ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

-

suport de curs – Conf.dr. Cristian Sandache

I.

EVUL MEDIU.

a) Izvoarele Dreptului feudal scris

Secolul al XV-lea consemnează în Moldova o pravilă, care conţinea legi bizantine imperiale, civile şi bisericeşti. Nu era o producţie originală, ci o traducere realizată în limba slavă, după „Syntagma” (1335) juristului bizantin Matei Vlastares. Alte pravile cunoscute: cea scrisă de către călugărul Damian ( Iaşi-1495); pravila dela Bisericani (1512); Neamţ (1557); Putna (1581), etc. La Sighetul Marmaţiei s-au descoperit fragmente dintr-o pravilă bisericească, tipărită în româneşte la 1563, probabil de către diaconul Coresi la Braşov, cuprinzând unele delicte bisericeşti şi laice, precum şi pedepse bisericeşti. Primele pravile sau texte de legi româneşti tipărite apar în secolul al XVII-lea. Amintim în acest sens „Pravila dela Govora” (1640), redactată la iniţiativa domnitorului Ţării Româneşti, Matei Basarab. Cunoscută şi sub denumirea de „Pravila cea mică”, aceasta conţinea elemente de drept laic şi bisericesc, cele din urmă fiind totuşi mai numeroase. Prevedea o serie de sancţiuni care urmau să fie aplicate (în caz de vinovăţie) preoţilor, călugărilor şi nu în ultimul rând laicilor. Pentru preoţi (în cazul alcoolismului), exista chiar riscul de a fi eliminaţi din tagma clericală. Acest izvor era o traducere făcută de călugărul Moxa, a unui nomocanon slavon. Deoarece această lucrare a apărut în două ediţii (una pentru Ţara Românească şi cealaltă pentru românii din Transilvania), putem vorbi despre o primă tentativă de unificare legislativă din istoria românească. În 1646 apare la Iaşi „Pravila lui Vasile Lupu”, foarte importantă sub raportul influenţei exercitate şi sub acela al izvoarelor. Titlul său complet era „Carte Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe”. Erau făcute referinţe la delicte în legătură cu viaţa agrar-pastorală (semănături, livezi, iazuri, mori, păscutul turmelor), fiind tradusă din limba greacă de către logofătul Eustratie după o colecţie de legi agrare, bizantine din secolul al VIII-lea, alcătuită din ordinul împăraţilor Leon şi

Constantin Isaurianul. Altă parte a conţinutului acestei pravile se referea la delicte şi crime cu caracter penal (sudalma, furtul, uciderea, bigamia, falsificarea de bani, etc). Această parte era tradusă după Prosper Farinacci, un important jurist italian, constituind astfel prima influenţă occidentală exercitată la noi în domeniul izvoarelor scrise ale dreptului. Pravila lui Vasile Lupu a fost utilizabilă până la începutul secolului al XIX-lea, Dimitrie Cantemir definind-o drept „norma de a judeca drept în Moldova”. Ea s-a utilizat şi în Ţara Românească, deoarece o bună parte a codului moldovean a intrat în alcătuirea celui de-al doilea cod de legi al lui Matei Basarab, intitulat „Îndreptarea legii”, apărut în anul 1652.

b) Organizarea şi procedura judecătorească în Evul Mediu Românesc Feudalismul nu cunoştea principiul separării puterilor în stat, astfel că aceeaşi persoană era simultan administrator, judecător şi executor. Contrar principiului actual, atunci exista conceptul reunirii (întrunirii) puterilor în stat. În secolul al XVII-lea apar în documentele în limba română termenii „drept”, „dreptate” şi „judecată”, cu sensul de activitate judecătorească. Încă din secolele anterioare, expresiile „a lua (a da) lege”, însemnau modalitatea tradiţională de a pune în mişcare aplicarea legii, împărţirea dreptăţii. În feudalism justiţia a fost exercitată în Ţara Românească şi Moldova de către domn, sfatul domnesc (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi departamentele); anumiţi dregători centrali sau locali, în cadrul funcţiilor lor sau prin delegaţie dată de către domnitor; anumite organe de conducere a oraşului; de breasla orăşenească (justiţia orăşenească); stăpânul feudal (laic sau ecleziastic), în ceea ce priveşte oamenii de sub puterea lui; megieşii sau oamenii buni şi bătrâni (justiţia obştii libere); clericii (justiţia ecleziastică); precum şi judecata de către biserică (fără eliminarea riguroasă a judecăţii domneşti) a pricinilor civile şi penale între civili, dacă aveau o anumită legătură cu dogmele sau canoanele bisericii, cu vădita tendinţă de lărgire, împotriva tendinţei contrare a multor boieri şi agenţi domneşti. Împărţirea „dreptăţii” devine un instrument de guvernare la îndemâna boierimii, feudalii laici (dar şi cei ecleziastici) beneficiind de numeroase privilegii. În aceste condiţii, exercitarea actului de justiţie producea venituri importante pentru judecători, în speţă- domnitorul şi dregătorii. În Evul Mediu, autoritatea lucrului judecat era inexistentă, o pricină soluţionată definitiv putând fi reluată sub acelaşi domn şi cu atât mai mult sub domnul următor, întrucât puterea domnească avea caracter personal, domnia nefiind instituţionalizată. Instanţa supremă o reprezenta domnitorul, considerat a fi fost cel mai înalt judecător. El putea să judece orice fel de cazuri (pricini), avea dreptul să pronunţe sentinţe capitale şi totodată putea să confişte averile. Aceasta nu înseamnă însă că domnitorul era un despot de tip asiatic, un autocrat obişnuit să dispună fără nicio consideraţie de persoana şi bunurile supuşilor săi, aşa cum s-a afirmat de către unii istorici. Obiceiul pământului

limita pe alocuri dreptul de judecată al suveranului, el neputând de exemplu, dispune de moşiile boiereşti, decât în anumite situaţii, bine precizate. Aceasta înseamnă că puterea domnului, în materie de judecată nu era absolută. Domnul judeca în cadrul sfatului domnesc, unde luau parte mitropolitul, înalţii ierarhi care se găseau eventual la curte, precum şi marii dregători. După ce ascultau părţile şi martorii şi după ce se cercetau actele (hrisoave, zapise, ipisoace, cărţi, etc), domnitorul (luând mai întâi avizul mitropolitului şi al boierilor), pronunţa sentinţa. Redeschiderea procesului (de către partea care pierdea) era adeseori dificilă, deoarece se luase obiceiul (în Moldova), sa se fixeze o taxă însemnată numită iniţial „zavescă”, iar mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea , „herâie”, pe care cel care voia să reia un proces trebuia s-o plătească în prealabil vistieriei domneşti. În Ţara Românească această taxă se numea „gloabă” şi ea se întâlnea în documente, mult mai rar decât în Moldova. Ca urmare a întinderii teritoriului supus autorităţii sale, numărul locuitorilor şi multitudinii cazurilor, domnitorul nu putea judeca întotdeauna în persoană şi în consecinţă, dădea prin delegaţie acest drept dregătorilor săi. Toţi dregătorii puteau judeca, însă limitele jurisdicţiei (competenţei lor) variau. Domnitorul putea crea sau elimina după plac, competenţa judecătorească a unora sau a altora dintre dregători. Astfel, vedem acordându-se unor slujbaşi din târguri , dreptul de a cerceta chiar cauzele mai importante, rezervîndu-se domnitorului, doar cazurile foarte grave. Nu exista nicio altă normă normă în aceste atribuţii de competenţă judecătorească , decât arbitrariul domnesc. Competenţi doar în materie civilă şi în materie de contravenţii şi de delicte mici, dar lipsiţi de vreo competenţă în cauzele în care era parte vreun mare dregător erau căpitanii, pârcălabii, staroştii, vornicii, şoltuzii, pârgarii, etc. Superiori în rang acestora erau în Moldova, la început, un singur mare vornic, apoi începând cu anul 1568, doi mari vornici, cel de Ţara de Jos cu reşedinţa la Bârlad şi cel de Ţara de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi; în Ţara Românească, un mare vornic şi, spre sfârşitul secolului al XV-lea, marele ban, pentru Oltenia. Competenţa lor se caracteriza prin aceea că numai ei puteau judeca cazurile de omor şi puteau, în consecinţă, pronunţa pedeapsa cu moartea. Judecau la reşedinţele lor, ori la casele proprii, sau în zona de care răspundeau direct. În fruntea cancelariei domneşti se afla marele logofăt, la acesta venind şi tot dela el fiind emise totalitatea actelor de procedură referitoare la cazurile pe care domnul urma să le judece. În cazurile penale, agentul de urmărire al vinovatului, cel care îl introducea pe acesta în instanţa domnească, era marele armaş, ajutat de al doilea şi al treilea armaş şi de mai mulţi armăşei. Sfatul domnesc era alcătuit din boieri (mari dregători) care îndeplineau aşadar o serie de funcţii. Uneori se adăugau şi foşti mari boieri, nelipsind mitropolitul sau episcopii. Sfatul domnesc reprezenta organul suprem legislativ, executiv şi judecătoresc al ţării. În cadrul sfatului domnesc, domnitorul judeca orice plângeri împotriva deciziilor dregătorilor; cazurile în care era parte vreun boier-dregător mare; cazurile de omor şi răpiri de fete, pe care şi le rezervase faţă de satele unde acordase proprietarilor imunitate. Sistemul feudal românesc se asemăna cu cel bizantin şi din spaţiul sârbesc, acestea necunoscând nici autonomiile locale, nici sistemul judecătorilor aleşi. Judecătorii din oraşele noastre nu erau decât nişte funcţionari administrativi, care aveau şi atribuţii judecătoreşti. În general, Moldova şi Ţara Românească nu au cunoscut decât sistemul

iar pârâtul se mai numea şi „prigonit”. vis a vis de confuzia care domnea între atribuţiile executive şi cele judecătoreşti ale dregătorilor. „treabă”. erau întotdeauna date sub rezerva hotărîrii supreme a domnitorului. „prigonitor”. Toţi oamenii liberi (în sensul medieval al termenului) şi persoanele juridice (bisericile. împotriva dregătorilor-judecători. „jeluitor”. La termenul fixat sau la cele ulterioare. putând să stea în justiţie în procesele care priveau persoana sa. Feudalismul românesc nu a cunoscut astfel. se derula judecata propriu-zisă. În ceea ce priveşte apelul. prime instanţe de judecată şi instanţe de apel. el putea fi adus prin intermediul „forţei publice” (cu mandat de aducere. la care aceasta era chemată din nou. ca şi cele împotriva oricărui act administrativ. În Moldova şi Ţara Românească. Dacă un împricinat nu se prezenta la termenul fixat. Hotărârile. Deşi determinată cu precizie. pricina (cauza) se putea soluţiona la primul termen. împotriva unui act al inferiorului şi era firesc să fie aşa. Ea era capabilă să stea singură în instanţă.judecătorului unic. Reclamantul se numea „pârâş”. dacă judecata dregătorului se dovedea dreaptă. iar pe de altă parte a justiţiei comunale. chiar ale marilor boieri. În consecinţă şi plângerile împotriva sentinţelor se puteau prezenta domnitorului. atât plângerea cât şi procedura sunt orale. În Transilvania. „învinuit”. Procesele legate de îndeplinirea obligaţiilor derivând din această condiţie erau rezolvate însă pe domenii de stăpânul ţăranului îndatorat. abia din secolul al XVIII-lea forma scrisă devenind obişnuită în cazul plângerilor adresate domnitorului. „învinovăţit”. „gâlceavă”. Femeia căsătorită stătea însă în instanţă asistată de soţul ei . Împricinaţii se prezentau de obicei în instanţă în persoană. breslele. În cazul în care era necesar să se administreze probe solicitate în instanţă. În materie penală (mai ales). numai în acţiunea de divorţ sau în altă acţiune în legătură cu persoana sa. pe de o parte. plângerea apărea şi sub denumirea de „pricină”. fiind reprezentată de către acesta. ziua judecăţii (dacă una dintre părţi nu se prezenta). domnitorul nu a încetat să-şi exercite în mod personal atribuţiile sale judecătoreşti. Femeia necăsătorită sau văduva puteau sta în justiţie. Robul fără stăpân avea o personalitate juridică redusă. În vechile noastre documente medievale. mănăstirile. acesta se rezuma în Evul Mediu. căruia acesta din urmă îi datora ascultare şi supunere. cauza se amâna în acest scop. putea pedepsi pe autorul plângerii. sfatul orăşenesc era alcătuit din judele oraşului şi asesori aleşi. Cel cu stăpân era reprezentat în procese de către acesta. ci se aştepta de regulă o săptămână şi dacă partea lipsă tot nu venea. satele) aveau capacitatea de a se prezenta în justiţie. dacă chemarea în judecată se dovedea prin probe preconstituite sau prin mărturia pârâtului şi împricinaţii se prezentau în ziua fixată. printre altele şi prin formula arhaică a „jalbei în proţap”. sau chiar nu apărea deloc. Oamenii dependenţi (rumâni sau vecini) puteau sta în justiţie numai în procesele în care se punea în discuţie însăşi starea lor de dependenţă. Astfel se explică şi de ce domnitorul putea pedepsi pe boierul care „din neştiinţa legilor judecase strâmb”. după cum. specifică Transilvaniei. în limbaj modern) la noul termen ce se fixa. la un gen de drept de plângere faţă de superior. sau se putea soluţiona în favoarea părţii prezente. . atunci când domnitorul se deplasa prin ţară. ci numai o multitudine de plângeri. Niciodată. procesul nu se soluţiona imediat. se putea amâna la alt termen. cu excepţia. Nu exista o diferenţiere între procesele civile şi cele penale. a sfatului domnesc.

îl vor sprijini tot mai frecvent pe reclamant în astfel de cazuri. la o biserică din capitală. şi. aşa numiţii (co) jurători vor „dispare” ulterior. înscrisurile. în sensul că. dacă jurământul era mincinos. cojurătorii jurau de obicei în biserică. Mijloacele de probaţiune erau: mărturisirea împricinatului. blestemul va fi mai rar utilizat. mărturiile martorilor. cercetarea la faţa locului. Prin probe se stabilea temeinicia unei afirmaţii sau realitatea unui fapt. ori de câte ori era vorba de pretenţii valorificabile în bani. deşi era o adevărată judecată. în special când jurătorii erau boieri din divan. ceea ce se întâmpla frecvent. iar înscrisurile se vor întocmi din ce în ce mai frecvent la încheierea contractelor. în cazul unei soluţii afirmative. care. Aşa-numiţii „jurători adeveritori” au apărut iniţial în procesul penal. care recurgeau la toate mijloacele de probă moştenite din dreptul romano-bizantin şi adaptate acum nevoilor unei societăţi în care îşi făceau apariţia noile relaţii capitaliste. sub forma jurământului purgator: nevinovăţia acuzatului era sprijinită de rude prin jurământul lor solemn. fiind depus de aceştia împreună cu partea care i-a luat şi de toţi cojurătorii împreună. părţile putându-se prezenta (în civil) personal sau prin reprezentanţi (vechili). la scaunul domniei. într-o pricină civilă şi mai târziu. se dezbătea procesul în fond. dar cu un număr dublu de cojurători. În Moldova. în faţa unui dregător laic sau a instanţei. Ulterior. În Ţara Românească. convingerea personală a judecătorului. Procedura curentă de cenzurare a jurământului strâmb se numea „lege peste lege”. jurământul era luat de obicei la scaunul domniei. în condiţiile în care se dădea părţii care pierduse procesul şi ducea la rejudecarea lui după aceeaşi procedură. urma să se execute asupra averii pârâtului. Toate aceste probe au evoluat sub aspect structural. legea fiind luată cu 12 şi mai rar cu 48. care. (co) jurătorii. nu avea totuşi putere decât dacă era întărit de către domnitor. unul după altul. pe care şi-o alegea. care puteau jura în faţa instanţei de judecată sau să dea declaraţii fără să presteze jurământ. dacă acesta din urmă nu-i plătea de bunăvoie reclamantului o sumă de bani. Numele persoanelor care trebuiau să jure erau înscrise. jurământul împricinatului. iar în Moldova într-un aşa-numit „catastih”. Jurământul cojurătorilor avea caracter colectiv. în Ţara Românească pe răvaşe domneşti trimise fiecărui împricinat. Un rol foarte important în administrarea justiţiei feudale (până la mijlocul secolului al XVII-lea) a fost reprezentat de către (co)jurători. blestemul şi cartea de blestem pentru împricinat sau martori. expertiza. jurământul se lua de obicei la faţa locului. Cojurătorii (care la început adevereau dreptatea acuzatului într-o învinuire penală) vor adeveri ulterior şi dreptatea pârâtului. Dacă împricinatul care obţinuse legea peste lege reuşea să jure cu . prezumţiile. dar domnitorul putea dispune să fie luat şi în alt loc. o sileau. Va fi impus principiul potrivit căruia jurătorii nu trebuie să fie rude cu părţile din proces. de obicei 24. invocând divinitatea. mai rar. Jurământul cojurătorilor. Spre deosebire de martori.potrivit credinţelor vremii-să intervină printr-o sancţiune. cojurătorii au ajuns să fie înlocuiţi prin judecata unor boieri delegaţi de domnie (încă din secolul XVII) şi mai târziu prin judecata unor instanţe propriu-zise (în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). în acelaşi timp. oferind judecătorului suficiente elemente de convingere în sprijinul afirmaţiilor sale. Partea care invoca un drept trebuia să-l dovedească. După dezbateri urma pronunţarea hotărârii. pe cruce sau pe Biblie şi numai excepţional. mijloc de probaţiune şi organ de judecată. sub supravegherea unui reprezentant al domniei. dar cu preot.După administrarea probelor şi a contraprobelor cerute de părţi.

ele revenindu-i uneori în întregime. iar pentru oamenii obşnuiţi. Totodată. furtul repetat. putere. Cea mai obişnuită era aceea de „gloabă”. tâlhăria. cuvânt slav ce însemna „a treia parte”. unde împricinaţii erau ţinuţi. sau chiar furtul simplu. posibilă rejudecarea unui cauze soluţionate printr-o hotărâre rămasă definitivă.cojurătorii săi în sens contrar primei legi. mai apoi şi în bani. în capete de vite sau cai). un mijloc legal şi regulamentar de probaţiune. Rudele unui om ucis se puteau înţelege cu ucigaşul. Tot cu moartea se pedepseau şi omorul. atunci acest agent avea dreptul să încaseze o gloabă sau amendă. Drept închisori (temniţe) serveau. Amenzile reprezentau un venit al dregătorului-judecător care le pronunţa. adulter sau răpire de fată se numea „duşegubină” (în slavă însemnând „cel ce-şi pierde sufletul”). uneori şi bigamia. de cele mai multe ori. Ea se aplica vinovatului şi în închisoare. Dacă într-un proces. Cea mai frecventă pedeapsă aplicată în această perioadă a fost amenda sau „gloaba”. care se dădea pentru tot felul de delicte şi chiar pentru crime. În secolul al XVII-lea. primind ca despăgubire fie o anumită sumă de bani.parţial. În ceea ce priveşte pedepsele. Principiul compoziţiei (al înţelegerii dintre părţi) era cunoscut şi în spaţiul românesc medieval. Gloabele sau amenzile se plăteau la început în vite. dar de obicei în public. în spaţiul românesc. iar în Ţara Românească „treapăd”. Închisoarea servea ca un mijloc de constrângere pentru a-i determina pe cei condamnaţi la amendă sau pe datornici să plătească. în loc de pedeapsa capitală se aplica doar mutilarea. tendinţa permanentă spre abuz şi frecvenţa amenzilor. una din părţi refuza să se prezinte de bună voie la cea dintâi chemare în faţa domnitorului şi trebuia să se trimită un agent care s-o aducă. gloaba se numea „hatalm” (din maghiarul „hatolm”). găsim închisori şi în cadrul mănăstirilor. În formula „a lua lege”. fie o proprietate. hotărârea se schimba şi primii cojurători. aşadar. O altă amendă întâlnită mai ales în Moldova era „tretina”. beciurile palatelor domneşti sau ale autorităţilor. pentru a-l face pe cel închis să-şi mărturisească vina. dar şi în funcţie de voinţa domnitorului. ci s-a întrebuinţat mai mult pentru obţinerea de bani. pentru moartea de om. Ea nu a reprezentat însă. sau în târg. exista pedeapsa cu trimiterea la ocnă care. numită în Moldova „ciubote”. Dintre pedepsele corporale se folosea bătaia şi în special bătaia la tălpi. Una dintre cele mai cunoscute era tăierea nasului (în fapt. care puteau să ducă chiar până la risipirea satelor. fie la „scara domnească”. până la codurile de legi ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Uneori. consideraţi mincinoşi erau pedepsiţi de obicei cu confiscarea de către domnitor a unui număr de boi. Amenda care se plătea (de regulă. se recurgea la tortură sau „caznă”. Pentru mutarea semnelor de hotar. ca în Occident. „Legea peste lege” făcea. în documente se întrebuinţează expresia de a pedepsi „cu . crima de înaltă trădare („hiclenia”) era de regulă pedepsită cu moartea şi confiscarea averii. adeseori echivala cu o condamnare la moarte. De aici. Uneori. fie pe uliţă. „lege” are sensul de judecată (tribunal). care provine din cuvântul slav „globa” (amendă). după natura crimei. Pentru vitele scăpate pe hotarul altuia se plătea amenda numită „pripas”. pe care o sufereau candidaţii fără succes la domnie.spânzurătoarea. Adeseori. a cartilajului dintre nări). în cazuri grave „ferecaţi în obezi” sau butuci.forţă. purtând diferite denumiri. alteori. Pentru boieri era în mod obişnuit tăierea capului. Felul morţii varia în funcţie de condiţia socială a vinovatului.

c) Persoanele. Ţăranii aserviţi (rumâni şi vecini) puteau să dispună de bunurile pe care le mai păstrau în proprietatea lor. asemenea vitelor. iar altele în urma investirii domnitorului. să dispună de bunurile lor şi să-şi rezolve diferendele lor judiciare. plastografie. criminalilor şi „hiclenilor”. al căror regim statutar inegal era ilustrat şi asupra sferei capacităţii sale juridice. deşi biserica era supusă totuşi autorităţii domneşti. lângă biserică. Erau lipsiţi de libertate. s-au permanentizat ulterior la conducere. acesta din urmă jucând un rol important în conducerea treburilor publice. de curte şi de ţară. ridicaţi dintre ţărani la conducerea şi comanda militară a obştilor şi asociaţiilor de obşti. rudenia. avea competenţa de a judeca anumite cauze în baza calităţii sale. Totodată. Bătaia la tălpi s-a aplicat pentru calomnie. primii ştiutori de carte provenind din rândurile acestuia. să-l vadă credincioşii. Clerul înalt lua loc în sfatul domnesc alături de domn şi de marii boieri la judecarea unor cauze. tentativă de omor. să-l vadă toată lumea. în special clerul înalt. Puteau fi. În acest caz. sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor publice şi private. La origine. Pentru greşeli săvîrşite în legătură cu biserica era pedeapsa jugului. vânduţi sau donaţi. devenind cu timpul stăpâni feudali cu caracter ereditar.târgul”. totodată. Rolul cultural şi educativ al clerului a fost extrem de important. Boierii avea o capacitate juridică deplină. O altă pedeapsă corporală a fost ţintuirea cu urechea de stâlp sau de uşă. Membrii clerului înalt lua parte la alegerea domnitorului. fiind însă excluşi dela exerciţiul drepturilor publice. curvie. Iniţial aleşi. dar nu se putea dispune de viaţa lor. insultă. Începuturile învăţământului în Moldova şi Ţara Românească s-a făcut în preajma bisericilor sau în casele preoţilor. pe lângă pedeapsa principală. boierii erau proprietari de pământuri. . Existau boieri mari şi mici. Puteau să revină la condiţia de oameni liberi prin răscumpărare şi iertare de rumânie. într-un jug de lemn. celor care se dovediseră ostili domniei. Orăşenii puteau să participe la administrarea târgurilor şi oraşelor. succesiunile Trăsătura esenţială în feudalism (în ceea ce priveşte individul) o constituie încadrarea acestuia în diverse stări/categorii sociale. Existenţa lor este atestată încă din secolul al X-lea. Boierimea reprezenta categoria socială dominantă. Ierarhia între reprezentanţii boierimii se conserva în mod strict. Robii (tătari şi ţigani) trăiau în regimul unui „drept al robilor” sau al unui „drept ţigănesc”. cu şi fără dregătorii. prin târg. căsătoria. familia. consideraţi obiecte asupra cărora se puteau face diverse tranzacţii. Consta în aceea că vinovatul era pus. Înfierarea cu fierul roşu se adăuga uneori. Ţăranii liberi (moşneni şi răzeşi) aveau atribuţii relativ similare sub aspectul administrării satelor şi a bunurilor proprii. bătaia era însoţită şi de purtatul vinovatului pe uliţă. O situaţie oarecum analoagă o aveau reprezentanţii clerului.

averea copiilor minori. întrucât îşi are sorgintea în cele două taine. apariţia unor legi noi. Se admitea reprezentarea. sunt semnalate şi anumite aspecte pozitive: eliberarea socială a ţărănimii. REGIMUL FANARIOT Derulat în intervalul 1711-1821. Transmiterea bunurilor (moşteniri) se făcea pe cale legală şi testamentară. Datoriile succesorale treceau asupra moştenitorilor.rudenia de sânge. Ea a creat drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere. Părinţii îşi puteau dezmoşteni fiii dacă considerau oportun acest lucru. atât băieţi cât şi fete. în sfera .numită rudenie spirituală. aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor părinţilor lor decedaţi. fie bazată pe anumite principii religioase.Străinii aveau un regim juridic tolerant. obligaţia alimentară reciprocă între copii şi părinţi şi soţi între ei. să practice comerţul. moştenirea testamentară deschizându-se pe baza testamentului oral sau scris . în Moldova şi Ţara Românească. În conformitate cu moştenirile legale copiii legitimi şi adoptivi (de suflet). Familia lua naştere în orânduirea feudală prin căsătorie. II. succesibililor decedaţi înainte de deschiderea succesiunii. ale fraţilor şi surorilor şi ale descendenţilor acestora. Totodată a impus anumite impedimente la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge. Atât testamentul oral (numit „limbă de moarte”). precum şi de vocaţie succesorală. cât şi cel scris se făcea în prezenţa martorilor. tutela. drepturile succesorale ale copiilor la averea părinţilor şi reciproc. la anumite danii sau restrângeri ale capacităţii femeii căsătorite. Copiii naturali succedau numai la moştenirea propriei lor mame. ale soţului supravieţuitor la averea soţului decedat. care se creează între grupul de rude al unui soţ cu grupul celuilalt soţ (cuscria). armeni. Rudenia era o relaţie specială între persoane. Rudenia de sânge se socotea în funcţie de autorul comun pe linie directă.rudenia prin alianţă. Puteau să se stabilească în târguri şi oraşe. în scopul dezvoltării armonioase a fiinţei umane. înfiinţarea de şcoli şi spitale. Copilul vitreg era numit „hiastru” şi avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legitim. regimul fanariot reprezintă o perioadă istorică preponderent nefastă politic. incapacităţii la căsătorie. filiaţiune şi înfiere. suitoare şi coborâtoare (ascendenţi şi descendenţi) şi pe linie colaterală. în primul rând dacă erau creştini (greci. Cel mai important domnitor al perioadei este Constantin Mavrocordat. de către urmaşii lor. cel puţin în ceea ce priveşte viziunea sa reformatoare. fie izvorâtă dintr-o origine comună biologică. Căsătoria se putea desface prin „despărţenie”. fiecare cu grade sau trepte numerotate după numărul generaţiilor ce se interpun între rudele respective. Din relaţiile de familie stabilite prin unul dintre cele trei moduri enunţate mai sus. să se organizeze în comunităţi proprii şi să aibă bisericile lor. etc). însă numai la succesiunea părintelui bun (propriu nu şi la aceea a soţului sau soţiei acestuia). fie rezultată în urma botezului şi cununiei (naşi-fini). Cu toate acestea. rezultau anumite consecinţe privitoare la puterea părintească. la prezentarea ca martor.

Cuprindea o încercare de reunire a cutumelor utilizate în practica juridică frecventă. în sensul perceperii de taxe ilegale. În 1746 ( când domnea în Ţara Românească) şi respectiv 1749 ( în calitate de domnitor al Moldovei). Erau obligaţi la o prestaţie în muncă de 24 de zile pe an şi să dea „dijmă”. În perioada 1764-1765. a rămas totuşi în vigoare (ca şi omologul său din Moldova). un cod de legi iniţiat de către Alexandru Ipsilanti. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a manifestat în Moldova şi în Ţara Românească cerinţa codificării. posibilitatea ţăranilor de a-şi plăti taxele în localitatea unde trăiau. din porunca domnitorului Ştefan Racoviţă s-a alcătuit un „Manual de legi”. „Aşezământul” său redactat în anul 1740 prevedea scutirea de dări a mănăstirilor. . până în anul 1865. „Micul manual de legi”. care să se instruiască în sfera juridică. multe dintre ele.în judeţe s-au introdus condici în care erau consemnate atât procesele cât şi corespondenţa. în cursul derulării activităţilor acestora. scris în limba greacă. mutaţi sau despărţiţi de familiile lor. alegerea unor boieri (din categoria celor lipsiţi de funcţii/dregătorii). S-a aplicat începând din 1 octombrie 1817. Acest nou cod de legi a fost tipărit la Viena (limba greacă) şi la Bucureşti (limba română). slujbaşilor şi altor dregători să abuzeze fiscal. cu scopul de a exercita acolo actul de justiţie şi să-i protejeze pe cei săraci de abuzurile agenţilor fiscali. eliminarea dărilor pentru boierii cu funcţii. ţăranii dependenţi nu mai puteau fi vânduţi odată cu moşia. mare om de cultură. Aceasta însemna ca. Inferior Codului lui Scarlat Callimachi sub aspect valoric. în intervalul 1816-1817. apărut la Iaşi. sau pravili de temelie. (limba greacă). dar rămas netipărit. iar în 1833 a fost tradus şi în limba română. Împrumuta masiv pasaje din Codul Civil austriac. care cuprindea dispoziţii de drept civil. numirea/delegarea de către domnitor a unor boieri ispravnici repartizaţi tuturor judeţelor. eliminarea dărilor plătite până atunci de către preoţi. a adoptării unor legi fundamentale. a aplicării legilor şi a exercitării actului de dreptate. în patru volume. Legiuirea lui Caragea (după numele domnitorului iniţiator Ioan Gheorghe Caragea). Cel mai reprezentativ cod de legi al perioadei fanariote a fost Codul lui Scarlat Callimachi. În 1785. spirit luminat. interzicerea protopopilor de a mai aplica pedeapsa cu închisoarea. una dintre cele mai vechi instituţii medievale din Ţările Române. fiind în fapt cutume. Constantin Mavrocordat a luat decizia desfiinţării rumâniei. modalitatea plăţii pe cap de contribuabil în conformitate cu averea. fiind plătiţi anual dela vistieria domnească. În 1780 . este prima influenţă juridică occidentală consemnată masiv într-o sinteză. dar şi din texte juridice bizantine. Intenţia era de a se sintetiza normele juridice existente în acel moment. În administraţie şi la judecătorii. precum şi în isprăvnicii. cu mici modificări parţiale. se tipăreşte la Bucureşti (limba greacă şi română). În 1818 e promulgată şi aplicată în Ţara Românească. prin intermediul unui salariu. în Ţara Românească. eliminarea „văcăritului” şi a „pogonăritului pe vii” (două dări extrem de costisitoare). domnitorul Alexandru Mavrocordat a iniţiat apariţia „Sobornicescului hrisov”. sau „Pravilniceasca condică”. instituirea unui organ de control al mănăstirilor. pe viitor. interzicerea boierilor. Importanţa lui constă în aceea că. acest aspect rezulta din chiar măsurile luate.administrativă şi juridică. Deşi nu se preciza nicăieri în mod clar că se desfiinţase rumânia sau vecinia.

REGULAMENTELE ORGANICE În perioada 1828-1834. pe funcţionari. Domnitorul era ajutat în administraţia ţării şi în guvernarea acesteia de către miniştri. În fiecare an. Regulamentele Organice aveau un conţinut politic. în calitate de Putere suzerană. Regulamentele Organice proclamau principiul domniei elective. Proiectele de acte normative adoptate prin vot de către Adunare trebuiau sancţionate de către domnitor. Ea era organ legislativ.III. urma a fi ales de către o Adunare obştească extraordinară. Imperiul Otoman le va confirma la rându-i. Domnitorul conducea ţara potrivit legilor şi vechilor obiceiuri. cu atribuţii de legiferare. Conform prevederilor Regulamentelor Organice. Miniştrii luau parte la şedinţa Adunării pentru explicaţii. juridic şi social. domnitorul avea dreptul de iniţiativă şi de conducere în administraţia ţării. alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. modificate însă în privinţa administraţiei interne de dispoziţiile Regulamentelor Organice. Alegerea domnitorului de către Adunarea obştească extraordinară trebuia să fie confirmată de către Imperiul Otoman. redactând un proiect de Regulament. cu rol consultativ. Nu în ultimul rând. neavând drept de vot şi neputând fi membri ai Adunărilor. în scopul de a oferi o organizare politico-administrativă acestora. Sancţiunea era un act îndeplinit de acesta în cadrul funcţiei . alcătuită din 190 membri (Ţara Românească) şi respectiv 132 membri în Moldova. Regulamentele Organice au creat un parlament unicameral. în anul 1834. să aparţină marii boierimi. care le-a supus dezbaterii Adunărilor extraordinare din Ţara Românească şi Moldova. sesiunea ordinară începea la 1 decembrie şi ţinea două luni. Preşedinte era mitropolitul ţării. alcătuite din boieri. prilej cu care. alcătuit din delegaţi ai boierimii: 42 de membri în Ţara Românească şi 35 în Moldova. Cu alte cuvinte. numit „Obicinuita obştească Adunare”. Regulamentele Organice au început să fie puse în aplicare iniţial în Ţara Românească (1831). unii istorici considerându-le primele noastre Constituţii. unde au fost analizate de o comisie alcătuită din 3 români şi doi ruşi. iniţial generalul Joltuhin. domnitorul (atât în Ţara Românească. în orice caz. sau. Domnitorul trebuia să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi. fiu al unui boier de rang înalt. deţinând atribuţii din sectoarele tuturor funcţiilor statului şi deţinând o poziţie de prioritate politico-juridică sub aspect constituţional. Avea totodată dreptul de graţiere şi de comutare a pedepselor. care să lucreze sub conducerea comisarului rus. Adunarea îşi constituia biroul. Durata Adunărilor era de cinci ani. iniţia propuneri legislative în faţa Adunării obşteşti. ulterior în Moldova (1832). avea dreptul de a confirma deciziile Divanului Suprem. pentru Ţara Românească şi pentru Moldova. acte cu valoare constituţională. care statua prin votul său. Comisiile au lucrat la Bucureşti. dar şi în Moldova). să le defere Curţii de revizuire. El avea dreptul să numească şi să revoce pe miniştri. iar ulterior generalul Pavel Kiselev. Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia efectivă a Rusiei. Imperiul Rus a organizat comisii speciale. După ce proiectele au fost trimise la Petersburg. au fost restituite lui Kiselev. să acorde şi să ridice pe baza procedurii juridice titlurile boiereşti. viagere şi nobiliare. Practic. Adunarea putea să-şi prelungească sesiunea în scopul soluţionării lucrărilor.

Miniştrii erau în număr de şapte. Regulamentele Organice au creat funcţia de procuror. iar în cazul în care inculpatul era lipsit de avocat. în caz de tulburări grave se putea face de către domnitor. compus dintr-un preşedinte şi şase membri numiţi de către domnitor. iar dacă aceştia . Adunările exercitau controlul asupra administraţiei. Închiderea sau dizolvarea Adunărilor. Principiul separării funcţiilor constituţionale rezulta explicit şi implicit din prevederile Regulamentelor Organice privitoare la funcţionarea Obicinuitei obşteşti Adunări şi a funcţiei executive. această perioadă. Prntru prima dată în spaţiul românesc. puteau să le aducă la cunoştinţa Rusiei şi Imperiului Otoman. respectivele hotărâri erau pronunţate. determinându-i atribuţia de apărător al legii. Regulamentele Organice au urmărit să asigure stabilitatea în administraţia statului. În acelaşi timp. Mai rezulta din poziţia pe care o avea funcţia judecătorească faţă de celelalte funcţii ale statului. Ca instanţă supremă. Tot prin anaforale. Regulamentele Organice au ilustrat-o ca pe un deziderat care s-ar fi putut realiza după un deceniu dela punerea lor în aplicare. Înaltul Divan era o instanţă de fond. dacă era necesar. asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor şi. în legile pe care le concepeau. Adunările erau obligate. Funcţia legislativă aparţinea domnitorului şi Obicinuitei obşteşti Adunări. Pe lângă Înaltul Divan şi pe lângă secţiile criminale ale divanurilor judecătoreşti funcţionau avocaţi publici. iniţiativa măsurilor acestora neputându-se lua decât cu aprobarea sa. Deşi nu au stabilit inamovibilitatea magistraţilor. Prin intermediul logofătului dreptăţii. el fiind în fapt şeful executivului şi al ierarhiei administrative şi judecătoreşti.legiuitoare. Legea nu era considerată drept o expresie a voinţei domneşti ci voinţa Adunării şi a domnitorului. oameni cu anumite cunoştinţe juridice şi cu o moralitate ireproşabilă. puteau să atragă atenţia domnitorului asupra chestiunilor de interes obştesc. aducând la cunoştinţa domnitorului observaţiile făcute. să respecte vechile privilegii. stabilind numirea lor pe o durată de trei ani. Regulamentele Organice precizează profesia de avocat. conferindu-le atribuţii bine precizate. El putea refuza sancţiunea fără să-şi motiveze gestul. Prin intermediul anaforalelor. Amendamentele la diferitele articole trebuiau să fie susţinute de cel puţin şase membri ai Adunării. domnitorul fiind răspunzător pentru actele miniştrilor. Admiteau numirea judecătorilor pe o perioadă de trei ani. Ele admiteau o separaţie tripartită a funcţiilor. fiind considerate inexistente. prin intermediul normelor constituţionale prevăzute în Regulamentele Organice. Titularul funcţiei executive era domnitorul. aceste legi neputând fi aplicate. colaboratorii domnitorului erau numiţi miniştri. Regulamentele Organice au organizat statul pe baza principiului separaţiei funcţiilor. cu avizul prealabil al Rusiei (în calitatea sa de putere protectoare) şi al Imperiului Otoman (în calitate de putere suzerană). aceste instanţe îi puteau oferi un avocat pentru a-l apăra. ordona executarea hotărârilor judecătoreşti şi tot în numele lui. Domnitorul avea dreptul de a numi şi revoca în funcţiile administrative şi judecătoreşti. Organizarea funcţiei judecătoreşti era precizată şi descrisă în chip nuanţat în Regulamentele Organice. cei capabili putând depăşi chiar. în caz contrar. Numai prin sancţiune proiectele de lege votate de Obicinuita obştească Adunare căpătau putere de lege. Regulamentele Organice au desfiinţat schimbarea funcţionarilor în fiecare an. care veghea asupra aplicării legii şi asupra activităţii magistraţilor se făcea conexiunea dintre domnitor şi organele judecătoreşti. Pentru prima dată în plan administrativ. Promulga legile. organizând servicii publice specializate şi cu caracter permanent. Funcţia executivă avea o organizare şi un conţinut precis determinate.

primul sfetnic al lui Cuza. Alegătorii direcţi erau cetăţenii care plăteau un impozit anual de minimum patru galbeni. Comunitatea de limbă. votul era însă secret. erau toţi cetăţeni care. obiceiuri şi interese era precizată clar în conţinutul Regulamentelor Organice. Putea fi ales deputat cetăţeanul în vârstă de minimum 30 de ani şi plătind un impozit anual de minimum patru galbeni. Legea electorală avea aşadar un caracter cenzitar. institutori. Regulamentele Organice au reprezentat o primă etapă constituţională către unirea Moldovei cu Ţara Românească. Cu toate că în urma prevederilor legii erau excluşi dela dreptul de vot proletarii oraşelor şi săracii satelor. dacă depăşea această cifră. IV. precum şi pentru pensionarii care aveau cel puţin 2000 de lei pensie anuală. plăteau un impozit anual de 48 lei. erau ştiutori de carte şi aveau cel puţin 25 de ani împliniţi. fiind cu totul excepţionale. erau menţinuţi mai departe. ea reprezenta totuşi un însemnat progres faţă de ce fusese până atunci. identitatea lor de legislaţie. S-au stabilit cu aproximaţie veniturile şi cheltuielile statului. În conformitate cu această lege (sau „aşezământ electoral”) existau două categorii de alegători: primari şi direcţi. Alegătorii primari. în mai 1864 a fost votată şi legea electorală. A fost înfiinţată poliţia. iar în oraşe de 80 lei. profesori. ultima condiţie nu era necesară pentru preoţi. liber-profesionişti. S-a impus sistemul de pensii. în sate. Nu putem omite în acest sens personalitatea lui Mihail Kogălniceanu. cuprinzând cheltuielile şi veniturile presupuse ale statului. .ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC MODERN Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) rămâne emblematică pentru spiritul ei reformator. condiţionând dreptul de vot de impozitul plătit. Numărul deputaţilor era fixat la 160: câte unul de fiecare 25. statuându-se totodată. arhitecţi. după retragere îşi îndepliniseră slujba cu devotament şi corectitudine. câte unul de fiecare sută. transformările iniţiate (inclusiv în ceea ce priveşte sistemul legislaţiei). Bugetul anual se alcătuia de către guvern şi se supunea Adunării Obşteşti. deci de avere şi venit.se dovedeau capabili. la alegerea deputaţilor de către aceşti delegaţi şi de către alegătorii direcţi. ingineri. şi totodată o creştere a influenţei burgheziei. avocaţi. Delegaţii alegătorilor primari şi anume. dacă populaţia oraşului era de maximum 15. adică medici. se alegeau prin vot deschis.000 de locuitori şi 110 lei.000 locuitori. un om politic de mare deschidere intelectuală şi nu în ultimul rând (ca şi Cuza de altfel) un patriot luminat. religie. acordate acelora care. Odată cu adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei dela Paris. vorând prin delegaţi .

răstimp în care. Spre deosebire de codul francez. Ca şi Codul lui Napoleon I. În cod se precizează că dota este averea ce ajuta să susţină sarcinile căsătoriei. Persoanelor fizice le era reglementată capacitatea juridică. Această lege a fost votată inclusiv de către deputaţii care reprezentau proprietarii de pământ. Persoanele putea să-şi aleagă regimul matrimonial. Codul distingea capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. pe această cale. Codul civil român a fost discutat şi votat de Parlament în 1864 şi pus în vigoare de Cuza la 1 decembrie 1865.896 familii ţărăneşti. care împliniseră 21 de ani. 27% din suprafaţa ţării. prin care au intrat în patrimoniul statului român. dacă nu se făceau declaraţii contrarii. Cu privire la relaţiile de filiaţie este reglementată rudenia legitimă şi nelegitimă. consacrând egalitatea soţilor în evocarea motivelor de divorţ. singura obligatorie.cea religioasă devenind facultativă. adică posibilitatea de a avea drepturi şi îndatoriri. A fost alcătuit în primul rând pe baza Codului Napoleon I. Codul civil cuprindea câteva dispoziţii avansate ca spirit juridic. acesta era reglementat de către cod. uneori înainte de naştere. în locul celui religios. prevedea totodată . Minoritatea era protejată de lege. cuprinzând şi unele prevederi ale vechiului drept românesc. însă codul prevedea şi posibilitatea emancipării persoanei dela 18 ani. el îndeplinind în privinţa averii dotale obligaţiile unui uzufructuar. Una dintre legile care trebuiau să rezolve problema pământului a fost legea rurală din 14 august 1864. averea dotală era administrată de către bărbat. divorţul civil. În timpul căsătoriei. au fost abrogate toate dispoziţiile care consacrau inegalitatea în legiuirile anterioare. utilizând şi codul civil italian. prevedea apoi modalităţile acordării progresive de drepturi politice etnicilor evrei. atunci când se considera că avea capacitatea apropiată de aceea a persoanelor majore. (13 decembrie 1863). În ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor. dacă legitimarea lor s-a făcut prin căsătoria tatălui cu mama lor. relevate de altfel de presa străină: instituia căsătoria civilă. Desfacerea căsătoriei cunoaşte o diferenţiere de modelul prevăzut în Codul civil al lui Napoleon I. a fost supranumit şi „Codul proprietarilor şi patronilor”. iar publicul să ia cunoştinţă de el. revenind în medie aproape 4 hectare de familie. Soţii puteau să aleagă fie regimul separaţiei de bunuri. reglementarea filiaţiei naturale prevedea acelaşi regim pentru toţi copiii naturali. realizându-se în felul acesta o creştere importantă a avuţiei naţionale. Peste două treimi din articolele codului erau consacrate proprietăţii.Un act important al lui Cuza şi Kogălniceanu l-a constituit secularizarea averilor mănăstireşti. care urmau să fie împroprietăriţi pe moşiile foste mănăstireşti şi în felul acesta să-şi protejeze propriile lor moşii. atât magistraţii. Capacitatea deplină de exerciţiu şi folosinţă o aveau persoanele majore. El s-a numit „Codul civil român Alexandru Ioan I”. cât şi avocaţii să-l poată studia. deoarece cartea a doua şi a treia reglementau regimul proprietăţii private capitaliste. . Codul român nu condiţiona capacitatea juridică de condiţia viabilităţii copilului. Dota era constituită din bunurile pe care le aducea soţia sau care erau prevăzute în contractul de căsătorie că-i aparţin. respectiv regimul cu privire la situaţia bunurilor aduse sau dobândite de către soţi. Capacitatea de folosinţă era recunosută persoanelor fizice din momentul naşterii. deoarece aceştia sperau că. se vor satisface cererile de teren ale ţăranilor. fie acela al comunităţii de bunuri. A fost pus în aplicare după un an. Dacă ei nu făceau convenţii speciale înainte de celebrarea căsătoriei în legătură cu regimul matrimonial şi declarau la căsătorie că adoptă regimul dotal. în temeiul ei fiind împroprietărite 511.

amenzi. etc. În lipsa soţului supravieţuitor succesiunea trecea la stat. Cu privire la succesiunea legală. complotul. La 1 mai 1865 a intrat în vigoare Codul penal elaborat de către Cuza. mişcătoare şi nemişcătoare. Condica criminalicească din Ţara Românească. În domeniul succesiunii se aplica principiul egalităţii între fete şi băieţi. contractele de închiriere cu diferite variante (case. În ceea ce priveşte obligaţiile. Sancţiunea era dozată în raport de pericolul pe care-l prezenta fapta săvârşită în mod conştient de către infractor. Evident. semnat în faţa instanţei de judecată şi autentificat de aceasta. pecetluieşte şi-l încredinţează judecătorului. Proprietatea era definită ca dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele determinate de lege. civice. ce poate fi scris de altă persoană. dolul (înşelăciunea). delicte şi contravenţii.Pedepse pentru delicte: închisoarea corecţională.Pedepse pentru contravenţii: închisoarea de la o zi până la 15 zile. atentatul. Cele mai aspru pedepsite erau crimele şi delictele îndreptate împotriva siguranţei statului: înaltă trădare. recluziunea care se executa în anumite locuri speciale. testamentul mistic. . Codul civil reglementa instituţia tutelei minorilor şi a persoanelor majore alienate mintal. Acesta închide. Voinţa trebuia să fie neviciată. Sub aspectul modurilor de dobândire a proprietăţii. precum şi de urmările acestora. răspunzând pentru daunele produse din cauza administrării necorespunzătoare. nedefiniţi şi colaterali până la gradul al 12-lea inclusiv. muncă sau închiriere de servicii). interdicţia unora dintre drepturile politice. Sunt reglementate mai multe forme de testamente: olograf scris. conştientă de faptele sale. În situaţia în care defunctul nu avea rude în gradul succesibil şi nici copii naturali. datat şi semnat de către testator. Infractorul era considerat drept o persoană raţională. arendare. obiecte). contracte de vânzare-cumpărare. codul prevedea trei grade de succesibili: descendenţi şi ascendenţi.Cercetarea maternităţii era în schimb admisă. familiale. bunurile succesiunii urmau să treacă la soţul supravieţuitor. Contractul era definit drept lege a părţilor. Succesiunea se numea ab intestat când titularul murea fără a lăsa un testament scris. codul reglementa instituţii precum succesiunea legală şi testamentară. Infracţiunile erau clasificate în crime. răzvrătirea. codul prevedea că acestea iau naştere din voinţa părţilor sau dintr-o faptă a unei persoane căreia legea îi acorda efecte juridice. Tutorele avea obligaţia să îngrijească de persoana minorului sau a celui incapabil să-şi administreze bunurile. amenda dela 5 până la 25 de lei. copilul care-şi reclama mama fiind dator să dovedească că el este acelaşi copil pe care ea l-a născut. viciile propriu zise fiind eroarea. Succesiunea era testamentară şi ab intestat. diferite donaţii între vii. Infracţiunile erau clasificate după felul pedepselor: -Pedepse criminale: munca silnică pe timp limitat sau pe viaţă. violenţa. contract de împrumut (bani. Bunurile erau clasificate ca mobile şi imobile. . care a urmărit rezultatul produs. având ca izvoare Codul lui Napoleon I din 1810. Codul penal din Moldova (1826). degradarea civică. însă trebuie semnat de către testator. Codul penal prusian din 1851. era reglementat şi modul de aplicare şi executare a fiecărei categorii de pedeapsă în parte. Erau reglementate contractele de vânzare-cumpărare. Era stabilită obligativitatea răspunderii personale. un temei al răspunderii civile. detenţiunea (un regim mai blând de închisoare). . un izvor de obligaţii. cel autentic.

referiri privind judecata. Craiova. juraţii se retrăgeau pentru a delibera prin vot secret. Judecata era orală. El cuprindea: dispoziţii preliminarii. tribunalele judeţene (cu competenţă generală civilă şi comercială). o ataca la Curtea de Apel. opoziţia în situaţia urmăririi bunurilor nemişcătoare pentru executarea silită sau a condamnării în lipsă. Nota de legalitate introdusă de „spiritul” său este incontestabilă. aceasta din urmă fiind mutată la Galaţi). pierderea uzului raţiunii sau alte împrejurări independente de voinţa infractorului. contestaţia în cazul execuţiei silite. revizuirea unei hotărâri rămase definitive. a martorilor. Erau compuse dintr-un complet de judecată şi de un juriu compus din cetăţeni. publică şi contradictorie în vreme ce instanţele reglementate erau judecătoriile de plasă. prin care partea din proces nemulţumită de hotărârea unui tribunal. Cauzele care apărau de răspunderea penală erau alienaţia mintală. tribunalele. La 1 decembrie 1865 a intrat în vigoare Codul de procedură civilă. Curţile cu juri aveau în competenţă în general judecarea infractorilor care se făceau vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni calificate drept crime. ulterior. După îndeplinirea procedurii de interogare a învinuitului. referiri privind poliţia judiciară. ascultarea apărătorului şi a reprezentantului ministerului public. obiectul procesului nu se afla în fiinţă sau pentru descoperirea ulterioară a unor acte. putea fi cerută de una din părţi. descoperirea faptelor considerate infracţiuni. determinând o reglementare mai clară a incriminării. un judecător de instrucţie completa cercetările. Iaşi. izvoarele utilizate fiind Codul de procedură civilă al cantonului Geneva (Elveţia). unele dispoziţii din legea belgiană (1851) cu privire la executarea silită. Căile de atac erau: apelul. Adesea. Urmărirea se făcea pe baza unui rechizitoriu al procurorului care deschidea acţiunea penală pe baza dovezilor strânse de poliţia judiciară. Codul de procedură civilă francez. Erau reglementate în prima parte. Curtea de casaţie. Având ca izvor principal Codul francez de instrucţie criminală din 1808. reglementările procedurale româneşti vechi. Focşani. Erau cunoscute următoarele căi de atac: apelul. recursul înaintat la Curtea de Casaţie. cu strângerea probelor şi trimiterea făptuitorilor în judecata tribunaleor. . Instanţele penale reglementate în Cod erau judecătoriile. în cazul în care cuprindea dispoziţii contradictorii. care au stat la baza luării hotărârii respective. prin care erau atacate hotărârile judecătoriilor şi tribunalelor. Era o procedură destul de greoaie şi de costisitoare. Descoperirea era faza în care ofiţerii de poliţie judiciară strângeau dovezile în legătură cu comiterea unor infracţiuni. Curţile de Apel (Bucureşti. atribuţiile persoanelor investite de stat cu urmărirea. Încadrarea juridică a faptei şi stabilirea pedepsei se făcea de către judecători. fapte sau mărturii mincinoase. cu taxe ridicate. Codul de procedură penală a fost pus în vigoare la 1 mai 1865. Curţile cu juraţi. juraţii trebuind să se pronunţe numai asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei.Prevederile Codului penal au avut un caracter modern. revizuirea unei hotărâri rămase definitive.

statul a exercitat un control mai accentuat asupra şcolilor medii. prin situaţii statistice. Instituţiile de învăţământ public a căror organizare era legiferată prin această lege erau şcolile populare-elementare şi superioare. În 1868. consemnând introducerea limbii maghiare şi în cadrul acestora. cât şi prin societăţi private. rapoarte şi prin cercetarea manualelor utilizate în cadrul şcolii. Pe baza acestei legi. guvernul maghiar a introdus prin legile Trefort. Prin noua lege. a fost o expresie a perioadei imediat următoare a dualismului. prin intermediul legii Csaky. care înlesneau interpretări largi. anul 1891. studiul obligatoriu al limbii maghiare în şcolile confesionale din Transilvania şi a prevăzut destituirea învăţătorilor şi a profesorilor care timp de patru ani nu vor învăţa ungureşte. îmbinând litera legii cu scopul declarat al maghiarizării şi asimilării românilor transilvăneni. dacă nu-şi însuşea limba maghiară.TRANSILVANIA SUB REGIMUL DUALIST AUSTRO-UNGAR (1867-1918) ASPECTE SOCIALE ŞI LEGISLATIVE Anexarea Transilvaniei la Regatul Ungariei a consemnat începutul unei lungi serii de acţiuni deznaţionalizatoare. gradual. când guvernele dela Budapesta duceau o politică relativ moderată. Încă din anul 1882.şcolile civile şi preparandiile. Aici. Statul primea informaţii despre şcolile care nu erau sub jurisdicţia sa directă. Efectele maghiarizării n-au întârziat să se extindă nici asupra grădiniţelor de copii. autorităţile administrative erau obligate să înfiinţeze o şcoală pentru instrucţia elementară. Parlamentul maghiar vota legea învăţământului.V. În noua lege se prevedea că în unele comune. Durata studiilor şcolare era fixată la 8 ani. . comunităţi şi stat. pe cheltuiala lor. statul avea grijă să prevadă dreptul său de a inspecta şi şcolile confesionale. consecinţă a legilor de maghiarizare. prin comisari numiţi de minister. atât în gimnazii cât şi în şcoli. pe care autorităţile le-au realizat metodic. confesiunile stabileau limba de predare în şcolile pe care le susţineau. Confesiunile putea înfiinţa şcoli în comunităţile respective. În perioada 1879-1883. În 1883 a fost aprobată o nouă lege. Se puteau înfiinţa şi gimnazii inferioare cu durata de 4 ani. în baza căreia s-a organizat şi învăţământul popular din Transilvania. care prevedea că instituţiile publice pentru instrucţie populară se pot înfiinţa şi susţine în modul stabilit prin lege. antiromâneşti. Prin noua lege statul maghiar îşi rezerva dreptul de inspecţie al şcolilor. atât prin confesiunile din patrie. Această lege formulată în termeni generali. Perioada 1879/1883 a consemnat o scădere progresivă a numărului şcolilor româneşti din Transilvania. unde confesiunile nu puteau organiza o şcoală confesională. niciun absolvent al preparandiilor confesionale sau cu alt caracter nu putea fi numit învăţător. care impunea extinderea studiului şi utilizării limbii maghiare în toate şcolile confesionale secundare din Transilvania. Confesiunea care înfiinţa o şcoală avea dreptul de a stabili salariul învăţătorilor şi profesorilor şi să aprobe cărţile şcolare. astfel încât s-o poată preda în şcolile populare.

salariile se întregeau prin ajutorul statului. ei pierdeau dreptul de a mai susţine şcoli. noul ajutor de stat nu se mai acorda prin intermediul diecezelor episcopale şi protopopiatelor. ăn care limba de predare să fie maghiara. Aplicată chiar şi în această formă. un rol important în acest sens revenindu-i premierului Banffy Deszo. ea îi dezavantaja pe preoţii ortodocşi.până la 800 florini.Anul 1883 a impus în prim plan o nouă lege care urmărea să lovească în autonimia bisericilor româneşti. precizând că salariul anual nu putea fi mai mic de 300 florini sau 400 de coroane pentru învăţătorii ajutători. Prin legea din 1907. direct. care s-a aflat în fruntea executivului maghiar în intervalul 1895-1899. Politica de maghiarizare s-a amplificat după 1895. În cazul în care susţinătorii şcolii nu puteau achita învăţătorilor salariul minim. În 1898 a fost votată legea privind întregirea veniturilor preoţeşti. învăţătorii şcolilor confesionale şi comunale erau asimilaţi funcţionarilor publici. O altă lovitură pentru preoţii ortodocşi a reprezentat-o faptul că. . Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii publice a şi înfiinţat câte o şcoală de stat în localităţile Rodna şi Zarand. cei mai mulţi. Autorităţile sperau că vor obţine pe această cale o bază legală pentru înlocuirea şcolilor confesionale româneşti cu altele de stat. Statul urma să contribuie la completarea veniturilor preoţeşti din localităţile mai sărace şi anume: pentru preoţii cu 8 clase de liceu. de către autorităţile locale de stat. urmau să se bucure numai acei preoţi care se dovedeau instrumente servile ale politicii de maghiarizare a naţionalităţilor. Salariul lor se fixează prin lege şi confesiunile erau obligate să-l achite învăţătorilor respectivi. Ajutorul de stat se acorda numai învăţătorilor care ştiau să scrie şi să vorbească limba maghiară şi depuseseră jurământul de credinţă faţă de stat. Aparent favorabilă învăţătorilor. care din lipsă de studii aveau. Ea preciza că dacă susţinătorii legali ai şcolii nu solicitau ajutor dela stat şi nu plăteau salariile legale. lăsând în continuare în seama comunelor şi confesiunilor asigurarea salariilor învăţătorilor. ci. în 1895. sub 8 clase medii. până la 300-400 florini pe an. Aceasta însemna că de ajutorul prevăzut de legea din 1898. lege ţintea de fapt în altă parte. iar pentru cei cu 6-7 clase. De altfel.

Se preciza. principiul potrivit căruia statul este indivizibil şi inalienabil. Constituţia din 1866 era alcătuită din 133 de articole. era domiciliat în România. legislativă. Senatul era alcătuit din două colegii: unul rural. dar şi proiectul întocmit de Comisia Centrală dela Focşani (1859). Adunarea legislativă. Deşi se prevedea că ortodoxia era religia dominantă în cadrul statului. Unul dintre cele mai controversate articole.avea să consacre o serie de principii esenţiale: suveranitatea naţională şi guvernământul reprezentativ.care a fost adoptat în forma finală doar în urma presiunilor de stradă şi a disputelor din cadrul Adunării l-a constituit cel referitor la naturalizare.deja consacrate. monarhia ereditară în persoana lui Carol I şi a moştenitorilor săi. judecătorească. Senatul se bucura de privilegiul de a-şi alege preşedintele. mitropoliţii şi episcopii eparhioţi. dar cu drept de vot la vârsta de 25 ani). cei doi vicepreşedinţi şi membrii biroului senatorial. aşa cum s-a mai afirmat.VI. membrii de drept fiind doar moştenitorul tronului (la vârsta majoratului. în consecinţă se preciza că numai românii pot fi admişi în funcţiile publice. În forma sa finală. În acelaşi timp. în primele articole. Statutul dezvoltător al Convenţiei dela Paris (1864) şi proiectul Consiliului de Stat (februarie 1866). specificându-se că o lege specială va reglementa tot ceea ce priveşte învăţământul public. ţară care în 1831 adoptase soluţia principelui străin şi care îşi dobândise independenţa. totodată. şi suveran. Noua lege fundamentală. denumirea oficială fiind cea de România. civile şi militare. Putea fi ales senator orice român care îndeplinea următoarele condiţii: beneficia de drepturi civile şi politice.primul act intern de această natură întocmit printr-un acord între reprezentanta legitimă a naţiunii. la baza Constituţiei României au stat şi prevederile din actele anterioare. Principiul privind libertatea. unde alegătorii trebuiau să dispună de un venit . avea vârsta minimă de 40 ani şi un venit de 800 galbeni. Este adevărat că aceasta din urmă a reprezentat principala sursă de inspiraţie. Proprietatea de orice natură era declarată sacră şi inviolabilă. mai ales datorită statutului Belgiei. obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Pentru a pune Puterile garante în faţa unui fapt împlinit. actul fundamental al României moderne. Nicăieri nu se regăseşte vreun indiciu relativ la suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. exproprierea fiind admisă doar în cazurile de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire. Cetăţenii se bucurau de o libertate absolută a conştiinţei. nu a reprezentat o simplă calchiere a celei belgiene din anul 1831. separaţia puterilor în stat: executivă. CONSTITUŢIA DELA 1866 Constituţia dela 1866. Acest lucru implica excluderea evreilor dela exercitarea drepturilor politice şi. că Universităţile din Bucureşti şi Iaşi aveau dreptul de a trimite în Senat câte un membru. libertatea tuturor cultelor era garantată. legiuitorii dela 1866 au înscris în Constituţie. prevăzându-se expres că numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea.referitoare la organizarea politico-statală. instituit în vremea lui Cuza era menţinut. Potrivit Constituţiei din 1866. care urma să fie desemnat de către profesorii respectivei instituţii de învăţământ superior.

instituţia juriului fiind consfinţită în toate materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presă.funciar de cel puţin 300 galbeni. cu acordul reprezentanţilor naţiunii. instituind monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar. tronul era declarat vacant. asigurând astfel. prin delegaţi. în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. cadrul firesc de dezvoltare societăţii româneşti. profesorii şi pensionarii de stat). cei care posedau un venit între 100-300 galbeni. iar puterea judecătorească urma să fie asigurată de Curţi şi tribunale. dreptul de amnistie politică. şi altul urban. Constituţia României din 1866 a fost rezultatul unei concesii reciproce făcute de către liberali şi conservatori. ofiţerii în retragere. Persoana domnitorului era considerată inviolabilă. Dacă tronul era refuzat de către cei mai sus menţionaţi. de a numi sau confirma în toate funcţiile publice. după cum nu avea dreptul de a suspenda cursul urmăririi sau al judecării şi nici acela de a interveni în administrarea justiţiei. de a sancţiona şi promulga legile. Primele trei colegii votau direct. din bărbat în bărbat. iar ultimul indirect. Astfel. subiectul controversat din cadrul dezbaterilor l-a reprezentat numărul colegiilor electorale. În eventualitatea în care niciuna dintre situaţiile precizate nu se putea aplica. . care o exercita prin intermediul miniştrilor. domnitorul îşi putea numi succesorul dintr-o dinastie suverană din Europa apuseană. prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. care trebuia să se comporte ca un monarh constituţional şi să execute numai actele permise de legea fundamentală a ţării. de graţiere sau de micşorare a pedepselor prevăzute pentru crimă. hotărîrile şi sentinţele pronunţându-se în virtutea legii şi executându-se în numele domnitorului. Exista o singură Curte de Casaţie. se constată o limitare a acţiunii domnitorului. În ultimul colegiu intrau toţi aceia care plăteau un impozit oricât de mic către stat şi care nu se încadrau în categoriile enunţate mai sus. În ceea ce priveşte Adunarea Deputaţilor. Şeful statului avea dreptul de a numi şi revoca pe miniştrii săi. însă actul de dizolvare trebuia să conţină convocarea alegătorilor până în două luni de zile şi a Camerelor până în trei luni. în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniştrii. În lipsă de urmaşi direcţi în linie bărbătească se stabilea că succesiunea tronului se cuvenea celui mai în vârstă dintre fraţii lui Carol I. din al treileacomercianţii şi industriaşii care plăteau către stat un impozit de 80 lei (fiind scutiţi de cens liber profesioniştii. Carol I îşi manifestase dorinţa de a se adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii tronului să fie crescuţi în religia ortodoxă. vârsta prevăzută fiind de minim 21 de ani. unde corpul electoral era format din persoane care posedau o avere imobiliară de până la 300 de galbeni. Pentru a putea fi ales deputat trebuiau îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi la senatori. Domnitorul era socotit major la vârsta de 18 ani. Puterile constituţionale ale domnitorului erau ereditare. El nu instituia o nouă funcţie fără o lege specială. Putea dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele. Puterea executivă era încredinţată domnitorului. liberală în spiritul şi litera ei.O asemenea dispoziţie fusese preluată din practica sistemului constituţional englez. din al doilea. În cele din urmă s-a adoptat sistemul celor 4 colegii: din primul făceau parte alegătorii cu un venit de peste 300 de galbeni. iar deputaţii şi senatorii se întruneau într-o singură Adunare şi procedau la alegerea unui nou domnitor dintre dinastiile suverane europene.

În noile colegii II şi III se va constata creşterea influenţei generale a clasei mijlocii şi numărul reprezentanţilor ei în Parlament. au devenit mai insistente. SOCIETATE ŞI LEGISLAŢIE ÎN ROMÂNIA (1878-1917) După Războiul de Independenţă şi proclamarea regatului (1881). În 1881 a fost adoptată legea cu privire la birourile de credit agricol. cererile de revizuire a Constituţiei.VII.o reformă a relaţiilor agrare în favoarea ţăranilor. Consolidarea clasei de mijloc a determinat o modificare importantă în maniera în care Parlamentul urma să abordeze marile chestiuni economice. în special noilor căsătoriţi care nu primiseră nimic. impunând o suprataxă de 30% la importurile din acele ţări care aplicau o suprataxă similară la produsele româneşti. S-au aprobat totodată legi privind vânzarea unor loturi mici. În 1887 consemnăm adoptarea primei legi importante privind sprijinirea industriei naţionale. România trebuia să-şi depăşească tradiţionala sprijinire pe agricultura de până atunci. Se urmărea de fapt protejarea manufacturilor indigene împotriva concurenţei străine. considerată de criticii ei drept nedreaptă şi nedemocratică. În 1884 Parlamentul a adoptat acele schimbări constituţionale pentru care militaseră în mod deosebit liberalii. În spiritul noului protecţionism de stat în 1886-1887 vor fi renegociate tratatele comerciale cu Marea Britanie. din fondul funciar al statului. poate chiar un impozit pe venituri. Marii proprietari de pământ se temeau că. ţărănimea rămânea fără o reală reprezentare în Parlament. Necesitatea cristalizării unei viabile industrii naţionale s-a reflectat în primul rând sub aspect legislativ într-un program cuprinzător. acestea vor adopta legi în detrimentul intereselor proprietăţii. altor ţărani. În 1878 au fost aprobate reglementările în conformitate cu reforma rurală din 1864. care oferea vârfurilor clasei mijlocii o notă distinctă într-un organism ce fusese anterior dominat de către marii moşieri conservatori. colegiile electorale I şi II pentru Camera Deputaţilor fiind contopite într-un singur colegiu mai mare. Germania şi Franţa. Corolarul independenţei politice nu putea fi decât independenţa economică. Carol I (devenit rege în anul 1881) a avut un rol esenţial în procesul revizuirii Constituţiei. Principala vizată era legea electorală. care s-au făcut auzite încă dela adoptarea ei. care a mărit semnificativ taxele. dacă segmente mai largi ale populaţiei obţineau controlul asupra legislativului. Pentru aceasta însă. legea cu privire la contractele agricole a adus o oarecare uşurare ţăranilor prin eliminarea pedepselor penale pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor faţă de moşieri şi prin rezervarea a două zile pe săptămână pentru a-şi lucra propriul pământ. act normativ care a reflectat în esenţă . El dorea de fapt ca în cadrul Constituţiei să fie reflectate schimbările survenite în situaţia internaţională a României între 1878-1881. potrivit cărora li se acorda pământ diferitelor categorii de ţărani. precum şi legi pentru protejarea micilor gospodării ţărăneşti împotriva achiziţionării pământului lor de către moşieri şi arendaşi. şi anume. La rândul său. S-a consolidat influenţa politică a clasei mijlocii. sporirea listei civile şi a bugetului Casei Regale. Din păcate. care va rămâne şi în continuare un bastion majoritar conservator. iar în 1882. Acest proces a fost mai puţin vizibil în cadrul Senatului. menit a oferi întreprinzătorilor atât protecţie cât şi încurajare. În 1886 a fost adoptată o nouă lege generală a tarifelor vamale.

În 1892 s-au adoptat legi care extindeau controlul administraţiei centrale asupra judeţelor şi subdiviziunilor lor. pragmatice ale celor mai performanţi ţărani. În 1904 s-a introdus un nou tarif vamal menit să protejeze şi să încurajeze industria. stimulând în primul rând capacităţile concurenţiale. În 1897 legea învăţământului secundar reorganiza clasele superioare liceale în trei secţiuni-reală. al cărei scop era centralizarea tuturor fondurilor destinate construirii şi întreţinerii şcolilor. să beneficieze de scutire de oricei impozite directe timp de 15 ani şi de taxe vamale la importul utilajelor necesare. pentru educaţie şi acordarea unor burse. Între timp a fost elaborată o nouă lege care asigura ajutor şi protecţie pe bază proporţională micilor şi marilor întreprinderi. Una dintre primele măsuri ale guvernării conservatoare consecutive anului 1907 a reprezentat-o prelungirea legii pentru sprijinirea industriei. transferând numeroase responsabilităţi de administraţie locală dela primar şi consiliile comunale la prefecţi şi aparatul subordonat acestora. precum şi de reduceri semnificative ale costului transportului pe calea ferată pentru materiile prime şi produsele finite. Se recunoştea astfel că agricultura era baza nu numai a economiei ţării în general. ministru al Instrucţiunii Publice. primirea unor donaţii. În 1903 a fost adoptată legea cu privire la băncile populare. menite să acorde ţăranilor împrumuturi cu dobânzi rezonabile pentru a le mpri productivitatea.Aurelian. În 1896 s-a înfiinţat Casa Şcoalelor. dând prioritate acelora care foloseau materii prime din agricultură şi exportau 25% din producţia lor anuală. Prin intermediul ei a fost creat un precedent pentru intervenţii ulterioare ale statului în economie. În aceşti ani s-a afirmat în mod deosebit personalitatea lui Spiru Haret. Legea Minelor din 1895 urmărea dezvoltarea rapidă a resurselor petroliere ale ţării prin încurajarea investiţiilor străine şi asigurarea cooperării lor cu marii moşieri. spirit european şi în acelaşi timp bun cunosător al realităţilor rurale româneşti. adevărat reformator. Legea obştilor săteşti din 1904 îi stimula pe ţărani să-şi unească resursele pentru a lua în arendă mai mult pământ. inclusiv testamentare.000 lei şi foloseau un minim de 25 muncitori sau care doreau să înfiinţeze o astfel de întreprindere urmau să capete cu titlu gratuit 1 până la 5 hectare de pământ. ce puteau oferi membrilor lor ajutor în vaz de boală sau de incapacitate de muncă. Conform legii. compuse din mai multe bresle şi având cel puţin 1000 membri fiecare. cu un post în fiecare comună. sperându-se că această măsură va contribui la creşterea schimbului de bunuri între oraş şi sat. dar poate tot atât de semnificativă a fost abolirea (1903) accizelor locale.concepţia economică a gânditorului Petre S.000 de hectare de pământ aparţinând statului. clasică şi modernăpermiţând o specializare mai timpurie decât sistemul anterior unitar. persoanele care deţineau întreprinderi cu un capital de cel puţin 50. şi a industriei. dar. În 1893 s-a înfiinţat jandarmeria rurală. Proiectul de lege din 1912 permitea ţăranilor să cumpere în loturi de câte 5 hectare cele aproximativ 250. El credea în folosirea propriilor forţe ca mijloc de soluţionare a complexei probleme agrare şi de aceea a susţinut setul de legi care vizau resursele umane şi materiale ale ţărănimii. până în 1912. Haret dorea însă să creeze o nouă mentalitate lucrativă în lumea satului. a căror menire era protejarea intereselor economice ale membrilor lor şi în corporaţii cu bază mai largă. . în ultimă instanţă. în scopul de a preîntâmpina dezordinile şi a le reprima îndată după izbucnirea lor. Legea din 1911 prevedea organizarea meseriaşilor în bresle.

moşierii absenţi din ţară şi a două milioane de hectare suplimentare aparţinând moşierilor. cu Transilvania. Banatul. iar Senatul a procedat similar la 20 iunie. Serviciile publice din teritoriile alipite. permiţând exproprierea pământurilor deţinute de Coroană. la 27 martie 1918 şi recunoscută prin decretullege din 9 aprilie 1918. încredinţate în mod provizoriu unor organe regionale (Consiliul Dirigent în Transilvania. Gestul s-a bucurat de sprijinul întregului spectru politic parlamentar.a dublat practic teritoriul şi populaţia. regele Ferdinand I a sancţionat cele două hotărâri printr-un decret. ca să se reglementeze noua situaţie socială. Unirea cu Bucovina a fost proclamată de Congresul General din Cernăuţi.act consfinţit prin decretullege din 11 decembrie 1918. regele Ferdinand I (nepotul şi succesorul lui Carol I decedat în 1914) a dat o proclamaţie către trupele sale promiţându-le pământ şi drept de vot îndată ce războiul avea să ia sfârşit. La 14 iunie 1917. organizarea statului s-a extins şi a funcţionat pe tot cuprinsul României întregite. Secretariatele în Bucovina şi Directoratele în Basarabia) au fost desfiinţate la 4 aprilie 1920. Actele de Unire . Unirea Vechiului Regat cu Basarabia a fost proclamată de Sfatul Ţării la Chişinău. Noua reformă agrară propusă lărgea noţiunea de utilitate publică incluzând creşterea suprafeţelor gospodăriilor ţărăneşti. agrară şi electorală.Sub presiunea marilor mutaţii social-politice determinate de izbucnirea Primului Război Mondial. Se urmărea modificarea articolelor Constituţiei care interziceau exproprierea proprietăţii private. VIII. . Sătmarul şi Maramureşul. instituţiile publice şi private. ratificate prin legile din 1 ianuarie 1920. nu au abrogat Constituţia din 1866. influenţând în mod pozitiv moralul armatei. la 28 noiembrie 1918 şi recunoscută prin decretul-lege din 18 decembrie 1918. Practic. Camera Deputaţilor a adoptat proiectul guvernamental de revizuire a Constituţiei. România şi. economică şi politică a ţării. cu excepţia utilităţii publice şi care restrângeau dreptul la vot în asemenea măsură încât majoritatea ţărănimii era în fapt privată de acesta. După război s-a propus introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani. indiferent de motiv. Crişana. La 19 iulie. La 1 decembrie 1918 a fost proclamată la Alba-Iulia unirea Vechiului Regat al României. La 6 mai 1917 primul ministru Ionel Brătianu a propus în Camera Deputaţilor adoptarea unor noi legi. CONSTITUŢIA DIN 1923-CONSTITUŢIA ROMÂNIEI ÎNTREGITE Ca urmare a actului Marii Uniri din 1918 s-a simţit necesitatea modificării Constituţiei.

În aceeaşi lege era interzisă alegerea femeilor în Adunarea Deputaţilor. contradicţii. executivă şi judecătorească. tatonări. Abia peste 16 ani. a avea domiciliul în România. prin declararea statului român ca stat naţional. episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice. jurişti. Dreptul de vot. iar la 27 martie 1923 de Adunarea Naţională Constituantă a Senatului. s-a modificat (de către guvern) textul articolului 7 din Constituţie aşa cum fusese formulat în 1879. adaptarea textului constituţional la noua situaţie. 23 de prelegeri susţinute de cunoscuţi istorici. Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaţilor. câte unul de fiecare confesiune. Sunt menţinute principiile esenţiale stabilite în 1866 asupra puterilor statului. obligatoriu. Dreptul de proprietate încetează de a mai fi un drept absolut (ca sub incidenţa textului din 1866) căpătând o funcţie de utilitate socială. de fiecare Universitate. Se poate aprecia că a fost vorba de o revizuire a Constituţiei din 1866. de Industrie. prin legea electorală din 9 mai 1939 se va acorda drept de vot şi femeilor. dacă au fost aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi . Totodată. Astfel. Ea formulează cu mai multă claritate principiul suveranităţii naţionale. capii confesiunilor recunoscute de stat. Institutul Social Român a organizat în acest sens în perioada decembrie 1921iunie 1922. în virtutea înaltei situaţii deţinute în stat şi în biserică: moştenitorul tronului dela vârsta de 25 ani împliniţi. Prin decretele-legi din 29 decembrie 1918 şi 22 mai 1919. egal. secret.câte unul din fiecare circumscripţie şi pentru fiecare categorie. în esenţă. sociologi. se cerea: a fi cetăţean român. care o exercită prin reprezentanţi aleşi de corpul electoral prin vot universal. în „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923. Senatul era compus din senatori aleşi şi senatori de drept. potrivit Constituţiei din 1923. ales prin votul profesorilor. propunând la rândul lor propriile concepţii privind filosofia viitoarei Constituţii a României. Trebuiau luate în discuţie noile probleme ivite. statul dobândeşte dreptul de proprietate asupra zăcămintelor miniere şi bogăţiilor de orice natură ale subsolului. precum şi din 12 august 1919 privitoare la încetăţenirea evreilor din Vechiul Regat. se constată integrarea în textul constituţional a modificărilor din 1917 privind corpul electoral şi Adunările Legislative. ca şi drepturile politice în general. Ca noutate. prin declaraţia că puterea politică aparţine naţiunii. Prima categorie era aleasă din cetăţenii români care aveau vârsta de 40 de ani împliniţi. legate de asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale şi ale confesiunilor religioase. prin interdicţia colonizării teritoriului naţional cu populaţii sau grupuri etnice străine. în legislativă. mitropoliţii ţării. filosofi. de membrii Camerelor de Comerţ. Constituţia este votată şi adoptată la 26 martie 1923 de Adunarea Naţională Constituantă a Deputaţilor. direct. ea preia şi precizează drepturile şi libertăţile democratice stabilite anterior. unitar şi indivizibil. Principalele partide politice ale vremii s-au implicat activ pe marginea acestui subiect socotit esenţial pentru viitorul politic al statului român. După îndelungi discuţii. a avea vârsta de 25 de ani împliniţi.Se impunea o revizuire şi pentru a pune de acord vechile texte constituţionale cu principiile noi ale votului universal prevăzute de articolele 57 şi 67 şi modificate în 1917. internă şi internaţională a statului român. a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice. reprezentând. principiul democratic al separării puterilor în stat. precum şi de membrii consiliilor judeţene şi de membrii consiliilor comunale şi urbane (câte unul din fiecare judeţ). analize. Muncă şi Agricultură.câte un senator. Ea va fi publicată după promulgare. al cărui teritoriu este inalienabil. era acordat numai pentru bărbaţii majori (dela 21 de ani în sus). Erau membri de drept ai Senatului.

cel puţin 4 ani. Ministerul Armatei.reprezintă un număr de peste 20. iar cel al senatorilor la 254. foştii preşedinţi ai Corpurilor legislative care au exercitat această demnitate cel puţin în cursul a 8 sesiuni ordinare. În fond. Judecătorii erau inamovibili. exceptându-se doar cazul grupărilor minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută. Interesul partidelor politice a fost mai scăzut pentru Senat.000 de credincioşi. preşedintele Academiei Române. în condiţiile creşterii numărului senatorilor de drept. a 12 Curţi de Apel. înfiinţarea Consiliului Legislativ a echivalat cu modalitatea de a ajuta în mod consultativ la conceperea legilor. Articolele 5 şi 29 conţineau însă anumite drepturi şi libertăţi care pentru a putea fi executate presupuneau existenţa partidelor . prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. prin care se prevedea organizarea de judecătorii urbane. Ministerul de Justiţie. Gruparea politică (conform cu această lege) care obţionea cel mai mare număr de voturi. foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi independent de durata lor. iar revizuirea se făcea de către Adunări în acord cu regele. precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Vechiul Regat. Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. cei care au executat comanda unei armate în faţa inamicului. de a revizui Constituţia în total sau în parte. Ministerul de Finanţe. În iunie 1924 a fost adoptată legea pentru unificarea judecătorească. chiar dacă pe întreaga ţară nu obţinuseră procentul de 2%. alături de Adunările legiuitoare. Durata mandatului. Partidele politice aveau un rol esenţial. Regele ocupa un loc central în sistemul constituţional al României. deşi Constituţia din 1923 nu conţinea nicio referire expresă despre partidele politice. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. foştii miniştri având o vechime de cel puţin 6 ani. nu exista ramură în care monarhul să nu fie implicat. Erau stabilite prin lege 10 ministere şi anume: Ministerul de Interne. rurale şi mixte. Avea iniţiativă. dintre care 113 aleşi la colegiul universal. deoarece aveau o vechime de 4 ani în această funcţie. care judeca constituţionalitatea legilor precum şi acuzaţiile aduse miniştrilor. precum şi o Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. cei care au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major sau de comandant de armată. timp de cel puţin trei luni. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387. Mandatul acestor senatori înceta odată cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie. La numai 2 ani însă. era declarată grupare majoritară. Pragul electoral era stabilit la 2%. după adoptarea legii din 2 august 1929 s-a ajuns la o dublare a numărului de miniştri şi secretari de stat. adăugând şi pe preşedintele Consiliului Dirigent din Transilvania. ca titular. dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări. În vederea întăririi aplicării stricte a Constituţiei. Ministerul Instrucţiunii Publice şi a Cultelor. Deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri. Ministerul de Externe. având dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi să le declare inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei. Legea electorală din 27 martie 1926 ( de influenţă italiană) a sporit numărul senatorilor de drept. foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale dela Chişinău. Ministerul Muncii. Ministerul Industriei şi Comerţului. cât şi al senatorilor era de 4 ani. atât al deputaţilor. în timp de pace. foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au ocupat această funcţie sau pe cea de preşedinte la Casaţie 5 ani. de tribunale (în capitale de judeţ). Cernăuţi şi Alba-Iulia care au declarat unirea cu România. generalii în rezervă şi în retragere. La 2 august 1929 a fost publicată legea pentru organizarea ministerelor. Deşi Constituţia avea la bază principiul potrivit căruia regele domneşte dar nu guvernează.

Astfel. dând acestuia dreptul de a le exploata în mod direct sau indirect prin concesiuni acordate unor societăţi private. printr-o serie de legi caracterizate prin reducerea participării elementului străin în cadrul întreprinderilor de mare importanţă. Elementul subiectiv a acţionat frecvent în schimbarea guvernelor. datorită presiunilor internaţionale ale unor state şi cercuri financiare care au considerat această măsură mult prea restrictivă.000 de ţărani au primit pământ. La 17 iulie 1921 fusese promulgată o nouă lege a reformei agrare. guvernul nemaifiind expresia Parlamentului . pentru a permite sătenilor cu o capacitate concurenţială mai mare . iar 1. cât şi viitorul rege Carol al-II-lea abuzând de dreptul constituţional de a dizolva parlamentul. Funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s-a dovedit a fi complexă şi dificilă. Acest procent românesc va fi redus însă la jumătate. Legea persoanelor juridice promulgată la 6 februarie 1924 stabilea că toate asociaţiile trebuiau să se înscrie la tribunal. Astfel. ca regele să numească guvernul. ci invers. Legea specială privitoare la energie. în anul 1924. împărţirea pământului ţinând cont şi de nevoile individuale ale ţăranului. după 1925.400. ORIZONT LEGISLATIV INTERBELIC Dorinţa de a asigura un control autohton asupra economiei româneşti s-a concretizat. în reforme concomitente pentru fiecare provincie românească) a înlăturat anumite restricţii impuse vânzării şi transferului unor astfel de terenuri. oferea o serie de facilităţi investitorilor potenţiali în societăţile producătoare de electricitate. Viabilitatea lor în sens legal era determinată de avizul Ministerului Public. după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri parlamentare. IX. se inversau raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă. Trei cincimi din capital şi două treimi dintre membrii consiliilor de administraţieprecum şi unii funcţionari trebuiau să fie etnici români. legea minelor a confirmat drepturile de proprietate ale statului român asupra tuturor resurselor minerale ale ţării. Legea din 20 august 1929 privind înstrăinarea gospodăriilor obţinute în urma acestei reforme (constituită în fapt.atât Ferdinand I.politice. lăsând statului român 25% din energia care se producea. Şi după 1918 s-a menţinut practica instituită de Carol I. Legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice de stat (1924) preciza că două treimi din membrii consiliilor de administraţie să fie etnici români. Aproape şase milioane de hectare e pământ au fost expropriate pentru a fi împărţite ţăranilor. aproape o axiomă. Instabilitatea guvernamentală a perioadei interbelice a devenit aşadar.

Anii 1934-1937 s-au caracterizat printr-o preocupare aparte pentru dezvoltarea marii industrii. REGIMUL PERSONAL AL REGELUI CAROL AL DOILEA. George Alexianu considera că acesta s-ar fi dovedit ineficient. privind organizarea cooperativelor. prin esenţa sa solidaristă. De alfel. S-ar fi realizat astfel. care le exercita pe cea dintâi prin reprezentaţiunea naţională (Senat şi Adunarea Deputaţilor). Constituţia din 1938 proba faptul că anterioara Constituţie (cea din 1923) ar fi creat „profesiunea politică”. sub supravegherea ministerelor de specialitate. Au fost oferite stimulente societăţilor pentru a produce bunuri care nu se produceau în România . În perioada 1932-1934 s-au adoptat patru legi privind datoriile agricole în contextul în care. Constituţia din 1938. egoiste. o teorie originală a separaţiei puterilor. iar pe cea de-a doua prin guvernare. în esenţă. în sensul că legislativul şi executivul ar fi fost încredinţate regelui. A fost acordat monopolul permanent sau cvasimonopolul în privinţa unor bunuri. ca urmare a efectelor crizei economice mondiale (cu repercursiuni acute în România în 1932) o mare parte a ţărănimii risca să intre într-o pauperitate progresivă. datoriile acestora fiind reeşalonate pe 30 de ani. În opinia lui Paul Negulescu. încă dela 18 decembrie 1931 fusese legiferată suspendarea colectării forţate a datoriilor proprietarilor rurali. CONSTITUŢIA DIN 1938 Documentul care ilustrează cel mai fidel spiritul regimului instaurat de către regele Carol al-II-lea este Constituţia din anul 1938. regele era singurul organ care ar fi asigurat echilibrul social. În acest context. Apologeţii regimului carlist au considerat noul aşezământ constituţional sinonim cu o „dictatură a legalităţii”. ostilă preocupărilor individualiste. . Unele avantaje restrânse au mai fost oferite ţăranilor prin legea din 28 martie 1929. Constantin Argetoianu. Supunând criticii însuşi regimul votului universal. desemnat de către suveran ministru al codificării. aspect reflectat şi în plan legislativ. iar în 1937 au fost legalizate cartelurile. cuprindea. (Legea de reconversie a datoriilor agricole).de a-şi extinde gospodăriile şi a se crea astfel o pătură de proprietari care să constituie un echivalent rural al păturii de mijloc în curs de cristalizare în mediul urban. Mircea Cancicov. concretizarea juridică a ideii de patrie. Armand Călinescu. Gheorghe Tătărescu. X. În opinia lui George Alexianu. Ea a fost concepută în cadrul unui cerc de fideli ai regelui Carol al-II-lea: Istrate Micescu-jurist de substanţă.

articolul 67 consemna tranşant: „Nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii”. care demonstra o miopie a înţelegerii evoluţiei istorice a însăşi societăţii româneşti. lăsându-l pe seama legiuitorului. retragerea dreptului etnicilor evrei de a desface băuturi spirtoase şi produse ale Casei Autonome a Monopolurilor. era considerat de către Andrei Rădulescu drept un lucru firesc. Conceptul de „primat al rasei. Introducerea conceptului de „datorii” înaintea „drepturilor”. interzicerea evreilor de a angaja servitoare românce sub 40 de ani. Andrei Rădulescu. Spiritul Constituţiei din 1938 degaja un anumit naţionalism.drept creatoare de stat. profesor universitar. Carol al-II-lea (care nu a fost niciodată un antisemit) va accentua în mod demnostrativ discursul antisemit al regimului. el opinând. respectarea repaosului duminical şi a orelor de închidere a magazinelor. „muncă în folosul obştesc”. Astfel. după cum numeroase precizări ale textului constituţional ofereau argumente suficiente adversarilor regimului. Articolul 27 al Constituţiei preciza că „numai cetăţenii români pot dobândi şi deţine imobile rurale în România”. Legiuitorul avusese grijă să supună restricţiilor şi posibilitatea minoritarilor de a accede prea uşor în rândurile elitei politice româneşti. de amănunt. „solidaritate”. al originii etnice româneşti” devenea un motiv de îngrijorare pentru minoritari. axat pe conceptele de „comunitate naţională”. Andrei Rădulescu considera că numai prin asigurarea ordinii s-ar fi putut exercita drepturile şi libertăţile reale ale cetăţenilor României. de cei naturalizaţi”. s-au luat unele măsuri cu caracter antisemit: suspendarea unor cotidiene. Primul pe care-l remarca era nepreocuparea factorului constituant pentru reglementarea sau descrierea unor chestiuni de detaliu. Constituţia din 1938 a promovat şi consacrat un nou scenariu propagandistic privind ordinea socială şi de stat. „disciplină”. pe ansamblu.Într-un ciclu de conferinţe radiofonice susţinute în cursul anului 1938. Pe perioada guvernării Partidului Naţional Creştin.V. deosebind pe „românii de origine. Fără îndoială. instituirea stării de asediu pe timp de pace. atât în plan juridic. cât şi în planul reprezentărilor mental-valorice.Gruia o definea drept prima Constituţie de tipologie strict „naţională”. membru al Academiei Române şi prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie (unul dintre marii specialişti în drept ai României interbelice). Ideea primatului naţiunii române. .era indicată de Andrei Rădulescu drept esenţială în ceea ce priveşte filosofia Constituţiei din 1938. înlăturarea funcţionarilor evrei din instituţiile de stat. juristul I. Era. era o disociere arbitrară. această atitudine fiindu-i impusă mai curând de oportunitatea obţinerii de către România a sprijinului unei Germanii naţional-socialiste în continuă ascensiune militară în plan european. că noua Constituţie ar fi oferit o serie de garanţii serioase privind drepturile cetăţenilor. ridicarea permiselor de călătorie pe calea ferată ale ziariştilor de etnie evreiască. Înlocuind principiile regimului parlamentar reprezentativ simplu al separaţiei puterilor cu acela al concentrării lor în persoana regelui şi substituind declaraţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cu statutul profesional al cetăţenilor. „supunere”. încerca să prezinte aspectele de particularitate ale noii Constituţii. de neînţeles. În acest sens. în ideea că anterioarele avuseseră drept principiu diriguitor spiritul liberalismului. Spre finalul domniei sale. de pildă.

Se dorea o revizuire a tratatelor internaţionale cu privire la minorităţi. Decretul-lege din 8 august 1940 căuta la rândul său. La 21 ianuarie 1938 a fost adoptat decretul-lege privind revizuirea cetăţeniilor evreilor din România. către magistraţi) este o simplă măsură de poliţie şi siguranţă internă.La 1 ianuarie 1938. să definească situaţia juridică a evreilor din România. ei nu puteau avea proprietăţi rurale şi nici nu puteau dobândi nume româneşti. fără deosebire de naţionalitatea căreia i-au aparţinut cei încetăţeniţi.altă formulare nefericită. Realităţile româneşti ar fi reclamat o ordine juridică de tip nou. guvernul şi-a anunţat intenţia de a reanaliza statutul juridic al populaţiei evreieşti din România. „Problema” evreilor din România s-ar fi putut „rezolva” cu mult timp înainte. Într-o notă din 5 ianuarie 1938 (către Octavian Goga) ministrul român la Berlin. dar Gruia considera că nu a existat voinţa politică . după ce în 1933 Adolf Hitler devenise cancelar. N.Gruia. Alţii pătrunseseră în România venind din Germania. nu cadrau în niciun fel cu principiile unui stat democratic. ea n-ar fi trebuit considerată „nici ca un act neomenos. Ion V. totuşi cei mai expuşi măsurii erau etnicii evrei veniţi din Galiţia şi Rusia după 1919 în număr mare. În consecinţă. Aşa cum observa Comnen. în ciuda asigurărilor lui Octavian Goga (prim-ministru în acel moment) privitoare la respectarea ordinii şi la interzicerea oricăror excese antisemite. democraţia. guvernul condus de către Octavian Goga încălca în mod evident dispoziţiile tratatului din 1919. Oficialii motivau această măsură prin necesitatea de a se revizui cetăţeniile dobândite în mod fraudulos de către străinii ce s-ar fi stabilit fără nicio autorizaţie pe teritoriul ţării în timpul Primului Război Mondial şi după 1920. precum şi a grupurilor de influenţă evreieşti din diaspora. Ministrul justiţiei din acel moment. Textul abunda în formulări absurde. El propunea o amplă acţiune de lămurire şi câştigare a opiniei publice din SUA. făcuse o lungă expunere de motive. admisă în mod constant de dreptul internaţional. România avea dreptul de a cere modificarea noului tratat. de „rezolvarea” căreia ar fi depins însăşi „legea destinului naţiei” şi s-ar „statornici” dreptatea poporului român. Deşi ministrul justiţiei declarase la 9 ianuarie 1938 că revizuirea va privi pe toţi acei care au obţinut cetăţenia română în ultimii 19 ani. care căuta să justifice prevederile decretului-lege privitor la reglementarea situaţiei juridice a evreilor din România. aprecia că revizuirea situaţiei juridice a evreilor din România este o problemă extrem de complexă şi că revizuirea în sine. privind minorităţile naţionale.Petrescu-Comnen. Anglia şi Franţa. ceea ce ar fi însemnat modificarea „în minus a statutului actual al evreilor din România”. nici ca o infracţiune. Cetăţenii români de etnie evreiască stabiliţi în România după 30 decembrie 1918 erau supuşi unui set de interdicţii care. total străină de exigenţele şi precizia unui text juridic. Printre altele. aprecieri fals istorice. tradiţia românească a convieţuirii cu alte etnii. Ministrul Gruia afirma că acest statut ar fi reprezentat o necesitate reclamată de „poruncile fundamentale ale dezvoltării Naţiei”. în deplin acord cu aşteptările opiniei publice din România. România era definită ca un stat autoritar şi totalitar. În fond. îngrijorarea etnicilor evrei fiind absolut îndreptăţită. dincolo de absurditatea lor. consideraţii care n-aveau nimic în comun cu justiţia. făcută cu toate garanţiile de probitate (de preferinţă. care s-ar fi confruntat de multă vreme cu o adevărată „problemă” evreiască. în conformitate cu articolul 12/1 din tratatul dela 9 decembrie 1919 (Saint Germain). în sensul tratatului minorităţilor”.

ele fiind străine de tradiţia şi mentalitatea poporului român. nici chiar cu naţionalismul clasic. în sensul că deşi definea România drept stat naţional. nu toate legile antievreieşti din România s-au aplicat efectiv în litera şi spiritul lor. ministrul era de părere că a existat. Constituţia anului 1938 ar fi rezumat o realitate. Constituţia carlistă a fost votată masiv (vot nesecret). în conformitate cu care Constituţia din 1923 acoperea o formulă fără conţinut. în majoritatea cazurilor adepţi sau simpatizanţi ai legionarismului sau Partidului Naţional Creştin. Gruia aprecia că încă din timpul domniilor regulamentare s-ar fi cristalizat un curent de idei ostil presupusului pericol de „înstrăinare”. posibilitatea ca tânărul să fie sustras dela orice preocupare politică în timpul pregătirii carierei sale. o veritabilă invazie de elemente alogene evreieşti. precum şi etnici maghiari din Transilvania. Asemenea teoretizări eşuate nu aveau nimic în comun nici cu patriotismul. după 1918.necesară.297. dacă am pune semnul egalităţii între legislaţia antisemită ce începuse să se cristalizeze atunci în România şi măsurile de acelaşi tip iniţiate în Ungaria sau Germania. Supusă referendumului. Evreii reprezentau 10% din populaţia României anului 1940. afirmând că se urmărea. autorităţile dela Bucureşti dorind mai curând să se înscrie şi ele în amplul curent naţionalist şi antisemit care domina în acea vreme multe dintre statele europene. după un lung şir de „înfrângeri continue”. de către 4. împotriva adoptării ei votând 5483.afirma ministrul justiţiei şi identifica acest aspect cu un pericol imens la adresa fizionomiei spirituale a ţării. care ar fi pus realmente în pericol identitatea naţională românească. Apelând la unele exemple din documente ale feudalismului. de deznaţionalizare românească. Pe de altă parte am exagera. . În ciuda multor exemple absolut condamnabile. Erau vizaţi în principal membrii şi simpatizanţii Gărzii de Fier. în sensul că „nu pot fi preocupaţi şi nu se pot rosti despre interesele statului decât acei care prin maturitatea judecăţii lor şi prin munca lor efectivă contribuiesc în chip real la sporirea patrimoniului naţional”. Se considera că se punea în practică o concepţie morală nouă.581 cetăţeni români. prin „ridicarea” limitei de vârstă necesară dreptului de vot la 30 de ani. Prin contrast. temători că noul regim dorea să-i uniformizeze „prin adoptarea unei conştiinţe naţionale adecvate”. El făcea o apreciere terifiantă. acesta nu era în realitate un astfel de stat. Un alt aspect caracteristic Constituţiei din 1938 l-a reprezentat diminuarea considerabilă a posibilităţilor tineretului de a accede la decizia politică majoră. în marea lor majoritate tineri şi foarte tineri. Legiuitorul argumena cu subtilitate acest aspect. de fapt. Constituţia din 1938 ar fi echivalat cu o primă victorie clară a naţionalismului românesc. Era nevoie de o serie de reglementări şi de acţiuni energice care să ofere rezolvarea unei asemenea situaţii.

Ministerul Afacerilor Străine.3294 din 3 octombrie 1940 preciza că farmaciile de orice categorie nu pot fi arendate evreilor. altfel spus. fie că sunt sau nu creştinate sau căsătorite cu români etnici creştini sau arieni. persoane fizice”. majoritatea titularilor funcţiilor de prefecţi la nivel naţional. în sensul amplificării şi aplicării sale efective. REGIMUL ANTONESCIAN ASPECTE LEGISLATIVE La 14 septembrie 1940. rămânând. a reprezenta în justiţie sau a pleda în faţa oricăror instanţe de judecată. a da consultaţiuni. Legionarii obţinuseră ca titulari de ministere.3151. Ministerul Afacerilor Interne. marea majoritate a prevederilor de acest tip avuseseră un caracter formal.3438 din 11 octombrie 1940 era menit reglementării situaţiei evreilor în învăţământ. Mişcării Legionare i-au aparţinut. urmează a fi imediat îndepărtat din posturile. În caz de îndoială în privinţa originei etnice a persoanelor vizate de primul alineat al acestui articol. În conformitate cu articolul 1 al acestui decret: „Avocaţii evrei rămaşi în barouri în urma revizuirilor făcute de acestea nu au dreptul de a redacta acte. Articolul 1 din decizia nr. aprobat de noi”. Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. operelor române. doar pe hârtie. subvenţionate sau nu de Stat.vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri. România devenea Stat Naţional Legionar. În conformitate cu articolul 3 „acei născuţi din ambii părinţi evrei sau numai din tată evreu. indiferent de religie. Direcţia generală a teatrelor naţionale. nu sunt primiţi în Colegiul medicilor”. Ministerul Muncii. teatrele particulare. totodată. operelor române şi spectacolelor este obligată a nu acorda autorizaţia cerută de solicitant. Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Nu se admite vreo excepţie în această direcţie.XI. nu pot funcţiona în calitate de personal didactic şi administrativ şi nu sunt admişi ca elevi în şcolile româneşti de orice grad şi categorie. prin decretul regal nr. deoarece legionarii considerau că în timpul regimului carlist. . de religie mozaică sau creştinaţi.181 din 11 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor şi Artelor preciza: „Tot personalul evreiesc dela teatrele naţionale. Cultelor şi Artelor. convenţional. Decretul-lege nr. până când în prealabil nu va obţine avizul conform Contenciosului Ministerului.42. decât în afacerile evreilor persoane fizice şi nu pot în genere exercita profesiunea decât în serviciul şi în folosul coreligionarilor lor. În conformitate cu articolul 39 al legii numărul 3789 din 15 noiembrie 1940 „medicii evrei. precum şi dela orice formaţiuni sau înjghebări cu caracter artistic sau teatral. Ministerul Educaţiei Naţionale. Decretul-lege numărul 3847 din 17 octombrie 1940 se referea la reglementarea drepturilor avocaţilor evrei din România. funcţiunile. Noile autorităţi au trecut la completarea legislaţiei antisemite iniţiate în timpul domniei regelui Carol al-II-lea. demnităţile sau calităţile ce deţin. Articolul 1 din cuprinsul decretului-lege nr. de Stat şi particulare şi nici în şcolile celorlalte unităţi etnice creştine”. ca şi medicii femei de origine etnică evreiască.

dacă aceste bunuri sunt situate în perimetrul municipiilor. veroşi. curăţitul zăpezii. asociaţiunile. cu rolul de a controla şi supraveghea administrarea unităţii economice respective. uzufructuari.2. precum proprietari. Situaţia personalului evreiesc din întreprinderi făcea obiectul decretului-lege numărul 3825 din 16 noiembrie 1940. Decretul-lege nr.Întreprinderile. fâneţele. peste 150. Între 2-5 martie 1941 a fost organizat un referendum care chema naţiunea română la „Adunare Obştească Plebiscitară. Art. Decretul-lege nr. cu sau fără scop lucrativ. precum şi asociaţiunile. livezile de pomi fructiferi. urmărindu-se de fapt o legitimare a noului context politic creat după eliminarea . grădinile de zarzavat şi grădinile de flori în scop de comercializare. Alte reglementări cu caracter antisemit: interzicerea tipăririi scrierilor autorilor evrei (25 noiembrie 1940). aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice. În conformitate cu prevederile decretului-lege nr. dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România. viile. publicat în Monitorul Oficial din 5 octombrie 1940 preconiza interzicerea dreptului evreilor de a „stăpâni.233 din 5 octombrie 1940 se referea la înfiinţarea comisarilor de românizare. asociaţi.În conformitate cu articolul 1 din decretul-lege nr. fără distincţiune. pur şi simplu.3984 din 5 decembrie 1940. iazurile.3347. publicat în Monitorul Oficial nr. evreii erau excluşi dela serviciul mi. comunelor urbane sau suburbane sau comunelor rurale”. cariere de piatră. Ministerul Economiei Naţionale avea dreptul de a numi pe lângă orice tip de întreprindere câte un comisar de românizare. se retrag”. cum şi de a presta munci de interes obştesc. fundaţiunile şi stabilimentele de orice fel nu vor putea avea în serviciul lor salariaţi evrei. bălţile. înlocuirea marinarilor evrei de pe vasele româneşti (2 decembrie 1940). decât în condiţiunile prezentului decret-lege. izlazurile. cu atât mai mult cu cât numeroşi comisari de românizare s-au dovedit fie total incompetenţi sub aspect administrativ. la datele ce se vor stabili prin decizii date de Ministerul muncii. crescătoriile de animale şi păsări.3361. sub niciun titlu şi în nicio calitate. Măsura a determinat o serie întreagă de abuzuri.Toate întreprinderile civile sau comerciale. Astfel.000 de evrei au fost siliţi să lucreze la construirea de cazemate. pentru a-şi exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra chipului cum generalul Antonescu a condus ţara dela 6 septembrie 1940”. terenurile neproductive. pepinierele. stupăriile.1. Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale. doritori a se îmbogăţi rapid. fundaţiile şi stabilimentele prevăzute la articolul precedent sunt obligate să concedieze salariaţii evrei până la 31 decembrie 1941. potrivit nevoilor Statului”. degajarea proiectilelor neexplodate. fie. acordate evreilor sau societăţilor în care aceştia sunt interesaţi sub orice titlu. Conform acestei dispoziţii. de orice natură. prin proprietăţi rurale trebuiau înţelese „terenurile arabile. Conform interpetării oferite de acest act normativ. instituirea muncii obligatorii pentru etnicii evrei (20 decembrie 1940). publicate în Monitorul Oficial”. Se exceptează instituţiunile evreieşti cu caracter strict religios sau cultural. şosele. conacurile.3850 din 20 noiembrie 1940 „autorizaţiunile pentru funcţionarea sălilor de cinematograf şi caselor de filme. administratori”.itar. Articolele 1 şi 2 precizau: „Art. fiind însă obligaţi „a plăti taxele militare statornicite prin legi.

a dispariţiei aşa-numitei „lumi vechi” şi mitizând la extrem. Bucureşti. Ion Antonescu adresase un comunicat-pregătitor pentru opinia publică. urmând să fie afişate în fiecare localitate. perioada de după 23 ianuarie 1941 a încercat să impună în primplan un tradiţionalism organic. insistându-se mai ales în zonele rurale. conexat mai apoi fenomenului intrării României în război.Marcu. 1991. Bucureşti.legionarilor dela putere şi implicit. 2002. în care discursul oficial insista cu precădere pe istoria şi doctrina Legiunii. L. Referendumul a fost pregătit cu minuţiozitate de către autorităţi. clamând tema revanşei.P. uneori în mod grotesc.960.298 de cetăţeni au răspuns afirmativ. Totodată. Spre deosebire de perioada guvernării legionare. Istoria dreptului românesc. Încă din 25 februarie 1941. Femeilor şi etnicilor evrei li s-a interzis participarea la referendum. B. Istoria Dreptului Românesc. unde primarii trebuiau să explice ţăranilor cât mai clar ce înseamnă de fapt a vota cu „da” sau „nu”. BIBLIOGRAFIE: Emil Cernea. 1993. 2003. Bucureşti. La 11 martie 1941 s-a dat publicităţii rezultatul oficial al referendumului 2.Berceanu. Iaşi. Istoria statului şi dreptului românesc. Istoria Dreptului Românesc. Emil Molcuţ. 1996 Vladimir Hanga. iar 2996-negativ. proclamaţiile adresate opiniei publice din România de către Ion Antonescu au fost multiplicate (câte 6000 de exemplare pentru fiecare judeţ al ţării) şi s-au distribuit împreună cu cele mai citite ziare. . Bucureşti. Istoria constituţională a României în context internaţional comentată juridic. Cristian Sandache. o sursă simbolică de justificare a rolului avut în stat de către Ion Antonescu însuşi.personalităţi şi momente ale evoluţiei gardismului. Cine ar fi încercat să le rupă sau să le deterioreze urma să fie imediat reţinut şi trimis în judecată.