Un om de teatru

Un om de teatru

„Sunt, se pare, un autor dramatic de avangardă”.1 În câteva cuvinte, însuşi Eugène Ionesco îşi face portretul, scutindu-ne pe noi, cititorii, de analogii şi dizertaţii fatidioase. Autorul unor piese de teatru memorabile, Cântăreaţa cheală (1950), Scaunele (1952), Rinocerii (1959), Delir în doi (1967), Macbett (1972) ş. a., Eugène Ionesco a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Temele predominante ale dramaturgului sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugene Ionesco, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionesco este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte. „Mi-am intitulat comediile anti-piese, drame comice, iar dramele mele, pseudodrame sau farse tragice, căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului este vrednică de luat în râs.”2

1 2

Eugène Ionesco, Discurs despre avangardă în Note şi contranote, editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Idem, Experienţa teatrului, în op.cit.

1

o altă vârstă a spiritului avangardist. avea să declanşeze o nouă revoluţie a dramaturgiei moderne. aparent fără o prea mare legătură între ele. alături de Samuel Beckett şi Arthur Adamov. apoi în volum. al derizoriului şi al peiorativului de factură comică. Acest ansamblu de texte. stărilor sau ideilor personajelor. concepţia ionesciană despre teatru aşa cum este el. Operele lui Ionesco au stârnit reacţii dintre cele mai diverse. reacţii polemice. Mihăilescu. deoarece starea de criza existenţială este ilustrată prin lipsa unei cauzalităţi. piesele lui Eugène Ionesco având privilegiul unor regizori şi actori de primă importanţă în teatrul francez sau londonez. ca despre o „nouă critică” sau chiar „teatrul a 2 . ca Jean Louis Barrault. Cântăreaţa cheală constituie debutul în dramaturgie al lui Eugène Ionesco fiind piesa care inaugurează teatrul absurdului şi demolează toate graniţele dramaturgiei tradiţionale. cu o plachetă de eseuri intitulată Elegii pentru fiinţe mici (1931). cuprinde. „Bilete de papagal” (1928). Eugène Ionesco este adeptul satirei.Eugène Ionesco debutează ca poet în revista lui Tudor Arghezi. publicistica lui Eugène Ionesco dintre anii 1951 – 1961: pagini de jurnal intim. Întrebările „de ce?”. fără ocolişuri şi cuvinte frumoase. devenind un adevărat artist al grotescului. Note şi contranote cuprinde. comentarii şi autocomentarii. cum se poate vedea din datarea fiecărei secvenţe. ba din contră. întrucât nu există o soluţie a faptelor. a unei vinovăţii precise. Având o înclinaţie evidentă către îndoieli şi nelinişti existenţiale. Lawrence Olivier ş.a. în structura sa mozaicală. confesiuni. dar originalitatea şi valoarea incontestabilă au triumfat. nu-şi au locul. pe care cititorul (spectatorul) are tendinta de a şi le pune. publicate în limba română la Editura Univers. neînţelegându-i la început frumuseţea. Eugène Ionesco a respins formula patetică a tragediei. Orson Welles. formula estetică proprie comediei. interviuri. de la care a preluat ilustrarea clişeelor vieţii şi stereotipiilor de limbaj. Modelele literare româneşti ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale şi Urmuz. nu se urmăreşte un răspuns previzibil. Este perioada în care. „pentru ce?”. Această perioadă a fost una extrem de fructuoasă. din perspectiva unui om care a urât teatrul. Aşadar acum se poate vorbi despre „noul teatru” absurdului”. portrete. între anii 1994 – l998 în traducerea lui Dan C. Întreaga operă dramatică a fost adunată în cinci volume de Teatru.

evidenţiază verva. 3 . Bucureşti. mai mult ca nişte reali spectatori decât ca simpli cititori. Tot în acest capitol descoperim concepţia ionesciană asupra operei teatrale. intitulat Portrete. în 15 februarie 1959. ca pentru a-i sublinia grotescul şi brutalul adevăr”3. ce trebuie să fie: 3 4 Ibidem. organizate de Institutul Internaţional de Teatru. „Studiu introductiv” în Note şi contranote. după cum . asistând. Experienţa teatrului. în alte locuri. un act de cultură transformat într-un adevărat stindard avangardist. ne dăm seama atât de factura psihologică complexă cât şi de sinceritatea autorului în raport cu sentimentele pe care teatrul le trezea în tânărul de odinioară: „însuşi spectacolul lumii mi se înfăţişa sub o formă nesfârşit de simplificată şi caricaturală. i se păreau îndreptăţite autorului de origine română. Pop. Atât universul cuprins în piesele caragialiene cât şi învinuirile aduse de acesta societăţii în care trăia. pe care o consideră o adevărată operă de artă. Este o perspectivă personală asupra unui act de cultură neînţeles la început şi. Editura Humanitas. cât şi atitudinea criticilor în faţa receptării teatrului său.”4 Aducându-ne pe meleaguri mioritice. Eugène Ionesco. Este poate o justificare a felului de a scrie teatru. unul dintre criticii care s-a străduit cel mai mult sa-i ofere lui Ionesco un statut aparte în universul dramaturgiei engleze. exprimându-şi admiraţia faţă de Ion Luca Caragiale într-un articol publicat în revista de teatru L’Avant Scene. la un schimb de replici extrem de interesant şi edificator între artist şi criticii săi. Acest dialog teoretizat dezvăluie în Ionesco un spirit polemic. prin urmare. Încă din primul capitol al cărţii. ironia subtilă. Ionesco se confesează cititorilor. în iunie 1959. efervescenţa fanteziei. umorul. Ion. „ maestru al verbului acid şi tăios. tradus prin filtrul personal al unui om de o inestimabilă valoare. capitol ce cuprinde atât discursul de inaugurare a Convorbirilor de la Helsinki despre teatrul de avangardă. În încercarea de a defini conceptul “avangardă”. scriitorul plasează în cartea de faţă un întreg capitol denumit Controverse şi mărturisiri. printre care Kenneth Tynan. 1992.Este foarte interesant de urmărit drumul parcurs de marele dramaturg spre lumea teatrului.

din grija mărturisită de a nu se deforma şi transforma într-un mesaj care nu ar fi avut nimic de-a face cu opera în sine. o ruptură faţă de tradiţionalism. Acest ultim capitol cuprinde o serie de însemnări despre teatru şi pagini de jurnal menite să încheie un periplu de gânduri şi concepţii teoretice cu şi despre teatru. după talentul sau geniul artistului. într-o încercare de definire a termenului chiar de către precursorul român. Ionesco nu se sfieşte să-şi plaseze operele sub lumina reflectoarelor. dincolo de limitele dramei. realizând un stil cultural ce se va impune în epocă. făcând din Cântăreaţa cheală o „dramă pură”. mai mult sau mai puţin profundă. cit. mai mult sau mai puţin vastă. deşi nou prin formă. Avangarda. În cazul Scaunelor. pentru că avangarda devine sinonimă cu libertatea. vechi prin esenţă. deci o întoarcere la primordial în teatru. o reacţie împotriva realismului. o „redescoperire a unui teatru liber”. în op. În ea se regăseşte domeniul libertăţii creatoare. când autorii primului val. un teatru care ne împinge spre meditaţie şi reflecţie. autorul a creat un teatru metafizic. ceea ce corespunde chiar sensului literal al cuvântului şi nu poate fi recunoscută decât mai târziu. ar fi un fenomen artistic şi cultural precursor. am devenit scriitor de teatru” . deoarece. În cazul primei piese de teatru scrise de autor. 4 . Cântăreaţa cheală. în accepţiunea lui Eugène Ionesco. teatrul de avangardă este o revoluţie. 5 Eugène Ionesco. „antitematică”. Revenind la teatrul de avangardă. oferind cititorului date preţioase despre aceste opere şi chiar sugestii şi soluţii regizorale. a unui teatru. încă de pe-atunci. Portrete. Ionesco ne prezintă actul creator ca pe o Tragedie a limbajului. Conştient de valuarea şi intenţionalitatea operelor sale. însă neapărat o intuiţie originală ce nu datorează nimic altcuiva decât sieşi”5. Eugène Ionesco prezintă în Note şi contranote o analiză pertinentă a celor mai cunoscute piese ale sale. expresia cea mai radicală a modernismului românesc este în opoziţie faţă de sistemul actual. mergând până într-acolo încât să le sugereze regizorilor anumite indicaţii scenice care ar fi mai potrivite mesajului transmis de piesă. depăşit este o afirmaţie care vine să întărească concepţia lui Eugène Ionesco despre nevoia unui teatru de avangardă. “pentru că n-am reusit să învăţ engleza. aşa cum însuşi Ionesco afirma.„o adevărată intuiţie originală. A vrea să fii al timpului tău înseamnă a fi. vor fii urmaţi şi de alţii..

sau teatrul nou. Este nevoie de timp. pentru că nimic din ceea ce este nou în artă nu s-a bucurat instantaneu de popularitate.Teatrul de avangardă. sa accepte o deviaţie de la formele tradiţionale. 5 . ca publicul larg. cum mai este numit. nu poate fi agreat decât de o minoritate. prin exigenţa şi dificultatea sa.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful