Stéphane Mallarmé

Salut
Nimic, această spumă. doar Numind în vers virgin o cupă Sirenele, precum în trupă Invers atîtea-n zări dispar. O, feluriţi prieteni, iar Plutim, dar eu acum la pupă, Voi prora-n fasturi ce se-astupă De ierni şi fulgere-n cleştar. Frumoasă o beţie cheamă Chiar în tangaj lipsit de teamă Înalt să duc acest salut Singurătăţi, recifuri, astre La mult puţin cît a făcut Albită grija pînzei noastre.

Şi poate aceste pînze, ademenind furtuni, Lentă-aripă pasageră Sînt dintre cele-mpins de vînturi în genuni, Nici ţărm mănos, nici pînze – pierduţi, pierduţi cu toţii… Evantaiul dacă el Printre care-n spate speră Dar, inimă, ascultă cum cîntă mateloţii! A-ţi luci vreun clar fidel
(trad. Ştefan Augustin Doinaş)

Sfînta
La o fereastră tăinuind Santalul vechi dintr-o violă Ce pierde aur fără jind Cîndva cu flaut ori mandolă E Sfînta palidă acum O carte veche arătînd Din care Imnuri curg precum Cîndva la slujbă azi în gînd La geamul de chivot atins Cu harfa ce un înger pune Din zbor de seară-al său întins Sub deget delicat pe strune Alunecînd, fără santal Şi fără carte, parcă ieri – Pe-acest penaj instrumental O muzicantă de tăceri.

De oglindă (unde-ndată
Izgonită fir cu fir O cenuşă se arată Doar tristeţea să-i respir)

Astfel el întruna-ţi fie
Între mîini cu hărnicie. La mormîntul lui Edgar Poe

Egal ca-n Sine timpul îl schimbă la sfîrşit.
Că moartea aprinsese prin vocea lui un far, Poetul redeşteaptă cu spada goală iar Înspăimîntatu-i secol ce nu a bănuit.

Ei, hidră care-un înger cîndva a auzit
Un sens mai pur la vorbe de trib dînd temerar Prea-nalt, sorbit din valul dezonorant şi-amar Vreun farmec, negru-amestec, au proclamat smintit.

Briză marină
Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe toate. Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate De ceruri şi de spume necunoscute-n vînt! Nimic, nici parcul palid în ochiul meu răsfrînt Nu-mi va reţine pieptul muiat în valuri grele, O, nopţi, nici limpezimea pustie-a lămpii mele Pe foaia ocrotită de albul ei păgîn, Nici tînăra femeie cu pruncul mic la sîn. Ah, vreau să plec! Tu, navă, ridică-n balansare Ancora spre limanuri exotice cu soare! Un vechi Plictis, ce-n crude speranţe se destramă. Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă!

A cerului şi-a humei mînie, nouă fief!
De nu-l sculptăm cu mintea un basorelief Podoabă la mormîntul lui Poe strălucitor, Măcar un semn să pună granitul cînd în jur Zbor negru Blasfemia se vrea spre viitor.

Evantai Cu drept limbă doar o boare
Pîlpîind spre cer gingaş Viitorul vers să zboare Stă din preţios lăcaş

(al Doamnei Mallarmé) Bloc calm căzut odată dintr-un dezastr-obscur,

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful