ALEXANDRU HANCU

MANUAL DE ANTICOMUNISM
CUPRINS

La mintea popoarelor.................................................................................................................................4
România amneziei......................................................................................................................................5
“ Din cei care-au murit aici, ne-am reîntors năluci…”..............................................................................6
Stradă sau lege, muget sau buget?..............................................................................................................7
De ce monarhia e mai bună........................................................................................................................9
Lupta de eliberare a plasmelor, prin efracţie............................................................................................10
Occupy Wall Street, perfect stupid...........................................................................................................12
Preşedintele planetei mormînt..................................................................................................................14
Groapa intelectualo-bugetară...................................................................................................................15
Slavă Lor, Euro Meşterilor!.....................................................................................................................16
Egalitate mai egală, bre!...........................................................................................................................18
Egalitate mai egală, bre (II)......................................................................................................................19
Wikipedia ta.............................................................................................................................................20
Merkozy, ficțiune orice-ar fi....................................................................................................................22
Europa competenței mă-sii.......................................................................................................................23
Anul Falimentului Nerecunoscut – partea întîi........................................................................................25
Înainte, spre trecut!!!................................................................................................................................26
Restauraţia comunistă..............................................................................................................................28
Restauraţia comunistă..............................................................................................................................30
Restauraţia comunistă..............................................................................................................................32
Restauraţia comunistă..............................................................................................................................33
Probleme de look.....................................................................................................................................35
Obama e mai tare decît Udrea..................................................................................................................36
Subvenţia sexuală.....................................................................................................................................38
Bibliografia bunului-simţ.........................................................................................................................40
Ha-ha-haaa, Grecia!.................................................................................................................................42
În atenția domnului premier: test de aptitudini generale pentru demisie.................................................43
Geniul sinuciderii ratate...........................................................................................................................44
În atenţia domnului Năstase: sugestii pentru o sinucidere ratată mai de impact.....................................46
Dottore, manipulatorule, suspendatorule!................................................................................................47
Come to the Bright Side!.........................................................................................................................49
Poate n-aţi înţeles: Demisia!!!..................................................................................................................51
Dacă nu vă pasă, stați acasă!....................................................................................................................52
Prețul libertății: două ore de plimbare, în fiecare seară...........................................................................53
Test de neidioțenie: cum iei puterea de la o dictatură..............................................................................55
Pentru doamna Merkel, de la Victor: ciocul mic, ja?...............................................................................56
Conştiinţa artiştilor? Unde e?...................................................................................................................58
Obiectivul: Voiculescu premier!...............................................................................................................60
Nu pot ei să mintă cît puteți voi să credeți...............................................................................................62
Vreau o țară ca afară din UE!...................................................................................................................63
Despre imparțialitate................................................................................................................................65
Vreau o ţară ca afară, corect: afară cu Mafia lui Iliescu!.........................................................................67
Nu vrem o ţară ca afară (III)....................................................................................................................69
Pentru Comentariatul boicotului..............................................................................................................71
Terminatul................................................................................................................................................80
Obama şi noi............................................................................................................................................82
Niciodată nu-i momentul.........................................................................................................................84
Mizeria mai mică are avantajul clar că e mai mică..................................................................................86
Exit poll intermediar Kamikaze...............................................................................................................88
Puciulică, puciuleţ! Coteţ.........................................................................................................................90
Revelion 2013: Tradițional style..............................................................................................................92
Terorism şi securism................................................................................................................................93
Comunismul hipsteric..............................................................................................................................95
Comunism hipsteric II..............................................................................................................................97
La mintea popoarelor

După unii, în plină criză, e bine să întrebi şi populaţia ce crede şi, eventual, dacă mai crede.
De pildă, în ceva. Cîteva sondaje oferă elemente captivante. Au fost efectuate pe eşantioane
reprezentative de oameni normali, sănătoşi mintal, sinceri şi lucizi, adică fără legătură cu
clasa politică. La întrebarea „Care este factorul decisiv care asigură prosperitatea
personală?“, iată opţiunile publicului: efortul individual (31%), cinstea şi integritatea (23%),
educaţia (23%), relaţiile şi pilele (10%), sprijinul familiei (9%), norocul (3%). Doar 1% au citat
ca factor decisiv statul, cu bani de la buget.
Tot în plină criză, trei sferturi din cetăţeni şi-au exprimat ferm preferinţa pentru economia
lăsată liberă, de capul ei (capitalism sălbatic), nu pentru economia călărită de stat, cu
programe sociale, numeroşi bugetari şi bonuri de masă. În fine, două treimi din public
consideră, fără ezitare, că „statul nu e soluţia, statul e problema“. Moment în care trebuie
spus că vorbim despre publicul american. Convingerile de mai sus, exprimate de oameni din
popor, definesc foarte clar distanţa care ne separă de SUA: mii de kilometri geografic şi mii de
ani-lumină în celelalte privinţe. Sînt idei de dreapta, iar publicul american, în plină criză, a
şters un pic pe jos cu stînga la alegerile parlamentare.
Sigur, avantajul yankeilor este că ei chiar au dreapta, nu doar stînga care zice că e dreapta.
Acum doi ani, electoratul american, năucit de izbucnirea crizei, dăruia stîngii atît Legislativul,
cît şi Executivul. Mulţi analişti anunţau moartea dreptei. După doi ani de Obama, narcoza
socialistoidă se risipeşte şi oamenii îşi amintesc. Bunăoară, că nu vor impozite cît casa,
naţionalizări şi cheltuieli bugetare care au produs un deficit de 13 cifre, la care vor plăti şi
strănepoţii. Că statul, vorba unui om, e ca tubul digestiv la nou-născut: un apetit feroce la un
capăt şi nici un simţ de răspundere la capătul celălalt. Iar dacă reforma sănătăţii înseamnă să
hotărască statul cîţi bani se cheltuiesc pe medicină şi ce tratamente primesc bolnavii, atunci
mai bine lipsă.
Acum, fireşte, stînga consideră că poporul e idiot şi trebuie dat în grija statului. Care ştie ce ai
nevoie mai bine decît ştii tu, om din popor. Dreapta, atunci cînd nu e stînga, crede exact
contrariul. Vorba aceluiaşi om, Reagan pe numele lui: dacă nimeni nu e în stare să se
guverneze pe sine, cine-i în stare să-i guverneze pe alţii? Se spune că America e o idee. Una
de dreapta: libertatea fiecăruia şi răspunderea fiecăruia. Statul să-ţi apere drepturile şi atît.
Nu să aibă grijă de tine, din leagăn pînă-n mormînt, că sigur nu e-n stare. Poporul lor,
american, n-a apucat să uite aceste lucruri. Poporul nostru, în schimb, n-a apucat să le afle.
Normal, la noi sînt alte teme de discuţie politică. Şi, de 20 de ani, nimeni nu e dispus să
schimbe, cu adevărat, subiectul. (Alexandru Hâncu)

România amneziei

Mie nu mi-a plăcut comunismul. Nici prietenilor cu care mergeam pe

atunci la fotbal nu le-a plăcut comunismul. Mai mergeam şi la rugby, să vedem dacă batem
Franţa. Rar, o băteam, dar comunismul tot nu ne plăcea. În mai 1989, ne-a tras-o Anglia la
Bucureşti cu 58 la 3. Debutul lui Jeremy Guscott, trei eseuri. Cu o zi înainte, englezii au ieşit la
o plimbare prin centru. La pasajul dinspre Calea Victoriei spre hotel Union, nenorocire. Într-o
mare grămadă spontană, românii se călcau în picioare pentru nişte cutii albe. Englezii
întreabă trecătorii ce se întîmplă. Cîţiva posesori de engleză le explică: oamenii cumpărau
pantofi. Se vindeau pe trotuar, departe de magazin, să nu se bată publicul în prăvălie.
– Stați la coadă şi vă bateţi pentru pantofi???
– Asta nu-i nimic. Să vedeţi cozile la mîncare!!!
– La mîncare?!?
Imediat, englezii au fost duşi de acolo. Că n-aveam căldură, apă caldă, curent, n-am mai
apucat să le spunem. În ’89, comunismul ne plăcea şi mai puţin decît nu ne plăcea de obicei.
Nu l-am auzit atunci pe marele om de fotbal, poezie şi multimedia Adrian Păunescu zicînd că
nu-i place ceva la comunism sau la Ceauşescu. Pe stadion mergeam şi la Cenaclul Flacăra,
pînă să-l desfiinţeze în ’85. Ne-am dus în liceu, în facultate. Nici la cenaclu Păunescu nu zicea
că nu-i place comunismul. Zicea, dimpotrivă, lucruri foarte frumoase despre comunism şi soţii
Ceauşescu. Odată, am fost şi la Polivalentă, de Paşti.
Ţinea toată noaptea. Cîţiva, am plecat pe la 11, să prindem slujba de Înviere. Alţii ne-au spus
că n-au mai putut să iasă, Păunescu încuiase uşile. N-a zis vreun „Hristos a înviat!“. A băgat
iar un cîntec lung, pe versurile lui, îl auzisem şi noi. Refrenul: „Trăiască Ceauşescu, partidul şi
poporul / Trăiască România, trăiască tricolorul (bis)“. Noi n-am cîntat, că nu ne plăceau
versurile alea şi nici altele, fără număr, fără număr. Mergeam la cenaclu fiindcă altceva nu era
şi veneau multe fete. Pe unii, părinţii îi lăsau toată noaptea (da, pe vremea aia cereai voie).
Cu fetele, toată noaptea, vă daţi seama?!?
Păunescu ne plictisea îngrozitor. Prin public, mulţi făceau mişto de el, pe şest, pînă termina
odată şi începeau iar artiştii. Periodic, cerea să cînte toată sala bucata cu „Trăiască
Ceauşescu“. Şi altele, similare. Cică lupta din interior. Făcea disidenţă pupîndu-l în cur pe
Ceaşcă. Noi, firi mai simple, nu înţelegeam asta. Înţelegeam doar că îl pupă-n cur pe Ceaşcă.
Şi că îşi bate joc de noi. Zicea: „Te salut, tineret în adidaşi / Te salut, generaţie-n blugi“. Ca
stagiar, aveam 1.853 de lei pe lună. Blugii costau de la 1.700 de lei în sus. Adidaşii de la
Pionierul erau peste 400, ăia de afară săreau de 1.200. La bişniţă, normal, nu în magazine. La
carne, se stătea la coadă noaptea, cu scăunelul. Adesea, în loc de carne veneau copite de
porc, gheare de găină, capete şi cozi de peşte. Aţi uitat? Sau, dacă sînteţi prea tineri, nu
credeţi?
Pe stadionul de fotbal din Craiova, 24.000 de cetăţeni români, cu lumînări în mîini, au
demonstrat săptămîna trecută clar că au uitat şi nu cred. Omagiul lor, adus marelui poet de
curte al comunismului, e, în fapt, un elocvent omagiu adus comunismului, o nestemată în
sarabanda amneziei, revărsată multimediatic peste România. Nouă, comunismul ne-a furat
cei mai frumoşi ani. S-au dus în frig, foame, batjocură, minciună, abuzuri, disperare, umilinţe,
întuneric. Adrian Păunescu, marele poet de curte al comunismului, a fost unul dintre marii
artizani ai jafului. Greu de uitat. Dumnezeu să-l ierte, căci doar El poate. Pînă la iertare, însă,
vine judecata. ( Alexandru Hâncu)

“ Din cei care-au murit aici, ne-am reîntors

năluci…”
25 ianuarie 2011
Cristian Paţurcă a murit singur. În 1990, în Piaţa Universităţii, l-au ascultat zeci de mii de
oameni. Părea, atunci, că nu e singur. Peste un an, am împărţit o scenă cu el, în Piaţa
Palatului, la un an de la alegerile din 20 mai. Peste o sută de mii de oameni. Iarăşi, părea că
nu e singur. Dar erau alte vremuri. Ne făceam iluzii. Credeam că viitorul va fi altfel. Azi,
viitorul e fără trecut.
Ce-a fost comunismul nu se mai ştie. Altfel, mă gîndesc că Adrian Păunescu n-ar fi fost jelit
delirant, zile întregi, şi înălţat mediatic la rang de erou naţional. În timp ce Cristi Paţurcă a
murit singur, iar marii analişti, moderatori şi cronicari n-au găsit prea multe de spus. În caz că
au căutat să spună ceva. Iar marile figuri publice nu s-au perindat, în cohortă, pe la sicriul lui,
în bătaia reflectoarelor.
Normal. Peste anii aceia e mai bine să se aştearnă tăcerea. Atîtea biografii spălate cu infinită
grijă nu trebuie deranjate. Iar Paţurcă i-a deranjat, cu siguranţă. „Mai bine mort decît
comunist.“ Erau zeci de mii, erau sute de mii de glasuri care cîntau odată cu el. Milioane de
români care gîndeau la fel. Atunci, demult, cînd ne făceam iluzii. Între timp, idealismul fără
concesii s-a dus, claritatea s-a risipit. Mesajul corect, amnezic, a fost asimilat perfect. Prin
sondaje, diverse majorităţi de cetăţeni spun cu convingere că era mai bine sub comunism. Şi
din moment ce comunismul n-a fost chiar rău, atunci „mai bine comunist decît mort“ devine o
opţiune cît se poate de valabilă. Eventual, cîştigătoare. „Mai bine haimana decît trădător“?
„Mai bine golan decît activist“? Hai să fim serioşi.
Îmbogăţiţii de partid cu certificate de revoluţionar fictive n-au a se teme. Siniştrii profitori de
pe urma istoriei rescrise pot sta liniştiţi. Au reuşit. Puştimea de azi nu ştie ce-a fost
comunismul, aşa cum habar n-are de Cristi Paţurcă. Talentul lui n-a fost comercial, de partid
şi de stat, răsplătit cu sinecuri şi cu avioane pînă la Viena, la tratament. „Cine, mă, pîrlitul ăla
care cînta ceva cu golanii, bla, bla?“ Da. Mai exact: „A fost odată ca-n poveşti/A fost în
România/O gaşcă mare de golani/Ce-au alungat sclavia“. Comunismul asta e, sclavie. Cristian
Paţurcă a avut geniul de a spune lucrurilor pe nume, simplu.
Nimeni n-a făcut-o mai bine ca el. A dat glas revoltei şi speranţei noastre că viitorul n-o să ne
fie furat. De aceea, nu trebuia iertat, şi n-a fost. A murit singur, în uitare şi mizerie. La 45 de
ani. Nici un avion nu l-a dus pînă la Viena, la vreun spital. Recunoştinţa n-a mai ajuns şi
pentru el. Să ne fie ruşine! (Alexandru Hâncu)

Stradă sau lege, muget sau buget?

8 martie 2011

Asaltul asupra bugetarului nu e strict românesc. Există şi în America. Asemănările nu trebuie

să mire, nici deosebirile. În fond, lupta de clasă e una. Doar că unii au mai multe clase. În
statul american Wisconsin, republicanii vor să reducă deficitul bugetar. Nu mărind impozitele,
ci tăind cheltuielile. Adică banii bugetarilor. Aşa au promis la alegeri, acum patru luni, cînd au
cîştigat postul de guvernator şi ambele camere ale Congresului statal. Sindicatele, fireşte, au
scos lumea în stradă. Stînga, adică Partidul Democrat, în frunte cu Obama, s-a raliat
protestului, declarînd că republicanii lansează un atac inacceptabil asupra sindicatelor.
Mesajul, larg mediatizat, a rodit. Profesorii din Wisconsin s-au îmbolnăvit în masă, şi-au scos
certificate medicale şi au plecat la miting cu elevi cu tot. Peste 40.000 de manifestanţi s-au
adunat în capitala statului, purtînd pancarte în care îl comparau pe guvernator cu Hitler. O
comparaţie normală pentru stînga, folosită recent şi de Ion Iliescu. Fiindcă gazarea şi băgatul
oamenilor la cuptor sînt totuna cu măsurile de austeritate bugetară, nu?
Guvernatorul Scott Walker n-a cedat şi împotriva genocidului s-au ridicat senatorii
democraţi. S-au ridicat şi au fugit în statul vecin, blocînd legislaţia prin lipsă de cvorum. Iarăşi
o reacţie normală. Ce dacă oamenii i-au ales pe republicani, ca să bage un buget auster?
Republicanii sînt de dreapta, deci electoratul a greşit. Alegerile greşite nu se pun. Trebuie
sabotate în Parlament şi răsturnate în stradă. Totuşi, fiind vorba de America, după cîteva zile,
manifestanţii s-au trezit alături cu o mulţime egală şi de convingeri contrare. Aveau şi ei
pancarte adresate guvernatorului: „Scuze pentru întîrziere, dar noi trebuie să mergem şi la
muncă“. Primitivi şi reacţionari, slugi naive ale capitalismului.
Desigur. În SUA, sectorul bugetar cheltuiește, în medie, 40 de dolari pe oră cu fiecare
angajat, sub formă de salarii şi sporuri. În sectorul privat, costurile sînt de 27,8 dolari pe oră.
Deci sectorul bugetar cheltuiește cu 44% mai mult. Bine, dar să tai banii pentru educaţie? În
învăţămîntul public american, rata de semianalfabeţi la terminarea liceului este de aproape
40%. În învăţămîntul privat e zero. Unde sînt salariile mai mari? În învăţămîntul public, cu
30%. În învăţămîntul public din Wisconsin, doar 34% din elevii de clasa a opta ştiu să citească
bine. În sectorul public, profesorii cîştigă, în medie, 100.000 de dolari pe an, din care 56.000
salariu şi 44.000 sporuri, iar concedierile sînt aproape imposibile. La privat, nici nu poate fi
vorba de aşa ceva.
Scott Walker vrea ca bugetarii, exceptînd profesiile cu risc, ca poliţist sau pompier, să dea şi
ei vreo şase procente din venit, pentru pensii. Faţă de zero, cît dau acum la pensiile achitate,
moca, de stat. Apoi, guvernatorul le cere să contribuie cu 12% la asigurarea de sănătate. Nu
12% din salariu, ci din costul ratelor, restul venind de la angajator. Pînă acum plăteau 6%, în
timp ce media naţională este de 29%. Şi mai vrea Walker un lucru: sindicatele să negocieze
contractul colectiv doar la lefuri, nu şi la sporuri. Iar creşterea salariilor să nu depăşească rata
inflaţiei. Pentru toate acestea, sigur că e Hitler. Iar caftul din Wisconsin a pus ţara pe jar.
La ei, primitivii şi reacţionarii cred că natura umană nu se schimbă:cei puşi să aibă grijă de
binele tuturor au grijă de binele lor. Şi nu se mai satură. De aceea, soluţia nu e umflarea
bugetului cu impozite mai mari, ci tăierea impozitelor şi a cheltuielilor bugetare. Ca banii de la
buget să nu poată cumpăra voturi cu salarii, sporuri, alocaţii, subvenţii şi alte pomeni. Să nu
alimenteze corupţia şi deturnarea de fonduri. Şi nici să răsplătească populismul,
incompetenţa, invidia şi lăcomia. Tot ei mai cred că învăţămîntul şi medicina n-au ce căuta la
stat, ca să nu plăteşti de două ori acelaşi lucru. O dată, obligatoriu, la statul care promite şi
nu-ţi dă, şi încă o dată la particular, ca să nu-ţi rămînă copilul analfabet sau să nu mori cu zile.
Iar solidaritatea socială ţine de strădania fiecăruia, după cum îl luminează Dumnezeu, nu
statul. Asta e lupta lor, în America, unde trei sferturi din cea mai puternică economie a lumii
înseamnă IMM-uri, nu corporaţii. Deci capitalismul e popular în rîndul maselor. Cum lupta de
clasă e una, pretutindeni, problema e ce variantă alegem noi: rămînem la asemănările
politico-stradalo-bugetaro-sindicale? Sau trecem şi la deosebiri, gen? (Alexandru Hâncu)

De ce monarhia e mai bună

27 aprilie 2011
Monarhiile, chiar dacă unii le declară depăşite, sînt mult mai utile, mai plăcute şi, în general,
mai umane ca republicile. Marea Britanie a dat omenirii treburi ca fotbalul, rugbyul, whiskyul,
revoluţia industrială, muzica pop, Wimbledonul, costumul englezesc, minijupa, Statele Unite
ale Americii, Canada, Australia, lucruri fără de care Lumea Liberă n-ar exista, şi nici n-ar avea
de ce să existe. Spania ne-a dat Real Madrid, FC Barcelona, sangria, siesta, fiesta, Ibiza,
Muzeul Prado, alte lucruri fără de care libertatea n-ar avea rost. De la Olanda avem şcoala
flamandă, şcoala flamandă de fotbal, şcoală flamandă de electronică Philips, şcoala flamandă
de fete în vitrină, şcoala flamandă de relaxare botanică şi alte şcoli.
În schimb, Republica Franceză ne-a dat ghilotina, Republica de la Weimar ni l-a dat pe Hitler,
Republica Populară Chineză ne-a dat Revoluţia Culturală a lui Mao, iar Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice ne-a dat, şi ne-a dat, şi ne-a tot dat, cît să nu ne revenim nici azi,
admiţînd că ne mai revenim vreodată. Sigur, se spune că monarhiile moderne,
constituţionale, sînt paraziţi care huzuresc pe banii poporului fără să facă nimic, din moment
ce monarhul conduce, dar nu guvernează. O viziune profund greşită.
Odată, fiindcă monarhiile nu stau degeaba, ci fac o grămadă de lucruri bune, chiar dacă unele
sînt bune doar pentru tabloide, ca telenovela cu Charles. Se observă însă că derapajele de
acest tip nu aparţin direct monarhilor, ci rudelor, iar rudele nu şi le alege nimeni, sînt cum
vrea Bunul Dumnezeu. Apoi, dacă monarhul e suficient de longeviv, există şi soluţia de-a sări
peste o generaţie, direct la nepot (William). În al doilea rînd, diviziunea muncii din monarhia
constituţională, prin care suveranul e şeful statului, deşi nu guvernează, îl pune la locul lui pe
şeful guvernului, adică pe primul ministru. În latină, minister înseamnă slugă. Primul ministru
e prima slugă. A poporului, nu a vreunui preşedinte, de pildă.
Faptul că suveranul, spre deosebire de preşedintele unei democraţii, e şeful statului
permanent, pe lîngă avantajul că economiseşte banii şi nervii naţiunii, scutind-o de încă un
rînd de alegeri, dă şi un mesaj limpede premierului: “Tati (sau mami), eu sînt aici pe viaţă.
Dacă vrei să te joci mai mult de un mandat, ai grijă ce faci, că tu ai alegeri, nu eu”. Totuşi, de
sondaje de opinie au parte şi monarhii contemporani. Cu diferenţa că le sînt mereu favorabile,
cu majorităţi confortabile, ceea ce nu e cazul cu politicienii aleşi. Şi atunci, cum de cea mai
puternică ţară din lume nu e monarhie, ci republică? Ei, să zicem că Statele Unite ale Americii
sînt excepţia care confirmă regula. Şi apoi, judecînd după puterile pe care le are, preşedintele
SUA e o combinaţie de rege şi prim-ministru. Iar în ce priveşte comportamentul, e mai mult
regal decît prezidenţial. (Alexandru Hâncu)

Lupta de eliberare a plasmelor, prin efracţie

9 august 2011
Progresul antisocial, în Anglia şi-aiurea
Cu Londra iluminată feeric de incendii la lumina cărora
jaful coordonat pe Twitter avansa tinereşte, n-avea cum
să nu vină şi explicaţia ştiinţifică a “revoltei” (riot). A
lansat-o, tot pe Twitter, John McDonnell, deputat al
Partidului Muncitoresc (căci asta înseamnă laburist) din
Marea Britanie: “Culegem ce s-a sădit în cele 3 decenii
care au creat o societate a inegalităţilor groteşti, în care
tinerii alienaţi copiază etosul bancherilor jefuitori.” Într-
adevăr. Nici clasicul Eugen Mandric n-ar fi zis-o mai bine,
odinioară, la “Joia Tineretului”, cînd explică racilele
societăţii capitaliste.
Exact aşa vorbea şi dînsul, în anii ‘80, din studiourile TVR, cu mînie comunistă,
muncitorească: inegalităţi sociale groteşti, tineret alienat, bancherii din City care jefuiesc
poporul. Palme grele, date peste bot “Doamnei de Fier”, exponenta capitalismului sălbatic.
Într-un magistral arc peste timp, Eugen Mandric îşi dă mîna cu John McDonnell. La Margaret
Thatcher se referă şi deputatul Partidului Muncitoresc. Samînţa celor trei decenii care rodesc
azi ea a sădit-o. Iar tineretul alienat ce să facă? Se revoltă, na.
Se revoltă împotriva capitalismului. Împotriva exploatării. Eliberînd plasmele, telefoanele
mobile, calculatoarele, bjuteriile, ceasurile, adidaşii, treningurile, tricourile, blugii, hăinuţele,
sandaluţele, pantofiorii, rochiţele, fardurile, ochelarii de designer şi tot ce mai trebuie eliberat
din magazine, prin efracţie. Dar, neapărat, plasmele, aşa cum reiese din mesajele de pe
Twitter, prin care a venit chemarea la luptă. Apoi, foc de voie, pentru asanarea, prin
combustie, a climatului socio-economic.
Sigur, cîrcotaşii pot observa mici erori în teza deputatului Partidului Muncitoresc, fost de
guvernămînt, pînă anul trecut. Dupa ce jefuiesc poporul, bancherii nu sparg magazine, ci intră
şi cumpără. Iar după ce cumpără, nu dau foc la prăvălie. Nu etosul bancherilor îl copiază
tinerii revoltaţi din Marea Britanie. Iar “tineri” e un termen prea general. Nu ţine cont de
aspectul cultural al problemei. O face, în schimb, Damian Thompson, redactor la Daily
Telegraph, cel mai vîndut cotidian “quality” din UK. Ziar de dreapta.
“Asta se întîmplă cînd multiculturaliştii închid ochii la cultura delicvenţei… care e larg tolerată
în comunităţile de culoare… Autorităţile din învăţămînt au creat prea mult loc în vieţile
copiilor pentru cultura bandelor de infractori, considerînd că e o expresie autentică a
identităţii afro-caraibiene şi indo-asiatice. Vedem multe feţe negre la televizor, în aceste
momente, dar e o ruşine că reflectorul nu cade şi pe feţele albilor care au creat această
situaţie scandaloasă.”
Tinerii cu plasmă în cîrca, iPhone sau BlackBerry în buzunar, ochelari Ray-Ban pe nas şi
cocktail Molotov în mînă, care jefuiesc şi incendiază în Marea Britanie, nu sînt subnutriţi, nici
prost îmbrăcaţi. Nu trăiesc pe stradă, ci în locuinţe de stat, cu chirie subvenţionată, frigider,
cuptor cu microunde şi televiziune prin satelit. Primesc alocaţii sociale, ajutor de şomaj, au
acces gratuit şi neîngrădit la învăţămînt şi îngrijiri medicale. Unii au venit chiar cu BMW-urile
la spart magazine. Sărăcia lor e opulenţă şi dezmăţ prin comparaţie cu sărăcia altora, inclusiv
de prin UE.
Tinerii aceia, în faţa cărora poliţia, emasculată de avalanşa acuzaţiilor de rasism, nu
îndrăzneşte să intervină hotărît, spre a impune respectarea legii, nu sînt produsul
capitalismului promovat de Margaret Thatcher. Pe care, apropo, muncitorii au votat-o masiv.
Fiindcă a declarat inflaţia imorală şi a pus-o cu botul pe labe. A redus impozitele. I-a
transformat din naţiune de chiriaşi într-una de proprietari. Din ţară falită, care umbla cu
căciula în mînă pe la FMI, Marea Britanie a devenit, în cîţiva ani, a patra putere economică a
lumii.
Tinerii aceia sînt produsul multiculturalismului, corectitudinii politice și zecilor de milioane de
cetăţeni dependenţi de banii statului ca drogaţii de heroină. Sînt produsul marxismului
deghizat prin care neo-socialismul vrea să dărîme societatea bunului simţ, a moralei, a muncii
şi a legii. Şi, iată, obţine succese importante. Cînd ziarul Partidului Comunist Chinez ajunge să
rîdă de Marea Britanie, întrebînd cum o să asigure poliţia ordinea publică la anul, de
Olimpiadă, e un moment emoţionant, chiar înălţător. Nu de alta, dar Satul Olimpic e în zona
cartierelor cu petreceri de stradă, înflăcărate.
Nu cele trei decenii de capitalism marca Thatcher sînt problema. Tineretul, masculin şi
feminin, care eliberează prin jaf şi incendiere plasmele, ţoalele de firmă, telefoanele mobile,
bijuteriile şi celelalte mărfuri, dar neapărat plasmele, de sub asuprirea proprietarilor de
magazine, este produsul celor 13 ani de guvernare a Partidului Muncitoresc (vă reamintesc,
asta înseamnă laburist). Ei sînt generaţia de aur (în dinţi) nemuncit, a educaţiei cu gangsta-
rap, a modelului social cu pimps, hoes, ma’ bitch, yo’ dog, chiloţii în vine şi cocaină în nas.
Între 1997 şi 2010, sub Tony Blair şi Gordon Brown, poliţia a fost retrasă, treptat, de pe străzi,
iar multiculturalismul a fost promovat cu ferocitate exemplară. Asimilînd perfect lecţiile
primite, tineretul multicultural, ajuns în pragul maturităţii, îşi demonstrează azi valoarea, cu
ferocitate la fel de exemplară. Revolte de stradă a avut de înfruntat şi Margaret Thatcher. N-a
cedat, nici cînd se ajunsese în pragul războiului civil. Şi a cîştigat. Ce-i drept, pe vremea
aceea, poliţia nu era emasculată prin corectitudine politică. Aplicarea legii, în forţă, dacă era
cazul, nu era declarată rasism. Iar pe atunci, nici stînga n-ar fi prezentat jefuirea magazinelor
drept luptă de clasă. Asemenea aberaţii erau excluse. Şi asta nu din cauză că plasmele nu
fuseseră încă inventate.
Alexandru Hâncu

Occupy Wall Street, perfect stupid

14 octombrie 2011

Cum ar veni, criza nu vrea să plece. Să facem

ceva! De pildă, să ocupăm Wall Street, simbolul
nesimţirii capitaliste. Jos bancherii! Jos profitul!
Taxaţi-i pe bogaţi! Să vină Statul, să facă dreptate!
Ai citit, ai văzut ce vor tinerii aceia minunaţi,
anticapitalişti, majoritatea studenţi. Eşti alături de
ei. Jos! Jos cu tot, să terminăm odată cu criza, în
morţii ei. Totuşi, înainte de-a acţiona, cîteva
amănunte.
Tinerii aceia se revoltă într-o ţară, SUA, unde
jumătate din populaţia activă nu plăteşte nici un fel de impozite. În aceeaşi ţară, 70% din
impozite sînt plătite de zece procente din populaţie. Taxaţi-i şi mai tare pe bogaţi? Vă rog. Să
vedem cîţi stau să fie taxaţi şi la anul, alimentînd bugetul cu peste 70% din fonduri. Totuşi, nu
e drept. Unii au prea mult. Au furat? La puşcărie! Au moştenit? Să cheltuiască sănătoşi, să
meargă economia! Dacă, în schimb, ţi-au vîndut chestii de care aveai nevoie sau aveai chef,
atunci nu mai cumpăra de la ei! Fă-ţi-le singur. Că dacă le cumperi de la alţii, îi faci pe ăia
bogaţi.
Da, mă, da’ capitaliştii vor numai profit. O să rîzi: şi tu la fel. Profitul e ce cîştigi minus ce
trebuie să cheltuieşti ca să nu dispari. Cu restul, încerci să şi trăieşti, nu doar să
supravieţuieşti. Nu vrei mai mult? Vreau, dar nu se poate, că fură bancherii. Criza nu-i din
cauza lor? Criza asta a creat-o Jimmy Carter, preşedinte american de stînga, prieten cu Nicu şi
cu Leana, care-a băgat, pentru voturi, o lege prin care săracii să-şi cumpere casă chiar dacă
n-au bani. A pus-o în aplicare, tot pentru voturi, alt preşedinte de stînga, Clinton, care a
obligat băncile să dea ipoteci fără acoperire.
Pentru ca băncile să nu dea imediat faliment, ipotecile „toxice“ au fost cumpărate de nişte
megafirme financiare, create de stat, care le-au revîndut sub formă de obligaţiuni. Fiind
garantate tacit de bugetul american, obligaţiunile s-au vîndut planetar, ca la balamuc, la
preţuri tot mai mari. În paralel, spre a impulsiona piaţa imobiliară, declarată „motorul
economiei“ (cît de bou să fii?…), băncile centrale au ieftinit creditul, îndemnînd oamenii să ia
ipoteci în bezna minţii. Şi a venit scadenţa. De banii şi slujbele amărîţilor s-a ales praful, dar
băncile mari au fost salvate de la buget. Cum bugetele nu ajungeau ca să susţină pensiile şi
programele sociale, intrate demult în deficit, statele vestice s-au supraîmprumutat de la
bănci. Şi avem şi criza datoriilor suverane. Bancherii au făcut purcoaie de bani? Da, cu Statul.
Pentru gogoriţa socialistă. Pomană contra voturi, timp de generaţii.
Acelaşi Stat, autorul rahatului global în care ne aflăm, ar trebui, în opinia tinerilor ocupaţi cu
ocuparea Wall Street, să rezolve problema şi mai socialist, direct cu japca. Nu e ceva nou. I-
am întîlnit de mai multe ori, în Vest, atacînd bănci, sedii de firme, magazine, dînd foc,
distrugînd tot ce puteau. Nu sînt oropsiţi ai sorţii, umiliţi şi obidiţi, decît în capul lor. Făceau la
fel şi cînd nu era criză. Nu ştiu ce-i munca, răspunderea pentru o familie. Doar părinţii lor au
muncit, ca să-i trimită la facultate. Să aibă unde-şi descoperi apetitul pentru revoluţie.
Socialistă, normal. Treaba e că în lumea reală, nu imaginară, problemele capitalismului nu se
rezolvă cu mai puţin capitalism, ci cu mai mult. Fiindcă problemele capitalismului vin de la
socialism. Iar ce rezolvă socialismul, n-am uitat chiar toţi. Ce şi mai ales cîţi rezolvă. Definitiv.
Alexandru Hâncu
Preşedintele planetei mormînt
21 octombrie 2011
Dintre știrile ultimelor zile, una ar fi trebuit să
vă facă părul măciucă. Se referă la faptul că
Federal Reserve, cum i se spune băncii centrale
americane, nu exclude o a treia rundă de
„ușurare cantitativă“. În limbaj de specialitate,
QE3. Că știrea n-a dominat telejurnalele,
sculînd părul în cap publicului de pretutindeni,
nu-i de mirare. Zice profesorul Thomas Sowell,
de la Universitatea Stanford: „Guvernanții
renunță la limbajul normal și inventează tot
felul de expresii, pentru că nu vor să înțelegem
ce fac în realitate“.
Corect. Ce emoție să stîrnească vestea că
bancherii centrali yankei vor să se „ușureze
cantitativ“ pentru a treia oară? Nici detaliul că se ușurează în capul nostru, al tuturor, n-ar fi
tocmai șocant. Bancheri, na. Aflăm că e vorba să cumpere valori, certificate, obligațiuni,
chestii, ca să relanseze economia americană. Deci economia lumii, a cărei locomotivă e cea
americană. Bravo lor, gospodari! Pe de altă parte, dacă titlul ar fi „Obama ne bagă în groapă“,
iarăși n-ar fi de luat în seamă. Las-o naibii, de cîte să-l acuzi pe săracul om? Penibil. Iar
ușurarea, cum îi zice și numele, e bună. Nu?
Eşti om al muncii în România. Te zbați ca să cîștigi o leafă, să ai mîncare pe masă și un
acoperiș deasupra capului, pentru tine și familie. Tragi de fiecare bănuț și te rogi să vină și
zile mai bune. Dar dacă într-o zi, fără vina ta, prețurile explodează și banii nu mai valorează
nimic? Ce faci? „Ușurarea cantitativă“ (quantitative easing) înseamnă, în realitate, tipărire de
bani. Masivă. Tipărirea de bani duce la inflație. Scăpată de sub control, devine hiperinflație.
Prețurile explodează și banii nu mai valorează nimic.
Procesul e, deja, foarte avansat. Să nu uităm, se vorbește de QE3, deci au mai fost două
runde, masive, de tipărire de dolari. Iar prețurile materiilor prime, pe piața mondială, sînt în
dolari. Unde mai pui că dolarul e și moneda de rezervă mondială. Federal Reserve e la ordinul
președintelui SUA. Prin „ușurare cantitativă“, Federal Reserve plătește datorii cu bani
inventați, pe care îi aruncă pe piață. Asta produce inflație. Dolarul se devalorizează, prețurile
cresc. În toată lumea. Nu imediat, există o perioadă de latență. Dar rezultatul e inevitabil.
Și asta pentru că Obama și flăcăii lui cred că inflația poate fi bună. Ieftinește exporturile,
stimulează consumul, îți dă banii cu care să-ți plăteşti datoriile. Au și cărți, scrise de
economiști celebri, premiați cu Nobel, care spun exact așa: inflația e bună și poate fi ținută
sub control. Dacă ar fi citit și cărţile altor economiști celebri, ar fi aflat că e fix pe dos. Istoria
demonstrează, mereu și mereu, că inflația, odată declanșată, nu poate fi ținută sub control,
prețurile o iau razna. Și că e o dovadă de cumplită aroganță, incompetență și ignoranță să
crezi că ai dreptul să decizi soarta a miliarde de oameni. Obama și ai lui n-au cum să priceapă
însă aceste lucruri. Se găsesc în cărți scrise de oameni de dreapta. Iar Barack și compania sînt
de stînga. Etatiști. Adică socialiști. Doar statul poate face bine la toată lumea, cheltuind de la
buget într-o demență. Și tipărind bani, ca să-și plătească datoriile.
După victoria lui Obama, un analist român titra, entuziast: „Președintele planetei Pămînt“.
Doamne-ajută să se trezească, în ceasul al doisprezecelea, și să n-ajungă președintele
planetei mormînt. Economic vorbind, desigur.
ALEXANDRU HÂNCU

Groapa intelectualo-bugetară
31 octombrie 2011
Părerea lui Alexandru Hâncu
Abia ne obişnuiserăm cu gîndul că şi Marea Britanie pune, vîrtos, umărul la inflaţia mondială,
prin tipărire de bani, că în dezbatere a intervenit Ion Iliescu. La Consiliul Naţional al PSD,
apreciatul umorist politic (în genul negru, ca huila) a declarat că măsurile de austeritate ale
Guvernului Boc nu sînt anticriză, ci pro-criză. Fiindcă reducerea brutală a veniturilor reduce şi
consumul, împiedicînd relansarea economică. Prin grija pentru consum, marele nostru
gînditor şi vorbitor (nu neapărat în această ordine) se aşază alături de Sir Mervyn King,
guvernatorul Băncii Angliei (care tipăreşte banii britanicilor), ambii dîndu-şi mîna cu
legendarul Sir John Maynard Keynes, cel mai influent economist din ultimul secol. Onorant,
dar şi terifiant.
Să nu uităm, socialismul şi comunismul sînt creaţii intelectuale occidentale. Marx a
scris Capitalul la Londra. Iar socialismul (azi, social-democraţia) e etapa obligatorie spre
comunism. Pentru binele tuturor, socialismul decretează că statul trebuie să controleze
economia. Mult mai rafinat, Lordul Keynes spune că economia, lăsată de capul ei, nu creează
destule locuri de muncă. De aceea, statul trebuie să stimuleze consumul. În ideea că mai bine
plăteşti un cetăţean ca să sape gropi şi să le umple la loc decît să-l laşi şomer. Cu salariul de
la stat, omul care trudeşte degeaba (puteţi înlocui groapa cu patinoarul sătesc, telegondola,
ministerul) cumpără chestii utile, produse de cei care nu trudesc degeaba şi pe care îi ajută
să nu ajungă şomeri. Astfel, toată lumea are de lucru. Cheia e să stimulezi consumul. Chiar şi
tipărind bani.
O idioţenie perfectă. Nu rîdeţi, că nu-i de rîs. Lordul Keynes a creat o întreagă şcoală
economică, adepţii ei cîştigînd premii Nobel cu căruţa. Discreditată în anii ’80-’90, opera
keynesiană a revenit în forţă. Guvernanţii care decid soarta lumii dorm cu ea la cap. Sigur,
tipărirea de bani duce la inflaţie. Dar, zice Lordul Keynes, nu poţi reduce şomajul fără să creşti
inflaţia, şi nu poţi reduce inflaţia fără să creşti şomajul. Aşa că stimulezi consumul, prin
inflaţie. Evident, există şi şcoala de gîndire diametral opusă. Mai puţin populară, căci nu
girează, intelectual, mita electorală în masă, de la buget.
Să luăm cazul agricultorului Tăgîrţă. El îşi cumpără o ţărănie de maşină, BMW X6, sprijinind,
prin consum, relansarea economică. Bun, a Germaniei, dar trăim într-o economie globală.
Numai că Tăgîrţă e complet privat. Nu primeşte bani de la buget. Astfel, consumul lui
înseamnă, obligatoriu, producţie. Ca să-şi ia X6, trebuie să producă, masiv, pepeni doriţi de
populaţie. Reuşeşte. Banii lui sînt reali, nu inventaţi, căci au acoperire în producţie. Aceşti
bani nu generează inflaţie. Într-o economie normală, nu idioată, consumul înseamnă
producţie, iar statul nu cumpără voturi.
Cu cît sînt mai mulţi cei care produc lucruri vandabile, în loc să trudească de pomană,
ademeniţi cu bani de la buget, cu atît economia creează mai multă prosperitate pentru toată
lumea. Pentru asta, statul trebuie să stimuleze producţia, şi anume, retrăgîndu-se din
economie. Nu să stimuleze, stupid, consumul cu fonduri de la buget. Obţinute prin impozite
care strangulează sectorul privat, prin împrumuturi care duc la noi impozite şi, în final, prin
tipărire de bani. Austeritatea bugetară e dură, chiar brutală. Dar e singura cale prin care
normalitatea poate înlocui idioţenia prezentată drept normalitate. Alternativa e catastrofa
economică. Oricît nu vă vine să credeţi, nu Iliescu, ci Boc are dreptate.
Alexandru Hâncu

Slavă Lor, Euro Meşterilor!

3 noiembrie 2011
Părerea lu’ Ducu Hâncu
Nicolas Sarkozy ne-a informat, amabil, că miercurea trecută, 26 octombrie 2011, moneda
unică Euro era să se prăbuşească. Luînd cu ea atît Uniunea Europeană, cît şi economia
mondială. În plus, Angela Merkel ne-a asigurat că se lăsa musai şi cu război. Noroc că s-a
adoptat, în ultima clipă, un plan de salvare. Uf, prin ce-am trecut. Acum însă, cu planul, am
scăpat. Garantat. De aceea, ţările care încă n-au adoptat Euro ar trebui s-o facă iute-iute. Şi
toată lumea să cedeze cît mai multă putere Uniunii. Pe toată, dacă se poate. Cu toată
încrederea.
Păi, să vedem. Acei oameni deosebiţi, care conduc Europa Unită, n-au observat, decenii la
rînd, că respectiva UE se îndreaptă spre prăpastie. Dacă observau, poate făceau ceva, poate
schimbau direcţia. Dar cum să observe, cînd ei erau la volan? Cînd conduci, de observaţii îţi
arde? Odată ajunşi cu bine pe marginea prăpastiei, aceiaşi oameni de ispravă nu s-au repezit
să pună vreo frînă. Mai întîi, au cumpănit, temeinic, lucrurile. Pînă în ultima clipă. De-abia
atunci, complet edificaţi, au extras din pălărie planul de salvare. Care n-are cum să dea greş,
din moment ce ne scot din rahat tot ăia care ne-au băgat acolo. Perfect. Totuşi, nu vedeţi
nimic greşit în tabloul ăsta?
Europa este în criză din cauza datoriilor bugetare demenţiale acumulate, faţă de bănci, de
mai multe ţări din UE. Renumitele „PIIGS“: Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania. Care nu
dau nici un semn, dar absolut nici unul, că ar dori să-şi bage minţile în cap. Adică să nu mai
considere că datoriile se plătesc cu noi datorii, pînă ajung atît de mari încît ar fi păcat să mai
fie plătite. Căci plata ar însemna abandonarea jafului statal și-a generoaselor pomeni
electorale socialiste date, timp de generaţii, de la buget: salarii, pensii, alocaţii, subvenţii,
bonuri de masă, gratuităţi etc. Aşa că datoriile e mai bine să fie ignorate. Chiar dacă bagă
băncile şi economia lumii în faliment.
Reducerea drastică a cheltuielilor bugetare e singura soluţie viabilă, de oameni sănătoşi
mintal. Grecii au înţeles-o atît de bine, încît au trebuit iertaţi de jumătate din datoria de 200
de miliarde şi serviţi cu un nou ajutor financiar, majorat la 130 de miliarde. Asta, ca să-şi
reducă, pînă în 2020, gaura bugetară – de la 160%, la 120% din PIB. De 100% n-a avut nimeni
curaj să le vorbească. Pentru restul „Porcilor“ (PIIGS), Euro Meşterii pregătesc un fond de
asistenţă de un trilion. Bun, n-au decît un sfert. Meşteri fiind, vor înmulţi însă banii de patru
ori, combinînd un „vehicul special de investiţii“ cu o „schemă de asigurare a datoriilor“. N-am
glumit, doar am citat.
Numai că nici trilionul n-ajunge. Doar datoria Italiei e de 1,8 trilioane de euro. Cînd Berlusconi
a propus reducerea deficitului prin reforma pensiilor, deputaţii s-au luat la bătaie în plen.
Umberto Bossi, teoretic aliat cu nea Berlu, a fost acuzat de Opoziţie că se opune reformei
fiindcă soţia lui s-a pensionat din învăţămînt la 39 de ani, cu ditamai pensia. Tare fata… Bossi
s-a simţit însă jignit, iar deputaţii lui au tăbărît cu pumnii pe adversari. În spiritul
responsabilităţii bugetare, de care Cizma şi UE au atîta nevoie. Dar vorba aia: „Dacă pe greci
i-au iertat, ne iartă meşterii şi pe noi. Nu?“. Peste acest splendid ospiciu sînt şefi Merkel şi
Sarkozy, cu planul lor infailibil, de înmulţit banii de patru ori. Şi ziceaţi să trecem la euro şi să
le dăm puteri sporite, dacă nu depline, asupra noastră? Nu, pe bune: chiar nu vedeţi nimic
greşit în tabloul ăsta?
Alexandru Hânc

Egalitate mai egală, bre!

11 noiembrie 2011
Părerea lui Alexandru Hâncu
Am aflat, iată, că planul de salvare a UE e rezolvat: în
sensul că nu se poate (ce faţă trebuie să fi făcut Sarko şi
Angela cînd partenerii americani, ruşi şi chinezi din G20 le-
au urat succes, dar fără bani de la ei – că nu sînt fraieri să
cumpere datorii europene, ştiind că nu-şi vor recupera banii niciodată). De aceea, e cazul să
revenim la lucrurile cu adevărat serioase. Este vorba, desigur, de dărîmarea capitalismului. În
lunile care urmează, apelurile în acest sens vor fi tot mai des auzite. Nume de prestigiu,
gînditori, economişti reputaţi, laureaţi ai Premiului Nobel ca domnul Stiglitz, consilier al
domnului Obama, vor îndemna la revoltă, cu mînie neoproletară, împotriva exploatării omului
de către om. Folosind arma lor preferată.
I se zice, de regulă, minciună prin omisiune. Dar cum partea omisă e adevărul, rămîne doar
minciuna. Să luăm exemplul cel mai recent, de mare succes mondial. E invocat, insistent, şi la
noi, de comentatori şi comentatoare de anvergură. Graţie lor, aţi auzit, desigur, că 1% din
populaţia SUA controlează 40% din bogăţia naţiunii. Ce nedreptate strigătoare la cer! Din
solidaritate cu restul de 99% dintre americani, v-aţi revoltat, fireşte, fiind de acord cu cererea
mişcării „Occupy Wall Street“ ca statul să intervină. Necruţător. Să-i taxeze pe bogaţi pînă le
dă sîngele pe urechi şi să împartă banii la toată lumea. Jos capitalismul, cauza inegalităţii
scandaloase între venituri!
Magnific. Să luăm, totuşi, şi partea omisă. Adevărul. Pentru început, să privim inegalităţile şi
din perspectiva taxării. Astfel, jumătate dintre americani nu plătesc nici un fel de impozit pe
venit. Zece la sută dintre ei achită, în schimb, 70% din impozite. Şi ăia 1%? Cei mai bogaţi,
nesimţiţii, viermii, exploatatorii, lipitorile care sug sîngele poporului? Ăia cît dau? Veţi afla, cu
plăcere, că 1% plătesc 40% din impozite. Hmm. Ce chestie. Aşadar: 1% dintre americani deţin
40% din avuţie. Aceiaşi 1% dintre americani plătesc 40% din impozite. Observaţi, cumva, vreo
inegalitate? În mod normal, ar trebui: e vorba de cei 50% care nu plătesc nimic, nici un sfanţ.
Zero. Sînt subvenţionaţi de cealaltă jumătate de ţară.
Ca să fie şi mai clar: un american din doi nu plăteşte impozit pe venit. Adică un american din
doi e ţinut în cîrcă de celălalt american din doi. Evident, în ideea, fundamentală în
democraţie, că toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii. Dar nu şi cînd e vorba de viziunea
socialistă asupra legilor fiscale. Prin ea, vorba domnului Orwell, unii cetăţeni sînt mai egali:
plătesc ceilalţi pentru ei. Mai exact, jumătate. Raportul ăsta, juma-juma, tot nu vi se pare
suficient de egal? Să-l facem şi mai egal: trei la unu? Patru la unu? Nici? Atunci, fie: 99 de
neplătitori la un plătitor! Aşa e bine? Păi, da, normal. Fiindcă ăia 1% sînt prea bogaţi. Au prea
mult. Nu e drept. Nu merită.
Dar dacă e drept şi dacă merită? Dacă adevărul n-are absolut nici o legătură cu minciuna
socialistă, atît de insistent inoculată, prin eforturile susţinute şi deloc dezinteresate ale unor
nume mari, gînditori, economişti reputaţi, chiar şi laureaţi ai Premiului Nobel? Pînă săptămîna
viitoare, un mic detaliu, la care vă puteţi gîndi în tihnă: faimoşii 1% încep de la venituri anuale
de aproximativ 365.000 de dolari. Mari nesimţiţi, este? Viermii dracului.

Egalitate mai egală, bre (II)

16 noiembrie 2011
Părerea lui Ducu Hâncu
Printre observaţiile minunate ale lui Reagan e şi aceea că teza conform căreia socialiştii sînt
ignoranţi e falsă: ştiu foarte multe lucruri. Problema e că sînt greşite. Ceea ce, desigur, nu-i
împiedică să le susţină vehement. De pildă, ideea că unu şi cu unu fac opt, un trilion sau orice
alt număr. Vestea că Italia chiar e în rahat, iar superba Franţă e pe trambulină, gata să
plonjeze în piscina cu merdă (popular: hazna), confirmă, însă, că unu şi cu unu fac doi. Nu poţi
trăi la nesfîrşit pe datorie, mituind timp de generaţii populaţia cu salarii, pensii, alocaţii,
subvenţii şi alte pomeni de la buget, ca să te joci tu de-a Statul Social cu prietenii tăi
bancheri, aleşi pe sprînceană. Într-o zi, vine scadenţa.
Revenim, astfel, la tema serialului nostru. Minciuna prin omisiune, în slujba celui mai nobil
ideal: „Moarte capitaliştilor!“. Începînd cu ăia 1% care deţin 40% la sută din avuţia Americii.
Faptul că tot ei plătesc 40% din impozite, omis cu grijă din apelurile la linşaj, nu v-a
zdruncinat convingerile. Pentru cauza socialismului, pentru ieşirea din criză prin reducerea
deficitului bugetar, să li se ia tot! Fiindcă sug sîngele poporului. Excelent. Iată alte cîteva
lucruri omise. Să zicem că aţi tras pe brînci ca să faceţi o facultate. Una pe bune, nu la mişto.
Ca să trăiţi mai bine decît părinţii dumneavoastră. Eventual, ca să puteţi să-i şi ajutaţi la
bătrîneţe. După absolvire aţi muncit, pe brînci, ca să rambursaţi împrumuturile cu care v-aţi
plătit studiile.
Azi, aveţi venituri confortabile. Dar tot trebuie să munciţi pe brînci, de la 60 de ore în sus pe
săptămînă, ca să rezistaţi competiţiei. De rezultatele muncii dumneavoastră depind zeci,
sute, mii, poate chiar zeci de mii de locuri de muncă. Adică salariile a zeci, sute, mii, poate
chiar zeci de mii de oameni. E o răspundere la care nu vă gîndeaţi în facultate, cînd mergeaţi,
în tricou cu Che Guevara, la demonstraţii anticapitalism. Ca să agăţaţi fete, care vă găseau
foarte sexy cînd spărgeaţi vitrine şi vă alergaţi cu Poliţia (sau, fată fiind, ca să vă agaţe
băieţii, după ce spărgeau şi alergau). Acum, însă, aveţi familie şi vă gîndiţi. Doar şi alţii au
familii. Şi trag pe brînci, pentru copiii lor. Cum v-ar plăcea să auziţi că sînteţi o bestie? Că
aveţi prea mult, că sugeţi sîngele poporului? Iar asta deşi plătiţi mai multe impozite decît
oricine?
Faimoşii 1% corespund, în marea lor majoritate, descrierii de mai sus. Ei şi ele sînt bestiile
capitaliste. În fiecare an, 1% dintre americani plătesc 40% din impozite. Dar partea lor din
veniturile fiecărui an nu e de 40%, cum aţi putea crede. E de 20%. Interesant, nu? Cei care
cîştigă 20% din veniturile anuale plătesc 40% din impozite. Adică partea lor din impozite e
dublă faţă de partea lor din venituri. ÎN FIECARE AN. În timp ce jumătate din populaţie nu
plăteşte nimic. Cum vi se pare, din punct de vedere al egalităţii, dreptăţii şi echităţii sociale?
Corect, nu? Păi, nu. Ar trebui să le ia statul tot ce au. Sînt bogaţi. Iar bogat ajungi numai
exploatîndu-i pe alţii. Aşa e. Sînt bogaţi. Dar aspectul esenţial e că sînt bogaţi privaţi, nu de
stat. Ca atare, au o particularitate unică: spre deosebire de ăia de la stat, cînd privații au grijă
de banii lor, vrînd-nevrînd, au grijă şi de-ai tăi. Exploatatule care eşti tu exploatat. Pe data
viitoare. (Alexandru Hâncu)

Wikipedia ta
2 decembrie 2011
Părerea lui Ducu Hîncu

Pînă aflăm cînd şi cum se duce Euro de suflet, în cîte se sparge UE şi cîţi cetăţeni vor suferi, în
numele gogoriţei socialiste, consecinţele, să vorbim şi de lucruri plăcute. Anual, în perioada
aceasta, îmi face mare plăcere să le reamintesc colegilor mai tineri că pe Wikipedia îi
aşteaptă un apel de la Jimmy Wales, cofondator al faimoasei enciclopedii. Mă rog, lui îi place
să spună că e singurul fondator, dar nu asta contează, ci faptul că mulţi cască ochii, a
nesfîrşită mirare. Apel? Unde? Pe Wikipedia, aia de-o folosesc ei tot timpul? Da. În susul
paginii, cu litere cît malul. Poate de aia nici nu văd apelul: or fi literele prea mari. Sau poate
pentru că Jimmy Wales le cere să facă un gest.
După cum ştie oricine, Wikipedia e gratis. Pe de altă parte, după cum ştie oricine a reuşit să
treacă, intelectual, de adolescenţă, nimic nu e gratis. În cazul tău, care intri tu, moca, pe
Wikipedia, plătesc fraierii care o finanţează. Papagalii care dau din buzunar, în fiecare an, ca
să existe, în continuare, această unealtă minunată. Sigur, Wikipedia conţine şi erori, omisiuni,
minciuni istorice sau politice. Dar frumuseţea e tocmai faptul că oricine e liber, oricînd, să
îndrepte orice greşeală, omisiune sau minciună neobrăzată. Şi să contribuie cu cunoştinţele
proprii, pe orice temă. Iar pentru noi, cei de azi, oameni cu griji, necazuri şi probleme multe şi
mărunte, Wikipedia are, deja, mai multe lucruri de interes decît Encyclopaedia Britannica. Şi
nu mă refer doar la Bănel Nicoliţă, deşi e un exemplu interesant.

Jimmy Wales, 45 de ani, e om de afaceri. Un exploatator împuţit. Spicuind chiar de pe pagina

lui de Wikipedia, crede în raţiune, individualism şi capitalism. Printre cei care l-au influenţat se
numără Ayn Rand şi Friedrich Hayek. Jimmy n-a dat „like“ la cererea Guvernului comunist
chinez de-a cenzura Wikipedia, aşa cum au făcut Google, Yahoo! sau Microsoft cu subiectele
„delicate politic“. Nici lui Julian Assange nu i-a dat „like“ pentru Wikileaks, considerînd că
documentele publicate riscă să-i ajute pe mulţi nevinovaţi să moară subit, iar Wiki înseamnă
cu totul altceva: editare în colaborare. Dar la ce te poţi aştepta de la un vierme capitalist? În
plus, american.
Totuşi, merită remarcat că Wikipedia e o creaţie exclusiv capitalistă.Inventată şi finanţată de
cetăţeni privaţi, din profiturile lor capitaliste. Ca toate lucrurile cu adevărat bune. În ideea,
eminamente capitalistă, că egalitatea adevărată nu înseamnă rezultate egale pentru toţi, prin
decret de stat, ci şanse egale pentru toţi. De pildă, de-a ajunge la cunoaştere. Deşi e gratis
pentru utilizatori, Wikipedia are costuri enorme de funcţionare. O dată pe an, Jimmy Wales vă
roagă să contribuiţi la finanţarea ei. Cu cît puteţi. Să zicem, cinci dolari. În bani româneşti,
ceva mai mult de un pachet de ţigări, sau vreo patru beri, la preţ popular. Sînt unul dintre
fraierii care donează la Wikipedia. Donez şi pentru alte chestii excepţionale de pe net, cum ar
fi playerul VLC sau programul FTP Cyberduck. Tot aşa, capitaliste şi gratis. Acum, puteţi rîde,
mulţumiţi că există destui proşti care plătesc şi pentru voi. Sau puteţi intra şi voi în rîndul
papagalilor care susţin lucruri excepţionale, ca Wikipedia. E opţiunea voastră. De adulţi. Da,
chiar şi din România. Dacă n-aveţi chef, nu ziceţi că patru beri sau un pachet de ţigări v-ar
sparge bugetul. Găsiţi altă scuză. Fără lupta de clasă, că nu aia a inventat calculatorul.
Alexandru Hâncu
Merkozy, ficțiune orice-ar fi
7 decembrie 2011
În preziua summit-ului european, poate ultimul

Cu ochii la piețele financiare, să nu uităm nici piața de cai verzi pe pereți. De pildă, poate vă
amintiți de „Primăvara arabă“. Politicienii și corespondenții de presă, de la Anderson Cooper
la trimișii Antenei 3, care au salutat nașterea democrației în Egipt ca urmare a „Revoluției de
pe Facebook“ pot lăsa jos trafaletele cu cai verzi, că s-au umplut pereții. Islamiștii (Frăția
Musulmană și Al Nour) au cîștigat alegerile la orașe, unde locuiește electoratul de pe
Facebook, și nici la sate, unde se numără voturile mai greu, nu prea au șanse să piardă, că nu
de Facebook le arde sătenilor. Iar islamiștii, e știut, nu pot fără democrație: o mai scot la un
dans, la un viol, la un omor, după datină. Se așteaptă acum reacția armatei, alt bastion al
democrației.
Tot așa, poate n-ați uitat de marii meșteri zugravi Merkel și Sarkozy. Din moment ce ei
conduc UE, li se zice, mai nou, Merkozy, în ideea de zugrav unic, dar bicefal. O ironie fină,
desigur. Prin octombrie, meșterii anunțau salvarea Euro și a lumii printr-un plan abil: cică
înmulțeau ei de patru ori banii pe care-i putea strînge UE, obținînd un fond de urgență de
peste un trilion pentru țările amenințate de faliment bugetar. Ponei verzi pe pereți. Partenerii
din G20 le-au dat scurt o felație, refuzînd să le înmulțească de patru ori banii prin cumpărarea
Datoriilor Suverane. În noiembrie, poneii au devenit mînji: FMI trebuia să roage direct țări ca
Brazilia, care nu știu ce-i criza, să sară cu banul. O nouă felație. În decembrie, mînjii au
devenit cai verzi pe pereți în toată regula, odată cu planul definitiv de salvare pregătit de
Merkozy. E vorba de întoarcerea felației spre cetățenii UE și ai lumii, în general.
Detaliile vor fi anunțate pe 9 decembrie. Dacă zugravul unic nu reușește să-și împace
capetele, felația generală ar fi imediată, prin dezintegrarea Euro. De neconceput, este (deși
unii se pregătesc pentru mărci, lire, drahme)? Preferințele înclină, deci, spre felația ușor
amînată, dar adîncă și pe termen lung. Sub formă de ficțiune. E vorba de preferința franceză:
cumpărarea Datoriilor Suverane prin tipărire de bani. Și de preferința germană: o politică
fiscală unică în UE, stabilită la Bruxelles, deci la Berlin. În traducere: inflație și scandal. Spre
deosebire de ficțiune, realitatea arată că inflația și scandalul nu fac bine, mai ales în criză. Tot
realitatea arată că datoriile se achită prin scăderea cheltuielilor, nu prin creșterea lor. Sigur,
ficțiunea merkozyană promite că politica fiscală unică, fiind administrată de germani, va
impune reducerea exorbitantelor cheltuieli bugetare din Statele Sociale europene. Fiindcă
germanii au o înțelegere superioară a acestor fenomene.
Trecînd peste Grecia, cum credeți că vor reacționa italienii, portughezii, spaniolii și, da,
francezii cînd superioritatea germană le va cere să tăie pensiile, salariile, alocațiile și celelalte
pomeni bugetare socialiste? Refuzul ar duce la scandal. Mințile mai firave ar vorbi de rasism,
inflamînd tărîța naționalistă gen Le Pen. Neplăcut. Totuși, caii verzi pe pereți sînt preferați
realității. Nu de alta, dar se cîștigă timp. Sarkozy are alegeri la anul, ca și zugravul Obama,
care a sărit deja cu dolari în sprijinul băncilor franceze. Euro trebuie proptit, cu orice preț,
măcar pînă în noiembrie 2012, cînd votează americanii. Mai nasol e de Angela, care trebuie
să reziste pînă în 2013. Dar n-o vor lăsa colegii ei la greu, nu? Așa că trafaletele sus și
tiparnița de bani la turație maximă! Cetățenii, să se descurce. Ficțiune plăcută!

Europa competenței mă-sii

14 decembrie 2011
…sau Titanic 2011 sau ”UE Băse!”

Vor să ne facă bine la toţi. Cu o condiţie: să împartă ei

binele. Să stea la ceaunul plin cu bine şi să-i toarne
fiecăruia cît bine cred ei de cuviinţă. Fiindcă doar ei se
pricep. Trebuie să-i laşi să hotărască pentru tine.
Răspunsul de bun-simţ? Ba pe-a mă-tii! Cu tot
respectul. Dacă n-aţi uitat, tot asta voiau şi comuniştii.
Nu doar pentru Europa, ci pentru toată galaxia.
Aflăm, după istoricul summit european de la
Bruxelles, că totul va fi bine. După ce Sarkozy
decretase că ne paşte o catastrofă fără precedent, iar
Angela Merkel citise în bumbi că vine războiul, totul va
fi bine dacă ne transformăm în colonie. Sau, hai, într-o
provincie din marele stat federal european, condus de oamenii cei mai competenţi, cum zic
marii analişti. Altfel, ne întoarcem la comuna primitivă a statelor mai mult sau mai puţin
naţionale, deci la război. Preşedintele Băsescu a achiesat, anunţînd că România se va supune.
Că au achiesat şi alţii – cu excepţia premierului britanic David Cameron – e irelevant. Nu ei
conduc România. Nu ei au vorbit în numele nostru la summit. Nu ei au promis că vor da
bugetul ţării noastre pe mîna UE. Dar ce să facă preşedintele? Să aleagă comuna primitivă?
Războiul? Şi, în fond, e vorba doar de buget. Atît, nimic mai mult. Ca să fie bine. Pace şi
prosperitate, prin euro. Garantat. Cine se opune ţine cu Vadim. Excelent. Totuşi, cîteva
observaţii.
Comuna primitivă din Marea Britanie, care n-are euro, sau din Elveţia şi Norvegia, care n-au
nici UE, este foarte agreabilă, evoluată şi n-are nici o legătură cu Vadim. Apoi, un stat nu
poate exista fără buget. Dacă dai bugetul pe mîna altora, dai tot. Unde tot înseamnă tot. Atît,
nimic mai mult. În fine, războiul. Vine doamna Merkel cu tancurile? E gata Sarkozy cu
capitularea? A pornit Putin cu nişte divizii? Ce război, Dumnezeule, între cine şi cine?

Auzitele şi neauzitele
Veţi auzi multe trăsnăi în zilele următoare. De pildă, că şi România va hotărî bugetele
Germaniei şi Franţei, nu doar ele pe al nostru. Da, iar Moş Crăciun coboară pe coş. Sau că
britanicii sînt nişte idioţi. Sigur, trebuiau să lase UE să controleze şi piaţa financiară de la
Londra.
Nu prea veţi auzi, însă, că Banca Centrală Europeană, de la Frankfurt, a fixat de la început o
dobîndă mică la euro tocmai pentru ca fazanii din restul UE să se împrumute entuziast, gen cu
buletinul. Și apoi să cumpere produse nemţeşti în bezna minţii, pe datorie, iar Germania să se
simtă bine, exportînd năprasnic. Prosperitatea Germaniei a însemnat îndatorarea pe viaţă a
altora, prin euro. Pentru ca acum, Germania să le ţină predici fazanilor care s-au îndatorat.
Nu veţi auzi că Franţa se simte excelent fiindcă UE îi dă cele mai mari subvenţii pentru
agricultură, din euroii celorlalţi. Că Germania şi Franţa au încălcat metodic, cu maximă
nesimţire, limita deficitului bugetar de 3% pe an, dar îi porcăiesc pe alţii fiindcă au făcut la fel.
Nu veţi auzi că falimentul european pe bază de Datorii Suverane este falimentul social-
democraţiei, iar fără abandonarea aberaţiei stîngiste, a mitei populiste de distrugere în masă,
relansarea economică europeană este imposibilă. Veţi auzi, în schimb, că exact cei care au
împins Europa spre prăpastie ne cer să le dăm ţara pe mînă, că doar ei pot să ne salveze.
Căci, între timp, au devenit extrem de competenţi. Şi ne vor numai binele.

Pupat independenţa, cu piaţă cu tot

Ar fi cazul să auzim, cu toţii, de la preşedintele ţării, pe îndelete, nu la repezeală, de ce i-a
crezut. Ce i-au oferit de a promis că ne dă, în martie (în ideea că mai există UE în martie), pe
mîna meşterilor care nu observaseră vreo problemă cu UE şi cu euro, dar acum jură că au
soluţia: toată puterea în mîinile lor? De ce e mai bine cu ei, autorii dezastrului, decît fără ei?
Nu cunoaşte evaluările pieţelor financiare? N-a observat că marii pricepuţi nu au luat nici o
decizie reală privind salvarea euro, fiindcă nu se poate lua? Iar uniunea fiscală nu va salva
nimic? Nu vede că e Titanic 2011? De data asta, cîrmacii au remarcat de mult icebergul, dar
aşteaptă să se dea el la o parte.
Preşedintele se declară de dreapta. Politica de dreapta înseamnă independenţă, stat minimal,
descentralizare, piaţă liberă, impozite mici, debirocratizare, libertate individuală şi
responsabilitate individuală, nu subordonare faţă de un superstat centralizat. Unde sînt toate
acestea în Uniunea Europeană? Dar, mai ales, cum a ajuns şeful statului la concluzia că în
România nu mai există deloc oameni capabili să ne conducă ţara, deci e mai bine să-i lăsăm
pe alţii să ne conducă? Românii sînt atît de inferiori, încît trebuie subordonaţi taman
superiorităţii celor care au provocat pocinogul. Pentru că asta înseamnă gestul lui. Făcut
democratic, în numele nostru, fără să ne întrebe.
Alexandru Hâncu

Anul Falimentului Nerecunoscut – partea întîi

30 decembrie 2011
Părerea lui Alexandru Hâncu
Sigur, 2011 s-ar putea numi, la fel de bine, Anul
Dictatorului Mort sau Anul Teroristului Executat, dat
fiind că ne-a dăruit, cunună peste anotimpuri,
memorabile şi oarecum neaşteptate ieşiri din scenă
pentru o serie de enorme personalităţi ale crimei,
jafului, asupririi şi progresului ideologic de anvergură
planetară. Rînd pe rînd, ne-au părăsit, în plină
maturitate, Bin Laden, Gaddafi, Kim Jong-il. Cu toţii
au fost, într-un moment sau altul, idoli sau măcar
subiecţi de empatie ai stîngii antiimperialiste,
anticapitaliste, pacifiste. Nu de calibrul unor Stalin
sau Mao, dar totuşi… Bun, au mai exagerat şi ei, cu
bomba, cu teroarea, cu înfometarea, dar n-au făcut-o
aşa, din senin, din răutate simplă ori demenţă pură, ci fiindcă au fost persecutaţi de balaurii
occidentali, cu precădere americani. În fond, ceea ce pentru unii e dictatură şi terorism,
pentru alţii e democraţie alternativă şi luptă pentru libertate, pace şi egalitate.
Replieri tactice
În condiţiile Primăverii Arabe, Gaddafi a trebuit, totuşi, abandonat doctrinar, lăsat să fie tratat
cu plumb şi aşezat bine într-un lemn, înfipt adînc. În condiţiile în care Obama, laureat al
Premiului Nobel pentru pace, scăzuse alarmant în sondaje, împuşcarea lui Osama în cursul
arestării, altfel inevitabilă, nu putea fi decît salutată. Iar în condiţiile în care Kim Jong-il lupta
pentru pace şi justiţie socială fabricînd bombe atomice, huzurind şi înfometîndu-şi populaţia,
moartea Iubitului Conducător, din cauze aparent naturale, nu putea fi deplînsă aşa cum se
cuvenea. Bunăoară, dînd o replică tăioasă impietăţii comise de senatorul american John
McCain. Fost pilot de portavion şi locatar la Hanoi Hilton, cum era botezată, sarcastic,
puşcăria în care comuniştii vietnamezi îşi torturau, ştiinţific, prizonierii de război, învinsul lui
Obama din 2008 i-a urat lui Kim Jong-il să ajungă într-un colţ fierbinte din iad. Ce papagal. Nu
ştia că al doilea Kim era ateu, ca toţi comuniştii, iar în comunism nu există iad în viaţa de
apoi, ci doar în asta? În alte timpuri, mai pline de speranţă, cum era pe vremea cretinului de
Bush, demonstranţii anticapitalişti, antiimperialişti şi pacifişti l-ar fi pus la punct pe McCain şi
i-ar fi omagiat la justa lor valoare pe marii dispăruţi, la mitingurile de tip Occupy.
Pînă în pînzele roşii (ghici de la ce)
Nimic nu e, însă, pierdut. În Libia, fundamentaliştii islamici au toate şansele să cîştige şi ei
alegerile, ca fraţii egipteni, cu opţiunea instaurării unei dictaturi nou-nouţe, după modelul
clasic: un om, un vot, o dată. Şi gata, că prea v-aţi luat-o în cap cu democraţia. Apoi, să nu
uităm că Fraţii Musulmani egipteni sînt ideologii Al Qaida, în frunte cu medicul chirurg şi
teologul Ayman al-Zawahiri, aghiotantul răposatului Osama. Iar tînărul şi bucălatul Kim Jong-
un va prelua tronul nord-coreean în calitate de „Mare Succesor“. Rezervorul de cadre nu s-a
epuizat. Nu de monştri pe care să îi adore sau măcar să le justifice faptele, absolvindu-i de
vină, vor duce lipsă pacifiştii antiimperialişti şi anticapitalişti. Totul e să se ţină tare. Să nu
recunoască, vreodată, falimentul moral al stîngii, care îşi găseşte, mereu, tovarăşi de drum
printre maeştrii crimei, mizeriei şi degradării umane. Şi nici să admită, Doamne fereşte, că ar
exista vreo legătură între falimentul internaţionalismului stîngist şi falimentul social-
democraţiei euro-atlantice, modelul dominant în Occident. Păi, na. Cum să existe aşa ceva?
De unde pînă unde?
(va urma)
Alexandru Hâncu

Înainte, spre trecut!!!

17 ianuarie 2012
Părerea lui Alexandru Hâncu
Felicitări! Reforma sanitară a fost oprită. Aţi reuşit. Felicitări şi preşedintelui Băsescu pentru
că a cedat! În fond, de ce să susţii, împotriva curentului, o idee? Doar pentru că e ideea bună?
Doar pentru că ai dreptate? Ce contează, cînd o splendidă campanie de dezinformare, pe care
nu ai putut s-o contracarezi, reuşeşte, în două săptămîni, să-ţi convingă partidul că o să
piardă alegerile dacă nu renunţi? Deci stop! Victorie! Băsescu nu ne mai omoară cu
privatizarea pe bază de profit. Sistemul de sănătate de la noi e perfect, nu trebuie schimbat
nimic. La stat, medicii sînt îngeri, la privat sînt demoni. Vor profit. Aplauze pentru toţi fanii
antireformei. Înjuraţi că daţi şpagă la doctori, strigaţi că medicina de la noi e un dezastru, că
vă omoară cu zile, dar v-aţi luptat să rămînă aşa cum e. Comunistă. Halal!
Nu vă place profitul în medicină? Cum vă place, atunci, profitul enorm pe care îl fac, lucrînd
cu medicina de stat, companiile străine care vînd ambulanțe la Ministerul Sănătăţii, o dată la
doi ani (că, de, nu mai sînt performante după aia), cu 100.000 de dolari bucata? Dar profitul
firmelor de medicamente străine? Dar parandărăturile şmecherilor de la stat care, desigur,
cumpără tot ce-i mai bun, la cel mai bun preţ? Dar facturile umflate, schemele de personal
umflate, banii deturnaţi, salariile de batjocură, corupţia şi mizeria care au gonit cel puţin un
sfert din medicii din România (10.000 în ultimii trei ani)? Şi o să-i gonească în continuare, pe
capete. Ele cum vă plac?
Ziceţi că soluţia e un management mai performant la stat? E imposibil, pentru că la stat nu
există faliment. „Trăiască deficitul, n-au ce să ne facă! E domeniu strategic, trebuie să ne dea
banii, indiferent cît de mare e gaura. Nu mai sînt bani? Să se împrumute!“ La privat, deficitul
duce la faliment. Şi se evită. Da, dar statul are grijă de oameni, de toţi oamenii, iar privaţii
lasă bolnavii să moară, pentru profit. Nu? Privaţii n-au de ce să lase bolnavii să moară, pentru
că profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Cînd asigurarea se reînnoieşte anual, omul, dacă
vede că e lăsat să moară, pleacă la altă firmă de asigurări. Dacă există doar asigurarea de
stat, iar statul îl lasă să moară, unde se duce? Fiindcă doreşte profit, privatul vrea cît mai
mulţi asiguraţi, că altfel nu-şi primeşte banii din CAS (contribuţia de asigurări de sănătate),
care îi sînt daţi în funcţie de performanţă. Ca să aibă clienţi, trebuie să le ofere medicină
performantă, dacă nu, îi pierde la concurenţă.
Salvarea Salvării
Dar supărarea cu domnul Arafat? SMURD-ul nu putea fi privatizat, din moment ce aparţine
preponderent Ministerului de Interne, are ofiţeri şi militari în structură. A fost o inepţie
perfectă. Înghiţită pe nemestecate, entuziast. Firmele private de ambulanţe ar fi făcut
contracte de servicii cu statul, la aceleaşi tarife de la ambulanţa de stat. Dar şi-ar fi cumpărat
singure maşinile. Care, în loc să coste 100.000 de dolari bucata, ca la stat, puteau costa, la
privat, între 50.000 şi 60.000 de dolari. Deci cu 40 pînă la 50% mai ieftine. La exact aceeaşi
calitate. Poate de la asta să fi venit supărarea? De la potul de o sută de milioane de dolari (o
mie de salvări la 100.000 bucata) plătit de la buget, o dată la doi ani? Care nu s-ar mai plăti?
Poate merita să te superi. O sută de milioane de dolari, tată! Garantat, din doi în doi ani!
Pentru salvări.
Fiat, nu Mercedes, că aşa s-a stabilit: Fiat-urile sînt cele mai bune pentru Ministerul Sănătăţii.
Dacă aţi putea alege între un Fiat şi un Mercedes, la acelaşi preţ, ce v-aţi lua? Sau altfel: de
ce v-aţi lua Fiat, nu Mercedes? Ce v-ar convinge? La acelaşi preţ, repet. La privat, cheltuielile
cu dotarea şi personalul sînt treaba firmelor, nu a statului. Vor să facă bani cu salvările?
Trebuie să respecte criteriile de performanţă, privind dotarea şi personalul, impuse de stat,
pentru omologare. Atunci, statul n-ar mai cheltui pe salvări – adică pe fiare, nu pe asistenţă
medicală – o sută de milioane de dolari, o dată la doi ani. Ceea ce înseamnă, tot în doi ani,
tratamentul a 100.000 de bolnavi cu infarct, operaţi cu stenturi. În loc să dea de la buget o
sută de milioane de dolari unor firme străine de maşini şi intermediarilor, statul ar plăti
îngrijiri medicale pentru populaţia României. Banii ar rămîne aici, pentru bolnavii de aici. Dar
ce, despre bolnavi e vorba?
Bine, dar profitul?!?
Ne-ar omorî privaţii? Încă o dată: profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Ca să aibă profit,
privatul trebuie să ţină pacienţii vii şi mulţumiţi de serviciile medicale primite, ca să le ia banii
încă un an, şi încă un an, şi încă un an şi tot aşa. Firmele de asigurări fac contract direct cu
medicii. Îi aleg pe cei mai buni, pe cei care dau, în mod constant, rezultate. Şi îi plătesc după
rezultate. Ceilalţi, dacă vor de muncă, trebuie să devină şi ei buni. Da, dar totuşi –
profiturile!!! Profiturile privaților ar fi între 1,5 şi 3% – vi se pare mult? Iar asigurarea
suplimentară, peste cea de bază, însemna 250 de euro pe an sau 1.000 RON. Adică 20,8 euro
lunar, cam 80 RON pe lună – vi se pare mult? Pentru sănătatea personală? Dragi fani ai
antireformei, uitaţi că, doar într-o săptămînă, cheltuiţi minimum 80 RON pe ţigări şi pe bere,
fără să clipiţi?
De ce nu recunoaşteţi, cinstit, că visaţi să lucraţi la stat, unde timpul trece, leafa merge, iar
parandărătul curge, dar nu v-aţi orientat la timp? Iar acum aplaudaţi ce auziţi la Antena 3,
unde lucrează Radu Tudor, şi la Realitatea, unde lucrează Emil Hurezeanu, ambii membri în
Consiliul de Administraţie al Fundaţiei pentru SMURD, întemeiată de domnul Arafat. Şi îl slăviţi
pe întemeietor, care şi-a construit, prin acest scandal, o platformă de viitor ministru al
Sănătăţii în Guvernul USL (îl mai vrea şi Dan Diaconescu la Partidul Poporului). Profitabil. Totul
pentru om, totul pentru bolnavi, recomandă domnul Arafat. În mandatul căruia a fost ţinut pe
loc cîteva ore un avion trimis de urgenţă la Cluj după un copil cu arsuri grave, pînă a sosit şi
Attila Verestóy, care îşi rupsese piciorul şi nu putea ajunge la Bucureşti decît cu SMURD-ul
aeromedical de stat. Gratis. Deci profitabil. Cum spuneam, felicitări!
Alexandru Hâncu

Restauraţia comunistă
2 februarie 2012
Ideile de Piaţă – partea întîi
Bază de discuţie (hai, de şuetă):
Profitul e rău. Dacă ştii sigur chestia asta, o întrebare.
Din banii pe care-i cîştigi lunar, vrei să-ţi rămînă ceva
şi pentru sufletul tău, după ce-ţi asiguri supravieţuirea
şi achiţi dările la stat? Dacă răspunsul e da, atunci vrei
profit. Profit înseamnă încasări minus cheltuieli. Fără
profit, nu există progres. Nici personal, nici social.
Privatul e o bestie. Privatul eşti tu. Dacă tu eşti o
bestie, privatul e o bestie. Dacă nu, nu.
Să dea statul bani. Banii statului vin din buzunarul tău.
Toţi.
Guvern de tehnocraţi. Exact asta au promis comuniştii:
conducerea ştiinţifică a poporului, în toate domeniile,
prin cei mai buni specialişti. Tehnocraţia e comunism, sub altă pălărie. Tehno, desigur. Hip,
tehno-comunismul ăsta.
Puterea sovietelor plus televizare
În caz că nu eşti o lichea ipocrită, o secătură parşivă care exploatează necazurile unor oameni
amărîţi în scop de autopromovare şi, evident, de cîştig pecuniar, ci eşti o inteligenţă
autentică, sinceră, altruistă, dar uşor debusolată, aflată încă în formare, deşi le ştie deja pe
toate, atunci mai citeşte o dată, de la început. Gata? Tot nu crezi. Bun, nu e uşor. După unii,
la credinţă se ajunge prin raţiune. Dar nu tot ce pare raţional chiar este. Să nu anticipăm,
însă. Din moment ce nu crezi, ci crezi exact contrariul, te afli acum în Piaţă. Dacă nu trupeşte,
vremea nefiind propice, atunci măcar cu spiritul. Splendid. În acest caz, vei afla cu plăcere că
participi spiritual, dacă nu şi corporal, la Restauraţia comunistă.
Cum? Te jignesc? E scandalos? E o blasfemie? De unde atîta Restauraţie comunistă, cînd
atîţia oameni străluciţi, gînditori remarcabili, echilibraţi, respectaţi, consacraţi, luminaţi, cu
scaun şi reflector la cap, profesionişti hipercompetenţi şi hiperactivi social şi multimediatic,
independenţi, neînregimentaţi politic şi, mai ales, de un anticomunism efervescent, susţin
Ideile de Piaţă? Nu obligatoriu pe toate, dar esenţa!!! Spiritul Pieţei!!! Care Restauraţie
comunistă?!?! E vorba de corupţie, de clasa politică, de statul care trebuie să ajute oamenii,
nu să îmbogăţească nişte bandiţi, nesimţiţi şi aroganţi. Şi da, e vorba de sălbăticia capitalistă
care trebuie pusă cu botul pe labe, printr-o democraţie adevărată, modernă, bazată pe
solidaritate socială. Nu zice nimeni să n-ai, acolo, un profit. Dar unii prea exagerează!
Paşi mărunţi
Sigur. Tu, ca să nu exagerezi, cam cît ai ţine pentru tine şi cît ai da la săraci? Sau, la concret:
din profitul tău lunar, să zicem, de trei beri şi două fripturi, peste alea necesare supravieţuirii,
cît ţii pentru tine şi cît donezi? Aşa, la nivel de solidaritate socială vorbind. Ce? Nu ştii nici un
sărac? Se rezolvă uşor. Privat. Sau preferi să-ţi facă statul prezentările, că altfel n-ai
încredere? Nu statul ăsta jalnic, ci ăla nou. Pe care mi-l doresc şi eu, dar nu la fel ca tine. Cînd
dărîmi, contează să ştii bine ce pui în loc. Iar tu rişti să pui în loc ce nici nu gîndeşti. Ţi se pare
că ştii, dar nu ştii. Aşa a fost şi prima dată.
Comunismul l-au vîndut ca pe o chestie cool, trendy, umanistă, socială. Egalitate, libertate,
democraţie populară. Viaţă, tată! Totul pentru om! Aşa a fost. Îţi spun şi cum îl chema şi unde
stătea omul. Banc clasic, da. Ca şi ăla cu întrebarea fundamentală: „În comunism, există viaţă
înainte de moarte?“. Ce-am mai rîs… Da, ai înţeles: răspunsul la întrebarea cu Restauraţia
comunistă rămîne pe data viitoare. Regret, dar nu încape într-o pagină şi-un pic. Pînă atunci,
încă o temă de gîndire. Orice-ar zice ei, democraţia socială e tot socialism. Socialismul e
etapa obligatorie spre comunism. Comunismul n-a fost inventat de brute analfabete, bestii
inculte, casapi rudimentari. Ci de intelectuali proveniţi din prospere familii burgheze, ba chiar
din mica nobilime. Gînditori remarcabili. Oameni străluciţi. Au vrut numai binele poporului. Cu
de-a sila, dacă altfel nu mergea. Siberia, Gulag, Katyń. Pitești, Aiud, Canal. Şi aşa mai
departe.
Alexandru Hâncu

Restauraţia comunistă
12 februarie 2012
Ideile de Piaţă – partea a doua
Ideile contează. Cuvintele contează. Şi, da, emoţiile contează. „Un stat suficient de puternic
încît să-ţi dea tot ce doreşti e suficient de puternic încît să-ţi ia tot ce ai.“ Tot, inclusiv viaţa. E
o frază care explică perfect atît atracţia pentru comunism, cît şi eşecul inevitabil al
comunismului, în mizerie şi dezumanizare. A rostit-o un preşedinte american, Gerald Ford.
Într-un fel, precizia analizei poate surprinde: americanii n-au trăit niciodată în comunism. La
ei, n-a putut fi instaurat. La noi, deşi trei generaţii au fost sacrificate pe altarul comunismului
(prima dintre ele, fizic), reinstaurarea rămîne o variantă valabilă. În lucru.
Piaţa Universităţii a fost creată de oameni care veneau de sub gloanţele comunismului, mulţi
dintre ei la propriu, şi cereau ca în România să nu mai fie niciodată comunism. Fără confuzie,
fără nuanţări, fără ezitare. „Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate!!!“ Clar şi răspicat.
„Jos comunismul!“ Zilnic, din zeci de mii, din sute de mii de glasuri. Degeaba. După 22 de ani,
„capitalism“ rămîne un cuvînt murdar în România, iar modelul politic opus comunismului
rămîne o necunoscută. E hulit, calomniat, desfiinţat, fără a fi înţeles. Cu aceleaşi formule,
clasice, ale propagandei marxiste, revărsate pe toate canalele. Ascunzînd şi denaturînd idei
esenţiale, schimbînd sensul termenilor. Predicînd dreptatea, egalitatea, libertatea,
solidaritatea. Dar speculînd spaima, disperarea, ura, invidia, egoismul, lăcomia. Emoţiile de
bază ale luptei de clasă.
Cine-i de vină?
Capital vine de la bunuri capitale: acelea cu care se produce. În care se investesc bani şi
muncă, pentru a fi folosite, apoi, pentru producţie. Dar nu oricum. Capitalism înseamnă,
efectiv, mijloace pentru producţia, în masă, de bunuri şi servicii vandabile. Pe care omul alege
să le cumpere, nu e obligat să le cumpere, în lipsă de altceva. Capitalism înseamnă şi
competiţie liberă între producători, care oferă, mereu, mărfuri şi servicii tot mai bune, la
calitate şi la preţ. Şi mai înseamnă un lucru esenţial: mobilitate socială, spre clasa de mijloc.
Pînă devine majoritară. Concret, e vorba de profesionişti cu grad real şi ridicat de
independenţă şi, tocmai de aceea, greu de subjugat şi manipulat. De la instalator la
neurochirurg, de la mecanic la avocat, de la cofetar la softist etc. Meseria, brăţară de aur. Îţi
baţi joc de mine, te-am pupat, plec în altă parte. Şi, dacă vreau, îmi fac prăvălia mea, clinica
mea, făbricuţa meu. Na! IMM-uri, cum se zice la noi. Din care se aleg viitoarele companii de
succes mondial.
Capitalismul românesc nu produce mari lucruri, ci oferă forţă de muncă ieftină pentru alţii.
Întreprinzătorii oneşti sînt împinşi, de legi perverse şi de o justiţie coruptă, fie la faliment, fie
la cîrdăşie cu mafia. Puţini rezistă în acest climat. Competiţia pe piaţă, în beneficiul publicului,
e un concept frumos, dar lipseşte. În consecinţă, clasa de mijloc, baza capitalismului, a lumii
libere, e subţire ca lama, nicidecum majoritară. Capitalismul nostru e deosebit. E un feudalism
mai răsărit, cu tehnologie cît de cît la zi, în care insuliţe de capitalism se zbat să reziste,
încolţite din toate părţile. O ţară cu milioane de bugetari şi de asistaţi, electorat captiv al
stîngii. O ţară părăsită de peste trei milioane de cetăţeni din populaţia activă – singurii care
produc ceva, ca să alimenteze bugetul de stat. Dar o ţară cu oligarhi proveniţi din fosta
nomenclatură comunistă, sau din ograda ei. Baroni, moguli, băieţi deștepți, fete orientate. Cu
toţii, nedezlipiţi de ugerul bugetului de stat. În aceste condiţii, puteţi spune, cu bună-credinţă,
că eşecul României ultimilor 22 de ani se datorează capitalismului?
Un pas înainte, 22 de paşi înapoi
Eşecul României postdecembriste nu e întîmplător. Cu o grijă remarcabilă, alternativa nu a
fost oferită niciodată. Şi anume, alternativa politică. Prin eforturi susţinute, formatorii de
opinie n-au impus-o în dezbaterea publică, spre informarea cetăţeanului, iar politicienii, cu
rarisime excepţii, n-au trecut de la vorbă la faptă. Ba, de regulă, şi-au contrazis flagrant vorba
cu fapta. De aceea, dreapta românească nu există. De ce-ar exista? Cine are chef să-şi rupă
gîtul, atacat în haită, zilnic, de stînga, cu răcnete, insulte, populisme, calomnii? Cum păţesc,
metodic, cei care încearcă? Rezistenţa la schimbare e feroce. Explicabil. Feudalii moderni,
tehnologizaţi, îşi apără, normal, moşia, în blana mielului iubitor de popor. Aşteptînd revenirea
la sclavagismul modern. Neolibertate, neocomunism. Adică tot comunism. Visul lor.
De ce n-ar fi, cînd eforturile depuse timp de 22 de ani n-au fost în zadar? Aţi auzit, în noua
Piaţă, scandări gen „Sus capitalismul! Stat minimal! Vrem învăţămînt privat! Medicina de la
stat, să o trecem la privat! Statule, banditule, la privat cu pensiile“? Sigur că nu. Cum o să
ceară oamenii asemenea tîmpenii? Dracu’ a mai auzit să iasă lumea în stradă pentru
capitalism? Aşa stînd lucrurile, în situaţia în care ne aflăm, ideea statului care îţi dă,
tehnocratic, tot ce doreşti are toate şansele să devină platformă-program. De succes.
Prezentată de noua generaţie de formatori de opinie şi politicieni. Tineri, şcoliţi, agreabili.
Care spun că fraza lui Gerald Ford e o minciună. Fie pentru că nu o înţeleg, fie, din contră,
pentru că înţeleg perfect ce înseamnă.
(va urma)
Alexandru Hâncu

Restauraţia comunistă
18 februarie 2012
Ideile de Piaţă – partea a treia
Sigur că nu-i vor spune comunism. Vor găsi alt nume, înşelător. Aşa cum, în America,
socialismul a fost rebotezat taman liberalism. În ideea eliberării oamenilor de nevoi, prin
intervenţia statului. Dispărînd toate nevoile, rezolvate de stat prin cei mai buni specialişti,
cetăţenii vor fi liberi să se ocupe de tot ce li se năzare, de la dansuri populare la droguri
psihedelice şi sex în grup. O gogomănie, vîndută însă magistral. Pornind din universităţi.
Furnizoarele de cadre pentru politică, Justiţie şi, domeniu esenţial, mass-media. Formatorii de
opinie. Aşa a fost promovat, metodic, socialismul. Furînd numele modelului diametral opus,
liberalismul. În care statul trebuie doar să apere viaţa, libertatea şi proprietatea privată a
cetăţenilor. Şi gata. Să protejeze, nu să administreze. Pentru că dacă administrează, direct ori
indirect, industria, agricultura, comerţul, medicina, învăţămîntul, pensiile sau orice alt
domeniu în mod natural competitiv, eşecul e inevitabil.
Iar larvei aripi îi creşteau
La stat, imposibilitatea falimentului nu face decît să-l garanteze. Dezinteresul, incompetenţa,
lăcomia şi necinstea administratorilor au cîmp liber de acţiune. Ei trebuie numai să găsească,
periodic, ţapi ispăşitori. Să invoce subfinanţarea sistemului, cerînd mereu mai mulţi bani. Şi să
strige, sus şi tare, că privatizarea lasă oamenii să moară pe capete, de foame, boli şi mizerie.
Fără spitale şi pensii, fără şcoli şi pîine. Unde mai pui genocidul pe care l-ar declanşa
dispariţia turismului, culturii, telecomunicaţiilor sau a transportului de stat. E clar, socialismul
rebotezat trebuie păstrat cu orice preţ. Şi extins. Astfel, deficitul bugetar devine nu doar
acceptabil, ci obligatoriu. Vedem noi cine plăteşte datoria. Nepoţii, strănepoţii. Dă-i în mă-sa.
Pînă la ei, poate se desfiinţează banii şi nu mai există nici o datorie. Ei, iată că nepoţii şi
strănepoţii sîntem noi.
Pentru cine a uitat, socialismul este etapa obligatorie spre comunism. Aşa scrie la scriptura
marxistă. Socialismul, indiferent de nume, este comunism în stadiu larvar. În comunism,
cetăţeanul va înflori: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi. Posibilităţile şi
necesităţile le stabileşte, desigur, statul. Prin cei mai buni specialişti. Care ştiu exact şi ce poţi
tu, şi ce-ţi trebuie. Chiar fără să te cunoască. Nici nu e nevoie să te cunoască. Ei sînt perfecţi,
ştiu tot şi pot tot, sînt deasupra politicii şi îi interesează exclusiv binele tău. Le zice
planificatori. Mai nou, tehnocraţi, care scot din pălărie planurile perfecte. Tu trebuie să faci un
singur lucru: să le dai puteri depline. Atît. Fiind perfecţi, cu ei la butoane îţi va fi perfect de
bine.
Trenuleţul groazei
Vei spune că nu există aşa ceva: oameni perfecţi. Te înşeli. Există. În capul lor. Se cred
perfecţi, în capul lor. Şi au suficientă viclenie încît să te convingă să le dai puterea absolută.
Ca să-ţi livreze lumea perfectă. Sigur, n-o să-i spună comunism. Ca să te păcălească, aşa cum
i-au păcălit pe occidentali cu rebranduirea liberală, îi vor zice, spre exemplu, tehnocraţie. Sînt
mari şanse să reuşească. Vezi, e vorba de natura umană. Care, prin definiţie, e imperfectă.
Tocmai pentru că e imperfect, omul e tentat, periodic, să creadă orice aberaţie. Inclusiv
aberaţia administratorilor perfecţi, aflaţi deasupra politicii.
Tentaţia e cu atît mai mare în criză, cînd sila de politică şi de politicieni atinge paroxismul. Şi,
mai ales, atunci cînd alternativa nu e cunoscută. Fiindcă a fost ţinută, cu grijă, departe de
public. Începînd cu ideea fundamentală „Statul nu e soluţia. Statul e problema“. După atîtea
decenii de îndoctrinare marxistă, mascată sau nu, în România, salvarea înseamnă, în
continuare, statul. Iar soluţiile care scot statul din ecuaţie sînt considerate blasfemii. De pildă,
un Executiv cu doar cinci ministere: Apărare, Interne, Justiţie, Externe şi Finanţe. Sau un
program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar,
limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB, privatizarea pensiilor, privatizarea medicinei și
privatizarea învăţămîntului. Ce oroare, nu? (ultimul episod, săptămîna viitoare)
Alexandru Hâncu

Restauraţia comunistă
27 februarie 2012
Ideile de Piaţă – ultima parte
Rămăsesem, data trecută, la confruntarea dintre socialism – care, indiferent de numele sub
care este ascuns, înseamnă comunism larvar, fiind, conform doctrinei marxiste, etapa
obligatorie spre comunism – şi statul minimal, considerat, pe piaţa ideilor de la noi şi de
aiurea, o blasfemie. O oroare. Spre exemplu, ce-aţi zice de un Executiv cu numai cinci
ministere: Apărare, Interne, Justiţie, Externe şi Finanţe? Sau de un program de guvernare în
doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar, limitarea fiscalităţii la
maximum 15% din PIB, privatizarea pensiilor, privatizarea medicinei, privatizarea
învăţămîntului.
Într-adevăr. Ce oroare ar fi ca statul să nu mai poată cheltui mai mult decît încasează,
îmbogăţindu-şi clientela şi împingîndu-ne în prăpastie în numele solidarităţii sociale. Ce
oroare ar fi ca statul să fie obligat să abandoneze toate domeniile în care n-are ce căuta,
dedicîndu-se exclusiv apărării drepturilor noastre naturale, individuale: la viaţă, libertate,
proprietate (unde proprietate înseamnă deţinerea oricărei valori, începînd cu propria ta
persoană, cămaşa de pe tine, ideile şi puterea ta de muncă, bănuţii tăi, trudiţi la greu). Sînt
drepturi pe care nu le primim de la stat, ne naştem cu ele. Statul poate doar să ni le ia.
Ce oroare ar fi ca economia, eliberată de jugul fiscal, să se dezvolte rapid şi spectaculos, iar
protecţia socială să însemne un salariu omenesc şi nu pomeni de la stat, contra voturi. Ce
oroare ar fi ca pensiile să nu mai fie scheme piramidale obligatorii, escrocherie populistă, de
stat, ci fonduri de investiţii solide, pe o piaţă liberă. Ce oroare ar fi să nu mai trebuiască să
plăteşti de două ori pentru sănătate: odată prin impozite şi odată privat (gen şpagă), ca să nu
mori cu zile. Ce oroare ar fi să nu mai plăteşti de două ori pentru învăţămînt: odată prin
impozite şi odată privat (gen meditaţii), ca să nu-ţi rămînă copiii ignoranţi. Unde s-a mai auzit
aşa ceva?
Păi, în singura ţară unde poporul a ieşit anii trecuţi în stradă, pentru capitalism. Pînă în
preajma crizei din 1929, la ei, cheltuielile bugetare nu depăşeau 12% din PIB. Cu multă vreme
înainte să capete bancă centrală, pensii de stat, ajutor de şomaj, Alexis de Tocqueville le
elogia modelul democratic, iar Jules Verne îi considera, deja, noua superputere industrială a
lumii. Între timp, de aproape trei decenii, stînga blochează orice tentativă de a interzice
deficitul bugetar. Din anii ’70 au minister al învăţămîntului. De atunci, a crescut vîrtos
analfabetismul. Medicina de stat riscă s-o primească de-abia acum, de cînd cu Obama.
Care le livrează americanilor socialismul modern, deghizat, la pachet cu o gaură bugetară
mare cît tot PIB-ul lor, cel mai mare din lume. Chestie care i-a înfuriat foarte tare, pe foarte
mulţi, de au ieşit în stradă, după care au cam măturat stînga din Congres, la legislativele din
noiembrie 2010. În ideea, clasică la ei, că „statul nu e soluţia, statul e problema“. Evident, aia
e America, iar noi sîntem noi. Exact de aceea, cîtă vreme statul minimal rămîne o blasfemie
pe piaţa ideilor de la noi, restauraţia comunistă rămîne o variantă în lucru. Mai ales cînd noul
superstat european, tehnocratic, nu sovietic, ne este vîndut cu insistenţă drept viitorul
comun, luminos şi obligatoriu.
Alexandru Hâncu

Probleme de look
4 martie 2012
Nu vreau să te văd în pictoriale. Nu vreau să te văd pe copertă la Playboy. Nu vreau să te văd
atîrnînd de parapante. Nu vreau să te văd defilînd pe estradă la prezentări de modă. Nu vreau
să te văd făcînd parada modei în Parlament. Nu vreau să te văd pozînd cu salvamari. Nu
vreau să te văd dansînd samba. Nu vreau să te văd călăre, în pantaloni mulaţi. Nu vreau să te
văd în pantaloni mulaţi, cu fete călare pe tine. Nu vreau să te văd în rochie din piele, cu
decolteu generos. Nu vreau să te văd cu vreo liceancă generoasă de la „Jean Monnet“, doar în
pielea ei. Nu vreau să te văd Eva Perón. Nu vreau să te văd Che Guevara. Nu vreau să-mi zici
de nonconformism. De stil neconvenţional. Nu vreau să-mi spui că aşa eşti tu, iar dacă n-ai fi
aşa, ai da dovadă de ipocrizie. Dacă asta îmi spui, atunci îmi spui că n-ai înţeles cum e
democraţia.
În democraţie, tu, politician, vii la putere cu consimţămîntul meu. Iar eu, alegător de dreapta
sau de stînga, sînt conformist. Sînt convenţional. Vreau ca tu, politician de dreapta sau de
stînga, să te conformezi. Să accepţi convenţia. Ideea mea, clasică, despre politică. O să-mi
spui că nu haina îl face pe om. Că sînt copilării, mici excentricităţi, distracţii nevinovate. În
politică, n-am nevoie de copii, de mici excentrici, de distraţi nevinovaţi. Ci de politicieni. Nu-
mi trebuie carnaval, circ, fashion, glamour, balamuc. Îmi trebuie politică. Iar omul, cînd intră
în politică, îmbracă haina de politician. Care e standard. Şi impune un stil, tot standard. Dacă
le adopţi, nu e o ipocrizie. E o dovadă de respect. Vreau să respecţi fişa postului. În semn de
respect pentru mine. Alegătorul tău, de dreapta sau de stînga.
Eu, care consimt să-ţi dau, prin vot, puterea pe mînă. Şi toate privilegiile aferente. Şi care te
plătesc, din banii mei, indiferent că eşti de dreapta sau de stînga. Te rog, nu-mi spune că
lefurile politicienilor sînt prea mici. Nu ţi-a pus nimeni pistolul la tîmplă, nu te-a sechestrat
nimeni în politică. Dacă a făcut-o cineva, anunţa-mă, negreşit. Dacă nu poţi vorbi, fă-mi cu
ochiul la televizor, în alfabetul Morse, şi vin imediat cu DNA, cu mascaţi, cu FBI, cu NATO, să
te scăpam. Dacă nu ştii Morse, găseşti pe internet. Şi, oricum, accept cu plăcere să facem
schimb de venituri. Nu-mi spune nici că banii nu te interesează, că vrei doar să munceşti pe
brînci, de dimineaţa pînă seara, pentru binele meu. Şi îmi ceri să-ţi accept nonconformismul,
stilul neconvenţional, în schimbul sacrificiilor pe care le faci pentru mine.
Pentru mine, faptul că medicii nu intră în operaţie în costum de scafandru, iar piloţii nu vin în
carlingă în scutece e bine. Ţinutele lor clasice inspiră încredere. De aceea, îţi cer un mărunt
sacrificiu: să te înfăţişezi ca politician clasic. E prea mult? Dacă nici atîta lucru nu vrei să faci
pentru mine, în orele de program, cum să cred că vei face pentru mine lucrurile mari,
importante, aşa cum mi-ai promis? Dacă nici la atîta lucru nu vrei să renunţi, cum să am
încredere că vei renunţa la altele, ca să munceşti pe brînci, pentru mine? Eu, alegătorul tău,
de dreapta sau de stînga, nu vreau să laşi impresia că ai prea mult timp liber pentru
evenimente, pictoriale, nonconformisme. Nu vreau să laşi impresia că visezi la alte cariere, iar
politica e ocupaţia secundară. Nu de-aia te-am votat. Mai exact, nu de-aia te-am angajat să
lucrezi pentru mine, pînă la viitoarele alegeri. La care o să-mi ceri iar votul.
Şi acum, spune-mi. Spune-mi că în democraţie, de care îmi vorbeşti mereu, pentru care îmi
spui că lupţi, sau pe care mi-o promiţi în locul dictaturii actuale, nu tu lucrezi pentru mine, ci
eu pentru tine. Spune-mi că în democraţie tu ştii mereu mai bine decît mine şi n-am voie să-ţi
reproşez ceva. Spune-mi că eu, alegătorul conformist, convenţional, sînt minoritar, nu
majoritar. Iar ce cred eu nu contează, fiindcă ai o circumscripţie sigură, unde n-ai cum să
pierzi. Niciodată. Spune-mi că în politică percepţia nu contează. Iar percepţia asupra unui
candidat, falsă ori adevărată, nu se răsfrînge niciodată şi asupra partidului. Hai, spune-mi, te
rog. Cu simpatie, alegătorul tău, de dreapta sau de stînga.
Alexandru Hâncu

Obama e mai tare decît Udrea

7 martie 2012
Mult mai tare

(Părerea lui Ducu Hâncu)

Nu mai departe de 2007, Barack Hussein Obama jr. nu ştia
despre Canada că n-are preşedinte, nefiind republică, iar în
2008 credea că America are 57 de state. Astfel, Preşedintele
Planetei Pămînt, cum a titrat CTP-ul, a promis în 2007 că,
dacă se alege, va discuta cu preşedintele Canadei
renegocierea acordului NAFTA. Canada are prim-ministru,
şef al statului fiind Regina. Ghici care. În 2008, Obama a
declarat, în plină campanie electorală, că a vizitat toate cele
57 de state ale SUA, cu excepţia unuia singur, „Alaska and
Hawaii“, unde nu l-a lăsat staff-ul să meargă, din motive de program. SUA sînt o uniune de 50
de state.
Reamintim că Obama a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Harvard (notele cu care a
fost primit nu s-au comunicat public), unde a condus prestigioasa Harvard Law Review. Primul
student de culoare ajuns în această poziţie. Totodată, Canada are graniţă comună cu SUA,
unde geografia se predă şi azi. Iar Statele Unite ale Americii sînt chiar ţara natală a domniei
sale, că altfel n-avea voie să candideze la Preşedinţie. După ce-a ajuns la Casa Albă, a
prezentat şi certificatul de naştere complet, dar numai din Hawaii, fără Alaska.
Facilităţi în calea neuitării

Lacunele geopolitice ale laureatului Premiului Nobel pentru Pace (clipurile sînt pe YouTube) au
fost rememorate de o anumită parte a presei (cum zic, la fel ca imortalul meşter Iliescu, fanii
lui Obama) cu prilejul noului sondaj Gallup referitor la părerea americanilor despre cele mai
prietene şi cele mai duşmane ţări. România nu apare în nici unul dintre clasamente, ceea ce,
în definitiv, era de aşteptat. La periculoşi, conduce în top Iranul, urmat de China comunistă şi
de Coreea tovarăşilor Kim. La amicali, bronzul revine Marii Britanii, argintul Australiei, iar
aurul, ca întotdeauna, Canadei, cea transformată de Obama în republică.
Sigur, la vremea lor, gafele viitorului preşedinte au fost puse pe seama oboselii acumulate în
campania electorală, chiar dinainte s-o înceapă. Scuză care, evident, nu i se putea aplica şi
doamnei Udrea, la capitolul „Preşedintele Norvegiei“. Situaţiile nu se compară. Deşi are
monarhie, Norvegia n-are graniţă comună cu România, iar Turcescu n-a întrebat-o pe Elena
Udrea ce formă de guvernămînt e în Bulgaria, de pildă, şi nici cîte judeţe are ţara noastră.
Fostul ministru al Dezvoltării şi Turismului n-a absolvit Dreptul la Harvard şi n-a condus o
prestigioasă revistă universitară, ci a pozat doar în periodice de prestigiu. În plus, fiind
născută în România, n-are cum candida la Preşedinţia SUA. Aspect care pe americani,
admițînd că ar şti de existenţa României, i-ar putea emoţiona sau nu.
Trilionul la Casa Albă a omului

Totuşi, trebuie remarcat că doamna Udrea a absolvit tot o facultate de drept şi n-a exclus,
explicit, o candidatură la funcţia supremă în stat. În Executivul Boc, a condus un minister cu
un buget important, în timp ce Barack jr. a venit la Casa Albă fără nici un fel de experienţă
executivă. Fix zero sau fix ce preferaţi. Acest lucru nu l-a împiedicat să sporească incredibil
deficitul bugetar al ţării sale, pe care o conduce nemijlocit, la americani preşedintele fiind,
oficial, şi prim-ministru. Conform datelor din ultima lună ale Biroului pentru Buget al
Congresului, datoria naţională a SUA a sărit de 15 trilioane de dolari. Deci peste 100% din PIB.
Care, deşi e cel mai mare PIB, atît din lume, cît şi din istorie, este de numai 14 trilioane de
dolari.
Cretinul de Bush, trecut prin două războaie şi lovit de începutul crizei, îi lăsase o datorie de 11
trilioane. În doar trei ani, Barack jr. a mai pus patru şi ceva. Trilioane, da. Sau încă 41%. În
doar trei ani. Iată şi de ce. În prezent, 70% din bugetul SUA se duce pe cheltuieli sociale, iar
67 de milioane de americani sînt dependenţi de banii statului. Cu cine vor vota ei şi familiile?
Asistatul mediu poate primi, pe an, 32.748 de dolari. Adică mai mult decît venitul mediu pe
economie, de 32.446 de dolari. Potrivit Congresului, dacă trendul se menţine, în 2027
economia americană se va prăbuşi. De tot. Sub datorii. Prin comparaţie, Guvernul Boc-Udrea,
cel mai incompetent din istoria noastră, marionetă a lui Băsescu, a făcut rahatul praf. Datoria
naţională a României a scăzut pînă pe la vreo 34% din PIB! O ruşine! În timp ce în Germania e
de peste 80%. În concluzie, geopolitic şi executiv, Barack Hussein Obama jr. a fost şi rămîne,
de departe, cel mai tare. Poate definitiv, poate nu.
Alexandru Hâncu

Subvenţia sexuală
11 martie 2012
(Părerea lui Alexandru Hâncu)
Statul contraceptiv
O studentă la Drept îi spune unei băbuţe că ea şi colegele
ei fac atîta sex, că nu le ajung banii de contracepţie,
săracele. Inuman! E necesară intervenţia statului. Şi
anume, obligînd, prin lege, facultatea şi firmele de
asigurări să le ofere contracepţie gratis. Adică să le
plătească să facă sex fără griji. Băbuţa aprobă: aşa e,
maică. Un dialog, să-i zicem, interesant dacă avea loc la
supermarket, între o tînără intens amatoare de sex
recreativ, nu procreativ, şi o veterană retrasă din
activitate. Cum schimbul de idei a avut loc în Congresul american, între o studentă de la
Universitatea catolică Georgetown, fondată de iezuiţi, şi doamna Nancy Pelosi, fost preşedinte
al Camerei Reprezentaţilor, actualmente lider al minorităţii democrate, de stînga, avem un
moment epocal.
În expunerea susţinută în faţa doamnei Pelosi şi a colegilor ei, tot democraţi, de stînga, sigur
că studenta Sandra Fluke n-a vorbit direct de sex în bezna minţii, sex cu toptanul sau delir
sexual, plătit de alţii. Nu se cădea. În schimb, le-a spus că studentele la Drept de la
Georgetown University cheltuiesc şi 3.000 de dolari pe contracepţie, în trei ani de facultate. Şi
a evocat „chipurile femeilor afectate de lipsa contracepţiei gratuite“ pe care le vede în
campusul universitar. Conform bravei studente, pe care doamna Pelosi a elogiat-o pentru
curajul ei, fetele n-au atîţia bani. Iar faptul că nişte republicani se opun iniţiativei preşedintelui
Obama privind subvenţionarea sexului recreativ la o universitate catolică este revoltător.
Ulterior, însuşi Obama a consolat-o pe tînăra Fluke după ce a fost jignită de un cunoscut
realizator de radio, cu convingeri de dreapta, care i-a zis tîrfă. Impardonabil. Scandal naţional,
monstruos.
Împerecherea în cifre
Puţină aritmetică, totuşi. 3.000 de dolari pentru contracepţie, în trei ani, înseamnă o mie de
dolari pe an. La un dolar bucata, vine cam trei prezervative zilnic, timp de un an. Ca să aibă
nevoie, contraceptiv, de o mie de dolari anual, o studentă la drept trebuie să consume, în
fiecare zi, trei prezervative. O activitate foarte intensă, dat fiind că, de regulă, un act carnal
cere un singur prezervativ. Trei acte carnale zilnic, timp de trei ani, reprezintă o performanţă
remarcabilă. Care nu duce cu gîndul la studiul Dreptului – scopul, cel puţin teoretic, al
frecventării unei facultăţi de Drept –, ci la altă activitate. Pe care nu o au în vedere, neapărat,
părinţii care-şi trimit fetele la Drept, pe bani grei. Nu la trei acte carnale zilnic, timp de trei
ani, se gîndesc ei.
Mai ales că, omeneşte vorbind, partenerul unic, oricît de dotat, cu greu ar susţine un
asemenea ritm. Îi trebuie şi lui o pauză de recuperare, să mai plece cu băieţii la un meci, la o
beţie sau, pur şi simplu, să fugă în munţi, singur. Ceea ce presupune parteneri multipli pentru
fată, ca să-i iasă mereu tripleta zilnică. Unde mai pui că, în mod normal, la actele carnale
neplătite, nu fata, ci băiatul vine cu protecţia. La aceste aspecte s-a referit, într-o cruntă
zeflemea, Rush Limbaugh, campionul naţional absolut al ratingului de radio din America,
atunci cînd a spus că numai o tîrfă s-ar încadra într-un asemenea scenariu, altfel, absurd.
Viol constituţional, neprotejat
Sigur, în loc de prezervative, studenta aflată într-o relaţie stabilă poate prefera
anticoncepţionale orale. Cele mai scumpe costă şi o sută de dolari pe lună, deci peste o mie
pe an. Dar, potrivit specialiştilor, există şi genericele, care costă nouă dolari pe lună, adică
108 dolari pe an sau 324 în trei ani. E cale lungă, de aproape zece ori mai lungă, pînă la trei
mii de dolari, subvenţia pentru sex recreativ dorită de Sandra Fluke, studenta elogiată de
Nancy Pelosi şi îmbărbătată de Obama. Numai că un grandios plan politic de stînga nu se
poate împiedica de bun-simţ, adevăr, lege.
Constituţia americană garantează libertatea cetăţenilor. Inclusiv pe cea religioasă.
Universitatea catolică Georgetown consideră că nu trebuie să subvenţioneze divertismentul
sexual studenţesc. Pentru contracepţie, recomandă abstinenţa. Considerînd că sexul este,
mai întîi, o activitate reproductivă. Scandalos! Adică să nu bagi mare cînd urlă hormonii în
tine, că rişti să faci copii? Da. Cine nu-i de acord, să dea banul pe contracepţie ori să meargă
altundeva. Frecventarea unei universităţi catolice nu e obligatorie. Tot prin Constituţie,
americanii sînt liberi să cumpere numai ce vor. Dacă nu vor, nu-i poate obliga nimeni. În
primul rînd, statul. Cînd o universitate sau o firmă de asigurări nu vrea să cumpere
contraceptive ca să le dea gratis la studente, sporindu-şi simţitor cheltuielile, nu e obligată
sau o facă. Ba este, zice Obama. Cetăţeanul e obligat să facă tot ce are chef statul. Care ştie
mai bine. Statul, adică noi, de stînga, cei mai deştepţi şi cei mai buni. Exact ca la scriptura
comunistă. De ce v-ar interesa toate acestea? Simplu. Dacă şi la americani stînga ajunge să
facă tot ce vrea, ştergîndu-se undeva cu Constituţia lor, noi ce să mai sperăm? Aşa, ca
chestie. Dar poate nu ajunge.

Bibliografia bunului-simţ
18 martie 2012
Părerea lui Alexandru Hâncu
Antimonopolul gîndirii
Vremurile interesante nu s-au terminat, în lumea
noastră, euroatlantică. În spatele faţadei arătoase, cu
UE, euro şi programul transformativ al lui Obama,
pîndeşte un faliment epocal. Pregătit cu grijă, timp de
generaţii, pe baza unei bibliografii impresionante, de
inestimabilă valoare. Bibliografia stîngii. Astfel, au fost
impuse în conştiinţa publică idei fundamentale, cum ar
fi: datoriile nu trebuie plătite, scadenţa nu vine
niciodată, iresponsabilitatea e responsabilitate, adevărul
e minciună, iar demenţa e sănătate mintală. Pe scurt, fericirea generală e treaba Statului. Ca
atare, şi în perioada următoare, lucrurile vor continua să fie explicate şi rezolvate prin
neolupta de clasă.
Există, însă, şi viziunea diametral opusă, în care lucrurile devin perfect de înţeles fără vreo
luptă de clasă. E o viziune bazată pe observaţii de bun-simţ. Deci e o viziune de bun-simţ.
Care are bibliografia ei. O invitaţie la lectură, în contextul nostru actual, românesc, poate
părea frivolă. Totuşi, dacă vă doriţi o normalitate banală, civilizată, lăsînd senzaţiile tari în
sfera sporturilor extreme, nu a traiului extrem, e o bibliografie esenţială. Nu şi obligatorie,
desigur. Normalitatea nu e obligatorie. Este exclusiv opţională. Tocmai de aceea, s-a preferat
ca lucrările respective să nu fie, la noi, larg popularizate. De ce-ar fi fost? Ca să afle şi publicul
interesat că statul nu e soluţia, ci problema? Că se poate opta şi pentru soluţia reală, nu
fictivă? De bun-simţ, nu utopică? Periculos. Mult mai bun e modelul intelectual unic. De
stînga.
De la oameni învăţate
Cărțile pe care vi le recomand n-au fost aprobate de vreo academie de înalte studii politice.
Primii paşi îi puteţi face împreună cu Frederic Bastiat – La Loi (Legea), Henry Hazlitt
– Economics in One Lesson (Economie politică într-o singură lecţie) şi Friedrich Hayek – The
Road to Serfdom (Drumul către servitute). Sînt lucrări scurte, limpezi, admirabil scrise. Cea
mai voluminoasă e cartea lui Hazlitt, în care lecţia are o frază, iar explicaţiile ocupă
următoarele 180 de pagini. Treceţi apoi la Ludwig von Mises – Socialism, An Economic and
Sociological Analysis (Socialismul – O analiză economică şi sociologică), George Watson – The
Lost Literature of Socialism (Literatura pierdută a socialismului), Jean François Revel – La
Grande Parade – La survie de l’utopie socialiste (Marea Paradă – supravieţuirea utopiei
socialiste). Luaţi o scurtă pauză, de adaptare la realitate.
Continuaţi cu Ronald Reagan – Speeches (Discursuri), Barry Goldwater – Conscience of a
Conservative (Conştiinţa unui conservator) şi Milton Friedman –Capitalism and
Freedom (Capitalism şi libertate). Treceţi, apoi, la Margaret Thatcher – Statecraft (Guvernare),
Claire Berlinski – There Is No Alternative – Why Margaret Thatcher Matters (Nu există
alternativă – de ce Margaret Thatcher contează), Reagan, In His Own Hand (Reagan, cu mîna
lui – scrieri) şi Peter Robinson – How Ronald Reagan Changed My Life (Cum mi-a schimbat
viaţa Ronald Reagan). Încheiaţi cu William F. Buckley jr. – God And Man at Yale (Dumnezeu şi
omul la Yale) şi Russell Kirk – The Conservative Mind (Mintea conservatoare).
Dacă doriţi să revedeţi, fără ochelari de cal
De fapt, puteţi începe cu ce doriţi. Lista include teoreticieni care au creat şcoli de gîndire,
universitari, laureaţi ai Premiului Nobel, practicieni care au schimbat istoria, aducînd-o pe
calea cea dreaptă, sau, pur şi simplu, scriitori foarte buni. Aveţi de unde alege. În plus, e doar
un punct de plecare: 15 cărţi de referinţă, multe de mare tiraj, dar lista putea fi, uşor, de trei
ori mai lungă. Veţi observa că, prin grija editurilor noastre, intens preocupate de piaţa ideilor,
atente la întregul evantai al gîndirii, traducerile în limba română sînt, numeric, sub aşteptări.
Din fericire, învăţarea limbilor străine şi accesul la internet n-au fost, încă, interzise. Unele
cărţi sînt disponibile gratuit, cu programe ca Stanza. Restul trebuie cumpărate, în format
digital sau pe hîrtie. Investiţia ar fi de vreo două sute de euro. Nu-i puţin. Dar poate fi o
investiţie hotărîtoare.
Pe unii i-ar ajuta să treacă de la înjurătura indignată, bazată pe tupeul necunoaşterii, la
înjurătura în cunoştinţă de cauza. Ar înţelege ce este cu adevărat, nu în şabloanele stîngii,
politica de dreapta, ce înseamnă egalitatea reală, nu fictivă, cum de socialiştii occidentali îşi
spun, fără jenă, liberali, iar conservatorii occidentali sînt liberalii moderni, de ce utopia
socialistă, indiferent sub ce nume este ascunsă, duce, inevitabil, la catastrofă, iar dreapta
românească este sublimă, dar lipseşte. Caz în care destinaţia invectivelor s-ar putea schimba
ca prin farmec. Altora, firi mai paşnice şi mai iscoditoare, le-ar confirma bănuielile, oferindu-
le, cu o logică imbatabilă, dovada că politica bunului-simţ există şi bate la fund caii verzi pe
pereţi. Deci ar cam fi de preferat. Alternativ, puteţi să nu vă bateţi capul, nici măcar o clipă.
Nu uitaţi, însă, că necunoaşterea nu este nici scuză, nici soluţie. E doar condamnare la greşeli
care au mai fost făcute. Cu mult peste o sută de milioane de victime. Lectură plăcută.

Ha-ha-haaa, Grecia!
17 iunie 2012
Grecia și caragața
Fotbalul e, totuşi, inegalabil în potlogăria lui. Singurul fel în
care puteam să ajung să strig, sincer şi din toţi rărunchii,
“Hai tu, Germania, tată!”, era ca ţara lui Daimler şi Benz să
întîlnească Grecia în sferturi. Dacă nemţii, pardon,
postgermanii, cu polonezi, spanioli şi Boatengi cu tot, îi
strivesc sub şenile pe grecotei, nu voi avea, probabil,
satisfacţie mai mare la acest turneu final, decît dacă Anglia
ia trofeul. Grecia este ruşinea fotbalului, fiindcă l-a
transformat în batjocură la modul superlativ. Aşa cum a
reuşit să transforme în batjocură şi ideea de Euro, şi ideea
de Uniune Europeană, ba chiar şi democraţia (vezi bîlciul de la alegerile lor), în ciuda faptul că
a inventat-o.
După cum se observă, spun “dacă” – deoarece nu teflonul, nu titaniul, nu diamantul, ci coada
dracului e cel mai dur material cunoscut. Introdusă în teren, face ţăndări orice logică. Să nu
uităm, venim după un sezon în care Barcelona şi Real au fost îngropate în Liga Campionilor de
Messi şi de Ronaldo, prin penaltiuri ratate, iar Robben a făcut acelaşi lucru pentru Bayern. Da,
grecii au dat unele goluri, se pot plînge şi de arbitraj, dar ce joacă ei se întîlneşte cu fotbalul
acolo unde se întîlneşte Năstase Adrian cu ruşinea. Fără coada necuratului, naţionala Elenă ar
fi reuşit pe plan european exact ce reuşesc guvernările de stînga în criză: mari flatulenţe.
Ca glumă, inclusiv la nivel politico-istoric, calificarea Cehiei pe primul loc în grupă şi
eliminarea Rusiei, care i-o trăsese cu 4-1 în primul meci, e o mare reuşită a genului. Ce
caragaţă epocală!Ajunge, însă. Furunculul – şi-am numit, desigur, Grecia – şi-a făcut datoria, a
ţîşnit drept în ochii Mamei Rusii şi-ai interesanţilor ei reprezentanţi, acum e cazul să fie stins
cu var. Focarul trebuie asanat, a contaminat destule minţi firave. Ori credeţi că mizeria de joc
cu care s-a prezentat România la Euro 2008, sub bagheta magistralului Piţurcă, n-a fost
inspirată, în nici un fel, de prestaţia Greciei la Euro 2004?
Sigur, şabloanele cu David şi Goliat au şi fost dezgropate. Sărmanii greci versus trufaşii nemţi,
care i-au adus în sapă de lemn cu austeritatea pe care le-o tot vîră pe gît. Măcar la fotbal să
cîştige şi ei. Haida, de!… Dacă grecii acceptau măcar o duşcă normală de austeritate, nu o
sticlă întreagă, darămite două-trei navete, cît ar fi fost cazul, Euro avea acum mult mai puţine
şanse să se transforme în Zeuro. David şi Goliat e o poveste supermişto, cu diferenţa că, în
cazul de faţă, David e personajul negativ. Şi-n fotbal, şi în rest. E timpul ca bîlciul să înceteze.
Asta, sigur, dacă nu intervine iar, masiv, coada domnului cu coarne. Ptiu!

În atenția domnului premier: test de aptitudini

generale pentru demisie
20 iunie 2012
Set standard de întrebări uşoare (puteţi suna un prieten şi
mentor, dacă-i lasă celularul în celulă):
- Aţi zis că faceţi cel mai cinstit guvern? Aţi zis. Păi,
plagiatul e cinstit?
- Aţi dat nişte oameni afară din guvern pentru plagiat,
fiindcă plagiatul nu e cinstit? Aţi dat. E cinstit să mai
rămîneţi?
- Domnul Năstase ce zice? Aşa, în general.
- Ce e valabil în cazul altora, în cazul dumneavoastră nu e
valabil? Exemplul personal, chestii?
- Asta cu plagiatul e un mizilic, o bazaconie, prin
comparaţie cu marile probleme ale ţării, pe care trebuie să le rezolvaţi, beneficiind de
încrederea majorităţii populaţiei, după cum s-a văzut la alegerile locale, nu la cele generale,
dumneavoastră nefiind primar, ci premier?
- Ungaria şi Germania n-au probleme mari, ci doar mici? (Domnul Năstase cum consideră?)
Băieţii aceia, preşedintele Ungariei şi ministrul apărării din Germania, au zburat fiindcă au
plagiat? Au zburat. Vedeţi, e cutuma aia, europeană, cu demisia de onoare. Pe care partenerii
europeni, cu care vreţi atît de mult să va întîlniţi doar dumneavoastră, numai dumneavoastră,
în exclusivitate, o iau în serios. În sensul că ţin la ea.
- Onoarea contează sau nu? (Domnul Năstase spre ce înclină?)
- La concret: demisia de onoare, la care ţin partenerii europeni, e de onoare, sau e de fraieri?
- Vreţi să le spuneți partenerilor europeni, sportiv, că sînt nişte fraieri? Sau papagali, dacă
preferaţi?..
- Dacă nu vreţi, ce le spuneţi, totuşi, în caz că întreabă? Le-o băgaţi pe aia, cu “am uitat să
pun ghilimele” sau pe-aia cu “doctoratul nu contează, dacă vreţi, renunţ la el”?
- Dacă nu vă întreabă nimic, înseamnă că e bine ce-aţi făcut, sau înseamnă că se uită la
dumneavoastră ca naturalistul la rîmă, în tăcere? (Optica domnului Năstase care ar fi?)
- Au şi ei destui hoţi printre ei, ba încă din ăia adevăraţi, bandiţi în toată legea, nu amărîţi
care au plagiat la doctorat? Să le-o spuneţi, precis spargeţi cu gluma asta. De pildă, înainte să
negociaţi banii pe care trebuie să ni-i mai dea, că altfel n-avem pe unde scoate cămaşa.
- Hoţul neprins e negustor cinstit. Dar cînd e prins, ce e? Negustor cinstit prins că e hoţ, adică
necinstit, sau cinstit în continuare? Ca încadrare juridică. (Domnul Năstase cum s-ar
pronunţa?)
- Cine greşeşte trebuie să plătească, sau numai unii trebuie să plătească iar alţii nu, în funcţie
de sondaje? O opinie ca premier, lider de partid şi jurist.
- Sondajele dau mereu acelaşi rezultat? Dacă da, mai avem nevoie de alegeri? Dacă nu,
credeţi că românii sînt mîndri că au premier plagiator?
- Alegătorii din România sînt: foarte proşti, normal de proşti, proşti ca peste tot, altă variantă?
- Realitatea e cea de la Realităţi şi Antene, sau cea din realitate? (Domnul Năstase
împachetează?)
- Sînteţi de acord cu teza: “Fiindcă românii sînt hoţi, le place să fie conduşi de un hoţ (vorba
aia, e vreunul care n-a plagiat, ca să-şi treacă în CV şi-un doctorat)?”
- Dacă sînteţi de acord, atunci, în ideea de guvernare cinstită, sinceră, transparentă, nu vreţi
ca USL să meargă la alegerile generale cu sloganuri ca: “Un hoţ pentru o ţară de hoţi!!!”,
“Plagiatorul şi poporul!!!”, “Jos dictatorul, sus Plagiatorul!!!”, “Un plagiator, garanţie pentru
viitor!!!”, “Eu fur, tu furi, toţi furăm – România s-o salvăm!!!”
- Dacă nu, ce faceţi? Tot aşa, în general. Bine? Şi domnul Năstase? (Îşi ia colecţia de artă pe
iPad? Îl lasă cu iPad?)
Alexandru Hâncu

Geniul sinuciderii ratate

21 iunie 2012
Adrian Năstase a reuşit din nou. Nu e nimic nobil, nimic
onorabil în sinuciderea lui eşuată. Fostul premier şi aproape
preşedinte al României nu e un martir al unei cauze
imaculate, e un puşcăriaş care refuză puşcăria. Nu e un
luptător pentru libertate, care nu mai suportă chinurile înfiorătoare ale torţionarilor şi îşi pune
capăt zilelor, în celula lui mizeră. Este un deţinut de drept comun, cu o sentinţă legală şi
definitivă. Dar unul care a reuşit să deturneze, încă odată, atenţia de la esenţial.
Sărmanul om, în ce hal l-a adus Băsescu, prin justiţia lui ticăloasă. Cum a zis premierul? “Mă
întreb dacă Băsescu e fericit acum… Nu mă întrebaţi de justiţie, nu am voie să comentez”.
Deci, comentariu fără comentariu explicit. Truc grosolan, dar ce vreţi? Să admiteţi că justiţia
funcţionează? Că şi un mare nabab poate ajunge la închisoare pentru faptele lui ilegale? Că
premierul, un plagiator dovedit, adică un hoţ al ideilor altora, nu ezită să speculeze politic
sinuciderea ratată a fostului sau conducător de doctorat, Adrian Năstase, care a girat
plagiatul?
Dificil. Mult mai comodă e capitularea în faţa emoţiilor ieftine. Bietul Năstase, cum să ajungă
la puşcarie? Cum să-şi lase ditamai blocul ridicat pe Zambaccian, colecţia de artă, conacul,
pentru ţambalul de la Rahova. Se cade? Lasă, că blocul a fost epicentrul altui scandal. Lasă,
că opulenţa fostului premier n-a fost justificată, convingător, niciodată, ci doar prin şmecherii
penibile, gen mătuşa Tamara. E un martir. Deci foaia trebuie ştearsă.
Prin emoţie populară indusă audiovizual. Uitaţi de premierul plagiator. Să rămînă în funcţie, să
ne reprezinte doar el la întîlnirile cu liderii europeni. Care citesc ziare şi reviste. Care mai şi
pricep ce citesc. “Aţi vrut să aveţi ştaif academic, CV bogat, şi aţi plagiat teza de doctorat.
Felicitări. Aşa e: cei care nu fură sînt nişte idioţi. Hoţia e drumul spre respectabilitate. Perfect.
Ce doreaţi? Să fim parteneri? Să vă dăm şi nişte împrumuturi? Spuneţi, însă: ce credibilitate
aveţi? A hoţului? Interesant.”
Totodată, conducătorul de doctorat al hoţului intelectual să fie iertat. E bolnav. Intoxicaţie cu
plumb, autoindusă. Convalescenţă complicată, după operaţie. Dacă n-ar avea inimă de cîine,
dictatorul Băsescu l-ar graţia. Să se întoarcă la blocul lui de pe Zambaccian, la conac, la
colecţia de artă, la opulenţa neexplicată, niciodată, satisfăcător. Merită. Ce, Năstase n-a fost
cel mai bun premier, iar guvernarea lui cea mai de succes?

Da, pentru el şi ai lui, succesul a fost fenomenal. A fixat standardul pentru toate guvernările
corupte, pentru toţi îmbogăţiţii pe cîrca bugetului. Adică, pe cîrca noastră. Dacă n-aţi fost în
comă în anii aceia, încercaţi să vă amintiţi. Consultaţi arhivele, articolele sînt pe net. Dar,
sigur, asta ar însemna un efort. Mai bine jos Băsescu şi justiţia lui ticăloasă! Într-un alt sistem
de valori, sinuciderea este considerată o laşitate. În religia creştină, a ţării fostului premier
Năstase, e un mare păcat. Totuşi, iată că, mediatic, tentativa de sinucidere e considerată o
virtute. Un buton de resetare a agendei publice. Genial. Însănătoşire grabnică!
Alexandru Hâncu
În atenţia domnului Năstase: sugestii pentru o
sinucidere ratată mai de impact
21 iunie 2012
Urîndu-va însănătoşire grabnică, iată cîteva sugestii
pentru data viitoare, dacă ar fi să mai fie vreo ratare,
cine ştie:
-Nu apăreţi pe targă cu fular Burberry impecabil
înfăşurat, cu nodul perfect făcut. O asemenea atenţie
pentru detalii riscă să sugereze că nu e nimic grav, din
moment ce a fost timp berechet să vi se lege cu atîta
grijă fularul. Sau, eventual, că vi l-aţi legat singur,
aşteptînd salvarea. Lumea e proastă, nu înţelege
fineţurile.
-Dacă aveţi o plagă prin împuşcare în zona gîtului, nu o
disimulaţi, pudic, sub un fular. Prezentaţi-o la modul cît
mai sugestiv, cu urme clare de sîngerare. Că mila publicului, transformată în capital politic, se
activează la sînge, nu la produsele firmei Burberry.
-Pe targă, nu mişcaţi capul şi nu vorbiţi cu cei din jur, lăsînd impresia că situaţia nu e critică.
-Rugaţi serviciul de salvare şi personalul de pe ambulanţă să se mişte alert, ca şi cum ar fi o
urgenţă, nu agale, ca şi cum n-ar fi.
-Să vă puna măcar o perfuzie şi-un oxigen, ceva. Ca la urgenţe, na!
-Aveţi grijă să fiţi vînăt la faţă, semn clar de stare critică. În comerţ există truse de machiaj
foarte bune. De asemeni, părul vîlvoi, în dezordine, nu ordonat, e mult mai de efect.
-Cooptaţi nişte medici dispuşi să intervină chirurgical chiar în noaptea evenimentului
mediatic, nu a doua zi dimineaţă. Să fie clar că sînteţi în pericol, că e groasă, nu o zgaibă,
acolo, care mai poate să aştepte.
-Nu mergeţi neapărat la acelaşi spital unde s-a operat pentru foarte grave probleme cardiace
Cristi Borcea, ca după aia să fie văzut fumînd trabuce groase cît piciorul de la masă, dovadă
că a fost ceva foarte grav, nu?
-Recomandaţi-i premierului Ponta, cel cu plagiatul pe care nu l-aţi observat, fiindcă îi eraţi
conducător de doctorat, să nu se repeadă imediat să sugereze că Băsescu e de vină pentru
sinuciderea dumneavoastră ratată. Prea pe faţă. Să mai aştepte un pic, să vadă cum cade
treaba.
-Recomandaţi, de asemeni, apropiaţilor din mass-media să clarifice aspectul cu glonţul rămas
în gît, pe care l-au anunţat insistent. Dacă n-a rămas, să nu spună că a rămas. Dacă a rămas,
să spună cum de şi-a pierdut imensa si devastatoarea energie cinetică, de la o distanţă aşa
de mică. A fost frînat de un cîmp de forţă emis de nava Enterprise, a căpitanului Picard, în
misiune deasupra străzii Zambaccian? Aţi tras printr-un jambon interpus între revolver şi
bărbie, slănina acţionînd ca frînă? Jambonul îl ţineaţi, desigur, în birou, lîngă revolver. Sau
glonţul a ieşit direct frînat, fiindcă aveţi pistol cu frînă?
-Încercaţi şi în tîmplă, nu doar la gît. Razant, normal, că doar nu vrea nimeni să se întîmple
vreo nenorocire, Doamne fereşte!
Alexandru Hâncu

Dottore, manipulatorule, suspendatorule!

28 iunie 2012
Agregatul restauraţiei şi stîrpirea alternativei
Premierul repetă, obsesiv, cîteva teme. Voinţa poporului
exprimată în stradă, în ianuarie 2012, şi voinţa
poporului exprimată la alegerile din 10 iunie. Împotriva
dictaturii preşedintelui. Voinţă pe care guvernarea lui o
reprezintă. Dar guvernarea îi este sabotată, pas cu pas,
de preşedintele dictator. Care e urmaşul preşedintelui
dictator dărîmat în decembrie 1989. În mod logic,
soluţia e suspendarea preşedintelui de către parlament,
în vederea demiterii prin referendum. Doar aşa,
guvernarea premierului poate înfăptui voinţa exprimată
de popor.
Of. Prin definiţie, un dictator n-are cum să fie suspendat de parlament. E suspendat în furci, în
ştreang, e mitraliat, sinucis, înfipt într-un lemn, arestat după o lovitură de palat şi executat,
sau, în unele cazuri jenante, lăsat să-şi toace miliardele la Paris sau în alte locaţii similare.
Dictatorul nostru din 1989, tocmai fiindcă era dictator, nu îşi asculta la televizor premierul, din
partidul advers, propunîndu-i, la o televiziune particulară, amabilă, suspendarea în parlament.
În vederea demiterii prin referendum. Ba, încă, pentru a doua oară.
Cîte roţi dinţate sărite din angrenajele raţiunii, cîte sinapse adormite să ai, ca să faci
comparaţia? Nicolae Ceauşescu, suspendat de Marea Adunare Naţională. Plecînd, de
bunăvoie, din CC, ca să-şi pregătească, împreună cu o mînă de consilieri, campania pentru
referendum. Cîstigînd, democratic, referendumul. Revenind în CC. Cîstigînd, încă o dată,
democratic, alegerile prezidenţiale. Pentru a fi ameninţat, apoi, cu încă o suspendare din
funcţie. Zău? Cine, mă? Tovarăşul Ceauşescu? Nu, pe bune.
Trecem peste insulta, grotescă, adusă morţilor din decembrie 1989. S-o fi grăbit şi premierul.
Cu un scurt răgaz de gîndire, ridicolul absolut al comparaţiei ar fi fost evident. Dar premierul
nu-şi poate permite luxul unui asemenea răgaz. E obligat să se grăbească. Agregatul USL a
fost lansat, le scoate pe bandă rulantă şi nu poate fi oprit. Iar alegerile sînt de-abia în
noiembrie. Premierul repetă, mereu, că nu vrea să trăiască sub dictatura preşedintelui. Dar
dacă, pînă în noiembrie, poporul, văzînd ce produce agregatul, ajunge la concluzia că nu vrea
să trăiască sub el? Căci agregatul produce masiv.
Scandal după scandal, abuz după abuz, epurare după epurare, plagiat după plagiat. Justificări
penibile după justificări penibile, inclusiv la Bruxelles. “Ce să fac? Dacă Băsescu n-a venit, vă
reprezint eu. Credeam că vine”. Aşa, da. Regulile sînt călcate în picioare. Constituţia nu mai
contează. Tot ce contează e manipularea opiniei publice, praful în ochi, ascunderea
adevărului, în disperarea de-a pune mîna pe toate butoanele puterii. Pentru ca toate regulile,
fără excepţie, să fie rescrise iute, iute, pînă la alegeri. Astfel încît puterea să nu mai poată fi
pierdută, aşa cum au pierdut-o Iliescu în 1996 şi Năstase în 2004. Să nu mai existe
alternativă. Să nu se mai pună problema alternativei. Să fie stîrpită.
În dictatură, voinţa poporului în materie de guvernare se exprimă după gratii, în exil, sau cu
topoarele. Din mormînt, exprimarea se întrerupe. În democraţie, voinţa poporului în materie
de guvernare se exprimă la alegerile generale. În ianuarie 2012 nu au fost alegeri generale, ci
proteste de stradă, cu cîteva mii de participanţi. Pe 10 iunie nu au fost alegeri generale, ci
locale, pentru primari şi consilieri. Guvernarea USL nu reprezintă voinţa poporului, ci voinţa
traseiştilor din Parlament. Atît. Doar ei au ales, pînă acum, guvernul Ponta. Acum, sondajele
sînt favorabile, opoziţia nu există. Acum e momentul să dispară şi preşedintele.
Pînă în noiembrie, multe se pot întîmpla. Poate criza loveşte iar, şi premierul trebuie să tăie şi
el salariile şi pensiile. Poate apare alt partid. După Năstase şi Vîntu, poate intră şi alţii în
puşcărie, condamnaţi legal şi definitiv, cu repercusiuni în sondaje. Cine ştie ce scandaluri mai
izbucnesc, gen, zilnic, ce plagiaturi se mai dovedesc? Spre deosebire de premier, preşedintele
n-a fost ales de traseiştii parlamentului, ci de popor. Cu o majoritate de voturi, aşa cum e în
democraţie. Majoritatea de la urne contează în democraţie, nu cea din sondaje. Iar
majoritatea din sondaje nu e bătută în cuie.
Poporul e manipulabil, desigur. Dar poporul e şi capricios. Are tot felul de curiozităţi. Şi de
sentimente. De pildă, poporului nu-i plac hoţia şi minciunile dovedite. Nu e nici fanul norului
de lăcuste care rade tot în cale. Legi, Constituţie, bun simţ, orice. Aşa, cu iz de restauraţie a
dictaturii. Pariul premierului e că poporul înghite orice găluşcă, din ură sinceră faţă de Udrea –
şi de Băse, care a tăiat pensiile şi salariile. Dar în loc de pariu, nu-i mai bună certitudinea?
Acum, nu în noiembrie, la parlamentare, sau peste doi ani, la prezidenţiale. Poporul, curios
cum îl ştim, s-ar putea întreba, totuşi, ce-i cu toată graba. Şi ce-i cu toate scandalurile,
epurările, abuzurile, plagiaturile? O fi doar mînă nemernicului de Băsescu, sau asta produce
agregatul USL? Asta-i schimbarea, asta-i izbăvirea? Hai să vedem.
Alexandru Hâncu

Come to the Bright Side!

1 iulie 2012

Partea Stupidă a Forţei (bre, chiar nu vă e ruşine?)

Cîteva gînduri pentru opoziţie. În politică, The Bright Side

nu are ca parte opusă The Dark Side, ci The Stupid Side.
Politic, la întuneric se ajunge prin stupiditate. Cu partea
stupidă a Forţei, nu cu opusul ei. Odată lămurit acest
aspect, altfel esenţial, să trecem la miezul problemei.

Stimaţi cret… Stimaţi politicieni din opoziţie, credeţi că

alternativa la o guvernare dinspre partea nesimţită, deci
stupidă, aprig călcătoare în străchini, trebuie să vină
dinspre aceeaşi parte? Cînd poporul vrea schimbare, căci i
se face silă, iar schimbarea ajunge să-i facă, la rîndu-i, silă, cu ce soluţie vine opoziţia? Votaţi
sila mai mică? Bravo.

Băi idi… Măi, ideea nu e să veniţi la congres cu Merţanele, Bemveurile şi celelalte limuzine de
ultimul muget ca să alegeţi în fruntea partidului un domn cu care a şters pe jos Oprescu. În
situaţia în care se află ţara, defilarea cu limuzine nu face bine la nervii publicului. În situaţia în
care vă aflaţi, alegerea unui perdant nu face bine la şansele electorale. Niciuna dintre
variante nu scade sila. Tulburător, din perspectiva electoratului care s-a săturat de sila cu
care v-a votat mereu, în lipsă de altceva.

Mă, băg… Mă, dacă băgaţi de seamă, electoratul respectiv nu e insignifiant. Dimpotrivă, se
poate spune că e majoritar. Nu vă amăgiţi cu ideea că e majoritar stupid – de regulă, stupide
sînt doar opţiunile care i se oferă. Sigur, de o vicleană stupiditate, dar tot stupide. Evident,
domnul cu care a şters pe jos Oprescu poate avea multiple calităţi, de mare organizator. De
pildă, cînd s-a ieşit în stradă în ianuarie, şi-a organizat perfect absenţa din scenă, tupilîndu-se
în aşteptare. Visînd, cine ştie, la o lume mai bună, poate într-o alianţă cu PSD, cum a făcut şi
preşedintele, pentru binele ţării, nu? Nu ştim, că n-a spus, doar s-a tupilat.

Acum, deztupilat, promite o politică de centru-dreapta. Raportîndu-ne la clasicii dreptei,

Ludwig von Mises observă, pertinent, că politica de centru e socialism în rate. Treptat, mai cu
ţîrîita, mai cu cazanul, dar socialism. Cum socialismul e, na, de stînga, politica de centru-
dreapta înseamnă stînga-dreapta, cu stînga pe cîrmă. Mişcarea de stînga-dreapta e foarte
sugestivă, anatomic şi fiziologic vorbind. Tradusă politic, exact această mişcare, prin produsul
ei, cu care împroaşcă ţara de peste douăzeci de ani, ne-a adus în halul în care sîntem. Nu
onania politică e alternativa pe care o aşteaptă electoratul sătul de silă.

Mă, lab… Hmm. Măi, labirintul politicii e complicat. Un fir călăuzitor te scoate la liman. Dar nu
firul roşu e cel călăuzitor. Să înlocuieşti stînga cu dreapta care e tot stînga pare o mare
viclenie populistă, şi chiar este, produce limuzine, ţoale de designer şi conturi doldora pentru
politicieni. Dar, în timp, se demonstrează a fi o stupiditate pentru ţară. Acum e acel timp.
Dacă sînteţi capabili să faceţi demonstraţia. Dreapta nu înseamnă nazism şi fascism, e o
gogomănie pe care ar trebui să ştiţi s-o spulberaţi. Nu e nici politica bogătaşilor – dacă ar fi,
dreapta n-ar cîştiga niciodată alegerile, că bogataşii sînt puţini, voturile lor nu ajung. E politica
săracilor care chiar scapă de sărăcie muncind cinstit, nu cu pomeni. Apăraţi de lege, nu
batjocoriţi de ea. Liberi să-şi croiască soarta, nu slugărind statul. Prostii, nu?

Mă, fu… Hmm-hmm. Măi, în fuga limuzinelor voastre de centru-dreapta, aruncaţi un ochi şi pe
bibliografie, la nişte papagali de dreapta. Taica Reagan: “Statul nu e soluţia, statul e
problema”. Maica Thatcher: “Problema socialismului e că rămîne, mereu, fără banii altora”. Şi
tot ea: “Să merg mai la centru? Nu, să vină centrul la mine”. Şi a venit buluc, cu tot cu
alegători de stînga. Era pe cînd americanii făceau coadă la benzină cu zilele şi Marea Britanie
era datoare vîndută la FMI. De nu mai avea cine să strîngă gunoiul de pe străzi. Marea
frumuseţe a politicii reale de dreapta e că da rezultate foarte repede, spectaculos de repede.
Come to the Bright Side, băieţi şi fete. Cît se mai poate. Nu vă e silă şi nici ruşine s-o tot
frecaţi cu stînga-dreapta, în văzul lumii?

Alexandru Hâncu
Poate n-aţi înţeles: Demisia!!!
2 iulie 2012

Adică, demisia, dacă n-aţi înţeles

În cazul în care, din varii motive, legate de agenda prea încărcată, de problemele urgente ale
ţării, care vă apasă, n-aţi observat ce gest se impune, e simplu: demisia. Nu mai e, demult, o
problemă academică – plagiatul, adică furtul intelectual, e evident şi pentru preşcolari. În
epoca modernă, şi ei intră pe net. V-aţi făcut, deja, de rîs, pe plan naţional. Ne-aţi făcut, deja,
de rîs, pe plan internaţional. N-au rîs exterior, oamenii ăia, ci interior, de-aia nu v-aţi prins.

Nu vă mai cramponaţi. Cu cît întîrziaţi mai mult, cu atît e

mai de rîs, şi ruşinica nu dispare, ci sporeşte. Cu efecte
profund negative, atît asupra partidului pe care îl conduceţi
şi-a alianţei pe care o co-prezidaţi, cît şi asupra
dumneavoastră, personal. La modul: ce partid şi ce alianţă
sînt astea, care nu găsesc altul, în locul unui plagiator?
Problemele ţării sînt mari, presante şi complicate, desigur.
Dar numai un plagiator le poate rezolva? De un plagiator
atîrnă soarta naţiunii?

Înseamnă că rezervorul de cadre al partidului e gol? Rezervorul de neplagiatori, normal. Cum

să creadă poporul în alternativa la dictatura prezidenţială, pe care o propuneţi, dacă nu aveţi
alternativă la plagiat? Pe bune, acuma. Sigur, demisia e dificilă, chiar dureroasă. Dar e şi o
mare oportunitate. În acest moment, politic, sînteţi gata, indiferent cît mai lungiţi pelteaua.
Demisia, în schimb, v-ar deschide, larg, viitorul în faţă. În alt domeniu.

Lăsaţi politica, începeţi altă carieră. Reveniţi la uneltele profesiei, lăsaţi uneltirile. Puteţi
conduce o firmă de avocatură, că ei nu se uită la plagiat, nu? Puteţi încerca să conduceţi un
club sportiv, o redacţie de ştiri inventate, un butic de creaţie agricolă, sau, de ce nu, un
vapor, că nu se cere doctorat. Şi în mediul academic sînt, încă, oportunităţi. Nu, o catedră nu
puteţi conduce, decît dacă-i puneţi roţi şi volan, să vă daţi la vale, pe serpentine. Dar un
seminar despre urmările nocive ale plagiatului, puteţi susţine cu succes. Şi, evident, aţi putea
fi rector la un combinat particular de diplome universitare, că acolo e pe bani, nu pe ştiinţă.
Atenţie, însă: cu cît amînaţi mai mult demisia, cu atît variantele se împuţinează!
Cu reputaţia refăcută, cu blazonul lustruit iarăşi, după o nouă şi stelară carieră în afara
politicii, vă veţi putea pune, desigur, problema revenirii. Sînteţi, încă, foarte tînăr. Prietenii
adevăraţi, cu siguranţă că vă vor aştepta, unii chiar în libertate. Împreună, veţi putea pune,
din nou, umărul la rezolvarea marilor probleme ale ţării, la dărîmarea dictaturii. Triumful e
garantat, peste zece, douăzeci de ani! Curaj, deci. Demisia, acum! Pentru libertate, pentru
glorie! Demisia. Acum.

Alexandru Hâncu

Dacă nu vă pasă, stați acasă!

4 iulie 2012

Nu sînt, n-am fost şi nu voi fi membru PDL, n-am lucrat, nu lucrez

şi nu voi lucra pentru PDL, Traian Băsescu sau alţi politicieni.
Vreau să lucreze ei pentru mine. Sînt cetăţean al României.
Acestea fiind zise:

Sînt momente în care statul pe bară este garanţia

dezastrului. Acum este unul dintre acele momente. În
care chiar trebuie să hotărîţi ce vreţi. Da? OK. Atunci, fie
cu Ponta, fie cu Băsescu. Hotărîţi-vă.

Dacă alegeţi Băsescu, vă invit să scrieţi pe o foaie, mare, singurele idei de bun-simţ în aceste
zile, după părerea mea: “Demisia lui Ponta, Demisia guvernului USL, Guvern de tehnocraţi
pînă la alegerile generale.”

Dacă nu-l vreţi pe Ponta, dar ziceţi că vă e mult prea silă ca să-l mai vreţi pe Băsescu, gîndiţi-
vă. Cine să se mai lupte cu Ponta? Cine mai poate să se lupte cu Ponta? Cine îl mai poate opri
pe Ponta? Societatea civilă? Independenţii? Majoritatea tăcută? Am văzut cu cît succes. Iată!
Dacă vă e mult prea silă de PDL, gîndiţi-vă. Mai e vreun partid capabil să-l susţină pe Băsescu
împotriva lui Ponta şi să se lupte cu USL?

Vă invit să luaţi foaia de mai sus şi să veniţi azi, miercuri, cu soţiile, soţii, prietenele,

prietenii, copiii, rudele, vecinii, de la ora 19.00, la plimbare în Piaţa Victoriei şi joi, de

la ora 18.00, în Piaţa Revoluţiei, la mitingul PDL. Să scandăm “Demisia, demisia” şi alte
cimilituri de succes. Dacă strada rămîne goală, asta e! Ponta a cîştigat. Şi anume, definitiv.
Portavioanele americane nu vor veni să-l dărîme, iar UE n-are nici măcar portavioanele ei.
“Noi nu sîntem partide!” ”Jos politica!” ”Fără politicieni!” ”USL=PDL!” ”Mai bine neutri, să vedem ce se mai
întîmplă. Poate reuşim să împăcăm şi capra şi varza.” Serios? În alt context, poate mergea. În acest
context, cu capra şi cu varza am ajuns unde sîntem: varză, şi puşi capră. Cu analize de genul:
”oricine e mai bun ca Băsescu şi PDL”. Sau de genul: ”lasă, să meargă Ponta din greşeală în
greşeală pînă pierde alegerile la toamnă”.
Din greşeală în greşeală, Ponta a pus mînă pe ţară. În nici două luni. E a lui. Lovitura

de stat s-a dat. “La toamnă” nu mai există.

Aşadar, Ponta sau Băsescu? Dacă alegeţi Ponta, evident, mergeţi să-l felicitaţi. Şi cereţi-i o
slujbă, o subvenţie, o bursă, o alocaţie, o pensie, ceva. Acum e momentul. Mai tîrziu, sigur n-o
să mai fie.

Dacă alegeţi Băsescu, veniţi miercuri, ora 19.00, la plimbare în Piaţa Victoriei. Şi joi, ora
18.00, în Piaţa Revoluţiei, la mitingul PDL, să scandăm aceleaşi lucruri.

Dacă nu credeţi că e necesar, iată ce îmi spunea un prieten mult mai tînăr, pasionat de
istorie: “E ca-n 1946!” Rămîneţi pe bară, staţi acasă şi va fi mai rău ca-n ‘46. Cu complicitatea
voastră, de data aceasta.

Alexandru Hâncu

Prețul libertății: două ore de plimbare, în

fiecare seară
7 iulie 2012

Pînă oprim mafia

Două ore de plimbare. În fiecare seară. Pînă guvernul Ponta

pleacă. Atît costă, în acest moment, libertatea. Nu trebuie
să luptaţi în tranşee, la Mărăşeşti şi Oituz, cu baioneta şi
cazmaua, că gloanţe nu mai aveau. Nici nu trebuie să
intraţi în junglă cu mitraliera, ca Rambo, să stîrpiţi vreo două-trei mii de inamici. Nici nu
trebuie să înfruntaţi, cu mîinile goale, asasinii lui Ceauşescu. Tot ce trebuie să faceţi e să
veniţi la plimbare, în fiecare seară, două ore. Acesta e preţul libertăţii noastre. Nu va mai fi
pentru multă vreme. Oferta e strict limitată: e valabilă doar acum.

Sigur, dacă aş fi un om rău, aş putea să vă întreb: dacă tot ziceţi că vreţi libertate, chiar
nu vă e ruşine obrazului să nu veniţi, seară de seară, două ore, la plimbare, în Piaţa Victoriei,
în Piaţa Constituţiei, în Piaţa Revoluţiei, la Bucureşti şi oriunde în ţară, să cereţi demisia
guvernului Mafiei? Căci Mafia a pus mîna pe România, prin cabinetul USL condus de Victor
Ponta. Nici atîta lucru nu puteţi, ca să ne apărăm libertatea? Două ore de plimbare, în fiecare
seară, pînă scăpam de guvernarea Mafiei?
Vă invit să ieşiţi cu familiile, prietenii, colegii, vecinii, la plimbare, două ore, în fiecare

seară, pînă scăpam de ei. Căci acesta e marele şi extraordinarul adevăr, în acest moment:
tot ce trebuie să facem e să le arătăm că existăm. Victor Ponta are un singur argument (fals):
sprijinul poporului. Pretinde că noi lipsim din ţară. Susţine că poporul e de partea lui, şi că
poporul vrea dictatura USL. Adică, a Mafiei. Ei, atunci, să-i arătăm că existăm. Sîntem aici. E
tot ce trebuie să facem.
Nu în junglă, ca Rambo, nu ca străbunicii noştri la Mărăşeşti şi Oituz, nu ca eroii de la

Universitate, Dalles, Romană, din decembrie 1989. Ci, seară de seară, două ore, la
plimbare în Piaţa Victorie, în Piaţa Constituţiei, la Bucureşti şi oriunde în România, ca să le
demonstrăm că nu e ţara Mafiei. Că nu sîntem slugile Mafiei. Că sîntem oameni liberi, nu
sclavi.
De la democraţie la dictatură se trece foarte uşor: e de ajuns o generaţie care uită că
libertatea nu e ireversibilă şi nu e gratis, ci costă. De la dictatură la democraţie se trece în
cîteva generaţii. Şi costă scump. Ucigător şi monstruos de scump. Alte generaţii au plătit
preţul ucigător şi monstruos, ca măcar noi să scăpam de sclavie. În acest moment, libertatea
noastră costă două ore de plimbare, în fiecare seară, pînă dăm jos oamenii Mafiei.
Sigur, mulţi au treabă, sînt foarte ocupaţi. Pot veni doar seara. Între opt şi zece, de
pildă. Printre scandările excepţionale din Piaţa Victoriei s-au auzit, mereu: “Ziua noi lucrăm/
Noaptea protestăm!” şi “Ziua învăţăm/ Noaptea protestăm!” Aceasta este România din Piaţă.
Aceasta este România Liberă. E ţara muncii, nu a hoţiei, ţara învăţăturii, nu a plagiatului. Nu
vreţi să veniţi şi voi, să fim cu toţii acolo, împreună, ca să scăpam de guvernarea Mafiei?
Ţara nu este o idee abstractă, e ceva foarte concret: familia, prietenii, colegii, vecinii.
Veniţi cu ei, cu România care nu vrea Mafia, ca să ne apărăm libertatea. Două ore, la
plimbare. În Piaţa Victoriei, în Piaţa Constituţiei, în Piaţa Revoluţiei, la Bucureşti şi oriunde
doriţi. Poza atașată acestui articol a fost făcută în Cluj. Avem nevoie și de voi, oamenii din alte
orașe, vrem să vă simțim alături. Ieșiți în Cluj, în Sibiu, în Arad, în Timișoara, în Craiova, în
Ploiești, în Pitești, în Constanța, în Brașov, în Iași, în Galați, demonstrați că oamenii decenți și
muncitori care duc țara asta în spate s-au săturat să tacă în timp ce ei îi calcă tot mai apăsat
pe grumaz. Ieșiți tot mai mulţi, seară de seară. Şi-o să-i oprim! Acum! Mai tîrziu, va fi prea
tîrziu. Noi, cei din București, vă aşteptăm în Piaţa Victoriei. A victoriei noastre, nu a Mafiei!
Alexandru Hâncu

Test de neidioțenie: cum iei puterea de la o

dictatură
9 iulie 2012

Pentru toţi neidioţii, fără discriminare

Dragi compatrioţi. Există o opinie larg răspîndită: Băsescu a fost

dictator. Evident, în această calitate, a condus o dictatură. O a doua
opinie larg răspîndită, de tipul “toţi politicienii sînt la fel, aceeaşi
mizerie”, sună astfel: o dictatură a fost înlocuită cu altă dictatură. Ei,
şi? Mare brînză. Jos toţi! Oricine împărtăşeşte aceste idei, este rugat să
parcurgă, cu încrederee, următorul test de neidioţenie.

Test cu întrebări de oameni

1. Cum iei puterea de la o dictatură – ţi-o da ea, te lasă să i-o iei?

2. Vii în parlamentul dictaturii şi îi iei puterea?

3. Te primeşte dictatura în parlamentul dictaturii ca să-i iei puterea?

4. Te lasă dictatura să schimbi preşedinţii celor două camere ale parlamentului dictaturii, ca
să convoci, cu preşedinţii puşi de tine, că altfel n-ai cum, sesiunea extraordinară la care e
suspendat preşedintele dictaturii?

5. Te lasă dictatura să înlocuieşti preşedintele dictaturii cu preşedintele senatului, pus de tine

în parlamentul dictaturii?
6. Pînă acolo, te lasă dictatura să-ţi pui premierul tău?

7. Îl lasă dictatura pe premierul tău să-i zică preşedintelui dictaturii: “Dictatorule, stai acasă,
mă duc eu la Bruxelles? Şi, apropo, fă-ţi valiza, că te dau afară?”

8. Îl lasă să le zică? Darămite să le mai și facă…

9. Şi Crin apucă să-și deschidă petalele, darămite gura?

10. Într-o dictatură, repet?

Am ferma convingere că n-aveţi cum, dar efectiv, n-aveţi cum să nu ştiţi răspunsul corect,
acelaşi, la toate întrebările de mai sus. Exclus. Deci, puteţi încerca, măcar acum, în ceasul al
doisprezecelea (doisprezece vine după unsprezece) să redeveniţi inteligenţi? [...]

Alexandru Hâncu

Pentru doamna Merkel, de la Victor: ciocul mic,

ja?
10 iulie 2012

Dar, mai ales, felicitări Crin!

Să trăiţi dom’ Preşedinte! Interimar, dar orişicît. Aţi fost

aseară să luaţi în primire obiectivul? Sau mergeţi azi la
prima oră? Atunci, să vă dea SPP-iştii ceva, o şepcuţă, o
umbreluţa, că pe la trei după-amiaza bate soarele rău pe
aleilea de la Cotroceni. Strică tenul. Auziţi, da’ sincer: v-a
lăsat Băselu măscări pe perete? V-a lipit clapele de la
computer cu prenadez? Ăia ai lu’ Clinton, cînd au plecat, au
folosit Superglue. Că ei erau de-ai dumneavoastră, liberali
de stînga. Nu v-a băgat nici măcar o perniţă din alea,
speciale, în fotoliul prezidenţial? Alea, le ştiţi… Te-aşezi şi tu, ca omul, la modul: “Hai, bre, să
conduc şi ţara asta, un pic!” Şi pîîîrţzzzzz, perniţa! Nu?

Oricum, despre altceva e vorba. Şi anume: Felicitări! Ta-daaa!!! Cum nu mizam pe nici o
surpriză, Curtea Constituţională nu a înşelat aşteptările. N-avea cum. Doar nu mai sîntem în
dictatură. E Curtea Constituţională a României. Lui Ponta. Cît şi, desigur, a lui Crin. Aceeaşi
Curte care stabilea, printr-o decizie consultativă, gen, că nu existau motive pentru
suspendarea lui Băsescu în motivaţia prezentată de USL (dacă-i putem spune aşa, fără să
jignim ideea de motivaţie) – da, da, exact, decizia aia, pe care n-aţi vrut, cu nici un chip, s-o
audă Poporul citită în parlament la suspendare – ei bine, aceeaşi Curte a stabilit apoi, la
modul definitiv si obligatoriu, normal, că suspendarea a fost în regulă, cu tot ce trebuie.
Băgaţi mare cu referendumul, iar domnu’ Crin, poftiţi la Cotroceni! De la naşu’ mare doi poli
(de putere, Antena 3 şi Grivco), iar pentru lăutari, Polul Sud! Să fie primit!

Nu, nu! Uşa aia dă în curte, nu în dormitor. Pe dincolo, da. Aşa. Păi, şi ce să fi făcut Curtea,
săraca? Parcă poţi să-i împaci pe toţi? Încerci, na. Dai una consultativă pentru marinar, că nu
stă bine în sondaje, şi una definitiva şi obligatorie pentru Fraţii Uselezi. Kafka, bruder! Ar
putea zice vreo doamnă nelămurită din străinătate. Noi, nu. Aşa e Legea noastră Supremă.
Aşa e şi Curtea care o veghează. Dormiţi fără lampă de veghe? Vedeţi că e comutatorul lîngă
pat. V-aţi curentat? De, n-au apucat băieţii să termine redecorarea, nu ştiau că veniţi aşa
devreme. Sau tîrziu. Dictatorul? În patul ăsta el nu dormea deloc. În sensul că e altul, nou,
pentru dumneavoastră, cu măsuţă de tabinet rabatabilă.

Aşa stînd lucrurile, gata cu circul! Doamna Merkel, v-a explicat Victor situaţia. Aţi fost
dezinformată. Daţi-i afară pe trădătorii aia de la externe, justiţie, serviciile secrete, plus toţi
consilierii dumneavoastră personali, că i-a cumpărat Băsescu pe toţi. Altfel, va zicea vreunul
ca bateţi cîmpii cu problemele statului de drept din România. Ruşinică mare. Se poate?
Ditamai funcţionarii germani, agenţii unei foste dictaturi? Că doar nu v-o fi sucit minţile direct
Băse. Înaltă trădare, să-i împuşcaţi. Dovezi? Dacă nu prindeţi Antena 3, nu disperaţi! Dovezile
despre dezinformarea la care v-au supus agenţii lui Băsescu din aparatul de stat al Republicii
Federale Germania vi le transmite Victor prin domnul Barroso. Care o să vină deghizat în
pompier, noaptea, că agenţii marinarului sînt peste tot. Deocamdată, ca să nu mai aveţi dubii
cu statul nostru de drept, Victor vă trimite la Monitorul Lui Oficial. Aveţi acolo deciziile Curţii
Constituţionale a României. Lui Ponta. Cît şi, desigur, a lui Crin. Curtea s-a pronunţat. Deci,
ciocul mic, da? Nu mai criticaţi aiurea. Kaputt! Ja? Încă o pernă, domnul Crin? Schlafen sie
Deutsch?

Alexandru Hâncu

Conştiinţa artiştilor? Unde e?

11 iulie 2012

Vă e teamă, nu vă pasă, nu vă e ruşine?

Vorbeam zilele acestea în Piaţa Victoriei dacă e inutil ce

facem noi, cei care venim acolo, seară de seară. Nu e! Şi în
’90 a fost greu. Şi atunci au rîs de noi, la început. La primul
protest la care am fost, în ianuarie ‘90, cînd am ieşit pe
stradă să strigăm “Jos comunismul”, “Jos Iliescu”, “Nu mai
staţi în casă/ Morţii nu ne lasă”, am luat-o pe bulevard, de la
Piaţa Victoriei, de la Romană, spre Universitate. Şi am fost
huiduiţi de la geamuri, scuipaţi, s-a aruncat cu pungi cu apă,
cu borcane. Eram tineri absolvenţi, alături de mulţi, foarte
mulţi studenţi. Cel mai tare ne durea că rîdeau de noi, ne
luau la mişto, ne batjocoreau. Nu străinii. Prietenii, familia.

Apoi a început Piaţa Universităţii. Singura. Cea adevărată. Şi am ajuns mii, zeci de mii, suta de
mii. Nu mai eram singuri. Iar cheia, credeţi-mă, au fost doi artişti. Paţurcă şi Sterian. Cristian
Paţurcă era foarte cunoscut în underground şi printre revoluţionari. Valeriu Sterian era o
supervedetă. Fără ei, n-ar fi fost nimic. Fără doi mari artişti cu conştiinţă. Ei au închegat totul,
prin cîntecele lor. Nu, nu l-am dat jos pe Iliescu. A cîştigat primele alegeri, din ’90, cu 87%. 20
Mai, Duminica Orbului. Dar dacă nu eram în stradă, mii, zeci de mii, suta de mii, mafia
comunistă ar fi făcut de-atunci exact ce face USL acum. Dar am fost. Şi mafioţii au făcut pe ei,
în loc să facă dictatura la loc. Am avut, totuşi, democraţie.

Pe atunci, noi eram trei băieţi care absolviseră Medicina. Ducu Hâncu, Andrei Iliescu, Bogdan
Duţu. Ne-am zis Grupul D.A.B., iniţialele prenumelor. Din anii ’80, dădeam spectacole la clubul
IMF, la Farmacie, în spatele Sălii Dalles, deep underground. Aveam, însă, şi 500 de oameni la
spectacole. Am fost ameninţaţi cu exmatricularea, cu arestarea, cu toate alea. După
Revoluţie, n-am putut să stăm deoparte.

Ne-am apucat iar, tot underground. Ne chemau studenţii, fiindcă nimeni nu făcea umor politic
atît de bun şi-atît de dur. Foarte elegant, dar dur. Mesaj clar: Jos Iliescu, Jos comunismul. Cu
multă muzică. Paţurcă a venit la noi. Să dăm spectacole împreună. Noi cu D.A.B, el cu trupa.
Apoi, într-o duminică, “Paţu” şi Vali ne-au chemat la Preoteasa, la o cafea cu nişte oameni. Ei,
mari artişti, noi, nişte bieţi băieţi talentaţi. Sterian a vorbit foarte calm, foarte lucid.
Spectacole împreună. Rezistenţă pe scenă. Piaţa Universităţii n-a murit. Să le-o aducem şi
celor care n-au fost acolo, care n-au înţeles. Şi am început. Cu Mihai Cîrciog de la Express, cu
Alianţa Civică, în facultăţi, pe unde se putea. Şi s-a putut. Sala Palatului, de patru ori, Teatrul
Naţional, Sala Radio.

Aşa, la un an de la alegerile din 20 mai, au fost peste 100.000 de oameni în Piaţa Revoluţiei,
la spectacol. La un an de la mineriadă, două zile la rînd, Sala Palatului a fost ticsită, arhiplină.
Şi tot aşa, cam săptămîna de săptamîna. Paţurcă, Sterian, şi noi, D.A.B, lîngă atîţia mari
artişti. Care n-ar fi venit, dacă nu erau Cristi şi Vali. Mi-au dat lacrimile, văzînd că împărţim
scenele cu Victor Rebengiuc, Adrian Pintea, Ştefan Bănică senior, Mircea Vintilă, Florian Pittiş,
Alexandru Andrieş, Călin Nemeş, Mircea Baniciu, Compact şi atîţia alţii. Apoi, Paţurcă şi
textierul lui, Dr. Barbi, au scos Colinde din Sufletul Golanilor, cu MED-Quartet, grupul vocal din
care făceau parte prietenii mei Bogan şi Andrei. Probabil aveţi discul în casă, pe undeva.

La alegerile din 1992, Ion Iliescu n-a mai cîştigat cu 87%. Prietenii şi familiile n-au mai votat
cu el. În 1996, a pierdut alegerile. N-a îndrăznit să dea o lovitură de stat. Democraţia, strîmbă,
şchioapă, natîngă, cum era ea, exista şi în România. E ferma mea convingere că fără Piaţa
Universităţii plină în 1990, fără 100.000 de mii de oameni în Piaţa Revoluţiei în 1991, n-am fi
avut-o. Iar dacă n-ar fi fost “Imnul Golanilor” şi “Doamne, vino, Doamne” şi celelalte cîntece
ale lor, n-ar fi fost aşa. Cristian Paţurcă şi Valeriu Sterian au fost liantul, prin talentul şi prin
vizibilitatea lor încăpăţînată, fără compromisuri, fără ezitări. Ei au ales să nu stea pe bară. Ei
au ales să nu se teamă. Ei au ales să le pese şi să lupte, cu armele lor. Şi au ajutat mii, zeci
de mii, sute de mii de oameni să se dezmeticească. Pînă au ajuns milioane şi milioane.

“Imnul Golanilor” şi “Doamne, vino Doamne” se aud şi în Piaţa Victoriei. Dar Cristi şi Vali nu
mai sînt printre noi. Dacă ar mai fi, Piaţa ar fi plină. Iar mafia ar face iarăşi în pantaloni. Marii
noştri artişti, însă, stau pe bară. Conştiinţa nu îi îndeamnă să vină printre noi. Să îi ajute şi pe
alţii să se dezmeticească. Îşi văd de treburi, de concedii, de spectacole, de proiecte. Sigur, azi
avem internet, facebook, bloguri. Dar marea diferenţă dintre Piaţa Universităţii de atunci şi
Piaţa Victoriei de azi e că nu-i mai avem pe Cristi şi pe Vali. Nu mai avem marii artişti cu
conştiinţă. Colegii lor, marii artişti de azi, au altele mai bune de făcut. Chiar aşa? Chiar
nimeni? Chiar vă e teamă? Chiar nu vă păsa? Chiar nu vă e ruşine? Cristi şi Vali. Doamne, mi-
e atît de dor de ei.

Alexandru “Ducu” Hâncu

Obiectivul: Voiculescu premier!

11 iulie 2012

Gîndiţi-vă un pic!

În toată demenţa asta, să nu uităm esenţialul. Maestrul

Cristoiu are dreptate: “Copii (cum zice el), puci, puci,
evident, dar pentru ce? Mai exact, pentru cine?” Puciştii
au călcat în picioare legile, Curtea Constituţională, tot, în
trei-patru zile că să-l dea jos pe Băse. Corect. Dar nu Băse
conta. Ci funcţia lui. Preşedinte putea să fie oricine, Hagi,
Patriarhul Daniel, că tot îl dădeau USLamiștii jos. Ca să-l
instaleze pe Crin preşedinte. Supercorect. Numai că
Maestrul n-a dus raţionamentul pînă la capăt.

Pe mîna cui este trasă marioneta Chucky? Eeee? Băsescu demis prin referendum şi Crin
Antonescu rămas preşedinte înseamnă … atenție… wait for it… Dan Voiculescu prim-ministru!
Hă, hă, hă! Bunăăăă! După ce-aţi rîs, şedeţi să judecaţi oleacă. Veţi zice că admirabilul Crin e
doar interimar. Uitaţi. E preşedinte. Aşa arată un interimar? Convoacă pe toată lumea la el, de
la premier la şefii serviciilor secrete şi la guvernatorul Băncii Naţionale, din prima zi la
butoane? El e preşedintele, tată. Gata. Jupînul suprem. Dictatorul, cum îl acuza el pe Base,
cînd era în aceeași funcție, nu?

Veţi zice, de asemeni, că prezidentul Crin nu poate dori ejectarea lui Ponta, doar sînt Fraţii
Uselezi, aceeaşi voinţă, două anatomii îngemănate. Aduceţi-vă aminte: Ponta voia
suspendarea lui Băsescu, la începutul mandatului? Nea Ion Iliescu voia suspendarea lui
Băsescu? Păi, nu, în ambele cazuri. Au declarat-o public. Şi să nu-mi ziceţi că ei nu vorbesc
pentru PSD. De ce nu voiau? Ca să nu ajungă Chucky şeful statului.

O să ziceţi, în continuare, că şi dacă ar dori, Crin n-ar avea cum să-l zboare pe Victor. Că
parlamentul, că legea, Constituţia, Curtea, alea, alea. Daţi-o naibii, nici chiar aşa, există
limite! Nu, nu există. Asta a demonstrat puciul USL: nu există limite. La fiecare abuz şi
ilegalitate de-a puciştilor – şi a fost o avalanşă!- aţi zis că nu se poate. La fiecare. Şi uite că s-
a putut! Şmecherii lor de avocaţi, care le-au făcut planul, au găsit mereu cum să îşi bată joc
de legi, dînd aparenţa legalităţii. Cu siguranţă ştiu deja şi cum să-l pună pe Felix în locul lui
Victoraş. Adică, în locul plagiatorului compromis pe plan mondial, care şi-a ridicat UE şi SUA în
cap, care a luat-o la mişto, ca în liceu, pe doamna Merkel, etc, etc.

Evident, asta ar înseamna că avocaţii PSD nu ştiu tot planul. Că nu le-a fost arătat de colegii
lor. Avocaţii lui Crin. Adică, ai lui Felix. Trădare! Exact. Dacă n-au limite faţă de tot ce e în jur,
de ce-ar avea limite între ei, în USL? De ce n-ar trăda gaşca lui Felix? E? Şi, ca să fie gluma
completă, încă un gag. Dacă, oricît de improbabil pare, nu Băsescu a dat pe goarnă treaba cu
plagiatul lui Ponta? Cine ar fi avut interesul s-o facă? Fără suspendarea marinarului, Crin n-
avea cum să ajungă preşedinte. Demenţa a fost declanşată după ce Victor a fost dat în faptă
cu plagiatul. A vazut roşu şi i s-a pus, definitiv, pata pe Băse. Rezultatul: Crin preşedinte.

Rîdeţi, rîdeţi, dar dacă e aşa? Dacă demiterea lui Băsescu la referendum înseamnă Voiculescu
premier? Ca şef al executivului, cu mîinile direct pe justiţie şi pe buget, şi cu marioneta
prezidenţială pe mînă, Felix ar putea, desigur, să nu se opună graţierii lui Năstase. Dar dacă
optează pentru eliminarea concurenţei frăţeşti? Gîndiţi-vă, dragi neutri, simpatizanţi USL şi,
mai ales, dragi simpatizanţi şi membri PSD, dacă asta e gluma pe care voiaţi s-o vedeţi pusă
în faptă. Merita puciul pe care îl negaţi, adică bajtocorirea legii, confiscarea Statului,
compromiterea externă a Romaniei, prabuşirea leului? Dacă nu, ce votaţi la referendum:
demiterea? Dacă da, atunci, vorba revistei Kamikaze, rîdeţi pînă la capăt! Dar riscă să nu mai
fie rîsul vostru.

Alexandru Hâncu
Nu pot ei să mintă cît puteți voi să credeți
12 iulie 2012

Dragi oameni, cît și intelectuali…

V-a spus-o Andrei Cornea, clar şi limpede ca apa de izvor:
Băsescu era indispensabil. “Mahalagiul cu viziune”. Cu
viziunea cea bună, adaug, pentru şi mai multă claritate. V-
aţi făcut că nu înţelegeţi. V-a spus-o şi Gabriel Liiceanu,
sensibil, emoţionant, cu“patria mare şi patria mică”. Normal
că v-aţi făcut că nu înţelegeţi. “Arma grozavă a cuvintelor”.
Cele care trebuie rostite public în momente hotărîtoare,
cum sînt acestea. Şi aşezate într-o opţiune clară.
Ei, şi ce dacă? De ce să nu vă aliniaţi, mai bine, la discursul Antenelor şi

Realităţilor? Vorba aceea: nu pot ei să mintă cît puteţi voi să credeţi. Inclusiv chestii la care
nici Antenele şi Realităţile nu s-ar fi gîndit. Noroc că au venit intelectuali distinşi să le ajute,
luptînd, evident, pentru democraţie, întru instaurarea dictaturii. Îi ştiţi. Să nu spuneţi că nu
staţi cu ochii roată, unde e ăla, ce-a făcut ălălalt, ca să aveţi ce toca mărunt, la cafeluţă, în
delicioase întîlniri de taină, pe bisericuţe.
Da, aţi crezut discursul Atenelor şi Realităţilor, picurat chinezeşte, an după an. Altfel,

aţi fi făcut ce trebuia. Măcar în problema plagiatului, de pildă. Dar i-aţi crezut. Dacă invocaţi
neutralitatea, aflaţi că aţi ales tot Antenele şi Realităţile. Neutralitatea e tot alegere. Aţi ales
minciuna şi răul, pentru că nu v-aţi opus minciunii şi răului. Aţi stat pe gard, simţindu-vă lezaţi
de golănia lui Base, ca într-o dramoletă ieftină. Orgolii şifonate. Nebăgări în seamă. Chestii.
Treaba e că sîntem în război. Iar la război nu trimiţi comandouri de intelectuali, cu laptopuri,
ca să oprească golanii lor bezmetici care au cotropit ţara. Trimiţi golanii tăi. Şi anume, golanii
buni, puşi pe treabă. Mahalagii cu viziune. Profesionişti ai luptei. În esenţă, patrioţi adevăraţi.
Băsescu este un astfel de patriot. Singurul preşedinte al României care chiar s-a luat

la bătaie cu mafia, exact pentru acele lucruri despre care spuneţi că vă pasă, mai
presus de orice: justiţie, domnia legii, reforma statului, Ideea Europeană. Şi începuse să
cîştige. Fiind singurul, l-aţi lăsat, fireşte, singur. Ba, i-aţi mai şi tras-o de pe gard, cînd aţi avut
ocazia. Fiindcă e golan. Mahalagiu. Bătăuş. Neacademic. Da, este. Dar alt politician mai bun,
care să se bată pentru noi, n-avem. E dictatură, şi doar Băsescu e în stare să se lupte cu
vandalii şi penalii care o conduc.
O, cum va oripilează, chiar şi acum, ideea de a-l sprijini. Şi-apoi, de ce să te expui? În
fond, pe maestrul Sadoveanu l-au deranjat comuniştii? Pe maestrul Zaharia Stancu? Pe
maestrul Călinescu? Doctorul Petru Groza n-a fost tot intelectual? Ce, a dus-o rău? Despre
maestrul Păunescu, ce să mai vorbim… Aţi văzut sondajele, produs al trudei Antenelor şi
Realităţilor? Lasă-i pe fraieri să se agite. Să scrie, să-şi bată gura. Să strige “Băsescu!”. Să
vină, public, să-l ajute. Să fie luaţi la ochi, he, he. Cornea? Liiceanu? Treaba lor. Noi le-avem
pe-ale noastre, granturi, burse, concedii, neutralităţi, orgolii, ură. Iar Atenele şi Realităţile, cu
toate derapajele evidente, au potenţial. Doar vin şi intelectuali acolo, oameni de ţinută. Stăm
liniştiţi, vedem cum se termină şi dăm “like” pe Facebook. Iar oleacă de dictatură, acolo, n-a
omorît pe nimeni. Nu?
Alexandru Hâncu

Vreau o țară ca afară din UE!

18 iulie 2012

Şi cu votul cum rămîne?

Felicitări grupului Vunk, foarte inspirată cuplarea

apreciatului hit “Vreau o ţară ca afară” cu şi mai apreciatul
hit în gură “Ne-ai tăiat salariul (pensia)/ Îţi tăiem mandatul”,
de la marile adunări USL privind eliberarea de sub dictatură.
Pentru antifanii marinarului, sigur că nu apare nici o fractură
logică pe undeva. Căci, pe undeva, nici n-avem noi minte de
UE. La fel şi pentru muzicienii care participă la concertele de
demitere, moca, a preşedintelui ales. Moca pentru public,
sperăm că băieţii din trupă au încasat barem un onorariu
corespunzător, să nu-şi fi mînjit de pomană piesa cu găinaţ.
Dar, poate asta cred ei că e afară: UE care-i iubeşte pe Ponta şi Crin. Fiind la mintea lor.

Revenind la antifani, logica dînşilor e virgo intacta: salariile şi pensiile le-a tăiat marinarul
sub UE, nu Ceauşescu sub regretata dictatură, nici o legătură cu odioasa de acum. Aşa e, pînă
la pensii şi salarii, Ceaşcă tăia direct curentul, apa, căldura, televizorul şi, evident, raţiile
alimentare. “Apa, un aliment complet”, suna titlul unei interesante lucrări ştiinţifice din acele
vremuri. Deci, în esenţă, “Vreau o ţară ca afară din UE”, mesajul corect al concertelor de
campanie cu Vunk, este corect. Încă odată, felicitări! Sau, poate băieţii au înţeles că Ponta şi
Crin, dacă ne scot din UE, ne bagă direct în America. Păi da, ar mai fi loc între Bolivia şi Peru,
nordul stă bine.
Mai zăbovind oleacă la partea muzicală, păcat că n-au acces la piaţa rusească, Putin plăteşte
incomparabil mai bine. Ce-i drept, le vrea personalizate, direct cu dînsul. Nu merge cu
generalităţi gen “ca afară”, bune să te strecori dacă iese prost: că să vezi, că ne-au silit să le
luăm banii, că noi n-am înţeles. Ce n-aţi înţeles? Care sens al cuvîntului “afară”? Eventual,
care literă.

Trecem astfel, fireşte, la fanii marinarului. Mesajul corect “Vreau o ţară ca afară din UE”, ca să
fie chiar corect, adică în deplină concordanţă cu noua noastră politică externă, duce direct
spre est. Dar direct. Domnul Marga n-a lăsat loc de îndoială: Putin e reperul. Şi mai la est, ne
aşteaptă capitaliştii comunişti chinezi, cu care domnul Ponta, nu doar pe bază de plagiat, are
relaţii strînse, încă din tinereţea de partid. Sau, poate că îi aşteptam noi pe ei, şi nu ştiam.

Cu aceste mesaje corecte pe tapet, susţinătorii marinarului se pot întreba, justificat: măi,
nea’, ce facem? Zici că să votăm. Dar noi te credem? Sigur, e treaba cu legitimitatea. Dar
putem spune, legitim, că legitimitatea unui preşedinte se cîştigă la alegeri, legal, cu mandat
pe cinci ani. Nu cu mandat pînă la primul referendum convocat ilegal de derbedei, cu poporul
convins prin televizor că şi criza mondială e vina preşedintelui.

Apoi, dacă referendumul e ilegal, cum se înţelege că ar fi, cine merge la vot nu recunoaşte că
e legal? Şi ce-ai făcut? Recunoşti că ilegalitatea e legală? Le dai legitimitate? Totodată, dacă
rămîne treaba cu pragul de validare, şi omul se duce şi votează, sincer, NU, iar la ieşire îi zice
unul: “Felicitări, sînteţi al 50% + 1-lea de pe liste! Aţi validat referendumul. Deşi aţi votat nu,
Băselu a fost demis! Bine că aţi venit, nu ştiu ce ne făceam dacă lipseaţi! Haaaaa-haaaaaaaa!
Hai, marş, că v-am făcut! Eraţi ultimul alegător, s-a închis votul.”

Gen, îl vezi pe unul că se îneacă, te duci să-l scoţi, el se zbate, strigînd “votaţi, votaţi” şi te
trage şi pe tine la fund. Ce faci? Te laşi? Sau îi tragi una, îl aduci pe uscat, să se zvînte, şi-l
trimiţi înapoi la serviciu – să ţină uşa, să nu iasă ăia din pîrnaie, şi să n-apuce restul să ne
scoată, prin gard, din UE? Ei? Cum e? La vot, sau cu berea la umbră? Băi, chiar: dacă băieţii
de la Vunk îi făceau, de fapt, dedicaţie lui Năstase? “Vreau o ţară ca afară, nu ca înăuntru”,
cum ar veni. Că el, cînd era ţara lui, era afară, nu înăuntru. Vot, bere, umbră, afară?
Interesante variante. Ce-o fi de ales?

(va urma)
Alexandru Hâncu
Despre imparțialitate
18 iulie 2012

Tot mai mulți cititori ne acuză, în ultima lună: ”Bă, erați mișto, dar prea v-ați dat cu Băsescu în ultima
vreme!”. Alții, mai postaci de fel, ne zic direct că luăm bani de la PDL. Măcar de-am lua, ăsta e răspunsul
nostru. Și fie să aibă ei atâția euro în conturi câți am luat noi de la PDL, de la înființare și până acum. Cât
despre imparțialitate, vă explică Ducu mai jos cum stă treaba, din perspectiva unui jurnalist care a lucrat
11 ani la BBC. Da, suntem imparțiali. Nu, nu avem mogul. Spunem ceea ce noi credem că e adevărul. Să
presupunem că tu, ziarist deontolog, ai asista pe stradă la o crimă: un soț gelos își ucide cu sânge rece
nevasta gravidă (chiar s-a întâmplat recent). Ce trebuie să faci, ca să fii imparțial? Să pleci de la premisa
ca victima și criminalul sunt vinovați în egală măsură? Să zici de rău și de moartă? (Redacția)

Mă întîlnesc cu un fost coleg. Un ziarist impecabil. Venea de

la o emisiune de televiziune. Zice: „N-am prea fost
imparţial“. Urmărisem tot ce spusese: USL a dat o lovitură
de stat şi instaurează o dictatură schimbînd regulile jocului
din mers. Suspendarea lui Băsescu e un abuz. Dacă
preşedintele ales pierde referendumul, puciştii vor putea
pune mîna şi pe Justiţie, după Executiv şi Legislativ,
desăvîrşindu-şi controlul asupra ţării. Iar puciştii au în tabăra
lor oameni condamnaţi la închisoare sau care riscă să fie
condamnaţi. „Datoria unui ziarist este să spună adevărul.
Restul obligaţiilor profesionale decurg din ea. Ai spus, mereu, adevărul?“ A tăcut o clipă. Apoi
s-a luminat la faţă. „Da.“

Imparţialitatea nu se raportează la persoane. Imparţial faţă de cutare sau cutare. Ci la fapte.

Judeci realitatea fără părtinire, ajungi la adevăr şi îl spui. Imparţialitatea, ca să existe, trebuie
să excludă emoţiile. Simpatie. Antipatie. Adulaţie. Ură. Judecata trebuie bazată pe raţiune. Iei
faptele, cîntăreşti informaţiile, judeci, tragi concluzia. Spui publicului adevărul. Dacă eşti
înjurat, timpul îţi dă dreptate. Dar, acum, timpul e foarte scurt. Pe asta se bazează planul
puciştilor.

Ziariști și slugi

Ziariştii care spun, argumentat, că Băsescu, preşedintele ales al ţării, trebuie sprijinit, acum,
pentru a opri instaurarea unei dictaturi sînt imparţiali. Spun adevărul. Se raportează la fapte,
nu la persoane. Se bazează pe raţiune, nu pe emoţii. Democraţia, oricît de imperfectă, e
singura opţiune raţională. Nu dictatura. Aceasta este calea de urmat acum. Nu acum o lună,
nu acum 22 de ani, nu la anul, nici peste zece. Acum.

Dacă puciştii capturează şi Justiţia, a treia putere în stat, regretele alegătorilor care, orbiţi de
emoţii, au refuzat să înţeleagă adevărul care le-a fost spus vor fi dezastruos de tardive.
Degeaba veţi recunoaşte că v-aţi lăsat minţiţi. Dacă Băsescu este demis, Justiţia va cădea, şi
ea, în mîinile puciştilor. Şi gata. România e la cheremul lor. Urmează alegeri cu o justiţie
aservită USL.

Dacă, însă, puciul eşuează, vom avea şansa unei justiţii independente, recunoscute ca atare
de Uniunea Europeană. Şi acuzaţiile de la televizor aduse lui Băsescu şi PDL vor putea fi
judecate de o justiţie independentă, recunoscută de UE. Nu de o justiţie aservită. O justiţie
imparţială, aceeaşi pentru toţi, indiferent de partid, de funcţie, de sondaje, de avere. Aceasta
e miza. Acum. Singura.

Pentru un ziarist, nu pentru o slugă, imparţialitatea e de la sine înţeleasă. Simbriaşii

televiziunilor aservite pretind că sînt ziarişti. Nu sînt. Au abdicat de mult de la prima datorie a
ziaristului, de fapt, singura: să spună adevărul. Şi-au trădat meseria, şi-au trădat ţara. Pentru
fanii lor, pare imposibil de crezut. Dar, vorba lui Sherlock Holmes (Sir Arthur Conan Doyle):
„Cînd elimini imposibilul, ce rămîne, oricît de improbabil, e adevărul“.

Judecata oamenilor liberi

Uniunea Europeană nu e de acord cu puciştii. Le cere să se oprească. Uniunea Europeană nu

poate fi nici sluga unui dictator, nici dezinformată. E imposibil. Puciştii ne pot scoate din
Uniunea Europeană. E, încă, extrem de greu, dar nu imposibil. Aceste adevăruri ar trebui să
fie evidente. Nu mai sînt. Se instaurează o dictatură, prin televizor, cu minciuni groteşti
deghizate în adevăruri. Încă nu e prea tîrziu. Încă îi mai puteţi opri, alegînd raţional, nu orbiţi
de emoţii induse atent, migălos, prin minciună.

Cînd primează emoţiile, fabricate printr-o campanie devastatoare, ani de-a rîndul, adevărul e
greu de distins. Toate relele sînt vina unui singur om. Sau toate partidele sînt la fel, aceeaşi
mizerie. În faţa bombardamentului de minciuni, seducătoare, desigur, raţiunea cedează în
faţa emoţiilor. Ură. Silă. Lehamite. Fiindcă natura umană preferă minima rezistenţă. Emoţiile,
în faţa raţiunii. Pe asta mizează puciştii.

O dictatură nu te lasă să îi iei puterea. O dictatură nu-ţi dă voie să ridici opinia publică
împotriva ei, prin televiziuni, ani de-a rîndul, ca să invoci avansul din sondaje, atunci cînd dai
o lovitură de stat. PDL, cu toate bubele din cap, nu este egal USL, fiindcă n-a dat nici o
lovitură de stat. Băsescu n-a fost dictator. Dacă era, nu putea fi suspendat prin votul
adversarilor din Parlament. Toate acestea sînt adevăruri esenţiale. Ar trebui să fie evidente,
dar nu mai sînt. Din cauza emoţiilor induse de televiziunile puciştilor.

Evident că puciştii spun că nu instaurează o dictatură. Evident că spun că Băsescu a fost

dictator. Evident că susţin că liderii UE îi sînt aserviţi lui Băsescu sau se lasă dezinformaţi de
Băsescu. Evident că televiziunile lor îi susţin, nu îi contrazic. Ar trebui să fie evident că
simbriaşii acelor televiziuni nu sînt imparţiali. Fie mint pe faţă, fie mimează, vicleni,
imparţialitatea. Da, unii mai că ar cîrmi-o, ca şobolanii, în ceasul al doisprezecelea, dar răul a
fost făcut, onorariile încasate. În acest climat, adevărul are nevoie de timp ca să răzbată. De
unde şi marea grabă a puciştilor. Sîntem, încă, liberi. Lăsaţi emoţiile deoparte şi bazaţi-vă pe
raţiune. Acum, nu acum o lună, nici luna viitoare. Acum.

Alexandru Hâncu

Vreau o ţară ca afară, corect: afară cu Mafia lui

Iliescu!
19 iulie 2012

Treaba cu votul: învăţaţi să spuneţi NU

Iată cum rămîne cu votul: votul a rămas. În 1990, Ion Iliescu a fost ales
cu 87% şi votul acela a rămas valabil pînă azi. În 1990, cu minciuni
ticăloase de tipul “Ţărăniştii şi Liberalii o să-i împuşte pe toţi foştii
membri ai PCR, ca să se răzbune pe comunişti că le-au omorît
conducătorii, după război”, toţi foştii membri ai PCR care n-aveau nici
o vină au făcut pe ei şi l-au votat, orbeşte, pe nea Ion. În fruntea
poporului muncitor, speriat că vin moşierii şi industriaşii capitalişti să îi
lase să moară de foame. Au înghiţit minciunile nemestecate şi, prin vot, au nenorocit ţara.
Concret, i-au dat lui Iliescu un mandat de 22 de ani.

Sărac şi cinstit, dar mulţumit, Ion a început să crească, părinteşte, o ditamai Mafia de
bogătaşi penali, şi mincinoşi de elită, normal. Superelită. A avut, desigur, grijă să-i împrăştie
pe unde a putut, pe la toate partidele. Cu Mafia în braţe, Ion Întemeietorul ne-a ţinut, cu mare
grijă, afară din NATO şi din UE. Cît trebuia. A cîştigat timp pentru Mafie, să crească mare.
Gata să intre, apoi, în NATO şi în UE, frumoasă, bogată şi deşteaptă, nevoie. Cu tot cu ţară,
desigur.

Momentul 1996 n-a avut urmări, era doar o concesie pentru proşti, uite, există alternanţă la
putere, avem democraţie. Pentru proştii care, ajunşi la putere, n-au ştiut ce să facă cu ea. S-
au declarat învinşi de Mafie. Astfel, Ion Întemeietorul Mafiei s-a întors pe tron. Dar, în 2004,
inteligentul lui succesor e luat prin surprindere de popor, care aduce la putere un marinar.
Deşi fusese şi el în partidele Mafiei, promite, culmea!, să se ia la bătaie cu Mafia. Şi chiar o
face!

Nici o problemă. Mafia îl suspendă în 2007. Marinarul revine prin referendum şi cîştigă, încă
odată, prezidenţialele din 2009. Staţi liniştiţi! Profitînd, la sentiment, de criza mondială, Mafia
loveşte iar în 2012: lasă marinarul fără majoritate în Parlament, îşi instalează un nou guvern
şi îl suspendă pentru a doua oară în cinci ani. Călcînd în picioare legile şi făcînd Romania de
rîs pe plan galactic. Exact după ce Inteligentul Mafiei din 2004 intrase în puşcărie. Pentru
corupţie. Condamnat legal şi definitiv. Dar graţiabil de către un nou preşedinte. Splendid! Hai
iar la referendum, că acum iese cum trebuie! Mandatul lui Ion Iliescu poate continua, pe
vecie! Prin clonele lui.

Fals. Mandatul de 22 de ani al lui Ion Iliescu şi-al Mafiei se încheie acum. Dacă veniţi la
referendum şi-l votaţi pe marinar. Şi-au bătut joc de noi timp de 22 de ani. Destul. Votul dat,
orbeşte, în Duminica Orbului, 20 Mai 1990, pe bază de minciuni ticăloase, se anulează prin
votul de Duminică, 29 Iulie, 2012. Aveţi îndoieli cu votul? Marinarul n-are. L-aţi votat de trei
ori, vă cere să o mai faceţi odată. Sînteţi aceiaşi. Împotriva Mafiei. Cu Iliescu mai aveţi vreo
îndoială? Că vă tot jeliţi că o să ne îngroape pe toţi. Nu? Atunci, la vot. Trecînd peste Vunk,
ascultaţi-l pe Paţurcă: “Învăţaţi să spuneţi NU”. Chiar ascultaţi cîntecul.
V-a zis marinarul să nu votaţi? Nu. Referendumul e ilegitim? Preşedintele ales este legitim,
veniţi să-i confirmaţi legitimitatea. USL zice că peste 80% din populaţie e contra marinarului?
Iar 87%, ca în 1990? Că aşa au ieşit procentele la locale? De unde ştiţi că nu mint? Pentru că
mint tot timpul, de data asta spun adevărul? Nu preşedintele se îneacă, ştie să înoate foarte
bine, ca să ne scoată la mal. Nu, liderii USL se îneacă în minciuni sfruntate după minciuni
sfruntate, şi vor să ne tragă pe toţi la fund, înecaţi în îndoieli. Băsescu NU se teme de votul
poporului. Ei se tem. De aia mint de se contrazic în minciuni. Pînă data viitoare, ascultaţi-l pe
Paţurcă. E un Cîntec de leagăn. Nu pentru Antonescu, el n-are nici o treabă. Pentru cei care s-
au trezit din coşmar şi nu-l mai vor. A, E, I, O, U – învăţaţi să spuneţi NU.

(va urma)
Alexandru Hâncu

Nu vrem o ţară ca afară (III)

20 iulie 2012

Nu e nevoie să te hotărăşti. Nu e nevoie să sprijini pe nimeni. Nu e nevoie să auzi ce nu-ţi

convine. Nu e nevoie să te întrebi, cinstit, de ce nu-ţi convine. Nu e nevoie de nimic.

Nu trebuie să spui că e puci. Nu e nici un puci. Nu trebuie să spui nimic de Iliescu. Ce-a fost, a
fost, nu mai e. Nu trebuie nimic.

Nu e nevoie să votezi. Nu e nevoie să votezi cu mintea, nu cu viscerele. Nu e nevoie să susţii

vreun candidat. Pentru că, aşa cum spuneam, nu e nevoie să te hotărăşti. Nu e nevoie să
alegi tu, pentru tine. Ca să n-o facă alţii, pentru tine. Nu e nici o nevoie.

Ar fi, poate, nevoie să zici ceva de plagiat. Dar nu trebuie să spui că ar avea vreo legătură cu
ceva. Cu ce să aibă? Mai are ceva vreo legătură cu ceva?

Nu e nevoie să înţelegi. Nu trebuie să înţelegi. Nu înţelege.

Nu e nevoie să înţelegi ce e adevărat şi ce nu e. Nu trebuie să faci efortul. E greu. Fără efort.

Trebuie să fie linişte. Să fie pace. Să fie bine. Un vot pentru liniştea noastră, ca în 1990. Atîta
doar, că acum nu mai trebuie nici să votezi.

De ce să votezi? Ca să demonstrezi că exişti? Că ţara ta, a ta, există? Că merită să existe în

UE? Că nu toţi înghit minciuna? Că nu toţi se dau la o parte? Ce tîmpenii!

De ce să votezi? Ca să trebuiască să alegi? E ceva de ales?

Şi ce-i aia UE? Nişte cocalari împuţiţi, aroganţi, escroci, pe mînă cu Băsescu. Sau prostiţi de
Băsescu şi de slugile lui. În condiţiile astea, vrea cineva să mai stea în UE? De fapt, de ce ar fi
vrut cineva în UE? Sau în NATO?

Poate cineva să-l susţină pe Băsescu fără să fie sluga lui? Sau idiot?

A! Nu trebuie să vorbeşti de Mafie. Ori nu există, ori sînt toţi mafioţi. Ce rost are? Ignoră.

Nu, pe bune, ce-am căutat în UE? Şi în NATO?

Dacă iese prost, o să ai curajul? Măcar în sinea ta? Să recunoşti de ce a ieşit prost?

Pentru că n-ai vrut altceva.

N-ai vrut să alegi, n-ai vrut să înţelegi că trebuie sa alegi, n-ai vrut să înţelegi ce să alegi. Ai
vrut să te lase, naibii, în pace. Că n-are ce să se întîmple. Şi n-au mai lăsat pe nimeni în pace.

Pentru că n-ai vrut o ţară ca afară.

Ăia de-afară ţi-au zis ce vor. Tu n-ai vrut să înţelegi.

Nu era nevoie să citeşti nici textul ăsta. De ce l-ai citit? La ce ţi-a folosit? Mai e ceva de făcut?
Să nu faci nimic. Sau, treaba ta. Faci ce vrei. E libertate. Încă.
O să ai curajul? Să recunoşti?

Că ai minţit?

N-ai vrut niciodată o ţară ca afară.

Ca întotdeauna, sincer, dragii mei,

Alexandru Hâncu

Pentru Comentariatul boicotului

25 iulie 2012

O sumă de speranţe sincere

Sper, sincer, să iasă treaba cu invalidarea prin boicot. Sper ca toţi cei
care au pledat pentru boicot, în faţa publicului sau faţă de apropiaţii
lor, să nu ajungă să regrete. Anume, că au intrat în logica Antenei 3,
asimilînd, nemestecat, mesajul Atenei 3: the easy way. Soluţia uşoară.
Concret: dacă se întoarce Băsescu prin boicot, se rezolvă tot. Versus
Antena 3: dacă scăpăm de Băsescu, se rezolvă tot. Da, se rezolvă
pentru USL. Care are puterea. Iar referendumul invalidat riscă să nu fie
capătul drumului. Al drumului care duce la plecarea forţată a lui
Băsescu. Înainte de terminarea, legală, democratică, a mandatului.

Sper din tot sufletul ca partizanii boicotului, formatorii de opinie care au făcut ca lui Băsescu
să i se arate chestia cu 700.000 de alegători de-ai lui care nu vor să vină la referendum, să nu
regrete. Că au refuzat să accepte the hard way, pe care le-a propus-o Băsescu: ne luptăm cu
ei. Să nu regrete că n-au înţeles că e război, iar miza e democraţia. Nu exista cale usoara.
Cînd începe războiul, chiar dacă nu din vina ta, refuzul luptei înseamnă capitulare. Dacă nu
vrei să capitulezi, îl susţii pe liderul care vrea să lupte şi îţi cere să lupţi. Politic. Pentru că e un
război politic, încă.
The hard way fusese deja impusă, prin lovitură de stat. The hard way: lupta pe termen lung.
Parlamentare, prezidenţiale, proteste, cu democraţia ca miză. Cu un electorat unit graţie unor
formatori de opinie uniţi. Aşa cum are USL. În lupta asta, ei sînt profesionişti. Au formatori de
opinie uniţi. Şi, de aceea, au un electorat de bază unit. Nu un electorat derutat, deci dezbinat,
aşa cum are, în acest moment, singurul politician capabil să se lupte cu USL, unind opoziţia
faţă de USL: Băsescu. Dacă ştiţi altul de calibru similar, spuneţi, iute.

Unul de calibru naţional, care a demonstrat că ştie să cîştige alegeri la nivel naţional.
Degeaba vrea USL să scape de marinar?

Sper să iasă treaba cu invalidarea. Sper ca formatorii de opinie care au militat, frenetic,
pentru boicot, să nu regrete mesajul schizofrenic pe care l-au dat şi îl dau în continuare:
Băsescu nu ştie ce face, noi ştim mai bine. Dar ştie el ce să facă dacă revine la Cotroceni, să
apere democraţia. Nu ştie ce face, dar ştie ce face. Sau: Băsescu nu contează, democraţia
contează. Trebuie să revină la Cotroceni, prin boicot, ca să apere democraţia. Nu contează,
dar contează. Schizofrenie. Băsescu a chemat la luptă politică: ne luptăm cu ei. Ultimele
sondaje îl arătau la 35%. Sprijinit cu hotărîre, coerent, exista şansa să treacă de 40%. Iar cu
peste 40%, mesajul pentru tabăra USL ar fi fost limpede: nu sînt singur, băi derbedeilor!

Electoratul lui de bază ar fi fost întărit, dinamizat şi unit. Electoratul USL ar fi putut avea
îndoieli, în sensul că a fost minţit: Băsescu nu are doar 10-15%. Mai are puţin pînă la 50%,
poate să ajungă iar la peste 50%. Dacă nu la referendum, la următoarele alegeri, conducînd o
alianţă democratică împotriva USL, că el nu mai poate candida. Iar liderii din Uniunea
Europeană ar fi avut un argument forte să nu ezite, să continue cu presiunile asupra USL. În
loc să tragă, eventual, un cordon sanitar în jurul României. Ar fi avut cel mai puternic
argument: popularitatea reală, demonstrabilă, a unui lider care luptă pentru democraţie. Iată:
foarte mulţi români vor democraţie, resping propaganda USL.

Sper să iasă treaba cu invalidarea. Sper să nu conteze că formatorii de opinie care au susţinut
boicotul au demoralizat electoratul de bază al lui Băsescu, dezbinîndu-l. Un electorat de bază
dezbinat, demoralizat, pierde alegători. Un electorat de bază unit, dinamizat, hotărît, atrage
noi alegători. Iar dacă alegerile devin un simulacru, un asemenea electorat atrage noi oameni
hotărîţi, uniţi în sprijinul unui lider hotărît, care să lupte şi să reuşească să impună alegeri
adevărate. Libere şi corecte, cum se zice.
Sper să iasă treaba cu invalidarea. Sper ca formatorii de opinie care au susţinut boicotul să nu
ajungă să regrete că au dat taberei adverse ocazia să îl acuze pe Băsescu de laşitate. Sper să
cîştige pariul pe care l-au pus: că portavocile USL, televiziunile, şi-au pierdut puterea de
convingere. Că din moment ce ei, nu alţii, l-au convins pe Băsescu să cedeze, şi publicul va
înţelege că Băsescu nu e laş. Dacă e un lucru care nu poate fi pus la îndoială la Băsescu,
acela e curajul, nu-i aşa? Da, numai că acum, televiziunile USL pot pune la îndoială curajul lui
Băsescu. A cedat, în urma campaniei furibunde pentru boicot. E laş. Iar acest mesaj atinge şi
publicul anti-USL. Chiar şi liderii UE.

Sper să iasă treaba cu invalidarea. Sper ca boicotiştii să aibă dreptate. Anume, că invalidarea
referendumului e mutarea de şah-mat. Că planul USL nu prevede vreo mutare de blocare. Sau
mutarea cu care cîştigă ei prin şah-mat. Planul USL care a luat comentariatul prin surprindere,
care li s-a părut ridicol, la fiecare pas. Sper ca boicotiştii să îşi vadă speranţele împlinite: USL
n-are contra-mutare, cedează, îşi ia jucăriile şi pleacă, ruşinată. Ne scuzaţi, am încercat şi noi.
Dacă s-a invalidat, nu mai avem ce face, renunţăm. Sper să iasă treaba cu invalidarea. Acum,
chiar trebuie să vă iasă.

Sper, totodată, că dacă nu iese conform speranţelor, dacă nu se rezolvă, comentariatul

furibund, pro-boicot, să continue, la fel de intens, lupta pentru democraţie. Să nu
abandoneze, ci să priceapă. Că publicul care se opune USL nu mai trebuie dezbinat. Că, în
momente de criză, un lider care vrea să lupte pentru democraţie trebuie sprijinit cu hotărîre.
Claritatea morală, aceasta e. Nu împins să cedeze, lăsînd impresia că se aliniază la ce crede
comentariatul că înseamnă lupta politică. Sper să aibă măcar decenţa să nu-l acuze pe
Băsescu pentru că a vrut să lupte de la bun început. Speranţele din acest paragraf includ mult
pesimism.

Acum cîţiva ani, l-am auzit pe un cunoscut comentator spunînd, într-o emisiune, plin de
orgoliu: “Eu fac politică de douăzeci de ani, nu mă învăţaţi pe mine ce e politica!” Da. I se
urcase la cap. Uitase. Nu făcea politică de douăzeci de ani. Comenta despre politică de
douăzeci de ani. Politicianul e una, comentatorul e alta. Politicianul chiar ştie ce înseamnă
lupta politică. Iar politicieni de calibru naţional am avut doar doi, în ultimii 22 de ani. Cine
trebuia sprijinit acum, drag Comentariat? In loc să-i aranjaţi să fie acuzat de laşitate de către
celălalt? Asta aţi vrut? Asta aţi reuşit. Cine trebuia sprijinit acum? Acum, drag Comentariat
patriotic?

Alexandru Hâncu
Varianta în engleză (The Balad of Shitalot, with John Dolănation)

Shitalot speaks in ză English

He is Prezident of ză fish
Shitalot makes conversation
With FMI delegation

Refren:
Come on, baby, Shitalot
Shitalot is polyglot

…Who da’ man, yo?.. Who da’ man?…

Give ză money FMI

Ză pipăl ar laving mi
Ai giv iu feliciteişăn
Iu giv mi ză finanţeişăn

Refren:
Come on, baby, Shitalot
You are very patriot

…Who loves ya, baby?…. Who loves ya?…

Shitalot is very funny

He is better than Buggs Bunny
Superstar Antena 3
Voiculescu is OK

Refren:
Come on, baby, Shitalot

Shitalot, big patriot

… No shit, baby!… Just bullshit…

We are at the gates of doom
Shitalot is in the bedroom
He and Victor are like brazars
Romania’s Termineitars

Refren final:
Come on, baby, Shitalot
Shitalot is polyglot
Come on, baby, Shitalot
You’re the final patriot

Varianta în franceză (La Balade de Cacamal – par Jean-Jacques Dolanesquoi)

Chers consomatteurs, Jean-Jacques Dolanesquois. La Balade de Cacamal. Musique!

Cacamal est un malin

Il maitrise les accents
Il dormait dans le Senat
Le maitre du coup d’etat

Refrain:
Allez, allez, Cacamal
Tu es le plus jovial

…Ta poule dans la Cour … Constitutionelle!

Cacamal de Roumanie
Fait la gloire de la Patrie
Avec son ami Victor
Le plus grand plagiateur

Refrain:
Allez, allez, Cacamal
Cacamal, c’est genial
…Fou, tous les moment courrent … vite!

Cacamal est bien parti

Toute l’Europe est eblouie
L’Occident git a ses pieds
Grand leader de l’USL

Refrain:
Allez, allez, Cacamal
Cacamal, c’est magistral

…Ah, le con… texte politique!

Avec sa fiere allure

Il abat la dictature
Merde, un vrai Robespierre
Cacamal, t’es du tonerre!

Refrain final:
Allez, allez, Cacamal
Grand Manitou Liberal
Allez, allez, Cacamal
Gros bizous pour le final!
(Pas de bis pour le final)
Varianta în spano-germano-japoneză (“El Cacamucho – Schiesse Nichtgut – Kakamoto

Medley”, con Don Juan Dolanesquito, Johanes von Dolaneskaput, Yosugi Dolanakata)

Balada de Cacamucho! Con Don Juan Dolanesquito – de Paraguay. El Cacamucho! Andare!

Cacamucho presidente
El muy grande repetente
El putschisto maximo
Contra el Marinero

Refren:
Cacamucho, olala
Companero de Ponta
Cacamucho del pays
Companero de Felix

Cacamucho, tra-la-la
Los putschistas de papa
Cacamucho campeon
Mutantes de nea Ion

Refren:
Cacamucho, olala
Companero de Ponta
Cacamucho del pays
Companero de Felix

Gracias! Y ahora, Johannes von Dolaneskaupt! Mit Balad die Scheisse Nichtgut! Cabron! Bitte
schoen! Achtung!

Scheisse Nichtgut ist verboten [Ia Volt!]

Im die Europa fraten [Foraibăr!]
Frau Merkel ist suparatăn [Rummenigge!]
Nu vrea lovitura-n statăn [Ordnung!]

Refren:
Scheisse Nichtgut, alles klar?
Mit Barosso komissar
Kakaraustein alles gut
Rumaenien ist kaput [Izbitdezid]

Ja, ja! Danke schoen! Helmut Kohl to say I love you! Por el final, una exclusividad mundial:
senor Yasugi Dolanakata con Kakamoto! Polygloto!
Banzai!

Kakamoto, Kaka-san [Haa-ay!]

Aikido, Ciociosan [Ashtarimashte!]
Kakamura USL [Sindobado!]
Harakiri namaste [Haaa-gh!]
Refren:
Kakamoto, Kaka-rata
Romania Kaka-gata
Kakamura, Kaka-san
Kakanesco, shotokan
(Cor):
Cacamucho, tra-la-la
Los puchistas de papa
Cacamucho campeon
Mutantes de nea Ion

Ay, ay, caramba!

Cacamucho de Final

Cacamucho senatorio
Gigante del dormitorio
Conquistador comico
Matador linguistico

Cacamucho clasico
Mariachi del pueblo
Antenista magistral
Figurante mundial

Refren (final):
Cacamucho, tra-la-la
Voiculescu su papa
Cacamucho campeon
Putschisto de Nea Ion

The End!

Cacamucho presidente
El muy grande repetente
El putschisto maximo
Contra el Marinero

Refren:
Cacamucho, tra-la-la
Los putschistas de papa
Cacamucho campeon
Mutantes de Nea Ion!

Refren (acelasi)

Gracias! Y ahora, Johannes von Dolaneskaupt! Mit

Balad die Scheisse Nichtgut! Cabron! Bitte schoen!
Achtung!

Scheisse Nichtgut ist verboten [Ia Volt!]

Im die Europa fraten [Foraibăr!]
Frau Merkel ist suparaten [Rummenigge!]
Nu vrea lovitura-n staten [Ordnung!]
Refren:
Scheisse Nichtgut, alles klar?
Mit Barroso komissar
Kakaraustein alles gut
Rumaenien ist kaputt [Izbitdezid]

Ja, ja! Danke schoen! Helmut Kohl to say I love you! Por el final, una exclusividad mundial:
senor Yasugi Dolanakata con Kakamoto! Polygloto!

Banzai!
Kakamoto, Kaka-san [Haa-ay!]
Aikido, Ciociosan
Kakamura USL [Sindobado!]
Harakiri namaste

Refren:
Kakamoto, Kaka-rata
Romania Kaka-gata
Kakamura, Kaka-san
Kakanesco, shotokan

Ay, ay, caramba! – Cacamucho de Final

Cacamucho senatorio
Gigante del dormitorio
Conquistador comico
Matador linguistico

Refren:
Cacamucho, olala
Companero de Ponta

… Los putschistas de mi amor!..

Cacamucho clasico
Mariachi del pueblo
Antenista magistral
Figurante mundial

Refren (final):
Cacamucho, tra-la-la
Voiculescu su papa
Cacamucho campeon
Putschisto de Nea Ion!

Terminatul
21 august 2012

Nimic de făcut, nu?

Ei, şi s-a invalidat. Ei, şi ce-o să facă Băsescu, dacă se

întoarce? Nimic. Ce să mai facă? E terminat. USL n-o să
renunţe niciodată la sfînta luptă împotriva dictaturii, Crin şi Ponta nu vor ieşi din scenă, Felix e
de neclintit, Guvernul şi Parlamentul sînt împotriva Cetăţeanului din Garaj, Nea Ion e
împotrivă, Şova e împotrivă, Fenechiu e împotrivă, domnul Dogaru e împotrivă. Gâdea,
Badea, Ciuvică şi toate televiziunile USLamiste nu vor depune armele, ci vor chema în
continuare la răscoală împotriva tiraniei marinarului, iar poporul, după cum s-a văzut, nu-l mai
suportă. Şapte milioane şi ceva, care au votat demiterea, nu se compară cu nouă sute şi ceva
de mii, care au votat împotrivă. România Dictatorului e insignifiantă prin comparaţie cu
România Televizorului. Ce să mai facă Băse, chiar dacă se întoarce?

Ar trebui să fie evident. Dar evident că nu mai este, în tot vacarmul, în toată deruta
întreţinută televizual. Ce are de făcut Băsescu e foarte limpede: nimic. Exact. Nimic. Şi
anume, absolut nimic din ce-a făcut Crin Antonescu, pe aripile puciului, la Cotroceni. Nimic din
deturnarea României de la drumul ei, firesc, spre Occident, spre civilizaţie, în UE şi în NATO,
nimic din minciunile, din sfidările, din insultele, din mîrlăniile şi din gafele de impostor cu ifose
prezidenţiale servite Europei şi Americii, nimic din batjocorirea legii, nimic din mutilarea
Statului de Drept, nimic din siluirea democraţiei la care Crin şi tovarăşii lui de joacă sinistră,
iresponsabilă, de-a politica de colhoz, stepă şi clan cu dosare penale, s-au dedat de cînd au
declanşat acest bîlci imund.

Aşa este, există două Românii. Una minţită şi ţinută captivă, cu pomeni de la buget, în sărăcie
şi în derută, ca rezervor de voturi pentru clanurile oligarhilor populişti. E România care vrea să
meargă înapoi. Şi există România cealaltă, care vrea să meargă înainte. Sfioşi cu sondajele, în
această perioadă, sociologii nu s-au înghesuit s-o cuantifice. Dar ea există, şi nu e deloc
insignifiantă. România aceasta ştie foarte bine, din bun-simţ, că Domnia Legii este condiţia
esenţială a evadării din sărăcie şi disperare. Chiar dacă nu-l iubeşte, pentru asta a votat cu
Băsescu în două alegeri prezidenţiale la rînd. Pentru asta vrea să-l vadă înapoi la Cotroceni.
Pentru asta n-a ieşit la referendum.

România care vrea să meargă înainte se sprijină, în acest moment, pe nişte procurori şi
judecători. Li se spune “ai lui Băsescu”. Treaba e că Occidentul, UE şi NATO, Europa civilizată
şi America sînt de acord cu procurorii şi cu judecătorii “lui Băsescu”. Occidentul, care a primit
România la masa lui fiindcă România i-a cerut-o, vrea Domnia Legii. Vrea să vadă treaba
terminată. Iar asta ar însemna ca flăcăii şi mîndrele care batjocoresc legea, siluiesc
democraţia şi încearcă să deraieze ţara de la drumul e firesc, spre civilizaţie, să ajungă acolo
unde merită, terminaţi. Cam ăsta ar fi nimicul pentru care Occidentul îl sprijină pe Terminat,
dorind să-l vadă înapoi în funcţie. Cam ăsta e nimicul care ar trebui terminat, conform legii.

Alexandru Hâncu

Obama şi noi
1 noiembrie 2012

Caricatura perfecţiunii

Că o vrem sau nu, soarta României pe următorul deceniu se decide pe

6 noiembrie în America. Fiindcă şi soarta noastră, mioritică, depinde de
ce alege America. Nu e vreo noutate. Spre exemplu, în noiembrie
1980, America l-a ales preşedinte pe Republicanul Ronald Wilson
Reagan, de dreapta, care a promis să învingă comunismul sovietic, s-a
ţinut de cuvînt, şi am scăpat şi noi (ca să trecem la feudalism, dar asta
e altă poveste). În noiembrie 1992, l-a ales pe Democratul William
Jefferson Clinton, de stînga, care n-a vrut să antagonizeze Rusia şi, de
aceea, n-am intrat în NATO în următorul deceniu. În noiembrie 2000, l-a ales, la limita
limitelor, pe Republicanul George Walker Bush şi am fost primiţi în NATO în 2002.

În noiembrie 2008, America l-a ales pe Democratul Barack Hussein Obama. Cel mai lipsit de
experienţă (dilentant) preşedinte din istoria ţării. Bunăoară, pînă la Casa Albă, Reagan,
Clinton şi Bush au fost aleşi, de cîte două ori, guvernatori în California, Arkansas şi Texas,
deci, efectiv, au fost şefi de state. Obama avea doar un mandat neterminat de senator.
Farmec personal. Şi un irezistibil mesaj de schimbare, de salvare a Americii şi-a lumii – în
primul rînd de criză, dar şi de încălzirea globală, războaie, arme nucleare, subdezvoltare etc.
Un mare “program transformativ”.

O criză la vremea ei

Fără criza declanşată în buza alegerilor din 2008, Obama poate nu cîştiga. Pe aripile ei, a
primit mînă liberă. Şi imunitate la critică, aproape unanimă, din partea presei, în virtutea
faptului că era primul preşedinte negru din istoria Americii. Se spune că dacă economia SUA
strănută, economia lumii face pneumonie. Or, de patru ani, economia americană are bronşită
şi nu dă vreun semn de vindecare. Dacă America nu-şi revine urgent, reluîndu-şi rolul de
locomotivă, restul lumii, cu UE şi cu România cu tot, riscă o catastrofă fără precedent.

Confruntat cu o situaţie mult mai gravă, Reagan a rezolvat criza în doi ani, prin măsuri clare
de dreapta, care au creat o perioadă nemaîntîlnită de prosperitate. După patru ani de regim
Obama, cu măsuri clare de stînga, 23 de milioane de americani sînt fără locuri de muncă.
Preţul benzinei s-a dublat, alimentele s-au scumpit serios, ca şi asigurările medicale. În 2008,
un sfert din populaţie primea ajutoare sociale de la buget. Între timp, s-a ajuns la peste o
treime. Acum patru ani, 32 de milioane de americani primeau bonuri de masă. Azi, sînt 47 de
milioane. Deficitul bugetar e halucinant, datoria naţională a depăşit produsul intern brut,
ajungînd la 16 trilioane de dolari. Ultimele cinci trilioane, datorate exclusiv lui Barack.

În aceste condiţii, pare bizar că presa americană îl compară, cu încăpăţînare, pe Obama cu

Reagan. Revista “Newsweek” a făcut-o ultima oară pe coperta din întîi octombrie. Dar, ce
vreţi: în America, peste 80% din presă e de stîngă. În ideea demult consacrată: comunismul
va reuşi, cu condiţia să-l facă intelectualii adevăraţi. Presa a ascuns cu abilitate faptul că
Obama e singurul preşedinte american care, din fragedă pruncie, a avut ca mentori ideologi
comunişti, terorişti de stînga, fanatici anti-capitalism, de la Frank Marshall Davis la profesorul
Bill Ayers şi pastorul Jeremiah Wright, iar Barack senior, pe care juniorul l-a divinizat, a fost un
marxist care a propus în Kenia impozitul pe venit de 100%. Interesant, nu?

Entuziasmul minciunii

Presa i-a creat lui Obama imaginea de lider perfect, care nu poate greşi – are nevoie doar de
încă un mandat. Iar lui Mitt Romney, imaginea de capitalist ticălos, escroc, arogant şi prost.
Hmm. Şi lui Reagan i s-a zis “nătărău amabil”, “ignorant”, “tărtăcuţă goală”. În ultimele zile,
Obama a declarat că Romney minte permanent şi că “mănîncă rahat”. Iar pe site-ul
prezidenţial de campanie a apărut un trucaj cu candidatul Republican purtînd un coif de
“prostul clasei”. Numai că, ghinion, între timp au avut loc dezbaterile televizate, iar Romney a
preluat, la limită, conducerea în sondaje. Publicul a descoperit că e inteligent, coerent,
competent, are soluţii de bun-simţ şi nu minte. Spre deosebire de preşedinte.

David Letterman, megastar de televiziune şi fost fan Obama, a exclamat, pe post: “Te aştepţi
ca preşedintele să spună adevărul iar contracandidatul să mintă, nu invers”. Tot mai mulţi
americani descoperă că preşedintele lor, discipolul comuniştilor, “minte cu entuziasm”, vorba
unui comentator. Pe orice temă. Economie, şomaj, deficit, energie, sănătate, politică externă.
Minte despre adversarul său. Şi, mai nou, despre circumstanţele asasinării ambasadorului
american în Libia. Care, potrivit unor dezvăluiri de presă, putea fi salvat, dacă se ordona o
intervenţie rapidă, din Sicilia. După perfecţiune, caricatura perfecţiunii. Dar, după atîţia ani de
bombardament mediatic pro-Obama, opţiunile nu se schimbă uşor. Sondajele sînt pe muchie.
Pe 6 noiembrie, America, locomotiva şi garantul lumii libere, va alege. Între ficţiune şi
realitate, între hipstereală natîngă şi sobrietate, între dezastru şi redresare, între stînga şi
dreapta. De alegerea lor depinde şi soarta noastră. Că fără ei, chiar se alege praful.

Alexandru Hâncu

Niciodată nu-i momentul

27 noiembrie 2012

Şi de ce ar fi? Cui i-ar folosi să ştie că soluţia problemelor acestei ţări există şi încape într-o
frază: reducerea masivă a impozitelor şi a taxelor, reducerea masivă a cheltuielilor bugetare,
domnia legii? Din decembrie 1989 şi pînă azi, de cîte ori vi s-a spus că asta este, în realitate,
politica de dreapta? De cîte ori i-aţi auzit pe liderii dreptei de la noi explicînd fraza respectivă?
De cîte ori v-au spus că doar aşa se ajunge la piaţă liberă, adică la capitalism, iar capitalismul
e singurul sistem care creează prosperitatea fără de care democraţia reală nu poate să
existe, căci sărăcia hrăneşte dependenţa de pomenile statului, populismul şi, în cele din
urmă, dictatura? Păi, nu prea des. Fiindcă, na, niciodată nu prea e momentul potrivit.

Uite-aşa, în loc să trecem de la comunism la capitalism, am revenit la feudalism. Care

înseamnă comunism fără Marx şi Lenin pe afiş, dar cu feudali luminaţi, gen baroni, preocupaţi
de justiţie socială. În acest minunat sistem, venitul nu reprezintă banii cîstigaţi de fiecare prin
muncă cinstită, ci banii stabiliţi de stat. Pomeni pentru iobagi, ca să ştie cu cine să voteze:
subvenţii, alocaţii, ajutoare, joburi care nu produc nimic. Iar, pentru aristocraţi, prăjituri: lefuri
boiereşti şi contracte barosane, pentru ei şi familii. Din bugetul statului, obţinut prin biruri
luate de la fraierii care produc ceva, doar ca să vină fiscul să le spună cu cît au voie să
rămînă. Şi, desigur, din datorii. Fie către creditori externi, fie către propria naţiune, prin deficit
bugetar. Cînd vine falimentul (care poate întîrzia o vreme, dar e inevitabil), de popor se alege
praful, însă feudalii se simt foarte bine, în baza averilor acumulate. În rest, după ei, potopul.

Un singur lider politic a încercat să pună în practică toate cele trei elemente-cheie ale politicii
de dreapta. Da, beţivul ăla, Băse. Cota unică, reducerea cheltuielilor bugetare, reforma
Justiţiei. Ghinion. Iar nu era momentul. Prin tăierea cheltuielilor bugetare, sursa de alimentare
a corupţiei scade, se reduc deficitul şi riscul falimentului naţional. Cu biruri mai mici, oamenii
au mai mulţi bani în buzunar, producţia de bunuri şi servicii se dezvoltă, apar noi locuri de
muncă, şomajul scade rapid. Sectorul privat poate absorbi personalul disponibilizat de la stat,
unde angajaţii consumă bani fără să producă mare lucru. Înmulţirea locurilor de muncă
productive înseamnă mai mulţi contribuabili, deşi impozitele scad, sînt mai mulţi bani pentru
cheltuielile bugetare indispensabile, începînd cu plata pensiilor. Iar o Justiţie cinstită opreşte
jafurile. Face dreptate, nu împarte favoruri şi reglează conturi. Poporul iese din iobăgie,
feudalii rămîn fără privilegii. Cui îi trebuie aşa ceva?

Băsescu, cetăţeanul care a încercat să împiedice falimentul prin unica soluţie realistă – care e
de dreapta, e capitalismul real, nu fictiv –, normal că trebuia oprit. Mai exact, lăsat să
vorbească singur. De pildă, chiar şi de partidul lui. Feudalismul e mai bun. Nu cumva să
înţeleagă iobagii că pot fi liberi. Nu cumva să afle, exact, şi cum anume. Nu de alta, dar unii
şi-ar putea asuma riscul de-a trăi mai bine alegînd altceva decît pomana statului. Periculos.
Mult mai comod e să zici că eşti de dreapta şi să fii de stînga. Să dai şi tu pomeni la iobagi şi
prăjituri la aristocraţi, să ridici birurile vorbind de justiţie socială, să taci cînd alţii spun,
mereu, că dreapta înseamnă nazism, fascism, rasism, sălbăticie şi exploatare. Nu clasa de
mijloc clar majoritară, nu prosperitate, nu lege, nu libertate. Şi să te asiguri că stai bine cînd
vine prăbuşirea: fie gata să pleci spre zări mai senine, fie gata să treci de partea poporului, ca
să faci Uzinele Poporului, Agricultura Poporului, Băncile Poporului, Presa Poporului şi tot ce
trebuie.

Sîntem o ţară în catastrofă demografică (uitaţi-va la rata fertilităţii), abandonată de peste trei
milioane de cetăţeni, în marea majoritate din populaţia activă, cu salarii de mizerie, cu
pensiile în criză, cu medicina în criză, cu învăţămîntul în criză, cu datorii uriaşe la creditorii
externi şi strict dependentă de generozitatea occidentală. Toate acestea sînt, exclusiv,
roadele politicii de stînga, în peste doua decenii de grijă feudală faţă de om, prin eforturile
statului. În aceste condiţii, fireşte că nici în această campanie nu era momentul ca liderii
autodeclaraţi de dreapta să vă explice pe înţeles, de dimineaţă pînă seara, ce-i aia dreapta şi
care sînt avantajele. În special, faptul că e singura variantă de bun-simţ. Pornind de la fraza
esenţială. Dar, vedeţi, n-aţi fi priceput. N-aveţi nivelul necesar, sînteţi manipulabili,
propaganda taberei adverse e prea puternică. Mai bine fără complicaţii. Ignoranţa e fericire.
Lasă, că mai dă UE nişte bani şi ne scoatem. A, să nu uit: Jos Băsescu!

Alexandru Hâncu
Mizeria mai mică are avantajul clar că e mai
mică
4 decembrie 2012

Să nu ne amăgim. Apa caldă la robinet. Duşul aproximativ zilnic, spre deosebire de cel lunar,
anual sau deloc. Şamponul, deodorantul, pasta de dinţi. Ciorăpelul, chiloţelul, cămăşuţa
schimbate zi de zi. Spălatul la poponeţ, în scopul eradicării ghindelor fecale interfesiere.
Igienizarea altor părţi ruşinoase, predispuse la depuneri biologice abundente. Sînt, toate
acestea, cuceriri relativ recente în arealul românesc. La ambele sexe. Adoptarea lor nu e nici
pe departe generalizată, destule zone geografice nefiind încă penetrate. Drumul de la mizerie
la civilizaţie rămîne lung şi anevoios. Electoratul e divers, inegalităţile sînt mari, condiţiile
materiale sînt vitrege. Nu putem cere miracole. Există factori obiectivi care explică înapoierea
şi împiedică saltul spectaculos către o lume mai bună. Corect. Numai că factorul decisiv este
subiectiv. E vorba de opţiunea personală. Pentru mizeria mai mică.

E o mare imbecilitate să crezi că toate mizeriile sînt la fel şi n-ai ce alege. Bunăoară, în rural,
statul pe scaun la birt fără ghinde fecale între fese, la o ţuică, denotă opţiunea personală
pentru o mizerie mai mică. În mod ideal, prezenţa robinetului cu apă caldă facilitează
procesul, dar absenţa lui poate fi depăşită alegînd apa încălzită la foc. Mizeria nu dispare, dar
e mai mică. Pînă vine şi ţeava cu apă caldă, scade riscul răspîndirii infecţiilor, cît şi riscul
abcesului în fund. La fel e şi-n politică. Absenţa variantei ideale nu înseamnă absenţa oricărei
variante. Nu toate mizeriile sînt la fel. Nu toate au ghinde între fese. Nu toate sînt
pestilenţiale.

Spre exemplu, una dintre mizerii a fost lăudată, în primăvara lui 2012, de Germania,
locomotiva Uniunii Europene. A fost dată drept exemplu: aşa se aplică, în vremuri grele, o
reformă dureroasă, dar indispensabilă. Mizeria aia, cînd era la guvernare, a făcut ceea ce ţări
mult mai tari din UE n-au avut curajul şi onestitatea să facă. De aceea, România nu s-a dus în
cap şi are şansa să primească, în continuare, banii fără de care ar capota cam cît ai zice „a
treia suspendare“. Şansa, nu garanţia. Căci, de-atunci, altă mizerie a pus mîna pe putere şi s-
a apucat să calce în picioare legile, regulile, Constituţia.
Adică Statul de Drept, la care par să ţină mult boierii din UE, cei care ne finanţează
supravieţuirea cît de cît europeană. Mai mult, liderii mizeriei venite la putere în primăvară s-
au apucat să-i insulte la liber, dezinvolt, pe liderii apuseni care ne dau împrumuturi. Pentru
publicul intern, desigur. Pe plan extern, se dau cei mai mari prieteni ai Occidentului. Probabil,
au ajuns să-şi creadă propriile gogomănii, alea cu vesticii care sînt proştii dictatorului
Băsescu. Între timp, situaţia economico-financiară s-a deteriorat, actuala mizerie
guvernamentală fiind mai mare decît precedenta: nu are nici un fel de soluţie pentru ţară, ci
doar pentru ea. Cînd nu minte, mai zice, pe bune, şi ce urmăreşte. Puterea absolută, pe care
s-o păstreze pe veci, prin mutilarea Constituţiei. Ceea ce mizeria de dinainte nu intenţiona să
facă.

E foarte mişto să spui că te-ai săturat să votezi mizeria mai mică. Îţi dă, aşa, un sentiment de
superioritate. Mai ales cînd ironizezi, elitist, ruralii care stau în birt, cu ghinde între fese, la
ţuica dată de primar, ca să voteze cum li s-a zis. Aşa se cîştigă alegerile la noi. Europa bogată,
fără ghinde, cu apă caldă, schimburi curate în fiecare zi, axila dată cu spray şi dantura
întreagă, e departe. Demult nu mai are, ca noi, aproape jumătate din populaţie cazată în sate
din evul mediu. Care înclină balanţa electorală. Degeaba votezi. Ce rost are să recunoşti că
există o mizerie mai mică? Nici campanie n-au fost în stare să-şi facă. Prin comparaţie, Dănuţ,
cu noua lui mizerie, şi-a făcut campanie giugiuc! Mai bine nu votezi.

Problema cu teza asta e simplă. Nicăieri nu există politică total imaculată, fără nici un fel de
mizerie. Dacă voi, dezgustaţii, neprihăniţii, modele de curăţenie între fese, cu axila parfumată
şi respiraţia mentolată, aveţi deja biletele de avion spre jobul bine plătit din occident, atunci
vedeţi-vă de drum. Fără să mai comentaţi. Succes! Dar dacă trebuie să rămîneţi aici, e foarte
nasol. Refuzînd să votaţi, mizeria mai mare cîştigă tot. Absolut tot. Are suficient electorat
captiv, teleghidat prin televiziuni vasale. Şi o să vă înghită şi pe voi. De tot. Aşa cum s-a mai
întîmplat în istoria recentă. Aia fără hîrtie igienică, apă, săpun, spray, curent, căldură,
mîncare. Mizeria mai mică, dincolo de faptul că este, efectiv, mai mică, e aşa pentru că nu
conţine doar mizerabili. Ci şi oameni întregi la cap, care nu riscă să ne scoată din UE. Dac-o
votaţi, le daţi o şansă lor, nu mizerabililor. Implicit, vă daţi o şansa vouă. Opţiunea personală,
raţională, ar trebui să fie clară. Mizeria mai mică. Ştiţi voi care. Pînă cînd, Doamne ajută, dăm
şi de civilizaţie.

Alexandru Hâncu
Exit poll intermediar Kamikaze
9 decembrie 2012

De la biroul electoral central de la mine din pat, de unde mă uit la nişte seriale

americane
Dragi cititori, stimat electorat. Pînă la ora 18.00, din redacţia Kamikaze în mod clar au
votat: Vărzaru şi cu mine. Doi băsişti imputiţi.

Redactorul-şef neoficial, băiatul ăla de la o agenţie de publicitate, care săptămîna trecută, sau
aşa ceva, s-a dus pînă la Mantzy acasă, hăt, la Motru, cu maşina, în scop de agrement, n-a
putut să se ducă şi pînă acasă la Brăila, în scop electoral. Nu că l-ar fi durut în pluă, cum zice
el. Dar, na, ar fi fost culmea. Mai exact, ar fi fost culmea ca tocmai el, care, din propriile
declaraţii, este cel mai mare băsist şi anti USL-ist din Univers, nu doar de la el de pe scară sau
de la noi din redacţie, să mai şi voteze. Cînd vine vorba de alegeri, e ştiut: te pişi pe el de vot.
Nu actul fizic al votării contează. Mai ales dacă ai atacuri de panică, de cîteva ori pe zi, că
face Ponta vreo dictatură, cu Crin, dacă ies cu 90%. Vorbe, nu fapte! Cu gura, nu cu mîna pe
ştampilă! Şi nici nu-ţi vine să-l baţi, că e mai mic. Adică îţi vine, dar, fiind mai mic, ţi-e milă.
Greşit, probabil.

Marian Turosu, tot anti USL-ist, n-are voie de la soţie să iasă din casă la vot, ca să nu-l corupă
anturajul. Nu îmi pot pune problema să-l bat. Sigur, din respect pentru prietenia noastră, ar
putea să mă lase să-l dezarticulez un pic, în glumă, însă prefer să nu mizez pe asta. Prieten,
prieten, dar bătaia e viaţa lui. E din Galaţi, cu viză de flotant, ceva.
Mantzy, fiind din Motru, are dispensă. De la el însuşi. Şi, oricum, fusese acasă de Sfîntul
Andrei. Dacă picau şi alegerile tot atunci, alta era treaba! Acelaşi comentariu ca şi la
redactorul şef neoficial din Brăila: dacă eşti anti USL, mai bine te pişi pe el de vot. Şi Mantzy e
tot mai mic, aceeaşi situaţie cu bătaia.

Am unele informaţii neconfirmate (mi-e lene să-i dau telefon) că Bărbosu, deşi tot din Brăila,
ar fi votat, avînd el buletin de Bucureşti. Poate că nu cu USL.

Olandezu’, toată stima tată, dar în cazul de faţă, e ca şi cum ai fi din Motru sau din Brăila.
Ceea ce nu înseamnă că Motru sau Brăila ar fi din Olanda. Am făcut precizarea pentru cei
tentaţi, fie şi o clipă, să facă speculaţia respectivă.
Marele premiu al juriului, Oscarul şi trofeul Champions League îi revin secretarului general de
redacţie Drogeanu, care s-a dus la Medgidia să voteze. Totuşi, din excepţionala lui
analiză, publicată pe site, reiese că nu ştie şi cu cine să voteze. Fiind mai înalt chiar şi decît
mine, şi jucînd la juniori, deci profesionist, fundaş central, post pe care am evoluat şi eu, dar
m-am reprofilat repede vîrf, însă doar la amatori, mă opresc aici.

Aşa stînd lucrurile, şi ţinînd cont că e oră 18.45 (pe Drogeanu l-a apucat grafomania, el care
tuşeşte cînd treci de 3000 de semne, a durat ceva pînă i-am citit postarea) iată cum arată exit
poll-ul intermediar Kamikaze: două voturi pentru ARD.

Pronostic de etapă: felicitări USL! Votanţii dumneavoastră, care nu lucrează la Kamikaze, iar
dacă lucrează bravo lor, sînt sigur că vor reuşi să surclaseze lejer voturile exprimate în
favoarea alianţei cardiologice ARD. Nu că ar fi redacţia noastră vreun eşantion reprezentativ
pentru întregul electorat, dar s-ar putea să fie. Aşa sînt urbanii, îi doare-n bască. Lasă, că
decid ruralii şi pentru ei. Hai, succes! Exit poll-ul de la 21.00 o să-l ratez, că mă apuc de nişte
filme. Sigur, între timp, poate şi alţi colegi îşi vor comunica opţiunile, dar aici lucrăm cu
realităţi, nu cu speculaţii.

A, încă nişte elemente de atmosferă. După ce-am votat, la ieşire, fata care făcea sondajul s-a
uitat la mine cubic cînd i-am zis că am pus ARD şi colo, şi colo. Aparent, pînă la ora 16.00
eram doar al treilea în situaţia asta. Wazaaaaaaa!!! Menţionez că eu am votat la toate
alegerile, fără excepţie, chiar şi în perioada petrecută în străinătate. Faptul că alţii au
preferat, mereu, să facă altceva în ziua scrutinului, explică perfect situaţia în care ne aflăm.
Vă reamintesc: conform sondajelor interne ale PDL, coordonate, poate, chiar de Adriean Ion
Lăceanu Videanu, USL va obţine doar 48% din voturi. Păi, bine, atunci. Hai, mai vorbim.

Update: Marian Turosu a fost la vot. A fentat autoritatea conjugală și s-a prezentat, cu
întârziere, la urne. Acum e acasă, scrie pentru revistă.
Update 2: Marius Borțea și părinții lui au fost, de asemenea, la vot. Încă trei bucăți pentru ARD.
E clar: USL începe să piardă teren!
Update 3: Drogeanu a introdus și el voturile în urnă. Nu i-a fost ușor: a făcut 19 minute de la
Constanța la Medgidia și 8 minute pe strada de 300 de metri unde se află secția lui de vot. La
intrare s-a întâlnit cu un prieten care i-a spus: “Bă, am votat cu toți, să nu se supere nici
unul!”.
Alexandru Hâncu
Puciulică, puciuleţ! Coteţ
18 decembrie 2012

Minţi şi cîştigi. Maladeţ!

Iată. Există un verdict al unui for european că n-a fost o halucinaţie. Ci a fost puci. Comisia
Europeană pentru Democraţie prin Drept, sau Comisia de la Veneţia, cum i se spune de
regulă, a scos raportul despre cele petrecute asta-vară în România. Şi, da, a fost puci.
Parlamentar, sau neopuci, conform modelului latino-american.

După alegeri, premierul Victor Ponta, de pildă, împreună cu guvernele televizuale anteniste şi
realităţiste (ţăţiste), în faţa cărora vine să dea raportul, au reluat tema aberaţiei cu puciul
imaginar, care a făcut atîta rău imaginii externe a României. N-a fost nici o aberaţie, băieţi şi
fete. Schimbarea avocatului poporului, înlăturarea preşedinţilor celor două camere, limitarea
atribuţiilor Curţii Constituţionale, suspendarea abuzivă a preşedintelui ţării, invocîndu-se
încălcări grave ale Constituţiei care n-au existat. O înscenare sinistră. A fost puci parlamentar,
pentru că asta înseamnă puci parlamentar. Tot lovitură de stat, cum se zice.

Comisia de la Veneţia nu foloseşte aceşti termeni în raport, desigur, ci se exprimă legalist-

diplomatic. Dar identifică exact măsurile amintite, “luate în succesiune rapidă”, prin
ordonanţe de urgenţă, drept “problematice din punct de vedere constituţional şi al statului de
drept”. Problematica fiind că aţi dat un puci, băieţi şi fete. Care, tehnic, a eşuat. Iar electoral,
a triumfat. Bravo. L-aţi dat minţind că n-a fost puci, cînd el a fost. Şi o faceţi în continuare, de
la înălţimea ameţitoare a scorului de la parlamentare. Minţi şi cîştigi. Toată stima.

Observînd “îngrijoratoarea lipsă de respect din partea reprezentanţilor instituţiilor statului

pentru statutul altor instituţii”, Comisia de la Veneţia recomandă o serie de modificări
constituţionale clare. În ideea evitării unui alt puci. E drept, nici asta nu se spune direct, ceea
ce-i va ajuta pe mulţi să tragă concluzia că sînt aşa, nişte chestii, acolo. Iar îngrijorările,
aspectele considerate problematice, dă-le naibii, cui îi pasă?

Lor, triumfalilor cîştigători ai alegerilor. Le pasă suficient de mult încît să mintă în continuare,
s-o ţină langa cu puciul care n-a fost, cu acuzaţiile nefondate care au afectat imaginea
României. Sau n-au afectat-o deloc, aflăm mai nou: ce, s-a întîmplat ceva? Colaborarea cu
Europa, acum că s-a rezolvat şi cu alegerile, şi cu noul guvern, va fi minunată. Pe cuvînt.
Cuvîntul ăla pe care şi l-au dat că n-a fost puci, şi pe care şi-l dau în continuare. Atîta doar că
a fost.

Unii, evident, se pot întreba de ce raportul veneţian n-a venit mai devreme. Nesimţiţii, au
tăcut pînă după alegeri. Dacă se ştia din timp, alta era treaba, nu? Politic, nu? Nu? Păi nu.
Tocmai că, politic, nu trebuia nici un raport, de la nici o Veneţie. Alegerea era limpede: între
unii care au dat o lovitură de stat şi alţii care nu. Sigur, pentru electoratul care înţelegea, cît
să-i pese. A fost văzut pe undeva? Din vară încoace, i s-a detectat prezenţa, cît de cît ? E
treaba Comisiei dacă se leagă sau nu la cap cu acuzaţii tembele de amestec în politica
internă din România. A preferat să nu se lege.

Stimaţi români, aţi ales cum v-a tăiat capul, acum poftiţi şi concluziile noastre. Ziceţi că dacă
le aveaţi mai devreme, alegeaţi altfel? Le aveţi acum. Ce alegeţi, stimaţi români? De-acum
înainte. Antene şi Realităţi? Populism rudimentar, primitiv? Silă elitistă şi dezinteres?
Absenteism? V-au spus destui de pe la voi că a fost puci, pe şleau. V-au explicat, foarte
corect, şi de ce a fost. Nu i-aţi crezut. Nu v-a păsat. V-au spus liderii Europei civilizate, în
limbajul nostru, civilizat, că n-a fost bine ce s-a întîmplat. Nu i-aţi crezut, nu v-a păsat. Minţi şi
cîştigi, normal. Dar, sigur, numai cînd îţi găseşti clienţii.

Şi nu, prieteni, nu ne spuneţi voi nici cînd să vorbim, nici cum să vorbim. Pînă la ce nivel să ne
coborîm. Dacă se mai poate numi nivel. Aveţi o ţară interesantă, controlată prin nişte
televiziuni, mai ales una. Un electorat capabil să înghită toate gogomăniile, inclusiv faze gen
UE e de rahat, Rusia nu. Şi să voteze, entuziast, cu viscerele, sau să stea, masiv, acasă,
strîmbînd din nas că politica pute, nu ne interesează, morţii mă-sii. Ei, morţii mă-sii, atunci.
Acum v-am confirmat. A fost puci. Aţi ales nişte pucişti. Credeţi? Vă pasă? Şi, mai ales,
înţelegeţi ceva? Păi da. Vedeţi, aşa ne gîndisem şi noi.

Alexandru Hâncu
Revelion 2013: Tradițional style
1 ianuarie 2013

Acasă. Petrecui acasă. La televizor, după ce aflai că

ocuparea localurilor în apreciata “noapte dintre ani” a fost
monstruos de mare, gen 93%. În plus, cum s-o ratez pe
Paula Iacob în vila ei, cu invitaţii, live pe RTV? Asta, după ce
mi-am dat seama care Paula Iacob, şi anume ACEA Paula
Iacob. A fost magnific. Lăutari cu staţie cu ecou, în viloc, da.
A şi dansat. Paula. Dinamizat, am sărit de pe un canal pe
altul.

Nişte ţărani, nişte alţi ţărani, din nou ţărani (rapsozi, normal) cu căciuli pe cap, tată, la mese,
cu mîndrele cu broboade, apoi Serghei Mizil, Bianca, Măruţă, Brenciu pe Antena 3,
Vanghelion, Becalion – aici am stat un pic, a vorbit Gigi, frumos, a zis de România şi de
Antonescu, nu mi s-a părut deloc că de Crin era vorba, mă rog, poate mă înşel, l-a chemat şi
pe Luţu, că nu era în cadru, Gigică era flancat de frăţiorul său Meme şi de fiul său Reghe,
după cum şi-a explicat însuşi membrul comisiei juridice a camerei relaţiile cu argaţii – Direcţia
5 la Miticalion, n-am stat să aflu ce-i aia, Brenciu şi pe Pro TV, Mihai Constantinescu dansînd
Gangnam Style la Mihai Morar, iar ţărani, abundenţă de ţărani (rapsozi, normal), maneliştii
mai subţire, anul ăsta, în schimb, melteni cît cuprinde, cea mai de calitate poantă a serii (deci
cea mai calitativă, ca să fim total la nivelul discursului de pe toate canalele) a fost
următoarea: Prezentatoare – “Deci cum e, greu, cu Revelionul?” la care Ţăranul (rapsod,
normal) “Greu. Eu m-am luptat cu vinul, Marioara cu porcu’, hă, hă” cred că la TVR sau la
Antena 1 a fost – şi tot aşa vreo două ore.

Înainte pusesem Skyfall, dar am întrerupt, de nervi, bun băiatul ăla din Spania, Bardem,
negativul, dar nu suport întotdeauna batjocura, sînt chestii la care nu trebuie să umbli, James
Bond e una dintre ele, aşa că de-aia am trecut la Revelionul televizat românesc, măcar dacă-i
bătaie de joc, să fie tradiţională. Şi am rămas să văd. La miezul nopţii am deschis spumantul,
dar, fiindcă au început Tudor Gheorghe în concert şi Voltaj pentru a milioarda oară cu
“Douăzeci de ani”, am cedat şi am băgat iar Skyfall (dudă, dudă mare, măcar n-am dat bani
pe bilet, aşa e cu reinventarea francizelor ăstora, să fie şi James Bond mai rupt din viaţă, gen,
de-abia aştept şi Războiul Stelelor mai rupt din viaţă, şi Star Trek, ar fi păcat să nu, dă-le în
morţi de astronave, de lasere, de gadgeturi, de supermaşini şi de superfemei, hai mai bine cu
metroul, şi după aia pe cîmp, cu pădurari, e şi mai ieftin, trei, patru decoruri luate din viaţă şi
gata balamucul cu efectele speciale) pînă taman bine a început la BBC (de pe net, scos HD pe
plasmă) programul special (două ore diferenţă de fus orar).

Invitaţi de-alde Tom Cruise, Hugh Jackman, Billy Crystal, Pink, băşini de-astea, după aia
retrospectiva anului (ce crezi, din România nimic) după aia focuri de artificii de la London Eye,
în diagonală cu Parlamamentul, pe mal la Tamisa. O cumătră de la Antena 3 zisese mai
devreme că artificiile lui Oprescu au fost cele mai tari din lume. Nu, n-au fost. Am vrut să stau
să văd şi spectacolul de la americani, din Times Square (tot aşa, live, pe net, HD scos pe
plasmă), dar am adormit pe BBC la emisiunea altui bou, unul Jools Holland, aduce mereu de
Revelion ce panarame de cîntăreţi mai găseşte şi el prin topurile din Anglia… Şi tot aşa.

A, TVR2, noul canal hiper-cultural pe bani publici, a dat după miezul nopţii un documentar
franţuzesc despre fetele de la Crazy Horse, aspiraţiile lor, năzuinţele, universul lor de idei,
goale, în sensul că aşa dansează ele, goale, era şi una din Bulgaria care nu voia goală, că se
intimida, era de formaţie clasică, dar făcea foamea pe la Paris tot aşteptînd să prindă ceva în
baletul Operei… Nu ştiu ce-a ieşit, că n-am stat pînă la capăt, dar asta ar fi o soluţie, nu? Soft-
porn cultural la televiziunea publică, s-ar rezolvă toate problemele instituţiei, este? Sau hard-
porn cultural, că e şi din ăsta berechet. Ce Patapievici, ce Pleşu, ce Liiceanu? Bravo Elwis! Ei,
şi aşa cu Revelionul. Apropo, cum ştiţi că sînt anii cu “13″ în coadă care încep marţea? Buni
tare, nu? Că-i marţi, dacă aţi observat. Hai, la mulţi ani!

Alexandru Hâncu

Terorism şi securism
22 ianuarie 2013

Cine îi apără pe români de terorişti? La ei în ţară sau, de

pildă, în Algeria, dacă pleacă acolo la muncă şi cad
victimele islamiştilor? Ori ale stilului Putin de rezolvare a
crizelor cu ostatici, pe model Beslan sau Teatrul Dubrovka
din Moscova? Un specialist francez, citat în presa
occidentală, de asta se temea cel mai tare: de faptul că
forţele algeriene au şcoala rusească, potrivit căreia viaţa prizonierilor e secundară, important
e să se rezolve situaţia rapid, prin exterminarea teroriştilor. Ca pe viitor, complicii lor să se
gîndească bine dacă mai vin să ia vreun ostatic sau nu.

Sigur, un stat serios, cu servicii secrete şi forţe speciale serioase, are, teoretic, capacitatea să
intervină. Bunăoară, Statele Unite ale Americii aveau, teoretic, capacitatea să intervină, pe 11
septembrie 2012, ca să-şi salveze ambasadorul din Libia, victima unui bine pregătit atac
terorist asupra consulatului din Benghazi. Şi anume, cea mai tare capacitate din istoria
omenirii. Se împlineau fix 11 ani de la masacrele din 11 septembrie 2001. Se ştia că islamiştii
pregătesc acţiuni teroriste de impact. Totuşi, Obama n-a intervenit ca să-şi salveze
ambasadorul.

Asediul a durat vreo şapte ore, existau, aparent, comandouri în Italia, la vreo două ore de
zbor, se pare că erau şi avioane fără pilot care au transmis în direct luptele de la Benghazi
pentru tot aparatul american de decizie, dar ambasadorul şi oamenii care îl apărau au fost
lăsaţi să crape. Campania electorală era în toi, iar sloganul lui Obama era „Bin Laden e mort,
General Motors trăieşte“. O intervenţie ar fi complicat lucrurile, ar fi ridicat întrebarea cît de
afectată a fost Al Qaida de moartea lui Osama, chestii din astea, incomode. Mai bine să fie
bifat totul ca ghinion, pus pe seama unui filmuleţ de pe You Tube.

Dacă America nu-şi salvează ambasadorul de terorişti, ce şanse pot avea nişte români plecaţi
la muncă în Algeria să fie salvaţi de statul lor? Cît de serios şi de capabil e statul lor,
românesc, să intervină ca să le apere vieţile, la mii de kilometri distanţă? Şi ce tot vor unii
răspunsuri, explicaţii? Păi ne comparăm noi cu americanii? Oamenii au avut ghinion, asta e.
Nu era nimic de făcut pentru ei. Sîntem prea mici, oricum, pentru asemenea grozăvii. Vai de
capul nostru!

Cum rămîne, atunci, cu poveştile despre extraordinara competenţă a securismului românesc?

„Dom’le, făceau ei ce făceau în ţară, dar pe plan extern, erau zei. Ăia din Legiunea Străină se
băteau pentru băieţii noştri, nu alta. Pe vremea lu’ Împușcatu’, au furat tancuri americane,
avioane, au instruit nu ştiu cîte armate şi servicii secrete, în nu ştiu cîte ţări prietene, din
Africa, din Orientul Mijlociu. N-aveau nici ruşii agenţi ca ai noştri, despre Occident, ce să mai
vorbim? Amatori prin comparaţie.“ Cu aşa tradiţie, era normal să rămînem, şi azi, cu
nenumărate servicii secrete. Lista e lungă cît o zi de post. Doar sînt indispensabile, nu? Ca să
ne apere de vrăjmaşi. Prin legendara lor competenţă.
Cam cît de legendară? Cît să-şi cultive contacte în zona Africa de Nord, altfel, bătută în lung
şi-n lat de români plecaţi acolo la muncă, din vremea comunismului, şi contacte în
comunităţile nord-africane, arabe şi islamice de pe la noi? Cît să poată interveni, clandestin,
în zone care, teoretic, ar trebui să le fie accesibile? Cît să poată salva, la nevoie, români aflaţi
în pericol în ţări cu risc clar definit şi de mult cunoscut? Sau doar cît să aresteze vreun terorist
care plănuia atacuri cu cuţitul împotriva unor diplomaţi, spre a-l expulza, apoi, ca să-şi vadă
de-ale lui în altă parte, eventual cu alt cuţit? Cît să controleze nişte sectoare-cheie din
economie, cum zic gurile rele? Cît să scape prin presă stenograme, interceptări ambientale şi
alte delicii ale horei politice interne?

În lupta cu terorismul, contează voinţa politică şi mijloacele. Dacă Obama avea mijloacele, dar
i-a lipsit voinţa politică de-a interveni, e treaba americanilor. După cum e treaba românilor
dacă statul lor, românesc, are şi voinţa politică şi mijloacele de-a interveni spre a-şi apăra
cetăţenii. Ar fi util de ştiut. Poate că răspunsul e nu, în ambele cazuri. Sau poate că nu e. În
sensul că nu e cazul să pună cetăţenii asemenea întrebări. Serviciile fiind secrete, şi treburile
lor sînt, na, secrete. E la mintea cocoşului. Cetăţenii să-şi vadă de activităţi şi să alimenteze
bugetul, ca să aibă şi serviciile cu ce-şi desfăşura activităţile. Terorismul e un subiect delicat,
pentru specialişti. Ştiu ei ce-i de făcut. Cu excepţia cazurilor cînd nu ştiu, sau li se rupe, şi mai
mor nişte nevinovaţi.

Alexandru Hâncu

Comunismul hipsteric
28 ianuarie 2013

Sau spălarea la creier prin Hollywood

Urmărind discursul lui Obama la preluarea noului

mandat, recunosc, am fost cuprins de admiraţie.
Lucrare de maestru. Discursul marchează, pentru
eternitate, ieşirea la rampă, în aclamaţii, a
comunismului chic, cool, pentru hipsteri. Hipsteric,
aşadar. Încununarea unor eforturi de generaţii. Obama,
supremul Mr. Cool, a reuşit să gasească în Declaraţia
de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie
1776) ce credeţi? Destinul socialist al ţării lui
Washington, Lincoln şi Reagan, titani pe care îi admiră! Yes!!! Fuck, yes!!!, cum ar spune
Madonna, mare fană Barack. Socialist şi obligatoriu, destinul. Ceea ce nu trebuie să mire.
Abordarea realităţii prin ficţiune este, într-adevăr, cheia succesului. Al succesului stîngii.

Opţiuni tematice
Din motive de marketing politic, altfel genial, în America socialismul a fost relansat ca
“liberalism”, adică eliberarea oamenilor de nevoi prin intervenţia statului, în orice domeniu.
Deci, tot socialism. Etapa obligatorie spre comunism, obiectivul final. Rebotezat forţat
“liberalism clasic”, liberalismul, temelia capitalismului, a fost redefinit, pentru public, drept
asuprire, dezumanizare, oroarea absolută. În prestigiosul New York Times, editorialişti cool ca
David Brooks sau Paul Krugman au salutat acum curajul lui Obama de a-şi etala liberalismul
lui autentic, în toată splendoarea. Fără perdea. E clar, în sfîrşit, ce înseamnă “Transformarea
fundamentală a Americii” promisă de Barack. Comunism hipsteric. Cool. Cel mai cool. Deci,
obligatoriu. It’s a must. Doar vine direct din documentul care a fondat America. Şi cum America
dă tonul…Viitorul de aur al omenirii e asigurat, gen.

Azi, dacă nu eşti de stînga, nu eşti sofisticat, cool, hip. Inclusiv la noi. Marxismul a suferit o
masivă operaţie estetică, devenind cea mai mişto chestie. Pentru America aia cool, care dă
tonul. Ziceţi că n-are cum? Dă-o nabii, nici chiar aşa! Hmm. Spuneţi-mi, cîte filme americane
elogioase la adresa capitalismului aţi văzut? Apoi, nu vă intrigă raritatea, dacă nu absenţa
filmelor hollywoodiene despre crimele colectivizării, în URSS şi pe mapamond? Despre Gulag?
Masacrele staliniste? Aiud şi Piteşti? Canal? Milioanele de morţi din timpul foametei din
Ucraina? Dezastrele industrializării socialiste? Cheka, KGB, STASI ? Asistenţa socială prin
glonţ? Războaiele coloniale ale comunismului? Măcelurile lui Mao şi ale găştii lui simpatice?
Normal, fiind subiecte lipsite de tensiune dramatică, potenţial narativ, importanţă si
relevanţă, ce să faci cu ele? Sau cu adevărata istorie a Cubei lui Fidel şi Che? Adevărata
istorie, nu cea de la Hollywood, unde cei doi sînt divinizaţi. Pe bună dreptate. Doar sînt
esenţiali.

Cum s-o arzi normal, revoluţionar

Ascultînd-o pe Alicia Keys explicînd, cu talentu-i nepereche, la gala de reînvestire, că Obama

e atît de cool încît a luat foc, arde, frate, nimic nu îi mai poate sta în cale, hipsterii n-au cum
să nu aprobe. “Obama ardeee!!!/ Lumea e în flăcări, dar el se va înălţa în zbor!… Toată lumea
ştie că Michelle e iubita lui/ Împreună, ei conduc lumea!/ Las-o să ardă, baby, să ardă! Obama
ardeeee!!!” Cîntaţi şi voi! Aplauze, urale! Fuck, yes!!! Dacă ăsta e planul, atunci bine. Să ardă
lumea, ca destinul socialist să se împlinească! Sorry, liberal. Cine crede că adulaţia revărsată
asupra lui Obama de Hollywood, termen generic pentru industria divertismentului american, e
ceva nou, greşeşte. E vorba de o migăloasă campanie, prin care generaţie după generaţie de
tineri, nu doar la ei, ci pretutindeni, inclusiv la noi, sa primească în mod seducător, cool,
mesajele corecte. Pentru ca ajunşi la maturitate, în poziţii de influenţă, vizibilitate şi decizie,
să ştie ce să facă, în mod corect. Mesajele prin care inacceptabilul devine preferabil, şi apoi,
inevitabil. Iar punctul de plecare a fost Fidel. Idol şi pentru Ponta sau Mazăre, de pildă,
premier hip şi baron cool.

Liderul Maxim rămîne enorma, inegalabila iubire politică a Hollywoodului. Marea lor
demonstraţie că, iată, marxismul poate reuşi, marxismul e soluţia. Dacă nu s-ar mai opune
imperialismul, ar fi antidotul la nemernicia capitaliştilor. Să zicem, petrolişti, ca în There Will Be
Blood. Sau finanţişti, ca în Wall Street. Filme care, alături de atîtea alte producţii minunate de la
Hollywod, continuă să lumineze, mondial, publicul cool, chic, hip, asupra adevăratei feţe a
capitalismului: e naşpa rău. Cel mai naşpa. Iar America, prin capitalismul ei imperialist, e
vinovată de toate relele. Şi tot aşa, generaţie după generaţie, pînă cînd marxismul reinventat,
rebotezat liberalism, devine cool. Cel mai cool. Deci, obligatoriu. Obama. Pentru ca America
să ajungă, în sfîrşit, bună, iar răul pe Pămînt să înceteze. Doar Hollywoodul n-are cum să
mintă. Nu? N-are cum să fie comunist. De ce-ar fi? Absurd. Dar dacă are? O lume nouă, nu
vouă, sună cunoscut? Nouă, cu orice preţ… (va urma)

Cu prietenie, ca întotdeauna,

Alexandru Hâncu

Comunism hipsteric II
2 februarie 2013

Încheiam episodul trecut cu întrebarea dacă Hollywoodul

poate să mintă, magistral, despre capitalism, fiind comunist.
Ce prostie, nu? Totuşi, realitatea e că Hollywoodul e dominat
de “liberalism” sau “progresism”. Termeni sub care s-a
reinventat comunismul. Liberal-progresiştii domină lumea
academică, mass-media, industria de divertisment. În
America? Imposibil. Cum naiba? Simplu. E vorba de aroganţa
intelectualilor stîngişti, deloc săraci, ba dimpotrivă, convinşi
că doar ei pot salva omenirea. Numai să aibă puterea
absolută.
În mod absolut meritat, ei fiind cei mai inteligenţi, educaţi, întelepţi, talentaţi, rafinaţi, drepţi
şi generoşi dintre oameni. Ei sînt mîntuitorii cool, hip. Comunismul, cu etapa lui
indispensabilă, socialismul, e singurul model corect. N-a fost, însă, aplicat cum trebuia. Dacă îl
făceau nişte intelectuali ca lumea, occidentali, alta era treaba. Ieşea cool. Sigur, trebuie
foarte multă trufie şi foarte multă semidocţie pentru concluzia asta, dar le au din belşug.
Trucul pe care îl folosesc e simplu, însa foarte eficient. Emoţiile sînt puse în locul raţiunii.
Realitatea e înlocuită cu ficţiunea, spre a deveni noua realitate, de larg consum.

Adevărul, un obstacol uşor de trecut

Ce standard de viaţă credeţi că avea, de pildă, Cuba în 1958, înaintea marii revoluţii? Ei, na.
Mizer, se ştie. Latifundiarii huzureau, poporul crăpa de foame pe plantaţii. Dar dacă nu era
aşa? Daca atunci Cuba avea al unsprezecelea stadard de viaţă din lume? Exact. Numărul 11
în Topul bunăstării. Din întreaga lume. Cuba capitalistă era atunci pe locul unde sînt, astăzi,
Elveţia sau Japonia. Din filmele de la Hollywood, poţi crede că revoluţia lui Fidel, adorat de
Steven Spielberg, Oliver Stone, Kevin Costner şi mulţi alţi titani, a însemnat eliberarea
iobagilor de pe plantaţii. Numai că…

Numai că lucrătorul agricol cubanez cîştiga mai bine decît omologii lui din Franţa, Germania
de Vest, Belgia, Danemarca, pe ziua de muncă de opt ore. Populaţia rurală reprezenta doar
34%, faţă de 47% în România de azi, ţară din UE. În 1958, Cuba avea mai multe televizoare
decît Canada, raportat la populaţie. Avea o numeroasă clasă de mijloc. Avea sindicate
puternice. Oamenii muncii din Cuba precomunistă primeau 66% din PIB, faţă de 68% în SUA.
Rata de alfabetizare era de peste 80%. În anul dinaintea revoluţiei, mai mulţi turişti cubanezi
vizitaseră America, decît veniseră în Cuba turişti americani. Urît burghezo-moşierism, criminal
de-a dreptul.

Cu ochii la filmele lui Michael Moore, poţi fi sedus de paradisul comunist cubanez, cu medicină
şi învăţămînt gratuite, de elită, pentru toţi. Noroc cu Fidel, democrat-umanistul. Butonat de
sovietici şi finanţat de nişte creduli magnaţi locali, sătui de corupţia preşedintelui Batista.
Care era şi cam negru, lucru peste care Hollywoodul cam sare, comunismul castrist fiind unul
dintre cele mai rasiste regimuri din lume. Cu Fidel, raţiile alimentare introduse în 1962 rămîn,
şi azi, mai mici decît raţiile sclavilor cubanezi din 1842. Raţia de proteine e de patru ori mai
mică. Salariul mediu e puţin peste 200 de dolari, cam 650 de lei. PE AN. Pensia medie este de
108 dolari, vreo 350 de lei. PE AN. În ţara cu al unsprezecelea nivel de trai din lume, înainte
de comunism.
Socialism sau moarte! Aud? Bine, atunci moarte

Ca să fiţi cool, poate v-aţi luat tricou cu Che Guevara. Doar e simbolul romantismului
revoluţionar. Che a fost un dezaxat asasin, de o cruzime exemplară. A condus personal
campania de exterminare a opozanţilor. Din prima zi a victoriei revoluţiei. După ce trăgea
plutonul, el îi împuşca în cap pe reacţionari, ca să fie treaba sigură. În prezenţa familiilor,
chemate special. Importante contribuţii a avut şi la reprimarea insurecţiei anticomuniste. Care
a durat şase ani, fiind opera proletariatului rural şi urban, a mii de cubanezi care au vrut să fie
liberi, nu sclavi în cooperativele agricole şi-n uzinele comuniste. Nu credeţi, dar există
mărturii, documente, cărţi. “Puteţi uita”, vorba aceea. Prin ele.

Peste 15.000 de execuţii prin împuşcare, peste 500.000 de deţinuţi politici, într-o ţară de şase
milioane de oameni, în anii ’60. De atunci, peste 70.000 de morţi prin înec, în încercarea de-a
fugi, pe mare, în SUA. Foamete, mizerie, teroare, disperare. Rată record de sinucideri. Acesta
e paradisul lui Castro. Despre care nu ştiaţi. În schimb, ştiaţi de la Hollywood, nu din Pravda,
că Fidel a scăpat ţara de feudalism, a creat exemple de medicină şi învăţămînt pentru toţi, iar
problemele economice, sigur, grave, se datorează exclusiv embargoului american. Simplu,
logic, pe înţeles. Ticăloşii de imperialişti. Fidel? Un model, demonizat pe nedrept şi sabotat de
reacţionari. Modelul de urmat. Din solidaritate intelectuală. Căci ei, liberal-progresiştii, vor
reuşi. Prin comunism cool, hipsteric.

(va urma)
Cu prietenie, ca întotdeauna,

Alexandru Hâncu

Comunismul hipsteric III

9 februarie 2013

Castro şi Che Guevara, criminali patologici, dar idoli ai

Hollywoodului, au fost intelectuali, studiind dreptul,
respectiv medicina. Lenin a fost intelectual, Mao a fost un
splendid intelectual autodidact, Pol Pot a fost intelectual,
ce să mai vorbim de părinţii fondatori, Marx şi Engels!
Intelectualii, nu proletarii, au creat şi au “pus în operă” catastrofa comunistă. Iar unii, deloc
săraci, deloc puţini, deloc lipsiţi de mijloace şi influenţă, ar vrea să desăvîrşească azi lucrarea,
tiptil, chiar în America, în bîrlogul fiarei capitaliste, ca s-o răpună definitiv. Speculînd emoţiile
publicului. Prin propagandă abilă. Generatoare şi de producţii artistice de mare succes.

Minţi, deci exişti

Filme, romane, cîntece (gen Imagine al lui John Lennon, adică Manifestul Partidului Comunist în
rezumat), destinate în primul rînd tinerilor. Mari creaţii de inoculare metodică, în masă, a
comunismului reinventat, rebotezat, culmea, “liberalism”. Mari triumfuri propagandistice. Mari
izbînzi ale spălării pe creier. Minciuni, care acoperă realitatea cumplită. Peste 100 de milioane
de morţi, în numele utopiei egalitariste. Şi cifra creşte. Dar, evident, aceste lucruri trebuie
ascunse. Şi sînt, cu enorm profesionalism, cu nesfîrşită grijă.

Văzînd filme măiastre, din gama Wall Street, o fire mai superficială poate să ia ficţiunea drept
realitate şi s-o generalizeze. Aha! Asta înseamnă capitalism! Ăştia sînt afaceriştii! Jos
capitalismul! E un truc de mare succes. Aberaţia ridicată la rang de regulă. Cîte filme s-au
făcut, însă, la Hollywood, pentru marele public, despre revolta proletară din Germania de Est,
din 1953, despre seria revoltelor muncitoreşti de la Gdansk, din Polonia, despre revoltele
muncitoreşti din Valea Jiului sau de la Braşov, de sub comunism? Nu prea s-au făcut.
Comunismul hipsterilor n-are ce face cu adevărul. Trebuie să întreţină minciuna, prin ficţiune.
De ce? Ei, na. Au un vis.

Totul pentru victorie!

Dacă ar reuşi să impuna comunismul în America, hipsterii cred că s-ar aranja definitiv,
planetar. Nu şi-ar mai bate capul cu concurenţa. N-o să mai fie concurenţă. Capitalismul e
greu. Trebuie să faci chestii tot mai bune, pe care oamenii să vrea să le cumpere şi de la tine,
nu doar de la alţii. Capitalism sucks. În comunism, de pildă, vor fi numai filme excepţionale,
făcute de cei mai buni cineaşti, după o planificare corectă şi cu tematică justă. Finanţate
generos de Stat, de la buget, prin comisii alcătuite din cei mai buni specialişti. Adică tot ei,
hipsterii. Creatorii nu vor mai ceda în faţa presiunii comerciale, a preferinţelor publicului. Fără
prostituţie! Va fi doar artă adevărată. Cui nu-i place, e prost. Sigur, finanţare vor primi doar
cei care au fost în prima linie a luptei, pe frontul cultural. Cam despre asta e vorba, în
hipstereala lor. Bani şi putere, pentru cine merită. Ei stabilesc cine merită. Punct. Fără
concurenţă.
Tot aşa şi în televiziune, presă, industrie, finanţe, comerţ, medicină, învăţămînt, în orice
domeniu în care concurenţa îi deranjează pe hipsteri. Iar prelucrarea şi cooptarea publicului
se face, evident, prin mass-media şi industria de divertisment. Comunismul hipsteric e demult
implantat la Hollywood, cu rădăcini adînci. Cîte filme americane despre avantajele nete ale
capitalismul aţi prins? Cîte producţii elogioase despre Ronald Reagan aţi văzut? Cîte filme sau
seriale în care Preşedintele Republican al SUA este personajul pozitiv? Păi n-aţi prea văzut. Ca
regulă, Republicanul e personajul negativ. Preşedintele pozitiv, bun la suflet, e din Partidul
Democrat. De stînga. Partidul foştilor stăpîni de sclavi. A căror “justificare morală” era că pe
negri nu-i duce capul, trebuie să aibă cineva grijă de ei, să-i îmbrace, să-i hrănească, să-i
educe, să-i adăpostească. Sigur, trebuie şi ei să muncească, în schimb.

Mai bine minciuna cool, decît adevărul pur

Tot aşa e şi cu masele largi, populare (la poulime, selon Oprescu). Fiind cretine, trebuie să se
ocupe elita intelectuală de soarta lor. Avînd puterea absolută. Elita de stînga, fireşte. Doar ea
merită să decidă cine e promovat, dintre plebei. Nu competiţia liberă, piei Satană! De aceea,
nu trebuia insistat nici pe faptul că Partidul Republican, al lui Lincoln şi Reagan, a fost creat ca
partid antisclavie, iar Democraţii, stînga lui Kennedy, Johnson, Carter, Clinton, Obama, sînt
urmaşii sclavagiştilor, cu interesante contribuţii şi de la Ku-Klux-Klan. Dar, sigur, ce contează
adevărul? Comunismul hipsteric e mult mai cool.

Şi dă rezultate minunate, planetar. Atît de bune încît, iată, în opinia semi-glumeaţă a colegului
Mantzy, parcă şi Ponta merită încă o şansă, poate mai atrage nişte tineri în PSD, dintre cei
emancipaţi, care citesc cronici despre filme de la Hollywood ca There Will Be Blood, bazat pe
un roman al scriitorului socialist american Upton Sinclair. Bună, nu? Hollywoodul în ajutorul lui
Ponta. Ei, de-aia sîntem unde sîntem. Pentru că ficţiunea e luată drept realitate, zilnic, prin
milioane de ecrane. Pentru că emoţiile primează în faţa raţiunii. Din necunoaştere, din
naivitate, din hipsterism…

Cu prietenie, ca întotdeauna,

Alexandru Hâncu