IV.

VARIABILELE EXPERIMENTALE ŞI CONTROLUL LOR Un experiment se produce atunci când mediul este manipulat sistematic astfel încât efectele cauzale ale acestei manipulări pe un anumit comportament să poată fi observate. Pentru a descrie cum mediul este manipulat şi cum este observat comportamentul va trebui să explicăm cei doi termeni definitorii ai experimentului: variabila independentă şi variabila dependentă. Variabila dependentă este comportamentul îregistrat de experimentator. Variabila independentă este o manipulare a mediului, controlată de experimentator. Un experiment trebuie să aibă cel puţin două valori sau niveluri ale mediului, respectiv două condiţii care să fie comparate între ele pentru a determina dacă una din aceste condiţii provoacă un comportament. Uneori cele două nivele pot fi reprezentate doar de prezenţa sau absenţa manipulării. Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relaţiilor dintre o variabilă independentă (cauza) şi o variabilă dependentă (efect). Se impune evidenţierea câtorva trăsături definitorii care se instituie şi ca avantaje ale experimentului: a) Controlul variaţiilor externe, într-un experiment ideal, nici un factor (variabilă), exceptandu-l pe cel studiat, nu este permis să influenţeze rezultatul; în jargonul psihologiei experimentale, spunem că aceşti alţi factori sunt controlaţi. Dacă (asemeni unui experiment ideal) toţi factorii în afară de unul (cel investigat) sunt păstraţi constanţi, putem concluziona logic că orice diferenţă în rezultat este cauzată de manipularea variabilei independente. Deoarece nivele variabilei independente sunt schimbate, rezultă că diferenţele în
1

variabila dependentă s-au produs numai datorită faptului că variabila independentă a fost schimbată. Cu alte cuvinte, schimbările în variabila independentă cauzează schimbări observate în variabila dependentă, întrucât cercetarea nonexperimentală se limitează la descrieri şi corelaţii, experimentele permit declaraţii despre cauzalitate: variabila independentă A este cauza ce schimbă variabila dependentă B. în principiu, experimentele conduc la declaraţii despre cauzalitate, în practică, aceste declaraţii nu sunt întotdeauna adevărate. Nici un experiment nu este 100 % un succes în eliminarea sau păstrarea constantă a tuturor surselor de variaţie. Oricum, experimentul elimina mai multe variaţii externe decât o fac alte tehnici de cercetare. b) O altă trăsătură a experimentului este economia. Folosind tehnica observaţiei omul de ştiinţă trebuie să aştepte cu răbdare până se produc manifestările care îl interesează. Dacă locuiţi în Trondheim, Norvegia (aproape de Cercul Polar) şi doriţi să studiaţi cum afectează arşiţa agresivitatea, bizuindu-vă pe soare, această cercetare v-ar cere multă răbdare si o grămadă de timp. Experimentatorul controlează situaţia creând condiţiile de interes (niveluri variate ale căldurii în condiţii de laborator), obţinând datele relevante rapid şi eficient. c) Caracterul provocat, în cercetarea fundamentală, experimentele sunt realizate pentru a testa teoriile şi pentru a aduce datele de bază pentru explicarea comportamentelor. Aceste tipuri de experimente sunt, de obicei, bine planificate, cu un investigator care are o idee clară asupra rezultatului anticipat. Un exemplu de inferenţă puternică, sunt asa-numitele experimente critice prin care se pun faţă în faţă alte două teorii care fac predicţii diferite. Un rezultat favorizează teoria A, iar celălalt teoria B. Experimentul va determina care teorie este respinsă şi care este păstrată, în practică, aceste experimente critice nu funcţionează atât de bine, deoarece suporterii teoriei respinse

sunt ingenioşi, căutând explicaţii care să minimalizeze interpretarea nefavorabilă a experimentului. Uneori, cercetătorii creează un experiment doar pentru a vedea ce se întâmplă; îl putem numi "experimentul ce sentâmplă dacă". Studenţii vin deseori cu asemenea propuneri de experimente, pentru că nu solicită cunoştinţe despre teoriile sau datele de bază existente şi pot fi formulate pe baza observaţiilor şi experienţei personale. Unii oameni de ştiinţă tratează cu scepticism experimentele de acest gen, principala obiecţie fiind ineficienta lor. Dacă nu se întâmplă nimic (ca în majoritatea cazurilor), se spune că variabila independentă nu are nici un efect - nu se obţine nimic din experiment, în schimb, dacă nu se întâmplă nimic într-un experiment adevărat (în care o teorie prezice că ceva se va întâmpla), rezultatul nul poate fi folositor. d) Replicabilitatea (repetabilitatea) este cel mai mare avantaj al experimentului în cercetarea fundamentală. Un singur experiment este mai puţin convingător decât o serie de experimente repetate. Forma cea mai simplă este replicarea directă a unui experiment existent, fără nici o schimbare. Deşi este un exerciţiu folositor pentru student, omul de ştiinţă găseşte aceasta plictisitor şi ineficient, în afară de cazul când experimentul original a fost chiar neobişnuit. În schimb, o cale mai bună de a replica este aceea de a extinde procedura anterioară, adăugând ceva nou în timp ce reţinem ceva vechi. Deci, o parte a replicaţiei este repetiţia literală, dar partea adiţională se adaugă cunoaşterii ştiinţifice. Acest gen de replicare permite generalitatea unui rezultat, demonstrând cum se menţine un rezultat (concluzie) cu variabile independente diferite. Variabila reprezintă aspectul unei condiţii de testare care se poate schimba sau poate lua diferite caracteristici în
2

diferite condiţii. O variabilă este o proprietate a unui eveniment din lume, care a fost măsurat. Variabilele sunt atribute ale fenomenelor şi astfel, aparţin lumii. A reduce un fenomen la o variabilă favorizează concentrarea atenţiei cercetătorului asupra unor evenimente specifice din mulţimea celor ce se relaţionează cu fenomenul. Deoarece variabilele există în lume, iar teoria este un produs al minţii noastre, trebuie să facem presupuneri sigure pentru a lega cele două una de alta. Aceste presupuneri sunt "ancore" ce leagă o teorie de lumea reala. Variabilele sunt tangibile; de exemplu, durata, frecvenţa, itemii verificaţi într-un chestionar, crimele comise, cărţile scrise, etc. Să presupunem că ipoteza noastră spune: crescând gradul anxietăţii, va creşte şi motivaţia afilierii. Pentru a verifica această ipoteză, trebuie luate în considerare conceptele teoretice de anxietate şi de afiliere, şi legate de variabile ale lumii reale. Dar, pentru a înţelege cum sunt folosite şi discutate variabilele în cercetarea psihologică, trebuie clarificată problema tipurilor de variabile. Cea mai importantă distincţie între variabile este cea între variabila independentă şi variabila dependentă. Variabila dependentă este o măsură a comportamentului subiectului, în limbajul modelului stimulreactie, este chiar reacţia. Se numeşte variabilă dependentă pentru că depinde de valoarea altei variabile, şi anume variabila independentă. Variabila independentă este cea care cauzează o schimbare în valoarea variabilei dependente. Este vorba despre stimulul din psihologia stimul-reactie. Termenul de "stimul", în modul cel mai general, este echivalent cu termenul de "cauză". Variabila independentă poate fi imaginată ca ceea ce face experimentatorul subiectului, iar variabila dependentă ca ceea ce face subiectul. Deşi aceasta analogie este adevărată în majoritatea cazurilor, există variabile independente pe care experimentatorul nu le manipulează (de exemplu, când suntem

interesaţi de efectul sărăciei, al sexului sau al IQ-ului etc. asupra unui anumit comportament). O altă distinţie este între variabile continue şi variabile discrete. Unele variabile pot lua orice valoare dintr-un şir. Acestea se numesc variabile continue deoarece nu sunt limitate la un număr precis de valori, precum numere întregi, sau la categorii separat, în principiu, se pot măsura latenţa, durata, forţa etc. în practică, exactitatea măsurării este limitată de abilitatea instrumentului de măsurat. Pe de altă parte, variabila discreta este aceea care se găseşte în categorii distincte. Subiecţii pot fi femei sau bărbaţi, naivi sau informaţi; stimulii pot fi acustici sau vizuali etc. O variabilă poate fi discretă chiar dacă limitele între categorii sunt vagi, iar clasificarea exemplelor particulare poate fi dificilă. De exemplu, culorile pot fi clasificate în roşu, galben, verde etc., deşi pot fi făcute şi clasificări mai fine iar unele culori pot fi considerate la limită, cum ar fi verde-albastrui. în cazul culorii, ea poate fi discretă ca variabila psihologică, în timp ce utilizarea dimensiunii fizice a acesteia (lungimea de undă) este continuă. Diferenţa între variabilele continue si cele discrete devine importantă atunci când începem să construim teorii. A treia distincţie se poate face între variabila cantitativă şi cea calitativă. Variabilele cantitative sunt acelea care variază în cantitate (viteza de răspuns, intensitatea), iar cele calitative variază în felul lor de a fi (schimbarea direcţiei de la dreapta la stânga şi invers intr-un labirint, înălţimea). De exemplu, tonurile diferă în cantitate prin intensitate şi în calitate prin înălţime. Acest exemplu particular implică o distincţie subtilă şi nu se bazează pe un singur criteriu. De exemplu, intensitatea este codată în sistemul nervos de către cantitatea activităţii nervoase, în timp ce înălţimea este codată de activitatea din diferiţi neuroni. De

reţinut că multe variabile pe care oamenii obişnuiţi le consideră discrete şi calitative, se dovedesc a fi continue şi cantitative: introversiune / extraversiune, normal / nevrotic, masculin / feminin. Printre variabilele independente unele sunt simple variabile fizice, precum intensitatea luminii sau numărul de ore de privare de mâncare. Pentru acestea este uşor de construit un grafic de reprezentare a rezultatelor, în acelaşi timp, însă, vorbim şi de variabile non-fizice, care nu pot fi definite direct în termeni fizici. Variabila non-fizica reprezintă un aspect al condiţiei de testare, definit în termenii de comportament şi procese cognitive. Variabilele reprezintă mecanismele care fac ca experimentele să funcţioneze. Selecţia efectivă şi manipularea variabilelor fac diferenţa dintre un experiment bun şi unul prost. Acest capitol tratează două tipuri de variabile care trebuiesc cu grijă considerate înainte de a începe un experiment: variabilele independente şi variabilele dependente. Un capitol aparte va fi dedicat apoi variabilelor de control, întrucât ele au un rol special în conducerea experimentelor. 4.1. Variabilele independente În experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de către experimentator deoarece experimentatorul le determină calitatea şi cantitatea. Variabilele independente sunt selectate deoarece un experimentator apreciază că ele vor cauza schimbări în comportament. Crescând intensitatea unui sunet, ar creşte viteza cu care oamenii ar răspunde la acel sunet. Când o schimbare a nivelului variabilei independente cauzează o schimbare în comportament, spunem că comportamentul este sub controlul variabilei independente. Eşecul unei variabile independente de a controla comportamentul, adesea numit "rezultat nul", poate avea mai mult
3

decât o singură interpretare. Prima, experimentatorul poate a ghicit incorect că variabila independentă era independentă: rezultatul nul poate fi corect. Majoritatea oamenilor de ştiinţă vor accepta această interpretare destul de refractari. Experimentatorul poate nu a creat o manipulare validă a variabilei independente. Spre exemplu, atunci când faceţi un experiment pe copii de clasa a doua si variabila voastră independentă este numărul de bomboane ei aleargă după fiecare răspuns corect. Unii copii iau o singură bomboană deşi ceilalţi iau câte două. Nu găsiţi nici o diferenţă în comportament. Poate dacă variabila voastră independentă ar fi presupus un nivel mai mare, de exemplu, de la o bomboană la 10 bomboane, aţi fi obţinut o diferenţă. Manipularea voastră poate nu a fost suficientă ca să releveze un efect al variabilei independente. Sau poate, (fapt necunoscut dumneavoastră) clasa a avut o petrecere de aniversare chiar înainte de începerea experimentului şi copiii consumaseră îngheţată şi prăjituri de la aniversare, în acest caz, poate chiar 10 bomboane nu ar fi avut nici un efect. Tocmai de aceea, în studiile despre învăţarea cu hrana drept răsplată, subiecţii sunt lipsiţi de hrană înainte de începerea experimentului. Aşadar, experimentatorii trebuie să aibă grijă să producă o puternică manipulare a variabilei independente. Eşecul în această situaţie este o cauză frecventă a rezultatelor nule. Alte cauze ale rezultatelor nule sunt legate de variabilele dependente şi la controlul variabilelor. 4.1.1. Modalităţi independente de abordare a variabilei

În ceea ce priveşte prezentarea stimulilor, cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând
4

caracteristicile unui stimul. Aceasta implică o discuţie asupra modalităţilor de abordare (manipulare) a variabilei independente. Utilizarea unei variabile independente reale implică modificarea unui stimul la care răspund subiecţii. Stimulul respectiv poate fi atât simplu, ca un flash luminos, cât şi complex, ca o situaţie socială. De aceea, există puţine reguli rigide sau rapide pentru definirea operaţională a unei anume variabile independente. Specificul "tratamentelor" noastre va depinde de comportamentul, variablele şi subiecţii specifici pe care căutăm să-i studiem. Literatura de specialitate descrie multe moduri creative de prezentare şi manipulare a unui stimul, aşa că ea ne este de mare ajutor în procesul de definire a unei variabile independente. O astfel de manipulare implică, de obicei, unul dintre următoarele moduri de abordare. a) Manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul. De exemplu, cercetătorii care studiază senzaţiile prezintă stimuli care diferă din punctul de vedere al unor dimensiuni fizice (intensitate sonoră, strălucire, greutate), iar variabila dependentă este o măsură a gradului de detecţie sau de recunoaştere a stimulilor de către subiecţi. Cercetătorii în psihologia dezvoltării prezintă diferite jucării stereotipizate pentru a stabili dacă copiii sunt stereotipi în maniera lor de joacă. În studiul agresiunii, subiecţii vizionează filme ce prezintă scene cu diferite grade de violenţă, iar măsura variabilei dependente este agresivitatea consecutivă manifestată de subiecţi. Cercetătorii în psihologie socială au măsurat efectele variatelor aranjamente ale mobilierului asupra interacţiunilor sociale ş.a.m.d. b) Manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant. De exemplu,

putem prezenta diferitele nivele de intensitate a zgomotului de fond în timp ce măsurăm performanţele subiecţilor în rezolvarea unor probleme de aritmetică. Dacă vom studia procesele de de învăţare vom examina efectul diferitelor tipuri şi cantităţi de recompense sau pedepse asupra capacităţii subiecţilor de a învăţa o temă. Alţi cercetători au provocat subiecţilor diferite stări emoţionale prin hipnoză şi apoi le-au examinat memoria şi procesele de gândire sau, putem examina variabilele contextuale prin studierea stărilor emoţionale ale subiecţilor ca funcţie a succesiunii anotimpurilor. c) Manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte. De exemplu, pentru a studia cât de sârguincios lucrează oamenii într-un grup, putem spune unor subiecţi că vor lucra singuri, iar altora că vor lucra împreună cu alţii, dar pe care nu-i vor vedea. Ca să studiem memoria, vom examina felul în care diferite informaţii comunicate în întrebări despre un eveniment afectează amintirea subiecţilor despre acel eveniment. Pentru a studia diverse atitudini, putem prezenta subiecţilor o pictură, spunându-le că presupusul pictor este un bărbat sau o femeie ca să determine astfel dacă aceştia evaluează pictura într-o manieră discriminatorie din punct de vedere sexual. d) Manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul "complicilor". Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători "accidentali", creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul "real" poate apoi să reacţioneze. De exemplu, putem crea un joc între un subiect şi un complice pentru a studia gradul de cooperare al subiectului în condiţiile în care costul colaborării creşte. Darley şi
5

Latane (1968) au determinat un complice să simuleze un atac de apoplexie şi au măsurat dorinţa subiectului de a interveni în ajutor ca funcţie a numărului celorlalte persoane prezente. Asch (1951) a folosit un număr de complici prezenţi alături de un subiect căruia, când i s-a cerut să estimeze lungimea unei linii, a supraevaluat-o drastic, în ultimă instanţă, variabila dependentă a fost supraestimarea produsă de subiect, care arată măsura confirmării la presiunea socială. e) Manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale. O abordare interesantă în creearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncarcă situaţia şi de a deduce din rreacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal. De exemplu, cercetătorii care studiază psihologia limbajului ("psiholingvistica") au dezvoltat proceduri de inducere a unor greşeli de vorbire - cum ar fi "cuvintele citate" - pentru a deduce procesele de elaborare a vorbirii. Cei care au studiat atenţia au prezentat simultan două mesaje "dihotice", câte unul la fiecare ureche, în acest caz, condiţiile constau în variatele instrucţiuni sau conţinuturi ale mesajelor, iar variabila dependentă este felul în care fiecare mesaj a fost perceput. Alţi cercetători au produs asupra subiecţilor stress social sau emoţional - de exemplu, determinându-i la un comportament care intră în conflict cu atitudinea pe care în mod normal o aprobă şi măsurând felul în care ei rezolvă acest conflict. Iar alţii au creat condiţii datorită cărora subiecţii eşuează în îndeplinirea anumitor sarcini, pentru a studia pe cine învinovăţesc ei de acest lucru. f) Manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea "privării senzoriale" pe care o suportă. Folosind drept subiecţi animalele,

In cercetarea neurologică. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară.cercetătorii pot utiliza tehnici chirurgicale pentru a crea diferite condiţii în care părţi ale creierului sunt extirpate sau alterate. g) Manipularea variabilelor intermediare. nivelul de anxietate pe care îl resimţi depinzând de situaţia în care te afli. aceasta îţi creşte starea de anxietate). stima de sine este în general definită ca o trăsătură caracteristică. condiţiile pot implica prezentarea vizuală a unor cuvinte în aşa fel încât ele să apară în diferite localizări ale ochiului. Variabilele dependente în aceste studii indică dacă aceste manipulări produc diferenţe în comportamentul. De exemplu. care este nivelul general de anxietate pe care această persoană îl trăieşte indiferent de situaţie. influenţează variabila dependentă. a furiei. care este influenţat de factori de situaţie. pentru ca ele se schimbă ca reacţie la condiţiile unei variabile independente. o trăsătură caracteristică e stabilă independent de timp şi nu e uşor influenţabilă de factori situaţionali. Procedând astfel. Dimpotrivă. Fiecare din aceste tipuri reprezintă o preocupare atunci când selectăm sau creăm o definiţie operaţională pentru variabila noastră independentă. pentru că. când definim variabila independentă. De exemplu. sunt considerate ca având numai trăsături caracteristice drept componente.2. motivaţia. In primul rând. permiţând cercetătorilor să traseze harta fluxului informaţional prin emisferele creierului. Alte atribute. schimbător. ca stima de sine. Aici. modificăm cel mai probabil variabila intermediară. care va influenţa apoi rezultatele subiecţilor la variabila dependentă a agresivităţii . (Dacă 6 realizezi brusc că nu eşti pregătit pentru un examen. Aici manipulăm variabila independentă a frustrării . trebuie să avem în vedere că dacă găsim o relaţie semnificativă. sporim noi înr-adevăr "presiunea socială" asupra unui subiect . aşa cum o conceptualizăm noi.) De exemplu. Aspecte independente privind validitatea variabilei Alegând oricare dintre modurile de abordare prezentate mai sus. care apoi influenţează un comportament. care. pentru că e relativ imună la influenţele determinate de situaţiile în care eşti implicat. Ea este influenţată de variabila independentă. adică dacă permite o deducţie validă din construcţia pe care ne bazăm. nu sunt influenţate de diferitele manipulări. şi că o furie mai mare conduce la un mai mare nivel de agresivitate a comportamentului.cum ar fi. ai o anumită "stare de axietate". va trebui să arătăm că studiul nostru demonstrează un aspect al naturii. gradul în care ei vor pedepsi un complice. Psihologii disting două tipuri de stări psihologice intermediare. Adesea. a) Validitatea de construct. Stările momentane pot fi folosite şi studiate ca variabile intermediare.1. 4. în schimb. blocând din când în când subiectul în obţinerea unei recompense dorite. Variabila intermediară "intervine" astfel între variabilele independentă şi dependentă. variabila dependentă este timpul necesar pentru recunoaşterea fiecărui stimul.de exemplu. stări şi trăsături: O stare anxioasă de moment a unei persoane poate fi descrisă în legătură cu "trăsătura ei anxioasă". avansăm ipoteza că starea de frustrare îl înfurie pe subiect. (trăsături de personalitate. fiind mai degrabă permanente. cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă. trebuie să avem în vedere dacă manipularea noastră are validitate din punctul de vedere al construcţiei. De exemplu. memoria subiecţilor. O stare momentană este un atribut temporar. Unele atribute au ambele componente. Trăsăturile caracteristice nu pot fi studiate în acest fel.

atunci nu studiem de fapt şi exclusiv influenţa variabilei care este conţinutul violent al filmului.dacă mărim numărul de complici dintr-o cameră? Pretindem. Validitatea temporală. Şi atunci poate că ar fi mai bine să adoptaţi acele proceduri care sunt de obicei acceptate ca valide în literatura de specialitate. Dar dacă. Punctul cheie este aici faptul că variabila noastră independentă şi celelalte componente ale experimentului nu trebuie să fie atât de atipice încât să nu poată fi generalizate decât într-un mod restrâns şi la un tip limitat de situaţii. va trebui să avem în vedere comportamentele specifice implicate: cercetările asupra proceselor psihice (senzaţii. cercetătorii se referă la două laturi ale validităţii externe. de exemplu. De aceea. vom dirija studiul nostru către o perioadă de timp care să includă importante variaţii sezoniere ş. de exemplu într-o anumită lună dintr-un anumit an. Primul se referă la un tratament care durează o anumită perioadă de timp şi pentru care se stabileşte o perioadă fixă de timp între tratament şi măsurarea variabilei dependente. Pentru că există câteva perspective din punctul de vedere al cărora putem generaliza rezultatele pe care le obţinem. adică măsura în care rezultatele noastre pot fi generalizate pentru alte perioade de timp. alegem diferite filme bazate pe conţinutul lor umoristic sau pe intriga lor. în calitate de cercetători debutanţi. care este. Problemele validităţii de construct şi de conţinut sunt corect rezolvate atât prin discuţii teoretice. Trebuie să acceptăm că multe cercetări din trecut au validitate temporală pentru a fi generalizate inclusiv până zilele noastre. Dacă. vom alege stimuli şi procedurile care pot fi generalizate în diferite perioade. gândire. c)Validitatea externă vine să ne asigure că putem generaliza cu încredere rezultatele noastre la alţi subiecţi şi la alte situaţii. b) Validitatea de conţinut exprimă gradul în care o procedură permite deducţii corecte în privinţa unei variabile care ne interesează. Validitatea temporală se referă la măsura în care o relaţie observată poate fi generalizată la alte cadre temporale. atunci trebuie să măsurăm şi să manipulăm această variabilă. atunci când citim un articol de cercetare care a fost publicat acum câţiva ani.m. Al doilea se referă la un studiu care se petrece într-un anumit timp. Dacă. percepţii. o trăsătură de personalitate nemodificabilă? Dacă studiului nostru îi lipseşte validitatea de construct. emoţie) tind să se refere la generaţiile trecute şi prezente. Dacă un 7 . Validitatea ecologică ca latură a validităţii externe reprezintă măsura în care o situaţie experimentală poate fi generalizată la situaţii sau comportamente naturale. nu-1 vom înlătura ca fiind depăşit. în vreme ce studiile asupra atitudinilor şi comportamentelor sociale care sunt influenţate de schimbări sociale vor putea fi generalizate cu multă prudenţă. În raport cu validitate temporală vom defini variabila noastră independentă şi procedurile respective astfel încât ele să fie reprezentative în termeni temporali. sunteţi peste măsură de inventivi în definirea variabilelor. obiectivul nostru este să expunem subiecţii unor filme care înfăţişează diferite grade de violenţă. în mod eronat că influenţăm construcţia stimei de sine. din neglijenţă. memorie. atunci orice deducţie pe care o tragem despre procesele psihologice implicate va fi eronată. riscaţi să ameninţaţi validitatea de construct şi de conţinut a studiului vostru. prin definiţie. Validitatea temporală are două moduri de aplicare. Dimpotrivă. Aici validitatea temporală are în vedere măsura în care rezultatele pot fi generalizate pentru alte luni şi alţi ani.a.d. Vom căuta componente temporale interne care ar putea fi generalizate corect. cât şi prin cercetări care dovedesc că o procedură este validă dacă produce acelaşi rezultate ca şi alte proceduri deja acceptate ca valide.

Odată ce o variabilă independentă a fost creată. să fie variabila independentă. Cercetătorii pierd adesea validitatea ecologică în încercarea de a o dobândi pe cea internă. Controlul variabilei independente Fidelitatea înseamnă că rezultatele noastre nu conţin nici o greşeală şi sunt consistente. vom obţine răspunsuri diferite şi astfel rezultă inconsistenţa valorilor rezultatelor în cadrul fiecărei situaţii.1. De aceea. esenţial este. O astfel de inconstanţă este numită "eroare de variaţie" şi o valoare ridicată a acesteia reduce puterea de predicţie a variabilei independente. e de dorit un echilibru între cele două tipuri de validităţi. noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumătate din subiect şi un experimentator feminin cu cealaltă jumătate. permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. în măsura în care putem. miza o reprezintă menţinerea controlului. ei pot propune subiecţilor o sarcină neobişnuită pentru a simplifica stimulii şi comportamentul (învăţarea asociaţiilor-perechi permite o observaţie mult mai obiectivă şi mai controlată decât. Dacă nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare. cotidiene. Riscul este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul variabilelor independente. şi când schimbăm situaţia. Unor astfel de cercetări le lipseşte validitatea ecologică: Nu putem să ne încredem în faptul că ele generalizează corect şi descriu procese de învăţare naturale şi cotidiene. Difuzarea tratamentului se întâmplă . De exemplu. 4. atunci putem să le echilibrăm. iar dacă situaţia experimentală este diferită pentru fiecare subiect.proiect experimental nu are validitate ecologică vom sfârşi prin a ne concentra asupra a ceea ce subiecţii pot să facă în cadrul unui experiment şi nu asupra a ceea ce ei fac de obicei în viaţa reală. deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. preocuparea noastră este focalizată pe validitatea internă.3. Oricum. Dacă există nepotriviri în intenţiile noastre. astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente cauzează schimbări în variabila dependentă. Va trebui să anticipăm variabilele externe potenţiale şi să încercăm să Ie eliminăm. De exemplu. în experimente validitatea internă este de o importanţă majoră. Dar silabele fără sens nu sunt o experienţă cotidiană pentru majoritatea oamenilor şi acest proces de învăţare este neobişnuit odată ce se petrece numai în cadrul unui laborator. acolo unde este posibil. De exemplu. învăţarea obişnuită în clasă). să zicem. să încercăm şi să găsim stimuli reali. concomitent cu crearea unei situaţii de cercetare care să se asemene într-un fel cu lumea reală. o lungă perioadă cercetările psihologice asupra memoriei şi învăţării au fost direcţionate către "învăţarea asociaţiilor-perechi" în care subiecţii învăţau perechi de silabe lipsite de sens. Efectele variabilei independente pot fi afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Va trebui să controlăm variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. şi să facem ca subiecţii să îndeplinească sarcini reale. toţi subiecţii ar trebui să primească aceeaşi nouă cantitate. Ne preocupă fidelitatea nu numai referitor la rezultatele subiectului dar şi referitor la fidelitatea manevrării variabilei independente: toţi subiecţii într-o anumită situaţie ar trebui să primească aceeaşi cantitate 8 sau categorie de varaibile. O altă ameninţare pentru validitatea internă este "difuzarea tratamentului". atunci concluziile noastre vor fi bazate pe valori greşite ale variabilei independente. respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependent.

Tehnicile utilizate. Dacă manevrăm o variabilă în cadrul instrucţiunilor schimbăm numai părţile necesare şi evităm confuzia. folosirea unor mijloace sigure. le şi înţeleg corect. de asemenea. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente. Desigur nu există garanţii ca instrucţiunile noastre vor avea efectul dorit. Aceasta presupune menţinerea cu scrupulozitate a aceloraşi condiţii pentru toţi subiecţii. folosind un ton neutru. putem conduce studiul pe o perioadă scurtă. modalităţile de răspuns.să prezinte stimulii. în mod deosebit când instrucţiunile sunt prezentate într-o manieră neutră sau rece. Prima cale de apărare împotriva difuzării tratamentului este de a explica subiecţilor de ce este important să nu dea detalii despre studiu la alţi subiecţi potenţial. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor. Crearea unor instrucţiuni eficiente necesită un efort considerabil din partea cercetătorului. ţinând celelalte aspecte constante (aspecte cum ar fi: lungimea. astfel încât să piardă aspectele de importanţă majoră ale sarcinii. De exemplu folosirea doar a unui cronometru pentru măsurarea duratei de expunere a stimulilor vizuali poate fi nesigură. Niciodată nu admitem instrucţiuni în plus pentru unii. să anticipăm întrebările subiecţilor. pentru a minimaliza timpul în care subiecţii pot comunica unii cu alţii. Alternativa este să ne bazăm pe un echipament electronic automatizat. dar în acest caz trebuie să fim siguri că ei. puterea noastră de manevrare poate să fie redusă. putem testa subiecţi în diferite locuri astfel încât să aibă puţine şanse de întâlnire. durata şi munca). O cale importantă în prevenirea intervenţiei variabilelor externe potenţiale este standardizarea modalităţilor de aplicare a variabilei independente. Pentru claritate putem adăuga mai multe detalii. un proiector care să controleze şi să prezinte 9 . putem citi instrucţiunile cu voce tare. experienţele lor referitoare la test diferă faţă de cele a acelor care nu pun întrebări. Putem lăsa subiecţii saşi citească ei înşişi instrucţiunile. Când elaborăm instrucţiunile trebuie să ne asigurăm că ele sunt clare pentru cei mai simpli subiecţi. ce poate fi reprodus consecvent sau putem folosi un casetofon. vom putea să tăinuim datele despre studiul nostru. In schimb. În sfârşit. Deoarece subiecţii potenţiali sunt conştienţi de tratament. automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii.atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc tratamentul dat în alte situaţii. să nu se agite. identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă. în al treilea rând. Folosim instrucţiunile şi pentru a preveni comportamentele indeziderabile ale subiecţilor: le spunem să nu se uite în jur. dar pe măsură ce ei pun tot mai multe întrebări. dar şi validitatea internă va fi ameninţată în egală măsură: în loc să fie influenţate numai de variabila independentă. răspunsurile subiecţilor vor fi influenţate de informaţii externe pe care ei le posedă în legătură cu condiţia şi studiul respectiv. fără să introducă stimuli externi sau comportamente. dar subiecţii experimentaţi sau plictisiţi ar putea să nu asculte. Instructajul sau consemnul trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit. evitând jargonul psihologic şi folosind cuvinte pe care subiecţii le vor înţelege cu uşurinţă. Scopul este ca subiecţii să îndeplinească cu precizie aceeaşi sarcină dată. Nu numai puterea sau impactul tratamentului nostru poate fi redus. în al doilea rând. Va trebui. sau să vorbească. Putem încuraja subiecţii să pună întrebări dacă nu înţeleg. care fac ca sarcina să fie diferită la subiecţi diferiţi. iar variaţia în prezentarea duratelor este externă şi este un factor potenţial de confuzie.

gata să se pună într-o lumină proastă sau să apară "anormali". făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la ei. 10 Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini. Experimentatorul poate fi sursa unor atitudini ale subiectului. Unii subiecţi tind să fie excesiv de cooperanţi. Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor. Noi pierdem validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în maniera pe care o prezicem. care prezintă numeroase posibilităţi în prezentarea riguroasă a stimulilor. De asemenea. (De exemplu. fiind nici prea apropiat nici prea distant. devierile sexuale şi oamenii nebuni. Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi următoarele strategi. Cercetătorii. în loc să răspundă la probă. Problema e ca subiecţii răspund la aceste indicii. astfel încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplătoare. Cercetarea psihologică are ceva misterios şi oamenii cred că psihologii fac lucruri stranii subiecţilor lor şi că studiază numai inteligenţa. Dacă subiecţii nu au indicii. afectată si validitatea externă când subiecţii nu se comportă natural. de obicei se îmbracă şi se comportă oficial pentru a inspira o cooperare serioasă din partea subiecţilor. ei se află în acelaşi timp în gardă. dar tu mănâncă dacă vrei!" Sigur că nu vom mânca. Un psiholog pune o farfurie cu prăjituri în faţa noastră şi spune "Oamenii normali tânjesc după prăjituri la această oră a zilei.stimulii. nu vom folosi stimuli externi de distragere. Aceste atitudini iau naştere pe lângă sau în ciuda faptului că noi dăm instrucţiuni explicite subiecţilor şi exprimarea lor nu este neapărat rezultatul unui proces conştient. aşa că mănâncă dacă vrei!" Mai mult ca sigur că vom mânca o prăjitură. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către subiecţi. intenţionat. făcând să pară că manevra noastră nu influenţează comportamentul lor. când prezentăm stimulii auditivi putem folosi căşti care să menţină intensitatea constantă pentru toţi subiecţii şi pentru a exclude zgomotele din mediu. în primul rând vom furniza indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă ne îmbrăcăm fără a avea o ţinută ceremonioasă putem încuraja iniţiativa şi realizarea sarcinii. De aceea în timp ce subiecţii încearcă să determine ce se aşteaptă de la ei. Să ne imaginăm că suntem subiecţii într-un "laborator" plin de aparate necunoscute nouă. ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Dar formalismul nostru poate inhiba reacţiile normale ale subiecţilor. astfel încât toţi subiecţii dintr-o stare să vadă exact acelaşi eveniment. Când creăm o situaţie la care să reacţioneze subiecţii. Putem beneficia şi de disponibilitatea computerelor. de asemenea. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi. Dar indiciile pot provoca subiecţii să se comporte în mod contrar previziunilor. astfel încât rezultatele nu pot fi generalizate. Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit. Poate fi. Vom prezenta sarcina fără să specificăm . Dacă el spune: "Numai oamenii ce nu au stăpânire de sine mănâncă la această oră din zi. putem da un film care să prezinte situaţia. Astfel. fiind în aceeaşi situaţie. singura lor cale e de a se purta natural. se poate stârni anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimantală. schimbări de luminozitate. cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil. spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină. La fel. Dar subiecţii sunt foarte sensibili mai ales la aşteptările experimentatorului. A doua strategie constă în a face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru.

Totuşi. uneori folosim caracteristicile cerinţelor în avantajul nostru. aşa că realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. dar neconţinând nici un pic de alcool. ideea e ca indiferent de cât de ciudată li se pare sarcina. a unei "poveşti de acoperire" care să deghizeze procedurile. Într-un cadru experimental. fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii. distingând sarcina prin încorporarea unor proceduri cu aparente ştiinţifice. ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor faţă de situaţie. O cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea. raţională. Pentru că deteriorările apărute în manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le alcool subiecţilor. să spunem că dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool. Dacă un grup experimental e expus unor sarcini. răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. când se testează alte medicamente dăm pilule de placebo sau injecţii grupului de control astfel încât toţi subiecţii să experimenteze aceeaşi manevră şi să dea naştere la aceleaşi expectanţe. aşa că pentru subiecţi e mai dificil să identifice şi. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale. având gustul şi mirosul alcoolului. Astfel. . să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei. în care subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural.dacă e uşoară sau dificilă. aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. (de exemplu. încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. noi le dăm o sarcină placebo similară grupului de control ca să eliminăm diferenţele între grupuri sub aspectul expectaţiilor. Trebuie să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca subiecţii sa găsească sarcina interesantă. ca să determine influenţa poziţiei asupra dispoziţiei afective. şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. provocatoare şi să-i absoarbă. în mod asemănător. O metoda potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia experimentală este utilizarea efectului placebo. şi li s-a spus că poziţia lor era foarte importantă pentru precizia măsurătorilor. aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. desigur fără stimuli proprii variabilei independente. De asemenea. vom da grupului de control ceva ce numim alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real. în mod ideal. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară. când facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau personalitatea lor). astfel să devină conştienţi de studiul efectuat. poate fi transformată într-o sarcină reală. în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul. De exemplu. Duclos (1989) a manipulat poziţia pe care subiecţii au adoptat-o. Pentru ca subiecţii să menţină o anumită poziţie fără să devină suspicioşi. Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control un placebo. De exemplu. Invers. De remarcat ca placebo-ul ajută la reducerea difuzării tratamentului pentru ca toţi subiecţii cred că sunt supuşi aceluiaşi tratament. dat grupului experimental. Apoi ei ar trebui. A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Mai degrabă. producând înclinaţii şi comportamente anormale. motivaţiei sau oboselii. unde se cere subiecţilor să îndeplinească o sarcină anterioară răspunsului. subiecţii vor uita de caracteristicile situaţiei. au fost 11 ataşaţi de subiecţi electrozi falşi pentru măsurarea "activităţii creierului". noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa.

De exemplu. alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Este de reţinut. în astfel de cazuri grupul de control este adesea testat sub o condiţie considerată "normală" sau "neutră". Se evidenţiază faptul că zgomotul interferează cu memoria. nu este posibil să renunţăm complet la condiţia de stimulare. avem nevoie să luăm în considerare două aspecte importante: grupurile de control şi manipulările puternice. Numărul de cărţi selectate corect de către subiect este comparat cu numărul pe care 1-am fi aşteptat dacă subiectul s-ar fi bazat doar pe şansa de a ghici. într-un studiu asupra efectelor temperaturii. Uneori. Poate că povestirea este ea însăşi greu de reţinut. în orice caz. condiţiile de control implică compararea performanţelor subiecţilor cu rezultatele la care ne-am aştepta dacă ei le-ar ghici. şi că reiese că ei îşi amintesc destul de vag acea povestire. Un grup de control este măsurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau. Aceasta implică o manipulare puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul subiecţilor. care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau. De exemplu. nu primeşte tratamentul. cercetătorii îi testează pe subiecţii care pretind că primesc mesaje telepatice "trimi-ţându-le" un mesaj despre o carte extrasa de pe o masă cu cărţi de joc. Un grup de control nu este întotdeauna esenţial pentru un plan. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Dacă performanţele memoriei sunt slabe în ambele condiţii putem conchide că acest rezultat este datorat chiar povestirii şi că prezenţa zgomotului nu creează nici o diferenţă. Pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele cercetării. fac experienţa tratamentului. adică o condiţie identică dar fără zgomot. Alteori. pentru a studia capacităţile paranormale. Dar dacă memoria este mai slabă în prezenţa zgomotului. o manipulare . Presupunem că diferenţele între condiţii sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. astfel încât condiţia noastră de control este temperatura normală a camerei. Ca să eliminăm această ipoteză rivala comparăm condiţia de zgomot cu o condiţie de control. producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. De exemplu. atunci suntem îndreptăţiţi să susţinem ipoteza conform căreia prezenţa zgomotului diminuează 12 performanţele mnezice.Când selecţionăm condiţiile unei variabile independente. Condiţia de control reflectă modul în care subiecţii se comportă fără tratament. In proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică maximă. că grupurile de control sunt utile pentru eliminarea ipotezelor alternative asupra cauzelor care determină ca rezultatele dependente să se schimbe. altfel spus. dar numai dacă presupunem ca altminteri subiecţii ar reţine bine povestirea. trebuie să existe unele temperaturi prezente. adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se dovedeşte a fi falsă. atunci când aceasta este prezentă. Putem provoca aceste manipulări puternice în două moduri: în primul rând. altfel spus. furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei. includerea lui depinzând de ipoteza care este pusă. să spunem că într-un studiu diferit prezentăm un zgomot puternic de fond unor subiecţi care citesc o povestire. De exemplu.

relaţiile dintre variabilele independente. decât când .1. reîntărirea sa prin manipulări suplimentare sau alegerea unui nivel diferit al variabilei independente. vor fi. este mai puţin probabil să se întâmple când o persoană este confruntată cu o sarcină personală. în general. Rezultă că irosirea socială. Dacă nu le obţin. studiind fenomenul de "irosire sociala". ar trebui să existe următoarea interacţiune: implicarea slabă ar conduce la irosirea socială (efort redus)pe când implicarea puternică ar conduce la creşterea masivă a efortului chiar dacă efortul este sau nu monitorizat. si apoi difuziunea responsabilităţii. Cercetătorii au intervenit asupra implicării în sarcină şi asupra nivelului de efort individual implicat. aceasta înseamnă că rezultatele pot conţine o interacţiune. Apoi. De exemplu. în loc să prezentăm un mesaj scurt cu un singur exemplu de stil. Ei au presupus că efortul depus în efectuarea unei sacrcini ar tebui să fie legat de valoarea intrinsecă sau semnificaţia personală pe care sarcina o are pentru individ. Dacă ipoteza lor era corectă. Astfel de măsuri sunt necesare pentru a satisface o exigenţă majoră a experimentelor: cea mai bună şansă de a funcţiona (adică pentru ca manipularea să ducă la un efect asupra variabilei dependente) impune ca cercetătorul să se asigure că manipularea variabilei independente este cât mai puternică posibil. temperatura. Frecvenţa cu care pot fi întâlnite interacţiunile este destul de mare. indiferent dacă activitatea lor este sau nu monitorizată. 4. Brickner. să obţină efecte foarte mari la verificarea manipulării. atunci. Mai multe variabile independente Experimentul tipic manipulează de la două la patru 13 variabile independente simultan.) se păstrează mult mai probabil constante decât cu trei experimente separate. deoarece cu un singur experiment variabilele de control (timpul zilei.4. aceasta se datorează şi unei manipulări slabe care produce doar diferenţe minore. Astfel că. Avantajele utilizării mai mult decât unei singure variabile independente ar fi următoarele:este mai eficient să conduci un experiment cu trei variabile independente decât să conduci trei experimente separate. ne asigurăm că subiecţii sunt supuşi suficient de mult condiţiei de stimulare pentru că aceasta să influenţeze în mod substanţial comportamentul lor. controlul experimental este mai bun. ar trebui să constatăm diferenţe mari din punctul de vedere al acesteia. probabil. În al doilea rând. Atunci când un experiment nu reuşeşte să identifice diferenţe semnificative între rezultatele obţinute între condiţii. dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea. Multe experimente includ două sau mai multe variabile independente. ne permite să studiem interacţiuniile. dacă studiem felul în care diferitele stiluri de a vorbi influenţează puterea de convingere a unui mesaj. Cercetătorii îşi propun. Aceasta ar putea implica creşterea duratei sau intensităţii sale. rezultatele generalizate în baza mai multor variabile independente sunt mult mai valoroase. umiditatea etc. înclinaţi să întărească manipularea variabilei independente. prezentam un mesaj mai lung cu mai multe caracteristici ale stilului respectiv.puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari. Ideea era că implicarea personală masivă într-o sarcină ar reduce irosirea socială deoarece indivizii ar depune o cantitate substanţială de efort în asemenea sarcini. Harkins şi Ostrom au realizat în 1986 un experiment în care doreau să determine efectul implicării personale într-o sarcina.

Acesta este numit "efectul limitei inferioare". b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil. al reuşitei de 100 %. Abordarea variabilei dependente necesită una din următoarele metode: a) Observaţia directă . intern. chiar dacă aceasta este stabilă. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Astfel. noi măsurăm cantitatea sau gradul unui comportament (cât de puternic se manifestă.2. în ambele cazuri. Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă. Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile. caracteristici sau atribute.1.sarcina nu prea prezintă interes intrinsec. aşa că beţi berea singur. De exemplu. ritmului cardiac şi nivelului transpiraţiei pentru a deduce nivelul de anxietate sau de stress al subiecţilor. astfel că ea se "blochează" la vârful sau la baza scalei sale. Apoi interpretăm diferenţele dintre rezultatele obţinute indicând tocmai modificarea condiţiilor care provoacă modificarea comportamentului studia. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei dependente. Ştiind că recompensa îmbunătăţeşte performanţa.variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat.2. Ea depinde de comportamentul subiectului. comportament dependent de variabila independentă. diferenţele dintre rezultate trebuie să reflecte cu acurateţe diferenţele din comportamentul subiectului. într-un mod obişnuit. deosebindu-1 de un altul prin calitate. acelaşi niveluri etc. respectiv aceea de a reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă. La polul opus. În raport cu fiecare stare a variabilei independente cercetăm comportamentul subiectului notând rezultatele variabilei dependente. dependente Modalităţi de abordare a variabilei Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm. este numit "efectul limtei superioare". 4. sau 14 . lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm. frecvenţa sau rata de apariţie). Alteori rezultatele pot califica comportamentul. 4. Variabila dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un proces intern astfel încât. Variabila dependentă Variabila dependentă este observată şi înregistrată de către experimentator. analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului respectiv.) variabila dependentă ar trebui să producă acelaşi scor pe care 1-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă. cercetătorii fac măsurători asupra respiraţiei. Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect. o interacţiune are loc atunci când nivelele unei variabile independente sunt afectate în mod diferit de nivelele altor variabile independente. vă veţi să vă trataţi prietenului cu o bere ori de câte ori loveşte bine. Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. nu puteţi observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei.

pe baza diferenţelor timpului de reacţie se pot deduce procesele cognitive sau emoţionale implicate. subiectul trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Astfel. 4. Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi. Ce variabile dependente am putea să observam ? Iată aici câteva care au fost folosite în diverse studii: retenţia informaţiilor încărcate de sens după citirea textului. Să spunem că dorim să studiem lizibilitatea textului pe care îl citiţi acum. putem măsura timpul cât un nou născut se uită la un stimul sau să observăm când îi zâmbeşte pentru a-i cerceta reacţia emoţionala pozitivă la un stimul. viteza în scrierea şi retranscrierea textului. In cercetările asupra percepţiei se pot manipula caracteristicile unei iluzii vizuale şi se cere subiecţilor să spună dacă au sau nu iluzia respectivă. cum ar fi timpul de reacţie aceasta nu înseamnă că ele sunt singurele sau poate cele mai bune.dacă dorim să determinăm procesele interne care au loc în subiect. O modalitate uzuală de măsurare indirectă este timpul de reacţie. Această listă ar putea continua. Se întâmplă acest lucru deoarece se consideră că validitatea ecologică (generalizarea datelor) se .măsurând dilatările pupilei (indiferent dacă subiecţii au ochii larg deschişi sau nu) ne putem da seama de intensitatea plăcerii cu care aceştia percep stimulul. pulsul în timpul citirii şi tensiunea musculara în aceleaşi condiţii. în ciuda acestui fapt. experimentul tipic foloseşte una (cel mult doua) variabile dependente simultan.2. timpul necesar pentru fixarea unui număr de cuvinte. De reţinut faptul că opinia despre un stimul reflectă două componente: abilitatea de a detecta stimulul şi înclinaţia părtinitoare spre un anumit stimul. d) Raportul verbal . Această modalitate implică o anumită procedură. Cercetătorii pot selecta mai multe variabile dependente care se potrivesc studiului respectiv.2. De exemplu. numărul de erori în recunoaşterea unei singure litere. După ce se prezintă stimuli ce diferă de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale. Cercetătorul trebuie să decidă care aspecte ale comportamentului sunt relevante în experimentul realizat. Deşi unele variabile sunt tradiţionale. Dacă cumva aprecierile nu pot fi verbalizate cu uşurinţă. Mai putem folosi o metodă în care subiecţii îşi precizează opiniile prin gruparea unor cartoane cuprinzând stimuli. Mai multe variabile dependente Variabila dependentă (observată) este un indicator al comportamentului. Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise de tip DA / NU. cerem subiecţilor să deseneze o linie pentru a indica durata unui interval de timp. putem solicita răspunsuri simbolice. Uneori putem solicita relatări mai precise. Principalul motiv pentru care se justifică utilizarea mai multor variabile dependente este economia. realizând astfel un raport verbal. Ea ne arată cât de bine (sau nu) răspunde un subiect şi permite experimentatorului să evalueze comportamentul. c) Opiniile despre stimul . adică timpul necesar unui subiect pentru a răspunde la un stimul. în 15 acest fel indicându-se categoriile pe care le folosesc pentru organizarea lor mentală. Măsurătorile indirecte sunt utilizate mai ales în studiile asupra copiilor mici deoarece ei nu ne pot relata direct reacţiile lor. putem cere direct subiectului să le descrie. în studiul percepţiei timpului putem cere subiecţilor să aprecieze durata în secunde a unei anumite activităţi.o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie.

poate asigura doar prin utilizarea a două până la patru variabile independente. cerând subiecţilor un răspuns în care să deseneze. se cunoaşte dificultatea de a face deducţii valide şi. rezultatele nu trebuie să depindă de abilităţile sau de experienţa subiectului. În studiile psihofiziologice suntem conştienţi de faptul că nu putem şti cu siguranţă care emoţie profundă este reflectată într-un răspuns şi acest lucru orientează eforturile noastre spre identificarea ei cât mai corectă.2. subiecţii pot mânca în mod diferit pentru că noi îi urmărim. Unui studiu implicând gruparea unor cuvinte i-ar putea lipsi validitatea de conţinut deoarece procesul de grupare poate fi parţial un test de vocabular. De exemplu. reflectând întocmai ipoteza pe care am formulat-o. Atunci când punem subiecţilor întrebări despre comportamentul lor se cunoaşte faptul . Evaluarea variabilei dependente În evaluarea variabilei dependente trebuia mai întâi să vedem dacă aceasta duce la o construcţie validă. variabila dependentă trebuie să fie validă şi din punctul de vedere al conţinutului. rapoartele verbale pot fi invalidate deoarece subiecţii nu ştiu sau nu vor să divulge adevăratele lor sentimente. Procesul de selectare şi descriere al variabilei dependente depinde de aspectele legate de fidelitate şi de validitate pe care suntem dispuşi să le sacrificăm. însuşirile propriu-zise sunt. De asemenea. De asemenea. Se poate vorbi despre o validitate internă (modificările rezultatelor trebuie să reflecte influenţele variabilei independente şi nu schimbările unor variabile externe) şi despre o validitate externă (relaţia observată să poată fi generalizată şi pentru alţi subiecţi). care nu sunt legate de comportamentul studiat. în măsurătorile fiziologice nu ştim întotdeauna care proces psihic este reflectat (de exemplu. dacă măsurăm comportamentele reale ale subiecţilor astfel înacât sa le putem generaliza la procesele psihice reale. în mod deosebit. de aceea este adecvat studiul lor ca variabilă dependentă. În studiul proceselor cognitive. ar putea fi o testare a abilităţilor pentru desen. Aici este inclusă şi problema dacă măsurătoarea are validitate ecologică. într-un studiu despre nutriţie. Apoi. de asemenea. acest lucru se datorează faptului că a fost de la început slab întipărit în memorie sau că nu poate fi localizat în memorie.3. Se omite astfel posibilitatea utilizării a mai multor variabile dependente simultan. trebuie să fim foarte atenţi atunci când facem deducţii cu privire la orice proces intern: dacă subiecţii nu-şi pot aminti un stimul. impalpabile. 4. Orice încercare de descriere a variabilei dependente va avea unele slăbiciuni în ceea ce priveşte fidelitatea şi validitatea. de aici. adică să măsoare exact ceea ce neam propus. De aceea trebuie să fim atenţi să nu afirmăm că manipularea variabilei independente determină modificări ale trăsăturilor propriuzise. şi la 16 absenta erorilor şi a contradicţiilor în măsurarea comportamentului. La fel. Caracteristicile de stare sunt atribute tranzitorii pe care le putem modifica prin manipularea variabilei independente. trebuie reţinută distincţia între caracteristicile "de stare" şi însuşirile propriu-zise. încercarea de a construi diverse modalităţi de control care să crească încrederea în aceste deducţii. stabile şi imune la situaţii de moment. Validitatea se referă. Astfel. mai degrabă. Se pare că la baza acestei deficienţe stă rezerva şi lipsa de antrenament a unor psihologi în utilizarea unor proceduri statistice multivariate. Atunci când observăm direct un comportament este posibil ca ceea ce observăm să fie un exemplu irelevant de comportament. furia şi frica produc reacţii fiziologice foarte asemănătoare). Tot aşa.

Dacă subiecţii raportează o anxietate crescută la fel ca indicatorii fiziologici vom fi mai încrezători în validitatea concluziilor trase. în locul simplei observări dacă un subiect se comportă sau nu agresiv (deci. proiectarea variabilei dependente este ghidată de întrebarea "Ce dorim să studiem ?" şi abia apoi "Cu ce dificultăţi ne vom întâlni ?". Cercetătorii pot utiliza această strategie testând mai multe variabile în cadrul aceluiaşi studiu. De exemplu. foarte economicoasă. efect provocat de intervenţia noastră. O măsurătoare sensibilă prezintă rezultate diferite chiar si la diferenţe mici în comportament. Acest lucru se întâmplă atunci când gama rezultatelor la o variabilă . O măsurare sensibilă va putea fi valorificată statistic deoarece creşte probabilitatea observării unor astfel de diferenţe semnificative. variabila dependentă trebuie să fie sensibilă. Astfel. de asemenea. furnizând multe informaţii în raport cu eforturile depuse în realizarea experimentului. dacă în urma unei măsurătorii obţinem acelaşi rezultat pentru mai multe comportamente. aceasta poate însemna că am trecut cu vederea peste schimbări subtile de comportament şi este puţin probabil să obţinem rezultate semnificative.O modalitate de a consolida rezultatele noastre este aceea de utiliza mai multe metode în studiul aceluiaşi comportament. Totuşi cercetătorii nu realizează întotdeauna experimente multifactoriale. De reţinut faptul că selectam o metodă pentru calităţile ei şi apoi încercăm să îi minimalizăm punctele slabe. atunci când proiectăm un experiment şi procedeele de măsurare trebuie să avem în vedere gama de rezultate care se vor obţine. Pentru a creşte sensibilitatea unui procedeu trebuie să se evite orice aspect care ar putea limita în mod artificial rezultatele subiecţilor. constatarea prezenţei sau absenţei comportamentului agresiv) vom aprecia gradul de agresivitate manifestat de subiect. Invers. Dar să nu uităm faptul că vrem să obţinem diferenţe relativ mari între rezultatele grupurilor. Studierea în acelaşi timp a mai multor variabile este. Dacă subiecţii pot.că rapoartele verbale ale subiecţilor deţin potenţial un grad de nesiguranţă. Orice metodă de cercetare a unei variabile are şi unele limite sau aspecte mai puţin convingătoare. să obţină doar câteva rezultate dintre cele posibile avem de-a face cu o problemă de limitare a rezultatelor. mult mai precise şi mai sensibile în măsurarea efectelor manipulării. Atunci când se poate este bine să se utilizeze scalele de măsurare. Prin consemnarea doar a răspunsurilor corecte se trece cu vederea peste diferenţele subtile ce apar în ceea ce se întâmplă în plan mental. iar de aici încercarea de a minimaliza impactul acestora asupra rezultatelor. putem observa chiar şi un efect slab asupra comportamentulu. Pentru a reflecta cu acurateţe rezultatele manipulării noastre. Sensibilitatea poate fi amplificată prin observarea răspunsurilor care pot diferi în mod subtil. scalele de măsurare duc la creşterea preciziei. Sarcina experimentală trebuie să permită în mod real subiecţilor să obţină orice rezultat posibil. Utilizarea unei singure variabile poate fi benefica mai ales atunci când nu dorim să scădem gradul de fidelitate şi validitate prin supraîncărcarea subiecţilor cu prea multe sarcini şi când nu dorim să facem participarea lor la experiment prea lungă sau plictisitoare. Chiar şi o slabă modificare a 17 comportamentului trebuie să provoace o modificare a rezultatelor. acestea sunt. Ca şi în cazul variabilei independente. întotdeauna este bine să se încerce măsurarea precisă a unui comportament şi nu simpla observare dacă acesta este sau nu prezent. putem face măsurători fiziologice şi să solicităm rapoarte verbale privind starea emoţională a unui subiect. De aceea. în acest caz. O singură variabilă (mai ales dacă este o măsurătoare stabilită şi acceptată) poate fi satisfăcătoare.

Va trebui să încercăm să reducem influenta variabilelor intermediare şi prin crearea unui realism experimental. întru-un studiu asupra fanteziilor sexuale). el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi. există o gamă larga a gradului de agresivitate pe care un subiect o poate manifesta. Invers. din mediu sau din cauza probei. dacă. Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează. sau să facă mai multe greşeli decât dacă experimentatorul nu era prezent. Atunci când e posibil ca răspunsurile să fie influenţate de reactivitate şi dezirabilitate socială (de exemplu. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor.4. O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi. în caz contrar. se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care lear putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau anormale. repartizând fiecăruia un număr în loc sa le înregistrăm numele. putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu părea extremişti. înregistrează şi probabil "analizează" comportamentul lor. Oamenii îşi vor schimba comportamentul şi în funcţie de ceilalţi . toţi vor avea scoruri reduse. procedeul nostru trebuie să permită subiecţilor să obţină rezultate oriunde în cadrul acestei game. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care observă. de exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmaţie . De aceea în instuctaj trebuie să încurajăm subiecţii să răspundă în mod natural şi onest şi să le spunem că trebuie să fie necăjiţi dacă greşesc. producându-se astfel efectul limitei inferioare. astfel încât subiecţii să fie implicaţi în sarcina respectivă. trebuie sa ne asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe. ceea ce va face să fie mai dificil de dedus în mod corect influenţa variabilei independente. dar această acceptare nu trebuie să ne împiedice în a exercita controlul lor. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că sunt observaţi. Trebuie să acceptăm că orice procedeu de măsurare poate produce reactivitate şi dezirabilitate socială. Dacă putem să prezentăm şi să derulăm experimentul astfel încât subiecţii să se concentreze asupra răspunsului la stimulii pe care îi prezentăm. pot să se concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult. este foarte important să fie randomizate variabilele de control. Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns 18 pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. cum ar fi sexul şi vârsta.este limitată de către cercetător. Trebuie să asigurăm subiecţii că răspunsurile lor sunt strict confidenţiale şi trebuie să permitem subiecţilor să rămână anonimi. De aceea. 4. rezultatele vor fi mai puţin influenţate de reactivitate sau alte variabile intermediare. Controlul variabilei dependente Pentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului. pot deveni nervoşi sau zăpăciţi. Subiecţii ştiu că sunt în vizor şi pot să răspundă în mod neobişnuit. De exemplu. Se consideră că poate. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. credinţelor sau dorinţelor rezervate "consumului public". cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei dependente este reactivitatea. de la experimentator.2. am limita gama. Dacă toţi subiecţii îşi restricţionează agresivitatea. De asemenea încercăm să lăsăm subiecţii să răspundă în maniera care le este familiară.

putem să ne jucăm cu ei şi să-i cunoaştem înainte de a începe testul. ei presupunând ca aşteptă sa fie chemaţi în laborator pentru experiment. vom permite subiecţilor să se obişnuiască cu faptul că sunt filmaţi. este de dorit o măsurare foarte sensibilă astfel încât să putem totuşi detecta cele mai mici diferenţe de comportament. variabila dependentă era numărul de biscuiţi mâncaţi. Dacă intenţionăm să înregistrăm video răspunsurile. trebuie să permitem subiecţilor să se familiarizeze cu aparatele care sunt folosite. iar răspunsul subiectului era observat discret. casetofoane ascunse sau interpretarea urmelor relevante lăsate de subiecţi. Utilizând această modalitate. care de obicei de abia răspund străinilor. De exemplu. Astfel. Când testam copiii. putem măsura distanţa dintre scaune după ce subiecţii au părăsit camera. în schimb un cetăţean a scăpat cărţile în timp ce mergea pe lângă subiect într-o cameră de aşteptare zgomotoasă.oameni prezenţi. De exemplu. Mathews şi Cannon (1975) au studiat modul în care nivelul zgomotului dintr-o cameră influnteaza disponibilitatea unui subiect de a-i ajuta pe alţii. De exemplu. pentru a afla cât de departe se aşează subiecţii unii de alţii. Măsurările discrete sunt adesea combinate cu anumite minciuni care ascund variabila dependentă. De asemenea. Atunci când măsurarea variabilei dependente încurajează în mod major reactivitatea şi dezirabilitatea socială. In studiile care implică în mod inevitabil anumite aspecte care conduc spre o limitare a gamei de răspunsuri căutăm să aplicăm un procedeu special de măsurare. Ei au cerut subiecţilor să fie atenţi la gustul diferiţilor biscuiţi şi să "guste" din fiecare fel atâţia cât erau necesari pentru o evaluare corectă. Mathews şi Cannon (1975) au studiat comportamentul de ajutorare atunci când un cercetător scapă întâmplător nişte 19 . Realizarea acestui experiment în laborator (experimentatorul fiind prezent şi observând) ar fi putut dezvălui faptul că ceea ce studia era comportamentul de ajutorare şi în acest caz conduita dezirabilă din punct de vedere social era aceea de a ajuta. multe cercetări sunt realizate în timp ce subiecţii stau într-o sală de aşteptare. observând oamenii în magazine la reuniunile studenţeşti şi aşa mai departe. O altă modalitate de a reduce reactivitatea şi alte variabile intermediare de acest tip este realizarea aşa numitelor experimente naturale. Nevoia subiectului de a nu risca să greşească sau de a nu divulga informaţii personale poate depinde şi de însuşirile experimentatorului. Alte măsurători discrete pot fi făcute cu camere de filmat. dacă credem că toţi subiecţii vor tinde să arate acelaşi grad de agresivitate. De exemplu. Controlul reactivităţii poate fi realizat şi prin familiarizarea subiecţilor cu sarcina înainte de a începe să culegem datele. De exemplu. Aici putem conduce discret întregul experiment în mediul familiar subiecţilor. Stimulul care necesita ajutorul era un cercetător care a scăpat nişte cărţi. Goldman şi Gordon (1968) au încercat să măsoare cantitatea de mâncare consumată de subiecţi în diferite situaţii. De exemplu. o măsurare discretă a agresivităţii copiilor poate fi realizată prin observarea lor printr-un geam cu vedere unilaterala. putem pune subiecţii să îndeplinească o altă sarcină până când prezenţa experimentatorului devine familiară şi nu mai este stânjenitoare. Utilizând această metoda. Schacter. O altă modalitate de a controla reactivitatea este să ascundem întregul experiment. cercetătorii au spus subiecţilor că făceau un experiment asupra gustului. măsurăm comportamentul subiecţilor fără ca ei să ştie acest lucru. va trebui să utilizăm procedee discrete de măsurare. Deoarece era foarte posibil ca observarea pe fată să inducă o reactivitate mare a subiecţilor. în realitate.

Oricum. cum ar fi diapozitivele. jucăriile se strică iar cronometrele se sparg. Vom testa câţiva subiecţi în fiecare condiţie de-a lungul fazelor de început. Pentru o măsurare precisă şi consecventă a variabilei dependente luăm în considerare automatizarea procesului de colectare a datelor. criteriile de evaluare a răspunsurilor trebuie să anticipeze variaţiile ce pot interveni. ceea ce face ca rezultatele să fie greşit înregistrate. Acestea pot prezenta modificări în tehnica de măsurare datorită uzurii. Mai pot apare greşeli deoarece experimentatorul are anumite aşteptări. Aparatele automate pot fi folosite pentru a înregistra comportamentele subiecţilor şi să prevenim astfel erorile datorate faptului că ne-au scăpat unele aspecte ale acestora. manetele se pot manevra mai repede sau mai greu. făcând măsurarea mai puţin sigură. astfel încât. astfel încât să eliminăm inconsecvenţele. Criteriile de diferenţiere a rezultatelor reprezintă acel sistem utilizat pentru repartizarea de scoruri diferitelor răspunsuri. stabilim începutul şi sfârşitul unui răspuns. această metodă permite şi menţinerea unei variaţii omogene în fiecare condiţie. O componentă a "instrumentarului" este şi experimentatorul care devine cu timpul mai experimentat. este foarte important să confirmăm justeţea alegerilor printr-un studiu pilot. filmele foto sau casete video. dorim să ne asigurăm că el este aplicat în mod consecvent şi fidel. efectele de instrumentar vor fi prezente în toate condiţiile într-un mod echilibrat. în felul acesta. se pot zgâraia. instrumentele folosite spre sfârşitul experimentului sunt diferite de cele utilizate mai înainte. Controlul riguros al variabilei independente trebuie să aibă în vedere şi fidelitatea mai ales atunci când evaluarea rezultatelor implică judecata noastrtă subiectivă asupra 20 . trebuie să fim atenţi la efectele instrumentelor. Nu vom testat toţi subiecţii într-o anumită situaţie înainte de a trece la testarea în alte condiţii deoarece modificările provocate de efectele de instrumentar se vor confunda cu cele provocate de modificările variabilei independente. Automatizarea măreşte fiabilitatea experimentului deoarece elimina erorile experimentatorului şi inconsecvenţa care pot apare câteodată atunci când notăm rezultatele fiecărui subiect. distingem un răspuns de altul şi stabilim cum să corelăm consecvent un anumit scor unui anume răspuns. pot deveni neclare. trebuie reţinut faptul că automatizarea reduce imprecizia şi eventualele erori făcute de experimentator în înregistrarea datelor. Unele materiale. determinând astfel inconsecvenţa în prezentarea stimulilor şi în măsurarea răspunsurilor de-a lungul experimentului. în mod concret. eliminându-se confuziile şi menţinându-se fidelitatea de ansamblu. Din punct de vedere statistic. trebuie menţinută cât mai constant comportamentul experimentatorului. mai plictisit ceea ce afectează procedura. neglijenţele şi eroarea. Nu întotdeauna comportamentele subiecţilor se potrivesc exact procedeului nostru. deoarece materialele şi aparatele se uzează de-a lungul timpului. Apoi. de mijloc şi de sfârşit ale experimentului. De asemenea. Din cauza acestor schimbări. iar materialele din hârtie se uzează şi se rup. Odată sistemul de evaluare a răspunsurilor definit. astfel încât sa-i confirme predicţiile. Alegem modul în care vom măsura şi înregistra un comportament. Controlul variabilei dependente vizează şi procedeele de măsurare. Pentru a elimina aceste efecte trebuie să se menţină în permanenţă echipamentul în ordine şi să se facă copii după materiale astfel încât tuturor subiecţilor să li se prezinte stimulii ca şi noi. Pe de alta parte.cărţi în faţa unui trecător pe trotuar.

măsuri suplimentare de control. vom apela la ajutorul altora. Un mod obişnuit de a proceda este implicarea mai multor observatori care să evalueze comportamentul. numiţi observatori. agresivitatea). Pentru a ne convinge că observatorii sunt într-adevar constanţi. putem determina gradul lor de fidelitate. ori comportamentului experimentatorului. Sau putem corela evaluările date de doi observatori. (mai mult de 90% este considerat fiabil). De asemenea. cum ar fi cele de creativitate. orice aspect al situaţieifie că se datorează subiectului. Observatorii neutri sunt folosiţi în mod curent în studii care implică scoruri subiective. sau să obosească şi să fie mai puţin motivat."Efectele de ordine" . In sfârşit. datorită acestor aspecte care pot influenta diferit fiecare subiect. Orice observator poate face astfel de erori în măsurare şi nu putem elimina acest fapt. Dar. rezultatele pot reflecta influenţa unei multitudini de factori exteriori. Când există posibilitatea ca rezultatele să fie influenţate de asemenea factori noi vom utiliza strategii de echilibrare sau anulare a influenţei lor. Atunci când nu putem elimina o influenţă străină. De-a lungul experimentului. observatorul se poate obişnui. valide şi de încredere.comportamentului. Din cauza aşteptărilor experimentatorului. Dacă măsurăm reacţiile unui subiect într-o singură probă. care sunt de obicei "orbi" la condiţii şi sunt pregătiţi să departajeze scorurile utilizând criteriile noastre. un observator poate judeca un comportament altfel dacât un alt observator. Cea mai bună modalitate de control a variabilelor dependente şi de creştere a nivelului de încredere (fidelitate) 21 este repetarea probelor. astfel încât se creează o diversitate relativ mare de erori. dar pentru a evita erorile este indicat să avem aceleaşi condiţii de desfăşurare pe parcursul tuturor testelor. probele complexe nu pot fi rulate prea mult timp. Deasemenea trebuie să luăm în considerare si influenţa pe care o au probele repetate asupra subiectului. Nu există un număr prestabilit de probe pentru a observa ceva în anumite condiţii. Câteodată observatorul poate să treacă cu vederea sau să uite unele acţiuni ale subiectului. scorurile s-ar putea să difere de alte rezultate obţinute în aceleaşi condiţii. Dezavantajul major al observării subiecţilor pe parcursul mai multor probe repetate este "efectul de ordine" care impune. Deşi câteva probe de timp de reacţie pot fi realizate repede şi uşor fără a induce sau stresa subiecţii. un cercetător nu poate fi sigur că va emite judecăţi obiective. Apoi confruntăm rezultatele iar rezultatul final echilibrează eventualele erori făcute de fiecare observator în parte. De aceea. comunicare nonverbală şi stări emoţionale (de exemplu. poate să facă o presupunere norocoasă (să meargă pe ghicite). să fie foarte reactiv sau să facă o greşeală pe care în mod normal nu ar face-o. De fapt. furnizând astfel o măsurătoare mai fină. în studii care cer răspuns surpriza din partea subiectului sau o procedură înşelătoare de un anumit tip. încercăm să o echilibrăm. probele multiple nu sunt posibile. Mai mult. mediului sau sarcinii-poate face ca o probă să fie atât de specifică încât reacţiile şi rezultatele să nu fie reprezentative pentru subiect. un anumit stimul pe care noi îl prezentam poate avea anumite caracteristici unice care să-1 predispună la un anumit răspuns. observatorul nu va putea înregistra fidel un comportament dat. Putem determina statistic gradul de fidelitate prin calcularea procentajului de acorduri între observatori. Bineînţeles. pentru ca interpretările subiective pot fi uşor contestate. la rândul lui.Vom face acest lucru observând fiecare subiect în aceleaşi condiţii în mai multe probe repetate. nu se poate concentra. devenind astfel mai atent. Subiectul poate fi pe moment neatent. calculând coeficientul de corelaţie dintre evaluările lor.

După o perioadă un răspuns va reflecta obişnuinţa în loc să fie o reacţie naturală la stimuli. Contrabalansarea completă este procesul de balansare a efectelor de ordine prin testarea diferiţilor subiecţi în toate ordinele posibile. dacă un experimentator masculin testează jumătate din subiecţi în fiecare condiţie şi o femeie testează ce a mai rămas. . subiecţii pot obosi. Uneori efectele de ordine pot fi atât de puternice încât vrem ca toate ordinile posibile să fie reprezentate. Balansarea efectelor de ordine se numeşte contrabalansare. Inconvenientul acestei proceduri este că ea nu este sistematică: nu ne asigură că tendinţa uneia dintre ordini este balansată de ordinea inversă. creăm diferite ordini sub care diferiţi subiecţi sunt testaţi. Iar dacă jumătate din subiecţi sunt bărbaţi şi jumătate femei. avem o contrabalansare dată de sexul subiectului. set anticipativ de a răspunde prin prisma răspunsurilor anterioare pe care le-a dat. avem o contrablansare dată de sexul experimentatorului. Aceste efecte mai pot fi create când subiecţii experimentează un anumit tip de stimul. deoarece sunt legate de ordinea unică folosită. un şir de probe poate produce efecte de practică. devenind mai rapizi şi mai corecţi în răspunsuri. Astfel. După mai multe probe subiecţii tind să intre în ritm. Setul anticipativ este şi mai problematic atunci când un răspuns este influenţat de strategii cognitive complexe. Prin aceasta. Când sunt mai multe ordini posibile. Efectele de prelungire apar când experienţa unui subiect cu o anumită probă standardizează performanţa lui în probele următoare. De aceea trebuie să examinăm diversele secvenţe pentru a ne asigura că randomizarea nu a produs din coincidenţă un set de ordini similare şi astfel potenţiale tendinţe. Atunci toate scorurile subiecţilor vor da informaţii care nu se pot verifica despre răspunsul tipic. subiectul poate lucra într-un mod mai slab la probele iniţiale deoarece nu şi-a făcut încălzirea. Sunt două forme de contrabalansare a efectelor de ordine: Contrabalanasarea parţială este procedeul de balansare al efectelor de ordine prin prezentarea numai a unora dintre ordinile posibile. Unii cercetători folosesc termenul de contrabalansare într-un sens mai larg pentru a se referi la balansarea sitematică a oricărei variabile străine.reprezintă influenţa asupra performanţei într-o probă ca urmare a poziţiei sale în secvenţele procesului de observare. Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi 22 subiecţi într-un mod echilibrat astfel încât să cuantificăm influenţa fiecărei ordini. Efectele de ordine au două surse. şi scopul este de a include câteva secvenţe diferite într-un mod nesistematic. Chiar şi după o serie de exerciţii practice. contrabalansarea se utilizează atunci când sunt doar câteva ordini posibile. în primul rând. O altă sursă a efectelor de ordine este cunoscută sub numele de efecte de prelungire. De asemenea trebuie să examinăm fiecare secvenţă individuală şi să o folosim doar în cazul în care nu arată un tipar predictibil care poate produce un set de răpunsuri. În mod obişnuit. astfel încât să putem manevra eficient efectele de ordine în mod sistematic. Deasemenea aceste efecte pot fi create când subiecţii au nişte reacţii particulare rezultate dintr-un stil. Din acest motiv vom controla efectele de ordine folosind două modalităţi de abordare: aleatorie şi de contrabalansare. Contrabalansarea parţială a ordinilor proceselor pentru fiecare condiţie este de obicei suficientă pentru a elimina cu încredere efectele de ordine. folosim randomizarea. se pot plictisi sau supraîncarcă astfel încât performanţele scad. Este posibil ca un cercetător să folosească o succesiune care produce efecte de prelungire. După şi mai multe probe. influenţând asupra efectuării fiecărei influenţă care reiese din practicarea (repetată) a sarcinii respective.

semnificativă înainte de a trage orice concluzie. etc. dacă subiectul trebuie să apese un buton pentru a indica culoarea unui stimul prezentat în fiecare din 10 probe. şi culori. De exemplu. Vom putea crea o secvenţă aleatoare pentru fiecare subiect sau putem crea numai câteva secvenţe aleatorii şi să contrabalansăm folosirea lor pentru fiecare condiţie. deoarece o situaţie unică nu va generaliza bine: dacă testăm subiecţii numai cu un cercetător bărbat nu putem generaliza cu încredere şi pentru o situaţie în care o experimentatoare este prezentă. Mai mult. Pentru a evita un tip de răspunsuri. Avantajul unei asmenea proceduri este că ea creşte mult controlul pe care îl avem asupra variabilelor străine. din moment ce diferiţi subiecţi trebuie să fie testaţi în fiecare ordine. Validitatea exter va fi redusă de asemenea. Pentru a crea o secvenţa aleatorie putem scrie cuvintele dreapta. Aceasta este o problemă deoarece în primul rând trebuie să avem o relaţie puternică. De asemenea vom avea o validitate internă crescută. vom pune în ordinea aleatoare secvenţele probelor pentru stânga şi pentru dreapta. noi am vrea ca răspunsul corect să fie mânerul stâng pe parcursul a 5 probe. schimbăm o variabilă străină care produce diferenţe în punctaje. în fiecare condiţie. sau cu o altă variabilă balansată poate impune creşterea numărului subiecţilor cerut de fiecare condiţie. vom avea o mare încredere ca media fiecărei condiţii reflectă cu exactitate reacţia tipică la stimuli în acea condiţie. . testarea subiecţilor în ordini variate ale probelor. În luarea deciziilor asupra contrabalansării ne confruntăm cu două scoupuri conflictuale. Cu cât numărul de variabile pe care le contrabalnsăm sau randomizăm este mai mare.Contrabalansarea şi randomizarea pot fi folosite pentru a controla variabilele potenţiale sau externe. Fără contrabalansare. Pe de altă parte. Cel mai bun mod pentru a obţine o relaţie puternică şi semnificativă este să balansăm variabilele străine cât de puţin posibil. scopul nostru este să argumentăm că avem validitate internă şi externă. crescând posibilitatea apariţiei erorilor experimentatorului. prin creşterea variaţiei erorilor. Cel mai mare dezavantaj asociat cu contrabalansarea şi rando-mizarea variabilelor străine este ca aceaste proceduri pot conduce la creşterea variaţiei erorilor Asta se întâmplă deoarece. cu atât vom modifica variabile care influenţează punctajele deci este posibil să obţinem o mare varietate de scoruri diferite în cadrul fiecărei condiţii. În plus. Astfel. stânga pe 10 foiţe de hârtie şi să le extragem dintr-o pălărie. o combinaţie de cuvinte. astfel încât să pretindem că rezultatele reflectă cu adevărat influenţa variabilelor independente. un cercetător. Dar contrabalansarea extensivă complică mult designul unui studiu. contrabalansarea slăbeşte atât puterea relaţiei cât şi puterea noastră statistică. în felul acesta vom putea contrabalansa orice tendinţă datorată amplasării mânerului corect. dacă găsim o relaţie semnificativă. în loc să le eliminiăm sau să le păstrăm constante. totuşi nu îndeplinim acest scop deoarece rezultatele sunt legate de o situaţie cu o singură ordine a probelor. contrabalansarea poate elimina testarea subiecţilor în grupuri mari. şi mânerul drept pe parcursul a celorlalte 5 probe. Va creşte şi validitatea externă astfel încât să putem pretinde că efectele variabilelor independente vor fi găsite şi în alte situaţii deoarece acest efect a fost demostrat chiar şi atunci când numeroase variabile externe au fluctuat. deşi dispunem de un număr limitat de 23 subiecţi. în primul rând. în acest caz validitatea internă va fi redusă deoarece nu putem fi siguri că diferenţele în punctaje între condiţii au fost cauzate de intervenţia noastră.

nu vor prelucra în mod identic un stimul. de exemplu. ne referim la orice variabilă care îl face pe un individ diferit de altul. Criteriile de selecţionare trebuie să fie astfel definite încât. coordonare. prezentând diferite capacităţi şi aşa mai departe. în mod ideal. ş. Variabilele subiect sunt foarte importante pentru validitatea externă întrucât ele definesc populaţia la care putem generaliza. Când discutăm despre varibilele subiect. Din punct de vedere fizic subiecţii diferă prin sex. astfel încât unii sunt mult mai familiarizaţi cu o cerinţă pe care o au de îndeplinit. inteligenţă şi memorie. Putem folosi metoda eşantionării aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o pălărie) sau metoda eşantionării aleatorii sistematice 24 . 4. studiem comportamentul copiilor atunci eşantionul şi populaţia pe care o reprezintă trebuie să fie compusă din copii de o anumită vârstă. Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana să poată fi distinsa de o alta. Diferenţele dintre subiecţi se constituie într-o multitudine de variabile externe/care afectează validitatea şi fidelitatea unui studiu.d. O populaţie nu este însă o entitate fixă definită de o singură variabilă. Variabila subiect Pe lângă alţi stimuli externi. Din punct de vedere emoţional ei sunt influenţaţi de stările sufleteşti în diferite moduri şi având diferite motivaţii. conţine băieţi şi fete având fiecare educaţii diferite şi provenind din medii diferite. Eşantionul de subiecţi pe care îl alegem pentru studiere trebuie să reflecte caracteristicile importante ale populaţiei la care vom generaliza rezultatele. atitudinile şi personalitatea lor diferă. criteriile noastre de seclecţie trebuie să scoată în evidenţă un model care este în mod esenţial o versiune miniaturală a populaţiei la care vom face generalizarea. Acurateţea generalizărilor la nivelul unei populaţii va depinde de gradul de asemănare dintre variabilele subiect (ce pot influenţa rezultatele) şi cele ale populaţiei pe care o reprezintă. gândesc. metabolism. un răspuns depinde şi de caracteristicile intrinseci ale unui subiect.a. musculatură. Din punct de vedere cognitiv. deoarece ei diferă prin stil.1. Aşadar. vârstă. Subiecţii sunt organisme ce observă. prin care se înţeleg caracteristicile ce îi fac pe indivizi să fie diferiţi unul de altul şi astfel produc diferite reacţii la aceeaşi situaţie. astfel că unii vor reacţiona mai repede / sau mai bine.3. Validitatea externă ne permite să generalizăm rezultatele noastre asupra întregii populaţii. vor fi mai competitivi sau mai atenţi. decât alţii. folosim termenul diferenţe individuale.4. Membrii unei populaţii pot să difere în funcţie de multe variabile: grupul de copii. hormoni. nici reacţiile fizice nu vor fi identice. Pentru a exprima toate aceste diferenţe. De asemenea diferă sub aspectul experienţei personale. Definim populaţia pe baza criteriilor noastre de selectare. Dacă. viteză de ardere a neuronilor.m. înălţime sau greutate. Factorii variabilei subiect care afectează reprezentativitatea Procedeul cel mai frecvent utilizat de selecţie a subiecţilor în vederea construirii grupurilor este selecţia aleatorie care oferă fiecărui subiect şanse egale de a fi selectat.3. Pentru că structura fizică nu este identică. descriind cum s-ar comporta toţi subiecţii în condiţiile experimentului nostru. subiectul ales să fie reprezentativ pentru populaţia asupra căreia urmărim să generalizăm. strategii. şi simt şi care pot influenţa procedura experimentală. Din punct de vedere social. situaţiei /sociale şi economice. Definirea eşantionului depinde în primul rând de teoriile şi ipotezele experimentului.

creşte posibilitatea de a include toate variabilele relevante ale unui subiect. în al doilea rând. De obicei. seria N conţine între 50 şi 100. . Numeroase experimente psihologice sunt chiar şi mai limitate. trebuie să ne gândim foarte bine la populaţia asupra căreia dorim să generalizăm rezultatele şi să verificăm dacă exista vreo limitare în selectare ce ar putea afecta în mod semnificativ validitatea concluziilor. cu atât mai mare este posibilitatea unei mai bune reprezentări a populaţiei deoarece studiem. Nu este necesar să avem acelaşi număr de subiecţi -"n egali" -pentru toate situaţiile (grupurile). a) Caracterul limitat al eşantionului Întotdeauna vor exista limitări de facto în eşantioanele noastre care împiedică selectarea unor membrii ai populaţiei. Motivul pentru care cercetătorii folosesc atât de des studenţii ca subiecţi pentru experimente este acela ca ei sunt cei mai disponibili şi se presupune că descoperirile în legătura cu multe dintre comportamentele lor pot fi 25 generalizate în mod rezonabil la o populaţie. Pentru a maximiza validitatea externă regula generala este " cu cât mai mult cu atât mai bine". "Cu cât mai mult. totuşi dacă dorim să generalizăm rezultatele fiecărei situaţii şi să obţinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situaţie este recomandabil să evităm a folosi numai câţiva subiecţi pentru o situaţie (grup). o mai mare parte a populaţiei. Şi prin observarea unei mai mari părţi a populaţiei. b) Mărimea eşantionului. scade posibiltatea de a obţine un eşantion necorespunzător şi de a face erori atunci când tragem concluzii. în consecinţă. Prin selectarea subiecţilor într-o manieră nepărtinitoare dăm posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des si în acelaşi grad în care se manifestă în cadrul populaţiei. pentru că se acordă fiecărui subiect potenţial al populaţiei disponibile o şansa egală de a participa voluntar la acest experiment. deoarece eşantioanele sunt constituite din studenţi de la psihologie. a numărului de subiecţi pe care ne-am propus să-i studiem. Datorită acestor limite. în primul rând nu toată pupulaţia poate fi identificată. trebuie decidem asupra valorii lui N. astfel încât nu este reprezentativ pentru populaţie. subiecţii incluşi în experimentul nostru trebuie să fie reprezentativi pentru o anumită populaţie. în practică. Cu cât mai vast este eşantionul nostru. nu putem să obţinem un eşantion real al populaţiei. Mai degrabă împărţim în mod egal subiecţii astfel încât să avem acelaşi număr de subiecţi şi totodată o reprezentare adecvată comparabilă cu cea a populaţiei pentru fiecare situaţie. nu avem posibilitatea să îi contactam pe toţi subiecţii ce pot fi identificaţi.(similar cu extragerea al-x-lea nume de pe o listă). selecţia subiecţilor este aleatorie. suntem expuşi să obţinem un eşantion având caracteristici atipice. cu numai câţiva subiecţi. cu atât mai bine " nu înseamnă că trebuie să testăm sute de subiecţi pentru fiecare situaţie. De aceea. având n în număr de la 15 la 30. în aceste condiţii. per total. Vom testa toţi voluntarii care vin în contact cu criteriile noastre de selectare. numeroşi cercetători solicită subiecţi prin anunţarea experimentului în sălile de curs de la facultate sau prin punerea de anunţuri la avizier. în experimentele de laborator. Simbolul N reprezintă numărul de subiecţi într-o situaţie (adunând toţi n egalează N). O problemă importantă în selecţia eşantionului ţine de reprezentativitatea acestuia raportată la populaţia de referinţă. Dimpotrivă. Cu alte cuvinte. eşantioanele noastre se vor limita la persoanele ce trăiesc în apropierea noastră. sau putem folosi metoda eşantioării aleatorii simple sau sistematice pentru a-i selecta dintre cei care constituie masa de voluntari. de fapt. Oricum. Dacă facem un studiu asupra alcoolismului vom observa că acesta se limitează în mare parte la bărbaţi. adesea de obicei.

nedenaturat al populaţiei "naive". Să presupunem că facem greşeala de a desemna subiecţii aşezaţi în primul rând al unei clase pentru un nivel al variabilei independente . încât să ne menţinem N în limitele reprezentativităţii.2. Din acest motiv se indică testarea unui număr ceva mai mare de subiecţi. Tot aşa de bine putem renunţa la unii subiecţi dacă avem dubii serioase asupra modului cum s-au obţinut rezultatele. au o tendinţă de subapreciere a imaginii de sine. Există diferenţe considerabile între oamenii care decid să participe la experiment şi cei care nu doresc să participe. subiecţii îşi pot modifica 26 nivelul de reactivitate şi atitudinili faţă de experiment îşi pot da seama de minciunile. Mortalitatea subiecţilor se referă la pierderea subiecţilor prin încetarea participării. 4. se conformează mai uşor şi sunt mai puţin autoritari. Un aspect care ridică probleme serioase în calea validităţii externe a experimentului este voluntariatul subiecţilor. pe aceia aşezaţi în al doilea rând unui alt nivel. Brookx & O'Brein (1991) au descoperit că studenţii ce se aşează în partea din spate a clasei. 1975).3. comportamentul lor nu reflectă pe cel general. Să încercăm să concepem sarcina astfel încât să fie interesantă. Atunci. Trebuie să încercăm să concepem cât mai simplu pentru subiecţi mecanismul de voluntariat şi de participare astfel încât să necesite minimum de efort din partea lor.c) Voluntariatul subiecţilor. putem totuşi să încercăm să le limităm influenţa. De asemenea. Efectele mortalităţii sunt selective : subiecţi care continuă să participe găsesc studiul din ce în ce mai interesant. Datorită experienţei câştigate. Generalitatea rezultatelor poate fi limitată şi de faptul că printre voluntari există unii care nu vor duce la capăt experimentul. sau subiecţi mult mai interesaţi de recompense. Atunci studiul suferă de "mortalitatea subiecţilor ". au o mai mare nevoie de aprobare. cunoştinţelor privitoare la experiment. Este posibil ca subiecţii să mai fi participat la experimente anterioare. se comportă mai bine la cerinţele pe care le are de îndeplinit. subiecţii câştigă experienţă şi ajung să ştie cum se desfăşoară studiul. sunt mult mai predispuse să se ofere voluntar acele persoane ce consideră tema studiului ca fiind interesantă sau relevantă pentru propria lor personalitate (Rosenthal şi Rosnow. Un scurt interviu la început ne poate lămuri asupra motivelor voluntariatului. Astfel. facilă şi scurtă. De asemenea. Hillmann. Controlul variabilei subiect Trebuie să avem grijă să desemnăm subiecţii pe grupuri întrun mod cu adevărat aleatoriu şi să evităm să permitem unei variabile ocazionale ascunse să influenţeze desemnarea subiecţilor. Problema este că studenţii aleg ei înşişi locul unde se aşează într-o clasă şi acea decizie este determinată de diferenţele individuale. Voluntarii tind să fie persoane cu un rang social mai ridicat şi o mai mare inteligenţă. d) Mortalitatea subiecţilor. devin mai doritori în a ajuta ştiinţa. Subiecţii pot să nu se prezinte la studiu sau pot să-şi înceteze participarea înainte ca studiul să se termine. Sună paradoxal. sau poate au studiat metode de cercetare sau chiar tema psihologică supusă investigaţiei. trucurile folosite sau de anticipările noastre. Subiecţii care participă până la terminarea experimentului pot fi părtinitori deoarece unora dintre ei cercetarea psihologică nu le este tocmai străină sunt informat în legătură cu experimentul. aceşti subiecţi afectează exigentele selecţiei aleatorii. "Mortalitatea subiecţilor" poate . intenţiilor şi aşteptărilor subiectului. dar tocmai pentru că se oferă voluntar. pentru ca ducerea ei la bun sfârşit să nu necesite existenţa unor voluntari extrem de motivaţi. iar pe cei aşezaţi în spate unui ale treilea nivel. Deşi toţi aceşti factori ameninţă validitatea externă şi nu pot fi în întregime controlabili.

De exemplu. Folosind informaţia din pretest. în asemenea cazuri. De aceea. desemnarea aleatorie nu poate garanta echilibrul variabilelor ocazionale în cadrul fiecărui grup. putem măsura un atribut fizic ( puterea subiecţilor ). oferta disponibilă de potenţiali subiecţi este redusă. permiţându-le să fluctueze în cadrul 27 fiecărei situaţii. vom selecta din categorii în mod aleatoriu subiecţi şi îi vom desemna aleatoriu astfel încât fiecare categorie să fie reprezentată în fiecare situaţie în mod echilibrat. se vor datora diferenţelor dintre caracteristicile tipurilor de subiecţi care "au supravieţuit" fiecărei situaţii. De exemplu. Pentru a contracara o variabilă subiect concepem mai întâi partea variabilă a criteriilor noastre de selectare. astfel încât 25% din subiecţii desemnaţi unei situaţii fac parte din categoria . Datorită unor mai puţin evidente caracteristici. diferenţele intelectuale dintre subiecţi pot determina ca oricare doi subiecţi aflaţi în aceeaşi situaţie să aibă rezultate diferite la examenul final. Uneori. O a treia problemă în legătură cu controlul variabilelor ocazionale prin desemnare aleatorie este aceea că. noi creăm astfel o categorie separată de subiecţi pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim să o echilibrăm. De remarcat faptul că a conduce un pretest nu este diferit de evaluarea subiecţilor pe baza unei variabile dependente. A doua problemă este faptul că desemnarea aleatorie are mai puţin de-a face cu eşantioanele mici. De exemplu. a sensibilităţii. dacă merge. Putem avea din întâmplare într-un grup subiecţi care au o pregătire intelectuală superioară altor subiecţi din alt grup. Datorită evidentelor caracteristici fizice sau personale ( sex. Apoi. Pentru a controla gradul pregătirii intelectuale. Diferenţele de rezultate dintre situaţii. deci avem nevoie de o tehnică de evaluare solidă: trebuie să ne preocupăm de problemele obişnuite de înregistrare a criteriilor. nu este sistematică. De exemplu am putea selecta şi desemna aleatoriu subiecţi. de probe practice. O altă eroare ar fi selectarea tuturor subiecţilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la experiment. sau datorită altor motive avem posibilitatea de a testa numai câţiva subiecţi.constitui şi ea sursa unor asemenea confuzii. Înainte de a defăşura studiul propriu-zis. nu va putea pune de acord fiecare influenţă pozitivă a unei variabile cu influenţa negativă de acelaşi grad. putem crea o grupă formată din bărbaţi şi o alta din femei pentru a controla variabila ocazională a sexului. vârsta) noi doar solicităm subiecţii ce vin în contact cu criteriile. Cei care vin de la început pentru a participa la studiu pot crea o situaţie particulară. deci variabila noastră independentă se confruntă cu nivelul intelectual. efectuăm o primă testare subiecţilor. G. noi testăm potenţiali subiecţi pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim să le controlăm. este foarte probabil că vom desemna un grup de subiecţi unei singure situaţii ale cărei caracteristici tind să fie diferite de acelea ale unei alte situaţii. mai implicaţi sau mai ambiţioşi decât subiecţii care se prezintă mai tâtrziu. atunci noi vom include influenţa variabilelor ocazionale străine. Este recomandat să se alterneze aleatoriu selectarea subiecţilor pentru grupuri diferite după modul în care sosesc. Astfel. putem identifica studenţii buni şi pe cei slabi folosind caracterizarea noastră operaţională a pregătirii individuale. deoarece acei subiecţi care duc la capăt o anumită situaţie pot fi mult diferiţi de aceia care duc la capăt o altă situaţie. Selecţia aleatorie nu este lipsită de dificultăţi. deoarece sunt în mod inerent mai prompţi. o capacitate cognitivă ( abilitatea verbală ) sau o trăsătură personală ( nivelul anxietăţii). probe multiple şi succesiunea efectelor. Datorită acestor probleme. autorul citat propune controlul variabilelor subiect prin metoda contrabalansării.Heiman (1995) identifică trei probleme potenţiale ale selecţiei aleatorii: În primul rând. de automatizare şi instrumentare.

aşadar la dispoziţie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra variabile. excludem sau menţinem constante anumite variabile ocazionale. O2 desemnăm observaţia. vom supune subiecţii la un pretest. procedeul contrabalansării implică suplimentarea proiectului experimental de bază. Restrângerea populaţiei se face prin criteriile obişnuite de selectare. Astfel obţinem un grad ridicat de precizie. astfel nepermiţându-le să influenţeze rezultatele noastre.masculină a studenţilor buni.O2) cu un control suplimentar pre-test . contrabalansarea anumitor variabile aleatorii. măsurarea. în primul rând. Prin Ol. astfel încât jumătate dintre participanţi au fost desemnaţi la întâmplare să realizeze mai întâi sarcina A iar cealaltă jumătate să realizeze mai întâi sarcina B. incluzând exact aceleaşi proceduri de măsurare şi aceeaşi experimentatori). sau putem limita populaţia asfel încât o variabilă ocazională să fie exclusă sau menţinută constanţă. să limităm populaţia pe baza sexului subiectului şi apoi să contrabalansăm nivelul de pregătire profesională. Dar dacă limităm în mod intenţionat populaţia.O2). cea de-a doua interpretare poate fi eliminată dacă acelaşi efect apare după contrabalansare. oricum. Acest efect poate apărea pentru că participanţii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru că sarcina A este mai uşoară) dar poate apărea şi din faptul că participanţii erau obosiţi sau plictisiţi până când au trecut la sarcina B. pre-test. ne confruntăm cu două considerente. am putea limita populaţia numai la bărbaţi.4. Variabile dependente favorizate . Dacă există o diferenţă suficient de mare. De exemplu. atunci aceasta trebuie să fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente). Cu cât populţia este mai numeroasă cu atât este mai heterogenă în termeni de variabile ocazionale. Această condiţie controlată implică participanţi diferiţi dar un pre-test şi post-test care sunt identice din toate punctele de vedere (de ex. Vom demonstra mai bine rostul contrabalansării raportându-ne la un experiment în care participanţii au de realizat două sarcini. Dacă este necesar. în selectarea unei metode sau a unor combinaţii de metode. din această categorie selectăm şi desemnăm în mod aleatoriu subiecţi pentru grupurile noastre. 25% fac parte din categoria feminină a studenţilor buni şi aşa mai departe. pentru a-i identifica pe acei care se încadrează în criteriile noastre şi pe aceia ale căror rezultate sunt aproximativ egale. In mod concret. Avem. A şi B.post-test (adică Ol . determinarea în pre şi post-test. putem compara rezultatele obţinute la post-test (O2) în condiţia experimentală cu cele obţinute la post-test (O2) în condiţia de control (ca şi schimbarea dintre pre-test şi post-test în ambele cazuri). post-test (adică Ol X . Aceste metode nu se exclud reciproc. Apoi. Imaginaţi-vă că toţi realizează sarcina A şi apoi sarcina B şi că performanţa este superioară în cazul A. Putem. definind-o într-un mod mai restrâns. Contrabalansarea este o strategie simplă care permite cercetătorilor să neutralizeze sau să cuantifice orice efecte asociate cu ordinea în care sunt abordate sarcinile. 4. Dacă participanţii sunt repartizaţi la întâmplare în aceste două condiţii. dacă ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile să difere major în nivelul de anxietate. 28 O alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale este de a restrânge populaţia bazată pe acea variabilă. tratament. cât de importantă este variabila ocazională ? Cât de mult ar putea influenţa variabila independentă sau variabila dependentă ? Nu vom lasă controlul unei variabile foarte importante pe seama selecţiei aleatorii: ori o contrabalansăm ori limităm populaţia pentru a o menţine constantă.

tipuri de personalitate. puls. Indicatori fiziologici Electrofiziologia constituie un capitol aparte al investigaţiei parametrilor funcţionali specifici diferitelor sisteme componente ale organismului uman. comportament simulat). Nu avem acces direct la faptele de conştiinţă. Cel mai frecvent utilizate variabile dependente în experimentul psihologic sunt reacţiile: răspunsurile fiziologice.Specificul cunoaşterii psihologice constă. Ne-am oprit asupra acelor indicatori mai frecvent utilizaţi în laboratoarele de psihologie experimentală: respiraţia. pregătirea intrării într-o activitate nouă sau solicitantă. Cordonul este cuplat cu pneumograful individual sau cu modulul pneumograf de la poligraf. motorii. Vom trece în revistă. EMG). acţiuni coordonate). în cele ce urmează. pulsul. asocieri verbale) sau timp de reacţie (viteză. corectitudine). condiţionare. fond neurovegetativ. ritm respirator. In experimentul psihologic variabila dependentă ca răspuns al subiectului este asignată unui comportament. Modificările ritmului respirator – pneumografia Respiraţia exprimă variaţii ale expresiei corporale prilejuite de mişcare. în primul rând. este bine ca ea să fie asociată prin poligraf cu alţi indicatori (RED. reacţie electro-dermală).tendinţa spre accelerare a ritmului respirator. Unul şi acelaşi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de răspuns (fiziologic. experimentul asociativverbal şi timpul de reacţie ca variabile dependente. indicatorii motricitatii. Reacţia se înregistrează în mod obişnuit pe cale pneumatică prin aplicarea unui cordon-burduf pe torace şi a altuia pe abdomen. tensiune. descrieri verbale. Medicina. Corelate de ordin psihologic -până la 18 respiraţii / minut . Comportamente variate pot fi descrise prin acelaşi tip de variabilă dependentă. afectiv-emoţionale. în psihologia experimentală se utilizează frecvent un număr redus de variabile dependente care sunt însă asignate unei palete foarte largi de manifestări ale conduitei. psihofiziologice. la acetele mentale. cântat. vorbire. reacţii verbale (răspunsuri verbale. în caracterul indirect.4. 4.4. tulburări psihofiziologice.1.funcţionare normală a aparatului respirator. dar şi de prezenţa evenimentelor încărcate emoţional. mediat al acesteia.1. în special neurologia şi explorările funcţionale au dezvoltat 29 mult aceste tehnici. verbal) şi aceste răspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei dependente. stare de . Informaţia adusă separat este mai puţin relevantă. evidenţiază posibile disfuncţii neurovegetative. presiunea sangvină şi am acordat un spaţiu larg reacţiei electrodermale (RED) care oferă cele mai consistente corelate de ordin psihologic. o serie de conduite s-au dovedit a fi relevante. principalii indicatori fiziologici utilizaţi în laboratoarele de psihologie experimentală. Mai mult decât atât. Variate manifestări comportamentale sunt însoţite de diverse reacţii fiziologice (puls. posibil de obiectivat mai bine. de solicitarea psihică. psihofiziologic şi afectiv emoţional echilibrat.ritm respirator accelerat. 4. corelează în mod deosebit cu emoţii. Unele dintre reacţiile fiziologice ale organismului s-au dovedit a fi relevante şi pentru manifestări psihice. -19-20 respiraţii / minut . mai pertinent cu ajutorul acestor indicatori (stări afective. însoţit de disfuncţii neurovegetative şi psihofiziologice. reacţii motorii (mişcări. -peste 20 respiraţii / minut . Nu dispunem de variabile dependente strict asignate fiecărui tip de comportament (poate tocmai din acest motiv cunoaşterea psihologică este atât de dificilă). verbale şi timpul de reacţie. Este relevantă.1. motor.

-variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei). în activitatea exploratorie caracterizată prin pauze. panică. tensiunea musculară (aflată adesea în relaţie cu tensiunea nervoasă). emoţie.1.Bogatu.2. sub medie. durata mare a intervalelor poate sugera dificultăţi de înţelegere. Captarea acestor variaţii volumetrice (presiune) se face la locul de contact pneumatic. 4. Ordinea şi succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de explorare (J. M. nesigură. sensul sacadei (progresie sau regresie).5. -100-160 . labilitate neurovegetativă şi sensibilitate în faţa unor situaţii deosebite. Interesul pentru obţinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei tehnologii.Relaţii 30 Pletismograma Exprimă modificarea vasomotricităţii sistemului circulator periferic (capilaro-cutanat).Rossi.4. Stimularea subiectului . spaimă (după P. reacţii de orientare. Mişcările oculare sunt un indicator al activităţii de explorare vizuală şi .1.disfuncţii neurovegetative şi emoţionale. variabilele independente vor fi: numărul de pauze şi durata lor. bine structurate neurovegetativ psihologic şi emoţional. Conduită hiperprudentă. determină reacţii de orientare în vederea unui răspuns adecvat.unele modificări psihofiziologice cu tendinţe de accelerare a ritmului cardiac şi uşoare fluctuaţii în planul dispoziţiei afective.4. Electromiograma (EMG) Determină prezenţa sau absenţa unei activităţi motorii.Golu. 4.1. denotă instabilitate. numărul sacadelor şi amplitudinea lor.4.P. nivelul tonusului muscular.prin aceasta . -80-100 . ezitantă. fluctuaţii accentuate ale stărilor interioare (după P. fotoelectric sau cu raze infraroşii. în această activitate pregătitoare sistemul simpatic comandă o vasoconstricţie periferică pentru a elibera o parte din sângele circulant ce "staţionează" (relativ) în unul din rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-1 dirija mai întâi în special către inimă şi creier.4. posibile cardiopatii. Excepţie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare. Apare o notă de emotivitate.alertă. caracteristică persoanelor echilibrate. un întreg ansamblu pregătitor al răspunsului.puls în limite normale.şi un indicator al proceselor cognitive. -60-80 . conflict. 1993). revenirile indică un anumit control şi verificare. 1993).Bogatu.1. Astfel. 4. în studierea stărilor de oboseală.4. 4. boli organice şi stări psihonevrotice. în cercetările experimentale psihofiziologice se utilizează în studierea trecerii de la veghe la somn şi invers. labilitate psihofiziologică şi afectivă.activism psihofiziologic crescut.3. 1997). labilitate şi emoţională. neurovegetative şi afective. aparaturi sofisticate de măsurare. Modificările activităţii cardiace Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate de ordin psihologic: -sub 60 pulsaţii / minut exprimă o frecvenţă cardiacă diminuată. -peste 160 . Eletrooculograma (EOG) Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală.Golu. în elaborarea unei condiţionări. Posibile disfuncţii neurovegetative cardiace şi organice ce necesită investigaţii medicale. N. şi în procesul de imaginare şi de reprezentare. evidenţiază o funcţionare optimă a sistemului cardiovascular cu raporturi echilibrate între componentele somatice.

1978). întrucât procesele implicate au loc preponderent la suprafaţa pielii. al atenţiei. cu ecou nespecific în planul trăirilor şi manifestărilor neu-rovegetative şi afectiv-emoţionale. ele sunt denumite exosomatice. Ciofu. cu stările emoţionale . Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de evoluţie a mişcărilor privirii (după I. efectuată asupra unor zone ale trunchiului şi scoarţei cerebrale. continuu. RED este fenomenul de scădere a rezistenţei sau de creştere a conductanţei electrice a pielii ca urmare a unor descărcări provocate de sistemul simpatic ce produce o creştere a secreţiei glandelor sudoripare (Edelberg. stabil prin 2 electrozi ataşaţi pe piele.1. Indicatorii RED sunt următorii: a)amplitudinea se exprimă prin valoarea maximă atinsă după aplicarea excitaţiei măsurată în miliamperi. apreciat în miliamperi după ce curba s-a stabilizat. c)suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul unui urbimetru indicator sintetic şi cu valoare psihodiagnostică mare. stărilor emotive. Tarhanov (1890) (după Woodworth şi Schlosberg. RED reprezintă un indicator electrofiziologic important al 31 modificărilor psihofiziologice declanşate endogen sau exogen. Acestea se consideră a fi manifestarea unor modificări eudosomatice. Dinamica pupilară oferă date interesante în studiul experimental al reacţiei de orientare. în acest capitol vom folosi prima variantă. în lucrările anglo-saxone se întâlneşte sub numele de galvanic skim reacţion (GSR). reflexul psiho-galvanic (RPG) sau electrodermograma (EDG). Mişcarea ochiului schimbă unghiul de incidenţă al razei reflectate astfel încât se poate filma pe o peliculă drumul sinuos al direcţiilor privirii. Valoarea de 10 mho.1972) a abordat modificările ce survin în potenţialul electric al pielii cules prin 2 electrozi prin care nu trece curent electric. Procedee de determinare a) procedeul reflectării de către o lentilă de contact fixată pe cor-nee a unei raze provenită de la o sursă de lumină amplasată în apropiere. al punctelor de staţionare.6.legate mai ales de starea de vis (mişcări oculare rapide). Mai comod pentru subiect este utilizarea unei raze invizibile. 1971. Dinamica papilară Este expresia contracţiilor sau dilatării pupilei şi se determină cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanşează automat de 2 ori pe secundă. ca mărime a rezistenţei electrice a pielii. El este consecinţa . Modificările conductibilităţii electrice ale pielii . Deci voltajul dintre cei doi electrozi variază liniar cu rezistenţa ţesutului străbătut de curent.în plan somato-vegetativ a activităţii generalizate a organismului. Se fac investigările şi apoi se proiectează secvenţă cu secvenţă fiecare imagine mărită pe un ecran. .7.4.interesante din punct de vedere experimental apar cu reacţiile de apărare. Unitatea de măsură a conductibilităţii o constituie mho (micro-omos). prescurtată. 4. în infraroşu. b)nivelul de revenire. b) Procedeul electrozilor amplasaţi în zona ochiului şi care captează potenţialul electric de acţiune. 1972).1. ca mărime a conductanţei pielii este egală cu 100 ohmi. El a captat diferenţa de bipotenţial (exprimabilă în mV şi putând fi redată printr-o curbă) între zonele electrozilor respectivi. 1972) au daterminat modificările ce se produc la nivelul rezistenţei sau conductanţei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de cea 2V. 1971. Fere (1888) şi Veraghut (1909) (după Woodworth şi Schlosberg. rezistentă modificată ca urmare a unei reacţii apărute. 4.4.în literatura de specialitate această categorie de răspunsuri elec-trofiziologice sunt întâlnite sub denumiri precum: reacţia electro-der-mală (RED).

floare. sărut. foame. • RED în sugestia hipnotică Unor subiecţi aflaţi în stare de hipnoză uşoară li s-au sugerat două stări: somn profund unora şi că sunt incapabili să-şi mişte mâinile şi picioarele altora. mamă (cu o valoare foarte apropiată de stimulul "nume". fără să trebuiască să răspundă. căsătorie. a înota). Sugestiv ar fi să reproducem ordinea primilor trei stimuli utilizaţi sub aspectul RED: prenume. Se poate concluziona că RED este cea mai bună dovadă a emoţiei. filmele de călătorie şi aventuri. vom obţine apoi o reacţie RED evidentă la prezentarea doar a stimulului 32 d)durata neutru. alb. poftelor. dacă vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un uşor şoc electric. înţepături. • RED şi stimulii senzoriali RED poate fi uşor obţinută la stimulii surpriză (şoc electric. . Stimulii au fost daţi de două ori la rând. scăzută în timpul zilei şi din nou crescută seara. apreciată în secunde sau minute. boală. Este relevant să reproducem aici primele 10 cuvinte. nume. Alte studii au folosit cuvinte şi fraze ce sugerează diferite situaţii de viaţă. • RED în experimentul asociativ-verbal Peterson şi Jung au avut în vedere relevanţa RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul asociaţiei libere. în timp ce subiecţii erau conectaţi la psihogalvanometru. spaimă. (sărut. iar în vis asistăm la o scădere rapidă a rezistenţei. pe când starea activă de hipnoză seamănă (din punct de vedere al rezistenţei cutanate) cu starea de veghe. S-a constatat o bună concordanţă între RED şi evaluarea subiectivă a intensităţii. Aceste observaţii sugerează că RED este uşor de condiţionat. activităţi. cele cu încărcătură emoţională mare. s-a constatat o corelaţie pozitivă între ampltudinea RED şi intensitatea evaluărilor (dar cu multe excepţii). •RED ca răspuns la stimuli. într-un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat că RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu încărcătură emoţională. Apoi. sărut. S-a constatat la primii o creştere a rezistenţei cutanate. dorinţelor sale provoacă modificări sensibile ale rezistenţei cutanate. • RED si condiţionarea stimulilor S-a constatat că avertizarea conduce la o cădere bruscă a rezistenţei electrice a pielii. Apoi li s-a cerut să indice stimulii care au determinat o stare emoţională. s-a constatat că răspunsul RED este cu atât mai sigur cu cât stimulii sunt mai intenşi. iar la celălalţi o tendinţă de scădere. zgomot puternic. pahar. pasiunilor. a da. femeie. mirosuri puternice. în cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele stări fiziologice sau situaţii cu semnificaţie psihologică pentru subiect. Deci starea letargică a hipnozei seamănă cu somnul. creion. preocupărilor subiectului sau în cursul povestirii de către subiect a pasiunilor. fără rezonanţă afectivă (morcov. Studiindu-se nivelul intensităţii emoţionale a cuvintelor stimuli pe o scală cu 4 grade. situaţii care corespund intereselor. numele propriu. lumină brusca).sau timpul necesar stabilizării curbei. heleşteu. iar latenţa este mai mare la stimulii vizuali decât la cei auditivi (ceea ce corespunde şi latenţei la timpul de reacţie). Spre exemplu. • RED în timpul somnului: Măsurându-se rezistenţa cutanată la unele intervale de timp de dimineaţa până noaptea s-a constatat o rezistenţă ridicată imediat după sculare. dans. divorţ. mândrie) şi ultimele 10 cuvinte. dragoste. în schimb ameninţarea cu repetarea şocului provoacă uneori o RED mai amplă decât stimulul real. iar în evaluarea subiectivă apare o singură modificare: prenume. Deci: amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emoţii recunoscute după o experienţă unică. situaţii cu sens pentru subiect S-a conatatat că stimulii complcecşi. situaţii cu sens pentru subiect cum ar fi muzica. în schimb în timpul somnului profund rezistenţa este ridicată. jignire.

Alte tipuri de mişcări respiratorii cu care se asociază RED: strănutul. Landis şi Hunt (1935) au experimentat RED într-o mulţime de situaţii. urmate de câteva operaţii uşoare de rezolvat rapid şi. erori la calcul aritmetic.Această concluzie este întărită şi de experimente în care s-au sugerat cuvintele stimul în trei categorii: agreabile. să ţină un chibrit aprins până când arde degetele. râsul. emoţia sexuală. apoi se produce din nou adaptarea. câteva operaţii mai complexe. agreabil (după Woodworth. într-un experiment al lui Bartlett cu RED în activitatea mentală continuă: subiectul trebuie să numere cu voce înaltă. Autorii concluzionează că RDG ataşat la o stare specifică conştientă este mai relevant pentru tensiune. (revolver. aşteptare. Wechsler arăta că subiectul simte că este testat şi că produce o bună sau proastă impresie. • RED combinată cu mişcări corporale RED nu se produce cu respiraţie calmă. în . Tensiunea musculară se însoţeşte cu RED în mişcări de forţă. 1949). etc. • Care este tipul de emoţie recunoscut cu RED ? Pentru a identifica frica s-au utilizat în experimente următorii stimuli: zgomot violent. filme de groază.. deci în momentul când se atacă problema şi când răspunsul este dat. cât atitudinea unui organism orientat spre soluţionarea unei dificultăţi majore. • RED în timpul activităţii mentale RED în activitatea mentală nu rezultă dintr-un simplu efort intelectual. pentru a urma o creştere bruscă la debutul ultimei sarcini. amuzamentul. inhibiţie. obişnuită. Temele sunt grupate în două categorii: situaţii supărătoare. S-a constatat că RED scade gradual pe măsură ce se rezolvă prima sarcină pentru a creşte brusc la a doua. în final. stări de bucurie. confuzie. tresărire.53-0. de probleme şi le cere să ţină seama de "atitudinea" sau starea de funcţionare a organismului.. dificile şi situaţii. dificile. Abel (1930) (după Edelberg. suspinul. Apoi au grupat RED în funcţie de starea mentală descrisă de subiecţi şi au măsurat nivelul RED. tare sau şoptită se constată că numărarea cu voce înaltă produce deviaţii mai ample RED. penibile. effort. Dacă subiectul clasează situaţia după intensitatea emoţiei. s-a constatat o bună corelaţie între intensitatea emoţiei şi amplitudinea RED (0. să ofere o descripţie verbală a ceea ce se petrece în conştiinţa lui în perioada stimulării. etc. amuzament. dezagreabile şi indiferente (neutre). stări agreabile sau dezagreabile. vizionarea unor imagini. Autorul consideră că RED nu este atât un indice de sentiment şi de emoţie.). Frecvenţa RED calculată pe cele două clase indică: 76% pentru situaţii supărătoare şi 16% pentru starea de bucurie. în astfel de situaţii subiectul se poticneşte şi Bartlett atribuie deviaţiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o senzaţie de eşec posibil. Se cere subiectului ca. Astfel. Apelând tot la evaluarea subiecţilor. uşurare de progres facil. iar dintre celelalte două categorii mai intensă la cele dezagreabile (Woodworth şi Schlosberg. 1972) le dă spre rezolvare o serie.88). într-un alt experiment s-au dat următoarele probe: câteva operaţii uşoare de rezolvat fără limită de timp şi fără rapiditate. dezagreabil. în ordine descrescătoare. Adesea o emoţie puternică este provocată de surpriza în faţa problemei puse.) se constată o RED mai mare la început şi sfârşit. la o operaţie de calcul aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2. prezentând stimuli foarte variaţi pentru a trezi frica. Ope-rându-se cu o scală de evaluare în cinci trepte s-a constatat că RED este foarte slab reliefată la cuvintele neutre. tresărire decât pentru alte stări. 1972). stările mentale sunt: 33 tensiune. surpriză. dar se produce în respiraţie profundă. decât în activitatea aritmetică pro-priu-zisă. după fiecare răspuns. prelevarea şi prelingerea unei picături de sânge pe deget. şoc electric. lectura unei poveşti sinistre. frică. 1971. starea de contrarietate în raport cu posibilitatea ca răspunsul să nu fie corect.

Acest comportament funcţionează şi la "homo sapiens". prezenţa prăzii. •Sears reuneşte comportamentele controlate cortical. mânie. un şoc. în general RED însoţeşte mişcările musculare energice şi pregătirea acestor mişcări. •RED este un bun indicator al schimbării orientării activităţii mentale.să se adapteze la un stimul continuu. dar în nici un caz o măsură adecvată sau directă a acestor schimbări. În experimentele asociativ-verbale se constată de asemenea o adaptare a RED odată cu repetarea listei de cuvinte. frică. • Adaptarea negativă la RED S-a constatat că subiecţii care sunt obişnuiţi zi de zi cu o experienţă intensă sfârşesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici. Sistemul nervos simpatic este preponderent legat de comportamentele de teamă. stimulantă. Trecerea în revistă a corelaţiilor dintre RED şi diverse situaţii. într-un alt experiment s-au aplicat subiecţilor în şedinţe zilnice 5 şocuri electrice puternice la câte l minut interval. Se constată din aprecieri o scădere a percepţiei negative a situaţiei. pericol. necesitatea de a o sesiza.mişcări rapide şi precise sau în timpul de reacţie. localizaţi. Receptorii pot evident . • în timpul activităţii mentale care cere un efort susţinut şi în pregătirea acestei activităţi. •Semnificaţia psihologică a RED. în special raportat la stările de tensiune. trebuie să consemnăm foarte precis acest moment. neplăcere provocat de şocul electric. mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar mai la coada listei. consemnându-se RED. de unde atac şi combativitate. activitatea sistemului simpatic este crescută: • în timpul activităţii musculare efective şi în pregătirea acestei activităţi. •este greu de afirmat că o experienţă care durează câteva secunde este agreabilă sau dezagreabilă. frustrare. care activează simpaticul şi care permit RED sub titlul de "situaţie de urgenţă". etc. Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor sudoripare atâta timp cât trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED. mişcările respiratorii şi mişcările generale ale corpului. veselă. este un 34 indicator al activităţii generale a sistemului simpatic şi în particular ca indice al conduitei emoţionale. un scurt sentiment de neadaptare urmat. Subiecţii realizau după fiecare zi de experiment o evaluare subiectivă a intensităţii şi gradului de disconfort. stări ne permite să sistematizăm următoarele concluzii: RED. Dacă ne gândim la condiţiile vieţii primitive constatăm că există cel puţin trei tipuri de urgenţă cerând o activitate musculară energică: pericol de evitat sau fugă. dar un week-end odihnitor îi aduce la "normal". •generalizând. 1915). •dacă dorim să sesizăm momentul experimentului când RED îşi are originea (l sau 2 secunde înainte de apariţia sa). Subiecţii atent examinaţi relatează că în aceste momente îi încearcă o senzaţie de oprire bruscă. frustrare. ceva neaşteptat. o obişnuire şi evaluarea acestora ca stimuli obiectivi. în . Aceasta poate fi caracterizată ca o trecere de la o stare de dezactivare la o stare de pregătire sau ca mobilizare în vederea acţiunii. Această adaptare apare şi la mişcările respiratorii şi cele corporale. dar adaptarea RED este explicabilă prin mecanisme centrale. Măsurându-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasă (flash) la intervale de un minut s-a constatat că valoarea RED(în ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash faţă de primul. chiar dacă organismul nu are nevoie de o mobilizare musculară (Cannon. surpriză. Starea de urgenţă exprimă ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculară. •activitatea simpaticului este controlată cortical.

Datorită importanţei lor atât ca variabilă dependentă cât şi ca variabilă răspuns autonomă. instrumente.. direcţia) şi amplitudinea sau caracteristicile dinamice: frecvenţa. sunt menite să manipuleze un buton. la valorile mici ale efortului precizia este scăzută. viteză). de urmărire a unei ţinte pe un ecran. aceasta creşte însă odată cu efortul. Poate fi vorba de o simplă apăsare pe o pedală sau pe un buton sau poate fi vorba despre o mişcare complexă.4. sau să efectueze mişcări coordonate de menţinere a unui reper în anumite condiţii. Astfel. în majoritatea lor mişcările implicate în experimentele psihologice sunt realizate într-un context anume.a. mutarea piciorului -coordonarea acestor mişcări Parametrii de evaluare a mişcărilor cu efecte proporţionale pot fi: caracteristicile spaţiale. nu trebuie să presupunem că avem de a face neapărat cu o emoţie inconştientă care declanşează RED.m.4. tensională provoacă scăderea RED. Le spunem mişcări instrumentale pentru că sunt asociate manipulării unor aparate. de o recuperare rapidă. într-o reprezentare grafică această relaţie este de forma literei U inversată. ş. amplitudine. 35 . viteza sau efortul depus. forţă. Ex. experimentul asociativ-verbal când cuvântul stimul este prezentat.d.dreapta -apăsarea. Mişcările instrumentale Reprezintă acţionarea diverselor comenzi cu ajutorul mâinilor şi picioarelor. o pedală. sau şi-au manifestat deschis teama sau mânia manifestă au prezentat o scădere evidentă a RED. Efortul se află într-o strânsă relaţie cu precizia mişcărilor. prin răspunsurile motorii avem în vedere reacţiile exprimate în comportament printr-o mişcare. până într-o zonă care poate fi considerată optimă. Mişcările coordonate fac parte din categoria mişcărilor instrumentale. Subiecţii care au plâns. traiectoria (forma. •descărcarea afectivă. mişcări cu efecte binare de tipul DA/NU care se produc numai în funcţie de efectuarea ca atare a acţiunii. o manetă.tragerea -înclinarea stânga . cu atât scade precizia.1. coordonată. •RED nu poate fi supusă controlului voluntar. b. Răspunsurile motorii La modul general. corectitudine.2. forţă. S-a constatat că frecvenţa mişcărilor efectuate cu mâna este mult mai mare decât aceea a picioarelor. apăsarea sau răsucirea unui comutator. Mişcările mâinilor în plan vertical se efectuează mai rapid. vom trata separat o categorie aparte de mişcări instrumentale: mişcările coordonate. Clasificarea lor se poate realiza după următoarele criterii: • Din punct de vedere fizic mişcările instrumentale se pot împărţi în două mari categorii în funcţie de efectul lor: a.2. sunt definite prin indicatori de precizie. după care relaţia se inversează: cu cât creşte efortul. Integrarea neuronală este diferită.general. dispozitive. •în 4. Sunt mişcări operaţionalizate prin variabila dependentă. •Din punct de vedere fiziologic mişcările instrumentale constituie rezultatul unor complexe procese senzoriale şi mortorii. 4. Esenţial la aceste mişcări devine amplasarea în timp. ci că probabil subiectul are conştiinţa abordării unui subiect periculos. fără să depindă de proprietăţile mişcărilor (amplitudine. dar mai puţin exact decât în planul orizontal. mişcări cu efecte proporţionale -împingerea . Ele reprezintă acte reflexe elaborate mai târziu în comparaţie cu cele care asigură satisfacerea funcţiilor vitale.

Sunt mişcări efectuate simultan cu două sau mai multe membre. o reprezentare a poziţiei dispozitivelor şi a membrelor. mişcări neadecvate ca forţă: excesiv de puternice sau lipsite de energie.2. singurul element de incertitudine constând în momentul de apariţie al acestuia. c)mişcări de compensare. O mişcare unică şi cunoscută cu care se răspunde la un semnal de asemenea cunoscut.2.4. auditive. lipsite de fluenţă. De aici rezultă caracterul voluntar sau postvoluntar al mişcărilor instrumentale. Atunci când caracterizăm mişcările coordonate din punct de vedere calitativ putem folosi calificative precum: mişcări bruşte sau moi. dar mai puţin precise decât în planul orizontal. În ceea ce priveşte precizia coordonărilor. Factori care afectează nivelul şi calitatea coordonărilor: . 4.în poziţie şezând precizia mişcărilor de prindere şi manipulare este maximă pentru obiectele aşezate în faţă şi sub nivelul umerilor. b. •Din punctul de vedere al complexităţii se pot realiza cele mai semnificative clasificări ale mişcărilor instrumentale: a. Programul este însuşit prin învăţare şi întipărit prin antrenament. G. Ivens (1965) identifică următorii trei indicatori: •viteza senzoriomotorie.2. ce va fi tratat separat ca variabilă dependentă favorizată. caracteristicile fiecărei mişcări servind succesiv la reglarea celeilalte. butoanelor (văz şi tactilo-kinestezie). în raport cu finalitatea lor. s-a observat că mişcările efectuate cu mâinile sunt cu mult mai precise decât cele efectuate cu picioarele. •gruparea logică a dispozitivelor. în funcţie de membrele implicate putem vorbi de coordonare mână-mână. reacţia la alegere. b)mişcări de urmărire sunt mişcările efectuate în raport cu un obiect mobil. mişcarea de tragere este mai lentă dar mai precisă în comparaţie cu cea de împingere. mişcările coordonate pot fi: a)mişcări de dirijare se bazează pe perceperea şi orientarea mişcărilor în raport cu un cadru fix a cărei configuraţie se schimbă numai prin şi proporţional cu deplasarea propriei poziţii.4. descrie capacitatea de a executa rapid şi cu precizie o serie de mişcări care cer o coordonare ochi-mână. Tot în această categorie se află şi mişcările efectuate cu o singură mână sau cu singur picior în funcţie de anumite date senzoriale (vizuale. 4. Mişcările coordonate Se presupune întotdeauna un model de acţiune. mână-picior şi mâini-picioare. . •combinarea canalelor senzoriale în identificarea manetelor.punct de vedere psihofiziologic se pune problema determinării factorilor care condiţionează precizia mişcărilor.Friedman şi F. discontinue. c. reacţie motorie simplă. piciorul dominant. Indicatorii senzorio-motricităţii Ne permit o concretă evaluare a mişcărilor instrumentale în contextul în care reacţiile motorii sunt considerate ca variabilă dependentă. mişcările mâinilor în 36 •Din plan vertical sunt mai rapide. se impun câteva sublinieri: Astfel.C. Acestea două reacţii fac parte din timpul de reacţie. Noţiunea de precizie este rezultatul unui raport optim între rezultatele efectiv obţinute şi scopul urmărit prin acţiune. sacadate. •mâna. acţiunile coordonate.3. tactilo-kinestezice). sunt menite să reducă la minimum oscilaţiile unui reper faţă de o poziţie centrală sau medie.

rapiditatea mişcării degetelor.L. auditivă etc.3. cum ar fi încastrarea unor profile într-o placă. Măsurând acest timp. (după E. cum ar fi mişcarea unui levier pe o direcţie precisă. •impulsivitatea: timpul de reacţie. când nu este cerută precizie mare. 1967). •viteza încheieturii mână-degete: mişcări rapide de tapping. antebraţul şi mâna în mânuirea obiectelor mari. •rapiditatea: viteza mişcării braţelor.4. piuliţe) cu degetele. nu pot fi direct observate.R. ei pot realiza inferenţe în legătură cu structura şi organizarea evenimentelor mentale. •siguranţa încheieturii antebraţ-braţ .Kelly. 4. repausul braţelor. •ţintirea: abilitate extrem de îngustă obţinută de o probă în care subiectul plasează puncte în cerculeţe într-un tempo cât mai rapid posibil. dar implicaţiile şi importanţa sa ca variabilă dependentă cea mai frecvent utilizată în psihologia experimentală au impus o tratare distinctă. 4. •dexteritatea manuală: aptitudinea de a mişca rapid braţul. abilitatea manuală şi a degetelor. •coordonarea: coordonarea globală. raportate la modificarea vitezei şi direcţiei unei ţinte. currusunt cele cerute de transmiterea semnalelor morse.L. precizie sau viteză: exemplu. •timpul de reacţie: presupune măsurarea timpului scurs între o stimulare vizuală. •mobilitatea: supleţea trunchiului. Guilford (1966)distinge şapte indicatori: •forţa: forţa generală a trunchiului. Modelul lui Donders . de exemplu urmărirea unei bile metalice pe un disc în mişcare. Cele mai laborioase cercetări sunt ale lui Fleishman (1984) care desprinde 11 indicatori: •precizia controlului: sarcini care cer control muscular precis şi fin. J. mobilitatea membrelor inferioare (după E.punerea aţei în ac. a membrelor. 1967). care prin natura lor.1. •viteza mişcării mâinii presupune viteza mişcării 37 •coordonarea grosiere a mâinii. •precizia statică: echilibrul static. tapping. Kelly.mână presupune abilitatea mişcărilor de poziţionare care solicită forţă. •precizia dinamică: echilibrul dinamic. •dexteritatea manuală este aptitudinea de a manipula rapid obiectele cu degetele.4.senzorio-motorie este aptitudinea de a controla şi coordona mişcările mari musculare ale corpului. •coordonarea membrelor: abilitatea de coordonare simultană a mişcării membrelor. cum ar fi atingerea si acţionarea bruscă a unui întrerupător când suntem avertizaţi de un claxon. cum ar fi împachetarea unei cutii cu ambele mâini.3. şi reacţia subiectului (apăsarea pe o cheie de răspuns). •dexteritatea digitală: manipularea unor obiecte mici (nituri.P. •control calitativ: aptitudinea de a face mişcări motorii continue. •orientarea răspunsului: abilitatea de a realiza corect şi pre cis mişcări rapide în funcţie de natura unui stimul.) este o variantă a răspunsurilor motorii. Timpul de reacţie Timpul de reacţie (T. cu ajutorul unui stilet. precizia mişcării braţelor şi mâinilor. Psihologii acordă un mare interes timpului necesar realizării diferitelor operaţii mentale.

Atunci când ne aflăm cu maşina la semafor. Similar.). apăsând o cheie sau un buton. când astronomii au început să-şi compare măsurătorile lor. trebuie să selectăm pe care pedală trebuie să 38 apăsam acceleratorul sau frâna. Metoda deducţiei timpilor prin scădere" a lui Donders . comportamentul corect va fi să nu răspundem (reacţionăm) şi. studenţii lui au dedicat mult efort studierii timpului de reacţie. când un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat pentru ca timpii lui de reacţie nu corespundeau cu cei ai şefului sau. sunt mai mulţi stimuli. Ca şi în reacţia B. să nu facem nimic. deci. trebuie să studiem un al treilea tip de reacţie: reacţia C. Dacă alt stimul va apărea. dar nu au reuşit sa obţină estimări ferme precise ale timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. Metoda lui Donders a fost considerată ca fiind foarte promiţătoare. trebuie să identificăm numărul când acesta este strigat. când Wundt şi-a deschis în 1879 laboratorul de psihologie. dacă este roşie. într-adevar. Astfel. Donders credea că timpul de reacţie simplu (A) este de bază. luând în considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt componente ale unor' reacţii mai complexe. Cu toate acestea. Fiecare stimul are un răspuns propriu şi unic. suntem puşi într-o situaţie de alegere (B): dacă lumina este verde. frânăm. scăzând perechile corespunzătoare de timpi de reacţie. există. El şi-a pus întrebarea dacă nu cumva fiecare persoană observă acelaşi eveniment cu timpi de reacţie uşor diferiţi. B si C". au fost numite situaţiile B şi C. deci. accelerăm. care sunt mai compli^ cate. La începutul secolului următor intro-spectioniştii au contestat metoda deductivă de măsurare a timpilor prin scădere şi astfel metoda a fost discreditată şi abandonată în psihologie. într-o situaţie B avem de-a face cu mai mulţi stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie să aleagă răspunsul potrivit (reacţia la alegere). Aceasta ar fi rămas doar o problemă de astronomie până când fiziologul olandez Donders (1865) şi-a dat seama ca ar putea s-o folosească pentru a calcula timpul necesar pentru diversele operaţii mentale. Reacţia C măsoară identificarea plus timpii de bază (timpul de conducere a influxului nervoas etc. El a stabilit trei tipuri timp reacţie care sunt cunoscute ca "reacţii Donders A. apoi. reacţia C necesită identificarea stimulului. din moment ce reacţia de tip B înclude identificarea. Putem vorbi despre operaţii mentale de identificare a stimulului şi de selecţie a răspunsului. Putem să evaluăm acum timpul necesar pentru operaţiile mentale de identificare şi selecţie. Ce fel de operaţii mentale sunt necesare pentru o astfel de reacţie de alegere ? în primul rând trebuie să identificăm culoarea luminii: roşie sau verde. au apărut diferenţe sistematice. Când aşteptăm să intrăm la doctor la consultaţie pe baza unui bon. în timp ce reacţia C înclude numai identificarea şi timpul de bază. Deci. Acesta ar fi fost sfârşitul poveştii dacă astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident şi dacă nu ar fi început să se întrebe dacă diferenţa sistematică dintre asistentul Kine-brook şi şeful sau nu ar fi cauzată de altceva decât de incompetenţa. Cu toate acestea. vom estima timpul de selecţie. doar un stimul şi un răspuns. ca şi în reacţia B. Dacă vrem să măsurăm timpul necesar pentru aceste două operaţii. Acest fenomen a fost numit "ecuaţie personală". nu este nevoie să selectăm un răspuns. dar nu necesită şi selecţia răspunsului. nu vom reacţiona decât atunci când vom auzi numărul nostru. scăzând timpul de reacţie C din timpul de reacţie B. Aceste situaţii de reacţie. din moment ce numai un răspuns este compatibil. numai un stimul este legat de o reacţie. selecţia şi timpul de bază. spre deosebire de reacţia B. odată ce acest lucru s-a întâmplat.Interesul oamenilor de ştiinţă pentru timpul de reacţie a început în secolul al XVIII-lea. Intr-o reacţie A (reacţie simplă) apărea o lumină şi subiectul reacţionează. Aici. scăzând timpul de reacţie A din timpul de reacţie C vom şti cât timp ia identificarea.

Cu alte cuvinte. Această informaţie era oferită printr-un semnal vizual care indică dacă trebuia să se răspundă "stânga" sau "dreapta" în cazul în care se auzea sunetul. trebuie utilizată o metoda logică de tipul celei a lui Donders pentru a estima (evalua) latenţa mentală. In sarcina de reacţie la alegere ar trebui să existe un avantaj prin prezentarea mai întâi a stimulului informativ. Gottsdanker şi . Pentru a înţelege respingerea metodei. Cercetătorii încă mai explorează validitatea presupunerilor pe care le-a făcut această teorie. în final. iar reacţia B trei componente (de bază. Introspecţioniştii profesionişti realizau reacţii A. Gottsdanker şi Shragg ( 1985) apreciază că stimulul. cele trei reacţii erau percepute complet diferit. îndeplineşte simultan două funcţii psihologice. în cazul în care această înformaţie era procesată. reacţia A. Totuşi. în primul rând. permite subiectului să înceapă elaborarea răspunsului în baza unei scheme şi. întrucât răspunsul este deja cunoscut. reprezentând grafic timpul de reacţie ca o funcţie a intervalului dintre stimulii informativi şi cei imperativi. Această predictie a fost confirmată. Cu toate ca psihologia a respins mai târziu aceasta metoda. sa-1 pregătească. Dar. Donders deţine o poziţie respectabilă în psihologia experimentală. stimulul informativ este practic nefolositor. în sarcina de reacţie simplă există numai un singur răspuns posibil. Cum începutul unui răspuns este un eveniment mental ipotetic care nu poate fi observat direct. Nu se specifica modul de răspuns la sunet. intervalul de timp dintre stimulii imperativi şi cei informativi varia între O şi 150 ms. atunci când dispunem de date. desigur. Această predicţie îşi are justificarea în faptul că reacţia A constă numai din componente mentale de bază (timpi de bază). metoda lui Donders a fost ignorată aproape tot secolul trecut. ar trebui să obţinem o linie orizontală pentru reacţiile simple. această predicţie este confirmată pe deplin. într-o sarcina de timp de reacţie. în experimentul lor. Astfel. de obicei. timpul de reacţie ar trebui să fie la valori mari pentru intervalul O şi apoi să descrească treptat şi să tindă asimptotic faţă de timpul de reacţie la reacţiile simple. O altă predictie a vizat latenţa ipotetică dintre începutul stimulului informativ şi cel al răspunsului. Subiecţii erau instruiţi să reacţioneze numai dacă sunetul apărea. şi că nici o reacţie B nu se simţea ca o reacţie C plus încă ceva. ea era foarte apreciată la momentul respectiv. iar metoda lui (dar şi alte extinderi sofisticate ale acesteia) este larg utilizată. în al doilea rând. Intradevar. Acesta este stimulul 39 imperativ. îndeplineşte o funcţie imperativă: stimulul indică momentul când trebuie dat răspunsul. reacţia C are două componenete (de baza şi de identificare). trebuie să avem în vedere faptul că modul dominant de cercetare psihologică era metoda introspecţiei. în ciuda unui început promiţător. B şi C şi relatau ca o reacţie C nu se şi simţea ca o reacţie A plus încă ceva. stimulul indică ce răspuns trebuie dat. Cu toate acestea. reacţia B ar trebui să dureze cel mai mult. un sunet apare în jumătate din încercări (situaţii experimentale). în schimb. Astăzi. Metoda lui Donders este mai mult decât o notă istorică de subsol în psihologia experimentală modernă. ea ar fi micşorat timpul de reacţie faţă de situaţia standard în care stimulii imperativi şi ce informativi apar împreună (din moment ce ei sunt. de identificare şi de selecţie). apoi reacţia C şi. o funcţie informativă. Aceasta ar trebui să reducă timpul de reacţie deoarece o parte din activitatea mentală de răspuns a fost deja derulată atunci când stimulul imperativ (sunetul) va fi auzit. Gottsdanker şi Shragg erau interesaţi să vadă cum va fi utilizat acest timp de procesare pentru reacţiile simple şi la alegere. 1972). acest argument părea suficient la timpul respectiv pentru a discredita metoda lui Donders. unul şi acelaşi stimul). pentru reacţiile la alegere.estima că atunci când cele trei tipuri de reacţii sunt ordonate. Deşi acum pare ciudat. Semnalul vizual apărea întotdeauna înaintea sunetului. totodată. faptul de a şti dinainte care răspuns este cerut. Deci el comunica informaţia prealabilă (Kantowitz şi Sand-ers.

intensităţile celor patru lumini erau apropiate. deci. Astfel. răspunsul corect era apăsarea pe clapa situată de partea opusa. Modelul lui Sternberg Cea mai cunoscută aplicaţie a metodei lui Donders este "metoda factorilor cumulativi" propusă de Sternberg (1969). în situaţia de slabă compatibilitate. din punctul de vedere al metodei folosite.4.3.2. în situaţia de înaltă compatibilitate stimul-raspuns. 4. Metoda factorilor cumulativi nu evaluează timpul necesar unui stadiu de procesare. formând axa stângă verticală a dreptunghiului si doua lumini în dreapta. dacă lumina din stânga sus era cea mai puternică. Ea ne spune doar cum să descoperim aceste stadii. Definiţia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lăsată ambiguă. Sternberg a utilizat manipulări (modelări) experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Donders era. cu o sută de ani înaintea timpului sau şi numai recent restul psihologiei 1-a ajuns din urmă. 1976). Gradul de discriminare al semnului era variat prin modificarea intensităţii setului de patru lumini. era mai uşor de remarcat care lumină era cea mai puternică. răspunsul corect pentru situaţia de compatibilitate redusă era apăsarea clapei din dreapta. realizând experimente factoriale şi căutând patternuri de interacţiune şi cumulare. Roediger şi Elmes.4. răspunsul corect era apăsarea clapei de aceeaşi parte cu cea mai întensă lumina.3. în al doilea rând. dar ea corespunde în mare unei subunităţi complete de procesare. 4. Roediger şi Elmes.Shragg au descoperit că latenţa mentală este scurtă pentru intervalele scurte dintre stimulii informativi şi cei imperativi şi că apoi ea creşte pentru intervalele mai lungi. 1991). toate cele patru lumini aveau intensităţi diferite. de exemplu. Biederman şi Kaplan (1970) au utilizat metoda factorilor cumulativi pentru a determina dacă două variabile independente (caracterul discriminabil al stimulului şi 40 compatibilitatea stimul-raspuns) influenţează aceleaşi stadii sau stadii diferite ale procesării mentale. Factorii care influenţau diferitele stadii vor determina înfluenţe cumulative (neinteractioniste) asupra timpului de reacţie. Dispunerea stimulilor se poate face sub forma unui set de patru lumini aranjate în formă de dreptunghi: două lumini în stânga. Metoda factorilor cumulativi ia în considerare un timp total de reacţie pe care îl împarte în stadii succesive de procesare a informaţiei. Timpul de reacţie ca variabilă dependentă multivariată .3. 1991). Rezultatele acestui experiment au evidenţiat faptul că factorii de discriminare a stimulului şi de compatibilitate stimul-răspuns sunt cumulativi. Aceste rezultate constituie un suport solid în sprijinul validităţii metodei lui Donders (după Kantovitz. Factorii care influenţează acelaşi stadiu (sau stadii) vor interacţiona. La fiecare încercare. astfel încât fiecare factor influenţează câte un stadiu al procesării informaţionale (după Kantovitz. formând cealaltă axa. psihologii ar putea descoperi cum sunt puse în legătură stadiile de procesare. în primul rând. Există două mari diferenţe între metoda lui Donders şi cea a lui Sternberg (Taylor. Cum în situaţia de înaltă discriminare existau intensităţi ce diferenţiau mult una de alta. în timp ce pentru situaţia de compatibilitate înalta era apăsarea clapei din stânga. în situaţia de slabă discriminare. Pentru răspuns existau două clape ca de pian. Variabilele independente experimentale utilizate pentru a realiza această modificare au fost numite factori. Această metodă se serveşte de un suport matematic complex. Sternberg a elaborat o metodă de inferare a relaţiei dintre factori şi stadii.

această variabilă este atât de populară. sarcinile care pot fi făcute rapid sunt interpretate ca solicitând atenţia într-o măsură redusă. După cum se ştie. Aceasta indică faptul că o variabilă dependentă poate deveni atât de importantă încât este studiată nu numai ca un mijloc de investigare a unor arii specifice. trebuie . din moment ce numind timpul de reacţie am şi făcut deja această selecţie. concluzia ca probabilitatea stimulului nu afectează timpul de reacţie trebuie pusă sub semnul întrebării atunci când se ia în calcul şi rata erorii. de exemplu. încât studiul timpului de reacţie a devenit un domeniu autonom. fără să se gândească mai bine la implicaţiile acestei decizii de selecţie. Se poate reduce la o singură variabilă dependentă în situaţiile în care rata erorii este constantă de-a lungul tuturor nivelelor variabilelor independente. S-a calculat că pentru a scade procentajul erorii la 2 %. Dacă. în acest caz. timpul de reacţie pentru stimulul cu probabilitate a) (numărul prezentat în 20% din timp) ar trebui să crească până la 100 ms. timpii de reacţie în situaţiile de probabilitate redusă ar trebui să crească pentru a descreşte numărul de erori. în concluzie. în general. Această interpretare s-ar putea să nu fie întotdeauna adevărată. în aceeaşi măsură scade procentajul erorilor. Când încercăm să facem ceva foarte rapid comitem mai multe erori decât atunci când încetiniţi ritmul. Astfel. o lucrare foarte importantă. s-a constatat cea mai mare rată a erori (6 %) s-a înregistrat la numărul cu cea mai mică probabilitate de apariţie. va trebui să lucrăm mai încet pentru ca să atingem acurateţea dorită. poate înduce în eroare întrucât nu se acordă suficientă importantă selecţiei variabilei dependente. Este adevărat că unii psihologi măsoară timpul de reacţie din rutină. ci o variabilă dependentă multivariată. în care nu se face nici un fel de supoziţie asupra atenţiei.Experimentatorul trebuie să selecteze o variabilă dependentă din-tr-o mulţime de posibile variabile dependente. O variabila dependentă frecvent utilizată în cercetările asupra atenţiei şi procesării informaţiei este timpul de reacţie. din moment ce atenţia poate fi definită operaţional fără a implica timpul de reacţie. Această concluzie este rezonabilă atunci când sunt ignorate erorile. Variabila independentă era reprezentată de probabilitatea (frecvenţa relativă) de apariţie a numerelor. Astfel. întradevar. cum creşte probabilitatea de apariţie a numărului. timpul de reacţie nu este o monovariabilă (variabila dependentă monovariată). problema principală constă în selectarea timpului de reacţie ca singura variabilă dependentă care contează. între viteză şi precizie este o relaţie invers proporţională. în schimb. Dar atunci când reprezentăm grafic şi informaţiile privind erorile. La prima vedere am putea spune ca probabilitatea stimulului nu are nici un efect asupra timpului de reacţie. dar şi ca un obiect de studiu de sine stătător. se impune o altă interpretare. trebuie să luăm în considerare atât viteza. Astfel. în psihologie această relaţie se numeşte 41 "ecuaţia viteza-precizie" şi are implicaţii importante pentru studiile care măsoară timpul de reacţie ca variabilă dependentă. s-ar putea spune că timpul de reacţie este un subiect minor pentru a ilustra selecţia variabilei dependente. Din moment ce timpul de reacţie depinde în parte de rata erorii. totuşi. vrem să redactăm fără greşeli. care varia de la 2 (un anumit număr era prezentat în 20 % din timp) până la 8. La prima vedere. Se prezintă vizual un număr între O şi 9 şi subiectul trebuie să numească numărul. Vom vedea în continuare cum chiar o utilizare şi mai banală a timpului de reacţie. Să ilustrăm acestea printr-un experiment în care sarcina participantului este foarte simplă. cât şi precizia ca variabile dependente. în conformitate cu relaţia de contrapartida viteza-precizie. Viteza cu care este îndeplinită o sarcina este deseori luata ca un indicator al solicitărilor atenţiei în sarcină.

în aceste situaţii nu se obişnuieşte utilizarea termenului de timp de reacţie ci de latenţă a răspunsului. 4. dacă stimulii sunt complecşi şi sunt oferiţi la tahistoscop. decizie lexicală s. Timpul de reacţie ca variabilă dependentă este măsurat într-o varietate de sarcini experimentale: detecţie.4. în acest caz nu mai avem de-a face cu timpul de reacţie propriu-zis ci cu latenţa de răspuns care se măsoară începând cu momentul în care s-a încheiat exploatarea stimulului şi începutul răspunsului.considerate împreună două variabile dependente: timpul de reacţie şi rata erorii (după Kantoviz. Dacă sunt posibile mai multe răspunsuri (de ex.). atunci vorbim de timp de reacţie de discriminare. Timpul de reacţie verbal măsoară latenţa unui răspuns exprimat sub o formă verbală. în acest caz putem vorbi despre timp de reacţie electrofiziologic. O altă clasificare a timpului de reacţie se face prin raportarea la natura sarcinii şi a răspunsului. frază). Constrângerile temporale sunt menite să oblige subiectul să proceseze stimulul şi să răspundă cât mai repede posibil. 1991). Timpul de reacţie este măsurat de obicei în milisecunde.a. să apese pe butonul din dreapta pentru lumina roşie şi pe butonul din stânga pentru lumina galbenă) atunci se vorbeşte despre timp de reacţie de alegere. o lampă de avertizare). Dacă subiectul trebuie să răspundă doar la un stimul şi să-i ignore pe ceilalţi. localizare. Aici apar dificultăţi de înregistrare . prezentarea stimulului. recunoaşteri.2 sec.4.d. pe o tastă. denumiri. Timpul de reacţie motor este reprezentat de răspunsurile motrice implicate în reacţia la un semnal. Pentru a limita efectele distragerii atenţiei se recomandă utilizarea unui semnal pregătitor care să preceadă cu 1. o frază (rareori). Pentru a evita o dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit să se elaboreze situaţii experimentale în care constrângerile temporare să fie puternice.3. Răspunsul trebuie să fie simplu de dat: apăsarea pe un buton. Dacă stimulul este mai complex (propoziţie. Dacă stimulul este vizual. motor sau verbal. o propoziţie. atunci 42 experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvântul "atenţie" imediat înaintea prezentării. Timpul de reacţie electrofiziologic presupune măsurarea unui fenomen electrofiziologic potenţial evocat. reamintiri. O primă distincţie este între timpul de reacţie simplu şi timpul de reacţie complex. semnalul pregătitor va fi vizual (un led. o imagine. Acesta este de fapt timpul de reacţie obişbuit. lectură. în prima parte a capitolului am prezentat modelele Donders şi Sternberg ale timpului de reacţie. caracterizat printr-un nivel de complexitate şi măsurat în milisecunde. Stimulul poate fi vizual. discriminare.m. Roediger şi Elmes. Timpul de reacţie complex presupune mai mult de un stimul. Particularităţi ale utilizării timpului de reacţie Utilizarea timpului de reacţie pentru estimarea timpului de procesare a informaţiei presupune ca activitatea subiectului să fie în întregime consacrată sarcinii stabilite şi pe care el o realizează într-un timp minim. sonor sau un cuvânt. estimare. durata de expunere trebuie să fie mai lungă (10 sec. Pentru durate superioare nu se mai vorbeşte de timp de reacţie ci de latenţa de răspuns. dacă stimulul este auditiv. Timpul de reacţie simplu presupune un stimul unic şi o reacţie unică. pronunţarea unui cuvânt şi să nu implice instructaje sofisticate care să presupună procesări suplimentare. reacţie electrodermală. Astfel. stimulul ar fi prezentat rareori cu o durată mai mare de câteva secunde. Clasificarea formelor timpului de reacţie se face în raport cu complexitatea sarcinii şi a stimulilor. semnalul pregătitor va fi un bip sonor.

intensitatea. activitatea cognitivă care stă la baza răspunsului este relativ simplă. sau atribuindu-le valori numerice. Momentul de debut şi de sfârşit al măsurării poate varia în raport cu scopurile cercetării. Utilizarea calculatoarelor face ca precizia şi acurateţea înregistrării să fie asigurate. Se preferă această asociere pentru evitarea dificultăţilor legate de 43 . sau îşi poate manifesta preferinţa pentru anumite răspunsuri. în mod obişnuit timpul de reacţie se înregistrează între debutul stimulării şi debutul răspunsului. descierea diverselor tipuri de răspunsuri impune distincţia dintre întrebările închise şi întrebările deschise. Răspunsurile verbale Răspunsurile verbale posibile sunt atât de numeroase încât este dificil sa realizăm o listă cuprinzătoare. el se asociază cu un răspuns motor ce constă în găsirea unui buton. clasificându-le (ordonându-le după o scală de intensităţi). contrastul. în aceste situaţii operăm de obicei . nu nu era). în ceea ce priveşte prezentarea stimulilor. era imaginea unui copil sau era cuvântul "copil". aspectele cromatice sau de formă. nu era sau da. cum ar fi verificarea sensului unei fraze. subiectul trebuie să spună dacă stimulul prezentat este sau nu un cuvânt al limbii respective (Rossi. "nu.4. era strălucitor. a unei comparaţii (da. nu.cu un cronometru şi cu stimuli verbali (de ex. a unei denumiri sau a unei lecturi (da. era mai mare. nu. în general. nu. După cum apreciază Rossi (1997). nu era sus"). nu era la fel).4. să descrie un obiect sau o situaţie.1. experimentul asociativ-verbal) şi vorbim despre latenţa răspunsului. iar încheierea înregistrării la debutul răspunsului dat de subiect. Multe dintre manifestările comportamentale vizate în experimentul psihologic se traduc prin răspunsuri verbale. Răspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete şi atunci se vorbeşte despre raport verbal sau pot fi răspunsuri verbale asociate unui stimul verbal şi atunci vorbim despre o formă aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal. era la fel. Dintre răspunsurile la întrebări închise. 1997). a unei estimări (da. întrebările închise. Dar răspunsul dihotomic "da / nu" se utilizează şi în situaţiile în care activitatea cognitivă face apel la operaţii complexe. ci trebuie să se descrie modul de rezolvare al unei acţiuni. localizarea. 4. tastă. în acest caz. Reţelele semantice şi reprezentările mentale sunt adesea studiate utilizând acest tip de decizie lexicală.şi.4. dispozitivele de stimulare sau aparatele trebuie să răspundă unor exigenţe de validitate şi fidelitate care să permită un riguros control al variabilelor: durata prezentării. compatibilitatea între un enunţ şi reprezentarea lui în imagini. Raportul verbal Prin raportul verbal desemnăm răspunsurile verbale furnizate de către subiect în situaţia în care nu trebuie să se răspundă la o întrebare. de fapt. Poate fi vorba despre detecţia unui stimul (prezent / absent). Spre exemplu.4. atunci când răspunsul este de forma "da / nu". cele mai simple sunt cele care corespund deciziei de a răspunde "da" / "nu". Reglarea acestor parametri trebuie să fie accesibilă şi controlabilă. în cazul unor stimuli complecşi începutul înregistrării se face după prezentarea stimulului. nu este un timp de reacţie veritabil ci latenţă a răspunsului. în acest caz se oferă subiectului o listă de răspunsuri dintre care trebuie să aleagă unul sau mai multe. nu era strălucitor). stimulul era sus". a unei localizări ("da. dar pot fi alese şi alte limite. compatibilitatea între mai multe enunţuri. Acelaşi exigenţe se impun şi la înregistrarea stimulilor. 4. înălţimea.

Evaluarea răspunsurilor va fi dificilă deoarece va trebui să procedăm la o interpretare a ceea ce a dorit să răspundă subiectul. De obicei se apelează la evaluarea în trepte de intensitate sau frecvenţă utilizând scalele tip Lickertîn cinci trepte. cum ar fi o amintire. o variabilă dependentă. dar trebuie să i se ofere şi posibilitatea de a oferi şi alte răspunsuri decât cele prevăzute. atunci când variabila dependentă este latenţa răspunsului. Întrebările deschise În acest caz. rar. de exemplu. de a lua decizii. Modalităţile de valorificare ca variabile dependente sunt aceleaşi ca şi la răspunsurile la întrebările închise. ierarhizează răspunsurile. la diferitele categorii se pot asigna valori numerice. Relatările verbale pot lua şi alte forme. în acest caz. puternic. în general. slab. raportul verbal constituie principala modalitate de evidenţiere a variabilei independente. Al doilea procedeu presupune ca subiectul să realizeze estimări ale intensităţii sau calităţii pe o scală cu mai multe grade. o judecată. niciodată sau foarte slab. De asemenea. Introspecţia experimentală nu era o reflectare întâmplătoare. se poate măsura timpul necesar elaborării răspunsului. acordând valori în milimetri estimărilor date de către subiect. O altă categorie de întrebări închise se prezintă sub forma unei liste de propoziţii. Introspecţionismul clasic şi experimental a pus accent pe rapoartele introspective ca o bună metodă pentru descoperirea proceselor mintale. nu este vorba timpul de reacţie) ca indicator al dificultăţii de alegere. dar să nu corespundă aşteptărilor cercetătorului. un comentariu. Acest procedeu presupune ca subiectul să poată inventaria ansamblul răspunsurilor posibile. ci o tehnică metodică şi 44 . fie să cotăm răspunsul pe o scală. şi apoi vom măsura cu rigla. sunt două procedee: în primul. În studiul experimental al gândirii şi rezolvării de probleme relatarea verbală. Răspunsul poate să cuprindă elemente ale răs-pusului corect. capricioasă asupra conţinuturilor intelectului. Putem contracara această dificultate fie elaborând mai multe categorii de răspunsuri. rangul atribuit sau cifre între l şi 5 la scalele tip Lickert sau valorile numerice obţinute prin raportarea la un segment etalon. mediu. In aceste cazuri valorificarea este şi mai dificilă. dar trebuie să i se ofere şi posibilitatea de a oferi şi alte răspunsuri decât cele prevăzute. deseori. In acest caz. putem valorifica latenţa răspunsului verbal (atenţie. Fiecare gradaţie va fi. Se pot clasifica răspunsurile. Al doile procedeu presupune ca subiectul să poată inventaria ansamblul răspunsurilor posibile. foarte rar. foarte putenic. care se pot întinde între niciodată. Cuantificarea variabilei dependente la întrebările închise poate fi poziţia. Se mai pot utiliza scale grafice sub forma unui segment de dreaptă oare precizează doar extremele şi subiectul trebuie să-şi amplaseze evaluările între aceste extreme punctând poziţia adoptată: niciodată ________________________________ întotdeauna foarte ________________________________ puternic slab foarte Putem valorifica estimările subiectului printr-un truc simplu: stabilim lungimea segmentului la 10 cm.înregistrarea răspunsurilor verbale. pentru a compara răspunsul dat. răspunsurile sunt lăsate la iniţiativa subiectului care alege şi forma şi conţinutul. subiectul alege unul sau mai multe răspunsuri dintre cele care sunt propuse sau ordonează.

73 % 2. Diverse experimente au semnalat aşa-numitul fenomen "am sentimentul că ştiu" (am senzaţia. La fiecare întrebare la care subiecţii nu au reuşit să răspundă corect au fost solicitaţi să indice pe o scală de 4 puncte cum cred ei că ar putea să recunoască răspunsul dacă li s-ar prezenta mai multe alternative. Vom ilustra rolul rapoartelor verbale prin fenomenul de supra-încredere în propria judecată. dar. 35 % Iată deci că sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce ştiu ei (consecutiv unui eşec de reamintire) este cât se poate de corect.. apoi să fie puşi să estimeze probabilitatea de a fi răspuns corect la aceste întrebări între 0. Una dintre metode ar fi aceea de a solicita subiecţii să răspundă la întrebări cu 2 alternative de răspuns.5 şi l. 61 % 3. Deoarece termenul de introspecţie are o anumită conotaţie. Metoda ar fi căzut probabil în uitare numai şi pentru acest motiv. Subiecţilor li s-a dat o listă lungă de întrebări de cunoştinţe generale. Mai sunt denumite si rapoarte subiective (Kantowitz şi colab. în psihologia experimentală contemporană s-a impus termenul de raport verbal. folosind tehnici uşor diferite au arătat că oamenii au această tendinţă de a fi foarte încrezători în cunoştinţele şi judecăţile lor. Cercetările au reliefat că. o modalitate frecvent utilizată în studiul gândirii este evaluarea cunoştinţelor. cercetătorii care au utilizat introspecţia în diferite laboratoare au ajuns la concluzii diferite despre structura proceselor mintale. în condiţiile existenţei unei corelaţii semnificative între nivelul încrederii în propria judecată şi exactitate. Un experiment reprezentativ a fost realizat de către Feedman şi Landauer (1966) şi este descris de către Kantowitz. 1991). Alte studii. chiar dacă rapoartele verbale despre cunoştinţele noastre corelează cu nivelul real al cunoştinţelor. probabil nu-1 cunosc 4. totuşi aceste . de această dată cu 6 variante de răspuns. în situaţii în care subiecţii au estimat că vor răspunde corect în proporţie de 80% ei au răspuns corect în proporţie de 70%. Astfel. Roediger şi Elmes (1991). nu-1 cunosc cu siguranţă După alegerea acestor aserţiuni li s-au prezentat din nou întrebările. Astfel. cunosc răspunsul cu siguranţă 2. probabil îl cunosc 3. Se înţelege prin aceasta utilizarea relatărilor subiecţilor în experimentele psihologice. Din perspectiva metodei experimentale. atâta vreme cât. Distribuţia răspunsurilor corecte pentru cele 4 categorii alese anterior a fost: 1. Nu putem suspecta subiecţii că nu ar fi luat în serios sarcina pentru că alte studii au relevat aceeaşi tendinţă şi atunci când subiecţilor li s-au dat instructaje meticuloase insistându-se pe exactitate sau în cazul în care au fost puşi în situaţia de a paria pe propriile răspunsuri cu posibilitatea de a pierde banii în schimb. Ele sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei. Cele 4 categorii pe care trebuiau să le indice erau: 45 1. rapoartele verbale reprezintă o modalitate de evidenţiere a variabilei dependente printre alte modalităţi. dar contestarea cea mai puternică a venit din partea behaviorismului. încrederii. investigaţia experimentală asupra proceselor mentale superioare foloseşte în mod extensiv rapoartele verbale. 51 % 4. De exemplu. deja cunosc). subiecţii erau în general mult mai încrezători în cunoştinţele lor decât ar fi fost necesar.riguroasă de a descrie experienţe mintale. Astfel. Problema cea mai serioasă care s-a pus este aceea a fidelităţii.

Reproducerea se desfăşoară pe baza celor trei legi ale asocierii formulate încă de Aristotel: 1.după contrast: apariţia în memorie a unor elemente opuse. Un alt gen de experimente ilustrează acest fenomen. cercetătorii au insistat în cele mai variate moduri să 46 obţină o justificare a comportamentului subiecţilor. Dar. Latane şi Darley (1970) au utilizat un model experimental utilizat în psihologia socială. Un efect uimitor se produce atunci când cercetătorul modifică numărul oamenilor prezenţi în situaţia de urgenţă. ar fi descrieri inexacte ale evenimentelor cognitive. emoţionali. într-o serie de experimente autorii au manipulat variabilele experimentale astfel încât au obţinut o influenţă puternică asupra comportamentului.coexistenţa spaţială şi succesiunea temporală: în memorie revin elemente care în trecut au apărut fie împreună. Astfel.2. 3. Nisbett şi Wilson (1977) au reconsiderat multe experimente care au utilizat rapoarte verbale şi au ajuns la o concluzie destul de pesimistă privitor la competenţa introspecţiei în raport cu nivelul superior al proceselor cognitive. în multe cazuri relevate de Nisbett şi Wilson. Astfel. 2. Factorii care afectează precizia par să fie inconstanţa memoriei şi factorii motivaţionali. de numărul acestora. subiecţii nu au putut face acest lucru. promptitudinea cu care o fac. rapoartele subiective. Cu alte cuvinte. Drept indicatori al variabilei dependente s-au adoptat procentul subiecţilor care ajută victima şi viteza. Autorii argumentează prin faptul că şi atunci când aceste rapoarte sunt exacte ele pot să fie bazate pe o cunoaştere generală şi pe o anume auto-cunoaştere specială. Aceasta este o deficienţă a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. în toate cazurile subiecţii au susţinut cu tărie că nu au fost influenţaţi în comportamentul lor de celelalte persoane prezente. 4. atunci fiecare dintre ele. . Dacă aceştia sunt conştienţi de influenţele exercitate ei ar trebui să considere influenţa variabilei independente ca o determinantă critică a performanţelor lor. s-a constatat o mai bună acurateţe a rapoartelor verbale dacă sunt realizate în timpul desfăşurării activităţii intelectuale sub forma raportului verbal cu voce tare. Apoi subiecţii au fost solicitaţi să-şi motiveze răspunsurile. acum. sociali. ba chiar au negat că variabila independentă ar fi putut să-i afecteze. Or. De exemplu. cu cât va creşte numărul celor prezenţi. cu atât scade posibilitatea ca subiecţii să sară în ajutor.4.după asemănare: o percepţie sau o reprezentare readuce în memorie elemente asemănătoare.rapoarte verbale nu reflectă perfect ceea ce ştiu cu adevărat.4. fie nemijlocit unul după altul. Astfel. S-a modelat o situaţie de urgenţă: un om aflat în dificultate. Nisbett şi Wilson au folosit aceste cercetări pentru a argumenta ideea că oamenii nu au acces introspectiv direct la procesele cognitive care mijlocesc comportamentul. Dincolo de diversele ipoteze ce pot fi invocate pentru a explica fenomenul. când ajunge în conştiinţă. pe noi ne interesează modul cum justifică subiecţii prin relatarea verbală comportamentul lor. chiar şi atunci când experimentatorul a sugerat acest lucru ca o posibilitate. Alţi autori susţin că Nisbett şi Wilson sunt prea exigenţi în poziţiile lor întrucât în multe situaţii oamenii demonstrează că au acces la evenimentele lor mentale. căzut la pământ pe stradă. are tendinţa de a o reduce şi pe cealaltă. Experimentul asociativ-verbal (metoda sociatiei verbale în psihiologia experimentală) Principiul de bază al asociaţionismului stipulează că dacă două experienţe se produc împreună şi concomitent.

Se pot desprinde trei stadii în evoluţia metodei asociativ verbale: 1. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuală care urmează unei perioade de relativ declin al metodei în anii 50-70. iar subiectul trebuie să ofere un şir de asociaţii pornind de la acest cuvânt . pornindu-se de la ipoteza că asociaţiile. Russell şi Jenkins (1954) şi Rosenzweig (1957). caracterizat prin medieri succesive şi de reglări cognitive (V. de sex.Al doilea stadiu. Are o durată determinată. Wells.cât mai multe posibil. dezvăluind complexe afective.Ca proba de personalitate. Variante experimentale ale metodei 1. 3.Stadiul mentalist. subiectul trebuie să răspundă cât mai repede posibil cu primul cuvânt care-i vine în minte la auzul (văzul) cuvântului stimul. 3. psihanaliza.stimul. Aceşti autori au realizat studii de frecvenţă a răspunsurilor în funcţie de grupuri populaţionale. Prezentarea poate fi vizuală sau auditivă. Cavasi. se obţine un indicator al bogăţiei asocierilor. neoasociaţionismul şi behaviorismul. cuprins între 1915 . Asociaţia liberă simplă. Este simplă pentru că subiectul trebuie să ofere un singur răspuns. urmărindu-se indicatorii de exactitate. Ulterior s-a ieşit din sfera stricată a interpretărilor psihanalitice şi s-a încercat corelarea anumitor trăsături de personalitate cu caracteristici ale răspunsurilor asociative. Asociaţia reprezintă un echivalent sau un substrat empiric al asociaţiei de idei. Principalele direcţii de utilizare a metodei asociativ-verbale 1. aplicarea se poate realiza individual sau colectiv. Tabelele au fost reactualizate de Russell şi Jenkins (1954). răspunsul poate fi dat în scris sau oral. Se porneşte de la depăşirea cadrului strict al behaviorismului şi de la admiterea ideii că diferenţele individuale nu pot fi corect interpretate decât plecând de la descrierea structurilor generale ale asociaţiilor verbale şi a 47 modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei. Apare riscul interferenţei. tensiunile. 2.Asociaţia liberă continuă (Cofer.Ca mijloc de investigare şi evaluare a capacităţii cognitive. 1987). din perspectiva căreia asociaţia verbală este un test de personalitate (cum sunt cele proiective). iniţiat de Galton.Ca mijloc de diagnosticare a capacităţii de învăţare. sentimente şi tendinţe refulate. de categorii de vârstă. Galton. pulsiuni inconştiente. orientare care tinde să se impună în prezent. M. b. care descriu legăturile asociativ-verbale în termenii teoriei stimulrăspuns.Ceuuşu. Libertatea subiectului este practic nelimitată poate răspunde cu orice cuvânt din vocabularul limbii sale. fiecare cuvânt din serie . fidelitate în reproducerea răspunsurilor asociative.Termenul este atribuit lui John Locke iar curentul asociaţionist în psihologie va domina vreme de aproape trei secole. Metoda a fost folosită şi dezvoltată de către: Kent şi Rossanoff (1910).1940 cu două direcţii: a. Psihiatrii Kent şi Rossanoff elaborează în 1910 tabelele de frecvenţă cu ajutorul cărora se încerca stabilirea "indicelui de devianţă" al unui individ în raport cu comportamentul asociativ normal. 1958) se prezintă un singur cuvânt . Lafall). timpul de răspuns poate fi liber sau limitat. legăturile pe care le emite subiectul şi latenţa răspunsului constituie o proiecţie a trăsăturilor sale de personalitate. conflictele interne şi refulările (Jung. etc. dar şi Wertheimer. culpabilitatea. Pornind de la o listă de cuvinte -stimul. cu ajutorul căreia pot fi depistate complexele afective. iar în Franţa de Rosenzweig (1957). deci ca probă de memorie. 2. Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima dată propusă de către Fr. Din această perspectivă asociaţia verbală apare ca un proces complex. 2.

Dietrich (1956). la fiecare cuvânt auzit. să repete răspunsul dat iniţial. Lista cuprinde un număr de 60 de cuvinte stimul.Asociaţia tautofonică (Skinner. propoziţie pe care subiectul trebuie să le continue cu ce îi vine în minte în acel moment. dar şi ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. răspuns egocentric.Asociaţia forţată (Buchwald. latenţa medie a răspunsurilor şi exectitatea reproducerii după formula: Exact = Nr.Asociaţia restrânsă (controlată) continuă (Bousfield. La fiecare cuvânt-stimul se notează latenţa răspunsului. completări şi predicaţii. 8. sau lucruri din casă) cu un număr cât mai mare de cuvinte care se subsumează categoriei respective. integrare socială. 5. 6. 1944) subiectul trebuie să răspundă la un stimul generic (ex: nume de oraşe. 1948) este asemănătoare cu asociaţia liberă.Asociaţia restrânsă (controlată) simplă (Boker şi Elliot. subiectul trebuie să o aleagă pe cea pe care o consideră cel mai pregnant evocată de cuvântul inductor. coordonate şi contraste. eronate şi omisiunile. strategii de limbaj. Asociaţia semi controlată-repetată. Ceuşu în 1960 şi utilizează vreme de peste 30 de ani în 48 laboratorul de psihologie aeronautică. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuinţelor şi tendinţelor majore ale individului (orientare. 1957) în care dintre mai multe variante propuse. 10. după un interval de timp variabil i se prezintă din nou lista de cuvinte şi i se cere să răspundă cu aceleaşi cuvinte ca la prima prezentare. Se dă un început de frază. indicator al fidelităţii şi exactităţii memoriei de scurtă durată. reacţie cauză-efect. dar şi cuvântul cu care s-a răspuns. apărare. de astă dată. răsp. supraordonare.influenţează într-un fel cuvântul următor. Jodelet. de preferinţă substantive. achiziţie. 1936) în care i se prezintă subiectului eşantioane fonetice lipsite de semnificaţie. 1955). evaluare. Skinner consideră că această probă permite sondarea vocabularului latent. după o scurtă pauză (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte şi i se cere subiectului ca. pornind mereu de la cuvântul cu care a răspuns anterior. Se notează răspunsurile corecte. verb. nutriţie. atribut uzual. 4. în primul rând ca probă cognitivă. răspunsuri egocentrice sau subiective. substantive comune.Asociaţia repetată (Lafall. evaluări şi asociaţii personale. dar se limitează tipul de răspuns la o anumită categorie: sinonime. antonime etc. Wells (1911) identifică 14 tipuri: eşec (nonrăspuns). corecte . adoptând drept criteriu frecvenţa de apariţie clasifică răspunsurile în: banale şi originale. subordonare. asonantă. Subiectul trebuie să emită asociaţii în lanţ. coexistenţă.Asociaţia în lanţ (Fr. Tot Wells (1927) restrânge aria la 4 tipuri: supraordonări. Este o probă dominant clinică. desprinde un .Omisiuni /60 + Erori la reproducere Tipologia asociaţiilor verbale Kent şi Rosauoff (1911). contraste. afirmare proprie. Apoi. modificare sintactică. reproducere. elaborată de către V. fenomenul de interferenţă devine aici obiect de studiu. impulsivitate). Asociaţia continuare de fraze. să răspundă cu primul cuvânt care îi vine în minte. unde. 7. în urma analizei aprofundate. spunându-i-se că este vorba despre cuvinte deformate şi i se cere să spună ce cuvinte îi sunt sugerate / evocate fără a i se preciza dacă sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoaştere. Woodworth (1921) vorbeşte despre 4 tipuri: definiţii (sinonime şi supraordonate). Sedge. 1960) este asemănătoare cu asociaţia continuă. precum şi 12 cuvinte neutre. atribut egocentric. Indicatorii variabilei dependente sunt: numărul de răspunsuri corecte. în instructaj se cere subiectului ca. coordonare. 9.wick. identitate. 3.

4. 5. g.Asociere ilogică. PROBLEME ETICE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC ALE Cercetarea ştiinţifică în lumea de azi implică o serie de norme etice care se cer a fi respectate. absurdă. b. h. gen proxim (oraş-localitate) sau a speciei (drumcărare).5 puncte. calificare. cu variantele următoare: a.ciorbă). Asociere determinată preponderent de configuraţia sonoră a cuvântului stimul. Ceauşu şi M. Implementarea unei astfel de legislaţii este pe cale să se producă şi la noi în ţară. cu "transfigurarea" cuvântului-stimul.stimul. asociaţie motorie. rima (loc-foc). asociaţie eronată. coexistenţă (masă-scaun). momentului şi mijlocului. indiferent de domeniul de investigaţie. d. perseverare (stereotipie verbal-motorie) prin repetarea cuvântului stimul sub formă uşor modificată (lemnlemnar). completare. antonimie.5 puncte. efectul (rană-durere). subcategoriile calificare/evaluare l. substituţie (friptură. 49 întrecere-învingător. V. cu formele: a. norme. din perspectiva conţinutului semantic specific cuvintelor răspuns. supraordonare 3 puncte. care reflectă un punct de vedere cognitiv: a. onomatopee (cal-tropot. c. coexistenţă. legătură circumstanţială. b. sinonimie. contiguitatea termenilor în limbajul uzual (deal-vale. reguli trebuie să fie cunoscute şi . Extinderea semnificaţiei. identitate. legătură de calificare zbor-pilot. c. identifică următoarele cinci tipuri de asociaţii: 1. d. legătură funcţională. sinonime (întrecere-competiţie). demontarea obiectului (vapor-catarg). Aceste exigenţe sunt cu atât mai importante pentru cercetarea psihologică prin implicaţiile ei majore. asociaţie ilogică. legătură cauzală. aberantă 0. asociaţie tonală. f. subordonare 2 puncte. definiţie. Sunt ţări în care normele de etică sunt prevăzute prin lege. contiguitate. cu formele: a. antonime (întuneric-lumină). contiguitate. e. Implicaţiile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o serie de principii. iar demararea unor cercetări (mai ales dacă beneficiază de fonduri de la buget) este condiţionată de obţinerea avizului unei comisii specializate de la nivelul universităţilor sau institutelor de cercetare. 3. d. stereotipie de limbaj 1. economie-avar. c. b. moment. conjunctură (căl-dură-vara. V. asociaţie prin expresie compusă. orientare-busolă. pedeapsăînchisoare. faptă-răsplată). somn-noapte). ploaie-ropot). desemnarea locului. legătură cauzală: cauza (rătăcire-neatenţie). b.5 puncte. 2. legătură logică-generalizare-definiţie (cuţit-tăiere). loc. Cavasi (1987) propun o tipologie a răspunsurilor şi corespunzător o cotare în următoarea ordine. non răspuns-0 puncte.număr de 16 categorii de asociaţii verbale: asociaţie pur verbală. relaţie funcţională 4 puncte. subcategoriile: coordonare. aberantă. Măria Drăghici (1985). Extinderea semnificaţiei fără "transfigurarea" cuvântului . c. generalizare.Non răspuns. relaţie cauzală 5 puncte.

pe care o inducem subiecţilor ? De asemenea. la profesor) sau de complexitatea demersului experimental. Inducerea unei dispoziţii negative de felul celei depresive la studenţi poate avea efecte dezastruoase asupra relaţiilor lor sociale şi asupra intelectului. recomandăm lectura şi adoptarea acestor principii înainte de a demara o cercetare proprie. nici mai rău decât în altă zi" şi mergând până la "Mă simt atât de rău încât aş vrea să mă culc şi sa nu mă mai scol niciodată. Roediger şi Elmes. în vederea determinării precise a efectelor unei dispoziţii depresive asupra memoriei. Pentru inducerea unei anumite dispoziţii cercetătorul cere subiectului să citească cu voce tare un număr de 60 de afirmaţii cu privire la propria persoană şi care sunt asociate cu dispoziţia avută în vedere. Odată luată decizia de a conduce o cercetare. In absenţa unor reglementări proprii Asociaţiei Psihologilor din România (aflate în curs de legiferare).respectate indiferent de statutul celui care întreprinde cercetarea (de la student la cercetător. Este evident că. în acest caz. începând cu afirmaţii moderate de genul: " Astăzi nu este nici mai bine. Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale privind efectuarea cercetărilor cu subiecţi umani. se poate afecta starea de echilibru a participanţilor. 1991) analizează un număr de studii în care dispoziţia depresivă a fost indusă studenţilor. Pentru exemplificare să ne imaginăm o situaţie experimentală şi modul în care se aplică principiile etice. Depind oare aspectele etice de tehnicile folosite în inducerea stărilor ? întrebările născute în legătură cu cercetarea inducerii unor dispoziţii ilustrează modul în care poate varia problematica etică asociată cercetării psihologice conform condiţiilor specifice unui experiment. vom examina principiile care călăuzesc cercetarea cu participanţi umani. cercetătorii au făcut uz de procedee diverse în inducerea acestor dispoziţii în experimentele lor. Oare consideraţiile etice depind de felul dispoziţiei . de la preparator. participantul citeşte declaraţii care sunt menite să inducă o dispoziţie depresivă." Acest procedeu produce o dispoziţie depresivă moderată. Decizia de a realiza o cercetare se bazează pe aprecierea bine cumpănită de către fiecare psiholog în parte privind modul în care poate contribui atât la dezvoltarea ştiinţei psihologiei cât şi la bunăstarea omului. Iată de ce este de dorit să se efectueze un experiment de laborator foarte riguros controlat. Se pune întrebarea care este modalitatea prin care să se respecte drepturile omului în cadrul 50 unor cercetări de acest fel ? Ce ar trebui să facă cercetătorul pentru a putea proteja starea de bine şi de echilibru a participanţilor şi în acelaşi timp să conducă un experiment care îndeplineşte toate condiţiile interne pentru a fi valid ? În cadrul unei analize asupra dispoziţiei şi memoriei.de bucurie sau de tristeţe . prin acest procedeu. proiectul se centrează pe inducerea dispoziţiei depresive la câţiva subiecţi şi apoi pe compararea performanţelor memoriei cu cele ale unui grup -martor neafectat de această dispoziţie. Să presupunem că suntem interesaţi să determinăm măsura în care un moral scăzut (o dispoziţie depresivă) va influenţa performanţa în reactualizarea de informaţii. Pentru a aprecia modul în care au fost protejaţi studenţii implicaţi în experimentul descris mai sus. temporară. Blaney. Unul dintre motivele pentru care am dori să studiem acest aspect este faptul că dispoziţia depresivă afectează performanţa la învăţătură în rândul studenţilor. psihologul îşi duce la îndeplinire sarcina de investigare cu grijă şi . participanţii relatează că se simt deprimaţi şi se înregistrează influenţe asupra comportamentului în diverse sarcini. în afară de procedeul descris mai sus s-au mai folosit hipnoza şi muzica pentru inducerea unei dispoziţii negative sau pozitive. 1986 (după Kantowitz. în unele experimente subiecţilor li s-a indus o dispoziţie pozitivă. La modul general. psihologul trebuie să aibă în vedere direcţiile alternative în care pot fi investite atât energiile cât şi resursele. Pe baza acestor aprecieri.

de asemenea . 7.Când ia hotărârea de a efectua un studiu. vătămare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare.Cu excepţia cercetării" cu risc minim" asumat. care să clarifice obligaţiile şi responsabilităţile fiecăruia. Cercetătorul are obligaţia de a respecta toate promisiunile şi angajamentele incluse în acel angajament.situaţii în care participarea la cercetare este sarcina de serviciu sau în care subiectul este un student. anterior participării lor. Dacă există riscul unor astfel de consecinţe. investigatorul stabileşte un acord clar şi corect cu subiecţii.posibil . (2) de a verifica dacă nu există şi alte proceduri disponibile care nu uzează de ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetării. cercetătorul are responsabilitatea de a efectua o evaluare atentă a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic. cu excepţia cazului în care există un beneficiu potenţial pentru umanitate implicat în cercetare însoţit de o informare completă şi de un consimţământ voluntar din partea fie- . 1. educaţionala implicată.în mod rezonabil să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării care îi interesează pe participanţi. în timpul cel mai scurt cu putinţă. 5. în cazul în care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor ştiinţifice şi umane avute în vedere în aceste principii. client sau angajat al cercetătorului. Cercetarea care 51 implică subiecţi minori sau participanţi cu disfuncţii care ar limita înţelegerea şi /sau comunicarea necesită măsuri speciale de protecţie.în obţinerea unei informări complete înaintea obţinerii consimţământului din partea participanţilor necesită măsuri de prevedere suplimentare în vederea protejării bunăstării şi demnităţii subiecţilor implicaţi în cercetare. 2. le revin obligaţii identice.Cerinţele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetătorului să recurgă la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvăluite subiecţilor. studenţi şi angajaţi. cercetătorul va informa participanţii de acest lucru. cercetătorului îi revine obligaţia de a solicita asistenţă etică şi de a respecta măsurile impuse în vederea protejării drepturilor omului pentru participanţi. El îşi asumă .Cercetătorul va respecta libertatea individuală privind refuzul de a participa la sau a se retrage din experiment în orice moment.Cercetătorul îşi asumă întotdeauna responsabilitatea de a asigura un instructaj din punct de vedere etic în cadrul cercetării. deşi nu se limitează la atât .respect pentru demnitatea si bunăstarea oamenilor care participă. cărora-oricum. înaintea desfăşurării efective a unui asemenea studiu.responsabilitatea în ceea ce priveşte tratarea corectă din punct de vedere etic a participanţilor de către colaboratori. Obligaţia de a respecta această cerinţă presupune evaluarea atentă a situaţiei în care cercetătorul se află într-o poziţi&de autoritate sau de influenţă asupra subiectului. Proceduri de investigare care conţin un risc de vătămare gravă sau de durată a subiectului nu vor fi folosite cu excepţia cazului în care nefolosirea lor ar expune subiectul la un risc şi mai mare.Cercetătorul va proteja participanţii de orice disconfort mental sau fizic. sau. 3. O asemenea poziţie de autoritate include.Cercetătorul are obligaţia să evalueze dacă participantul va fi un "subiect cu risc major" sau unul cu un "risc minimal". cercetătorul are sarcina specială (1) de a verifica dacă folosirea unor asemenea tehnici este justificată prin valoarea prospectivă ştiinţifică. asistenţi. 6. Cercetătorul va informa participanţii asupra tuturor aspectelor cercetării care ar fi de aşteptat . şi (3) să se asigure dacă subiecţilor li s-au oferit toate explicaţiile necesare. Eşecul . 4.

52 Experimentatorul este obligat să remedieze orice prejudiciu. cu excepţia cazului în care în prealabil s-a ajuns la o altă înţelegere. iar rezultatele trebuie să rămână confidenţiale în ceea ce priveşte indicarea participării persoanei respective. Aceste principii trebuie avute în vedere în orice proiect de cercetare. Adesea. iar ascunderea şi nedivulgarea deliberată a unor aspecte de interes pentru cercetare trebuie folosite cu precauţie. în cazul în care apare stresul. În sarcini mai riscante. subiectului trebuie să i se asigure posibilitatea retragerii libere. cercetătorul va informa subiecţii -înaintea participării. în studii care implică memoria şi capacităţi cognitive. implicate. Subiectul trebuie avertizat înainte despre existenţa eventuală a unui pericol potenţial. în ultimă instanţă. despre toate aspectele care . inclusiv efectele pe termen lung. sumară. această posibilitate. impreună cu măsurile de protejare a confidenţialităţii sunt explicate subiectului ca parte componentă a procedurii de informare în vederea obţinerii consimţământului. Când există eventualitatea ca altcineva să obţină acces la astfel de informaţii. 10. este necesară o precauţie şi mai mare.1. în cazul în care întârzierea furnizării informaţiilor sau reţinerea de la informare se justifică prin respectul valorilor umane şi ştiinţifice. în afara cazului în care s-a convenit altfel. în care modul de prezentare constituie variabila independentă. cercetaăorul are responsabilitatea suplimentară de a monitoriza cercetarea şi a se asigura că nu există consecinţe nefaste pentru participant. de rutină. cum ar fi experimentul asupra stărilor depresive mai sus menţionat.în mod rezonabil -ar putea să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării despre care subiecţii vor să obţină informaţii. Trebuie furnizată o cantitate de informaţie suficientă subiectului pentru ca acesta să poată hotăra . Acest fapt înseamnă că participanţii trebuie avertizaţi înainte despre acele aspecte ale cercetării care pot avea efecte nedorite. 8. Principiile 9 şi 10 sunt cele mai relevante în ceea ce priveşte protejarea subiectului şi pot fi rezumate prin aceea că experimentatorul are obligaţia de a minimiza daunele pentru participant. Acest lucru se face pentru liniştirea participantului şi reducerea temerilor cu privire la evaluare.cărui participant. Informaţia despre subiectul cercetării obţinută în timpul desfăşurării acesteia este confidenţială.După adunarea datelor cercetătorul va furniza participanţilor toate datele necesare despre natura studiului şi va înlătura toate ideile eronate care ar putea să apară. 9. cercetătorul va asigura subiecţii că sarcina nu este un test de personalitate sau de inteligenţă. cercetătorul are responsabilitatea de a detecta şi de a îndepărta sau de a corecta aceste consecinţe. uneori cercetătorii trebuie să ajungă la detalieri atunci când există şi cea mai mică şansă ca participantul să interpreteze greşit scopul experimentului. In orice caz. 7. întreprinsă asupra memoriei. cercetătorul trebuie să opteze pentru a spune participanţilor că vor face ceva care poate să-i determine să se simtă trişti. Consimţământul nedivulgarea în cunoştinţă de cauză si Conform principiilor eticii. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de contactare a cercetătorului în timp util. a sarcinii.Atunci când procedurile de cercetare dau naştere la consecinţe nedorite pentru subiectul participant. probabil că nu este necesar să se furnizeze mai mult de o descriere cu caracter general. într-o cercetare cu caracter elementar. Acest avertisment permite subiectului potenţial să decidă dacă să participe la cercetare. un rău potenţial sau alte probleme în legătură cu participarea şi ulterioare acesteia.

Dacă un cercetător divulgă totul despre studiu. Aceasta ar presupune găsirea unor persoane care să-şi dea consimţământul conştient şi pe deplin informat. Dar natura specifică a intervenţiei. care este natura dilemei etice în acest caz ? Problema majoră se învârte în jurul definirii exacte a participării voluntar consimţite. vom vedea că . cercetătorul poate provoca invadidarea designului experimental. cel ce respectă principiile eticii se află într-o dilemă în legătură cu determinarea cantităţii de informaţie care trebuie oferită. Furnizând suficientă informaţie pentru a determina un consimţământ în cunoştinţă de cauză. Se pune problema dacă ei sunt voluntari sau sunt constrânşi de situaţie să accepte. Atunci. participanţii trebuie să fie avertizaţi înainte în cazul unui experiment care le-ar ameninţa sănătatea. Libertatea subiectului de a se retrage Participanţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a refuza participarea sau şansa de a se retrage oricând.dacă se retrage sau dacă îşi dă consimţământul la participare în deplină cunoştinţă de cauză. atunci se poate spune că acţionează în conformitate cu voinţa lor. O completa dezvăluire ar fi provocat modificarea reacţiior subiecţilor. De exemplu. Majoritatea vom fi de acord ca indivizii care se tem de participare au dreptul de a se retrage. în primul rând. Dar costurile şi consecinţele precum şi beneficiile asociate cu o dezvăluire completă a unei situaţii mai puţin dăunătoare sunt mult mai dificil de apreciat. De obicei aceştia îşi dau acceptul pentru participarea la experimente şi primesc un punctaj pentru activitatea prestată. multe persoane nu înţeleg informaţiile preliminare care le sunt furnizate (cum ar fi copiii sau persoanele cu deficienţe în învăţare). în acest caz. atunci libertatea lor de a participa la experiment nu mai este atât de evidentă. Există cel puţin două dificultăţi care apar în asigurarea acestei proceduri de siguranţă. în grupul experimental. nu trebuie informţi nici participanţii şi nici experimentatorul. Dacă studenţii primesc într-adevar un punctaj suplimentar în sistemul de credite. Astfel. Cu toţii suntem de acord că omul de ştiinţa nebun care şi-ar ţintui subiecţii de scaun legandu-i în curele ar da dovadă de un comportament total ne-etic. au fost informaţi că unele dintre lucrurile pe care le vor face în experiment ar putea să le provoace o stare de proastă dispoziţie şi li s-a oferit 53 posibilitatea să refuze participarea. Soluţia în dilema consimţământului în cunoştinţă de cauză nu este întotdeauna uşor de identificat.acesta este alcătuită din studenţi (majoritatea "boboci" sau în anul al II-lea) care abia iau contact cu prelegerile introductive în psihologie.în mare . în al doilea rând. în experimentele privitoare la starea depresivă şi la memorie. Dacă însă ei trebuie să participe ca parte a cerinţelor cursului respectiv.2. cercetătorul prudent trebuie să solicite o asistenţă calificată din partea celor care pot fi obiectivi. ei ar trebui să aibă la îndemână o modalitate opţională de îndeplinire . În mod evident. posibilitatea reactivităţii subiectului este foarte puternică. Atunci când studenţilor li se cere să participe. necesitatea divulgării a atât de multe detalii ale unui experiment ar putea duce la relatarea proiectului experimental.cine primeşte placebo. Ascunderea informaţiilor într-o astfel de situaţie ar fi o încălcare a eticii. subiecţii au semnat un acord de participare. 7. Dacă ne gândim cine alcătuieşte populaţia din care se vor alege subiecţii pentru experimentele asupra memeoriei şi stărilor depresive. Medicamentul este supus comparării cu un placebo într-un experiment în care nici medicul care asistă şi nici subiecţii care primesc medicaţia nu ştiu cine primeşte medicamentul şi. acceptul în cunoştinţă de cauză în cercetarea medicală poate compromite utilizarea proiectului experimental în cazul proiectelor "dublu-orb". nu a fost dezvăluita înainte.

într-adevar . cercetătorul trebuie să ofere consultaţii ulterioare prin care furnizează explicaţii suplimentare cu privire la scopurile generale ale cercetării întreprinse şi la natura intervenţiei astfel încât orice întrebări şi neînţelegeri pe care subiectul le-ar putea manifesta să fie preîntâmpinate şi îndepărtate. pentru prevenirea riscurilor. informaţiile cu caracter strict personal despre anumiţi participanţi. în instructajul preliminar. cum ar fi studenţii. să solicităm subiecţii să citească aserţiuni opuse celor folosite în experiment. în cazul unui experiment cu potenţial de pericol mai ridicat.totuşi . 7. în orice caz. Un cercetător care respectă etica nu se plimbă de colo până colo strigând în gura mare ca . exceptând cazul în care s-a convenit contrariul. în experimentul cu stările depresive am putea. 7. nu trebuie dezvăluite fără permisiunea subiecţilor. studenţii voluntari au fost atraşi şi recrutaţi pe baza acordării unui credit suplimentar la punctajul lor (participarea nefiind obligatorie). în vederea acceptului liberconsimţit.unele consecinţe pe termen lung ca urmare a participării sale într-un experiment.de exemplu "Nae Popescu este prost. În general. atunci cercetătorul este necesar să aibă în vedere în mod special libertatea subiecţilor de a se retrage sau de a participa. în acest fel vom servi un "antidot" menit să anuleze efectul primei intervenţii. prizonierii.a cerinţelor. în experimentele privind stările depresive sau memoria. Eliminarea consecinţelor neplăcute Informarea subiecţilor post-experiment precum şi furnizarea numerelor de telefon pentru a putea să contacteze persoanele avizate în caz de nevoie s-ar putea să nu fie suficiente. cum ar fi atitudinea lor despre sexul premarital sau venitul familiei lor. după investigaţie. Spre exemplu. Confidenţialitatea Rezultatele unui experiment trebuie ţinute secret atunci când ele se referă strict la o persoană.4. participanţii trebuie să aibă posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi din partea experimentatorului dacă apar totuşi probleme. militarii în timpul satisfacerii stagiului şi angajaţii experimentatorului. atunci întreaga responsabilitate revine cercetătorului. Chiar şi proiectul cel mai scrupulos (din punct de vedere etic) cu privire la asigurarea unui risc minim de vătămare poate avea efecte consecutive neprevăzute. Din cauza unor posibile efecte nedorite. Astfel. când lotul potenţialilor subiecţi se află într-o situaţie de subordonare. atunci poate este bine să reţinem subiecţii în laborator până când constatăm că şi-au revenit. Principiul 54 . a lucrat mai slab decât oricare dintre participanţii la experimentul meu. cum ar fi redactarea unei lucrări sau audierea unei prelegeri anume." De asemenea.5. Dacă nu avem succes pe această cale. Dacă un participant suferă .în întregime acel credit suplimentar promis (deci aveau libertatea de a se retrage). studenţilor li s-a adus la cunoştinţă că au această opţiune de a părăsi experimentul oricând doresc şi că vor primi . trebuie să facem acele demersuri necesare pentru a le minimaliza. Scopul este de a oferi potenţialilor subiecţi libertatea de a participa sau nu după cum doresc. Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare O măsură suplimentară de protecţie a participanţilor la o cercetare este sugerată de către Asociaţia Americană de Psihologie: modalitatea concretă ca subiecţii să poată lua legătura cu investigatorul în urma participării lor la cercetare. 7. ei au fort informaţi înaintea desfăşurării experimentului despre eventualitatea apariţiei unei stări cu caracter depresiv ( şi li s-a lăsat libertatea de a accepta sau nu să participe).3.

Pe de altă parte. Experimentatorul a fost confruntat cu o problemă etică. consilierul a avut o convorbire cu studenţii menţionaţi. Astfel. . subiecţii au fost supuşi unei testări clinice care atesta nivelul actual al depresiei. experimentul s-ar fi întrerupt pentru acea persoană. dar cercetătorul se poate confrunta cu dileme etice atunci când încearcă să îl pună în practică. cercetătorul principal a crezut de cuviinţă că era necesar să îl prevină pe unul dintre colegi despre cei doi studenţi care fuseseră depistaţi ca având niveluri ridicate de depresie. Ei trebuiau să indice dacă primeau asistenţa de specialitate într-o problemă personală şi să dea unele detalii despre problema respectivă si despre tratament. Apoi. Să vedem în continuare .pe scurt . Tåebuie să ne preåcupăm de modul ån care putem pråteja cel mai biåe participanţiiå fără a omite iåteresul pentru åplicarea unui påoiect de investågaţie valid şi åaloros. Testul s-a administrat în vederea prevenirii accesului unei persoane depresive la experimentul ce i-ar fi accentuat starea prin procedura de inducere. dacă studentul care nu se afla sub terapie s-ar fi sinucis.confidenţialităţii pare foarte clar. prevenirea unei astfel de tragedii a apărut ca prioritară în raport cu respectarea dreptului participanţilor la confidenţialitate. şi de asemenea ar fi întrunit un punctaj pozitiv înalt la test. De vreme ce testul era cunoscut a fi unul valid si de încredere în ceea ce priveşte predicţia unei tulburări depresive serioase. De obiceiå acestea sunt råzultatele aplicǥrii unor criteråi pragmatice. în acest caz. Dacă un participant ar fi indicat faptul că era în tratament (sau fusese ) pe probleme de depresie. 55 Cercetătorul poate găsi că este necesar să încalce un principiu etic în vederea respectării altui principiu etic. unul dintre ei fiind chiar în situaţia de a nu fi urmat nici o terapie. deoarece el a crezut că era necesar să încalce principiul confidenţialităţii în vederea aplicării principiului protecţiei contra vătămării. intenţia era de fapt să se elimine orice risc. Aceste dileme pot fi ilustrate prin experimentul cu privire la dispoziţiile depresive şi la memorie. Apoi. în cursul experimentului doi dintre studenţi au avut punctaje înalte la testul de detectare a stării depresive. din aceasta situaţie ar fi rezultat unele resentimente cu caracter permanent şi o lipsă de încredere. decåziile etice se åau rareori pe båza faptelor empårice. Dacă studenţii cu scor înalt la testul de detectare a depresiei ar fi bănuit că le-a fost trădată încrederea. S-a promis confidenţialitate. Acest tip de dilemă apare în mod frecvent în cercetare. şi deci se prevedeau răspunsuri oneste. sub pretextul unui interviu de rutină. cercetătorul s-ar fi făcut responsabil de o tragedie cumplită. Una dintre primele sarcini ale participanţilor a fost să răspundă la unele întrebări cu privire la sănătatea lor mentală. În concluzie. Participanţii au fost asiguraţi că răspunsurile lor sunt confidenţiale.cum s-a prezentat situaţia.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful