P. 1
Ecologia-Si-Protectia-Mediului.pdf

Ecologia-Si-Protectia-Mediului.pdf

|Views: 209|Likes:
Published by Kedves Robert
Eco
Eco

More info:

Published by: Kedves Robert on Feb 15, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/08/2015

pdf

text

original

Sections

  • CAPITOLUL I
  • INTRODUCERE
  • Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă
  • Nomen certus, pater incertus?
  • BAZELE SIINTIFICE ALE ECOLOGIEI SI PROTECTIEI MEDIULUI
  • Scurt istoric al dezvoltării ecologiei ca ştiinţă
  • ECOLOGIA
  • Direcţiile de cercetare şi ramurile ecologiei
  • CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE
  • Conceptul de ecosistem
  • Componentele şi configuraţia spaţială a ecosistemelor
  • STRUCTURA TROFICA A ECOSISTEMELOR
  • VULTUR
  • CODOBATURĂ
  • NIMFE DE LIBELULĂ
  • MORMOLOCI DE BROASCĂ
  • ALGE
  • Reţelele, nivelele şi piramidele trofice
  • FUNCŢIILE ŞI DINAMICA ECOSISTEMELOR
  • CIRCULAŢIA ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN ECOSISTEME
  • CICLUL APEI
  • CICLUL AZOTULUI
  • CICLUL CARBONULUI
  • CICLUL FOSFORULUI
  • AUTOCONTROLUL ŞI STABILITATEA ECOSISTEMELOR
  • CAPITOLUL II
  • CALITATEA MEDIULUI AMBIANT
  • Criza mediului înconjurător
  • Surse şi căi de răspândire a poluanţilor
  • PRIORITĂŢI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT
  • POLUAREA ATMOSFEREI
  • Surse de poluare atmosferică
  • Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei
  • Măsuri de prevenire şi combatere a poluării atmosferice
  • POLUAREA ŞI DEGRADAREA SOLULUI
  • POLUAREA APELOR
  • CUPRINS

UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

Sef lucr. Dr. Ing. MANIU MARIA

ECOLOGIE SI PROTECŢIA MEDIULUI

BUCURESTI 2004

CAPITOLUL I INTRODUCERE Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi să îi cunoască continutul şi să-i pătrundă semnificaţiile. In privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele „maree negre” ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupăilor individului şi comunităţilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Jena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţã, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor”. Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemneazã o unitate socială imediat superioarã casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului. Nomen certus, pater incertus? Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutatã. Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansatã ipoteza că paternitatea termenului de ecologie ar trebui atribuită filozofului şi scriitorului american Henry David Thorean (18172

1862), contemporan cu cu E. Haeckel. Filozof transcendentalist, acesta a fost totodată şi unul dintre cântãreţii vieţii în naturã. După cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura e percepută deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte nonconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden, sau Viaţa în pădure” H. D. Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pământ, care a durat peste doi ani: “m-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă să fac faţă numai forţelor esenţiale ale vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă înveţe, sfârşind să constat, la ora morţii mele, că nu am învins-o”. Această experienţă apropiată multor “expediţii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresată varului său G. Thatcher. BAZELE SIINTIFICE ALE ECOLOGIEI SI PROTECTIEI MEDIULUI Scurt istoric al dezvoltării ecologiei ca ştiinţă Ecologia a luat naştere in a doua jumătate a secolului XIX ca urmare a unor necesitaţi economice ale societaţii umane. In acestă perioadă industria şi agricultura s-au dezvoltat vertiginos atrăgand după sine apariţia unor probleme majore legate de mediu. Astfel, exploatarea neraţională a resurselor naturale, defrişarea pădurilor in avantajul creşterii suprafeţelor agricole, creşterea demografică a populaţiei umane şi dezvoltarea intensivă a industriei, au dus la modificarea substanţială a climei şi solului. In acest context a apărut necesitatea soluţionării problemelor legate de ameliorarea solurilor degradate, s-a impus nevoia studierii relaţiilor dintre plante şi sol, precum şi a multiplelor probleme legate de protejarea mediului înconjurător în vederea menţinerii sănătaţii omului şi asigurării vieţii pe Terra. Termenul de „ecologie” a fost definit pentru prima data in anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel drept „domeniul investigării şi cunoaşterii tuturor relaţiilor animalelor cu mediul lor anorganic şi organic de
3

viaţă”. Din acest punct de vedere etimologic, termenul are inţelesul de ştiinţa care abordează studiul fiinţelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul de ştiinţă care abordeazăa studiul fiinţtelor vii „acasă la ele”, definiţie care derivă din inţelesul cuvintelor de origine greacă oikos (cu intelesul de casă, loc de viaţa sau loc de trai) şi logos (cu semnificaţia de stiinţa sau studiu). Pornind de la originea sa, se poate spune ca ecologia este stiinţa despre gospodărirea naturii. Ulterior, numeroasele studii şi cercetări efectuate în acest domeniu de către renumiţii savanţi Humboldt, Mőbius, Forbes, Semper, Suess şi alţii, au pus bazele ecologiei ca stiinţă interdisciplinară. Astfel in intervalul de peste 100 de ani de existenţa, ecologia cunoaşte o dezvoltare din ce in ce mai dinamică fiind cauzată de conexiunile multiplelor curente ştiinţifice, venite din sfera ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie, genetică, etc) precum şi a altor ştiinţe corelate (geografia, fizica, chimia, pedagogia, antropologia, etc.). In ultimul timp, ecologia pătrunde în numeroase alte domenii ştiinţifice contribuind la dezvoltarea unor discipline noi asa cum sunt: biogeografia, radioecologia, ecologia umana, etc. Aşadar ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză cu un profund caracter interdisciplinar, care studiaza relaţiile complexe ale omului şi ale celorlalte vieţuitoare cu mediul inconjurător planetar (fig. 1). ECOLOGIA

MEDIUL DE VIATA
(Factorii abiotici, biotici, antropici)

ORGANISMELE VII
(plante, animale, oameni)

Figura 1. Principalele domenii de studiu ale ecologiei. Ecologia are ca obiect de studiu relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, alcătuit din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme). Ea studiază in principal: • Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor

4

• Raporturile dintre organisme şi mediul inconjurător • Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme, biosfera) • Corelaţiile dintre mediul inconjurător şi treptele supraindividuale • Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi • Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat. In România ecologia a patruns în preocupările biologilor români încă de la apariţia ei ca ştiinţă. Astfel, Grigore Antipa, a fost unul dintre primii savanţi care a aplicat principiile ecologiei în studiile sale hidrobiologice. Continuând aceste direcţii de cercetare, M. Băcescu, E. Pora, N. Bontariuc şi alţii au întreprins numeroase studii de ecologie marină şi de ecologia apelor din lunca Dunarii. De asemenea, importante studii şi lucrări stiinţtifice au fost realizate în domeniul ecologiei terestre de către Al. Borza, Tr. Săvulescu, A. Popovici-Brânzoşanu, E. Racoviţă, C. Motaş, Tr. Orghidan, M. Ionescu. Direcţiile de cercetare şi ramurile ecologiei Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară care foloseşte cunoştiinţele unor discipline ale ştiinţelor naturii precum: biochimia, fiziologia, geografia, pedologia, meteorologia, genetica, fizica, cibernetica, climatologia, morfologia, taxonomia. In ecologie se disting două direcţii sau ramuri de cercetare: • autoecologia care studiază relaţiile unei specii sau indivizi cu mediul lor de viată (factori biotici si abiotici) • sinecologia care se ocupă cu interrelaţiile factorilor de mediu cu populaţiile din cadrul biocenozei precum si interrelaţiile dintre biocenoze in cadrul biosferei • demecologia care studiază impactul demografic asupra mediului înconjurător (raporturile populaţiilor cu anumiţi factori ecologici) Diversificarea domeniilor de activitate umană şi apariţia numeroaselor discipline tehnologice, a determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată: ecologie agricolă (vegetală şi animală), ecologie forestieră, ecologie urbană, ecologia mediului ambiant, ecologie umană, ecologia resurselor naturale, etc. Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază şi oferă modele şi soluţii pentru o mai bună relaţie dintre om şi natură, prin aplicarea în practică a principiilor ecologiei.
5

porozitate. microorganisme (ciuperci. Ecosistemul se 6 . etc) şi biotice (microorganisme. plantele.sau interspecifice. care studiază relaţiile dintre oameni (ca indivizi). Ecologia terestră este un capitol al ecologiei generale care studiază biomurile terestre (grupe de ecosisteme cu fizionomie şi structură asemănătoare care îsi păstrează funcţia specifică într-un anumit areal). Ecopedologia este o disciplina de sinteză intre ecologie şi pedologie. 2). Ecologia marină se ocupă cu studiul ecosistemelor marine (oceanice). atât pe plan structural cât şi funcţional pentru mentinerea echilibrului biologic natural respectiv a structurii şi funcţiilor biosferei. precum şi acţiunea factorilor abiotici. rizosfera. împreună cu toată substanţa organică moartă existentă în acel teritoriu (fig. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE Conceptul de ecosistem Sensul acestui cuvânt derivă din componentele sale: oikos. apa accesibilă. din greceşte cu înţelesul de sat sau casă şi systema. ocupat de o biocenoză. care studiază interacţiunile dintre componentele abiotice (umiditate. dintre populaţiile şi speciile vegetale şi mediul lor de viaţă. distribuţia indivizilor intr-un habitat. productivitatea unor grupe de animale de interes economic. amenajarea şi ocrotirea zoocenozelor. din latineşte cu sensul de ansamblu de elemente. Ecologia industrială. deci toate animalele. Un ecosistem cuprinde întreaga materie vie dintr-un spaţiu finit. aciditate. compoziţie chimică. Ecologia umană este o altă ramură a ecologiei. respectiv cu efectul produselor secundare rezultate din activitatea industriala asupra mediului ambiant. consistentă. bacterii şi virusuri). microfite si macrofite) din sol. textură. dintre populaţiile umane şi mediul lor abiotic. producţia secundară. biotic şi social. Ecologia plantelor (vegetală) se ocupa cu studiul relaţiilor dintre plante (ca indivizi). alcalinitate. aer. Prin ecosistem înţelegem unitatea elementară a biosferei formată dintr-un biotop. etc. structura şi dinamica populaţiilor.Ecologia animală este o ramura a ecologiei generale care se ocupă cu studiul animalelor dintr-o biocenoză şi a relaţiilor intra. este o ramură a ecologiei care studiază interacţiunile dintre ecosistemele naturale sau antropogene şi diferite industrii.

Plantele produc prin fotosinteză hrana care constituie sursa de materie şi energie pentru celelalte specii. umiditatea. ecosistemul poate asigura desfăşurarea a trei funcţii esenţiale: funcţia energetică. cât şi de interacţiunea dintre acestea şi factorii de biotop. sărurile minerale. constituie biotopul. Intrările sunt alcătuite în principal din energia solară. Funcţionarea ecosistemului depinde de relaţiile dintre speciile biocenozei. etc. fiind alcătuit din două structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de biocenoză (mediul viu sau componenta biotică): ECOSISTEM Plante Animale Microorganisme BIOTOP BIOCENOZĂ Apă Temperatură Lumină Minerale Aer Figura 2. care influenţează viaţa acestora. temperatura. precipitaţii şi substanţe organice şi minerale. La rândul lor. reprezentate de ansamblul de organisme vegetale şi animale care trăiesc pe un teritoriu determinat. Condiţiile de mediu incluzând spaţiul în care trăiesc aceste vieţuitoare cu factorii de mediu fizici şi chimici (lumina. asigură o anumită stabilitate a sistemului. Prin urmare. Ieşirile sunt reprezentate în 7 .). Această circulaţie internă realizată prin intrări şi ieşiri continue de substanţă şi energie. alcătuiesc biocenoza. Aspectul exterior al unui ecosistem este puternic influenţat de speciile de plante care îl populează. Pe baza acestor relaţii.caracterizează printr-o organizare specifică. Vieţuitoarele. Exemplu de ecosistem Ecosistemul este un sistem complex format din vieţuitoare şi mediul lor de viaţă fizico-chimic. plantele depind de condiţiile de mediu: umiditate. fertilitatea solului etc. temperatură. se poate considera ecosistem doar prin combinaţia viaţă – mediu în care între formele de viaţă şi mediu au loc permanente schimburi de energie şi materie. lumină. funcţia de circulaţie a materiei şi funcţia de autoreglare.

reprezintă un ecosistem (fig. Ecosistemele se pot clasifica în două grupe: ecosistemele naturale şi ecosisteme artificiale sau antropice. în abisul oceanelor. Un astfel de exemplu îl constituie ecosistemele de câmpie. ca urmare a modificării treptate a biotopului şi a interferenţei mai multor ecosisteme vecine. În acest sens se poate spune că: orice unitate care include toate organismele de pe un teritoriu dat. 8 . Ecosistemele artificiale (antropogene) sunt acele ecosisteme în care intervenţia omului este resimţită parţial sau total. Învelişul viu al Pământului. Atunci când omul ţine sub control toate legăturile dintre componentele vii şi mediul înconjurător (cazul unei ferme zootehnice). biosfera.3). Ecosistemele naturale sunt extrem de puţine deoarece ele reprezintă locurile neexplorate de om în care nu este sesizabilă influenţa umană. o diversitate de specii şi un circuit de energie şi substanţe în teritoriul sistemului. Uneori delimitarea a două ecosisteme este destul de evidentă. dioxid de carbon. Acest tip de ecosisteme sunt prezente în pădurile tropicale umede. delimitarea a două sau chiar mai multe ecosisteme este foarte greu de făcut. Alteori. oxigen şi materiile pe care le antrenează apa. Legăturile ecosistemului cu biosfera ca întreg sunt realizate prin fluxul de materie şi energie care formează ciclurile biogeochimice. care interacţionează cu mediul şi care are o anumită structură trofică. Aceste cicluri leagă componenta vie (biocenoza) de componenta nevie (biotopul) a unui ecosistem. ci sunt legate prin intercondiţionări reciproce. în ţinuturile înzăpezite ale Groenlandei şi Antarcticei. Ecosistemele nu sunt sisteme izolate (închise). intervenţia omului asupra modificării biotopului este totală. Ele au fost transformate de oameni prin modificarea biotopului natural pentru a crea condiţii corespunzătoare anumitor soiuri de cultură sau anumitor specii de animale. Aceste legături fac ca efectele negative apărute într-un ecosistem să se propage în lanţ şi în ecosistemele alăturate. este format dintr-o reţea de ecosisteme care se întrepătrund şi se influenţează unele pe altele.principal de: căldură. aşa cum se delimitează ecosistemul unui lac faţă de ecosistemul pajiştilor din jur.

BIOTOPUL Pentru a definii noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două cuvinte greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios = viaţă. 9 . factori climatici etc. Biotopul este deci. locul ocupat de o biocenoză. cuprinzând mediul abiotic (solul.) şt toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor. topos = loc. Factorii de mediu sunt denumiţi factori abiotici şi se pot grupa în patru mari categorii: factori climatici. Model de ecosistem Componentele şi configuraţia spaţială a ecosistemelor Din cele prezentate anterior se ştie deja că ecosistemul este alcătuit din două structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de biocenoză (mediul viu sau componenta biotică). factori mecanici şi factori chimici. factori geografici.prădători atmosferă plante vii plante moarte erbivore microflora fauna din sol intrări din mediul înconjurător SOL ieşiri în mediul înconjurător Figura 3. prin biotop înţelegem spaţiul în care trăiesc vieţuitoarele precum şi factorii de mediu care condiţionează viaţa acestora. aerul. În sens restrâns. apa.

Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile. lumina şi umiditatea. sezoniere şi anuale. Factorii geologici. prin scăderea pronunţată a presiunii oxigenului. la care dezvoltarea se produce în ritm normal. în funcţie de rezistenţa şi adaptarea acestora la condiţiile de secetă sau umiditate excesivă. iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări morfologice. edafici şi geografici (relieful. influenţând în mod direct structura şi dinamica compoziţiei specifice a biocenozei. Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi plantelor după preferinţele termice. solul umed se încălzeşte mai greu decât solul uscat. compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în biotop. lunare. Alături de temperatură. de tipul de sol precum şi de prezenţa apei. altitudinea determină condiţii climatice diferite. temperatura eficientă. Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de temperaturi: temperatura zero. Ei determină compoziţia şi evoluţia biocenozelor. Astfel. La nivelul solului. creşterea şi dezvoltare se produc cu randament maxim. de poziţia geografică. curenţii de aer (vânturile) produşi din cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a aerului din vecinătatea 10 .Factorii climatici principali sunt: temperatura. precum şi de densitatea şi înălţimea vegetaţiei. Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi influenţează viaţa animalelor şi plantelor. la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a unei specii. structura şi compoziţia solul. temperatura este influenţată de covorul vegetal. de relief. Relieful şi solul determină structura. Lumina determină ritmurile biologice circadiene. lumina asigură în ecosistem funcţia energetică influenţând productivitatea ecosistemelor. Astfel spre exemplu. cursurile şi căderile de apă. puterea de eroziune a apelor curgătoare. Factorii mecanici cuprind : curenţii de aer.a. de vânturi şi de covorul vegetal. cu influenţe puternice asupra biocenozelor. Ei acţionează direct asupra biotopului şi prin interrelaţie şi asupra biocenozei. prezenţa valurilor etc.) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem. temperatura optimă. La o aceeaşi latitudine şi longitudine. Cantitatea de vapori din atmosferă (umiditatea) influenţează puternic repartiţia plantelor pe glob. Lumina depinde de cantitatea de radiaţii solare care cade pe unitatea de suprafaţă. la care procesele metabolice. care depind de poziţia geografică. Altitudinea şi relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop. respectiv cantitatea de biomasă vegetală şi animală. apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din sol sau subsol. altitudinea ş. apa înglobată în porii solului.

influenţează creşterea şi dezvoltarea. BIOCENOZA Este componenta vie a ecosistemului reprezentată de comunitatea de plante şi animale care trăiesc pe un teritoriu sau habitat fizic determinat. fosfaţi. La rândul lor pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. Din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc. Biocenoza este unitatea structurală şi funcţională. Ea are o anumită fizionomie determinată de gradul ei de dezvoltare. pe o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat (rendzină) pe care sa va putea dezvolta o floră şi faună foarte bogată. Substanţele organice şi minerale circulă din mediul lipsit de viaţă în materia vie.) eliberate în sol de microorganisme. contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în natură. Solurile aluvionare. totalitatea populaţiilor dintr-o pădure (plante. precum şi intre acestea şi mediul lor de trai (biotopul) există relaţii bine statornicite prin intermediul cărora se asigură funcţionarea întregului ecosistem. autoreglabilă a ecosistemului. spre exemplu. Factorii chimici sunt reprezentaţi de substanţele organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte. cernoziomurile şi solurile humice sunt cele mai productive. ape etc. În cadrul vieţuitoarelor care alcătuiesc o biocenoză. variată şi abundentă. Structura minerală a biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult biocenoza respectivă. apă şi energia luminoasă (marea majoritate a plantelor).scoarţei terestre. din excreţiile şi secreţiile organismelor vii. biocenoza cuprinde următoarele grupuri de organizare: producători – organisme autotrofe capabile să-şi sintetizeze substanţele necesare vieţii pornind de la elemente minerale. Acestea servesc drept materie primă în sinteza biomasei vegetale de către producătorii primari (plante şi microorganisme fotosintetizatoare).) sau subternară (specii care trăiesc sub suprafaţa scoarţei). O mică parte 11 . raportul numeric dintre specii şi o structură dată de felul populaţiilor şi tipul biotopului. animale. peşteri. sulfaţi etc. Astfel. Curenţii de aer calzi şi uscaţi pot provoca apariţia deşerturilor. înfăţişare. chiar şi aspectul exterior al plantelor. mine. microorganisme) alcătuiesc o biocenoză de pădure. Pe un sol acid (podzol) se va dezvolta o vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un număr mic de specii de animale. După modul în care sunt distribuite diferite specii în teritoriu biocenoza poate avea o stratificare supraternară (specii care trăiesc pe suprafaţa scoarţei: sol. Astfel. cât şi de substanţele minerale (compuşi azotaţi. Structura biocenozei este dată de diversitatea speciilor de plante şi animale care o alcătuiesc.

transformă substanţa organică moartă pe care o descompun pe cale enzimatică. consumatori – organisme heterotrofe care nu pot sintetiza direct substanţele organice proprii pornind de la componentele simple abiotice (apă. insecte). săruri minerale şi energie). relaţii fabrice – apar atunci când un animal utilizează ca material de construcţie pentru adăpost. După modul de realizare relaţiile interspecifice pot fi grupate în patru categorii: 1.fitofage sau consumatori primari . relaţii topice – apar atunci când un animal trăieşte în adăpostul altui animal. 3. Acestea pregătesc acţiunea descompunătoare a microorganismelor.care se hrănesc cu plante.detritivore sau consumatori micşti – care se hrănesc cu resturi de natură vegetală şi animală (viermi. Tot în categoria consumatorilor micşti intră şi animalele omnivore. relaţii de transport – apar când o specie transportă altă specie (insectele transportă bacterii). relaţii trofice – relaţiile de nutriţie care apar între speciile unei biocenoze. părţi ale unui organism din altă specie. Structura biocenozei dintr-un ecosistem este menţinută prin interacţiunile complexe care se stabilesc între specii diferite (relaţii interspecifice) sau între indivizii aceleaşi specii (relaţii intraspecifice). . În funcţie de hrana folosită aceştia se grupează în: . cât şi animale.carnivore sau consumatori secundari – care se hrănesc cu alte animale şi . fragmentând detritusul (resturi vegetale şi animale în descompunere) în elemente de dimensiuni mici. 4.sunt organisme care prin procese de oxidare sau reducere.descompunătorii sau consumatori terţiari (bacteriile şi ciupercile). 2.dintre organismele autotrofe utilizează energia rezultată din unele procese chimice fiind denumite chemosintetizatoare (unele bacterii). unele protozoare. . în compuşi anorganici şi organici simplii. 12 . care consumă atât plante.

reprezentaţi de plantele verzi şi bacteriile fotosintizatoare. În funcţie de modul de hrănire organismele vii dintr-un ecosistem se împart în trei mari categorii trofice.STRUCTURA TROFICA A ECOSISTEMELOR Structura trofică a unui ecosistem este dată ansamblul relaţiilor trofice (de nutriţie). Ele exprimă relaţia trofică de transformare şi circulaţie a hranei (fig. terţiari (vulturul). consumatori primari (insecte). Acestea sunt: 1. consumatorii secundari (animalele care se hrănesc cu consumatorii primari). care au aceleaşi nevoi trofice (de hrană) şi pe care le desparte acelaşi număr de trepte faţă de producători. substanţele organice fabricate de producători. Descompunătorii (bacteriile şi ciupercile). omnivorele şi detritivorele) şi 3. descompunători) cuprinde vieţuitoare din specii diferite. Din categoria trofică a consumatorilor fac parte: consumatorii primari (erbivorele. 2. detritofagi. fitofagi. Sunt specii care prin regimul lor de hrană fac parte din mai multe categorii trofice. 4). Dimensiunea animalelor creşte spre ultima verigă a lanţului (fitofagul este mai mic decât primul zoofag) datorită faptului că zoofagul (carnivor) consumă hrană mai bogată în energie şi o foloseşte mai eficient. consumatori secundari (gaiţa). Lanţurile trofice sunt căile alimentare prin care substanţa organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Într-o biocenoză lanţurile trofice se pot clasifica în: Lanţuri trofice erbivore formate de regulă din 4 . plante). precum şi de bacteriile care trăiesc în întuneric şi utilizează energia chimică pentru sinteza substanţelor organice. direct sau indirect.5 trepte: plantă verde. fitofagi. secundar şi terţiar. carnivor primar. zoofagi. 13 . Circulaţia substanţelor şi energiei în ecosisteme se realizează prin căi denumite lanţuri trofice. bacteriile şi plantele care parazitează pe organismele vegetale-vâsc). Consumatorii care folosesc. stabilite între speciile care îl populează. consumatorii terţiari (animalele care se hrănesc cu consumatorii secundari. dependente unele de altele. care degradează substanţele organice din cadavre şi plantele moarte. Fiecare categorie trofică (producători. Producătorii primari. Lanţurile trofice sunt conectate între ele şi sunt alcătuite din mai multe verigi de tipul: producători (seminţe.

deoarece pesticidele se acumulează şi se concentrează în organismele anumitor categorii trofice provocând îmbolnăvirea lor sau chiar moartea. ciuperci) şi uneori hiperparazit (protozoare flagelate sau bacterii). Astfel de exemplu. superior. Prin urmare lanţurile trofice sunt formate dintr-un număr limitat de verigi trofice (maxim 5-6) deoarece transferurile de energie şi materie sunt limitate şi se realizează cu pierderi la fiecare treaptă trofică. Lanţurile trofice pot fi dereglate prin intervenţia omului. Model de lanţ trofic de tip prădător. dacă cartofii sunt stropiţi cu DTT (pesticid) pentru combaterea gândacului de Colorado.3 trepte: gazdă (organisme vii).Lanţuri trofice detritivore formate de regulă din 2 trepte: detritus (resturi de plante şi cadavre de animale) şi microorganisme sau animale detritivore (bacterii sau lupul). Acestea 14 . Lanţuri trofice parazite formate de regulă din 2 . o parte din pesticid cade pe sol şi este ingerat de râme. Relaţiile trofice (de nutriţie) fac ca fiecare nivel sau treaptă trofică să fie controlată de un alt nivel. VULTUR CODOBATURĂ NIMFE DE LIBELULĂ MORMOLOCI DE BROASCĂ ALGE Figura 4. bacterii. parazit (virusuri. Administrarea de pesticide pentru combaterea dăunătorilor din culturile agricole afectează puternic relaţiile trofice.

păsări). Speciile de animale şi plante care sunt active în mai multe lanţuri trofice. este ingerarea de otravă. fructe. În mod similar. iar conexiunile dintre acestea formează reţelele trofice. care poate produce ciroză sau cancer.sunt imune la acest pesticid (nu mor). urmaţi de consumatorii primari. Populaţiile situate pe aceeaşi treaptă faţă de producătorii primari. talia şi longevitatea lor creşte iar ritmul de reproducţie scade. uneori. O altă cantitate de pesticid existent în sol intră în cartofi. se pot construi piramide trofice indicând suprafaţa ecosistemelor din care îşi procură hrana vieţuitoarele. Această piramidă se mai numeşte piramidă trofică sau piramida eltoniană. Primul model grafic al acestor relaţii cantitative a fost realizat de un ecolog (Charles Elton) care a fost denumit. la rândul lor. Mărturie stau zecile de specii pe cale de dispariţie. constituie un nivel trofic. Punctele de contact dintre lanţurile trofice sunt denumite noduri trofice. dar îl acumulează în organismul lor. Mierlele. Pe măsură ce se avansează în nivelele trofice se observă că: numărul organismelor componente ale populaţiei scade. secundari. De asemenea. La baza ei se află producătorii. care consumă o mare cantitate de râme. Prin consumul de carne. fiecare nivel trofic este reprezentat de o anumită categorie structurală a biocenozei. Aceste raporturi numerice sunt reprezentate grafic sub forma unei piramide. de unde prin consum ajung în organismul uman sau animal (porci. care a fost preluată din cadavrele lupilor omorâţi prin otrăvire. chiar şi unele activităţi umane inofensive pot afecta mediul şi calitatea vieţii. Apar astfel piramide 15 . fie carnivore (păsările carnivore) care controlează mai multe lanţuri trofice. Iată de ce. Reţelele. iar în vârful ei se află consumatorii terţiari (prădătorii de vârf). unele de altele. sunt sensibile la pesticid şi vor murii. Lanţurile trofice dintr-o biocenoză sunt legate între ele. constituie hrană pentru alte animale din specii carnivore. ouă. nivelele şi piramidele trofice Se ştie că unele animale fitofage consumă diferite specii de plante şi. piramida numerelor. constituie punctele lor de contact. dacă în piramidă sunt indicate biomasele fiecărui nivel trofic avem o piramidă a biomasei. Astfel. În acest model. În ele se află fie animale omnivore (furnici). legume. una din cauzele dispariţiei vulturilor cu barbă (zăganul) din America şi Europa în ultimii cincizeci de ani. omul poate concentra în ficat o cantitate apreciabilă de pesticid.

Dacă procesul de descompunere n-ar mai avea loc sau s-ar desfăşura într-un ritm necorespunzător. Acesta este preţul pe care omul este dator sa-l plătească naturii. Pentru ca ecosistemul să poată exista este absolut nevoie de pătrunderea continuă a energiei solare. de autoreglare. oxigenului. de circulaţie a materiei. FUNCŢIILE ŞI DINAMICA ECOSISTEMELOR Orice ecosistem îndeplineşte trei funcţii principale: energetică. Între acestea se stabilesc relaţii trofice şi ca rezultat al acestora. Pe lângă ciclurile locale ecosistemice în biosferă se întâlnesc şi cicluri globale denumite cicluri biogeochimice. Dintre acestea cele mai importante sunt ciclurile: apei. Producţia secundară este cea realizată de consumatori. fapt pentru care. Ea depinde de structura ecosistemului şi în special de populaţiile biocenozei. o rândunică. tot ceea ce se extrage din el (plante sau animale) trebuie înlocuit. Relaţiile trofice nu se limitează la un singur ecosistem. carbonului. este transferată în continuare la tot lanţul de consumatori printr-un flux continuu. cu atât ecosistemul este mai productiv. Ea depinde de structura ecosistemului ţi în special de populaţiile biocenozei. orice dereglare într-un ecosistem se răsfrânge şi poate avea efecte negative asupra altui ecosistem. nimic nu se adaugă. Ei sunt dependenţi de energia primită de la producătorii primari. elementele nutritive de bază circulă de la producători la consumatorii de diferite grade. întregul sistem s-ar bloca şi nu s-ar mai realiza producţia primară. Pierderile de energie sunt compensate toate prin aportul continuu al radiaţiilor solare. fiind utilizată în sinteza propriilor substanţe organice (producători primari). în care nimic nu se pierde.inversate cu vârful în jos (vezi aria din care-şi procura hrana un vultur şorecar. azotului şi fosforului. Cu cât acest proces este mai rapid. Dacă nu o face se ajunge la ceea ce numim azi “criza mediului înconjurător”. care este captată de plantele verzi şi unele microorganisme fotosintetizatoare. Funcţia energetică asigură toată energia necesară pentru buna funcţionare a întregului ecosistem. spre populaţii detritofage şi în final la descompunători. şi o buburuză). 16 . Cu ajutorul consumatorilor energia înglobată în biomasa vegetală consumată prin hrană. Funcţia de circulaţie a materiei permite reluarea ciclurilor productive. Este important să înţelegem că ecosistemul natural este un întreg.

Fluxul de energie şi materie reprezintă trecerea energiei şi materiei sub formă de hrană. Fluxul de energie în ecosisteme Principala sursă de energie într-un ecosistem o reprezintă energia solară (cca. 2. energia chimică potenţială) la forma dispersată. Activitatea energetică a ecosistemelor este coordonată de cele două principii de bază ale termodinamicii: 1. Autocontrolul în cadrul ecosistemelor este obligatoriu. nedisponibilă (ex. principiul degradării energiei (nu toată energia primită se foloseşte în mod util.Funcţia de autoreglare asigură autocontrolul şi stabilitatea ecosistemului în timp şi spaţiu. principul conservării energiei (energia nu este nici creată nici distrusă. Stabilitatea ecosistemelor este un proces dinamic. din mediul abiotic în corpul plantelor şi animalelor aflate pe diverse nivele trofice. Aportul continuu de energie şi hrană asigura menţinerea vieţii pe Pământ. Conform acestor legi. cât şi cantitatea de energie. energia se transformă continuu în ecosistem (de ex. CIRCULAŢIA ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN ECOSISTEME Orice ecosistem îndeplineşte două funcţii: cea de circulaţie a energiei şi cea de circulaţie a materiei. ca şi structura trofică a biocenozei. Cele trei funcţii ale ecosistemului sunt strâns legate între ele. Funcţia energetică este principala funcţie a oricărui sistem ecologic prin care se asigură şi se menţine structura şi funcţionalitatea ecosistemelor. prin care populaţiile componente ale biocenozei reuşesc să se adapteze reciproc unele faţă de altele. Mecanismul principal de efectuare a autocontrolului este asigurat prin intermediul lanţurilor trofice. datorită faptului că atât cantitatea de nutrienţi. precum şi faţă de factorii naturali. sunt finite. căldura elaborată 17 . pe care o primesc sau o pot reţine producătorii primari. Orice ecosistem primeşte şi consumă energie.1%). respectiv faţă de factorii de biotop. o parte este transformată ireversibil în căldură).99%) şi energia rezultată din diverse reacţii chimice (cca. În toate ecosistemele energia circulă sub forma energiei chimice înglobate în substanţele organice din biomasa vegetală şi animală. Fiecare transformare de energie este însoţită de o degradare a sa. de la forma concentrată (ex.tranjsformarea: luminii ⇒ energie chimică potenţială ⇒ energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă vreodată. ci doar transformată).

şi chiar microbian (bacteriile aerobe). Principala sursă de energie pentru ecosistemele naturale si artificiale este energia solară. declanşează descompunerea apei in oxigen. restul energiei fiind reflectată de pe pământ in atmosferă. iar o altă parte este utilizată în procesul de transpiraţie. Cantitatea de energie asimilată prin fotosinteza plantelor dintr-un ecosistem se numeşte producţie primară brută (PPB). Apa. alcătuita dintr-un ansamblu de radiaţii cu diferite lungimi de undă (vizibile – energia luminoasă şi invizibile: ultraviolete. restul de 52% fiind absorbită de atmosferă (de stratul de ozon. mg/l/an sau kg/ha/an. 1-5%) este absorbită si utilizată. Frunzele plantelor nu folosesc întreaga cantitate de lumină a razelor solare care cad pe ele. vaporii de apă şi particulele de praf din atmosferă). Numai o mică parte din energia solară este folosită în fotosinteză pentru producţia primară. in prezenţa luminii. pentru că o parte din radiaţiile solare sunt reflectate în spaţiu. o mare parte este transformată în căldură şi se pierde prin iradiere. Ea se exprimă în g /m2/an. raze X). protoni şi electroni.de organisme). Plantele folosesc energia solară pentru producerea de substanţe organice şi pentru menţinerea funcţiilor vitale. Din această energie absorbită. Nici o transformare de energie nu se realizează cu o eficienţă de 100%. Din aceasta o parte se pierde fiind utilizată în 18 . solul şi vegetaţia absorb 20% din energia solară incidentă. Energia rezultată din fotoliza apei (captată de electroni şi protoni) este transformată in energie chimică potenţială si este stocată la nivelul compuşilor energetici ATP (adenozin-trifosfat). de pe suprafaţa frunzelor. La suprafaţa pământului ajunge doar 48% din totalul energiei solare. Aceşti compuşi furnizează energia necesară pentru biosinteza substanţelor organice proprii regnului vegetal. Altă parte din radiaţii trec prin frunze şi numai o mică parte (cca. infraroşii. Fenomenul este realizat pe baza pigmentului clorofilian din citoplasma celulei vegetale care. Prin aceasta. Fotosinteza este un proces natural prin care plantele si unele microorganisme fotosintetizatoare utilizează energia solară exogenă pentru biosinteza materiei organice proprii. In urma procesului de fotosinteză plantele eliberează pe seama dioxidului de carbon preluat din aer. oxigenul atât de necesar respiraţiei tuturor organismelor din regnul animal. vegetal. plantele verzi asigură unica posibilitate terestră de stocare şi transformare a energiei solare în energie chimică acumulată în structura substanţelor organice fotosintetizate.

deoarece biomasa vegetală are un conţinut energetic mult mai redus. organismul este alcătuit în procente de peste 9698% din apă.metabolism. Procesele de transformare a energiei dintr-o reţea trofică se fac cu mari pierderi. energia care intră într-un ecosistem circulă într-un flux discontinuu prin intermediul hranei care leagă toate populaţiile de organisme (autotrofe şi heterotrofe) intre ele prin lanţurile alimentare (relaţii trofice) şi le ordonează pe anumite nivele ale piramidei trofice. La om. În acest fel energia primară stocată la nivelul masei vegetale este transferată şi transformată. Ceea ce rămâne reprezintă energia utilizată de plante pentru producerea de substanţe organice. ce intră în structura biomasei. indispensabil vieţii pe Pământ. CICLUL APEI Apa este un element vital. respiraţie. Prin urmare. au demonstrat că din cei 1000 kcal/zi/m2 de lucernă. La carnivore rata de utilizare a energiei din hrana consumată este mult mai eficientă pentru că valoarea nutritivă a hranei din carne este mult mai mare. În acest sens cercetările lui Odum (1959) cu privire la lanţul trofic: lucernă-viţel-copil. 19 . după rangul dependenţei de producţia primară a plantelor verzi. Substanţa organică produsă de plante este folosită de către animalele fitofage care constituie hrana pentru consumatorii primari si secundari. doar 10 kcal/zi/m2 sunt asimilate în biomasa ierbivorelor şi doar 1 kcal/zi/m2 ajung în biomasa copilului. Diferenţa dintre PPB şi PPN reprezintă consumul plantelor pentru propriile procese metabolice. reprezentând la mamifere cca. fiind mult mai bogată în celuloză care se digeră cu cheltuială energetică mult mai mare. mişcare şi menţinerea unei temperaturi constante în corpul animalelor (evapo-transpiraţie). Ea se numeşte producţia primară netă (PPN). aşa cum sunt spongierii şi meduzele. iar digestia se realizează cu o cantitate mai redusă de energie. La alte animale inferioare. La fitofagi eficienţa asimilării energiei din hrană este mai mică decât la zoofagi. în întregul lanţ trofic. sub forma energie secundare din biomasa consumatorilor. Prin urmare. Este o componentă anorganică esenţială a materiei vii. 93% din greutatea sângelui şi 80% din masa musculară. apa constituie 63– 65% din greutatea corporală a adultului. relaţiile trofice dintre populaţiile unei biocenoze se pot analiza sub forma transferului energetic.

precum şi pentru asigurarea hranei unor organisme terestre mai ales păsări şi mamifere. Oxigenul produs de fitoplanctonul din apă. 71%. Si. materii aflate în suspensie şi nenumărate microorganisme. . prin spălarea elementelor solubile care sunt transportate la mari distanţe şi apoi depuse de apele curgătoare în zonele joase ale cursurilor în mari depozite sedimentare (aluviuni).ascensiunea vaporilor de apă în atmosferă şi deplasarea lor dintr-o zonă în alta. Mediul acvatic conţine resurse material-energetice pentru a întreţine populaţiile de producători. Ca exemplu. precum şi sub formă solidă în gheaţă. apa înglobată în sol şi apa scursă de la suprafaţă în spaţiile mari din straturile geologice ale pamantului.5%).condensarea vaporilor de apă in nori.2. Fe. C. în care au apărut primele forme de viaţă. datorită prezenţei în cantităţi mari a acestor substanţe organice transportate de apele curgătoare. hidrosfera reprezintă cca. sub formă de vapori în atmosferă. Solurile formate pe aluviuni au fertilitate naturală crescută. Mg. bogate în numeroase elemente: Ca. Mn. În natură.8% din total reprezintă apa dulce. 0. O si alte elemente combinate.7x 107 tone de material solid. de relief. este stocată sub formă solidă în calotele glaciare. prin acţiunea curenţilor atmosferici.01% este apă dulce curgătoare. Sub acţiunea energiei solare şi a temperaturii. Apele naturale provoacă procese de dizolvare a rocilor şi levigare a solurilor.2%. o reprezintă apa sărată a mărilor şi oceanelor. de pe uscat în oceane. apa se găseşte sub formă lichidă în biotopurile acvatice şi terestre. de 97.Din suprafaţa totala a planetei. 20 . Apele curgatoare antrenează mari cantităţi de substanţe dizolvate. 13000 – 15000 miliarde tone. Cea mai mare parte de apa dulce (78.precipitarea sub formă de ploaie. Din această cantitate. Din această cantitate. Într-un biotop terestru principalele surse de apă sunt: precipitaţiile. Doar 2. realizând o migraţie a substanţelor organice. P. de consumatori şi descompunători din apă. o cantitate de cca. grindină.40% este apa dulce continentală. N. alături de cel eliminat de plantele terestre. respectiv o cantitate de cca. zăpadă. asigură procesul de respiraţie al tuturor organismelor vii.35% este apa din lacuri şi mlaştini. din atmosferă şi curenţilor marini. 21% o constituie apele subterane şi din sol. . care depind de poziţia geografică. de proporţii uriaşe. apa trece dintr-o formă în alta. efectuând un circuit complex care se datorează mişcărilor din aer.04% este apa sub formă de vapori în atmosferă şi numai 0. H. de vânturi şi de covorul vegetal. 0. cea mai mare parte. În acest circuit se disting următoarele etape principale: . Apa din mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii. Restul de 21. numai în urma proceselor de denudaţie sunt transportate anual.

Din sol. în timp ce în ţările subdezvoltate este de cca. prin cursurile de apă. 2003). de dezvoltare şi de civilizaţie. Plantele absorb şi redau atmosferei cca. 21 . prin poluarea apei şi defrişarea iraţională produse prin extinderea agriculturii. Deversarea apelor poluate în cursurile de apă. Înlăturarea completă a pădurilor de pe suprafeţe întinse determină modificări ale circuitului apei prin: modificarea regimului de precipitaţii. inundaţiile.38% din volumul anual de precipitaţii. Astfel. Datorită eroziunii.scurgerea apelor pe suprafeţele terestre în pantă. din totalul precipitaţiilor anuale (771mm) mai puţin de jumătate (367mm) trec în mare. iar rezervele de apă din sol descresc. spre exemplu. omul a produs mari dezechilibre în natură. face ca circuitul apei prin ecosistem să dăuneze biocenozelor si sa pună chiar în pericol echilibrul întregului ecosistem. restul fiind utilizată la producerea de biomasă.infiltrarea în sol a unor părţi din apa de suprafaţă. . La nivel planetar. spre oceane.. Acţiunea omului asupra componentelor biosferei poate avea influenţe grave asupra circuitului apei.5% din precipitaţiile totale. care se scurge prin cursuri subterane. în materia vie (mediul biotic) şi apoi din nou în mediul abiotic (neviu). Consumul de apă dulce este în prezent un indicator sintetic al nivelului de trai. Restul (404 mm. o altă parte se evaporă. Mişcarea ciclică a apei în cadrul biosferei reprezintă circulaţia sau transferul apei din învelişurile scoarţei terestre. al mişcării curenţilor de aer. În ţările dezvoltate valoarea acestui consum este de 2000-2500m3/an/locuitor. degradarea şi eroziunea solurilor. 3000 – 7000 t apă /an. apa ajunge în plante de unde cea mai mare parte este eliminată prin transpiraţie. într-o pădure de foioase apa din precipitaţii alimentează pânza freatică din subsol sau se scurge în apele curgătoare. industriei şi construcţiilor. solul nu poate primi cantitatea de apă necesară dezvoltării covorului vegetal. Se estimează că 1 ha de pădure de foioase din zonele temperate elimină prin procesul de transpiraţie cca. iar restul se absoarbe în sol. Doar 1% din apa căzută prin ploi este folosită în sinteza materiei vii. Astfel. adică 52%) se reîntorc în atmosferă prin evapotranspiraţie (apa evaporată din sol şi rezultată din transpiraţia plantelor).40-50m3/an/locuitor (Lixandru. Omul consumă pentru nevoile sale menajere şi industriale 2.

5% se scurg în cursurile de apă. Sub acţiunea radiaţiei solare apa din mări şi oceane se evaporă într-o proporţie de cca. Diferenţa de 10 000 km3 este apa ce se infiltrează în sol. 15% din acestea sunt reţinute pe suprafaţa plantelor şi restituite atmosferei prin evaporare. Dacă se face bilanţul între cantitatea de apă evaporată şi cea provenită din precipitaţii. şiroire sau drenaj. iar 15% se infiltrează în subsol alimentând pânza freatică şi apele de profunzime. Ciclul global al apei 22 . 1600 m3. precipitaţiile continentale formate pe seama proceselor de evaporare a mărilor şi oceanelor reprezintă 35 000 km3. numai 25 000 km3. fluviilor. Figura 5.H2O din atmosfera precipitaţii 8000m3/ha/an evaporare 400 000km3 85% pe solul pădurii 5% scurgeri de pe sol 15% infiltraţii în subsol evapotranspiraţie 3600m3 15% pe suprafaţa plantelor evaporare de pe sol 800m3 65% apa reţinută în sol 5200m3 pânza freatică H2O subterane H2O de profunzime ape de suprafaţă 25 000 km3 mări şi oceane 100 000 km3 / 1300x106 km3 Într-o pădure de foioase din zona temperată. iar 800 m3 sunt recirculaţi prin evaporare de pe sol. Astfel. Din restul apei care ajunge pe solul pădurii. Solul reţine 65% (5200 m3)din totalul precipitaţiilor. se constată că în cazul oceanelor şi mărilor bilanţul este negativ. în pânzele de apă freatică de unde reîntoarcerea spre mări şi oceane este mai lentă. 100 000 km3. cantitatea de precipitaţii este de 8000 m3/ha/an. Din această cantitate 3500 m3 sunt restituiţi atmosferei prin transpiraţia plantelor. 400 000 km3. iar pentru continente este pozitiv. volum din care se întorc prin apele râurilor. La nivel planetar cantitatea de precipitaţii anuale este de cca. În lemn şi coaja plantelor se stochează cca. Din apa absorbită de plante numai 1% (15-20 m3) intră în structura producţiei primare de biomasă. Procesele de evapo-transpiraţie de la nivelul ecosistemelor continentale redau circuitului 65 000 km3 de apă.

ciupercile şi câteva alge cianoficee. unde sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete N din aer se combină cu vaporii de apă şi formează amoniac şi nitraţi. Substanţele proteice rezultate din descompunerea organismelor moarte sunt transformate de bacterii în compuşi amoniacali. care îl transformă în N nitric şi N nitros. în componentele humice din structura solului precum şi în unele sedimente de natură organică şi minerală. Fixarea fotochimică are loc în straturile înalte ale atmosferei. respectiv cea biologică . Circuitul azotului cuprinde două subcicluri. apă) trece în mediul biotic al tuturor ecosistemelor şi revine apoi în acest mediul neviu.faza de biosinteză a compuşilor organici azotaţi.de fixare a N liber. fiecare cu câte două faze. electrochimică şi biologică. Principalul rezervor de azot (80% din cantitatea totală de azot a planetei) este atmosfera în care N ocupă 78% din volumul total. Calea electrochimică are loc la înălţimi mai joase sub influenţa fulgerelor şi formează cantităţi mult mai mici de amoniac. acest element chimic provine din două surse principale: N atmosferic şi N organic rezultat din descompunerea cadavrelor animale şi vegetale. care au fost fixate de bacterii sunt cedate solului după moartea bacteriilor sintetizatoare. iar altele 23 . Restul de 20% se găseşte în substanţele organice sintetizate de toate organismele vii. fixarea azotului atmosferic se realizează pe seama unor grupe de microorganisme fixatoare.de nitrificarea prin care N din circuit este redat atmosferei.CICLUL AZOTULUI Ciclul azotului (N) este unul dintre cele mai complexe circuite din natură.faza de mineralizare. în care azotul din mediul abiotic (aer. respectiv în nitriţi şi nitraţi. Primul subciclu cuprinde următoarele două etape: . Aceste substanţe azotate. de unde sunt absorbite de către plante pentru sinteza aminoacizilor şi substanţelor proteice proprii. Dintre cele libere unele sunt aerobe (capabile să trăiască numai în prezenţa O2 molecular liber) cum sunt cele din genul Azotobacter. Acelaşi fenomen se petrece şi cu N organic conţinut în corpul organismelor vii (vegetale si animale). faza de degradare a compuşilor organici cu azot şi . libere sau simbionte numite bacterii fixatoare de azot. Faza de fixare a azotului liber din atmosferă se poate realiza prin trei căi: fotochimică. Azotul atmosferic poate fi folosit numai de câteva organisme fixatoare de N aşa cum sunt: bacteriile. În natură. în care N din aer este introdus în circuit şi . Al doilea subciclu care cuprinde: . În ultima cale. Aceştia constituie sursa principală din natură pentru nutriţia plantelor verzi.

Nostoc şi Trichodesmum). genul Achromobacter. până la nitriţi şi nitraţi. Denitrificarea se poate realiza pe cale chimică. amoniacul este transformat de alt tip de bacterii (genul Nitrosomonas şi genul Nitrobacter) în nitriţi (reacţie de nitrire) şi ulterior în nitraţi (reacţie de nitrare). genul Clostridium. respectiv descompunerea de către bacterii a substanţei organice azotate cu producere de amoniac. Denitrificarea are ritm sezonier. soia etc. În prima etapă are loc amonificarea. Microorganismele fixatoare simbionte sunt bacteriile din genul Rhizobium care trăiesc în simbioză cu plante din familia leguminoaselor (lucerna. În a doua etapă. numită nitrificare. umiditatea şi pe cale biologică cu ajutorul unor bacterii specifice (genul Pseudomonas. Procesul se produce mai intens în sol. cu ajutorul unei enzime denumită nitrogenază. dar apare şi în apă sau în sedimente cu multa substanţă organică. În ultima fază de biosinteză nitraţii absorbiţi în procesul de nutriţie la plantelor sunt folosiţi de acestea pentru sinteza substanţelor organice proprii necesare procesului de creştere şi dezvoltare. pH-ul.sunt anaerobe (capabile să trăiască în absenţa O2 liber) din genul Clostridum sau genul Rhodospirillium. Fiecare specie de leguminoase acceptă numai o anumită specie de bacterii. dar cel mai important rol în fixarea azotului atmosferic îl au algele albastre fotosintetizatoare (din genurile Anabaena. Dacă analizăm cantitatea de azot fixată în cursul unui ciclu biogeochimic se constată că bilanţul este pozitiv (se fixează mai mult azot decât se pierde). Acest bilanţ determină sinteza şi creşterea biomasei 24 . trifoiul. Mineralizarea este un proces de descompunere a compuşilor organici cu azot. slab aerate. pe care planta gazdă o recunoaşte prin intermediul unei proteine “semnalizatoare ” care permite fixarea numai a bacteriilor specifice (recunoscute). Enzima prezintă o sensibilitate ridicată la oxigen şi poate deveni activă numai în prezenţa unor metale (molibdenul şi fierul). Faza de denitrificare este un proces de transformare a nitraţilor (NO3) în nitriţi până la oxizi de azot şi azot liber. oprind pătrunderea altor bacterii care pot fi patogene pentru plantă. În mediul acvatic există de asemenea bacterii libere fixatoare de N. amoniac şi N molecular. fiind mai accentuată în sezonul cald şi mult mai puţin intensă sau chiar absentă iarna. precum şi de reducere a acidului azotic în acid azotos. genul Thiobacillus). datorită efectului negativ al temperaturilor joase. Întregul proces de mineralizare are loc cu producere de energie care este utilizată de plante pentru reducerea CO2 si sinteza tuturor substantelor organice proprii. sub acţiunea anumitor factori: temperatură.). genul Bacillus. Bacteriile simbionte fixează azotul pe cale enzimatică.

a CO2 din aer şi a apei cu săruri minerale. Schimburile de CO2 care se înregistrează între hidrosferă.03% respectiv cca. Carbonul este prezent în natură sub două forme: minerală. 340 ppm. Circulaţia dioxidului de carbon condiţionează în biosferă două procese biologice fundamentale: fotosinteza şi respiraţia. concentraţia medie de dioxid de carbon este de 0. În condiţii naturale normale cele două procese (fotosinteza şi respiraţia) se echilibrează reciproc. Reacţia este de tip reversibil şi reprezintă un mijloc important de menţinere a valorilor de pH. În aerul atmosferic. prin tamponarea variaţiilor de pH din apă. formând bicarbonaţi care sedimentează în depozite calcaroase. folosesc dioxidul de carbon pentru sinteza compuşilor organici (glucide. fermentaţiile şi combustiile. pe care plantele le iau din sol şi apă. asigură reîntoarcerea CO2 în atmosferă. precum şi cel rezultat din arderile de combustibili. precum si a resturilor de biomasă vegetală sau animală. de la nivelul: litosferei. În procesul de fotosinteză plantele verzi (şi unele microorganisme fotosintetizatoare) care posedă pigmenţi de clorofilă fixaţi pe cloroplaste. atmosferă şi litosferă se pot schematiza astfel: CO2 din atmosferă ⇔ CO2 dizolvat în apă ⇔ CO2+H2O ⇔ H2CO3 (acidul carbonic) ⇔ calciu din apă ⇔ bicarbonaţi Ca(H2CO3)2 Acidul carbonic se leagă uşor de calciul prezent în apă. Echilibrarea se produce prin dioxidul de carbon degajat în urma procesului de degradare a materiei organice moarte. reprezentată de carbonaţii din structura rocilor calcaroase şi sub forma gazoasă a dioxidului de carbon (CO2) sau anhidrida carbonică din atmosferă. CICLUL CARBONULUI Ciclul parcurs în natură de carbon (C) este reprezentat de schimbul efectuat între dioxidul de carbon (CO2) şi organismele vii de pe Terra. Din fotosinteză rezultă oxigenul din care o parte este utilizat de plante în procesul de respiraţie. iar o altă parte este eliberat în atmosferă. Procesul de sinteză are loc sub acţiunea radiaţiilor solare. deşi fixarea de CO2 prin fotosinteza plantelor depăşeşte cedarea de CO2 prin respiraţia animalelor. Respiraţia. hidrosferei şi atmosferei. rămase neconsumate din apă sau sol. fiind folosit în respiraţia animalelor. unica formă de circulaţie a carbonului anorganic în biosferă.vegetale în cantităţi mai mari decât necesarul de hrană al consumatorilor primari. Se estimează că rezervele de carbon din atmosferă (sub formă de 25 . protide şi lipide).

accentuarea procesului de deşertificare. prin care creşterea concentraţiei este diminuată pe două căi: mărirea intensităţii de consum a CO2 în procesul de fotosinteză şi sporirea proceselor de dizolvare în apă cu formare de bicarbonaţi. datorate în principal intensificării industriei şi a transporturilor. asigurând astfel menţinerea la suprafaţa planetei noastre a unei temperaturi medii anuale de15oC. topirea calotei glaciare şi inundarea multor zone de coastă. CICLUL FOSFORULUI Ciclul fosforului (P) e un ciclu biogeochimic sedimentar legat de circuitul hidrologic.CO2) reprezintă 700x109 t. Creşterile permanente a emisiilor de CO2. cu o reducere considerabilă a variaţiilor termice dintre zi şi noapte. Fenomenul este un proces fizic caracterizat prin faptul că în aerul atmosferic. El se menţine relativ constant deoarece respiraţia. Prin spălarea rocilor de către apele de scurgere. Rezervorul principal al fosforului îl reprezintă rocile sedimentare şi eruptiile vulcanice (apatit si magmă) de pe uscat. Fitobiomasa realizată anual prin sinteza de substanţe organice este cuprinsă între valorile de 30-150x109 t. o cantitate 26 . Dacă apare tendinţa de creştere a concentraţiei de CO2 din atmosferă. În ultimii ani cantitatea de CO2 provenită din arderile de combustibili a crescut îngrijorător. La nivel planetar. iar cele ale hidrosferei 50.Tazieff. suprafaţa terestră se răceşte şi cedează o mare parte din energia solară recepţionată în timpul zilei.000x109 t. creşterea treptată a temperaturii medii anuale va determina: aridizarea treptată a climei. În caz contrar. 1 miliard t carbon. temperatura medie la suprafaţa scoarţei ar fi de – 18oC (H. deoarece fosforul nu formează componenţi gazoşi şi este prezent în mod natural în apă şi sol. fermentaţiile şi combustiile restituie fără încetare dioxidul de carbon. intervine o reglare de tip feed-back negativ. CO2 acţionează ca un adevărat “ecran de protecţie”. Noaptea. Variaţiile de concentraţie a CO2 din atmosferă sunt autoreglabile. determină accentuarea efectului de seră care poate avea consecinţe catastrofale pentru Terra. Astfel. care cedează apelor de precipitaţii şi celor de suprafaţă fosfaţii din structura lor. din ultimii ani. iar concentraţia de CO2 a crescut cu 10%. Conţinutul aerului în CO2 nu se diminuează. Dioxidul de carbon din aer opreşte o mare parte din radiaţiile infraroşii emise pe durata nopţii de scoarţa terestră. dioxidul de carbon contribuie la declanşare a efectului de seră. În fiecare an intră în atmosferă cca.1989).

în apele râurilor. Cea mai mare cantitate de fosfor rămâne la mare adâncime si nu se mai întoarce în circuit. P ajunge in alimentaţia diferitelor organisme vii inclusiv a omului. etc. O consecinţă a acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de eutrofizare. sau chiar în zonele de coastă a mărilor pot apărea cantităţi excesive de fosfor care determină dezvoltarea explozivă a algelor. In acest fel Fosforul se reîntoarce în circuitul biologic. prin procesul de orogeneză (proces tectonic de formare a lanţurilor muntoase). fiind practic pierdută pentru biosferă. substanţa organică moartă este supusă procesului de mineralizare în urma căruia fosforul este eliberat în forma sa solubilă. fenomen cunoscut sub denumirea de “înflorirea apelor”. intr-un nou circuit biologic. Sub acţiunea unor microorganisme specifice. Sărurile ce apar in exces duc la creşterea durităţii apei făcând-o inutilizabilă pentru unele procese industriale sau pentru consumul uman. Reîntoarcerea fosforului în circuit are loc parţial. fosforul ajunge din nou in sol. ciliate. mlaştinilor. Prin moartea organismelor planctonice şi prin descompunerea lor de către microorganisme. Ca urmare a administrării neraţionale de către om a îngrăşămintelor. În sol. de unde o parte din fosfor este preluat de animale. Eutrofizarea puternică a apelor favorizează dezvoltarea în masă în apa a unor microorganisme (bacterii filamentoase. În acest fel fosforul este repus. proces natural. de acumulare a unor cantităţi crescute de substanţe organice pe fundul apei (mâl organic brun-murdar) cauzat de descompunerea organismelor moarte. care pot acoperi în întregime suprafaţa apei. cantităţi apreciabile de fosfaţi sunt asimilaţi de plante. de lipsa de oxigen. pe lângă fosforul anorganic dizolvat din rocile fosfatice şi depozitele de guano (gunoiul pasărilor ihtiofage) există şi cantităţi însemnate de fosfor organic provenit din descompunerea cadavrelor de plante şi animale. 27 .). cu pierderi. Din sol compuşii fosforului sunt preluaţi de plante. ducând la distrugerea echilibrului biologic din ecosistemul respectiv. Prin intermediul lanţurilor tropice: fitoplancton – zooplancton – peşti – păsări ihtiofage. iar prin excrementele acestora sau din cadavrele lor. Sub acţiune acestui proces şi a curenţilor de apă o parte din sedimentele de adâncime sunt aduse la suprafaţa mărilor şi oceanelor de unde ajung pe platforma continentală. Fosforul anorganic din apele marine este folosit de plante în sinteza compuşilor organici. ciuperci. Pierderea de fosfor poate fi compensată parţial prin excrementele păsărilor ihtiofage sau prin intermediul omului (administrare de îngrăşăminte pe bază de fosfaţi).mare din fosfaţi este antrenată în mări şi oceane unde se depune în sedimente de adâncime.

Relaţiile trofice controlează oscilaţiile numerice ale fiecărei populaţii din ecosistem. sursa de hrană etc. prada se împuţinează ducând la micşorarea numărului de consumatori carnivori. efectivul speciei pradă creşte. azot. atâta timp cât din afara sistemului nu intervine nici o perturbare. În acest fel. hrana devine neîndestulătoare şi zooplanctonul se împuţinează. vom observa că maximele şi minimele efectivelor celor două specii se succed. starea întregului sistem se menţine în echilibru permanent şi oscilează în jurul unor anumite valori. sursele minerale necesare în creşterea algelor se refac determinând creşterea şi înmulţirea în continuare a algelor. Când hrana este abundentă. Pe măsură ce consumul de alge creşte. În acest sens. Atunci când populaţiile înregistrează mari oscilaţii numerice acestea se soldează uneori chiar cu dispariţia ambelor specii. menţinând variaţiile numerice ale acestor populaţii între anumite limite. Din cele prezentate se poate observa că. Dispariţia omizilor 28 . Numărul mare de consumatori determină scăderea resurselor de hrană. reprezintă tendinţa de stabilitate internă a sistemului faţă de condiţiile schimbătoare ale mediului extern (factori climatici. biocenoză) sau a unui sistem mixt (ecosistem). populaţie. înmulţirea peste măsură a algelor este frânată prin două căi: prin creşterea consumului de către zooplancton (animale care se hrănesc cu alge) şi prin scăderea cantităţii de substanţe anorganice necesare dezvoltării algelor (fosfor. organizarea şi funcţionarea întregului ecosistem. etc. ecosistemul păstrează o stare de echilibru între populaţiile componente. Prin funcţia sa de autocontrol. Un astfel de exemplu îl constituie omizile fluturelui defoliator al stejarului (Tortrix Viridana) care după distrugerea frunzelor pădurii mor de foame. Astfel spre exemplu. mecanismul principal de păstrare a stabilităţii ecosistemului se bazează pe relaţiile trofice din cadrul biocenozelor. într-un ecosistem acvatic. Depăşirea acestor limite duce la perturbarea echilibrului prin modificarea structurii şi funcţionării întregului ecosistem.AUTOCONTROLUL ŞI STABILITATEA ECOSISTEMELOR Autocontrolul sau homeostazia unui sistem biologic (individ. dacă examinăm relaţiile dintre un carnivor şi prada acestuia.). determinând creşterea populaţiei de consumatori pe seama hranei din belşug. Hrana abundentă favorizează înmulţirea zooplanctonului.). Funcţia de autocontrol sau homeostazie asigură stabilitatea în structura. Prin descompunerea resturilor organice ale zooplanctonului de către microorganisme.

De exemplu. Ambele probleme se rezolvă prin diferenţierea funcţiilor speciilor componente ale unei biocenoze. 29 . dacă o populaţie tinde să scadă numeric. Stabilitatea agrosistemului va fi influenţată foarte mult de condiţiile externe: temperatură. Cu cât sistemul este mai complex. • supravieţuirea populaţiei şi îndeplinirea funcţiilor ei în biocenoză depinde de refacerea (reciclarea) resurselor materiale iniţiale şi de menţinere unui anumit nivel numeric. respectiv de numărul populaţiilor componente. Numărul mare de specii şi bogata reţea de relaţii trofice existente în cadrul ecosistemului de pădure. mamifere. Ecosistemul cu puţine specii şi lanţuri trofice (cultura agricolă) va avea o stabilitate mult mai mică. umiditate. dăunători etc. alga Chlorella elimină o substanţă care la o anumită concentraţie împiedică înmulţirea în continuare a acesteia. un ecosistem natural complex care are o stabilitate mult mai ridicată în comparaţie cu un ecosistem simplu (o cultură agricolă).determină la rândul ei dereglarea echilibrului dintre alte specii ale biocenozei interdependente (păsări. determină interdependenţa speciilor şi organizarea unui sistem natural de autocontrol asemanator cu un sistem cibernetic informational. Un astfel de exemplu este pădurea tropicală. Aceste invazii nu se produc niciodată în ecosistemele complexe ale pădurilor tropicale deoarece.). stabilitatea unui ecosistem este dată de structura sa. În consecinţă. Prin urmare. etc. Unele plante elimină în mediul extern substanţe care influenţează negativ dezvoltarea indivizilor din aceeaşi specie. anumite specii (elefanţii) migrează în condiţiile în care densitatea populaţiei lor a ajuns foarte mare si s-au redus rezervele de hrana. face ca aceasta sa aibă o capacitate mult mai mare de autoreglare. Menţinerea nivelului de echilibru al efectivului unei specii dintr-o biocenoză se realizează prin mecanisme diferite de la specie la specie. cantitatea de nutrienţi minerali din sol. cu atât capacitatea de autoreglare a lui este mai mare şi va prezenta o stabilitatea mult mai mare faţă de perturbaţiile externe. Diferenţierea funcţiilor printr-o specializarea mai mult sau mai puţin complexă. funcţia de autocontrol a ecosistemelor este necesară deoarece: • cantitatea de energie primită de un anumit ecosistem cât şi cantitatea de nutrienţi disponibili sunt limitate. La animale. În astfel de sisteme simple invaziile dăunătorilor se produc mult mai frecvent şi mai uşor. presiunea duşmanilor se va deplasa spre alte specii al căror consum implică mai puţine cheltuieli energetice.

din dorinţa de a economisii sau de a produce cât mai mulţi bani. S-a dovedit însă. tăierea pădurilor. reuşesc după un timp relativ scurt sau mai lung. smogul fiind una dintre cele mai caracteristice forme. a mijloacelor de transport şi a bunurilor de consum noi. Aşa se întâmplă cu unele metale grele. atmosfera şi solul. Poluarea aerului din marile oraşe a devenit o trăsătură obişnuită. altele deşi sunt dispersate în mediu în cantităţi sau diluţie foarte mică. Toate acestea. ducând uneori până la “moartea”. prin acţiuni de tipul: utilizarea pe scară largă a pestcidelor. şi aerul pot prelua. au acţionat voit.CAPITOLUL II CALITATEA MEDIULUI AMBIANT Criza mediului înconjurător Multă vreme omul a presupus că solul. fără să realizeze care sunt daunele produse. deversarea sau stocarea unor substanţe toxice sau deşeuri radioactive etc. în timp ce elementele nutritive care ajung în ape. adică la degradarea apelor. Lipsa de informare a făcut ca mulţi oameni de bună credinţă să persiste în acţiuni care sunt nefaste mediului înconjurător. îndeosebi în centrele urbane cu mari aglomerări de populaţie. că unele dintre produsele deversate în mediul înconjurător sunt toxice şi rezistă la descompunerea naturală. acumulate şi diversificate în timp. apa. pesticide şi substanţe radioactive. să se reconcentreze în lanţurile trofice naturale. Folosirea neraţională a solurilor şi a resurselor naturale. O altă categorie de oameni nepăsători. intensifică dezvoltarea algelor pe seama oxigenului din apă. uneori până la epuizarea lor ridică o serie de probleme majore privind ocrotirea mediului înconjurător. La toate acestea a contribuit şi tendinţa de concentrare a populaţiei în centre mari supraaglomerate. Poluarea mediului afectează toate cele trei componente principale ale mediului înconjurător: apa. absorbi şi recicla produsele reziduale ale activităţii sale. dezvoltarea intensă a industriei. În aceste condiţii se ridică tot mai mult problemele privind poluarea şi apare necesitatea elaborării unor noi reglementări administrative de stat în măsură să facă faţă noilor aspecte legate de protecţia mediului înconjurător. 30 . atmosfera şi solul fiind considerate a fi nişte rezervoare receptoare cu capacitate nelimitată. Reziduurile. Deteriorarea mediului înconjurător este resimţită în zilele noastre tot mai acut. oceanul. deşeurile organice şi dejecţiile deversate în apele curgătoare prin descompunere consumă oxigenul necesar diferitelor organisme acvatice. provocând daune ireversibile.

construcţii. soldat cu multe efecte nedorite. Problema mediului este dezbătută tot mai mult pe diverse planuri şi la diferite niveluri. .au produs modificări asupra atmosferei. au avut un mare impact negativ asupra mediului. transporturi şi exploatarea resurselor naturale. . .exploatarea rezervelor naturale etc. Astfel spre exemplu. . 2. În prezent lupta omului de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător. corespunzătoare mijloacelor materiale proprii şi tehnologiei disponibile în scopul: păstrării echilibrului ecologic.incendii. . formând obiectul a numeroase dezbateri ştiinţifice şi politice naţionale şi internaţionale. unele greu de stopat sau eliminat.creşterea demografică. pe care le resimţim tot mai pregnant în ultima perioadă şi care pot să afecteze grav calitatea vieţii noastre si cu siguranţă viaţa generaţiilor viitoare. menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii factorilor naturali. Factorii perturbatori ai mediului se pot clasifica în două mari grupe: 1.dezvoltarea agriculturii. de cele mai multe ori din activităţile umane rezultă o serie de factori distructivi aşa cum sunt: produsele uzate sau perimate fizic şi moral. asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune etc.erupţii vulcanice şi solare. in special cele din ţările dezvoltate. Numeroase guverne. Prin accidentele sau activităţile umane necontrolate s-au declanşat o multitudine de fenomene cu efect negativ asupra mediului care au dus la apariţia a numeroase dezechilibre ecologice. a căpătat noi dimensiuni. În numeroase cazuri acţiunile umane desfăşurate în: industrie.dezvoltarea industriei. . produsele artificiale noi ale căror 31 . acţionează în mod serios pentru găsirea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri. . factori antropici (rezultaţi din activitatea umană): . factori naturali: . punând în mare pericol uneori anumite forme de viaţă. Surse şi căi de răspândire a poluanţilor Deteriorarea condiţiilor de mediu este rezultatul acţiunilor conştiente sau inconştiente a omului asupra mediului ambiant.bunul comun cel mai de preţ al omenirii. apei şi solului. agricultură.inundaţii.cutremure catastrofale. gestionării corecte a resurselor naturale.

Cei mai mulţi autori.materii organice fermentescibile (în apă şi sol). . apă şi sol).amplasarea de industrii în biotopuri naturale sau puţin modificate de om. 3) Poluare biologică: . . . clasifică principalele tipuri de poluare a mediului înconjurător în patru mari categorii. baze) provenite de la industria chimică şi metalurgică. deşeuri şi reziduuri de la industria alimentară şi uşoară. minerale şi materii anorganice (inclusiv metale. .interacţiuni cu mediul sunt uneori necunoscute şi imprevizibile. toxine. .fluoruri (în aer. .poluarea termică. agenţi contaminanţi (agenţi infecţioşi.derivaţi ai sulfului (în aer. . 32 . reziduurile nereciclabile (care nu pot fi reutilizate) etc. . săruri.poluarea radioactivă.derivaţi ai azotului (în aer. .modificări ale biocenozelor prin invazii de specii animale şi vegetale.poluarea sonoră. 4) Poluare estetică: . apă şi sol). . apă şi sol).contaminare microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate (bacterii şi virusuri). . apă şi sol). în special solul şi se referă la poluanţii care pot acţiona direct sau indirect cu acesta: dejecţiile animale. O altă clasificare are în vedre .derivaţi gazoşi ai carbonatului şi hidrocarburilor lichide (în aer şi apă). dejecţiile umane. elemente nutritive pentru plante (îngrăşăminte). apă şi sol). .materii plastice (în aer. alergeni).particule solide “aerosoli” (în aer şi sol).metale grele (în aer. 2) Poluarea chimică. apă şi sol).degradarea peisajelor şi locurilor prin urbanizare necivilizată sau sistematizare impropriu concepută. după cum urmează: 1) Poluarea fizică: . acizi. sedimente produse prin eroziunea solului.pesticide şi alţi compuşi organici de sinteză (în aer. . pesticide.

dacă substanţa activă a poluantului utilizat. compuşi de plumb etc. Chiar şi poluanţii solizi. cloruri. îl constituie concentrarea biologică a acestora. fluoruri. Aşa se întâmplă. căldura (care determină intensităţi crescute ale reacţiilor chimice şi biologice).materii radioactive provenite de la experimente cu arme atomice. este rezistentă la degradare. Astfel. Pericolul cel mai mare în circulaţia si dispersia unor anumite tipuri de poluanţi în biosferă. Astfel. ajungând la valori de 40-300 ppm în peştii fitofagi. Prin scurgerea lor. iar la unele păsări sau peşti răpitori 33 . determinările efectuate după finalizarea tratamentului cu pesticide de tip DDT. oxid de carbon. depozitaţi în platforme pot fi surse de poluare a mediului la distanţe foarte mari de locul de depunere. cenuşile depozitate în halde (depozite de steril provenite din lucrările miniere). rămase în urma tratamentelor aplicate culturii respective. de aici în corpul animalelor erbivore. iar prin consumul de carne şi lapte ajung în cele din urmă şi în corpul uman. care prin căile alimentare sau lanţurile trofice pun în circulaţie diverşi poluanţi preluaţi din apă. amoniac. iar substanţele solubile conţinute pot fi dizolvate în apa de precipitaţii şi pot fi transportate ulterior de apele de suprafaţă sau apele de infiltraţie. care poate avea uneori consecinţe deosebit de grave. aer şi sol. pot fi spulberate de vânt. cu anumite pesticide care din sol trec în furaje. Agenţii de poluare evacuaţi în mediu sunt transportaţi şi dispersaţi de ape sau de aer. iar din gunoi trec în toate plantele cultivate pe suprafeţele de teren pe care acest tip de gunoi a fost administrat. de la o treaptă la alta a lanţului trofic. mări şi oceane.02 ppm (părţi per milion) DDT. de la cantităţi reduse de pesticide existente în sol. etilenă. oxizi de azot. bioxid de sulf. Un rol nu mai puţin important în circulaţia şi distribuţia unor poluanţi în mediul înconjurător îl au organismele vii. Un astfel de exemplu este lacul Clear din California unde. Reziduurile de pesticide pot ajunge şi în gunoiul de grajd rezultat de la animale hrănite cu furaje tratate cu asemenea pesticide sau din paiele conţinând asemenea reziduuri.). ozon. accidente sau avarii ale centralelor nucleare. aerosoli (unele hidrocarburi. de exemplu. apă sau aer se poate ajunge la concentraţii tot mai mari. au arătat că de la concentraţia apei de 0. în exemplul nostru a pesticidului. a crescut la 5 ppm în planctonul de la suprafaţa apei. poluanţii sunt transportaţi şi dispersaţi pe suprafeţe întinse şi ajung din râuri în lacuri.

are loc o acumulare de poluanţi nebiodegradabili.) de către om. organizaţia avea deja un Consiliu de administraţie compus din 58 ţări membre. procese de acumulare se pot înregistra şi la alte elemente. s-a fondat prima organizaţie care a întocmit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.din partea superioară a lanţului trofic a atins valori de până la 2000 ppm de DDT. Dacă în sol conţinutul DDT-ului este de o unitate. În mod similar. reprezintă o creştere a concentraţiei de 100 000 de ori. la extremitatea căreia se află şi omul. prin consumul produselor animale (carne. inclusiv România. în concentraţii foarte mari care pot fi uneori letale (provoacă moartea lor). are loc numai o dispersie sau diluţie a poluanţilor în teritoriu. Prin exemplele citate anterior. în râmele din sol concentraţia ajunge la 10-40 unităţi. un Secretariat. Un an mai târziu. prin intermediul lanţurilor trofice. un Fond pentru mediul înconjurător şi un Consiliu de coordonare privind problemele 34 . s-a căutat să se scoată în evidenţă faptul că. ceea ce faţă de conţinutul în apă (0. cu ocazia primei Conferinţe Mondiale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite). în diverse pajişti din Anglia stronţiul radioactiv prezent în sol în cantitate mică (o unitate) a ajuns la o valoare de 21 de ori mai mare în plantele furajere şi de 714 ori mai mare în carnea de oaie. ci de cele mai multe ori. La a 27-a sesiune a acestei conferinţe. cu sediul la Nairobi (Kenya). sau elementele radioactive care se pot concentra în anumite lanţuri trofice. lapte. în 1973.02 ppm). acesta să fie victima propriilor sale acţiuni. nu în toate situaţiile de poluare a mediului ambiant. 200 unităţi. care deşii apar în mediul ambiant (sol. ea este şi va rămâne o problemă globală a omenirii! Preocuparea pentru protecţia mediului a fost adusă în dezbatere pentru prima oară la 1 iunie 1972. ţinută la Stockholm. aer sau apă) în cantităţi mici se acumulează de-a lungul lanţurilor trofice şi ajung să se regăsească în organismele animale din ultimul nivel. iar în păsările care consumă râme (sitari) atinge cca. aşa cum sunt anumite metale grele din apă şi sol. Fenomenul de acumulare al pesticidelor apare în mod similar şi în sol. ouă etc. ajungând în concentraţie foarte mare în vârful piramidei trofice. PRIORITĂŢI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT În perioada ultimilor ani specialişti din diferite domenii ale economiei si industriei. De la astfel de animale puternic contaminate. Astfel. precum si organizatiile ecologiste internationale au sesizat şi trag serioase semnale de alarmă încercând să conştientizeze opinia publică prin mesajul: poluarea nu are frontiere.

Numai printr-o conlucrare strânsă a ecologiei cu economia se vor putea fundamenta ştiinţific măsurile de dezvoltare social . prin alocarea raţională a resurselor materiale şi financiare. a nivelului degradării solului şi defrişării pădurilor. OMS s. a contaminării alimentelor. În consecinţă. economia fiecărui stat trebuie să joace un rol principal în asigurarea unui mediu înconjurător de calitate superioară. s-au elaborat şi aprobat o serie de programe internaţionale pentru: supravegherea la nivel mondial a poluării oceanului planetar. şi reducerea gradului de poluare să devină componente intrinsece ale procesului de producţie materială. Este bine cunoscut că multe activităţi de producţie şi consum de pe glob determină degradarea mediului natural prin poluarea aerului.). accentuarea efectului de seră etc. bazată pe eliminarea contradicţiei artificiale dintre economie şi ecologiei. de evoluţie ale efectivelor de animale şi plante comparativ cu speciile pe cale de dispariţie. Aceasta a permis accentuarea unora dintre problemele majore ale mediului înconjurător cu care se confruntă omenirea azi. problemele privind mediul înconjurător îşi au rădăcinile în modul în care a acţionat şi acţionează economia fiecărui stat. aşa cum este irosirea resurselor naturale.a. Sub egida acestei organizaţii. precum şi alte proiecte pentru monitorizarea nivelelor de poluare în toată lumea şi efectelor lor asupra climatului. prin politici adecvate. precum şi prin luarea unor decizii economice inteligente. reutilizarea materiilor. Conlucrarea strânsă a ecologiei cu economia într-o acţiune comună. planuri de monitorizare a contaminării cu reziduuri radioactive. A devenit din ce in ce mai evident faptul că. se poate baza numai pe o politică prin care se asigură protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător. în colaborare cu alte organizaţii internaţionale (UNESCO. degradare ale căror costuri nu au fost luate mult timp în seamă. FAO. defrişarea masivă a pădurilor.economice în vederea protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii generaţiei de azi şi mâine. Pentru acesta toate sistemele industriale trebuie sa-şi reconsidere toată activitatea urmărind cu precădere ca: reciclarea. apei sau solului. precum şi datorită faptului că nu s-au evidenţiat toate pagubele aduse mediului înconjurător în urma diverselor acţiuni întreprinse asupra acestuia.importante legate de mediu şi posibilităţile de aderare a altor instituţii şi organizaţii internaţionale. Dezvoltarea unei societăţi sănătoase şi prospere. numită “ecodezvoltare” va permite obţinerea de beneficii maxime de pe urma exploatării resurselor naturale 35 .

elaborarea unei legislaţii cuprinzătoare în domeniu (cu penalizări financiare. POLUAREA ATMOSFEREI Surse de poluare atmosferică Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară pământul. din cantităţi mici de bioxid de carbon (0. determinând variaţii ale proprietăţilor atmosferei. inventarierea precisă a tuturor activităţilor poluante şi depistarea preventivă a tuturor posibilităţilor de apariţie a poluării. aviz de mediu pentru funcţionarea tuturor unităţilor economice în condiţiile protecţiei mediului). Ca acţiuni imediate se impune dezvoltarea unui program vast de măsuri care să aibă în vedere: extinderea educaţiei ecologice. transportul şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor şi reziduurilor industriale. aerul ocupă 96% din volum. organisme animale şi vegetale). fără a distruge baza materială a acestora care este necesară continuării dezvoltării. încă din faza de proiectare a oricărei tehnologii. 21% oxigen. orientarea spre tehnologii moderne nepoluante. restul de 4% revenind vaporilor de apă. şi acre să asigure valorificarea integrală a materiilor prime. stimularea acţiunilor de revalorificare a cât mai multe deşeuri. În atmosferă. heliu). poliţie ecologică. iar studiile tehnico-economice de fezabilitate trebuie să prevadă şi variante antipoluante. care să prezinte o productivitate mult mai ridicată. Aerul uscat este un amestec de gaze format din: 78% azot. Prezenţa unor astfel de substanţe este nocivă deoarece afectează şi poate 36 . neon. Pierderile de profit vor fi mai mici decât cele social-umane ce apar după instalarea unor dezechilibre în natură. optimizarea consumurilor de apă şi energie. Poluarea atmosferei este determinată de deversarea şi acumularea în aer a unor substanţe străine care afectează în măsură mai mare sau mai mică compoziţia acestuia. Problema protecţiei mediului trebuie luată în considerare. păduri. investigarea corectă a gradului de periculozitate şi a riscurilor pe care produsele chimice le implică pentru sănătatea omului şi mediului ambiant. chiar dacă sunt mai puţin profitabile. apă.03% in aerul normal) şi gaze rare (argon.(sol.

lichide (hidrocarburi. în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili. Sursele de poluare atmosferică se pot grupa în două categorii: surse naturale (erupţii vulcanice. lacuri. determinând astfel creşterea gradului de poluare. sunt dispersaţi în aer sub forma unor particule fine care îşi măresc volumul ocupat. etc. ca urmare a deplasării maselor de aer. etc). fenomenul de smog (fum. determină degradarea spaţiilor verzi. dispersate în aer capătă o stabilitate considerabilă. Poluanţii atmosferici produc efecte directe. Astfel. oxizi metalici. . ceaţă) datorat gazelor de eşapament şi compuşilor organici incomplet arşi care reacţionează fotochimic formând peroxiacetilnitrat. rezultate în urma activităţilor umane (transportul auto. metalurgică. fapt pentru care vor persista un timp mult mai îndelungat în aer.chiar distruge echilibrele ecologice şi implicit viaţa omului. sectorul energetic. eliminaţi în aer mai ales de fabricile în care se produc acid azotic sau îngrăşăminte pe bază de azot. erodează clădirile.). NH3. imediate cât şi efecte indirecte. Poluanţii atmosferici lichizi sau solizi. realizând prin aceasta o activitate chimică mai intensă şi o viteză de sedimentare mai redusă. Efecte directe şi indirecte ale poluării atmosferei Bioxidul de carbon provine. Cl2. NO. spre exemplu.solide (praf sau pulberi de metale. Oxidul de carbon rezultat din arderea incompletă a combustibililor. săruri. uragane ş. din gazele industriale sau din gazele de eşapament. este deosebit de toxic. Oxizii de azot. industria chimică. H2S. fenomene de descompunere. sunt foarte toxici şi pot 37 . etc. poluanţii atmosferici se împart în: . mări şi oceane) sau în sol. are efecte multiple: reduce vizibilitatea pe arterele de circulaţie. deoarece blochează hemoglobina. SO2. Substanţele nocive eliberate în aer se dispersează în atmosferă şi sunt răspândite la distanţe foarte mari. Creşterea concentraţiei sale în atmosferă.gaze (CO2. peste limitele normale. etc). transportorul de oxigen din sânge. determină perturbarea echilibrului ecologic prin accentuarea efectului de seră şi modificări ale climei. CO. pe termen lung. În funcţie de starea de agregare. solvenţi organici). determină afecţiuni respiratorii. Particulele cele mai fine. O mare parte sunt preluate ulterior de apa din precipitaţii prin intermediul căreia ajung în apele de suprafaţă (râuri.a. .) si artificiale.

anxietate. provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic caracterizate prin simptome de: astenie. Fluorul prezent în atmosfera din apropierea fabricilor de aluminiu şi superfosfaţi. În procesul de încălzire globală. somnolenţă diurnă. oxizii de azot şi freonii. alimentară şi erupţiile vulcanice. nervozitate. plantele şi insectele (albinele) şi degradează stratul fertil afectând negativ recoltele agricole. are efecte negative directe asupra faunei şi florei prin acidifierea solului (pH 4. spre spaţiul cosmic. Ploile acide rezultă din spălarea bioxidului de sulf şi oxizii de azot din aer. reducerea vizibilităţii pe şosele şi formarea ploilor acide. Bioxidul de sulf rezultat din industria neferoasă. deoarece micşorează rezistenţa organismului la îmbolnăviri. Pulberile industriale sunt deosebit de toxice atunci când conţin compuşi de Pb. provocând alterări mecanice ale ţesutului aparatului respirator. micşorează capacitatea de oxigenare a sângelui. Secetele neaşteptate. oboseală. Cd. substanţe extrem de corozive (uneori la fel de acide ca şi sucul de lămâie). gips. căderea frunzelor copacilor. P şi nocive dacă sunt particule fine de silice. Principalele gaze cu efect de seră provenite din activităţile umane sunt: bioxidul de carbon. distruge microorganismele. calcar. Plumbul (Pb) este deosebit de nociv. o ploile acide şi o degradarea păturii de ozon din stratosferă. metanul. Hidrogenul sulfurat rezultat din activitatea vulcanică. uraganele devastatoare sunt doar câteva dintre fenomenele periculoase a căror durată de desfăşurare nu vor putea fi niciodată prevăzute în întregime. ajuns în sol prin precipitaţii. Ploile acide 38 . valurile de căldură exagerate.12-4. afectează funcţiile sistemului nervos. Creşterea ratei de emisie a lor în atmosferă determină un proces de supraîncălzire a atmosferei şi accelerarea schimbării climei. ameţeală. Efectul de seră constă în încălzirea suprafeţei terestre pe seama radiaţiei solare care datorită gazelor existente în atmosferă trec prin atmosferă în cantitate mult mai mare şi nu pot trece în sens invers . care revin pe pământ sub formă de acid sulfuric şi acid azotic. contribuie la formarea ploilor acide şi provoacă degradarea construcţiilor prin transformarea calcarului în gips (CaSO4) care este mult mai solubil şi permite infiltrarea apei. nu temperatura medie este cea care ucide ci extremele. compuşii clorofluorocarbonici.4) . cefalee. Între efectele indirecte. pe termen lung ale poluării atmosferei. din prelucrarea cărbunilor şi rafinăriile de petrol. argilă.determina asfixierea prin distrugerea alveolelor pulmonare. cale mai actuale sunt: o efectul de seră.

lăsând să treacă radiaţiile solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii. Emisiile de gaze poluante din activităţile umane. La toate acestea se mai pot avea în vedere următoarele direcţii importante: amplasamentului întreprinderilor puternic poluante trebuie să fie ales în afara zonelor urbane. aproape 120 de state au ratificat convenţia “Constituţia privind clima pe Terra”. Distrugerea stratului de ozon (ecran protector de gaze cu cca. de o grosime de câţiva mm. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării atmosferice După conferinţa de la Rio de Janeiro (1994). solului punând în pericol viaţa în ansamblu. 10 ppm O3) din atmosferă. Principalul obiectiv al acestui acord este reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră. 39 . dizolvarea stratului de ceară ce protejează frunzele şi acele de conifere. accidentelor şi pierderilor de diverse substanţe în mediu. creşterea nivelului mărilor. Acestea apar mult mai intens în zonele reci ale globului deoarece aici concentraţia amoniacului din aer. Pentru aceasta s-au stabilit măsuri concrete care urmăresc: îmbunătăţirea randamentelor de ardere.se manifestă în zone relativ îndepărtate de locul unde s-au emis agenţii de poluare. care ar putea neutraliza acizii care se formează. deteriorează pătura de ozon şi declanşează efectul de seră. limitarea despăduririlor. până în anul 2002. Astfel copacii devin mult mai puţin rezistenţi la atacul diverşilor dăunători. care la rândul său provoacă efecte în lanţ: schimbări climatice. este forte scăzută (obţinut pe seama proceselor lente de descompunere ale materiei organice ). apei. reducerea emisiilor de gaze la autoturisme. poluarea aerului. reîmpădurirea zonelor puternic defrişate. intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei. atacând membrana celulară. creşterea ponderii surselor neconvenţionale de energie de la 5% la 15-16%. supravegherea permanentă a instalaţiilor aflate în regim de lucru pentru evitarea scăpărilor. ploi acide. la nivelul cantităţilor emise în anul 1990 şi menţinerea acestor nivele şi după anul 2000. scăderea consumului de carburanţi la autoturisme (de 5l /100 km până în anul 2005). Aceste ploi au efecte negative prin: dizolvarea sărurilor de calciu şi magneziu din sol.

Numai 2% din hrană se obţine din suprafaţa ocupată de ape (71%). respectiv în substanţe organice provenite din descompunerea lentă a materialului de origine vegetală şi animală sub acţiunea faunei şi florei din sol. Spre deosebire de celelalte resurse naturale. Stratul de humus dispare dacă este antrenat de ape sau de vânt. Starea de fertilitate a solurilor reprezintă factorul esenţial pentru practicarea unei agriculturi durabile şi performante şi constituie un indicator decisiv al situaţiei economico-sociale şi al nivelului de viaţă a locuitorilor din mediul rural. în întreaga lume se constată o diminuare a interesului pentru aplicarea măsurilor ştiinţifice menite să asigure creşterea fertilităţii solului şi să prevină degradarea terenurilor agricole si silvice.3 miliarde locuitori ai planetei noastre. dar realizează 98% din producţia agroalimentară consumată în prezent de cei 6. introducerea de sisteme tehnice şi organizatorice pentru combaterea poluării. extinderea automatizării şi calificarea forţei de muncă. el nu se va mai putea reface aşa cum a fost. Din nefericire. prin intermediul rădăcinilor plantelor sau dacă apa alunecă prea energic la suprafaţa solului.4%. agricultura foloseşte numai 6. solul este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate. POLUAREA ŞI DEGRADAREA SOLULUI Structura şi cauzele degradării solului Solul este partea superficială a scoarţei terestre care permite dezvoltarea plantelor şi animalelor.utilizarea raţională a pesticidelor şi combaterea cât mai mult a dăunătorilor prin metode biologice. El s-a format de-a lungul timpului prin acţiunea îndelungată şi interdependentă a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor parentale. O dată distrus. situaţie care apare atunci când humusul nu este bine fixat în sol. Din cele 29 procente ocupate de suprafaţa terestră a globului. Fertilitatea solului este dată de conţinutul în substanţe humice. alegerea unor tehnologii noi nepoluante în industria chimică şi metalurgică. pentru că nu se pot reproduce condiţiile formării lui. în ultimul timp. reducerea consumului casnic de combustibili inferiori prin extinderea sistemelor centralizate de producere a căldurii şi curentului electric. 40 .

în medie. ciuperci filiforme etc. Efecte economice şi sociale ale degradării solului Criza economică şi energetică. pe plan mondial. râme. în timp ce pe 3. Aceste substanţe sunt utilizate în agricultură pentru a distruge toţi dăunătorii culturilor agricole (insecte. legate de prezenţa acestor substanţe în mediile terestre. ciuperci. 41 . 60% din soluri au o fertilitate redusă sau foarte redusă.967. prin eroziunea cauzată de despăduririle masive sau păşunatul excesiv. Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei calitative şi cantitative.). reprezentat de soluri cu un grad moderat de fertilitate. „aurul negru al pământului“.6% din suprafaţa cartată agrochimic).695 ha (50. erbicidele şi fertilizanţii sunt dăunători nu numai pentru sănătatea omului.Datele de specialitate arată că. România dispune. starea de fertilitate a solului dată de conţinutul în humus. Deşi în compoziţia organismelor vegetale concentraţia medie de pesticide nu trece de 0. Aspecte deosebit de îngrijorătoare. Poluarea solului cu produse chimice este un proces de impurificare şi indirect de degradare. prin pierderea fertilităţii. 0. cauzat de utilizarea excesivă a pesticidelor. sunt foarte toxice pentru păsări sau albine şi pot cauza chiar moartea lor. Pesticidele. rozătoare etc.1ppm (părţi per milion). se produce fie: prin exportul de elemente nutritive din sol o dată cu recolta. Degradarea solului. în vârful cărora nu trebuie să uităm că se află şi omul.943.6%) fertilitatea solului este mijlocie şi ridicată. alge. prin asanarea mlaştinilor. 29% din soluri au o fertilitate moderată si numai 11% au o fertilitate ridicată. le relevă circulaţia şi acumularea pesticidelor de-a lungul lanţurilor trofice. Unele substanţe (aldrinul şi lindanul) deşi sunt netoxice pentru om. cca.67 ha teren agricol pe locuitor. în organismul animal şi al omului poate creşte până la ordinul de sute sau mii de ori. păstrarea schemelor tehnologice vechi cu reducerea drastică a cantităţilor de îngrăşăminte (organice şi minerale). modul de realizare a reformelor în agricultură cu apariţia multor proprietari lipsiţi de echipamentele necesare şi cunoştinţele de specialitate.027 ha (40.). schimbare care afectează evoluţia normală a biocenozei aferente lui. buruieni. este scăzută şi foarte scăzută pe 4. sau prin acidifiere sau salinizare. După informaţiile furnizate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie. acestea pot avea un efect nociv asupra solului prin nimicirea faunei din sol care asigură încorporarea materiei organice în sol (bacterii.

insuficienţă de fosfor mobil. până în 1990. salinizare. distrugerea căilor de comunicaţii. dar şi la intensificarea procesului de depreciere a solurilor. Desfundarea solurilor pe o suprafaţă de 546 mii ha (21% din terenurile agricole) pentru plantaţiile pomiviticole a condus la perturbarea 42 . Distribuirea cotelor de terenuri agricole.0% anual. Lipsa îngrăşămintelor face ca ponderea acestor categorii de terenuri şi pierderile de recoltă (20%) să crească. exces periodic de umiditate. nu erau însoţite de lucrări de recultivare a terenurilor. ceea ce va afecta substanţial calităţile fizice şi microbiodiversitatea solurilor. Solurile cu deficit de humus constituie 40. din deal în vale a condiţionat intensificarea proceselor de degradare în deosebi prin eroziunea de suprafaţă a solurilor. s-au distrus 5000 ha terenuri agricol.uzarea sistemelor de irigaţie. fără organizarea antierozională a teritoriului. distruse de alunecări şi excavări) se ridică la 78. deficit de humus. au condus nu numai la o scădere dramatică a producţiei. Epuizarea rezervelor de fosfor mobil în sol poate fi acoperită numai cu îngrăşăminte fosfatice.6% din terenurile agricole.8 mii ha sau 3% din terenurile agricole. Excavările învelişului de sol din exploatările carierelor. Solurile cu deficit de fosfor ocupă 30% din terenurile agricole. a generat o varietate mare de forme de proprietate şi de gospodărire. Reforma agrară a schimbat radical structura şi modul de utilizare a pământului. Rezerva mică şi foarte mică de humus în soluri este o problemă esenţială în dezvoltarea agriculturii ecologice. Suprafaţa solurilor erodate creşte în medie cu 0. s-a manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune prin: alunecări de teren.a. din ultimii 50 ani de ani. Degradarea capacităţii productive a solurilor în urma supraexploatărilor agricole. spălate de pe versanţi.a. Efectele dăunătoare ale eroziunii se extind şi asupra altor sfere: înnămolirea iazurilor şi a altor bazine acvatice. ceea ce va face în următorii 50 ani ca 20-40% din stratul cel mai fertil să se piardă. Există riscul ca şi în următoarele decenii conţinutul humusului în terenurile arabile să scadă în medie cu 1025%. În ultimii 20-25 ani pierderile irecuperabile de soluri (avariate. Eroziunea cuprinde 33% din terenurile agricole.5-1. poluarea solurilor din depresiuni şi a apelor freatice cu pesticide şi îngrăşăminte minerale. decopertări de straturi fertile ş. Pierderile anuale din această cauza se estimează la 10% din recoltă. colmatarea depresiunilor cu depozite de soluri slab humifere. a pulverizat fondul funciar cu destinaţie agricolă în parcele mici. Prejudiciile anuale echivalează cu 2000 ha cernoziomuri cu profil întreg. a construcţiilor hidrotehnice ş.

A crescut concomitent de 2 ori gradul de poluare biologică a solului din intravilanul localităţilor din cauza lipsei sistemelor funcţionale de îndepărtare şi utilizare a deşeurilor menajere şi zootehnice.stratificării naturale şi scoaterea la suprafaţă a păturilor slab humificate cu conţinut ridicat de carbonaţi. de asolamente. perfecţionarea actelor normative în vigoare privind obligaţiile persoanelor care efectuează lucrări ce conduc la degradarea stratului fertil al solului. reglementarea exploatării păşunilor. practicarea unei agriculturi organice. este cu 10-20% mai mică în comparaţie cu cea a solurilor similare nedesfundate. 43 . micşorarea volumului de aplicare a îngrăşămintelor minerale de 15-20 ori. pierderile ireversibile ca rezultat al distrugerii solurilor de alunecări şi ravene costul pierderilor de producţie agricolă. utilizate ulterior pentru culturi de cîmp. Ca rezultat are loc degradarea fizică. celor organice de 10-15 ori. după modelul ţărilor europene. micşorarea cotei culturilor leguminoase în asolamente de 4-5 ori. În ultimii 10-12 ani a avut loc deformarea asolamentelor de câmp. deşi aplicarea îngrăşămintelor chimice la hectar între 1991-1998 s-a micşorat de 4. utilizarea unor procedee agricole cu impact redus asupra mediului. Metode şi mijloace de protecţie a solului Măsurile prioritare de conservare a solului vor cuprinde: efectuarea de lucrări agricole cu utilaje şi maşini. elaborarea unui proiect de lege privind conservarea solului. Toate acestea au condus la formarea unui bilanţ negativ a humusului şi elementelor nutritive în sol. micşorarea productivităţii solurilor. Poluarea terenurilor agricole se păstrează. chimică şi biologică. cu definirea clară a responsabilităţilor pentru restabilirea fertilităţii lui. elaborarea unei hărţi naţionale a terenurilor degradate. acutizarea sărăciei prin: pierderile ireversibile ca rezultat al spălării de pe versanţi a solului fertil. stimularea restabilirii fâşiilor forestiere de protecţie şi aplicării de măsuri antieroziune. Fertilitatea acestor terenuri. aplicarea mecanismelor economice de prevenire a degradării solului.3 ori.

În România protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi ecologice. Cerinţele de apă în lume sunt tot mai mari de la un an la altul. POLUAREA APELOR Surse de poluare a apei Apa asigură desfăşurarea tuturor proceselor biologice din natură şi asigură existenţa vieţii pe Pământ. din apele scurse la suprafaţa continentelor. Din totalul de apă dulce omul dispune.4 miliarde km3 de apă respectiv 97. Doar 2. În acest sen trebuie înlocuită treptat combaterea chimică a dăunătorilor cu cea biologică. care consumă în prezent cca. de fapt . 44 . optimizarea modului de ocupare a terenurilor.reglementarea exploatării pădurilor. în acelaşi timp.3% din totalul de apă de pe Terra. În prezent. restul fiind stocate sub formă de gheaţă la nivelul calotelor polare. Secătuirea şi poluarea apelor este cauzată de creşterea continuă a consumului de apă determinată de creşterea explozivă a populaţiei. precum şi de apariţia unor industrii noi. 80% din apa destinată consumului uman şi va necesita cantităţi tot mai mari dacă producţia de alimente a lumii va depinde de irigaţii. revenirea la practica de rotaţie a culturilor. Cu toate acestea resursele de apă disponibile pentru consumul uman sunt destul de limitate. doar de 0. care să nu afecteze componentele mediului şi să dea. 1. restul fiind reprezentate doar de apă sărată. La toate acestea se adaugă şi agricultura. fără a omite necesitatea reîmpăduririlor şi optimizării modului de depozitare a diverselor deşeuri şi reziduuri industriale. în ţările dezvoltate consumul de apă a ajuns să fie cuprins între valori de 263 l /zi /locuitor (în Londra) şi 1045 l /zi /locuitor (în New York). Planeta noastră dispune de rezerve uriaşe de apă reprezentate de apa din suprafaţa marilor şi oceanelor care conţin cca. trebuie evitată practica monoculturilor şi trebuie luate toate măsurile ce se impun pentru ameliorarea solurilor degradate. în timp ce în zonele aride ale Africii un om foloseşte mai puţin de 3 l /zi.002% respectiv de 30 000 km3 de apă. produse de calitate. intensificarea eforturilor de reîmpădurire. mari consumatoare de apă şi mari producătoare de efecte adverse asupra apei şi a mediului ambiant. de gradul înalt de urbanizare.7 % din totalul de apă terestră îl deţin apele dulci.

ci şi atunci când deşi aparent bună. folosită ca agent de răcire în diverse procese tehnologice din centralele electrice sau industria chimică. sau atunci când pe ea pluteşte petrolul. conţine fie şi într-o cantitate redusă . Agenţii biologici sânt reprezentaţi de microorganismele şi materiile organice fermentescibile provenite din marile crescătorii de animale. Excesul de îngrăşăminte cu azot din sol poate face ca o parte din nitraţii şi nitriţii din sol să fie antrenaţi şi să treacă în apa freatică în cantităţi destul de importante. celulozei. Prezenţa apele uzate în cantităţi mari a fosfaţilor. chimici şi fizici. a unor reziduuri şi deşeuri provenite din industria metalurgică. determină contaminarea râurilor şi lacurilor care pot suferii procesul de eutrofizare sau de “înflorire” respectiv de epuizarea a conţinutului de oxigen din apă. Puternica contaminarea bacteriologică a apei poate determina răspândirea unor afecţiuni aşa cum sunt colibacilozele sau hepatitele virale. Poluarea apelor este un proces de alterare a calităţii fizice. Tot în această categorie intră şi poluarea termică a apei . Ridicarea bruscă a temperaturii apei prin deversarea unor astfel de ape reziduale. abatoare. Poluarea apelor este determinată de trei mari grupe de agenţi de poluare: biologici. di industriile alimentare. De aceea problema poluării cursurilor de apă nu este specifică unei singure ţări sau continent. apele menajere etc. în urma căreia apele devin improprii pentru folosinţă. 45 . prin moarte şi descompunerea masivă a întregului zooplancton. determină distrugerea multor specii vegetale şi animale din zona respectivă şi scăderea conţinutului de oxigen dizolvat în apă. mai ales în ţările industrializate. mări şi oceane. Consumul de apă cu concentraţie mare de nitraţi poate declanşa la copii boala “albastră a copiilor ” cunoscută sub termenul ştiinţific de methemoglobinemie.Dar în ciuda eforturilor care se fac pentru creşterea rezervelor de apă. substanţe toxice. în ultimele două decenii poluarea apei a cunoscut un ritm îngrijorător. fosfaţi şi alte substanţe folosite în agricultură. fiind accelerate fenomenele de descompunere bacteriană. chimice sau biologice ale acesteia. topitorii etc. Se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci când ea este colorată sau rău mirositoare. insolubile rezultate din exploatarea carierelor sau minelor. Poluarea chimică rezultă din deversarea în ape a unor compuşi chimici de tipul: nitraţi. ci este un fenomen de răspundere generală. Agenţii fizici de poluarea a apelor sunt reprezentaţi de deşeuri şi reziduuri minerale. chimică. lemnului. unde cantităţi tot mai mari de ape uzate sunt sânt evacuate în apele de suprafaţă de unde ajung în lacuri. produsă de o activitate umană.

) şi are o influenţă nocivă asupra stării sanitare şi igienice a populaţiei de oameni de pe întreaga planetă. radioactivităţii. degajarea de mirosuri nespecifice.). Apele poluate se infiltrează în pământ până la pânzele freatice şi contaminează sursele de apă potabilă. de spumă sau de pelicule plutitoare. elaborarea strategiei şi politicii privind coordonarea şi controlul aplicării reglementărilor în domeniul gospodăririi apelor se 46 . • modificarea calităţilor organoleptice. ci şi la sute de mii de km de locul producerii scurgerilor. temperaturii. din agricultură şi creşterea animalelor (provoacă moartea animalelor. durităţii. faunei şi dezvoltarea cu precădere a unor anumite bacterii printre care se pot găsii numeroşi agenţi patogeni. În cazul apelor marine. Solurile infiltrate cu ape reziduale pot înregistra o serie de efecte nedorite de tipul: colmatarea porilor. influenţează negativ capacitatea de reproducere. fluviilor pot infesta suprafeţe întinse. Toate apele uzate au influenţe deosebit de nefaste asupra tuturor activităţilor umane din industrie (corodarea instalaţiilor. înmlăştinarea lor sau infectarea cu virusuri sau bacterii. • modificarea calităţilor chimice prin schimbarea pH-ului. Contaminarea apelor de suprafaţă cu ape uzate are următoarele efecte: • modificarea calităţilor fizice prin schimbarea: culorii. colmatarea filtrelor. sterilizează solul care devine impracticabil pentru agricultură etc. reducerea cantităţii de oxigen datorată substanţelor organice aduse de apele uzate. creşterea acidităţii sau alcalinităţii. prin formarea de depuneri de fund. efectele poluării se resimt nu numai la nivelul faunei şi florei ci şi asupra plajelor.Efectele poluării apelor Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în care are loc deversarea agenţilor poluanţi. ajungând în final la nivelul mărilor şi oceanelor. • distrugerea florei. creşterea conţinutului de substanţe toxice. conductibilităţii electrice. deoarece apele râurilor. devine practic imposibilă dedurizarea apei etc. Măsuri şi strategii de prevenire a poluării apelor La nivel naţional.

corelarea tuturor lucrărilor realizate pe ape sau în legătură cu apele. finalizarea lucrărilor aflate în diverse faze de execuţie în zonele deficitare de apă şi promovarea unor lucrări noi după gradul lor de urgenţă al zonelor cu probleme.realizează de Ministerul Apelor. gestionarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale. local şi agent economic pentru prevenirea şi controlul poluării apelor prin: . potrivit legii. coordonarea întocmirii tuturor planurilor şi schemelor cadru de amenajare a bazinelor hidrografice. organizarea întocmirii registrului de cadastru general al apelor ţării şi a evidenţei drepturilor de folosire cantitativă şi calitativă a apelor. pe specific de folosinţă. reanalizarea standardelor existente şi elaborarea altora noi. prin lucrări de extindere. la parametrii maximi posibili. Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România s-au adoptat o serie de măsuri la nivel naţional. Pădurilor şi Protecţiei Mediului căruia îi revin.realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi. avizarea lucrărilor ce se execută pe ape. următoarele atribuţii privind: amenajarea complexă a bazinelor hidrografice. asigurarea cadrului instituţional şi legislativ adecvat economiei de piaţă. precum şi a acţiunilor de conştientizare a populaţiei asupra drepturilor şi obligaţiilor privind folosirea resurselor de apă. depoluarea sectoarelor de râuri afectate de ape reziduale industriale. Ministerul Mediului are în curs de definitivare strategia gestionării resurselor de apă cu următoarele direcţii prioritare: asigurarea exploatării tuturor lucrărilor de gospodărire a apelor existente. avertizare şi informare în domeniul gospodăririi apelor şi hidrometeorologiei. promovarea informaţiilor ce privesc respectarea legilor şi reglementărilor de folosire a apei. promovarea şi respectarea unei noi legi a apelor. 47 . coordonarea activităţii de prognoză . în special a acumulărilor. valorificarea de noi surse de apă. modernizare şi dezvoltare corespunzătoare. modernizarea sistemelor de alimentare în vederea reducerii pierderilor de apă prin reţeaua de aducţiune şi distribuţie la beneficiari.

limitarea prin folosirea raţională şi riguros planificată a îngrăşămintelor şi pesticidelor. în scopul prevenirii degradării. . . acvacultură.intensificarea controlului eficient al noilor unităţi industriale. transportului şi folosirii îngrăşămintelor şi pesticidelor..actualizarea şi extinderea indicatorilor din standardele privind calitatea efluenţilor pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor. eroziunii sau colmatării terenurilor sau a altor efecte distructive a apelor. agricultură. . agrement.reactualizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de epurare în conformitate cu obiectivele de producţie.înăsprirea penalizărilor financiare aplicate celor care poluează mediul ambiant. .stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice a resurselor de apă. . . inclusiv a exploatării instalaţiilor şi tehnologiilor de epurare şi intensificarea recirculării lor. a proiectelor de dezvoltare a infrastructurii şi a depozitelor de deşeuri de orice fel.controlul evacuărilor de ape reziduale industriale.refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din oraşe şi de pe platforme industriale. . . subsolului şi a apelor.studierea şi eliminarea cauzelor care determină poluarea cu substanţe petroliere a solului. . . .aplicarea programelor de organizare şi echipare a teritoriului.supravegherea strictă a producţiei.tratarea apelor uzate pentru a putea fi întrebuinţate în industrie. 48 .

Didactica si pedagogica. 1982. 1994. 1980. E. 10. M. 545 p. 127 p. D. N.BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1. 40 p.. M.Urban EE. Neuchatel. Marea Britanie..C. MARTON. Politica.Strategii pentru protectia mediului si gestiunea resurselor. E. D. Section 5...L’ecologie humaine. D.. Bucuresti. Societatii pentru Protectia Omului si a Mediului Inconjurator.SOS! Natura in pericol!..Reconcilier l’homme et la nature. COMMONER. Timisoara. 7.The Gaia Atlas of “CITIES”.. FRANK. Milwaukee.. Paris.. Paris. D. 11. 2. Delachaux et Niestle. ENGLESSON.Avant que nature meure. 270 p. 1994.. Politica. 1996. Gaia Books Ltd. M. h. 1978. School of Natural Resources and Ennvironment.Defining EE. Inventory and monitoring of the biodiversity. USA. Univ. 3. Ed. Wisconsin Departament of Public Instruction. Ed. Section 12. J.H.. MEADOWS.H. 12. 15. 1994. 205 p. 14. VADINEANU. global collapse or a sustainable 49 . B.. BERCA.. 300 p. DISINGER. A. Univ. MEADOWS. 8. protectia mediului inconjurator. New directions for sustainable urban living.A guide to curriculum planning in environmental education. 13. Lobdra.Beyond the limits. 9. 1989. School of Natural Resources and Environment. 1994. Ed. J...Biological conservation.Ecologie aplicata. 255 p. 1994. 1994. of Michigan. Grand. Presses Universitaires de France. 124 p. ZAMM. M. 1998. Date and information management and comunication. BONNEFOUS. ***. 1995. RANDERS... USA. Ed.C. Elvetia. CROGNIER. MONROE.F.L. 1990. Bucuresti. GIRARDET. Bucuresti. 4. J.Ecologie. WaltonHall. Bucuresti. Ed. Presses Universitaires de France. 167 p.. 191 p.Assessment of the global biodiversity. 304 p. 1993. 48 p. GILLMAN. J. 672 p. DORST.of Michigan. BOTNARIUC. The Open University. A. 6. YOCKERS.Cercul care se inchide. 5. ***.

A. G.1994. 407 p.future. 405 p. Wadsworth Publishing Company. 187 p. TYLER-MILLER. Wadsworth Inc.probleme generale si de tehnologie didactica. ED.. M.Ecologie. Bucuresti. TUFESCU.Ecologie des ressources naturelles. KILLYEN. Ed. Ed. 1975. 309 p. G. USA. 272 p. Cluj. Didactica si Pedagogica. F. H. 300 p. Albatros. Marea Britanie. 50 .Living in the environment. 19. Londra. RAMADE. 23.. Sarmis.The Gaia Atlas of Planet Management. 1988. TYLER-MILLER. 1993. B. MOHAN. TUFESCU.. Ed. Scaiul.Ecologia si activitatea umana. California. 18.. STUGREN.. Mason. 1993.. 207 p.Ecologie si protectia mediului. 1981.. N. an introduction.. MYERS.. Marea Britanie. V. 20. 725 p. USA. Bucuresti. 349 p. Gaia Books Ltd. 1981.. 21.. G. 1996. ARDELEAN.Environmental science.. B. Londra. 22. Bucuresti.Ecologie teoretica. 17. STUGREN. Earthscan Publications Ltd. 16.

CUPRINS CAPITOLUL I INTRODUCERE ECOLOGIA: DE LA STIINTA LA CONSTIINTA BAZELE STIINTIFICE ALE ECOLOGIEI SI PROTECTIEI MEDIULUI SCURT ISTORIC AL DEZVOLTARII ECOLOGIEI CA STIINTA DIRECTIILE DE CERCETARE SI RAMURILE ECOLOGIEI CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ECOLOGIEI MODERNE CONCEPTUL DE ECOSISTEM COMPONENTELE SI CONFIGURATIA SPATIALA A ECOSISTEMELOR STRUCTURA TROFICA A ECOSISTEMELOR RETELELE. NIVELELE SI PIRAMIDELE TROFICE FUNCŢIILE ŞI DINAMICA ECOSISTEMELOR CIRCULAŢIA ENERGIEI ŞI MATERIEI ÎN ECOSISTEME FLUXUL DE ENERGIE IN ECOSISTEME CICLUL APEI CICLUL AZOTULUI CICLUL CARBONULUI CICLUL FOSFORULUI AUTOCONTROLUL ŞI STABILITATEA ECOSISTEMELOR CAPITOLUL II CALITATEA MEDIULUI AMBIANT CRIZA MEDIULUI INCONJURATOR SURSE SI CAI DE RASPANDIRE A POLUANTILOR PRIORITĂŢI ALE ECONOMIEI MEDIULUI AMBIANT POLUAREA ATMOSFEREI SURSE DE POLUARE ATMOSFERICA EFECTE DIRECTE SI INDIRECTE ALE POLUARII ATMOSFEREI MASURI DE PREVENIRE SI COMBATERE A POLUARII ATMOSFERICE POLUAREA ŞI DEGRADAREA SOLULUI STRUCTURA SI CAUZELE DEGRADARII SOLULUI EFECTE ECONOMICE SI SOCIALE ALE DEGRADARII SOLULUI METODE SI MIJLOACE DE PROTECTIE A SOLULUI POLUAREA APELOR SURSE DE POLUARE A APEI EFECTELE POLUARII APELOR MASURI SI STRATEGII DE PREVENIRE A POLUARII APELOR BIBLIOGRAFIE SELECTIVA CUPRINS 2 2 3 4 5 6 7 9 13 15 16 17 18 21 23 25 26 28 30 30 31 31 34 36 36 37 39 40 41 41 43 44 45 46 47 50 51 51 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->