Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Preşedinte de onoare: Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei Preşedinte: Pr. Prof. Radu Rus Vicepreşedinţi: Prof. Adriana Oprea Prof. Ing. Dorina Săcăcian Membri:

Pr. Prof. Alin Sonea Arhid. Prof. Ştefan Lakatos Pr. Prof. Dorel Leucea Prof. Ramona Urdea Andrei Guran – cls. a XII-a A Alexandru Carţiş – cls. a XII-a A Cristian Porţan – cls. a XI-a A Cristian Nistor – cls. a X-a A Andi Bacter – cls. a IX-a A

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei
ISSN 2067 – 502X

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

2

SCRISOARE PASTORALĂ CU PRILEJUL MĂRITULUI ŞI LUMINATULUI PRAZNIC ÎMPĂRĂTESC AL NAŞTERII DUPĂ TRUP A DOMNULUI ŞI DUMNEZEULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2012

† SOFRONIE
Din mila şi darul lui Dumnezeu Episcopul Ortodox Român al Oradiei, Iubitului cler, râvnitorilor după Hristos monahi şi monahii şi întregii plerome a Bisericii din ţinutul străbun al Bihorului, din pământul strămoşesc al Crişanei, de la marginea dinspre apus a neamului românesc, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi, părintească îmbrăţişare şi sărutare sfântă în Duhul Sfânt Mângâietorul!

Iubit popor al lui Dumnezeu din Ţara Crişurilor, Astăzi, cu strămoşii împreună, prăznuim cu bucurie, în Duhul păcii, naşterea după trup a Cuvântului lui Dumnezeu înomenit, Cel născut, după firea Sa dumnezeiască, din veci, din Tatăl ceresc, fără de maică, deofiinţă cu Tatăl, iar la plinirea vremii, după firea Sa omenească, din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, fără de tată, spre minunarea îngerilor şi a oamenilor. Şi tot cu moşii şi strămoşii noştri laolaltă, mulţumim Preasfintei Treimi, prin participarea noastră înnoită, primenită, după mărturisirea păcatelor şi greşelilor cu voie şi fără voie, întru ştiinţă şi neştiinţă, cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, după dezbrăcarea de egoismul pătimaş şi desfigurant şi, apoi, prin împărtăşirea cu Preacuratele lui Hristos Taine, mulţumire aducem, deci, la Tronul măririi Preasfintei Treimi, prin participarea la Dumnezeiasca Liturghie şi la Sfintele slujbe, prin împreună-cântarea imnelor bisericeşti, colindelor şi cântecelor de stea, prin cinstirea părinţilor şi ajutorarea săracilor, în comuniunea de dragoste familială a Sfinţilor, în atmosfera sfântă de frăţietate a Bisericii, în solidaritate, preţuire şi iubire faţă de toţi semenii noştri, din marea familie a umanităţii, pentru care Cuvântul veşnic al Tatălui S-a făcut om. Într-unul din frumoasele colinde bătrâne, sau corinde, cum spunem noi, rotacizant, în străvechiul nost’ colţ de Ţară Românească, vestim, „cu strămoşii în cor”, că „astăzi S-a născut Cel făr’de’nceput, cum au spus proorocii”. Arătăm, astfel, că naşterea din Fecioara a fost profeţită de profeţii Vechiului Testament, oameni sfinţi, inspiraţi, plini de Duhul lui Dumnezeu, la fel cum şi popoarele din afara Legii, „neamurile toate”, au fost pregătite de providenţa divină, pe diferite căi, pentru miracolul întrupării, exemplul clasic fiind cel al celor trei magi de la Răsărit, amintiţi

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

3

în referatul biblic al Noului Testament şi pe care îi putem admira chiar şi în costume traco-dacice, cu celebrele bonete frigiene care sunt căciulile de tarabostes, în friza în mozaic a Închinării Magilor, la bazilica Sfântului Apolinarie cel Nou din Ravenna, de lângă palatul lui Teodoric. Lor, magilor, li se adaugă filosofii antichităţii clasice şi sibilele, reprezentaţi în pictura în frescă de pe zidurile exterioare ale bisericilor mănăstireşti pictate din Nordul Moldovei şi ale vechilor biserici din Oltenia sau chiar din Bucureşti („biserica cu sibile”). În Occidentul creştin, pregătirea lumii vechi pentru venirea lui Hristos în trup a fost redată de evlavia populară prin echivalentul cântecelor noastre de stea: „cântecul sibilei”, Cantus Sybilae, cu mai multe variante locale mediteraneene, Sibila latină, Sibila provensală, Sibila catalană, Sibila galisiană. Iubit popor al lui Dumnezeu de la confiniile apusene ale neamului românesc, Pentru strămoşii noştri, al căror geniu creator a izvodit preafrumoasele obiceiuri şi tradiţii populare de Crăciun şi, îndeosebi, extraordinar de bogatul şi variatul repertoriu de colinde şi cântece de stea, cu un puternic fond unitar, dar şi cu o panoplie fantastică de particularităţi locale şi regionale, magistral ilustrate şi pe meleagurile bihorene, cu specific aparte în toate subzonele folclorice, sursa de inspiraţie permanentă au constituit-o Scripturile Sfinte, dar şi cutume ancestrale preluate de la înaintaşii noştri daci şi daco-romani şi încreştinate apoi, îmbisericite, deodată cu plămada străbună, în amplul proces al etnogenezei româneşti, dublat de încreştinarea lentă, dar trainică a moşilor şi strămoşilor noştri. Iar trimiterea la spaţiul sacru al profeţiilor vetero-testamentare a constituit o referinţă permanentă în arealul tradiţiilor muzicale vechi româneşti, în lumea colindelor. Punctul de plecare biblic a primit întotdeauna haină bisericească, veşmânt de la strană şi a avut mereu finalitate teologică, mărturisind, în cuvinte simple, tezaurul dogmatic al dreptmăritoarei învăţături de credinţă creştine, în strictă fidelitate faţă de patrimoniul teologic şi spiritual al Bisericii Ortodoxe. Cea mai expresivă imagine profetică a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este, fără îndoială, cea a Profetului Isaia, din textul cuprins în versetul al paisprezecelea din capitolul al şaptelea al cărţii profetice: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Nu întâmplător, regăsim icoana acestei proorocii într-unul din cele mai vechi locaşuri de cult paleocreştine romane, în Catacomba Sfintei Priscila, unde, Profetul biblic o arată pe Fecioara cu Pruncul, scenă zugrăvită în jurul anului 250 d. Hr. şi considerată, de unii specialişti în arta paleocreştină, cea mai veche reprezentare iconografică a Născătoarei de Dumnezeu ţinându-L în braţe pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, a Cărui naştere din Pururea Fecioara Maria o serbăm astăzi. De altfel, Biserica Ortodoxă are şi o foarte frumoasă icoană muzicală a profeţiei susamintite şi anume troparul „Isaie dănţuieşte”, care se cântă la hirotonia în fiecare din cele trei trepte ale clerului superior, în ordine crescătoare – diacon, preot şi arhiereu, la a treia înconjurare a Sfintei Mese din Sfântul Altar, precum şi la taina cununiei, la cea dintâi înconjurare a mesei nupţiale, simbolizând nunta mistică a celui hirotonit cu Biserica, după tiparul hristic, respectiv taina nunţii după acelaşi model mistic al nunţii dintre Hristos Mirele Bisericii şi Biserica Sa, sau, mai mult, după cum înţelegem din înseşi cuvintele troparului, unirea dintre Dumnezeu şi Om, în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, întru Care, potrivit definiţiei dogmatice calcedoniene, cele două

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

4

firi, divină şi umană, sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit în unicul ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu-Omul. „Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuil, pe Dumnezeu şi Omul. Răsăritul este numele Lui, pe Care mărindu-L, pe Fecioara o fericim”.1 De asemenea, Cel născut sub vremi din Fecioara este numit, în troparul sărbătorii, „Răsăritul cel de sus” şi „Soarele dreptăţii”, numiri prin care se face trimitere la naşterea din veci, din Tatăl ceresc, a „Celui făr’de’nceput” „cum au spus proorocii”: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că, întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”.2 Sau, în condacul sărbătorii, unde „Dumnezeu cel mai-nainte de veci” Se naşte pentru noi „Prunc tânăr”: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”.3 Iubit popor al lui Dumnezeu din Bihorul românesc, Anul acesta, când se împlinesc douăzeci de ani de la naşterea în ceruri a vrednicului de pomenire şi ilustrului nostru înaintaş în istoricul tron vlădicesc al Cetăţii Oradiei Mari, Episcopul de pie memorie Dr. Vasile Coman, la însuşi măritul şi luminatul praznic al Naşterii Mântuitorului din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îl comemorăm pe marele ierarh Vasile, Episcopul Oradiei, şi la centenarul naşterii sale în lumea aceasta, întrucât arhipăstorul providenţial al Crişanei, care a stat la cârma navei Bisericii lui Hristos de la brazda de nord-vest a Ţării Româneşti în anii dificili ai stăpânirii ideologiei atee peste pământul românesc, a văzut lumina zilei la marea sărbătoare a întregii creştinătăţi, în Anul de la Hristos 1912, în ziua a douăzeci şi cincea, la Crăciun. Copil fiind, a luat parte, la întâi decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, care a hotărât unirea pe vecie a românilor din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş şi a teritoriilor locuite de ei cu Regatul României, întregind Ţara. Pronia dumnezeiască l-a chemat, „la plinirea vremii”, la înalta demnitate şi marea cinste de Chiriarh al Oradiei Mari, urmând şirului luminaţilor ierarhi Roman Ciorogariu şi Nicolae Popoviciu (împreună cu care îşi doarme somnul, în aşteptarea Învierii celei de obşte, în troiţă de arhierei, în necropola vlădicească de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului, Biserica „cu lună” din Oradea), precum şi Valerian Zaharia. Arhipăstorirea îndelungată şi rodnică a Părintelui nostru, Vasile, Episcopul, peste întreaga suflare românească dreptmăritoare, din Biserica reîntregită din Bihor, Sătmar şi Sălaj, a aşezat, prin purtarea de grijă a Providenţei, a statornicit şi a întărit refacerea unităţii spirituale a neamului în binecuvântatul colţ al pământului Daciei romane de la întâlnirea cu Panonia romană, aducând multă bucurie poporului lui Dumnezeu de la marginea apuseană a neamului şi frumoase şi nenumărate împliniri pastorale, misionare, duhovniceşti, culturale şi naţionale, de ale
1 Arhieraticon, Rânduiala hirotoniilor şi a hirotesiilor, carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 19 (hirotonia diaconului), p. 24 (hirotonia preotului) şi p. 44 (hirotonia arhiereului) şi Molitfelnic, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 100 (cununia). 2 Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 398. 3 Ibidem, p. 398-399.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

5

căror ecouri ne împărtăşim, cu mult spor şi fructuoasă înflorire, toţi cei ce slujim Preasfintei Treimi şi aproapelui, Bisericii şi neamului, atât în teritoriul actual al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, în judeţul Bihor (la fel ca şi în perioada interbelică), precum şi în strămoşescul ţinut al Sătmarului, din teritoriul canonic al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului (la fel ca în timpul funcţionării istoricei eparhii ortodoxe româneşti a Maramureşului, mai înainte de desfiinţarea acesteia de către autorităţile comuniste), cum şi în pământul Daciei Porolissensis, în judeţul Sălaj, teritoriul actual al eparhiei noastre fiice, devenită acum soră, Episcopia Sălajului. În această sfântă atmosferă de sărbătoare mare a creştinătăţii şi fericită aducere-aminte şi aleasă preţuire a memoriei bunului nostru Părinte şi împreună-slujitor cu noi de la Liturghia cea de Sus, Vasile, Episcopul Oradiei, iubit popor al lui Dumnezeu din bătrânul Bihor, de pe întinsele plaiuri din munţi şi până la câmpie, din Carpaţii Occidentali şi până în Panonia Orientală, de-a lungul Crişului Repede şi al celui Negru, ne pregătim, cântând, Celui în Treime închinat şi preamărit, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, imne de preamărire, cântări sfinte şi colindul sfânt şi bun, să intrăm, duhovniceşte prăznuind şi pe cei săraci neuitându-i, în Anul Domnului 2013, Anul Jubiliar al Sfinţilor Împăraţi cei de Dumnezeu-încununaţi şi Întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare şi mama sa Elena, în cuprinsul Patriarhiei Române, la împlinirea a o mie şapte sute de ani de la Edictul din 313 d. Hr. de la Mediolanum, în urma căruia, creştinismul s-a bucurat de libertate de manifestare, creştinii ieşind din catacombe, întăriţi din perioada persecuţiilor anticreştine, prin înţeleapta hotărâre a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, născut în Dacia sud-dunăreană, la Naisus, cel care a învins în semnul Crucii Mântuitorului ce i s-a arătat pe cer, ctitorul oraşului ce-i poartă numele, Constantinopolul – Noua Romă, începătorul binecuvântatului şir de împăraţi binecredincioşi, apărători şi promotori ai dreptei credinţe, ctitori de cultură creştină ortodoxă, eroi ai Europei creştine. Cu aceste gânduri şi cu nobile simţăminte, vă dorim, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase şi cuvioase maici şi surori, iubiţi fii şi fiice duhovniceşti din tot întinsul Sfintei şi de Dumnezeu păzitei Eparhii dreptmăritoare româneşti a Oradiei, să aveţi parte de sărbători sfinte şi binecuvântate, cu multă sănătate şi alese împliniri, cu bucurii negrăite şi multă şi înnoită nădejde la mântuire! Fie ca tot ce trăiţi în clipele fericite de sărbătoare să vă înalţe sufleteşte şi să dăinuie, în nesfârşite curgeri ale harului dumnezeiesc necreat, în veci! Şi cu toţii, împreună, să prăznuim şi să-I mulţumim Domnului pentru toate darurile Sale cele bogate, revărsate cu asupra de măsură peste toţi iubitorii de praznice, peste toţi fiii şi fiicele Bisericii strămoşeşti Ortodoxe Române! „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” Amin. Al vostru, al tuturor, fierbinte şi smerit rugător la Tronul Preasfintei Treimi,

Episcopul Oradiei

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

6

u binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” şi-a deschis porţile pentru al cincilea an consecutiv. În acest an şcolar, 2012-2013, festivitatea a fost una specială, desfăşurânduse în cele două locaţii. Astfel, de la ora 9:00, a avut loc festivitatea de deschidere pentru ciclul primar şi gimnazial, în locaţia de pe strada Aluminei, nr. 88, unde Liceul Ortodox a funcționat timp de patru ani la rând. Festivitatea a debutat prin oficierea slujbei Te-Deumului, urmată de intonarea imnului național. Alături de membrii corpului didactic şi reprezentanţii Inspectoratului Şcolar Judeţean Bihor, la eveniment a fost prezent şi Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcop al Oradiei, care le-a adresat elevilor un cuvânt de binecuvântare şi le-a urat succes în noul an școlar: „Mă uit la voi, și privindu-vă cât sunteți de drăgălași și de frumoși, mi-am închipuit că așa trebuie să fie și lumea îngerașilor, și cred că voi sunteți deopotrivă și îngerași. Noi, cei mai mari, vă vedem ca pe niște prinți și prințese din cărțile de povești, amintindu-ne că am fost și noi cândva ca și voi. Să ascultați de profesorii voștri, ca să faceți bucurie părinților și să știți că în această școală aveți toți datoria să vă simțiți ca într-o familie. Cei mari să-i ajutați și să-i prețuiți pe cei mici, să-i ocrotiți, iar voi, cei mici, să vedeți tot ce e bun la cei mai mari. Chemând binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi toți, vă asigur că Hristos vă iubește tare

C

de tot și se bucură că voi sunteți elevi într-o școală a Bisericii. Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți!” Elevii din ciclurile primar, respectiv gimnazial, se bucură de posibilitatea de a participa în fiecare zi de vineri, precum și cu alte ocazii, la Sfânta Liturghie, săvârșită de părinții profesori în Paraclisul cu hramul „Sfântul Sfințit Mucenic și Apostol Iacov, ruda Domnului”, Paraclis aflat în incinta școlii. Pentru ciclul liceal, festivitatea a avut loc de la ora 10:30, în noua locaţie de pe strada Republicii, nr. 48. În special, pentru ciclul liceal teologic, festivitatea a fost una deosebită, deoarece elevii teologi s-au întors în locaţia vechii Academii Teologice din Oradea, care a fost închisă în urmă cu peste 60 de ani. Festivitatea de deschidere a anului școlar 2012-2013 a debutat prin săvârşirea slujbei de Te-Deum pentru începutul anului şcolar, în Paraclisul cu hramul „Sfântul Niceta de Remesiana”, al Liceului, Paraclis refăcut pe locul vechiului Paraclis al Academiei

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

7

Teologice, ceremonia continuând în curte, unde s-a intonat imnul naţional, după care Părintele Director Radu Rus a deschis şirul cuvântărilor. Preacucernicia Sa a ţinut să evidenţieze pentru elevi „importanţa studiului şi a învăţăturii, a cunoaşterii tainelor lumii acesteia, a adevărului şi a înţelepciunii, ca prin deschidere şi receptivitate să vă însuşiţi cât mai mult din ceea ce învăţaţi în şcoală, ca să creşteţi frumoşi şi înţelepţi, ca să păşiţi din treaptă în treaptă, spre succes în viaţă”.

învățați mai bine, să fiți mai receptivi la lumea cărții. Vă așteaptă, prin urmare, un an școlar nou, pe care vi-l dorim plin de împliniri, de pace, mângâiere duhovnicească, mult spor și succes la examenele pe care le veți susține. Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, să vă binecuvinteze, și vă asigurăm pe toți de sprijinul și rugăciunea Bisericii.” Alături de Preasfinţitul Părinte Sofronie şi de conducerea şcolii, au fost prezenți pr. prof. Florin Negruţiu, Inspector școlar pentru

Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a marcat acest moment, subliniind importanța sa istorică: „Pentru noi, slujitorii Bisericii, este un moment istoric, pentru că noi ne întoarcem într-o școală, care ne-a fost furată de autoritățile fără Dumnezeu, de stăpânirea ateistă, care a fost peste țara noastră după cel de al Doilea Război Mondial, până la Revoluția din decembrie 1989. Acum, în condiții de libertate, Biserica se întoarce acasă, într-o școală a ei. De aceea, vom avea multă răbdare, îndelungă răbdare, ca școala aceasta să revină la performanțele de odinioară și vom face tot ce ne stă în putință ca valorile care au fost cultivate în această școală cu multă abnegație să fie continuate. Cred că rugăciunile care se vor face aici, slujbele din Paraclis, unde ne-am rugat deja, vor aduce multă pace și totodată duhul înțelepciunii, vă vor ajuta cu siguranță să

Religie, pr. prof. univ. dr. Dumitru Megheşan, Decanul Facultăţii de Teologie „Episcop Dr. Vasile Coman”, din Oradea, Precucernicul Părinte Dorel Rusu, Protopopul Oradiei, Preacuviosul Părinte Mihail Tărău, Exarh eparhial şi Stareţ al Mănăstiri Izbuc, Preacuvioşii şi Preacucernicii Părinţi Consilieri de la Centrul Eparhial, Preacuvioasele Maici Stareţe de la Mănăstirile Sfânta Cruce şi Buna-Vestire, din Oradea, Preacucernicii Părinţi Capelani ai Instituţiilor de Stat, din Oradea, precum şi alţi Preacucernici Părinţi și invitați. După festivitatea de deschidere, Preasfinţitul Părinte Sofronie a vizitat sălile de clasă şi a stat de vorbă cu profesorii, elevii şi părinţii, binecuvântându-i şi urându-le succes în noul an şcolar. Cristian Nistor – clasa a X-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

8

umele Sfântului Niceta, episcopul Remesianei, este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare a poporului român. Numele de Niceta îşi are obârşia în limba greacă şi înseamnă „învingător”. Întradevăr, prin lucrarea practică şi prin opera teologică pe care a creat-o, viaţa acestui episcop poate fi încununată şi pomenită cu laude, ca o mare biruinţă spirituală. Remesiana, oraşul unde a păstorit cu vrednicie Sfântul Niceta, a fost întemeiat de împăratul Traian, el aflându-se la aproximativ 30 de kilometri în partea de răsărit a oraşului Naisus (azi Niş). Ştirile despre viaţa şi despre activitatea marelui episcop sunt destul de puţine. Poemele XVII şi, parţial, XXVII ale Sfântului Paulin de Nola sunt singurele izvoare care vorbesc despre el. Se ştie că Sfântul Niceta l-a vizitat pe episcopul Paulin de două ori, în 398 şi în 402, la reşedinţa sa episcopală. Se pare că episcopul nolanez a fost adânc impresionat de ţinuta sacerdotală şi de cunoştinţele teologice ale lui Niceta, încât ţine să-şi exprime dragostea şi admiraţia faţă de noul său prieten, scriind poemele amintite în cinstea acestuia. Datele cu privire la locurile unde îşi desfăşura Sfântul Niceta lucrarea sa misionară, drumul către casă, popoarele care-i ascultau cuvântul, toate acestea le cunoştea Sfântul Paulin din convorbirile cu prietenul său. Din amintitele relatări ale episcopului Paulin se deduce că Remesiana era pământul natal al episcopului Niceta, care era, aşadar, daco-roman, originar din Dacia Mediteranea. Om învăţat, vorbitor atât al limbii latine, cât şi a celei greceşti, scriitor cu mare putere de analiză şi sistematizare, pedagog iscusit,

N

Sfântul Paulin de Nola (353-431) Niceta era admirat la Roma, intrând în cercul cultural al Sfântului Paulin. Poemele Sfântului Paulin îl înfăţişează pe Niceta desfăşurând o largă operă de misiune creştină şi, totodată, de educaţie latină printre mai multe neamuri. Astfel el îmblânzeşte inimile barbarilor care îşi petreceau viaţa în războaie, furturi şi jaf, învăţându-i să trăiască în pace: „Într-un ţinut necunoscut al lumii, barbarii învaţă prin tine să cânte cu inimă romană pe Hristos şi să trăiască puri, în pace senină”. Pentru acele timpuri, activitatea misionară a lui Niceta, care predica învăţătura creştină ortodoxă în limba latină, printre neamuri „barbare”, era egală cu un act de cultură şi de civilizaţie.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

9

Marele teolog Ioan G. Coman releva legătura spirituală a Sfântului Niceta cu dacoromanii din acea epocă: „Ortodoxia românească a primit prin strămoşii ei, dacoromanii contemporani, şi prin generaţiile lor

următoare până azi, credinţa şi doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta... Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Cassian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc pentru desăvârşire”. Se pare că Sfântul Niceta şi-a întins activitatea sa misionară şi în nordul Dunării, avându-se în vedere mai ales zelul de misionar, credinţa puternică şi însuşirile personale de catehet erudit ale acestui memorabil episcop, după cum afirma şi ÎPS Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei:

„Şi-a desfăşurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară şi teologică în spaţiul daco-roman din sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect - prin misionarii săi - şi în nordul Dunării”. Această concluzie este sprijinită şi de caracterul dinamic al lexicului creştin de origine latină şi greco-latină, întrebuinţat de Sfântul Niceta, ca şi de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale, la nordul Dunării, în literatura religioasă populară românească. Sfântul Niceta s-a folosit, în această activitate misionară şi pastorală, şi de opere scrise. Moştenirea literară, ajunsă până la noi de la el, îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului, care veghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono) şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus). După conţinut, scrierile acestea se pot împărţi în două categorii: unele, cu preocupări catehetice, didactice, prin care autorul făcea cunoscută învăţătura creştină catehumenilor săi sau întărea această învăţătură apărând-o de rătăcirile ereticilor şi de superstiţiile păgânilor; altele, cu conţinut practic, privind viaţa liturgică a comunităţii creştine: participarea la slujbe, atitudinea în timpul serviciului divin, cântarea în comun, ţinuta vestimentară etc. Despre diferitele numiri… este un mic tratat dogmatic, cu caracter polemic şi ţinută de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Sunt evocate numele şi numirile: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Dreapta (mână), Braţ, Înger, Om, Miel, Oaie, Preot, Cale, Adevăr, Viaţa, Viţă-de-vie, Dreptate, Răscumpărare, Pline, Piatră, Doctor, Izvor de apă vie, Pace, Judecător, Uşă. Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior, el a fost numit şi cunoscut cu titlul de Cărticele de învăţătură.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

10

Din cele trei fragmente rămase din cartea întâi a catehismului, se poate constata capacitatea Sfântului Niceta de a mijloci cunoştinţele, dragostea lui părintească faţă de cei doritori să se instruiască în învăţătura ortodoxă. Cartea a cincea din amintitul catehism, Despre simbolul credinţei, este una dintre cele mai valoroase tâlcuiri a Crezului. Aici aflăm o amănunţită expunere despre credinţa în Sfânta Biserică Sobornicească. Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioşi să ţină cu tărie la Biserica Sobornicească în care se păstrează adevărul de credinţă ortodox. El este primul care a dat creştinătăţii ideea despre dimensiunea verticală şi orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar şi cuprinzător, în expresia „comuniunea sfinţilor”, învăţătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei iniţial, patristic.

Cele două scrieri practice ale Sfântului Niceta Despre privegherea robilor lui Dumnezeu şi Despre folosul cântării de psalmi, îl arată pe autor păstrător credincios al tradiţiei cultice a Bisericii. Sunt două predici strâns legate una de alta. În prima, Sfântul Niceta vorbeşte despre privegherea religioasă de noapte, arătând folosul duhovnicesc al privegherii, recomandând ca aceasta să nu fie

formală: „cine priveghează cu ochii să privegheze şi cu inima. Cine se roagă cu Duhul să se roage şi cu mintea, ce se spune cu gura să fie ţinut şi cu inima” (cap. 9). Despre folosul cântării de psalmi răspunde unora care socoteau de prisos „cântarea psalmilor şi a imnelor şi prea puţin potrivită cu dumnezeiasca religie” (cap. 2). Pe aceştia, ce resping cântarea psalmilor, bunul păstor îi identifică cu ereticii. Sfântul Niceta arată că, prin psalmi, sunt cântate „tainele lui Hristos”, pe lângă alte binefaceri spirituale aduse de aceştia; episcopul daco-romanilor face un istoric al cântării şi folosirii psalmilor, în Vechiul şi în Noul Testament, apoi dă unele instrucţiuni precise, referitoare la ţinuta creştinului în biserică, în timpul sfintelor slujbe. Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau, pe scurt, Te Deum, este un imn de preamărire a lui Dumnezeu, scris în limba latină, în proză ritmică, răspândit în secolele al IV-lea şi al Vlea nu numai în ţinutul în care a predicat Sfântul Niceta, ci şi în Italia şi în Galia, iar astăzi cunoscut de întreaga creştinătate. „Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi” (pr. prof. Ştefan Alexe). În slavoneşte, această înălţătoare creaţie psaltică a apărut la sfârşitul Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei, fiind atribuită altor autori. Scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-misionar. Lucrarea aceasta a fost susţinută prin scrieri teologice, pentru ca învăţătura ortodoxă să nu fie alterată de ereziile, credinţele şi superstiţiile păgâne, iar prin scrierile practice, el a îndemnat ca slujbele divine să se desfăşoare în linişte şi cu folos sufletesc. În întreaga sa activitate se constată dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, fără nicio deosebire, bunătate şi echilibru sufletesc, virtuţi înnăscute şi transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nicolae Borodan – clasa a XI-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

11

e lângă Odovania Praznicului Înălţării Sfintei Cruci, ziua de 21 septembrie 2012, reprezintă un moment cu încărcătură istorică pentru comunitatea de elevi şi profesori de la Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, din Oradea. Prin arhiereasca binecuvântare a Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a săvârşit prima Sfântă Liturghie, în Paraclisul cu Hramul „Sfânta Niceta de Remesiana”, din incinta Liceului. Încărcătura mistică şi simbolică a Sfintei Liturghii a fost amplificată prin reintrarea spaţiului actual în circuitul liturgic, întrerupt de autorităţile comunist-atee, în anul 1941. Paraclisul actual al Liceului Ortodox a fost reamenajat pe locul vechiului Paraclis al Academiei de Teologie Ortodoxă din Oradea, ce a funcţionat de la începuturile reînfiinţatei Eparhii a Oradiei, până în anul 1941, când, datorită prigoanei comuniste, Academia de Teologie din Oradea a fost nevoită să se refugieze şi să-şi continue activitatea la Timişoara. Strădaniilor primului Episcop al Oradiei, de după Marea Unire - Roman Ciorogariu - de a avea o şcoală teologică la Oradea, li s-au adăugat strădaniile Preasfinţitului Părinte Sofronie, care îndată ce a venit la cârma Eparhiei Oradiei, a dat curs şi continuitate dorinţei înaintaşilor săi în scaunul eparhial, de a avea în urbea de pe malul Crişului Repede, pe lângă o Şcoală Teologică de grad superior, şi o Şcoală Teologică de grad preuniversitar, care să reîntregească orizontul de învăţământ pluriconfesional şi multinaţional din această parte a ţării.

P

După multe lupte şi obstacole ce au stat în calea înfăptuirii acestui nobil ţel, începutul anului şcolar 2012-2013 a adus posibilitatea elevilor din ciclul superior al Liceului, de a reveni în locul de unde înaintaşii lor au fost scoşi în mod abuziv, confiscându-le ceva ce le aparţinea de drept. Participând la Sfânta Liturghie, săvârşită în Paraclisul reamenajat şi reînnoit al Şcolii, elevii teologi, împreună cu dascălii lor, au adus laudă şi mulţumire Bunului Dumnezeu, Cel Care a ascultat rugăciunile lor şi a făcut posibilă „întoarcerea lor acasă”. La finalul Sfintei Liturghii, Părintele liturghisitor Radu Rus, Directorul Liceului, a

Nr. 5

Spes Orthodoxiae Ieslea sufletelor noastre
Azi cerul iară se deschide Şi pentru cei de pe pământ! În glas de clopot şi colinde, Se naşte Domnul cel Preasfânt ! Căci scris este în cartea legii, Şi prin prooroci s-a prevestit, În ziua împlinirii vremii, S-a întrupat Fiul iubit. El a lăsat slava cerească Şi S-a smerit desăvârşit. Iertând greşeala strămoşească, El proorocia a-mplinit.

12

ţinut un cuvânt prin care a subliniat importanţa istorică a momentului, prin reînnodarea şi reluarea circuitului liturgic din vechiul spaţiu, unde odinioară studiul teologiei şi rugăciunea din cadrul cultului divin public se transformau în teologhisire. Pentru ca ucenicii de astăzi, ai Mântuitorului Iisus Hristos, să devină teologhisitori, au posibilitatea ca pe lângă studiu, să participe la cultul divin public al Bisericii, cu precădere la Sfânta Liturghie, săvârşită în fiecare vineri dimineaţa, precum şi la rugăciunea zilnică. Întrucât timp de mai mulţi ani Liceul Teologic Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” a funcţionat într-o singură locaţie, pe str. Aluminei, nr.88, având cicluri de şcolarizare de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a, există şi aici un Paraclis cu Hramul „Sfântul Sfinţit Mucenic şi Apostol Iacov, rudenia Domnului”, unde, în fiecare vineri dimineaţa se săvârşeşte Sfânta Liturghie pentru elevii din clasele I-VIII, care au rămas să studieze în această locaţie. Astfel, prin integrarea tuturor nivelurilor de şcolarizare din cadrul Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” într-un circuit liturgic adecvat, Biserica poartă de grijă tuturor acelora care Îl caută pe Dumnezeu şi doresc să devină ucenici şi slujitori ai Săi, sau simpli credincioşi, care doresc să urce pe treptele desăvârşirii spirituale. Alexandru Vereş – clasa a XII-a A

Din negrăita bunătate Şi milă a lui Dumnezeu, El pentru noi L-a dat la moarte, Pe Fiul cel iubit al Său. În ieslea cea sărăcăcioasă, În peştera din Betleem, El a primit ca să se nască, Viaţă veşnică s-avem! Iar magii şi păstorii-alături Îl preamăreau pe Dumnezeu Şi, oferind smerite daruri, I se-nchinau Fiului Său. Veniţi în zi de sărbătoare, Pe Pruncul Sfânt să-l lăudăm, Iar ieslea sufletelor noastre, Lăcaş de-a pururi să I-l dăm! Iar cântul sfintelor colinde, Să-l înălţăm către Iisus, Cântând cu îngerii-mpreună: Osana întru cei de sus! De Sfânta Naştere pe care Noi toţi cu drag am aşteptat, S-avem în suflet bucurie Şi cerul vieţii luminat! Cristian Marian Porţan – clasa a XI-a A

Propovăduitor şi apărător al dreptei credinţe la multe neamuri te-ai arătat Sfinte Ierarhe Niceta, şi cu smerenie ai câştigat pe cele înalte, bine chivernisind darul. Pentru aceasta, Părintele nostru, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne ocrotească de tot răul şi să ne mântuiască.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

13

uvântul care contribuie la mântuirea sufletelor noastre joacă rolul unei seminţe. Deci, aşa cum plugarii lucrează mai întâi pământul cu plugul, după care aruncă în el seminţele, tot aşa şi noi trebuie să ne lucrăm şi să ne pregătim pe noi înşine spre primirea seminţei cereşti, adică a cuvântului înţelepciunii duhovniceşti. Căci nu suntem un pământ neînsufleţit şi insensibil, ca să ne primim cultivarea şi seminţele de la alţii, ci suntem un pământ însufleţit care respiră şi cuvântător. De aceea, trebuie să ne pregătim pe noi înşine prin pocăinţă. Iar ca să vă arăt şi începutul pocăinţei şi cultivării sufletului, aceasta e ceea ce făceau de la ei înşişi cei ce veneau la botezul lui Ioan, căci zice Scriptura: “Ieşeau şi se botezau în Iordan mărturisindu-şi păcatele lor” (Mt 3, 5; Mc 1, 5). Aşadar, mărturisirea păcatelor e începutul acestei cultivări, adică al pocăinţei şi pregătirii ca să primească cineva în sine cuvântul lui Dumnezeu, care poate

C

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

14

să mântuiască sufletele noastre; căci şi plugarii de aceea au inventat aratul, pentru că acesta scoate din sânul pământului rădăcinile sălbatice şi-l face în stare să primească seminţele şi răsadurile noastre. Acelaşi lucru îl face şi mărturisirea ogorului cuvântător al inimii: dezgroapă şi scoate patimile rele din ascunsul ei şi o face gata spre primirea sfintelor seminţe şi în stare de cultivarea şi purtarea roadelor virtuţilor. Căci, aşa cum după căderea lui Adam pământul a ajuns să nască spini şi pălămidă (Fc 3, 18) şi celelalte plante nefolositoare, tot aşa şi inima omului a ajuns să nască patimile şi gândurile de ruşine şi rele, şi păcatele care ies din ele. De aceea e necesar, fraţilor, că fiecare din noi să aibă un părinte duhovnicesc şi să vină la el cu credinţă, să se smerească înaintea lui şi să-i vestească patimile rele ale inimii şi, primind medicina duhovnicească, să scoată din suflet spinii şi pălămida păcatului, pe care fiecare din voi le-aţi crescut la sân prin viaţa pătimaşă şi iubitoare de plăcere, şi aşa să vă plecaţi urechile la învăţătura Duhului şi să ascultaţi la cele propovăduite şi spuse înainte de noi spre folosul comun, iar prin iertarea şi binecuvântarea de la noi să vă împăcaţi cu Cel care din neasemănata Sa iubire de oameni a plecat cerurile şi S-a pogorât şi a aruncat seminţele mântuirii în inimile celor ce-L ascultă. Nimeni dintre voi să nu se abţină de la acest început al pocăinţei, căci cum va înainta mai departe şi va progresa mai bine, dacă nu s-a atins nici măcar de începutul virtuţilor? E necesar însă că voi toţi să vă sârguiţi spre aceasta mai cu seamă acum, căci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtătorii de Dumnezeu Părinţi ca înainte-curăţire, fiindcă duc spre prăznuirea anuală a naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care e obiceiul pentru aproape toţi creştinii să vină la împărtăşirea Sfântului Său Trup şi Sânge şi prin Acesta să se unească cu El şi să se facă în chip dumnezeiesc un duh şi un trup cu El. Căci, dacă aşa cum a arătat mai înainte cuvântul nostru şi cum va mai înfăţişa înaintând, fără mărturisire şi pocăinţa care urmează nimeni nu va fi vrednic nici măcar de primirea cuvintelor dumnezeieşti, cum va primi cineva în sine însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos fără să se fi curăţit mai înainte prin mărturisire şi pocăinţă pe măsură greşelilor lui? De aceea şi marele Pavel da mărturie şi vesteşte spunând: “Să se pună la încercare fiecare pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din această Pâine şi să bea din acest Pahar; căci, cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nedeosebind Trupul Domnului” (1 Co 11, 28), nedeosebind adică faptul că acest Trup fiind fără păcat nu va binevoi să locuiască într-un trup îndatorat păcatelor. Căci, dacă nu e cu putinţă să-şi întindă mâinile spre Hristos şi să se roage celui care nu le are curate de păcat şi n-a îndepărtat mai întâi toată ura şi gândurile care vin din aceasta – iar acest lucru îl arată iarăşi Pavel, zicând: “Vrem să vă rugaţi în tot locul ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi gânduri” (1 Tim 2, 8) – şi dacă n-avem îndrăznire spre Dumnezeu fiindcă n-am agonisit o conştiinţă necondamnată – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: “Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăznire la Dumnezeu” (1 In 3, 21) – cum vom avea în noi înşine pe Dumnezeu şi ne vom face concorporali cu El, dacă n-am îndepărtat mai întâi de la noi păcatele prin mărturisire, nici n-am curăţit murdăria care se face sufletului de la ele prin milostenie, curăţie, înfrânare, rugăciune şi străpungere a inimii şi celelalte fapte ale pocăinţei? Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tău, dacă nu eşti curat atât tu însuţi, cât şi el – iar acest lucru l-a arătat pe de o parte prin Cain, care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: “Nu, dacă le-ai adus corect, dar nu le-ai împărţit corect” (Fc 4, 7), apoi prin Legea veche, care oprea să se aducă la casa lui Dumnezeu plata unei desfrânate (Dt 23,19), iar mai apoi spunând prin Evanghelie: “Du-te mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău“ (Mt

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

15

5, 24) - dar îţi va da ţie, celui ce nu te-ai curăţit mai înainte prin mărturisire şi pocăinţa marele Lui dar, Trupul Său? Ce spui? Dumnezeu însă nu vrea nici măcar ca îndreptările Lui să fie grăite de o gură necurată, căci zice Scriptura: “Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povesteşti îndreptările Mele şi iei legământul Meu în gura ta?” (Ps 49, 19). Nu lasă deci legământul Său să fie luat într-o gură necurată, dar va da Trupul Său într-o asemenea gură? De aceea, să ne curăţim mai înainte, fraţilor, şi gura şi trupul şi gândirea, şi să ne apropiem cu conştiinţa bună şi curată. Căci, dacă lucrătorii în aramă şi aurarii, care topesc în jurul aramei aur sau argint sau altceva asemănător, vrând să adauge prin lustruire floarea culorii, mai întâi le răzuiesc curăţind orice murdărie, cu atât mai mult noi, care urmează să fim auriţi într-un mod mai bun sau, mai bine-zis, să fim îndumnezeiţi, trebuie să ne curăţim mai înainte de orice întinăciune a trupului şi a duhului? Căci nu ne facem strălucitoare numai suprafaţa, ca aramă lustruită, ci toate cele dinăuntru. Să ne apropiem, astfel, după ce ne-am spălat mai înainte de petele din adâncul sufletului. Fiindcă aşa ne vom apropia şi de mântuire. Dacă însă ne apropiem cu o rea conştiinţă, nedobândind prin mărturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega şi dezlega unele ca acestea, înainte de a ne fi întors de la Dumnezeu, înainte de a ne fi îndreptat după îndreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negreşit spre osânda noastră şi pedeapsa veşnică, alungând înseşi îndurările dumnezeieşti şi răbdarea Lui faţă de noi, “căci am călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sânge comun sângele testamentului cu care ne-a sfinţit şi am batjocorit harul Duhului“ (Evr 10, 29). Căci, cel care a rupt mantia împărătească şi cel care a aruncat-o în noroi, vor fi supuşi negreşit aceleiaşi osânde, iar cel care a vărsat un parfum în noroi şi cel ce l-a încuiat într-un vas împuţit au făcut acelaşi rău. Prin urmare, darul dumnezeiesc nu păţeşte nimic, căci este nepătimitor, dar zboară de la noi în chip nevăzut, căci “mirul nu se încredinţează unui vas putred”; iar ceea ce a păţit, dacă e supus pătimirii, ajungând netrebnic, aceea o va suferi în chip nevrednic cel care l-a adus ofrandă. Să ne facem, aşadar, vrednici prin pocăinţă sau, mai bine-zis, să ne aducem ofrandă pe noi înşine prin faptele pocăinţei Celui ce poate să facă vrednici din nevrednici; şi aşa să ne apropiem cu o nădejde ce nu va fi ruşinată şi cu credinţa privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

16

se văd. Fiindcă Pâinea aceasta e ca o perdea care ascunde înăuntru dumnezeirea; acest lucru, arătându-l dumnezeiescul Pavel spunea că El “ne-a înnoit o cale nouă şi vie prin perdea, adică prin trupul Său” (Evr 10, 20) şi prin el urcă la ceruri cetăţenia noastră – căci acolo e Pâinea aceasta – şi intrăm în Sfânta Sfintelor cea adevărată prin ofrandă în curăţie a trupului lui Hristos: “Să ne apropiem deci, fraţilor, cu inimă adevărată în certitudinea credinţei“ (Evr 10, 22). Căci de aceea se numesc Taine, pentru că nu este pur şi simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc şi de nespus; şi dacă, precum spunea Domnul, “Duhul e ceea ce face viu, carnea nu foloseşte la nimic” (În 6, 63), dacă te uiţi numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar dacă te uiţi la Duhul, adică dacă vezi însăşi Pâinea care stă înainte în chip duhovnicesc, atunci te vei face viu împărtăşindu-te din ea. Căci Ea este “mâncarea care nu piere, ci rămâne spre viaţa veşnică“ (În 6, 2-7), Pâinea cea adevărată Care coboară din cer, Care e vie şi dă viaţă lumii; pe Care cine nu o mănâncă, nu va fi viu, dar cel care o mănâncă va fi viu în veac, nu numai înviind, ci şi slobozit fiind de pedeapsă şi dobândind împărăţia veşnică. Căci despre această Pâine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taină, ci a glăsuit limpede, învăţând deschis şi cu îndrăzneală în sinagogă spunând: “Pâinea pe Care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (In 6, 51), şi iarăşi: “Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică” (In 6, 53-54). O, ce minune! Vai, ce măreţie a iubirii, pe care Dumnezeu a revărsat-o peste noi cu bogăţie! Ne-a născut din nou prin Duhul şi ne-am făcut un duh cu El, precum spune Pavel: “Cine se lipeşte de Domnul e un duh cu El” (1 Co 6, 17). Deci, ca să fim una cu El nu numai după duh, ci şi după trup, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui, ne-a dăruit contactul intim cu El prin aceasta Pâine. Căci orice iubire îşi are desăvârşirea printr-o unire, iar începutul dintr-o asemănare (...) Dar iubirea conjugală pare a avea ceva mai mult decât celelalte, “căci din această pricină va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia să şi vor fi cei doi un trup” (Mt 19, 5), “Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Ef 5, 32). Acolo deci se vor lipi într-un singur trup, nu şi într-un singur duh; noi însă, prin împărtăşirea acestei Pâini dumnezeieşti nu ne lipim numai, ci ne amestecăm cu trupul lui Hristos şi devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi că măreţia covârşitoare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi are loc şi se arată prin dăruirea acestei Pâini şi a acestui Pahar? Fiindcă potrivit Psalmistului, “jertfă şi ofrandă n-ai voit, dar ne-ai întocmit un trup” (Ps 39, 7; Evr 10, 5).

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

17

O, ce comuniune multiplă şi nespusă! Hristos S-a făcut frate cu noi, intrând în comuniune cu noi atât prin trup, cât şi prin sânge şi prin ele asemănându-Se nouă; ne-a câştigat robi adevăraţi ai Lui, răscumpărându-ne prin acest Sânge; ne-a făcut prieteni ai Lui, dăruindu-ne arătarea acestor Taine; ne-a legat şi armonizat cu Sine însuşi prin împărtăşirea acestui sânge, făcându-Se un trup cu noi. Dar şi Tată al nostru S-a făcut prin dumnezeiescul Lui botez şi ne hrăneşte la sânii Săi ca o mamă iubitoare pruncii sugari; şi, lucru încă şi mai mare şi mai uimitor, nu ne hrăneşte numai cu Sânge în loc de lapte, dar şi cu Trupul Său, şi nu numai cu Trupul Său, dar şi cu Duhul Lui, păstrând pururea nemicşorată nobleţea dată nouă de El, ducând spre o dorinţă mai mare şi împlinind această dorinţă, lăsându-Se nu numai văzut, ci şi atins şi făcut desfătarea noastră, şi ţinut de fiecare din noi în inimă şi în înseşi măruntaiele noastre, şi spunând: “Veniţi, mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu cei ce doriţi viaţa veşnică, ca să nu fiţi numai după chipul lui Dumnezeu, ci şi dumnezei şi împăraţi veşnici şi cereşti, îmbrăcaţi în Mine, împăratul şi Dumnezeul cerului, înfricoşători pentru demoni, dar minunaţi pentru îngeri, fii iubiţi ai Tatălui ceresc, pururea vii, frumoşi la fiii oamenilor, locaş plăcut al preaînaltei Treimi “.

Căci, dacă prefigurarea acestui Trup l-a îndreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 2-19), dacă prefigurarea acestui Sânge i-a păzit în Egipt vii pe întâii-născuţi ai lui Israel (Is 12, 23), dacă prefigurarea acestui Sânge a curăţit şi sfinţit însăşi Sfânta Sfintelor, a arătat pe pământ un cort al Numelui lui Dumnezeu şi a făcut preoţi, arhierei şi unşi ai Domnului (Is 16, 34; Evr 9, 11 sq), dacă prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevărul lor? Aaron nu intră fără această prefigurare în sanctuar, nici noi nu vom putea păşi în cele cereşti dacă nu ne împărtăşim de acest adevăr al lui, nici nu vom avea sălaş în ceruri, nici nu vom fi sălaş al Dumnezeului cerurilor, nici jertfă vie şi sfânta bineplăcută lui Dumnezeu; căci numai prin El am dobândit apropierea. “Căci ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?“, spune împăratul şi prorocul David (Ps 29). De aceea, să ne amestecăm sângele cu Sângele lui Dumnezeu, ca să ştergem stricăciunea din el, fiindcă mult şi negrăit folos e în acest Sânge. El ne face noi în loc de vechi şi veşnici în loc de vremelnici; ne face nemuritori şi veşnic înfloritori, ca nişte pomi sădiţi lângă curgerile apelor (Ps

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

18

1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se adună rod spre viaţa veşnică. Căci din rai ţâşnea un izvor sensibil şi adăpa faţa pământului născând râuri sensibile (Fc 2, 10); dar din această Sfânta Masă, pe care potrivit psalmistului Hristos “ne-a gătit-o împotriva demonilor şi patimilor care ne necăjesc” (Ps 22, 5), ţâşneşte un izvor care naşte izvoare duhovniceşti, adapă suflete, le urcă până la cer şi întoarce ochii îngerilor spre frumuseţea în care se vede diversitatea înţelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), îi aduce să dorească să se plece spre cele dăruite nouă printr-un asemenea Sânge. Căci, apropiindu-ne de aceste Taine, ne facem purpură împărăteasca sau, mai bine-zis, sânge şi trup împărătesc, şi ne prefacem – o, ce minune! – într-o finalitate dumnezeiască, întrucât strălucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastră, ne învăluie în chip extraordinar, ne face unşi-hristoşi ai lui Dumnezeu şi ne dă putere să strălucim ca soarele în prezenţa Tatălui nostru potrivit făgăduinţei Lui (Mt 13, 43), numai să nu împiedice acest lucru vreo pată pusă pe sufletul celui ce se apropie. De aceea, nu numai să ne curăţim înainte şi aşa să ne apropiem, dar să fim atenţi la noi înşine şi, după ce am dobândit acest dumnezeiesc dar, să arătăm şi multă pază, ca să rămânem mai presus de patimi şi să vestim virtuţile Celui ce a binevoit a locui în noi plecând de la asemănarea cu El în acestea, arătată în noi. Să ne gândim cu Cine ne unim şi de ce lucruri ne-am învrednicit şi, uimiţi de măreţia covârşitoare a darului şi a iubirii faţă de noi, să ne rânduim fapta, cuvântul şi gândul după “voinţa bună, bine-plăcută şi desăvârşită” a lui Dumnezeu; fiindcă un sânge al unui nou testament întăreşte acest Nou Testament, adică Evanghelia lui Hristos, căci spune: “Un testament intră în vigoare după moarte” (Evr 9, 17). Aşadar, împărtăşindu-ne de Sângele Testamentului lui Hristos, să nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca să nu fim supuşi unei osânde şi pedepse veşnice, pentru că am socotit un sânge comun Sângele Testamentului în care am fost sfinţiţi (Evr 10, 29). Căci, pe cât de mare e făgăduinţa făcută celor ce păzesc sfinţirea din împărtăşire – căci e făgăduită împărăţia cerurilor –, pe atât de mare e şi pedeapsa celor ce s-au făcut netrebnici după ce au primit darul; “căci dacă încălcând cineva legea lui Moise, e ucis fără milă, de o cât mai aspră pedeapsă se va învrednici cel ce a socotit sânge comun Sângele Testamentului şi a batjocorit acest mare har?” (Evr 10, 28-29). Noi însă, fraţilor, vă rog să păzim pentru noi înşine nemicşorat harul lui Dumnezeu, întinzându-ne, întregi spre ascultarea şi împlinirea sfintelor porunci şi aducându-ne pe noi înşine ofrandă lui Dumnezeu prin fapte, fiindcă şi Acela S-a dat pe Sine însuşi pentru noi. Însuşi Tatăl L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut pentru noi, Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuşi, iar noi nu ne vom da la rândul nostru pe noi înşine nu pentru Acela, ci pentru noi înşine? Cum însă ne vom da pe noi înşine lui Hristos Care S-a dat pe Sine însuşi pentru noi? Dacă vom îmbrăţişa iubirea faţă de El şi a unora faţă de alţii; dacă ne vom smeri sub mâna tare a lui Dumnezeu şi din pricina Lui atât faţă de noi înşine, cât şi unii faţă de alţii “negândind la cele înalte, ci lăsându-ne duşi spre cele smerite” (Rm 12, 16); dacă ne vom răstigni după putinţă trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui (Ga 5, 24), dacă “ne vom omorî mădularele noastre pământeşti, beţia, desfrânarea, necurăţia, lăcomia, şi orice patimă rea” (Col 3, 5); dacă vom muri pentru păcat şi vom trăi pentru virtute. Fiindcă acestea ne învaţă trupul răstignit al lui Hristos

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

19

care ne este pus înainte spre hrană; căci de El suntem în acelaşi timp hrăniţi şi învăţaţi să avem comuniune cu virtuţile şi pătimirile Lui, ca să trăim şi să împărăţim veşnic împreună cu El. Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunând prin prorocul David: “Jertfă de laudă Mă va slăvi, şi acolo e calea în care îi voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps 49, 24). Căci, întrucât e celebrat spre aducerea-aminte a celor săvârşite de El pentru noi, este o jertfă de mulţumire, de slavă şi de laudă pentru El. Şi întrucât însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos stă înainte cu adevărat, El grăieşte lui Dumnezeu şi Tatăl mult mai bine decât sângele lui Abel - fiindcă acela strigă la Dumnezeu împotriva fratelui său (Fc 4, 10), dar Acesta strigă pentru noi, al căror frate a socotit lucru vrednic să se facă Hristos, făcându-ni-L milostiv şi împăcându-ne cu Tatăl Cel mai de sus – ne grăieşte însă şi nouă, arătându-ne limpede calea iubirii, fiindcă El S-a golit pe Sine însuşi până la noi din iubirea Lui pentru noi şi Şi-a pus sufletul pentru noi arătându-ne calea smereniei, “pentru că în smerenia Sa judecata Lui s-a ridicat, şi a fost adus că o oaie spre junghiere” (Is 53, 7), calea ascultării, pentru că El însuşi a ascultat de Tatăl până la cruce şi moarte (Flp 2, 8), calea care ne dăruie prin omorârea patimilor viaţa veşnică. Pentru că şi El S-a făcut mort, şi iată e viu în veci, făcându-i vii pe cei ce se lipesc de El prin virtute şi credinţă, slăvindu-i şi fiind slăvit de ei, împreună cu Părintele Său fără de început şi cu Preasfântul, bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

-12 Octombrie, ziua oraşului Oradea n prima parte a lui octombrie, în fiecare an, Oradea marchează două momente importante pentru oraş: semnarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, la 12 octombrie 1918, precum şi reintrarea sa sub stăpânirea autorităţilor române, la 12 octombrie 1944. Desfăşurată în secret, şedinţa din data de 12 octombrie 1918, convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român, a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria, cunoscută şi sub numele de „Declaraţia de la Oradea”. Întrunirea s-a ţinut în salonul dinspre curte al casei lui Aurel Lazăr şi a întrunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voievod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu şi Gheorghe Dobrin. După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate, s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad, format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută declaraţia. S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la

Î

Dr. Aurel Lazăr

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

20

Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină. Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare, la 18 octombrie 1918. În aceeaşi zi, secretarul de stat american, Robert Lansing, răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţine cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici. Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o „atmosferă de panică” pe fondul unor critici ale politicii prim-ministrului ungar, contele Istvan Tisza. La 23 octombrie, opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad”, Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea: „De ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson?”: „La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni, nici de polonezi? Ar fi pueril să se creadă că, dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”. Cu o zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania, la 10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. Adunarea naţională preconizată la Oradea se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, acelaşi an. În decembrie, Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand I al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Alexandru Vaida – Voievod Voievod. Referitor la cel de-al doilea eveniment, trebuie amintit că, în primăvara anului 1944, Ungaria a fost ocupată de trupele germane care au trimis unităţi numeroase şi în Oradea, autorităţile locale fiind instruite să colaboreze cu organele de securitate germane. În mai 1944, populaţia evreiască a oraşului a fost adunată şi trimisă într-o operaţiune a Gestapo-ului şi a jandarmeriei locale, spre lagărele de exterminare, 90% din evreii de atunci din Oradea ajungând fie la Auschwitz, fie la Dachau. La 23 august, România întoarce armele împotriva Germaniei, iar această schimbare este însoţită la Oradea de arestări masive ale intelectualilor români. Oraşul este bombardat aerian în vara şi toamna anului 1944. Este distrus triajul gării, zona Ştefan cel Mare, o parte a Spitalului Judeţean, Parcul Petöfi, Velenţa şi fabricile din zonă. În 12 octombrie 1944, trupele române şi sovietice atacă oraşul Oradea din trei direcţii, întâmpinând o rezistenţă minimă. La orele 16, Divizia “Tudor Vladimirescu” primeşte ordin să intre în Oradea dinspre comuna Nojorid, rezistenţa fiind reprezentată de un cuib de mitralieră situat pe strada Primăriei. Podul din centru fiind distrus, trupele trec Crişul Repede prin apă şi, în „uralele de bucurie” ale populaţiei, arborează pe clădirea primăriei tricolorul românesc. La 11 noiembrie 1944, pe teritoriul întregii Transilvanii se instaurează administraţia militară sovietică, iar în martie 1945, odată cu instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, începe epoca comunismului stalinist. În acest an, cu ocazia Zilei Orașului Oradea, în 12 octombrie, a avut loc în fața Teatrului „Regina Maria” dezvelirea statuii Reginei Maria, în prezența membrilor Familiei Regale, reprezentată de Altețele Lor Regale, Principele Radu și Principele Nicolae ai României. Totodată, a fost prezentă la eveniment Alteța Sa Imperială și Regală, Arhiducesa Maria-Magdalena a Austriei, nepoata Reginei Maria și fiica Principesei Ileana.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

21

S-a săvârşit o slujbă de sfinţire a statuii Reginei Maria de către preotul militar Mircea Ioniţă, în prezenţa Preasfinţitului Părinte Episcop Sofronie, episcopul Oradiei, împreună cu părinţii consilieri de la Centrul Eparhial, slujbă la care corul „Diacon Nicolae Firu” al Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” a dat răspunsurile liturgice. Primarul Ilie Bolojan a spus: „Dezvelirea Statuii Reginei Maria astăzi înseamnă corectarea unei erori istorice, aceea de a fi mutată de pe acest soclu în perioade tulburi ale istoriei". Alocuțiunea Dezvelirea statuii Reginei Maria – 12 octombrie 2012 privind viața și faptele Reginei a fost rostită de către directorul general al Muzeului Național de Istorie București - dr. Ernest Oberländer Târnoveanu. Reprezentanții instituțiilor locale și grupuri de copii de la mai multe unități de învățământ din municipiu, inclusiv de la liceul nostru, au depus la statuia Reginei Maria buchete de flori. În continuare, la casa memorială și la statuia lui Aurel Lazăr, în casa căruia, la data de 12 octombrie 1918 se semnează declaraţia de autodeterminare ce va duce la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, au fost depuse coroane de flori de către Principele Nicolae, reprezentanți ai instituțiilor locale și cetățeni ai orașului Oradea. Această minunată zi, binecuvântată de Dumnezeu cu o vreme foarte frumoasă, mult peste aşteptările meteorologilor, a fost motiv de bucurie şi datorită Coroanei Reginei Maria, expusă în foaierul Teatrului „Regina Maria” Aspect din cadrul festivităţii de dezvelire a statuii Reginei Maria pentru a putea fi admirată de toţi cetăţenii oraşului, coroană adusă de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. În foaierul Teatrului, au fost aranjate drapelul naţional al României şi cel al Casei Regale, iar în mijloc, într-o vitrină securizată, a fost expusă coroana comandată de Parlamentul României pentru ceremonia încoronării de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand Întregitorul şi a Reginei Maria. Coroana a fost realizată în anul 1922, la Paris, de Casa de bijutieri Falize, din aur transilvănean, cu un design în stil bizantin, cu motive vegetale, conceput de Costin Petrescu şi având o înfăţişare medievală.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

22

Accesorii neobişnuite pentru o coroană sunt pandantivele laterale "prependoulia", specifice doar diademelor imperiale bizantine. Cele două pandantive au fiecare câte un scut heraldic: unul reprezintă stema Regatului României, iar celălalt însemnele ce arată ascendenţa reginei Maria, Casa de Edinburgh. Piesa prezintă o alăturare unică de simboluri regale, fiind o exprimare a noii identităţi naţionale române dobândite de nepoata reginei Victoria. O copie a coroanei Reginei se află expusă la Muzeul Maryhill din Statele Unite ale Americii. În cele două zile în care coroana a fost expusă în Oradea, mii Coroana Reginei Maria de orădeni au trecut pragul Teatrului „Regina Maria” pentru a vedea impresionanta bijuterie. Duminică dimineața, coroana a pornit spre Alba Iulia, unde a fost expusă de asemenea cetățenilor, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la încoronarea regilor sub care s-a înfăptuit Unirea cea Mare: Regele Ferdinand I și Regina Maria. Înainte de festivitatea de dezvelire a statuii Reginei Maria, Alteţele lor Regale i-au premiat pe elevii bihoreni care au obţinut premii la olimpiadele naţionale şi internaţionale, cu câte o tabletă PC, precum şi o excursie în Moldova. Printre laureaţi s-a numărat şi colegul nostru, Porţan Marian Cristian, care a obţinut Premiul al III-lea la faza naţională a Olimpiadei de Religie pentru seminariile şi liceele teologice, desfăşurată la Iaşi, în primăvara acestui an. După-amiază, la ora 17, a avut loc la paraclisul cu hramul „Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan” de la Centrul Eparhial o slujbă de Te-Deum, oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi, la care au luat parte şi Alteţele lor Regale, Principele Radu şi Principele Nicolae ai României, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, d-l Cornel Popa, precum şi alte oficialităţi, consilieri eparhiali, preoţi, elevi ai Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”. Preasfinţitul Părinte Episcop Sofronie a ţinut un frumos cuvânt, în care Preasfinţia Sa a expus semnificaţia zilei şi rolul crucial jucat de Majestăţile Lor, Regele Ferdinand al României şi Regina Maria, în reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, în anul 1920, sub arhipăstorirea vrednicului de amintire Episcop Roman Ciorogariu. Alteţa Sa Regală, Principele Radu al României, la invitaţia Preasfinţitului Părinte Sofronie, a ţinut un memorabil cuvânt de mulţumire şi de exprimare a dragostei pe care o poartă pentru neamul românesc. În cuvântul Alteţei Sale, a înaintat invitaţia

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

23

Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României, către Preasfinţitul Părinte Sofronie, de a face o vizită la Palatul Elisabeta din Bucureşti, reşedinţa Familiei Regale de România. La sfârşitul zilei, Alteţele Lor Regale au luat parte la un concert de gală susţinut de orchestra simfonică a Filarmonicii de Stat din Oradea, spectacol ce a avut loc la Teatrul de Stat „Regina Maria”. Sebastian Bocioc – clasa a XII-a A

ra o zi friguroasă şi mohorâtă de septembrie. Cerul era de culoare cenuşie, de parcă era gata să-şi deschidă porţile sale şi să dea drumul ploii. Noaptea anterioară nu închisesem niciun ochi. Eram plin de nerăbdare şi de emoţie. Inima-mi bătea ca şi o ciocănitoare. Emoţia primei zile de şcoală îmi umplu trupul. Eram foarte entuziasmat şi, aveam toate motivele să fiu, deoarece începeam un nou capitol al vieții. Expresul timpului oprise pe un tărâm necunoscut: locuri noi, persoane noi. Dintr-un biet şcolar, urma să devin licean, o perioadă foarte importantă în decursul vieţii, ce joacă un rol major în formarea noastră ca oameni. Eram copleșit de emoție. Am păşit timid în curtea şcolii, alăturându-mă celorlalţi boboci, ce aşteptau cu nerăbdare festivitatea de deschidere a anului şcolar. Festivitatea a început la ora unsprezece, după cum era programată. Părintele Director ne-a vorbit despre cum ar trebui să ne comportăm în viaţă, acum că am ales acest liceu. La rândul său, Preasfințitul Părintele Sofronie, Episcopul Oradiei, a ținut un discurs moralizator, în care a prezentat, pe scurt, viața morală şi duhovnicească pe care trebuie să o ducă un preot, dar şi despre activitatea misionară a acestuia, inițiindu-ne, într-un fel, pe calea pe care am ales să mergem. După festivitatea de deschidere, ne-am îndreptat spre sala de clasă, locul unde urma să învățăm pe parcursul celor patru ani de zile. Aici, ne-am așezat cuminți în bănci, pentru a o asculta pe doamna dirigintă. Soarele începu sa străpungă norii, risipindu-i ca şi fumul în bătaia vântului. Razele calde şi pline de speranță au năvălit peste noi, de parcă Sfântul Duh veghea asupra noastră. Atunci emoțiile s-au mai risipit, iar sentimentul de bucurie plutea ca o mireasmă de tămâie, umplându-ne sufletele cu o putere divină, pregătindu-ne în mod tainic pentru viața pe care trebuie să o aibă un preot şi pentru activitatea de a propovădui cuvântul Lui Dumnezeu.

E

Darius Lascău – clasa a IX-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

24

manastirea HODOS-BODROG
oporul român s-a format ca popor român şi creştin deodată. Am fost şi suntem un popor care niciodată nu a căutat să domine pe alţii, ba din contră, a fost îngăduitor, a dat dovadă de înţelepciune, credinţă puternică în Dumnezeu şi răbdare desăvârşită, apărându-şi cu demnitate interesele religios-morale şi naţionale, aceasta datorită credinţei noastre creştin-ortodoxe, care ne-a călăuzit de-a lungul a două milenii de existenţă. Bisericile şi Mănăstirile noastre ortodoxe sunt cele mai grăitoare dovezi ale trecutului nostru. Din şirul acestora face parte şi Mănăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche aşezare monastică din ţara noastră, cu viaţă monahală neîntreruptă. Mănăstirea Hodoş–Bodrog se află la vest de municipiul Arad, pe cursul inferior al Mureşului, la o distanţă de 12 km, pe drumul ce duce de la Arad la Felnac Secusigiu - Periam. După tradiție, mănăstirea ar fi o continuatoare a alteia mai vechi, din Cenad (pe Mureș), de la începutul secolului al XI-lea. Cercetările arheologice care au fost făcute în anul 1976 au descoperit în incinta mănăstirii mai multe vestigii, care dovedesc existenţa unei aşezări monahale pe acest loc încă de la începutul mileniului al II-lea.

P

După o tradiție locală, mănăstirea a luat ființă în urma descoperirii unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Această tradiție ne istorisește că un taur din turma unui păstor a scos la iveală dintr-o movilă de pământ Icoana Făcătoare de Minuni

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

25

a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, iar pe locul unde s-a descoperit icoana, credincioșii au construit o biserică unde s-a păstrat icoana, acesta fiind începutul mănăstirii HodoșBodrog. Numele mănăstirii provine de la Hodoş, care ar fi fost numele taurului de care legenda leagă începutul mănăstirii, cuvânt care la rândul său provine de la slavul „hudus”, care înseamnă sărbătoresc, maiestuos. Iar numele de Bodrog desemnează poziţionarea mănăstirii între ape, între satele Bodrogul Vechi şi Bodrogul Nou. Prima atestare documentară despre existenţa mănăstirii o avem din anul 1177, apărută într-o diplomă emisă de Regele Béla al III-lea, prin care se atestă proprietăţile monahale şi vecinii acestora. Se spune ca vechimea mănăstirii ar fi mult mai mare, pentru că aici ar fi sălăşluit, pe vremea ducelui Ahtum, la începutul secolului al XIlea, călugări greci de rit răsăritean. Într-un alt document, din 1216, Mănăstirea HodoşBodrog, este menţionată în rândul altor

Bodrog, iar din anul 1784 apare denumirea de Hodoş-Bodrog. De-a lungul veacurilor, Mănăstirea Hodoş-Bodrog a fost locuită de călugări români şi sârbi, fiind un timp sub jurisdicţia Mitropoliei din Carloviţ. Călugării de aici au întreţinut vie flacăra credinţei ortodoxe pe ambele maluri ale Mureşului, căci, situată la limita dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus, mănăstirea a avut un rol de rezistenţă şi de apărare a Ortodoxiei. În anul 1948, mănăstirea a pierdut dreptul de a menţine şcoala orfelinat. Mulți călugări au fost întemnițați, iar mănăstirea a fost deposedată de terenurile agricole, de utilaje şi de pădure. I s-a interzis mănăstirii a mai primi călugări. Până la 1976, mănăstirea a funcţionat cu statut de gospodărie anexă a Episcopiei Aradului, sub supravegherea starețului Timotei Iftimie, iar după 1977 a primit autonomie. Între anii 1979-1985 i s-au făcut mari reparaţii şi lucrări de consolidare, iar în anul 1991, aşezământul a fost împroprietărit cu teren arabil.

mănăstiri de rit răsăritean, sub numele de „Mănăstirea Ciala”, aparţinând de sistemul monastic teodosian cu centrul la Ierusalim. Din anul 1446 se generalizează denumirea de

Biserica mănăstirii, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (21 Noiembrie), datează din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, şi este o construcţie din piatră

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

26

şi cărămidă romană, cu ziduri foarte groase, fiind realizată în stilul triconic bizantin. În decursul timpului biserica a trebuit să fie de mai multe ori restaurată, păstrânduse însă forma ei iniţială, intervenindu-se doar la acoperiş, care, în sec. al XVIII-lea, a primit o formă barocă. După anul 1766 s-a executat

tencuirea bisericii în exterior, cu tencuială de var şi nisip cu influenţe baroce. În anul 1790 s-a mai adăugat un pridvor, care era prevăzut a fi cu turlă, dar din lipsă de fonduri nu a mai putut fi terminat, iar apoi, în 1940, este executată o catapeteasmă din lemn de către starețul Ieronim Balinton. Pictura interioară este realizată în frescă şi datează din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, aceasta fiind restaurată între anii 1938- 1940 de pictorii Al. Demian şi C. Cenan. În anul 1989 obştea mănăstirii în frunte cu stareţul Timotei Iftimie, au început construirea unei noi biserici, aceasta fiind finalizată în 1997. Hramul bisericii noi este „Pogorârea Duhului Sfânt”. În latura de răsărit a incintei se află o clădire de care este lipit altarul de vară, iar pe latura de apus, o mare clădire de care este lipită biserica nouă, construită după anul 1990. Dintre clădirile vechi se mai păstrează turnul-clopotniţă, care este foarte înalt, clădirea stăreţiei şi o parte a zidului de incintă, pe latura din nord. Personalităţi de seamă care

şi-au adus contribuţia la dăinuirea acestui monument peste veacuri sunt: Sava Brancovici (1607), Sofronie, Episcop de Lipova şi Gyula (1651), Isaia Diacovici (1690), Eugeniu de Savoia, care a acordat protecţie mănăstirii în 1716, călugărul Naum Râmniceanu (1788) şi Nicolae Iorga (1905). În secolele al XIX-lea – al XX-lea, şi-au primit aici tunderea în monahism personalităţi bisericeşti precum: Miron Romanul, Ioan Meţianu, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Grigore Cosma, Andrei Magearu și Policarp Moruşca. Mănăstirea a fost, în secolul al XVIII-lea, şi un centru de învăţătură. Aici îşi făceau ucenicia tinerii care doreau să ajungă preoţi, remarcându-se în mod magistral, Timotei de Hodoş (1714) sau arhimandriţii Gheorghe şi Vicenţiu. Tot aici, copiii iobagilor din satele vecine au învăţat scrisul şi cititul. În prezent, în mănăstire sunt multe ateliere unde lucrează călugării, precum atelierul de croitorie unde se confecționează potcapuri și mitre arhierești. Mănăstirea deţine o bogată colecţie de icoane din secolele al XV-lea – al XVIII-lea şi diferite piese muzeistice, printre care o serie de obiecte de argint şi un număr important de manuscrise şi cărţi vechi cu valoare de patrimoniu. Narcis Hulban – clasa a XI-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

27

“ Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. (Iacob 5, 13-15) aina Sfântului Maslu este Taina Bisericii în urma căreia prin rugăciunile preoţilor şi ungerea cu untdelemn sfinţit a părţilor însemnate ale trupului, credincioşii dobândesc prin harul Sfântului Duh, vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti. Această Taină se poate spune că a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, când a trimis pe sfinţii Apostoli la propovăduire, zicându-le:«mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura,

T

iar celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni…iar peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi» (Marcu 16, 17-18). Chiar dacă Sfânta Scriptură nu arată clar când a fost instituită această Taină, totuşi există dovezi care arată că Sfinţii Apostoli au practicat ei înşişi Taina Sfântului Maslu «scoteau afară mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi» (Marcu 6, 13). Faptul că Apostolii au practicat de timpuriu această Taină, în vremea în care Mântuitorul propovăduia Evanghelia Sa, dovedeşte, pe de o parte, probabil, că ea a fost instituită drept cea dintâi

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

28

dintre toate Tainele, iar pe de alta, că ea a fost un mijloc prin care Mântuitorul i-a asociat din bună vreme pe Apostoli la o acţiune de ajutorare şi slujire a celor suferinzi şi bolnavi, ceea ce confirmă şi textul biblic” a străbătut Iisus toată Galileea.. propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi neputinţa ce era în popor”(Mt. 4, 23). În acest sens, Sfântul Apostol Iacov vorbeşte în epistola sa despre Taina Maslului, spunând că scopul acestei taine este vindecarea creştinilor suferinzi de orice boli, indiferent de felul sau gravitatea lor. Aşadar, Taina Maslului este lucrarea sfântă săvârşită în numele Sfintei Treimi de către preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte credinciosului bolnav harul nevăzut al tămăduirii suferinţelor trupeşti, întărirea sufletească şi iertarea păcatelor. Taina maslului nu se poate confunda cu Taina Mirungerii şi nici cu miruirea. Taina sfântului mir împărtăşeşte credinciosului harul pentru creşterea duhovnicească, iar taina maslului se săvârşeşte la cererea bolnavului sau a apropiaţilor săi, în vederea însănătoşirii şi a iertării păcatelor care au dus la suferinţă. Deci, această taină poate fi săvârşită oricui este bolnav, aducând vindecare sufletească şi trupească, precum şi iertare de păcate. În Sfintele Evanghelii şi în toate rugăciunile din rânduiala Tainei Maslului, Dumnezeu este invocat ca "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, a Cărui milă este nemăsurată...", iar credincioşii invocă şi cântă "Stăpâne, Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul (robii) Tău". Însăşi cântarea Îl arată pe Mântuitorul Hristos ca "Vindecătorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri". Însănătoşirea bolnavului se cere prin rugăciune de la Dumnezeu, fiindcă Însuşi Fiul Său a luat trupul nostru. În calitatea sa de "templu al Sfântului Duh" trupul are capacitatea de a fi vindecat şi curăţit prin materia văzută şi sfinţită, untdelemnul. Boala nu este numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi o urmare firească a eredităţii. Se ştie că din părinţii vicioşi se pot naşte copii cu malformaţii: "până la al şaptelea neam voi pedepsi fărădelegea" ori „părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii" (Ier. 31, 29). Astfel, înainte de Taina Sfântului Maslu ar fi bine să se ceară bolnavului să-şi mărturisească păcatele pentru iertare prin Taina Spovedaniei, ca să se poată învrednici apoi şi de Sfânta

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

29

Împărtăşanie. Sunt şi cazuri când şi cei din jurul bolnavului trebuie să-şi mărturisească păcatele în Taina Spovedaniei ca să fie împreună rugători cu cel în suferinţă, pentru însănătoşire. Sfântul Maslu este o taina a participării comune la ridicarea din patul suferinţei şi o comuniune de rugăciune pentru sufletul celui chinuit. Pentru aceasta, se invocă ajutorul Preasfintei Fecioare, al Sfintei Cruci, ajutorul sfinţilor şi îngerilor şi al tuturor slujitorilor trăitori în Hristos. Taina Maslului nu este izolată, ci precedată de slujbe speciale. De pildă, la Sfânta Liturghie se scot părticele pentru cei bolnavi, se săvârşesc acatiste şi paraclise pentru iertarea păcatelor şi însănătoşirea celor aflaţi pe patul suferinţei. Elementele constitutive şi concrete ale acestei Taine sunt preoţii săvârşitori, ca cei ce poartă harul tămăduirii din Preoţia şi slujirea Mântuitorului Hristos şi primitorii ei, care sunt îndeosebi cei bolnavi trupeşte, dar şi cei bolnavi sufleteşte, fiind primiţi cu bunăvoinţă şi trataţi ca nişte fraţi, pentru că poartă chipul lui Dumnezeu şi rănile suferinţei Mântuitorului. Materia sfinţită este untdelemnul. Efectul imediat este întărirea credinţei celui deznădăjduit prin căinţă sinceră şi pocăinţă totală, primirea harului întăritor şi al iertării, certitudinea îndurării Mântuitorului la Judecata particulară şi obştească. Maslul este, deci, o lucrare văzută săvârşită de preoţii Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul nevăzut. Urmările Sfântului Maslu sunt vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti şi iertarea păcatelor. Săvârşitorii Sfântului Maslu sunt preoţii, pentru că Sfântul Iacob zice «să cheme preoţii Bisericii», iar nu preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru şapte preoţi; însă slujba poate fi săvârşită şi de cinci, trei sau cel puţin doi preoţi. Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată şi nu doar de cel aflat în pragul morţii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor. Sfântul Maslu se face, de obicei, în zilele de post, iar credincioşii bolnavi şi rudele lor, care participă la această taină şi doresc cu adevărat săşi uşureze suferinţa trupului şi a sufletului, trebuie să vină la Sfântul Maslu cu mare credinţă în Dumnezeu, împăcaţi cu toţi, spovediţi, postind şi întăriţi cu multe rugăciuni. Astfel, Taina Sfântului Maslu vindecă atât trupul de boli, cât si sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt: întăreşte credinţa în Dumnezeu şi nădejdea mântuirii, aduce pace şi smerenie în inimă, pregăteşte sufletul pentru marea călătorie spre cer şi primirea Sfintei Împărtăşanii, alungă frica de moarte, uneşte şi împacă pe credincioşi prin harul Duhului Sfânt şi ne învredniceşte pe toţi de sfârşit creştinesc. Timpul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfântului Maslu este perioada postului, atât în cele patru posturi, cât şi în zilele de miercuri si vineri. În aceste zile, creştinii care participa la Sfântul Maslu trebuie să postească până seara, să se roage mai mult şi să-şi mărturisească mai întâi păcatele la duhovnic. În cazuri grele de boală şi primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate săvârşi în orice zi, ori de câte ori este nevoie, în casele celor suferinzi, după ce mai întâi bolnavii sunt spovediţi şi împăcaţi cu toţi, spre a lor alinare şi iertare, ca să nu plece la Hristos fără această Sfântă Taină. La urmă, cei grav bolnavi trebuie împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului, ca să fie pe deplin pregătiţi pentru marea călătorie la cer. Aceasta este cea mai bună şi completă pregătire pentru moarte, pe care o oferă Biserica Ortodoxă fiilor ei, pe pământ: Spovedania, Sfântul Maslu şi Sfânta Împărtăşanie. Flavius-Cătălin Boroş – clasa a XII-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

30

Scrierea elamită
lamul era o civilizație antică situată în partea sud-vestică a Iranului de astăzi. Denumirea modernă de Elam este, de fapt, o transcripție din Biblia ebraică, corespunzătoare cu sumerianul „elam(a)” și akkadianul „elamtu”. Apariția înregistrărilor scrise din jurul anului 300 î.Hr. este pusă în paralel cu istoria Mesopotamiei, unde scrisul a apărut nu cu mult înainte. Undeva prin al doilea mileniu î.Hr., în întregul platou Iranian, limba elamită era limbă oficială, aceasta tratându-se ca o limbă individuală, neaparținând vreunui sistem de scriere anterior.

E

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

31

Scrierea a evoluat la fel ca și la poporul mesopotamian. De la acele figurine de lut care desemnau diferite alimente de bază (grâu, alcool, haine sau alte produse) s-a trecut la numerotarea lor prin anumite semne, inventându-se astfel un sistem de numerotare, astfel că nu mai trebuiau introduse în acele acoperitoare de piele care desemnau proprietarul. În urma unor imigrări ale altor popoare în interiorul civilizației elamite, se observă, pe baza descoperirilor arheologice, o schimbare în ceea ce privește sistemul de scriere. Chiar dacă în marea majoritate a civilizațiilor din acea zonă scrierea era una de genealogie cuneiformă, la elamiți s-a recurs la o scriere mai amplă, folosindu-se linii și cercuri pentru a exprima, se pare, lucruri privind administrația și comerțul, acestea fiind principalele ocupații ale popoarelor din lumea antică. Prima formă de acest fel este proto-Elamita, aceasta fiind scrisă pe tăblițe de lut, asemenea scriitorilor cuneiformi. Direcția de scriere este de la dreapta la stânga, de sus în jos. Din pricina influențelor puternice pe care le-au avut atât imperiul Akkadian, cât și celelalte popoare, care erau Totalitatea literelor situate în jurul platoului elamite-lineare akkadian, regiunea ocupată de elamiți, pe la sfârșitul celui deal III-lea mileniu, prin anii 2100-2050 î.Hr., scrisul își schimbă forma în mod radical. După mai bine de 800 de ani de scriere simbosistematică (utilizarea unor litere asemănătoare unor simboluri), apare scrierea elamită-lineară. Aceasta aduce cu sine un set de grupuri de sunete, care fac din această scriere un obstacol și mai puternic în Statuie reprezentând un studiul lingvistic antic, deoarece există multe contradicții în legătură proprietar de animale cu semnificația fiecărei „litere”. Această problemă se datorează și faptului că limba elamită nu se aseamănă cu vreo altă limbă din întreaga lume. De asemenea, trebuie luat în considerare și nivelul la care se studiază aceasta față de alte limbi, precum cele din Mesopotamia, Sumer sau Imperiul Akkadian, limbi mult mai studiate decât elamita. Datorită popularității de care se bucura scrierea cuneiformă mesopotamiană prin acele zone, în decursul a aproape nouă secole nu mai apar multe scrieri în elamită, multe dintre documente fiind scrise în cuneiforma amintită mai sus. Abia prin secolul al XIII-lea scrierea elamită reînvie. Dar, de data aceasta, cu foarte multe „împrumuturi” din această O inscripție persană cu scriere elamită cuneiformă

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

32

„scriere a cuielor”. Deși scrierea cuneiformă mesopotamiană avea aproximativ 700 de semne, această nouă scriere elamită avea doar 145 de semne, dintre care câteva sunt doar probabile după determinare, nefiind niște semne standard. Principalele descoperiri din această scriere sunt tablele de piatră scrise din ordinul regelui persan Darius I. Limba elamită, aramaica și persana veche erau limbile „oficiale”, folosite la curte și în administrație, pe când cele vechi ca babiloniana sau sumeriana erau folosite în religie, literatură sau știință. Deși sistemul de scriere elamită era unul foarte important, apariția și utilizarea tot mai frecventă a limbii arabe în întreaga regiune ca limbă „internațională” a lumii arabe, a dus la dispariția în negura istoriei a acestui sistem de scriere. Până în ziua de astăzi, elamita rămâne o enigmă pentru arheologi. Alexandru Mihai Carţiş – clasa a XII-a A

n ziua prăznuirii Sfântului Mucenic şi Apostol Iacov, ruda Domnului (23 octombrie), s-a săvârşit Liturghia Sfântului Iacov în paraclisul Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea, situat în incinta şcolii, cu ocazia hramului. Solemnitatea şi bucuria acestei zile au fost cu atât mai mari, cu cât este al treilea an consecutiv când este sărbătorit hramul acestui paraclis din locaţia în care acum se desfăşoară activitatea educativă pentru clasele din ciclurile primar şi gimnazial ale Liceului Ortodox. Amenajat în urmă cu doi ani, paraclisul a fost înzestrat de Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, cu o raclă cu sfinte moaşte, cu o frumoasă icoană a Maicii Domnului Vladimirskaia, de dimensiuni impresionante, pictată pe lemn, şi cu alte numeroase obiecte de cult. În fiecare zi de vineri, precum şi în

Î

sărbătorile religioase, elevii din clasele primare şi gimnaziale participă aici la Sfânta Liturghie, săvârşită special pentru ei, pentru cadrele didactice şi pentru ceilalţi ostenitori ai şcolii. Sfânta Liturghie, săvârşită cu ocazia hramului paraclisului, a fost una deosebită. La ea au participat cadre didactice, elevi din ciclurile primar, gimnazial şi liceal şi părinţi ai acestora, care au avut privilegiul de a asista la cea mai veche Liturghie a Bisericii. În cuvântul de învăţătură rostit cu această ocazie, pr. prof. Radu Rus, directorul Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, a creionat viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Iacov, scoţând în evidenţă rolul său în istoria Bisericii primare şi subliniind frumuseţea şi profunzimea Sfintei Liturghii pe care acesta a alcătuit-o. Pr. Radu Rus a transmis cuvântul de

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

33

binecuvântare al PS Sofronie, Episcopul Oradiei, stăruind asupra responsabilităţii cu care copiii şi tinerii care învaţă într-o şcoală aflată sub oblăduirea Bisericii trebuie să-şi asume misiunea de a fi modele pentru cei din jurul lor. De asemenea, s-au amintit ajutorul şi binecuvântarea de care se bucură cei care îşi pun viaţa şi activitatea sub ocrotirea sfinţilor.

În Asia Mică şi Grecia ea a dat naştere Liturghiilor mai noi, bizantine, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-au luat curând locul. În Ierusalim era încă în întrebuinţare în secolul al IX-lea, iar în restul Orientului ortodox s-a menţinut până prin secolul al XII-lea, după care a fost înlocuită definitiv cu Liturghiile bizantine.

Liturghia Sfântului Apostol Iacov este cel mai preţios şi mai vechi monument de literatură liturgică. Sfântul Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalimului, a fixat pe temeiuri apostolice sâmburele acestei opere în Biserica din Ierusalim. De la Ierusalim, Liturghia Bisericii primare a fost adusă, mai întâi, la Antiohia, prin Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi. Aici a cunoscut o dezvoltare treptată şi a devenit Liturghia reprezentativă a ritului liturgic antiohian.

Astăzi, Liturghia Sfântului Apostol Iacov se săvârşeşte, mai cu seamă, în Patriarhia Ierusalimului şi în Biserica Ortodoxă a Greciei, în general de două ori pe an, în ziua prăznuirii Sfântului Apostol Iacov, pe 23 octombrie, şi în prima Duminică după Naşterea Domnului, când sunt prăznuiţi mai mulţi martiri, printre care şi Sfântul Iacov. George Ciobanu – clasa a XII-a A

Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ești neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

34

ncă din prima jumătate a sec. al IV-lea, poate chiar mai devreme, în provinciile romane sud-dunărene (Serbia şi Bulgaria de azi, precum şi în Dobrogea) se constată o organizare bisericească temeinică cu numeroase episcopate care desfășurau o bogată activitate misionară.

Î

Episcopiile din provinciile sud-dunărene Cele mai însemnate centre episcopale erau la Mursa şi Sirmium (azi Mitroviţa în Serbia), în Pannonia Inferior, Singidunum (azi Belgrad), Viminacium (azi Costolaţ, în Serbia), în Moesia Superior, Aquae (azi Prahova), Bononia (azi Vidin), Ratiaria, Oescus în Dacia Ripensis, Remesiana (azi Bela Pelanka, în Serbia), Sardica (azi Sofia), în Moesia Inferior, Tomis în Scythia Minor. Între cei 318 Sfinţi Părinți care au luat parte la Sinodul I Ecumenic, patru au fost din aceste provincii dunărene: Dominius din Sirmium, Protogenes din Sardica, Dacus din Scupi (în provincia Dardania) şi Pistus din Marcianopolis. Ereticul Arie a reușit să câștige la erezia sa doi episcopi din aceste părți: Valens din Mursa şi Ursacius din Singidunum. În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume Teofil "al Gothiei", participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că, la data respectivă, teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din

Ulfila, predicând Evanghelia „goţilor”

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

35

marii misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got). Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică", deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca "geţi" (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit, trebuie arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulţi credincioşi - în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi acolo activitatea până la moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşanumiţii "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi "perihoreţi" (misionari). Sinoade locale din Sudul Dunării În urma neînțelegerilor pricinuite de arieni, a fost nevoie de convocarea unor sinoade locale care să trateze problemele teologice controversate. Un astfel de sinod s-a ţinut în anul 343, la Sardica, azi Sofia, la care au participat aproximativ 170 de episcopi. Între participanţii la sinod, se număra şi Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei. După încheierea Sinodului de la Sardica, Sfântul Atanasie cel Mare a petrecut peste un an în provinciile romane sud-dunărene, propovăduind credinţa cea adevărată şi întărind pe ortodocşi în rezistenţa faţă de ereticii arieni. În anul 381 a fost convocat la Aquileea (la frontiera Italiei cu Illyricum) un sinod italo-ilirian care a pus capăt arianismului în aceste provincii pentru totdeauna. O însemnătate deosebită prezenta episcopia din Remesiana, din Serbia de azi, unde a păstorit Sfântul Niceta, un daco-roman, cunoscut misionar printre dacii din sudul Dunarii (sec. al IV-lea – al V-lea ). Este autorul unor lucrări teologice şi catehetice în limba latină, între care se remarcă un Catehism, în şase cărţi. Episcopii în Sudul Dunării:  Episcopia din Sirmium unde a păstorit Sfântul Irineu, mort ca martir în 304.  Episcopia din Remesiana unde a păstorit Sfântul Niceta, de neam daco-roman.  Arhiepiscopia Iustiniana Prima (în anul 535 împăratul Iustinian a ridicat în satul său natal un nou oraș cu numele Iustiniana Prima, astăzi Tsaricin Grad (Serbia de astăzi). Aici a înființat o arhiepiscopie care a fost desființată în anul 602. Episcopia Tomisului Cea mai veche episcopie atestată documentar pe teritoriul ţării noastre, în primele secole creștine, este cea de Tomis (Constanţa) aflată sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol.

Sf. Mc. Efrem, episcop de Tomis

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

36

Primul episcop de Tomis a fost Efrem, mort ca martir, la 7 martie 304. Actele martirice vorbesc și despre episcopii Evangelicus și Tit, morți tot ca martiri. Un episcop de Tomis, cu numele Marcu, a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. (325) În anul 369, avem știri mai sigure despre existența episcopului Vetranion (Bretanion). Acestuia i-a urmat episcopul Gherontie, care a participat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, în 381, acesta fiind dat ca exemplu pentru credința sa de împăratul Teodosie. În 392 întâlnim ca episcop de Tomis pe Teotim I, un om învățat care a scris în grecește și care a murit într-o zi de 20 aprilie, fără să cunoaștem anul, și care a fost trecut în rândul sfinților. Urmașul său a fost Timotei, care a luat parte la lucrarile Sinodului III Ecumenic de la Efes, din anul 431, semnând și el osândirea ereticului Nestorie. Lui ia urmat episcopul Ioan, care, de asemenea, a combătut nestorianismul şi monofizismul. Apoi, episcopul Alexandru, care a participat la un Sinod din Constantinopol în 449 împotriva ereziei lui Eutihie, semnând apoi și hotărârile Sinodului al IV-lea ecumenic; după acesta, a urmat în scaun episcopul Teotim al IIlea. Abia peste o jumătate de secol întâlnim un nou episcop de Tomis, Paternus, nume cunoscut după inscripția discului de Sf. Ier. Bretanion al Tomisului argint aurit datat 518, păstrat în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. În 520 acesta ia parte la lucrările Sinodului Patriarhal din Constantinopol, semnând ca „Mitropolit al provinciei Sciția”, ceea ce duce la presupunerea că acum ar fi existat în provincia Sciția și alte episcopii, aflate sub jurisdicţia scaunului metropolitan de la Tomis. Ultimul episcop cunoscut la Tomis este Valentinian, teolog învățat, la mijlocul sec. al VI-lea. La Sinodul al V-lea Ecumenic din 553 n-a luat parte, dar i s-a menționat numele. Potrivit știrilor pe care le avem din două liste de episcopi, una din anul 650, alta din anul 821, la Tomis era amintită o arhiepiscopie autocefală. Nu știm care au fost episcopii ce i-au urmat lui Valentinian și cât a mai existat instituţia respectivă. Se spune însă că Episcopia Tomisului şi-a încetat existenţa prin anul 602, odată cu marea penetraţie avaro-slavă în Dobrogea, spre Balcani. Discul mitropolitului Paternus Teologi din Sciţia Mică. Cel mai cunoscut teolog din această provincie este Sf. Ioan Casian (c. 360-435), apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur, care-l hirotonise diacon. După ce în tinereţe a stat mai mulţi ani la o mănăstire, în apropiere de Betleem, apoi în Egipt, a ajuns la Roma, iar mai târziu a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe în Marsilia (Franţa), unde a trăit până către anul 435 (prăznuit la 29 februarie). Este autorul unor lucrări teologice de valoare: Despre aşezămintele mănăstireşti de obşte, Convorbiri cu Părinţii şi Despre Întruparea Domnului. În jurul anului 500 a ajuns la Roma un alt călugăr, din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul (cel Mic, cca. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi canonice din greceşte. El a pus bazele actualului sistem cronologic (,,era creştină’’), numărând pentru prima dată anii de la naşterea lui Hristos (cu o greşeală de aproximativ 4 ani). Nicolae Curta – clasa a XI-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

37

“Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros.” - (Facere 50, 20) umnezeu i-a dăruit lui Iacov doisprezece fii și o fată. Toți feciorii lui erau voinici și sănătoși dar cel mai așezat și mai cuminte era Iosif. Acesta era al unsprezecelea băiat al patriarhului Iacov şi primul fiu al Rahilei cea care la naşterea lui, i-a pus copilului numele Iosif ceea ce se înseamnă “cel care adaugă”. Sfânta Scriptură ne spune că Iosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu. Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și aleasă. Fraţii lui, văzând că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi, îl urau şi nu puteau vorbi cu el prietenos. Antipatia lor a crescut în intensitate în urma unor visuri ale lui Iosif, care păreau să anunţe o iminentă supremaţie a acestuia în familia sa. În mod concret, Iosif s-a lovit de duşmănia fraţilor săi, într-o zi în care tatăl său l-a trimis la câmp pentru a-i aduce veşti de la ceilalţi fii ai săi care păşteau turmele. Iniţial fraţii săi şi-au propus să-l omoare şi doar intervenţia lui Ruben l-a salvat pe Iosif, care a fost mai întâi aruncat într-un puţ secat, iar mai apoi vândut unor ismaeliţi care treceau prin acele locuri şi care l-au dus în Egipt. Pentru a-și acoperi fapta, frații cei nemiloși au tăiat un ied, au rupt haina cea frumoasă a lui Iosif și au înmuiat-o în sânge, iar apoi au arătat-o tatălui lor – Iacob – spunându-i ca Iosif a fost sfâşiat probabil de o fiară sălbatică. Tatăl îndurerat şi-a rupt hainele în semn de doliu şi şi-a plâns fiul multe zile. Ajuns în Egipt, Iosif a fost cumpărat de Putifar, mare dregător la curtea faraonului, căruia i-a câştigat foarte repede încrederea şi bunăvoinţa. Chipeşul tânăr a stârnit însă pasiunea soţiei lui Putifar, care, pentru că Iosif i-a refuzat avansurile, i-a înscenat un atac asupra ei, astfel încât Iosif a fost aruncat în temniţă. În temniţă, Iosif a câştigat din nou încrederea tuturor, ba chiar s-a dovedit un inspirat tâlcuitor al viselor unor slujbaşi de seamă ai faraonului – marele paharnic şi marele pitar, închişi Iosif şi soţia lui Putifar, în viziunea lui Bartolomé Esteban Murillo (1617–1682) în aceeaşi temniţă.

D

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

38

La scurt timp, faraonul însuşi a avut un vis ciudat, în care şapte vaci slabe şi urâte înghit alte şapte vaci grase şi frumoase, iar şapte spice seci şi pălite mănâncă şapte spice frumoase şi pline. Cum niciunul dintre înţelepţii şi magii Egiptului n-au putut tâlcui visul faraonului, Iosif este scos din temniţă, la intervenţia paharnicului lui faraon, şi tâlcuieşte foarte inspirat visul, vestind că vor veni şapte ani plini de belşug şi bogăţie în Egipt, urmaţi de Iosif interpretând visul faraonului, pictură semnată de James Jacques Joseph şapte ani de secetă şi foamete Tissot (1836-1902), aflată în Muzeul Evreiesc din New York mare. Mai mult, el îl sfătuieşte pe faraon să-şi aleagă un bărbat înţelept care să adune şi să chivernisească bogăţia de grâne din anii de belşug, pentru a fi rezervă şi scăpare pentru anii de secetă ce vor aduce foametea în Egipt şi în împrejurimi. Încredinţat că nu poate găsi un om mai potrivit, faraon l-a numit pe Iosif mare dregător peste Egipt, cu însărcinarea specială de se ocupa de adunarea de provizii. Tâlcuirea lui Iosif s-a adeverit întocmai, iar anii de belşug au fost urmaţi de secetă şi foamete. Foametea a ajuns şi în Canaan, iar fiii lui Iacov şi fraţii lui Iosif au ajuns în Egipt pentru a cumpăra grâne. Iosif i-a recunoscut, însă nu şi fraţii săi pe el, drept pentru care Iosif, acuzându-i că ar fi spioni, le-a cerut să-şi dovedească sinceritatea aducându-l în Egipt şi pe Veniamin, fratele cel mic, iar drept garanţie a întoarcerii l-a oprit pe Simeon în Egipt. Deşi la început Iacov s-a opus cu vehemenţă pentru a nu-l pierde şi pe acesta, când grânele sau terminat a fost nevoit să permită întoarcerea fiilor săi în Egipt, împreună cu Veniamin. De data aceasta Iosif li se va descoperi ca fiind fratele vândut de ei odinioară, asigurându-i însă că nu are vreun gând de răzbunare, ci dimpotrivă le-a cerut să-l aducă şi pe tatăl lor în Egipt, pentru a se bucura cu toţii de poziţia sa privilegiată. Înaintat în vârstă, Iacov se mută cu întreaga familie în Egipt, şi este răsplătit de faraon cu aşezarea într-un ţinut foarte mănos – Goşen, care să le asigure un trai îmbelşugat. Înainte de sfârşitul său, Iosif se descoperă fraţilor săi, creaţia pictorului Charles Thevenin - 1789 Iacov i-a binecuvântat pe fiii lui

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

39

Iosif, Manase şi Efraim şi a făcut proorocii asupra fiilor săi, cei care vor da naştere celor 12 seminţii a lui Israel. De asemenea, a cerut să fie îngropat în ţarina Macpela, alături de strămoşii săi, Avraam şi Sarra, Issac şi Rebeca şi de soţia sa Lia, dorinţă ce i-a şi fost îndeplinită. La vârsta de o sută zece ani, Iosif a murit şi el, a fost îmbălsămat şi pus într-un sicriu în Egipt, dar porunca lui de a fi dus în Canaan a fost respectată, astfel că trupul său a fost luat în timpul lui Moise şi dus în Tara Făgăduinţei. Viaţa lui Iosif reflectă cel mai bine chipul iubirii, al milei, al dreptului, al neprihănirii şi al iertării, ne indică adevăratul caracter al Lui Dumnezeu care e alături de omul ascultător de poruncile sale. În sens mistic, Iosif este o preînchipuire a lui Hristos. Aruncarea lui Iosif în fântână semnifică punerea lui Hristos în mormânt. Scriptura ne atrage atenţia că fântâna era goală (fără apă), aşa o să rămână şi mormântul Domnului după înviere. Tot o preînchipuire e şi vinderea sa, deoarece şi Mântuitorul a fost vândut de unul din ucenici, Iuda. În Canonul cel Mare al Sfântul Andrei Criteanul Iacov binecuvântând copiii lui Iosif – 1656, capodopera lui se spune că "de cei de un sânge a fost Rembrandt (1606-1669) dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuirea Domnului". Haina lui Iosif, muiată în sânge şi arătată patriarhului Iacov, simbolizează mantia roşie a Mântuitorul din timpul Patimilor. Andrei Guran - clasa a XII-a A

Ştiaţi că…?
În anul 107, luna decembrie, ziua 20, la Roma,Sfântul Ignatie, episcop din Antiohia Siriei, era sfâşiat de lei, din dragoste pentru Hristos. Se spune că el ar fi fost acel copil pe care l-a luat Iisus în braţe, zicând apostolilor: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte“. (Matei 18, 3-5) În Testamentul său, ne-a lăsat scrise aceste cuvinte: „Nu vă poruncesc, ci va sfătuiesc, feriţi-vă de rătăcire! Unde-i Episcopul (preotul), acolo-i Biserica şi unde-i Biserica, acolo-i Liturghia cea adevărată. Noi, oamenii, suntem grâul lui Dumnezeu. Acesta trebuie sa se facă Pâine neprihănită lui Hristos“.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

40

fântul Apostol Filip s-a născut în cetatea Betsaida din provincia Galileea, fiind concetăţean cu fraţii, deveniţi şi ei apostoli, Simon-Petru şi Andrei. Încă din copilăria lui, Filip a învăţat carte, îndemnat fiind spre aceasta de către părinţii lui, ajungând iscusit cunoscător al Sfintelor Scripturi, inclusiv al profeţiilor despre Mesia. După botezul din râul Iordan, Iisus Hristos l-a chemat pe Filip la apostolat, iar el a răspuns cu mare bucurie chemării Mântuitorului. La rândul său, Filip, prieten bun cu Natanael, l-a chemat şi pe acesta să-I urmeze Domnului, devenind împreună ucenici şi apostoli devotaţi ai Mântuitorului Hristos. Sfintele Evanghelii îl mai amintesc în mod special pe Filip în episodul în care acesta Îi cere Mântuitorului să-i arate pe Tatăl, cerere la care Domnul răspunde vorbindu-i apostolului despre unitatea de fiinţă dintre Fiul şi Tatăl şi, prin urmare, despre descoperirea Tatălui în lucrarea Fiului Întrupat. După primirea Duhului Sfânt, Filip a propovăduit evanghelia în Asia, fiind însoţit de Sfântul Apostol Bartolomeu şi de sora sa, Mariamni. Există multe tradiţii despre încercările prin care au trecut misionarii în propovăduirea lor şi despre minuni săvârşite de către ei, spre întărirea mărturiei pe care o dădeau despre Hristos. Documente recent descoperite vorbesc despre faptul că Sfântul apostol Filip l-ar fi însoţit pe Sfântul Apostol Andrei în Scythia, adică în Dobrogea de astăzi, pentru a face cunoscută aici Evanghelia lui Hristos. Cel mai vechi izvor care atestă propovăduirea Sfântului apostol Filip în Scythia este Calendarul gotic: ziua de 15 noiembrie era consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la Hierapolis. Un alt document privitor la apostolatul Sfântului Filip în Scythia l-ar constitui lucrarea apocrifă a lui Abdias, care vorbeşte despre predica şi minunile săvârşite de apostol pe aceste meleaguri.

S

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

41

Mai apoi, un martirologiu occidental, care aparţine călugărului Usuard, mărturiseşte: "Se face cinstirea fericiţilor Apostoli Filip şi Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credinţă aproape întreaga Scythie, a avut un frumos sfârşit, în cetatea Hierapolis, din Asia". “Frumosul sfârşit” a fost, de fapt, moartea martirică pentru Hristos, în jurul anului 80, pe când apostolul avea 87 de ani. Tradiţia consemnează că în cetatea Hierapolis, apostolul a fost bătut cu pietre şi răstignit, Mormântul Sfântului Apostol Filip cu capul în jos. Moaştele lui au fost duse mai târziu la Roma, în Italia. Pomenirea Sfântului Apostol Filip se face, în fiecare an, în data de 14 noiembrie. Mormântul Sfântului Apostol Filip a fost descoperit recent, în oraşul antic Hierapolis, numit astăzi Pamukkale, în provincia Denizli, în sud-vestul Turciei. Marcel Filip – clasa a XI-a A

Î

n cadrul Festivalului Naţional al Şanselor Tale, aflat la cea de-a XIII-a ediţie, sub genericul Mediu social mai sigur pentru o educaţie mai performantă, în săptămâna 1925 noiembrie, la Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, din Oradea, s-au

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

42

desfășurat o serie de activități educative, menite să promoveze, să recunoască şi să implementeze conceptul de învăţare pe tot parcursul vieţii. Festivalul Naţional al Şanselor Tale este o manifestare naţională, coordonată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi organizată la nivel local de inspectoratele judeţene şcolare în colaborare cu actori locali: consiliile judeţene, primăriile municipiilor/oraşelor/comunelor, casele de cultură, casele corpului didactic, agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă, universităţi, unităţi şcolare, ONG-uri, etc. Pe parcursul festivalului, timp de o săptămână, s-au desfăşurat intensiv activităţi diverse, menite să-i motiveze pe elevi să înveţe continuu, familiarizându-i cu oportunităţi de învăţare, conştientizându-i asupra necesităţii de a învăţa, precum şi cu beneficiile învăţării. Astfel, elevii din clasele IX-XII, sub îndrumarea profesorilor, au realizat mai multe prezentări în PowerPoint și Web, work-shopuri cu diverse teme: civice, religioase, istorice, comportament. O atenție deosebită li s-a acordat drepturilor omului, prof. Elisabeta Ungur coordonând în acest sens mai multe activități, precum: Toți oamenii se nasc liberi și egali în drepturi și Ai dreptul la educație - prezentare PowerPoint, realizată de clasa a X-a C. Obiectivele acestei activități au fost să definească corect drepturile omului şi principalele caracteristici ale acestora și să argumenteze nevoia respectării drepturilor omului, atât de către oameni, cât şi de către stat. Elevii clasei a XII-a A, sub coordonarea părintelui prof. Dorel Leucea, au prezentat în PowerPoint, materiale de Bioetică cu următoarele titluri: Clonarea umană. Jocul de-a Dumnezeu, Avortul libertate personală sau crimă?, Euthanasia, tematici deosebit de actuale și intens dezbătute, având ca obiectiv conștientizarea și asumarea responsabilității acțiunii umane în problemele legate de ultimele descoperiri în domeniul ingineriei genetice. O altă temă, de aceeași actualitate, abordată de elevii clasei a XII-a A, a fost aceea a Intoleranței religioase. Jihadul Islamic. Terorismul actual, toate vizând și amenințând securitatea cetățenilor, la nivel mondial. Elevii clasei a XI-a A au realizat prezentarea PowerPoint Rolul succesului școlar în viața personală și profesională, urmată de o diseminare a acestei teme sub coordonarea părintelui prof. Alin Sonea, dirigintele clasei. În strânsă legătură cu genericul Festivalului, Mediu social mai sigur pentru o educaţie mai performantă, și în colaborare cu Poliția de Proximitate Bihor, sub coordonarea prof. Marian Burlan, elevii clasei a XII-a D au realizat un material legat de Comportamentele sociale și antisociale din mediul școlar, iar prof. psiholog Alice Corodeanu a prezentat tema Tolerant/intolerant - șansele pentru a relaționa cu cei din jurul meu. Toate aceste activități au fost completate de expoziții de desen și pictură pe sticlă și workshopuri realizate de către elevi, sub îndrumarea prof. Mariana Pădurean și prof. Floarea Bicăzan, în colaborare cu Palatul Copiilor, cu titlul: Lumea fericită a copiilor și Icoana din sufletul fiecărui copil. În paralel cu aceste activități, au avut loc acțiuni de ecologizare și loisir în parcul Petöfi (din apropierea școlii), coordonate de prof. Anda Marian, sub genericul Parcul – Mediul nostru verde,

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

43

precum și activități sportive: Cupa toleranței - meciuri de handbal pe terenul de sport al școlii, în colaborare cu Universitatea din Oradea, organizate de prof. Doina Ardelean. Din seria manifestărilor nu a lipsit nici muzica corală. Corul „Diacon Nicolae Firu” al Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, sub conducerea arhid. prof. Ștefan Lakatoş, a susținut un Concert de întâmpinare a Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului. Festivalului Naţional al Şanselor Tale, cunoscut în întreaga lume ca “Adult Learners’ Week”, se înscrie într-o amplă mişcare de dezvoltare a Europei ca spaţiu comun al învăţării, precum şi al promovării dialogului intercultural şi al creşterii gradului de conştientizare a diversităţii culturale bazate pe valori comune. Marian Curta – clasa a XI-a A

uminică, 16 decembrie 2012, la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Oradea-Velenţa, străvechea Catedrală Episcopală din Oradea, în prezenţa şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a fost deschisă seria concertelor de colinde din această perioadă premergătoare praznicului Naşterii Domnului. Concertul, organizat de Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, a reunit patru coruri din cuprinsul Eparhiei: Corul „Diacon Nicolae Firu” al Liceului Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” din Oradea, dirijat de Arhid. Prof. Ştefan Lakatos, Corul „Sfântul Maxim Mărturisitorul” al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, Corala „Pr. Prof. Cornel Givulescu” a preoţilor din Episcopia Oradiei şi Corul de cameră „Psalmodia Varadiensis” al Universităţii din Oradea, dirijate de Pr. Conf. Univ. Dr. Mihai Brie. La încheierea concertului, în cuvântul rostit cu acest prilej, Ierarhul a felicitat corurile pentru frumoasele colinde interpretate, mulţumind părintelui paroh şi credincioşilor pentru aleasa primire: „Se cuvenea ca această biserică străveche să fie gazdă primitoare pentru concertul din această seară, unde, împreună cu noi, şi-au unit, în mod nevăzut, glasurile, inimile şi sufletele toţi cei care mai înainte de noi s-au rugat lui Dumnezeu în această catedrală.” „În mod deosebit dorim să mulţumim părintelui paroh şi tuturor credincioşilor vechii Catedrale din Velenţa pentru că în seara de acum au fost gazdele noastre. Felicităm cele patru corale care au închipuit pe îngeri, dar şi pe cei patru evanghelişti, şi le mulţumim pentru programul frumos, inspirat, ales cu multă grijă. Apreciem coriştii şi pe dirijorii acestora, care au reuşit să trezească în noi emoţii străvechi, emoţiile copilăriei, acest concert fiind o pregătire pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului.” Andi Bacter – clasa a IX-a A

D

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

44

. a în fiecare an, în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, elevii de la structura Colegiul Tehnic "Dimitrie Leonida" a Liceului Ortodox "Episcop Roman Ciorogariu" din Oradea, şi-au omagiat mentorul spiritual, de ziua şcolii. În cadrul evenimentului, elevii au participat la concursuri interactive şi sportive cu premii, la expoziţii de icoane şi la o prezentare de torturi simbolizând specializarea meseriei lor. Activităţile au fost coordonate de doamna directoradjunct prof. ing. Dorina Săcăcian şi consilierul educativ, prof. ing. Florentina Hoduţ, activităţi care au debutat cu "Angajamentul bobocilor". În cadrul acestora, a avut loc o expoziţie de icoane, organizată în sala festivă, cu lucrări executate de elevi, în cadrul atelierului îndrumat de prof. Floarea Bicăzan. Ea a fost urmată de concursul interactiv cu premii Dimitrie Leonida "Aspecte din activitatea lui Dimitrie Leonida", organizat de prof. Codruţa Pop şi Alina Dat. Locul întâi în cadrul acestuia a fost ocupat de echipajul cls. a IX-a B; echipajul cls. a IX-a A a ocupat locul II, iar locul III a fost ocupat de echipajul clasei a IX-a C. Un alt eveniment, savurat de elevi, a fost concursul de şah, coordonat de prof. ing. Ioan Manea, câştigător fiind elevul Alin Popa, din cls. a X-a E. El a fost urmat pe locul II de Andrei Tocilă, din cls. a XII-a D şi de Andrei Mureşan, din cls. a IX-a C. Au urmat activităţile sportive organizate de prof. Doina Ardelean, activităţi care au constat în alergatul în sac, tenis de masă şi fotbal. În final, fiecare clasă şi-a prezentat, în funcţie de specializarea în care se pregătesc, un tort cu sigla acestei calificări, degustat şi evaluat de juriul format din profesorii Daniela Herda, Daniela Santa şi Roxana Pitiş, care au acordat premii pentru fiecare exponat. Elevii au savurat apoi torturile.

C

Narcisa Demeter – clasa a X-a C & Marius Gui - clasa a XII-a B

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

45

finţii doctori fără de arginţi reprezintă, pentru noi creştinii ortodocşi, o dovadă clară a lucrării proniatoare a lui Dumnezeu în lume, lucrare manifestată asupra celor credincioşi Lui. „Armele harului dumnezeiesc”, după cum sunt numiţi sfinţii, dar mai ales sfinţii doctori fără de arginţi, sunt cei care, în întreaga lor viaţă, au urmat îndemnul Mântuitorului, care zice: „în dar aţi luat, în dar să daţi!” (Matei 10, 8). Vorbind astfel despre sfinţii care, prin munca lor, au adus roade Ortodoxiei, amintim pe:

S

Acesta a trăit în zilele împăratului Diocleţian. El era din Roma cea veche şi era preot al sfintei biserici a lui Dumnezeu, din cetatea Amfipoli, aflată în părţile Macedoniei. Sfânta Tradiţie îl pomeneşte în ceata doctorilor fără de arginţi, deşi nu avea pregătire medicală, dar fiind binecuvântat de Dumnezeu şi cu darul tămăduirilor trupeşti, s-a aplecat cu multă dragoste asupra tuturor care aveau nevoie de însănătoşire trupească, împletind armonios tămăduirile sufleteşti şi cele trupeşti. Acesta se nevoia foarte şi reuşea să aducă mulţi păgâni la credinţa întru Hristos şi, de asemenea, învăţa pe creştini să se apere de închinarea la idoli. În vremea aceea, se dăduse poruncă să se adune toţi locuitorii acelei părţi, ca să aducă jertfă zeului Dionysos. În ziua jertfei, după ce aceasta se săvârşise, Mochie a răsturnat altarul lui Dionisos cu toate cele ce erau pe el şi, astfel, a fost prins sfântul şi dus înaintea dregătorului. Aflând de cele făcute şi de faptul că era peot, dregătorul a pus să fie spânzurat, dar mai întâi l-au strujit la tâmple şi la fălci, după care a fost aruncat în foc, dar a rămas neatins. Stând multă vreme în temniţă, un alt dregător, Maxim, a pus să fie legat de două roţi şi să fie zdrobit, dar a fost păzit nevătămat şi de data aceasta.. Astfel, a fost trimis în Tracia la Perintopol, iar de acolo în Bizanţ, unde i s-a tăiat capul, între anii 303-305 d.Hr. Pe locul martiriului, Sf. Constantin cel Mare a ridicat o preafrumoasă biserică şi se face pomenirea sfântului în fiecare an, la 11 mai.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

46

Acest sfânt a trăit în zilele împăratului Numerian (282-284) în părţile Libanului. Dorind să-şi reverse cât mai mult dragostea faţă de semenii săi, ce se aflau în mare nevoinţă, s-a îndeletnicit a învăţa meşteşugul vindecării bolilor, ca să fie cât mai mult de folos oamenilor. Şi avea multă milostivire faţă de săraci, astfel că, îi căuta pe la casele lor şi îi vindeca de toate bolile, iar, pe lângă această faptă bună, mai avea şi pe aceea că le dădea sănătate în dar, fără de arginţi. Şi s-a învrednicit şi de daruri apostoleşti, propovăduind cu îndrăzneală pe Hristos, mulţumindu-se, în loc pe plată, să-i aducă pe oameni la credinţă. Atrăgând pe mulţi la dânsul, prin meşteşugul său, îi tămăduia îndată, atât de neputinţa trupului, cât şi de cea a sufletului, învăţându-i să se pocăiască şi săşi îndrepteze viaţa lor. Şi umbla din loc în loc, în tot chipul nevoindu-se să întoarcă pe oameni de la păgâneasca cinstire a idolilor şi să-i aducă la dreapta credinţă. Pe când el era în Edesa şi făcea acolo tămăduire după obicei, a ieşit poruncă de la împăratul Numerian să fie omorâţi toţi creştinii, ca să se stingă numele lui Hristos. Drept aceea, a fost prins Talaleu, pe care ostaşii l-au dus în faţa dregătorului Teodor. Şi, mărturisind el cu îndrăzneală pe Hristos, a fost supus la nenumărate chinuri, din care scăpa nevătămat. Aceasta văzând, dregătorul a poruncit să li se taie capetele, sfântului Talaleu şi celor doi ostaşi, Alexandru şi Asterie, care, prin el, au crezut în Hristos. Şi s-au petrecut acestea în Edesa Egeii, la 20 mai 284 d.Hr., dată la care, în fiecare an, li se face pomenirea. Acest sfânt era roman de neam şi rudenie a marelui Constantin. Dăruindu-şi averea ce-i rămăsese de la părinţi la săraci, s-a dus la Constantinopol şi se bucura petrecând sihăstreşte, şi se desfăta întru dumnezeieştile Scripturi, fiindu-i gândul numai la Dumnezeu. După aceea, dacă a aflat de el preacinstitul patriarh Mina, l-a hirotonit preot. Şi era el liman de mântuire săracilor şi celor ce aveau nevoie de ajutor. Şi având ştiinţa şi de meşteşugul doftoricesc, a vindecat pe împăratul Iustinian ce căzuse într-o boală de netămăduit. Din pricina aceasta, împăratul mirându-se foarte de vrednicia omului şi smerindu-se sfântul, a zidit prin mijlocirea lui două case, una pentru tămăduirea bolnavilor, iar alta pentru primirea străinilor, lângă casa sa, şi pe sfântul acesta l-a făcut schevofilax la biserica cea mare. Apoi el, bine şi cu plăcere dumnezeiască petrecând şi făcându-se multora pricina mântuirii, şi pornind pe mulţi spre râvna şi urmarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domul la anul 530 d.Hr., iar cinstitele lui moaşte au fost mutate în marea biserică a Sf. Mochie, izvorând în toate zilele tămăduiri.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

47

Aceşti sfinţi mucenici au trăit în zilele împăratului Diocleţian. Chir era din Alexandria, iar Ioan era din Edesa. În prigoana pornită atunci împotriva creştinilor, Chir s-a dus spre mare, către aşa-zisul sân al Arabiei, şi luând cinul călugăresc a locuit acolo, făcând multe şi minunate tămăduiri, fără plată, aducând nenumărate suflete la închinarea în Hristos. Ioan, venind la Ierusalim şi auzind de minunile ce le făcea Chir, că vindecă tot felul de boli şi de neputinţe, s-a dus la Alexandria. Iar de acolo aflând unde se găsea Chir, s-a dus la el şi a vieţuit laolaltă cu el. Şi trăind ei acolo, au auzit că a fost prinsă o femeie, anume Atanasia cu trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista şi Eudoxia, pentru credinţa în Hristos, şi că trebuie să stea în faţa judecătorului. Sfinţii s-au temut ca nu cumva femeile, de teama chinurilor, să cadă din credinţă. De aceea, au mers la ele şi le-au îmbărbătat să rămână tari în chinuri. Din această pricină au fost prinşi şi ei, şi după multe chinuri li s-au tăiat capetele, împreună cu femeile despre care a fost vorba, la 31 ianuarie, între anii 284-305 d.Hr., dată la care se face şi prăznuirea. Sfântul Ermolae, fiind rânduit de Dumnezeu în înalta treaptă a preoţiei în cetatea Nicomidiei, şi-a revărsat harul său nu numai asupra nevoilor sufleteşti ale semenilor săi, ci, având şi darul vindecării bolilor trupeşti, a tămăduit „toată boala şi toată neputinţa în popor”. Alături de el, pătimitorii Mucenici Ermip şi Ermocrat, făceau şi ei parte din obştea creştinilor din Nicomidia, unde 20.000 de creştini fuseseră arşi de vii în biserică, din porunca crudului împărat Maximian Galeriu. Deci, aceştia trei, izbutind să se ascundă de frica păgânilor, nu încetau a învăţa sfânta credinţă, pe cei ce o doreau, aducându-i la Hristos. Aşa, văzând Sfântul Ermolae pe Sfântul Pantelimon, doctorul, şi vorbind cu el cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a făcut creştin. Deci, a fost prins bătrânul Ermolae şi cu el, şi robii lui Hristos, Ermip şi Ermocrat, pe care i-a adus la păgâneasca judecată. Deci, întrebaţi fiind, au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, defăimând pe închinătorii la idoli. Pentru aceasta, au luat pedeapsă de moarte, tăindu-li-se la toţi trei capetele cu sabia, la 26 iulie, dată la care se face şi prăznuirea lor. Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, în satul Lampsacus. Încă din tinereţe Domnul, l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

48

Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor. Sf. Trifon a devenit faimos odată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244) şi, atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi, nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, cu a Cărui slavă îi vindeca. Curând, sfântul a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa. După multe şi îngrozitoare chinuri, s-a decis ca sfântul să fie executat. Când soldaţii au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul şi-a şi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, acestea petrecându-se în Niceea, în anul 250, în ziua de 1 februarie, ziuă la care se face pomenirea lui an de an. Creştinii au înfăşurat trupul sfântului într-un giulgiu curat, cu intenţia de a-l îngropa în Niceea, acolo unde a suferit, dar sfântul li s-a arătat şi le-a cerut să-i ducă trupul în satul natal, Lampsacus. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma. Acesta a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian Galeriu, de neam din cetatea Nicomidiei, iar, de la naştere, se numea Pandoleon, nume, care tălmăcit, înseamnă: „Cel în toate puternic ca un leu”. N-a avut parte multă vreme de povăţuirea creştină a mamei sale, deoarece, curând, ea s-a mutat la cele veşnice. Sub îndrumarea tatălui său, copilul a uitat repede învăţătura creştină a mamei sale şi a ajuns, ca şi tatăl său, închinător la idoli. În vremea în care studia la şcolile vremii, Pandoleon a cunoscut şi pe bătrânul preot Ermolae, care a început a-i lumina mintea, învăţându-l credinţa în Hristos, iar meşteşugul duhovnicesc al tămăduirii în Domnul l-a învăţat rugându-se împreună cu dânsul. Deci, au înviat astfel un copil muşcat de viperă, care zăcea mort în drum. Drept aceea, Pandoleon a fost botezat de către bătrânul Ermolae, luând numele de Pantelimon, adică „cel cu totul milostiv”, primind totodată şi darul facerii de minuni, ca doctor fără de plată. Venind la el un orb, pe când şi tatăl său era de faţă, fericitul Pantelimon, cu

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

49

puterea lui Hristos, l-a făcut pe orb să vadă, aducând astfel şi pe tatăl său la dreapta credinţă. Iar mucenicia Sfântului Pantelimon de aici a venit, căci, întrebat fiind, cel ce fusese orb, la judecată, cine a fost pricina tămăduirii lui, acesta a răspuns: „Pantelimon, doctorul, m-a tămăduit în numele lui Hristos, în care a spus că şi el crede”. Deci, îndată, împăratul a poruncit de i-a tăiat orbului capul. Astfel, a fost supus sfântul Pantelimon la multe şi nenumărate chinuri, din care scăpa de fiecare dată nevătămat. Deci, împăratul rămânând uimit de toate aceste minuni, pe care le făcea Dumnezeu pentru sfântul Său, a zis către el: „Cine te-a învăţat să faci atâtea farmece?”. Sfântul a răspuns: „Nu sunt farmece, ci dreapta credinţă creştinească pe care am învăţat-o de la sfântul Ermolae, preotul”. Şi, prinzând pe bătrânul Ermolae şi pe cei doi ucenici ai lui, i-a chinuit cu multe răni şi, nevrând ei să se lepede de Hristos, i-a osândit la tăiere cu sabia. De asemenea, văzând împăratul că şi fericitul Pantelimon nu se pleacă, cu niciun chip, la păgânătatea lor, l-a osândit şi pe el la moarte, tăindu-i-se capul cu sabia. Deci, după ce sfântul s-a rugat, şi-a întins grumazul, de bună voie, şi i-au tăiat capul. Şi a venit un glas de sus, întărind schimbarea numelui său în Pantelimon, ca o chemare vădită a sfântului milostiv, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la el cu credinţă, în nevoile lor. Şi acestea s-au întâmplat în 27 iulie 303 d.Hr., data la care i se face pomenirea peste an. Pe lângă sfinţii prezentaţi anterior, avem mărturie şi despre alţi sfinţi doctori fără de arginţi. Am putea aminti pe sfântul Iulian (6 februarie), sfântul Epictet şi tânărul său ucenic, Astion, sfinţi ce au pătimit la Halmyris, pe teritoriul dunărean la 8 iulie 290 d. Hr., Sfinţii Anichit şi Fotie (12 august) şi Sfântul Diomid (16 august). Interesant este că putem, de asemenea, aminti de trei perechi de sfinţi tămăduitori, care poartă aceleaşi nume, doar că au trăit în zone diferite. Avem, deci, pe sfinţii Cosma şi Damian, mai exact pe cei din Roma (1 iulie), pe cei din Asia (1 noiembrie) şi, în cele din urmă, pe cei din Arabia (17 octombrie). Studiind vieţile acestor sfinţi, activitatea lor ca doctori trupeşti şi sufleteşti, precum şi actele lor martirice, putem să ne dăm seama că ei reprezintă un stâlp de rezistenţă în lupta pe care Biserica primară o ducea zi de zi cu păgânătatea, şi o temelie a învăţăturii ce ne spune că „Dumnezeu nu doarme”, ci El lucrează în mod continuu prin oamenii „cei sfinţi ai Lui”. Cinstindu-i pe aceşti sfinţi tămăduitori, rugându-ne lor pentru vindecare atât trupului, cât şi sufletului, şi, chemându-i în ajutorul nostru în lupta pe care o ducem cu duşmanul cel nevăzut, dobândim, prin credinţă statornică, tot ceea ce ne este nouă de folos, în această viaţă şi în cea de apoi.

Sfinţilor cei fără de arginţi şi făcătorilor de minuni, cercetaţi neputinţele noastre, în dar aţi luat, în dar daţi-ne nouă!
Alexandru-Mihai Carţiş – clasa a XII-a A

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

50

,

,

,…ortodox

B…
Biblia – provine din grecescul βιβλιον, care înseamnă carte, la plural βιβλια. Constituie o colecţie de cărţi pe care Biserica le acceptă şi le venerează ca Sfânta Scriptură, pe motivul că în ele s-a scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, prin şi pentru cei ce formează poporul Său. Ea se compune din două părţi: Cărţile sfinte ale religiei iudaice, numite Vechiul Testament, deoarece conţin cel dintâi legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul evreu. Cărţile scrise de primii creştini despre Întemeietorul religiei lor şi despre viaţa celor dintâi comunităţi creştine, numite Noul Testament, deoarece conţin Legământul încheiat de Dumnezeu în Iisus Hristos cu toţi oamenii. Biblia sau Sfânta Scriptură înseamnă, deci, totalitatea cărţilor Vechiului Testament (39 de scrieri canonice) şi ale Noului Testament (27 de scrieri), pe care Biserica le-a adunat şi selecţionat ca fiind produse sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprinzând Cuvântul sau Revelaţia lui Dumnezeu, dată prin profeţi şi prin Iisus Hristos şi transmisă de Apostoli. Bine – este o valoare şi o noţiune religioasă şi nu are numai o simplă calitate etică sau aptitudine morală, ci este un reflex al harului, o rază arătătoare de Dumnezeu, o lucrare îndumnezeitoare, care vine în om din Binele ultim, suprem, care este Dumnezeu. Binele se identifică cu însăşi Calea, al cărei început este credinţa, cu „arta de a trăi” după Evanghelie. Binele se traduce cu bunătatea, cu imitarea filantropiei divine şi cu „facerea de bine”, proba iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Ca facultate centrală, binele este prezent în toate virtuţile creştine, care nu sunt altceva decât diverse aspecte ale facerii binelui. Biserica – provine din limba greacă, de la εκκλεσια şi din latinescul ecclesia, ambele însemnând comuniunea celor chemaţi. Noul Testament a consemnat o mulţime de imagini, denumiri şi simboluri ce s-au atribuit Bisericii în perioada apostolică, dintre care Trupul lui Hristos exprimă cel mai bine raportul dintre Hristos şi Biserică. Hristos este, după Învierea Sa, Capul Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu Însuşi Sângele Său şi a înălţat-o, în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creaţie. Biserica reprezintă astfel „semnul” sau sacramentul umanităţii răscumpărate, care trăieşte din puterea lui Hristos Cel Înviat şi aşteaptă a doua Sa venire. În acelaşi timp, Biserica este o realitate unică, un organism „teandric”, însă cu dublă dimensiune, divinoumană, văzută, nevăzută, care nu se poate descrie perfect, aşa cum este ea, în termenii de care dispune teologia. Sf. Clement Alexandrinul spune că „Biserica de pe pământ este chip al Bisericii cereşti”. Din perspectivă pnevmatologică, Biserica este „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, care îşi are originea şi modelul în adunarea strânsă în jurul Maicii Domnului şi a Apostolilor la Cincizecime. Biserica are şi o dimensiune eshatologică, ea este semnul, parabola şi prezenţa anticipate a împărăţiei lui Dumnezeu. Comunitatea de creştini într-un loc dat, adică Biserica pământească, este nedespărţită de Biserica cerească sau comuniunea sfinţilor, fiind astfel un semn profetic al Împărăţiei. (va urma)

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

51

icea avva Dula, ucenicul lui avva Visarion: călătorind noi odată pe ţărmurile mării, am însetat. Şi am zis lui avva Visarion: avvo, foarte îmi este sete. Şi făcând rugăciune bătrânul, mi-a zis: bea din mare. Şi s-a îndulcit apa şi am băut, dar eu am luat şi în vas, nu cumva mai încolo să-mi fie sete. Şi văzând bătrânul, mi-a zis: pentru ce ai luat în vas ? I-am zis lui: iartă-mă, ca nu cumva mai încolo să însetez. Şi a zis bătrânul: Dumnezeu aici şi pretutindenea Dumnezeu. †††

Z

Altădată, iarăşi am venit la chilia lui şi l-am aflat pe el, stând la rugăciune, şi mâinile lui erau întinse spre cer. Şi a petrecut patrusprezece zile, aceasta făcând. Şi după aceea, m-a chemat pe mine şi mi-a zis: vino după mine! Şi ieşind, ne-am dus în pustie. Şi însetând, am zis: avvo, îmi este sete. Şi luând bătrânul cojocul meu, s-a depărtat ca o zvârlitură de piatră şi făcând rugăciune, mi l-a adus plin de apă. Şi umblând, am venit deasupra unei peşteri. Şi intrând înăuntru, am aflat un frate şezând şi lucrând funie de coşniţe şi necăutând în sus la noi, nici închinându-se, nici vrând să ia cuvânt cu noi. Şi mi-a zis bătrânul: să mergem de aici, poate nu are vestire bătrânul să vorbească cu noi. Şi ne-am dus la Lico, până ce am ajuns la avva Ioan şi, închinându-ne lui, am făcut rugăciune. Apoi au şezut ei să vorbească pentru vedenia care a văzut-o el. Şi a zis avva Visarion: a ieşit porunca să se surpe capiştile idolilor. Şi s-a făcut aşa şi s-au surpat. Iar când neam întors noi, am venit iarăşi la peştera aceea, unde am văzut pe fratele acela. Şi mi-a zis bătrânul: să intrăm la el, nu cumva i-a vestit Dumnezeu să vorbească cu noi! Şi cum am intrat, l-am aflat pe el săvârşit. Şi mi-a zis mie bătrânul: vino, frate, să strângem trupul lui! Că pentru aceasta ne-a trimis Dumnezeu pe noi, aici. Şi, strângându-l noi, ca să-l îngropăm, am aflat că a fost femeie cu firea. Şi s-a minunat bătrânul şi a zis: iată cum şi femeile biruiesc pe Satana, iar noi prin cetăţi petrecem cu neorânduială. Şi, proslăvind pe Dumnezeu, pe apărătorul celor ce-L iubesc pe El, neam dus de acolo. ††† A venit, odată un îndrăcit la schit şi s-a făcut rugăciune pentru dânsul în biserică şi nu ieşea dracul, că era aspru. Şi au zis clericii: ce să facem dracului acestuia? Nimeni nu poate să-l scoată, fără numai avva Visarion. Şi, de îl vom ruga pe el pentru aceasta, nici la biserică nu vine. Deci, aceasta să facem: iată, vine dimineaţa mai înainte de toţi la biserică. Să facem pe cel ce pătimeşte să şadă în locul lui şi, când va intra, să stăm la rugăciune şi să-i zicem lui: deşteaptă şi pe fratele, avvo! Şi au făcut aşa. Şi venind bătrânul dimineaţa, au stătut ei la rugăciune şi i-au zis: deşteaptă şi pe fratele! Şi îi zice lui: "Scoală-te, ieşi afară!" Şi îndată a ieşit dracul dintr-însul şi s-a vindecat în ceasul acela.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

52

 Să învăţăm… prin anecdote: - Femeile sunt un bun comun, aceasta este legea firii, i-a spus lui Diogene1 un desfrânat care a fost prins în adulter. - Fripturile – i-a răspuns Diogene – care se servesc la masă, la început sunt comune, dar de îndată ce porţiile sunt făcute şi împărţite, ar fi lipsit de orice cuviinţă dacă ai lua bucata din farfuria vecinului tău..  De obicei, monarhii erau foarte convinşi de misiunea lor „divină” şi făceau totul pentru a-i convinge şi pe cei din jur, de Diogene din Sinope acest lucru. Au fost însă şi excepţii. Împăratul roman Titus2, având darul de a imita perfect scrisul oricui, a spus odată: - De fapt, visul meu a fost să ajung un falsificator celebru, dar a trebuit să mă mulţumesc să fiu doar împărat.  Carol cel Mare pecetluia el însuşi ordinele pe care le dădea, cu garda sabiei sale, pe care era gravată o pecete. Apoi spunea: „Iată ordinele mele!” Şi nu uita să adauge, arătându-şi spada: „Şi aceasta va face ca ele să fie respectate de duşmani!”.  Califul din Hedjas era drept, dar foarte aspru şi numai simpla pronunţare a numelui său inspira spaimă tuturor supuşilor. Într-o zi, pe când cutreiera ţinutul singur şi fără nicio suită, a întâlnit un arab. Califul s-a dus la el şi l-a întrebat dacă îl cunoaşte pe calif. - E un monstru, răspunse arabul. Un monstru însetat de sânge. - Dar de ce e învinuit? - De toate fărădelegile tiranilor.
1

3

4

5

Carol cel Mare pictură de Albrecht Durer

Diogene din Sinope (cca. 400-323 î.Hs), filosof cinic, celebru prin vorbele sale de duh. Cu un opaiţ în mână, el căuta peste tot „un om adevărat”. Se spune că locuia într-un butoi. 2 Titus Flavius Vespasianus, împărat roman (79-81 d.Hs), mare sprijinitor al culturii. În timpul domniei lui a avut loc catastrofala erupţie a Vezuviului (august 79 d.Hs). 3 Charle-Magne, rege al francilor (768-814), a fost cel mai de seamă reprezentant al dinastiei Carolingilor. A încercat să reînvie vechiul Imperiu Roman prin cuceriri şi în anul 800 a fost încoronat ca împărat roman al Apusului de papă. După moartea sa, nepoţii au scindat imperiul în trei părţi. 4 Titlu purtat de şeful religios şi politic la musulmani. 5 Provincie în vestul Peninsulei Arabice.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

53

- L-ai văzut vreodată? - Nu. - Ei bine, uită-te la mine. Eu sunt califul. Arabul îl privi şi îi spuse, fără să se emoţioneze: - Toţi membrii familiei mele au câte o zi pe an în care înnebunesc. Se vede că azi e ziua mea!  Sultanul Murad al II-lea6, după ce câştigase bătălia de la Varna7, trecea pe câmpul de luptă şi privea trupurile creştinilor morţi. La un moment dat, se adresă lui Aza-bey, unul dintre favoriţii săi, care se afla în apropiere:
Sultanul Murad al II-lea

- Mă mir că printre toţi aceşti creştini nu este unul care să nu aibă barba neagră.

Aza-bey îi răspunse: - Dacă o singură barbă albă ar fi printre ei, niciodată nu le-ar fi trecut prin minte un plan atât de rău conceput.  Cei doi Alexandre Dumas8, tatăl şi fiul, se bucurau de mare popularitate. La premiera unei piese a fiului, Dumas-tatăl a fost felicitat de către un admirator, care i-a spus: - Cred că ai şi dumneata un oarecare merit la acest succes. - Oarecare? Dimpotrivă, mi se pare că principalul merit îmi aparţine, a răspuns Dumas-tatăl. Doar eu sunt autorul autorului.
Alexandre Dumas „fiul”

Alexandre Dumas „tatăl”

 Un exerciţiu de logică şi perspicacitate… a) Cozonacul Maica Magdalena este renumită pentru cozonacii buni şi pufoşi pe care-i pregăteşte ori de câte ori are ocazia. Dar maica nu este doar o bună gospodină, ci şi o persoană descurcăreaţă şi inventivă. Aşa se face că, într-o zi, s-a apucat să prepare un cozonac. Zis şi făcut! Întâi a pregătit toate ingredientele necesare: lapte, făină, zahăr, unt, vanilie şi altele. Avea din belşug: pe rafturile din cămară erau pachete de câte un kilogram de făină ori de zahăr, în frigider erau mai multe pachete de unt, de câte 300 de grame, câteva sticle de lapte şi tot aşa…
Sultan otoman (1421-1451). A purtat războaie împotriva veneţienilor, albanezilor şi românilor transilvăneni conduşi de Iancu de Hunedoara. 7 10 noiembrie 1044. Armata cruciaţilor, din care făceau parte şi românii din Transilvania şi Ţara Românească, este înfrântă de turci, regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav al III-lea, căzând în luptă. Înfrângerea armatei creștine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman, timp de mai multe decenii. De asemenea, a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453. 8 Alexandre Dumas „tatăl” (1802-1870), autor de romane de aventuri captivante prin savoarea naraţiunii şi doza de imprevizibil (Cei trei muşchetari, După douăzeci de ani, Contele de Monte Cristo, Regina Margot). Alexandre Dumas „fiul” (1824-1895), autor de drame şi comedii care se remarcă prin critica socială (Dama cu camelii, Fiul natural, Problema banilor, etc.).
6

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

54

- Bun, îşi zise maica! Ia să mai văd o dată reţeta: „300 grame de unt” am şi înseamnă exact un pachet, e bine! „300 grame de zahăr” am şi zahăr destul, am şi cântar cu două talere, dar… nu am greutăţi! I le-am împrumutat maicii Marta la schit. Dar nu-i nimic, pun pe un taler un pachet de unt, iar pe celălalt pun zahăr până echilibrez cântarul şi… gata! Am şi cantitatea de zahăr necesară. Bun, mai departe: „800 grame de făină”… Aici am încurcat-o! Cum să cântăresc, fără greutăţi, exact 800 de grame de făină, când pachetul este de un kilogram? Ce mă fac? Dar, v-am spus că maica Magdalena se descurcă şi întotdeauna îi iese ce-şi propune. Un zâmbet i-a luminat deodată chipul şi, luând pachetul cu făină şi ce-i mai trebuia, a şi cântărit imediat exact 800 grame de făină. Nu trebuie să vă spun ce delicios a fost cozonacul! Credeţi-mă, că doar l-am gustat! În schimb, voi ar fi bine să-mi spuneţi cum a cântărit maica Magdalena cele 800 grame de făină fără greutăţi, doar cu ce avea la îndemână! b) Sacul cu bani Povestea spune că, demult, trăia un călugăr bătrân, renumit pentru înţelepciunea nemaiîntâlnită şi pentru viaţa sa sfântă. Într-o zi, acesta merse la împărat să-i ceară o pungă cu galbeni: - Înţeleg că vrei să ridici un schit şi ai nevoie de bani pentru materiale şi meşteri. Am să-ţi dau galbenii! - Îţi mulţumesc, măria ta! Şi Bunul Dumnezeu să te răsplătească cu sănătate, pace şi iscusinţă ca toate să le duci în bună rânduială! - Asta nu e tot! Eşti vestit pentru înţelepciunea şi isteţimea ta şi vreau să mă conving eu însumi că e adevărat. Aşa că i-am chemat pe cei mai înţelepţi sfetnici ai mei şi le-am dat poruncă să găsească o încercare atât de grea, încât nici tu să nu-i poţi da de cap. Aşa că uite, am adus aici, în sala tronului, aceşti cinci saci plini cu galbeni. În toţi sacii se găsesc acelaşi număr de monede. O monedă are 90 de grame. Într-unul dintre saci, însă, toate monedele sunt ceva mai grele, de 100 grame de aur fiecare. Prin urmare, sacul acela e mai greu decât ceilalţi patru saci. Iată acum ce trebuie să faci: ai aici un cântar pentru monede şi greutăţi de toate felurile. Dacă te încumeţi ca dintr-o singură cântărire să afli care sac este mai greu, atunci al tău va fi! Şi atunci vei avea mai mulţi bani decât ai cerut, vei putea ridica o mănăstire mândră şi frumoasă, nu doar un schit! - Măria ta, aş îndrăzni să-ţi spun că pot fără mare greutate să aflu, dintr-o singură cântărire, care sac e mai greu. Însă eu tot un schit mic şi modest voi ridica, iar restul galbenilor îi voi împărţi la sărmani. Se poate, măria ta? - Dacă vei câştiga sacul, poţi face cu el ce vrei! Şi bătrânul călugăr, a luat mai multe monede, a făcut o singură cântărire şi a spus care este sacul. Cum?

Nr. 5
A
5 1

Spes Orthodoxiae
 Aritmogrif
11 5 2

55
„Iosif şi familia sa”

8

7

2

12

3

6

5

13

3

14

15

7

8

5

3

4

5

8

16

5

6

17

3

16

3

18

9

6

1

8

6

7

15

5

3

19

7

10

14

3

8

5

9

14

3

11

5

4

7

1

8

10

9

18

7

8

10

3

20

5

6

3

5

3

21

1

15

18

5

6

20

3

5

11

3

20

3

10

6

5

3

B
 Găseşte în careu cuvintele subliniate în text:

Iosif a avut mulţi fraţi şi surori. În careul din stânga, fiecărei cifre îi corespunde o anumită literă (de exemplu: 1 înseamnă peste tot aceeaşi literă, 2 altă literă, ş.a.m.d.). Respectând această regulă şi înlocuind fiecare cifră cu o literă, vei afla că ei formau _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ (trei cuvinte). Răspunsul se va regăsi şi în careu pe verticala A-B. Descoperă pe liniile orizontale numele tatălui lui Iosif, ale fraţilor săi şi ale mamelor acestora. Dacă ai nevoie de ajutor citeşte Fac. 35, 23-26.

„Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Nr. 5

Spes Orthodoxiae

56

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu". Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt". După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Evanghelia după Matei, cap. II)
Citeşte cu atenţie textul de mai sus! În careul din dreapta sunt ascunse cuvintele subliniate din text. Cuvintele sunt scrise în linie dreaptă în toate direcţiile: de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, în diagonală. Încercuieşte cuvântul găsit în careu şi trage o linie orizontală peste el, în text! Se recomandă folosirea creionului.

S U S I

I C O N D U C Ă T O R U L X Y T

A Z U R U L U C O R O O R P C A U T E I W D O Q D A M Ă G I T F T K Ă D I C U R A D J A E T R A O M A I V I S T I E R I Î N Ş T I I E R E I H R A I L E U R Q T W Y X L S

I N Ţ A R E L U U U R W E K A L E I I U Z Z X A A Q O Y Î

N A Z A R I N E A N D X M Q R U H W I R H H G A L I P K J I S C O A L Ă I Q G W R H D J N N

Ă Y X M W Q Ă C N U R O P C I L J U O C M E T E R A Z A N R Z K Y N I U E K A H M Â Q L R A R A E L A U W L U N M O D P I H N Ă E E Y Z X U K M J T N I I S R A E L W T N I G A M A R A Î N Ţ P A E G R E M

A R Â Q Y E G I P T N C A X G L A S A I R I M X E Z R K W Q G H R I S T O S K O U M Ă L U R O P O P E I A J I E Q J U S C S T E A U A Y X Z R N W G V B Q C K I U E L E R A T O H Q U A A M Â N I A T F B W D O M N U L U I L M I L A S U R E I