IDEALISMUL NARCISISTIC

Natura şi iubirea între autoreferenţialitate şi idealism narcisistic. Dubla ipostaziere (masculin-feminină) a eului poetic şi năzuinţa androginică a fiinţei. Erotomorfismul cosmic. Impurificarea viziunii narcisistice şi constituirea viziunii tragice. Ipostaze târzii ale narcisismului: ciclul Scrisorilor şi Luceafărul.

Dincolo de orice referenţialitate a peisajului (evidentă pentru oricine a văzut lacul de lângă Ipoteşti), în poemul Lacul, reveria individuală capătă un destin estetic, natura îşi pierde consistenţa materială, şi odată dematerializată se abstractizează. Pentru a vizualiza procesul, este de ajuns să ne gândim la un exemplu revelator oferit de artele plastice: Nuferii albaştri ai lui Monet, care uniformizează substanţa cromatică în bine cunoscutul fluid de nuanţe verzi-albăstrii; ei par făcuţi din materia amăgitoare a oglinzii şi altă materialitate (sau altă referenţialitate) ar strica tot efectul. Poemul eminescian se constituie şi el preponderent vizual, exploatând ingenios vocaţia reflectantă a elementului acvatic, în acelaşi timp sursă a muzicalităţii („Îngânaţi de glas de ape”; „Unduioasa apă sune”) şi a imaginilor cinetice ale legănării, al căror simbolism trimite spre tema somnului şi mai departe a morţii. Peisajul se confundă cu substanţa oglinzii, cosmosul întreg este captat de ea, sau cum ar spune Ion Barbu, natura ni se prezintă „intrată prin oglindă în mântuit azur”. Universului real i se substituie o imagine dematerializată, ce va continua să existe, ascunsă în pliurile perfide ale oglinzii, mult după dispariţia lumii ce a generat-o, ca şi astrul enigmatic din poemul La steaua, alt joc de iluzii optice. Lacul albastru pe care plutesc, cu forma lor stelară, nuferii galbeni este o reproducere aproape fotografică a cerului înstelat, reunindu-se astfel, în imaginea părelnicei suprafeţe reflectante, adâncul şi înaltul. Aceeaşi imagine găsim în Lasă-ţi lumea…, unde privirea contemplă simultan „Stele’ n ceruri, stele’ n valuri”. Bachelard nota în acest sens: „lacul creează în el un cer. Apa, în tânăra-i limpezime, este un cer răsturnat în care aştrii capătă o nouă viaţă” (Apa şi visele, Bucureşti: Univers, 1995, 57). Criticul francez revela, preluând argumentele lui Lavelle, „fireasca profunzime a reflexului acvatic, infinitul visului sugerat de acest reflex”. Spre a ne convinge de felul în care apa permite o altfel de oglindire decât geometricele oglinzi, mai deschisă, mai profundă, criticul analizează procesele narcisismului, pornind de la mitul lor nucleic:
Narcis se duce la fântâna tainică, în adâncul pădurii. Numai acolo simte că este dublat în mod firesc; (…) Echo nu este o nimfă îndepărtată. Ea trăieşte în fântână. Echo este întruna împreună cu Narcis. Ea este el. Are vocea lui. Are chipul lui. El nu o aude strigând puternic. O aude într-un murmur, precum în murmurul vocii sale seducătoare, al vocii sale de seducător. În faţa apelor, Narcis are revelaţia identităţii şi a dualităţii sale, revelaţia dublelor sale puteri virile şi feminine, şi mai ales revelaţia realităţii şi a idealităţii sale. Lângă fântână ia astfel naştere un narcisism idealizant. (30)

În Lacul lui Eminescu se produce un proces asemănător de narcisism idealizant. Iluzoria iubită aşteptată, şi ea un fel de nimfă acvatică asemenea discretei ipostaze feminine a lui Narcis, ar putea oricând „din trestii să răsară”, ea nu e decât o proiecţie a interiorităţii, un dublu feminin visat. Ea este el, vine doar chemată de el, execută doar gesturile pe care el i le indică. Eul poetic îşi proiectează un dublu feminin, ce rămâne firesc în cadrele idealităţii, el are revelaţia dublei sale identităţi, a dublei sale ipostazieri masculin-feminine, expresie a năzuinţei androginice. Şi el trăieşte simultan revelaţia realului (peisajul) dar şi a absenţei acelui alter ego feminin, pe care-l aşteaptă să irumpă natural din ceea ce Bachelard numea „substanţialismul feminin al apei”, astfel încât noua Echo răspunde chemării sale exclusiv prin glasul apei. Prezenţa bărcii se constituie ca o nouă dovadă a feminităţii apei, elementul care leagănă. „Barca vrăjită, barca romantică, este un leagăn recucerit”- nota Bachelard - „Apa ne poartă. Apa ne leagănă. Apa ne adoarme. Apa ne redă mamei noastre.”(149) Lacul se transformă într-un pictor desăvârşit al chipului lui Narcis şi al elementelor naturii. Cerul albastru se revarsă în ape, asistăm la un veritabil miraj cosmic la a cărui păstrare veghează însăşi zâna lacului, făptura de abur ce nu îndrăzneşte să se desprindă din înşelătoarea oglindă. Odată oglindit fiecare element al cadrului natural devine, parcă conştient de propria-i splendoare. Bachelard comenta: „frumuseţea capătă un cadru. Ea se propagă de la Narcis către lume” (34).

nu schimbă cu nimic detaliile viziunii poetice eminesciene. 1979. una din entităţile stihiale cele mai apropiate poetului. Apele curgătoare. permit şi ele adeseori un stop-cadru contemplativ. fără de care superbia lui Narcis nu este integrală? Nu este „ochiul de pădure” o altă lentilă prin care el îşi contemplă frumuseţea sa şi pe cea a naturii? Şi nu se reduce întreaga aventură lirică (în ciuda scenariului care descrie drumul spre codru.dominată de cadrul unei naturi infinite. Prin generalizare. Prin ochii eului liric eminescian. spre a selecta şi un exemplu din postume: „În lacul cel verde şi lin/ Răsfrânge-se cerul senin./ Cu soarele nori sfâşiind./ Dumbrava cea verde pe mal/ S-oglindă în umedul val”./ Şi de braţe ’n sus s’o iee. rămâi. ca şi „râurile de soare” sau „câmpiile asire”? Deplasarea spaţială rămâne teoretică.Simultan cu tresărirea lacului „în cercuri albe” de miraj.) Iluzoria iubită se întrupează. În Serata (1866). Eminescu va păstra izomorfismul în sintagma „râuri de soare”. De asemenea o voce mângâietoare („Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul”) şi de asemenea întruchiparea vegetalului este şi „floarea albastră”. în acest caz. cum le numea Gilbert Durand. Călinescu ea „cheamă cu candoare de vietate sălbatică” (Opera lui Mihai Eminescu. teiul îşi pleacă antropomorfic ramurile spre a îmbrăţişa o mlădioasă şi iluzorie iubită: „Teiul vechiu un ram întinsa. Novalis definise de asemenea arta ca „natură care se contemplă. Toată construcţia lirică rămâne strict în cadrele romantismului. căci aşa cum nota criticul francez. Altă prezenţă narcisistică ne întâmpină în O.poate fi înţeleasă ca o formă a acestui narcisism cosmic. unde sesizarea ei este atribuită discursului pădurii: „Te asamăn unui prinţ. întoarcerea şi dispariţia florii albastre) la simplele reflexii ale unei oglinzi interioare. după cum oglindirea lui Narcis în ochii iubitei produce acelaşi efect. o tulbură iremediabil. Declaraţia de dragoste a fetei-pădure („te iubesc atât de mult”) este expresia cea mai frapantă a auto-adorării actantului poetic./ Iară florile să ploaie/ Peste dânsa. şi el o prelungire a acvaticului.// Voiu să cat în larga lume/ Frunte albă să desmierd/ Şi cum un eco pierde-un nume/ În ea gândul meu să pierd”. ar completa Ion Barbu) în oglinda acvaticului. similară „accentelor pasionale feminine” cu care fata de împărat se adresează Luceafărului. (Poezia lui Eminescu. Edgar Papu descoperea aici o ipostaziere feminină: „pădurea. Dacă aspectele narcisistice actualizate de elementul acvatic sunt mai evidente în cazul lacului sau al fântânei. Floarea albastră apare şi dispare din senin.” (254)./ Ce se uită-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi”. După opinia lui G. / Ea să poată să-l îndoaie. în momentul oglindirii acvatice („În a apei strălucire/ Întinzând piciorul gol”). ca ecou al gândurilor poetului („Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult”). sărutările. Bucureşti: Editura Academiei Române. 2000./ Faţa ’n apa mea privindu-şi. ca un capriciu al suprafeţei reflectante. natura este contaminată de fiorul autoerotic. II. fiind prezentă doar ca „voce”. întreaga erotică . dar ea rămâne o ipostază a nimfei Echo./ Ramul tânăr vânt să-şi deie. dematerializarea nu era încă desăvârşită şi zâna Echo se revolta împotriva idealizării ei: „Eu nu voiu să fiu o zee/ Frunte ’ncinsă de cununi/ Ci glas jalnic de femee/ Care cântă ’n dor nebun. din substanţa verde a vegetalului. lumea se străduieşte să se vadă pe sine şi cea care-i creează organul contemplativ este tiranica voinţă. a cărei imagine se reflectă în elementul acvatic . fie şi a gândului. dar şi elementul solar în descrierea peisajului (inedit prin . Ea păstrează ceva din substanţa novalisiană a acelei ape luminoase. „epifanii ale urgiei timpului”.” Tot aici primim încă o dovadă că oglinzile acvatice au o memorie proprie: „Se întreabă trist izvorul:/ Unde mi-i crăiasa oare?/ Părul moale despletindu-şi. La fel se întâmplă şi într-un poem ca Frumoasă-i. se imită şi se plăsmuieşte pe sine însăşi. ce-i părea romanticului german însăşi fluidizarea unor trupuri de nimfe. “magnetismul contemplării ţine de ordinea voinţei” (38). 20. În Freamăt de codru. asemănătoare aurului topit ţâşnind dintr-o grotă. concurată de scufundarea în înalt („Iar te-ai cufundat în stele /Şi în nori şi ’n ceruri nalte”). / Să m’ atingă visătoare/ Cu piciorul?”. pe care orice mişcare./ Cu norii cei albi de argint. o altă himeră desprinsă parcă din substanţa verzui-albăstrie a oglinzii şi invocarea lui Novalis. este de-a dreptul o femeie care-şi cheamă iubitul”. 230). Iaşi: Junimea. narcisismul idealizant se propagă cosmic. oricât de îndreptăţită. ce se contemplă pe sine „răpit de farmec”. Dar oare ademenirea ei nu invocă tocmai grandoarea peisajului. asistăm la o nouă înecare a cerului (cu „cirezile lui agreste”. dar şi a viziunii impregnate de gândirea filozofică schopenhaueriană. în accepţia ei schopenhaueriană. ele nu lipsesc din nici o altă ipostaziere.

dar şi mai tulbure şi este interesant de observat că fenomenul e general romantic. nu-l mai satisface pe Narcis. Motivul meditaţiei poetice este deci îngroparea în înaltul cerului. Tradus ştiinţific. glasul ei trist. 1998. Astfel. Dar grandoarea naturii. Piramidele însele au. Studentul conştiincios al cursului despre monumentele Egiptului antic avea informaţia necesară. mai profundă. despre fete samă deie-şi / Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. nu-i mai sunt actantului liric narcisistic suficiente. Această impurificare a actului narcisistic anunţă intrarea poeziei eminesciene într-o nouă etapă. Culoarele săpate în interior permiteau comunicarea directă între defunct şi steaua pereche./ Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa. ceea ce ne face să ne gândim la probabilitatea practicării unor rituri ale învierii. recâştigă acea indeterminare când totul e încă în starea devenirii dintâi. şi în acest caz: …visul e străbătut de un straniu erotism. în faţa acestui spectacol. izvorul. fie şi deghizată într-un alter ego feminin. cel mai probabil. încântarea este umbrită de tristeţea ce ţâşneşte ca un gheizer din această nouă percepţie a lumii. solaritatea. prin care se depăşeşte condiţia limitată a teluricului. ale reîncarnării. înaltul. 256 şi urm. se pare. Apele limpezi se tulbură şi propria imagine. totul e asemenea zilei dintâi a creaţiei. renunţând la ipostazierile multiple (mamă. fiind considerate o formă de acces rapid la pulsiunile cosmice. analizând romanul lui Novalis Heinrich von Ofterdingen. În Lacul. cel atât de iubit de zeiţele Eos şi Artemis. Aici ea este profundă şi prezenţa atât de vie şi de îmbietoare a florii albastre n-o mai poate remedia. căci ea promite nemurirea. un instrument mai propriu vanităţii feminine: „Când cu ochii mari. ca şi propria sa splendoare. în care „Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă”. cristalizat în versul final: „Totuşi/ Totul este trist în lume!” Oricât de îndrăgostit de sine şi de superba natură din jur. ca şi în Luceafărul. pe care o şi adaptează necesităţilor de viziune poetică. amestecat cu spiritualitate” şi că: „Universul se întoarce la originile sale. a cucerit dragostea şi favorurile zeilor. conform căreia. teluricul). Orion. ./ Singur fuse îndrăgitul. mai spiritualizată. după cum va păstra şi motivul florii albastre metamorfozate în femeie. ceea ce-i atribuie simbolic puterea de a asigura un contact cât mai direct dintre uman şi cosmic.” Este interesant că aici oglinda naturală a lui Narcis este înlocuită de manierista oglindă de sticlă. logodnică). lumina. Oferta departelui. adaptat noilor inflexiuni din vocea lui Narcis. Depăşind momentul încântării de sine. astfel încât situarea actantului liric al poemei din 1873 anticipează dilema lui Hyperion. mai complexă. dar efemera floare albastră îi aminteşte deliciile apropierii. cum ar numi-o Edgar Papu. piramidele de pe platoul Giseh sunt astfel poziţionate încât să fie o oglindă fidelă pe pământ a constelaţiei Orion. culoarea albastră şi feminitatea.) Aceeaşi sugestie a unei lumii în continuă geneză ne-o oferă peisajul eminescian. Imaginea ce vine să rafineze şi totodată să definitiveze acest joc complicat de oglindirilor succesive între planuri multiple (adâncul. El construieşte un izomorfism nou în care intră: apa. o cutie de rezonanţă pentru energie în general. Bucureşti. Echo nu mai sălăşuieşte ascunsă şi timidă în fântână. singur el îndrăgitorul. Univers. spiritul e cuprins de o uimire salvatoare care e elementul firesc al poeziei: totul e nou în sine şi în afară de sine. O ipostază feminină a narcisismului. mediată de intruziunea Zburătorului. cauzată doar de întârzierea capricioasei zâne a lacului („Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat de flori de nufăr”). anunţând întristarea lui Narcis şi tulburarea apelor limpezi ale oglinzii. descoperim în Călin (file din poveste): „Fiecine cum i-e vrerea. cu cele mai importante dintre morminte plasate în poziţia strălucitoarei sale centuri. Îl îngână în lamentaţia sa izvoarele care „plâng în vale”. la vremea de dinainte de fixarea formelor şi a speciilor. un continuum între existenţă şi postexistenţă. el vorbeşte. este transcrisă de versul: „Piramidele-nvechite urcă-n cer vârful lor mare”. proprietăţi fizice şi energetice speciale. Albert Béguin observa că. este ademenitoare. Măsurătorile astronomice moderne au dovedit că perioada construirii celebrelor piramide coincide cu momentul în care constelaţia se afla în cea mai apropiată poziţie faţă de pământ.comparaţie cu regula luminii crepusculare a serii). despre aşa numita “corelaţie Orion”.” (Sufletul romantic şi visul. suferinţa era superficială. Între simpla adoraţie de sine şi cunoaşterea infinită dată doar geniului (se crede că sub Sfinx s-ar afla cele mai complete arhive de cunoaştere ale omenirii) alegerea devine problematică. el experimentează sentimentul tragic. prin care se realizează aici narcisismul cosmic. curge trist peste lume.

desenează cu privirea lui creatoare de lumi. unde Narcis./Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă. se propaga la nivel cosmic. ambiguizând imaginile răsfrânte în ele. făcându-l pe Narcis să-i confunde vocea îndrăgositită cu propriul lui glas. Spre a o vizualiza. unde filele se îngălbenesc. râde. Lacul şi barca sunt şi de această dată prezente. la vârsta ambiguă a pubertăţii. de această dată. frumosul îmbătat de propria-i splendoare se transformă direct în urmă scripturală. Că seducţia erotică nu este decât o formă de autoseducţie.” Orice urmă de dorinţă carnală (sau de „serafism animal”. amplificată fertil de apele germinale. în goana după auto-cunoaştere./ Că o vrea… spre-a se ’nţelege însfârşit pe sine însuşi”. ca în Lasă-ţi lumea…. Eşecul acestui tip de oglindire corespunde opacizării oglinzii textuale şi imposibilităţii de a mai scrie.” Peisajul întreg e narcotizat de mirosul adormitor al teiului care vină să rotunjească sentimentul deplinului extaz. în ciclul Scrisorilor. pana rămâne în cerneală. el preia şi fiorul erotic: „De-al tău chip el se pătrunde. Aşa cum Echo se ascundea timidă în fântână. ne-o poate dovedi un exerciţiu prealabil. / Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume/ şi fiindu-şi şie dragă cum nu-i este nime’n lume”. Căutarea unei iubite ideale. o sursă inepuizabilă de uimire narcisistică şi o cale spre mântuire. În Scrisoarea V. aşa cum nu era pentru toţi marii romantici europeni. troheii şi dactilii nu se mai străduiesc să oglindească sonor vocea tristei Echo. şi nici dominantele cromatice nu sunt diferite de cele ale poemului Lacul: „mâna ta cea albă părul galben îl netează”. un fragment din Serata: „Din bolta ferestrei arcate pompos/ Un eco vibrând mandolina/ Un eco uşor/ Setos de amor/ Se ’ncurcă într’a mandolei strună/ Nebună. nu încape în nici un fel în rama oglinzii sale./ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă/ Te-aş privi o vieaţă ’ntreagă în cununa ta de raze”. el atunci s’ar recunoaşte/ Şi. iar iambii.” (Phylosophia . căruia propria sa splendoare nu-i mai ajunge. se’nţelege. oricât ar încerca să-l transfigureze. perfidul zeu erotic se amestecă în procesul firesc al descoperirii de sine. la oglinda perfidă din Scrisoarea V. Căutând-o pe ea. Când lacul alimentează narcisismul feminin.schopenhauerian – la stadiul instinctivităţii primare. redus . Narcis este deopotrivă dezamăgit de imaginea Dalilei. Materia oglinzii este. pe întunericul „rotitorului talaz” al lacului. pe aceeaşi temă. filele se opacizează şi ele. exercitată de eul liric. El atinge apogeul în Scrisoarea II. căreia orice chip feminin i-ai pune în faţă îţi trimite stereotip înapoi imaginea halucinantă şi cinică a Dalilei. adoraţia este sanctificată./ Cum pierde-un èco pribeagul nume. cum îl numea Călinescu) este epurată./ Ca oglindă îl alege . că nu tu o vrei… că ’n tine/ E un demon ce ’nsetează după dulcile-i lumine. cu nesaţiu/ El ar frânge ’n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu” (Scrisoarea V). el se caută în fond pe sine şi aceeaşi situaţie descoperim în postume: „Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume/ O frunte albă să o desmierd/ Şi-n ea gândirea mea să o pierd. decât un catalizator al creaţiei lirice. În pliurile oglinzii. amplificată într-un labirint de iluzii optice prin „peretele de-oglinzi”. amorul distorsionat al contemporaneităţii. cu toate implicaţiile deja analizate. Rolurile se inversează. De altfel. un alter ego feminin pe măsura discursului său îndrăgostit: „O arată-mi-te iar ’n haină lungă de mătasă. dar ea nu impurifică actul narcisistic. un chip ideal şi imaterial spre care să-şi canalizeze iubirea.sălbateci. care eşuează să-şi înţeleagă rostul de muză: „Ea nici poate să ’ţeleagă. Dacă în erotica timpurie frumuseţea lui Narcis. întregul ciclu al Scrisorilor prilejuieşte un spectaculos joc de iluzii optice. Dar narcisismul cel mai tipic eminescianismului este identificabil în Scrisoarea IV . Întocmai aşa cum apele se tulbură. oglindite în elefanţi. de la privirea desfăşurată telescopic a astrului selenar. pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i. pulberea de argint care înrămează chipul de înger aureolat de raze: „Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei”. O astfel de împlinire aduce iluzoria iubită deprinsă din negura timpilor medievali din Scrisoarea IV: „Mă uimeşti dacă nu mântui”. neputând s’auză plânsu-şi. stă ascuns chiar Zburătorul: „Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă/ Cum că ea –frumoasa fată – a ghicit că e frumoasă”. ne-am putea imagina un proces similar cu cel al lebedelor daliniene. nu este pentru Eminescu. Suprafaţa reflectantă dezvăluie o cu totul altă imagine a erosului. în perfecţiune formală: „Mistuit de focul propriu./ C’acel demon plânge. centru al unei naturi însetate de propria ei splendoare. refuzând să oglindească sufletul mâhnit al lui Narcis. în ipostază de cavaler medieval însetat de iubire. se priveşte în oglindă. Prin opoziţie. Adaptată codului poetic medieval.

ipostaze ale superbiei lui Narcis. Pământeasca privire „vicleană” a lui Cătălin. . lumea întreagă se destramă şi glasul poeziei trebuie să tacă şi el. Între cei doi stau apele îngheţate ale mării şi lacrimile fierbinţi ale pământencei./ Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte. în care vrea să se oglindească „Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată vieaţa./ Se cufunda în mare. fata de împărat îl surprinde în momentul cheie al oglindirii sale în ape: „Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce”. Luceafărul prilejuieşte o nouă ipostază narcisistică. De dincolo de oglindă. obiectul pasiunii este un simplu alter ego feminin. de această dată în ceruri. ceea ce nu face decât să probeze utilitatea operatorului analitic al stării de narcisism. asemenea unei gâze prinse în mormântul cristalin al unui chihlimbar şi în calea transformării sale stă opacitatea „chipului de lut”. Echo plânge îndurerată („Şi tainic genele le plec.copilei). „închegată”. Trecerea lui spre lume se face şi ea prin contopirea cu suprafaţa reflectantă: „Şi s’arunca fulgerător. Când el eşuează în a se îndrăgosti de propria sa imagine. de la „umbra feţei străvezii” şi „ochiul” care „îngheaţă”. acţionează ca o altă oglindă. o himeră a luminii solare („scăldat în foc de soare”).”). A doua întrupare presupune un miraj cosmic „din a haosului văi/ Un mândru chip se încheagă”.// Şi apa unde-au fost căzut / În cercuri se roteşte. „ Şi din oglindă luminiş/ Pe trupu-i se revarsă”. Demonul este şi el o simplă imagine. Dar substanţa translucidă a oglinzii rămâne prezentă în întrupările sale. Eonul „pătrunde trist cu raze reci” şi „trecerea” e posibilă doar prin mediul acvatic: „ale apei valuri trec/ Călătorind spre dânsul”.” Prin extindere.” Îngerul. El este încastrat în schema cosmică. pe care doar „razele reci” o pot străbate. Şi în acest caz. arz’o focul. întreaga lirică eminesciană se poate citi ca joc specular multiplu orientat./ Căci mi le împle plânsul”). care se îndrăgosteşte de imaginea sa reflectată în ochii muritoarei. iar îndrăgostirea se produce prin jocurile speculare: „El tremura-n oglindă”. la „palatele de mărgean” ascunse în străfundurile oceanului. toate molecule ale substanţei oglinzii acvatice. ce înregistrează momentul de maxim al splendorii feminine („Dar ce frumoasă se făcu/ Şi mândră. ca şi demonul nu sunt decât capricii ale oglinzii onirice. care nu se mai îneacă în ape.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful