolire în detalii. temperamentul hipertimic e viu exprimat. ambiţiosul. Trăsăturile esenţiale ale caracterului acestui tip de accentuare se formează în legătură cu insuficienţa de manevrabilitate. se află permanent într-o stare de căutare a noului. de aceea pentru astfel de oameni sînt caracteristice manifestări masate ale lui. întîlnind protestul opiniei publice. ei devin grosolani. ceea ce duce uneori la saltul gîndurilor.

de oameni străini. excitat». pot da ca rezultat norma. cînd ele depăşesc limitele normei. ea duce la echilibrarea caracterului. In al doilea rînd. prin umanism şi 102 51 . pe măsura maturizării omului scade. De obicei. fără de griji. anumite genuri de sport sau realizări sportive ale idolului. înceţi. altruiste: prin ataşamentul faţă de cei apropiaţi. o asemenea legătură reciprocă ruu e obligatorie. (fapt despre care s-a vorbit şi mai sus) la maturi se face şi mai pronunţată.Personalităţile distimice. specificul căreia constă în neîncrederea interioară în sine». ei mai degrabă produc impresia unor copii reprimaţi. să-î lovească. fapt care ca şi cum îi provoacă pe cei puternici şi îndrăzneţi să-şi bata joc de tovarăşii lor fricoşi. care i-au tulburat profund. dimpotrivă. artă. pot fi iniţiatori. Emotivitatea se caracterizează prin sensibilitate şi reacţii profunde în domeniul emoţiilor fine. gîndirea la fel le este încetinită. se schimbă şi toate manifestările psihicului. care e însoţită de oscilaţii considerabile ale dispoziţiei (neliniştii şi fericirii). Drept pol pentru exaltare serveşte impresionabilitatea maximală in ceea ce priveşte faptele triste. grav — cei mai închişi şî tăcuţi. că îmbinarea trăsăturilor accentuate sau celor psihopatice ale personalităţii în cutare sau cutare om nu intensifică accentuarea sau psihopatia. în primul rînd. înseşi emoţiile permit a da o apreciere justă operei de artă. Trăsături pozitive ale distimilor sînt sentimentele înălţătoare. E de asemenea o concluzie extrem de interesantă. emoţiile lor se dezvoltă cu o viteză mai mică. prin bucurie pentru ei. Despre asemenea oameni se spune. Personalităţile emotive sînt vădit înrudite cu cele exaltate. impresionabil». gîndirea lucrează încet. şi anume: într-o societate veselă se pot pomeni în centrul atenţiei. care poate avea un caracter pur reflex. timiditatea. prin aceea că harul încă nu asigură de la sine posibilitatea creării operei de artă. să intre în coridoarele întunecate. de regulă. legate de suflet. căci valoarea operei artistice poate fi cunoscută doar pe baza influenţei emoţionale. pentru aceasta mai este necesară aptitudinea celui ce creează pentru o înaltă tensiune a trăirii. pentru care e caracteristică schimbarea stărilor hipertimice şi disti-mice. dacă ultimul e vesel. Ei «se' disting prin Umiditate. totodată. Firilje alarmant-fricoase încearcă uneori şi spaima. care se manifestă în jale. Observările Iui Leonhard (1963) i-au permis să tragă următoarele concluzii: îmbinarea ereditară a temperamentului hipertimic şî celui distimic (o trăsătură e moştenită de la tată. Particularităţile principale ale manifestării temperamentului afectivexaltat constă în faptul că reprezentanţii acestui tip de accentuare la fel de uşor sînt cuprinşi de extaz de la evenimentele îmbucurătoare şi de disperare de la cele triste. Exaltarea poate fi manifestată faţă de muzică. tremur) şi intensificarea reacţiilor psihice Printre persoanele exaltate un loc considerabil ocupă firile artistice — pictorii şi poeţii. De aici reiese că o însuşire inseparabilă a poetului sau pictorului trebuie să fie. în al doilea caz — reprimarea. Personalităţile afectiv-exaltate Leonhard le caracterizează cu cuvintele «furtunos. Dimpotrivă. care condiţionează apariţia temperamentului sinton. Anume depresivitatea şi încetineala reacţiilor pot constitui cauza rămînerii lor în urmă Ia învăţătură faţă de sămaşi. cu operele de artă. ca cele afective exaltate. înainte de toate. oamenii cu acest tip de accentuare sînt numiţi buni ia inimă. Ritmul de creştere a reacţiilor. apoi în al doilea caz drept sursă a timidităţilor serveşte propria' comportare a omului. nestăpînit. Maturii alarmant-fricoşi se caracterizează prin incapacitatea de a-şi apăra poziţia într-o discuţie. ei sînt neîndemnatici. de presiune din partea adversarului. ce însoţeşte accentuarea tipului pedant. cultul religios. încearcă o deosebită bucurie de la comunicarea cu natura. In familie şi în cercul sămaşilor ei de cele mai dese ori sînt «panouri de tragere». care pot fi extrem de puternice.copii se deosebesc de alţii prin timiditate. In societate sînt nesociabili. In paralel cu aceasta se distinge timiditatea anancasticd. sociabil. Temperamentul afectiv-exattat Acest temperament se poate dovedi a fi o formă slăbită a psihopatiei. toate acestea condiţionează formarea Ia ei a unei poziţii etice serioase. pe cele emotive—cu cuvintele «sensibil. compasiune faţă de oamenii nefericiţi. ei se pierd cu firea în starea de insistenţă. Exaltarea e motivată de cele mai dese ori prin imbolduri fine. Dar. Copiii alarmanţi nu pot şi nu se decid să se apere de atac. supuşenia. în care se simte un element de supuşenie. nehotărîre. E semnificativ că omul exaltat are referitor la altul mai multe emoţii decît faţă de sine. în camerele neiluminate. dar poate fi şi o manifestare a unei Jrici neaşteptate. Copiii se tem să adoarmă în întuneric sau atunci cînd în încăpere nu mai este nimeni. Aşadar. mai tare se lasă mişcaţi. Se tem de dini._ adică la normă. adevărata stare de alarmare. Oamenii alarmanţi au nevoie de ajutorul psiho-terapiei. spaima constituie principalele trăsături ale tipului alarmant-frîcos de accentuare. sau ciclotimice. uneori e suficientă o cotitură imperceptibilă în dispoziţia generală. Leonhard menţionează că starea de alarmare. In cazurile. cu atît mai mult nu poate fi nici vorbă despre patologie. Ei sînt mai miloşi decît alţii. Leonhard explica motivul acestui fapt. Asemenea. forma lor exterioară de manifestare se disting printr-o mare intensitate. Temperamentul afectiv-labil Personalităţile afectiv-1 abile. Asemenea copii încearcă o frică puternică în faţa învăţătorului. Dacă în primul caz omul e în permanenţă precaut la excitanţii exteriori. cînd copiii dau vina pentru vreo năzbîtie pe copilul fricos. La trăsăturile negative se raportă pasivitatea în acţiuni şi gîndirea încetinită în cazurile. saltul ideilor. încetineala reacţiilor şi gîndirii. apoi reprezentanţii temperamentului distimic sînt serioşi şi cu precădere concentraţi îa aspectele triste ale vieţii. Totodată. Personalităţile alarmante (fricoase). luate împreună. de înjosire. excitabilitatea emoţională. alta — de la mamă) nu provoacă labilitate afectivă. limbuţia excesivă. care o intensifică prin severitatea sa. In ambele cazuri e posibilă supracompensa-rea sub forma unei comportări încrezute sau chiar obraznice. Comportarea persoanelor afectiv-labile e opusă. pentru succesele lor. starea de spirit serioasă. Stimularea activităţii vitale este Ia ei slăbită. sau «ţapi ispăşitori». însă personalităţile emotive nu cad în asemenea extreme în domeniul emoţiilor. subliniază Leonhard. Al doilea moment stimulator poate fi prezenţa trăsăturilor de caracter demonstrative. faţă de animale. Temperamentul distimic (la o manifestare mai puternică — subdepresiv) reprezintă opoziţia fată de cel hipertimic. se fac observate manifestări fiziologice (sudoare rece. pentru care e caracteristică dispoziţia mereu constantă. Corespunzător. doar cîteodată vin cu observaţii după pauze îndelungate. adică faţă de tot ce poate să atragă omul şi să-1 tulbure pină in adîncul sufletului. Evenimentele. în asemenea cazuri apare compensarea reciprocă. însă. dar bate la ochi caracterul ei voit sau chiar nefiresc. sînt oamenii. Particularităţile accentuării temperamentului distimic pot fi determinate uneori deja în copilărie. în primul caz se manifestă însuşirile hipertimiei: setea de activitate. în deosebi pe persoanele cu trăsături puternic evidenţiate. veselia din copilărie. însuşirea de a spori. cînd se observă o exaltare clară. al treilea moment —intro-versiunea. Ei n-au lipsa de griji. Timiditatea ce exprimă frică poate apărea şi sub forma comportării credule. iar într-un anturaj serios. căci permanent «provoacă focul asupra lor». frica ce a cuprins firea exaltată posedă. Şi în continuare: două psihopatii. că sînt «serioşi». pot săi aducă la starea de depresie reactivă. neutră. probabil. E destul de caracteristic. In copilărie frica absor-beşte întregul psihic al copilului şi adeseori atinge gradul maxim. Cauza schimbării rolurilor nu întotdeauna o constituie excitanţii. energic. Totodată.

căci . Capacitatea de a stabili contacte nu trebuie identificată cu extraversia.-iar cutare sau cutare emoţie doar «desfăşoară» disponibilitatea de la natura pentru depresii. după mimică. Comportarea lor se caracterizează prin. deoarece interior ele nu se prelucrează. Accentuarea introvertită a personalităţii Personalitatea introvertită trăieşte nu atît prin percepţiile şi senzaţiile sale. cit prin reprezentări. religie. apoi personalitatea puternic introvertită trăieşte în majoritate în lumea ideilor nereale. Din cele expuse mai sus se vede că V. Intr-o societate înviorată şi în cercul prietenilor de asemenea e orientat spre căpâtarea noilor informaţii şî impresii. însă cu mult mai important e faptul ce crede dînsul despre ele — astfel caracterizează acest tip de accentuare Leonhard. Omul introvertit nu e legat de impresiile momentului. Despre asemenea oameni se spune uneori că au inima deschisă. iaj în alte cazuri poziţia lor era extrem de îndepărtată de viaţă. Personalitatea emotivă reacţionează la însăşi emoţia. Astfel Leonhard a urmărit un caz tipic de personalitate extravertită: era pasionat de sport. Ei nu sînt înclinaţi ca informaţia ce soseşte din afară s-o supună unei analize deosebite. ceea ce se manifestă in activitatea profesională. totodată. ea se caracterizează prin pesimismul său. e înclinată să vadă totul în culori sumbre. Uneori copiilor emotivi nu li se poate să citească poveşti cu subiect trist. Insă concepţiile lor nu se deosebesc prin stabilitate. Aceasla poate avea loc şi fără de şocuri. dar pentru dînsa aceasta nu e caracteristic Extraversiunea ei constă în orientarea spre rude şi prietene. La analiza comportării lor trebuie să avem în vedere că ei sînt înceţi şi nehotărîţi în acţiuni. înainte de toate.exterioare au un caracter nemijlocit. care nu-s în stare să înţeleagă ideile uneori stranii. S-ar părea că ea trebuie să încline spre autoanaliză. el ţine cont de ceea ce-i sugerează reprezentările sale anterioare. ataşabilă. care cu mare greu stabilesc comunicarea.erau puţin luate în consideraţie faptele reale. emoţiei. Fata învăţa bine. tot feluB de enigme ale lumii înconjurătoare. în pasiuni. pur şi simplu ia act de tot «e transmit la radio. care au făcut faţă cu succes programei şcolii superioare. ei sînt întru totul capabili de a elabora aprecieri. impulsivitate. Leonhard indică asupra unei deosebiri substanţiale a dezvoltării. progresului tehnic. expusă pe un ton categoric.. Dacă Ia persoanele emotive gravitatea depresiei corespunde întotdeauna gravităţii evenimentului. uneori pe ei îi neliniştesc probleme greu de soluţionat. Oteodată citeşte ceva captivant. Aceste cazuri de izolare se stabilesc' în urma unei observări atente. Dacă gradul raţional de introversie contribuie la elaborarea gîndirii independente. Dar toate acţiunile distractive el preferă să le efectueze de unul singur. Legăturile cu oamenii de asemenea pot fi slăbite din cauza slăbiciunii iniţiate a contactelor. fără a adăuga ceva de la sine). ei plîng. de aceea ei adesea sînt exponenţi ai părerilor anturajului apropiat. despre care vorbesc. la şcoală era liniştită. de înduioşare atunci cînd sînt mişcaţi de ceva. transmite cunoştinţe elevilor săi. care nu a fost luată în consideraţie la plăsmuirea ideii. inventivitate. spre emoţii atractive. Accentuarea extravertită a personalităţii După cum s-a subliniat mai sus. de aceea omul de acest tip nu poate «să se molipsească» de veselie într-o societate veselă. căci concentrarea puternică asupra ideilor nu predispune la o activitate concretă şi chiar e străină acesteia. patologiei la accentuările emotive şi distimice. cu cei apropiaţi ea comunică uşor şi cu plăcere. Aceasta condiţionează predispoziţia lor pentru o influenţă străină si credulitatea. Analizînd cazuri concrete Leonhard ajunge la concluzia că ex-traversia şi introversia omului nu depind de nivelul lui intelectual. iar jocul de şah devine adesea ocupaţia preferată. după cum consideră Leonhard. reacţiile la excjtaţiile. şi dugă profunzime e legată slab de emoţii: un succes neînsemnat poate trezi entuziasmul. acţiunile lor duc uneori la ciocnire cu viaţa reală. adesea o asemenea stare e generată doar de' un prilej întîm-plător.compasiune. însă există şi de acei care nu merg mai departe de născocirile goale. persoana introvertită alege pentru sine o asemenea literatură. Se constată o legătură între înclinaţia pronunţată spre reflecţii şi disponibilitatea slabă pentru fapte. încît ceea ce percepe e luat în consideraţie tot mat puţin Atunci raţionamentele lui. ea le ţine minte multă vreme. Sensibilitatea deosebită a firii în cazul şocurilor sufleteşti profunde duce uneori la depresie reactivă. neîncrezută în sine. prietenelor. Adeseori ocupaţia lor preferată este sportul —aici ei fie că participă activ. filosofîe. deoarece ei încep îndată să plingă. Dar printre extravertiţi există şi asemenea persoane. proiecte originale. povestind o istorie tristă. A Acest tip de accentuare se caracterizează prin predominarea «vieţii interioare». 102 52 . după manifestările exterioare ale reacţiilor lor. Reflectînd asupra problemelor de politică. experienţa lui de viată. deoarece gîndu-rile care-ar putea să inhibeze caracterul nechibzuit al reacţiilor lipsesc. Evenimentele triste întotdeauna o apasă simţitor pe V. iar funcţia atenuată de stabilire a contactelor 1 —cu introversia.. iubea să citească romane de aventuri. fie că sînt pasionaţi de spectacolul sportiv. Leonhard atrage atenţie la faptul că in viaţă sînt rare cazu rile cînd temperamentul subdepresiv se îmbină cu extraversiunea vădit pronunţată a comportării. Preferă călătoriile îndelungate. el se lasă uşor şi în permanenţă influenţat de anturaj. Leonhard tratează în mod specific extraversiunea: omul extravertit e orientat mai tare spre percepţii decît spre reprezentări.. totodată. Leonhard subliniază că oamenii extravertiţi pot uşor stabili comunicarea cu alţi oameni de ambele sexe. de regulă. caută permanent noi impresii. Efectuînd observări şi întreţinînd convorbiri cu personalităţile emotive se poate determina cît de adînc îi cuprind pe ei sentimentele. ei au idei. stimulat din afară. care îi permite să se aprofundeze în cutare sau cutare domeniu. sau lor le apar lacrimi de bucurie. apoi la cele distimice există predispoziţia pentru reacţii depresive. -cineva fiind învăţătoare. priveşte emisiunile televizate. religiei. iubeşte să meargă la cinematograf. pentru dînşii e deosebit de specific caracterul plîngăreţ. Niciodată nu e preocupată de problemele politicii. gesturi. Adesea aceste pprsonalilăţi smt permanent preocupate de ideea «îmbunătăţirii vieţii pe pămînt». Drept fapt incontestabil primesc ei orice informaţie. izolarea personalităţii de alţi oameni. In ambele cazuri se observă labilitatea nivelului emoţional. cu care ea contactează cu plăcere. pot să se extindă şi să capete o semnificaţie subiectivă. Sînt diferite şi reacţiile la persoanele emotive şi ciclotimice (distimice). posedă un temperament depresiv. Numeroşi oameni introvertiţi ' sînt adevăraţi inventatori. aceasta contribuie la faptul că lui i se formează raţionamente juste.încearcă o mare bucurie de la Comunicare. concepţii proprii absolut fundamentate. ea avea întotdeauna multe prietene. Insă în cazul accentuării puternic pronunţate personalitatea se îndepărtează tot mai mult de realitate şt într-atît se cufundă în lumea reprezentărilor sale. iar un insucces neînsemnat — o depresie adîn-că. dar nu s-au distins prin tendinţă spre perfecţiune profesională şi capacitate de a cîndi independent (de exemplu. Totuşi. în cazul ciclotimiei reacţia şi după caracter. lată un caz urmărit de el. ei. pier-zînd substratul obiectiv. Caracterizînd capacităţile lor comunicative. Timidă cu străinii. De aceea evenimentele exterioare ca atare influenţează asupra vieţii omului cu acest tip de accentuare. sau aderă la părerea rudelor. alegerea cărţilor. in timpul călătoriilor sînt orientaţi. Printre persoanele supuse de el experimentului au fost oameni extravertiţi cu studii superioare. excursii cu biciclete şi tranzistorul. O particularitate caracteristică a introversiei puternic exprimate este. In genere. Cel pasionat de lucrul manual depune în el multă fantezie.

intonaţiilor persoanei supuse cercetării. Şi cu toate că e cu neputint/ă a determina exact din punct de vedere matematic că o anumită mimică a omului mărturiseşte despre trăirea îndoielii. EI evidenţiază şi alte combinări: îmbinarea introversiunii şi a trăsăturilor inclă* vate ale caracterului şi îmbinarea accentuării introvertive şi celei demonstrative. ultima are un rol important în stimularea harului poetic.de o necesitate. bărbaţii în viaţa 102 53 . ci prin fapte din viată. iar mai tîrziu — la spectacolele de amatori. atunci ei recunosc cu dragă inimă harul lor actoricesc: subliniază cu plăcere că în societate se simt întotdeauna încrezuţi. gesticulaţiei.altfel decît cu oamenii ce*i înconjoară. gesturile. de regulă. o înclinaţie patologică pentru neadevăr. unele procese de Ia lucru peste măsură de serios. să cuprindem întreaga ei cale de viaţă: ea îşi schimbă des nu numai locul de lucru. întrebîn-duse dacă a făcut totul aşa cum trebuie. în acest context ei pot avea conflicte cu colectivul. El subliniază complexitatea procesului de cercetare a accentuării. străină prietenilor săi. putem aprofunda această temă. Chiar dacă noi "ne-am convins definitiv de prezenţa unei trăsături. Leonhard a cercetat îmbinarea accentuării introvertioe cu trâ' săturile anacastice ale caracterului (pedantismul). tristeţii. ci şi profesia. Totuşi. vom putea afla despre nade de De ei aceea că Ia serviciu ei sînt consideraţi loşi" * J " P° ate de bizuit. «Dacă rii se. ei renunţă Ia avansarea pe linie de serviciu. Dar.putem"" întreba mai'amănunţit. ci aşa cum ar vrea să pară. persoana supusă cercetării poate să răspundă în mod diferit în funcţie de faptul cum a perceput ea această noţiune. In convorbire e necesar de asemenea a ne referi la viaţa casnică a persoanei supuse cercetării şi a afla dacă acolo domnesc meticulozitatea şi punctualitatea. care de asemenea în mod nemijlocit poate fi percepută de către alt om. la care e concentrată atenţia sa. bucuriei etc. cărora ar putea să Ie împărtăşească gîndurile sale. e important ă lua. de reţinuţi. La cercetarea personalităţii pedante chestionarea e mai bine a o începe cu întrebările despre profesie: cum se atîrnă el faţă de obligaţiile de serviciu. Seh-mieschek. el a fost «solitar». «să te prinzi în undiţă». ei nu pot face aceasta: pentru acest caz. însă. alţii nu pot privi la viaţă simplu. atît de necesară în diferite genuri ale artei. se va insista asupra răspunsului. cum face faţă greutăţilor ei.' efl consideră observarea asupra mimicii. Observări le asupra mimicii sînt cea mai veridică dintre metode. făcîndu-se referinţe Ia «extenuarea sistemului nervos». Starea hipomaniacală. adeseori la una şi aceeaşi întrebare. în situaţiile de viaţă lor Ie este uşor să iasă din încurcătură cu ajutorul unei scorneli bine gindite. cazuri cînd introversiunea se îmbină cu capacitatea caracteristică de a contacta uşor cu anturajul. Testele el le folosea doar cu mari rezerve. oi la soluţionarea diferitelor probleme: una din ele (starea hipomaniacală) e condiţionată de tipul de temperament. despre care. Cu toate acestea mimica este nu mai mult decît un mijloc auxiliar minunat.Şi el ne previne de . în majoritatea cazurilor răspund că consideră că li-i incomod să se laude pe sine.la lucru. lui" i se propune să-şi schiţeze tabloul psi : hologic. mimica. la ei e dezvoltată adaptabilitatea: cu medicul se comportă . după cum. Leonhard desfăşoară cercetarea în felul următor: persoana supusă cercetării e rugată să se pronunţe despre propria atitudine faţă de caracterul său. prirt acţiuni. esenţa lor isterică ei. de fiecare dată trebuie să controlăm dacă persoana supusă cercetării a înţeles just întrebarea' şi sa verificăm deplinătatea răspunsurillor ei. De. nu se întîmplă oare ca pe drum de la lucru acasă el se întoarce în gînd la ziua de lucru. chipurile. după cum subliniază Leonhard.se pare Ia prima vedere. in care el a folosit lista de întrebări alcătuită de H. Deoarece personalităţile demonstrative în general adeseori sînt dotate cu fantezie.o trădează prin toată comportarea tor: totul la ei e exagerat — exprimarea sentimentelor. ca în cazul altor tipuri de accentuare.greşeală — din lipsă de experienţă specialiştii tineri consideră răspunsurile şi declaraţiile lor obiective şi trag concluzii greşite. 'Principalele metode de diagnosticare a accentuării atît la copil. veseli:' După mimică şi intonaţia vocii putem stabili îndoielile persoanei supuse cercetării şi ©. sînt foarte scrupuLa cercetarea personalităţii pedante trebuie să avem în vedere şi faptul că asemenea oameni suferă foarte mult sub povara responsabilităţii. La cercetarea personalităţii demonstrative e mai important. la o a treia categorie viaţa decurge liniştit. Introversiunea vădită poate să se îmbine cu tipul hipomania-cal (comunicativ. încît involuntar începi să le dai crezare. cu atît mai multe sînt eşecurile la lucru. însă. Leonhard atrage atenţia şi asupra unui asemenea moment important: declaraţiile persoanei supuse cercetării pot servi doar ea reper. în procesul diagnosticării personalităţii demonstrative trebuie să acţionăm foarte atent. refuzurile neaşteptate . e foarte greu. Adeseori. pusă de două ori. nici nu poate fî vorba. Psihopaţii isterici de obicei presoară povestirea despre sine cu autoelogieri şi cu exprimarea milei faţă de sine. putem să ne bizuim pe el. însă. iar acasă încă şi încă o data reproduc în memorie evenimentele — au procedat oare just? La întrebarea dacă e conştiincios în muncă. cît şi 8a matur. în familie sau la serviciu sînt extrem de perseverenţi. generează extraversiunea.Se intîlnesc. pe dînsulîl întreabă cum priveşte' el la viaţă. alia — de tipul de accentuare. Bunăoară. totodată. deoarece în convorbirea cu asemenea oameni e foarte uşor. participau cu succes la montările teatrale ale copiilor. in continuare trebuie să precizăm: oare nu se atîrnă el faţă de. De obicei. după cum accentuează Leonhard. Pentru a evita caracterul formal al răspunsurilor. voios. căci în acest caz conţinutul pur spiritual îşi găseşte o expresie exterioară nemijlocită. Totodată. să se manifeste neadevărul. precum şi cercetarea. Aici pot. totuşi acest criteriu e veridic îritr-o măsură mai mare decît o alfa oricare manifestare. deoarece lumea sa interioară era neînţeleasă. De aceea aici e deosebit de important a cere de la ei confirmarea răspunsurilor prin exemple concrete. nu împiedică modul de gîndire introvertior Ia o aparentă Metodica diagnosticării personalităţii. Leonhar/d face o descriere detaliată a unei astfel de personalităţi: din copilărie a fost înclinat spre crearea diferitelor teorii şi a tins în permanenţă să-şi găsească prieteni. Din acest domeniu al vieţii ei aduc cu uşurinţă exemple concrete. In aceste cazuri are loc o iilosofare obsedantă. care. nu se tot controlează din nou de multe ori. hîtria. că încă în şcoală declamau expresiv versuri. e sîrguincios sau ba. care. . deşi acest fapt nu e dictat . cu medicul sînt într-atît. criteriul' de -determinare a personalităţii. tonul. în consideraţie maniera persoanei supuse cercetării de a se prezenta în timpul convorbirii. poate organiza oamenii în societate). în mod obiectiv. ei sînt sociabili. eă 'trebuie confirmata nu prin fraze generale ale persoane!'sliptfse"cercetării.ei nu au rezervate ilustrări concrete. Dacă. eî îşi fac tabloul nu aşa cum e în realitate. Totodată. . personalităţile pedante dau din cap înţelegător şi Iasă să se înţeleagă că aţi atins locul lor cel mai slab. Un tablou mai amplu ăl personalităţii se conturează Ia determinarea feluritelor reacţii ale persoanei supuse' cercetării. îl constituie' particularităţile comportării omului în situaţii concrete: El evidenţiază aceasta''drept punctul metodic cel mai important ta analiză-personalităţii: Să dăm exemple de cercetare 1 a reprezentanţilor Unor accentuări. De acum numai după o asemenea autodescriere putem evidenţia momente importante: unii se disting prin sensibilitate şi excitabilitate sporite. se observă de asemenea evadarea în boală. cînd omul nu poate să se elibereze de întrebările. Leonhard subliniază că orientare în afară gîndirile lui orientate în teme» nu la latura exterioară a vieţii. iar.'nu prin «da» afirmative.' Leonhard subliniază în mod deosebit importanţa atitudinii individuale la cercetare.aceea ei trebuie întrebaţi atent. Ei povestesc despre aceea că uneori se întorc la serviciu de Ia jumătate de cale pentru a controla daca n-au uitat să facă ceva important. Cu cît accentuarea se apropie mai mult de psihopatia isterică. «surmenaj». pare că am dat de o a anumită trăsătură a personalităţii. răspunsurilor lor în majoritatea cazurilor !nu trebuie să le dăm crezare.

raţionamentelor morale. impulsive? Tipul pedant (înclinaţia pentru o acurateţe. dacă aţi jignit pe cineva? — Sînteţi primul care faceţi paşi pentru împăcare? ^ Tipul hipertimic (e înclinat spre o dispoziţie mereu ridicată). Aceste lucrări i-au adus autorului o popularitate mondială. mişcare etc. înclinaţia spre o reacţie neadecvat de tăioasă).casnică se dovedesc a fi nu chiar mi-nuţioşi. caracter plîngăreţ) răspunde «da» la întrebările: Sînteţi înclinat spre firea plîngăreaţa? Sînteţi bun la inimă? — 'Poate oare un film tragic să* vă tulbure într-atît. Marele savant a elucidat faptul că operaţiile intelectuale superioare sînt pregătite de acţiunile senzoriomotorii. faţă de care a fost manifestată a nedreptate? El răspunde «nu* la astfel de întrebări: — Vă străduiţi să vă împăcaţi. să vă întoarceţi înapoi. necazului? Sînteţi perseverenţi în atingerea scopului dacă întîlniţi în cale multe obstacole? Sînteţi sensibili la necazuri. a realizat un şir de investigaţii consacrate problemelor genezei noţiunilor de cantitate. ba ca distimicul). Piaget continuă investigaţiile în domeniul psihologiei gîndirii. încît să vă iasă lacrimile? — Trăiţi un timp îndelungat necazurile altor. In perioada anilor 1929—1939 Piaget. posac) răspunde «da» lat întrebările: Dispoziţia ta e de obicei întrucîtva deprimată? Vă pare grea viaţa? în convorbire sînteţi mai degrabă tăcut decît vorbăreţ? Răspunsul «nu» urmează la astfel de întrebări: Sînteţi capabil să fiţi şăgalnic-vesel? Vă place să vă aflaţi în societate? Tipul afectiv-labit (cicloid) (înclinaţia spre schimbul ciclic aî dispoziţiei: se comportă ba ca hipertimicul. atunci trebuie să fie mai atenţi cu concluziile.ceva? Aveţi aşa stărr cînd'sînteţi plini-de fericire? —i Puteţi oare ca sub influenţa dezamăgirii să fiţi cuprins de disperare? Capitolul XI. Omul «supravioi» răspunde «da» la întrebările: Dispoziţia ta este în temei senină. în limitele accentuării pedantismul trebuie examinat în ansamblu ca o trăsătură pozitivă a caracterului. Şcoala psihologică din Geneva Fondatorul şcolii psihologice din Geneva. Inelder şi A. ■ — Vi s-a întîmplat să vă rndispuneţi de pe urma vreunul conflict sau certe într-atît. Binet (1921). Răspunde «da» la următoarele întrebări: Aveţi treceri de la dispoziţia veselă la cea tristă? Aveţi oscilări nemotivate ale dispoziţiei? Deveniţi mai vesel în societatea oamenilor veseli? — Se întîmplă că culcîndu-te în pat cu o dispoziţie bună dimineaţa te scoli cu o dispoziţie proastă. de a intra într-o cartieră neiluminată pustie? V-a neliniştit vreodată gîndul că cu D-voastră sau cu rudele ceva trebuie să se întîmple? — Adeseori aveţi vise groaznice? ' Răspunsul «nu» e dat la întrebarea: — In copilărie aţi fost Ia fel de curajoşi. In perioada următoare de activitate — pînă în 1950 —J. închis. acurateţea excesivă Ia femei se manifestă doar în viaţa casnică. împreună cu colaboratorii săi (B. dar acesta e de acum un alt domeniu al ştiinţei. caracterul isteric.' prudenţa. să controlaţi dacă nu s-a întîmplat ceva? După terminarea unui lucru la D-voastră nu apare îndoiala în ceea ce priveşte calitatea realizării Iui şi nu controlaţi dacă totul e făcut corect? Vă irită. Dacă. faptul că portiera sau faţa de masă atîrnă sub un unghi. — La şcoală declamaţi cu plăcere versuri?. răspunde «da» la întrebările: — Vă iubesc toţi cunoscuţii D-voastră? — Vi s-a întîmplat să plîngeţi cu hohote trecînd printr-un şoc nervos? . să fiţi sufletul companiei? — Se poate spune că în caz de insucces nu pierdeţi simţul umorului? . In 1926—1928 J. formalism. însă. milostivitate. geneza cărora constituie conţinutul dezvoltării intelectului în ontogeneză. deoarece tendinţa obţinută faţă de ordine nu se referă la manifestările accentuării pedante. însă. egocentrismul). gîndi-rii cauzale. care durează cîteva ore?" Tipul excitat (irascibilitatea. plecînd de acasă. a vă entuaziasma de . controlaţi dacă e închis gazul? Dacă e stinsă lumina? Dacă sînt încuiate uşile? Vi s-a întîmplat ca. conform chestionarului lui Sehmieschek. care se caracterizează prin idei obsedante. Tot în acest timp autorul a lansat teza că intelectul se constituie pînă la însuşirea de către copil a limbajului. ţinînd cont de partcularităţile lor. dar sinceră a sentimentelor) răspunde «da» la astfel de întrebări: Sînteţi în stare a vă încînta. — In anii de şcoală' puteaţi ca pentru o pată de cerneală să transcrieţi pagina din caiet? Tipul alarmat (frica. Piaget evidenţiază rolul acţiunilor în perioada începătoare senzoriomotoţie a dezvoltării gîndirii la copil. Tot în acest răstimp au început cercetările procesului de percepţie. excesivă. In perioada 1921—1925 au fost efectuate studii experimentale. accentuarea atinge un grad înalt. neîncrederea) răspunde «da» la întrebările: — Vă temeaţi în copilărie de furtună. îndoieli excesive) răspunde «da» la întrebările: Plecînd de acasă sau culcîndu-vă. răspunde «da» la întrebările de ordinul următor: — Vă înfuriaţi uşor? Puteţi ca supărîndu-vă pe cineva să daţi frîu liber mîini-lor? Săvîrşiţi sub influenţa alcoolului fapte neaşteptate. deşi oamenii pedanţi adesea pierd multe forţe în zadar pentru controlul repetat. a fost renumitul savant J. Piaget (1896—1980). ŞCOLILE PSIHOLOGIEI GENETICE § 1. 102 54 . ea trece în psihopatie anan-castică. nici binele) răspunde «da» Ia astfel de întrebări: Mult timp păstraţi sentimentul mîniei. Leonhard descrie analog cercetarea tuturor celorlalte tipuri de accentuare a personalităţii. de exemplu. de clini? Vă nelinişteşte necesitatea de a coborî într-un beci întunecos. Şeminskaia). care este cunoscută în istoria psihologiei ca şcoala psihologiei genetice. tipul inclavat (omul cu un asemenea caracter nu e înclinat să uite nici răul ce i-a fost pricinuit. consacrate (limbajului la copii. spaţiu. vă străduiţi să le îndreptaţi? Tipul exaltat (înclinaţia spre exprimarea exagerată. Femeile se simt mai mult responsabile de casă. ca şi sămaşîi voştri? Tipul emotiv (sensibilitatea . neposomorîtă? Puteţi să distraţi societatea. oameni? Tipul demonstrativ (manierismul. Astfel. Dacă. ofense? Vă apăraţi interesele atunci cînd fa(ă de voi se manifestă nedreptate? — Luaţi apărare oamenilor. număr. In cadrul cercetărilor au fost evidenţiate structurile operaţionale logice. ei se debarasează de răspunderea pentru ordinea în casă. Primele lucrări psihologice au fost consacrate standardizării testelor lui A. încît după aceasta aţi simţit că nu sînteţi în stare să plecaţi la lucru? Răspunsul «nu» e dat Ia întrebările: : — Nu vă este greu să evoluaţi pe scenă sau de la catedră în îata unui auditoriu larg? ■ ' ' £1 răspunde «nu» la o aşa întrebare: Sînteţi întreprinzători?-Tipul distimic («mereu serios».

acomodarea prevalează asupra asimilării. Etapa senzoriomotorie (pînă la 1. Piaget. Echilibrul mai mult sau mai puţin stabil. Ia care ne vom referi în continuare. pornind de la cele elementare —acţiunile senzoriomotorii şi pînă la cele superioare — intelectuale (acţiuni interiorizate). pe parcursul etapei date mediul înconjurător începe a fi prezentat ca o mulţime de obiecte. aproximativ. De asemenea. Vorbind despre durata sau viteza succesiunii etapelor. Piaget. epistemiologiei. şi concluziile sînt trase pe o cale logică. deoarece relaţiile dintre ele sînt asigurate numai prin intermediul acţiunii. sînt un rezultat al construcţiilor. Procesul de echilibru progresează odată cu vîrsta şi poate fi prezentat în termenii centrării şi decentrărîi. Pînă la vîrsta de un an şi "jumătate se dezvoltă intelectul practic. care sînt separate de copil. Este valabilă şi teza opusă — nu există acomodare fără asimilare. J. Acomodarea. care presupune 2 tipuri de activitate: coordonarea acţiunilor şi introducerea interacţiunii între obiecte. după părerea lui J. Asimilarea. Conform unei alte periodizări. Nu există asimilare fără acomodare. accentuînd importanţa lor psihologică. Toate legăturile psihologice. în această perioada sînt efectuate lucrări în domeniul biologiei. intelectul se dezvoltă în direcţia imitării — spre gîndirea figurativă. gîndirea se dezvoltă în direcţia egocentrică sau chiar autistică. ce determină dezvoltarea intelectului în această etapă. în special. După părerea lui J. întregul mediu ambiant este redus la senzaţiile proprii. Asimilarea permanentă. Sînt evidenţiate 4 etape principale în dezvoltarea intelectului: 1. cauză. Momentul 102 55 . care nu e corectată de acomodarea adecvată. acomodării şî adaptării. cunoaşterea sînt indisolubil legate cu noţiunea de transformare. este una dintre problemele centrale în lucrările lui J. 1. Un asemenea bilanţ există. în care acest stimul se asimilează. De aici rezultă că cunoştinţele obiective sînt supuse unor anumite structuri de acţiuni. In situaţiile cînd. la copil se formează noţiunile practice de spaţiu. studiile asupra memoriei. dimpotrivă. începe ultima etapă a operaţiilor formale. De aici reiese că problema cunoaşterii (problema epistemiologică) nu poate fi studiată separat de problema dezvoltării intelectuale. subliniind că consecutivitatea rămîne neschimbată. Izvorul cunoaşterii nu este obiectul sau subiectul. în 2 etape. 1. Prima (care constituie etapa începătoare a investigaţiilor) poate fi raportată la anii 20 ai secolului XX. Operaţiile se îndeplinesc nu numai referitor la obiecte concrete. Tot timpul cînd asimilarea şi acomodarea se află în stare de echilibru putem vorbi despre un intelect adevărat. 1. coraportarea etc. Tipurile date de activitate se află într-o dependenţă reciprocă. structura respectivă. sînt evidenţiate 3 etape — în urma îmbinării a 2 din cele 4 etape în una singură. J. timp. care deschide calea tuturor construcţiilor posibile. Aşa pot lî prezentate. nici în subiecte. Operaţiile concrete se păstrează pînă la vîrsta de aproximativ 11 — 12 ani. Odată cu noţiunile practice despre obiectele din jur. Concepţia dezvoltării intelectuale este împărţită. In calitate de problemă de bază a fost formulată teoria cunoaşterii. In sfera comportării acomodarea este orice modificare a schemei asimilatoare prin elementele asimilate. Operaţiile sînt acţiuni interiorizate cu caracter reversibil ce formează anumite structuri — «grupări». De aici avem asimilarea elementelor noi în cadrul structurilor deja constituite. cînd J. Toate acţiunile copilului. care la început au un caracter concret. Piaget. Cunoştinţele obiective sînt un rezultat al interacţiunii subiectului cu obiectele. In acelaşi timp. Piaget. conştiinţei Copilului. Construcţiile. în special. Anume dezvoltarea limbajului. Subiectul îndeplineşte funcţia de actualizare. Pînă la 9 luni subiectul (copilul) este centrat asupra corpului propriu. pentru ca mai apoi să trecem la prezentarea a înseşi etapelor constituirii intelectului. filosof iei. Piaget abia începe organizarea şi efectuarea experimentelor psihologice în acest domeniu. care îşi găseşte reflectarea în crearea în 1955 la Geneva a centrului internaţional de epistemiologie genetică. după J. Piaget evidenţiază noţiunile de bază. jocurile «simbolice» ale copiilor. Orice act de comportare este «altoit» la schemele precedente din conduită. Pia-get evidenţiază drept factor determinant al accelerării sau al reţinerii apariţiei lor acţiunile specifice ale mediului. neverbal. însă. pe care nu le găsim nici în obiecte. care poate să existe între aceste două procese. Treptat. în continuare ne vom referi şi la alte aspecte importante ale cercetărilor efectuate de acest psiholog. J. De la această vîrsta. Vom menţiona. la 7—8 ani. caracterizează actul intelectual. subiectul trebuie să acţioneze cu ele. Asimilarea. se constituie activitatea perceptivă. ■. încît fiecare dintre cele precedente este necesară pentru apariţia celor următoare. care este marcată prin apariţia funcţiei simbolice a limbajului. Piaget. Piaget a elaborat şi a formulat teoria etapelor (perioadelor) de dezvoltare a intelectului. fără modificări. ce apar în procesul dezvoltării. deci să le transforme: avem în vedere mişcarea. sînt constituite din procesele asimilării. Structurile date. aici există o determinare biologică — acţiunea factorului biologic. Periodizarea dezvoltării intelectuale a copilului. In cazurile cînd asimilarea este mai mare decît acomodarea. Etapa a treia începe. însă. de fondare a concepţiei epistemiologiei genetice. îa care ne-am oprit mai sus. / Transformările. însuşirea de către copil a vorbirii este unul dintre factorii de bază. Necesitatea asimilării este dictată de asigurarea integrării elementelor noi în structurile ce s-au format.5 ani). Caracteristica ei principală este apariţia operaţiilor. la fiecare etapă a dezvoltăm intelectului—începind cu cele elementare şi pînă la gîndirea abstractă. Ultima etapă în activitatea marelui savant elveţian (ea a durat circa 20 de ani) cuprinde investigaţii şi lucrări în mai multe direcţii şi domenii ale ştiinţei. combinarea. In cadrul psihologiei vîrstelor şi pedagogice este actuală şi în prezent problema referitor la interacţiunea instruirii şi dezvoltării. Pentru a cunoaşte obiectele. Ele se îndeplinesc nemijlocit pe obiecte în cadrul acţiunii cu aceste obiecte. nu este altceva decît centrarea subiectului asupra propriilor acţiuni şi punctului propriu de percepţie. care îi oferă subiectului posibilitatea de a ocupa poziţia altor persoane sau chiar a înseşi obiectelor. Piaget a formulat concepţia sa despre etapele dezvoltării intelectuale a copilului şi preadolescentului. Totodată. Copilul poate gîndi în imagini prin intermediul funcţiei simbolice. dar se extind şi asupra ipotezelor. Etapele evidenţiate sînt organizate în aşa mod. La vîrsta de aproximativ 2 ani începe următoarea etapa. niciodată nu există fără antipodul sau — acomodarea.Etapa secundă începe Ia mijlocul anilor 30. de obicei. Adaptarea este un proces de echilibrare a asimilării şi acomodării. Anume în 1955 J. Apariţia treptată a echilibrului între asimilare şi acomodare este un rezultat al desfăşurării consecutive a de-centrărilor. Luînd drept bază categoriile expuse. Cînd organismul sau subiectul răspunde la un anumit stimul. se presupune că el deja posedă schema. Etapele dezvoltării intelectului apar în consecutivitatea dată tot timpul. după ce a fost propusă concepţia de bază referitor la dezvoltarea intelectului în ontogeneză. el se constituie în interacţiunea dintre subiect şi obiecte. .Anii 1950—1955 pot fi evidenţiaţi ca perioada de trecere. Aportul de bază în domeniul ştiinţei psihologice îl constituie concepţia dezvoltării intelectuale. Vom evidenţia noţiunile de bază ale concepţiei lui J.

efectuată sub conducerea psihologului Inelder. experienţa empirică primită de la mediul fizic şi acţiunea mediului social. ( Maturizarea are un rol particular în dezvoltarea intelectului. în aceste experimente a fost arătat că rezultatele variază mult în funcţie de nivelul cognitiv iniţial al copiilor incluşi în proces. acţiunea factorilor numiţi nu este suficientă pentru elucidarea problemei procesului de dezvoltare.5%) în genere n-au manifestat nici un progres (dezvoltare progresivă). Cei de-al doilea factor este experienţa acumulată în contact cu realitatea fizică. Insă. 102 56 .central în cadrul problemei în cauză constă în aceea că cunoştinţele sînt un rezultat al interacţiunii subiectului şi obiectului. numai în cadrul ipotezei progresului autoreglării poate fi soluţionată problema dată. cunoştinţele ce sînt căpătate prin intermediul acestui tip de experienţă. Scopul principal at teoriei dezvoltării este studierea constituirii structurilor operaţionale ale integrului. care se aflau la un nivel mai jos decît celelalte. însă. Majoritatea copiilor (87. care e accelerată de experienţă. atunci cînd deducţiile sînt imposibile. are următoarele însuşiri ce caracterizează operaţiile. Piaget se referă la logică ieşind din limitele ştiinţei psihologice. B—A=A (operaţia inversă) 3.5%) au trecut la un nivel intermediar — păstrarea cantităţii lichidului uneori se constată. combinarea clasei A cu A pentru a obţine B. J. ceea ce n-ar însemna neapărat că aici e prezent procesul de căpă-lare a noilor cunoştinţe. pe care el putea să Ie însuşească cu vremea singur. disocierea clasei A sau A din B. Experienţa fizică este sustragerea informaţiei din obiecte în timpul acţiunilor de abstracţiune. Exercitarea presupune folosirea obiectelor cu care se acţionează. iar subiectul arc în fată probleme. Piaget şi alti reprezentanţi ai şcolii din Geneva consideră că dezvoltarea spontană adecvată oferă posibilitatea de a înţelege materialul. pe cînd minoritatea (12. alteori nu. Această proba experimentală a fost modificată şi are mai multe variante de continuare.intervin şi alţi factori—: interacţiunea socială. antrenarea. Sincler). care ar determina formarea gîndirii— nu există nici un fel de gînduri înnăscute. deoarece etapele dezvoltării intelectului îşi accelerează sau. Scopul acestor experimente a fost evidenţierea factorilor. 2. înălţimea şi lăţimea vaselor era variată în funcţie de nivelul. Din aceste vase apa era turnată în alte vase de sticlă de diferită formă. asocierea (A+A)+. Astfel. independent. Şi el propune un al patrulea factor — autoreglarea. J. în care erau cantităţi egale de lichid. J. vîr-sta cronologică medie a apariţiei în corespundere cu anturajul social şi cultural al copilului. evdenţiat în experimentele de acest tip. ce ameliorează procesul de formare a noţiunilor noi la copii. Insă aceasta din urmă nu înseamnă ca există un program congenital. După părerea lui Piaget. Factorul al treilea constă în acţiunea. experienţa logico-matematică. existenta etapelor succesive este o argumentare serioasă în favoarea naturii lor parţial biologice. Piaget sînt evidenţiaţi trei factori de bază ce determină procesul dezvoltării: maturizarea. deoarece intelectul nu include programarea congentală. Situaţia se schimbă în cazul. Prima — prin evidenţierea a trei factori nu poate fi elucidată dezvoltarea în caz dacă nu mai există al patrulea. O aşa structură integrală. care sînt mult mai primitive decît grupele matematice. Şi în acest aspect experienţa presupune acţiunea cu obiectul. Experienţa logico-matematică are un rol deosebit la toate nivelurile dezvoltării cognitive. de unde. Dat fiind faptul că ultimii doi factori nu pot determina caracterul stadial al dezvoltării. Elaborarea teoriei stadiale a intelectului (1955) a constituit finisarea unei mari şi importante perioade în activitatea lui J. J. Piaget. în special cele care se constituie în cadrul dezvoltării spontane. In această ordine de idei este considerată clasică proba experimentală. cum sînt adunarea. Acesta este necesar pentru coordonarea celorlalţi trei. O altă problemă. soluţionarea cărora necesită descoperirea unui instrumentar deductiv nou. se prezintă vase transparente. Drept moment de bază. ci însuşirile acţiunilor cu ele. după J. Importanţa acestuia esté vădită. lichidul se turna în alte vase. In studiile lui J. faptul că etapele apar tot timpul în aceeaşi succesiune în orice mediu social indică limita acţiunii acestui factor. Nici prin factorul social nu poate fi soluţionată problema dată. care poate fi considerată tradiţională' în Cadrul ştiinţei psihologice. experienţa fizică. el este lipsit de şansa de a înţelege clar şi definitiv obiectul studiat. însuşirea depinde de mecanismele dezvoltării şi devine stabilă dacă sînt folosite anumite aspecte ale acestor mecanisme. Aceste structuri se dezvoltă în gîndirea copilului în mod spontan. Pentru a studia însuşirile acestor structuri operaţionale şi a determina legile lor. dimpotrivă. nici un copil care se afla la etapa anteoperaţionala nu a obţinut succese în însuşirea operaţiilor logice referitoare la păstrarea cantităţilor fizice. rămîn categorii diferite şi între ele . A+A=lB (mai apoi el poate continua — B+B=C etc. De aici reiese că efectul maturizării constă. Ne vom referi la această problemă avind în vedere lucrările psihologilor din Geneva. Acest-factor. care se deosebesc după eficacitatea lor. 3. ne vom referi Ia concluziile principale. în acelaşi timp. se referă la factorii ce determină procesul de dezvoltare. cum este clasificarea. De fiecare dată. în oferirea posibilităţilor noi procesului de dezvoltare. Piaget. Copilului i. nici nu poate exista o explicaţie ce s-ar limita la maturizare. la care ele erau situate. Cum pot apărea şi se dezvoltă structurile fundamentale ale intelectului? Deoarece ele nu sînt transmise prin ereditate. Noi. într-un tot întreg. Piaget. orientată la studierea formării noţiunii de păstrare a cantităţii lichidului. care îi coraportează într-o îmbinare. Pentru studiu au fost evidenţiate structurile specifice pentru intelect. Specificăm că sînt evidenţiate 2 condiţii. la rîndul sau. Piaget. Aceste structuri elementare de grupare au fost numite «grupări». Bovă. Aceste. cînd copilul va fi învăţat înainte de timp anumite noţiuni. îşi încetinesc. Abstracţiunea constă în delimitarea unei însuşiri noi de celelalte. însuşirea.). Aşa. A—A=0 şi A+0=A. Posibilitatea şi actualizarea. înmulţirea logică etc. după J. Ultima perioadă din viaţa sa este mai mult orientată la problemele epistemiologiei. care la analiza de mai departe nu participă. După părerea lui J. iar primul este insuficient singur. însă. este o parte a dezvoltării cognitive. exercitată de anturajul social. speciîicînd că autoreglarea reprezintă un şir de acţiuni active ale subiectului faţă de excitaţiile exterioare. Acestea sînt însuşiri diferite şi este necesar de a le diferenţia. este evidenţiat şi al patrulea factor — autoreglarea. au la bază nu calităţile fizice ale obiectelor.B = A-r-(A-HB)=lC. In acest caz antrenarea a determinat formarea noţiunii de păstrare a cantităţii la 77% din copii. In şcoala din Geneva au fost efectuate numeroase investigaţii (Inelder. Structurile logice nu sînt un simplu proces al experienţei fizice. Piaget accentuează faptul că însuşirea este supusă nivelului de dezvoltare a subiectului. Piaget trage concluzia că numai autoreglarea este cauza principală a dezvoltării structurilor. care argumentează necesitatea unui astfel de factor. cînd copiii au trecut deja la acest nivel intermediar. La cel mai jos nivel se aflau aceleaşi vase ca şi la nivelul iniţial (cel mai sus). însă. are caracter eterogen şi există cel puţin trei componente ce îl constituie: exercitarea simplă.structuri includ operaţii-acţiuni interiorizate. în special. pe care le îndeplineşte subiectul în cadrul acţiunilor: 1. care au fost trase în urma acestor investigaţii la şcoala psihologică din Geneva. A doua — orice dezvoltare biologică este un proces autoregulator.

cum sînt psihologia percepţiei. Printre cele mai importante lucrări ale sale trebuie menţionate: «Copilul dificil» (1925). Perret-Clermont constă în faptul că relaţiile cognitive dintre indivizi constituie baza legăturilor cognitive individuale. ci ele se modifică în astfel de condiţii. Inelder. acest principiu este orientat împotriva indeterminismului şi determinismului mecanic. Vom menţiona aici numai cîteva probleme. Piaget. se transformă. pe care el le-ar absorbi pasiv. A. a susţinut doctoratul în medicină (1908). care are drept punct de plecare ipotezele teoretice ale marilor psihologi J. a. Mai apoi. G Politzer a creat şi propria teorie. Cercetările desfăşurate în psihologie. şi geneza gîndirii nu poate fi înţeleasă prin însuşirea pasivă de către individ a experienţei sociale. patopsiholo-gie au fosf prezentate în doctoratul la filosofie în 1925. Principiile metodologice dialect ico-materialiste au fost elaborate de H. Wallon. Wallon (1879—1962). Tn următoarea perioadă de timp (1937—1949) H.. Malrieu). Vîgotski. care apar ca urmare a statutului social al fiecărui copil. are Ioc schimbarea permanentă a locului cauzei şi consecinţelor în interacţiunea psihologică a omului cu mediul ambiant. fn acelaşi cadru este tratată problema referitor la folosirea metodei genetice. care evidenţia importanţa cooperării în dezvoltarea intelectului. H. creează baza pentru dezvoltarea. Piaget. omul prin activitatea sa transformă condiţiile influenţei de mai departe şi. Cercetătoarea a pornit de la presupunerea că procesele individuale şi cele cognitive nu se reduc unele la altele. L. sistemul psihicului omului se complică în permanenţă. Wallon este de asemenea abordat principiul determinismului. întreprinse de savanţii şcolii psihologice din Geneva. în acest timp are loc şi influenţa inversă. nu este privit ca un obiect inert' al influenţelor. de evitare a acelor probleme. neurologiei. constă în studiul omului în interacţiune cu diferitele forme ale anturajului. deci. M. la secţia de filosofie. § 2. perfecţiunea sa. In procesul schimbului de păreri apare «conflictul ~socio-cognitiv». după Wallon. Wallon s-a bazat. Spre deosebire de J. cu alte cuvinte. psihologiei marxiste în Franţa. pe metodología dialéctico-materialista. Parametrii de bază ai acestor legături cu mediul înconjurător formează interacţiunea omului cu mediul propriu natural şi social. care este orientată nu atît la acomodarea. în special — a păturilor sociale diferite. N. In lucrările lui H. poziţia lui Wallon în cadrul problemei date poate fi prezentată în ■următorul mod. Şcoala psihologiei genetice "din Paris Şcoala psiho'ogiei genetice din Paris a fost fondată de eminentul savant-psiholog H. a predat psihologia copilului la Sorbona (1920—193. familiilor diferite etc. care dă naştere unei noi structuri prin coordonarea interindividuală. au fost şi sînt desfăşurate cercetări şi în alte direcţii. H. Acţiunile omului sînt privite ca -acte cu caracter personal. care este prezentată ca latură componentă a studiului dialecticomaterialist al activităţii psihice. pe care a nu. 102 57 . Şeminskaia. după părerea lui Wallon. Wallon în opoziţie cu spiritualismul. deoarece. Perret-CIer-mont ş. In felul acesta. la şcoala din Geneva se referă B. Zazzo. împrejurările sînt «îmbibate» într-o formă modificată. acţiunilor din exterior. A.7). Un moment important în acest proces este teza că coordonarea acţiunilor între indivizi are Ioc înaintea coordonării cognitive individuale. deci materialismul dialectic. Wallon a lucrat la catedra de psihologie şi educaţia copiilor de la Coledj du France (Paris). fi-au găsit realizarea în aspect genetic în lucrărice şcolii psihologiei genetice din Paris (H. Wallon susţinea ideile. Pentru a depista rolul interacţiunilor sociale asupra dezvoltării cognitive sînt folosite modelele interac-ţionist şi constructivist. f n ontogeneză importanţa primordială o are interacţiunea cu mediul social. Fundamentul acestei concepţii este constitui! de materialismul contemporan lui care începe de la Marx şi Engels. cît. Wallon încearcă să înţeleagă integralitatea personalităţii. de la bun început. este determinat de faptul că din partea subiectului ea este prezentă ca activitate. A. Este vorba despre procesul de transformare în permanenţă de către sine a omului în cadrul modificării condiţiilor existenţei sociale proprii. despre cercetarea personalităţii in interacţiunile ei sociale cu alţi oameni etc. în care el trebuie să activeze. Sub influenţa lor. ci în interacţiunile esenţiale cu realitatea obiectivă. D. ne-am referit deja la ceilalţi cercetători atunci cînd am analizat investigaţiile efectuate sub conducerea şi împreună cu J. ne-ar permite accentuarea principiului de studiere a psihicului nu ca structură izolată. Cauza principală a dezvoltării cognitive este forma de interacţiune. In acelaşi timp. existenţialismul şi pozitivismul. In lucrarea «Construcţia intelectului în interacţiunea socială» ea prezintă to-talurile şi concluziile investigaţiilor. In general. încercarea de a evidenţia principala poziţie. Pînă în anul 1931 el a lucrat în clinica de psihiatrie Salpelriere şi. Piaget.In afară de marele psiholog J. mai muM. Geneza structurilor cognitive este determinată de activitate. Psihicul şi comportarea omului sînt determinate de legăturile practice cu lumea obiectelor şi mediul social. pe lingă problemele abordate în acest paragraf. «Scopurile şi metodele psihologiei» (1963). copilul capătă posibilitatea de a compara propria poziţie cu altele. obiectual. unul dintre reprezentanţii . oferă posibilitatea de organizare a procesului instructiv'educativ. înaintate de Politzer — despre necesitatea studiului social-istoric al psihicului omului. Wallon în realizarea metodologiei dialectico-materialiste. Omul. Individul. psihologia limbajului. tezele şi concluziile. la transformarea realităţii înconjurătoare. «De la acţiune la gînd» (1942). In specia]. Ne vom opri aici numai la ultimul savant.' Aceste legi determină caracterul acţiunilor exterioare asupra omului. Wallon recunoaşte că acţiunile exterioare nu sînt pur şi simplu transformate de condiţiile interioare. este o fiinţă activă ce prelucrează informaţia după anumite legi. ■ Studiind activitatea. Momentul specific al psihologiei. Piaget. datorită căreia e asigurată luarea în vedere de către individ a mai multor păreri privind procedeul de soluţionare a problemei. Piaget. A. Autorul formulează concepţia social-psihologică a dezvoltării intelectuale. se prezintă ca un sistem specific ce funcţionează după legile proprii. In special. care mijloceşte atitudinea copilului faţă de anturajul fizic. «Dezvoltarea psihică a copilului» M S 4 1 ) . asigurînd interacţiunea mai amplă a omului cu mediul înconjurător. Wallon şi-a făcut studiile la Institutul Pedagogic Superior din Paris. care determină interacţiunile sociale ca premisă-de apariţie a noilor structuri cognitive. H. dezvoltarea memoriei etc.. totodată. Activitatea şcolii psihologiei genetice din Paris a fost influenţată în mare mugură de lucrările lui G Politzer. Ca urmare. N. Tn cadrul şcolii psihologice din Geneva. ci dimpotrivă. Mead. soluţionarea căruia permite coordonarea părerilor şi provoacă dezvoltarea intelectului. mit-o «Psihologia concretă». Perret-Clermont a fost profesor de psihologie la Universitatea din Nevştat şi una dintre elevele Iui J. N. formele ei diverse. în aceste relaţii. Caracterul specific al interacţiunii omului cu mediul ambiant. ex-punînd concepţia psihologilor din Geneva. putem menţiona în acest sens recenzia lui Wallon la lucrarea lui Politzer «Critica bazelor psihologiei». Elaborînd concepţia sa psihologică. R.Lambersie. concepţie. expuse în cadrul concepţiei so-cial-psihologice a dezvoltării intelectuale. poziţiile expuse în lucrările lui G Politzer. N. Perret-Clermont evidenţiază interacţiunile sociale drept factor ce determină dezvoltarea individului pină la transformarea lor in' cooperare socială. Tezele metodologice. Datele experimentale. Principala teză a lucrărilor Iui A. Ph. de care s-a condus H. ocupîndu-se de problemele patopîihologiei.

Tocmai in acest timp copilul începe evidenţierea sa din mediul ambiant. La început ele sînt un răspuns la bunăstarea.. gîndu-rile. In acest context. chiar şi primele acţiuni cu obiectele sînt social determinate. Ceva mai tirziu. care sînt caracteristice pentru o anumită epocă socială. Axele acestui sistem sînt constituite din sentimentele. prin intermediul cărora micuţul poate acţiona asupra adultului pentru a evidenţia însuşirile lui ca fiinţă socială. însă.. După părerea lui H. în special. a iost arătat că psihicul. acţiunile adultului. Relaţiile dintre copil şi adulţi. la vîrsta de aproximativ trei ani copilul începe să se contrapună altor persoane şi obiecte din jur. conform căreia adultul are o atitudine faţă de micuţi într-un sistem de coordonate. Aşadar. Societatea formează psihicul omului concret prin intermediul tuturor obiectelor culturii materiale şi spirituale.şi controla emoţiile. în acelaşi timp. apare capacitatea de a trăi emoţiile fără a manifesta reacţii in conduită sau limbaj. problema centrală a polemicii şcolii psihologice a lui H. Deoarece în activitate. Malrieu au demonstrat că anume iormele emoţionale de comunicare a copilului cu adultul mijlocesc interacţiunea copilului cu lumea obiectelor materiale din jur. unde prevalează componenta intelectuală a comunicării. Wallon menţionează că importanta lui nu poate fi negată dacă ne referim la acele funcţii. H. verbale. O 102 58 . H. După părerea lui E. Aici pot fi evidenţiate două momente centrale în poziţia lui H. H. care este prezentat ca un produs al creaţiei societăţii. copilul este apt de a accepta faţă de sine poziţia unui om mai în vîrsta. care se formează pînă la însuşirea limbajului. Dürkheim (şcoala sociologică franceză). Walion. el începe a-. Poziţia Iui Dürkheim în problema socialului şi biologicului este determinată de înţelegerea de către savant a însăşi societăţii umane ca o mulţime (sumă) de reprezentări colective. cu societatea. de comportarea individului. Wallon analizează şi se referă critic la concepţiile care reduceau ontogeneza Ia filogeneză (ontogeneza repetă filogeneza). îmbibînd în sine aceste însuşiri sociale^Astfel. se prezintă ca un moment necesar de pregătire a apariţiei unor relaţii sociale mai complexe între copil şi adult. Wallon. Copilul se dezvoltă în lumea obiectelor. altor oameni. Dar. In jurul acestei probleme în istoria psihologiei au apărut multe concepţii şi teorii. formele diverse de interacţiune a omului cu mediul ambiant în calitate de sistem iniţial pentru studiul şi analiza psi-hicalui. H. in ultimă instanţă. motrice. Mecanismul dat (în fond. Wallon a evidenţiat mijloacele specifice. Transformarea reacţiilor emoţionale în mijloace deco-municare a copilului cu omul matur (contactul emoţional in primul an de viaţă) constituie pentru reprezentanţii şcolii lui Wallon c formă importantă a determinării sociale a psihicului copilului în ceea ce priveşte manifestările afective şi intelectuale ale lui. Cînd. După cum scrie Wallon. treptat. După părerea lui Wallon. pentru ca omul să fie prezent în această funcţie. a doua este reprezentantul societăţii ca o realitate supremă. Wallon. s-aii confruntat cu concepţia sociologică a lui E. după R. Wallon şi şcolii sociologice franceze este corelaţia a trei laturi: naturală. H. Wallon. Wallon şi adepţii săi. după cum aü demonstrat cercetările colaboratorilor lui H. Rezultatul acestor poziţii este teza despre determinarea socială a activităţii şi psihicului omului. ea este un rezultat al actelor emoţionale. Omul este un obiect social cu mult mai complex şl mai bogat in comparaţie cu toate celelalte produse ale activităţii creative a societăţii. drept mijloace de acţiune de acest tip au fost evidenţiate reacţiile emoţionale. intelectuale ale copilului şi mediului ambiant. Lisina ş. Zazzo trage concluzia că nici o etapă (fază) a copilăriei nu poate fi comparată cu crióte-rea unei antropoide. H. Prima îşi are baza sa în organism. Tot ele sint o condiţie de bază în procesul însuşirii de către copil a funcţiilor obiectelor şi procedeelor de acţiune cu aceste obiecte. Wallon argumentează teza că comportarea. Prima condiţie pentru dezvoltarea conştiinţei este constituirea sistemului nervos central. Wallon şi a celorlalţi reprezentanţi ai şcolii psihologiei genetice din Paris. naţiunii etc. după H. Cercetările efectuate de H. devin treptat un principiu interior al funcţionării activităţii psihice a micuţului. în afară de descoperirea. dezvoltării biologice şt propriei activităţi. şi acesta devine determinant social în calea dezvoltării sale. Ph. posedînd un cerc foarte îngust şi limitat de acţiune. M. permanente cu oamenii şi obiectele din jur copilul îşi formează treptat imaginea despre sine însuşi. de asemenea sînt transformate de om. Dürkheim în om sînt prezente concomitent două fiinţe— fiinţa individuală şi cea socială. care este studiat conform parametrilor sociali (condiţiile sociale). Societatea este o sinteză a conştiinţei oamenilor. In toate cercetările. Pe lîngă polemica cu reprezentanţii curentului biogenetic. pe primul plan apare instruirea ca factor de bază. este vorba despre formele activităţii sociale după natura lor. însă. începe diferenţierea: Eu-1 şi altul. cînd copilul este capabil de a avea faţă de sine o atitudine exterioară (un alt individ). la care el se acomodează. natura omului este mult mai complexă şi ea necesită şi presupune prezenta societăţii. însuşi copilul devine un reprezentant al epocii sociale. In condiţiile unei comunicări neîntrerupte. Wallon şi colaboratorii săi au urmărit şi mai departe procesul de formare a copilului în interacţiune cu al(i oameni. pe lîngă aceasta. care trebuie să însuşească lumea obiectelor din jur. Zazzo. Drept rezultat al acestui proces. individuală şi socială în cadrul fiinţei umane. conform căruia psihicul copilului este determinat de cultura acumulaţii de către generaţiile precedente. aceste concluzii expuse în şcoala lui Wallon au fost confirmate în psihologia" sovietică de către psihologii A. Manifestările emoţionale despre care s-a vorbit constituie. care este o realitate organică. In concepţiile psihologice de pînă la Wallon. şi însuşi acest anturaj drept instrumentar de mijlocire este prezent adultul. Intelectul senzoriomotoric. H. Wallon se referă critic la concepţia «egocentrică» a psihicului copilului. Wallon argumentul de bază în calea trecerii emoţiilor la etapa sentimentelor. care se desfăşoară. mai vorbeşte despre aceea că. copilul trebuie să se familiarizeze şi cu omul. activitatea omului se prezintă în cete mai esenţiale legături cu alţi oameni. nici reducerea uneia la alta nu este considerată corectă. efectuate de către acest savant. care poate fi considerată în acest caz o condiţie a dezvoltării. Intre copil. însuşit de către copil ca un obiect social. unde drept moment determinant se prezenta tocmai înţelegerea specifică a acestei teze.Reprezentanţii şcolii psihologiei genetice din Paris au evidenţiat activitatea. el trebuie înainte de toate să fie descoperit. unde centrul lui este însuşi omul matur. soluţionînd problema factorului biologic şi celui social. Al doilea — pot fi evidenţiate diferite forme şi niveluri ale procesului determinării sociale a psihicului copilului. organică şi. care sînt caracteristice pentru om ca reprezentant al neamului. comportare participă întregul organism. Psihologii din Paris au încercat să soluţioneze problema în cauză. se poate vorbi despre apariţia sentimentelor specific umane. La vîrsta de trei ani. conştiinţa nu pot fi studiate izolat de activitate. Din acest punct de vedere. Aceasta duce la formarea condiţiilor interioare ale comportării. de un caracter emoţional). al clasei. Primul — însăşi natura copilului presupune şi necesită condiţii sociale de existenţă. Zaporojeţ. Wallon. Psihicul copilului este apreciat în acest caz ca o denaturare a psihicului adultului sau ca un sistem care se deosebeşte cantitativ de cel al omului matur. Wallon îl situează în centrul coordonatelor pe copil. De aici R. prima fază în dezvoltarea conştiinţei copilului. sint evidenţiate rehiiile prac-tico-maleriale şi* verbale. la început intr-un plan exterior. cesta la baza însuşirii de către copil a acţiunilor sociale. se transformă în mijloace de acţiune asupra. presupune determinarea socială. Insă. toate tipurile de activitate la om sînt social determinate. In ştiinţa psihologică contemporană este acceptat postulatul. susţinînd că nu este corect ca latura socială şi cea biologică din structura personalităţii să fie contrapuse şi. în general. omul matur era prezentat mai mult ca un organizator al activităţii copilului. Copilul acţionează în lumea socială şi chiar condiţiile elementare. însuşirea obiectelor sociale din jur. Latura socială pur şi simplu se înalţă deasupra laturii biologice şi nu are nici o influenţă asupra acesteia. Acest fapt este considerat de către H. ţinîndu-se cont de faptul că continuă şi acţiunea factorului biologic. a. Vorbind despre rolul factorului biologic în dezvoltarea psihică.

iar a doua —în viitor. abordată în lucrările marilor psihologi V. deci. după părerea reprezentanţilor şcolii psihologiei genetice din Paris. Malrieu vorbeşte că societatea acţionează asupra micuţului. Zazzo. ele anticipează rezultatele activităţii. Condiţiile sociale de. sociogenetice.. consecutivitatea jocurilor menţionate este un argument în favoarea dezvoltării funcţionale treptate a copilului. Anume modificarea şi transformarea «relaţiilor cu alţii» determină dezvoltarea psihică a copilului.. Această noţiune. orientat la modelarea situaţiei. R. conduita copilului şi operaţiile intelectuale îşi pierd caracterul lor generalizat şi global şi devin mult mai diferenţiate. Şi. H. H. Al doilea proces. şcoli. Wallon. curente în cadrul psihologiei vîrstelor. Zazzo. care duc la antrenarea aptitudinilor. Huli . Zazzo. La omul matur revenirea la activitatea de joc este privita ca un proces regresiv involuntar. După H. Formarea «Eu»-lui social nu este un simplu proces de interiorizare a interdicţiilor sociale. presupune atitudinea faţă de copil ca faţă de o fiinţă. Wallon. omul. au fost o continuare a tezelor. Freud. Buhler. de asemenea. are loc prelucrarea^ informaţiei ce vine din anturaj. posibilităţile congenitale sînt actualizate numai datorită interacţiunii. rela-|îik. Wallon. Ph. cognitive şi cele creative. copilul însuşeşte procedeele de conduită. Schemele interioare au o importanţă deosebită pentru copil. este orientat în interior şi. In joc micuţii imită relaţiile pe care le percep între adulţi. Malrieu se referă critic la concepţiile tradiţionale (clasice) în psihologia genetică — biogenetice. Wallon este schimbarea dialecticii factorilor interni şi celor externi în regularea activităţii psihice a copilului. E şi natural că.caracteristice pentru cei din anturajul social. R. le rostogoleşte etc). la Wallon influenţa mediului social este un mijloc important de satisfacere a trebuinţei de comunicare a copilului. a doua — anabolismul. prin intermediul căruia copilul însuşeşte lumea obiectelor din jur. a vieţii personalităţii. actualizarea predispoziţiilor naturale creează condiţii pentru o acţiune mai largă din partea mediului asupra organismului lui şi. după părerea lui Wallon. Wallon îşi exprimă şi poziţia proprie despre caracterul social al jocului. în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului nu poate fi contrapus factorul biologic şi cel social. Zazzo. in special. Este vorba de o determinare dublă a dezvoltării copilului. H. cu obiectele imaginate. Ph. Zazzo demonstrează în lucrările sale că chiar la început. . convergenţei a doi factori. Acest caracter social este determinat congenital. se accentuează diferenţa calitativă a căilor de influenţă a societăţii asupra copilului la diferite etape ale dezvoltării. după părerea lui H. pentru evidenţierea predispoziţiilor noi. care sînt prezente iniţial ca obstacole pentru comportare. O problemă aparte în activitatea şcolii psihologiei genetice din Paris sînt studiile referitor Ia factorii determinanţi şi etapele dezvoltării psihice care. După părerea lui R. reacţionează tot mai fin la aceste influenţe. Wallon se referă Ia teoria jocului în concepţiile lui Sf. Aici copilul activează pentru a căpăta un anumit efect (se atinge de diferite obiecte. se dezvoltă conştiinţa de sine. care acţionează din exterior. Unicul folos pe care-1 au jocurile constă în faptul că activitatea în joc este determinată de intenţiile exterioare şi interioare. începînd de la 4—5 luni are loc antrenarea şi. La nudul său. In jocurile cu obiectele ima^. din contra. şi în primul rînd cu J. Jocurile funcţionale sînt cele elementare. adulţi. Cele din jur îl stăpînesc pe deplin. îşi asumă îndeplinirea funcţiilor omului matur. După părerea lui R. Malrieu s a referit critic la concepţiile nativiste şi a demonstrat că maturizarea determină apariţia numai a unor componente. nu-1 fac pe copil maî puţin sensibil faţă de acţiunile din exterior. viată sînt pentru copil un izvor al apariţiei. Studiind dezvoltarea emoţiilor şi personalităţii copilului. Aceste gînduri. este formarea la copil a planului interior al activităţii psihice. Wallon. dacă în mediul înconjurător lipsesc condiţiile necesare peniţu actualizarea predispoziţiilor. însă absolut străin pentru el. se desfăşoară o activitate mai complicată. ceva mai lirziu. Wallon analizează următoarele tipuri de jocuri: cu caracter funcţional. dependenţei de mediu. deci.—dimpotrivă. care au apărut în discuţiile cu psihologii şcolii genetice elveţiene. imitarea adultului. pe parcursul dezvoltării formează un ansamblu şi acesta din urmă oferă posibilitatea trecerii fără de dificultăţi de la o activitate la alta. este jocul ca tip dominant al activităţii Ia vîrsta preşcolară Referindu-se Ia problema dată. Deci. In concepţia şcolii lui Wallon. şi biologică.sociale. determinate de însăşi natura copilului. le clatină. ci. şi-a exprimat opinia R. Analizînd în detalii aceste două concepţii. de altfel. fiind inclus în trebuinţa de a trăi. Stern. este constituită din doua procese antipodale. Deci. Formarea schemelor interioare de autoreglare. esenţa procesului de dezvoltare a psihicului copilului în societate. din contra. constituie un moment central în concepţiile multor şi multor savanţi. Activitatea de joc este un mijloc. accentuînd caracterul lor contrapus avînd drept bază procesul evoluţiei. evoluţia copilului nu este o trecere de la antisocial la social (trecerea dată fiind argumentată de micşorarea coeficientului egocentrismului). Jocurile creative se caracterizează prin activismul copilului. Dat fiind faptul că aceste funcţii sînt contrapuse. este un moment caracteristic în cadrul formării proceselor psihice şi. care erau numite constelaţii de regulare deschise. spre deosebire de şcoala lui Piaget. acestea din urmă nu sînt incluse in procesul dezvoltării copilului. Orişicare funcţie. Ambele funcţii au şi denumirile lor speciale: prima este catobolismul. expuse de Zazzo.si S. Condiţia biologică şi cea socială sînt considerate 2 variabile. încă o problemă. care după natura sa nu se deosebeşie prin nimic de natura animalelor superioare. Apare activitatea şi comportarea voluntară. Tot ele sînt momentul central al contradicţiilor. In cadrul jocului la copil se for mează asa relaţii emoţionale complexe. ce se referă la 102 59 . un procedeu. se formează personalitate?. pur şi simplu nu este clar cum poate fi explicată însuşirea de către copil a tot ce este social.importanţă deosebită în cadrul teoriei formulate de şcoala psihologiei genetice din Paris este demonstrarea faptului. Zazzo. dat fiind faptul că el reprezintă dezintegrarea generală a activităţii lui în condiţiile realităţii obiective. activitatea copilului devin treptat determinanţi interiori ai conduitei în general. Tot aceste scheme. efectuează selecţia factorilor ce ar stopa sau ar frîna desfăşurarea acţiunilor în direcţia determinată. ce se-află într-o legătură dialectică. O problemă ce ţine de psihologia genetică. copilul de la naştere e/te concomitent o fiinţă şi socială. că sfera efectiv-emoţională este de la bun început socială. în care sînt incluse diverse obiecte prin crearea «noului». în acest caz. cum sînt cele faţă de săma-şi. In jocurile cognitive copilul este numai ochi şi urechi. încă o problemă elaborată în lucrările lui N. manifestării emoţiilor pozitive. ele îndeplinesc şi activitatea pregătitoare pentru apariţia celeilalte. La J. După Zazzo. Piaget. desfăşurarea ei. dimpotrivă. ea este o consecutivitate a diverselor forme şi modificări ale «socialului». precum sînt cele cu păpuşile. abordată în studiile lui H Wallon. după H. care a subliniat că noţiunea existentă -«socializare» nu este cea mai potrivită pentru a indica conţinutul. în constituirea conştiinţei şi personalităţii copilului în general. Wallon. este social genetic. pentru nou-născut mijlocul de bază al existenţei îl constituie «relaţiile cu alţii». care ar fi determinat de condiţiile exterioare. După părerea lui Wallon. drept rezultat. Piaget ele sînt prezentate ca o putere străină copilului. Ele nu sînt contradictorii naturii copilului. H. Ş. lansate ceva mai înainte de H. prin intermediul lui. Odată cu această trecere. fată de sine. Consecutivitatea acestor două procese. abordată în lucrările psihologilor parizieni. după R. nu prin constrângerea intenţiilor biologice. caracterul social al omului nu este un produs tirziu al dezvoltării. autoreglarea acţiunilor. Aceste gînduri exprimă poziţiile de bază ale reprezentanţilor şcolii lui Walion în ceea ce priveşte problema naturii sociale a psihicului copilului. Wallon a arătat în ce mod cerinţele exterioare. Deci.uato. Ph. unde prima concepţie este orientată în trecut. Primul este orientat la exterior şi menţine contactul cu mediul ambiant. Şi aici.

Copilul începe a avea trebuinţa ca omul matur să fie prezent alături de sine în afară situaţiilor organice. Zazzo evidenţiază două predispoziţii de bază ale formării «Eu»-lui. organismul îşi alege mediul său în funcţie de aparatul congenital. H. oamenii din jur). R. iar celălalt. Interacţiunea este un factor important în procesul de formare şi constituire a însuşirilor personalităţii. care se manifestă într-un diapazon mai larg datorită stăpînirii mersului vertical. Wallon. O caracteristică deosebită a etapelor dezvoltării. Wallon. Ph. ceea ce este o argumentare în favoarea dezvoltării primelor premise ale eontrolului voluntar. provoacă apariţia iniţiativei. Revenind la problema crizelor în dezvoltarea copilului este necesar să menţionăm că la începutul. au drept determinante şi alte forţe. In special. psihologii H. In acest timp micuţul imită omul matur datorită dezvoltării limbajului. Malrieu au propus şi o periodizare a dezvoltării psihice a copilului. atitudinii active faţă de anturaj. apariţia conştiinţei de sine are loc in următorul mod. In cadcul acestei interacţiuni la îneput determinante sînt acţiunile din exterior. după părerea lor. din contra. Ceva mai tîrziu el recunoaşte rolul procesului educativ ca factor ce poate determina prevenirea desfăşurării crizei. Zazzo. După cum am menţionat. manifestate de un gemene. O semnificaţie deosebită revine în această perioadă activităţii practice cu obiectele. în special cu adultul. Wallon menţionează că pentru fiecare etapă de dezvoltare a copilului este caracteristic un tip de activitate. după părerea psihologilor francezi. însuşirii relaţiilor sociale. lumea obiectelor create de om etc. Insă condiţia de bază a dezvoltării psihice a copilului este. Aproimativ la luna a treia de viaţă adultul devine factor de semnificaţie emoţională generalizată. care din punct de vedere calitativ se deosebeşte de cel precedent. Etapa a doua (6—7—12 luni) este perioada emoţional-motorie. elaborînd propria lor teorie a dezvoltării psihice şi formării personalităţii copilului. R. La baza dezvoltării personalităţii copilului se află relaţiile sociale asimetrice.. care vrea să se asemene mai mult cu adultul. La această virstă comunicabilitalea copilului atinge un nivel maximal. Wallon ca o consecutivitate de etape. Gemenele dominant în pereche începe conducerea celuilalt. O atenţie deosebită în acest context se atrage activităţii individului. autonomiei copilului. interacţiunilor interpersonale în procesul formării personalităţii. se consolidează şi se generalizează foarte repede. la fiecare etapă de vîrstă se evidenţiază un nucleu nou în structura personalităţii. Mulţumită acestei imitări copilul se evidenţiază pe sine însuşi din anturajul social. care este prezent ca factor al dezvoltării psihice a copilului. Aşadar. care au fost studiate de R. Marlieu. în procesul de studiere a dezvoltării copilului este foarte important de a determina locul. copilul descoperă independenţa *Eu»-lui propriu. Zazzo în lucrarea menţionată. In cadrul acestei mari lucrări experimentale au fost evidenţiate legităţile generale şi esenţiale ale interacţiunii sociale dintre indivizi—comportarea fiecărei persoane reglează. interacţiunea cu mediul social. Apariţia nivelului de reglare nou. care are rolul principal în dezvoltarea psihicului. de determinantele exterioare care sînt un instrumentar de mijlocire a acţiunii mediului ambiant. Wallon. Cu alte cuvinte. Procesul dezvoltării psihice a individului este prezentat de adepţii şcolii lui H. efectuat de R. Treptat. care nu sînt respinse de celălalt. Prima este delimitarea corpului propriu de obiectele realităţii 102 60 . care au un aparat congenital absolut identic. Forţa motrice de bază. după Wallon. Pe baza unei reacţii emoţionale pozitive generalizate la copil se formează o poziţie de un interes activ faţă de adult. Wallon considera crizele drept legitate ce se manifestă ia trecerea de la o etapă la alta. teoretice. Are Ioc diferenţierea «Eu»lui. Tn acelaşi timp. Activitatea psihică pe parcursul dezvoltării devine în acelaşi timp mai diferenţiată şi integrală. după H. Aici este argumentat încă o dată faptul că personalitatea copilului se formează în sistemele relaţiilor sociale care progresează mereu. După părerea lui. După R. rolul pe care el îl îndeplineşte. pe Ungă maturizare ca o condiţie a dezvoltării. După părerea lui H. caută ajutor la alte persoane. După părerea lui Ph. este forţa motrice a dezvoltării lui. în primele 2 luni de viaţă adultul este prezent ca un excitant condiţionat al unui număr limitat de reacţii emoţionale ajp pruncului. ameliorează.. Către vîrsta de trei ani. Anume acestui moment i-a fost acordată atenţie mare în lucrarea lui R. din anturaj. Zazzo. Organismul asimilează şt determină un mediu din ce în ce mai larg şi complex. ■ Primordiale aici sînt: anturajul social. conform opiniei reprezentanţilor şcolii lui Wallon. Predominarea în acţiuni determină formarea sentimentufui încrederii în forţele proprii. Treptat copilul devine tot mai mult apt de a manipula c i t stările emoţionale proprii. La început copilul însuşeşte mediul înconjurător (in special. Adepţii şcolii psihologiei genetice din Paris. copilul' ajunge la evidenţierea «Eus-lui propriu. datorită proceselor de coraportare permanentă a sa cu mediul înconjurător şi condensării lente a acestor două sfere. poate fi considerat un argument foarte vădit referitor la rolul condiţiilor sociale. Etapa a treia (1—3 ani) se caracterizează prin mărirea independenţei. devine retras şi pasiv. adepţii şcolii lui Wallon nu renunţau la importanţa factorului biologic în dezvoltare. Avînd drept bază aceleaşi poziţii metodologice. însă treptat comportarea devine dirijată mai mult de dispoziţiile interioare. scopuri. Ceva mai tîrziu e| începe a se evidenţia pe sine ca fiinţă independentă. Zazzo menţiona că interacţiunea copîlului cu mediul social. este constituirea unui nou nivel de reglare a conduitei. Membrele corpului sînt privite de copil ca obiecte străine. Fiecare etapă nouă îmbină elemente atît din etapa precedentă. teoriile rasiste. fn cadrul comunicării emoţionale iniţiativa trece de partea micuţului: el cere de la adulţi atenţie. teoriile empirice. Prima etapă (0 — 6 — 7 luni) — este perioada formării la copil a primelor mijloace emoţionale de comunicare cu omul matur. cu alte cuvinte şi el este o parte integrantă a mediului. s-au referit critic la mai multe concepţii pe larg răspîndite în ştiinţă. Drept material de cercetare a fost luată dezvoltarea a 453 de perechi de gemeni monozîgoţi. consolidează formele de conduită ale altui om. manifestînd şi sentimente de superioritate. Organismul este activ. interacţiunea copilului cu condiţiile de existenţă care în permanenţă se complică. cît şi din cea care va urma. Drept centru de integrare a activităţii psihice apare un complex de însuşiri ale personalităţii care se modi-fică_ sau se transformă complet la etapa următoare a dezvoltării. fiecare etapă se caracterizează printr-un tip deosebit al activităţii — un nou tip de interacţiune a copilului cu mediul ambiant. pe care îl ocupă micuţul în anturajul s? # u social. for. Ph. care poate fi prezentată în următoarea variantă. Zazzo «Gemenii. R. activităţii sale H. R. unde are loc trecerea de la un nivel la altul.formele mai complexe ale comportării. mele comportării. putem menţiona determinismul psihologic. care se transformă în structură a conduitei numai datorită interacţiunii copilului cu obiectele mediului ambiant. mai înalt înseamnă constituirea unor noi motive. cuplul şi persoana». Zazzo descrie următoarele fapte: formele de comportare mai energice. mersului etc. care determină trecerea copilului la o etapă mai înaltă a dezvoltării psihice este. Iniţial copilul nu diferenţiază chiar nici corpul propriu din lumea obiectelor ce-1 înconjoară. determină formarea a două personalităţi diferite. prin înfruntarea conflictelor şi contradicţiilor. Malrieu scria că copilul însuşeşte^categoriile intelectuale de baza în procesul îndeplinirii diferitelor poziţii sociale. In felul acesta interacţiunea a doi indivizi. Deci. Acest studiu minuţios. Zazzo. are loc transformarea reacţiei emofionale într-un mijloc de acţiune asupra oamenilor din anturaj. Trecerea de la o perioadă la următoarea are loc prin crizele dezvoltării. teoriile nativiste etc. Zazzo considera că copilul trece calea de la sesizarea izolată a sa pînă Ia generalizarea şi evidenţierea imaginii proprii în cuvînt datorită însuşirii lmbajului.

Şi ambele aceste ştiinţe au dat dovadă de neputinţă în rezolvarea acelei probleme. Prima perioadă (începînd cu vîrsta de 4 ani) se caracterizează printr-o graţie în comportare. după părerea lui Wallon. care transforma particularul firesc în cheia conştiinţei umane. după H. Copilul este mai mult orientat la mediul extern. practic s-a îndepărtat de psihologie. Wallon. El a vorbit referindu-se la cîteva probleme. incă fiind student al facultăţii de drept a Universităţii din Moscova (concomitent el îşi făcea studiile la facultatea de istorie şi filologie a universităţi! «A. In ianuarie 1924 L. ce anume din textul operei provoacă cutare sau cutare emoţii. El şi-a dedicat toată viaţa încercării de a introduce metoda istorică în acest domeniu complicat al ştiinţei. introducerea metodei istorice în psihologie era considerată ceva străin. crezînd în mod naiv că studierea ştiinţifică a omului este renunţarea fa studierea specificului omenesc. Vîgotski şi-a început activitatea. d. Datorită capacităţilor excepţionale şi studiilor profunde. Poziţiile de bază ale psihologilor parizieni sînt dezvoltate în continuare de către elevii lui R. dar care de fapt a absorbit şi psihologia sovietică. sesizarea pe sine ca subiect al acţiunilor proprii determină începerea unei noi etape a dezvoltării copilului. Evidenţierea «Eu»-Iui propriu din lumea înconjurătoare. cînd el este admirat de omul matur. Era timpul cînd psihologii. atunci materialismul vulgar. în fiecare dintre ele problema care-1 frămtnta pe cercetător («asociaţia» la unii. Vîgotski se transferă la Moscova şi-şi începe munca ia Institutul psihologic. de a o realiza intr-o serie de cercetări experimentale concrete şi a încercat să revadă tot materialul cules în legătură cu această idee —cu ideea dezvoltării istorice a conştiinţei umane. care socotea drept obiect al studiului său descrierea conştiinţei umane. a copilului şi pedagogică. Vîgotski a participat la congresul ÍI al psiiioneuroiogilor din toată Rusia. După această perioadă liniştită urmează o nouă criză în dezvoltare. care abia îşi începuse existenţa. mai aîes. adică problema privind analiza psihologiei cititorului. psihologia copiilor anomali. la rîndul său. Activitatea ştiinţifică el a început-o. de formele vii ale conştiinţei umane. «structura perceperii»—la alţii) se transforma într-un curent aparte. Insă copilul este orientat tot timpul la atitudinea omului matur faţă de sine. creşterea independentei în comportare. în istorie (conducea în oraşul natal Gomei cercul de istorie pentru elevele claselor superioare de la gimnaziu). nebazîndu-se în lucru pe acea activitate reală. In acest timp are loc compararea permanentă a sa cu alţi oameni. pato. problema influenţei psihologice a artei. în domeniul economiei i>oliiice (lua cuvîntul la seminarele de economie politică de la Universitatea din Moscova) ş. Anume aşa era situaţia în psihologie cînd şi-a început activitatea sa L. determinînd un întreg sistem al psihologiei. Copilul devine pentru sine obiect de cercetare. care acordă o atenţie deosebită etapelor timpurii ale formării personalităţii. Această criza s-a soldat cu două psihologii: ştiinţa idealistă despre conştiinţă şi ştiinţa naturalistă despre comportare. Invitaţia a fost acceptata. de parcă el s-a acomodat bine la acest mediu. Apogeul creaţiei în acest domeniu a devenit analiza cunoscută a lui «Hamlet». pe care copilul îi admiră. In decursul acestor ani copilul deprinde multe situaţii şi relaţii sociale. care caracterizează copilul in joc şi învăţare. ocupă de ştiinţă constă în trecerea simplă a legilor. care ar putea găsi locul corespunzător tuturor realizărilor ştiinţifice in sistemul unic al psihologiei ştiinţifice. După această primă fază negativă urmează faza pozitivă a personalismului.înconjurătoare (sfîrşitul primului an de viaţă) şi a doua — delimitarea acţiunilor proprii de corpul său (anul doi de viaţă). care se ocupau cu probleme variate.Kornilov. Referatul lui «Melodica cercetărilor reilexologice şi psihologice» I-a impresionat foarte mult pe K. Şaneavski»). ta Occident. ceea ce-i permite copilului să aprecieze personalităţile altor oameni. Vîgotski era preocupat de faptul în ce mod cititorul percepea opera literară. care. tn următoarea perioadă (7—14 ani) procesul dezvoltării personalităţii. în ştiin(a despre comportarea omului. locul principal pentru el în acea peripadă îl constituia ştiinţă literaturii. neînţeles.şi neuropsihologia — în toate domeniile acestea el a adus un curent nou. Copilul ofensează oamenii din jur numai din cauză că el vrea să simtă independenţa proprie. cît şi în toată lumea. de formele concrete ale activităţii omeneşti. Vîgotskl — fondatorul şcolii sovietice de psihologie Numele eminentului savant-psiholog Lev Vîgotskii (1896—1934) e bine cunoscut atît în Rusia. Vîgotski putea să activeze cu ncelaşi succes în cîteva direcţii concomitent: în domeniul teatrologiei (el scria recenzii teatrale ilustre). Era timpul. care. se subîmparte în două perioade. Imitarea reprezintă Ia această vîrsta o dorinţă de a se substitui pe sine cu a IU oameni. însuşind experienţa socială. Era timpul. O importantă deosebită pentru toată activitatea lut a 3Vuto şi începutul studierii filosof iei. m. Psihologia artei. Anume acest moment e considerat începutul activităţii lui Vîgotski în domeniul psihologiei (1924—19£4). în care L. criză ce s-a manifestat. Vîgotski n-ar ti adus o contribuţie importantă. Cu toată varietatea intereselor umanitare ale tînărului Vîgotski. care 1-a şi invitai pe Vîgotski să lucreze la institutul psihologic. Este vorba despre desfăşurarea unei crize în dezvoltare (ea e cunoscută în psihologie ca criza de la 3 ani — «Eu singur»). de fapt. Şi numai în situaţiile. adultul în viaţă şi lucru. au început să vorbească în limbi diferite şi au încetat de a se mai înţelege şi cînd tot mai mult şi mai mult se actualiza necesitatea unei sinteze vaste. că conştiinţa omului în general nu poate [i exemplu de cercetări ştiinţifice şi că rolul psihologului ce se. oricare om în acele raporturi reale ale realităţii sociale. care au devenit iniţiate pentru dezvoltarea ei de mai departe şi au determinat în mare măsură starea actuală a ştiinţei. care începe odată cu maturizarea sexuală. este numită personalism. era inapt de a da lămurire apariţiei şi dezvoltării lui. In anii studenţiei a început familiarizarea lui cu filosofía marxistă. El se admiră pe sine însuşi. < Cînd L. Vîgotski şi anume el de la bun început a simţit că trebuie sa scoată ştiinţa din impas. Lev Vîgotski Iară îndoială. şi în anul 1924 L. In această perioadă (1913—1917) interesele lui aveau un caracter umanitar bine exprimat. Acea perioadă se caracteriza printr-o criza adîncă în ştiinţa psihologică. care unora le pot servi drept cheie a legilor constituirii şi dezvoltării conştiinţei lor. cînd toii erau pasionaţi de încercările materialiste naive de a crea psihologia ca o ştiinţă naturalistă. Pentru toate aceste lucrări era caracteristică o orientare psihologică. L. Zazzo. care pare astăzi primordială — problema analizei ştiinţifice a structurii celor mai complicate şi mai concrete forme ale activităţii reale omeneşti. psihologia generală. S. Vîgotski încerca să trateze obiectiv această problemă psihologică complicată încă de la început. a. cînd în Occident psihologia se divizase într-un şir de şcoli. care a avut loc în oraşul Lenin grad (azi — Sankt-Peterburg). Dacă idealismul în psihologie. să propună unele metode ale anali- 102 61 . Perioada dată (3—6—7 ani) începe cu desfăşurarea unui şir de conflicte. o fetişiza şi. Nu există aproape nici un domeniu al ştiinţei psihologice. ocupă un loc aparte în istoria psihologiei sovietice. care a încercat să exprime comportarea omului în termeni fiziologici şi fizici. § 3. în perioada a doua este caracteristică dorinţa copilului de a-i imita pe <il|ii. elaborate în fizică şi fiziologie. de fapt. pare cu mult mai sărac. O importanţă mare în această perioadă au colectivele de copii. să înlăture barierele care despart psihologia de viaţa reală. Anume el a pus acele baze. care determină formarea personalităţii. copilul se admiră şi singur pe sine. considerîndu-se ca condiţiile sociale sînt ceva exterior faja de relaţiile umane.

în faţa căreia vor apărea fenomenele complicate ale vieţii psihice a omului. Problemele care au apărut în domeniul psihologiei artelor şt imposibilitatea rezolvării lor la nivelul ştiinţei psihologice a anilor 20 produs o trecere inevitabilă a Iui Vîgotski la studierea psihologiei ştiinţifice. de care sufereau curentele obiective în psihologie. psihotehnicii. N. iar apoi să caute calea spre vindecarea ei. înaintau ca declaraţie pentru formarea psihologiei materialiste a artei. re-actologia. desigur că este o ştiinţă concretă. în realitate n-o studia. care a avut un rol enorm in istoria psihologiei sovietice. Ce-i drept. Le-ontiev şi A. conform ei. Vigotski se consideră finisarea şi susţinerea tezei ştiinţifice pe tema «Psihologia artei» în anul 1925 Ia Moscova. Ca moment central al operei el evidenţiază pe bună dreptate contradicţiile interne ale structurii ei.e. Unele din ideile expuse în aceste lucrări se întîlnesKî şi în alte lucrări ale Iui. Pe de o parte. Acea psihologic obiectivă. După esenţă psihologia «nouă» nu adaugă un conţinut bogat la analiza conştiinţei în psihologia «veche». el înţelegea clar necesitatea elaborării unei psihologii noi.ntru Vf£ctski această problemă apărea altfel. Luria. Ideea lui Vîgotski e clară — elaborarea bazelor teoretico-meto-dologice ale psihologiei marxiste a activităţii practice. in aceea că ea prima a ajuns la analiza psihologică a activităţii practice de muncă a omului. putea să apară numai pe baza marxismului. Conştiinţa trebuia studiată în alt fel. care are o importanţă esenţială în activitatea vitală a omului. uneori vădită. ■Finalul acestei perioade a activităţii lui L. Zaporojet. Ideile. Anume în acei ani se formează şcoală psihologică a lui Vîgotski. Vî'gotski a putut vedea în problema conştiinţei nu numai aspectul metodelor concrete. de muncă a omului pe baza poziţiilor marxiste. acum s. Psihologia «nouă». ca problemă a psihologiei comportării» a formulat problema despre necesitatea studierii concret- psihologice a conştiinţei ca o realitate concretpsihologică. înainte de toate. Venind în psihologie. iar alteori — ascunsă. care trebuie să fie examinată concret şi analizată. L. Puţin mai tîrziu la ei au aderat L. adică să se înceapă de la fundamentul ei filosofic. care a fost expusă în «Capitalul». cit în problematica ei generală.. 179 102 62 . care apar la citirea acestei opere. Faptul constă în aceea că această problemă era tratată ca una metodică. pentru K. Morozova. Acestor scopuri sînt consacrate lucrările teoretice timpurii ale lui Vîgotski: referatul «Metodie'a cercetării reflexologice şi psihologice» (1924). Conştiinţa trebuie privita nu ca o scenă. ci. Nu putea fi vor-ha . dar la rezolvarea ei făceau compromis cu psihologia «veche» (poziţia lui Kornilov). El a fost primul. Iar pe de altă parte. ale psihologiei marxiste. Vîgotski rezolvă două probleme — face o analiză obiectivă a textului operei artistice şi analiza obiectiv-materialistă a emoţiilor umane. Vîgotski s-a pomenit într-o situaţie deosebită în comparaţie cu majoritatea psihologilor. Vorbind despre formarea psihologiei marxiste. ca elaborarea teoriei ei filosofico-metodologice de «nivel mediu». inclusiv în cele de mai tîrziu. provocate de aceste contradicţii. L. Dar încercarea de a face o analiză obiectivă a emoţiilor umane. în rezultatele şi sarcinile concrete. Mai departe el vedea o problemă concretă — cum să combine metodele introspective ale psihologiei vechi cu metodele obiective ale psihologiei noi. Psihologia «veche» vedea problema primordială în studierea conştiinţei şi. Vîgotski trebuia să evidenţieze clar simptomete bolii. deoarece el a ajuns la aceste concluzii de sine stătător. Această formulare a problemei părea paradoxală. arată el. incluzînd conştiinţa. care deja în anul 1925 în articolul «Conştiinţa. piatra de temelie a viitoarei clădiri a ştiinţei psiholo-" gice.zei faptului obiectiv — textului operei artistice şi abia după aceea să treacă la perceperea lui de către spectator. avînd tendinţa să alăture la ea cu ajutorul conjuncţiei «şi» tezele principale ale materialismului dialectic. Kornilov studierea conştiinţei înseamnă întoarcerea într-o formă atenuată la psihologia subiectiv-empirică. o nici o întoarcere Ia psihologia «veche». L. problema filosofico-metodologică de o importanţă colosală. reflexologia). unde este dat exemplu cum pe baza tezelor generale ale materialismului dialectic poate fi elaborată metodologia unei ştiinţe concrete. decît o făceau reprezentanţii psihologiei . Tot în lucrările din anii 1925—1927 Vîgotski a făcut încercarea de a trasa calea concretă a formării bazei teoretico-metodolo-gice a psihologiei marxiste. R. obiective. ea nici nu putea să aibă succes la acel nivel al dezvoltării ştiinţei psihologice). Acum apare posibilitatea asimilării organice a acestor fapte. nevăzînd metode noi la studierea conştiinţei. dar nu a transformării teoriei într-un conglomerat eclectic al diferitelor metodici. Vîgotski a putut vedea greşeala principală a majorităţii psihologilor anilor 20. . In cazul unei astfel de abordări apărea perspectiva tratării materialiste a conştiinţei şi se schiţau scopuri concrete. la care ne-am oprit mai sus. nu ca «stăpînul comun al funcţiilor psihice» (punctul de vedere al psihologiei tradiţionale). Principalul lor neajuns consta în simplitatea fenomenelor psihice. tendinţa spre reducţionismul fiziologic şi în incapacitatea descrierii adecvate a manifestării superioare a psihicului— conştiinţei omului. cu toate că nu înţelegea încă importanţa acestor probleme pentru ştiinţa psihologică. anume pentru Vîgotski cu interesul lui faţă de emoţiile superioare omeneşti. ce apărea datorită perceperii operei artistice. Aşadar. Vigotski primul dintre psihologii sovietici a evidenţiat aşa o etapă importantă a formării psihologiei marxiste. şi anume ei porneau de la o teorie psihologică concretă. şi în mod deosebit erau intolerabile neajunsurile curentelor obiective. dar şi psihologia «veche» subiectiv-empirică. luc-rînd asupra psihologiei artelor. care existau real în psihologia mondială şi sovietică în anii 20 (behaviorismul. care în 1916 la analiza lui «Hamlet» au fost expuse «în şoaptă». care îşi puneau în faţă aceeaşi problemă. De aceea fără o restructurare a fundamentului psihologiei nu pot fi luate rezultatele ei gata şi îmbinate eu tezele materialismului dialectic. care ignora problema conştiinţei. care au fost căpătate de către cercetătorii ce se aflau pe poziţii teoretice diferite. care se declara o ştiinţă a conştiinţei. Această combinare el a numit-o «sinteză». Astfel de idei nu puteau sa nu atragă atenţia tineretului talentat asupra lui Vîgotski. El a făcut o declaraţie îndrăzneaţă pentru timpul acela: că nu numai psihologia «nouă»—behaviorismul. Trebuie menţionat specificul poziţiei Iui Vîgotski. dar nu declarative.conştiinţei. articolul «Conştiinţa ca problemă a psihologiei comportării» (1925) şi o mare lucrare istoricoteoretică «Sensul istoric al crizei psihologice» (1926—1927). Diferenţa era pur apreciativă. Psihologia marxistă' anume că trebuie construită. a suferit eşec (de fapt. Slavina. Bojovicî. unde evoluează funcţiile psihice. Şi abia după ce este elaborată baza metodologică a ştiinţei pot fi examinate faptele concrete. S. fapte şi ipoteze. Pentru rezolvarea acestei probleme Vîgotski propune să apelăm la un exemplu clasic — economia politică marxistă. L. Spre deosebire de alţi psihologi ai anilor 20. Anume în acest domeniu sînt ascunse legităţile principale şi punctele iniţiale ale vieţii psihice umane. într-adevăr o studia. De exemplu. Levina. Tot în acei anî au participat activ Ia cercetările efectuate sub iza Orice teorie psihologică are o bază filosofică. Reprezentanţii «noii» psihologii apreciau problema conştiinţei ca neimportantă şi o ignorau sau o apreciau ca importantă. Despre caracterul principial greşit al acestei abordări Vîgotski a scris în lucrarea «Sensul istoric al crizei psihologice». . A. ci ca o realitate psihologică. In anul 1924 primii lui colaboratori au fost A. el adăuga că aici lucru! constă nu atît în psihotehnică ca atare cu metodicile ei. Şi în orice situafie această teorie este determinată de fundamentul ei filosofic. El sublinia că rolul de frunte în dezvoltarea ştiinţei psihologice îi revine anume psihologiei muncii. Psihologia. apela la problema psihologiei «vechi».

în funcţie de faptul la ce urmări aduceau ele. a. o astfel de divizare a fost o realizare importantă a ştiinţei psihologice. In ipoteza despre mijlocirea funcţiilor psihice erau incluse. ontogenética şi în patologie (observarea procesului descompunerii acestor funcţii la bolnavi). Apreciind sensul analogiei dintre muncă şi procesele psihice. claritatea ' deosebirii calitative dintre funcţiile psihice superioare şi cele inferioare evidenţia slăbiciunea acestor abordări. Conform ideii lut Vîgotski. Dar unele direcţii (teoria asociationistă. iar al doilea — «nivelul proceselor» culturale"*. Anume în acea perioadă au fost elaborate bazele teoriei cultural-isto-rice a dezvoltării psihicului. totuşi. avea sens numai datorită faptului. Acum tremurul se micşora şi el într-adevăr începea să meargă succesiv călcînd pe foi. Ca rezultat. Acestea sînt două proiecţii ale uner idei — ideea mijlocirii proceselor psihice. negau metodele exacte în psihologie. precum şi Institutul experimental de defectologie. 1 din Moscova. Vîgotski. la care putea să tindă psihologia. La fel trebuie diferenţiate două niveluri ale activităţii practice: primul — «mîna goală».conducerea lut L. internat în clinica «L. înzestrată cu instrumentare şi mijloace auxiliare. Pentru ei ţelul. care se formau pe baza funcţiilor psihice elementare. d. a devenit tema principală a cercetărilor lui Vîgotski şi a colaboratorilor săi. lu. manuscris). Mai departe el a început să studieze procesul mijlocirii funcţiilor psihice cu mijloace-stimuli. Baze pentru lucrul lui Vîgotski şi colaboratorii lui au fost. în procesele psihice ale omului trebuie diferenţiate două niveluri: primul este raţiunea. şi opunerea acestora celor două niveluri ale proceselor psihice. propunea o rezolvare nouă a problemei relaţiilor dintre funcţiile psihice superioare şi cele elementare. Reacţia iniţială a pacientului este mijlocită de această categorie. de aceea Vîgotski le numea mijloace-stimuli. be-haviorismu!) pierdeau deosebirea calitativă dintre funcţiile superioare şi cele elementare cînd încercau să le transfere în limba lor. Anume o aşa abordare era organic legată cu ipoteza mijlocirii proceselor psihice cu instrumentare. pusa Ia dispoziţia sa: al doilea — raţiunea (proces psihic). Funcţiile psihice elementare inferioare el le lega cu faza naturală. E important de menţionat că integralitatea şi istorismul la Vîgotski în principiu sînt inseparabile. lămurind aceste experienţe. memoria mecanică. După aceasta în faţa lui pe podea se aranjau foi albe şi rugămintea era repetată. Locul principal în teoria lui l-au ocupat cercetările on-togenetice. care nu-s în stare să provoace un comportament adecvat al pacientului. L. Procesul „cultural" e procesul „natural" mijlocit de instrumentare psihice specifice şi mijloace auxiliare. psihologii acestei orientări nu puteau găsi legătura dintre funcţiile psihice superioare şi cele inferioare. «Studiul dezvoltării culturale a copilului normal» (1929.era rugat să meargă. Cînd bolnavul. care a fost înaintată de Vîgotski. Răspunsul al aceste întrebări trebuie să-1 deie orice teorie—într-o formă sau alta. «Problema dezvoltării culturale a copilului» (1928). O importantă mare pentru Vîgotski aveau şi con-taciele ştiinţifice cu clinica bolilor nervoase a Institutului de medicină nr. împreună cu A. Perioada activităţii ştiinţifice a lui Vîgotski şi a colaboratorilor lui în anii 1927—1931 a fost excepţională după plinătatea conţinutului şi importanţei pentru istoria psihologiei sovietice. precum şi legătura dintre ele (funcţiile superioare apar pe baza celor inferioare). I. întrebarea esenţială devine cea despre instrumentarele psihologice: ce reprezintă ele şt care este mecanismul mijlocirii? De Ia bun început. «Instrumentarul şi semnul în dezvoltarea copilului» (1930). fără încercări de a le include în reţeaua relaţiilor cauzale. Insă după aceea apărea un şir de întrebări despre faptul. conştientizarea etc. a. pornind de la alţi parametri (inteligenţa. Tezele ei principale sînt expuse în lucrările lui Vîgotski: «Metoda experimentală în psihologie» (1928). atenţia involuntară etc). După cum se ştie. Aici se deschidea perspectiva abordării integral-materialiste şi obiective la analiza psihicului. din contra. deci şi necesitatea studierii lor prin metoda istorică. L. Aşa . ci la analiza activităţii de muncă. particularităţile funcţiilor psihice superioare erau lămurite prin prezenţa «instrumentarelor psihice». caracterul voluntar ş. considerau ■deosebirea calitativă a funcţiilor superioare şi elementare ca fapt de bază. Zankov. cînd a apărut ideea mijlocirii. al doilea — mîna înzestrată cu instrumentare şi mijloace auxiliare. că înseşi funcţiile psihice erau privite ca o formaţiune integrală cu o structură interioară complicată. superioare ca formaţiuni istorice. în ce relaţii se află funcţiile superioare şi cele inferioare. «Gîndirea şi limbajul». aceste concepţii ale lui trebuie să fie privite nu de (a sine. Studierea istoriei privind formarea funcţiilor psihice superioare în ontogeneză. «Studiu la istoria comportării» (1930. înţeleasă de pe poziţii dialectice. elementele abordării integral-istorice. propuse de Vîgotski. Ideea fundamentală a Iui Vîgolski despre aceea. Apoi cu Vîgotski an început să lucreze elevii lui din Leningrad—O. Institutul Psihologic de pe lingă Universitatea din Moscova. Prima categorie sînt ordinele verbale. J. Luria). Ipoteza. la primul rînd. Şi. în sfîrşit. Vigotski şt L. Şif ş.) psihologii divizau toate funcţiile psihice în superioare (memoria logică. Elkonin. aten (i3 voluntară etc. deschis în lumea exterioară. Atunci în ajutor îi vine a doua categorie de stţ-inuli—foile albe de hîrtie. Anume categoria a doua de stimuli are rolul de mijloc de dirijare a comportării. Vîgotski vedea trei căi posibile de cercetare istorică a formării funcţiilor psihice superioare: filogenetică. R. tn domeniul funcţiilor psihice Vîgotski a numit primul nivel «procesele „naturale"». fondat de Vîgotski. concret ipoteza «instrumentarelor psihologice» în două domenii ale funcţiilor psihice? Anume răspunsul la această întrebare a arătat pe cît ipoteza lui Vîgotski e legitimă şt rodnică penlru ştiinţa psihologică. că funcţiile ' psihice sînt mijlocite de «instrumentare psihice» specifice. O astfel de abordare lămurea într-un mod nou deosebirea calitativă a funcţiilor psihice superioare şi elementare (ea consta în mijlocirea funcţiilor superioare cu «instrumentare»). «culturale». mijlocite de instrumentarele psihologice. m. Totodată. Perîtrte Vîgotski determinantele dezvoltării psihice a omului sînt activitatea de lucru şi cea obiectuală. el răspundea numai prin intensificarea tremurului şi nu putea merge. Solovlov ş. ce asigură existenţa unor aşa calităţi specifice ale funcţiilor psihice superioare ca spontaneitatea. Rossolimo». era inclusă necesitatea tratării funcţiilor psihice culturale. Pentru Vîgotski în ideea lui despre mijlocirea funcţiilor psihice naturale cu «instrumentarele psihologice» specifice. Pe primul loc ei situau integralitatea structurii şi carac : terul util (ra(ional) al proceselor psihice. In corespundere cu opiniile sale principate Vîgotski a apelat nu Ia cercetarea fenomenelor psihice. în tezele referatului «Metoda instrumentală în psihologie» (1930) Vîgotski în calitate de exemple ale 102 63 . care se înţelegea ca un sistem structural complicat. Ele erau evidenţiate clar şi aduse la un sfîrşit logic de însuşi Vîgotski în aşa lucrări ca «Isforîa dezvoltării funcţiilor psihice superioare». L. Dar ce dădea. Saharov. 'Direcţiile opuse (psihologia înţelegerii). La o astfel de formulare a problemei. «Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare» (1930—1931) şi în alte lucrări. Istorismul lui e încercarea de a aplica metoda istorică marxistă. E. Intre timp. era înţelegerea legăturilor ce existau între fenomenele psihice. Kotelova. care acoperea evenimentele lumii fizice reale. Vîgotski a rlustrato pe baza exemplului pacientului-parchinsonic. a. Psihologii acestei orientări negau posibilitatea lămuririi cauzalităţii fenomenelor psihice. implicit. şirul de mijloace-stimuli se mărea permanent. Ca atare. adică să le divizeze in componente elementare. «Rădăcinile genetice ale gîndirii şi limbajului» (1929). «Metoda experimentală în psihologie» (1930).) şi inferioare (gîndirea imaginativă. Paşkovskaia. ci în contextul premiselor şi dezvoltării de mai departe a teoriei Iui. iar cele superioare — cu faza proceselor psihice de mijlocire. spunea că In fata bolnavului stau două categorii de slimuli.

Ei vedeau în ele doar o metodă tehnică pentru memorizare. pentru a mări numărul cifrelor memorate. Totodată. d. In articolul «Problema dezvoltării culturale a copilului» (1928) Vîgotski-descrie amănunţit acest proces pe baza exemplului experienţelor cu memorizarea cuvintelor. m. O importanţă principială la studierea procesului mijlocirii a avut-o metoda istorico-genetică a luî Vîgotski. Unu psihologi (J. Ipoteza mijlocirii funcţiilor psihice în îmbinare cu metoda isto-ricogenetică deschidea în faţa lui Vîgotski noi perspective în cercetări. Pentru Vîgotski conştiinţa se formează în procesul interiorizării — nu există nici b conştiinţă initial asocială. care ştiau prea bine despre aceasta (există şf un termen — «mnemotehnica»).. în sfîrşit. în procesul mijlocirii. structura lui se perfecţiona (de exemplu. ca şi legătura A^B.şi fi-logeneză. au o importanţă primordială pentru orice funcţie psihică. aceea că ele toate au fost create de omenire în mod artificial şi prezintă elemente ale culturii (de aici şi denumirea teoriei lui Vîgotski — «cultural-istorică»). Pe iîngă aceasta. Funcţia psihică este mijlocită din interior şi dispare necesitatea mijlocului-stimul exterior {faţă de omul concret). Pentru a descoperi sensul fundamental al acestor fapte. nici ontogenetlc. In aceste experienţe şi-a găsit confirmare ipoteza fundamentală a lui L. volumul atenţiei. In primul articol el scrie: «La memorarea naturală se formează o legătură directă asociativă A—B între slimulii A şi B. Ea consta în aceea că procesele gîndirii verbale se examinau Ia omul adult şi psihologii le descompuneau în părţile lor componente. descoperite de Vîgotski. curînd au adus la rezultate noi şi neaşteptate. Watson) formulau concluzia că gîndirea se reduce la limbajul intern. în articolele «Metoda obiectuală în psihologie» şî «Problema dezvoltării culturale a copilului» el o examinează pe baza proceselor de memorare. despre experienţele lui A. are loc înrădăcinarea mijlocului-stimul în interior. are o importantă aplicativă. Vîgotski. Nimeni n-a putut vedea nici cheia pentru descoperirea legităţilor fundamentale ale vieţii psihice. nici Binet şi nici alţi psihologi. colaborării sociale (P. fiecare din ete este tot un proces convenţional reflectoric. nu Ie puteau interpreta în mod cuvenit. Pentru a înţelege corect această Idee a lui Vîgotski. Apoi psihologii încercau. Totodată. hărţile. apoi la etapa a doua copilul singur alegea tabloul corespunzător (orientarea instrumentarului spre sine). nici filo-genetic. obiectual este înlocuirea unei legături A— iB cu două: A—X şi X— >B. Pe parcursul experimentului la atenţie ipoteza mijlocirii a cunoscut încă o confirmare— structura proceselor atenţiei de asemenea se perfecţiona datorită instrumentarelor psihologice. Şcoala franceză înţelegea interiorizarea în aşa mod că la conştiinţa individuală existentă iniţial şi iniţial asocială se'altoiau unele forme ale conştiinţei sociale (E. E cunoscut faptul că gîndirea e strîns legată cu limbajul. Dürkheim) sau în ea se introduc elementele activităţii exterioare -sociale. Aşadar. mecanismele mnemotehnice. care erau cercetate amănunţit de şcoala psihologică franceză. In aşa fel. la calea cercetărilor istorico-gen etice. care. însă.mijloacelor-stimuli (instrumentarele psihologice) numeşte limbajul. atunci Vîgotski trebuia sa treacă la rezolvarea problemei conştiinţei de pe poziţia metodei istorico-genetice. adică devin la om mijloace de dirijare a proceselor psihice personale. Procesele memorării apăreau pentru el numai ca modele. permite de a evidenţia unitatea universală nouă şi adecvată a structurii funcţiilor psihice? Daca aceasta e aşa. după tipul îmbinării părţilor de sine stătătoare ale procesului întrun act unic. care păstrează în sine proprietăţile de bază ale funcţiilor psihice. a. simbolica algebrică. 1925). unde între stimul şi reacţie se introduce a treia componentă intermediară de mijlocire — mijlocul-stimul sau instrumentarul psihologic. diferite forme de calcul. Ce are totuşi comun acest şir? In primul rînd. Programul de mai departe al cercetărilor lui Vîgotski şi colaboratorilor săi s-a referit la controlul ipotezei mijlocirii pe baza exemplului a unei aşa funcţii psihologice fundamentale. Insă. în acest domeniu existau două puncte de vedere: afirmarea coincidenţei complete sau a diferenţei complete a gîndirii şi limbajului. Aici apărea. Vîgotski de la bun început n-a fost de acord cu metoda acestor şcoli. la memorarea mnemotehnică artificială a aceleiaşi impresii cu ajutorul instrumentarului psihologic X. Vîgotski şi această şcoală. în cel mai bun caz. artificial. procesul psihic. diferite semne convenţionale ş. propusă de Vîgotski. se schimbă însuşi. Aici pe baza materialului concret s-a descoperit puterea enormă a acestei metode. apoi atenţia («Dezvoltarea funcţiilor superioare In copilărie». Janet). Astfel. care au fost desfăşurate cu 'copiii de către el şi colaboratorii săi. aşa cum a lăcut-o Vîgotski. Aici el găsea acele două neajunsuri principale ale psihologiei: analiza pe elemente şi antiistorismul. Astfel. trebuie să avem în vedere următoarele. Aceste cercetări. la memorie inevitabil adera gîndirea. Patosul ideii luî Vîgotski constă în aceea. nu-şi puneauîntrebarea despre dezvoltarea acestei funcţii psihice în onto. desenele tehnice. însă. cum este gîndirea. însă pe altă cale». după cum spunea Vîgotski. Faptele. logica interioară de dezvoltare a teoriei l-a adus pC Vîgotski la problemele interiorizării. Binet în ceea ce priveşte memorarea. Această abordare îi permitea să evidenţieze unitatea de bază a vieţii psihice. In articolul său «Problema dezvoltării culturale a copilului» se pomeneşte. după tipul însuşirii structurii (principiului) mijlocirii (acesta e cel mai desăvârşit tip). L. adică dispărea necesitatea folosirii tabloului. schemele. cu schema cu trei componente. de exemplu. Un anumit răspuns la întrebarea despre relaţia dintre gîndire şi limbaj putea fi dat numai pe baza cercetărilor istorico-genetice. studiind. are un rol enorm în memoria logică. ce domina în anii 20. scrisul. toate mijloacele-stimuli sau instrumentarele psihologice initial erau orientate în afară. pe baza memoriei senzoriale se forma memoria logică). Pentru o astfel de abordare psihologia acumulase material real. de exemplu. să-şi închipuie legătura dintre una şi alta ca o dependenţa exterioară mecanică între două procese diferite («Gîndirea şi limbajul»). De aceea schema propusă are un sens universal. Mijlocirea acestor poziţii ducea la apariţia multitudinii de teorii. Acest proces de la început şi pin* la sfîrşit Vîgotski îl numea «cercul complet al dezvoltării cultural-istorice a funcţiei psihice». Aici este vorba despre înlocuirea schemei de analiză cu două componente. apărea întrebarea hotărîtoare: oare într-adevăr ipoteza mijlocirii. Mai tîrziu. Watson îşi închipuia ontogeneza gîn-dirii in felul următor: vorbirea cu voce tare — şoapta — vorbirea înternă. conform ipotezei Iui.. fn aceste experienţe în calitate de mijloace-stimuli erau folosite tablourile. diagramele. în anii 20 o viziune nouă asupra acestor probleme au adus cercetările lui V. Dacă la prima etapă experimentatorul trebuia să arate tablourile copilului. Procesele mijlocirii. la partener. operele de arta. Dar există o diferenţă principială în înţelegerea interiorizării de către L. Pe de o 102 64 . care duc la acelaşi rezultat. o idee de-a lui Vîgotski despre aceea că. In acest articol Vîgotski a proiectat cîteva variante posibile de înrădăcinare în interior: după tipul schimbului simplu al stimulilor exteriori cu cei interiori. Insă cercetările şcolii din Würzburg de la începutul secolului 20 au arătat că gîndirea şi limbajul nu coincid. un fapt nou. trebuie să (rnem cont de faptul că cercetările se făceau cu oameni maturi şi cercetătorii. în loc de legătura directă A—B se formează altele două noi A—X şî X—B. Abia apoi instrumentarele psihologice se orientează spre sine. Modele pentru control au fost la început memoria. iar la a treia avea loc înrădăcinarea în interior. Köhler. Datorită mijlocirii ou instrumentare psihologice. care. In aşa fel. Dar la început trebuia controlată această ipoteză generală. că numai schema cu trei componente este acea unitate minimală de analiză. această idee a devenit punctul de pornire al viziunii lui despre sistemele psihologice. Şi. trebuia de ajuns. au fost cunoscute parţial şi mai înainte de ştiinţa psihologică. cu ajutorul cărora s-a ajuns la concluzia că persoana supusă experimentării foloseşte anumite procedee.

Cercetările. însă dincolo de ele se află procedee diferite de lucru. operaţii intelectuale diferite. de aceea copiii trec de la o particularitate la alta. adică fără ideea triunghiului. iar după moartea acestuia (1928) au fost continuate de Vîgotski împreună cu Iu. exterioară a copilului.servi ca bază pentru includerea obiectului în complex. Generalizarea complexă are cîteva forme diferite. dar conform tipului procesului care duce la generalizare —. după părerea lui Vîgotski. Aici rolul cuvîntului e cu totul altul decît la nivelul complexelor. El apare ca o desemnare familială a obiectelor. daca într-adevăr cuvîntul e acel mijloc. se interiorizează. în sensul «care avea semnificaţie»: Trebuie să menţionăm că de problema rolului semnelor în viaţa psihică umană Vîgostki se interesa încă pînă a începe să se ocupe de psihologia ştiinţifică. iar la finele cercetării datorită metodei istorico-genetice. care are o anumită importanţă. Aici prin semn de asemenea se înţelege simbolul. A treia etapă e însăşi noţiunea. propusă la începutul secolului de către N. Astfel. la a treia ş. este cea mai răspîndită şi prevalează asupra altora şi deseori e o formă exclusivă a gîndirii complexe a copilului la vîrsta preşcolară («Cercetări psihologice alese»). Pe parcursul experienţelor Vîgotski a arătat convingător că vorbirea egocentrică la început e socială. In procesul apariţiei complexului aceste legături ca bază a grupării se schimbă permanent. In contextul întregii teorii a lui Vîgotski e însemnată descoperirea faptului că importanţa cuvintelor-semne se schimbă în ontogeneză. Conform particularităţilor exterioare ale generalizării făcute de copil aceasta e noţiunea. ca şi în cercetările altor funcţii psihice. Paradoxul descoperirii lui Vîgotski constă în aceea că el singur în lucrul asupra noţiunilor mergea pe linia dezvoltării generalizărilor. De acum în cartea «Psihologia artei» el scria. bazată pe impresii întîmplătoare. care mijloceşte gîndirea la etapa sa timpurie (sub etapă timpurie a gîndirii el avea în vedere activitatea practică). au arătat că noţiunile (împreună ou. Pe de altă parte. Legătura acestui intelect obi : ectual cu gîndirea umană (în special. esenţa problemei în plan filogenetic. a. Aceste date au permis de . ce el numea intelect obiectual. Insă un control mai riguros această ipoteză 1-a trecut pe baza materialului cercetărilor la formarea Ia copii a unui astfel de produs al gîndirii verbale. La această etapă copiii nu pot examina o particularitate anumită sau dependenţa obiectelor în afara unei situaţii concrete. Problema constă în faptul de a controla. O astfel de grupare. Obiectul concret intră în complex ca o unitate reală cu toate particularităţile sale reale integrante. era instabilă. între ele nu există ierarhie.' Ţinînd cont de aceste fapte şi în corespundere cu logica generală a "concepţiei sale. mărimea etc. în care aceste obiecte manifestă o multitudine de particularităţi ce se intersectează reciproc. Această cercetare a dat un şir de rezultate importante şi a pus un şir de probleme. ci se transformă în vorbire internă. orice legătură poate . ea este un mijloc important al gîndirii. au fost începute în~ anul 1927 de către Vîgotski şi colaboratorul său L. au început să fie numite semne. care mijloceşte procesul generalizării şi formării noţiunilor la copii. care porneau de la situaţia concretă. Aşadar. Totodată. după Vîgotski. Vîgotski a ajuns la concluzia că limbajul este instrumentarul psihologic. cum e generalizarea. m. La formarea unei astfel de generalizări rolul primordial îl are semnul verbal. El putea fi privii ca o treaptă. au ajuns Ia concluzia că nu există legătură între intelectul obiectual şi germenii vorbirii la maimuţe. Cînd sînt evidenţiate particularităţile abstracte şi elementele diverse sînt abstractizate de situaţia concretă. Dar cel mai interesant era faptul că Köhler şi alţi cercetători. care precedă ■ filogenetic gîndirea umană. ca mijloc de îndreptare a atenţiei asupra particularităţii corespunzătoare. Pentru cercetarea proceselor generalizării Vîgotski şi Saharov au elaborat o variantă nouă a metodicii stimulării duble. Toate particularităţile sînt egale ca importanţă funcţională. unite după o particularitate pe calea abstractizării. Copilul grupa figurile ţinînd cont de particularităţi întîmplătoare. păstrînd între ele ca element comun numai faptul că se dezvăluie printr-o anumită operaţie practică unică. pentru studierea noţiunilor. care apare din activitatea practică. în care ele sînt date în experienţă — acesta e primul stadiu al formării noţiunii. mij-loacele-stimuli au arătat o altă direcţie— ele s-au transformat în purtători ai anumitor sensuri. formă şi culoare. care are deja această idee. care apare in activitatea obiectuală. Paşkovskaia în anii 1928—90. ca mijloc de abstractizare. a arătat necorespunderea psihologică a acestei direcţii. Rolul hotărîtor la formarea noţiunii îl are cuvîntul. se schimbă funcţia lor de la desemnarea familială pînă la mijloacele de abstractizare. despre care este vorba. copilul poate liber să aleagă şi să grupeze toate triunghiurile neţinînd cont de culoarea lor. Aici iarăşi 1 a fost confirmată ipoteza lui Vîgotski: gîndirea. fără o evidenţiere a unor însuşiri esenţiale ale acestor figuri ca geometrice. care s-au efectuat după metodica stimulării duble. la cimpanzeu au fost descoperite unele analogii ale vorbirii umane. este mijlocită de limbaj. Un loc deosebit între complexe îl ocupă forma—pseudonoţiu-nea. Cercetările se bazau pe schema principială. că emoţiîTe umane sînt provocate de anumite semne şi scopul lui este de a trece la analiza emoţiilor pe baza analizei acestor semne. rezultă că conform produsului pseudo-noţiunea şi noţiunea coincid. Insă analiza specială arată că această grupare a fost făcută de copil pe baza sesizării vizuale a particularităţilor concrete caracteristice «triunghiurilor». Pe parcursul experimentului s-a descoperit un rezultat neprevăzut. ele şi sensul cuvintelor) în dezvoltarea lor trec prin cîteva etape. raportul obiectual rămîne momentul indiscutabil al lămuririi 102 65 . a arătat. In aşa fel. grupate conform unei particularităţi anumite. La această etapă cuvîntul pentru copil nu are importanţă esenţială. însă conform legăturilor reale. care. A doua etapă o constituie complexele. Desigur. Pentru prima dată această problemă a fost abordată de el încă în anii cînd se ocupa de domeniul psihologiei artei. Kotelova şi E. Prima etapă (vîrsta preşcolară mică) este etapa sincretelor. instrumentar psihologic. care prezenta varianta metodicii cuvintelor artificiale. care a îndreptat cercetările în altă direcţie. de cuvînt. E important faptul că metodica stimulării duble din" nou s-a adeverit. care se deosebesc una de alta după mărime. însăşi noţiunea apare atunci. numai de-ar exista ea. Asemănarea lor constă în faptul că copilul grupează obiectele. la început a fost lucrul (activitatea practică). pierd conturul lor. Aceasta era. el a descoperit la maimuţe ceea. se ajungea la conclu- m zia că rădăcinile genetice ale gîndirii şi limbajului uman erau diferite şi numai la o etapă anumită se intersectau. Cuvîntul «semn» Vîgotski a început să-1 folosească. Ea nu dispare. instrumentarele psihologice. care au controlat experienţele lui. Totodată. Gîndirea verbală se formează pe parcursul interiorizării activităţii.a schimba terminologia cercetării — instrumentarele psihologice sau mijloace-le-stimuli.parte. Ea se formează pe baza alegerii grupei de obiecte. Intrucît o astfel de grupare poate fi făcută de omul. Ach. In lata persoanei supuse experimentării se punea sarcina de a generaliza pe grupuri particularităţile unui şir de figuri geometrice cu trei dimensiuni. Ca urmare a acestei mijlociri se formează gîndirea verbală. cu toate că pe baza experienţei senzoriale. cînd un şir de particularităţi abstractizate din nou se sintetizează. care erau folosite în experiment. cu cea verbală) părea posibilă. Cercetările. Saharov. Deci. care a fost mijlocita de cuvînf. S-a dovedit că pentru subiectul supus experimentării sarcina generalizării figurilor cu ajutorul mijloacelorstimuli se transformă în altă sarcină— să descopere sensul acestor mijloace-stimuli pe baza alegerii figurilor geometrice.acesta e complex. Rolul categoriei a doua de stimuli — mij-loacele-stimuli trebuiau să Ie îndeplinească cuvintele artificiale fără sens. d. că semnul şi în procesele generalizării apare ca mijloc de mijlocire (rolul lui la diferite etape se schimbă).

referatul «Problema dezvoltării şi dezintegrării funcţiilor psihice superioare» (1934). pînă la care se poate ridica generalizarea. Problema localizării funcţiilor psihice superioare a apărut într-o nouă viziune. «Principiile educării copiilor cu deficienţe fizice». dezvoltă o porţiune anumită netrecută de copil a dezvoltării. aflate în zona dezvoltării apropiate». Astfel. ca o categorie interpsihică. Acestea sînt «generalizările ghidului». Calea formării noţiunii ştiinţifice. La problema localizării 1 apărea o abordare nouă — dinamică şi_ isţori-co-genetică. Multe idei referitoare la această problemă se conţin şi în lucrările mai timpurii ale lui Vîgotski. puse încă la început şi elaborate căile de rezolvare a noilor probleme. a trata noţiunea de pe alte poziţii. El nu numai a făcut mult pentru defectologie — el a răsturnat-o şi a pus-o de pe cap pe picioare.. forma cu ele o continuitate. este opusă celei cotidiene. In timpul cela Vîgotski n-a putut cerceta acest proces pînă la sfîrşit. la început — social. Şiif. însă cea mai mare realizare ştiinţifică a fost prezentarea experimentală a deosebirii psihologice a proceselor formării noţiunilor cotidiene şi ştiinţifice. care au fost evidenţiate în experienţele descrise mai sus. Datorită acestui fapt la copil se formează o atitudine deosebită faţă de obiect. «In structura superioară.). se formează sistema lor. Atunci instruirea «trezeşte la viaţă un şir întreg de funcţii. Semnul e un anumit simbol convenţional. cît şi potenţial.. de (la situaţia concretă. aflate la stadiul maturizării. tezele «Psihologia şi învăţătura despre localizarea funcţiilor psihice» (1934). Noţiunile cotidiene într-adevăr se dezvoltă spontan. Acesta e gradul superior. Analiza acestui fapt I-a adus la concluzia că gradul asimilării noţiunilor cotidiene indică nivelul dezvoltării actuale a copilului. în două planuri.. Pînă la Vîgotski în centrul atenţiei defectologilor era defectul organic: orbirea. manuscrisul nefinişat «învăţătura lui Spinoza şi Descartes despre pasiunile în lumina psihoneuroiogiei contemporane» (1934). atunci începem să înţelegem că instruirea poate într-adevăr să aibă un rol enorm şi decisiv în dezvoltarea intelectuală a copilului». Ia procesele memoriei logice participă nu numai memoria. gradul superior al dezvoltării a însăşi noţiunii. Pe parcursul cercetării el a constatat faptul. a reuşit să arate cum are loc formarea sistemelor psihologice în procesul mijlocirii cu semne a funcţiilor psihice elementare. atenţia ş. L. După ce ipoteza mijlocirii funcţiilor psihice a fost controlată la formarea diferitelor funcţii psihice (gîndirea... De aceea teoria lui psihologică n-o putem considera terminată. iar gradul asimilării noţiunilor ştiinţifice — zona dezvoltării apropiate a copilului. închipuirea despre sistemele psihologice î^a permis lui L. Vîgotski s-a reîntors la problema iniţială — problema conştiinţei. cînd copilul de la bun început înţelege mai bine însăşi noţiunea de-cît obiectul ei. Vîgotski să traseze ieşirea din criză localizaţională. Folosirea acestei noţiuni avea o întrebuinţare practică directă la realizarea sarcinilor de diagnosticare a dezvoltării intelectuale a copilului. la ce copilul e capabil de sine stătător şi ceea. cînd puteau fi formulate primele răspunsuri la întrebările. Noţiunile ştiinţifice sînt asimilate în conştiinţa copilului în procesul învăţării. spontane. care merge. abstractizarea după particularitatea reală cunoscută. după cum a fost stabilit în cercetările lui J. Totuşi.. «Principiile educării sociale a copiilor surdomuţi». Acest lucru L. după cum spunea Vîgostki. le apropia conţinutul generalizării care era la baza lor. la ce el e capabil cu ajutorul învăţătorului.. Meritul lui Vîgotski constă în faptul că el. cum trebuia coordonată dezvoltarea la copii a noţiunilor cotidiene şi ştiinţifice? Vîgotski lega această întrebare cu o problemă mult mai largă a instruirii şi dezvoltării. după cum a arătat Vîgotski. apare de două ori. din contra. memoria. In procesul interiorizării se formează conştiinţa umană... Momentul determinant al acestei dezvoltări este semnul. dar el nu trebuie confundat cu caracterul concret situativ. a. Introducerea noţiunii de «zonă apropiata a dezvoltării» este meritul enorm al lui Vîgotski în psihologie şi pedagogie. care putea fi desfăşurată de acum atît la nivel actual. de exemplu. care punea accent pe aceea cum se formează sistemul psihologic corespunzător. psihologilor le era cunoscut că. întîi între oameni. La începutul anilor 30 în înţelegerea de către Vîgotski a procesului interiorizării a survenit o schimbare adîncă. apoi — psihologic.. care-i permite să redea în ea ceea ce este inaccesibil noţiunilor empirice. mai ales în lucrarea «Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare» şi în referatul «Despre sistemele psihologice» (1930). întregul funcţional determinant sau centrul întregului proces este semnul şi procedeur folosirii lui». influenţează asupra zonelor inferioare ale creierului («Psihologia şi învăţătura despre localizarea funcţiilor psihice»). esenţialul. Vîgotski nu 1-a finisat —el a fost întrerupt de moartea sa. Pentru a ajunge la gradul superior al noţiunii. Acest principiu. ci şi gîndirea.. trebuia a se porni de la alt principiu al generalizării. Deci. iar leziunea aceleiaşi zone la vîrsta matură. Şi anume el a atras atenţia la faptul că aici e important 102 66 . ci pe linia cercetării cazurilor patologice — descompunerii sistemelor psihologice (de exemplu. că dezvoltarea noţiunilor ştiinţifice are loc mai repede decît dezvoltarea celor spontane. Cuvîntu] este semnul universal. cum studiam noi mai înainte (aceasta a fost greşeala noastră). după ce au fost create metode corespunzătoare noi ale cercetării psihologice. unele contururi generale ale teoriei conştiinţei au fost schiţate şi prezintă un interes enorm. cînd ea merge înaintea dezvoltării». a devenit iniţial. 'Deci. folosirea metodei istorico-genetice la materialul leziunilor locale ale creierului. care au fost necunoscute la etapa precedentă» («Despre sistemele psihologice»). cît se schimbă şi se modifică relaţiile. A venit timpul. ca categorie intrapsihică» («Istoria dezvoltării funcţiilor psihice superioare»). In anii 1924—1925 au fost editate lucrările Ia defectologie — articolele şi referatele «In legătură cu psihologia şi pedagogia de-fectologiei copilului». Chiar şi gradul superior al generalizării situaţiei concrete nu este. Aici se stabileşte dependenţa dintre noţiuni. Pentru a înţelege această teorie sînt extrem de importante lucrările lui «Gîndirea şi limbajul». apar grupări noi. la ce concluzii principale a ajuns Vîgotski? Funcţiile psihice se dezvoltă pe parcursul dezvoltării psihice a omenirii. care are o importanţă anumită. Aceste noţiuni sînt spontane. După cum spunea Vîgotski în lucrarea sa «Gîndirea şi limbajul». se formează la copil altfel. Aceasta e calea de la abstract la concret. «Despre şcoala educaţiei». nu atît structura lor. E imposibil de a nu menţiona ceea ce a făcut Vîgotski pentru defectotogie. Vîgotski. pentru dezvoltarea unei ramuri noi a ştiinţei — neuropsihologia. Insă calea cercetării trecea aici nu pe linia ontogenezei şi filogenezei. lecţia «Jocul şi rolul lui în dezvoltarea psihică a copilului» (1933). apoi. «Instruirea numai atunci e bună. Noţiunea dezvăluită în aşa mod cu toată abstractizarea şi devierea sa era înrudită cu pseudonoţiunea şi complexul. legăturile funcţiilor între ele. «Dar dacă noţiunile ştiinţifice. Noţiunea de sistem psihologic s-a dovedit a fi destul de rodnică în teoria lui Vîgotski. Interiorizarea este legea fundamentală a dezvoltării funcţiilor psihice superioare în ontogeneză şi filogeneză: «Funcţia superioară în dezvoltarea culturală. iar. Apoi are loc conştientizarea de către copil a activităţii de gîndire personale. Noţiunile ştiinţifice. Vîgotski separa două forme de noţiuni: cotidiene şi ştiin(ifice. In aşa fel. Noţiunile cotidiene şi sînt acele noţiuni. Aici Vîgotski a descoperit o legitate importantă: leziunea unei zone anumite a scoarţei cerebrale în copilărie influenţează asupra dezvoltării zonelor superioare suprastructurate ale scoarţei. aceasta e «generalizarea lucrurilor». scria L. pe baza metodei istoricogenetice. Acest fapt s-a evidenţiat deja pe parcursul experienţelor la dezvoltarea memoriei mijlocite («Problema dezvoltării culturale a copilului»). surzenia. Funcţia psihică superioară se formează pe baza celei elementare şi este mij-t locită de semne în procesul interiorizării. totuşi. Despre aceasta el vorbea astfel: «In procesul dezvoltării se schimbă nu atît funcţiile. în cazul leziunilor locale ale creierului).materialiste a noţiunii. zona dezvoltării apropiate caracterizează deosebirea dintre ceea.

provocată de resimţirea intensificată a catastrofismului existenţei. IDEILE UNEI POSIBILE EVOLUŢII PSIHICE A OMULUI «Dacă este vreun fucru despre xare ls-ar putea spune: «Iată ceva nou». unei serioase transformări. Dar cel mai important nu constă în aceasta: «. Una din cauzele care a făcut ca ştiinţa contemporană să renunţe la «întreg» în favoarea «părţii» cu toate contradicţiile tndisolubile ce decurg din aceasta. serioase contradicţii. însă. care a reuşit divizarea în sfere a lumii înconjurătoare. accentuînd necesitatea depăşirii acesteia. fiind de o importanţă deosebită pentru disciplinele umanitare. conştiinţa Iui. In prezentul capitol vor fi analizate doar cîteva teorii şi concepţii. Şi dacă totul se prezintă astfel. dar şi din sfera cercetărilor ştiinţifice propriu-zise. iar ştiinţa ca formă intelectuală specifică de cunoaştere nu prezintă o excepţie. dacă nu ar trăi prin forţele acelei lumi a noumenelor. Această idee pare simplă şi de Ia sine înţeleasă. Rezultatul. este supus în secolul XX. au fost justificate. memoriei logice. Senzaţia unui gol spiritual. aceasta. cît şi sentimentele religioase. formarea noţiunilor ş. a fost supusă. aplanarea cărora necesită o concepţie unitară despre lume. în concepţia ştiinţifică a adevărului. apoi în conştiinţa contemporană principala problemă devine anume sintetizarea tuturor posibilităţilor de cunoaştere. caracterizată de o formă activă a atitudinii de orientare socială. unor grele încercări. aceasta s-a manifestat prin substituirea contemplării sacre interioare cu orientarea pronunţat exterioară a cunoaşterii. Legalizarea ştiinţei ca fenomen autonom duce în mod inevitabil la trasarea propriilor scopuri şi sarcini.nu atît defectul. ştiinţa. P. inspiraţiile mistice în realitatea lumii înconjurătoare. Defectul organic duce la imposibilitatea sau la dificultatea maximală a însuşirii culturii de către copil. s-au pomenit a fi eliminate din sfera emoţiilor personale ale individului. a. pentru a cita oară. care să cuprindă organic toate antinomiile. îl constituie faptul că stările religioase şi mistice proprii omului. Florenski menţiona că lumea. «Psihologia izotericuluh Optimismul impetuos al cunoaşterii ştiinţifice. punînd în umbră alte forme de activitate spirituala a oamenilor. se descoperă posibilităţile «nelimitate» ale conştiinţei raţionale. în al doilea rind. XIX o trăsătură caracteristică a dezvoltării ştiinţei. cu cît mai mult se adînceşte ştiinţa în cercetări. Această conştientizare a acuităţii contradicţiilor ce sfîşie realitatea este un rezultat al pierderii sensului existentei omului contemporan. sociale şi culturale. Această cunoaştere inspirată. rezultatele căreia au constituit dezvoltarea deosebită a elementului raţional în cunoaştere. ceea ce a atras după sine pierderea sensului de existenţă individuală. De exemplu. Cauzele procesului amintit reprezintă tema acestui capitol. Crearea unei imagini integrale asupra lumii rămîne a fi visul sacru al procesului de cunoaştere. atît de necesare studierii propriei problematici. iar pe de altă parte este lipsit de integritate şi se limitează în năzuinţele sale doar la problemele vieţii pămînteşti. Osho. a favorizat diminuarea importanţei viziunii unitare asupra lumii. scrisul. caracteristică civilizaţiilor trecute. doar numai pe baza unei astfel de însuşiri se pot forma funcţiile psihice superioare umane. Omul este produsul final al evoluţiei inconştiente. caracterizată mai ales prin reducţionismul şi diferenţierea cunoaşterii. s-ar pulveriza în contradicţii.)»_ Pentru aceste mijloace interne «trebuie creată aceeaşi tehnică a căilor indirecte. cît faptul că acest defect îi încurcă copilului să însuşească cultura. trebuie dezvoltată intens activitatea copilului în lume. Fantasticele realizări ale cunoaşterii umane tăinuieşc. experienţa socială a omului. care posedă pe de o parte inestimabile adîncimi şi posibilităţi. dacă la etapele iniţiale de constituire a ştiinţei conservatismul şi originalitatea. cu atît mai clară apare neliniştea. automat de evoluţie. Astfel.trebuie de educat nu orbul. surzilor. Acest fenomen a fost apreciat de unii gînditori. etice şi morale. amestecarea tuturor sistemeTor comportării. atingînd culmile atotputerniciei ei externe. a. ar putea aduce omenirea în pragul autodistrugerii. regenerarea legăturilor obşteşti. dar anume aşa procedează de cele mai dese ori defectologiil Desigur.. Defectul ochiului sau al urechii înseamnă mai întîi de toate decăderea funcţiilor sociale importante. pentru evoluţia istorică a ştiinţei din sec. dar o astfel de viziune asupra cunoaşterii este împărtăşită de mulţi filosofi şi psihologi ai contemporaneităţii.. care pentru fiecare individ în parte e echivalentă cu pierderea integralităţii şi armoniei sale interioare dă naştere la noi căutări de metode netradiţionale. copilul. Ca fenomen istoric. Jung 1-a definit drept o degradare a omenirii contemporane. în procesul istoric european. . există «tehnica pedagogică». dar. însă în realitate ea a fost o revoluţie în defectologie. Eminentul filosof rus A. în primul rînd. care există şi în dezvoltarea mijloacelor exterioare ale comportării culturale». care reprezintă calea izolării acesteia de sistemul cunoaşterii unitare. în special pentru psihologie. ştiinţa a cucerit un loc aparte în ierarhia de valori ale civilizaţiei moderne. care-1 lasă pe bolnav fără hrană normală. surzii ş. calculul) sau «pe linia perfecţionării interne a funcţiilor psihice (elaborarea atenţiei voluntare. demult lucrul acela '•era si în veacurile di' naintea noastră». la căile metodologice specifice de realizare a lor şi. Referitor Ia psihicul uman. s-a dovedit a fi procesul de secularizare a ştiinţei. Orbul sau surdul e acelaşi om şi «principiul şi mecanismul psihologic de educaţie sînt în acest caz aceleaşi ca şi la copilul normal». extrem de important pentru noi.10 tOdată cu omul se '(încheie procesul firesc. şi care intr-o mare măsură îi determină universul lui interior. Tragedia umană ia amploare în adîncimile disociate ale propriului «Eu» şi se manifestă în resimţirea^ singurătăţii şi ostilităţii faţă de lume şi faţă de propria existentă lipsită de un rost suprem al vieţii. ca lipsite de valoare concretă. 102 67 . Ideea alternativei a devenit încă în sec. Cu omul începe evoluţia conştientizată». XVI—XIX. Presentimentul apropiatelor cataclisme globale şi legătura lor directă cu ştiinţa contemporană poate fi caracterizat sub două aspecte: în primul rtnd. «Antinomiile scindează întreaga noastră fiinţă. A educa orbul şi surdul — înseamnă a educa orbia şi surzia şi a transforma pedagogia deficienţei copilului în pedagogie defectivă». E alt lucru dacă o vom face cu ajutorul mijloacelor exterioare ale culturii (limbajul.1. mijloacele şi metodele de lucru cu orbii. «E rău ace] medic. dar şi parte componentă indispensabilă a procesului intelectual de cunoaştere. lansate drept alternative ale ştiinţei oficiale despre psihologie. cu cit mai grandioase par victoriile sale. întreaga viaţă ticăloasă. Universul lăuntric al omului. copiilor cu reţineri în dezvoltarea psihică constă în încadrarea lor în comunicare şi în activitatea de muncă colectivă. în centrul atenţiei investigaţiilor umanitare contemporane s-a pomenit problema spiritului uman. Capitolul ţ/7. bazînduse numai pe mixtură şi pastile». în cazul izolării depline de valorile religioase. aceasta incluzînd organic în sine atît propriile explorări intelectuale. Dar. personalitatea lui. . este sortit unei chinuitoare conştientizări a contradicţiilor indisolubile. Ecleziastul. Conţinutul de bază al educaţiei orbilor. Peste tot şi întotdeauna — contradicţii».

deoarece teoriile vizate sînt elaborate nu pe baza conformării ortodoxale a propriilor origini.. matematicii. Trebuie să existe real. Din acest postulat derivă presupunerea că. In teoria sa Teilhard de Chardin îl personifică în acest simbol pe Dumnezeu. ce a semnalat baza progresului de mai departe.Pierzînd percepţia lumii ca un tot întreg. a demonstrat prin aceasta ideea sa despre supraştiinta viitorului.. ci o constatare a catastrofei spirituale. unitatea spirituală a omenirii îi va deschide cale acesteia spre punctul suprem. inclusiv psihologia. ce presupunea şi alte forme ale vieţii. Sartre în cartea sa «Existenţă şi neant» scria: «Ameţelile la marginea prâpastiei mă alarmează nu pentru că m-aş teme să nu mă prăbuşesc în ea. după părerea lui Teilhard de Chardin. De aici. stările parapsihice etc. iar sub aspect psihologic cercetarea procesului de pătrundere a noilor sale stadii ca stări neobişnuite ale psihicii omului. Ştiinţa contemporană se apropie tot mai mult de înţelegerea obiectivă a importanţei esenţei spirituale la om. filosoful şi teologul Pierre Teilhard de Chardin (1891—1955). conţinutul'căreia se rezumă la faptul că nu există în actuala descompunere a sufletului o trăire a sinelui ca substanţa». în adîncurile sale a atins adevăruri expuse încă. autocunoaş-tere reală. Trebuie reţinut. Ele nu pot fi măcar supuse unei contopiri nici în gînd. oricît de ocolită ar fi vrut să pară. aceasta nu e o născocire a psihologilor. dar viaţa ră-mine a fi lipsită de scop. şi această singurătate în faţa propriului «Eu». întreaga sa activitate. de procesele ce se desfăşoară în cadrul lumii fenomenelor. sinteza diverselor forme ale cunoaşterii umane. fără sentimentul egalităţii cu el. Frumuseţea e inertă şi visătoare. emoţiile religioase şi mistice. lansată de fizicianul teoretician Dyson. Alternativa anunţată anterior şi despre care se va vorbi in continuare se caracterizează prin unele particularităţi. teoretic. trasarea noilor căi de evoluţie ulterioară a omului în plan psihic şi spiritual. stările mistice. Nu e exclus ca aşa-mimitul extaz. amenmţîridu-mă cu anumite schimbări dinafară. Se schimbă «stările» psihice. E extrem de mare influenţa. în special fenomenele extfasenzoriale. ce-i cauzează individului chinurile contemplării abisului propriului univers lăuntric. care ar putea fi considerat drept un act al vieţii spirituale. dar tot ea îmi nelinişteşte gîndul la propria-mi reacţie»-' . în pragul căreia s-a pomenit omenirea. utilitarismul — faimosul idol din zilele noastre —e in-solent şi crud. religioase. varietatea unitară a conştiinţei. paleontologul. a fost descrisă de filosoful danez S. scopurile şi direcţiile ei fiind studiate în raport cu poziţia creştinătăţii. printre care ar putea ti enunţate convenţional două idei principale: 1. cînd omul a început să sesizeze pierderea propriului suflet. bazată pe tradiţiile culturale şi religioase. Iată de ce viaţa.de antici. toate calităţile sale individuale sînt antrenate în realizarea scopului dumnezeiesc. Aprecierile mai sus citate pot părea cititorului de astăzi categorice. decît în nemărginire?. Evoluţia. capacităţile «supraomeneşti» de mobilizare a rezervelor organismului. «Poate oare universul — se întreabă savantul — să se încheie altundeva. o sumă de asociaţii. Realizările superioare ale acestei etape a procesului continuu de evoluţie sînt gîndirea. printre altele. «omul e în stare să depăşească dimensiunile sale spaţiale şi temporale. cutărei sau cutărei şcoli antice. stabilindu-şi posibilele căi de dezvoltare. ipoteza dimensiunilor specifice. «viata». proprie întregit materii. Acesta şi este «punctul Omega». La această împrejurare se referea Jung cînd spunea că psihologia s-a conturat ca ştiinţă doar atunci. Aceste fenomene au fost precizate în terminologia ştiinţifică contemporană prin termenii de: «fenomene extreme ale realităţii» sau «realitate a neverosimilului». încetează de a mai exista ca fenomen însufleţit. ci o. Omul niciodată nu va reuşi să depăşească omul. binele e plin de rigurozitate. Această senzaţie de părăsire. Situaţia poate provoca frică. In toate epocile cunoaşterea umană a fost inspirată de vastitatea învăţăturilor antice. care ar putea să coordoneze toate domeniile cunoaşterii. Cu acest gînd este de acord şi P. ceva extraomenesc. biologiei şi altor discipline ale ştiinţelor naturale au lansat. Teoriile umanitare care vor fi cercetate mai jos le-am putea atribui. pe care o au ideile acestui strălucit gînditor asupra tuturor sferelor de cunoaştere umană ale contemporaneităţii. For(a interioară divină a creştinismului e capabilă să deschidă calea spre inspiraţie a personalităţii. dacă ea este o psihologie inertă: de bună seamă. omul rămîne singur în faţa absolutului. să fie cazuri de adîncire în întregul universal». adică la momentul cînd psihologia abia îşi croia calea spre recunoaşterea ei în calitate de disciplină ştiinţifică fundamentală. dragostea. contopindu-se in «punctul Omega». Fiecare epocă. conştientă a omului se poate realiza pe deplin doar într-o religiozitate liberă. ultimele cercetări fundamentale în domeniul fizicii. Argumentarea ştiinţifică a acestui fenomen se bazează pe studierea omului ca o totalitate de diverse forme ale vieţii. Calea raţiunii. fragmentată. Totodată. şi în mod creator se include în procesul de formare a'noosferei. In cartea sa «Fenomenul uman» evoluţia Universului este examinată ca un şir de etape consecutive: «antevia-ţă». ci pe baza revalorificării lor creatoare. Ştiinţele umanitare contemporane. independentă a evoluţiei. «gîndirea» şi «supraviaţă». independent de oameni. Ideea de bază a activităţii Jui Teilhard de Chardin este teoria evoluţiei.-P. Unu] dintre iluştrii reprezentanţi ai ştiinţei creştine este savantul francez. Astfel. dar şi sintetizarea activă a diverselor forme ale cunoaşterii. însă. . distrugînd irevocabil legătura cu Universul. lipsită de un început unitar. argumentînd continuitatea unităţii. oamenii din timpurile noastre nu au suflet. «Ieşind din sfera «fenomenului». ■Natura umană divizată. care face posibilă înţelegerea esenţei şi perspectivele dezvoltării psihicului uman. îşi are continuitate în substanţa religioasă. deţinute de realitate. în fata propriei alegeri îl îngrijorează şi îl îngrozeşte. cînd afirmă următoarele: «Priviţi cum au dispărut începuturile vieţii lăuntrice: lucrurile sfinte. gata să se declanşeze. cînd omenirea va culmina. Asemeni contopirii animalelor monocelulare în organism. Kierkegaard. alături de cea apărută evolu tiv pe baza existentei macromoleculelor proteice şi acizilor nucleici. La etapa «gîndire» are loc apariţia omului. legătura atît de caracteristică generaţiilor anterioare. Dacă spiritului îi este negată substanţialitatea. Zilele sînt urmate de zile. au drept scop "nu doar confruntarea rezultatelor şi metodelor lor cu tradiţiile antice. binele nu mai formează un tot întreg. ioate eforturile crealoare ale omului. Trebuie amintită ipoteza. care condensează în sine energia psihică. rezultatele recente ale evoluţiei teoriilor ştiinţifice abordează în mod direct problematica învăţaturilor antice mistice. provocate de concentrările rezervelor p'sihofizice ale omului. «activităţile» de «Activităţi». care pînă nu demult erau defăimate ca fiind prejudecăţi oculte. Această clasificare nu e una de principiu. Acestea constituie o varietate de concepţii despre lume şi sisteme metodologice. J. 102 68 . Omul rămîne singur în faţa propriei singurătăţi. Actualele lucruri sfinte sînt timide şi se comprimă într-un ungher tăinuit al sufletului. Care-i rostul profund al psihologiei ştiinţifice. Teilhard de Chardin aşteaptă o nouă etapă de evoluţie. aceasta etapă este caracterizată. subliniind complementaritatea în raport cu alte trepte (straturi) mai adînci în ierarhia universului. izoterice. în procesul de cunoaştere. frumuseţea. transformîndu-se într-un şuvoi de stări psihice. nu este altceva decît o nouă încercare de interpretare a veşnicelor probleme ce stau în fata omenirii. Teilhard de Chardin. Ipotezele date permit conceperea realităţii ca pe un fenomen multilateral. conform fundamentării lor. Totuşi. ci pentru ca ma tem să nu mă arunc în ea. Fiind un exemplu viu de îmbinare organică a metodelor ştiinţifice cu interpretarea reh'gioasă a vieţii. personalitatea. provocîndu-i emoţii şi teamă. iar în locul acestuia — doar un şuvoi psihic. ca pe «creatorul» şi forţa propulsivă. 2. de Univers. Astfel. acest fenomen a constituit nu o criză a filosofiei ca procedeu de reflecţie. că ele au fost formulate încă la începutul acestui secol. diferite de percepţia empirică. în mare măsură. unindu-se cu sine însuşi». Florenski.

«Ea constituie categoria originară a realităţii umane. Lăsînd la o parte interesul 102 69 . ca pe un om. Caracteristice pentru individul predispus Ia monolog sînt două reacţii psihice. care tratează existenta ca dialog dintre Dumnezeu şi om. dar care. unde e nevoie doar de alinierea la «voinţa tuturor» şi unde propria responsabilitate pentru existenţa devenită prea grea este «înghiţită» de responsabilitatea colectivă. «Natura umană se percepe pe sine în mod simultan. grupările de masă ca şansă de depăşire a izolării. în interpretarea Iui Buber. Martin Bubcr (1878—1905). fiinţă şi fiinţă. A doua reacţie e colectivismul contemporan». şi ghidat de înţelegerea sa îşi va crea drum spre acest «altul». în adîncurile sale. actuala situaţie se caracterizează prin năruirea căilor de autorealizare a substanţei spirituale a individului pe calea alternativei false «ori individualismul — ori colectivismul». după' Buber. După cum se vede. ci atitudinea omului faţă de el. Acest raport de dependentă este stabilit în momentul înţelegerii. De unde şi conţinutul sferei raporturilor cu esenţele spirituale. Buber susţine că nu ar avea nimic de spus despre sine dacă nu s-ar raporta «altuia». în vederea comunicării colective în sfera lor comună. Buber afirmă că individualismul se manifestă prin conştientizarea de către individ a situaţiei date şt pnn alegerea de mai deparfe a sistemului propriei vieţi. dar dâ naştere limbii». cu expansiunea tehnico-ştiinţifică a Occidentului în acelaşi Orient. Buber atribuie acest statut dialogului «Om—om». Acest proces de pătrundere a învăţăturilor orientale a luat în zilele noastre asemenea proporţii. Singurătatea omenească nu este depăşită aici.Această poziţie. unde dialogul încetează Ia hotarul limbii. dar mai ales în sec. progres tehnico-ştiinţific ^etc. controlului». Există 3 sfere. deoarece în ambele cazuri nu putem vorbi despre prezenţa unei veritabile substanţe spirituale. ca pe sine însuşi. reprezintă calea religioasă a omenirii. neutralizării. autoritate.» Căutările intelectualilor apuseni de. a treia: viaţa cu adevărurile spirituale. e viu. Principala lucrare a lui Buber «Eu şi Tu» reprezintă interpretarea' întregii game a raporturilor umane cu Universul. ce reprezenta o sinteză a tradiţiilor Noului Testament şi celor iudaice. după cum am observat. Buber semnalează o a treia cale. Actualul individualism este prima reacţie a conştiinţei la cunoaşterea noii situaţii. sec. şi după aceasta în virtutea capacităţii existenţiale. ca şi propriul «Eu». ridicată pe un teren atît de instabil. este cea a dispariţiei spiritualităţii lumii occidentale. a fost susţinută de Teilhard de Chardin anume de pc poziţiile naturaliste. Spre deosebire de vechea tradiţie a autocunoaşterii. reduse la raţionalismul practicat pînă la absurd. inspirate între om şi mediul înconjurător. XIX. Atribuind un caracter universal acestor raporturi. la relaţiile. Colectivismul ca reacţie psihologică apare. Infruntînd interpretările eronate asupra individualismului. de unde reiese că poziţia de viaţă. Un alt gîndîtor celebru. Buber consideră că la baza individualismului stă imaginaţia. Buber lansează concepţia existenţei prin dialogul dintre «Eu» şi «Tu». La baza concepţiei sale stă aşa-numitul «personalism pluralist». ce au determinat procesul. «. în căutările sale creatoare pornea de Ia propria-i concepţie religioasă despre lume. dialogul dintre «Eu» şi cTu». Buber pune faţă în faţă lumea raporturilor «Eu» şi «Tu» şi raporturile dintre «Eu» şi «Impersonal» în care omul. In cadrul acestea relaţii distinctive pentru mediul uman are Ioc stabilirea raportului de dependenţă între. cu toate că în realitate. manipulării. sfera «între». ne vom referi. In primul caz individul se consideră personalitate. care este un bun specific al oamenilor. ce se pun în lumină odată cu pătrunderea adincă într-o «lume a altuia». perceperii de către individ a altuia. în primul rînd. momenl nu o dată subliniat de savant. In-cepînd cu sf. aceasta. în cazul tipului monologic de existenţă. şi în taină se coace cruzimea ce apare odată cu ruinarea iluziilor. om şi Univers. unde dialogul ia o formă verbală. de renaştere spirituală». cu care a fost înzestrat. Anume de aici urmează a trage concluzia a treia. numai atunci. ca stare religioasă cu adevărat intimă. Prima: viaţa şi natura. atît în ipostaza omului izgonit din natura. unde idolul poate fi substituit prin bani. nu poate oferi omului ajutor real pentru stăpî-nirea cutărei sau cutărei situaţii concrete. Avînd în vedere cele 3 sfere indicate mai sus. fiind un subiect al acţiunii şi raţiunii. în care dialogul « mut. percepe oamenii şi obiectele ce-1 înconjoară drept obiecte şi lucruri lipsite de individualitate. Veriga de bază a concepţiei lui Buber o constituie raportul. Creştinismul.» Această învingere. Fără a recunoaşte singurătatea sau comunitatea ca factori decisivi ai existenţei umane. ori-cît de paradoxal ar părea. destinate folosirii utilitare. dar nemarcată printr-o noţiune a lor.. este înlocuit prin diverse manifestări de religiozitate exteriorizată. Aceste raporturi iau caracter de monolog pentru subiect şi-1 duc pe acesta la izolare şi singurătate. In calitate de alternativă reală a aşa-numitei «a treia soluţie». XX. care asemeni tuturor complicărilor. frica de moarte e neîntemeiată acolo. odată cu năruirea individualismului. Intr-un mediu categoric.in care ideea determină realitatea la voia individului». în care apare lumea dialogului. Raportul «între» este facultatea individului de a se îndrepta spre mediul înconjurător cu toate vigorile spirituale. deprecierii. «Şi. imprimă un impuls notărilor deschiderii dp perspective pentru viata Universului. Creştinismul e o realitate. exploatării. «Colectivizarea» cu pretenţiile sale de a-1 revendica pe fiecare în parte porneşte consecvent şi sigur de la ideea reducerii. calea de pătrundere a substanţei spirituale în oameni 'şi nu năzuinţa falsă la o 'unitate socială. preocupat de problema spiritului uman. Pentru a nu se lăsa pradă disperării odată cu conştientizarea propriei singurătăţi omul «îşi găseşte refugiu în glorificarea acestei singurătăţi». şi nu din unghiul de vedere al credinciosului. «cunoaşterea căreia trebuie să ajute specia umană ca aceasta să-şi regăsească adevăratul «Eu» al personalităţii pentru a constitui o veritabilă unitate. cînd în calitate de «Tu» apare Absolutul. cînd un om solitar îl va înţelege pe altul în toată deosebirea lui. el va învinge propria-i singurătate. ea e doar înăbuşită. «Existenţa omului în colectiv nu este echivalentă cu existenta omului prin comunicarea cu un altul. Dumnezeu. tot mai caracteristice E i p a r încercările de pătrundere a tradiţiilor spirituale din culturile Orientului. naţiune. în special. sub formă de colectivism. a doua: viata şi oamenii. După Buber. In cercetările sale detaliate asupra tipurilor de relaţii dintre om şi substanţele spirituale Buber sublinia că îl preocupă nu adevărul despre Dumnezeu. El îşi are locul alături de alte realităţi ale lumii. ca şanse ale eliberării de singurătate: individualismul şi colectivismul.a pătrunde esenţa umană nu s-au limitat la originile spirituale ale civilizaţiei europene. Buber specifică trei sfere de realizare a legăturilor «Eu—Tu». ce i-o poate oferi co- m iectivul. Cu toate că relaţiile în colectiv sînt lipsite de imaginaţie ca bază şi se caracterizează printr-un grad înaintat de realism Buber vorbeşte despre caracterul iluzoriu ca substanţă a colectivismului actual. cu toate că se realizează la un nivel foarte diferit. desacralizădi tuturor relaţiilor cu ceea ce. Dar şi în această sferă. fără analogii în natură. încît unii autori' sînt dispuşi să-l compare. Descriind esenţa acestor reacţii. dialogul cu Dumnezeu viu. Nu este exclus faptul că una din cauzele substanţiale. Buber numeşte această sferă. depăşeşte limitele propriilor lor domenii. se dovedeşte a fi sporită. cit ŞL în ipostaza personalităţii izolate de ceilalţi in mijlocul mediului uman zbuciumat. prevestitoare de rău. totodată. Colectivismul contemporan este ultima barieră ridicata de om în calea întîlnîrîi cu el însuşi». Acesta presupune stabilirea de raporturi vii inalienabile. In colectiv individul nu se eliberează de singurătatea sa. în al doilea caz acesta renunţă definitiv la sine însăşi. Este înlăturată cunoaşterea despre singurătate. după intensitatea şi importanţa lui. e capacitatea de a recunoaşte şi accepta în «altul» o personalitate tot atît de personificată. dintre oameni. înainte de toate în virtutea credinţei. cea corectă». stăpî-nită de energii personale. care în adîncurile sale tinde la unitate. starea de singurătate rămîne invincibilă. Acestuia îi este caracteristică aderarea definitivă la una din organizaţiile. calităţile colectivismului in conştiinţa individului se asociază securităţii totale. care Irata chipul Iul «Eu» ca pe un obiect suficient pentru cercetare şt izolat pînă la limită de alte obiecte.

cunoaşte locul aflării lor şi ştie calităţile lor. A doua stare survine în momentul deşteptării omului. nu ţine de psihologie. «Autonom. iar şi mai des — fără a lăsa vreo urmă». scopul urmărit constituindu-1 dezvoltarea omului în conformitate cu tipul său individual. însă. oamenii se deosebesc mult de ceea ce-şi imaginează despre ei înşişi. «nedezvoltată» el nu reprezintă decît o «maşină» care reacţionează orbeşte la forţele exterioare. aşa-numita «conştiinţă obiectivă». hipertrofiat. cînd' şi-a deschis şcoala. D. care şi-a putut păstra substanţa sacră. logicii. stărilor. pe atunci tînăr intelectual rus. Autorul afirmă. In literatura de specialitate. «Tablourile. că aşa-numita stare de veghe nu este calitativ nouă faţă de somn. a organizat «Institutul de dezvoltare armonioasă a omului». se poate presupune. adică al «posibilei evoluţii». de a o plasa în scheme lo-. ia amploare pe contul firii. savanţii încearcă să pătrundă miezul tainic al şcolilor orientale. Fondatorul şi părintele spiritual al sistemului — G. ce urmează să devină obiectul autocercetării şi depăşirii ulterioare. în centrul căreia se afla aşanu-mita idee «a patra cale». suc-cesivităţii. pentru a deschide noi posibilităţi de evoluţie psihică şi spirituală a omului. Uspenski. în care omul lucrează. A doua stare diferă de somn doar printr-un grad redus de subiectivitate: «omul deja deosebeşte «Eu»-1 de ne « Eu» în contextul corpului său şi objec-tele străine de corpul său. starea de veghe (trezia). Fiind înzestrat cu calităţi de popularizator. în castelul Prie-re din Fontainebleau. unde organiza grupuri în vederea cercetării şi dezvoltării ulterioare a «sistemului» psihologic al lui Gurdjiev. Cea de-a patra stare. El se poate. Scopul unei asemenea autodezvoltări este o altă stare. Studiile asiduie de încadrare în «sistem» au durat cîţiva ani şi au încetat odată cu ruperea relaţiilor personale dintre Gurdjiev şi Uspenski. şi aceasta este extrem de important. Este suficient să amintim importanţa. dar şi învăluite de mister. din punct de vedere calitativ. omul trebuie să renunţe la gîndul că se cunoaşte. cauzele «funcţionării» corecte şi greşite. Totuşi. Uspenski accentuează că această siguranţă constituie. sau în starea pe care şi-o impune acesta. In linii generale. a propriei conştiinţe. trec prin conştiinţă. pentru a pătrunde bazele înţelepciunii antice. Prima stare şi cea inferioară. Uspenski a definitivat logic şi a dat publicităţii principalele idei ale sistemului psihologic al Iui Gurdjiev. In 1915 îl întîlneşte pe P. de raţionalism ca procedeu unic în cunoaşterea realităţii. el reprezintă doar un automat înzestrat cu o anumită rezervă de amintiri şi cu o anumită rezervă de energie». Viaţa sa de pînă la momentul apariţiei în Rusia la începutul secolului. cuprinde cîteva direcţii interdependente şi condiţionate de factorii so-cial-culturaii. deoarece el se află sub influenţa puternică a visurilor şi_ trăieşte mai mult prin visuri decît prin fapte». lipsa controlului asupra conştiinţei. De aici rezultă că cercetarea omului. se caracterizează prin lipsa scopului. Omul (în tratarea iui Uspenski) în starea sa obişnuită este ignorat în raport cu sine însuşi. utJiizîndu-se terminologia specifică şi descifrarea ei. fie imagini ale experienţei din trecut sau percepţii vagi la moment (sunetele ce străbat la omul care doarme. dar şi cu darul scrisului. lipsa unei adevărate conştiinţe de sine. dzen-budismului şi altor şcoli orientale. Primul a plecat în Franţa şi. aflarea omului în starea de «somn treaz». Aceste două stări ale conştiinţei sînt unicele. care reprezintă întreaga cunoaştere obiectivă despre sine însuşi. s-a pomenit la Londra. ce include părţile componente. Omul trebuie să fie conştient de faptul că în stare obişnuită. pentru care obiectul de studiu este omul în starea în care-1 găseşte cercetătorul. Gare datorită lui au devenit accesibile unui mare cerc de cititori. Astfel. şi care nu necesita retragerea din viata socială activă. iar mai tîrziu şi de subiectul reorganizării. necesară descrierii şi înţelegerii adecvate. lăsînd doar o urmă în memorie. reprezintă posibilităţi potenţiale pentru om de atingere a realităţii complexe ierarhic organizate. a trăsăturilor şi particularităţilor interioare. în special: lipsa unui Ego unitar şi mulţimea de «Eu»-ri ce derivă din această. dedicată elaborărilor ştiinţifice ale învăţăturii lui Gurdjiev. contractările musculare).îngust al maselor faţă de exotismul oriental. El nu-şi cunoaşte măcar adîncimile necunoaşterii sale». stabileşte raporturi. dar care. care -i 102 70 . Gurdjiev. după Gurdjiev—Uspenski. include o serie de particularităţi descrise detaliat. Stările conştiinţei. durerea uşoară. O atenţie deosebită este acordată problemei conştiinţei. în al doilea rînd. omul este o maşină deosebită. autocontrolul. conştientizînd pe deplin faptul. care a dus la atingerea. urmărind şi elaborarea unei tehnici a autodezvoltării. trebuie să amintim că «drumurile spre Răsărit» trasează adevărate curente ştiinţifice şi de studiu. principala barieră în calea atingerii adevăratei conştiinţe de sine. Uspenski specifica în lecţiile sale 4 stări posibile ale conştiinţei: somnul. aceasta e tendinţa distinctă de a raţionaliza spiritualitatea răsăriteană. din viaţa intelectuală a Europei sec. funcţiile ei de bază. Uspenski. Calea cercetătorilor occidentali spre înţelepciunea milenară. XX. ce i-o atribuie psihologia occidentală contemporană teoriei şi practicii Yoga. Gurdjiev a elaborat tehnica pătrunderii «dimensiunilor superioare» sau «cunoaşterii obiective». Această posibilă evoluţie nu este altceva de-cît necesitatea conştientă şi dorită a autodezvoltării spirituale şi intelectuale. gradelor. Pentru a dori să se transforme. ţinut de Uspenski în faţa elevilor săi în anii 1934—1940. scopul autocontrolului şi autostudierii reprezintă nu altceva. este una dintre figurile cele mai strălucite. însă. Dar nu se poate afirma că omul e conştient în această stare. Aşa-numitul «mecanicism» al omului. aşa cum este el. Una dintre numeroasele lucrări este ciclul de lecţii «Psihologia posibilei evoluţii a omului». senzaţiile fizice. despre care oamenii nu cunosc nimic.posibilitatea cunoaşterii «lucrului în sine» formulată de Kant). Aceasta este starea. sufismului. de fapt. In ceea ce priveşte conştiinţa de sine şi siguranţa oamenilor cum că le-ar trăi. este starea superioară. pe care le trăieşte omuL Celelalte două sînt posibile doar cu condiţia unei dificile activităţi interioare. structurii ei. este învăluită de o mulţime de legende şi mistificări. preocupat de problemele psihicului uman şi de studierea nivelurilor adînei ale conştiinţei. dă deţinătorului eî posibilitatea «cunoaşterii în toată plenitudinea a adevărului despre toate» (de exemplu. ce a atins una din direcţiile sufismului. voinţa şi chiar conştiinţa. gic definitivate. pur subiective. atribuindu-şi fără nici un temei calităţi ca individualitatea. I. De unde şi denumirea celei de-a doua stări — «ca în vis» sau «conştiinţa relativă». Un loc aparte în sistemul său Gurdjiev îl rezervează deosebirilor principiale dintre cele două importante caracteristici umane: «firea» şi «personalitatea». ce nu poate exista autonom şi necesită eforturi interioare conştiente de amploare din partea individului. funcţiilor şi metodelor de atingere a formelor superioare ale acesteia. idei. Ego al său. unitatea interioară. care reprezintă un produs social legat de ideile epocii. controlată în particular de către învăţător. conştiinţa de sine şi cunoaşterea obiectivă. precum şi metodelor originale de autopercepere şi autoeducare. în apropiere de Paris. pentru a ne convinge de însemnătatea Orientului pentru Occidentul setos de spiritual. problema corelaţiei acestor două categorii poate fi exprimată prin faptul că firea «înnăscută» este «înfundată» de întreg sistemul educativ. care în anumite condiţii şi la o atitudine corectă «-poate pricepe ca este o maşina» şi. In realitate. starea de somn. In continuare este descrisă detaliat schema «maşinii umane». şi psihologia care studiază omul din unghiul devenirii sale. fără a permite dezvoltarea calităţilor superioare. orienta printre ele. Această întîlnire a semnalat pentru Uspenski începuturile perceperii «şcolii» lui Gurdjiev. . este făcută o ana> liză amănunţită a acestor momente. grupuri etc. şi că apariţia sa în Europa e legată de misiunea cu care 1-a investit ocultismul oriental. Şe presupune că anii anteriori i-a petrecut în ţările Răsăritului. de clase. în timp ce personalitatea. decît manifestarea propriei firi şi dezvoltarea ei. «El nu-şi cunoaşte limitele şi propriile capacităţi. ci de mecanică. poate afla căile de depăşire a acestei situaţii. pînă la un anumit grad. rămînînd la omul matur la nivelul firfî unui copil de 6 ani. Dintre încercările serioase de acest gen din secolul nostru am putea aminti sistemul psiho-filosofic Gurdjiev — Uspenski. dar care a fost dezamăgit de metodele ştiinţei oficiale. In primul rînd. La începutul ciclului Uspenski indica deosebirea substanţială dintre cele două tipuri de psihologie: cea contemporană «ştiinţifică». «se închipuie fiinţă conştientă». ce reprezintă iluzia aflării omului în stare de trezie. cînd omul de fapt nu doarme etc.

История религии. Болезнь к смерти.: 1987.—München: 1951.— М. Л.— М.— М.—1991. А. Перспективы. Франкл В. 206 Тейар де Шарден. Казначеев В. История интроспекции // Вестник Московского университета.: 1982.: 1970. Neuchâtel. Брушлинский А. Г. Conţinutul practic al sistemului Gurdjiev—Uspenski se rezumă la faptul că. М. Психология. Леонтьев А.: 1977. А. Розен Г. А. Д. Современная буржуазная философия / Под ред.—М. Психология. Патопсихология. Философия религии К Ясперса: критический анализ. Н.— М. Ярошевский М. Крах психоанализа. Спирин Б. О самоубийстве.-—М. Хомской.: 1983. От Кьеркегора до Камю.— М. Флоренский П.: 1982. Această cale urmează să devină pentru om sarcina lui concretă şi conştientă. С. Проблемы человека. Зейгарник Б. de cei decepţionaţi şi stingheriţi de raţionalismul cotidian. BIBLIOGRAFIE Анастази А. История зарубежной психологии.— Paris: 1945. фальсификация марксизма. Соцналыю-пснхологические исследования когнитивных процессов. Уэллс Г.— Л» 2. 1989.: 1985. Кузнецов В.: 1972.: 1968. Drama psihologiei —Bucureşti: 1972. Ф.: 1980.—Париж: 1931. Словарь / Под общ. Здравоохранение и задачи ПСИХО^ОГРИ // Психологический журнал.: 1990. Л.: 1990. С. Психологическая профилактика недисциплинированного поведения учащихся / Под ред..—М.— М. до наших дней. Хрестоматия по возрастной и педагогической -психологии / Под ред. Иметь или быть? —М. В. Ф. Фейербах Л. Педагогическая психология. f f Хр£С 19№ТиЯ П° НСТОрнН 1К11ХОЛ0Гт / П°Д рвД.: 1986. Фромм Э. Современная западная философия.— № 3—4.—-M. А. Р. Г. Е. От Фрейда к Фромму. —Минск: 1988. ' Хрестоматия по патопсихологии / Под ред.. Левитин К. Тексты и комментарии / Составитель В.: 1989.—М. ред. Буржуазная философия XX века / Ред. Гиппенрейтер и др.: 1982. Д. Piajet J.: 1990. Л. Борисов В.Акцентуированные личности —Киев: 1981. И.—Минск: 1987. Аткинсон Р. В. Флоренский П.: 1982. П. Барьеры общения. Я. Сартра. S. Серебрякова Р.: 1991.—Paris: 1935.este. П.: 1973. Heidegger M. конфликты. •Сэв Люсьен.— М.14. Pavelcu V. Б.т 1991. Лурия А. alegînd în sine metodele şi căile posibilei evoluţii psihice. И. Ваканурский Г.—№ I. 1967. Продуктивное мышление. Цветаевой.—М.—Tubingen: 1957.— М. Камю —М.: 1969. Выготский.: 1982.— М. Н Леонтьева и др — М . Общая психодиагност ил а / Под ред. структурализм. Поляков Ю.т 1987.— М. М.—М .—М. : Хрестоматия по вниманию / Под ред. Кьеркегор. 1990.— Новосибирск: 1991. Заблуждающийся разум! — М.— 1984.— М. Т. Столп и утверждение истины. •Современная буржуазная философия и религия / Под ред.—Bucureşti: 1970. О В. Космопланетарный феномен человека. Психология личности. Культурно-историческая теория мышления. Я. 1972.: ■1974. А. Глобальные проблемы в общечеловеческие ценности. С. Jaspers K. А. Ю Б Гиппенрейтео я др. Избранные психологические произведения. . Избранные философские произведения. П. Гальперина и др.—М. Бурлачук — Киев: 1990. Ждан —М.—М. Избранные труды. П. эстетика Л.— М.— М. Bucureşti: 1957.: 1990. Выготский Л.—М. М.: 1984.: 1980. А. Тавризян Г. стресс. Мозг человека и психические процессы. Гиппенрейтер и др.—М.Руткевич А. Общечеловеческие корни идеализма // Философские науки — 1990.—M. Экзистенциализм. И.: 1960. Выготский Л.: 1967. Зинченко В.— 1988.—М * 1981 Хрестоматия по ощущению и восприятию / Под ред. Г.: 1976.—М. .: 1991.—М. Феномен человека.— M. Грининг Г.—М.—№ 1. Гальперина. В. Jaspers K. Я и ты. de fapt. Современная французская философия. Descartes С. Психология индивидуальных различий. Сартр Ж. Исторический очерк: от 1789 г. Фрейдизм. М.: Изд-во МГУ. Человеческая память и процесс обучения.— Минск: 1986. înţelepciunea şi iluziile filosofiei. Обухова Л.— Киев: 1989.—М.: 1990. коллегия Т. Анализ Великовский С. проза.— 1979.. Остовы нейропсихологии. Т.: 1975. А.: 1985.— № 6. Р.: 1972. Л. Критические очерки / Ред. M. Критика философских концепций М. Рубинштейн С. Иллюзия гуманизма. С. И.: 1968. В. 5. Зейгарник. Нейропсихологический анализ сознательной деятельности. Ю. — М. Архитип н символ. Кьеркегор С. Флейвелл Дж. Величковский Б.: 1968. и современная психология / Под ред. В.— 1990.— М. .— № 7.: 1986.—М. Человек в поисках смысла. XX века.: 1984.—М.. Н.— № 3. Лейбш В. Être et avoir.—М. Словарь. Ярошевский М. Теория личности в зарубежной психологии. Н. 1986. Г.: 1991. С Богомоловой —М.— М. В ма ЮНг П 11 м'. Венгер Л.—М. Ждан А.: 1992.—М. Д.: 1970.. М.— M. Леонтьев А.: 1966. Яро-тпевского. Ф.— М. Интроспекция: современное состояние проблемы // Сборник аналитических обзоров ИНИОН. Трусов В.—М. La formation du symbole chez l'enfant.—М. В.: 1985. 1974. 1977. . Леонгард К. Собрание сочинений в 6 тт. Бодалева.—М. Проблема смысла жизни. От Фрейда к Хайдеггеру: критический очерк экзистенциального психоанализа. Рубинштейн С. Бубер М.Я. Критика экзистенциальной концепции н диалектики.— М. Тексты / Под ред. Философия свободы: смысл творчества.. Развитие высших психических функций. Пиаже Ж.—В 2-х тт.—М. Проблемы общей психологии—М. Бердяев И. Сочинения. Бердяев Н. Р. Мотивация личности / Под ред.: 1990. Теплое Б. 1994.-Сер. В. Е. Мень А. Психологическое тестирование. Ж. В 2-х тт. коллегия: Л. / Под ред. Бубер М. 2 —М. Б. Ворошилов В. Величковский Б. Р. —М. Sein und Zeit. Феномен христианства.: 1982. В Я Ляудис.— 1983. Генетическая психология Жана Пиаже.: 1982. Лурия А.: 1981. Психологический этюд. Психология развивающейся личности / Под ред.обучение. /^1 Р * Д!™ современного человека // В кн.— М. А. Концепция Жана Пиаже: за и против.: 1986. В 2-х тт. Рубинштейн С. Человек и общество s немецком экзистенциализме.—Paris: 1967. П.—М. 102 71 .— М. Von Ursprund und Ziel der Geschichte. История психологии—М. Тейар де Шарден. Асмолов А.: 1982. pentru care problema capacităţilor superioare ale omului are un caracter imperios. Быховский Б.: 1977. О философской антропологии М.—Т. Д.: 1973. Discurs asupra metodei. Al Современная когнитивная психология. философских взглядов Ж. Фаркаш Ласло. Е. //Вопросы психологии.— М. Набранные психологические произведения. философская эссеистика. И. Ответственность личности за свое бытие. Кузнецова.: 1990. И. А.Rechenscnatl und Ausblick.—Л.— М. История психологии.: 1974.п. И. Митрохин и др. Зрительная память л модели переработки информации человеком // Вопросы психологии.: 1980. Н Мясищев н медицинская психология .: 1990. Найссер У. С. А. М.—Zurich: 1949. Долгов К. Выготский Л. Хомская Е.— М. . Л. Я.—1977. И.: 1971.— М.— № 12. М. Грани «несчастного сознания».. Методологические проблемы современной когнитивной психологии // Вопросы философий. Вертгеймер М. Избранные произведения. Критический очерк. Петровского и др. Ильясов — М. Г. М. I. Театр. Зарубежная феноменология и экзистенциализм. П. Psihologie. Типсина А.: 1981.Ясперса.— М. Л. Психология возможной эволюции человека. Стрельцова Г.—№ 1.—М.: 1983. Ломов Б. Французская буржуазная философия XX века. М.—М. М.—№ 6. А.: 1990. Иемчин Т. М. Р.: 1977. Бытие и ничто // Философские науки. Essai de philosophie concrète. А. Nemov R. 1990.—М.— № 4. Психология познания. Туэова Т. Ой'зерман. Л.: 1987.: 1987. Piaget 5 . Зейгарник Б. Тексты / Под ред. М. Лурия А. Ф. : 1979 Юм Д.— М. Н Проколненко и др. И.—М. Бубера // Наука н религия. Развитие и современное состояние зарубежной психологии / Под ред. Анцыферовой.— М.: 1974.: 1982.— Л. В Петровского.: 1970. В. Marcel G.: 1990.—Новосибирск: 1969. Этапы пройденного пути / Под ред.—№ 9. Восприятие и . Камю А. обл 2-х тт. adevărata autodezvoltare.: 1980.. Б. Величковский Б.: 1974. О месте психологии в ряду социальных и биологических наук //Вопросы философии —1977. Советская ассоциация гуманистической психологии // Вопросы псих о логин. Maree! G. Лурия А. Методологические и теоретические проблемы психологии. Сартр н экзистенциализм. А.—М. Хомской. Психология в XX столетни. Бунтующий человек. История и задачи гуманистической психологии // Вопросы психологии.: 1967. А. Успенский П.—М. Основы общей психологии.: 1966. Борте Э.: 1974. А. .: Изд-во МГУ. Э. В. Столнна. Познание и реальность. Психология индивидуальности.: 1955.—М.—М. Л.—Chişinău.—М. Проблемы человека во французском экзистенциализме. Современный экзистенциализм. Английские материалисты XVIII века. Зеленкова И. Зейгарник и др. el dă posibilitatea ca ele să fie acceptate de acei. Кузнецов В. Психология личности.: 1990. Асмолов А.. Классическая немецкая философия. А. Лупьян Я.— 1983. Т. Н.: 1927. 30-е —60-е гг. Нейропсихология: проблемы и перспективы развития // Вестник МГУ-М. Бодалева. Хайдеггера и К.—М. Н.—М. Брунер Дж. П.— М. Личностью ие рождаются. Габитова Р. Психоанализ н философия неофрейдизма. Лурия А.

Six études de psychologie. Teoria psihologică şi unitatea psihologiei.—Genève: 1964. 1988. Neuchâtel. Piaget J. La naissance de l'intelligence chez l'entant. 102 72 . tn Revista de psihologie. Roşea Al.— 1.Piaget J.—Paris: 1935.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->