JEAN-PAUL SARTRE

Zidul
Le Mur , 1939 CUPRINS: ZIDUL CAMERA EROSTRAT INTIMITATE COPILĂRIA UNUI STĂPÂN Olgăi Kosakiewicz

ZIDUL Ne-au împins într-o sală mare, albă şi am început să clipesc fiindcă mă dureau ochii din cauza luminii. Mai apoi am văzut o masă şi patru tipi în civil care stăteau la masă şi se uitau prin nişte hârtii. Ceilalţi prizonieri fuseseră îngrămădiţi în fundul sălii şi am fost nevoiţi să străbatem toată încăperea ca să ajungem până la ei. Pe unii îi cunoşteam, pe alţii nu, erau probabil străini. Cei doi din faţa mea erau blonzi, cu capete rotunde; semănau unul cu celălalt: francezi, bănuiesc. Cel mai mărunţel îşi tot ridica pantalonii: era ca un fel de tic nervos. Toată treaba a ţinut aproape trei ore; eram la capătul puterilor şi mi se golise capul; încăperea era bine încălzită şi deci mi se părea destul de plăcut: de douăzeci şi patru de ore încoace dârdâisem fără încetare. Gardienii îi aduceau pe prizonieri unul după altul în faţa mesei. Cei patru tipi le cereau numele şi profesia. De cele mai multe ori se opreau aici — sau dacă nu, puneau câte o întrebare răzleaţă: „Ai par ticipat la sabotarea muniţiilor?” Sau: „Unde te aflai în dimineaţa zilei de 9 şi ce făceai?” Nu ascultau răspunsul, sau cel puţin aşa lăsau impresia: tăceau un moment, se uitau drept înainte şi apoi începeau să scrie. L-au întrebat pe Tom dacă e adevărat că face parte din Brigada internaţională: Tom nu putea nega din cauza legitimaţiei care i se găsise în haină. Pe Juan nu l-au întrebat nimic, dar, după ce şi-a spus numele, au scris o grămadă. — Fratele meu Jose este anarhist, spuse Juan. Ştiţi bine că nu mai e aici. Eu nu sunt înscris în nici un partid, n-am făcut niciodată politică. Nu i-au răspuns. Juan a mai zis: — N-am făcut nimic. Nu vreau să plătesc pentru alţii. Îi tremurau buzele. Un gardian i-a spus să tacă şi l-a luat. Mi-a venit rândul: — Te numeşti Pablo Ibbieta? Am spus că da. Tipul s-a uitat în hârţoagele lui şi m-a întrebat: — Unde e Ramon Gris? — Nu ştiu.

— L-ai ascuns în casa dumitale de pe 6 până pe 19. — Nu. Au scris un moment şi gardienii m-au scos din sală. Pe culoar Tom şi Juan aşteptau între doi gealaţi. Am pornit. Tom l-a întrebat pe unul din ei: — Şi acum? — Şi acum ce? zise gardianul. — E un interogatoriu sau un proces? — Ăsta a fost procesul, spuse tipul. — Şi? Ce-o să se întâmple cu noi? Gardianul a răspuns sec: — O să vi se comunice sentinţa în celulă. De fapt, ceea ce slujea drept celulă era unul din beciurile spitalului. Din cauza curentului era un frig cumplit. Toată noaptea clănţănisem şi nici peste zi n-o dusesem mai bine. Primele cinci zile le petrecusem într-o carceră de la arhiepiscopie, un fel de închisoare subterană probabil de pe vremea Evului-Mediu; întrucât erau mulţi prizonieri şi puţin loc, îi băgau unde se nimerea. Nu-mi părea rău după carcera mea: nu-mi fusese frig, dar eram singur; cu timpul devine enervant. În beci aveam companie. Juan nu prea vorbea: îi era frică şi apoi era prea tânăr ca să aibă dreptul la cuvânt. Tom în schimb era foarte vorbăreţ şi ştia bine spaniola. În beci se aflau o bancă şi patru saltele de paie. După ce ne-au adus înapoi aici, ne-am aşezat şi am aşteptat în tăcere. Peste câtva timp, Tom a spus: — S-a zis cu noi. — Aşa cred şi eu, am confirmat, dar bănuiesc că puştiului n -o să-i facă nimic. — N-au de ce să se lege de el, preciză Tom. E fratele unui militant, asta-i tot. M-am uitat la Juan: nu părea să fi auzit. Tom a continuat: — Ştii ce fac ăştia la Saragosa? Îi culcă pe oameni pe şosea şi-i calcă pe urmă cu camioanele. Ne-a spus-o un dezertor marocan. Cică fac astfel economie de muniţii. — Dar nu şi de benzină, am zis eu. Eram supărat pe Tom: n-ar fi trebuit să spună una ca asta. — Nişte ofiţeri se plimbă pe şosea, continuă el, şi supraveghează operaţia asta cu mâinile în buzunar, fumând. Crezi că le dau cumva lovitura de graţie amanţilor ălora? Nici gând. Îi lasă să urle. Uneori câte un ceas întreg. Marocanul zicea că prima dată a fost gata-gata să verse. — Nu cred că o să facă asta aici, am zis eu. Numai dacă, pe bune, or fi rămas fără muniţii. Lumina pătrundea prin patru răsuflători şi printr-o gaură rotundă din tavan, mai pe stânga, prin care se vedea doar un petec de cer. Pe aici, prin gaura asta rotundă, de obicei închisă cu un chepeng, se descărcau cărbunii în pivniţă. Chiar sub gaură se găsea un strat gros de praf de cărbune; urma să fie utilizat pentru încălzirea spitalului, dar, încă de la începutul războiului, bolnavii au fost evacuaţi, iar cărbunele rămăsese acolo, nefolosit; uneori chiar ploua peste el, fiindcă uitaseră să închidă chepengul. Tom a început să clănţăne: — ...mama mă-sii de treabă, iar am început să clănţăn, zise el. S-a sculat şi a început să facă gimnastică. La fiecare mişcare, cămaşa i se întredeschidea, scoţându-i la iveală pieptul alb şi păros. S-a întins pe spate cu picioarele în sus şi a făcut foarfecă: vedeam cum îi tremură şalele grase. Tom era voinic, dar avea prea multă grăsime. Mă

gândeam că gloanţele sau baionetele aveau în curând să se înfigă în masa asta de carne moale ca într-o bucată de unt. Dacă ar fi fost slab nu mi-ar fi venit în minte aceeaşi idee. Nu-mi era chiar frig, dar nu-mi mai simţeam umerii şi braţele. Din când în când mi se părea că-mi lipseşte ceva şi începeam să-mi caut haina pe lângă mine, apoi îmi aduceam aminte că nu-mi dăduseră haină. Chiar că era neplăcut. Ne luaseră îmbrăcămintea ca s-o dea soldaţilor lor şi nu ne lăsaseră decât cămăşile şi pantalonii de pânză pe care bolnavii internaţi în spital îi purtau în toiul verii. După o vreme, Tom s-a ridicat şi a venit să se aşeze lângă mine, gâfâind. — Te-ai încălzit? — ...mama mă-sii, nu. Dar în schimb mi-a ieşit sufletul. Seara, pe la opt, a intrat un maior, însoţit de doi falangişti. Ţinea o foaie de hârtie în mână. L-a întrebat pe gardian: — Cum îi cheamă pe ăştia trei? — Steinbock, Ibbieta şi Mirbal, zise gardianul. Maiorul şi-a pus ochelarii şi s-a uitat pe listă: — Steinbock... Steinbock... Aha, uite-l. Eşti condamnat la moarte. Vei fi împuşcat mâine dimineaţă. S-a mai uitat o dată pe listă: — Şi ceilalţi doi la fel, spuse el. — Nu se poate, zise Juan. Eu nu. Maiorul s-a uitat la el uimit: — Cum te cheamă? — Juan Mirbal, răspunse el. — Şi numele dumitale e aici, zise maiorul, eşti condamnat. — Dar n-am făcut nimic, protestă Juan. Maiorul a dat din umeri şi s-a întors spre Tom şi spre mine. — Sunteţi basci? — Nimeni nu e basc. Părea agasat. — Mi s-a spus că sunt trei basci pe aici. Doar n -o să-mi pierd vremea alergând după ei. Presupun că nu vreţi să vi se trimită un preot? Nici măcar nu i-am răspuns. A mai zis: — Un medic belgian va veni îndată. Are aprobare să petreacă noaptea asta cu voi. A salutat milităreşte şi a ieşit. — Ce-ţi spuneam eu, spuse Tom. Ne-am ars. — Da, zisei eu, dar pentru ăsta mic e o porcărie. Vorbeam aşa fiindcă voiam să fiu drept, dar puştiul nu-mi plăcea. Avea un chip prea fin, iar frica, suferinţa îl desfiguraseră, îi schimonosiseră trăsăturile. Acum trei zile era un băieţandru, genul ăla drăgălaş, dar cam feminin, care unora poate că le place; acum însă arăta ca un poponar bătrân, şi mi-a trecut aşa prin minte că niciodată de acum înainte, chiar dacă i s -ar da drumul, n-avea cum să mai fie tânăr. N-ar fi stricat să am un pic de milă să-i dăruiesc, dar mi-e scârbă de milă, băiatul îmi inspira mai degrabă oroare. Nu mai scosese nici o vorbă, dar devenise pământiu: faţa şi mâinile lui erau pământii. S-a aşezat la loc şi s-a holbat la podea cu nişte ochi rotunzi de tot. Tom avea suflet bun, a încercat să-l ia de braţ, dar puştiul s-a tras violent înapoi, strâmbându-se. — Lasă-l, i-am zis eu în şoaptă, că o să se pornească pe bocete. Tom s-a supus cu părere de rău; i-ar fi prins bine să-l consoleze pe băiat; şi-ar fi făcut astfel de lucru şi n-ar fi fost ispitit să se gândească la el. Pe mine chestia asta mă irita: nu mă gândisem niciodată la moarte pentru că nu avusesem ocazia, acum însă se ivise şi n -aveam altceva mai bun de făcut decât să mă gândesc la ea.

Pedro. mi-am zis: „Acum începe”. cercul luminos s-a şters şi m-am simţit strivit de o greutate uriaşă. nu protesta. nu-şi dădea seama în ce situaţie se afla şi vedeam clar că nu vrea să-şi dea seama. Ne-a salutat: — Sunt medic. mă întrebam dacă doare rău. M-am uitat multă vreme la cercul luminos pe care lampa îl proiecta pe tavan. Aţi dori să fumaţi. După câteva minute. iar grămada de cărbune era ca o pată mare sub cer. spitalul e plin. Avea o voce plăcută şi distinsă. I-am zis: — Cu ce scop aţi venit încoace? — Sunt la dispoziţia dumneavoastră. cu mâna ta? Nu i-am răspuns. Juan. De altfel vă cunosc. Se înnopta. îmi închipuiam grindina lor care frige trupul. S-a deschis uşa şi au intrat doi gardieni. Toate astea erau în afara adevăratei probleme. cel înalt şi slab. Gardienii se aşezaseră pe saltelele de paie. Tom îşi îngropase faţa în mâini. m-am trezit. M-am scuturat şi m-am uitat la cei doi tovarăşi ai mei. spuse el. I-am spus: — N-aţi venit aici din compasiune. Medicul s-a apropiat de el şi i-a pus mâna pe umăr ca şi când ar fi vrut să-i dea curaj: ochii lui rămăseseră însă reci.Tom a început să vorbească. celălalt dădea când şi când din cap ca să nu-l fure somnul. Tânărul Juan era de departe cel mai prăpădit. Tom a tăcut şi m-am uitat la el cu coada ochiului: am văzut că şi el era pământiu la faţă şi că arăta îngrozitor. Eram gata să mai spun ceva când brusc mi s-a întâmplat un lucru care m-a uimit: dintr-o dată. mi-am dat seama că era periculos mai ales fiindcă nu avea imaginaţie. nu-l slăbesc. În urma lor venea un bărbat blond îmbrăcat într-o uniformă bej. ba şi ţigări de foi Puros. Am ţigări. Ne-a oferit ţigări englezeşti. dar era mai bine decât nimic: în ajun ne lăsaseră pe întuneric. Adoptând un . — Aici am fost trimis. eram însă liniştit: aveam toată noaptea la dispoziţie ca să înţeleg. Acesta a dat din cap în semn că „da”: cred că avea cam tot atâta inteligenţă cât o buturugă. sfredelindu-l. plin de curiozitate. Nici eu nu realizam încă pe deplin. când îmi căşună pe cineva. prin gaura din tavan se vedea deja o stea: noaptea avea să fie senină şi geroasă. Am văzut apoi mâna belgianului coborând pe furiş de-a lungul braţului lui Juan. dar sigur nu era rău. într-un colţ. nici despre frică: era ceva anonim. dar le -am refuzat. Eram fascinat. V-am văzut cu fasciştii în curtea cazărmii în ziua când m-au arestat. m-a întrebat: — Ai curăţat mulţi tipi. până la încheietura mâinii. M-am uitat în ochii lui şi am constatat că părea jenat. Am fost autorizat să vă asist în aceste împrejurări penibile. stătea cu gura căscată şi-i tremurau nările. aşa-i? adăugă el repede. nu-i vedeam decât ceafa grasă şi albă. — Doriţi lumină? îl întrebă brusc Pedro pe medic. Şi apoi. chiar şi trabucuri. De obicei. — Dar de ce aţi venit tocmai la noi? Mai există şi alţi amărâţi. Privindu -i ochii albaştri şi reci. o lumină slabă şi mohorâtă se strecura prin răsuflători. Pedro a ieşit şi s-a întors cu o lampă cu gaz pe care a pus-o pe bancă. Voi face tot ce se poate ca aceste câteva ore să vă fie mai puţin apăsătoare. am dat din umeri şi m-am uitat în altă parte. Nu era vorba despre moarte. Lumina prost. Puţin mai târziu am ridicat capul: tipul mă examina. pe neaşteptate. Îmi ardeau umerii obrajilor şi mă durea craniul. Şi totuşi n-am mai avut chef să vorbesc. prezenţa acelui medic nu m-a mai interesat. A început să-mi explice că de la începutul lunii august curăţase şase inşi. nepăsător. stătea cu mâinile în sân. mă gândeam la gloanţe. răspunse el vag.

nu care cumva să îndrăznească să vină la mine să-mi ia pulsul. doctorul s -a dus să se sprijine de perete. care trebuia notat pe loc. şi se simţise normal şi mândru de a fi normal. Mi-am vârât mâinile în părul jilav de năduşeală. — Omul suferă. că e nevoie deseori de două salve. ceea ce nu-mi plăcea deloc. Eu însă m-am aplecat un pic şi l-am văzut scoţându-şi ceasul din buzunar şi uitându-se la el fără să-i dea drumul mâinii puştiului.. că-i ard un pumn peste botul lui împuţit. nici vorbă. Tom a tresărit şi mi-a aruncat o privire încărcată de ură: îl agasam fiindcă îmi scârţâiau pantofii.. transpiram. — Atunci trebuie să-şi încarce puştile şi să ochească din nou? S-a gândit ce s-a gândit apoi a adăugat cu o voce răguşită: — Durează ceva! Îi era înfiorător de frică de suferinţă.. M-am mulţumit să mă frec pe gât cu batista fiindcă începusem să simt transpiraţia care-mi picura din păr pe ceafă. zise belgianul dând din cap. „Ticălosul. în toiul iernii. m-am prăbuşit la loc pe bancă. Dar nu mai era ca altădată: cu două zile . cu ochii lui duri.? Ah! Nu. se învineţise.. Mi-a spus pe un ton impersonal: — Nu ţi se pare că aici e un frig de-ţi clănţăne dinţii? Părea că într-adevăr îi era frig. şi eu transpiram în continuare. indiferent. Eu nu prea mă mai gândeam şi în orice caz nu teama de suferinţă mă făcea să transpir. dar am simţit că se uită la mine. Se întâmplă că la prima salvă nu e atins nici un organ vital. zise belgianul cu o voce părintească. tânărul Juan a întrebat: — Sunteţi medic? — Da. pentru că-i era frig. dar nici n-am apucat să schiţez un gest că atât ruşinea cât şi furia mi-au trecut. dar în acelaşi timp s-a tras puţin înapoi. răspunse belgianul. Porcul ăla de belgian observase însă: văzuse picăturile curgându-mi pe obraji şi se gândise: asta e manifestarea unei stări de teroare aproape patologică..” N-a venit. se termină imediat. belgianul i-a apucat încheietura cu trei degete. nici o lumină nu se strecura până în acel colţişor întunecos şi-mi era de ajuns să ridic privirea ca să zăresc Ursa mare.aer indiferent. Mi-a venit să mă scol şi să mă duc să-i trăsnesc una peste mutră.. numai la asta se gândea: aşa e la vârsta lui. — Dar. iar pantalonul ud se lipea de bancă. a scos un carnet din buzunar şi a scris câteva rânduri. era inutil: batista ajunsese o zdreanţă bună s-o storci. într-un curent nemaipomenit. Se uita în continuare la mine. — Uneori. Până şi fesele îmi transpirau. Vorbea de parcă ar fi liniştit un bolnav care plătea din gros. Deodată. După un moment i-a dat totuşi drumul şi mâna a căzut inertă. Am înţeles imediat şi mi-am pus mâinile pe faţă: eram leoarcă de sudoare. De altfel.. astfel încât să stea cu spatele la mine. în acelaşi moment mi-am dat seama că şi cămaşa era udă şi că se lipise de mine: şiroiam de cel puţin un ceas şi nu simţisem nimic. I-am răspuns: — Nu mi-e frig.. În beciul acela. M-am sculat şi m-am dus până la grămada de praf de cărbune. m-am gândit eu furios. apoi. multă vreme? — Când. Cerul era minunat. ca şi când şi-ar fi adus dintr-o dată aminte de ceva foarte important. M-am întrebat dacă şi faţa mea era la fel de pământie ca şi a lui: am văzut că şi el asuda. mi s-a spus. în curând am renunţat să mă mai şterg. Am ridicat capul şi m-am uitat în ochii lui.

Am rânjit: — Nu mai e mult şi o să înţelegi. Ascultă. dispare. Îmi zic: după nu mai e nimic. ai tot timpul impresia că s-a făcut. Se uita la belgian. — E-n regulă. — Tu înţelegi? zicea el. Eu unul nu înţeleg. Nu mai mulţi. Ah! dacă ai şti ce bine mi le pot imagina. dai ortul popii. A trecut o bucată bună de vreme.. Acum însă puteam să mă uit în sus cât pofteam.înainte. Bun. după-amiaza mă aflam în zona de umbră. Sunt dispus să am curaj. zicea Tom. Cât despre dureri. dar ar trebui cel puţin să ştiu. dar. Dimineaţa. — Ce.. Dar e ceva care nu merge. Ar trebui să fiu în stare să gândesc. ăştia trag dinadins în ochi şi în gură. . Câţi o să fie? — Nu ştiu. adăugă el cu răutate. Doctorul nu părea să asculte. ca în coşmaruri. Vrei să te gândeşti la ceva. Mă uitam la belgian. Am şi început să simt rănile.. — După aia. zise el cu un aer încăpăţânat. mă gândeam la câte o plajă de pe malul Atlanticului. — E ca în coşmaruri.. când cerul era de un albastru tăios şi transparent. refuzam să le acord importanţă. — Termină! i-am zis. Ştii. eu.. am spus dur. la omul viu. dar nu se uita la mine. Dar după aia? Înţelegeam prea bine ce vrea să spună. iar zidul va rezista. pământiu la faţă şi asudat: semănăm. e vorba de ceva mai rău: e vorba de durerile pe care o să le simt mâine dimineaţă. Nu sunt chiar dureri adevărate. cu ochii mei. de o oră mă doare în cap şi în gât. cerul nu-mi mai evoca nimic. mă gândesc iar la dureri. şi eu le simţeam în tot corpul. Toate astea mi le pot imagina.. ne vor duce în curte. n-am înnebunit. Mi s-a părut că am devenit mai sensibil ca înainte la mirosuri. Îmi văd cadavrul: asta nu e greu. A început să vorbească numai pentru el: nu-l slăbea din ochi pe belgian. Îi era fără îndoială frică să mă vadă aşa cum eram acum. Nu mă puteam obişnui. dar nu voiam să par că înţeleg. îţi jur. aşa încât mă gândeam la umbra care se întindea peste jumătate din arenă în timp ce cealaltă jumătate scânteia în soare: era într-adevăr trist să vezi astfel tot pământul reflectat pe cer. să înţeleg că nu voi mai vedea nimic. la zgomot. Şi pe urmă deviez. Ştiam de ce venise. ca să desfigureze oamenii. la amiază vedeam soarele şi-mi aminteam de un bar din Sevilia unde obişnuiam să beau manzanilla şi să mănânc scrumbiuţe şi măsline. ca o mulţime de tăieturi mici. că nu voi mai auzi nimic şi că lumea va merge înainte pentru ceilalţi. nu -l interesau gândurile noastre. Era mai bine aşa. la gloanţe. În jurul lui Tom plutea un miros ciudat. şi eu mi le imaginez. Trebuia să vor bească întruna. venise să se uite cum mor de vii trupurile noastre. Tipii se vor alinia în faţa noastră. că ai să înţelegi. Vor fi opt. Tom a început să vorbească în şoaptă. Am început şi eu să vorbesc în şoaptă. din celula mea de la arhiepiscopie puteam să văd o bucată mare de cer şi fiecare oră a zilei îmi aducea aminte de altceva. Sunt materialist. Cinci sau opt. fiecare din noi era mai rău ca o oglindă a celuilalt. M-am întors şi m-am aşezat iar lângă Tom. că o să împing din răsputeri zidul cu spinarea. Dar tot nu înţeleg ce înseamnă asta. dar eu sunt cel care îl vede. îţi scapă. ca şi el. şi pe urmă alunecă. altfel i se încâlceau gândurile. — Nu mi-e clar. ce să înţeleg? — O să mi se întâmple ceva ce nu pot să înţeleg. — Probabil că doare îngrozitor. Cred că o să-mi vină să intru în zid. Există momente când sunt gata-gata să reuşesc. Li se va da comanda: „Foc” şi voi vedea opt puşti îndreptate spre mine. Cred că mi se adresa mie.

Evident. Dar alături de Tom şi de Juan mă simţeam singur. grijile unui om viu. Şi iată că acum semănăm ca nişte fraţi gemeni. cu un decalaj de cel mult cinci minute. Tom m-a luat de mână fără să se uite la mine: — Pablo. dar frică nu mi-e. numai şi numai pentru că urma să crăpăm împreună. se pare însă că toţi irlandezii sunt aşa. Puţea a urină ca bătrânii bolnavi de prostată. sub pretext că vom muri împreună. spuse el furios.. clănţănea în beciul ăsta aşa cum trebuie să clănţăne oamenii vii. nici mutra împuţită a lui Pedro. O fi vrut poate să-i pipăie ceafa . Pe de altă parte era mai bine aşa: cu Ramon poate că m -aş fi înduioşat. şi tânărul Juan se uita: toţi trei ne uitam la el pentru că era viu. Belgianul n-a răspuns. ce. Poţi să mă crezi: mi s-a mai întâmplat să veghez o noapte întreagă aşteptând ceva. nici grămada aia de praf de cărbune. zise Tom pe un ton sălbatic. de pildă. Belgianul nota de zor în carneţel. şi voiam să rămân dur. Faptul că gândeam la fel cu Tom nu-mi făcea plăcere. Avea gesturile unui om viu. Vă jur că nu mi-e frică. mormăind oarecum distrat. — Tacă-ţi fleanca. Până la urmă s-a apropiat de Juan. nici banca. mă uitam la belgian. Cu Ramon Gris. avea un trup ascultător şi bine hrănit. Observasem că avea tendinţa s-o facă pe profetul şi să-mi zică Pablo cu o voce lipsită de orice expre sie. tot ceea ce spunea el aş fi putut să spun şi eu: nu e firesc să mori. Existau câţiva ţipi cu care totul ar fi fost altfel. Pablo. că vom continua să transpirăm sau să clănţănim în acelaşi timp.. ăştilalţi. Belgianul s-a uitat în tăcere la băltoacă. Şi ştiam bine că de-a lungul întregii nopţi vom continua să ne gândim la aceleaşi lucruri în acelaşi timp. Vorbea desigur ca să nu aibă răgaz să gândească. înfipt bine pe picioarele lui. şi nu vom fi reuşit să ne pregătim. dar nu îndrăzneam. mă întreb dacă o fi adevărat că suntem nimiciţi cu totul. Orgoliul meu era rănit: trăisem douăzeci şi patru de ore alături de Tom. nimic nu mi se mai părea firesc.Omul nu e făcut să gândească una ca asta. S-a întors încheindu-se la pantaloni. Noi însă eram trei umbre lipsite de sânge. — Nu ştiu ce-i asta. Mi-am retras mâna şi i-am spus: — Mai bine uită-te între picioarele tale. În fond. îl ascul tasem. Tom nu -mi era grozav de simpatic şi nu vedeam de ce. nu ne mai simţeam trupurile — în orice caz nu în acelaşi fel. Tom s-a sculat şi s-a dus într-un colţ să se uşureze. nu simt nimic. stăpân pe muşchii lui — el unul putea să se gândească la ziua de mâine. În momentul acela eram teribil de dur. Pablo. Belgianul se apropiase. — Te-ai pişat în pantaloni. Nu prea-mi plăcea chestia asta. Între picioarele lui se formase o băltoacă şi din pantalonii lui încă mai picura ceva: — Ce-i asta? întrebă el înspăimântat. M-am uitat la el dintr-o parte şi pentru prima dată mi s-a părut straniu: îşi purta moartea gravată pe chip. Ne uitam la el. nu mă piş. Noi. măgarule. s-a aşezat şi a tăcut mâlc. vorbisem cu el ştiind că nu aveam nimic în comun. A întrebat cu o prefăcută bunăvoinţă: — Nu vă simţiţi bine? Tom n-a răspuns. — Nu-i adevărat. Îmi venea să-mi pipăi pantalonii între picioare. Aveam vaga impresie că miroase a urină. vrei să-ţi chem un popă? N-a răspuns. Tom i-a dat înainte. de când urma să mor. îi spusei. ne uitam la el şi-i sugeam viaţa ca nişte vampiri. Şi. Dar asta e cu totul altceva: o să ne înhaţe pe la spate. mă întreb. ar fi trebuit să-mi devină. eram de aceeaşi părere cu el. i-am zis.

Viaţa mea se afla în faţa mea. Am revăzut chipul unui novillero tânăr pe care taurul îl luase în coarne la Valencia. Ce aprig alergam după fericire. ne-a spus. moartea le răpise tuturor farmecul. apoi. nu voiam una ca asta. la Feria. iar ca să-mi abat gândurile. În clipa aceea mi s-a părut că am în faţă toată viaţa mea şi m-am gândit: „E o minciună sfruntată”. nu voiam să mor ca o vită. belgianului i-a venit o idee nemaipomenită: — Oameni buni. Dacă aş fi vrut. îmi risipisem timpul semnând poliţe pentru veşnicie. Pe neaşteptate. Nu regretam nimic: existau multe lucruri după care ar fi putut să-mi pară rău. M-am sculat şi m-am apucat să umblu de colo-colo. eram turbat. Nu avea nici un rost. zâmbea cu o expresie părintească. după femei. nu înţelesesem nimic. le ceream iertare. Nu făcea nici cât o ceapă degerată de vreme ce se sfârşise. După câteva clipe. cum era să crăp de foame. N-aveam însă chef să pierd două ore de viaţă: ar fi venit să mă trezească în zori. Nu voiam să mă mai gândesc la ceea ce avea să se întâmple în zori. Şi. Cred că mi-am trăit execuţia de zeci de ori la rând. n-aş fi mişcat un deget. Celălalt adormise cu ochii deschişi de i se vedea numai albul ochilor. pe al lui Ramon Gris. era doar o schiţă. o amintire din . Mi-am adus aminte de întâmplări: cum am fost şomer trei luni de zile în 1926. dintr-o dată. Mi-am adus aminte de o noapte pe care am petrecut-o pe o bancă la Granada: nu mâncasem de trei zile. până la perete. Dar. Mă întrebam cum putusem oare să mă plimb. pesemne că atunci înţelesese. pe urmă.din vreun motiv profesional sau o fi fost mânat de un impuls de milă? Dacă a acţionat din milă a fost desigur singura dată în toată acea noapte. pe al unuia dintre unchii mei. la moarte. Mi-a venit să râd. băiatul a dus laba mare şi roşie la gură şi a dat s-o muşte. a făcut câţiva paşi înapoi. voiam să înţeleg. de îndată ce încercam să mă gândesc la altceva. altele neplăcute — sau cel puţin aşa le denumeam înainte. după libertate. Preţ de o secundă s-a uitat îngrozit la noi. O groază de amintiri mi se învârtejeau în minte. cred că aş fi putut să dorm puţin: nu închisesem ochii de patruzeci şi opt de ore. A mângâiat capul şi gâtul băiatului. Am încercat o clipă s-o judec. Ţinea mâna belgianului între ale sale. ţinusem cuvântări în adunări publice: luam totul în serios. am început să mă gândesc la viaţa mea trecută. întâlneam în cale doar vorbe goale sau vid. Puştiul n-a reacţionat. dar nu-şi lua ochii de la el. Unele erau plăcute. Nu putea însă fi judecată. toate câte erau în ea erau neterminate. Chipuri şi întâmplări. încheiată. închisă. gustul manzanillei sau zilele de vară când mă duceam să mă scald într-un golfuleţ de lângă Cadix. Pentru ce? Voisem să eliberez Spania. aderasem la mişcarea anarhistă. iar cele două gheare cenuşii care strângeau mâna aceea grasă şi roşcovană nu erau deloc plăcute la vedere. Bănuiam ce avea să se întâmple şi Tom bănuia probabil şi el: belgianul însă nu-şi dădea seama de nimic. Belgianul şi-a tras-o repede şi împleticindu-se. nu observase nimic. fulgerător i-a luat mâna şi s-a uitat la ea cu un aer ciudat. o dată chiar am crezut că e pe bune: probabil că am aţipit un minut. ca un sac şi totuşi. îl admiram pe Pi y Margall. ca şi când aş fi fost nemuritor. Tipul îşi netezea însă mustaţa. Aş fi vrut să pot să-mi spun: e o viaţă frumoasă. M-am trezit brusc şi m-am uitat la belgian: mă temeam să nu fi răcnit în somn. să mă hlizesc cu gagicile: dacă mi-aş fi putut închipui măcar o clipă că aveam să mor aşa. nu voiam să crap. i-aş fi urmat ameţit de somn şi aş fi crăpat fără să apuc să zic: „of. îmi era teamă de coşmaruri. că nu mai eram oameni ca el. Mă târau spre zid şi eu mă zbăteam. Am început să râd şi unul din gardieni a tresărit. pot să mă ofer — sub rezerva aprobării de către administraţia militară — să transmit un mesaj. Mă simţeam sleit şi totodată surescitat. vedeam ţevile puştilor îndreptate spre mine. eram istovit.

Acum nu mai aveam poftă s-o văd. plin de curiozitate: — Nu-i transmiţi nimic lui Concha? — Nu. Îşi frângea mâinile. Era de-ajuns să mă uit la bancă. La un moment dat mi -am pipăit pantalonul şi am constatat că e umed. poate că şi de al ei îmi era groază. îi va pieri cheful de viaţă luni şi luni de zile. dar o vedeam pretutindeni. dacă cineva ar fi venit să mă anunţe că mă pot întoarce acasă liniştit. Se aşezase călare pe bancă şi se uita la ea cu un soi de zâmbet. un soi de prăbuşiri. nici nu-mi aduceam aminte când începuse. Tom a sărit în sus: încă nu ne dădusem seama că timpul trece. că scăpasem cu viaţă. dar e drept că şi mie mi se părea că obiectele au un aer ciudat: erau mai şterse. Tom a aşteptat puţin. sau îmi simţeam bătăile inimii. Era însă un calm oribil din cauza trupului meu: trupul ăsta pe care încă îl foloseam. Dar nici asta nu mă liniştea: tot ceea ce venea de la trupul meu avea un aer împuţit şi suspect. apoi şi-a tras repede mâna înapoi. dar mi-am luat precauţia şi m-am dus să mă uşurez pe grămada de cărbuni. Când se uita la mine. ca şi când ar fi fost al altuia. mi se părea că sunt legat de un vierme uriaş. Eram cu ea de un an. apoi s-a uitat la mine.. noaptea ne îmbrăţişase ca o masă informă şi întunecoasă. pe obiecte. În ajun. Bestia! Făcuse. N-am răspuns nimic. la lampă. mai puţin dense decât de obicei. Uram această duioasă complicitate: eu eram de vină. ca să-mi gândesc lucid moartea. dinadins. implora: . ca nişte oameni care vorbesc în şoaptă la căpătâiul unui muribund. părea uimit. Eram singur. l-a trecut un fior. Dacă aş fi fost în locul lui Tom. privirea ei ar rămâne în ochii ei. vorbisem noaptea trecută despre Concha. în modul în care obiectele se depărtaseră şi se ţineau deoparte cu discreţie. ca şi când i-ar fi fost frică să nu spargă ceva. transpira şi tremura independent şi eu nu-l mai recunoşteam. Tânărul Juan a început să urle. N-aş fi vrut nici măcar s-o strâng în braţe: îmi era groază de trupul meu fiindcă se făcuse pământiu şi asuda — şi. De aia vorbisem despre ea. nu m-aş fi jucat de-a atinsul băncii cu mâna. Şi Tom era singur. căci vedeam cu ochii lui. Mă gândeam la ochii ei frumoşi şi calzi. şi astea erau tot hachiţe de irlandez. Belgianul şi-a scos ceasul. mi-aş fi tăiat braţul cu toporul numai ca s-o mai văd măcar cinci minute. nu ştiam dacă e ud de transpiraţie sau de urină. Uneori îl mai simţeam încă. nu mai aveam nimic să-i spun. eram calm. stătea cuminte. dar într-alt fel. auzeam cu urechile lui. Eram nevoit să-l ating şi să-l privesc ca să ştiu ce-i cu el. n-ar mai ajunge până la mine. A întins mâna şi a atins lemnul cu mare grijă. nu-mi mai aparţinea. ca atunci când eşti într-un avion în picaj. o prezenţă dezgustătoare lipită de mine. desigur. simţeam nişte alunecări. iar eu nu mai simţeam decât un fel de apăsare. Concha avea să plângă aflând de moartea mea. Într-un anumit sens. În cea mai mare parte a timpului se îngrămădea. eu eram cel ce urma să moară. În starea în care mă aflam. nu mai ţineam la nimic. Tom a mârâit: — N-am pe nimeni.. Totuşi.partea voastră pentru cei ce vă iubesc. chestia asta m-ar fi lăsat rece: să aştepţi câteva ore sau câţiva ani e totuna când ai pierdut iluzia că eşti etern. Tom atinsese propria sa moarte când pusese mâna pe bancă. s-a uitat şi a zis: — E trei şi jumătate. ceva din ea ajungea până la mine. la grămada de praf de cărbune. nu fusesem în stare să tac. Mă gândeam însă că s-a sfârşit: acum dacă s-ar uita la mine. ar fi trebuit să mă stăpânesc.

Soldaţii au şovăit. plângând în hohote. probabil că fac treaba asta în curtea din spate. Pedro s-a sculat căscând şi a venit să sufle în lampă. i-am văzut umerii slăbuţi zguduiţi de plâns şi m-am simţit inuman: nu reuşeam să-mi fie milă nici de ceilalţi. Tom a ieşit între doi soldaţi. ţinându-l pe puşti de subsuori şi de picioare. vino. Pedro l-a arătat. de când ne spusese doctorul cât e ceasul. în depărtare. Tom s-a ridicat. nu mai avea chef nici măcar să-l consoleze. Juan nu s-a mişcat. s-a dus chiar sub gaura rotundă din tavan şi a început să pândească zorile. împuşcături. se uita la uşă. Am auzit. stătea cu ochii larg deschişi. Cum i-au dat însă drumul. Era încă întuneric când am auzit vocea lui Tom: — Îi auzi? — Da. S-a întors spre Tom: — Hai. n-aveţi decât să-l căraţi voi doi. Au ieşit. spuse locotenentul. Plângea: vedeam prea bine că-i e milă de el.. nici de mine. — Steinbock? Tom n-a răspuns. E mult mai rău când omul nu mai are nici măcar febra. nu se gândea la moarte. Eu însă mă încăpăţânasem. Doi soldaţi l-au luat de subsuori şi l-au ridicat în picioare. a căzut la loc. Mi-am zis: „Vreau să mor curat”. nu voiam nici ţigară. S-a întâmplat însă pe dos: m-am uitat puţin la puşti. mă-sa fac? Doar nu au cum să tragă pe întuneric. A luat-o la fugă prin tot beciul cu braţele ridicate. simţeam în străfunduri că timpul trece. dar era mai puţin lovit: era ca un bolnav care se apără împotriva bolii făcând febră. Belgianul şi cei doi gardieni au plecat şi ei. — Ce. A vrut să adauge ceva. mi-a venit şi mie să plâng. Preţ de o clipă. I-a spus colegului său: — Frigul naibii. îi spusei lui Tom. că se scurge picătură cu picătură. împuşcăturile n-au mai încetat. — Juan Mirbal? — E cel de pe saltea. locotenentul m-a oprit: — Dumneata eşti Ibbieta? — Da. I-am spus lui Tom: — S-a luminat de ziuă.— Nu vreau să mor. am rămas . să-mi plâng de milă. De fapt nici nu era nevoie: băiatul făcea mai mult zgomot decât noi. Totuşi. — Vei aştepta aici: vor veni să te ia imediat. — A început. — Scoală-te. Tom i-a cerut medicului o ţigară. Beciul devenise cenuşiu. Eu nu voiam. Peste câtva timp n-am mai auzit nimic. Uşa s-a deschis şi un locotenent cu patru soldaţi au intrat. apoi s-a prăbuşit pe una din saltele. vedem noi acolo. nu vreau să mor. Tom se uita la el cu o privire posomorâtă.. Nişte tipi mergeau prin curte. — Nu e primul căruia i se face rău. Băiatul nu era leşinat. Alţi doi soldaţi veneau în urma lor. — Îţi dai seama? zise Tom. Când am vrut să ies şi eu. voiam să mor curat şi nu mă mai gândeam decât la asta. dar a tăcut. Din acel moment. iar lacrimile îi curgeau pe obraji. nici alcool. de o singură clipă. zise locotenentul. Tom a aruncat ţigara.

singur. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine, dar aş fi preferat să se termine imediat. Auzeam salve la intervale aproape regulate: la fiecare din ele tresăream. Îmi venea să urlu şi să-mi smulg părul din cap. Strângeam însă din dinţi şi-mi vârâsem mâinile în buzunar fiindcă voiam să rămân curat. După o oră au venit să mă ia şi m-au dus la primul etaj, într-o încăpere mică unde mirosea a tutun şi era o căldură care mi s -a părut sufocantă. Doi ofiţeri fumau, stând în fotolii, cu nişte hârtii pe genunchi. — Te numeşti Ibbieta? — Da. — Unde e Ramon Gris? — Nu ştiu. Cel care mă interoga era mic şi gras. În spatele ochelarilor avea nişte ochi duri. Mi-a spus: — Apropie-te. M-am apropiat. S-a sculat şi m-a apucat de braţ uitându-se la mine cu o expresie menită să mă facă să intru în pământ. Totodată m-a ciupit de braţ cât a putut de tare. Nu ca să mă doară, ci ca să arate cine e stăpân: voia să mă domine. Considera necesar de asemenea să-mi pufăie în faţă răsuflarea lui împuţită. Am stat aşa câteva clipe; mie îmi cam venea să râd. Nu era de-ajuns ca să intimidezi un om care avea să moară imediat: nu ţinea. M-a împins violent şi s-a aşezat la loc. A zis: — Viaţa ta în schimbul vieţii lui. Dacă ne spui unde e, te lăsăm în viaţă. Aceşti doi tipi plini de fireturi, cu cravaşele şi cizmele lor, erau şi ei, totuşi, nişte oameni care vor muri. Puţin mai târziu decât mine, dar nu cu mult mai târziu. Şi cu toate acestea se agitau căutând nişte nume prin hârţoagele lor, alergând după alţi oameni ca să-i bage în închisoare sau ca să-i suprime; aveau păreri cu privire la viitorul Spaniei, ca şi asupra altor probleme. Măruntele lor activităţi mi se păreau şocante şi comice: nu mai reuşeam să mă pun în locul lor, mi se părea că sunt nebuni. Cel mic şi gras se uita la mine în continuare, lovindu-se cu cravaşa peste cizmă. Toate gesturile lui erau calculate astfel încât să-i dea înfăţişarea unei fiare iuţi şi pline de ferocitate. — Deci? Ai înţeles? — Nu ştiu unde e Gris, i-am răspuns. Credeam că e la Madrid. Celălalt ofiţer şi-a ridicat alene mâna albă. Indolenţa lui era şi ea calculată. Le vedeam micile manevre şi eram uimit că există oameni capabili să-şi piardă vremea cu aşa ceva. — Ai timp un sfert de oră ca să te gândeşti, zise el încet. Duceţi-l în încăperea unde se ţine lenjeria; peste un sfert de oră îl aduceţi înapoi. Dacă persistă în refuz, va fi executat pe loc. Ştiau ei ce făceau: petrecusem toată noaptea aşteptând; după aceea mă mai lăsaseră să aştept încă un ceas în beci, în timp ce-i împuşcau pe Tom şi pe Juan şi acum mă încuiau un sfert de oră; sigur că-şi pregătiseră tactica încă din ajun. Îşi ziceau că, în timp, nervii se uzează şi sperau să mă dea gata în felul acesta. Se înşelau amarnic. M-am aşezat pe un scăunel, fiindcă mă simţeam foarte slăbit şi am început să mă gândesc. Nu la propunerea lor. Evident, ştiam unde e Gris: se ascundea la verii lui, la patru kilometri de oraş. Ştiam prea bine că nu voi da în vileag ascunzătoarea lui, afară doar dacă mă vor tortura (dar nu păreau să se fi gândit la asta). Toate chestiile astea erau perfect clare, definitive şi nu mă interesau câtuşi de puţin. Aş fi vrut doar să înţeleg motivele purtării mele. Preferam să crăp decât să-l trădez pe Gris. De ce? Nu-l mai iubeam pe Ramon Gris. Prietenia mea

faţă de el murise cu puţin timp înainte de zorii zilei, o dată cu dragostea pentru Concha, o dată cu dorinţa de a trăi. Desigur, îl stimam în con tinuare; era un dur. Dar nu pentru asta acceptam să mor în locul lui; viaţa lui nu avea mai multă importanţă decât a mea; nici o viaţă nu avea importanţă. Un om va fi proptit de un zid şi se va trage în el până ce va crăpa: că e vorba despre mine, sau despre Gris, sau despre altul e totuna. Ştiam, evident, că pentru Spania, el e mai util decât mine, dar mi se rupea de Spania şi de anarhie: nimic nu mai avea importanţă. Şi totuşi, stăteam acolo, puteam să scap cu viaţă predându-l pe Gris şi refuzam s-o fac. Toată treaba mi se părea mai degrabă comică: asta era încăpăţânare sadea. Mă gândeam: „Încăpăţânat mai eşti!...” Şi m-am simţit cuprins de o stranie veselie. Au venit să mă ia şi m-au dus din nou în faţa celor doi ofiţeri. Un şobolan ne-a tăiat calea şi mi-a venit să râd. M-am întors spre unul din cei doi falangişti şi l-am întrebat: — Ai văzut şobolanul? Nu mi-a răspuns. Era posomorât şi pătruns de importanţă. Mie tot îmi venea să râd, dar mă stăpâneam fiindcă-mi era teamă că, dacă încep, nu mă mai pot opri. Falangistul purta mustăţi. I-am mai spus: — Trebuie să-ţi tai mustaţa, prostovane. Mi se părea caraghios să-ţi laşi faţa cotropită de păr. Mi-a tras un picior fără prea mare convingere, aşa că am tăcut. — Ei, zise ofiţerul cel gras, te-ai gândit? M-am uitat la el plin de curiozitate, ca şi când ar fi fost o gânganie dintr-o specie foarte rară. I-am spus: — Ştii unde e. Se ascunde în cimitir. Într-un cavou sau în baraca groparilor. Voiam să le fac o farsă. Să-i văd sculându-se, încheindu-şi centurile şi dând ordine cu un aer agitat. Au sărit în picioare. — Hai să mergem. Moles, du-te şi cere-i locotenentului Lopez cincisprezece oameni. Tu, îmi zise mărunţelul gras, bagă de seamă, dacă ai spus adevărul, să ştii că eu unul mă ţin de cuvânt. Dar dacă ţi-ai bătut joc de noi, o să mi-o plăteşti scump. Au plecat făcând gălăgie, iar eu am aşteptat liniştit, păzit de falangişti. Din când în când, zâmbeam fiindcă mă gândeam la mutrele lor. Mă simţeam îndobitocit şi maliţios. Mi-i închipuiam ridicând pietre de mormânt, deschizând, rând pe rând, uşile cavourilor. Îmi reprezentam situaţia ca şi când aş fi fost un altul: acel prizonier care se încăpăţânează s-o facă pe eroul, falangiştii ăia gravi cu mustăţile lor şi oamenii în uniformă alergând printre morminte; era de un comic irezistibil. După o jumătate de ceas, grăsanul mărunţel s-a întors singur. Am crezut că vine să dea ordin să mă execute. Ceilalţi pesemne rămăseseră la cimitir. Ofiţerul s-a uitat la mine. Nu părea câtuşi de puţin plouat. — Duceţi-l în curtea mare cu ceilalţi, zise el. La sfârşitul operaţiunilor militare, un tribunal obişnuit îi va decide soarta. Am crezut că n-am înţeles bine. L-am întrebat: — Atunci... nu mă împuşcă...? — În orice caz, nu acum. Mai târziu, nu mă mai priveşte. Tot nu înţelegeam. I-am zis: — Da' de ce? A dat din umeri fără să-mi răspundă, iar soldaţii m-au luat. În curtea mare erau vreo sută de prizonieri, femei, copii, câţiva bătrâni. Am început să dau ocol peluzei centrale, eram ca prostit. La amiază, ni s-a dat de mâncare în sala de mese. Doi sau trei tipi mi-au vorbit. Probabil

că îi cunoşteam, dar nu le-am răspuns: nici nu mai ştiam unde mă aflu. Spre seară au fost aduşi în curte vreo zece noi prizonieri. L-am recunoscut pe Garcia, brutarul. Mi-a zis: — Băftosule! Nu credeam să te mai văd în viaţă. — Mă condamnaseră la moarte, am spus, şi pe urmă s-au răzgândit. Nu înţeleg de ce. — M-au arestat la ora două, zise Garcia. — De ce? Garcia nu făcea politică. — Habar n-am, spuse el. Îi arestează pe toţi cei care nu gândesc la fel ca ei. Mi-a spus, în şoaptă: — L-au prins pe Gris. Am început să tremur. — Când? — Azi dimineaţă. A făcut pe nebunul. Marţi a plecat de la văru-său fiindcă s-au cam certat. Erau destui tipi dispuşi să-l ascundă, dar n-a vrut să mai datoreze nimănui nimic. A zis: „M-aş fi ascuns la Ibbieta, dar de vreme ce l-au ridicat, o să mă duc să mă ascund în cimitir.” — În cimitir? — Da. E o dobitocie. Evident că au căutat şi acolo azi dimineaţă, până la urmă trebuia să se ajungă şi la asta. L -au găsit în baraca groparilor. Au tras în el şi l-au lichidat. — La cimitir! Totul a prins a se învârti în jurul meu şi m-am pomenit stând jos, pe pământ: râdeam atât de tare încât mi-au dat lacrimile.

CAMERA I Doamna Darbédat ţinea în mână o bucată de rahat. A apropiat -o cu grijă de buze şi şi-a ţinut răsuflarea ca nu cumva praful fin de zahăr cu care era pudrată să se împrăştie: „E de trandafiri”, şi-a spus. A muşcat brusc în carnea sticloasă şi gura i s-a umplut de parfum. „Ce ciudat îţi ascute boala senzaţiile.” A început să se gândească la moschei, la orientali slugarnici (fusese la Alger în călătorie de nuntă) şi buzele ei palide au schiţat un zâmbet: rahatul era şi el slugarnic. A fost nevoită să şteargă de mai multe ori cu palma paginile cărţii, căci, în ciuda precauţiilor ei, se umpluseră cu un strat subţire de praf alb. Stârnite de mâna ei, infimele cristale de zahăr lunecau, se rostogoleau, scrâşneau pe hârtia netedă: „Asta-mi aduce aminte de Arcachon, când citeam pe plajă”. Îşi petrecuse vara anului 1907 la mare. Pe vremea aceea, purta o pălărie mare de pai cu o panglică verde; se instala chiar lângă dig, cu un roman de Gyp sau de Colette Yver. Vântul îi aducea pe genunchi ploaie de nisip şi din când în când scutura cartea ţinând -o de câte un colţ. Era aceeaşi senzaţie: grăunciorii de nisip erau însă perfect uscaţi, pe când firişoarele astea fine de zahăr se cam lipeau de vârful degetelor. A revăzut o fâşie de cer cenuşiu ca o perlă deasupra unei mări negre. „Eve nu se născuse încă.” Se simţea încărcată cu amintiri şi preţioasă ca un sipet de santal. Brusc şi-a adus aminte titlul romanului pe care îl citea atunci: Micuţa Doamnă, nu era plicticos. De când însă o boală necunoscută o ţinea închisă în camera ei, doamna Darbédat prefera memoriile şi lucrările istorice. Îşi dorea ca suferinţa, lecturile

De altfel legea e anapoda. zise domnul Darbédat. Doamna Darbédat se uita fără nici un pic de afecţiune la ceafa roşie şi zdravănă a soţului ei. într-o casoletă. — Ţi-am mai spus că nu se poate. S-a gândit cu o uşoară iritare că soţul ei avea să-i bată în curând la uşă. şi pe doamna Darbédat o treceau năduşelile. Ar trebui. Doamna Darbédat i-a zâmbit. în general de la trei la patru. Doamna Darbédat a ridicat din sprâncene. Fiecare izbucnire de-a lui o rănea pe doamna Darbédat ca un ciob de sticlă. continuă el. când era sănătoasă. Atmosfera din camera lor e pur şi simplu irespirabilă.. Aceste convorbiri de joia. Joia însă era „ziua” domnului Darbédat: se ducea să petreacă o oră la fiică-sa. În joia aceea era mai rău ca de obicei: numai la gândul că îndată va fi obligată să-i repete soţului ei confidenţele lui Eve şi să vadă acel trup înfricoşător sărind în sus de furie. pe cuvânt. — Când plec de la ea trec pe la Franchot. Găsesc că are un aer . Domnul Darbédat umplea cu prezenţa sa calmul încăperii. care vor să ţină bolnavul acasă. Ard. Domnul Darbédat a intrat mergând în vârful picioarelor. nu din colţul gurii. apoi a pus-o la loc cu tristeţe: nu-i plăcea s-o vadă soţul ei mâncând rahat. Mă întreb. o săruta pe frunte în tăcere şi citea Le Temps.. doctorii sunt legaţi de mâini şi de picioare. Nu se aşeza. Franchot mi-a spus deunăzi că au necazuri nemaipomenite din cauza familiilor: oameni care nu se hotărăsc. se sucea. — Ar trebui să i-l putem lua cu forţa. zise ea cu o voce pierită. S-a întors spre oglindă şi. — Dacă o mai ţine mult tot aşa. Se ducea foarte des la doctorul Franchot. zise ca în fiecare joi. Nu deschide niciodată fereastra sub cuvânt că nu vrea Pierre. Ca şi când ţi-ai pune mintea să-l întrebi pe un bolnav. Nu se mişcă de lângă el. spuse doamna Darbédat. Când a auzit ciocănind în uşă. s-a uitat la ea câteva clipe ezitând. cred. În celelalte zile ale săptămânii venea doar spre seară. dar s-a încruntat cu un aer de îngrijorare: în fiecare joi la aceeaşi oră era bântuit de iritare surdă agravată de o digestie anevoioasă. nu se duce nicăieri. — Şi asta. e îngrozitor de nesănătos. o istoveau pe doamna Darbédat. înlocuise gesturile care ar fi obosit-o peste măsură prin modificări ale fizionomiei: zicea da din ochi. aşezat într-un fotoliu drept în faţa ei. zise doamna Darbédat. — Pup-o din partea mea. A mai luat o bucată de rahat de pe farfurioară. a tresărit. să ştii că şi ea are nişte ochi bizari. ridica din sprâncene în loc să dea din umeri. câteodată. umbla de colo-colo. — Mă duc la Eve. — Nu. se învârtea. Dar tot degeaba. aş vrea să vorbească serios cu ea şi să încerce s-o convingă. tot felul de parfumuri. o să ajungă mai ţicnită decât el. — Intră. De când însă boala îi împovărase trupul. vine doar la tine. n-o să se întâmple prea curând. nu-i intră nimeni în casă. Domnul Darbédat n-a răspuns. înfigându-şi degetele în barbă. dădea mereu din umeri. a început să şi-o pieptene. nişte porcării. Odinioară.serioase. de parcă ar fi la biserică. ca tipul să provoace un scandal în public sau ca ea personal să ceară internarea lui. previzibile până în cele mai infime detalii. o atenţie vigilentă îndreptată spre amintirile şi senzaţiile ei cele mai minunate s-o maturizeze ca pe un frumos fruct de seră. îşi pot da părerea şi cu asta basta. Înainte de plecare intra la nevasta lui şi amândoi vorbeau cu amărăciune despre ginerele lor. — N-am observat.

Bolnavii au camere separate. asta o ştiu prea bine. Domnul Darbédat se holba. cred că nu închide ochii toată noaptea. — Arată ca moartea în vacanţă. am făcut-o să vorbească despre Pierre. unele întrebări. când voia să pună punct unei discuţii. Doamna Darbédat îşi aducea aminte cu vădită neplăcere de chipul acela prelung şi ironic. doamna Darbédat ar fi fost bucuroasă să stabilească o relaţie amicală cu ginerele ei. A dat din umeri: — Ceea ce mi se pare însă culmea culmilor este că noi. Evident. E un parc mare. e tristă. va începe să umble de colo-colo. Pierre ar fi mai bine îngrijit la Franchot. deci. constituie chiar un fel de francmasonerie. am aflat. Era în interesul lui. pe doamna Darbédat a trecut-o un fior pe şira spinării: sosise momentul. trebuie lăsaţi între ei. am văzut-o marţi pe Eve. furios şi neliniştit. noi nu avem dreptul s-o apărăm de ea însăşi. Visul doamnei Darbédat era să trăiască în mijlocul unor persoane fine şi sensibile. — Da. Avea un fel al lui de-a spune: „Aveţi dreptate”. e superb. întrucât mutra asta a avut-o dintotdeauna. grăbit şi absent. Şi apoi. zise doamna Darbédat. bineînţeles. era foarte drăguţă. şi cu divane. mai ales noaptea. Domnul Darbédat s-a aşezat în fotoliu şi şi-a pus mâinile pe genunchi. ştii. aproba totdeauna totul. — Ei bravo. Mare fericire pentru el că nu-şi dă seama în ce hal e. totdeauna uşor aplecat într-o parte. mă gândesc. Pe doamna Darbédat o cam agasa: trebuia totdeauna să-i explici totul cu de-amănuntul. Doamna Darbédat a simţit cum încep s -o treacă năduşelile: de fiecare dată era aceeaşi poveste. El însă o descurajase: nu vorbea aproape deloc. mă oboseşti. părinţii ei. şi uite unde a ajuns. de pildă. trebuia să vorbească. că ţine la el altfel decât ne închipuim noi. de mult n-am mai văzut-o atât de apropiată. Domnul Darbédat îşi dezvolta în continuare ideea: — Franchot mi-a arătat aşezământul lui. adăugă el zâmbind uşor. A adăugat şovăind: Trebuie să-ţi spun ceva grav. reluă ea. Pierre are o mutră îngrozitor de vicleană. Brusc a făcut suplu stânga împrejur.foarte natural. acum. când te gândeşti ce orgolios era. dacă se întâmplă ceva. care s-o înţeleagă totdeauna chiar şi de la cea mai vagă aluzie. Dar cu un vlăjgan ca Pierre în preajmă. — Nu ştiu.. Ei bine.. că s-ar înţelege mai bine cu oameni ca el. — Vreau să zic. A adăugat după un moment: — Să-ţi spun drept. La începutul căsniciei lui Eve. zise ea. şi o să facă şi o piscină. Fiinţele astea sunt exact ca nişte copii. Părea că-şi bate joc de toată lumea. te implor. zise domnul Darbédat. Şi bagă de seamă. Există şi un teren de tenis. aşa cum făcea de câte ori nu înţelegea prea bine sensul unei aluzii sau al unei veşti: . cu mâinile în buzunar. Acolo ar fi trebuit dus chiar din prima zi şi zic: pentru binele lui. aşează-te. Se înfipsese în faţa ferestrei şi se uita pe geam legănându -se uşor pe picioarele lui arcuite. Închipuie-ţi. plină de încredere. că ţine mult la el. nu-mi place s-o ştiu singură cu Pierre. dacă nu te superi. cu fotolii de piele. urmă ea oftând. cuprinsă din nou de jenă. Se credea mai deştept decât noi toţi. Doarme ca lumea? Mănâncă? Nu care cumva să-i pui întrebări pe tema asta. şi la fiecare pas o să-i scârţâie pantofii. I-am pus şi eu. cu umerii căzuţi. — Ştii spuse ea tuşind stânjenită. adăugă ea. ca un leu în cuşcă. dacă e cazul să ne îngri jorăm prea tare. — Am trăncănit o grămadă. — Dragul meu. Bietul băiat. să pui mereu punctele pe i.

până la urmă aş prefera să-şi ia un amant! — Charles. nu acceptă eşecul. oftă ea. fiindcă bâzâie. n-ar fi trebuit să-ţi spun. o să-ţi spun sincer: dacă are probleme din cauza simţurilor. agasată. ca nu cumva să alimenteze . un om cu viitor. trase el concluzia... Dar nu puteam să păstrez aşa ceva pentru mine. Ascultă. un tip ca Schröder. zise el grav. l-ar vedea ba la unii.. la intrare. punându-şi mănuşile: — O să se plictisească.. să-l interneze într-un sanatoriu unde să-l poată vizita în toate zilele. de acord! Darnici prin gând nu mi-ar fi trecut. încă în prezent? — Da! da! da! repetă ea de trei ori. orice s-ar zice. Ei bine. — Ştii. În sfârşit. — Au încă.? — Ba da. fiindcă asta mi-e datoria. exact! zise ea..” N-ai vrut să mă crezi. Şi-a ridicat capul şi s-a uitat sever la nevastă-sa: — Eşti sigură că ai înţeles bine? — Nu e nici o îndoială. Doar n-oi avea de gând să-mi spui că.. Jeannette. zise nevastă-sa îngrijorată. dar se înverşunează. numai la gândul că amantul ăla ar putea să pună mâna pe mine. Ar trebui să înţelegi că o mamă poate să sufere dacă e obligată să spună anumite lucruri. zise doamna Darbédat. dacă ai dreptate. poate. — Charles. — Nu înţeleg nici un cuvânt din toate câte le spui.. A dat cu pumnul în masă şi s-a înroşit tot: — Asta-i perversitate toată ziua! O ia în braţe şi o sărută zicându-i Agathe şi debitându-i tot felul de aiureli despre statui care zboară şi cine mai ştie ce! Şi ea îl lasă! Dar ce s-o fi petrecând oare între ei? Să-i fie milă de el din toată inima. Domnul Darbédat şi-a luat. Domnul Darbédat îşi mângâia barba.. o să-i vorbesc totuşi. nu zic nu. Dar dacă între timp se scrânteşte? Aş vrea să mai iasă puţin. nu mi-a venit să cred şi de altfel nici n-o înţeleg. pălăria şi bastonul pe care le lăsase pe o măsuţă. zise domnul Darbédat iritat.— Ce înseamnă asta? — Charles. care e inginer la Simpson. Trebuie să-şi fi pierdut toată demnitatea. Ştie că e incurabil. a adăugat repede. îmi întinde o mână moale şi nu scoate o vorbă. şi apoi n-are conversaţie. Domnul Darbédat şi-a întins braţele în lături. îi zice Agathe. Uneori tipul e insuportabil. Ţii minte ce ţi -am spus când a venit să ne ceară mâna ei? ţi-am zis: „Cred că lui Eve îi place prea mult. — Din păcate! zise domnul Darbédat. cu un gest obosit. — După cele ce mi-ai spus. Doamna Darbédat n-a răspuns. Doamna Darbédat abia aştepta să-l vadă plecat. presupun că prin asta o ţine. Cum rămân singuri. taci din gură! strigă doamna Darbédat.. visător. În sfârşit. Când îi zic bună ziua. până la urmă o să se plictisească. mă oboseşti. să vadă oameni: ar putea întâlni un băiat drăguţ — de pildă. a lăsat capul în jos şi a tăcut. Cu nebunul ăla! Nici măcar n-o mai recunoaşte. nu prea îmi mai fac mari speranţe. zise ea ca să-l încurajeze. Eu una. e mai degrabă încăpăţânare decât. altceva. ba la alţii şi s-ar obişnui încet-încet cu ideea că şi-ar putea reface viaţa. cred că la Eve. Continuă. cred că se întoarce la ideile lui fixe: Eve mi-a povestit că uneori Pierre urlă ca din gură de şarpe fiindcă e bântuit de halucinaţii. Zice că zboară în jurul lui şi se uită la el cu ochi albi. Ca şi ţie. — Fetiţa noastră! zise el încet. Îl îngrozesc.. — Încăpăţânare? Da. O consideram văduvă. Statui.

Îi place foarte mult să primească vizite. nici mai sănătos decât joia. istovită. tăticule. Dar asta o fi fost cauza sau efectul bolii lui?” Străbătea în urma fiicei sale un coridor lung şi întunecos: — Apartamentul ăsta e prea mare pentru voi. Uşa i-a deschis-o Eve: „E adevărat. Şi-a adus aminte cu satisfacţie ce-a spus domnişoara Dormoy. Soţul ei s-a aplecat spre ea. unde începe responsabilitatea sau mai degrabă unde se opreşte. i-a făcut plăcere. „Aşa s-a întâmplat şi cu lectura. „Am oroare de fiinţele nesănătoase. Eve l-a salutat cu oarecare răceală. Acum. ca un reproş. trebuie să plec. „Câtă vitalitate”. — Pa. mai ales după aceste ascensiuni sprintene. a întins încet mâna lividă şi şi-a luat pe pipăite şi fără să deschidă ochii o bucată de rahat. să-mi ceară un sfat.conversaţia. Ai văzut-o marţi? E ca totdeauna. S-a oprit brusc: Eve nu-l prea asculta. ea constituia baza caracterului său: nu era ca un cancer sau ca tuberculoza. Charles. la birou. şi-a zis ea. ar trebui să vă . cu condiţia ca oamenii să nu stea prea mult. zise domnul Darbédat atingându-i obrazul cu degetul. de care poţi perfect să faci abstracţie când vrei să judeci omul aşa cum e el în sine. Se pune întrebarea. e o chestie cam ciudată. purtase mereu în el această tară. eşti pur şi simplu minunat. era tot timpul aplecat asupră-şi. desigur. A urmat o clipă de tăcere. — Hai. nu era vina lui Pierre: avea o ereditate îngrozitor de încărcată. Acea graţie nervoasă şi subtilitatea care îi plăcuseră atât de mult lui Eve pe vremea când îi făcea curte nu erau decât flori de nebunie. Când a apăsat pe butonul soneriei. Domnul Darbédat oftă: „Oricâte precauţii ai lua. După plecarea soţului ei. se gândea domnul Darbédat. nici măcar nu mai citeşte. Pierre nu era vinovat. Îi era foarte milă de bietul băiat. dar încă nu se vedea. biata mea fetiţă. Mătuşă-ta Louise a venit ieri pe la ea. De îndată ce şi-a mai tras puţin sufletul. — Aşa şi aşa. Nu. I-am spus că nu există decât o singură soluţie: trebuie să vândă. nici măcar nu gâfâia.” Niciodată nu se simţea mai puternic. Înainte trebuia să-i smulgi cartea din mână. Eve locuia împreună cu soţul ei la etajul cinci al unui imobil vechi de pe strada Bac. Fetele astea nu pot sta la ea în casă: mă pun în locul lor. Domnul Darbédat a urcat vioi cele o sută douăsprezece trepte ale scării. spuse domnul Darbédat vesel. „Pentru vârsta dumitale. nu faci destulă mişcare. A trecut pe la mine. Cred că ţi -am povestit. zise el. spuse doamna Darbédat întinzându-i fruntea. dar nu se putea uita la el fără aversiune.” A sărutat-o: — Bună. În orice caz se analiza prea mult. chestiile astea se află întotdeauna prea târziu”. Pup-o dulce şi spune-i din partea mea că e o biată scumpete.” — Ce face Pierre? — Bine. Louise a venit la Paris cu ăia mici pentru problema aia cu ipotecile. De altfel a şi găsit un cumpărător: pe Bretonnel. zise Eve. zise el. o să-i fac o mică vizită. doamna Darbédat s-a înfundat în fotoliu şi a închis ochii. — Eşti cam palidă. „Era deja nebun când s-a însurat cu ea. Îl ţii minte pe Bretonnel? Acum s-a retras din afaceri. Totuşi.” Evident. — Ce face mama? întrebă Eve. nu are servitoare. Vrei să-l vezi? — Da. S-a gândit cu tristeţe că n-o mai interesează nimic.

urmă domnul Darbédat. acum ar fi momentul. cum o mai ducem azi? S-a apropiat: bolnavul stătea în faţa unei mese mici. — De fiecare dată îmi spui acelaşi lucru. Eve a luat cojile de ou şi ouarul. I-a pus în faţă o farfurie cu o furculiţă şi un cuţit. — Am mâncat ouă fierte. Eve a oftat şi a pus furculiţa pe bufet. răspunse Eve. Vai ce bune sunt! — Nu sunt surd. foarte luminoase. Aşa-i trebuie. ar fi fost mai bine să-l . zise Pierre cu o voce blândă. Eve s-a conformat şi Pierre a început să mănânce. iar Eve voia să te porţi cu el ca şi când ar fi fost un bărbat adevărat. Era stingherit. Bietul Pierre. au intrat în cameră. greşea pe toată linia. o ţinea strâns în mână şi nu-şi lua ochii de la ea: arăta ca şi când ar fi făcut un efort violent. vorbind şi mai tare. avea un aer viclean. deasupra spătarului unui fotoliu: Pierre stătea cu spatele la ei: mânca. Cred că dacă aş fi femeie. Bolnavii îl cam iritau totdeauna — în mod cu totul special nebunii — fiindcă nu aveau dreptate. Domnul Darbédat simţea că-i sare ţandăra. — Ce mai mănâncă? întrebă domnul Darbédat jovial. Le-a scăzut chiria fiindcă nu găsesc locatari. Aş vrea pentru tine un apartament luminos. Eve s-a apropiat şi s-a uitat la furculiţă cu un interes pasionat. Domnul Darbédat aştepta cu nerăbdare momentul în care toate aceste ridicole menajamente nu vor mai fi de actualitate. fie şi o recunoaştere fugitivă a erorilor lui. — Agathe. A cercetat-o cu de-amănuntul apoi a râs uşor: — Rămâne pe altă dată. Perdelele erau trase. „Ce suspecte şi ambigue le sunt toate gesturile. eram prevenit. Iritat. apuc-o pe la mijlocul spatelui. dă-mi alta. dar ţi-am mai răspuns că Pierre nu vrea să-şi lase camera. Eve era uimitoare: ajungeai să te întrebi dacă-şi dădea realmente seama de starea în care se afla soţul ei. — Bună ziua. Domnul Darbédat a înţeles că a jignit-o. Luase furculiţa suspectă. Considera că nu e bine să se cedeze tuturor fanteziilor acestui nefericit — chiar şi din punctul de vedere al lui Pierre era primejdios. are cleşti. Eve însă i-a răspuns printr-o privire dură şi a tăcut. zise domnul Darbédat tare. Franchot spusese clar: „Niciodată nu trebuie intrat în delirul bolnavului”. Ei. nu putea să spună o vorbă fără s-o ia razna şi cu toate acestea ar fi fost zadarnic să-i ceri cea mai vagă căinţă. de pildă. Eve a apăsat uşor pe clanţa uşii. zise Pierre.mutaţi. domnul Darbédat s-a uitat la Eve de parcă ar fi vrut s-o ia ca martor.” Îi era imposibil să găsească tonul potrivit când vorbea cu amantul ăsta de băiat: nu avea mai multă minte decât un copil de patru ani. — Un biftec. În penumbră a zărit o ceafă slabă. În loc să-i dea altă furculiţă. nu avea dreptate. zise Pierre. Pierre. tăticule. — Ai grijă. Tipul era nebun de legat. Pierre luase furculiţa şi o ţinea cu vârful degetelor sale lungi şi albe. şopti el punând-o pe măsuţă. Mirosul greu al tămâii i-a sărit în nări domnului Darbédat. „N-are decât. iar ea îi respecta deciziile şi părerile ca şi când ar fi fost în toate minţile. trei odăi mici. mi-ar fi frică în încăperile astea vechi şi prost luminate. urmă domnul Darbédat uşor agasat. — Vorbesc pentru binele tău. aşa cum s-au construit în ultima vreme pe la Auteuil. ca şi raporturile lor de altfel!” s-a gândit domnul Darbédat.

zise el. Acest machiaj perfect şi violent i-a făcut tatălui ei o impresie penibilă: — Eşti verde pe sub farduri. Hai. A aruncat-o enervat pe o consolă. — Scuză-mă. limpezimea. Eve i-a zâmbit amabil.lămurească blând şi să-l facă să înţeleagă că prima furculiţă e întru totul asemănătoare celorlalte. S-a gândit că arată ca o tragediană. zise el zâmbind. — Ei bine. cu ea discuţia devenea o plăcere. Femeia aceea. aproape teatral. Toate calităţile lui. Domnul Darbédat a observat că se fardase foarte îngrijit. românca aia care a jucat Phèdre în franceză la Orange. cu biata mea Jeannette. zise Eve cu excesivă politeţe. Domnul Darbédat şi-a aprins ţigara şi a tras de câteva ori din ea. i-a spus el. Îşi dăduse cu albastru pe pleoape şi cu rimei pe gene. toată această viaţă pe care ţi-ai alcătuit-o. Eve era încă foarte frumoasă. amândoi. ca altădată. a mers după el în salon. — Pot să fumez? — Da. spuse domnul Darbédat puţin mai dur. da. se întorceau împotrivă-i. e cam la fel. precizia. ştii că sunt un bătrân adept al lucrurilor naturale. Şi în ce hal te fardezi de la o vreme! Tu. Eu însă greşesc.. după cum un uriaş. — Nu vin niciodată în salon. „Trebuie să admit. Când vorbea cu Pierre se simţea stânjenit de faptul că e întreg la minte. care erai atât de discretă. Eve n-a răspuns. „Tocmai de aia nu vreau să mi-o strice. a luat ostentativ furculiţa şi şi-a plimbat uşor degetul pe dinţii ei. dar boala o cam. stai jos şi ascultă-mă. nu care cumva să crezi că nu te înţeleg (avusese o inspiraţie subită). conştient de forţa lui. Acesta îşi tăia însă liniştit carnea.” Regreta că i-a făcut acea observaţie neplăcută: „M-a luat gura pe dinainte! Ar fi mai bine să n-o indispun pentru fleacuri”. îi zise domnul Darbédat lui Eve. voia să revadă trăsăturile fine şi inteligente ale fiicei sale. supusă. tocmai voiam să-ţi spun: o să stăm de vorbă. ar putea fi când s-ar hârjoni cu un copil. — Aş vrea să stau puţin de vorbă cu tine. claritatea. Se gândea fără reticenţe la discuţia pe care urma s-o aibă. zise Eve. urmă el.. Nu prea-mi plac toate chestiile astea pe care femeile de azi şi le pun pe faţă. acum apăruse ceva opac şi echivoc. A fost dezamăgit: pe chipul acela altă dată atât de rezonabil şi de transparent. avea o fire dreaptă şi logică. domnul Darbédat şi-a dat seama că rămăsese cu furculiţa în mână. tăticule. S-a apropiat de bufet. dimpotrivă. începu el. a ridicat spre socrul său o privire blândă şi inexpresivă. iar domnul Darbédat s-a uitat o clipă jenat la chipul acela strălucitor şi uzat. sub masa grea de păr negru.” Desigur. Eve. Ceea ce vrei însă să realizezi depăşeşte puterile . Vrei o havană? Domnul Darbédat a preferat să-şi răsucească o ţigară. doamna Darbédat nu era nebună. S-a întors apoi spre Pierre. — Fetiţa mea. semăna cu tatăl ei. Ascultă. Unde te vor duce toate astea? — Toate astea? repetă Eve mirată. Când să se aşeze pe canapea. Eve. trebuie să ai încredere în tăticul tău. totul. mă tem să nu te îmbolnăveşti. trebuie să mergem în pas cu vremea. — Aici e mai bine.” Domnul Darbédat a ridicat privirea. adormise. desigur. Ce ai să-mi spui? — O să-ţi pun numai o întrebare. — Prefer să stau în picioare. „Ştiu precis cu cine seamănă.

— Greşeşti. Lupta la care te-ai înhămat e sortită eşecului. Cel mai bun lucru este să priveşti lucrurile drept în faţă.. mama ta a făcut cunoştinţă cu o tânără doamnă fermecătoare care avea un băieţel superb. aşa e? Nu ai ochi decât pentru Pierre cel de odinioară. amintirea celor trei ani de fericire pe care ţi i-a dăruit. Fără discuţie. crede-mă. În aceste condiţii însă trebuie să înţelegi că ar fi o greşeală de neiertat să-l ţii pe Pierre acasă. pentru că sunt nevoit să-ţi spun ceva ce aş fi preferat să-ţi ascund: în mai puţin de trei ani. — Ei bine. cu mâinile pe speteaza unui fotoliu: ceva arid şi urât apăruse în expresia gurii şi bărbiei ei. o să-ţi spun o poveste pe care poate că n-o ştii: când eram la Sables-d'Olonne. dar să nu cumva să pomeniţi ceva despre moartea copilului. poate că e mai bine aşa. nu zic nu. Eve nu s-a clintit. nu mă îndoiesc. Ar fi fost mai bine să recunoască vitejeşte adevărul.. pentru mine şi pentru biata ta mamă. aveai trei ani. că nu te cred. Ascultă.? — Îl iubesc aşa cum este. Dar să nu-mi spui mie că îl iubeşti. Ei bine. zise Eve repede. Peste câtva timp. I s-a spus mamei tale: „Duceţi-vă la ea. Să nu-ţi închipui că această conversaţie îmi este mai plăcută decât ţie. strigă el exasperat.. pe un ton plictisit. i s-a spus că a lovit-o o nenorocire cumplită: copilaşul ei minunat fusese decapitat de aripa din faţă a unei maşini. ea refuză să creadă că a murit. inteligentă şi veselă. Nu-i adevărat: nu-l iubeşti. Pierre va ajunge în stadiul demenţei totale. Ştiu de şase luni. uimit? — Atunci ce? — Tu. zise Eve făcând un efort. Asemenea sentimente nu se pot nutri decât pentru oameni sănătoşi şi normali. a găsit o fiinţă pe jumătate nebună: trăia ca şi când puştiul ar fi fost încă în viaţă. N-a reuşit să spună cuvântul. mai mult decât datoria. Dacă s-ar putea face ceva. fetiţa mea. maică-ta a vrut s-o vadă pe cucoană. zise domnul Darbédat dând din cap. e o mare nenorocire pentru tine.. În sfârşit. — Şi eu care îl rugasem să te menajeze. spuse domnul Darbédat cu amărăciune. — Şi. fără doar şi poate. după şase luni. în . Dar uită-te şi tu: erai frumoasă. Vrei să trăieşti într-un univers exclusiv imaginar. va fi ca o fiară. — Ai putea măcar să-mi răspunzi. te distrugi cu mâna ta şi absolut zadarnic. ţi-ai făcut datoria. la Paris. atunci? întrebă domnul Darbédat. vorbea cu el. ai fost admirabilă.. chestiile astea sunt imposibile. nu se poate să-l iubeşti.omeneşti. a trăit într-o asemenea stare de tensiune nervoasă încât. dar acum gata. Nu. nu-i aşa? Nu vrei să admiţi că e bolnav? Nu vrei să-l vezi pe Pierre cel de azi. ştiu prea bine că Pierre este. — Cine ţi-a spus? întrebă el încremenit.” Maică-ta s-a dus. dacă îl iubeşti. Scumpa mea. îi punea un tacâm la masă. Eraţi amândoi de o şchioapă.. cu tine. Eve tăcea în continuare şi se uita fix la covor cu o privire absentă. erai logodnica lui. boala lui nu iartă. au dus-o cu forţa într-un sanatoriu unde a trebuit să stea trei ani. te jucai pe plajă cu băieţelul.. continuă domnul Darbédat. — Nu-i adevărat. nici măcar nu şi-a ridicat privirea. răspunse domnul Darbédat cu hotărâre. Stătea foarte dreaptă. fetiţa mea. — Ştiam. — Franchot. spuse domnul Darbédat rece. şi păstrezi. e un pariu imposibil. dacă ar putea fi salvat cu ajutorul unor îngrijiri speciale. De Pierre ţi-e milă. S-a uitat la fiica sa cu ochi duri: era supărat pe ea fiindcă îl silise prin încăpăţânarea ei să-i facă această penibilă revelaţie. Ar fi suferit foarte rău câtăva vreme şi pe urmă timpul ar fi şters totul cu buretele.. — Din moment ce tot nu mă crezi.

Pe străzile scăldate în soare. Îi reproşez că trăieşte în afara umanului. Eve era singură în salon: „Aş vrea să moară”. — Nu pune mâna.” Se uita la trecători cu simpatie. — Deci.” Era o zi frumoasă de toamnă. mă îngrozeşti. Eve a zâmbit şi i-a aruncat tatălui ei o privire ciudată. printre oameni. Ţinea de mână o fetiţă. O femeie cu capul descoperit se oprise în faţa unei tarabe de pe stradă. Pe domnul Darbédat l-a izbit firescul acelor chipuri: unele erau ridate. o ai pe maică-ta. fir-ar să fie. te simţeai în siguranţă. se uitase la el şi chipul lui Pierre se imprimase în fundul ochilor lui mari şi iuţi. Şi apoi. Domnul Darbédat l-a auzit pe Pierre cântând în camera de alături. nu te gândeşti la noi. — Ce-i asta? a întrebat fetiţa. Fetiţa mea.prezent. ca în mijlocul unei mari familii. toată dragostea pe care i le dăruieşte sunt întrucâtva furate de la toţi oamenii ăştia. privirile lor grave şi limpezi îi plăceau. repetă el accentuând fiecare cuvânt. ar fi imoral să mai insişti. s-a gândit domnul Darbédat furios. — Nu îndeajuns? Nu-ţi pot spune decât un singur lucru. e capabilă să aprecieze ceea ce vei face pentru ea şi să-ţi fie recunoscătoare. că ne place sau nu. înduioşat. II „A plecat. nu vrei? — Pierre va rămâne cu mine. fetiţa mea.” Uşa de la intrare s-a închis. zise ea cu blândeţe. Biata femeie este îngrijită de infirmiere. face muzică. mai fac şi altceva: se culcă împreună. batjocoritoare şi aproape veselă. Eve a surâs trist şi a şoptit parcă pentru ea însăşi: — Nu îndeajuns. s-a aplecat spre fetiţă şi i-a zâmbit.” — Eşti complet nebună. e un aparat. Trebuie. nici măcar nu era un cântec propriu-zis: era mai degrabă un recitativ acut şi rapid. Au rămas câteva clipe tăcute. De altfel. îi spusese: „Vai ce bune sunt!” ca unul care ar şti să le vorbească bolnavilor. A sărutat-o grăbit şi a ieşit. Domnul Darbédat. Domnul Darbédat a ridicat ochii spre fiica lui. Şi ea. arătând un aparat de radio. S-a înstăpânit o tăcere îndelungată. altele netede. spuse mama. Pierre nu mai e o fiinţă umană: toate îngrijirile. Dacă simţi nevoia să fii utilă şi să uşurezi suferinţele semenilor tăi. Şi-a crispat mâinile pe speteaza scaunului: tocmai îşi adusese aminte de ochii tatălui ei. „E drept. Nimeni nu are dreptul să se refuze oamenilor. trăim în societate. mă înţeleg foarte bine cu el. Vei părăsi acest apartament în care nu ai avut parte decât de suferinţă şi te vei întoarce la noi. ei bine. ar avea şi ea nevoie de afecţiune. zise el sculându-se. liniştită şi fără taine. — Cu condiţia să te prosteşti cât e ziua de lungă. se gândea el în timp ce cobora scara. când mă . trântindu-se sec. să-l trimiţi pe Pierre la clinica lui Franchot. adăugă el. să i se trimită doi zdrahoni ca lumea care să ia cu forţa deşeul ăla nenorocit şi să-l bage sub duş fără să-i mai ceară părerea. „Ar trebui. soarele îmbujora chipurile trecătorilor. „Îl urăsc când se uită la el. pe toate se reflectau însă bucurii şi griji cu care era obişnuit. în extaz. Domnul Darbédat se aplecase spre Pierre cu un aer competent. omul mai are îndatoriri şi faţă de sine. îşi zise el luând-o pe bulevardul Saint-Germain. „Ştiu precis ce-i reproşez lui Eve.

Şi după ele bărbaţi. cufundaţi în continuare în convorbirea lor.” Ar trebui să deschidă uşa. fără să arunce o privire în urmă. ca un tânăr. Încăperea era potopită de un soare care se întinsese peste tot: pe covor sub formă de cercuri luminoase. anxietatea o sufoca: „Trebuie să mă duc la el. Eve nu putea să prevadă felul în care avea s-o primească. iar camera ar respinge-o cu înverşunare. „Se forţează. a cuprins-o iar mânia: „Se gândeşte la Pierre”. intrau în salon continuând o conversaţie începută. Eve se mai calmase. freca mobilele şi le lustruia. prieteni buni ai omului. printre oameni. la soare. trei fete au trecut pe stradă râzând.” Mâinile ei au alunecat de-a lungul fotoliului şi Eve s-a întors spre fereastră. „Parcă ar fi sala de aşteptare a unui dentist. ar fi vrut să râdă cu el de domnul Darbédat. ca un praf orbitor. Ştia totuşi că n-ar fi putut trăi în altă parte: iubea camera. O femeie frumoasă şi grasă a alergat greoi în întâmpinarea unui domn elegant. Vrând parcă să câştige puţin timp.” . uimită că găseşte în ea însăşi o ură atât de puternică. „Oamenii normali!” s-a gândit Eve. Niciodată nu-l las atâta timp singur. de cealaltă parte a acestui zid. Nu se întrerupeau nici cât să se uite în jur.” Se uita fix la clanţa uşii. dar s-a oprit îndată şi s-a sprijinit de perete cu o oarecare anxietate: ca de fiecare dată când pleca din cameră. cânta un studiu de Chopin. care îşi lăsase mâna să atârne în urma sa. era cuprinsă de panică la gândul că trebuie să se întoarcă. Chiar în acel moment domnul Darbédat ieşea din imobil. nici măcar nu tresărea când le atingea. Pierre însă nu avea nevoie de ea. Un pic din viaţa lor ieşise din camera închisă şi umbla pe străzi. mângâind în treacăt pernele. „Un salon pentru oameni normali. întru totul asemănători cu cei pe care-i văzuse pe fereastră. microscopica grijă de a părea tânăr. încercând să-şi obişnuiască ochii cu penumbra. a făcut un pas în direcţia camerei lui Pierre. Simt nevoia să trăiesc acolo. şi-a plimbat privirea cu o curiozitate rece prin această încăpere fără umbre şi miros în care aştepta să-şi redobândească puţin curaj. Eve a râs dur şi a lăsat perdeaua în jos. aşa cum face o gospodină bună. „Oamenii normali încă îşi mai închipuie că sunt de-a lor. Acesta a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe gură. ci o deplasau. Iar când o mobilă se afla în calea lor. Tatăl ei a ridicat capul şi s -a uitat la cer clipind des apoi s-a depărtat cu paşi mari.” Fotoliile de mătase roz. Ar trebui să învingă această rezistenţă şi să pătrundă până în inima camerei. Eve i-a văzut brusc umerii laţi. bărbaţi puternici şi gravi care purtau în mână serviete şi vorbeau între ei. „Oare n-or să ne poată niciodată uita?” Strada Bac era aproape pustie. Adevărul e că n-aş putea sta nici măcar un ceas în mijlocul lor. I s-a făcut dintr-o dată un dor cumplit de Pierre. Când l-a văzut însă că dă colţul spre bulevardul Saint -Germain şi dispare. puţin cam paterne.gândesc că îl vede. apoi Eve s-ar opri în prag. obiectele de pe mese. dar tânăra de la etajul trei se aşezase la pian. divanul. s-a gândit cu un fel de orgoliu că nu-şi mai afla locul nicăieri. în aer.” Nu-l mai ura: în capul acela al lui încăpea atât de puţin. acei domni serioşi nu numai că n-o ocoleau. Pierre nu mai cânta. Era orbită. curăţa prin colţuri. taburetele erau sobre şi discrete. înaintau cu pas hotărât până în mijlocul încăperii. Eve şi-a imaginat că nişte domni gravi şi îmbrăcaţi în haine de stofă de culoare deschisă. Eve s-a dus totuşi până la fereastră şi a dat deoparte perdeaua de muselină care atârna în faţa geamului. Brusc. Eve nu mai era obişnuită cu această lumină indiscretă şi curioasă care scotocea peste tot. imediat o să-l apuce junghiul ăla în coaste. se gândi Eve. Acolo însă nu sunt binevenită. cu calm. unul din ei. O cucoană bătrână traversa cu paşi mărunţi. Până la urmă se aşezau.

Lumina îmbătrânise. Temerile i s-au risipit şi Eve a râs uşor. în timp ce-şi încorda privirea şi întindea mâinile în faţa ei — de multă vreme mireasma şi penumbra alcătuiau pentru ea un singur element aspru şi totuşi pufos. A deschis uşa şi a pătruns în cameră. Eve prefera să-l brutalizeze decât să-l mintă: când îl minţea şi când el părea că o crede. Eve a ezitat o clipă. Se uita în jurul ei şovăitoare. Nu avea aproape nimic. le înşfacă. n-au decât să citească de pe ecran. ştii. ierbarul. borcănaşul cu lipici. De ce mi l-au trimis? Dacă vor să afle ce fac. Asta e problema. Eve descoperea pe obiecte. Era frumos. Şi-a adus vag aminte de nişte toamne foarte vechi. — Agathe? Pierre deschisese ochii şi se uita la ea zâmbind. ochii i se obişnuiau cu penumbra. Tipul ăsta a mai venit. spuse el. apoi s-a aşezat lângă el pe un scăunel. apoi s-a crispat: îi era frică de amintiri. Eve n-a răspuns. — Cu asta apucă.În jurul ei se produsese o schimbare profundă. hoffka. A plecat. strigă ea. Dacă i se spunea adevărul cu binişorul. Îşi apropie degetele şi când au apucat obiectul. Pierre îşi lăsase capul pe spate şi stătea cu ochii închişi. obiectele personale ale lui Pierre. zise ea. Sigur ţi-a spus. Eu unul un greşesc niciodată. „Pare a suferi”. aerul sau focul — şi a înaintat prudent spre o pată albicioasă care părea că pluteşte într-o pâclă. oamenii nu ştiu să apuce lucrurile. Pierre a zâmbit. dar fac greşeli. — Ai văzut? A pipăit-o destul timp. Au puterea în mână. la fel de familiar ca apa. Tipul ăla e un subaltern. îşi trântesc palma peste el ca să-l omoare. — Agathe! Unde eşti? — Vin acum. zise el. Tu îl cunoşti: te-ai dus cu el în salon. Până la urmă. . trebuia să i se trântească violent ca să-l ameţească şi să-i paralizeze bănuielile. de melancolie. zise el într-un târziu. Mai vrei? — E clopotul? întrebă Eve. Îşi agita mâinile lungi în faţa frunţii: Târfă! Hoffka paffka suffka. se îmbrăca în negru) se topi seră în întuneric. Fumul gros de tămâie i-a umplut nările şi gura. o melancolie de mult uitată: melancolia unei după-amieze târzii de toamnă. cărţile. Biroul s-a desluşit cel dintâi. foarfecele. Hoffka. Eve s-a uitat la genele lui lungi şi arcuite. A auzit vocea lui Pierre. s-a gândit ea. am făcut-o ca să-l sperii pe tip. — E adevărat. — Ai reuşit perfect. A continuat sever. Era chipul lui Pierre: hainele lui Pierre (de când se îmbolnăvise. în această lumină îmbătrânită. Încet-încet. Pierre şi-a lovit uşor palma mâinii stângi cu arătătorul mâinii drepte. de noapte. n-ar avea nevoie să se mişte de-acasă. Pierre nu avea încredere. — Ce voia? întrebă Pierre. l-ai înnebunit complet. Vorbea repede şi din vârful buzelor: părea nedumerit: — Mă întreb ce vor. toamnele copilăriei. zise el. nu-şi putea stăpâni o foarte uşoară senzaţie de superioritate care o făcea să se simtă îngrozitor. ăsta e atuul meu. Fac greşeli. apoi patul. — Chestia cu furculiţa. o ţinea strâns în mână. de anotimp. — Da. toate împrăştiate pe covor lângă fotoliu. aproape timidă: toate astea erau atât de departe: în cameră nici nu putea fi vorba de zi. apoi a răspuns brutal: — Voia să te închidă. zise Eve. albise: se îmbăloşase ca apa dintr-o glastră cu flori care n-a fost schimbată.

îşi zise ea anxioasă. i-a zis Pierre cu duioşie. cred că majoritatea gesturilor mele îl agasează. Deraiază. Îi zâmbea. N-are nevoie de mine. ca pe vremea când avea paisprezece ani şi doamna Darbédat. indis cret. A tăcut. „Aş vrea să fiu invizibilă şi să stau aici. Eve putea să stea ceasuri întregi să se uite la ele: neobosite şi răutăcioase. să-l văd fără să mă vadă. Cea adevărată. „Oare şi eu înşfac obiectele? Degeaba mă supraveghez. se ducea până la masă şi lua pionii în mână. De cele mai multe ori ameninţarea era scrisă lângă tavan.— Să mă închidă! repetă Pierre ironic. vioaie şi sprintenă. Îşi închipuie că mă pot opri. a simţit mâna lui Pierre peste a ei. Ciocănea cu mâna braţul fotoliului şi se uita înveselit la mână: — Pereţii se traversează. ceva ca un fel de sens. unul câte unul. abia atingând covorul. Pierre nu lăsase pe tablă decât pionii negri. Şi tu ai făcut o greşeală. — Că nu vei fi închis. — Agathe. Pe perete erau scrise nişte ameninţări. Tot trupul. În penumbră. înţepenit şi încordat. a negrului. Eve lăsase capul în jos cu tristeţe: „Le înşfacă!” Pe ce ton de dispreţ spusese vorba asta şi câtă dreptate avea. le zicea Roboţi. trandafirii ardeau ca o flacără. deasupra patului. Ce i-ai răspuns? întrebă el întorcându-se plin de curiozitate spre Eve. — Nu trebuia să spui asta. uneori însă se mai deplasa. se înverşunau s-o dezamăgească. s-a gândit ea. „Trebuie să mă scol. Se uita la lampa de pe masă. dar pe ei stăruia parcă ceva vag şi insesizabil.” Pe perete mai erau şi nişte discuri albe care semănau cu nişte felii de ceapă.” Pe neaşteptate. oferindu-i mereu doar o înşelătoare aparenţă — la fel şi doctorului Franchot şi domnului Darbédat. lampa al cărei soclu Pierre îl vopsise în negru — şi la tabla de şah. A dat din umeri. În cameră nu mai e nimic de-al meu. Uneori mă întreb dacă nu e vorba de două bande. Pierre se ridica din fotoliu. Nu e cu putinţă să le văd exact ca el. — Agathe. ca şi când ar fi luat de spate un crab şi ar fi vrut să se ferească de cleştii lui. „Sunt obiectele lui. sunt în plus. roşii. Dar nu mi-o spune. Eve se ducea să-i atingă la rândul ei (se considera puţin cam ridicolă): erau din nou nişte bucăţele de lemn mort. de pe tapet până ce începeau să-i joace în faţa ochilor. Pierre le luase cu el: obiectele îşi dezvăluiau adevăratul lor chip numai lui Pierre. nu le mai văd chiar ca tata. aş dori aşa de mult să am încredere în tine. Nu îndrăznea să facă nici o mişcare şi chiar în clipa aceea i-a venit să-şi schimbe poziţia. „Şi totuşi. şi pionii se însufleţeau cumva în mâinile lui.” Şi-a mişcat un pic genunchii: îi amorţiseră picioarele. Oglinda şi toaleta din marchetărie. dar îi ţinea mâna doar cu vârful degetelor. o durea: îl simţea prea viu. îi spunea: „Parcă n-ai şti ce să faci cu mâinile”. . Trebuie să-i laşi să-şi demaşte bateriile. Uneori.” Odinioară avusese câteva piese de mobilier. în stânga. E pur şi simplu o stare de nervozitate. După ce-i punea la loc. Discurile au început să se rotească şi Eve a văzut că-i tremură mâinile: „Sunt momente când simt că înnebunesc. Ba nu.” Dintr-o dată s-a simţit mizerabil. s-a gândit cu amărăciune. Şi apoi banda de neisprăviţi care încearcă să-şi bage nasul în această treabă şi face tâmpenie după tâmpenie.” A întors puţin capul şi s-a uitat la peretele de deasupra lui Pierre. Eve ştia. Deseori se uita la trandafirii mari. care aparţinuseră bunicii ei şi pe care Pierre o numea în glumă: toaleta ta. cu un fel de repulsie. afară doar dacă n-ai făcut dinadins. dar nu le putea citi. Ce contează pentru mine nişte pereţi. Şi-a tras uşor picioarele sub scaun. zise el. Nu pot — nu pot să mai stau pe scaun. Vorbea cu ei. eu una nu pot să înnebunesc.

— Da. strigă el. În altele însă. De ce stai tot timpul în cameră? Eve n-a răspuns. lui Pierre îi era o frică teribilă de statui.Eve a închis ochii şi a respirat adânc: „Nu trebuie să-i răspund.” Niciodată nu se putea şti dacă e întru totul sincer. în orice caz. Pe una din bucăţile de carton Pierre scrisese: „Putere asupra capcanei” şi pe alta: „Negru. — Faci altul? S-a uitat lung la ea. Eve a tresărit: — Vor veni? Începusem să cred că nu vor mai veni niciodată. îţi aduci aminte? Şlepul era negru. de o mulţime forfotitoare de idei şi viziuni nesănătoase. — Ştii bine că te iubesc. dar eu una îl vedeam în spatele borcănaşului cu lipici şi era imposibil să nu-l vadă şi el. răspunse Pierre.” Pe a treia desenase o figură zâmbitoare cu ochii mijiţi: era Voltaire. le descrie. Dar nu pot să te înţeleg. — De ce? — L-au inversat. pretindea că nu ştie unde l-a pus. — Nu te cred. În ultimele trei zile. — Ai vrea tu. zice totuşi că le vede. atunci când au sosit. oare cum procedează de nu greşeşte niciodată. Duminică. — Spune-mi de ce. Ea nu se temea. în ciuda voinţei sale. Tăceţi din gură. Ziutrul semăna cu un păianjen. A zâmbit. pe punte stătea un câine. Agathe. Era un şlep. altfel devine bănuitor şi nu mai spune nimic.” Pierre îşi luase mâna de pe a ei: — Îmi eşti foarte dragă. nici el nu fuseseră la Hamburg. zise Pierre. Eve avea impresia că Pierre e cotropit. Oare care e piedica din calea dragostei noastre? Parcă era mai uşor odinioară. avea un aer fals. zise el cu o voce morocănoasă.” Eve îşi aduce aminte de figura îmbujorată a doctorului Franchot: „Dar bine. v-aţi pierde timpul dacă aţi încerca să departajaţi ceea ce . întoarce capul. Iarăşi Hamburg. Dar până unde crede cu adevărat în statui şi în negru? Statuile. Deşi nu recunoştea niciodată. părea că născoceşte totul. îi zise el. „Suferă. „E avertizat de câte ori vin. Eve era supărată pe Pierre.” Ziutrul atârna jalnic în vârful degetelor lui Pierre: „Totdeauna găseşte motive valabile ca să nu-l folosească. zise ea dur. şuieră el printre dinţi. — Te ţineam de mână. vorbesc cu tine. — Nu-l mai pot folosi. dar eşti de partea cealaltă. scumpă doamnă. — Ne plimbam de-a lungul canalelor. — Dă-mi ziutrul. toţi alienaţii sunt mincinoşi. Inventa pe măsură ce vorbea. le aude doar: când trec. De ce să mă iubeşti? Ar tre bui să-ţi inspir oroare: sunt bântuit. A ciulit urechea: — Vor veni. ştiu că nu le vede. aveai altă piele. Pierre fusese mai calm. Credeam tot ce-mi spuneai. Mă întreb dacă nu le atrage chiar el. Te văd. statuile nu veniseră. Nici Eve. La Hamburg. În anumite momente. — Între noi există un zid. Eve s-a sculat şi a luat ziutrul: era o îngrămădire de bucăţi de carton pe care Pierre le lipise între ele cu mâna lui: îl folosea ca să se apere de statui. Niciodată nu vorbea despre trecutul lor adevărat. Pierre a apucat ziutrul de o labă şi s-a uitat sumbru la el. dar brusc a redevenit grav. dar când statuile începeau să zboare prin cameră zbârnâind. zise Eve cu tristeţe. îi era frică de Pierre. zise el.

e la capătul puterilor. — Agathe. Deseori se culca îmbrăcat. puternice şi uscate îl ciupeau pe tot corpul. Nu te întreb cine te-a trimis. nu se mai auzea pianul. nici el nu crede nimic din tot ce spune.” I-a văzut însă privirea fixă şi toată furia i s-a topit. „Minte. Le simte cum se apropie. Pierre putea să mormăie astfel ceasuri în şir. apoi se apropiau. care îi ieşeau din gură ca o substanţă moale şi fără formă. Degetul arătător s-a întins şi a ciocănit de trei ori degetul mare. Pendula a bătut de ora şase. Nu fusese decât teatru. s-a gândit ea. îşi pierduseră însă senzualitatea. Eve a aprins lampa mică de birou şi camera s-a umplut de o ceaţă roşie.” N-o mai săruta niciodată. Eve a oftat: statuile nu vor veni imediat. mâini de bărbaţi. dar mâinile se furişau pe sub haine şi-l trăgeau de cămaşă. zise el.” Pierre se crampona cu amândouă mâinile de braţele fotoliului. În acest chip împietrit. A tresărit: „Ce caută Franchot în toată povestea asta? Doar n-o să mă apuc să gândesc ca el”. avea oroare de orice contact fizic: noaptea simţea că e atins. Pierre aştepta şi el. cu o voce piţigăiată şi grăbită. dar eu nu cred în întâmplare. Se ghemuise în fotoliu. Pierre s-a sculat şi s-a dus să arunce ziutrul în coşul de hârtii: „Ca tine aş vrea să gândesc”. nu te mai uita la gura mea! Eve plecă privirea. capul semănau cu nişte organe retractile. pe un ton monden: — Îţi aduci aminte de San Pauli? Nu trebuie să-i răspundă. Îi venea să-l ia în braţe pe Pierre. totdeauna gata să se retragă. zâmbea. şopti ea.simt cu adevărat de ceea ce pretind că simt”. — N-am uitat că se poate citi pe buze. vorbeşte ca să nu le audă. zise Pierre. făcând paşi mici. — Acolo te-am cunoscut. . fără să scoată nici un sunet. Ştie că nu mă cheamă Agathe. Vorbea greu. „Nu minte. „Acum începe”. — Vrei să aprind lumina? Eve prefera să le aştepte pe lumină. Pierre mergea în vârful picioarelor. Când minte. şi iar se depărtau. Eve iubise buzele lui Pierre. numai ele erau vii. picioarele. Acesta a început să vorbească foarte tare. zise Pierre. — Va trebui să punem draperii negre. şi adesea Eve se lăsa fascinată de această mişcare îndârjită. Nu reuşea să pronunţe unele cuvinte. să se chircească: braţele. dar buzele lui se mişcau alcătuind două pete întunecate în ceaţa roşie. în camera asta nu e destul negru. Mâna îi tremura pe braţul fotoliului. Odată auzise râsete şi nişte buze puhave se lipiseră de buzele lui. — Aceste întâlniri sunt adesea stranii. s-a gândit ea. Era livid. îl urăsc. zise el. Nu vorbea. S-a întors la loc. E poate o capcană. Era cât pe ce să ne luăm la bătaie. se strângeau strivindu-se. Se depărtau una de cealaltă fremătând puţin. mâini de femei cu unghii foarte lungi îl mângâiau într-un fel neruşinat. Începând din noaptea aceea n-o mai săruta pe Eve. Odinioară fuseseră înduioşătoare şi senzuale. Te-am suflat unui marinar danez. încercând să ocupe cât mai puţin loc. continuă el cu impertinenţă. se lăsau aşteptate. în timp ce celelalte degete s-au crispat: era un fel de exorcism. zise el cu un aer satisfăcut. semănau cu două animale înfricoşate. s-a aşezat şi s-a uitat la Eve cu o expresie necomunicativă. ştiu că nu mi-ai răspunde. — Fă ce vrei. strângându-şi coatele pe lângă corp. Eve s-a uitat cu tristeţe la acel trup zgârcit. „Îmi place gura lui. În orice caz ai fost destul de abilă ca să mă îmbrobodeşti. dar i -am dat de băut şi m-a lăsat să te iau.

Să tăceţi. Lângă ea. bâzâie. cu un gest scurt. S-a aplecat spre Pierre. Întorcea capul. şi le imagina însă cu greu. de a se uita spre dreapta. sau să se ferească de un obiect contondent. Pe fondul stacojiu al pleoapelor ei dansau firişoare aurii: Eve se simţea bătrână şi greoaie. Consemnul este să tăceţi. Instinctiv. Eve ştia că au o mutră răutăcioasă şi că în piatra dimprejurul ochilor le-au răsărit gene. strigă el.” A deschis ochii: Pierre îşi ţinea capul cu amândouă . Am zis printre maimuţe. cu un aer uman şi cu încăpăţânarea compactă a pietrei. Eram prea absorbit de marile ceremonii ale încoronării. Pierre gâfâia zgomotos. În braţ.— M-ai tras până în mijlocul bâlciului. era livid şi afişa un aer dispreţuitor. dar fruntea i se brobonise de sudoare. fără să se oprească din vorbii: nu voia să tacă.. Ar fi de-ajuns un mic. Ştia de asemenea că nu sunt încă întru totul vii. care probabil abia venise. Aş putea să spun printre negri! Avortonii care se strecoară pe sub mese şi-şi închipuie că nu-i vede nimeni. ferindu-şi totodată capul cu mâna ridicată. trupul i s-a înclinat spre stânga. Se uita drept înainte. Eve nu putea să vadă toate acestea: se gândea doar că nişte femei uriaşe lunecau chiar lângă ea. cu ochii larg deschişi. în acel univers tragic. Întreaga ei viaţă se concentrase în partea dreaptă a trupului. Tralala — urla şi-şi făcuse mâinile pâlnie la gură — tralalala.” Un urlet înfiorător a făcut-o să încremenească brusc. repetă el pe un ton arogant. femeia de serviciu. S-a şters pe frunte. li se cojea pielea de pe vârful degetelor şi aveau mâncărimi în palme. treceau între Eve şi Pierre. a rămas cu ochii închişi în timp ce era scuturată de fiorii unei amare bucurii: „Şi mie mi-e frică”.. Pierre stătea ţeapăn. solemne şi groteşti. Eve s-a gândit: „O să trebuiască să-i dau banii pentru gaze”. Era o afirmaţie violentă şi oarbă. N-a făcut nici o mişcare. fără să deschidă ochii. dar nu vedeam nimic. o jenă pe umărul şi şoldul drept. deşi erai agăţată de braţul meu. s-a gândit ea. Eve s-a încordat şi ea şi amândoi au început să aştepte în linişte. Cineva umbla pe coridor: Maria. sunt imediat descoperiţi şi ţintuiţi de Privirea mea. Pierre a icnit. din când în când rânjea. A tăcut şi Eve şi-a dat seama că statuile tocmai intraseră în cameră. într-un fel de pipăit. o incantaţie: dorea din răsputeri să creadă în prezenţa lor. Şi imediat statuile s-au apucat să zboare. Statuile zburau jos şi încet: bâzâiau.. zise el cu o voce stridentă. — Era încoronarea Republicii. dar că pe corpurile lor mari au început să apară bucăţi de carne. solzi călduţi.” A simţit o uşoară gâdilătură. Îţi era frică să nu te rătăceşti printre maimuţe. în umăr le simţea prezenţa. „Zboară. vrând parcă să evite un contact neplăcut.. şi-a zis ea. pentru prima dată. tralalalala. încerca să transforme anxietatea care-i paraliza partea dreaptă într-un nou simţ. un foarte mic efort şi ar pătrunde. Toată lumea ia loc şi poziţie de drepţi pentru intrarea statuilor. foarte repede. ăsta e ordinul. „Se apleacă peste Pierre — Eve făcea un efort atât de violent încât au început să-i tremure mâinile — se apleacă peste mine. „Mi-e frică de statui”. deformată de un rictus: a închis ochii. se apleacă peste el. Cred că le făceai semne. un spectacol impresionant în felul lui din cauza animalelor de tot felul pe care le trimiseseră coloniile special pentru ceremonie. s-a ghemuit în fotoliu şi şi-a strâns picioarele sub el. gura tremura. în şold. Eve n-a mai putut suporta să vadă obrazul acela palid. uitându-se în jurul lui. dar în spatele maşinilor era o întreagă armată de ochi roşii care luceau de cum întorceam capul. Dintr -o dată parchetul a scârţâit şi Eve a fost cuprinsă de dorinţa nebună de a deschide ochii. „L-au atins. la manejul cu automobile negre.

Îl aveam pe vârful limbii pe celălalt. Ei îi tremurau mâinile în continuare. Nu-ţi face sânge rău. Şi ăsta. A zis că nu-şi mai găseşte ideile.. mi-a spus Franchot.” Pierre s-a destins şi a respirat cu putere. A adăugat cu o voce copilărească: ştii. Pierre şi-a scos o ţigară din buzunar şi şi-a pus-o în gură. Am uitat ce-ţi spuneam. zise el. — Exagerezi. s-a gândit ea cuprinsă de remuşcări. Pierre s-a uitat lung la ea. n-are cum să se întâmple mai devreme de un an de zile. un an: o . Dar era în continuare livid. spuse el zâmbind cu un aer vag. Dacă n-ar fi vorba de recapitulaţie.. avea pe chip un zâmbet candid. A venit. RECAPITULAŢIE. s-a gândit. n -o să se mai întoarcă. Expresia lui Pierre devenise brusc tâmpită şi cuvântul i s-a scurs din gură lunguieţ şi albicios. Se temea să nu se scoale cu ochii tulburi şi să înceapă să se bâlbâie. Agathe. S-a gândit puţin şi a întrebat: — Le-ai auzit? — Da. biata mea Agathe. zise el. el suferea cu adevărat. Eve era istovită: „Un joc.. De îndată ce Pierre adormea.. — E mai bine pentru tine. Eve s-a uitat la el dur: „Cum o să fie când s-o trezi”. — Poţi să dormi şi tu. — Eşti straşnic de frumoasă. ca şi când ar fi văzut cuvântul şi nu l-ar fi recunoscut. S-a oprit şi s-a uitat la Eve surprins: — Nu e ăsta cuvântul. „Sunt o proastă. se gândea: „Recapitulaţie”.” Frica n-o părăsea însă nici o clipă. a venit. S-a uitat la mâinile ei: Îţi tremură mâinile. „A bâlbâit. Şi-a aruncat ţigara şi s-a uitat îngrijorat la covor.. dar n-a aprins-o: — Nu-mi pasă că le văd. Te-au impresionat. Nu-mi mai găsesc ideile. E prima dată când i se întâmplă: şi -a şi dat seama. Şi între timp. Eu unul. îşi plecase capul ca şi când ar fi vrut să-şi mângâie obrazul cu umărul. te-ar înfricoşa. Pupilele însă îi rămăseseră ciudat de dilatate. S-a gândit un moment şi a dat din cap: — Ei hai. îi spuse. e într-adevăr păcat. eşti prea frumoasă: chestia asta mă distrează.. moale. duminica trecută. până mâine nu se mai întorc. sunt obişnuit. rămăsese cu gura căscată. zise Eve.mâinile şi gâfâia. — Le-ai văzut? întrebă. — Diavoliţa mea! Mă cam deranjezi. parcă se rupsese ceva în el...) Pierre a zâmbit cu un pic de condescendenţă. şi i se suise sângele la cap. cu voluptate. zise el clătinând din cap. Eve nu putea vorbi... o să dorm. Pierre dormea.” Pierre a gemut uşor. de altfel. A întins repede mâna şi a mângâiat-o pe ureche. i-a luat locul. n-a fost decât un joc. transpira. — Nu pot să le văd. Lui Eve nu-i era somn. seamănă cu un motor de avion. îi clănţăneau dinţii şi-i era frică să n-o vadă Pierre. nici o clipă n-am crezut sincer în toată povestea asta. nu se putea stăpâni. (Pierre îi spusese exact aşa. Pierre se uitase drept înaintea lui uimit. şi mâna sa a schiţat un gest vag. îi spuse el închizând ochii. Asta e ce o rodea. Eve i-a strecurat o pernă sub cap. începea să se gândească la asta. E păcat. sunt obosit. spuse el. dar nu vreau să mă atingă: mă tem ca nu cumva să-mi dea coşuri.

Se iubeau unii pe alţii. care m-a luat de la picioare şi la ceafă. Mi-a venit să-i omor. dar toate efectele lor sunt calculate pentru spectatori de un metru şaptezeci. Cine s-a gândit vreodată la forma unei pălării melon aşa cum apare văzută de la etajul şase? Neglijează. altfel riscă să cadă. Mă aplecam şi mă umfla râsul: unde e faimoasa lor „poziţie verticală” de care sunt atât de mândri: apăreau literalmente striviţi de trotuar. Eva s-a aplecat şi i-a sărutat mâna lui Pierre: „Te voi ucide înainte”. aproape târâtoare. nimic altceva: m-am situat deasupra umanului care sălăşluieşte în mine şi îl contemplu. nu-i cu nimic mai impresionant decât nişte vopsea proaspătă. m-au snopit în bătaie la comisariat. cu ajutorul unor culori vii şi al unor stofe ţipătoare. Îmi era frică de ei: o presimţire. gura i se va căsca. Mă făceam că n-am înţeles. am leşinat. trebuie să-i vezi de sus. m-au bătut pe umeri şi mi-au băgat pe gât alcool. La balconul de la etajul şase: acolo ar fi trebuit să-mi petrec întreaga viaţă. Din acest punct de vedere. EROSTRAT Pe oameni.. umerii şi craniile. Stingeam lumina şi mă aşezam la fereastră: nici prin gând nu le trecea că puteau fi observaţi de sus. mi-au răsucit braţele. ochii întredeschişi vor lăcrima. Şi totuşi m-au păcălit. am văzut un tip mort pe stradă. o vară. de pildă. m-ar fi bătut. I-am văzut ochii deschişi şi aerul echivoc. Uneori eram nevoit să cobor pe străzi.iarnă. e mult mai greu să-i consideri furnici: te ating. Vă daţi însă bine seama că aveam motive mult mai serioase să-i urăsc. Căzuse în nas. M-au dus într-o farmacie. platformele turnului Eiffel. mi-au smuls pantalonii şi în final mi-au aruncat ochelarii pe jos. nu-şi apără. balconul meu de la etajul şase de pe strada Delambre. ei însă nu ştiau acest lucru. era plin de sânge. Nu spuneau nimic. îl băgăm pur şi simplu în buzunarul de la pantaloni şi pe urmă mă duceam să mă plimb — în general pe . Omul se simte puternic când poartă statornic asupra sa unul din acele obiecte capabile să explodeze şi să facă zgomot. Îmi ziceam: „Nu-i nimic. Dacă ar fi putut însă ghici cea mai infimă părticică de adevăr. şi mie mi-ar fi dat totuşi din când în când câte o mână de ajutor fiindcă mă credeau semenul lor. aşa în glumă. Când te afli la acelaşi nivel cu oamenii. şi în timp ce-i căutam. bazilica Sacré-Coeur. Mă sufocam. După ce m-au prins şi au aflat cine sunt. în patru labe. Odată. Totdeauna am prevăzut că până la urmă ăştia o să mă bată: nu sunt puternic şi nu pot să mă apăr. şi de sub umeri le ieşeau două picioare lungi. mi-au tras palme şi pumni. ca să vadă ce-o să fac. Într-o zi trăsăturile i se vor altera. uneori chiar şi spinările. Mai târziu au şi făcut-o de altfel. I-au dat cu roşu pe la nas. Constituie excelente simboluri. m-au tăbăcit două ceasuri. erau solidari. asta-i tot. totul a mers mai bine începând din ziua în care mi-am cumpărat un revolver. habar n-au cum să lupte împotriva acestui mare duşman al Umanului: perspectiva aeriană. începutul altei toamne. Ştiam că sunt duşmanii mei. Ca să mă duc la serviciu. râdeau şi-mi dădeau picioare în fund. Iată de ce-mi plac turnurile catedralei Notre-Dame. Îşi îngrijesc faţada. în ce constă superioritatea mea faţă de oameni? E o superioritate de poziţie. şi tot sângele ăla. Cineva l-a întors cu faţa în sus. Unii mă pândeau de mult: grangurii. Superiorităţile morale trebuie să se sprijine pe nişte simboluri materiale.” Dar am simţit o duioşie abjectă. Îl luam duminica. o primăvară. Aşadar. Pe stradă mă înghesuiau..

Exista. Am zâmbit: cu mine. nu-mi place să fac noi cunoştinţe. rece de tot. Încet. Cu toate astea. Femeia era destul de greoaie şi se tot oprea la fiecare treaptă. Dar tipa nu era la curent cu preferinţele mele şi mă cam intimida să i le explic aşa. o blondă care făcea trotuarul în faţa unui hotel de pe strada Montparnasse. în seara cu pricina mă stăpânea nu ştiu ce îndrăzneală. mi-am închipuit că are gripă. Ne-am urcat. credeau că mă uşurez. îl cântăream în palmă. şi m-am bucurat grozav. Era într-o sâmbătă seară. se îmbrăca în faţa ferestrei deschise şi de multe ori stătusem în spatele perdelei ca s-o surprind. în plus. La hotelul Stella nu rămăsese decât o singură cameră liberă. mă urcam cu Lea într-o cameră din hotelul Duquesne. Am aşteptat un moment şi văzând că nu vine. după câte am auzit. Am fost dezolat: sunt un imaginativ şi-mi reprezentasem plăcerea pe care contam s-o resimt în seara aceea. îndreptat înaintea mea şi nu l-am lăsat din mână decât după ce am aprins lumina. zise ea încercând să-mi zâmbească. Pe lavabou se afla un pătrăţel de săpun verde pentru fiecare cuplu care trece pe acolo. Toaleta şi-o făcea însă în fundul camerei. par mai goale decât celelalte. Văzută de aproape. nevasta plutonierului major. Când plutonierul nu era acasă. nici pătrăţelul de săpun nu prea au . Într-o seară. tipul vine dintr-o dată şi-ţi ia toţi banii. ca să-şi tragă sufletul. Ceilalţi. Dar eu nu mă uşurez niciodată în pisoare. nu am încredere: femeile astea sunt în stare să ascundă după uşă un vagabond şi. mi-a venit ideea să trag în oameni. I-am luat cheia fără să-i răspund şi am descuiat uşa. Uneori îi dădeam drumul în pantaloni. aveam arma în buzunar şi nu mă mai temeam de nimic. când am acostat femeia. şi patru etaje nu -s de-ajuns ca să mă facă să-mi pierd suflul. Eu unul nu-i cer nimănui nimic. În mâna stângă ţinea cheia camerei. Mergeam cu o oarecare rigiditate. tot ele câştigă — şi încă cum — din acest schimb. mă dusesem s-o caut pe Lea. Le încaleci. Nu am avut niciodată relaţii intime cu o femeie: m-aş fi simţit furat. aveam atitudinea unui tip în erecţie şi pe care penisul îl frânează la fiecare pas. îl simţeam lângă şold. Şi. Peste un sfert de oră. Sau atunci. direct. Îmi strecuram mâna în buzunar şi pipăiam obiectul. arăta destul de mizerabil. respirând adânc. pentru că de mult aveam chef s-o văd goală pe dumneaei. nici bideul. Pe palierul etajului patru femeia s-a oprit şi şi-a pus mâna dreaptă pe inimă. cam trecută. în ciuda burţii. Şi încă ai noroc dacă nu-ţi mai dă şi câţiva pumni. la etajul patru. alteori aveam timp să ajung până acasă şi apoi să termin. — E sus. e drept. Eu sunt foarte sprinten: am un trup uscat. Din când în când intram într-un pisoar — chiar şi acolo eram foarte atent fiindcă omul are adesea vecini — îmi scoteam revolverul.bulevarde. dar nici nu vreau să dau ceva. încet. Camera era goală. Îmi ţineam revolverul cu mâna stângă. pe urmă. Ea se dezbrăca şi eu mă uitam la ea fără s-o ating. Îl simţeam cum mă trage de pantaloni ca un crab. văzându-mi picioarele depărtate şi partea de jos a pantalonilor. În seara aceea n-am găsit-o la locul ei. Era începutul lui ianuarie şi era foarte frig. pe strada Odessa. aş fi avut nevoie de o femeie frigidă şi pioasă care să mă suporte în silă. dar ele îţi înfulecă vintrele cu gura lor mare şi păroasă şi. În prima sâmbătă din fiecare lună. Semăna cu vecina mea de vizavi. mă uitam la patul cu pătrăţele negre şi la trăgaciul negru care seamănă cu o pleoapă închisă pe jumătate. aşa că m-am hotărât să trec pe acasă să-mi iau revolverul şi să încerc să mă aventurez. cei de afară. se încălzea în contact cu trupul meu. o brună pe care o observasem deseori. e drept. dar durdulie şi destul de bine conservată: nu-mi displac femeile trecute: când sunt dezbrăcate.

îmbrăcat din cap până în picioare. S-a aşezat pe pat şi ne-am uitat unul la celălalt în tăcere. — Nu te dezbraci? — Hai. M-am aşezat comod într-un fotoliu. îmi pare rău că nu fumez. auzi. apoi i -a ridicat de jos şi i-a aşezat frumos peste rochie. — Ia ascultă. mi-a întins buzele. Atunci mi-am scos revolverul şi i l-am arătat. — Scârbosule. mi-a zis printre dinţi. vezi-ţi de treabă. nu-ţi cer nimic altceva. ai de gând să mă mai faci mult să alerg aşa? — Aşează-te. i-am zis. Am respins-o. — Eşti deci un băieţel vicios. grăbeşte-te. să se aşeze în genunchi între picioarele mele. vrei ca biata femeie să facă singură toată munca? Tot vorbind a făcut un pas spre mine şi sprijinindu -se de braţele fotoliului meu a încercat. atunci când sunt goale. — Dar ce vrei să fac? — Nimic. Habar n-am ce vrei. pentru a salva aparenţele. Eu unul eram încântat: stăteam acolo liniştit în fotoliu. Nimic nu le stânjeneşte mai mult pe femei decât să meargă. Nu sunt învăţate să calce fără tocuri. care au căzut lângă picioarele ei. dar vreau să mă distrez pe banii ăştia. S-a uitat la mine uimită. Umblă. plimbă-te. hai. nici mănuşile nu mi le scosesem. În spatele meu femeia gâfâia. lasă-mă pe mine. ceea ce mă excita. A şovăit o fracţiune de secundă. scumpule. aştept. Şi dacă m-ai adus aici ca să-ţi baţi joc de mine. S-a uitat la mine mirată. — Ah! nu. scuteşte-mă. A început să meargă de colo-colo cu stângăcie. M-am uitat între picioarele ei şi am adulmecat. M-am întors spre ea. A întors capul spre mine şi. nu s-a terminat. mi-a zâmbit cochet: — Sunt frumoasă. alături de sutien. i-am spus. Renée. I-am spus simplu: — Îţi dai seama? Şi iar m-am pornit pe râs. s-a înroşit toată şi şi-a strâns picioarele.. apoi s-a supus. O să-ţi dau imediat cincizeci de franci. — Dezbracă-te. — Cum te cheamă? am întrebat-o rezemându-mă bine. Am ridicat-o însă brutal: — Fără de-astea. apoi s-a oprit şi mi-a aruncat o privire plină de neîncredere. mic şi leneş? m-a întrebat ea. I-am zis pe neaşteptate: — Depărtează picioarele. De cealaltă parte a peretelui s-a auzit tic-tacul unui ceas deşteptător. — Renee. Şi-a luat enervată chiloţii. şi tipa asta răscoaptă se dezbrăcase în pielea goală şi zburătăcea în jurul meu. — M-am săturat. i-am spus. S-a uitat la mine cu o .căutare. Femeia şi-a scos rochia. Şi-a scos chiloţii. Eu însă râdeam din ce în ce mai tare. i-am zis. Târfa se cocoşase. iar braţele îi atârnau. m-a întrebat cu o indignare subită. numai fiindcă aşa îi poruncisem eu. greoi. Tipei i se făcuse pielea de găină.. Apoi m-a umflat râsul şi am râs atât de mult că mi-au dat lacrimile. — Hai. În aceste împrejurări. aşa-i? Îţi clăteşti ochii? — Vezi-ţi de treaba ta. atunci a sărit în picioare şi şi -a luat sutienul de pe scaun.

dezvăluind goliciunea grasă şi zbârcită a palmei. Coborând scara. s-o fac strecurătoare. Mulţi se uitau în jurul lor cu o expresie mirată: strada li se părea probabil albastră toată. Lemercier a tachinat-o amabil şi după ce fata a ieşit. M-am decis însă să fac totul ca şi când aş fi fost perfect hotărât. eram foarte amabil. Mă uitam la spinările oamenilor şi-mi închipuiam. spărgând geamurile uşilor. plimbă-te. Atunci când am simţit că mi s-au umezit pantalonii m-am sculat. mi-am zis. de a-şi trage mănuşa făcând-o să lunece încet de-a lungul degetelor. Le-aş fi împuşcat în şale. i-am întins o bancnotă de cincizeci de franci. Pe la ora şase auzeam o sonerie şi plasatoarele veneau să prindă în cârlige uşile mari cu geamuri. m-am trezit brusc şi i-am văzut din nou chipul şi burta ei grasă care tresaltă la fiecare pas. Mi-am făcut un obicei: duminica mă duceam să mă postez. Eu îmi păstram totdeauna mănuşile. cu ochii plini încă de vis. Au vorbit apoi despre Lindbergh. Aşa începea: mulţimea ieşea încet. Rezultatele mele nu erau prea grozave. deşi aveam oroare să dau mâna cu ei. i-au comentat calităţile feminine cu o competenţă blazată. Din principiu. Nu hotărâsem încă nimic. trebuia să trag.mutră serioasă şi şi-a dat jos chiloţii fără să zică nimic. — Umblă. Peste câteva clipe mă vedeam trăgând în ei. mai ales dacă tragi de aproape. A luat-o. felul în care s-ar prăbuşi dacă aş trage în ei. Îmi strecurasem mâna dreaptă în buzunar şi-mi strângeam din răsputeri arma. să crăp burta aia. oamenii mergeau cu un pas plutitor. Ce tâmpit am fost. Lunea dimineaţă nu prea se face mare lucru. să-i uimesc pe toţi”. cu una. Îi puneam la pământ ca pe popice. i-am poruncit. Le plăcea Lindbergh. o dată ajuns acasă. Le-am spus: — Mie-mi plac eroii negri. M-am dus să fac exerciţii de tir la un stand de la bâlciul de pe strada Denfert-Rochereau. cu sutienul într-o mână şi cu bancnota de cincizeci de franci în cealaltă. până ce n-a rămas decât o foiţă subţire care semăna cu o bomboană de mentă suptă multă vreme. După aceea n-am mai ieşit fără revolver. Nu -mi părea râu de bani: o zăpăcisem de tot şi o curvă nu se miră chiar aşa. la Châtelet. În noaptea aceea şi în cele trei nopţi care au urmat am visat şase găuri roşii aşezate în cerc jur împrejurul buricului. Atunci zâmbeau misterios: treceau dintr-o lume în cealaltă. dar oamenii constituie ţinte mari. după mersul lor. Am adăugat: — La revedere. să intru la Dreher şi să beau un coniac. Luasem săpunul verde şi. în faţă. Nu te-am obosit prea rău pe banii ăştia. . la ieşirea de la concertele clasice. cu două. m-am gândit: „Asta e ce-aş vrea. Şi am simţit cum mă cuprinde un regret amarnic: dacă tot am avut ocazia. ca să le fac să danseze. Am plecat şi am lăsat-o goală puşcă în mijlocul încăperii. am revăzut cu ce ochi s-a uitat când i-am arătat pistolul. O dimineaţă de luni. Dactilografa de la serviciul comercial tocmai ne adusese chitanţele. Peste noapte însă. Am ales o zi când toţi colegii mei erau la birou. Eram vesel ca un copil. Eu îi aşteptam în cealaltă. Sau în picioare. Pe femei nu le-aş fi omorât. iar supravieţuitorii fugeau înapoi în teatru. aveau un mod obscen de a-şi dezgoli mâna. Era un joc foarte emoţionant: la sfârşit îmi tremurau mâinile şi eram nevoit. După aceea m-am ocupat de publicitate. l-am frecat îndelung sub jetul de apă caldă. Am început să mă ocup de detaliile secundare. — Negri? întrebă Massé. cu inima plină încă de sentimente frumoase. Îşi scoteau mănuşile ca să spună bună ziua. cădeau unii peste alţii. ca să-mi revin.

întrucât există un mod specific uman de a apuca. îi conferă clipei care trece o forţă şi o frumuseţe considerabile. obiectul acela care explodează şi face zgomot. Am să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Şi eu. Atunci. La ora fixată cortegiul trecea. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor. — Încearcă să traversezi Atlanticul şi o să vezi ce uşor e. În acest moment a intervenit Masse. zise Bouxin acru. Nu mă interesează. Se numeşte Erostrat. Vă place trupul lui. şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e opozabil. în felul lor. având timp liber. dar infinit mai inteligent. la capătul întunecatei mele vieţi. şi mai ales că are mâini. dar dintr-altul.— Nu. săream în aer. explozivele. Le-am expus punctul meu de vedere despre eroul negru: — Un anarhist. Dacă priveşti problema dintr -un anumit punct de vedere. Începusem să cred că destinul meu va fi scurt şi tragic. fără măcar să-l cunoaşteţi. ţarul şi trei ofiţeri plini de fireturi aurii. a rezumat Lemercier. m-am simţit încurajat de povestea lui. dar eram perfect liniştit: la momentul potrivit aveau să şi-o amintească. mai puţin suplu. alura sa de mare . am zis blând. Acum începusem să lipsesc săptămâni întregi fără să mai dau pe la birou. ci în mine: eram o fiinţă care aparţinea aceleiaşi specii ca şi revolverele. — Şi cum îl chema pe arhitectul templului? — Nu-mi mai aduc aminte. ca o străfulgerare de magneziu. Murise de mai bine de două mii de ani şi fapta lui încă mai strălucea. într-o zi. La începutul lui octombrie am fost concediat. — Adevărat? Dar ţii minte numele lui Erostrat? Vezi deci că tipul nu şi-a făcut o socoteală aşa de greşită. — Nu. siguranţa mea nu-şi mai avea obârşia în el. una din cele şapte minuni ale lumii. bomba exploda şi. După aceste cuvinte conversaţia s-a întrerupt. Eram un anarhist. — Atunci e un ţăcănit. simţiţi un elan de simpatie faţă de el. care avea o oarecare cultură clasică: — Ştiu cine e tipul dumitale. cum vedeţi pe undeva un semen de-al dumneavoastră. de asemenea. În perioada aceea mi s-a întâmplat să visez mai multe nopţi la rând acelaşi vis. eu. flacără violentă şi scurtă. nu-i aşa? Vă place. bombele. faptul că e bine legat. Ţinea morţiş să ajungă celebru şi n-a găsit nimic mai bun decât să dea foc templului din Efes. mă plasasem pe traseul ţarului şi purtam asupra mea o bombă. sub ochii mulţimii. mi-a spus el. Lindbergh e un erou alb. ştie numele. am întocmit următoarea scrisoare. Aveam la mine revolverul. Totuşi. pe urmă m-am obişnuit cu acest gând. e atroce. negri în sensul în care se zice Magie Neagră. anarhiştii. voi exploda şi voi lumina pământul. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de pe masă. Sunteţi celebru şi operele dumneavoastră se scot într-un tiraj de treizeci de mii de exemplare. simţeam în trupul meu o putere stranie. carnea omului. Mă plimbam pe bulevarde în mijlocul viitoarelor mele victime sau mă închideam în camera mea şi făceam planuri. pe care am copiat-o în o sută două exemplare: Stimate Domn. întrucât nu auzisem niciodată vorbindu-se despre Erostrat. mi se pare chiar că nici nu i se. Când coboram în stradă. Aveţi umanismul în sânge: norocul dumneavoastră. mai puţin rapid decât al unei maimuţe. mărturisi el. că are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia. pe care l-aţi descris adesea în lucrările dumneavoastră. îi iubesc pe oameni. asemenea unui diamant negru. La început mi-a fost frică.

şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. aşa m-am născut. Adio. cinci trecători pe bulevardul Edgar-Quinet. că la întâi ianuarie nu li s-a mărit leafa. Înţeleg prea bine ce simţiţi. Sunt liber să-mi placă sau nu homarul pregătit după reţeta americană. expresia distinselor mele sentimente. că sunt încornoraţi.mutilat în curs de reeducare.ţi duci zilele de azi pe mâine. o să cobor în stradă şi o să văd dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. nu reuşeam să le detaşez de mine. aşadar.ţi vor îngădui decât cel mult să. îl numiţi vigilenţa Spiritului. nu-i aşa? Şi în plus. stimate domn. de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale mele. ca şi dumneavoastră. eu sunt acela şi-i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu are decât şase cartuşe. poate că am să vă întâlnesc tocmai pe dumneavoastră. De treizeci şi trei de ani mă izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii. când vă scriu. Asta e o monstruozitate.” Am fost nevoit să las baltă tot ceea ce am început. păstrându-şi totuşi gura închisă. Dacă nu — cel mai probabil — citiţi ziarele de mâine. PAUL HILBERT . Veţi fi desigur curios. Ei au acaparat sensul vieţii. presupun. de parcă ar trece necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ei bine. dacă nu-mi plac oamenii. domnule. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat. într-un acces de furie. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman: e o fapta bună. să aflaţi cum arată un om care nu-i iubeşte pe oameni. păstrându-şi privirea lucidă. Veţi înţelege deci că nu sunt „furios”. Ce vină am dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nici o expresie chipului său fără să cadă într-un joc de fizionomie. În cazul acesta. Ştiţi mai bine ca oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Dar e ultima oară. Ştiu că dumneavoastră vă place acest lucru. uşor să găsiţi tonul potrivit pentru a-i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic. Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi. dar pătruns de emoţie. un act total nepolitic? Dar vă spun că nu pot să-i iubesc. nu veţi şti niciodată cu câtă plăcere o să vă zbor creierii. se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de lucruri: că sunt urâţi. să le formulez: rămâneau în mine ca nişte uşoare mişcări organice. Vă spun eu: trebuie să-i iubeşti pe oameni sau nu. Ei bine. cuvintele. Dacă între noi n-ar fi decât o diferenţă de preferinţe. atitudinea lui care pare a arăta că. simţeam eu bine că sunt ale lor. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. V-a fost. Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei. reinventează mersul şi faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. oameni mestecând ritmic. trebuia să aleg: era fie vorba despre o tentaţie absurdă şi condamnată. pe mine mă dezgustă. Totul se petrece însă ca şi cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. colţurile gurii sale urcă şi coboară. eu unul nu vreau să-mi duc zilele de azi pe mâine. le folosesc deşi îmi inspiră aversiune. nu v -aş deranja. fie mai devreme sau mai târziu urma să se întoarcă în favoarea lor. Chiar uneltele pe care le foloseam. Gândurile care nu se îndreptau în mod special către ei. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc aşezaţi într-un fotoliu bun. Când mestecă. Pe mine însă mă îngreţoşează: nu ştiu de ce. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe. Am văzut şi eu. dar. O să pun imediat mâna pe revolver. sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. că sunt laşi. se rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la alţii şi acum. la fiece pas.

mă mâncau ochii. aburind. Fiecare purta într-alt fel amintirea crimei lor comune. nu aveam puterea să mă strecor printre ei. şi nu le-am recunoscut. „Dacă o nelegiuire în care întâmplarea joacă cel mai mare rol e de -ajuns ca să transforme astfel aceste capete de orfelinat. Mă îmbrânceau. îngrozitor de singur şi de . câte nu pot spera de la o crimă concepută şi organizată integral de mine. Îşi ondulaseră cu discreţie părul. Totuşi. Ochii deveniseră mai mari. cei ce mă vor urmări vor fi încă pe bulevardul Edgar-Quinet. Păreau numai curăţenie şi cinste care inspiră încredere. identic. mă înghionteau cu coatele şi cu umerii. la şcoală. ca şi cum un animal cu gheare ar fi umblat de colo-colo pe feţele lor. După. Voi alerga. îţi barează trecerea. în spatele tău. dar mineralul acela strălucitor e acolo. În momentul acela. Erau negri şi duioşi sub ochelari şi-i dădeam peste cap ca pe nişte planete.” M-ar lua în stăpânire. Le-am văzut fotografiile făcute înainte şi după. Riduri peste tot. Nu mă simţeam bine. mă înţelesesem cu un birtaş de pe strada Vavin să-mi trimită dimineaţa şi seara câte ceva bun de mâncare. Am avut grijă să nu închid uşa. Mă uitam uneori în oglindă şi constatam cu plăcere cum mi se schimba chipul. Băiatul suna. la papetăria de unde-mi cumpăram creioanele. feţele lor se legănau ca nişte flori cuminţi deasupra gulerelor de pichet. de artist şi de ucigaş. o asemănare atât de cuviincioasă. feţele lor străluceau ca incendiile. mi-ar zdruncina urâţenia prea omenească. Îmi ziceam: „Ce stradă o fi asta?” Bulevardul Montparnasse era plin de oameni. cute. aşteptam câteva minute. nu mai semănau. Ştiam însă că după săvârşirea masacrului aveam să mă schimb mult mai profund. Pe urmă le -am pus într-un sertar împreună cu şase coli de timbre. Aveau gâturile golaşe ale celor ce vor fi decapitaţi. Brusc m-am văzut în mijlocul acestei mulţimi. Trăiam într-un oarecare belşug. lăsându-i să-şi ridice morţii. nişte farfurii pline. Mă lăsam împins. Pe 27 octombrie la ora şase seara mai aveam doar şaptesprezece franci cincizeci. oribile riduri de frică şi de ură. care sublinia imediat legăturile de sânge şi rădăcinile fireşti ale grupului familial. Nişte ochi frumoşi.. mă izbeau. Nu voi avea nevoie decât de treizeci de secunde ca să ajung la uşa imobilului în care locuiesc.Am vârât cele o sută două scrisori în o sută două plicuri şi am scris pe plicuri adresele a o sută doi scriitori francezi. mâinile îmi erau reci şi mi se suise sângele la cap. o crimă taie în două viaţa celui ce o comite. voi coti rapid pe strada Delambre. găuri în carne. era asemănarea lor de adevărate surori. Am văzut fotografiile celor două fete frumoase. În următoarele două săptămâni am ieşit foarte puţin. Îi voi aştepta acasă şi când îi voi auzi bătând la uşă voi încărca iar revolverul şi mă voi împuşca în gură. Mi-am luat revolverul şi pachetul cu scrisori. ca să pot să intru mai repede după ce voi fi dat lovitura. Şi ochii.. gulerele şi aerul lor de fete în vizită la fotograf. Există probabil momente când ai vrea să te întorci din drum. nu deschideam. îmi vor pierde urma şi vor avea cu siguranţă nevoie de mai mult de o oră ca să-mi dea iarăşi de urmă. Înainte. M-am uitat la magazine. mereu aceiaşi ochi negri şi adânci — ca ai mei. servitoarele care şi-au ucis şi şi-au jefuit stăpânele. am coborât. Voi face în aşa fel încât să am la dispoziţie această oră: am decis să procedez la execuţie în partea de sus a străzii Odessa. Voi profita de nebunia care o să-i cuprindă pe toţi şi o să fug. într-un coş lunguieţ pus pe jos. apoi deschideam puţin uşa şi vedeam. ca să-i simt strivitoarea greutate. m-am lăsat pătruns încet-încet de crima mea. Nu ceream decât o oră ca să-mi savurez crima. voi traversa bulevardul Edgar -Quinet. îmi înghiţiseră toată faţa. Şi chiar mai liniştitoare decât părul ondulat.

M-am oprit în faţa vitrinei unei lenjerii şi când mi-am văzut faţa.. dar transpiram din belşug. la bucătărie.” S-au depărtat. Am avut nevoie de două minute bune ca să-mi bag toate scrisorile în cutia poştală. Eram înnebunit de furie. în spatele lor erau trei femei bătrâne.” cu o indignare veselă. palmieri. Aceste imagini m-au tulburat atât de tare încât a trebuit să mă satisfac. Mi-am ţinut răsuflarea şi am aşteptat. Era goală şi singură cu mine. După un moment am văzut sosind trei bărbaţi. Femeia părea furioasă şi-l . m-am spălat pe mâini şi am ieşit. Linşaj! Mă vor arunca în sus.. a mai sunat o dată. Cel din stânga s-a uitat la mine şi a plescăit din limbă. nici să aprind lumina. Îmi era însă foame. m-am gândit: „Pe diseară”. După aceea am stat singur pe întuneric. nici n-a dormit. Aş fi dat orice numai să pot ieşi din camera mea. stai aşa. pe urmă am aprins electricitatea în toate camerele. am ciuruit-o cu gloanţe. Atunci m-am gândit: „El stă pitit într-o cameră închisă. A sunat cineva dar El n-a deschis. trecând pe lângă mine: „Şi în plus îmi închipui că i-a amuzat să se îmbrace cu costumele strămoşilor lor. După un minut. la douăzeci de leghe de orice sat. Am luat-o apoi pe bulevardul Montparnasse până la strada Odessa. i-am lăsat să treacă: aveam nevoie de şase. Câteva clipe m-am lovit de mobilă. Am stat închis în casă trei zile. apoi a coborât: nu ştiu cine a fost. Noaptea am avut viziuni proaspete. N-am văzut decât o bucată de stofă neagră şi un nasture. într-un castel pe care mi-l ridicasem la Causses Noirs. A început să trosnească mobila. Era ora cinci dimineaţa. Tipul a mai sunat. Îndată El va ieşi în stradă şi va ucide. Am început să cânt cât mă ţinea gura. M-am postat la capătul străzii Odessa. Am făcut un pas înainte. Îmi era frig. De trei zile. Lăsasem obloanele şi nu îndrăzneam să mă apropii de fereastră. Am mototolit probabil câteva plicuri. Mi se părea că vor ghici că e acolo. blonda zicea: — Împodobiseră toate ferestrele cu covoare şi nobilii din ţinut făceau figuraţie. — Sunt lefteri? întrebă cealaltă. dar am început să transpir: cămaşa mi s-a făcut fleaşcă.. Au trecut două femei. Îmi rămăseseră şaptezeci de centime pe care le-am aruncat la canal. Luni a sunat cineva la uşă. M-am uitat în altă parte. Le-am împins înăuntru în pachete de câte zece. în întuneric. vor spune: „Stai aşa. Am silit-o ameninţând-o cu revolverul. priponindu-mă cu labele lor de oameni. fără să dorm. M -am dus în vârful picioarelor şi m-am uitat pe gaura cheii. un cer violet deasupra unei cupole. fără să mănânc. deasupra capetelor lor şi voi cădea în braţele lor ca o marionetă. cu mintea absolut goală. să alerge în patru labe. Am considerat mai înţelept să amân pe a doua zi aplicarea planului meu. Afară era soare. La şapte şi cinci. — O sută de franci! zise blonda plină de admiraţie. Nici n-a mâncat. Cât rău ar fi putut să-mi facă dacă ar fi vrut! Îmi era frică din cauza armei din buzunarul meu. La şase seara m-a apucat din nou foamea. S-a luminat de ziuă.mic. să se aşeze în genunchi.. — Nu e nevoie să fii lefter ca să accepţi o muncă de o sută de franci pe zi. dar nu puteam coborî din cauza oamenilor care mergeau pe stradă. Se vor uita la mine cu ochii lor duri. la toaletă. două grupuri apropiate au venit de pe bulevardul Edgar-Quinet: un bărbat şi o femeie cu doi copii. nu departe de un felinar şi am aşteptat. Se ţineau de braţ. Nu-mi era sete fiindcă mă duceam din oră în oră să beau apă de la robinetul din bucătărie. M-am dus să cinez la Coupole de şaisprezece franci şi optzeci. Am revăzut-o şi pe târfa brună.” Mi s-a făcut frică de mine. apă care curge. A adăugat. am legat-o apoi de un stâlp şi după ce i -am explicat pe larg ce aveam de gând să-i fac. Nu-mi mai era foame.

aşa ca sirenele pompierilor. i-am spus. se uita la mâinile mele. — Ticălosule. Am intrat în fugă într-o cafenea. Atâta doar că făcusem o greşeală de neiertat: în loc s-o iau în sus pe strada Odessa în direcţia bulevardului Edgar Quinet. — Aş fi vrut. Alergam cât mă ţineau picioarele. A căzut ca un idiot în genunchi şi capul i s-a aplecat pe umărul stâng.. Am mai tras de două ori. Am auzit bătând de ora opt şi apoi de nouă. Oamenii se depărtau. se bat?” apoi imediat. L-am auzit tuşind. Atunci mi-am pierdut capul: nu voiam să mor sufocat de gloata aia. Când bărbatul gras m-a depăşit. Se legăna puţin şi respira tare.. Domnea o tăcere extraordinară. fără să încerce să mă oprească. Dar nu mai aveam chef să-i împuşc. ceea ce m-a contrariat: voi fi nevoit să pierd un timp preţios deschizând -o. degetele mi se înmuiaseră pe trăgaci. mă dezgusta. Îmi mai rămăsese un glonţ în revolver. În buzunar. Nu voiam: i-am slobozit trei gloanţe în burtă. am traversat cafeneaua cât era de lungă şi m-am închis la toaletă. am tresărit şi m-am luat după el. Cineva a întrebat: „Ce e. N-a zis nimic. S-au pierdut în gloata de pe bulevard. trăgându-l de braţ. Îmi repetam: „Ce rost are să-i omor pe oamenii ăştia care sunt deja morţi”. după ei. Nu părea că mă ascultă... Mă uitam când la el când la ceafa tipului.zgâlţâia pe băieţel. Consumatorii s-au sculat în picioare făcându-mi loc. Îi vedeam cutele de pe ceafa roşie dintre pălăria melon şi gulerul pardesiului. părea voinic. M-am mai dat un pas înapoi şi am spus: — Aş vrea. Mi-am adus aminte că închisesem uşa apartamentului meu. Dintr-o dată tipul s-a întors şi s-a uitat la mine cu o expresie iritată. Oamenii au început să chirăie şi s-au dat la o parte. Sinistre şi uşor ridicole. — Pardon. Am făcut stânga împrejur şi m-am luat.. neagră şi . îmi ieşise sufletul. Bărbatul a spus cu o voce tărăgănată: — Mare pisălog mai e şi mucosul ăsta. a întins mâna. zise bărbatul dându-mă la o parte. nu prea-mi mai aduceam exact aminte ce trebuia să fac cu el. Am înaintat şi m-am proţăpit în faţa lor. Am încheiat cu greu: — Puteţi să-mi spuneţi unde e strada Gaîté? Avea o faţă lată şi-i tremurau buzele. nişte feţe uimite se întorceau spre mine (mi-o amintesc pe aceea a unei femei violent fardată care purta o pălărie verde cu o egretă) şi i-am auzit pe imbecilii de pe strada Odessa strigând „săriţi” în spatele meu. În clipa aceea am ştiut că o să încep să urlu. Gâfâiam. M-am tras cu un pas înapoi. am mai auzit şi nişte ţipete şi zgomotul unor paşi alergând în urma mea. Au trecut câteva momente bune. când eram copil. altcineva a strigat: „Săriţi! Ucigaşul! Ucigaşul!” Nu credeam că ţipetele acelea au vreo legătură cu mine. şi-mi venea să râd. jigodie ticăloasă! Am rupt-o la fugă. Mi -am scos revolverul: era lucios şi rece. Un câine a venit să-mi adulmece picioarele. Mi-am dat seama când era prea târziu: eram deja în mijlocul mulţimii. ca o gură surâzătoare şi amară. ca şi când oamenii ar fi tăcut dinadins. Mă întrebam dacă nu cumva o să arunc revolverul într-un canal. o luasem în jos spre bulevardul Montparnasse. Mi se păreau însă sinistre. Cineva mi-a pus mâna pe umăr. Am ridicat arma în dreptul ochilor şi am văzut o gaură mică. să vă întreb. Cuta de pe ceafă îmi zâmbea. M-am sprijinit de perete. Îmi bătea inima atât de tare încât mă durea braţul. maşinal..

Pregăteau ceva. erau probabil o turmă întreagă. era neglijenţă pură. La început. nu se face.. INTIMITATE I Lulu dormea goală fiindcă-i plăcea să se mângâie de cearşafuri şi fiindcă spălatul costă scump. până una alta trăgea totuşi un pic ca să simtă cum se rupe aţa. când se scula. ca să-şi dea aere (îi admira pe elveţieni. iar lumina zilei. mâine o să trebuiască să-l cos. neglijenţele soţului ei o scârbeau. Eu gâfâiam în continuare şi mă gândeam că ăia mă aud de cealaltă parte a peretelui despărţitor. prizonieră într-o pânză de păianjen. Atunci am aruncat revolverul şi le-am deschis uşa. Henri încă nu dormea. Dimineaţa. îmi lăsau răgaz să mor pe îndelete. de exemplu. o să-mi spargă dinţii. Lulu nu avea nimic împotriva murdăriei: creează un fel de intimitate. După câteva clipe s-a auzit o voce: — Hai. nici măcar să pun degetul pe trăgaci. prins prin mii de legături fine dar rezistente. nu-şi schimba destul de des chiloţii: când îi dădea la murdare. Lulu stătea culcată pe spate. Asta nu prea-i plăcea. Jigodiilor le era frică. O muscă mare. S-a lăsat liniştea şi aceeaşi voce a continuat: — Ştii prea bine că n-ai unde să fugi. la încheietura braţelor. Până la urmă se luase totuşi după nevastă-sa.rotundă: pe acolo urma să iasă glonţul. Dar nu puteam să trag. Îi povestise de multe ori lui Lulu: cum închidea ochii. dar în lucrurile mărunte se delăsa. pentru că erau un fel de răsfăţ. de pildă. apa rece. Totuşi. stătea ţeapăn de parcă şi-ar fi înghiţit umbrela. Au şuşotit puţin. n-aş mai avea timp să mă omor şi m-ar prinde viu. judecând după fâşâitul picioarelor pe podea. o să mă bată. era totdeauna foarte tandru cu el însuşi. Personal. nu cumva târau un obiect greu pe podea? M-am grăbit să-mi bag ţeava armei în gură şi am muşcat cu putere. nu-i plăceau deloc englezii. de fapt nu era o gaură. Mi-am lăsat braţul în jos şi am aşteptat. dar din partea lui. n-o să ţi se întâmple nimic. poate că or să-mi scoată şi un ochi”. asprimea periilor i se păreau nişte nedreptăţi brutale. iar celelalte două gloanţe poate că nu nimeriseră pe nimeni. lui Lulu îi plăcea să simtă lângă ea . se simţea legat fedeleş. Poate că doar îl rănisem. îi considera foarte distinşi fiindcă erau ca de lemn). în special pe cei din Geneva. îşi vârâse degetul mare de la piciorul stâng într-o găurică a cearşafului. Cineva a venit încet şi a scuturat clanţa. Aş fi vrut să ştiu dacă grăsanul murise. îmi spuneam: „Dacă mă prind. care nu miroseau a nimic. Tăcerea se înstăpânise din nou. dar n-o mai deranja.. praful de puşcă îmi va arde faţa. Dacă s-ar năpusti cu toţii pe uşă şi ar sparge-o imediat. deschide. cearşaful era doar descusut. După un moment au sosit în vârful picioarelor. provoacă umbre tandre. — Ce tot aşteaptă? m-am întrebat. Am avut chef să trag — dar ultimul glonţ era pentru mine. Henri protestase: omul nu se bagă în pat gol. nu mai putea să mişte nici degetul mic. încă mai gâfâiam. când era în lume. apoi au tăcut. Nu i-am răspuns.. Probabil că stătea lipit de zid ca să se ferească de gloanţele mele. trupurile acelea impersonale. Ca să-mi dau curaj să trag. cu capul plin de vise. Tipii însă nu se grăbeau.. Lulu n-avea cum să nu vadă că erau cam îngălbeniţi. nu prea era curat. e o chestie murdară.

Lulu a zâmbit: cuvântul „neputincios” o făcea totdeauna să zâmbească. nu poţi să ştii încotro o apucă. da. Partea proastă e că el nu mă consideră distinsă. ele se întind pe plajă la soare şi-şi scot stomacul ca să-l aerisească şi toată lumea poate să-l vadă. dacă s-ar vedea cum se văd mâinile şi braţele. Soţul ei a mormăit ceva. îl excită când mi-e ruşine. dar nu s-a mişcat. când încă ne mai duceam duminica la Sceaux. şi eu (nu-mi place să mă gândesc la chestia asta.corpul acela enorm şi captiv. înţelegi?”. esofagul şi ficatul şi intestinele. nu-mi place să mi se facă diverse chestii când nu pot să văd. mă apucă durerea de burtă). dacă i s-ar arăta apendicele meu într-un borcan. toată lumea are aşa ceva. ăştia sunt oameni distinşi pentru că soră-sa mai mare s-a măritat cu un elveţian care i-a făcut cinci copii. în plus. ca la bâlci. dar dacă i s-ar pune în braţe borcanul n-ar simţi nimic pe dinăuntru. ieri. noi pe unde l-am scoate pe al nostru? Da. nu m-a lăsat să fac Dijon în întregime. l-aş dezveli sub un pretext oarecare. aşa. Lulu şi-a scos degetul din cearşaf şi şi-a mişcat un pic picioarele. plini de răbdare. când era mică şi citea povestea lui Gulliver. ca cei pe care îi văzuse într-o poză. Pe vremuri. prin buric. e ceva medical.. oamenii îşi fac de cap şi nu le văd mâinile. Mă iubeşte. aş da cearşafurile la o parte şi maică-sa l-ar vedea gol puşcă. cu mania lui de a se lipi de mine pe la spate. are sânii ca nişte clătite. ce-şi închipuie lumea despre mine? Şi pe urmă iese trăgând de pantaloni şi îndoind picioarele ca babalâcii. nu pot să sufăr să mă atingă cineva pe la spate. l-aş spăla ca pe un copil şi câteodată l-aş întoarce pe burtă şi i-aş da o bătăiţă la fund. asta îi place la nebunie. Elveţienii. trăgeam în discuri cu săgeţi de cauciuc şi se aprindeau litere. Cred că ar lovi-o damblaua. De multe ori îi zicea lui Henri „Gulliver”. şi Rirette. omul ar trebui să poată iubi totul dintr-o fiinţă. când merge în oraş cu mine şi se opreşte mereu la câte un closet public şi eu sunt obligată să-l aştept uitându-mă la vitrine. A auzit un chiorâit: ce mă enervează nişte maţe care chiorâie. oricare. aş vrea să nu am spate. da. Lucie. nu l-a mai văzut aşa de cel puţin cincisprezece ani. Eu una nu pot să fac copii. când ar veni maică-sa în vizită. dar niciodată n-am socotit că ce face el e un lucru distins. Ce m-au mai sâcâit toţi ăştia: dacă voia neapărat o femeie cultă. nu l-ar recunoaşte. lângă ea. câte una de fiecare dată când nimereau şi formau un nume de oraş. te sorb din ochi şi tu nu -i vezi. ar fi preferat chiar ca Lulu să-l pronunţe cu accent englezesc. Pe vremea când încă îl mai iubea pe Henri şi când acesta zăcea aşa. mă tot întreb. stelele de mare se iubesc mai bine decât noi. şi alteori. şi lui Henri îi plăcea grozav pentru că e un nume englezesc şi că Lulu părea astfel o femeie cultă. Închisese ochii şi discuri albastre au început să se rotească. dar el numai la asta se gândeşte. în cazul ăsta.. Lulu l-a mângâiat uşor pe şold şi l-a ciupit un pic. nu s-ar gândi „e al ei”. îi plăcea să-şi închipuie că fusese legat de nişte omuleţi mici de tot. mă plictiseam în aşa hal în mijlocul familiei lui încât luam câte o carte. eu l-aş îngriji. A închis ochii: e vorba de lichide care gâlgâie în nişte tuburi moi. fiindcă ştie că mor de ruşine că am fund. Poate că nu le iubim fiindcă nu suntem obişnuiţi. Henri nu s-ar fi gândit niciodată la una ca asta. poate că le-am iubi. nu pot niciodată să ştiu dacă sunt ale lui sau ale mele. cum să se aşeze în spatele meu şi sunt sigură că face dinadins să mă atingă pe la spate. dar nu vreau să mă gândesc la el (îi era frică) . Era complet neputincios. paralizat. Dacă ar rămâne aşa. paralizat. n-avea decât să se însoare cu Jeanne Beder. le simţi luând-o în jos sau în sus. totdeauna venea câte cineva să se uite ce citesc şi surioara lui mă întreba: „Dumneata. dar nu-mi iubeşte maţele. dar ştie cinci limbi. pentru plăcerea de a se simţi vioaie alături de mormanul acela de carne moale şi captivă. mă pipăie tot timpul. îl dau gata şi cu munţii lor.

e ca o floare mare. Era o voce ascuţită şi precisă. zice că un bărbat bine făcut. Şi spaima care mă strânge de gât. Trebuie să pleci cu Pierre. puţin zbârcită de sub firele creţe care semănau cu părul. îmi place mai mult când e cu braţele goale. stăteam aşa multă vreme. E ridicol. frumosul meu pântece plat. cu sutana lor. de parcă ar fi fost o gură. eu una nu sunt simplă. dar ea nu se mişca. şi ei nu-i place deloc. Lulu n-a simţit aceeaşi plăcere ca de obicei pentru că a auzit în acelaşi timp şi vocea lui Rirette. cu o mână aş fi apucat poalele şi pe cealaltă aş fi strecurat -o de-a lungul picioarelor ca să ajung ştiu eu până unde. A întâmpinat însă o oarecare rezistenţă. ce murdară e dragostea. chiar în momentul în care Henri începea să mormăie şi să geamă. S-a întredeschis. ţin la el. atunci când e tare şi drept în sus e un lucru brutal. Pierre îi zice „Minerva durdulie”. În ajun. râdeam. Nu scapă nici o ocazie să-l vorbească de rău. mâinile coborau. roşie şi aurie ca o acadea. habar n-ai ce înseamnă un corp frumos de bărbat”. Atunci mă întindeam pe spate şi mă gândeam la prelaţi. are o piele cenuşie. Când aveam cincisprezece ani aş fi vrut să le ridic uşor poalele şi să le văd genunchii de bărbaţi şi indispensabilii. totdeauna am poftă să-i fac ceva care s-o doară.vreau să mă gândesc la Rirette. la un moment dat a şi văzut. la Coupole. drăguţa de ea. numai eu ştiu să-mi dăruiesc plăcere. e îngrozitor când cunoşti un bărbat pe de -a-ntregul şi mai ales asta. Pârul creţ. Eu una îl iubeam pe Henri deoarece chestiuţa lui nu se întărea niciodată. m -am măritat cu Henri fiindcă e moale. nu-mi era frică de ea aşa cum nu-mi e de una de copil. cu muşchi. fiindcă seamănă cu un prelat. dacă e vorba despre chip. Când a văzut-o. mă rog. mi se face frică. draga mea Lulu. treacă-meargă. fiindcă e grasă. nu-şi ridica niciodată capul. dar o chestie de bărbat când e sub o fustă e gingaşă. stătea cuminţică în mâna mea. se referă la un corp tare ca piatra. mi se părea caraghios că au ceva între picioare. m-am obişnuit aici şi pe urmă. ştiu ce înseamnă. care lui Lulu nu -i plăcea. Ţin mult la Rirette. Cu Henri nu e acelaşi lucru. Dar a strâns tare pleoapele şi până la urmă a apărut urechea lui Rirette. el însă are şase. pare-se. el s-a purtat totdeauna perfect cu ea. Mi-a venit s-o bat. ca şi când celălalt ar fi vrut să-şi facă apariţia. consider că nu prea e drăguţ din partea ei. dar nu. i-am văzut subsuoara. la femei şi-mi mângâiam întâi pântecele. Lulu a . o ureche mică. coborau şi găseam plăcerea. are trei cute pe burtă. dar mă agasează un pic când se dă mare şi e încântată de ce spune. cu ea totul pare simplu şi uşor: iubeşti sau nu mai iubeşti. s-ar putea. Se gândea la Rirette în fiecare seară la aceeaşi oră. care e trandafirie. e soţul meu. nu că mi -ar plăcea prea mult femeile. Rirette se aplecase dându -şi aere că e rezonabilă şi puţin răvăşită: „Nu poţi să rămâi cu Henri. E puţin agasată când se gândeşte la Rirette: „Lulu. la lucruri pure. evident. seara o luam în mână. şi Lulu a văzut pielea mov. nu pot să sufăr aşa ceva. până ce Henri adormea. începe să se mişte ca un animal. se întăreşte. mă înduioşează pentru că e moale. preţ de o clipă un păr negru şi creţ şi a crezut că s-a zis. uneori o sărutam. Prelaţii sunt molcuţi ca femeile. nu-l mai iubesc. părul de negru. e singurul lucru inteligent de făcut. dar au fost nopţi când n-a închis ochii din cauza amintirilor deşucheate care au ieşit la iveală. Subsuoara. n-o strângeam.” Şi-a ridicat braţul. „Ar fi o crimă. ar fi o crimă”. dar nu e treaba lui Rirette s-o spună. pot să mi-l închipui din cap până-n picioare. Întâi de toate. măcar dacă ar sta la un loc. şi poartă ciorapi lungi. a scuturat-o un fior pentru că nu ştii niciodată ce va urma. dar le numără din doi în doi şi nu vrea să le vadă pe celelalte. când stă jos. din moment ce nu-l mai iubeşti. Aşa era corpul lui Patterson şi eu mă simţeam moale ca o omidă când mă strângea în braţe. Partea proastă e că de fapt nu poţi niciodată s -o iei în mână. în afară de burtă.

e ca şi când ar fi fost muiaţi în apă şi tot corpul stă comod. când e el de faţă mi se pare totdeauna că sunt goală. Fix. ştiu prea bine că are intenţii bune. te vreau toată numai pentru mine. Ai să vii în vila mea de la Nisa. mi-ar plăcea pieptul lui fiindcă e brun şi lat. eu doream să fiu călugăriţă. Îi plăcea foarte mult să se îmbrace în faţa frăţiorului ei fiindcă face totdeauna observaţii aşa nostime. te vreau toată numai pentru mine. am zis: „Da”. Doamna vine cu un carneţel şi cu o bancnotă de cincizeci de franci: „Poftim. îmi schimbasem pudra pentru el şi-mi făcusem ochii fiindcă ştiu că-i place. Când m-am aşezat. vreau să te fac fericită. Vila lui nu prea e mobilată. A zis că e albă. cu ochi duri. Pe data viitoare. şi uneori mă îngrozeşte. s-a învârtit şi s-a făcut un cap de bou oribil. dar el a fost totdeauna visător. Lulu se gândea la maşina ei de tocat. Banii adunaţi i-aş fi păstrat pentru mine. o să ne plimbăm cu maşina. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Diadema s-a învârtit. E o meserie adorabilă. M-a luat de braţ. dacă aş fi fost băiat mi se pare că aş fi vrut să mă fac explorator sau actor. „Ai să vii în casa mea. cum poate cineva să spună una ca asta? Nu sunt câine. Îmi simt pleoapele grele de tot. într -o zi când a văzut-o în combinezon: „De ce ai păr sub braţe?” iar ea îi răspunsese: „Asta e o boală”. o să adorm. aşa că o să dormim pe jos. doamnă.” Dar n-aş fi fost o călugăriţă adevărată. îi împăturea cu grijă rochiile. o să rămân împietrită şi o să doresc din toată inima să orbească. aşa că o să-i simt mirosul. pe o saltea. o să ne ducem în Italia şi o să-ţi dau tot ce vrei. sunt cam mici. pe urmă la briantină. aş fi făcut cu ochiul unui tip. îmi place. atunci aş fi zărit tablouri de familie. E ciudat că un copil se gândeşte să se facă tocmai croitor. mă gândesc mereu la părul pe care îl are pe piept. cu o scară de marmură şi că dă spre mare şi că o să umblăm goi toată ziua. Aş fi văzut sute de vestibuluri întunecoase. a zis: „Ajutovleac. grele de tot. dar nu s-ar schimba mare lucru. să mă gândesc. Cu frumosul meu chip palid. ca să-l sâcâi. care e aşa de rezonabilă când e vorba de alţii.” Un fluviu lung roşu străbătea alene câmpii aride. mă strângea de braţ. mai târziu o să ajungă un mare croitor. Păsările din Cantal. Frumoasa diademă verde cu smaragde şi lapis-lazuli. uneori îl mângâi. de te întrebi de unde le-o fi scoţând. dar lui Lulu nu-i era frică. dar ea. Vrea să dorm în braţele lui.zâmbit pentru că s-a gândit la frăţiorul ei Robert care o întrebase. aş vrea ca bărbaţii să nu aibă păr. mi-a spus: „Eşti moartă după mine!” şi mie-mi era frică. nu prea vorbăreţ. Ochii mi se înmoaie. Servitoarea ar fi aprins însă aproape imediat lumina. deşi nu-s cine ştie ce. ca să mă duc în blocuri frumoase şi să strâng bani. În autobuz. i-am zâmbit. dar n-a văzut nimic. măicuţă. avea o mutră răutăcioasă. ca să nu se uite la ine. dacă nu. aşa. E o tâmpenie. se uită la sânii mei şi aş fi vrut să-i văd uscându-se pe loc. uneori. mă trag înapoi cât pot mai . „Ar fi o crimă!” A tresărit şi s-a aşezat în întuneric. — Mulţumesc. Ce mi-aş fi cumpărat? Un ANTIDOT. ca de carne. dar are o grămadă de păr pe el. Ai să vii. şi eu o să desenez imprimeuri pentru el. n-o să pot nici măcar să ridic piciorul. când văd ochii ăştia. nu se uita la faţa mea. apoi s-ar fi ţinut după mine spunându-mi tot felul de chestii şi l-aş fi dat pe mâna unui poliţist. trebuie să fie nasol să urci o scară când eşti gol: o să-l pun să urce el întâi. ar trebui să înţeleagă că am nevoie de timp. părul lui e negru şi moale ca muşchiul de pe copaci. la început ar fi fost uluit. Şi pe urmă punea mâna pe toate lucrurile lui Lulu. cu vaporul. sub boneţica scrobită. aş fi avut un aer distins. statuete de bronz pe rafturi. dar nu croitor. se gândeşte la ale lui. Şi cuiere. El mi-a spus: „Ai să vii!” şi s-a uitat la mine cu ochi de jar. are mâini sprintene.” Am oroare de ochii lui când o face pe hipnotizatorul cu mine. Ăştia nu-şi dau oare seama că mă torturează? Rirette.

o să-i fac plăcerea lui. Sau. II Rirette s-a aşezat la terasa cafenelei Dome şi a comandat un pahar de porto. i se uscase gâtul: ce idei îi trec omului. n-aş şti ce să fac cu ea. era în spatele ei. toată ziua comandă numai cafele sau cafele cu lapte fiindcă n-au nici un sfanţ. şi s-o aud gemând. chiar dacă mi-ar spune: „Vreau. ea strângea genunchii. eu una n-aş putea. dacă aş fi invizibilă. şi când se va întuneca vom auzi vuietul mării.. toată viaţa. Oh! nu vreau. aş rămâne cu el. şi vinul lor are gust de dop. Odată i-a căşunat că Pierre dorea s-o violeze pe Rirette. atunci măcar o să mă lase în pace. n-aş şti. da. Trebuie să-i cumpăr bretele noi. Dacă m-ar lua în braţe. îi plăcea lumina aceea roşie. dar când mă gândeam că o mângâie. Aş vrea să cunosc un tânăr frumos. dar n-am spus nimic. ea bea cafea.mult. sânge care nu e al lor şi care probabil pătează cearşafurile. pe bune”. dacă mi-ar spune: „Lulu eşti totul pentru mine. femeile între ele sunt aşa drăguţe. de ce oare trebuie să avem trupuri? Lulu a deschis ochii. totuşi. am fi ca frate şi soră şi am sta de vorbă până la ziuă. mi-ar plăcea să stau cu Rirette. ce trebuie să-i enerveze. afară doar când o să fiu la ciclu. dacă nu. Şi eu îl ajutam. venise pe furiş şi se uita la ea. mă simţeam tulburată. eram foarte nefericită pe vremea când îl iubea pe Fresnel. dobitocul. O să vrea să dorm în braţele lui. O să mă sărute toată ziua şi o să fiu a lui. o să se uite la mine. Henri îşi aşezase pantalonii pe braţul fotoliului. în dreptul ferestrei se profila un fotoliu. şi noaptea am dormi în paturi separate. le-aş arunca toată . dar. că-şi plimbă încet mâinile pe umerii şi şoldurile ei şi că ea suspină. „. complet goală. dacă m-ar implora. e în stare să mă trezească în miezul nopţii dacă are chef să facă treaba aia: niciodată n-o să pot să adorm liniştită. o să mă strângă în braţe şi o să-i simt mirosul. am atins-o aici şi aici şi pot s-o iau de la început ori de câte ori am chef. deşi există pare-se bărbaţi care o fac cu femei indispuse şi după aia sunt mânjiţi cu sânge pe burtă. La Port-Royal Lulu a dat cu piciorul în cearşafuri. ne-am plimba pe malul mării şi ne-am ţine de mână. nu vreau să plec. fiindcă. Era în spatele gardului viu. nu ne-am atinge nici un pic. Lulu i-a dat un picior lui enri. Dar Henri a făcut „Hîîm” şi nu s -a trezit. dar mă lipeşte de el. dar lui Lulu puţin îi pasă. nu vom spune niciodată nimic. o să-şi zică: „E plăcerea mea. te iubesc. perdelele băteau în roşu din cauza unei lumini de pe stradă. pur ca o fată. Era roşie ca focul. bretelele atârnau în gol. au nişte umeri graşi şi lucioşi. prin minte. Mă întreb cum arată faţa ei când stă aşa întinsă. Lulu a râs scurt. sub un bărbat şi când simte nişte mâini care lunecă pe pielea ei. Ieri. câteodată. una lângă alta. peste tot. genunchii ei trandafirii.. Henri începuse să sforăie şi Lulu a fluierat. şi în oglindă era tot un reflex roşiatic. o ţineam pe Rirette în braţe. e o scârboşenie. nu se poate totuşi să bei cafea în chip de aperi tiv. credea că Pierre rămăsese în maşină să caute ceva pe hartă şi dintr-o dată l-a văzut. Se simţea obosită şi era iritată din cauza lui Lulu. Eu stau aici şi nu pot să dorm şi-mi fac sânge râu şi el sforăie. stăteam la ea pe divan. când îşi aducea aminte ce s-a întâmplat la Port-Royal. îl detesta pe Pierre. nu pleca!” pentru el aş face sacrificiul ăsta. chiar dacă ea ar vrea. N-aş atinge-o nici pentru o împărăţie. aş vrea să fiu de faţă când i se face treaba aia şi să mă uit la chipul ei (m-aş mira să mai arate ca o Minervă) şi să-i mângâi uşor genunchii depărtaţi. ca să-i fac plăcere. ăştia aici. aş rămâne. ăsta o să se trezească până la urmă.

Oamenii îşi zic: „Ce caută asta aici? Ştiu. uneori. Nu vrea să-l necăjească pe Henri. cu mutrele lor de sărăntoci şi cu pipele lor şi cu privirile pe care ţi le aruncă. îmi acordă o atenţie deosebită. aşa mi-a spus doamna Dubech. Nu înţeleg de ce îmi dă totdeauna întâlnire în cartierul Montparnasse. de aia nu merge comerţul de lux. cu niţel lux. dar mie-mi spune totdeauna o vorbă amabilă. să poţi să închizi ochii. A mai adăugat. parcă ar sta să te înghită şi nu sunt în stare măcar să-ţi spună aşa. se uita la vinul din pahar. cred că lui Lulu îi place să se simtă înconjurată de indivizi dintr-ăştia. vara. în afară de brunetul mărunţel care mă serveşte. până la urmă ar fi şi mai aproape de casa ei dacă ne-am vedea la Café de la Paix sau la Pam-Pam. se gândea ea. nu ai dreptul să te joci cu fericirea dumitale. şi ar mai trebui şi muzică în surdină. nu pot să-i sufăr pe rataţi.” Chelnerul s-a apropiat: — Doriţi vinul sec. să uiţi. şi după ce ai stat în picioare toată ziua ai vrea să te destinzi un pic într-un loc plăcut. ei bine! aici cred că poate să se simtă în largul ei. — E drept. nu e sigură de ea. îşi cunoaşte lungul nasului. nu pot să spun cât mă întristează să văd mereu mutrele astea. s-o întoarcă într-un fel cât de cât plăcut. „Îmi place chelnerul ăsta. nişte oameni care n-au ce rang să-şi ţină. nu încearcă să se tragă de şireturi cu clienţii. nu poţi să le faci oamenilor binele cu de-a sila. habar n-are cum să vândă. cum dă de câte un bărbat cu maniere elegante se intimidează. Lulu. în fond. pare-se. credeam cu toţii că n-o să se mai termine iarna. mi se pare prea frumos: o femeie n-are totuşi dreptul să-şi rateze viaţa pentru un impotent. niţică artă şi cu un personal bine stilat. N-o să-i mai spun nimic. cum am o clipă liberă. o să-i spun că nu are dreptul să se joace cu fericirea ei. vin încoace americance destul de bogate. ăsta e drăguţ. şi nu m-ar depărta nici pe mine prea tare de serviciu. trecătorii se miră probabil când mă văd în mijlocul tipilor de aici care nici măcar nu se bărbieresc şi a tipelor care arată ca alte alea. de aia nu-i plăcea de Louis. se cunoaşte că n-au bani să-şi plătească femei. am vândut jumătate cât anul trecut pe vremea asta şi chiar mă întreb cum s-or descurca alelalte de vreme ce eu sunt cea mai bună vânzătoare. sunt sigură că n-a scos nici un chior peste salariu luna asta. . pe terasă mai merge. i-am spus de o sută de ori. chelnerii de aici sunt atât de impertinenţi. că le e poftă de tine. Chiar şi pe terasă mă simt deplasată fiindcă sunt îmbrăcată curat. se vede că au de-a face numai cu clienţi prăpădiţi. că ţi-e şi scârbă. cu un aer amabil: — Ce vreme frumoasă! — Era şi timpul. sunt unii pe aici care n-au nici măcar guler tare. dar înăuntru miroase a rufe murdare. dar de la o vreme se opresc. nu-i de mirare cu un guvern ca ăsta pe care-l avem. zise Rirette. cu toate că în cartierul ăsta numai de asta nu duc lipsă. frumos. domnişoară? — Da.” Rirette a simţit că i s-a făcut un gol în cap de obosită ce „era.” Un tânăr slab şi adus de spate se uita insistent la ea. Asta-i şi spun. „Trebuie să plece. i-ar fi frică să intre într-un local cât de cât şic. S-a depărtat şi Rirette l-a urmărit cu privirea. hotărî ea.şandramaua în cap clienţilor ăstora. mi-e milă de amărâta aia de Yonnel. era o chestie fizică. Rirette a dat din umeri şi i-a întors spatele: „Când ai de gând să faci femeilor cu ochiul s-ar cuveni măcar să te primeneşti. în Anglia. e în joc fericirea ei. trebuie să vin încoace. ăştia nici nu încearcă să se ascundă. n-ar costa cine ştie cât să mergi din când în când la Dancing des Ambassadeurs. dacă mă agaţă. mulţumesc. gata.” Rirette nu-i putea suferi pe impotenţi. Mă tot întreb de ce nu pleacă.

dar sunt aşa de plăcuţi. la orologiul din intersecţia Montparnasse ale cărui ace arătau ora unsprezece şi douăzeci. mai rău ca muierile. puternici. dar s-a ferit să zâmbească fiindcă tânărul uscăţiv se uita la ea în continuare. e plăcut pentru o femeie. „N-o înţeleg pe Lulu. cu părul dat pe spate. îţi şoptesc cuvinte duioase. toţi îl ascultă.. are un temperament aşa ciudat. cu umeri laţi. cravatele lor mătăsoase. îi surprinsese privirea când întorsese capul. e cu totul altceva decât tipul ăla al ei de anul trecut. e o nuanţă. eu una ador bărbaţii cocheţi. dar nu e vina ei. cineva care s-ar mai îngriji. aş fi zis Fericirea. blândă. din piele de vită. n-am reuşit niciodată să aflu dacă-i plac bărbaţii sau dacă o dezgustă: cu Pierre ar trebui totuşi să fie mulţumită. ar fi trebuit să fie şi o femeie. fericirea”.. parcă ar şi rima. şi când se poartă niţel cam prea tandru cu mine.” Rirette s-a gândit la Louis. cu un aer perplex. foarte sportiv. ar fi cazul să bage de seamă. n-o să ştie ce să-i mai facă. să aibă răbdare. înduioşător şi grav şi se gândea că dacă i s-ar fi cerut părerea la concursul ziarului Paris-Soir. E dintre bărbaţii care ştiu să aplaneze micile greutăţi ale vieţii. O să-i spun: „Lulu nu ai dreptul să-ţi ratezi fericirea. au lucruri frumoase.. Rebut. să dormi câte patru ore pe noapte şi să alergi toată ziua de colo colo prin Paris ca să plasezi eşantioane de ţesături. cât şi cu şeful de sală. S-a uitat fix. nu e. Lulu e doar o puştoaică. Rabut avea faţa toată plină de puncte negre şi Lulu se distra storcându-i-le cu unghiile: „E dezgustător. dar care să cunoască viaţa şi să fie bun pentru că a suferit. o putere plăcută. şi acesta era un cuvânt frumos. în primul rând pentru că e un bărbat adevărat şi apoi e inteligent. ca şi mirosul lor de tutun englezesc şi de apă de colonie. foarte uscat. Lulu nu ştie ce e aia un bărbat frumos. nu e ca pielea de femeie. unul pentru femei. pentru că Pierre începe să obosească şi alta ar profita. pentru care cel mai frumos substantiv ar fi fost Onoarea. unii sunt aspri dacă vrei. îţi pui capul pe pieptul lor. aspri. iar tipul ştie să vorbească atât cu chelnerii. ar trebui să respecte un regim raţional. simţi mirosul lor dulce şi puternic de bărbaţi îngrijiţi. ce nostim. de acord. unul pentru bărbaţi. seamănă cu pielea de Cordoba. Fericirea.” Amintirea a amuzat-o. Şi în plus mai sunt şi problemele de sănătate.. să mănânce puţin. îmi place când cineva ştie să poruncească. nici somn. ca şi pielea lor când sunt bine raşi. e foarte drăguţ să fii subţire şi diafană şi să nu-ţi fie niciodată foame. dar ea nu-şi merită norocul.vâscos ca o caramea lichidă şi o voce îi repeta în gând: „Fericirea.. îţi şoptesc comoara mea. Poate că tocmai asta e ce-i lipseşte lui Henri. curaj. poartă ghiul. Cel mai bun lucru ar fi un bărbat de patruzeci de ani. cămăşile. mamă. Onoarea şi Fericirea. asta e inconştienţă pură. are o tabacheră de aur şi mici manii. ar fi trebuit să fie două premii. aşa ca mine. cu un tată ca al ei. să se prefacă a nu băga de seamă şi să vorbească imediat despre Lulu şi să găsească mereu câte o vorbă potrivită ca s-o pună pe ea în valoare. Lulu. şi eu aş fi câştigat. pantofi frumoşi. dar des şi la ore fixe. cu tâmple argintii. ar fi zis că acesta este cel mai frumos cuvânt din limba noastră. nu-şi . numai că de-alde ăştia. are bani. femeile sunt acelea care pot găsi una ca asta. în loc să-i spună mereu. braţele lor puternice te cuprind. S -o fi gândit cineva la asta? Au zis: energie. dar asta fiindcă au răspuns numai bărbaţi. asta numesc eu a avea carură. Rabut. dulcea mea comoară şi simţi cum te ia cu leşin. ceea ce nu strică.” Personal găsesc că Pierre e un tip bine. mare noroc are cu o prietenă ca mine. S-o văd pe unde scoate cămaşa când or trimite-o vreo zece ani într-un sanatoriu. cum îi ziceam eu. Fericirea dumitale. mai întâi pentru că nişte haine bărbăteşti elegante sunt aşa frumoase. ce măgari pot fi uneori. pantofii. care o părăsise cu un an în urmă şi a simţit cum i se strânge inima: „Un bărbat care se iubeşte pe sine şi care face o grămadă de mofturi.

aşa ca mine. ca să le facă să se înroşească. Purta o haină de lână cenuşie. Chelnerii de la Dome. Şi i-am spus tot ce aveam pe suflet.. din cauza frăţiorului meu. răspunse Lulu. — Dar ce s-a întâmplat? — Unde e chelnerul? zise Lulu foindu-se pe scaun. cocoşată de greutatea valizei. Îi face curte. — Nu-mi vine să cred. — Ba da. la pasărea albastră. crede că nu con tează. în timp ce-ţi vine mai degrabă să mori decât să duci mai departe asemenea viaţă. Rirette nu putea să sufere s-o vadă pe Lulu umblând cu capul descoperit: a recunoscut imediat ciudatul amestec de dezaprobare şi amuzament care o cuprinsese. la pasărea fericirii. Aseară aş fi pus mâna în foc că n-o să-l părăseşti. spuse ea. N-o să-şi lase niciodată bărbatul. dar atâta vreme cât lumea îi zice «Doamnă». S-a aşezat şi a pus valiza lângă ea. A rămas trăsnit. şi pe dedesubt avea un pulover galben. — Păi. vin imediat şi-ţi povestesc tot. S-a apropiat. preciză Lulu. Era cu capul gol. I-a venit să adauge: ai văzut că n-a fost chiar atât de greu. Lulu are nevoie de încurajare: — Ce bine. l-am lăsat baltă. Dar ce te-a apucat. de când m-a părăsit Louis. sunt tot timpul bot în bot. .dă seama. spuse Rirette.. Ştii că l-am cucerit? — Ah! Da? Atunci ai grijă de tipa de la vestiar. ne serveşte? — Da. stă cu Henri mai degrabă din respectabilitate: îl înşeală. pe gât. după ce ai muncit o zi întreagă şi s -o găseşti goală şi să mori de poftă să-ţi odihneşti capul pe un umăr. Lulu îi inspira totdeauna acest gen de sentimente. Cu mine n-are decât să se dea mare. treaba ei. e normal. n-are destulă voinţă pentru aşa ceva. comandă-mi o cafea cu lapte. trebuie să cobor să-i telefonez lui Pierre. — L-am părăsit pe Henri.” În faţa cafenelei Dome s-a oprit un taxi şi Lulu a coborât. atunci ar vedea şi ea ce înseamnă să te întorci singură în camera ta seara. s-a terminat. În fond. doar nu vrei să spui că?. zise Rirette. decise Rirette. i-a strigat de departe. Rirette se gândea la fericire. dar cred că e doar un pretext ca să le vadă pe cucoane intrând la toaletă. ce curajoasă ai fost. Lui Rirette încă nu-i venea să creadă: — Şi el ştie? I-ai spus? În ochii lui Lulu s-a stârnit o furtună: — Şi încă cum! zise ea. Apropo. cu un cordon de piele. dar Doamne fereşte să-i aduci aminte a doua zi ce a zis. Ce cap o să facă! Dacă îl vezi pe chelner. la pasărea răzvrătită a dragostei. te las un minut. tare aş vrea să trăiască puţin singură. brunet. Dar s-a abţinut. dar nu admit să se lege de familia mea. dar s-a gândit că oricare ar fi fost situaţia. când ies se uită drept în ochii lor. Zice toate grozăviile despre el.” Orologiul a bătut de unsprezece şi jumătate. Te şi întrebi de unde găseşti atâta curaj ca să te scoli a doua zi cu noaptea în cap şi să te întorci la lucru şi să fii seducătoare şi veselă şi să dai curaj la toată lumea. A tresărit: „Lulu are o întârziere de o jumătate de oră. Lulu se lăsa admirată: era îmbujorată şi-i scăpărau ochii.” — Cât ai zice peşte. Ala mic. că se face foc. Târa o valiză mare şi avea o expresie destul de solemnă. „Ceea ce-mi place la ea. — Cum. Lulu? zise Rirette impresionată. dragă Lulu? Parcă ai fi o leoaică. nu sunt niciodată prezenţi când îi chemi. — Draga mea Lulu! Rirette nu prea era dumirită. e vitalitatea ei. Am făcut tot ce am putut şi i-am spus tot ce aveam să-i spun. Zâmbea.

Hai. dar o să i le dau îndată. de un ceas ţi-o tot spun. dragă Rirette. — Mama? Va fi în-cân-ta-tă. în fond. zise Lulu cu modestie. Oricum mie mi-o datorează. dragă Lulu. eu una n-am decis nimic. Nu putea să sufere felul în care Lulu îşi spunea poveştile. Robert a venit pe la voi? — Da. evident. Ascultă. eventual. Atunci s-a apucat să-mi zâmbească mieros. bătea în geam.S-a sculat. aşa e? — Sigur că da. — Bine. Cred că ţi-am mai spus. ea una nu şi-ar fi pierdut vremea alergând după o cafea cu lapte. Şi după asta ne-am pomenit cu familia Texier. am mare influenţă asupra ei. cuprinsă de bănuieli. Rirette era şocată: în locul lui Lulu şi în împrejurări atât de grave. de ce? întrebă Rirette uşor agasată. zise Lulu vag. ar fi făcut-o de mult. povesteşte-mi repede. faptul că şi-a lăsat bărbatul îi prieşte. Era nepoliticos cu ea. dar e uimitor de uşuratică. zise Lulu pe un ton plin de siguranţă. era nemaipomenit de caraghios! Era încă în pijama. ştii.” Lulu s-a întors după câteva minute: — Pierre a rămas trăsnit. mi-a venit să-l omor! — Şi atunci ai plecat? — Unde să plec? întrebă Lulu uimită. aş vrea o cafea cu lapte. trebuie să-mi povesteşti lucrurile mai ordonat. a trecut pe la noi în timp ce ne luam micul dejun şi Henri l-a pălmuit. mâncam în casă. numai asta ştie să zică. L-a înfruntat. şi i-a ars o palmă. — Da' ce. şi puştiul nu s-a lăsat călcat în picioare. — Dar. — Dar ce s-a întâmplat? — L-a cârpit pe Robert. e ca o păsărică. a făcut câţiva paşi şi s-a întors spre Rirette. zise Lulu. Ia spune-mi. chit că mă umpleam de sânge. pleca mâine seară. în fugă. Lulu. Voia să-i dau amănunte. dar nu îndrăznea să-l spargă fiindcă e un zgârcit şi jumătate. zise Rirette luând-o de mână. zise ea. Lulu a început să râdă: — Să fi văzut mutra lui Henri! — Mă întreb ce-o să spună mama ta. se . m-a invitat la masă. — Sunt foarte fericită. Atunci Henri s-a sculat. aş fi fărâmat totul. i-a zis-o de la obraz. l-am închis pe balcon. exclamă Rirette. să fi fost în locul lui. A bătut nervos în masă: — Chelner. Lulu s-a degajat şi a traversat terasa cu pas uşor. „Dobitoc bătrân”. totul s-a decis de la sine. Ştii. — Vai ce fericită sunt. — Credeam că ăsta e momentul în care l-ai părăsit. adăugă ea. că se vede cât de colo că am primit o educaţie de foarte mică burghezie. Dacă m-ar fi ascultat. e puţin şi din cauza ei. se săturase de el până în gât. Mereu îi tot reproşa că nu m-a crescut bine. Ce veselă e. fiindcă mama vrea să-l dea ucenic la Gomez. Fiindcă Henri i-a spus că e prost crescut. Azi noapte te-ai decis? — Ştii. mă tăvăleam de râs. Şi pe urmă? — Pe urmă. l-ai părăsit pe bune. chelner! Vai ce mă plictiseşte chelnerul ăsta. că sunt aşa şi pe dincolo. Lulu e o persoană fermecătoare. chiar aşa. — S-au ciondănit. dacă am făcut-o. Deci Henri l-a pălmuit pe Robert. întrebă Rirette serioasă. Eu una. Spune că am putea. — Scumpa mea Lulu. „O dată cu capul n-aş fi crezut-o în stare de una ca asta. altfel nu înţeleg nimic. azi dimineaţă. Deci. Rirette s-a uitat în urma ei. s-a mai gândit ea puţin scandalizată.

dar sunt oameni manieraţi. Lulu l-a apucat de braţ: — Aţi sosit deci? Dacă nu vă deranjează îmi aduceţi şi mie o cafea cu lapte? Rirette s-a simţit jenată şi i-a zâmbit complice chelnerului. tot repeta. considera că Lulu nu are simţul umorului. Rirette. A venit lângă mine: o place pe florăreasă fiindcă i-a spus că e elveţiancă şi fiindcă-şi închipuie că e îndrăgostită de el. nu-i aşa că seamănă cu un peşte în acvariu?” Cei doi Texier îl salutau la rândul lor. toată lumea zâmbea. că nu-l mai iubesc şi că o să plec.” Iar eu zâmbeam şi soţii Texier zâmbeau politicos. A început să plângă şi a zis că se omoară. Ştii cum am reuşit să-l închid afară? Era în fundul camerei. Eu m-am tras uşor înapoi. o să plec şi o să fiu ucis . ba era prea familiară. şi se uita pe geam. pe balcon. înveselită din nou: Ne ameninţa cu pumnul şi vorbea tot timpul. mă bătea la cap în toate zilele: o să se lase cu război. orice compătimire. pe Henri. ne prefăceam că Henri nu e de faţă. E nemaipomenit de caraghios. Chelnerul tocmai trecea pe lângă ele. Când i-a văzut s-a pornit pe zâmbete şi temenele acolo. Lulu s-a oprit din râs: — Mi-e frică să nu fi răcit. Stătea dreaptă de tot. dragul de el. din nou. I-am strigat: „Aşa-ţi trebuie dacă o faci pe bruta cu fratele meu”. — Biata mea Lulu. pe balcon. cu un gest. spuse Rirette cu duioşie. când cu poveştile alea cu Renania. după aia mi-am adus boarfele şi m-am îmbrăcat în faţa lui Robert pentru că ştiu că Henri nu poate să sufere când fac aşa ceva: Robert mă săruta pe braţe şi pe gât ca un bărbat adevărat. anul trecut. Cu toată tevatura asta. A continuat. Lulu a râs din nou. L-am lăsat mai bine de un ceas pe balcon. — După asta am discutat: i-am spălat buzele cu un şervet şi i-am spus că m-am săturat. Apoi Robert a plecat şi soţii Texier au sunat la uşă şi le -am dat drumul în casă. am şi uitat să mă spăl. dar acesta a rămas îmbufnat şi s-a înclinat cu o slugărnicie dezaprobatoare. „Ştrengărită asta mică. scuturându-şi buclele brune cu o figură combativă.. Lulu. zise Rirette râzând. am intrat în cameră şi am închis uşa. Atunci am pus mâna pe o perie şi i-am aruncat-o în cap şi l-am nimerit în colţul gurii: i-am tăiat amândouă buzele. mi-a tras un pumn în ureche. era adorabil. tremura de frig. erau puţin cam aiuriţi. spuse Lulu. M-a pupat în faţa familiei Texier şi mi-a zis ştrengărită mică. dar nu înţelegeam mai nimic din tot ce spunea. era negru de furie. Dar cuvintele nu i-au venit. Am deschis fereastra şi am zis: „Ia te uită Henri! Un taxi a lovit -o pe florăreasă”. iar din ochi îi scăpărau scântei. Ha ha ha! Soţul dumi tale pe balcon şi soţii Texier în casă! A repetat de mai multe ori „soţul dumitale pe balcon şi soţii Texier în casă. — Râd fiindcă-l văd. ba prea exigentă şi prea distantă. — Şi tipul care era acolo. zise ea cât se poate de serios. Din când în când scoteam limba la el şi-i dădeam bomboane lui Robert.” Ar fi vrut să găsească vorbe de duh pitoreşti ca să-i descrie lui Lulu scena. „Unde? Unde?” zicea el. — Am deschis fereastra. Dar chestia asta nu mai ţine: îţi aduci aminte. Rirette i-a purtat pică lui Lulu: niciodată nu era în stare să adopte tonul just cu inferiorii ei. zise Rirette râzând cu lacrimi. Lulu a respins însă. se uita la noi cu nişte ochi cât cepele. Dar după ce au plecat. în pijama. — Parcă-i văd. a vrut să-mi joace un renghi. Robert plângea. iar Henri îi ţinea o predică. şi eu le ziceam: „Ia uitaţi-vă la soţul meu. şi Henri a intrat.. la furie nu stai să te gândeşti.prefăcea că e o glumă.

. avea ochii înroşiţi şi un leucoplast pe buze. Vă mulţumesc. — Cinci franci. Lulu l-a jignit.” Au râs şi nişte trecători au întors capul. Rirette.” Până la urmă l-am potolit. A spus roşind: — Prietena mea e niţel cam nervoasă în dimineaţa asta. are un fund mult mai mic decât al meu. — Doamna Lucienne Crispin. îi zise Lulu casieriţei. A băgat cei şase franci în buzunar şi a plecat. Iese aşa rotund de tot de sub şalele slăbănoage şi-i umple fusta până la refuz. Rirette se gândea la corpul . joacă. am pus lintea pe foc şi mi-am făcut valiza. — Trebuie să fug. îi dăm drumul. în urma ei. Era puţin dezamăgită. ăsta e caz de reformă. „E suplă şi subţire. Eu am făcut curat. Adio. şi în plus. dar se vede mai bine. Când ne vedem? — Vin să te iau de acasă la ora două. A adăugat puţin cam sec: Eraţi deosebit de vesele amândouă. — E adorabilă.şi o să-ţi pară rău după mine. se auzea de jos. am o grămadă de drumuri de făcut cu dumneata: nu mi-am luat nici jumătate din lucruri. e adevărat că are un corp obscen. Rirette era cam mirată. Zice că-i e ruşine de fundul ei şi-şi pune fuste care crapă pe ea. asta trebuie să fie. Rirette s-a gândit că probabil amândouă oferă un spectacol încântător şi i-a părut rău că nu se află pe Terasa Viei sau la Cafe de la Paix.. Lulu şi-a luat haina pe braţ şi a pornit-o în goană: cobora în fugă scara mare de la magazinul Samaritaine. Rirette era şocată de obscenitatea formelor prietenei ei. venea fuga. i-am jurat că nu plec decât peste o lună. n-am ce-i face. era gata să cadă de mai multe ori fiindcă nu se uita pe unde calcă: nu avea ochi decât pentru silueta subţiratică îmbrăcată în albastru şi galben care părea că dansează în faţa ei! „Şi totuşi. „Las-o baltă. Îşi dă toată silinţa să poarte rochii strâmte. Chelnerul a dat fuga: Rirette observase deja că ori de câte ori îl chema ea. — Pe ce nume? întrebă casieriţa. După aia s-a dus la birou. — Şi ce i-ai scris? — Am zis aşa. — Aş vrea ca toate acestea să fie expediate înainte de mâine seară la hotelul Théâtre pe strada Vandamme. E mic. zise Lulu sculându-se. spuse Lulu cu mândrie: „Lintea e pe foc. de acord. dar tocmai atunci orologiul suna de douăsprezece şi Rirette s-a gândit că Henri avea să se întoarcă la el acasă şi să găsească biletul lui Lulu: pentru ea a fost o clipă extrem de plăcută. eşti impotent. şi Rirette şi-a dat seama că nu mai aveau nimic a-şi spune. nu arăta frumos. Pierre trebuie să-mi dea nişte bani. aşa că m-am cărat. I-am lăsat un bilet pe masa din bucătărie. că avea de gând să mă încuie în casă. îi răspundeam. Serveşte-te şi stinge gazul. spuse Rirette. Ce-o să fac cu valiza asta? — Lasă-mi-o mie. dar nu-şi putea explica de unde provine această impresie. Rirette. au tăcut. S-a întors spre Rirette: — Gata.” De fiecare dată când o vedea pe Lulu din spate sau din profil. domnişoară. Ai şuncă în frigider. am să i-o încredinţez tipei de la toaletă. zise el cu pasiune. cu un aer de doamnă. Se simţea gravă şi tristă pentru amândouă. Când s-au oprit din râs. s-a gândit Rirette cu ciudă. dar are ceva indecent în ea. mă întâlnesc cu Pierre la douăsprezece. Mie mi s-a acrit. Lulu a plecat şi Rirette l-a chemat pe chelner. o să ai remuşcări pentru toate necazurile pe care mi le-ai făcut. zise el.” Lulu a întors capul şi şi-au zâmbit.

s-a gândit că toate magazinele Fischer vând aceleaşi articole. — De aici? întrebă Rirette. urmă ea. îl întâlnim şi gata. de ce? Obrajii şi tâmplele lui Rirette s-au înroşit de indignare. spuse Lulu. un corp lung. draga mea! Trebuie să ne ducem până acolo! Da' e la doi paşi. poate că nici n-a fost la birou: după biletul pe care i l -am scris. Rirette a văzut într-o oglindă imaginea formelor ei pline: „Sunt mai sportivă. Chiar dumneata mi-ai spus-o: o ia în sus pe strada Rennes şi aşteaptă autobuzul la colţul cu bulevardul Raspail. — Pe bulevardul Montparnasse? strigă Rirette. dar goală. Lulu. Tocmai treceau prin faţa unui magazin de lenjerie. era prea timidă. nici gând. asta-i bună. ea e mai frapantă decât mine când suntem îmbrăcate. — Nu. ar fi cazul să nu prea umbli pe bulevardul Montpamasse. îi negi pur şi simplu existenţa. — Ei şi ce. galbenă de tot — când o atingeai ai fi jurat că e cauciuc — coapse lungi. Ştii foarte bine că pe acolo trece în fiecare zi la ora şase. cum e posibil să regreţi Parisul? Lulu n-a răspuns. Au tăcut un moment. — Îmi pare râu.” Lângă uşă. — Vai cât iubesc Parisul. Rirette. zise brusc Lulu. s-a gândit ea luând-o de braţ pe Lulu. de altfel Henri e atât de înalt încât o să-l zărim înainte să ne vadă el pe noi. Ţi-a căşunat să te duci la Fischer şi susţii că Henri nu trece pe bulevardul Montpamasse. mai există un Fischer. Lulu a ţinut morţiş să meargă până în Montparnasse pe jos. spuse Lulu. Şi mata. aţâţător. dar Rirette nu s -a formalizat: Lulu nu ştia să mulţumească. probabil că a fost nevoit să se culce. spuse deodată Rirette. mai ales la ora asta: o să dăm nas în nas cu Henri şi o să fie îngrozitor de neplăcut. dar s-a apucat să se uite în stânga şi în dreapta cu o expresie tristă şi cercetătoare. Lulu avea însă unele încăpăţânări de neînţeles: incontestabil. dar trebuie să ne ducem până acolo. dar trebuie să-mi cumpăr un sutien. Doar n-o să ne mănânce. la doi paşi de Operă. şi pe urmă. — N-ai să te schimbi niciodată. gravă. ştii prea bine. — Da. seamănă cu o negresă care dansează rumba. zise Lulu fără vlagă. . — Nu-mi place marfa lor. ăsta e drumul lui. Lulu. Dar le-am văzut şi mi-am adus aminte. zise ea cu indulgenţă. ce tot vorbeşti? Când mă gândesc că ai norocul să te duci la Nisa. apoi Lulu a zis: — Pierre a fost nemaipomenit. hai în Montparnasse. — Hai deci. — Ei. pe strada 4 Septembre. o piele netedă. ai fost nemaipomenită. — Cu Henri? zise Lulu dând din umeri. Henri era omul pe care dorea cel mai puţin să-l întâlnească în acel moment şi ai fi zis că face dinadins să-i iasă în cale. Rirette a făcut elogiul lui Pierre şi i-a demonstrat lui Lulu cât de perfect se comportase în această împrejurare. — Dar stai. Rirette. zicea că are nevoie de aer. cu membre lungi: „Un corp de negresă. Au luat-o pe strada Seine. sigur sunt mai bine ca ea”. Lulu. apoi pe strada Odeon şi în fine pe strada Vaugirard. s-a gândit Rirette.deşucheat al prietenei ei cu un amestec de dezaprobare şi invidie: sâni mici şi obraznici. la urma urmei? spuse Lulu. Bagă de seamă. amuzată. dacă îl întâlnim. dragă Lulu: când un lucru nu-ţi place. e mult mai aproape decât intersecţia Montparnasse. Spusese acestea pe un ton forţat. vă sunt foarte recunoscătoare la amândoi. ce dor o să-mi fie! — Taci din gură. Pentru sutiene mă duc la Fischer. — În primul rând e abia ora cinci.

(Henri respirase totdeauna cam zgomotos. cei doi ar fi continuat să alerge unul lângă celălalt. Era exasperată. Uneori Lulu se lăsa trasă. Rirette avea o poftă nebună să se oprească: o durea sub coaste şi -i vâjâiau urechile.Când au ieşit de la Fischer au auzit sunând de ora şase. te implor Lulu. uite-l. Era cu capul descoperit şi purta un sacou de tweed maro. Era alb ca varul şi-şi plecase într-atât privirea încât părea că umblă cu ochii închişi. dar Lulu s-a împotrivit. Lui Lulu i s-a strâmbat gura de parcă ar fi fost gata să plângă. alteori ea o trăgea pe Rirette. tăcuţi. „Îşi regretă imprudenţa. — Dragă Rirette. străbătută de fiori. şi-a dat seama că e Henri şi a început să tremure de furie. zise Rirette. după un minut a văzut apărând silueta înaltă şi stupidă a lui Henri. Henri a început să vorbească. Lulu s-a oprit însă în faţa florăriei Baumann. livizi ca nişte cadavre şi cu ochii închişi. Buzele lui Henri tremurau. Rirette era foarte stânjenită: nu-i era frică de Henri. tremura şi ea. a cedat brusc în faţa insistenţei lui Rirette şi a urmat-o docilă. — Şi acum.) „Trebuie să ne comportăm ca şi când n-ar fi aici. uită-te la azaleele astea. O s-o luăm prima la dreapta. pe trotuarul celălalt. Henri a întins încet mâna. Rirette auzea scârţâind pantofii lui Henri. — În spatele nostru. nu te mai întoarce. şi ea arăta ca o somnambulă. Nici să nu părem că ne dăm seama că există. uite-l. Mergeau foarte repede şi-i cam îmbrânceau pe trecători. zise Rirette gâfâind uşor.” Nu s-a putut stăpâni însă şi s-a uitat la el cu coada ochiului. Lulu ţinea ochii în pământ. o fâşiuţă de leucoplast roz. Rirette avea impresia că dacă n-ar mai fi ţinut-o de braţ pe Lulu şi dacă s-ar fi oprit. Hai s-o ştergem.” Au grăbit pasul. Într-un târziu a spus: — Cred că ne-a văzut. se uita fix la Henri. Nu ajunseseră însă la colţul străzii Delambre când Rirette văzu o umbră mare şi maronie puţin în urma lui Lulu. Rirette a încercat s-o tragă. iar pe buza de jos. unde e? Nici ea nu era cu mult mai calmă decât Rirette. Şi-a întors capul spre strada Rennes şi. Rirette a luat-o pe Lulu de cot şi a vrut s-o antreneze cât mai repede. avea o mutră vicleană şi încăpăţânată. A spus cu o voce ciudat de răguşită: . Rirette nu putea să sufere această culoare: — Lulu. Dacă aş avea un salon frumos mi-aş pune peste tot. Au depăşit strada Delambre şi şi-au continuat drumul în direcţia Observatorului. După câteva clipe. fără să se uite şi a apucat-o de braţ pe Lulu. Părea speriată. dar niciodată în halul ăsta: probabil că alergase ca să le ajungă din urmă sau o fi fost efectul emoţiei. evident. dar boala şi pasiunea o înspăimântau totdeauna. „Parcă ar fi un somnambul”. mersul le mai era scandat şi de un fel de horcăit uşor şi regulat: era răsuflarea lui Henri. dar acum e prea târziu. aşa-i trebuie. şi-a zis Rirette cu un fel de groază. zise ea cu sufletul la gură. — L-am văzut. pe jumătate dezlipită. zise ea. femeia s-a smucit. — Nu-mi plac florile în ghiveci. mereu acel suflu egal şi răguşit care acum se încheia cu un fel de melodie nazală. Lulu l-a întors totuşi. pe strada Delambre. — Unde? întrebă Lulu. s-a gândit Rirette. „Uuuu!” a făcut Henri. Nu mai întoarce capul. Şi răsuflarea. Henri se ţinea după ele fără să scoată o vorbă. Lulu însă o luase aproape la fugă.

Lulu nu i-a răspuns. Tipul însă nu părea să simtă ceva.. Vrei să te duc la Pierre? Lulu a făcut un gest pe care Rirette l-a interpretat ca pe o aprobare. dă-i o dată drumul! îi zise ea şoferului. zise Rirette cu o voce stridentă. S-a oprit brusc şi chipul i s-a schimonosit.. draga mea Lulu? întrebă ea cu blândeţe. Rirette l-a împins cât au ţinut-o puterile şi a trântit repede portiera. zbieră Lulu. Brusc s-a strâmbat atât de tare încât i s-au văzut dinţii şi a zbierat cât l-au ţinut puterile: — Eşti a mea! Trecătorii întorceau capul râzând. voia să se suie în taxi. dezvelindu-şi dinţii. nu câştigi nimic dacă-i faci mizerii de-astea. Rirette îl fixa şi ea.. Repeta întruna: — Sunt bărbatul tău. se simţea cuprinsă de o imensă silă.— Întoarce-te acasă cu mine. Lulu a vrut să meargă mai departe. Rirette ă luat-o pe după umeri şi i-a spus cât mai convingător: — Trebuie să-mi răspunzi. Rirette i-a făcut semn şi taxiul s-a oprit. amândoi gâfâiau. dă-ne pace. şi de astă dată. dar cei doi o ţineau strâns de câte un braţ. e a mea. Henri a continuat. — Vezi bine că nu vrea să se întoarcă. — Las-o. — Nu plec. las-o pe nevastă-mea. Câteva clipe au stat aşa. Când a întors capul. — Urcaţi sau nu urcaţi? strigă şoferul agasat. Las-o în pace. Lulu nu i-a răspuns. Henri nu dădea semne că ar fi auzit. Henri venise după ele. Îi venea greu să-şi adune ideile. zise Rirette trăgând-o pe Lulu spre taxi. spuse Rirette. îl urăsc pe Pierre. Din fericire s-a întâmplat să treacă pe lângă ei un taxi liber. vreau să se întoarcă la noi acasă. S-a gândit: „Ce poveste vulgară”. — Vă urăsc pe toţi. vreau să te întorci cu mine acasă. Ce aveţi toţi cu mine? Mă chinuiţi. O luase de braţ pe Lulu. — Încotro? întrebă şoferul. O ura pe Lulu. o să mă ţin după ea peste tot. Taxiul a pornit şi Rirette s-a rezemat ascunzându-se parcă în fundul maşinii. Henri s-a oprit şi el. Henri scutura braţul lui Lulu şi mârâia ca o fiară. După câteva clipe i-a dat şi el drumul lui Lulu şi s-a holbat la Rirette cu o mutră tâmpă. spuse Henri trăgând în sens invers. — Ar trebui să înţelegi. S-a aplecat spre şofer: — Pe strada Messina. Rirette a constatat că Lulu se uită la ea cu o expresie ciudată: — Ce. că n-ai s-o recâştigi niciodată cu violenţele astea. Lulu nu se mai smucise: — Pleacă de aici. — Te rog s-o laşi în pace. cu aceeaşi voce răguşită şi lipsită de intonaţie: — Eşti nevasta mea. . vreau să vină cu mine. — Dă-i drumul. Henri rostea cu greu cuvintele. răspunse Rirette strângând din dinţi. Tipul a întors spre Rirette un chip mirat: — E nevasta mea. Lulu era moale ca o cârpă. a luat-o de mijloc pe Lulu şi a târât-o până la taxi. îl urăsc pe Henri. — Unde vrei să mergem. la numărul 11. ochi în ochi. spuse el. Întoarce-te acasă cu mine. Rirette i-a dat drumul lui Lulu şi a început să-l izbească pe Henri cu pumnii peste braţe. Apoi Rirette şi-a revenit. Adresa ţi-o spunem noi mai târziu. încercă Rirette să întrebe.

Lulu a zâmbit. Ştii că Pierre nu poate să mă adăpostească la el acasă din cauza maică-sii? Stau la hotelul Théâtre. plângi niţel. la Nisa. a zis că-i place nuanţa mov a cerului parizian. aşa.. nici nu se mai gândeşte la asta — iar pe mine. Rirette a păstrat taxiul ca să ajungă acasă. şi dumnealui e perfect uscat.. ce spurcăciune.” După ce primele lacrimi au început să i se rostogolească pe obraji.. Lulu se calmase. Mi-a făcut rău când l-am văzut în halul ăla. pufos. se gândise să se ducă la cinema. i-a spus ea. Se întoarce acasă cu paşi mărunţi: se simte aplecat spre poezie după ce a făcut treaba aia. — Semăna cu un urangutan. era acolo jos. se simţea însă rece şi plină de dispreţ. „Vor pleca la Nisa şi nu-i voi mai vedea. spuse cu amabilitate. podeaua scârţâie totuşi uşor. Lulu s-a aplecat înainte şi a început să plângă în hohote.. păstrând în cotloanele sale un pic de căldură umedă.. pe mine m-a spurcat. ajuns brusc la capătul opus al camerei o ia de la capăt. — Iartă-mă. apoi. pe la nouă.. S-a şters la ochi şi s-a pudrat. Şi eu o să rămân aici să muncesc opt ore pe zi. fiindcă după aceea vreau să mă duc pe la mama. nu pot să suport aşa ceva. Până să se oprească maşina. „La Nisa. îşi aprinde o ţigară. Din când în când o mângâia pe păr. alb de tot.. Nu mă mir că în clipa de faţă se simte pur. A zis: „Ce scârboşenie!” cu glas tare şi sunetul propriei ei voci a înspăimântat-o.— Plângi. Parcă umblă cineva prin cameră: un bărbat în papuci. eu am făcut totul pentru Lulu şi acum sunt singură şi nimeni nu face nimic pentru mine. la soare. sper că Pierre o să mă lase să mă întorc devreme.. „Sunt puternică. Deşi pune cu grijă un picior în pământ. l-am auzit fluierind sub fereastra mea când a plecat. e afară. La un moment dat. nu pot să-mi întind picioarele fiindcă aş simţi udătura pe piele. o să-ţi facă bine. şi uşurat ca o vacă mulsă de curând. s-a lăsat uşor pe pat. uscat şi . zise Rirette înseninată. Era lividă şi Rirette s-a gândit cu tristeţe că e teribil ce uşor se poate descompune Lulu. apoi pe celălalt. pe Riviera. în beznă. O atrăgea însă patul. Ai putea să vii ceva mai devreme. În inima ei. a fost o reacţie nervoasă. cu mersul lui fără rost. repeta ea plângând cu sughiţuri. — Când ne vedem? întrebă Rirette. dacă nu te deranjează. e un prosop plin cu mizeria asta şi cearşaful e umed în mijlocul patului. ca un maniac. chiar el mi-a spus. păturile erau mult prea subţiri. — Nu te agita prea mult diseară. — Abia mâine. dar pe urmă n-a mai avut chef. Eu sunt aceea care le-a făurit fericirea dar ei nu se vor mai gândi la mine. Şi-a aruncat pălăria pe un scaun şi a făcut un pas spre fereastră.” III — Ce scârboşenie! Beznă. I-a venit să se cufunde în el ca să simtă mângâierea pernei pe obrajii încinşi. Lui Lulu îi era frig. — Sunt cumplit de obosită. Ce scârboşenie! Sunt sigură că acum contemplă cerul şi stelele. deşi el nu prea înţelege lucrurile astea. şi -a lăsat spurcăciunea aici. liniştea se aşterne preţ de o clipă. zise Rirette cu o demnitate calmă. zise Lulu. Rirette a luat-o şi a strâns-o în braţe. vânzând perle false la Burma. Se opreşte.” I se făcuse atâta milă de ea încât a simţit un val uriaş de hohote de plâns potopindu-i gâtlejul.

pute a amor. un tip se întoarce din oraş. toţi zic: „Asta pentru că ăl dintâi te-a început prost. Aş vrea totuşi să fiu cât de cât proaspătă când mă voi plimba . şi taburete şi canapele şi măsuţe. e ceva medical. sunt nişte paşi grei — sau — lui Lulu i-a sărit inima din loc — dacă o fi algerianul. i-au dat drumul. Vreun locatar. cu siguranţă că n-a fost singur. Băiatul de la recepţie rânjea când am urcat. am oroare să vorbească în timp ce face treaba aia. nu pot. e beat. că nu mai pot să-mi trag sufletul. nu pot să-i sufăr pe ţipi. halal să le fie. trebuie să recunosc. am respirat adânc. mi-e frică de ei. care mângâie. mi se usucă gura. în afară de noaptea de mâine când o să fim în tren. aş vrea să uit de mine. mi se face frică şi am un gust ciudat în gură şi mă simt umilită. doar nu s -o fi întorcând dumnealui. ştie că sunt singură. am întâlnit azi după-amiază pe scară o roşcată. întâi pentru că nu pot să simt plăcere. mâine o să călătoresc toată noaptea. am oroare de tipii care se pricep. o să vină să-mi bată la uşă. apasă un pic. Nu-i el. ştie să se îmbrace. m-aş culca mai bine cu un virgin. Mi-a zis: „Gemi. aşa a spus doctorul. sunt nişte camere tare ciudate. e la etajul de dedesubt. nu.. Mă întreb de unde o fi găsit hotelul ăsta. tot pipăindu-mă. atâta tot. îşi vâră cheia în broască. s-a uitat la picioarele mele şi pe urmă s-a întors în birou şi şi-a zis cu siguranţă: „Gata. m-a tulburat. nu prea mult. şi în tot timpul cât mă plictisea Pierre. N-am gemut. Şi când te gândeşti că asta e viaţa. că o să mă simt bine. dar dacă da. probabil că mă respectă prea puţin de vreme ce m -a adus aici. pare-se că acolo le fac femeilor nişte chestii de groază. E cineva în cameră! Lulu şi-a ţinut răsuflarea. eu o să-ţi arăt ce e aia plăcere”. fiindcă mi se părea că sunt încă udă toată. şi şi-a imaginat lucruri murdare. n-am gemut. e un fapt. iar scârţâielile au încetat aproape imediat. a zis dumnealui. că pentru asta ne îmbrăcăm şi ne spălăm şi ne facem frumoase şi toate romanele despre asta se scriu şi la asta se tot gândeşte omul şi până la urmă uite ce iese. în pardesiul lui care e mai degrabă un demiu. fiindcă ăştia cred că mă domină. tipii n-au vrut niciodată să mă creadă. Lulu şi-a muşcat buza şi s-a cutremurat fiindcă şi-a adus aminte că gemuse. era sub fereastra mea iar eu eram goală pe întuneric şi-mi era frig şi-mi freca burta cu amândouă mâinile. lui Pierre îmi vine să-i trag palme când se dă mare şi-mi zice: „Am tehnică”. mi-a spus că a stat odată două săptămâni aici. o să fiu zdrobită. te consideră un instrument muzical şi sunt mândri că ştiu să cânte la acest instrument. mă gândeam la algerianul ăla care ştia ce fac eu şi-şi închipuia mizerii chiar mai scârboase decât în realitate. te duci într-o cameră cu un tip care mai-mai să te strivească şi care până la urmă te mânjeşte pe burtă. dar pe ei îi vexează. în viaţa mea n-am văzut camere atât de mici şi sunt înţesate de mobile. dacă le pică una în gheare. rămâne şchioapă pe viaţă. Nu pot să sufăr să mă tulbure vreunul. îmi vine să plâng şi aşa o să se întâmple în fiecare noapte. Vreau să dorm. numai cât să-ţi văd camera.. El nu vrea să mă creadă. Vai de capul meu. N-am gemut. fac chestia aia”. dacă-i vine iar chef. îţi place”. am văzut două. Cineva urcă scara. eu ştiu bine cum stau lucrurile. afară doar dacă mi-o fac singură. nu ştiu dacă a stat aici două săptămâni. dar el nu tace o clipă şi spune numai porcării. E în stare. o femeie poate fi mândră să iasă cu el. avea nişte ochi de drogată. mă întreb cine o fi stând într -un hotel ca ăsta. Mă doare acolo. oh! dacă aş putea măcar să dorm puţin. se pricepe. durează mult. nu pot să suport aşa ceva. Mâinile alea care merg drept acolo unde trebuie. şi asta pentru că e atât de greu când stă peste mine. mă mănâncă şi mă ustură. Sigur că până la urmă. e algerian.proaspăt în hainele lui elegante.” A stat două ore şi patul scârţâia — patul ăsta mizerabil de fier. îi las să zică. „Urc un minut. Nu-i adevărat.

nimeni nu mă iubeşte. care e blând ca o oaie. fiindcă s-a însurat cu mine. Rirette era furioasă. e furios. deşi. n-ai decât. văd că eşti emoţionat şi că nu poţi vorbi. voiam să te mai văd o dată. dar i-aş fi spus ceva drăguţ. O să mă duc. se uită la mine cu ochii holbaţi. nu plânge. Ce neîndemânatic e. şi-i pare foarte bine că are tot patul la dispoziţie să-şi poată întinde picioarele lui lungi. nu m-aş fi întors la el. o voia pe nevasta lui. nu părea prea de temut. m-a luat de braţ şi l-am lăsat să mă ia de braţ. mare brânză când ai de-a face cu Henri. şi fetiţele vor veni să se uite la ce fac. dar ştiam că gândeşte ceva cam de felul ăsta. Henri tot nu spunea nimic. A sărit din pat şi a aprins lumina. livid. O să trebuiască să-l trezesc pe algerian — Lulu s-a oprit. există străduţe italieneşti cu rufe colorate care se usucă la soare. A coborât scara în vârful picioarelor — dar treptele scârţâiau una după alta. a făcut grăbit stânga împrejur şi a luat-o la fugă. Totuşi. se uita pieziş la el. cu un coş pe nas. — Vreau să rămânem prieteni buni. vorbea. ăştia nu mă pot sili să-l părăsesc aşa ca pe un câine. — Eu. Lulu a început să plângă: — Mi-e frig. cu braţele atârnând. mă umilea totdeauna. „N-a dormit”. Mă ia cu el ca să facă treaba asta. iar oamenii care mă vor vedea nu vor şti că sunt goală sub haina gri care-mi ajunge până la glezne. se-nţelege. Ce-o fi făcând? Nu îndrăznea să se ducă după el. Nu răspunde nimic. de fapt nu pe mine mă vrea. o să mă instalez cu şevaletul şi o să pictez. Lulu i s-a agăţat de gât şi şi-a lipit gura de a lui: mirosea a vărsătură. Henri a deschis gura ca şi când ar fi vrut să vorbească. N-ai decât să taci. Era atât de grăbită încât nu şi-a dat osteneala nici măcar să se pieptene. nu vrea să mă lase să vin acasă la mine. îi propuse ea plângând. pot să stau până mâine . Făcea mari eforturi ca să-şi înghită saliva. dacă mi-ar fi zis: „Te iubesc”. a bătut în geamul biroului. deşi ne despărţim. Acum e mulţumită. Avea ochii roşii şi părul vâlvoi. şi e bărbatul meu. — Ce-i? întrebă algerianul. După un minut. nu e adevărat că semăna cu un urangutan. — Cine e? întreba Henri de cealaltă parte a uşii. Lulu a intrat. când m -a apucat de braţ n-am rezistat. era în pijama. — Hai să ne culcăm. Ciorapii şi combinezonul îmi ajung. e uimitor ce infectă poate să fie. Dar o să bat la uşă până ce-o să deschidă.prin Nisa. vorbea. Peste un sfert de oră suna la Henri. pare-se că e aşa frumos. cu nişte ochi răi. cu toate astea. asta e. s-a gândit Lulu cu duioşie. aşteptam. iar Lulu a fost nevoită să închidă uşa cu mâna ei. zise Henri. o să cedeze din cauza vecinilor. se felicită că a fost aşa de curajoasă. Oare plânge? L-a auzit brusc tuşind: e la toaletă. aşteptam. Sunt sigură că în momentul ăsta nici nu-i pare rău după mine. — Deschide-mi uşa. nu puteam să-i explic nimic pentru că Rirette era între noi. Aş vrea să mor. Mergea lângă mine şi eram gata să leşin şi aşteptam o vorbă duioasă. zise Lulu dur. îi bătea inima tare — ca să-mi deschidă uşa. Când s-a întors. — N-am vrut să plec aşa. n-avea decât să nu mă ia de sus şi aş fi fost şi acum cu el. Nimeni. părea isterică de-a binelea. aşa că tot ce s-a întâmplat e din vina lui. nu ştie ce să facă din trupul lui. îmbrâncindu-l uşor. zise ea. uşa s-a întredeschis şi a apărut Henri. Mi-e aşa frică să nu gândească ceva rău despre mine. mereu te împiedici de el. Spurcăciune! (se întinsese un pic şi se atinsese cu şoldul de pata umedă de pe cearşaf). zicea că e mai inteligent ca mine.

— Vai cât sunt de nefericit. zise Henri. — N-or să mă creadă. în momentul de faţă bărbaţii mă dezgustă prea tare. Nu-i adevărat că e impotent. ne ia valul. dacă mă gândesc bine. — N-ar fi trebuit să pleci aşa. — Cu cine pleci? — Cu nişte oameni pe care nu-i cunoşti. — E drept. ei o să-mi găsească de lucru. îl rugă ea. Lulu a stins lumina şi şi -a pus capul pe umărul lui. ca nişte oameni care ştiu multe. nu eşti destul de drăguţ cu mine. spuse el. Gulliverul meu drag. Niciodată. Of. nişte prieteni ai lui Rirette.” Henri a început să plângă. — Ţineam mult la tine. Se gândea că Henri o s-o ia în braţe.dimineaţă. zise Lulu. Mâna ta. Lulu oftă. smulgând -o din braţele lui Henri. După câtva timp. n-am fost destul de drăguţ. — Şi acum nu mai ţii? — Nu-i acelaşi lucru. O să râdă în sinea ei fiindcă va şti totul. ce nefericiţi suntem! Plângea atât de tare încât era gata-gata să se sufoce: în curând se va lumina de ziuă şi va pleca. nici tu n-ai fost destul de drăguţă. Au plâns multă vreme. îţi jur pe viaţa mamei. — Henri. Câtă mizerie! Şi aparenţele sunt împotriva mea. mâna ta mare. dacă ai şti ce nevoie am să trăiesc singură. dar nu vor să spună totul din cauza fetiţei de şaisprezece ani. dar eram mândră că aproape reuşeşte să-şi atingă vârfurile degetelor. dar el nici gând nu avea: stătea ţeapăn. Din asta o să li se tragă moartea. oh! Henri. . Plec cu un cuplu. I-a luat capul cu amândouă mâinile şi s-a uitat fix la el. — Ce-o să le spun părinţilor mei? spuse Henri. E mândru de ele fiindcă sunt mari. of. eşti pur. îţi jur că nu. Henri. Viaţa e un val uriaş ce se va năpusti asupra lui Lulu. S-au culcat şi pe Lulu au scuturat-o hohote sfâşietoare de plâns pentru că-şi regăsise camera şi patul ei frumos şi curat şi lumina roşiatică din fereastră. pur — şi un pic leneş. of! zise Lulu. Henri. E rigid ca atunci când vorbeşte cu un elveţian. e pur. L-a sărutat mărunt şi repede pe toată faţa. zise Henri. — De unde cunoşti tu oameni pe care eu nu-i cunosc. la masă. Vor vorbi toţi cinci despre mine. ştie totdeauna totul şi mă urăşte. A zâmbit printre lacrimi şi l-a sărutat sub bărbie. dar nu e cu putinţă. dimpotrivă se va simţi triumfătoare. întins cât era de lung. spune-le că sunt la Nisa din motive de sănătate. care e prea tânără ca să se vorbească despre anumite lucruri în faţa ei. Dacă ar putea rămâne aşa pentru totdeauna: puri şi trişti ca doi orfani. niciodată n-am fost atât de nefericit. niciodată nu facem ceea ce vrem. — Nici eu. întrebă Henri furios. doar n-ai de gând să o faci pe soţul tocmai acum? — Pleci cu un bărbat! zise Henri plângând. arborând o atitudine dezaprobatoare. aşa ceva nu se întâmplă în viaţă. oameni în vârstă. — Nici eu. unde i-ai cunoscut? — Lasă asta. scumpul meu. Vreau să trăiesc singură. de parcă cineva ar fi băgat o prăjină în pat. N-o să-mi mai cuprindă talia cu mâinile — mă cam gâdila. — Nu le spune imediat. „Tu eşti pur. zice că urmaşii familiilor vechi au totdeauna extremităţi mari. Dar. Doamna Crispin nu va muri. — Ascultă.

— Ce ai de gând să faci cu Gallois? întrebă ea. zicând doar: — O să mă îmbolnăvesc. — Rămâi cu bine. Lulu s-a sculat. S-a aplecat spre el. nici înţelege. dragul meu. te rog. spuse Lulu. Măcar dacă aş putea să dorm în tren la noapte. totul e atât de încurcat încât aproape că nici nu-mi mai face plăcere. ceva se năruise. Aşa e totdeauna: de ani de zile îmi doresc să călătoresc cu clasa întâi. Mâine o să fiu la Nisa. ţi-am spus că e imposibil.” S-a dus la baie şi s-a spălat pe faţă cu apă călduţă. Henri s-a înfuriat.ce rău mă scârbesc toate astea. a făcut ea una ca asta! Era seara. Şi-a pus haina clănţănind de frig. Va fi prima dată când călătoresc cu clasa întâi.” Acum se grăbea să plece. — Rămâi cu mine. la Dome. a dat puţin la o parte plapuma şi l-a sărutat pe frunte. nu insista. Şi-a strecurat mâinile sub pijamaua lui Henri şi l-a mângâiat îndelung pe tot corpul. A stat multă vreme în faţa uşii apartamentului fără să se hotărască s-o închidă. „E o fatalitate. E un hotel împuţit. pe strada Vandamme. n-avem decât să ne lăsăm în voia soartei. întrebă Pierre. Se ghemuise sub plapumă. Mi se pare că aş fi fost mai puţin necăjită dacă ar fi închis-o el. „Henri n-a fost prea drăguţ. — Nu Henri. altfel o să fiu dărâmată când o să ajung la Nisa. După câtva timp a întors privirea şi a tras violent de clanţă. nu putem judeca. sfârşită: — Trebuie să mă întorc acolo. asta e viaţa. — Rămâi cu bine. — Unde acolo? — Stau la hotelul Théâtre. dar a lăsat-o să-şi vadă de treabă. Sper că a luat clasa întâi. A rostit lent cu o voce moale: — Aş vrea să dorm vreme de o săptămână. Cu siguranţă că. ce te scârbeşte? — Totul! îl sărută — numai tu nu. A auzit un zgomot sec şi a simţit că o ia cu leşin: exact asta simţise când prima lopată de pământ fusese aruncată pe coşciugul tatălui ei. Ar fi putut să se scoale şi să mă conducă până la uşă. zise Henri. Henri îl făcuse şi după aceea Gallois nu l-a mai vrut.” IV — A făcut ea una ca asta! zise Rirette cu privirea pierdută. La ora şapte. — Ce? întrebă Henri. nu i se mai vedeau decât părul şi vârful urechii. Pe la ora şase Pierre îi telefonase şi Rirette venise să-l întâlnească la Cafenea. — Nu ştiu. pentru că aceste ultime clipe erau insuportabile. „Te ia valul. . şi în ziua în care mi se întâmplă. nu trebuia să te vezi cu ea azi dimineaţă pe la nouă? — Am văzut-o. cu ochii umflaţi de atâta plâns. scumpul meu. a spus. în el. pe o distanţă lungă. Sub mâinile ei îngheţate. — Dar dumneata. Gallois îi comandase lui Henri un afiş.

Au fost pe la el azi dimineaţă. nu se poate lipsi de mine.. Îmi pare tare rău pentru frumoasa noastră călătorie la Nisa. m-or fi văzut din întâmplare când am ieşit de la hotel azi dimineaţă cu Rirette. m-a şi întrebat ce cred. iar el nu i-o oferea. mi-e poftă de tine. Dar dacă aşa a hotărât ea. Era o foaie subţire. Se juca distrat cu scrisoarea lui Lulu şi Rirette era agasată fiindcă ar fi vrut s-o citească. a înţeles în fine cât de mult ţine la mine.— Nu părea ciudată? — Nici gând. Ai să-mi spui că e foarte ascunsă. — Am să-ţi spun.ţi simt mângâierile pe tot corpul. nu-i aşa. n-am observat nimic. A fost probabil depusă la portar pe la ora unu. te asigur că nu mă amuză să ştiu că am aşa o responsabilitate.. nu voia să aduc femei. nici tu n-ai vrea să am remuşcări.. Am stat două ceasuri cu ea şi în privinţa asta am destul spirit de observaţie. simplu. rămân cu Henri fiindcă e din cale afară de nefericit. Nu. nu mi-au spus. cel puţin nu cât am fost împreună. nu voia să deschidă uşa şi doamna Texier zice că nu mai avea chip de om. să meargă cu clasa întâi. din cele care se vând la tutungerii: Dragul meu drag. Mă întorc îndată la Henri. îmi pare rău mai ales pentru ea! Avea nevoie de aer şi de soare. zise Pierre. Mama îmi făcea nişte scene îngrozitoare.. sunt cam zdruncinată când mă gândesc că o să-l văd în starea în care e. dar mi-a spus că a dormit prost după ce ai plecat fiindcă era foarte emoţionată la gândul că va vedea Nisa şi fiindcă în plus îi era puţin frică de un algerian. dar că mă cunoaşte îndeajuns ca să ştie că n-o să-l refuz. LULU — Bietul meu Pierre! Rirette îl luase de mână. Eu personal am ales hotelul şi ea nici nu auzise măcar de el înainte. sunt sigură că nu -i trecea aşa ceva prin gând. dar eu una o cunosc de patru ani şi am văzut-o într-o mulţime de situaţii. de culoare violetă. Scumpul meu. mă lipesc de tine şi.. Stai. Era cam obosită. spuse Rirette cu hotărâre. — Atunci probabil că soţii Texier au făcut-o să se răzgândească. . m-aş mira să-mi fi scăpat ceva. sunt tare tristă. Dar Henri s-ar sinucide dacă nu m-ar mai avea. oi fi luat bilete de tren la clasa întâi. Pierre. că e un fel de urs. dragostea mea. A rămas câteva clipe dus pe gânduri şi brusc a continuat: Mă întreb cine le-o fi dat adresa lui Lulu. Sper că n-o să faci mutriţa ta răutăcioasă de care mi-e aşa de frică. dar nu mai plec. I-o întinse. Nu ştiu cine le-a dat adresa. dragul meu drag. Au fost foarte drăguţi şi mi -au înţeles motivele. aş vrea să fii aici. — Scrisoarea?. dar că în fond nu e om rău. dar m-am gândit că tu vei fi cel mai puţin necăjit pentru că tu mă ai totdeauna. o cunosc pe Lulu ca pe buzunarul meu. poţi s-o citeşti. ea zice că el e întru totul vinovat. dragostea mea. Mai întâi vreau mai multă libertate fiindcă te iubesc şi vreau să-l lase în pace pe Robert şi să n-o mai vorbească niciodată de rău pe mama. cu toate astea voi avea curajul să-i pun condiţii. Poftim.. Vila e a ei. Sunt a ta trup şi suflet şi ne vom vedea la fel de des ca în trecut. Ce ciudat. Tot ea zice că lui i-a prins bine. — Când ai primit-o? întrebă ea într-un târziu.. Mâine la ora cinci voi fi la cafeneaua Dome. Doamna Texier mi-a spus că ştie bine că-mi cere un sacrificiu enorm. Soţii Texier au venit (nu ştiu cine le-o fi dat adresa) şi am sa te necăjesc mult. mi-a spus că ăsta e visul vieţii ei.. urmă el. zise Rirette.

cu braţele goale şi cu buclele lui blonde. Îşi aducea per fect aminte ce visase: mămica şi tăticu' purtau rochiţe de îngeri. A doua zi Lucien era sigur că a uitat ceva. nu i s-ar mai da voie să-şi scotă rochiţa decât noaptea în pat. ar trebui să şi-o ridice.— Da? exclamă Rirette cu o voce întretăiată. violetele pe care le purta mămica la piept ieşeau din întuneric şi dintr -o dată Lucien le mirosea parfumul. dar de lăsata secului se distrase mai bine: îl costumaseră în chip de Pierrot. ca Nenette. Margot?” Lucien s-a înroşit tot şi a spus: „Mă cheamă Lucien. iar tăticu' şi mămica zburătăceau în jurul lui. Lucienne. tăticul lui.” Era impunătoare şi frumoasă. I s-a dat voie să doarmă la mămica şi tăticu' în cameră. atunci toată lumea e mulţumită! A dat drumul mâinii lui Pierre: nu ştia de ce. gol puşcă. i-ar fi făcut plăcere să se bălăcească în băiţa lui şi s-o simtă pe mămica spălându-l cu buretele de cauciuc. dar se simţea cuprinsă de un regret amar.” Nu prea mai era însă sigur că nu e fetiţă: multă lume îl sărutase spunându-i domnişoară. mămica era caldă şi parfumată. bătea toba. se simţea atât de dulce pe dinăuntru încât era chiar niţel cam greţos. A început să plângă în hohote şi faptul că în maşină stătea între tăticu' şi mămica i se părea o mare mângâiere. înainte de vis însă se întâmplase ceva. în timpul zilei. iar tăticu' a zis: „Copilul ăsta e surescitat”. a cerut oranjadă pentru că era de la gheaţă şi nu avea voie să bea. nimeni nu l-ar asculta. deodată. poate că s-a şi întâmplat. chiar deloc: Lucien s-a pomenit gândindu-se la oranjadele cu ulei de ricin pe care le înghiţea când era foarte bolnav. acoperit cu o faţă de masă albă. îi era tare teamă ca nu cumva oamenii să hotărască aşa. Totuşi i s -a turnat de două degete într-un pahar mic de tot. poate că sunt fetiţă. iar vocea care îi ieşea din gură părea subţirică de tot. COPILĂRIA UNUI STĂPÂN „Sunt adorabil în costumaşul meu de îngeraş. Lucien . S-a gândit: nu e de-adevăratelea. Atunci e foarte bine. albastră. şi să se lase pe vine. Toată lumea i-ar zice: păpuşica mea frumoasă. Domnul Bouffardier l-a tras pe Lucien între genunchii săi şi l-a mângâiat pe braţe: „E o fetiţă în toată puterea cuvântului. ca pe vremea când era bebeluş. a râs şi a făcut să scârţâie arcurile pătuţului lui. „Sunt mândră de băieţelul meu. doar un pic năclăit. Mămica îl ţinea pe Lucien strâns lipit de ea. şi se ascunseseră pe sub mese. Lucien stătea pe oliţa lui. degeaba ar mai protesta. zise el zâmbind. dar se simţea jilav şi măgulit. Îi plăcea grozav când nu era de-adevăratelea. care bea o cupă cu şampanie. interiorul maşinii devenea alb ca o cretă. A băut puţină apă de flori şi l-a văzut pe tăticu' în cămaşă.” Doamna Portier îi spusese mămichii: „Vai ce dulce e băieţelul dumneavoastră! E adorabil în costumul lui de îngeraş”. Mai hohotea încă puţin. l-a ridicat în sus spunându-i: „Omuleţul meu!” Lui Lucien îi venea să plângă şi să zică: „Na!”. şi când i-ar veni să facă pipi. Când a trecut prin faţa bufetului lung. Din când în când. toată lumea considera că e atât de încântător cu aripioarele sale de tifon. Cum te cheamă? Jacqueline. toată numai mătase. că nu mai e băieţel. Era lipicioasă şi nu aşa îngheţată cum se aşteptase. cu rochiţa lungă. Lucien clipea din ochi. îi venea să-şi sărute încheietura braţului. a oferit flori la toată lumea cu gesturi graţioase. iar dimineaţa la sculare ar găsi-o lângă pat. ca oranjada. cea mai grasă şi mai înaltă dintre toate cucoanele. Mămica lui îl lovise uşor cu lornieta. era un coşmar. împreună cu Riri alergaseră şi săriseră ţipând.

multe ori. povesteşte-mi de când erai mică”. răspunse Lucien. I-a vorbit despre lup şi despre bunica Scufiţei roşii. „Ha. Dintr-o dată i s-a părut că s-a făcut: dacă se mai gândeşte încă un piculeţ. După ce a terminat povestea i-a zis: „Mămico. n-o asculta însă. băieţelul meu! Strânge-mă tare. Sau poate că erau pe bune mămica şi tăticu'. te rog”. I -a pipăit uşurel braţele frumoase şi durdulii. comoara mea. ca şi tăticu' de altfel.” Lucien a luat una din frumoasele mâini cu inele de argint şi a sărutat-o de multe. dar în timpul zilei jucau un rol şi noaptea erau cu totul diferiţi. ha! zicea mămica. ca de obicei. dar lui îi era frică nu cumva să-l atingă: i se părea ciudată. „Mă joc”. screme-te. la picioarele mămichii. ca cea de la bâlci. parcă nu prea mai era chiar la fel. a început să se joace de-a orfanul. Nu prea ştia însă ce rol juca: poate că. i-a venit să scuipe acolo înăuntru. În februarie a avut scarlatină şi s-a distrat de minune. luminat de o lampă mică albastră. Rochia albastră cu un trandafir din stofă o recunoştea. Când încerca să-şi aducă aminte. Lucien nici nu prea a fost surprins când s-a trezit brusc din somn şi i-a văzut punând jucăriile în faţa şemineului. Poate că altă dată a fost băieţel şi i s-au pus rochiţe — ca lui Lucien mai deunăseară — şi le tot purtase ca să se prefacă a fi fetiţă. exact la fel cu veioza care se aprindea seara în camera părinţilor lui. Ce s-ar întâmpla dacă i s-ar scoate mămichii rochia şi dacă mămica şi-ar pune pantalonii lui tăticu'? Poate că i-ar creşte imediat o mustaţă neagră. ha. ce tare mă strângi. comoara mea?” Lucien şi-a plecat privirea şi a izbit în tobă ţipând: „Bum. vedea un tunel lung şi negru. de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată. Când însă mămica a întors capul. A doua zi au vorbit despre Moş Crăciun şi Lucien s-a făcut că-i crede: era convins că face parte din rolul lor. „Ce s-a întâmplat. şi şi-a luat toba. A strâns din răsputeri braţele mămichii. gâfâind uşor: „Tu eşti mămica mea adevărată. Totuşi. bum. şi Lucien trăncănea cu ea ca un bărbăţel adevărat. ci se întreba dacă de-adevăratelea e mămica lui bună. cu un deget ridicat în sus. A doua zi însă. care pe sub mătasea mânecilor erau moi ca untul. Se aşezase în genunchi lângă el şi părea neliniştită. În străfundul acestei nopţi întunecoase şi albastre se întâmplase ceva — ceva alb. jucăriile probabil că le furaseră. Şi mămica a povestit: dar poate că minţea. Mămica i-a spus: „De ce te uiţi aşa la mine. Lucien.probabil se trezise. Lui Lucien i s-a făcut frică şi a tras un ţipăt: tunelul a dispărut. Din ziua aceea. chipul de asemenea. Lucien s-a oprit brusc şi a întrebat-o. Mămica a râs cu gura larg deschisă şi Lucien i-a văzut limba trandafirie şi fundul gâtului: era dezgustător. pe când stătea lângă el şi-l ţinea de mâini cât el era pe oală şi-i spunea: „Hai. zâmbitoare şi totuşi gravă. în noaptea când cu tunelul. cât mă iubeşti. tararabum”. A hotărât să nu măi doarmă niciodată la ei în cameră. În zilele următoare. veniseră nişte hoţi care-i luaseră pe mămica şi pe tăticu' din pat şi-i puseseră în loc pe ăştia doi. Se împiedica tot timpul de el. i se părea că sub ochii lui avea să se preschimbe într-o fiară oribilă — sau poate avea să devină o femeie cu barbă. Tunelul s-a luminat devenind cenuşiu-deschis şi în el se vedea mişcându-se ceva. Mămica mirosea frumos. scumpetea mamei?” întrebă mămica. Lucien a fost convins că mămica juca teatru şi nu i -a mai spus niciodată că o să se însoare cu ea când o fi mare. o să găsească ceea ce caută. Lucien se uita la ea şi-i zicea: „Şi după aia?” şi câteodată punea mâna pe cârlionţii de pe ceafa ei. S-a aşezat pe jos. nu-i aşa?” I-a zis: „Prostuţule” şi l-a întrebat dacă mai are mult până să-i dea drumul. După ce s-a înzdrăvenit. mămica nu şi-a dat seama de nimic. Atât de tare. În noaptea de Crăciun. A rugat-o să-i povestească Scufiţa roşie şi mămica l-a luat pe genunchi. a început s-o cerceteze cu de-amânuntul. se-nţelege. Se .

ca Jeanne d'Arc şi că va lua înapoi de la nemţi Alsacia şi Lorena. roman pentru copii de Contesa de Ségur. Tăticu' şi mămica jucau rolul de tătic şi mămică. sub castan. iar el s-a simţit complet descurajat. şi să-l pună să facă nani într-un leagăn mic de tot. doamna Besse zicea: „Păpuşa mea vorbeşte?” şi-l apăsa pe stomac. râdea de plăcere şi se zvârcolea fiindcă-l gâdila. se oprea uneori din plâns şi se întreba: „Chiar am buba?” şi atunci se simţea şi mai trist şi urla şi mai tare. După masă va fugi şi se va duce să-i denunţe. femeia de serviciu. Lui Lucien i s-a năzărit dintr-o dată că şi carafa se juca de-a carafa. lui Lucien îi plăceau cucoanele în doliu. scumpă doamnă”. îl săruta şi-l mai întreba şi ce vrea să se facă mai târziu. În tot timpul cât vorbea. tăticu' şi mămica nu-şi dădeau seama de nimic. Era nostim fiindcă toată lumea juca teatru. l-a chemat la masă şi cât a ţinut dejunul s-a tot jucat. mămica se mai juca şi de-a supărarea că odorul ei mic mănâncă aşa de puţin. S-a gândit că s-a săturat să se joace de-a Lucien. Ar fi vrut să fie ca domnul Bouffardier. băieţelule!” şi Lucien se juca. tăticu' se juca de-a cititul ziarului şi de-a datul din deget prin faţa lui Lucien şi de-a zisul: „Badabum. iar Lucien se proţăpea în mijlocul salonului şi se uita la el cu admiraţie. aflase din Hanul Îngerului Păzitor1 că prima masă a unui om înfometat trebuie să fie foarte uşoară. Uneori răspundea că va fi un mare general. mămica l-a ciufulit şi i-a zis: „Nu e frumos. Până la urmă n-a mâncat aproape nimic şi după-amiază i s-a făcut aşa o foame încât a fost nevoit să fure vreo douăsprezece prune şi era gata-gata să se aleagă cu o indigestie. În general se simţea bine cu oamenii mari. Îl luaseră nişte hoţi care voiau să facă din el un pickpocket. Eram nemâncat de şase zile”. Lucien era încântat. îşi umplea mâinile cu pământ şi se gândea: „Eram un orfan. şi chiar râsul lor e grav. . enormă şi luminoasă. După aceea îl întreba ce-i place mai mult şi mai mult. voinică şi cu mustăcioară. A mâncat şi a băut foarte puţin. Când i -a sărutat mâna mămichii spunându-i: „Omagiile mele. mă chema Louis. cu fire de păr negru pe degete. Câteodată. fiindcă aceştia sunt atât de respectabili — niciodată nu ţi-ar trece prin gând că ar putea face pipi în pat sau toate prostiile pe care le fac băieţeii şi au atâtea haine pe ei şi de culori atât de închise încât nu-ţi poţi închipui ce e dedesubt. Doamna Besse era o cucoană înaltă. care era atât de urât şi atât de serios. Germaine. şoricelul mamii. mănâncă de toate şi vorbesc. Nu reuşea să se considere cât de cât important decât în prima şi a treia vineri din fiecare lună. În fundul apei juca o luminiţă roşie şi ai fi putut jura că mâna lui tăticu'. e la fel de frumos ca la biserică. Când sunt împreună. ca pe un bebeluş de cauciuc. alteori că vrea să se facă misionar. Nimic din ceea ce i se întâmpla lui Lucien nu era însă prea serios. Atunci Lucien se făcea că e o 1 La Hanul Îngerului Păzitor. Îl răsturna pe Lucien şi -l gâdila spunând: „Păpuşica mea”. era chiar în carafă. În acele zile o mulţime de cucoane veneau s -o vadă pe mămica şi totdeauna erau vreo două-trei în doliu. se gândea că e o păpuşă mică. scumpă doamnă”. Îl tratau pe Lucien ca pe o persoană importantă. Când venea la cină.aşeza în mijlocul peluzei. domnul Bouffardier se apleca peste mâna mămichii zicând: „Omagiile mele. dar până la urmă nu prea-şi mai aducea aminte de-a ce. Doamna Couffin îl lua pe genunchi şi-i pipăia picioarele declarând: „E cel mai frumuşel flăcăiaş din câţi am văzut”. Totuşi n-avea cum să facă altfel şi i se părea tot timpul că se joacă. Când cădea şi-şi făcea un cucui. mai ales când aveau picioare mari. o păpuşă adorabilă pentru oameni mari şi i-ar fi plăcut ca doamna Besse să-l dezbrace şi să-l spele. De-a orfanul? Sau de-a Lucien? S-a uitat la carafă. nu trebuie să-ţi baţi joc de oamenii mari”. chiar credea ce spune.

Deşi nu se simţea vinovat. cu un aer înfipt. A răspuns: „Da”. Pomul a rămas însă liniştit. Lucien nu avea voie să iasă din grădină. Vedea urzicile rupte. a rupt-o la fugă şi nu s-a mai oprit decât în salon. iar ea protesta râzând: „Dar o să-mi fie prea cald. Lucian îi adora pe frumoasa lui mămică şi pe tăticu'. „Castanule!” Asta era strigător la cer: când Lucien îi spunea mămichii: „Mămica mea cea frumoasă”. mămica zâmbea. după-amiaza. a murdărie de câine şi a vin cald. i s-a făcut o frică îngrozitoare. peretele era cam negru. dar Lucien nu mai avea chef de joacă. roşie şi plină de cocoloaşe şi cu câte un fir de păr în fiecare cocoloş. tocmai pentru că era atât de necăjită. era interzis. liniştit de tot — de parcă ar fi fost de lemn. aşa încât şi-a scuturat buclele şi a început să dea cu piciorul în aer şi să strige: „Bum. vai. pe mămica sau pe Doamne Doamne. o muscă mare.Pom împuţit” şi i-a fost cam frică. în durerea ei. atât de puternic şi de bun. ce drăguţ eşti!” Lucien gâfâind. Începând din ziua aceea Lucien a înţeles că n-o iubeşte pe mămica lui. o săruta năvalnic spunându-i: „Mămica mea!” şi apoi se ducea şi se aşeza sub castan. albastră bâzâia: era o muscă de caca. lui Lucien îi era frică de ea — şi atunci un miros tare. tararabum”. la cină. I-a zis lui Lucien că e bine şi că trebuie s-o iubească totdeauna pe mămica şi după aceea l-a întrebat pe cine iubeşte mai mult. mămico. A repetat: „O iubesc pe mămica mea”. Părintele paroh. de obicei Lucien era un băieţel foarte cuminte. urzicile erau nişte plante răutăcioase şi infecte. Seara. A zis „castanule!” şi a aşteptat. l-a întrebat dacă o iubeşte mult pe mămica.păpuşă mecanică şi spunea „Cuac” cu o voce schimbată şi râdeau amândoi. iar oamenii mari şi-au continuat conversaţia ca şi când el nici n-ar fi existat. de interzis şi de putregai. o iubesc pe mămica mea”. când se odihnea în grădină. Lucien n-a putut să ghicească pe loc răspunsul. Nu s-a întâmplat însă nimic. şi când îi zisese lui Germaine: archebuză. mică de tot în tăcerea grea şi înăbuşitoare. Aerul tremura pe creasta roşie a zidului şi soarele făcea pete fierbinţi pe pământ şi pe mâinile lui Lucien. s-a purtat şi mai frumos fiindcă îşi închipuia că trebuie să se prefacă toată viaţa că-şi iubeşte părinţii. Lucien i -a spus mămichii: „Ştii. Desigur. . i-a potopit nările. care i-a făcut pe toţi să râdă. aşteaptă puţin!” şi a început să-i tragă şuturi cu piciorul. Germaine plânsese şi-l spusese mămichii. uitându-se drept în ochii părintelui. S-a uitat plin de neîncredere la o tufă mare de urzici. că Lucien e atât de drăguţ. Mama stătea întinsă pe verandă. A dat fuga în grădină şi s-a strecurat afară prin uşa din spate. Mirosea a iarbă caldă. frunzele albicioase şi păroase se zdrenţuiseră. mai tare: „Pom împuţit. sau îi punea o pătură pe picioare. a mai zis o dată. nu se întâmpla nimic. o iubesc pe mămica mea”. dar întrucât pomul nu s-a mişcat. iar el auzea o vocişoară singuratică strigând: „O iubesc pe mămica mea. Dar când zicea: castanule. altfel va fi un băieţel rău. castan împuţit! aşteaptă şi ai să vezi ce-ţi fac. Lucien dădea fuga să-i aducă o pernă pe care i-o aşeza sub cap. care atârnau jalnic. care lua masa la ei acasă în fiecare sâmbătă. se vedea cât de colo că e un loc interzis. scumpul meu. dar propria lui voce i s-a părut ciudată. A mârâit printre dinţi: . din tulpinile lor retezate se scurgea ceva alb. ar fi putut să se joace de -a exploratorul în pădurea virgină. mirosea a plante.. în şezlong. Doamna Fleurier constata că Lucien e din ce în ce mai tandru şi tocmai în vara aia s-a pornit războiul şi tăticu' a plecat să se bată şi mămica era fericită. îşi luase bastonaşul. dar în ziua aceea avea chef să fie neascultător. un câine făcuse ceva tocmai sub urzici. Lucien a bătut urzicile cu bastonaşul lui ţipând: „O iubesc pe mămica mea. bum. Părintele avea o faţă ca zmeura.

dar îi era frică să se apropie de ele. a tăiat braţele unui fotoliu cu un brici vechi al lui tăticu'. Stătea ceasuri întregi pe tron şi odată s-a plictisit în aşa hal. Se bosumfla adesea: şi ăsta era un joc destul de amuzant. vărul lui. Lucien se tăvălea pe jos plângând în hohote. stătea tot timpul cu un deget în nas sau sufla pe degete şi pe urmă se apuca să le miroasă şi trebuia să-l implori când aveai nevoie să-ţi facă un comision. o să fiu bărbat şi o să mă duc în tranşee să mă bat cu nemţii”. încât a adormit. de pildă. Când. Îşi strica toate jucăriile ca să vadă cum sunt pe dinăuntru. te simţeai foarte trist şi pizmaş. Nimic din toate astea nu merita atenţie. . îi făceau morală şi-i spuneau poveşti instructive. Mămica a încercat să-l înveţe pe Lucien câteva jocuri noi.pomii sunt de lemn”. aşa ca seara sub plapumă. Lucien a început să fie foarte stricător. decât în tranşee. lucrurile erau proaste. o ia de la capăt şi se preface că e Lucien. totdeauna e acelaşi lucru. vorbeşte şi -şi iubeşte părinţii pe bune în timpul nopţii. şi când o striveai îi ieşea o pastă galbenă din burtă. Riri era însă prea preocupat de ura lui faţă de nemţi şi în plus mirosea încă a bebeluş. domnul Fleurier s-a întors pentru că era stăpân şi şef. nu existau de-adevăratelea. abia răspundea. Lucien nu mai putea ieşi din îmbufnările astea şi când tăticu' îi spunea cu vocea aia a lui batjocoritoare: „Stai umflat ca un cârnat”. Când o să fie mare de tot. zise Riri. Era mult mai amuzant să smulgi lăbuţele unei lăcuste. O necăjeai pe mămica. când se plimba reteza plantele şi florile cu bastonaşul lui: de fiecare dată era grozav de dezamăgit. La început Lucien credea şi nu prea credea povestea asta. Acum se ducea singur la toaletă. puţin surd. avea pistrui şi nu înţelegea întotdeauna prea bine ce i se spune. dar Lucien considera că se joacă destul de bine şi aşa şi că la urma urmei toate jocurile sunt la fel. Lucien era niţel cam adormit. erai singur pe lume. a venit la Ferolles. sunt băiat mare. numai că dimineaţa. zise Riri. sau dacă totuşi are ceva înăuntru. cu frumoasa lui mamă. când îţi miroşi propriul miros. fiindcă îţi zbârnâia între degete ca un titirez. — A mea e cea mai mare. care umblă. din cauza bombardamentelor. Doamna Fleurier nu primise însă nici o scrisoare în ziua aceea. oamenii mari nu prea îi mai dădeau atenţie. dar de când i se tăiaseră buclele. arătându-i flori sau pomi: „Asta cum se cheamă?” Lucien însă dădea din cap şi răspundea: „Asta nu e nimic. Totuşi lăcustele nu ţipau. Au comparat şi a lui Lucien s-a dovedit a fi mai mică. „Ia arată-mi-o pe a ta”. dar Riri trişa: trăgea de a lui ca s-o lungească. Doctorul a zis că e într-o fază de creştere prea rapidă şi i-a prescris un întăritor. Riri părea foarte caraghios aşa că pe Lucien l-a umflat râsul şi nu se mai putea opri. Lucien s-a bucurat grozav şi a încercat să-l înveţe să se joace. Unii oameni se scoală noaptea şi vorbesc şi se plimbă în somn: aşa citise Lucien în Micul Explorator şi se gândise că probabil există un Lucien adevărat. a trântit pe jos statueta de tanagra din salon ca să vadă dacă e goală pe dinăuntru. şi generalul i-a spus că va fi mai de folos în fruntea uzinei lui. ca fitecine. o găină. când mămica avea musafiri. făcând mutriţa mirată care-i plăcea atâta mămichii. deşi era cu şase luni mai mare decât Lucien. Lui Lucien i-ar fi plăcut grozav să chinuiască un animal care ţipă când îl doare. sau dacă-l băgau totuşi în seamă. L-a găsit pe Lucien foarte schimbat şi a spus că nu-l mai recunoaşte pe flăcăiaşul lui. n-are nume”. gura îţi era încleştată şi ochii înceţoşaţi. Totuşi lui i-a mărturisit Lucien că e somnambul. dar într-o zi s-au dus amândoi lângă urzici şi Riri i-a arătat lui Lucien puţica lui şi i-a spus: „Uită-te ce mare e. Se mai ducea încă destul de des în salon. Riri. uită totul. I-a spus dur: „Nu mai face pe prostul”. pe dinăuntru era călduţ şi plăcut. era de-ajuns să lase uşa întredeschisă şi din când în când să vină mămica sau Germaine să-l încurajeze. Mămica îl întreba deseori. În luna martie.

Când Lucien îşi dădea o palmă peste frunte şi zicea: „Zbârci.” Seara. Lucien l-a zgâlţâit şi l-a ciupit pe sub cămaşa de noapte.” Lui Lucien îi plăceau muncitorii. Şi aşa Lucien nu s-a mai ocupat de Dumnezeu. MĂMICA. cu ochii deschişi şi un zâmbet ciudat. Duminica era ca un luminiş. Lucien n-a aflat niciodată ce a făcut în noaptea aceea. dar capul lui era plin de ceaţă. aşa că Lucien a fost nevoit să-i explice. Lucien îngenunchea pe scăunelul de rugăciune şi încerca din răsputeri să fie cuminte. decât însuşi Lucien. În acest caz câştiga El. totul ţinea doar o clipită. Lucien s-a plictisit însă de acest joc. Era îmbrăcat cu costumul lui frumos de marinar şi se întâlneau cu muncitori de-ai lui tăticu'. şi ei ziceau „Bună ziua. Ştia că Lucien nu -i iubeşte pe mămica şi pe tăticu' şi că se preface a fi cuminte şi că-şi atinge puţica seara. ca atunci când încerci să ţii un scaun în echilibru pe două picioare. fiindcă trebuia să facă eforturi prea mari şi până la urmă nu ştiai niciodată precis dacă Doamne Doamne a câştigat sau a pierdut. şi ei îl salutau pe tăticu' şi deci şi pe Lucien. dacă exact în clipa aceea zicea „Piua” îl păcălea pe Doamne Doamne: Acesta văzuse doar Binele. Desigur. Zicea foarte repede „Oh. şi ceea ce văzuse se imprima pentru totdeauna în memoria Sa. şi atunci vedea chipul mamei şi se înduioşa tot. Lucien s-a gândit la bicicleta pe care avea să i -o cumpere tatăl lui. — Trezeşte-te. se gândea vag. pentru că El vede tot. La prima împărtăşanie. ce mult o iubesc pe mămica mea”. fiindcă pe lume sunt sumedenie de băieţei. dar vag de tot. Când a isprăvit. răspunse Lucien calm. care nu putea să adoarmă. se simţea numai sirop de atâta duioşie şi cuvintele îi jucau în urechi: mămica. a auzit un sforăit ascuţit şi l-a trezit pe Riri. căruia i se împleticea limba. trebuie să mă trezeşti ca să vedem dacă îmi mai aduc aminte ce am făcut. Doamne Doamne nu putea să ţină minte chiar totul. dar el unul nu-l putea suferi pe Doamne Doamne. dar eu sunt somnambul. i-a zis Lucien. Uneori Lucien reuşea să se gândească numai şi numai la ce spunea. întrucât El ştia mai multe despre Lucien. Riri. domnişorule. Când Lucien se plimba cu tăticu' pe drumul spre Paris. iar Rin a început să dea din picioare şi a rămas treaz. Lucien s-a apucat de asemenea să-L convingă că o iubeşte pe mămica. Părintele a spus că e băieţelul cel mai cuminte şi mai credincios din toată grupa de la catehism. a auzit şuieratul unei locomotive şi imediat după aceea a intrat femeia de serviciu şi a tras perdelele: era ora opt dimineaţa. trebuie să te uiţi la mine când m-oi scula. Din fericire. în pat. Tăticu' se apropia de ei. sunt somnambul” şi i s-a făcut o poftă nebună să tragă un plâns. răspunse Riri. Doamne Doamne însă ştie. mămica.” Doamne Doamne uita imediat tot ce văzuse. — Zanzibar2! a spus Riri. Dar. şi-a zis: „Deci e adevărat. Riri nu ştia ce e aia un somnambul. Lucien înţelegea repede şi avea o memorie bună. „După câtva timp. dar nu ca ceilalţi. fiindcă erau oameni mari. Lucien. că Doamne Doamne se uită la el şi după aceea nici măcar nu se mai gândea la nimic. . ceaţa se risipea. s-au înţeles ca noaptea următoare Riri să stea treaz şi să-l observe bine pe Lucien. pronunţând clar cuvintele. Întrucât dormeau în acelaşi pat.— Da. astfel încât mămica să-l felicite când vor ieşi de la slujbă. Din când în când zicea în capul lui: „Ce mult o iubesc pe scumpa mea mămică!” Totdeauna rămânea însă în mintea lui câte un colţişor în care nu era prea convins de acest lucru şi se-nţelege că tocmai pe ăla îl vedea Doamne Doamne. atunci când Lucien se va scula şi să reţină tot ceea ce va spune Lucien. Mai întâi îi 2 Joc de noroc practicat de obicei cu trei zaruri. — Lasă-mă să dorm. domnule Fleurier” şi „Bună ziua.

În octombrie 1919. ca domnul Bouffardier. dragul meu. lângă fotoliul domnului abate. Domnul abate vorbea rar şi cuvintele păreau mult mai lungi în gura sa decât într-a celorlalţi oameni. zâmbitoare şi totuşi morocănoasă: — Hei. nici măcar jocurile nu par să-l intereseze prea mult. de parcă înainte de a le da drumul le-ar fi morfolit un pic. cu mâinile la spate. răspunse preotul. Lucien a fost profund mişcat şi în ziua în care fiul contramaistrului Morel a venit să anunţe că tatăl lui îşi tăiase două degete. „Din păcate. moş Bouligaud. când capătă permisie? — La sfârşitul lunii. vorbea foarte repede. Lucien stătea în picioare. dar atât de înfiorător de indiferent faţă de totul. uitându-i-se drept în ochi şi zicându-i Morel. tăticu' l-a luat pe Lucien pe genunchi şi i-a explicat ce înseamnă un stăpân. cu vocea ei muzicală. Stătea chiar pe marginea unui fotoliu verde şi-i întindea domnului abate pieptul ei impunător. Când vorbea cu tăticu'.spuneau: domnişorule. doamna Fleurier l-a înscris ca elev extern la şcoala Saint-Joseph. mulţumesc de întrebare. Îi explica doamnei Fleurier că Lucien e un băieţel politicos şi muncitor. aşa. „Mămica n-are de gând să plece odată?” Dar doamna Fleurier încă nu dădea semne de plecare. se înduioşa şi avea poftă să fie bun. ba chiar violent. iar doamna Fleurier a spus că e foarte decepţionată întrucât îşi închipuise că o schimbare de mediu avea să-i facă bine. tu o să fii patronul uzinei mele şi tu o să porunceşti muncitorilor mei. Mămica a spus că e mândră de băieţelul ei atât de bun şi de sensibil. îţi aştepţi feciorul. Moş Bouligaud părea foarte fericit şi n-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să-i dea lui Lucien o palmă la fund. şi se plictisea de moarte. doamnă. Când îl vedea însă pe moş Bouligaud. Lucien nu putea să-l sufere pe domnul Bouffardier pentru că era tare urât. Uneori e zburdalnic. toată lumea vorbea despre ruşi şi despre guvernul german şi despre reparaţii şi tăticul îi arăta pe hartă tot felul de ţări: Lucien a petrecut cel mai plicticos an din viaţa lui. tăticule? Tăticu' s-a gândit un pic şi a spus: — Mai întâi trebuie să ştii numele fiecăruia. Lucien a vorbit cu el serios şi blând. acum toată lumea avea un aer trândav şi luminiţele din ochii doamnei Coffin se stinseseră. tocmai pentru asta te-am şi adus pe lume. domnule Fleurier. cu unghiile tăiate scurt şi care păreau totdeauna suferinde şi crăpate. — O să devin şi eu stăpân? întrebă Lucien. era parcă mai bine în timpul războiului. Nici gând să-l tragi de mustaţă pe moş Bouligaud: tăticu' l-ar fi certat pe Lucien. dar se . Lucien l-a întrebat pe tăticu' în ce fel vorbeşte cu muncitorii când e la uzină şi tăticu' i-a arătat cum face. când s-au întors de la plimbare. — Sigur că da. — Atunci ai să le porunceşti copiilor lor şi va trebui să ştii să-i faci să te asculte şi să te iubească. Odată. — Şi cum să-i fac să mă iubească. zicându -i Broscoiule. moş Bouligaud îşi scotea şapca în timp ce tăticu' şi Lucien rămâneau cu pălăria pe cap. iar tăticu' vorbea cu o voce groasă. domnule Fleurier. Pe urmă purtau şapcă şi aveau mâini mari. — Şi cui o să-i poruncesc? — După ce o să mor eu. — Dar o să fie şi ei morţi. ca pe zahărul candel. ca atunci când era supărată şi nu voia să se cunoască. aşa. După aceea s -a făcut armistiţiul şi în fiecare seară tăticu' citea ziarul cu glas tare. Erau respectabili şi respectuoşi. iar vocea lui era cu totul alta. În cabinetul abatelui Gerromet era cald. A întrebat dacă Lucien cel puţin se joacă în recreaţie.

Lucien s-a bucurat puţin când şi-a imaginat că Barataud o să se ducă la toaletă la ora patru şi o să-şi dea jos pantalonaşul de catifea şi o să citească: „Barataud e o ploşniţă”. La început răcoarea. după cum Barataud e scund — şi toţi ceilalţi rânjesc într-ascuns. Seara l-a întrebat pe tatăl său dacă omul se poate micşora dacă doreşte acest lucru din răsputeri. Germaine. Şi-a ridicat puţin cămaşa de noapte şi şi-a văzut picioarele. La culcare. de cele morfolite şi lipicioase ale domnului abate şi-i venea să plângă. Germaine era la bucătărie. — Da' ce. pentru că tatăl lui e şi el foarte mic.” Erau doi oameni mari şi îl aveau pe el ca subiect de conversaţie. dar după ce a terminat a luat foaia de hârtie la el în odaie şi s-a uitat multă vreme la ea. draga mea Germaine. Cuvintele i s-au părut însă prea cunoscute şi nu i-au mai făcut nici o impresie. Domnul Fleurier a spus că nu: toţi cei din neamul Fleurier au fost înalţi şi voinici. Era copleşit de ruşine: e înalt. Noroc că a sunat clopoţelul şi i s -a dat pace. Se simţea ca unul căruia i s-ar fi făcut farmece: până atunci i se păruse firesc să-şi vadă colegii de sus în jos.” Stătea în faţa birouaşului său din lemn exotic. Nici măcar gândul acesta nu i-a făcut însă plăcere. la fel ca războiul. Poate că nici nu-i trecuse vreodată prin minte că e chiar aşa de mic. ba aproape deloc. în recreaţie: ploşniţa. În timpul lecţiei de geografie a fost foarte agitat şi i-a cerut voie abatelui Jacquin să se ducă până afară numai şi numai ca să se poată mişca. Degeaba se tot uita însă. s-a gândit el uitându-se la colegii lui. Lucien s-a simţit cuprins de disperare. chiar atunci şi l-a închipuit pe Costil spunându-i lui Hébrard: „Ia uită-te la picioarele alea lungi ale prăjinei”. aşa că Lucien sigur va mai creşte. mămica încă nu se întorsese. Germaine a început să râdă şi şi-a şters degetele murdare de grăsime pe şorţ. Barataud şi-ar fi lins degetul şi ar fi frecat literele până ce acestea ar fi dispărut. fii drăguţă. Lucien se întreba dacă o fi citit această inscripţie şi şi -a zis că nu. nu se vedea nimic. Urechile îi erau pline de cuvintele cântate ale mamei sale. nici scund. toţi sunt mai mici decât mine. a ridicat capul şi s-a apucat să citească inscripţiile de pe uşă. ca să corecteze ortografia. singurătatea şi mirosul plăcut de la toaletă l-au liniştit.plictiseşte repede. ai căpiat domnişorule? A luat-o de gât. Acum însă i se părea că fusese brusc condamnat să fie înalt câte zile o avea. dar nu-i venea. Lucien a zâmbit: aşa e. guvernul german sau domnul Poincaré: păreau gravi şi discutau cazul lui. altfel ar fi şters-o. S-a gândit: „Sunt înalt”. Cineva scrisese cu un creion albastru: „Barataud e o ploşniţă”. draga mea Germaine! — Ce mai pofteşti? întrebă Germaine. e mic de tot şi se zicea că o să mai crească doar un pic. „E drept.” Lucien s-a gândit: „Despre mine vorbesc. — Germaine. A scris „prăjină cât toate zilele” pe o foaie albă. A şters cu grijă şi s-a întors în clasă. A strigat: — Germaine. aproape pitic. S-a ridicat în capul oaselor şi a citit pe peretele din dreapta o altă inscripţie scrisă cu aceeaşi caligrafie şi tot cu albastru: „Lucien Fleurier este o prăgină cât toate zilele”.” Şi s-a simţit stânjenit. Barataud e o ploşniţă. aş vrea să scrii pe hârtia asta: „Lucien Fleurier este o prăjină cât toate zilele”. S-a lăsat pe vine ca să-şi facă datoria. Lucien şi-a propus să-l strige chiar de a doua zi dimineaţă. şi . nu părea nici înalt. după ce maică-sa i-a aranjat plapuma sub saltea. Lucien nu s-a uitat la ea cât timp a scris. Lucien s-a sculat din pat şi s-a dus să se uite în oglindă: „Sunt înalt”. cred că îi lipseşte perseverenţa. Germaine avea un scris ascuţit şi lui Lucien i se părea că aude o voce dură şoptindu-i la ureche: „Prăjină cât toate zilele”. „Prăgină cât toate zilele.

îşi închipuia că cineva se uită la el pe gaura cheii. şi Boisset o vedea. Doamna Fleurier. deseori. era Germaine care dădea lustru bufetului de pe culoar. dezolată. dar ceafa era tot acolo. Germaine s-a uitat la el calmă şi l-a întrebat: „Ce-i asta. la educaţia lui Lucien sau la domnul Poincaré. uită-te ce stângaci a devenit. aproape tristă. Altă dată. „Prăjinei i s-a făcut pielea de găină!” Lucien şi-a ridicat până sus cămaşa de noapte şi i-au văzut cu toţii buricul şi toată marfa şi pe urmă a dat fuga şi s-a vârât în pat. Winckelmann şi Costil. domnul Bouffardier se apropia în vârful picioarelor ca să-i facă o clismă. N-a îndrăznit să-şi schimbe locul. fără ştirea lor. Era frig. îi spunea deseori soţului ei: „Ei. când era la toaletă a auzit ceva scârţâind. avea o mutră adormită şi precis îşi uitase cu desăvârşire trupul şi chiar chipul. apoi a început să se uite pe gaura cheii ca să se răzbune şi ca să vadă. ba Germaine. Lucien a născocit un joc nou: dimineaţa. care era atât de graţios când era mic. Era nevoit să sară ca să înainteze fără să-şi piardă echilibrul.s-a simţit foarte prost. întrucât ultima bancă era rezervată leneşilor. mama era acea masă de carne trandafirie. Dar în tot acest timp. ca un băiat mare. Stătea pe bideu. ca cineva care se odihneşte. dar după câtva timp i se făcea o frică îngrozitoare. A văzut-o pe Germaine. mâna se mişca alene şi-ţi lăsa impresia că o să se oprească dintr-o clipă într-alta. Buretele luneca singur de colo-colo pe carnea aceea destinsă. Purta o cămaşă verde. În zilele următoare i-a căşunat să-l roage pe domnul abate să-i dea voie să se aşeze în fundul clasei. Lucien şi -a scos pantofii şi s-a urcat până la mansardă. cum sunt alcătuiţi ceilalţi. fără să-i ceară părerea. Atunci se întorcea în toate direcţiile ca să-l vadă de jur împrejur şi uneori îşi întorcea fundul spre uşă sau se aşeza în patru labe ca să fie foarte bombat şi foarte ridicol. Până la urmă. Dar în timp ce-i răspundea cum se pricepea şi el mai bine domnului abate şi spunea pe de rost tirada lui Don Diegue. pe Lucien l-a scuturat un fior şi cineva a spus. dar nimeni nu şi -a dat . Şi-a văzut mama în timp ce aceasta se spăla. Asta din cauza lui Boisset. Figura ei era odihnită. prăvălit parcă pe faianţa bideului. Lucien s-a complăcut să-şi imagineze că e invizibil. cu cămaşa ridicată pe şale. dar n-o vedea şi chiar. ţi-e mai mare jalea!” Domnul Fleurier îi arunca o privire distrată lui Lucien şi răspundea: „Vârsta ingrată!” Lucien nu ştia cum să-şi stăpânească trupul: orice ar fi făcut. Pe Lucien l-a umflat râsul şi a fost nevoit să coboare în fugă. Lucien îşi simţea ceafa. Cu vocea lui făcea ce voia. singur. cu siguranţă se gândea la altceva. alergare în sac?” Lucien şi-a tras pantalonii furios şi a fugit să se trântească pe pat. ba moş Bouligaud. dar ceafa şi omoplaţii îl mâncau tot timpul şi era nevoit să se scarpine fără încetare. uita de ea. s-a învăţat să-şi zâmbească şi chiar să se strâmbe în faţa oglinzii mari din salon. După această întâmplare. pentru că era convinsă că n-o vede nimeni. se pieptăna în faţa unei oglinjoare rotunde şi zâmbea molatic propriei sale imagini. ba Costil. Când şi-a băgat mâna sub cămaşă s-a gândit că îl vede Costil şi că zice: „Ia uitaţi -vă ce face prăjina!” S-a zvârcolit în pat spunând în şoaptă: „Prăjină! prăjină!” până ce s-a pomenit cu o mâncărime uşor acidulată pe degete. Mama a frecat cu săpun mănuşa de baie şi mâna i -a dispărut între picioare. acel corp voluminos. parcă-s două frânghii”. Lui Lucien i s-a oprit inima în loc. lungă până-n pământ. liniştită şi inexpresivă. Lucien se străduia să-şi îngroaşe vocea şi să exprime clar cât se simţea Don Diegue de umilit. când făcea baie. a deschis încet uşa şi a ieşit cu chiloţii în vine. care stăteau mai în spate şi puteau să se uite la ceafa lui. Într-o zi. avea mereu impresia că trupul lui se împrăştie în toate direcţiile deodată. ceilalţi erau în spatele lui şi-i priveau ceafa şi-şi băteau joc de el gândind: „Ce ceafă slăbănoagă. Lucien a adormit de tot.

de mai bine de un an purta pantaloni lungi. după asta însă n-au mai putut auzi vorbindu-se despre trompe fără să pufnească în râs şi Lucien se gândea cu satisfacţie că în toată Franţa nu s-ar putea găsi în penultima. a întins mâna şi a plecat fără să atingă. dar mai târziu i-a părut atât de rău încât uneori. n-avea decât un testicol. a maşinilor şi a străzilor. gura se căsca mare. celebru pamflet politic de Sieyès (1789) 5 Roman de cardinalul Wiseman (1854) 6 Roman de Chateaubriand (1802). lua zece centime de la cei care doar se uitau şi cincizeci de la cei care puneau mâna. Nu mai putea dormi din cauza cinematografelor. în afară de doamna Coffin. Lucien a văzut pajiştile îmbibate cu apă şi falezele albe. trona un cap mic şi blond. somnul era alb. un Hispano-Suiza de un Rolls. se aşeza în faţa şemineului şi întindea gâtul spre foc. strivită de căldură. iar Costil a declarat că e o scârboşenie. iconoclast. templi. străbătut de fulgere: „Dar ce putea să facă-mpotriv-a trei?”3 Premiul întâi: Lucien Fleurier. I s-au dăruit cu această ocazie: Fabiola sau Biserica Catacombelor5”. Costil i-a învăţat pe toţi De Profundis morpionibus8 şi Artileristul din Metz9. templum. . Ca să-l răsplătească pentru succesul obţinut la prima parte a bacalaureatului. Lucien a hotărât să-l depăşească şi a citit în Larousse-ul medical al tatălui său articolul „Uter. 7 Viaţa Cardinalului Lavigerie (Charles-Martial) (1825 —1892) 8 Cântece şcolăreşti licenţioase 9 idem. plin de cuvinte savante. Act III. celălalt nu coborâse. Duminica se plimba cu bicicleta împreună cu Costil şi Winckelmann. adormea de la picioare: intra în cada de baie. dimpotrivă. apoi aţipea la loc. Era mai slab la geologie decât la istorie. Când s-au întors din vacanta mare. de necaz. tatăl lui l-a trimis în Anglia. Geniul creştinismului6 şi Viaţa cardinalului Lavigerie7 . Lucien a fost ca străfulgerat. a şovăit. vorbea despre maşinile foarte joase. Duminica dimineaţa. cufundat în apă. seism. asta numea Lucien „a adormi de la cap”. şi când avea ocazia. când capul se înroşea bine şi se cocea. bula se umfla şi-i mângâia uşor limba şi cerul gurii. Pellereau a ieşit primul la algebră. A luat de trei ori la rând premiul special. Învăţase să recunoască diferitele feluri de somn: iarna. atunci se trezea şi preţ de o clipă se uita în jurul lui cu un aer aţâţat. când era singur. Când familia Fleurier s-a instalat la Paris. Bicicletele lunecau pe praful moale peste câmpia ruginie.”4 Premiul întâi: Lucien Fleurier. o bulă mare de aer pe care nu putea nici s -o înghită nici s-o scuipe îi ţinea tot timpul gura întredeschisă: era căscatul lui. al doilea Fleurier. care-i zicea frumosul din pădurea adormită. dar în schimb îi plăcea la nebunie să strănute. al doilea Winckelmann. Scena 6. ochii i se înroşeau şi i se închideau pe jumătate. pieptul i se apleca pe ghidon. În clasă. mare şi lacrimile i se rostogoleau pe obraji: erau clipe foarte plăcute. A învăţat să deosebească un automobil Voisin de un Packard.” apoi le-a explicat colegilor cum sunt alcătuite femeile. picioarele lui Lucien erau vioaie şi musculoase. rămânea treaz mai bine de un ceas. templo. Horatiu. Deasupra trupului adormit. alb şi balonat ca o găină fiartă. poate nici în ultima clasă de liceu un elev care să cunoască la fel de bine ca el organele feminine. ba le-a făcut chiar şi un desen pe tablă. dar mirosul adormitor al drumului i se urca băiatului la cap. se golea brusc. se apleca încet şi somnul îl cuprindea clipocind de-a lungul picioarelor şi al şoldurilor. 4 Qu'est ce quele Tiers état?. a făcut box cu John Latimer şi a învăţat 3 Pierre Corneille. „Ce este Starea a Treia: nimic. premiul întâi Winckelmann. Lucien a dat cincizeci. Când se ducea la toaletă nu se mai distra la fel de bine ca înainte.seama.

Era o expresie a domnului Fleurier. Opt dintre aceştia ziceau că sunt emancipaţi şi-i tratau pe ceilalţi drept tontălăi. brusc. Totuşi se purta foarte frumos cu el şi-i explica la matematică. Lucien n-a pătruns în gaşca emancipaţilor fiindcă părinţii lui nu-i dădeau voie să iasă seara. În clasa de matematică elementară de la liceul Condorcet erau treizeci şi şapte de elevi. dar Riri e prea mare ca să-l mai meditezi. clănţănind. nu-ţi fie frică să-mi spui: o luăm de la capăt”. încă mai făcea treabă mare în pantaloni şi atunci mergea cu picioarele crăcănate ca un răţoi şi se uita la mama lui cu nişte ochi candizi. adesea. spunând: „Nu-i nevoie. care-l amuzase şi pe care o adoptase. a dat dovadă de cunoştinţe anatomice atât de precise. pe cuvânt”. pe strada Raynouard. dar.să execute un over-arm-stroke. S-a simţit uşor intrigat şi n-a ştiut ce să răspundă. „Oare mă dau mare?” Greu de răspuns. lui Lucien: „Nu cumva îţi închipui că Riri îţi este recunoscător pentru tot ceea ce faci pentru el? Nici gând. tanti Berthe se înroşea puţin şi se foia pe scaun. A reuşit să nu se înfurie niciodată şi să-i vorbească totdeauna cu o voce calmă şi egală. Riri se făcuse un tânăr frumuşel. Lucien stătea la biroul lui şi se uita la personajele trandafirii reprezentate pe tapetul de pe pereţi. moale ca o bucată de nor — gândul lui din ziua cu pricina — zisese: „Te-ai prins?” şi exact asta se petrecuse în . trebuia. Devenise enormă şi tristă şi-şi petrecea timpul oftând. nu trebuie să-l învăţăm să se bizuie pe ceilalţi”. Dacă ar vrea ar putea. zicând: „Nu mămico. Joia. cineva ar găsi-o într-un tufiş. era în clasa de filozofie la liceul Lakanal. simţea pe obrazul stâng căldura uscată şi prăfoasă a primelor raze de soare primăvăratic şi pe obrazul drept căldura înăbuşitoare a caloriferu lui. într-o bună zi s-a trezit adormit: îl apucase din nou. dragul meu Lucien. zicându-i: „Te-ai prins? Dacă nu te-ai prins. dar a stabilit cu aceasta raporturi de egalitate ca de la mare putere la mare putere. pe care le-a prezentat cu atâta nonşalanţă. încât Garry a rămas trăsnit. cu Riri. Se gândea la ea seara. s-a întors la Paris somnolent de-a binelea. la şapte ani trecuţi. Lucien a înţeles că e neagră de supărare. fiindcă Riri nu era din cale afară de inteligent. Doamna Fleurier considera că Lucien are mult tact. rotund. Nu merita să faci atâta caz: „Dar dacă mă dădusem mare când ziceam asta?” Tot gândindu-se şi-a adus brusc aminte de ceva alb. în pat: se făcea că e o zi de iarnă. la ei. cel mai emancipat dintre toţi. Duminică dimineaţa a pus dintr-o dată creionul jos şi s-a întrebat: „Oare mă dau mare?” Era ora unsprezece. Lucien a încercat mai întâi să-şi aducă aminte de ultima sa convorbire cu Riri şi să-şi judece imparţial atitudinea. să facă un mare efort ca să nu se enerveze. dar în ziua Tuturor Sfinţilor. Emancipaţii l-au dispreţuit pe Lucien până la întâi noiembrie. tanti Berthe venea la prânz. iar la matematică nu înţelegea nimic. în Bois de Boulogne. Îşi închipuia un trecător miop atingând-o cu vârful bastonului şi zicând: „Ce-o fi chestia asta?” Lucien nu prea se înţelegea cu vărul lui. Lucien nu putea să uite că Riri. pielea ei rămăsese însă foarte fină şi foarte albă. tanti Berthe personal mi-a spus-o”. băiete: pretinde că te dai mare. dar tanti Berthe nu-i arăta nici un fel de recunoştinţă. Adoptase vocea ei muzicală şi un aer de cumsecădenie. Lucien s-a dus să se plimbe cu Garry. A doua şi a treia zi a avut mult de învăţat şi a uitat toată povestea asta. cu pielea de găină. n-am făcut. aşa încât Lucien ar fi vrut grozav s-o vadă complet goală. Şi-i era cam scârbă să dea mâna cu Riri. eşti foarte drăguţ. Într-o seară. cu braţele încrucişate pe piept. bătrâne. Puţin mai târziu făcuse o greşeală într-un raţionament delicat şi spusese vesel: „La fix”. cu această ocazie. Când Lucien îi propunea lui Riri să-l ajute la lecţii. puţin cam prea elegant. doamna Fleurier i-a spus. Se aplecase spre Riri şi-i zâmbise.

se întindea în pat şi-şi lua temperatura: termometrul arăta 37. mi se rupe. departe. Lucien. „Domnule profesor.” şi în aceeaşi clipă s-a produs un uşor declic: se trezise din îndelungata lui somnolenţă. să se depărteze. lui Lucien i se părea că se uită la ei prin capătul opus al binoclului. deseori. dar în restul timpului era cât se poate de vioi şi din ce în ce mai perplex: părinţii lui ziceau că niciodată nu a fost mai sănătos. „Eu nu exist. îi tremurau mâinile: „Asta e. A vrut să se smulgă din abur.” Lucien n-a fost pe deplin convins. nu mai era decât o căldură albă şi umedă care mirosea a rufe. Lucien a încercat deseori să aţipească la loc. În locul duioasei amorţiri în cotloanele căreia se rătăcea atât de voluptuos. din moment ce ştiu că nu exist. ca vârful întunecat al unei piramide ale cărei laturi se pierdeau în ceaţă. alb pe alb. aşa ca vampirii la cântatul cocoşului. Lucien Fleurier. El cel puţin avea asupra celorlalţi oameni foarte maliţioasa superioritate de a poseda un secret: nici Garry. s-a pomenit plutind în aburi şi a devenit el însuşi abur. Asta e! Eram sigur: eu nu exist”. Habar n-am. dar nu -mi place să învăţ. nu-mi rămâne decât să-mi astup urechile. care obţinuse nota 15 la disertaţia despre „Morală şi Ştiinţă” s-a gândit să scrie un Tratat despre neant şi şi-a imaginat că oamenii. citindu-l. În iulie şi-a luat fără cine ştie ce strălucire . brusc. cuvântul îi răsuna în cap şi apoi i s-a părut că s-ar putea totuşi ghici ceva. Aşi. sunt în camera mea. Gândul lui se topea în ceaţă. eu. undeva. Mă dau mare. două păstoriţe. să nu mă mai gândesc la nimic şi o să mă prăbuşesc în neant. Exişti din moment ce te îndoieşti de existenţa dumitale. Când i se întâmpla să gândească în sinea lui că nu are stofă de stăpân. S-a gândit: „Eu sunt. dar a renunţat să-şi mai scrie opera. Nici nu-mi displace. dar n-a mai reuşit: dormea cu regularitate câte nouă ore pe noapte. doi păstoraşi şi un amoraş. învârtejită în jurul ei însăşi. Nu era plăcut: păstoraşii făcuseră un salt înapoi. dar nu se putea descrie. În lunile ce au urmat. s-a gândit el. Pe Lucien l-a trecut un fior. Mi se rupe de toate. mă uit la caiet. vă rog. Înainte de a purcede la redactarea tratatului său s-a hotărât să-i ceară părerea Babuinului. Am note bune. dar aburul venea după el. eu unul sunt. dar ăsta-i doar un nume.. se vor topi în nefiinţă. care-şi punea întrebarea: „Cine sunt eu?” „Cine sunt eu? Mă uit la birou. profu' de filozofie. şi-a zis: „Eu. Nu mă dau mare.” S-a gândit cu spaimă: „Dar ce-o să se aleagă de mine?” S-au scurs câteva clipe: Lucien s-a scărpinat pe obraz şi şi-a închis ochiul stâng fiindcă îl orbea soarele: „Ce sunt eu?” Exista ceaţa aceea nelămurită. părinţii însă nu-i dădeau încă voie să iasă seara. îi zise el într-o bună zi. Lucien a făcut eforturi disperate ca să privească acea porţiune de nor şi a simţit deodată cum cade într-acolo cu capul înainte. nu exista. unii după alţii. e duminică”. se afla acum o mică perplexitate foarte trează. Nici domnul Fleurier nu exista — nici Riri. se poate oare susţine că nu existăm?” Babuinul i-a spus că nu. Atunci. nici nimeni: lumea era o comedie fără actori.” Închidea ochii şi se lăsa dus de val: existenţa e o iluzie. Era de-ajuns să-l vezi împăunându-se zgomotos în mijlocul admiratorilor săi: înţelegeai imediat că el e cât se poate de convins de propria sa existenţă.. Iluzia era însă tenace. „Coghito. Sunt un elev bun. S-a scuturat şi a început să examineze personajele de pe tapet. spuse el. „Eu!” S-a uitat în zare. Apoi. ergo sum. Asta-i praf în ochii lumii: unui elev bun îi place să înveţe — mie nu.6 şi Lucien se gândea cu o amară plăcere că părinţilor lui li se părea că arată bine. după oră. n-are sens. de exemplu. N-o să fiu niciodată un stăpân.5 sau 37.mintea lui. îmi fac problema la fizică. Mă numesc Lucien Fleurier. se simţea pătruns de romantism şi avea poftă să se plimbe ceasuri întregi sub clar de lună.

Nu se putea bizui pe un tratat de filozofie pentru a-i convinge pe oameni că nu există. Într-o zi. O detunătură. fraţii mei. Din fericire noianul de griji pricinuite de începutul şcolii l-au acaparat foarte curând: părinţii l-au înscris la liceul Saint-Louis. sunteţi neant!” Dimineaţa. care să spulbere aparenţele şi să arate cât se poate de limpede neantul lumii. Şi voi. Ultimele zile au fost extrem de neplăcute: desigur. Lucien s-a simţit cam agitat: acum era momentul să-şi dovedească sieşi că e stăpân. Trebuia totuşi să ia o hotărâre. ca să . câteva cuvinte mâzgălite pe o foaie de hârtie: „Mă omor pentru că nu exist. pentru că se gândea că toţi adevăraţii stăpâni cunoscuseră tentaţia sinuciderii. Bouligaud însă nu părea intimidat: s-a uitat la Lucien cu nişte ochi lipsiţi de orice expresie şi a trecut mai departe fluierând încet. Era nevoie de o faptă. şi-a zis Lucien. împreună cu tatăl său. care nici măcar n-a dat semne că l-ar recunoaşte. Micul revolver al doamnei Fleurier stătea în sertarul din stânga al scrinului ei. În rest era mai curând vesel. se mulţumea să tragă sertarul. oamenii îşi vor citi ziarul. Moş Bouligaud murise şi mentalitatea muncitorilor domnului Fleurier se schimbase mult. un trup tânăr sângerând pe covor. Lucien şi-a fixat 30 septembrie ca dată limită pentru ezitările lui. după ce a acceptat să trăiască. de care ne-am ocupat când i-a murit mama. Aveau acum salarii foarte mari şi soţiile lor îşi cumpărau ciorapi de mătase. Lucien constata că muncitorii abia dacă-şi mai duceau mâna la şapcă atunci când dădeau cu ochii de ei. Era însă profund dezamăgit şi în zilele următoare s-a gândit mai intens ca oricând că lumea nu există. de o faptă cu adevărat deznădăjduită. Tot nu-i trecuse perplexitatea: era ca atunci când îţi vine să strănuţi. După aceea. Cu toate acestea. ştii. când făcea o mică plimbare duminica. L-a fixat pe Jules Bouligaud cu o privire de vultur şi s-a îndreptat spre el cu mâinile la spate. Lucien nu-şi ascundea faptul că atinsese străfundurile disperării. dar îi cerea lui Lucian o tensiune atât de puternică încât se temea că într-o bună zi o să se spargă sticla. între altele după apariţia lui Werther. aşa încât a citit cu interes Memorialul de la Sfânta Elena. Lucien l-a luat şi l-a întors îndelung pe toate feţele: era o mică bijuterie.” Acum. criza era salutară. intra deseori în salonaşul maică-sii şi se tot uita la revolver. a simţit o vie dezamăgire şi s-a pomenit lipsit de ocupaţie. fiica unui bun muncitor de -al soţului dumitale. să ridice puţin combinezoanele maică-sii şi să privească îndelung micul monstru glacial şi încăpăţânat care-şi făcuse cuib în mătasea roz. Nu mai îndrăznea să se atingă de revolver. cu ţeava aurie şi cu patul din sidef. înainte să plece pe front. Era prea sensibil pentru a fi stăpân. „Nu m-a recunoscut”. până ce intra în agonie. Lucien s-a gândit că „martir” în limba greacă înseamnă „martor”. dar spera că va depăşi această criză cu sufletul călit. strângându-i patul cu putere. dar nu şi pentru a deveni un martir. Lucien s-a întâlnit cu fiul lui Bouligaud. comanda un pui de douăzeci de franci! Şi era de-o aroganţă! Nu-şi mai cunosc lungul nasului. vor vedea: „Un adolescent a îndrăznit!” şi fiecare se va simţi îngrozitor de zdruncinat şi-şi va pune întrebarea: „Dar eu? Exist oare?” În istorie se mai văzuseră. ba unii chiar traversau strada ca să nu trebuiască să-i salute. asemenea epidemii de sinucideri. Doamna Bouffardier îi povestea doamnei Fleurier amănunte uluitoare: „Servitoarea mea mi-a povestit că a văzut-o ieri la rotiserie pe micuţa Ansiaume.bacalaureatul la real şi a plecat cu părinţii la Férolles. vor să-şi procure tot ceea ce avem noi. S-a măritat cu un ajustor de la Beaupertuis. Ei bine. I s-a întâmplat chiar să muşte ţeava aurie. De exemplu Napoleon. I-l dăduse domnul Fleurier în septembrie 1914.

decât să fiu copil de oameni săraci.” Berliac a zâmbit şi i-a spus: „Eşti un cinic”. în timp ce elevii se uitau unii la alţii şi-şi zâmbeau. complice. „Nu e nici unul cu care să doresc să mă împrietenesc. — Bursierii. era o forţă. în rest era abstinent ca o cămilă. i-a spus tatălui său. a declarat el. un elev nou. Dar nu uitaţi că ceasul de glorie a ţinut treizeci şi şapte de minute fix. vor pieri de scorbut. Noua sa calitate de „piston” îl umplea de mândrie pe Lucien. cu găitan roşu şi cu o insignă şi cânta: C'est le piston qui fait marcher les machines C'est le piston qui fait marcher les wagons. şi în săptămânile ce au urmat s-a gândit din nou la sinucidere. o voce să întrebe: „Ce e un cyrard 11?” şi toată clasa să răspundă în surdină: „E un bou!” Aceeaşi voce continua: „Ce e un agro12?” şi toţi răspundeau puţin mai tare: „E un bou!” Atunci. toată clasa s-a pornit pe hohote de râs. fac matematică doar ca să mă chinuiesc. De exemplu. primele luni au fost foarte grele: Lucien a ratat nişte teze de matematică şi de fizică şi în plus.. apoi cineva urla: „Ce e un piston?” şi toţi împreună răcneau: „E un tip formidabil!” în acele clipe. e mai bine aşa. spunea cu o voce ostenită: „Domnilor. dar Berliac îl trata cam de sus şi-l numea „băiat de bani gata”. În ianuarie. a scandalizat toată clasa: purta sacouri verzi sau mov.. Seara le povestea părinţilor cu de-amănuntul diferite incidente de peste zi şi când zicea: „Atunci. domnul Bethune. dar parcă-i mai scăzuse entuziasmul din timpul vacanţei.” După o lună îi cucerise pe toţi: le dădea ţigări de contrabandă şi le-a spus că are o grămadă de femei şi le-a şi arătat scrisorile pe care le primea de la ele.urmeze cursurile pregătitoare pentru admiterea la École Centrale 10. atât de strâmţi încât toată lumea se întreba cum reuşeşte să şi -i tragă. Totuşi. care era aproape orb şi purta ochelari negri.” sau „toată clasa a hotărât că Meyrinex va fi ţinut în carantină”. constituie o elită intelectuală.. Lucien a simţit cum i se strânge inima într-un mod neplăcut. complet lipsiţi de maniere. şi în plus. după ultima modă. îi răspunse într-o zi Lucien. iar a doua zi i-a dat să citească una din poeziile sale: „Caruso înghiţea ochi cruzi în fiecare seară. Şi reţineţi: toţi aceia dintre noi care vom mânca prea multă carne de om conservată. pe numele său Berliac. cuvintele îi umpleau gura şi i-o încălzeau ca alcoolul.. cu vreun sfert de oră înainte de a se suna. eu sunt literat. „Mi se rupe. laureat al mai multor concursuri. care-şi astupa cavităţile trandafirii ale orbitelor cu două decoraţii).” „E foarte bine. Lucien îi admira mult eleganţa şi manierele. vă rog!” Urmau câteva minute de tăcere absolută. şi cu toate astea nu devin stăpâni buni: au sărit peste o etapă. clasa lui nu semăna cu celelalte: avea tradiţii şi un ceremonial. Clasa a hotărât în unanimitate că e un tip mişto şi că trebuie să i se dea pace. răspunse domnul Fleurier dus pe gânduri. Purta un chipiu frumos.” Când a auzit „nu devin stăpâni buni”. uzanţa cerea ca la ora de franceză. Toată lumea se înclină în faţa acestui gest exemplar. strânse pe talie. Din capul locului s-a dovedit a fi coada clasei de matematică. colegii lui. gulere rotunjite şi pantaloni ca în gravurile de la croitori. tocilari şi nespălaţi. „La urma urmei. luaţi fiecare în parte. nu prea erau simpatici: majoritatea erau bursieri. O cucoană a făcut un buchet cu ochii familiei sale şi l-a aruncat pe scenă. de la primul bravo şi până când s-a stins marele candelabru de la Operă (după aceasta a trebuit să-l ţină în lesă pe soţul său. zise Lucien des 10 Instituţie de învăţământ superior care pregăteşte ingineri de diverse specialităţi 11 Elev la Saint-Cyr 12 Student la Agronomie . Lucien se simţea electrizat.

Se 13 Lucrare de Sigmund Freud 14 idem .” S-a mai gândit puţin şi a adăugat accentuând cuvintele: „Nimic nu are niciodată nici o importanţă”. Lucien scăpase de neliniştea lui. Berliac i-a spus pe un ton foarte natural: „Şi tu.. şi-au mărturisit că poartă o mască veselă pentru a-şi amăgi anturajul. dar şi-a dat seama că Berliac fusese profund impresionat. Berliac era lungit pe patul lui. Impresia aceea stranie că nu există. la o gustare. Îi plăcea grozav alura ştiinţifică pe care o dobândiseră confidenţele lor. obişnuia să-şi sugă degetele şi apoi să umple cu salivă coşurile pe care le avea pe faţă. Doamna Berliac a fost foarte amabilă. „Ce trebuie să fac?” l-a întrebat. se temea că Berliac o să repete cuiva conversaţia lor. un complex de toată frumuseţea. Totuşi. S-a liniştit însă repede: „La urma urmei. deci asta este!” După aceea a cumpărat Introducere în psihanaliză13 şi Psihopatologia vieţii cotidiene14 şi totul s-a clarificat. „Fireşte”. n-are nici o importanţă. pe Lucien l-a apucat o dorinţă violentă de sinucidere şi s-a hotărât să-i ceară lui Berliac un sfat.. desigur. A fost o revelaţie. şi-a zis el. pentru că în joia următoare acesta l-a invitat la el acasă. Au fumat ţigări englezeşti. Nu întreba. astfel încât pielea lui lucea pe alocuri ca un drum după ploaie. aducându-şi aminte de negii doamnei Berliac nu prea înţelegea cum putea fi dorită. zadarnicele sale eforturi în vederea cunoaşterii de sine care nu întâlneau niciodată în cale altceva decât ceaţă. Se însera.” După câtva timp. Aceasta era şi părerea lui Lucien. ci şi cele mai neînsemnate gesturi. care se numeşte scriere automată. au pus discuri la gramofon şi Lucien a auzit vocea lui Sophie Tucker şi pe aceea a lui Al Johnson. afirma. — Le obţin. dar că în fond sunt nişte fiinţe nemaipomenit de frământate. i-a mărturisit el. „Fă ce vrei.” I-a povestit lui Berliac faptul că în copilărie îşi imaginase că e somnambul şi că atunci obiectele nu i se păreau niciodată pe deplin reale: — Am. „Deci asta este. am un complex. avea negi pe faţă şi o pată vânătă pe obrazul stâng: „Vezi tu. Lucien a fost cam dezamăgit. aşa că au ajuns amândoi la concluzia că aparţin unei generaţii sacrificate. trase el concluzia. vocea lui era serioasă şi se uita la Lucien cu o figură gravă. somnolenţa. spuse Berliac. „E clar. s-a gândit el. Lucien a dat din umeri. că le înfrumuseţează. printr-o tehnică nouă. Berliac avea totdeauna atâtea poveşti de spus încât Lucien îl cam bănuia că le născoceşte sau. — Exact ca mine. îi zise Berliac lui Lucien. avem nişte complexe clasa întâi! S-au deprins să-şi interpreteze nu numai visele. I-a apucat o melancolie totală şi Lucien s-a gândit că Berliac e cel mai bun prieten al său. perplexităţile. iar în joia următoare a citit la biblioteca Sainte-Geneviève o lucrare a lui Freud despre vise. în plus. cel puţin. a spus. cu mâinile sub ceafă. Se înţelegeau însă foarte bine şi abordau subiectele cele mai delicate în mod obiectiv. s-a simţit vag tulburat şi a încercat să-i ghicească sânii sub puloverul galben pe care îl purta. ai avut poftă să te culci cu maică-ta”. A doua zi era neliniştit. fireşte. „Am dorit -o pe maică-mea până la vârsta de cincisprezece ani”. Lucien era stânjenit. zise el într-un târziu. adevăratele victime ale războiului suntem noi”. îi era frică nu care cumva să roşească şi. Berliac l-a întrebat dacă are cunoştinţe de psihanaliză. după ce i-a expus situaţia. îşi tot repeta Lucien umblând hai-hui pe străzi. Berliac l-a ascultat cu atenţie.cumpănit. când a intrat în cameră ca să le aducă sandvişuri. explică Berliac nonşalant. După ce cucoana a ieşit. vidul acela de lungă durată din conştiinţa sa. Berliac s-a compromis mai rău ca mine”.

Câte unul din ei se scula fără să scoată o vorbă. fără să-l poată vedea vreodată. atât de mult părea că aşa chiar şi este. părea că se complace în starea sa şi nu voia să se descătuşeze. Niciodată nu vom realiza nimic. Nu mai îndrăznea să se uite drept în faţă la maică-sa. lui Lucien toată povestea asta a început să i se pară puţin cam înfricoşătoare. răspundea Berliac. nişte rataţi. mai târziu. Când a auzit una ca asta. — Suntem nişte tipi terminaţi. Şi-şi zâmbeau plini de orgoliu. Dar era furios. într-un hotel. dar el vedea în acesta în special dovada unei forţe pasionale pe care dorea s-o devieze. zicea el cu orgoliu. lumea tenebroasă. cruntă şi violentă care colcăia sub aburii eului său conştient. joia se simţeau ciudaţi: în camera lui Berliac se strecura hoţeşte amurgul. Lucien se purta cu multă grijă cu sine însuşi. De vreo şase luni renunţase la practicile solitare fiindcă-l plictiseau şi fiindcă avea prea mult de învăţat. trebuia să-l viseze ca pe un mort drag. — Înţelegi. şi mai târziu. nimic. spre alte scopuri. iar Berliac l-a considerat excepţional. Lucien se gândea toată ziua la complexele lui şi -şi imagina. dar şi le-a reluat: fiecare trebuia să-şi urmeze calea. nu fără oarece mândrie. — Niciodată. ca să nu zdruncine sufletul somptuos şi sinistru pe care şi-l descoperise. se temea ca nu cumva forţa tenebroasă dintr-însul să facă în aşa fel încât sărutarea să devieze şi să nimerească pe gura doamnei Fleurier. „Mi-e frică de mine”. zise el rânjind. o persoană nu prea interesantă. dar trebuie să ştie să le lichideze la timp: altminteri cum ar putea un . L-a întrebat pe Berliac: „Oare nu suntem pe cale să înnebunim?” şi într-adevăr. fumaseră pachete întregi cu ţigări care conţineau opiu. — Totdeauna e altceva la mijloc. cărţile lui Freud erau pline cu poveşti despre tineri nefericiţi care avuseseră accese de nevroză numai şi numai pentru că renunţaseră prea brusc la obiceiurile lor. la Dijon: în zorii zilei se apropiase de patul în care doamna Berliac dormea tun şi dăduse uşor plapuma la o parte. Berliac i-a povestit că a dormit în aceeaşi cameră cu maică-sa. dar i-a reproşat lui Lucien că l-a scris în versuri clasice. şi când o săruta seara. îşi zicea el. Lucien a compus un poem intitulat Când ceaţa se va risipi. nu mai avea motive să-şi facă sânge rău şi să tot scotocească în conştiinţa lui în căutarea unor manifestări palpabile ale caracterului său. le tremurau mâinile. Ştiam eu însă că e altceva la mijloc. în aparenţă eram un puşti adormit şi indiferent faţă de tot ce mă înconjura. îi spunea el lui Berliac. înainte de culcare. când era singur. are omul complexe.năpustise cu lăcomie asupra psihanalizei fiindcă îşi dăduse seama că i se potriveşte şi se simţea îmbărbătat. pur şi simplu de „crabi” şi-şi făceau cu ochiul. Când s-au întors din vacanţa de Paşte. uneori. Adevăratul Lucien era îngropat adânc în inconştient. şi mai cu seamă seara. „I se ridicase cămaşa”. nu era mai sensibil decât el la frumuseţea patetică a complexului lui Oedip. Acum aflase exact câte parale face şi se temea să nu trezească monstrul aţipit. trăia ca şi când ar fi avut un vulcan în interiorul său. Dar după câtăva vreme. încât am fost gata să mă las păcălit. L-au învăţat totuşi pe de rost şi când se refereau la propriul lor libido se exprimau de preferinţă în termeni precum: „Marii crabi pitiţi sub faldurile ceţii”. N-a durat mult şi Lucien şi-a dat seama că prietenia lui cu Berliac se întemeia pe o interpretare greşită: nimeni. răspundea Lucien ca un ecou. O lumină gălbuie inunda încăperea şi băieţii se uitau bănuitori unul la altul. Şi chiar şi pe dinăuntru. se ducea în vârful picioarelor până la uşă şi întorcea comutatorul. ştii. se-nţelege. dimpotrivă. Lucien nu şi-a putut stăpâni un uşor dispreţ faţă de Berliac şi s-a simţit foarte singur. Toate bune şi frumoase. Berliac.

dacă are în continuare o sexualitate infantilă? Lucien a început să fie serios îngrijorat: ar fi vrut să ceară sfatul unei persoane autorizate.bărbat în toată firea să-şi asume responsabilităţi şi să preia comanda ca un adevărat stăpân. prin cafenele. Berliac însă nu mai pomenea nimic despre frumoasele sale prietene. Gâtul lui Berliac s-a înfundat parcă între umeri şi Lucien a . Berliac s-a înroşit şi s-a ridicat în mare grabă de pe scaun. Lucien nu-i răspundea. bătrâne. Să tot fi avut treizeci şi cinci de ani. a zâmbit cu un aer mirat. zicea Berliac. Berliac s-a apucat să chiulească de la şcoală: Lucien se ducea. pe deasupra capului lui Berliac. unde se întâlneau şi beau vermut Crucifix. Ascultă. În plus. Berliac începuse să-l cam agaseze. când a dat cu ochii de ei. nu vei fi niciodată altceva decât o paiaţă”. „Mă interesează să ştiu până la ce vârstă te-a şters maică-ta la fund.” Au fost gata-gata să se certe. nu. decenţa elementară ar fi trebuit să-l împiedice să vorbească despre ea pe acel ton. Lucien înţelegea prea bine că un suprarealist dispreţuieşte burghezia în general. după ore. Berliac. Lucien s-a sculat zâmbind. Chiar de la începutul lunii mai. într-un bar de pe strada Petits-Champs. vai ce frumos e!” Cu un gest de timidă autoritate. mă întorc într-o jumătate de ceas. Femeile simt în noi ceva care le sperie”. Făcea adesea glume de foarte prost gust pe seama părinţilor lui Lucien. băiete. Hoinăreau uneori pe bulevarde şi se luau după câte o tipesă. zise el. dar nu îndrăzneau s-o agaţe: „Ce vrei.. — Ai sosit. era convins că o amantă drăguţă i-ar fi schimbat ideile într-un mod cât se poate de natural. Tocmai atunci a intrat în bar un bărbat care. se ridica pe vârfuri şi se zgâia. calm şi sigur de sine. care era foarte competent în domeniul psihanalizei şi părea să fi dobândit un mare ascendent asupra lui. dar Berliac fusese invitat de mai multe ori la doamna Fleurier. adu-mi un vermut alb. Lucien i-a zis de la obraz că nu e de acord şi că între colegi toate cheltuielile trebuie să se împartă egal. „Cine-o fi?” s-a întrebat Lucien. răspunse tipul fără a-l slăbi din ochi pe Lucien. Lucien a mai fost foarte decepţionat pentru că se bizuise pe Berliac să-i procure femei. la Lucien. Berliac îl luase de cot pe bărbatul cu părul alb: — Vino cu mine. căruia îi bătea inima. le zicea doamna şi domnul Dumollet. ar trebui să faci prezentările. Lucien l-a găsit pe Berliac în faţa unui pahar gol. trebuie s-o şterg. de la o vreme. mă duc la dentist. care îi arătase încredere şi prietenie: dacă nu era în stare să-i poarte recunoştinţă. iar celălalt i-a răspuns cu o voce foarte limpede: „Ba nu. era roşu ca focul.K. niciodată însă nu-i propusese lui Lucien să facă prezentările. Şi în plus. — Parcă erai cu un prieten. — O. Berliac îi tot vorbea despre un suprarealist. foarte rar. când i-a strâns mâna necunoscutului. avea un chip palid şi un păr alb magnific: „Ăsta e cu siguranţă Bergère. repede. zise Berliac. dar nu ştia cui să se adreseze. François. răspunse Lucien aşezându-se. nu se oferea să facă cinste decât foarte. „Bine ţi-a făcut!” s-a gândit el. s-a aşezat în aşa fel încât să-l mascheze complet pe Lucien. la cinci am oră la dentist. Berliac s-a uitat pătrunzător la el şi i-a spus: „Bănuiam eu: eşti în faza anală” şi i-a explicat raportul freudian: fecale=aur şi toată teoria freudiană cu privire la zgârcenie. la doi paşi de aici. Într-o zi. numit Bergère. s-a gândit Lucien. stă la doi paşi. Într-o marţi după-amiază. În acelaşi timp. Berliac era nemaipomenit cu mania aia a lui de a lua bani cu împrumut şi de a nu-i mai da înapoi: în autobuz nu avea niciodată mărunt şi trebuia să plăteşti pentru el. vorbea în şoaptă. Aşteaptă-mă. nu suntem dintre cei care plac.

mutându-se de pe un picior pe altul. Haos. un coleg de liceu. Berliac s-a sculat în silă. zise el pe un ton vesel. După plecarea lui Berliac. se-nţelege. — Haos. că va refuza. Lucien i-a povestit îndelung cum a vrut să se sinucidă. dă-mi şi mie. dar nu au altă băutură în afară de vermut. . e la doi paşi. i-a mai explicat şi că o dorise pe maică-sa şi că era un sadico-anal şi că în fond nu ţinea la nimic şi că totul. — Lucien. Berliac a ezitat o clipă. spuse Lucien cu o voce slabă. zise Bergère. preţ de o clipă. fără nici o pregătire. îi venea să intre în pământ. vă admir operele. dar finalul „os” semăna cu sunetul de alamă al cornului. — Hai cu mine. N-a îndrăznit să spună nimic din cauza lui Berliac. din moment ce te întorci. Bergère s-a sculat şi. răspunse chelnerul. — Nici nu mă gândesc. dar se întreba dacă Berliac n-are de gând să se care odată. Bergère îl asculta fără să scoată o vorbă şi se uita la el cu o privire pătrunzătoare. Bergère îl cuprinsese pe Lucien într-o privire caldă şi duioasă. A urmat o nouă tăcere: Lucien îşi plecase modest privirea. apoi furios. O să-i ţin de urât colegului tău. şterge-o. şi-a trântit pălăria pe masă şi s-a aşezat la loc.crezut. ne găseşti aici. Bergère i-a apucat mâna cu amândouă mâinile lui lungi şi fine şi l-a obligat să se aşeze la loc. îl ura pe Berliac.. Bergère l-a luat familiar pe după umeri şi Lucien i-a simţit mirosul de apă de colonie şi tutun englezesc. era teatru. repetă Lucien. S-a aşternut liniştea. — Vezi bine! zise Bergère. continua să-l ţină de mână: — Eşti neliniştit? îl întrebă cu blândeţe. Berliac a mai zăbovit puţin. — Hai. Dar de cum a rostit aceste cuvinte a şi simţit cum i se suie sângele la cap. Brusc. — Hai. a venit şi s-a aşezat lângă Lucien. — Aveţi rachiu? îl întrebă Bergère pe chelner. era o persoană cu care trebuia să intri direct în subiect. Bergère s-a uitat la ceas: — Ce faci cu dentistul? întrebă el. — Vermut alb Crucifix. prezintă-mă odată. fără să aştepte vreo invitaţie. — Nu. la el. — O numesc. Lucien şi-a dres vocea şi s-a uitat la Bergère cu o privire fermă: — Sunt neliniştit! i-a răspuns răspicat. n-a fost dezamăgit. zise Bergère poruncitor. — Domnule. Haos: cuvântul începuse duios şi alb ca o noapte cu lună. ştii cum numesc eu starea dumitale? Lucien s-a uitat la Bergère plin de speranţă. Până la urmă a spus cu o voce morocănoasă şi plină de mândrie: — A vrut să se omoare. Lucien ardea de dorinţa să-i povestească lui Bergère despre tentativa lui de sinucidere. e un local adorabil. Berliac a făcut stânga împrejur şi a mormăit fără să se uite la nimeni: — Lucien Fleurier. zise Berliac foarte amabil. nu au. Berliac se foia pe scaun: părea împărţit între dorinţa de a-şi lăuda prietenul şi teama de a-l pune în evidenţă pe Lucien în detrimentul său. — Bine. I se părea că a trecut prin nişte probe iniţiatice.. — Ce e chestia aia galbenă din carafa de acolo? întrebă Bergère cu o dezinvoltură molatică. iar lui Lucien faptul că cineva îl înţelege i se părea nemaipomenit de plăcut. s-a rugat el. domnul Achille Bergère. Când a terminat de povestit. Bergère.

Adăugă: Dar eu? Ce trebuie să fac? — Nimic. Vrând să fie sinceri cu Berliac şi în acelaşi timp să nu-l facă să sufere. recunoscu Lucien. zicea Bergère. tot ceea ce-mi plăcea la el. pe birou. Căci. stau în Montparnasse. îi spuse într-o zi Lucien lui Bergère. statuete africane. treci pe la mine în jurul orei trei. Pereţii erau tapetaţi cu ferparuri care anunţau decesul suprarealistului Bergère. vai de capul meu.Se simţea grav şi neliniştit. preciză el râzând. se înţeleseseră să-i spună că se întâlnesc doar o dată pe săptămână. ca atunci când îi spusese lui Riri că e somnambul. la urma urmei ţi-a fost dat. zahăr care nu se dizolvă. Berliac a avut o atitudine absolut deplasată. Apartamentul lui Bergère era înţesat cu obiecte ciudate şi caraghioase: scaune îmbrăcate în catifea roşie care se sprijineau pe picioare de femeie sculptate în lemn şi vopsite. S-au văzut din ce în ce mai rar.. oare spre ce mă va duce?” Nu ştia prea bine dacă i se descoperise un titlu de glorie sau o nouă boală. dincolo de parfumul de bărbat îngrijit pe care îl degaja Bergère. — Berliac e o maimuţă. că de sinucidere tu ai vorbit primul. Ar trebui daţi pradă furnicilor roşii. era luat de la dumneata. Dacă eşti liber joi. aţi pus totul la bătaie! Lucien a protestat: — Ţin să-ţi amintesc. răspunse Berliac. Bergère apuca . scoteau la iveală şi ascundeau sclipirea unui dinte de aur. În bar era întuneric. — O să-ţi împrumut Iluminările. zise Bergère cu o spaimă comică. Totuşi. dar uşa era larg deschisă spre stradă. v-aţi înamorat? El ţi-a plasat poanta cu neliniştea şi tu pe cea cu sinuciderea: ce mai. zise Bergère râzând. gândi el. fără încetare. După câteva clipe a adăugat: Altminteri e o persoană adorabilă. răspunse Lucien. sâni din ghips în care erau înfipte linguriţe. — Înţeleg. spuse Lucien. furat dintr-un osuar de la Mistra serveau drept greutăţi care menţineau hârtiile în ordine. „Haos. i-a spus lui Lucien. Ştii că bunica lui din partea mamei e evreică? Asta explică o mulţime de lucruri. Lucien s-a dus la Bergère şi s-a dus aproape în toate zilele lunii mai. jartiere de mireasă. zise Lucien. excremente din porţelan. numai şi numai ca să te scutesc de ruşinea de a aduce tu vorba. Lucien simţea mirosul greu al sălii întunecoase. Şi mai ales să nu te aşezi. spuse el roşind. o centură de castitate cu ţepi din fier forjat. şi consider că ai un noroc nemaipomenit. Ascultă. la numărul 9. — Acum îmi dau seama. Îi vezi pe toţi porcii ăştia? Sunt aşezaţi. — Da. Ceea ce-l uimea îndeosebi era enorma cantitate de obiecte pentru farse şi păcăleli pe care Berg ère le adunase pe o etajeră: fluid glacial. — Într-adevăr. L-ai citit pe Rimbaud? — Nnnnuu. ca să-i cureţe puţin. rânjind: — Aşadar. — Oh! am făcut-o.. praf de strănutat. Joia următoare. apartamentul dădea impresia de confort inteligent şi lui Lucien îi plăcea să stea întins pe divanul adânc din birou. spre pâcla luminoasă şi aurie a primăverii. dacă te aşezi pe o ţeapă. Afară doar. tocmai asta m-a atras. praf de scărpinat. vedea chiar lângă ochii lui buzele vioaie ale lui Bergère care. curăţă scheletele de carnea omenească. trebuie să ne mai vedem. pe strada Campagne-Première. un miros de vin roşu şi lemn umed. — Îmi plac oamenii stăpâniţi de haos. Ştii ce fac jigăniile alea conştiincioase? — Mănâncă din om. un păduche gigantic din bronz şi un craniu de călugăr.

excrementele cu degetele şi, în timp ce vorbea, se uita la ele grav: „Păcălelile astea, zicea el, au o valoare revoluţionară; neliniştesc. Există mai multă forţă distructivă în ele decât în operele complete ale lui Lenin”. Lucien, năucit şi fermecat, se uita rând pe rând la frumoasa faţă chinuită, cu ochii duşi în fundul capului şi la degetele lungi şi fine care ţineau graţios un excrement perfect imitat. Bergère îi vorbea adesea despre Rimbaud şi „dereglarea sistematică a tuturor simţurilor”. „Când vei fi în stare să vezi intenţionat şi clar, în piaţa Concorde, o negresă în genunchi sugând obeliscul, vei putea afirma că ai trecut în spatele decorului şi că eşti salvat.” I-a dat cu împrumut Iluminările, Cânturile lui Maldoror şi operele marchizului de Sade. Lucien, conştiincios, încerca să înţeleagă, dar multe lucruri îl depăşeau şi era şocat fiindcă Rimbaud era pederast. I-a şi spus-o lui Bergère, care a început să râdă: — Dar de ce, băiete? Lucien s-a simţit foarte jenat. S-a înroşit şi un minut întreg l-a urât din răsputeri pe Bergère; totuşi s-a stăpânit, a ridicat capul şi a spus cu o sinceritate neprefăcută: — Am spus o tâmpenie. Bergère l-a mângâiat pe cap: părea înduioşat: — Ochii ăştia mari şi plini de emoţie, zise el, ochii ăştia de căprioară... Da, Lucien, ai spus o tâmpenie. Pederastia lui Rimbaud este dereglarea primă şi genială a sensibilităţii sale. Acesteia îi datorăm poemele sale. A crede că există obiecte privilegiate ale dorinţei sexuale şi că aceste obiecte sunt femeile, numai pentru că au o gaură între picioare, e hidoasa şi voita eroare a celor aşezaţi. Ia uită-te aici! A scos din birou o duzină de fotografii îngălbenite şi i le-a aruncat lui Lucien pe genunchi. Lucien a văzut nişte târfe goale, înfiorătoare, care râdeau cu gurile lor ştirbe şi având între picioare ceva ca o limbă păroasă. Colecţia asta am cumpărat-o cu trei franci, de la Bou-Saada, zise Bergère. Dacă le pupi în fund pe muierile astea, eşti un băiat de familie bună şi toată lumea va spune că duci o viaţă normală, de holtei. Fiindcă sunt femei, înţelegi? Îţi afirm că primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te convingi că totul poate fi obiect de dorinţă sexuală, o maşină de cusut, o eprubetă, un cal sau un pantof. Eu unul, zise el zâmbind, am făcut amor cu nişte muşte. Am cunoscut un puşcaş marin care se culca cu raţele. Le vâra capul într-un sertar, le ţinea bine de labe şi dă-i şi dă-i! Bergere, dus pe gânduri, l-a ciupit de ureche pe Lucien şi a precizat: — Raţa murea şi batalionul o mânca. În urma acestor conversaţii, lui Lucien îi fierbeau creierii; considera că Bergère e un geniu, dar i se întâmpla să se trezească noaptea, lac de sudoare, cu mintea plină de viziuni monstruoase şi obscene şi-şi punea întrebarea dacă Bergère avea o influenţă bună asupra lui: „Sunt singur! gemu el frângându-şi mâinile, n-am pe nimeni care să-mi dea un sfat, care să-mi spună dacă mă aflu pe drumul cel bun!” Dacă ar merge până la capăt, dacă s-ar deda pe bune la dereglarea tuturor simţurilor sale, nu cumva ar pierde contactul cu realitatea şi s-ar îneca? Într-o zi, după ce Bergère, i-a vorbit îndelung despre Andre Breton, Lucien a şoptit ca într-un vis: — Da, dar dacă, după asta, nu mă mai pot întoarce din drum? Bergère a tresărit: — Să te întorci din dram? Cum adică să te întorci din drum? Dacă înnebuneşti, cu atât mai bine. După, vorba lui Rimbaud „Vor veni alţi cumpliţi lucrători”. — Aşa mă gândeam şi eu, spuse Lucien cu tristeţe. Îşi dăduse seama că acele lungi conversaţii aveau un rezultat opus celui dorit de Bergère: de îndată ce Lucien resimţea o senzaţie ceva mai fină, o

impresie originală, începea să tremure: „Gata, am păţit-o”, îşi zicea el. Ar fi dorit din toată inima să nu mai aibă decât percepţiile cele mai banale şi grosolane; nu se mai simţea în largul lui decât seara, cu părinţii: ei erau refugiul său. Vorbeau despre Briand, despre nemţi şi despre faptul că dădeau dovadă de rea voinţă, despre naşterea grea a verişoarei Jeanne şi despre costul vieţii; împreună cu ei, Lucien făcea, voluptuos, remarci de un bun simţ grosolan. Într-o zi, întorcându-se la el în odaie după ce se despărţise de Bergère, fără să-şi dea seama, a încuiat uşa şi a tras şi zăvorul. Când şi-a dat seama că a făcut acest gest, a încercat să râdă, dar n-a dormit toată noaptea: atunci a înţeles că-i era frică. Totuşi, pentru nimic în lume, n-ar fi rupt relaţiile cu Bergère. „Mă fascinează”, îşi spunea el. Şi în plus, aprecia teribil camaraderia atât de delicată şi de specială pe care Bergère ştiuse s-o stabilească între ei. Păstrând tot timpul un ton viril şi aproape dur, Bergère avea arta de a-l face pe Lucien să simtă, ba chiar într-un anume fel să atingă, duioşia lui: de pildă, îi aranja nodul de la cravată bombănindu-l că e atât de prost îmbrăcat, îl pieptăna cu un pieptene de aur care provenea din Cambodgia. I-a descoperit lui Lucien propriul său corp şi i-a explicat în ce constă frumuseţea aprigă şi patetică a tinereţii. Îi spunea: „Eşti Rimbaud, şi el avea mâini mari ca ale tale, când a venit la Paris ca să-l vadă pe Verlaine, şi chipul ăsta trandafiriu de ţăran tânăr şi sănătos, şi trupul subţiratic de fetiţă blondă”. Îl obliga pe Lucien să-şi scoată gulerul tare şi să se descheie la cămaşă, apoi îl ducea, jenat foc, în faţa oglinzii şi-l îndemna să admire armonia încântătoare a obrajilor săi roşii şi a gâtului său alb; atunci îl mângâia uşor pe şolduri şi spunea cu tristeţe: „Omul ar trebui să se sinucidă la douăzeci de ani”. Acum lui Lucien i se întâmpla adesea să se uite în oglindă şi să se bucure de graţia să plină de stângăcie. „Sunt Rimbaud”, se gândea el seara în timp ce-şi scotea hainele cu gesturi pline de duioşie şi începea să creadă că va trăi viaţa scurtă şi tragică a unei flori mult prea frumoase. În acele momente i se părea că mai cunoscuse, cu foarte multă vreme în urmă, impresii asemănătoare, şi o imagine absurdă îi răsărea în minte: se vedea, mic de tot, cu o rochie lungă, albastră şi cu aripi de înger, oferind flori în timpul unei acţiuni de binefacere. Se uita la picioarele lui lungi. Să fie oare adevărat că am o piele atât de catifelată? Se întreba el amuzat. Odată chiar şi-a plimbat buzele pe braţul lui, de la încheietura mâinii până la cot, de-a lungul unei vinişoare albastre. Într-o zi, intrând la Bergère, a avut o surpriză dezagreabilă: Berliac era şi el acolo, ocupat să desprindă cu un cuţit fragmente dintr-o substanţă negricioasă care semăna cu un bulgăraş de pământ. Cei doi tineri nu se mai văzuseră de zece zile: şi-au strâns mâna cu răceală. — Vezi, chestia asta, zise Berliac, e haşiş. O să-l vâr în pipele astea, între două straturi de tutun blond; are un efect uimitor. Avem şi pentru tine, adăugă el. — Mulţumesc, zise Lucien, nu ţin. Ceilalţi doi au început să râdă şi Berliac a insistat, cu o privire răutăcioasă: — Nu fi idiot, bătrâne, ai să iei: nu-ţi poţi imagina ce plăcut e. — Ţi-am spus că nu! zise Lucien. Berliac n-a mai răspuns nimic, s-a mărginit să zâmbească într-un mod superior, iar Lucien a constatat că şi Bergère zâmbea. A bătut din picior şi a zis: — Nu vreau, nu vreau să mă distrug, consider o tâmpenie să iei scârboşenii de astea care te abrutizează. Aceste cuvinte îi scăpaseră aproape fără voia lui, dar când şi-a dat seama de consecinţele declaraţiilor lui şi când şi-a imaginat ce ar putea gândi Bergère despre el, i-au dat lacrimile şi i-a venit să-l omoare pe Berliac.

— Eşti un burghez, zise Berliac dând din umeri, te prefaci că înoţi, dar mori de frică să nu-ţi fugă pământul de sub picioare. — Nu vreau să mă obişnuiesc cu stupefiantele, spuse Lucien cu o voce mai calmă; e o sclavie ca oricare alta, iar eu vreau să rămân disponibil. — Zi mai bine că ţi-e frică să te angajezi, răspunse Berliac violent. Lucien era gata să-i tragă o pereche de palme, când a auzit vocea poruncitoare a lui Bergère. — Lasă-l, Charles, îi zicea el lui Berliac, dreptatea e de partea lui. Teama asta de angajare face şi ea parte din haos. Amândoi au fumat, întinşi pe divan, şi camera s-a umplut cu un miros greu de parfum dulceag. Lucien se aşezase pe un scaun din catifea roşie şi se uita la ei în tăcere. După câteva minute, Berliac şi -a lăsat capul pe spate şi a clipit des, cu un zâmbet umed. Lucien se simţea umilit şi se uita la el cu ciudă. În sfârşit, Berliac s-a sculat şi a ieşit din cameră, clătinându-se pe picioare: îşi păstrase însă pe buze zâmbetul acela ciudat, voluptuos şi somnolent. — Dă-mi o pipă, zise Lucien cu o voce răguşită. Bergère a început să râdă. — N-are rost, spuse el. Nu-l lua în seamă pe Berliac. Ştii ce face în clipa asta? — Mi se rupe, spuse Lucien. — Află totuşi că varsă, zise calm Bergère. Ăsta-i singurul efect pe care-l are haşişul asupra lui. Restul e doar teatru; îl pun uneori să fumeze pentru că încearcă să mă dea gata şi chestia asta mă amuză. A doua zi Berliac a venit la liceu şi a început să-şi dea aere în faţa lui Lucien. — Te sui în tren, zise el, dar îl alegi cu grijă tocmai pe cel care rămâne în gară. Lucien nu s-a lăsat mai prejos: — Numai gura e de tine, îi răspunse el, îţi închipui cumva că nu ştiu ce făceai ieri, la baie? Dădeai la raţe, drăguţă! Berliac s-a îngălbenit. — Ţi-a spus Bergère? — Păi cine vrei să-mi fi spus? — Prea bine, bâlbâi Berliac, n-aş fi crezut că Bergère e capabil să facă mişto de vechii prieteni în faţa celor noi. Lucien o cam băgase pe mânecă: îi promisese lui Bergère că nu-l dă de gol. — Hai, las-o baltă! zise el, n-a făcut nici un mişto de tine, a vrut doar să-mi arate că nu ţine. Berliac i-a întors însă spatele şi a plecat fără să-i dea mâna. Când s-a întâlnit cu Bergère, Lucien era cam morcovit. — Ce i-ai spus lui Berliac? l-a întrebat Bergère pe un ton neutru. Lucien a lăsat capul în jos fără să-i răspundă: era la pământ. Totuşi a simţit brusc mâna lui Bergère pe ceafă. — Nu face absolut nimic, dragul meu. Oricum trebuia să se termine. Comedianţii nu mă amuză niciodată prea multă vreme. Lui Lucien a început să-i mai vină puţin inima la loc; a ridicat capul şi a zâmbit: — Dar şi eu sunt un comediant, spuse el, fluturându-şi genele. — Da, dar tu eşti frumuşel, răspunse Bergère luându-l în braţe. Lucien s-a lăsat în voia lui; se simţea duios ca o fată şi-i dăduseră lacrimile. Bergère l-a sărutat pe obraz şi i-a muşcat încetişor urechea, zicându-i ba „canalia mea mică şi frumuşică”, ba „frăţiorul meu”, iar Lucien se gândea că e foarte agreabil să ai un frate mai mare atât de indulgent şi de înţelegător. Doamna şi domnul Fleurier, vrând să-l cunoască pe acel Bergère

că altfel am încurcat-o. şopti el. chiar şi lui Germaine. dar n-a îndrăznit. O să-ţi fie cam mare. a cântat Artileristul din Metz şi De profundis morpionibus. S-au dus cu maşina la Rouen. I -a venit să se ducă la toaletă. Dar unde ţi-e scufia? Vai. o să-ţi dau o pijama de-a mea. făcându-i lui Lucien semne cu genunchiul pe sub masă. Bergère nu i-a răspuns: se uita la Lucien cu o stupoare care s-a finalizat într-un formidabil hohot de râs: — Porţi cămaşă de noapte! zise el râzând. mă rog de mama să-mi cumpere pijamale. purtând în picioare papucii cu pompon ai mamei sale. vai ce caraghios eşti. şi-a pus apoi cămaşa de noapte şi papucii pe care îi împrumutase de la doamna Fleurier (ai săi erau găuriţi) şi a bătut la uşă: — Eşti gata? a întrebat el. şi că el îi va răspunde obraznic: „Ce idei burgheze ai cu privire la curăţenie”. apoi a acceptat să urce cu una din ele. În timp ce valizele erau cărate în cameră şi-a imaginat că Bergère îi va spune: „Vai ce murdar eşti. cu ochii holbaţi la romburile roşii de pe tapet. are în schimb o baie mare. — Da. când nu mai putea da înapoi. dacă te-ai vedea!. domnul Fleurier îl cunoscuse pe generalul Nizan. Pe stradă. despre care a vorbit îndelung. o să înnegreşti cearşafurile”. scoate prostia asta. Lucien nu s-a mirat: pe drum se gândise vag că va dormi în aceeaşi cameră cu Bergère. De aceea. aşa încât cu o mişcare bruscă şi-a tras cămaşa peste cap. dar nu stăruise prea mult asupra acestei idei. Pe pereţi. l-au invitat la cină. dar s-a stăpânit şi şi-a dus vitejeşte mâinile la spate.. dar s -a întors după cinci minute: „Hai să ne cărăm urgent. aşa că s-a mulţumit să facă pipi în chiuvetă.despre care Lucien vorbea atât de mult. Berg ère a povestit ce se petrecuse. spuse Lucien profund jignit. Camera mirosea a apă de colonie. Lucien dorea să vadă catedrala şi primăria. Lucien rămăsese bătut în cuie în mijlocul camerei. Lucien s-a spălat pe picioare şi la fund. Bergère s-a apropiat de el: — Hai. intră.” Au plătit imediat şi au ieşit. a profitat şi a aruncat în pat praf de scărpinat. lucrul i se părea cam neplăcut. dar îi era teamă să nu pară idiot. se afla un pătrăţel violet. din loc în loc. dar oricum o să-ţi şadă mai bine ca asta. zise Bergère când au ajuns la hotel. zicându-i: „Descurcă-te acolo. — Nu e decât un singur pat? întrebă Lucien. eu mă dezbrac în cameră”. unchiul lui Bergère. faptul că Bergère era atât de profund şi totodată atât de ştrengar i se părea admirabil. Tuturor li s-a părut fermecător. Bergère purta o haină de casă neagră peste o pijama albastru-deschis. Până la urmă au petrecut două ceasuri într -un bordel de pe strada Cordeliers şi Bergère a fost nemaipomenit de haios: le zicea curvelor: „Domnişoară”. care nu văzuse niciodată un bărbat atât de frumos.. — De doi ani. Ar fi preferat să se întoarcă în baie. — Am reţinut o singură cameră. . zise el pe un ton care nu admitea replică. A urmat o clipă de tăcere: Berg ère se uita zâmbind la Lucien şi atunci băiatul a realizat brusc că se află gol în mijlocul încăperii. mai ales că era murdar pe picioare. apoi a declarat că e impotent şi a şters -o. Acum. S-a uitat la mâinile lui — mâinile mari ale lui Rimbaud — ar fi vrut să şi le lipească de burtă ca măcar atâta lucru să ascundă. între două rânduri de romburi. când femeia s-a întors cu spatele. Lucien băuse două pahare cu whisky şi era cam cherchelit. doamna Fleurier a fost foarte fericită să i-l încredinţeze pe Lucien lui Bergère în vacanţa de Rusalii. dar Bergère a refuzat net: „Porcăriile alea?” întrebă el cu neruşinare. da. Bergère însă i-a dat brânci în baie cu valiză cu tot.

” Nu avea noroc. „O să se culce cu mine”. feţele lor se atingeau aproape. zise el. în gări. cealaltă mână nu mai mângâia. dar nu poţi avea un aer inteligent când eşti gol puşcă. iar Lucien a râgâit şi gura i s-a umplut cu miros de whisky. cu mâinile sub ceafă. Bergère s-a ridicat un pic şi şi-a vârât mâna sub şalele lui Lucien. Lucien s-a uitat la el cu coada ochiului: stătea întins pe spate. Lucien nu s -a opus: se simţea greoi şi moale ca un burete ud şi-i era o frică îngrozitoare. ci ciupea uşor. Bergère i-a aruncat o pijama de mătase care mirosea a lavandă şi s-au băgat în pat. A început să râdă: — Mă gândesc la târfa de adineauri. Mâna s-a strecurat încet de-a lungul pântecelui şi a întârziat îndelung desfăcând nodul şiretului care ţinea pantalonul de pijama. Bergère dăduse cuvertura la o parte şi-şi pusese capul pe pieptul lui Lucien. Lucien ai fi avut chef să apuce mâna aceea s-o smulgă de pe el şi să i-o sucească. te-ai înroşit ca un rac. Lucien. Lui Lucien nu-i displăcea. zise Lucien. Bergère tot nu răspundea. S-a mai uitat o clipă la el. pe sub bluza de la pijama. Deci aşa. Dă-mi mai repede pijamaua. purcelule. ca un doctor care-şi ascultă pacientul. purcelule!” ca plăcile de gramofon care anunţă plecarea trenurilor. e mai ruşinos ca o fată mare: uită-te în oglindă. ce mai aştepţi? Că doar nu m-ai adus aici ca să înşirăm mărgele pe aţă? Era prea târziu ca să-şi mai retragă cuvintele: Bergère se întorsese spre el şi îl privea cu un aer amuzat: — Ia te uită la putoarea asta cu chip angelic. zise el furios. şi-a zis el. vioaie şi uşoară. Şi romburile de pe tapet au pornit să se rotească în timp ce mirosul pătrunzător de colonie îl sufoca. zise Bergère. cu o mutră nevinovată. se întâmplase câte ceva care să-i abată gândurile.— Pe onoarea mea. — Trişor nenorocit. şi de fiecare dată. se crede Rimbaud şi . — Da. Şi acum era acolo. asemenea mângâierii apei călduţe când intri în baie. fata mare. „N-ar fi trebuit să accept această călătorie. Lucien a râgâit de două ori la rând acreală şi s-a temut că o să verse pe frumosul păr argintiu plin de atâta demnitate. — Mă apeşi pe stomac. îl gâdila puţin. întru totul la cheremul lui. Pe Lucien l-a apucat o furie violentă: băiatul s-a ridicat într-un cot şi i-a zis lui Bergère: — Ei. se dă mare. zise Lucien făcând un mare efort. îmi vine să vărs. bebeluşule. parcă dinadins. dar Bergère s-ar fi hlizit: ia te uită. în patul tipului. spuse brusc Bergère. se gândea la privirea ironică a lui Bergère. Mâna lui Bergere. părea o persoană de sine stătătoare. zise el. Dar Bergère i-a dat drumul pe neaşteptate şi a ridicat capul înciudat. — Ai fese mici şi frumoase. acum probabil că se scarpină. de zeci de ori în ultima vreme. Lucien era convins că e un coşmar: — Îţi plac? întrebă el cu cochetărie. S-a înstăpânit o tăcere grea: — Mi-e rău. dar Bergère era înspăimântător: avea o expresie de idiot şi repeta. apoi l-a luat în braţe pe Lucien şi a început să-l mângâie pe piept. nu ţi-e ruşine. „Îmi iau perna şi mă duc să dorm în baie. Totuşi arăţi mai bine aşa decât în cămăşoaia aia. făcând parcă un mare efort: „Nu ţi-e ruşine. Bergère n-a răspuns. fusese gata să descopere ce voia Bergère de la el.” Dar n-a îndrăznit. în schimb. recunoşti chiar tu: pe mine te bizuiai deci ca să-ţi dereglez faimoasele tale simţuri. Îi atingea uşor sfârcurile sânilor lui Lucien.

În buzunarele halatului nu era nici o batistă. şi-a dat jos pantalonii şi s-a aşezat pe tron clănţănind din dinţi. Adăugă printre dinţi: „Splendidă seară”.mă lupt de mai bine de un ceas şi nu reuşesc să-l excit. lui Lucien i-au dat lacrimile. cu atât mai bine”. s-a lipit de gura lui. şi-a zis. Până la urmă i s-a făcut atât de frig încât au început să-i clănţăne dinţii. „Totuşi. — Poftim. de cealaltă parte a uşii. purcelule!” S-a prăbuşit la loc pe closet. spuse Lucien. Lucien nu mai pricepea nimic. Bergère a exclamat triumfător: — În sfârşit! le-ai hotărât. se gândea el.” i-a trecut dintr-o dată prin minte şi a simţit că-l ia cu leşin. disperat! După câteva minute l-a apucat o diaree cumplită care parcă l-a mai uşurat: „Iese pe partea ailaltă. fuma şi prin pijamaua descheiată i se vedea pieptul slab. ticălosul!” Se simţea înfiorător de umilit. ca un biftec crud. „Ticălosul. altfel o să facă mişto de mine — cu Berliac!” şi se ridica puţin. După ce a închis uşa toaletei s-a simţit atât de singur şi de descumpănit încât a început să plângă în hohote. Bergère s-a uitat la el cu o expresie jenată. Chelnerul le-a adus micul dejun la pat şi lui Lucien i s-a părut că are un aer arogant.” După ce trecuse primul moment de groază şi-şi dăduse seama că nu e chiar atât de dureros cum îşi închipuise. Lucien şi-a scos încet papucii şi halatul şi s-a strecurat sub pătură fără să scoată nici o vorbă. dar nu se putea hotărî să se întoarcă în cameră: „Şi totuşi trebuie să mă duc. se auzea scârţâind parchetul. fără să-şi dea seama. Hai. De nervi. l-a împins din răsputeri pe Bergère şi i-a şuierat: — Ce-s eu de vină. până la urmă tot scoatem noi ceva din tine. s-a gândit el. s-a îmbrăcat primul şi a ieşit în piaţa Vieux-Marché să fumeze o ţigară. Degeaba şi-a băgat însă degetele pe gât. Atunci. De fapt. Bergère l-a întrebat: — Cum te simţi? Lucien a dat din umeri: — Mi-e frig! — Vrei să te încălzesc? — N-ai decât să încerci. Pe culoar. S-a gândit la doamna Besse care îl apăsa cu mâna pe burtă şi-i zicea „păpuşica mea”. Când s-a întors în cameră. Bergère a fost foarte amabil. „Partea proastă este. aşa că s-a şters la ochi şi la nas cu hârtie igienică. dar cel puţin nu -i mai era frig. se sufoca. trebuie să-mi . şi la Hébrard care-i zicea „prăgină” şi la vremea când făcea baie dimineaţa închipuindu-şi că domnul Bouffardier avea să intre peste el ca să-i facă o clismă şi şi-a zis: „Acum sunt păpuşica lui!” în clipa aceea. frecându-se conştiincios cu mănuşa de baie. îl cuprinsese o plictiseală cumplită. scuturat de un fior neplăcut. îşi zicea el. iar Lucien tresărea la fiecare scârţâit. şi-a zis el. şi-a pus halatul negru şi a ieşit. n-a reuşit să vomite. În clipa imediat următoare s-a simţit strivit de o greutate uriaşă. dar Berg ère nu-i dăduse pace până dimineaţa la patru. dar imediat îşi aducea aminte de chipul lui Bergère cu expresia aia de idiot şi parcă-l auzea zicând: „Nu ţi-e ruşine. „O să mă doară ce-o să-mi facă. nu mai ştia unde se află. se gândea Lucien. mi-ai dat să beau prea mult şi acum îmi vine să vărs. trebuie. nu-i mai era greaţă. Spera întruna că e gata şi că o să poată în sfârşit dormi. A doua zi s-au trezit la amiază. adăugă el şoptind. dar nu-şi dădea seama dacă-i era ruşine că i-a îngăduit lui Bergère să-l mângâie sau că nu s-a simţit tulburat. Lucien a ţinut morţiş să-şi scoată singur pijamaua. în timp ce Lucien făcea baie. s-a gândit că o să se îmbolnăvească. că e plicticos. aşa că s-a sculat brusc. „Mă consideră o târfă”. O gură călduţă şi moale. du-te! du-te! zise Bergère şi nu te grăbi. Lucien şi-a tras pantalonii.

domnule. „E prea nedrept. existau etichetele care într-o bună zi ţi se agăţau şi pe care trebuia pe urmă să le porţi toată viaţa: de exemplu Lucien era înalt şi blond. cazul lui nu era încă foarte grav. se cheamă a face amor cu un bărbat. s-a gândit el. A stat puţin de vorbă cu ei despre peisajul normand şi s-a culcat devreme. pederast.” şi-a zis el. un bărbat le supsese. efeminat.. Cerul era senin. Lucien nu era de lemn. şi el ştia”. fără să se supere. trebuie să te duci la şcoală.termin problemele de la trigonometrie. A urmat o zi lungă. — Da. unul după altul. l-a lăsat în pace. Ce haios — Lucien zâmbi amar — puteai. după aceea am devenit sadico-anal şi acum. Lucien s-a uitat multă vreme la un agent de poliţie care dirija circulaţia lângă podul Iena. în timpul nopţii. a răspuns Lucien docil. culmea.” Dar brusc s-a clătinat şi nu s-a mai jucat: tocmai îşi adusese aminte de o vorbă a lui Bergere. Bergere îi spusese: „Ia te uită! A început să-ţi placă!” Oare ce-o fi vrut să spună? Evident. Şi oamenii vor zice: „Ah! da! Poponarul înalt? Îl ştiu foarte bine”. unde o să mă opresc?” Evident. măgarul. dar s-a întins la loc pe pat şi s-a apucat să-şi privească degetele de la picioare. îşi zise el neliniştit. dar Lucien nu l-a ascultat cu prea multă atenţie. Lucien nu era nemulţumit de el însuşi. nu-mi dădeam seama. N-o să mă mai pot lipsi. „Asta nu dovedeşte însă nimic”. mamă. „Sunt un pederast. Bergère i-a povestit viaţa lui Lautréamont. i-a strigat maică-sa. A coborât pe bulevardul Lamballe până la Sena şi apoi a luat-o pe cheiuri. S-a îmbrăcat şi a ieşit din casă. Una peste alta. am început-o cu complexul lui Oedip. Lucien şi-a imaginat cu indulgenţă înfricoşătorul său viitor. nu ajungeai niciodată la o concluzie fermă. — Scoală-te. S-a sculat şi s-a uitat îndelung în oglindă. este o insultă adusă fiicelor mele. îşi imagina . Seara au dormit la Caudebec şi bineînţeles Bergère l-a plictisit pe Lucien destul de mult. Lucien i-a spus foarte categoric că-i e somn. ca un fel de al şaselea simţ. Şi s-a prăbuşit. semăna cu tatăl lui. „Am apucat-o pe un drum fatal. A dormit ca un prunc.” Degetele astea. dar a doua zi. nu am experienţă. oare mă dau mare. îl ştii. şi Bergère. Ceea ce m-a pus să fac se cheamă într-un fel. „Prezenţa dumitale aici. fardat. Se va spune despre el: „Fleurier. muncitorii tatălui său o să facă mişto când le-o da un ordin.” Şi s-a străduit să nu se mai gândească decât la şcoală. Bergère începuse să-l cam agaseze. sunt pederast. şi după atâta pipăială. dar pe la unu noaptea. nu simţise cine ştie ce plăcere când îl mângâiase Bergère. Lucien a întors violent capul: „El ştia. Lucien. nimeni n-o să mai vrea să-l primească în casă. când s-a trezit. Toţi oamenii aveau figuri morale: în primăvara aceea numai Lucien se simţea un ins echivoc şi anormal. a gudron şi a tutun englezesc. ameninţat de un domn cu mustaţă şi cu Legiunea de onoare. care -şi ridica bastonul într-o atitudine înspăimântătoare. Erau la Caudebec. dar nu l-au ţinut balamalele să se ducă la liceu. Lumea zicea totuşi că tipii ăştia aveau un talent extraordinar când era vorba să-i miroasă pe cei asemenea lor. o să fie ca morfina!” Va ajunge un om stigmatizat. Părinţii l-au primit cu braţele deschise: „Măcar i-ai mulţumit domnului Bergère?” l-a întrebat maică-sa. zile în şir. S-au întors la Paris spre seară. „Oare m-ar putea excita poliţaiul ăsta?” Se uita fix la pantalonul albastru-închis al agentului de poliţie. blondul ăla înalt căruia îi plac bărbaţii”. alături de asta. „Dar dacă mă obişnuiesc cu asta? s-a întrebat el anxios. prin uşă. Dar. Se şi vedea la treizeci şi cinci de ani. străzile miroseau a frunziş proaspăt. era singur la părinţi şi de ieri. să-ţi pui întrebări: sunt oare inteligent.. Vremea ideală ca să porţi haine curate pe un trup bine spălat şi cu un suflet nou. i s-a părut că e scuturat de un fel de clănţăneală.

noaptea avea coşmaruri înfiorătoare: Bergère îl viola în curtea liceului Saint-Louis.. „Din fericire. o să se ducă să se laude pe la prieteni zicând: „L-am avut”. Nu trebuia să mai facă niciodată una ca asta deoarece obiceiurile rele se dobândesc repede şi în plus trebuia să se vindece în cel mai scurt timp de complexele lui. o să-l dau în judecată. Poate chiar în clipa asta îi povesteşte nopţile petrecute cu mine. s-a gândit el. Lucien însuşi ar fi uitat. îl omor: Berliac nu poate să mă sufere. „A plecat la New York”. mi-a spus: Ai un miros pe care n-am să-l uit”. toţi colegii erau de faţă şi se uitau hlizindu -se. parcă ar fi cărat ceva în spinare. o să spun că m-a violat!” Lucien îl ura pe Bergère din toată inima: fără el. până la urmă. Încet-încet. sunt distrus. Dă Doamne ca toată povestea asta să fie îngropată. Tocmai când începuse să se mai liniştească. totul s-ar mai fi putut aranja. Domnul Fleurier a întrebat de mai multe ori ce mai face prietenul Bergère: „Ar trebui să-l invităm la Férolles ca să-i mulţumim”. „Nu-l interesa decât hoitul meu”. „Încep să mă trezesc. şi-a zis el. S-a dus de câteva ori să vâslească pe Marna cu Guigard şi cu sora lui. încă mă mai pot salva. A luat hotărârea să se ducă la un specialist în psihanaliză fără să le spună însă părinţilor. îmi cunoaşte gura. cu mintea doldora de amintiri. După aceea îşi va lua o amantă şi va fi un bărbat ca toţi ceilalţi. dar sunt un caz”. A abuzat de lipsa mea de experienţă. Berliac dispăruse şi el şi Guigard. şi-a zis Lucien rătăcit. dar nu sunt cu adevărat pederast. inima lui Lucien s-a oprit în loc — lui Berliac! Dacă face una ca asta. Voi fi nevoit să mă duc iar la el şi să fac tot ce vrea şi să-i spun că-mi place. te pregăteşti pentru École Centrale? . „Dacă ar muri subit! Doamne.” A repetat experienţa cu toţi bărbaţii pe lângă care a trecut şi de fiecare dată rezultatul a fost negativ. mulţumit de sine însuşi. iar Guigard l-a învăţat să danseze. iar când învăţa la el în odaie. Bergère exista undeva în Paris. ca şi când aş fi o gagică. fără acea memorie scandaloasă şi iremediabilă. nimeni n-ar fi aflat nimic şi. precum şi aceea a unei intolerabile plictiseli. tresărea de câte ori auzea soneria. „Nu e atât de grav. şi-a zis Lucien vexat. — Ce faci Fleurier.” Se simţea încă deseori deşelat. m-am speriat degeaba!” Fusese doar un avertisment. i se părea că-l vede pe stradă la fiecare pas. colegii n-o să-mi mai strângă mâna. atât şi nimic mai mult. ca un sac: era povara complexelor sale.coapsele lui musculoase şi păroase: „Mă impresionează cumva?” A pornit mai departe foarte uşurat. îi voi spune: n-am nici un ban. care se ducea uneori duminica la curse cu el. Tu nu poţi să vrei ca eu să ajung pederast! În orice caz. Lucien s-a mai liniştit: călătoria la Rouen a început să-i pară un vis tulbure şi grotesc. îi rămăsese doar amintirea unui miros fad de carne şi de colonie. renasc. Bergère însă n-a încercat câtuşi de puţin să-l revadă şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Lucien şi-a adus aminte de Bergère: chiar în clipa asta. O să spun că nu-i adevărat. a răspuns Lucien într-un târziu. fostul lui prof de filozofie. la Freud: „Voi pleca fără bani. uitase aproape toate amănuntele. la nevoie chiar pe jos. altfel sunt pierdut!” A mai făcut câţiva paşi şi a adăugat. Într-o după-amiază călduroasă de iunie s-a întâlnit pe bulevardul Saint-Michel cu Babuinul. fără suport real. dă Doamne să moară la noapte. Lucien n-a reuşit totuşi să-şi impună o nouă vizită la Bergère. În săptămânile care au urmat. s-a întrebat dacă n-ar fi cazul să se ducă la Viena. s-a gândit el. zise Babuinul. afirma că părăsise Parisul în urma unei depresiuni nervoase. înainte să fi spus cuiva ceva. ca măsură de prevedere: „Dă Doamne să moară şi Berliac”. „Ştie cum sunt. te rog.. mă are la mână! s-a gândit Lucien turbat de furie. o să povestească la toată clasa.

Freud. aşa că familia Fleurier a plecat mai devreme ca de obicei la Férolles.” De fapt rezistase fără încetare: Bergère îl îmbrobodise cu raţionamentele sale. la cină. din care n-a mai rămas nimic!” În ziua aceea soarele ardea necruţător. există familia!” şi s-a gândit cu mândrie la sănătatea morală a celor din neamul Fleurier. domnule profesor. ochii cenuşii. şi anume. grădina. aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre Psihanaliză? Babuinul a început să râdă: — E o modă. drept să-ţi spun. Ai face mai bine să-l citeşti pe Spinoza. s-a gândit el. Şi-a adus aminte că în familia Fleurier. era salvat! „Farafastâcuri! îşi zicea el. s-a uitat cu simpatie la tatăl său. Lucien s -a întâlnit de mai multe ori cu ei în oraş şi au vorbit despre farsele pe care le făceau abatelui Jacquemart. erau doar nişte farafastâcuri! Au încercat să mă deregleze. Cât despre restul. înainte de marea încercare”. . răspunse Lucien. de exemplu. Am mai citit câte ceva anul ăsta. preciză el pe un ton care nu admitea replică. iar când javra aia mică de Berliac încercase să-l pună să fumeze haşiş. Erai bun la filozofie. Atâta naivitate l-a înduioşat pe Lucien. „A fost un coşmar. dar Lucien s-a prefăcut că nu-şi dă seama. domnule profesor. Era alt univers: a decis că se va scula la revărsatul zorilor ca să facă lungi plimbări prin împrejurimi. I-a spus tatălui său: „Vreau să-mi umplu plămânii cu aer curat şi să fac provizii de sănătate pentru la anul. pe mine nu mă duce cu farafastâcurile astea. dar obiecţiile lor erau naive şi Lucien le-a demonstrat acest lucru. dar Lucien îşi dăduse prea bine seama că pederastia lui Rimbaud era o tară. zise Lucien. care făceau dreptul la Paris. gesturi greoaie şi lente de ţăran. Lucien nu s-a prezentat la concursul de admitere la École Centrale în anul acela. dar ceea ce m-a protejat a fost sănătatea mea morală!” Seara. Cei doi au criticat violent teoria complexelor. dar nu le-a mers cu mine. se simţea fratele mai mare al lui Hébrard şi al lui Winckelmann şi a început să-şi spună că în fond nu-i părea rău că dusese o viaţă atât de tumultuoasă: câştigase experienţă. uzina. gândea el. fluierând.— Da. metalici şi reci ai unui stăpân. „Semăn cu el”. se întorseseră şi ei la Férolles în vacanţă. apoi a adăugat că erorile lui Freud puteau uşor fi combătute de pe o poziţie filozofică. — Ai fi putut să te orientezi spre disciplinele umanistice. spuse el. dar Hébrard nu putea să-l înţeleagă: părinţii lui îl dăduseră în grija unui preot care îl ţinea foarte din scurt. dar Lucien a ridicat capul şi l-a fixat fără să clipească: soarele aparţinea tuturor şi Lucien avea dreptul să-l privească în faţă. toţi. constată Lucien. despre plimbările lor cu bicicleta şi au cântat pe trei voci Artileristul din Metz. din tată în fiu. o să treacă. Lucien a simţit cum i se ia o piatră uriaşă de pe inimă şi s-a dus acasă pe jos. dar în acelaşi timp şi ceva rasat. A fost încântat să revadă casa. Lucien aprecia în mod deosebit sinceritatea brutală şi soliditatea foştilor săi colegi şi şi-a făcut reproşuri că i-a neglijat. era încă fascinat de muzeul Luvru pe care îl vizitase şi de o seară petrecută la Operă. de patru generaţii erau industriaşi: „Orice s-ar zice. adăugă el sub impulsul unei inspiraţii. Tot ce e mai bun la Freud se găseşte deja la Platon. Le-a vorbit despre Freud şi despre Psihanaliză şi s-a distrat scandalizându-i. — Nu am abandonat filozofia. L-au admirat teribil. S-a dus cu maică-sa în vizită la familiile Bouffardier şi Besse şi toată lumea a fost de acord că a devenit un băiat foarte rezonabil şi aşezat. orăşelul calm şi echilibrat. Domnul Fleurier avea umeri pătraţi. Hébrard şi Winckelmann. Apropo. Lucien îl trimisese scurt la plimbare: „Am fost gata să mă nenorocesc. I-a mărturisit lui Hébrard că nu-i place deloc Parisul.

În ceea ce mă priveşte. Asta este ceea ce eu numesc solidari tatea claselor.. Nimeni nu-l vedea pe Lucien. Era mai mult decât linişte. „Nu sunt nimic.” Punea mâna pe mijlocul lui şi-i părea rău că nu e altul ca să se poată mângâia cu propria sa piele. se gândea el. se apropia de oglindă şi se uita cu uimire: „Un bărbat a dorit acest trup”. de parcă n-ar mai fi fost supus nici măcar legilor gravitaţiei. zise domnul Fleurier. Lucien nu mai credea în ele şi în consecinţă se simţea penibil de uşor. uriaşa lor masă sumbră îi conferea şi lui greutate. muncitorii rămân pe drumuri. când îşi schimba cămaşa. ei sunt primii care profită de pe urma acestora. ţinutul ăsta. zise el apăsat. Acum se isprăvise.” În timpul unei plimbări. de moale şi inumană: ai fi zis că se face mică de tot şi-şi ţine răsuflarea ca să nu-l . gândea el. care. îl iertase: spera doar să nu-l mai vadă câte zile o avea. a sărit în picioare şi i s-a părut că mişcările lui nu întâmpină nici o rezistenţă. Uneori. totul a mers strună. Vreme de vreo trei săptămâni şi ceva.. ca şi cum interesele patronilor şi ale muncitorilor ar fi opuse! Uite cazul nostru. Lucien. „Sunt un om de acţiune!” şi-a zis el. la rigoare. Totuşi dau de mâncare unui număr de o sută de muncitori plus familiilor lor. dar cuvintele s-au rostogolit ca nişte cochilii goale. ca şi cum ar fi existat în vid. putea fi luată drept plictis. I-a trecut prin minte: „Liniştea asta.. Acum stătea în picioare sub o perdea de nori cenuşii. se întindea până la râu o câmpie cenuşie potopită de soare şi plină de crăpături. Nu am dreptul. Eu unul sunt un patron mărunt. uşor greţoasă. vei fi nevoit să preiei de azi pe mâine conducerea uzinei. Lucien detesta greierii fiindcă păreau totdeauna pe jumătate morţi. Dacă fac afaceri bune. Berliac de pildă s-a angajat pe o cale murdară. L-a dus să vadă clădirile centrale şi Lucien a urmărit îndelung activitatea muncitorilor. îşi tot zicea. s-a aşezat pe un taluz şi a cugetat: „Am dormit vreme de şase ani şi apoi. un proprietar de mică anvergură. Vorbise cu convingere. te poftesc nici să nu-mi pomeneşti despre una ca asta! Dar mai multe zile la rând a fost pătruns de gânduri pline de gravitate referitoare la responsabilităţile cărora mai devreme sau mai târziu avea să trebuiască să le facă faţă. Dar imediat gândurile glorioase s-au şi veştejit.” Nici o fiinţă vie. — Dacă mor. nu voia s-o recunoască.. zise el.Domnul Fleurier i-a explicat lui Lucien mecanismul uzinei.” Era foarte vioi şi s-a uitat la peisaj cu un aer prietenos. nici nu era chiar atât de neplăcut. pot să suport un pic de incertitudine: e preţul purităţii. semăna mai degrabă cu un fel de dezamăgire foarte suportabilă.. dar asta pentru că nimic nu m-a murdărit. De altfel. „Liniştea asta”. într-o bună zi. am ieşit din găoace. Şi-a spus în şoaptă: „Să aştepte un pic şi o să vadă ei de ce sunt eu în stare”. nu se mai gândea aproape deloc la Bergère. Îşi plimba încet mâna pe picioare şi-şi zicea: „Un bărbat a fost tulburat de aceste picioare. De cealaltă parte a drumului. cum s-ar zice. I se întâmpla câteodată să-i pară rău după complexele lui: erau solide... În jurul lui Lucien câmpia era extraordinar de paşnică. atârnau greu. Lucien l-a certat şi i-a zis: — Dragă tată. „Ce-i cu mine?” Neliniştea aceea ciudată. îi făcuse prea mult rău odinioară. în afară de greierii care-şi târau greoi prin praf abdomenul galben cu pete negre. ca şi când ar fi fost o stofă mătăsoasă. nimeni nu-l auzea. Dacă sunt însă obligat să închid uzina. era neantul. Au avut lungi conversaţii pe tema îndatoririlor patronului şi domnul Fleurier i-a demonstrat că proprietatea nu e un drept ci o îndatorire: — Ce ne tot bat ăştia capul cu lupta lor de clasă. să fac afaceri proaste.

nu exista nimic altceva decât o larvă albă şi nedumerită. albaştri exprimau o admiraţie umilă şi pătimaşă.” Sub un pretext oarecare l-a dus pe Winckelmann în oficiu şi Winckelmann a declarat că Berthe arată mişto: „Mare baftă ai.” Sunetele i s-au stins pe buze ca o flacără în vid: Lucien era singur. Era mărunţică şi-şi purta codiţele blonde în jurul capului. fără greutate. dar nu ajung prea departe pentru că mă redresez la timp. zise el în chip de con - . Lucien a dat din umeri. ca să vadă ce efect are asupra ei. şi-a zis el. se gândea adesea cu o uşoară emoţie la felul în care imaginea lui se reflecta în mintea fetei. s-a străduit să nu se mai analizeze: ar fi vrut să fie fascinat de obiecte. În primul rând am resurse: pot să fac prostii. „Ce sunt eu?” Întrebarea nu se schimbase de pe vremea vacanţei din anul trecut. ochii ei mari. S-a scuturat şi a încercat să-şi reînnoade firul gândurilor.. mă analizez prea mult. în mijlocul acestei lumi pierdute. „Ce sunt eu?” Kilometri şi kilometri de câmpie. mă intimidează”.. „Când artileristul din Metz s-a întors în garnizoană. greierul trăia încă: Lucien l-a scuipat. ceaţa aceea fină şi abundentă. a cărei incon sistenţă opacă îi dădea o falsă asemănare cu lumina. Pe când se uita însă la argintărie. se gândea că se uită la argintărie. se strecura în spatele atenţiei pe care o acorda cuvintelor tatălui său: ceaţa aceea era chiar el. „Biata mea Germaine. fără miros şi deodată. spuse doamna Fleurier. Lucien nu mai asculta ci se întorcea brusc.” S-a gândit: „Am sănătate morală”. Ca şi anul trecut. foarte departe. prăjina. traversat de gângănii în agonie. iar în spatele privirii sale palpita o uşoară ceaţă vie. pomii. fără iarbă. doamna Fleurier a rugat-o să poarte o boneţică de dantelă ca în Bretania: „Aşa. sau mai degrabă nu era vorba despre o întrebare. pe micuţa Berthe Mozelle de şaptesprezece ani. S-a oprit însă strâmbându-se cu scârbă.deranjeze. aşa încât Lucien a înţeles că fata îl adoră. Sunt nedumerit. „Sunt prea scrupulos. de îndată ce dădeau de Lucien. ţâşnind drept din această coajă cenuşie. şi această dragoste l-a reconfortat mult. agasat. Din când în când. într-atât i se părea de absurd să vorbească despre „sănătate morală” pe acest drum alb. I-a vorbit prieteneşte şi a întrebat-o de mai multe ori: „Îţi place la noi?” Pe coridoare se distra atingând -o uşor când trecea pe lângă ea. vitrinele. „Sunt nedumerit. Lucien a călcat un greier: a simţit sub talpă un cocoloş elastic şi când a ridicat piciorul. parcă ziceai că e aşa zdravăn!” I-a dat o lună concediu şi a adus-o în locul ei pe fiica unui muncitor de la uzină. Era însă înduioşat. Întrucât era de la Concarneau. şchiopăta puţin. în mijlocul acelei naturi discrete. o să arate mai drăguţ”. contempla îndelung ouarele. atât de ciudată încât nici măcar umbra nu se închega în spatele său. „În fond. acum n-aş mai îndrăzni să-l tutuiesc. Germaine a venit plângând la doamna Fleurier: fratele ei avea bronho-pneumonie. ci despre o stare. „Sunt un om de acţiune. care îi zicea „asul aşilor”.” În zilele ce au urmat. fără umbră. maică-sa s-a simţit grozav de flatată când a rugat-o frumos să-i arate argintăria. la doamna Besse care îi spusese: „Băiatul ăsta mare e cel căruia îi spuneam păpuşica mea. De furie. încercând să prindă ceaţa şi s-o privească în faţă: nu dădea însă decât peste un gol perfect. ceaţa se afla tot în spate. Dar aceştia erau departe. la domnul Fleurier. iar lui i s-a părut că adevăratul Lucien rămăsese la Férolles cu ei: aici. fără ecou. Degeaba se tot cufunda într-o convorbire cu domnul Fleurier. de parcă l-ar fi aşteptat pe Lucien exact în locul unde o lăsase. care se purta cu el ca şi cum ar fi fost un bărbat în toată firea.” A început să se gândească la Winckelmann. nu prea semăn cu tinerii muncitori pe care îi frecventează. pământ neted şi crăpat. Chiar din primele zile. inelele pentru şervete.

Lucien a deschis pachetul de Craven şi i l-a întins. a răspuns Berthe şi a dat fuga la maşina de gătit: prezenţa lui Lucien părea a-i fi neplăcută. ce faci. Lui Lucien i-a trecut prin minte: „E o victimă înnăscută”. — Ia spune. — Vreţi. Berthe s-a înroşit toată. — Te-ai speriat? întrebă el. s-a sculat. Lucien i-a zâmbit şi el cu indulgenţă şi i-a spus: — Fii drăguţă şi fă-mi un ceai. — Imediat. n-ar fi trebuit s-o îndemne să fumeze. să fumez? întrebă ea uimită.” Era însă prea deprimat ca să-şi ducă gândul mai departe. „Mi-am petrecut viaţa regretând că m-am născut. Slujnica s-a uitat înspăimântată la el. în locul tău n-aş mai sta pe gânduri”. Zgomotul apei i-a acoperit răspunsul. — De ce nu? — Doamna o să mă certe. digera. Lucien însă ezita: Berthe mirosea a transpiraţie şi bluziţa ei neagră era uzată la subsuori. a tras câteva fumuri clipind des din ochi şi a spus: — E dulce. nehotărât. fata .cluzie. domnule Lucien... Şi-a adus aminte de neliniştea lui de pe vremea când era copil.” I-a zis: — Ei. pieptul i se zbătea. mereu acelaşi. iar responsabilităţile pe care avea să şi le asume mai târziu vor fi o justificare slabă. l-a aprins. îşi zise el şi se simţi cuprins de milă faţă de el însuşi. S-a trântit pe pat şi a început să caşte. Lucien a aşteptat un moment şi. ca şi când ar fi ţinut termometrul în gură. şi totuşi mereu altul. „Oare trebuie să i-o aprind? N-ar fi corect. I se părea că e un norişor capricios şi instabil. A atins-o pe umăr şi Berthe a tresărit violent. cu buzele ţuguiate în jurul ţigării. roşie şi supusă. doamna Fleurier s-a dus cu maşina la Paris şi Lucien a rămas singur în camera lui. Până la urmă a luat un chibrit dintr-o cutie de tablă. a luat o ţigară cu vârful degetelor şi şi-a înfipt-o în gură. dar după câteva clipe a zâmbit şi a zis: — M-am speriat. credeam că nu e nimeni în casă. „La urma urmei. răspunse Berthe neîncrezătoare. n-o aprinzi? Îl agasa: stătea acolo cu braţele ţepene. şi-a aprins o ţigară şi a coborât până la bucătărie ca s-o roage pe Berthe să-i facă un ceai. n-am cerut să mă nasc”. după ce fata a pus ceainicul pe aragaz. auzea ploaia izbind în geamuri şi în capul lui se cernea o ceaţă albă: ei şi? Existenţa sa constituia un scandal. a întrebat-o: — Ai fumat vreodată? — S-a întâmplat uneori. cu nişte margini care se tot topeau în aer. A început să râdă şi a zis: — N-o să-i spunem. Fata nu l-a văzut când a intrat. întrebă el pe un ton părintesc. „Mă întreb de ce oi fi existând?” Stătea acolo. Într -o după-amiază ploioasă din septembrie. Totuşi. apoi a scos repede ţigara din gură şi a strâns-o cu stângăcie în mână. nici unde să-l pună. Lucien rămăsese în pragul uşii. Nu prea era mulţumit: i se părea că se compromite. sprijinindu-se cu amândouă mâinile de masă. căsca. acest dar voluminos şi inutil pe care îl purtase în braţe fără să ştie nici cum să-l folosească. Lucien a avut o senzaţie neplăcută de complicitate. de îndelungata lui somnolenţă şi toate au dobândit o semnificaţie nouă: în fond totdeauna îl încurcase viaţa lui. îţi place la noi? Berthe stătea cu spatele la el şi umplea ceainicul cu apă de la robinet.

şi datorită mustăţii sale negre avea deja aspect de bărbat. — Ce aştepţi.s-a mai dezgheţat puţin când a întrebat-o dacă îi place Bretania. Lucien a observat câteva figuri noi: vecinul lui din dreapta care se numea Lemordant făcuse un an de matematică specială la Poitiers. amestec de extaz şi reproş: — Pe genunchii dumneavoastră! iar Lucien s-a gândit înciudat: „Mă angajez prea tare. „Fata atâta aştepta”. prea îl cunoştea toată lumea) şi să-i creeze mari neplăceri domnului Fleurier. Şi a considerat că din acel moment nu mai e virgin. aşa cum se şi cuvenea de altfel unui „pătrat”15. a răspuns Lucien scurt. A luat-o atunci de subsuori şi a aşezat-o pe genunchii lui: — Dar aşa merge? o întrebă el. Era chiar mai înalt decât Lucien. domnule Lucien. totuşi nu părea să-şi fi dobândit maturitatea în urma unor experienţe 15 În argou şcolar: elev în anul II la cursurile de pregătire pentru École Centrale şi Politehnică . — Oh! nu. şi-a zis el. i se păreau puerili şi inocent zgomotoşi: nişte puşti. Lucien a fost foarte preocupat de această mică problemă. aşa că s-a uitat la el cu o mutră înfricoşată: în clipa aceea semăna cu un iepure. dacă fiica unuia dintre muncitori se putea lăuda că s-a culcat cu el. Lucien era foarte mulţumit de el însuşi: se purtase ca un tip valabil şi asta răscumpăra o grămadă de erori. A tăcut: Berthe stătea pe genunchii lui. pot să fac tot ce vreau cu ea. Fata nu s-a împotrivit. Participa în continuare la acţiunile lor colective. i-a zis el. n-ar fi trebuit să merg atât de departe”. Berthe îi tot aţinea calea şi se uita la el cu ochii ei mari şi trişti de cocker. fiindcă îi miroseau a subsuori. se simţea la fel de abătut ca la începutul anului şcolar precedent. un cântec popular de la Rosporden. dar cu o voce dulce. Aceste mici satisfacţii l-au preocupat câteva zile apoi s-au prefăcut şi ele în ceaţă. Înainte de a-şi bea ceaiul. a şuierat admirativ şi a tăcut. dar Berthe nu ştia de glumă. Lucien şi-a revăzut colegii fără nici o plăcere. că mai târziu va avea mai puţină autoritate în uzină. dar cu nonşalanţă. Şi-a zis. care auzea pentru prima dată vorbindu-se despre „amoruri slujnicăreşti”. „Nu am dreptul să mă ating de ea. S-ar fi apropiat mai degrabă de Lemordant fiindcă acesta era matur. nu se cuvine în faţa domnului Lucien. riscă s-o lase însărcinată (era imposibil să cumpere prezervative la Férolles. Lucien a tachinat-o amical. Lucien şi-a spălat mâinile cu săpunul parfumat al maică-sii. „Să mă culc cu ea?” În zilele următoare. când a început şcoala. În octombrie. îşi zicea el cu un pic de regret. a şoptit doar cu un accent ciudat. dar Lucien simţea cum îi bate inima. i-a descris diferitele feluri de bonete bretone şi chiar a cântat fals. „E obiectul meu. Berliac nu se întorsese la şcoală şi nimeni nu ştia nimic despre el.” În ultimele zile ale lunii septembrie a evitat să rămână singur cu Berthe. Lucien se aşezase pe un scaun de bucătărie şi se simţea perfect destins: — Stai jos. Gândindu-se însă bine a ajuns la concluzia: „E ca şi când aş fi avut-o: mi s-a oferit dar eu n-am vrut-o”. Până la urmă moralitatea a triumfat: Lucien şi-a dat seama că neavând destulă experienţă. Winckelmann. nu-mi plac amorurile slujnicăreşti. în plus. călduţă şi foarte liniştită. a luat ceainicul şi s-a întors la el în odaie: Berthe n-a făcut nici un gest ca să-l reţină. domnule? l-a întrebat Winckelmann. — Nu ţine.” Brusc i-a dat drumul.

răspunse Guigard. în plus. ai grijă. S-a întâlnit cu Guigard pe la nouă seara într-un băruleţ de pe strada Saint-Honoré. — Dar cea pentru mine? — N-o cunosc. clipind des. Lucien a fost teribil de dezamăgit. răspunse Fanny cu un aer miop. şi se întreba. sunt obişnuit: îţi spun luni cât îmi datorezi.” Era totuşi puţin surprins de faptul că Lemordant e sensibil la raţionamentele matematice. — Bine. fără vârstă.multiple şi dure: era adult din născare. cu un ghiveci de flori pe cap. însă mă laşi pe mine să plătesc. Joia. fii pe fază: eu sunt Pierre Daurat. Îl strivea pe Loewy cu înălţimea sa şi bustul masiv i se clătina ameninţător pe picioare. Până la urmă i-a ars o pereche de palme şi micuţul Loewy şi-a cerut scuze: lucrurile nu au mers mai departe. îşi zicea Lucien cu respect. brună şi slabă. Lemordant a emis câteva grohăituri ascuţite. Lucien s-a gândit imediat că Guigard încerca să câştige şi el ceva: „Ce bănuitor am devenit!” şi-a zis el amuzat. O singură dată l-au văzut cu toţii furios. obrajii umflaţi. apoi a zis: „Cară-te în Polonia! Cară-te în Polonia! jidan împuţit ce eşti şi nu ne mai otrăvi pe noi. e mai bine. i se va lăsa cheia sub preşul de la intrare. care îl ducea la prietenele surorii sale. Lemordant obţinuse nota cinci şi locul al şaptezeci şi optulea. e şefă de atelier la croitoria Plisnier. — Dar de ce? întrebă Lucien mirat. iar guriţa sa minusculă. Fanny e delicioasă şi. ce-o fi certitudinea aceea care-i dă lui Lemordant o atât de deplină conştiinţă de sine. adăugă el. unde se dansa. „Uite aşa ar trebui să fiu eu: o stâncă. domnul Husson l-a liniştit însă când le-a adus primele lucrări: Lucien era al şaptelea. de la Angoulême. Guigard a mărturisit însă că seratele astea dansante îl plictisesc. Într-un târziu. înfipt strâmb între umeri: părea imposibil să vâri ceva în el. prietena mea. împărţim cheltuielile. Te cheamă Lucien Bonnières. bătrâne. . „Am o prietenă. gelos. Lucien a văzut o femeie mărunţică. amicul despre care ţi-am vorbit. la noi în ţară”. pe strada Royale. Nu era fardată şi părea cam pământie. Apropo. cu una ca ea nu trebuia să se dea peste cap. şi anume în ziua când din greşeală Loewy l-a îmbrâncit în vestiar. astă-seară.” Lucien le -a făcut părinţilor săi o scenă şi astfel i-au dat voie să iasă în fiecare sâmbătă seară. Fanny a sosit aproape imediat: era o fată înaltă. cu picioare lungi şi cu un chip foarte fardat. crede -mă. ştie să se îmbrace. Lucien se uita uneori cu deplină satisfacţie la capul acela voluminos şi gânditor. fără gât. — Ai să vezi. galbeni şi netezi nu erau meniţi să exprime sentimente. Se-ntâmplă să aibă o amică singură: ar trebui să vii cu noi sâmbătă seara. e chiar mai bine. Lucien ieşea cu Guigard. a venit de curând la Paris. Ea e Maud. aici. rozalii şi sticloşi: „Ăsta e un tip cu convingeri”. bine! zise Lucien. Guigard avusese grijă să plătească dinainte halbele. nici prin urechi şi nici prin ochii mici de chinez. aşa că am spus că ai sânge englezesc. şi în plus nu eşti obligat să le oferi trataţii scumpe. dar niciodată să nu le spui numele tău. totul era în ordine. mai ales alături de strălucitoarea Fanny. ştiu că e lucrătoare. Evident. Poţi să faci ce vrei tu cu femeile astea. se simt flatate. înţelegi. — Ţi-l prezint pe Bonnières. dar a constatat că tipa are gură frumoasă — şi pe de altă parte. îi spuse Guigard. Tu eşti blond. cu ce mă ocup? — Poţi să spui că eşti student. — E un principiu. zise Guigard. părea că se aşteaptă la ce e mai rău. Lucien s-a simţit intimidat. — Îmi pare bine. era un Buddha. Lemordant nu s-a agitat. i-a explicat el.

Localul era plin cu studenţi şi cu femei în genul lui Fanny..astfel încât au putut profita de învălmăşeala prezentărilor ca să le mâne vesel pe fete spre uşă. ia uită-te!” şi-şi pregătise o mică frază: „Îmi fac şi mie poftă”. ole!” şi toată lumea râdea. L-a auzit pe Guigard numărând „unu. Lucien era teribil de jenat şi-l considera pe Guigard de-a drept ridicol: era plin de ruj pe lângă buze şi de urme de degete pe obraji. pentru ea e mai bine aşa. nu lipsită de o nuanţă de ironie. ca nişte fructe zemoase sau ca nişte lipitori. nobili bătrâni. strigând: „Ole. le lingea scurt şi des. ca să degajeze bine nările. preciza ea. doar că mai puţin reuşite. Şi-a scos pălăria şi Lucien a constatat cu plăcere că era mai bine decât celelalte femei din dancing. ci a zâmbit atât de caraghios încât Maud a zâmbit şi ea. copii. Maud dansa bine. . fără să le lase timp să ia ceva. zâmbea. Guigard şi Fanny îi lăsaseră în părăsire. Lucien repeta din când în când: „Ia uită-te la porumbeii ăştia. Fanny a fost nemaipomenită: s-a uitat drept în ochii unui tip masiv cu barbă. Lucien se simţea plin de dezinvoltură şi ambianţa îi plăcea grozav: i-a spus lui Fanny câteva mici poante nostime şi. faţa lui Guigard era udă leoarcă. zâmbind: — Ia uită-te la porumbeii ăştia. Seara a fost foarte amuzantă. în anul când şi-a dat bacul. era jenat fiindcă Fanny se uita la ei: ar fi vrut ca sărutul să fie lung şi reuşit. atunci a invitat-o la dans şi i-a povestit mizeriile şi tărăboaiele pe care le făcea profesorilor lui. Celelalte cupluri se comportau şi mai necuviincios: se sărutau şi. dar nu şi-a terminat fraza. Îi arăta pe Guigard şi Fanny adăugând: Noi însă. scăldată într-o lumină trandafirie. dar care avea şi colţuri întunecoase şi unde un cocteil costa cinci franci.” şi nu i-a dat drumul lui Maud decât la cincizeci şi doi.. Lucien a luat-o în braţe pe Maud. Lucien i-a povestit despre Berthe şi i-a spus că are remuşcări.. râdeţi: ole. ce aşteptaţi? Sărutaţi-vă o dată.. Până la urmă zâmbetul i s-a întipărit pe faţă şi a reuşit să adopte o voce rafinată şi uşor nepăsătoare. Dar nu îndrăznea s-o plaseze.. tipa de la vestiar străbătea localul cu un coşuleţ din care scotea şi apoi arunca serpentine şi confeti multicolore. Maud a considerat că povestea bietei Berthe e poetică şi tristă şi a întrebat cât câştigă Berthe ca slujnică la părinţii lui Lucien. patru. — Totuşi. dar se întreba cum procedează oamenii ca totuşi să poată respira. Până la urmă nici n-a fost atât de greu pe cât a crezut. Într-un târziu.. cu un aer matern şi simpatic. doi. se giugiuleau iar. Fanny însă nu prea vorbea cu el: îl apucase pe Guigard de bărbie şi-l trăgea de obraji ca să-i ţuguie buzele. în timp ce le spunea. — Nu-i totdeauna plăcut pentru o fată. trei. distraţi-vă. şi a spus cu glas tare: „Am oroare de oamenii care fumează pipă într-un dancing”. grupa mică.. Lucien şi-a adus aminte de existenţa lui Maud şi i-a spus.. care dispreţuiesc amorul şi i-a zis „frate-miu” şi a schiţat gestul de â o bate pe umăr. se cunoaşte cât de colo că nu mai puteţi de poftă. zicând „Baby”. Tipul s-a înroşit ca un rac şi şi-a băgat pipa aprinsă în buzunar. avea nişte ochi negri serioşi şi un aer de persoană cu experienţă.. zise ea. Fanny a întors brusc capul şi s-a uitat surprinsă la ei: — Hei. să fie la stăpân. care fuma pipă. aşa încât se mulţumea să zâmbească. a fost de-ajuns să sărute pieziş. Îi trata pe Guigard şi pe Lucien cu oarecare condescendenţă şi le-a spus de câteva ori: „Sunteţi nişte puşti răi”. din când în când. când se umflau bine şi ajungeau puţin cam băloase. apoi s -a prefăcut că Maud şi cu el sunt amici vechi. s-au dus să danseze în Cartierul Latin într-o sală mică şi încinsă.. adăugă el. Lucien i -a fost recunoscător: domnul Fleurier nu-i dădea decât o sută douăzeci şi cinci de franci pe săptămână şi din banii ăştia trebuia să-şi plătească şi transportul. plină însă de o curtoazie duioasă.

zise Guigard. au trimis la ziarul L'Oeuvre o zdreanţă de articol împotriva pregătirii militare obligatorii cu doua sute de semnături. la politehnicieni. În L'Action. Maud îl lăsa s-o sărute. Lucien s-a simţit măgulit. dar Maud era plină de prejudecăţi şi foarte supărăcioasă. A doua zi a cumpărat 16 École Normale Supérieure. cred că nu faci politică. Lucien era foarte vesel. la agronomi. nu e mare lucru. Pregăteşte cadre didactice pentru învăţământul secundar si superior. la ce s -o fi gândind?” Cât despre Lucien. Îl dureau colţurile gurii de atâta zâmbit. În intervalul dintre pupături. Lemordant s-a apropiat de Lucien. Lucien avea chef să semneze pe loc. Fanny e sigură că Maud o să se culce cu tine. dar o dată ce ştii cum să respiri. avem nevoie de cel puţin o mie de nume: o să apelăm la tipii de la Saint Cyr. el unul se gândea mereu la acelaşi lucru şi anume la acea tristă şi vagă existenţă a sa. s-a gândit Lucien.— Pentru început nu-i râu. ăsta şi-a găsit calea!” În acele momente se vedea ca şi când ar fi fost altcineva: un tip aşezat lângă o femeie care-l iubeşte. care refuză umila fericire pe care ea i-o oferă: un tip singur. zise Guigard. cu plăcere. ai şi tu un cuvânt de spus. şi-şi spunea: „Aş vrea să fiu ca Lemordant. ar fi preferat totuşi s-o sărute pe Fanny. întemeiată la Paris în 1808. Lucien i s -a plâns lui Guigard. În consecinţă protestăm. Lucien s-a uitat la ceas şi a fost obligat să numere la rându -i: Guigard s-a desprins de gura lui Fanny la o sută cincizeci şi nouă de secunde. Lucien s-a înroşit de plăcere şi a răspuns făcând o plecăciune: „La dispoziţia dumneavoastră”. S-au despărţit pe la douăsprezece şi jumătate. „I-am dat drumul lui Maud din discreţie. — Ce-i asta? — Jidoviţii de la Normale Sup16. tăceau privind în gol şi ţinându-se de mână. O săruta mult pe Maud şi-i spunea că o iubeşte. Una peste alta. unită ulterior cu Universitatea din Paris. A propus o a doua manşă şi a câştigat-o. Într-o dimineaţă din decembrie. Lucien s-a simţit străbătut de o scurtă şi inexplicabilă plăcere. la cei de la marină. ca să prindă ultimul metrou. cu buzele încă umede de sărutările ei. Eşti însă francez. treaba ta. A luat hârtia şi a citit-o cu atenţie. Atunci strângea tare degetele micuţei Maud şi-i dădeau lacrimile: ar fi vrut s-o facă fericită. pe strada Raynouard a ţopăit şi a dansat gândindu-se: „S-a făcut. A semnat. dar nu voia să i se dăruiască. ţinea în mână o foaie de hârtie: — Vrei să semnezi? l-a întrebat el. am dat-o gata”. Când a auzit „ai şi tu un cuvânt de spus”. la toata elită. Fanny te sfătuieşte să fii foarte tandru cu ea. Lucien a fost foarte tandru. Lucien era furios şi considera complet stupid acest concurs. Maud s-a uitat la Lucien şi i-a zis pe un ton serios: „Săruţi bine”. Lemordant a adăugat: — Tu. Poate că şi în L'Echo de Paris. — Tandru? spuse Lucien. care l-a liniştit: — Nu te necăji. e tânără şi n-a avut decât doi amanţi. a întrebat: — O să apară la gazetă? — Sigur. La sfârşit. „Ce ochi severi are. dar s-a gândit că ar fi cam neserios. poţi s-o tot ţii aşa la infinit”. dar o să te întrec. . mână în mână cu ea. S-au obişnuit să se întâlnească joia şi sâmbăta la ora şase. dar cu timpul a început să fie cam monoton şi în plus nu prea era măgulit că se întâlneşte cu una ca ea: ar fi vrut de asemenea să-i dea unele sfaturi cu privire la rochiile ei. Nu mai spune? Au râs amândoi şi Guigard a tras concluzia: — Dacă-i musai.

părea bine încadrat. A început să citească stăpânit de o mare neîncredere: de atâtea ori până atunci se găsise câte cineva care să vrea să-l explice. scris cu litere gotice. — Faci politică? l-a întrebat. Haosul: ce copilării şi ce departe erau toate astea! De la primele pagini a fost însă cucerit: mai întâi aici nu era vorba despre psihologie — Lucien se săturase de psihologie ca de mere pădureţe — tinerii despre care vorbea Barrès nu erau nişte indivizi abstracţi. cobora în vârful picioarelor ca să nu-i trezească pe părinţii lui. A început să citească şi Grădina lui Bérénice şi. citeşti vreodată L'Action? — Nu prea des. nici nişte bolnavi ca vienezele trândave care se duceau la Freud să fie supuse psihanalizei. În locul inconştientului . i s-a oferit pe tavă un caracter şi un destin. — E simplu. Lucien i-a vorbit. în provincie. până acum nu mă prea interesa. Cu aerul lui impenetrabil. Complexul lui Oedip. de atâtea ori i se împrumutaseră cărţi spunându-i-se: „Citeşte-o. Cartea era legată în piele verde.L'Action française. A citit cu glas tare toată seria de nume cu iniţiala F şi când a ajuns la al său l -a pronunţat prefăcându-se că nu-l recunoaşte. şi -a zis el. eşti un dezrădăcinat. — Sunt de dreapta. despre ceea ce Bergère numise „haosul” lui. Barrès. aproape la fel de străin de el ca şi cele ale unor Flèche şi Flipot. e clar. se urca pe bicicletă şi peisajul armonios din Ile-de-France îl cuprindea într-o discretă îmbrăţişare. dar proclamaţia nu apăruse. în spiritul unor solide tradiţii. zise Lemordant iritat. în pagina a doua. îşi zise el. Vei găsi în carte descrierea bolii. se oprea din citit şi rămânea pe gânduri privind în gol: iată că. nu prea departe de cel al lui Lemordant. s-a gândit şi la forţa lor fizică (bunicul lui îndoia cu degetele un ban de bronz). „Totdeauna am detestat Parisul”. un mod de a scăpa de nestăvilita flecăreală a conştiinţei sale. Peste câteva zile el a fost cel ce s-a dus la Lemordant. nişte declasaţi ca Rimbaud sau Verlaine. — De la Férolles.” S-a gândit la sănătatea morală a celor din neamul Fleurier. îi situa în mediul lor. Pe prima pagină se afla un „ex-libris André Lemordant”. unde apăruse sub titlul: Tineretul din Franţa dă o directă zdravănă în gingiile jidovimii internaţionale. din când în când. — Nu la asta mă refer. un nume foarte franţuzesc”. condensat. L -ai citit pe Barres? — Am citit Colette Baudoche. Lemordant se uita la el fără nici o curiozitate. sunt un dezrădăcinat. Numele lui era acolo. Tatăl meu are o uzină acolo. Lucien a găsit-o abia joi. — Cât timp ai stat la Férolles? — Până în clasa a doua. — De unde eşti? l-a întrebat Lemordant. ţi se potriveşte de minune”. în câteva fraze. dar cred că sunt pe cale să mă schimb. încă o dată. Lucien a fost uimit: nu se gândise niciodată că Lemordant ar fi putut avea un nume de botez. După-amiază o să-ţi aduc Dezrădăcinaţii: e chiar povestea ta. „Aşadar e adevărat. dar şi remediul potrivit. în familia lor: fuseseră bine crescuţi. din preajmă. la Férolles: se scula. în linii mari desigur. Lucien s-a gândit zâmbind cu o uşoară tristeţe că nu era el omul care să poată fi demontat aşa. definitiv. Lucien găsea că Sturel seamănă cu el. un nume de ţăran. şi-a zis el cu convingere. spuse Lemordant. o metodă care-i permitea să se definească şi să se aprecieze. „Lucien Fleurier. După aceea a băgat ziarul în buzunar şi s-a întors acasă foarte vesel. chiar de la început. răspunse Lemordant. o sănătate dobândită exclusiv la ţară. şi-a adus aminte cu emoţie de zorii zilei. mărturisi Lucien.

constatai că au cu toţi ceva în comun: depăşiseră rătăcirile şi incertitudinile vârstei lor. camionagiule!” Lucien a fost puţin şocat. răspunse Lemordant. nu poţi să crezi imediat ceea ce doreşti: trebuie încet. Când Rémy a venit să anunţe faptul că doamna Dubus. — Dragă.unde colcăiau fiarele spurcate şi lubrice ale lui Freud. La început glumele lor uşuratice şi pline de ferocitate îl cam scandalizau pe Lucien: i-ar fi putut considera inconştienţi. În mijlocul lor Lucien descoperea încet-încet adevărata semnificaţie a tinereţii: aceasta nu mai consta în graţia afectată pe care o aprecia Bergère. Lucien a acceptat cu entuziasm. nu mai aveau nimic de învăţat. Lucien se ducea destul de des pe la ei şi în curând a înţeles că l -au adoptat. dimpotrivă. că un camion îi tăiase picioarele. au râs în hohote şi. amicii lui Lemordant nici nu aveau farmecul tulbure al adolescenţei: erau adulţi. se gândea el. Lucien a început şi el . când stătea tăcut lângă Maud cu braţul petrecut pe după umerii ei. pur şi simplu. Lucien s-a aşteptat să-i vadă omagiind cât de cât adversarul aflat în necaz. strigau lozinci sau ridicau paharul în cinstea studenţimii. „Ce ispititor”. frânturi de fraze: „a restabili legătura cu tradiţia”. Totuşi. iar conversaţiile politice erau rare. De altfel. dar a ţinut să precizeze că-şi va păstra deplina libertate: — Vin. unde jucau bridge şi biliard. unii chiar purtau barbă. Lucien a fost încântat de camaraderia tinerilor de la Action Française: l-au primit cordial şi simplu şi l-au făcut să se simtă imediat bine în mijlocul lor. chiar avea impresia că şi-a găsit calea. Lucien. îşi zăvorâseră inima. uneori. A cunoscut repede „gaşca” lui Lemordant. inepuizabile. în mintea lui se perindau cuvinte. Râdeau şi cântau. „pământul şi morţii noştri”. să se întoarcă în orăşelul lui şi să trăiască acolo: să-l găsească la picioarele sale. Ca să se identifice cu universul acesta îi era de-ajuns să se depărteze de sterila şi primejdioasa autocontemplare: trebuia să se apuce să studieze solul şi subsolul de la Férolles. se gândea el. erau maturi. tineretul însemna viitorul Franţei. izvoare. S-a gândit un pic şi a zis: Ar trebui să vii cu noi. fără să renunţe la o autoritate pe care de altfel nimeni nici n-ar fi îndrăznit să i-o conteste. amestecat cu pădurici. nu îndrăznea s-o ia de bună: fusese deja prea des dezamăgit. să se adreseze geografiei umane şi istoriei. I-a destăinuit temerile sale lui Lemordant: — Ar fi prea frumos. Lucien ieşea foarte exaltat din acele lungi reverii şi. căci îl primeau strigând: „Uite-l pe frumosul!” sau „Uite-l pe Fleurier-ul nostru naţional!” Ceea ce-l fermeca mai ales pe Lucien era buna lor dispoziţie: nu aveau nimic pedant sau auster în comportare. soţia liderului radical avusese un accident. Se întâlneau la etajul întâi al braseriei Polder. iarbă. spuse el. ziceau: „Hoit bătrân!” şi „Bravo. dar brusc a înţeles că acest hohot de râs purificator era de fapt un refuz: mirosiseră pericolul. mergând până-ntr-acolo încât uneori chiar zâmbea. cuvinte profunde şi opace. Vreau să văd şi să mă mai gândesc. dar nu mă angajez. întins pe câmpie. Dacă te uitai bine la ei. inofensiv şi fertil. să descifreze direcţia colinelor care unduiau coborând până la Sernette. încet să capeţi experienţă. ca un humus hrănitor din care Lucien să-şi tragă forţa de a deveni în sfârşit un stăpân. lovindu-se peste coapse. Acum. vreo douăzeci de studenţi care purtau aproape toţi o beretă de catifea. Ei însă. asta-i tot. să te obişnuieşti. cel mai adesea. refuzaseră înduioşarea plină de laşitate. Chiar şi Lemordant. se mai destindea puţin. tăcea şi-i cuprindea cu privirea pe aceşti tineri zgomotoşi şi sportivi: „Sunt o forţă”. Sau. Barrès îi oferea mirosul pământului reavăn pe care Lucien îl prefera cu mult.

iar celor mai în vârstă o alură de plozi neastâmpăraţi. În ianuarie. Lucien le-a vorbit părinţilor săi despre noii săi prieteni. Din ziua aceea. Lucien a încercat şi el să glumească. în timp ce doi tipi îl trăgeau de haină. lui Lucien i s-a părut că părinţii lui îl tratează cu o oarecare consideraţie. Lucien a ezitat şi a spus. eşti mult prea tânăr ca să te apuci de politică. „ce lucru sănătos”. Totuşi. De exemplu între umorul glacial al lui Charles Maurras şi glumele lui Desperreau (acesta purta în buzunar o bucată de prezervativ şi-l prezenta drept prepuţul lui Blum) nu era decât o diferenţă de grad. şi-a zis el. Guigard. te rog să nu faci una ca asta. uşuratice şi nesemnificative. iar când spunea despre Herriot: „Dacă ăsta moare de moarte bună. Îşi încleşta maxilarele şi. învăţase o mulţime de lucruri în ultima vreme: analiza rând pe rând curiozitatea binevoitoare a tatălui său. nu mai există dreptate pe lume”. care era doar un simplu republican. lasă-l să-şi urmeze calea. La Marseillaise. se simţea la fel de convins. sufla într-o trompetă mică. s-a gândit el. Totuşi. asta e cheia. iar agitaţia zgomotoasă a băieţilor i se părea absurdă. „O să vezi un scandal pe cinste”. A discutat îndelung cu Lemordant şi Lemordant i-a înţeles foarte bine motivele şi i-a spus să nu se grăbească. cu o mutră de copil zburdalnic. Lucien l-a recunoscut cu simpatie pe Remy.să râdă. câte puţin. de puternic ca Rémy sau Desperreau. nu se hotăra. se închidea în sine. iar domnul Fleurier a intervenit. de intole rant. zicând cu blândeţe: — Lasă-l dragă în pace. Aproape imediat câţiva tineri s-au sculat în picioare şi au început să strige. sunt nişte ţipi foarte agitaţi şi oricând se poate întâmpla o nenorocire. roşu ca un rac. după câteva minute. încât le dădea dreptul să pară frivoli. ştrengăriile acestea i-au apărut în adevărata lor lumină: erau doar în aparenţă frivole. Universitatea a anunţat o şedinţă solemnă în cursul căreia doi mineralogi suedezi urmau să primească titlul de doctor honoris causa. în fond prin ele se afirma un drept: convingerea băieţilor era atât de profundă. i-a spus maică-sa. Când i-a văzut pe Preşedintele Republicii şi pe Rector intrând în acordurile imnului naţional. spaima doamnei Fleurier. care tremură uşor pe bancheta unei cafenele. Ceea ce i-a plăcut însă cel mai mult a fost un domn în vârstă care. îl copleşea cu obiecţiile. atât de religioasă. trebuie să capeţi experienţă. — Lucien. să trimită la plimbare cu un banc sau cu o piruetă tot ceea ce nu e esenţial. Ce te faci dacă te ciomăgesc sau dacă înfunzi puşcăria? Şi. iar domnul Fleurier l-a întrebat dacă are de gând sa se înscrie la Action Française. dar Lucien nici măcar nu se mai uita la el: îşi netezea dunga de la pantalon şi se distra făcând rotogoale cu fumul ţigării şi uitându-se după femei. preţ de o clipă. „Lemordant are dreptate. Până la urmă Guigard tăcea. dând din cap: „Nu e chiar un fleac”.” A învăţat să refuze discuţiile. profund impresionat. Lucien mai avea uneori crize depresive: i se năzărea că nu-i decât o mică transparenţă gelatinoasă. care le conferea celor mai tineri un aspect matur. tot mai auzea obiecţiile lui Guigard. Lucien i-a răspuns doar cu un zâmbet bărbătesc. se simţea cuprins de o furie sacră. zbătându-se şi strigând: „Franţa să fie numai a francezilor”. i-a spus Lemordant lui Lucien. respectul incipient al lui Guigard. grav: — Mă ispiteşte într-adevăr. Încet-încet. dar. Amfiteatrul mare era plin ochi. În alte momente . mă ispiteşte. pe de altă parte. Guigard vorbea înainte. nerăbdarea lui Rémy şi-şi zicea. Lucien a simţit că începe să-i bată inima şi brusc i s-a făcut frică pentru prietenii lui. trebuie s-o facă şi pe asta. Gusta din plin acest amestec original de gravitate încăpăţânată şi de ghiduşie. insistenţa lui Lemordant. A înregistrat unele succese. dar acestea îşi pierdeau brusc greutatea şi lunecau pe lângă el. dându-i o invitaţie. Lucien îl asculta cu amabilitate.

se simţea însă dur şi greu ca o piatră şi era aproape fericit.” şi amicii se înveseleau. Succesul sporindu -i verva. iar când a terminat. iar Lemordant. opreşte-te. spunea: „Stai. Într-o zi. bătea cu pumnul în masă şi zbiera: „Mama lor. zicea Guigard. Lucien trebuie să înveţe meseria de bărbat”. care îi iubeşte atât de mult pe jidani. cu un accent ciudat. prietenul lui Fleurier.. rupea jurnalul. era de-ajuns să înceapă.” şi ceilalţi aşteptau încântaţi. şi Lucien povestea bancuri evreieşti pe care le ştia de la tatăl lui. aproape cu duioşie. Lucien şi prietenii săi aveau mintea încinsă şi se ţineau de şotii. am înţeles: era jidan.. Lemordant s-a uitat în ochii lui şi i-a spus: „Tu eşti un pur”. Lucien pe bune l-ar fi aruncat pe jidan în apă! Lucien era inegalabil: îi mirosea pe jidani de la o poştă. domnul Fleurier s-a arătat înţelegător: „La urma urmei. pe un anume ton „Iţic s-a întâlnit de-acum cu Ştrul.” sau „Leon Blum. Învăţătura se cam resimţea de pe urma acestor noi obligaţii. ţinându-şi răsuflarea. nu se poate. Când însă Desperreau a vrut să-i dea omului drumul. încheie Rémy: ce păcat că nu e şi Fleurier cu noi. Le-a cântat un cântec învăţat vara trecută de la Hébrard. Lucien se înroşea tot. i-a spus soţiei sale. un om nu poate fi chiar în halul ăsta de zgârie-brânză. Fanny nu mai putea de râs. într-o bună zi. Şi pe urmă. şi ăsta e! — Jos pălăria. Se avea din ce în ce mai bine cu toată gaşca. Într-o zi Remy şi Patenotre au spus că au văzut un evreu algerian pe malul Senei şi că l-au speriat de moarte apropiindu-se ameninţători de el. lucrurile au început să se complice: tipul s-a năpustit spre Lemordant şi l-ar fi şi lovit dacă Rémy n-ar fi fost pe fază şi nu i-ar fi ars un pumn în ceafă. Lucien a făcut o mulţime de remarci antisemite şi a început să vorbească despre Berliac şi zgârcenia lui: „Totdeauna mi-am zis: de ce o fi aşa meschin. Era foarte nostim. ca şi când ar fi vrut să-l arunce în apă: — M-am gândit. până la urmă i-au făcut-o lui Lucien. îi smulgea ziarul..!” iar ei izbucneau în hohote de râs şi spuneau: „L-am dus! l-am dus! Nu l-am dus: s-a dus singur!” Mergea adesea cu ei la întruniri politice şi i-a auzit pe profesorul Claude şi pe Maxime Real del Sarte. Când ieşeau de la acele întruniri. foarte calm.” Toată lumea a început să râdă şi pe Lucien l-a cuprins un fel de exaltare: se simţea cu adevărat pornit împotriva jidanilor şi amintirea lui Berliac îi era nesuferită. cu mâna sa puternică. — Poate că a fost mai bine aşa. Când ieşea la plimbare cu Guigard îi făcea semn cu cotul: — Nu te întoarce imediat: unu' mic şi gras din spatele nostru. Totdeauna se găsea câte cineva să zică aşa.. Individul s-a izbit de perete şi s-a uitat urât la ei zicând: 17 Cântec antisemit batjocoritor . cu gura căscată. mai spune-ne una bună cu jidani”. s-a uitat la el fericită. dar Desperreau s-a strecurat pe la spatele lui şi l-a imobilizat în timp ce Lemordant. într-o joi s-au urcat toţi patru în camera lui Maud şi Lucien le-a cântat Nunta Rebeccăi.. Începând din ziua aceea băieţii îl tot rugau pe Lucien: „Fleurier. l-a întrerupt Desperreau... Nunta Rebeccăi17 şi toată lumea a declarat că e teribil de amuzant.. erau vreo zece şi pe strada Saint-André-des-Arts au văzut un omuleţ măsliniu care citea L'Humanité. dar întrucât Lucien oricum nu putea spera să reuşească la concurs în anul acela. opreşte-te altfel fac pipi pe mine”. L-au înghesuit lângă un perete şi Rémy i-a poruncit: „Aruncă ziarul”. ai un fler! Nici Fanny nu-i putea suferi pe jidani. Tipul a încercat să facă pe nebunul. daţi-mi drumul”. La braseria Polder. Omuleţul furibund dădea din picioare în gol şi urla: „Daţi-mi drumul. într-o doară: „Fleurier.

i-a spus Lucien. nu se mai poate să mă ţin după ei în expediţiile astea în calitate de amator. Acum am cântărit totul. S-a gândit cu duioşie la Maud şi la Fanny.” a mai bâlbâit el. sunt cu voi. Marchesseau i-a zis în treacăt lui Lucien: — Da' ştiu că ai o directă de dreapta clasa întâi! Lucien i-a răspuns: — Era jidan! A treia zi. „M-am hotărât. de o violenţă pe care Lucien nici măcar n-ar fi putut să şi-o imagineze. Îşi regăsiseră tonul brutal şi vesel şi n-au adus vorba despre incidentul din ajun. tipul a căzut în genunchi şi n-a mai zis nimic. la întâlnirea cu Maud. Au luat -o la fugă şi nu s-au mai oprit decât în piaţa Saint-Michel: nu-i urmărea nimeni. Maud a înţeles imediat: s-a uitat la baston şi a zis: — Deci s-a făcut? — S-a făcut. aşteptând să-l vadă cum cade. obosiţi de cât dăduseră în el. A primit o palmă formidabilă şi s-a repezit înainte. burjui împuţiţi. Şi-au aranjat cravatele şi s-au curăţat de praf unii pe alţii. Tipul nu părea să fi auzit: se uita la ei sfidându-i cu ochiul stâng şi repeta: „Franţuji împuţiţi.. Lucien a înţeles că o să fie lată rău: Marchesseau nu ştia de glumă când era vorba despre Franţa. toţi! şi împroşcându-i cu valuri de înjurături murdare. urlând: — Franţuji împuţiţi. A auzit pârâind ceva şi mărunţelul s-a uitat la el cu un aer uimit şi obosit: „Franţuji. spuse rece Marchesseau. N-a reuşit să adoarmă. în familiile lor. cu capul în jos. cu latul palmei. s-au purtat deosebit de amabil unii cu alţii: renunţaseră la acea brutalitate pe care o afişau de obicei ca să-şi mascheze sentimentele. într-o sâmbătă . pe ea personal o atrăgeau mai degrabă ideile de stânga. Atunci un impuls mai puternic decât voinţa lui l-a făcut să se năpustească şi să-l izbească din răsputeri pe tip. Veneticul şi-a strâmbat gura şi a scuipat: — Franţuji împuţiţi! — Mai vrei un rând? întrebă Desperreau.— Franţuji împuţiţi! — Ia mai zi o dată. şopti Remy. s-a gândit el. probabil. zise Lucien zâmbind. vă urăsc. Dar ochiul învineţit a început să se caşte scoţând la iveală un glob roşu şi fără pupilă. dar era tolerantă. Vorbeau politicos şi Lucien şi-a zis că pentru prima dată îi vede aşa cum sunt. că toate partidele au câte ceva bun. trebuie să mă angajez!” Se simţea pătruns de o gravitate aproape religioasă când i-a anunţat lui Lemordant vestea cea bună. „Consider. „Nu se mai poate. Lucien a venit cu un baston gros pe care tocmai îl cumpărase dintr-un magazin de pe bulevardul Saint-Michel. de-aţi crăpa toţi. La scurt timp după aceea. Maud părea măgulită. zicea ea. iar gaşca a sărbătorit evenimentul dând pe gât câteva sticle bune. toţi. Când să se despartă. el însuşi era foarte agitat: nu obişnuia să se bată în stradă cu neisprăviţii. Seara s-a încheiat fără ca tinerii să fără vreo aluzie la aventura lor. După câteva clipe i-au dat drumul şi tipul s-a sprijinit de zid. un pumn îi închisese ochiul drept şi băieţii stăteau cu toţii în jurul lui..” În cursul serii.” Lemordant l-a bătut pe umeri. Atunci băieţii s-au înfuriat şi s-au văzut nevoiţi să pună mână de la mână ca să-l înveţe minte pe individ. „Hai să ne cărăm”. l-a gâdilat de câteva ori pe ceafă numindu-l micuţul ei militant. franţuji împuţiţi!” A urmat o clipă de şovăială şi Lucien a înţeles că amicii lui aveau să renunţe. gâfâind. — Franţuji împuţiţi! zise veneticul. se clătina pe picioare.

nimeni nu-i mai provocase o asemenea impresie de greţoasă intimitate. ascultă-mă pe mine: are chestia asta în sânge”. Guigard l-a felicitat călduros. dar. Băiatul s-a lungit lângă ea şi Maud şi-a acoperit ochii cu mâna ţinând degetele uşor depărtate şi zicând cu o voce de copil: „Cucu. cu adevărat altcineva. se gândea Lucien în metrou. Ar fi fost însă o crimă să rateze o asemenea ocazie. — S-a întâmplat aşa. nu rămăsese din ea decât carne. Ajunseseră la aceeaşi concluzie: femeile astea erau foarte necesare. poţi să vii cu mine sus: o să mă ţii de mână şi o să fii foarte drăguţ cu biata ta Maud care nu se simte bine. După câteva minute i-a ridicat fusta şi s-au trezit făcând dragoste. omul nu putea totuşi să rămână cast până la însurătoare. o să-i spui poveşti. Maud închisese ochii şi zâmbea cu o expresie misterioasă. dispreţul faţă de sexul masculin. cu pudoarea ei. faţă în faţă cu două cucoane mature. nici bolnave. poate. în afară. Cum au intrat în cameră. cu neînsemnatele ei gânduri cuminţele. apoi a tăcut şi s-a uitat fix în ochii lui Lucien. nu mai putea deosebi carnea lui de aceea a lui Maud. când Riri îşi arăta puţica în tufiş sau când făcea pe el şi pe urmă stătea culcat pe burtă şi dădea din picioare. cu ciorapii de mătase şi rochia ei de crep.” Lucien nu prea era entuziasmat de această idee: camera lui Maud îl întrista prin sărăcia ei îngrijită. a te ataşa de una ca asta ar fi fost o mare eroare. îşi apropiase buzele de un chip fără ochi. posedase o floare mare din carne udă. era faţa ei îngustă şi închisă care părea îmbrăcată. dar se simţea frustrat: ceea ce dorise până în ajun la Maud. dacă eşti cuminte. Maud s-a gândit un pic şi i-a spus cât se poate de serios: — Nu-mi pare rău deloc. Lucien s-a gândit: „Am talent”. cu fundul gol. Începuse să se cam sature de Fanny: „Are un caracter mult prea infect. tipele nu erau interesate. în timp ce i se uscau pantalonii. de Riri. cu permanentul ei. reputaţia de fată serioasă. te văd. Înainte totul era poate mai pur. A revăzut animalul orb care se zbuciuma între cearşafuri clipocind şi căscând păros şi şi-a zis: asta eram noi doi. pur şi simplu. atitudinea plină de demnitate. i se părea că tot corpul îi e alcătuit din lapte bătut. ca să evite contactul cu cămaşa leoarcă de sudoare. dar. e o femeiuşcă nemaipomenită. mereu intangibilă. zise ea. tot ceea ce făcea din ea o persoană străină. semăna cu o cameră de servi toare. Fuseseră unul singur. Şi toată această pojghiţă se topise sub îmbrăţişarea lui. Maud a zis: „Ia te uită. Era însă stânjenit: se simţea gol în căldura prăfoasă a metroului. Maud era obosită: „Cred că o să mă întorc direct acasă. ţeapăn şi gol. ca o prăjină înaltă şi terfelită. silueta subţiratică. cine şi-ar fi închipuit una ca asta!” S-a uitat la Lucien cu o expresie de reproş tandru: — Răutate mică ce eşti! Şi eu care credeam că o să fii cuminte! Lucien i-a spus că şi el fusese la fel de surprins ca şi ea. Şi -a repetat cu convingere: „Am o amantă”. La sfârşit. s-a aşezat pe banchetă ţeapăn. dură şi de nezdruncinat. Maud şi-a băgat degetele în gura lui şi el i le-a supt vorbindu-i cu duioşie: „Micuţa Maud e bolnăvioară. dar mai puţin complet. vai ce necăjită e biata Maud!” şi mângâind-o pe tot corpul. alături de un preot. gol ca un pântece. îmbibat cu miros de pelin şi de peşte proaspăt. „Am o amantă”. Se simţea stors de vlagă şi istovit. gol sub un strat subţire de haine. să ştii Lucien că te văd!” Lucien se simţea greoi şi moleşit. Guigard a vorbit cu multă delicateţe despre adevăratele . Lucien a resimţit o oarecare uşurare gândindu-se la Guigard: mâine îi va spune: „M-am culcat cu Maud.seara. spuse el. Ieri a stat bosumflată toată seara”. ţuguindu-şi puţin buzele. Maud s-a trântit pe pat spunând: „Of! ce bine e”.

atunci Lucien se destindea puţin. familia Guigard a dat un ceai în cinstea lui Pierrette. Pe 17 aprilie. în fiecare duminică dimineaţă se ducea să vândă L'Action française în faţa bisericii din Neuilly. Pierrette a râs uşor. de altfel. L-a străfulgerat pe Guigard cu privirea şi a făcut stânga-mprejur. se simţea pur şi puternic. Lucien avea multă afecţiune pentru Pierrette. care împlinea optsprezece ani. — Ce-i cu jidanul ăla? a întrebat-o puţin mai tâziu pe Pierrette. dar îi era recunoscător că nu şi-a tăiat părul. Era foarte ocupat cu activităţile lui politice. Doamna Guigard angajase o pianistă şi după-amiaza se anunţa foarte veselă. roşcovan şi cu părul creţ. evident. Lucien a văzut apropiindu-se şovăitor un tânăr înalt. Domnişoarele care ieşeau de la slujbă îşi ridicau uneori ochii lor frumoşi şi sinceri şi-l priveau.” Şi-a înfundat mâinile în buzunare. În timp ce Guigard îi prezenta pe băieţi. cu piele albă şi sprâncene negre.domnişoare şi Lucien l-a întrebat ce mai face sora lui: „Bine. Băieţilor din gaşcă le-a explicat că respectă femeile şi a fost fericit pentru că a găsit la ei înţelegerea pe care o nădăjduia. cred că vă cunoaşteţi cu toţii: Fleurier. Guigard ştie prea bine că nu pot să-i sufăr pe jidani!” S-a întors şi a şters-o rapid ca să evite prezentările. au vorbit frecvent despre fete şi atunci se simţeau plini de poezie. „Guigard trebuie să fie furios!” A dat din cap şi a încercat să-şi spună cu convingere: „Dacă m-a invitat pe mine n-avea dreptul să invite şi un jidan!” Furia îi trecuse însă. condu-mă la bufet. — Ăsta e un băiat destul de drăguţ. S-au mai dus din când în când la prietenele lui Pierrette Guigard. era niţel cam miştocar cu ea. Era bun prieten cu Pierrette. După aceea. care îi zicea cavalerul ei. Hai. zise Guigard. şi-a zis el în timp ce-şi lua lucrurile de la garderobă. Era stăpânit de un orgoliu amar. nu mai ai ce căuta în societate. dar există un lucru de care sper că Dumnezeu va ţine seama: mai bine mi-aş fi tăiat mâinile decât să mă ating de o fată mare”. iar Lucien s-a simţit foarte nenorocit. spuse ea. s-a întrebat el. adăugă el confidenţial. Lucien abia a apucat să ia o cupă cu şampanie că a şi pus-o jos: s-a pomenit faţă în faţă cu Guigard şi Weill. şi Lucien. „E clar.” Pe stradă însă i s-a topit tot orgoliul şi l-a cuprins neliniştea. care-şi primea amicii în fumoar. Ştii ceva. Simon. mâna lui întinsă şi-şi zicea că n-ar fi stricat să fi fost mai conciliant: . zise Guigard. student la Hautes Études Commerciales. le zâmbea. zise Lucien. când ţii cu adevărat la opiniile tale. aveau surori. s-a simţit cuprins de mânie. N-o să mai pot călca în casa asta”. apoi s-a dus la Guigard. revedea cu un fel de jenă mutra uimită a lui Weill. Lucien îl înţelegea perfect. Lucien a dansat de mai multe ori cu Pierrette. „Ce caută individul ăsta aici. a fost invitat. Din fericire şi-a adus brusc aminte de Desperreau: „Fleurier pe bune l-ar fi aruncat pe jidan în apă. ar fi o grămadă de lucruri de care n-aş putea să-mi dau seama”. Pierrette însă l-a luat de braţ şi Guigard l-a interpelat cu un aer foarte firesc: — Prietenul meu Fleurier. nu mă deranjează faptul că am o soră: dacă n-aş avea-o. — E Weill. gata. Aproape toţi. Vreme de două ceasuri şi mai bine. spune că ne-ai uitat de tot. îi vorbea ca un frate mai mare. i-a întors spatele lui Guigard şi a plecat. — Am oroare de jidani. Weill a întins mâna. Vanusse. Lucien se plimba de colo colo cu o expresie dură întipărită pe faţă. zise el degajat. frate-miu la cunoscut la scrimă. Ledoux. — Salut. prietenul meu Weill. bănuia că e puţin îndrăgostită de el. am făcut prezentările. iar lui Guigard îi plăcea să citeze vorba unuia dintre unchii săi care avusese mult succes la femei: „Poate n-am făcut totdeauna doar fapte bune în nenorocita asta de viaţă.

nu mă mai recunosc!” Era cald şi plăcut. i-a spus Lucien. Guigard şi Pierrette îi comentau comportarea: Guigard zicea: „E complet nebun!” Lucien a strâns din dinţi. Am zis şi eu ce am putut. M-am purtat ca un mocofan. cu capul plecat: — Ce să mai vorbim. Dar ce vrei. şi-a zis Lucien terifiat. îl trăsnesc. când a dat cu ochii de Guigard. cu o voce sugrumată: „Iartă-mă. să-mi manifest opiniile în faţa unor oameni care nici măcar nu sunt în stare să le înţeleagă!” A dat nervos din umeri: declanşase un dezastru. că nu aveai ce face. fiecare contemplându-şi vârful pantofilor. bătându-l pe umăr. n-ar fi trebuit să-ţi fac una ca asta”. niciodată n-o să fiu cineva. Într-un târziu. Ar fi trebuit să strâng mâna aia. tăcea în continuare. nu mai sunt eu. îşi zicea el. e o repulsie fizică. Lucien a coborât bulevardul Saint-Michel într-o stare de extraordinară exaltare: i se părea că nu mai e el. mai facem câte un asalt. nu aşa. nici o clipă nu mi-a trecut prin minte. Guigard îi dădea însă înainte. asta trebuia să fac.. Ar fi trebuit să salut rece şi imediat după aceea să mă depărtez. la liceu. Lucien a avut norocul s -o găsească pe Maud acasă. cât îi urăsc! Ce tare îi urăsc pe jidani!” Încercând să dobândească un pic de forţă din contemplarea acelui sentiment de imensă ură. până în ajun. spuse Guigard pe un ton jalnic. nu ştiu ce m-a apucat. „Dacă mă bodogăneşte. Ar putea să se apropie de Weill şi să-i spună: „Scuză-mă. asta nu se poate. iubitule. A adăugat. uimit. se gândea el iritat. I-a spus că o iubeşte şi a posedat-o de mai multe ori cu un fel de mânie. Guigard s-a apropiat de el.„Cu siguranţă că Pierrette mă consideră un mârlan. purtând pe faţă primul zâmbet. tot mi se pare că au solzi pe mână. din moment ce ai o convingere. Guigard a spus. la fel de ruşinat: Părinţii mei sunt de părere că ai avut dreptate. am vrut. — Nu fi tâmpit. Ba nu: era prea târziu. ticălosul!” După ore. dar când am scris invitaţiile. Lucien era atât de furios încât nici n-a putut să ia notiţe: „Ticălosul! se gândea el. stai. La urma urmei nu mă angaja cu nimic. zise el. A doua zi dimineaţă. — Şi tipul? — A înţeles. înţelegi. de primăvară. Guigard a adăugat. „Am dat-o-n bară. mi-a fost rău”. Lucien a savurat cuvântul „convingere”. Guigard avea un aer viclean şi s-a făcut că nu-l vede. îi venea să-l strângă la piept pe Guigard: — Nu-i nimic. nu-i nimic.. gestul lui era ireparabil. degeaba se tot gândea la Léon Blum care primea bani de la nemţi şi-i detesta pe francezi. bătrâne. în acea mulţime molatică. nu e voie!” Până la urmă l-a lăsat să-şi facă mendrele: voia s-o sărute peste tot. „Eu”. dar începea să fie stăpânit de indulgenţă.” Au stat câtva timp alături. împreună. A precizat. nu! zicea Maud. mă invitase la el.” Lucien. să ştii.” „Nu.” S-a întrebat dacă ar mai fi avut timp să se întoarcă la Guigard. Lucien a tresărit şi s-a uitat la el neîncrezător. „Ah! s -a gândit el disperat. nu simţea nimic în afară de o indiferenţă posacă. să-i strângă mâna şi să facă puţină conversaţie amabilă cu el. plin de generozitate: şi eu am greşit. Dar ura se topea sub privirea lui. nu pot să mă ating de ei. dar înţeleg. frate. opreşte-te. bâlbâind: „Ne întâlnim la scrimă. Lucien se înfigea ca o pană de oţel. a fost o gafă enormă.. Lucien a simţit cum i se strânge inima. „Ce-mi trebuia mie. Lucien se simţea copilăros şi pervers: îi venea să plângă.. Şi-a zis: „Ce ciudat. nu -i vorbă. principalul e că am rămas amici. e peste puterile mele. incapabil să scoată o vorbă.. dar după un sfert de oră s-a cărat. ştiu că n-ai făcut-o dinadins. era livid. Chiar în clipa aceea. Ce-a zis Pierrette? — S-a prăpădit de râs.. gândind: „Nu mai sunt eu”. însemna o insectă . oamenii căscau gura. n-ar fi trebuit.

trebuia să umble în vârful picioarelor pe coridor. îi spunea unei Pierrette invizibile: „Ce să mai vorbim. se simţea diferit şi ameninţător. dar chestia asta nu conta nici cât freamătul unei meduze. ăsta e. era de-ajuns să te uiţi la nenorocitul ăla de jidănaş ca să-ţi dai seama că ceea ce-i plăcea sau nu-i plăcea rămânea lipit de el aşa. ca un lan de ovăz sub adierea vântului.” Rostise de multe ori aceste cuvinte.mare. era o simplă constatare. dar pe urmă îşi recăpătase forma rotundă. Guigard zicea: „Ah! nu! Nu pe ăsta. gândea el. ca mirosul lui. mânjite parcă de voluptate. un spate lat pe care se reliefau muşchii şi care se depărta stăpânit de o forţă calmă şi se pierdea. a resimţit umilinţa lui Guigard şi s-a simţit delicios de terorizat. azi însă veneticii şi jidanii nu-l deranjau pe Lucien. e un lucru sfânt!” şi -a adus aminte că maică-sa. îi spunea uneori pe un anumit ton: „Tata lucrează la el în birou”. azi Lucien se simţea curat şi precis ca un cronometru. Gaşca nu venea aici fiindcă era plin de venetici împuţiţi. „Acum mi-a venit mie rândul”. L-a văzut şi pe Guigard: Guigard era palid. vrei să dăm de belea. câtva timp avusese probabil nişte cucuie. şi -a zis: „Fac scufundări!” şi apoi brusc a uitat La Source şi i-a uitat şi pe venetici. ca şi când cineva ar fi zis: „Lui Lucien nu-i plac stridiile”. ca greierii de la Férolles. „Ăsta. le ridicau braţele. I-a trecut prin gând: „Aşa le trebuie. o dată cu clipitul pleoapelor lui grele. Amărâţii! Lui Lucien i se făcuse aproape milă de ei. urmărea cu privirea acel spate. le mişcau degetele. Ce. dar azi era altceva. a fost Guigard. se-nţelege. n-a mai văzut decât un spate. când era mic.. Să fi fost chiar un zâmbet? N-o fi fost mai degrabă o uşoară oscilaţie care luase naştere afară. se jucau puţin cu buzele lor. un nume pe o listă de invitaţi. sau: „Lui Lucien îi place să danseze”. un orologiu monstruos care sclipea sprijinit de banchetă. ca nuanţele pielii lui şi că totul avea să dispară o dată cu el.. şi totuşi desluşeai în el un fel de resemnare obscenă. Ce căutau în Franţa? Ce curenţi marini îi aduseseră şi-i depuseseră aici? Degeaba se îmbrăcau decent. „Eu sunt Lucien! Cineva care nu-i înghite pe jidani. ca şi când s-ar fi aflat într-o catedrală. ale cărei valuri clătinau cărnurile lor moi. balonată. cu totul altceva. Dar.” Pe Lucien l-a cuprins o bucurie aproape intolerabilă: spatele acela puternic şi solitar era al lui! şi scena se petrecuse ieri! O clipă. undeva într-un colţ al sălii şi venise să moară pe buzele sale? Toţi veneticii ăia pluteau într-o apă neagră şi grea. Lucien nu era de faţă. necruţător în ceaţă. în salonaşul lui Pierrette: Pierrette şi cu Guigard subliniau. cum ar fi să nu se joace cu carabina cu aer comprimat. În aparenţă. şi-a . şi-a urmărit propriul spate cu ochii lui Guigard. că nu face parte din această faună umilită. la croitorii de pe bulevardul Saint-Michel. să nu strige „Tararabum”. Lucien s-a gândit că el unul nu e o meduză. Iar acea frază îi apărea ca o formulă sacramentală care-l copleşea brusc cu o sumedenie de obligaţii religioase. a fost o gafă!. atenţie: plăcerea de a dansa ar fi putut eventual fi descoperită şi la jidănaşul ăsta. o dată cu zâmbetele lui lipicioase.. s-a scărpinat pe nas şi a zâmbit. În mijlocul acelor trupuri măslinii care foşneau uşor. cu mutre jenate. să se înveţe minte!” Decorul s-a schimbat: scena se petrecea în viitor. Pe micul monstru gras şi gânditor nu rămăseseră urme de lovituri. Ştii doar că Lucien nu-i înghite pe jidani!” Lucien s-a mai contemplat o dată. dar puterea sa se exercita din plin asupra lor. A intrat la cafeneaua La Source şi a comandat un pahar cu vin. o rază de soare îi gâdila nările. tot nu erau altceva decât nişte meduze. Antisemitismul lui Lucien era însă de altă natură: nemilos şi pur.. ţâşnea din el ca un pumnal de oţel îndreptat ameninţător spre pieptul celorlalţi. cu preţul unui efort uriaş. Pentru moment părea fericit: a căscat cu plăcere. L-a recunoscut amuzat pe un jidănaş pe care trimestrul trecut băieţii îl cotonogiseră pe coridoarele Facultăţii de Drept.

Cu mult timp înainte de căsătoria tatălui său — era aşteptat. un miros de ostropel ars. nu există greşeală mai periculoasă ca asta. Trebuia neapărat să găsească nişte cuvinte capabile să exprime extraordinara lui descoperire. la Férolles. avea să fie totdeauna. dar fusese de-ajuns ca Lucien să se încrunte la ei şi imediat îi apucaseră remuşcările. „Guigard şi Pierrette. „Acolo unde mă căutam. cu o privire intensă la vecinul lui. El era înăuntru şi umbla în vârful picioarelor în lumina filtrată de vitralii. în căldura înăbuşitoare a acestui început de primăvară. se va instala la Férolles. „Dacă însă ar fi să fiu doar ceea ce sunt.zis el cu satisfacţie. dar nu reuşea. apoi s -a recules o clipă. Era virgină.” Se dovediseră foarte vinovaţi. care în sfârşit reuşiseră să străpungă învelişul lui de carne. acea uriaşă aşteptare a celorlalţi. o provincială cu ochi de floare. un cubanez înalt.” Tot scormonind aşa în intimitatea mucoaselor ce se poate oare descoperi. A văzut din nou o spinare puternică şi musculoasă şi imediat după aceea. ca şi când ar fi fost o lumânare aprinsă. îşi zise Lucien. niciodată nu reuşeai să realizezi un singur cerc. „Numai că de astă dată eu sunt catedrala!” S -a uitat fix.” Adevăratul Lucien — acum ştia precis — trebuia căutat în ochii celorlalţi. Se spunea în şoaptă: „Lucien nu-i poate suferi pe jidani”. şi oamenii încremeneau străpunşi de o mulţime de minuscule săgeţi dureroase. s-a gândit el. „Asta înseamnă un stăpân”. Lucien era tocmai acest lucru: un uriaş buchet de responsabilităţi şi de drepturi. în afară de tristeţea cărnii. sunt nişte copii. n-aş face mai multe parale decât jidănaşul ăsta. brun şi neted ca un trabuc. al căror primar va fi într -o zi. Atâţia oameni îl aşteptau cu arma la picior: iar el era. pe acel bărbat năprasnic şi duios. A şoptit: „AM DREPTURI!” Drepturi! Ceva cam ca triunghiurile şi cercurile: adică ceva atât de perfect încât nici nu există. gânditor şi sacru. venise pe lume tocmai pentru a ocupa acest loc: „Trăiesc. asemenea noţiunilor matematice şi dogmelor religioase. Şi uite aşa. îşi spuse el înduioşat. de josnica minciună a egalităţii şi de dezordine? „Prima maximă. Lui Lucien i s-a făcut oarecum frică şi se simţea aproape prea mare pentru el. fără nici un scop: nu gândise îndeajuns. Tot astfel. şi cuvintele au ţâşnit de la sine. Lucien s-a simţit pentru a doua oară plin de respect faţă de el însuşi. Şi-a dus mâna la frunte încet. azi a mea.” Făcuse cu bună credinţă inventarul minuţios a tot ceea ce era el. locul lui sub soare era rezervat. De astă dată însă nu mai avea nevoie de ochii lui Guigard: acum părea respectabil în propriii săi ochi — în ochii săi. cu grijă. trupurile lor înlănţuite degajau. în aşteptarea plină de speranţă a tuturor acelor fiinţe care creşteau şi se maturizau pentru el. se gândea el. a tinerilor ucenici care vor deveni muncitorii lui. Şi pentru prima dată. Mai devreme sau mai târziu va intra la École Centrale (de altfel n-avea nici o importanţă). în supunerea temătoare a lui Pierrette şi a lui Guigard. să nu încerci să vezi în tine însuţi. s-a gândit el. Atunci o va părăsi pe Maud (tot timpul voia să se culce cu el. Undeva în Franţa există o fată tânără şi pură în genul lui Pierrette. începuseră să vorbească în şoaptă şi să umble în vârful picioarelor. locuitori mari şi mici ai comunei Férolles. care se păstra intactă pentru el: fata încerca uneori să şi -l închipuie pe viitorul ei stăpân. o catedrală. existau dincolo de viaţa lui. a avut o viziune fulgerătoare şi glorioasă privind destinul lui. de obiceiuri şi impulsuri. în . poate. generaţii de muncitori ar putea să se supună disciplinaţi poruncilor lui Lucien şi n-ar epuiza în veac dreptul lui de a porunci. „Şi unde mai pui că Maud e a tuturor. Multă vreme crezuse că trăieşte din întâmplare. nu aveam cum să mă găsesc. drepturile. fiindcă am dreptul să trăiesc”. era cum nu se poate mai plicticos. povestea asta n -are nici un sens”. de plăceri şi neplăceri. mâine a altuia. Cu mult timp înainte de a se fi născut. degeaba tot desenai mii de rotocoale cu compasul.

Un orologiu a bătut de amiază. O va lua în braţe cu aprobarea tuturor. voluptuosul recensământ al bunurilor sale. va avea datoria să-i arate numai lui. care încă nu era destul de dură. şi numai lui. şi actul de iubire va fi. dreptul de a o poseda. Şi-a mai propus de asemenea să facă mulţi copii.tainiţele trupului ei îi recunoştea lui Lucien. un stăpân francez. SFÂRŞIT . În colţul străzii Ecoles cu bulevardul Saint-Michel s-a apropiat de o papetărie şi s-a uitat în oglindă: ar fi dorit să găsească pe chipul lui expresia de nepătruns pe care o admira pe chipul lui Lemordant. cu gesturi mărunte. apoi s-a gândit la opera tatălui lui. Lucien s-a sculat. „Mă voi căsători de tânăr”. ascultat până şi în patul său. A decis: „O să-mi las mustaţă”. Dreptul său cel mai tandru. Oglinda nu i-a înfăţişat însă decât o figură frumuşică şi cam încăpăţânată. în cafenea pătrunsese un adolescent graţios şi nesigur. pentru el. dreptul său cel mai intim: dreptul de a fi respectat până şi în trupul său. va fi ca o jertfă. O va lua de nevastă. era nerăbdător s-o ducă mai departe şi s-a întrebat dacă domnul Fleurier nu avea de gând să moară mai repede. Seara. îi va spune: „Eşti a mea!” Ceea ce ea îi va arăta. şi-a zis el. acum ieşea un bărbat. când îşi va scoate hainele. cel mai tandru drept al său. Lucien a făcut câţiva paşi în glorioasa lumină a unei dimineţi franceze. va fi soţia lui. Metamorfoza se încheiase: cu o oră mai devreme. dar sacre.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful