DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ Conf. univ. dr.

IOAN GRIGA

Obiective Cursul îşi propune însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a Părţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept.
SEMESTRUL I

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Generalităţi privind dreptul penal Dreptul penal, ca ramură de drept. Termenul de drept penal cunoaşte două accepţiuni: ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3 instituţii fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de drept penal; ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor despre instituţiile fundamentale de drept penal. Definiţia dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept. Caracterele dreptului penal • dreptul penal este o ramură de drept distinctă alături de alte ramuri de drept; • dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; • dreptul penal are o structură unitară; • dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu aceeaşi reglementare;
13

• normele dreptului penal stabilesc expres infracţiunile, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile; • dreptul penal are un scop specific - apărarea valorilor sociale fundamentale (arătate în art. 1 din C. pen.); • instituţiile acestei ramuri de drept sunt: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă); • dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul. Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea relaţiilor sociale în complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a nu vătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale fundamentale. Relaţiile sociale au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie sub forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii. Dreptul penal are ca obiect relaţiile de conflict ce apar între stat, ca titular al ordinii de drept (reprezentant al societăţii pentru apărarea acestor valori), şi infractori. Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia ,,legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Definiţie. Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă totalitatea conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la instituţiile dreptul penal. Studiind normele juridice penale, ştiinţa dreptului penal trebuie să explice originea acestora, conţinutul şi structura lor, să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să stabilească măsurile necesar a fi adoptate pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii. Sarcinile ştiinţei dreptului penal: - studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi dinamismul lor; - cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre principiile exprimate în norme juridice penale;
14

- analizează evoluţia fenomenului infracţional; - propune noi soluţii legislative pentru perfecţionarea legislaţiei penale. 2. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI PENAL ROMÂN Principiile dreptului penal român Definiţie. Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor. Caracterizare Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii: fundamentale; generale; instituţionale. Ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile). Principiul legalităţii (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege): - nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg sistemul de drept; - a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din Franţa în anul 1789; - a fost reafirmat în 1948 în Declaraţia universală a drepturilor omului; - constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor, astfel că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta; - a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956, când exista instituţia analogiei; - este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este completat şi de art. 11; - îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel: nullum crimen sine lege (nici o infracţiune în afara legii); nulla poena sine lege (nici o sancţiune în afara legii); nullum judicium sine lege (instituţia sancţiunii şi a răspunderii); - respectându-se acest principiu, nu va fi trasă la răspundere penală persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi, totodată, nu va fi trasă la răspundere penală o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prevăzută la acea vreme ca infracţiune în lege.

Principiul egalităţii în fata legii penale:
15

- este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României; - subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale, indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică etc.; - nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din întreaga legislaţie penală. Principiul umanismului: - este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constituţie prevede: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”; „Pedeapsa cu moartea este interzisă”; - conform acestui principiu, constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală: - reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.; - presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială); - prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar şi în pedepsirea celor care nu respectă legile; - prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul pedepsei (art. 52 C. penal). Principiul infracţiunii - ca unic temei al răspunderii penale: - este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17 alin. 2 C. penal; - funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală; - conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa-zisa răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de lege (să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de lege). Principiul personalităţii răspunderii penale: - nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile privind răspunderea penală;
16

- este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau răspunderea colectivă (în proiectul viitorului Cod penal este prevăzută răspunderea penală a persoanelor juridice). Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal: - este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu specific acestei ramuri de drept; - presupune aplicarea sancţiunilor proporţional cu gravitatea faptei săvârşite; cu periculozitatea infractorului; cu condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea; - această individualizare este de trei feluri: legală (faza elaborării legii penale); judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza aplicării pedepsei); administrativă, realizată în faza executării pedepsei. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social: - este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 alin. 1 din C. penal; - constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi abateri; - se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de pericol social cel mai ridicat. Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori: - este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în cadrul Titlului V al Codului penal; - se referă în special la: • vârsta răspunderii penale − până la 14 ani minorii nu răspund penal; − între 14-16 ani numai dacă se dovedeşte că au avut discernământ; − de la 16 ani răspund penal; • limitele pedepselor (închisorii şi amenzii), care se reduc întotdeauna la jumătate - art.109 alin. 1 C. pen.; • condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi - art. 109 alin. 4 din C. penal;
17

• • • • •

condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă - art. 38 lit. a C. penal; termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate - art. 129 din C. penal; minorilor nu li se aplică pedepsele complementare - art. 109 alin. 3 din C. penal; libertatea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai avantajoase decât pentru majori - art. 60 alin. 2 din C. penal; prioritar, nu li se aplică pedepse, ci măsuri educative prevăzute de art. 101 C. penal.

Izvoarele dreptului penal român Definiţie. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal. Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale şi formale; interne şi externe; directe şi indirecte. Cadrul izvoarelor: Constituţia României; Codul penal; Legile penale speciale; Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale; Legile gene-rale care conţin dispoziţii penale; Tratatele şi convenţiile internaţionale. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al dreptului penal, deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal: art. 1 prevede cele mai importante valori sociale; art. 15 - „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contra-venţionale mai favorabile”; art. 22 - „Pedeapsa cu moartea este interzisă” etc. CODUL PENAL este principalul izvor de drept penal, deoarece în cele două părţi ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere penală, aplicarea pedepselor, incriminările din partea specială etc. LEGILE PENALE SPECIALE nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile Codului penal; de exemplu: Legea nr. 296/2001, privind extrădarea; Legea nr. 143 / 2000, privind traficul şi consumul ilicit de droguri. LEGILE SPECIALE NEPENALE CU DISPOZIŢII PENALE nu au caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând astfel incriminări separate faţă de C. penal; de exemplu:, Legea nr. 26/1996, Codul silvic. TRATATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE devin izvoare de drept penal în urma ratificării; nu toate tratatele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci numai acelea care interesează această ramură de
18

drept, cum ar fi: tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave; tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală. LEGISLAŢIA PENALĂ ROMÂNĂ cuprinde totalitatea reglementărilor penale. Raportul juridic de drept penal român reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale, ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale. Feluri: de conformare; de conflict. 3. LEGEA PENALĂ, NORMELE PENALE ŞI INTERPRETAREA LEGII PENALE Legea penală Definiţie. Conform art. 74 din Constituţie, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine norme de drept penal. Sau: conform art. 141 din Codul penal, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Categorii de legi penale: - după rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială: • legi penale generale – au o aplicare generală, cuprinzând principii fundamentale şi norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a faptelor ce constituie infracţiuni (Codul penal); • legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un anumit domeniu specific şi care au o aplicare mai restrânsă (asupra unui anumit domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extrădarea etc.). În caz de concurs între cele două categorii de legi se va aplica legea specială, conform adagiului specialia generalibus derogant; - după durata în timp: • permanente (cu durată nedeterminată - Codul penal); • temporare (cu durată determinată - legile excepţionale); - după natura necesităţii care a impus adoptarea lor: • ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal);
19

• extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori sociale în situaţii excepţionale - război, calamităţi etc.). Acestea sunt, de regulă, temporare. Normele penale Definiţie. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi pedepse sau alte sancţiuni specifice în cazul încălcării acestora. Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale; astfel, unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică, formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică, formată numai din dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte puţine cazuri norma penală are o ipoteză, pentru că la marea majoritate a normelor penale ipoteza este implicită (se subînţelege). Categorii de norme penale: - după sfera de incidenţă: • generale - prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale; • speciale - prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se aplică. - după structură: • unitare - cuprind în structura lor dispoziţia şi sancţiunea; • divizate - le lipseşte un element din cele două. Acestea se împart în: - norme de incriminare cadru - care cuprind dispoziţia şi sancţiunea, însă prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative art. 281 C. pen.; - norme de trimitere şi/sau de referire. Cele de trimitere se completează împrumutând elemente de la alte norme; astfel, norma de trimitere rămâne independentă faţă de norma complinitoare (exemplu: art. 212 alin. 2 C. pen.). Cele de referire se completează ca şi primele, însă ele devin dependente de norma complinitoare (exemplu: art. 255 alin. 1 C. pen.); - după felul normei de conduită: • prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă (infracţiuni comisive); • onerative - care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată (infracţiuni omisive); - după gradul de determinare a sancţiunii:
20

• cu sancţiuni absolut determinate: în dreptul nostru penal există o singură normă cu pedeapsă absolut determinată, şi anume Decretul-Lege nr. 6 / 1990, care pentru anumite infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea prin detenţiunea pe viaţă; • cu sancţiuni relativ determinate: acestea determină natura pedepsei (închisoare) şi cele două limite ale acesteia (una minimă şi alta maximă); • cu pedepse alternative – care cuprind pedepse principale de natură diferită (închisoarea sau amenda); • cu sancţiuni cumulative – în care se prevăd o pedeapsă principală şi una complementară (închisoarea şi interzicerea unor drepturi). Interpretarea legii penale Definiţie. Interpretarea legii penale este o operaţiune logicoraţională de lămurire a conţinutului şi scopului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă. Necesitatea interpretării este impusă de: neclaritatea unor texte de lege; existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii; particularizarea unor situaţii abstracte. Formele interpretării După organul sau persoana care face interpretarea: 1) oficială, efectuată de organe oficiale: • autentică (organul care a emis legea): contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării legii); posterioară (făcută ulterior printr-un act separat); • judiciară (organul judiciar); 2) neoficială (doctrinară), efectuată de către oamenii de ştiinţă în tratate, cursuri şi monografii. Metodele de interpretare: - literală sau gramaticală - constă în aflarea înţelesului legii cu ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale; - raţională sau logică - constă în utilizarea procedeelor logice şi raţionale pentru aflarea înţelesului, şi anume: a fortiori (a minori ad majus, a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio, ubi idem jus); - istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de vedere al condiţiilor sociale, economice, politice şi juridice existente în momentul adoptării ei şi aflarea înţelesului şi sensului legii prin intermediul acestor considerente de ordin istoric;
21

- sistematică - constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept; - prin analogie - constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia, care prevede un caz asemănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă). Rezultatul interpretării constă în concluzia la care se ajunge în urma acesteia. Astfel, există: interpretarea extensivă - când textul de lege trebuie extins; interpretarea restrictivă - când textul de lege trebuie restrâns; interpretarea declarativă - când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit acesta să spună prin lege există o concordanţă perfectă. Limitele interpretării Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente. 4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul României a. Principiul teritorialităţii (art. 3 C. pen.). „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. - aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată; - principiul respectiv decurge din suveranitatea şi independenţa ţării; - legea penală română se aplică, aşadar, tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul ţării. b. Noţiunea de „teritoriu” (art. 142 şi 143 C. pen.). Prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Aşadar, teritoriul are următoarele componente: - suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării; - apele interioare; - marea teritorială având lăţimea de 12 mile marine în larg de la liniile de bază; - subsolul; - spaţiul aerian până la limita spaţiului cosmic; - navele şi aeronavele române (conform art. 143 C. pen.); - insulele artificiale din zona economică exclusivă a României. c. Excepţii de la principiul teritorialităţii: - imunitatea de jurisdicţie (art. 8 C. pen.), de care beneficiază numai membrii corpului diplomatic;
22

- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine; - infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul nostru (nave guvernamentale şi cele comerciale care se află doar în trecere prin teritoriul nostru); excepţii (există situaţii când se aplică legea penală română), şi anume: • când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România; • când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului sau împotriva unui cetăţean român; • când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România; • când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri; • când se cere expres de către căpitanul navei; - imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală (preşedintele nu poate fi pus sub acuzare în timpul exercitării mandatului, cu o singură excepţie, în cazul trădării; senatorii, deputaţii, miniştrii, alţi demnitari, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres). Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României Aceasta se face în raport cu următoarele principii: a. Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.): Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. Condiţiile de aplicare a acestui principiu sunt: infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate; infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. Nu este necesară prezenţa infractorului în ţară. b. Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.): Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării. Condiţii de aplicare: - infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate; - infracţiunea să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale sau a unui cetăţean român; - infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România; punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu autorizarea procurorului general al României;
23

- se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu e prevăzută ca infracţiune şi în legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci obligatorie dubla incriminare. c. Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.): Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în articolul 5, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: fapta e prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare); făptuitorul se află în ţară (de bunăvoie ori dacă s-a obţinut extrădarea sa). Conform art. 7 C. pen., principiul realităţii şi principiul universalităţii îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională; acestea au deci prioritate. Extrădarea Definiţie. Extrădarea este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat. Extrădarea implică întotdeauna două state: statul solicitat - pe teritoriul căruia se găseşte infractorul (extrădare pasivă); statul solicitant care poate fi (extrădare activă): statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea; statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea; statul al cărui cetăţean este infractorul. 5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP Principiul activităţii legii penale (art. 10 C. pen.) Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării. Determinarea legii penale active se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii. Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta: • momentul publicării legii în „Monitorul Oficial”; • o altă dată ulterioară menţionată în textul legii. Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin: • intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează aceleaşi relaţii sociale; • abrogarea expresă sau tacită (totală sau parţială); • ajungerea la termen a legii penale temporare;
24

• încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale; • autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen a legilor menţionate. Concursul de legi penale reprezintă situaţia în care la un moment dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională. În acest caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi specială), conform adagiului specialia generalibus derogant, şi legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi excepţională). Aplicarea legii penale. Conform principiului activităţii, legea penală nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11 C. pen. - neretroactivitatea legii penale). Principiul retroactivităţii legii penale (art. 12 C. pen.) Este regula de drept conform căreia legea penală se aplică şi faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare (este opusul principiului neretroactivităţii). Cazurile în care legea penală retroactivează: - legea penală, în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare; - legea interpretativă, care face corp comun cu legea interpretată; - legea dezincriminatoare, care scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte (art. 12 C. pen.); - legile care prevăd măsuri de siguranţă sau educative (art. 12 alin. 1 C. pen.); caracterul retroactiv al acestora se justifică datorită rolului preventiv pe care ele îl au; se menţionează că acestea nu au întotdeauna un caracter retroactiv; - legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.): „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. se aplică legea cea mai favorabilă”. Dacă legea nouă este mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu. Principiul ultraactivităţii legii penale (art.16 C. pen.) Este regula de drept conform căreia legea penală continuă să se aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare. Cazurile în care legea penală ultraactivează:
25

- legile penale temporare - care au durată foarte scurtă, fiind aproape imposibil ca, până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi judecat; - în cazul legii penale mai favorabile infractorului. Retroactivitatea şi ultraactivitatea formează extraactivitatea legii penale, ca opus al principiului activităţii legii penale. Criteriile de determinare a legii mai favorabile: condiţiile de incri-minare a faptei - este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie săvârşită într-un anumit loc sau timp; condiţiile de tragere la răspundere penală - este mai favorabilă legea care prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; natura şi durata sancţiunii - este mai blândă legea care prevede pedeapsa amenzii în loc de pedeapsa închisorii; termenul de prescripţie a răspunderii penale este mai blândă legea care are un termen de prescripţie mai redus; cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei; existenţa pedepselor complementare şi accesorii; dispoziţii privitoare la tentativă - este mai blândă legea care nu sancţionează tentativa. Aplicarea legii penale in situaţii tranzitorii Situaţiile tranzitorii se creează prin succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite. În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema: ce lege penală se aplică? • legea penală veche (teoria ultraactivităţii); • legea penală nouă (teoria retroactivităţii); • legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.). Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de-a treia, în funcţie de criteriile mai sus menţionate. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 şi art. 15 C. pen.) Definiţie şi caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca efect în aceste situaţii reducerea pedepsei aplicate. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar şi facultativ (art. 15 C. pen.). Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la amendă; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să intervină o lege nouă; legea penală nouă să fie mai favorabilă; pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă.
26

Efecte: - reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; - înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda. Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.): - existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la pedeapsa închisorii); - dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei; - aplicarea este facultativă când sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă. Efecte: - nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă; - instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa; - reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care operează de jure, conform art. 14 C. pen. 6. INFRACŢIUNEA Noţiuni generale Dreptul penal are, cum am arătat, trei instituţii juridice fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunea (pedeapsa, măsurile educative şi măsurile de siguranţă). Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune penală. Infracţiunea ca noţiune juridică - infracţiunea este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune; - infracţiunea poate fi numai o faptă a omului; - această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile sociale; - infracţiunea reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic; - infracţiunea reprezintă o violare a legii penale;
27

- infracţiunea reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la celelalte forme de ilicit, pentru că ea vatămă, lezează şi pune în pericol valori sociale fundamentale (viaţa, integritatea corporală, proprietatea etc.). Premisele existenţei infracţiunii: - existenţa unei norme incriminatoare care interzice o anumită faptă; - o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei incriminatoare; - trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate. Infracţiunea ca fenomen: material (infracţiunea fiind o manifestare exterioară a omului); uman (infracţiunea fiind o faptă exclusivă a omului); social (infracţiunea fiind periculoasă pentru valorile sociale); moral - politic (infracţiunea exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale); juridic (infracţiunea reprezentând încălcarea unei norme juridice penale). Infracţiunea ca instituţie juridică: în această situaţie, ea reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor; este prevăzută în Titlul II din partea generală a Codului penal (art. 17 - 51 C. pen.). Definiţia infracţiunii. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.). Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii: pericolul social; vinovăţia; prevederea în legea penală. A. Pericolul social Definiţie. Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.). Elementele pericolului social: a) existenţa unei fapte: o acţiune (infracţiuni comisive); o inacţiune (infracţiuni omisive); o faptă exterioară a omului - fiind excluse deci faptele animalelor şi fenomenele naturii, care pot avea pericol social; b) gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale (această gravitate, denumită grad de pericol social, se determină pe baza criteriilor prevăzute de art. 181 alin. 2 C. pen.). Felurile pericolului social: - abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei. Acesta se stabileşte având în vedere: • însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită; • gravitatea vătămării ce s-ar putea aduce valorii sociale; • frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi;
28

• împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte; - concret - este apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei săvârşite. Acesta se stabileşte în funcţie de: • vătămarea efectivă adusă valorii sociale; • condiţiile în care s-a săvârşit fapta; • urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce; • persoana făptuitorului; • modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; • scopul urmărit de făptuitor. Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea, după săvârşirea acesteia. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 181 C. pen.) Preliminarii - lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite; - acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret. Necesitatea instituţiei: - este posibil ca, în unele situaţii, criteriile folosite de legiuitor la evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu există; - lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţia, cât şi prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret. Concept. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Condiţii: fapta să fie lipsită de importanţă; atingerea valorii sociale să fie foarte mică; fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2 C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit; împrejurările în care fapta a fost comisă; urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce; persoana şi conduita făptuitorului. Natura juridică şi sancţiunea - Într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei dezincriminări judiciare a faptelor, opinie care a fost respinsă, întrucât dezincriminarea se face de către legiuitor; - în altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o veritabilă formă de răspundere penală;
29

- o altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. În realitate, această instituţie are o natură juridică mixtă, întrucât ea îmbină ultimele două opinii; astfel, sub aspectul sancţiunii, conform art. 181 alin. 3, C. pen., procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter administrativ, fiind înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o sancţiune penală. Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii - când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal; - persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi, deci, nu i se aplică o sancţiune penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amendă de la 100.000 la 10.000.000 de lei; - dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ. B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.) Definiţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări. Factorii vinovăţiei - voinţa (factorul volitiv) - reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii; - conştiinţa (factorul intelectiv) - reprezintă facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită. Formele vinovăţiei: intenţia; culpa; praeterintenţia. I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.) Definiţie. Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea rezultatului sau acceptarea acestui rezultat. Forme principale: - intenţie directă - constă în prevederea rezultatului faptei, care nu este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea şi
30

urmărirea rezultatului (de exemplu: fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei); - intenţie indirectă - constă în prevederea rezultatului faptei care nu este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea şi acceptarea rezultatului (de exemplu: fapta inculpatului de a aplica victimei, aflată în stare de ebrietate, o puternică lovitură în urma căreia aceasta a căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în aceste condiţii fără să o salveze evidenţiază acceptarea producerii morţii). Alte forme: - intenţia simplă şi calificată; - intenţia iniţială şi supravenită; - intenţia spontană şi premeditată; - intenţia unică şi complexă. II. Culpa Definiţie. Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Forme principale: - culpa cu prevedere - când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de exemplu, cazul accidentelor de circulaţie). Observaţie: diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz, el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urmăreşte, dar nu acceptă rezultatul; - culpa simplă - când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de exemplu, fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere). Observaţie: diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere a rezultatului: în primul caz, rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz, acesta era imposibil de prevăzut. Alte forme: - imprudenţă sau nesocotinţă; - nebăgare de seamă (neatenţie); - neglijenţă; - nepricepere; - nedibăcie.
31

III. Praeterintenţia (intenţia depăşită) Definiţie. Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi culpa. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci este o creaţie a doctrinei. Caractere: - făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (cu intenţie); - se produce însă un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau acceptat (din culpă); de exemplu, infracţiunea prevăzută de art. 183 Cod penal: „lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”. C. Prevederea (art. 17 şi art. 141 C. pen.) Definiţie. Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal. Caractere: - contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune (ilicit penal) şi celelalte forme de ilicit; - este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii. Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia. 7. CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII I. Conţinutul infracţiunii Aspecte generale. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele. De aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale. Definiţie. Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare. Importanţă. Pe baza conţinutului infracţiunii au loc calificarea acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal - cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi
32

subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret - cel al unei fapte determinate. Clasificarea conţinuturilor - conţinut juridic - cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la actul de conduită interzis; - conţinut constitutiv - dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii; - conţinuturi simple - cuprind condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii într-o singură variantă; - conţinuturi complexe - cuprind condiţii pentru două sau mai multe variante ale aceleiaşi infracţiuni; - conţinuturi de bază (tipice) - cuprind condiţii necesare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică; - conţinuturi agravante - corespund variantelor agravate ale aceleiaşi infracţiuni; - conţinuturi atenuante - corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi infracţiuni; - conţinuturi atipice; - conţinut generic - cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective comune tuturor infracţiunilor. Structura conţinutului. Prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele elemente care îl alcătuiesc. Structura conţinutului ne dă posibilitatea să determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative. Clasificarea condiţiilor: - după factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la: actul de conduită; obiectul infracţiunii; subiecţii infracţiunii; locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; - după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt: esenţiale (pot duce la inexistenţa infracţiunii); accidentale (nu pot duce la inexistenţa infracţiunii); - după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei: preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi); concomitente (se referă la loc, la timp); subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat). II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii (Termenii infracţiunii) A. Obiectul Definiţie. Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vătămate ori periclitate prin fapta prevăzută de legea penală. Categorii:
33

- obiectul juridic general - format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal; - obiectul juridic generic (de grup) - format din fascicolul sau mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului penal pe titluri şi capitole; - obiectul juridic specific - este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup; - obiectul material - reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă materială, împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol (calomnie, insultă); - obiectul complex - este specific infracţiunilor complexe (infracţiunea de tâlhărie - art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un obiect principal şi dintr-unul secundar. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii: - obiectul infracţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni; - inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii; - la unele infracţiuni, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii: să conste într-un bun mobil (bani); să fie de o anumită natură (document); să se afle într-un anumit loc (de exemplu: în posesia făptuitorului - art. 213 C. pen., abuzul de încredere) . B. Subiecţii Definiţie. Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă, incluzând subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii. Feluri: subiect activ; subiect pasiv. Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator; complice. Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de făptuitor. Condiţii generale ale subiectului activ:
34

- să fie o persoană fizică; - vârsta - art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”; - responsabilitatea - este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde, aşadar, factorii intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.); - libertatea de voinţă şi acţiune - presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau psihice, fapta nu mai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen. Condiţii speciale ale subiectului activ Unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte fapta, şi anume: cetăţean român (infracţiunea de trădare); militar (pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării juridice a acesteia. Categorii de subiecţi activi: - după vârstă: minori (până în 18 ani); majori (după 18 ani); tinerii infractori (de la 18 la 21 de ani); - după număr: unici - infracţiuni care pot avea un singur autor; plurali - infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori; - după calitate: simpli (necircumstanţiaţi); calificaţi (circumstanţiaţi) militar. Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii. Condiţii generale: - trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal; - este şi persoana păgubită prin infracţiune, dar persoana păgubită poate să fie şi alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu: în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al infracţiunii care a suferit un prejudiciu prin faptă – a suportat cheltuielile de înmormântare). Condiţii speciale. Ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume - nou-născut (la infracţiunea de pruncucidere art. 177 C. pen.). Categorii de subiecţi pasivi:
35

- subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale); - subiect pasiv special- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale lezate; - subiect pasiv principal; - subiect pasiv secundar; - subiect pasiv simplu (necalificat); - subiect pasiv calificat. Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă spaţiul, perimetrul în care se realizează activitatea infracţională. Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă prezintă importanţă în ce priveşte următoarele aspecte: contribuie la stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al faptei şi chiar încadrarea juridică (în loc public etc.). Unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa infracţiunii. Locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e C. pen.). Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit art. 143 C. pen. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă momentul sau perioada de timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă importanţă sub următoarele aspecte: - ajută la determinarea legii penale aplicabile; - ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul comiterii infracţiunii; - marchează începutul curgerii prescripţiei penale; - prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă; - contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; - unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de o anumită perioadă. 8. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII Definiţie. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta. Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la
36

elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic. Laturile conţinutului constitutiv: - obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară; - subiectivă (psihică) - ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei. LATURA OBIECTIVĂ Definiţie. Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Structură: elementul material; urmarea imediată; legătura de cauzalitate. I. Elementul material Definiţie. Desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa-numitul verbum regens. Acţiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: prin acte materiale (lovire, luare); prin cuvinte (la insultă, la calomnie); prin scris (la denunţare calomnioasă). Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.) etc. Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii: într-o unică variantă - când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; în mai multe variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de exemplu:, infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.). Distincţia între elementul material, varianta unică şi variantele alternative, este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de exemplu: abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care
37

legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu: tâlhăria - art. 211 C. pen.- care implică furt şi violenţă. Cerinţe esenţiale Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată o dată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune. Cerinţele esenţiale se pot referi la: locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de calomnie - art. 206 C. pen.; pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere - art. 177 C. pen.); modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod - art. 288 C. pen.). II. Urmarea imediată Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală ori starea de pericol creată pentru această valoare. Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta: - fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om); - fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru aceste valori), când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta, calomnia, ultrajul etc.). Caracterizare: - urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit); - urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii. În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni „de pericol”, „de atitudine”,
38

„infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă. III. Legătura de cauzalitate Definiţie. Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) şi urmarea imediată (efect) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate. În concret trebuie să se dovedească o legătură de la cauză la efect, între acţiune-inacţiune şi urmarea imediată. Caracterizare: – este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni; – fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea; – stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formate, când urmarea imediată sub forma stării de pericol rezultă din însăşi săvârşirea faptei. Teoriile privitoare la legătura de cauzalitate pot fi grupate în două curente: 1) un curent care susţine teza monistă (care consideră că urmarea imediată are o singură cauză). Acestui curent îi aparţin următoarele teorii: - teoria cauzei eficiente - propune să fie considerată cauză a rezultatului aceea care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelalte cauze aptitudinea de a produce urmarea imediată; - teoria cauzei proxime - consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează, în timp, imediat anterior rezultatului; - teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului; - teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să producă acel rezultat; astfel se trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproşează acestei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană; 2) un curent care susţine teza pluralistă (care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze).Acestui curent îi aparţin următoarele teorii: - teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) - formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care
39

rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi, dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului; - teoria condiţiei necesare - care propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate: - identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei sine qua non; - stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-au stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic; - delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei sine qua non. LATURA SUBIECTIVĂ Definiţie. Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia. Structură: elementul subiectiv (vinovăţia; mobilul (motivul); scopul. I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.) Definiţie. Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu: în cazul săvârşirii unei
40

fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen., „fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. „Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”. II. Mobilul Definiţie. Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor să săvârşească fapta. Caractere: - existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului; - lipsa acestuia reprezintă un indiciu de anormalitate; - mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului; - acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale; - poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate, religie; - poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. b C. pen.) omorul săvârşit din interes material; - poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d C. pen.) - săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice; - cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea „De ce s-a săvârşit infracţiunea ?” III. Scopul Definiţie. Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta. Caractere: - este caracteristic activităţilor voluntare, dar, de regulă, nu este prevăzut ca element al infracţiunii;
41

- se situează în afara infracţiunii; - când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv; - sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) - deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie; - scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la urmărirea penală; - în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei; - cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor. 9. FORMELE INFRACŢIUNII Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două perioade: • internă: conceperea ideii de a săvârşi infracţiunea; momentul deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit adagiului nuda cogitatio - „gândul criminal nu se pedepseşte”; • externă: faza actelor preparatorii (pregătesc săvârşirea infracţiunii); faza acţiunii de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza urmărilor (producerea rezultatului). Acestea capătă relevanţă penală spre deosebire de primele. Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare, sunt: actele preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat. A. Actele preparatorii Definiţie. Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni. Caractere: - sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate; - pot consta în: activităţi de procurare de informaţii; adaptare a mijloacelor sau instrumentelor; crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor; - nu cunosc o reglementare expresă în Codul penal, asemenea tentativei. Condiţii de existenţă: - să rezulte că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni;
42

- să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (procurarea unui pistol); - să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al infracţiunii; să nu facă parte din actele de executare; - să fie intenţionate; - să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea. Feluri: - acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) - procurarea unui cuţit; - acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele creează condiţiile psihice favorabile comiterii infracţiunii. Regimul de sancţionare În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor preparatorii, şi anume: 1) teza incriminării, care susţine pedepsirea acestora, astfel: incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii; incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social; 2) teza neincriminării, care are drept argument faptul că actele preparatorii doar pregătesc infracţiunea, neavând deci un pericol social, şi că ele sunt echivoce. În dreptul penal român se optează pentru teza neincriminării (aceste acte nu se sancţionează). Sunt şi excepţii, printre care: când actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) - privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativa la acea infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară. B. Tentativa (art. 20 Cod penal) Definiţie. Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Caractere: este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 - 21); aparţine fazei executării; este o formă atipică a infracţiunii, caracterizânduse prin neproducerea rezultatului; este posibilă numai la infracţiunea intenţionată.
43

Condiţii de existenţă: - să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C. pen.); - hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de executare a faptei. Ea declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului; - neproducerea rezultatului - element prin care se diferenţiază de infracţiunea consumată (art. 20 C. pen.). Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază diferite teorii: • teoriile subiective, care propun drept criteriu de distincţie raportarea la împrejurările în care au fost efectuate; astfel, tentativa are un caracter univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune, iar actul preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ar avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni; • teoriile obiective, care propun drept criteriu de distincţie dinamismul actului; astfel, sunt acte de executare actele care au primit o orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea ce nu au primit o astfel de orientare; • teoriile formale, care propun drept criteriu de deosebire identitatea formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material; astfel, tentativa este un act de săvârşire a infracţiunii, iar actul preparator, unul de pregătire a săvârşirii infracţiunii. Cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre actele preparatorii şi tentativă; aceasta este o problemă foarte importantă, întrucât, de regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc. Exemplu: procurarea unei cantităţi de otravă reprezintă un act preparator, în timp ce servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane reprezintă o tentativă. Felurile tentativei: imperfectă (întreruptă); perfectă (terminată); proprie; improprie. Tentativa perfectă şi cea imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii. I. Tentativa imperfectă (întreruptă) - art. 20 alin. 1 C. pen. - Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce; - se situează, în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sau neumană; - poate fi atât proprie, cât şi improprie. II. Tentativa perfectă (terminată) - art. 20 alin. 2 C. pen.
44

- Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce; - poate fi atât proprie, cât şi improprie; - este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (exemplu: omor). III. Tentativa improprie - art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen. - Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori din cauză că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află; - este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale; cauza care împiedică producerea rezultatului se situează, în timp, anterior începutului executării acţiunii; defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii sunt preexistente; - un mijloc este „insuficient”, când nu are aptitudinea, în cazul concret, să realizeze rezultatul (de exemplu: cantitatea de otravă este insuficientă pentru a ucide o persoană); - un mijloc este „defectuos”, când în cazul concret nu funcţionează (de exemplu, o armă de foc defectă); Tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ improprie - se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului (de exemplu: încercarea de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurdă) - art. 20 alin. 3 C. pen.) - se caracterizează prin modul greşit de concepere a săvârşirii infracţiunii (de exemplu: uciderea unei persoane, utilizând vrăji sau farmece). Deosebirea dintre cele două categorii de tentative constă în faptul că prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a doua nu prezintă pericol social, pentru că este inaptă să producă rezultatul şi poate pune în discuţie discernământul făptuitorului. În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi tentativa putativă, în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. (Exemplu: fapta de a trage cu arma într-un cadavru nu reprezintă infracţiunea de omor, ci o faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit – inexistenţa vieţii). IV. Tentativa proprie - art. 20 alin. 2 C. pen.
45

Constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor). Incriminarea şi sancţionarea tentativei Justificarea incriminării Reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă, fiind incriminată în legislaţia penală; - tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime; - latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale. Întinderea incriminării tentativei În doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: incriminarea nelimitată şi incriminarea limitată; - legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie, sancţionând tentativa numai la infracţiunile grave; - tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta; - legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată; - conform art. 21 alin. 2 C. pen., „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei”; - dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune; infracţiunile cu execuţie promptă (insultă); infracţiunile de obicei (cerşetorie). C. Infracţiunea consumată Definiţie. Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit. Caracterizare: - reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa;
46

- atrage întotdeauna răspunderea penală; - majoritatea infracţiunilor cunosc această formă; - înglobează şi tentativa acelei infracţiuni; - rezultatul acesteia se produce o dată cu executarea în întregime a rezultatului material; - în funcţie de rezultatul ei, poate produce o vătămare sau o stare de pericol; - stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii definitive a răului; de aceea, după acest moment, eventuala reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului. Cunoaşterea momentului consumării prezintă importanţă pentru următoarele aspecte: determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu; incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie. D. Infracţiunea - fapt epuizat Definiţie. Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale. Caractere: - susceptibilă de prelungire în timp; - este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea consumată; - antrenează o răspundere penală mai gravă; - nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat: - infracţiunile continue - se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (exemplu, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori); - infracţiunile continuate - se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (exemplu, furturile mărunte din autoturisme); - infracţiunile progresive - se caracterizează prin producerea de noi urmări după ce s-a consumat infracţiunea (exemplu, infracţiuni de loviri cauzatoare de moarte); - infracţiunile de obicei - se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului (exemplu, cerşetoria). Importanţa momentului epuizării: - la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul
47

termenului de prescripţie se fac în raport cu acest moment, şi nu cu momentul consumării; - soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul epuizării. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă, conform act. 22 C. pen., cauze generale de nepedepsire datorită renunţării făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs. Desistarea constă în renunţarea făptuitorului la continuarea executării începute, de a o duce până la capăt. Exemplu, o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află dosarul, dar, după ce îl găseşte, abandonează de bunăvoie hotărârea luată.

Condiţii: - desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice să fi luat sfârşit; - să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii . Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând totuşi că acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea); - renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bunăvoie. Desistarea nu poate fi socotită de bunăvoie nici în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea începută pentru că şi-a dat seama că în condiţiile date ea nu poate să izbutească; - renunţarea la executare trebuie să fie definitivă. Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt. Exemplu: autorul, după ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate, cu intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa. Condiţii: - activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege. Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă deci numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale; - subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici producerea rezultatului şi, ca efect al acestei acţiuni, rezultatul să nu fi
48

survenit. Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic; - manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă); - aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei. Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.): - nepedepsirea făptuitorului; - conform art. 22 alin. 2 C. pen., „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.

10. UNITATEA DE INFRACŢIUNE Noţiuni generale - Calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, produce consecinţe juridice importante. - În primul caz, făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune, iar în al doilea caz, acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni. - Când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune, va exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează mai multe infracţiuni, va exista pluralitate de infracţiuni. - Distincţia dintre cele două prezintă importanţă sub aspectul răspunderii juridice. Definiţie. Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni. Feluri: Unitatea naturală – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiu-nii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei forme: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea deviată. Unitatea legală – nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte, în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste
49

acţiuni. Ea are următoarele forme: infracţiunea continuată; infracţiunea complexă; infracţiunea progresivă; infracţiunea de obicei. I. Unitatea naturală de infracţiune Infracţiunea simplă Definiţie. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie. Caracteristici: - este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în practica judiciară; - este o formă tipică a infracţiunii; - momentul consumării coincide cu momentul epuizării; - poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (exemplu: săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit). Infracţiunea continuă Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare (exemple: furtul de energie electrică, evadarea). Aceste infracţiuni cunosc două momente: momentul consumării momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizării - momentul încetării activităţii infracţionale. Caracteristici: - este o formă atipică a infracţiunii; - elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că ea se realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului: una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea); alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze); - nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă. Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţiunea continuă, ci face o singură referire la ea în art. 122 alin. 2. Infracţiunea continuă poate cunoaşte două forme: infracţiuni continue permanente (evadarea); infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă). Observaţie: împărţirea aceasta prezintă importanţă, deoarece orice întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei noi infracţiuni continue. Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă, deoarece:
50

- legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei; - tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii penale; - în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere). Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei făptuitorului. Astfel, activitatea continuă începută înainte de împlinirea vârstei de 14 nu va fi luată în seamă. Infracţiunea deviată Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect. Modalităţi: - aberratio ictus - realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect sau spre o altă persoană din greşeala făptuitorului (exemplu: făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit corpul contondent, este lovită o altă persoană); - error in personam - realizată prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu: infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide). II. Unitatea legală de infracţiune Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.) Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Caracteristici: - reprezintă o creaţie a legiuitorului; - este prevăzută expres de Codul penal - art. 41 alin. 2; - e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte: o unitate de subiect; o unitate de hotărâre infracţională; o unitate de conţinut; - fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare; - reprezintă întotdeauna o cauză de agravare a răspunderii penale. Condiţii de existenţă:
51

- unitate de subiect activ - adică, aceeaşi persoană să săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, unele în calitate de autor şi altele în calitate de complice; - pluralitate de acte de executare - săvârşite la intervale diferite de timp, nici prea apropiate, nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune intenţionată şi, ulterior, o tentativă la aceeaşi infracţiune; - unitate de rezoluţie infracţională - rezoluţia unică implică atât prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea acestora. Dintre elementele ce pot concura, alături de alte împrejurări, la stabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine: unitatea obiectului infracţiunii; unitatea locului; unitatea persoanei vătămate; unitatea de timp; - actele de executare de acelaşi fel trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune consumată şi tentativă). Efecte juridice: - de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.); - tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere); - aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul epuizării; - dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.); - tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.) - reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei; - infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă; - pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, se va aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor de până la jumătate din maximul special (amenda);

52

- dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se va recalcula, neputându-se astfel micşora. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat: - infracţiunile din culpă; - infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul); - infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei - cerşetoria). Infracţiunea complexă Definiţie. Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde, în conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (exemplu: tâlhăria -art. 211 C.pen.). Caracteristici: - este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141; - reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; - se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale; - rezultatul constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite; - de regulă, sunt infracţiuni intenţionate. Forme: Infracţiunea complexă forma TIP Se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte şi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate (exemplu: tâlhăria, formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă). Infracţiunea complexă ca variantă agravantă Cuprinde în conţinutul său, ca element agravant, o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni (exemplu: violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei - art. 197 alin. 3 C. pen.). Observaţie: nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe; furtul săvârşit în loc public este calificat, fără a fi şi o infracţiune complexă. Structură:
53

- în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei); - obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect juridic adiacent; - forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă, unde forma de vinovăţie este praeterintenţia . Efecte juridice: - infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia; - infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite; - nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă); - infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale; - este o infracţiune momentană. Complexitatea naturală Pe lângă complexitatea legală, creată de legiuitor, este menţionată şi complexitatea naturală, ce rezultă din absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune (exemplu, infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni, după cum cuprinde şi elementele infracţiunilor mai puţin grave – lovirea, vătămarea corporală). Infracţiunea progresivă Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave. Exemplu: loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183 C. pen. Caracteristici: - este o formă atipică a infracţiunii; - rezultatul i se amplifică progresiv în timp, nefiind deci o infracţiune momentană;
54

- apare, aşadar, pe lângă momentul consumării, şi momentul epuizării; fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, va primi o nouă calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării . Efecte juridice: - încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu momentul epuizării; - în funcţie de acest moment se vor calcula: termenul de prescripţie pentru răspunderea penală; legea penală incidentă; incidenţa unor legi de clemenţă. Infracţiunea de obicei Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Exemple: prostituţia, cerşetoria. Caracteristici: - această infracţiune nu poate avea tentativă; - este o infracţiune unică, formată dintr-o pluralitate de fapte; - luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni distincte; - cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării. Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în coautorat; în funcţie de momentul epuizării se vor calcula: legea penală aplicabilă; incidenţa unei legi de clemenţă; după acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru răspunderea penală. Observaţie: infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infracţiunea de obicei. 11. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI Aspecte generale Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi de situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Această pluralitate este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 - 40.
55

Formele acesteia sunt: concursul de infracţiuni; recidiva; pluralitatea intermediară. Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediară. I. Concursul de infracţiuni (art. 33 C. pen.) Definiţie. Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Condiţii: - să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni; acestea pot fi de natură şi gravitate deosebite, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma: faptului consumat; tentativei pedepsibile; asimilate tentativei. Nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile; nu are importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe, progresive sau de obicei; - să fie săvârşite de aceeaşi persoană; unitatea de subiect activ este esenţa concursului de infracţiuni; condiţia este îndeplinită şi atunci când făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când făptuitorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi altele după împlinirea vârstei de 18 ani; - să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre ele; nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv; - infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii, adică să poată atrage răspunderea penală; dacă se constată existenţa unor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare) sau dacă intervine o cauză ce înlătură răspunderea penală (minoritatea) şi rămâne o singură infracţiune, nu există concurs de infracţiuni. Formele concursului de infracţiuni: • concursul real (concurs material) - art. 33 Iit. a C. pen. . • concursul ideal (concurs formal) - art. 33 Iit. b C. pen. 1. Concursul real Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a
56

săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte. Exemplu: o persoană săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt sau în altă zi o infracţiune de tâlhărie. Caracterizare - Infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen). - În funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se disting două modalităţi ale concursului: concurs real simplu (între infracţiuni nu există o altă legătură decât cea personală); concurs real calificat – între infracţiuni pot exista mai multe conexiuni, printre care: conexitate topografică (săvârşite în acelaşi loc); conexitate cronologică (săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv); conexitate consecvenţională (când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni); conexitate etiologică (când se săvârşeşte o infracţiune pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni). 2. Concursul ideal Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Exemplu, prin acelaşi foc de armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită. Caracterizare - se săvârşeşte printr-o singură faptă; - rezultatul este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni; - infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen); - infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi unele cu intenţie şi altele din culpă. Tratamentul penal al concursului de infracţiuni Sisteme de sancţionare: Sistemul cumulului aritmetic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorbţiei presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai gravă, celelalte rămânând astfel nepedepsite; Sistemul cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă care poate
57

fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal. Sancţionarea concursului de infracţiuni Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.) Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape: - stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune; - aplicarea pedepsei care poate fi sporită: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în total sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c. Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.) a) dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complementară pentru una din infracţiunile concurente, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală aplicată concursului de infracţiuni; b) în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită pentru infracţiunile concurente, se vor aplica toate; c) dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, se vor aplica toate; dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură şi cu conţinut diferit, se va aplica cea mai grea. Aplicarea măsurilor de siguranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.) Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă, de a înlătura o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni (art. 111 C. pen.), s-a prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură deosebită. Este posibilă cumularea măsurilor de siguranţă chiar de aceeaşi natură dacă scopul lor este diferit.
58

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C. pen.) se face în următoarele ipoteze: - infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat ulterior pentru infracţiunile concurente; - când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă; - contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate, pentru tot cumulul, ceea ce s-a executat; - pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. 12. RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ Recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Caracteristici: − esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei hotărâri definitive de condamnare; − ea reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului; − raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare. Structură - Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă. - Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Modalităţi A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni: - Recidiva post-condamnatorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune.
59

- Recidiva post-executorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară. B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva: - Recidiva generală, când este formată din infracţiuni ce au natură diferită. - Recidiva specială, când este formată din infracţiuni care au aceeaşi natură. C. După gravitatea condamnării: – Recidiva absolută, când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări. – Recidiva relativă, când existenţa ei este condiţionată de o anumită gravitate a condamnării pronunţate pentru infracţiunea anterioară. – Recidiva mare este condiţionată de existenţa unei condamnări pentru prima infracţiune de o anumită gravitate (minim 6 luni). – Recidiva mică presupune săvârşirea unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse privative de libertate de o gravitate redusă. D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni: - Recidiva permanentă, când va exista starea de recidivă prin comiterea unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară (aceasta nu a fost reţinută de către Codul penal). - Recidiva temporară, când existenţa ei este condiţionată de comiterea noii infracţiuni numai într-un anumit termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară. E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă pentru primul termen al recidivei: - Recidiva naţională, când primul termen constă într-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă română. - Recidiva internaţională, când condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunţată de o instanţă străină (numai în cazul recidivei mari). F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei: - Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul la prima recidivă, cât şi pentru cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist).
60

- Recidiva cu efecte progresive presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare nouă recidivă. - Recidiva cu efect sancţionator uniform presupune acelaşi regim de sancţionare pentru toate modalităţile recidivei. - Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat presupune un regim de sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei. Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Recidiva mică (art. 37 lit. c C. pen.) există atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Modalităţi: recidiva mică post-condamnatorie; recidiva mică postexecutorie. Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în Codul penal. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen. s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii: - când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea pedepsei, se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul
61

termen al recidivei; sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.); - când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C. pen.). Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare şi pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa ce se execută, până la data evadării, la care se adaugă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.). Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit; se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. Aplicarea măsurilor de siguranţă. Aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile pe care le au de îndeplinit, astfel că se vor adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestulător, se poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc după cum am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă. Acestea se vor aplica şi executa toate; dacă sunt distincte, se va aplica regula prevăzută şi în cazul recidivei mari post-condamnatorii. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen.; dacă, în starea de recidivă mică post-condamnatorie, s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.
62

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de recidivă; recalcularea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea stării de recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezintă foarte mare relevanţă, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravată.
SEMESTRUL II

13. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţă imposibilitatea angajării răspunderii penale. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: - cauze care înlătură pericolul social; - cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală; - cauze care înlătură vinovăţia – reglementate în dispoziţiile art.44-51 C. pen. (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt), precum şi prin dispoziţii din Partea specială a Codului penal (insulta şi calomnia în care s-a făcut proba verităţii – art.207 C.pen., darea de mită prin constrângere – art.255 alin.1 C.pen. sau adulterul îngăduit de soţ – art.304 C.pen.). După sfera de aplicare: - cauze generale – prevăzute în partea generală a Codului penal (dezincriminarea şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei); - cauze speciale – lipsa dublei incriminări, proba verităţii, adulterul îngăduit etc. În funcţie de efectele pe care le produc: - cauze reale de natură obiectivă – ce produc efecte asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei (ce se referă la cauzele care privesc existenţa pericolului social şi a faptei penale);
63

- cauze personale – ce operează numai faţă de acei făptuitori care au săvârşit fapta fără vinovăţie (categorie în care sunt cuprinse cauzele ce privesc vinovăţia). Legitima apărare Definiţie (art.44 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc (legitima apărare propriuzisă). Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea (legitima apărare prezumată). Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C.pen.), legitima apărare cunoaşte trei forme de manifestare: legitima apărare propriu-zisă; legitima apărare prezumată; excesul justificat (datorat tulburării sau temerii). Starea de necesitate Definiţie (art.45 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva – de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel – viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altuia sau interes obştesc. Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizează riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflată în legitimă apărare alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însuşi), iar persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane. Condiţiile stării de necesitate Condiţii privind pericolul:
64

- întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremure, inundaţii etc.), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale); - să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie să fi ajuns pe punctul de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectivă a acestuia. Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza; - pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc; - pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că el nu poate fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a acţionat, acesta trebuind să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care însă el nu le-a prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de particularităţile psiho-fizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului. Condiţii privind acţiunea de salvare: - acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate de lege, adică să fie singura cale de salvare în situaţia dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului; - prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat; - fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Depăşirea limitei stării de necesitate(art.45 alin.3 C.pen.) Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită condiţia privitoare la acţiunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor stării de necesitate constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit.a C.pen.). Efectele stării de necesitate:
65

- fapta săvârşită nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei, înlăturând pericolul social al faptei; - dacă pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, este înlăturată şi răspunderea civilă; - dacă pericolul se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc), repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate. 14. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ Constrângerea fizică (forţa majoră) Definiţie (art.46 alin.1 C.pen.). Constrângerea fizică este situaţia în care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista. Condiţiile constrângerii fizice: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune (în această ultimă situaţie aflându-se militarul care, din cauza unei înzăpeziri puternice, nu s-a putut prezenta la unitate la data şi ora stabilite); - fapta să fi fost comisă datorită unei acţiuni exterioare de constrângere fizică, exercitată asupra făptuitorului, fiind urmarea constrângerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care s-a aflat în imposibilitate de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voinţe. Acţiunea de constrângere poate fi consecinţa acţiunii unei forţe umane, unei forţe a naturii, a unei energii mecanice, sau a oricărei alte forme de energie exterioară făptuitorului, cu condiţia ca ea să acţioneze direct asupra celui constrâns; - constrângerea fizică exercitată să paralizeze libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei respective, cu consecinţa că aceasta nu poate întreprinde alte măsuri decât de săvârşire a faptei, făptuitorul devenind un instrument pus în mişcare sau oprit să acţioneze de un factor exterior căruia nu-i poate rezista în nici un fel. Efectele constrângerii fizice: - fapta comisă nu este infracţiune; - produce efecte in personam numai faţă de persoana efectiv constrânsă. Constrângerea morală (Ameninţarea) Definiţie (art.46 alin.2 C.pen.). Există constrângere morală atunci când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită
66

unei ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol care nu poate fi înlăturat în alt mod. Condiţiile constrângerii morale: - necesitatea exercitării asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere printr-o ameninţare, care trebuie să producă celui ameninţat o temere puternică şi care îl constrânge să acţioneze în sensul dorit de cel ce ameninţă, cel care exercită ameninţarea fiind o persoană fizică. Ameninţarea poate fi directă sau indirectă, verbală sau scrisă, ori prin alte mijloace de comunicare, trebuind să fie serioasă, adică să trezească temerea puternică celui ameninţat că răul cu care este ameninţat se va produce dacă nu va acţiona în sensul solicitat; - ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane; - pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă celui ameninţat. În caz contrar, dacă pericolul putea fi evitat, prin denunţare, prin anunţarea autorităţilor sau pe alte căi, nu suntem în prezenţa constrângerii morale. Efectele constrângerii morale: - fapta comisă nu este infracţiune; - efectele se produc in personam; - în ce priveşte pe cel care a exercitat ameninţarea, acesta va fi sancţionat ca instigator, la fapta săvârşită de cel ameninţat fără vinovăţie, în condiţiile art.31 alin.2 C.pen. Cazul fortuit Definiţie (art.47 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală care este consecinţa unei împrejurări ce nu poate fi prevăzută. Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, socialutile, a unei împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviază direcţia şi rezultatul faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală. Condiţiile cazului fortuit: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a suprapus însă o anumită împrejurare, care a provocat rezultatul peri-culos. Această împrejurare poate să fie consecinţa acţiunii forţelor naturii (inundaţii, cutremure etc.), a acţiunii unor instalaţii tehnice sau mijloace me-canice (explozii, scurtcircuite etc.) sau poate proveni de la o persoană uma-nă (culpa unei persoane, starea de inconştienţă provocată de o boală etc.);
67

- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului, imprevizibilitatea vizând momentul apariţiei acestei intervenţii. Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie obiectivă, iar între împrejurarea fortuită şi rezultatul efectiv al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului trebuie să existe raport de cauzalitate. Efectele cazului fortuit: - fapta comisă nu constituie infracţiune; - efectele se produc in rem. Iresponsabilitatea Definiţie (art.48 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele. Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultăţilor psihice ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinovăţiei. Starea de iresponsabilitate poate fi determinată de: - starea de subdezvoltare psihică, consecinţă a diferitelor anomalii, idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.; - boli neuro-pshice (nebunie, nevroze, psihoze etc.); - tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, alimente alterate etc.); - fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin). Starea de incapacitate fizică poate fi: permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenitală) sau supravenită. În orice caz, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei, în momentul săvârşirii faptei, ea trebuie să fie totală, adică să lipsească complet. Existenţa stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia nu poate fi determinată decât de medici specialişti, printr-o expertiză medico-legală. Condiţiile stării de iresponsabilitate: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori să nu fi fost stăpân pe ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (făptuitorul nu-şi dă seama de ceea ce face) sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale); - starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze care determină stări anormale;
68

- starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Această stare nu există dacă ea este consecinţa culpei făptuitorului, ori dacă, în timpul săvârşirii faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică, dar a continuat săvârşirea faptei. Efectele iresponsabilităţii: - înlătură răspunderea penală; - produce efecte in personam; - nu înlătură răspunderea civilă. 15. BEŢIA Definiţie. Beţia este o stare psiho-fizică în care se găseşte o persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice, consumate de acea persoană ori introduse în corpul său. Formele beţiei După substanţa folosită: - beţie alcoolică sau intoxicaţie etilică; - beţie rece, produsă prin consumul de stupefiante. După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie: - beţia accidentală (fortuită), provocată independent de voinţa persoanei în cauză; - beţia voluntară, care poate la rândul ei să fie simplă, când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana respectivă şi-a provocat anume starea de beţie, în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Beţia voluntară mai poate fi ocazională, când o persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau cronică, atunci când apare ca o stare permanentă, ca o obişnuinţă. După gradul de intoxicaţie: - beţie completă, când se ajunge la cvasiparalizarea completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice; - beţie incompletă, când procesul de intoxicare se află în faze incipiente, determinând numai o slăbire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de conduită. Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei Definiţie (art.49 alin.1 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa,
69

în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Ca atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei numai beţia fortuită (accidentală) completă. Condiţiile stării de beţie: - făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârşirii faptei în stare de beţie produsă de alcool sau de alte substanţe. Starea de beţie, cerută ca şi condiţie pentru operarea cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, trebuie deosebită de starea de iresponsabilitate provenită din starea de beţie ce a îmbrăcat forme psihopatice, în această ultimă ipoteză, caracterul penal al faptei fiind înlăturat datorită iresponsabilităţii; - starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată fortuit, independent de voinţa făptuitorului; - starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori de urmările şi de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Beţia completă nu trebuie confundată cu beţia comatoasă (care presupune o absenţă totală psihică a făptuitorului, în cazul beţiei complete subiectul păstrând un anumit control asupra faptelor sale); - fapta săvârşită în stare de beţie fortuită completă să fie prevăzută de legea penală. MINORITATEA Definiţie (art.50 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul nu răspunde penal, dacă datorită stării de dezvoltare organică şi psihică este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit legii penale, neavând discernământ. Condiţiile minorităţii: - să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală; - fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal, adică nu a împlinit vârsta de 14 ani. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ (lipsa discernământului trebuind să fie dovedită cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice şi al unei anchete sociale), iar minorii peste 16 ani răspund penal, considerându-se că au acţionat cu discernământ; - minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele succesive componente ale unei infracţiuni continue, continuate,
70

ori de obicei, pe care le repetă sau le prelungeşte şi după ce a devenit răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în perioada cât a devenit responsabil pentru faptele sale. În cazul infracţiunilor progresive, când fapta a fost săvârşită în perioada când nu răspundea penal, iar urmările progresive s-au realizat în perioada când a devenit răspunzător, el nu va răspunde penal. Efectele minorităţii: - fapta nu constituie infracţiune, iar minorul nu poate răspunde penal; minoritatea produce efecte in personam; - minoritatea nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la data săvârşirii faptei, îl aveau pe minor în supraveghere. Eroarea de fapt Definiţie (art.51. C.pen.). Eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori cunoaşterea ei greşită. Într-o atare situaţie, făptuitorul, deşi are capacitate psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare greşită a realităţii, necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea proiectată asupra realităţii de acea persoană. Dispoziţiile art.51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor săvârşite cu intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului, datorându-se unor împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a acţionat, făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat. Condiţii ale erorii de fapt: - făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; - făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o circumstanţă agravantă. Îndoiala făptuitorului cu privire la existenţa unei anumite stări, situaţii sau împrejurări nu constituie eroare de fapt; - eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, în acel moment făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
71

Efectele erorii de fapt: - dacă eroarea priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi înlătură răs-punderea penală; - dacă eroarea priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se răspunderea pentru forma agravantă a infracţiunii şi rămânând răspunderea pentru forma simplă a acesteia. Eroarea de drept Potrivit art.51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenală, respectiva eroare de drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilată erorii de fapt. 16. INFRACTORUL Definiţie. Infractorul este o persoană care a săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală. Alături de termenul de infractor, în Codul penal întâlnim şi termenul de făptuitor, termen care are un sens mai larg, privind orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă răspunde sau nu penal. Clasificarea infractorilor Din punct de vedere al vârstei: infractorul major, care este persoana ce a împlinit vârsta de 18 ani şi a săvârşit o infracţiune; infractorul minor, care este persoana cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Diferenţa dintre cele două categorii de infractori vizează sistemul sancţionator, cel aplicabil minorilor fiind unul special şi vizând în principal luarea unor măsuri educative. Din punct de vedere al infracţiunilor săvârşite: infractorul primar este acela ce se află la prima infracţiune, adică a săvârşit o infracţiune pentru prima dată; infractorul recidivist este acela care a mai săvârşit infracţiuni pentru care a mai fost condamnat, continuând, şi ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, să săvârşească infracţiuni. Diferenţa dintre cele două categorii de infractori priveşte regimul sancţionator mai grav aplicabil infractorului recidivist. Din punct de vedere al sexului: infractor bărbat; infractor femeie. Diferenţa dintre cele două categorii vizează mai ales executarea pedepsei închisorii. De asemenea, există în Codul penal o infracţiune ce nu
72

poate fi săvârşită decât de o femeie (infracţiunea de pruncucidere prevăzută de art.177 C. pen.). Pluralitatea de infractori O faptă periculoasă poate fi săvârşită de către un singur făptuitor sau de către mai mulţi făptuitori care acţionează împreună, în acest din urmă caz existând o pluralitate de făptuitori. Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: 1) pluralitatea naturală (necesară); 2) pluralitatea constituită (legală); 3) pluralitatea ocazională (participaţia penală). Pluralitatea naturală constituie o formă a pluralităţii de infractori care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant la săvârşirea faptei fiind autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi răspunzând de rezultatul produs. Menţionăm dintre infracţiunile specifice acestei categorii de pluralităţi de infractori: incestul (art.203 C.pen.), bigamia (art.303 C.pen.) şi adulterul (art.304 C.pen.). Pluralitatea constituită rezidă în alcătuirea, formarea unei grupări de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, grupare incriminată de legea penală. În cazul pluralităţii constituite este necesară îndeplinirea unor condiţii: înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună; rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acestor infracţiuni; caracterul programatic al infracţiunilor pe care gruparea şi-a propus să le săvârşească şi al duratei asocierii. Asocierea trebuie să dureze un anumit timp şi să aibă o pronunţată coeziune între participanţi, determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină statornică între membrii grupării. Aparţin acestei categorii infracţiunile: complotul (art.167 alin.1 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.pen.) şi înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid (art.357 alin. final C.pen.). Pluralitatea ocazională există ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în raport de natura ei. În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări privitoare la felurile participaţiei penale: - în funcţie de atitudinea psihică a participanţilor: participaţie proprie (toţi participanţii acţionează de pe o poziţie subiectivă identică - fie cu intenţie, fie din culpă) şi participaţie improprie (când autorul săvârşeşte
73

fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără vinovăţie, iar ceilalţi cu intenţie); - după felul contribuţiei participanţilor: participaţia omogenă (când toţi au aceeaşi calitate - coautori) şi participaţia eterogenă (când participanţii au contribuţii diferenţiate – autor, instigator, complice); - după felul participării: participaţia spontană, contribuţia fiind dată de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptei, fără o înţelegere prealabilă, şi participaţia preordinată (la care contribuţia este dată în urma unei înţelegeri prealabile); - după momentul în care este dată contribuţia la săvârşirea infracţiunii: participaţia anterioară (contribuţia este dată înainte de a se trece la executarea faptei)şi participaţia concomitentă (contribuţia este dată în timpul executării faptei). Pentru existenţa participaţiei penale este necesară îndeplinirea mai multor condiţii: - unitatea de faptă prevăzută de legea penală, ceea ce presupune săvârşirea unei fapte prevăzute ca infracţiune de către legislaţia penală, indiferent dacă suntem în prezenţa unei fapte consumate, a unei tentative sau chiar a actelor pregătitoare cu condiţia ca acestea din urmă să fie incriminate. De asemenea, între acţiunea sau inacţiunea autorului şi actele participanţilor trebuie să existe o legătură strânsă, cu precizarea că nu se cere ca autorul să şi fie pedepsit pentru fapta comisă; - pluralitatea de făptuitori, adică să existe concursul activităţii a cel puţin două persoane ce cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori şi nu au relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici calitatea în care au acţionat. Pentru existenţa participaţiei, din punct de vedere subiectiv, cel puţin unul dintre participanţi (instigatorul sau complicele) trebuie să fi acţionat cu intenţie, cu excepţia coautoratului, când toţi participanţii pot să acţioneze cu intenţie sau din culpă. Participaţia penală proprie apare sub următoarele forme: coautoratul, instigarea şi complicitatea. Autoratul (coautoratul) Definiţie (art.24 C.pen.). Este autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Coautoratul este acea formă a participaţiei în care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane. Condiţiile autoratului şi coautoratului:

74

- activitatea trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune; - participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. În cazul infracţiunilor comisive, coautorii să efectueze acte de executare directă a faptei, prevăzute de legea penală, iar în cazul infracţiunilor omisive să nu îndeplinească acele acte obligatorii potrivit legii. Contribuţia coautorilor poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, în acelaşi timp şi loc ori nu; - necesitatea existenţei legăturii subiective dintre autori; în lipsa acesteia, deşi a avut loc o operare materială, nu se realizează coautoratul. Este necesar ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie cu intenţie, fie din culpă. Dacă infracţiunile se caracterizează printr-un anumit scop, este necesar ca unul dintre coautori să fi urmărit realizarea lui, ceilalţi trebuind doar să-l fi cunoscut. Infracţiuni la care coautoratul nu poate fi posibil. Există unele infracţiuni care, deşi pot exista celelalte forme ale participaţiei penale, nu pot fi săvârşite sub forma coautoratului. Avem astfel: - infracţiunile cu autor unic, ce se caracterizează prin faptul că nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (exemplu: mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia); - infracţiunile omisive al căror element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri, impusă cu caracter personal (exemplu: infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art.170 C.pen.). Instigarea Definiţie (art.25 C.pen.). Constă în fapta unei persoane, care, cu intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul mai este denumit şi autorul moral al infracţiunii. Condiţiile instigării: - între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al instigării să existe identitate (autorul nefăcând altceva decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost hotărâtă de către instigator); - este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, instigatorul şi instigatul. Instigator poate fi orice persoană ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii, instigarea fiind posibilă la toate infracţiunile, iar instigatul poate fi orice persoană fizică, chiar dacă nu îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii (putând fi instigat chiar şi un iresponsabil sau un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani).
75

Când instigarea este adresată unui număr indeterminat de persoane (instigarea colectivă), nu suntem în prezenţa unei forme a participaţiei penale, ci în prezenţa unei infracţiuni de sine stătătoare, incriminată de art.324 C.pen. sub denumirea de „instigare şi apologia infracţiunilor”. Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului trebuie să fie consecinţa determinării instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală pe care o şi execută ulterior. Este necesar deci ca instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi şi să treacă la executarea ei, chiar dacă executarea a rămas in faza tentativei; activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Formele instigării: - instigarea urmată de executare. Se caracterizează prin concordanţa între activitatea desfăşurată de instigator şi cea desfăşurată de instigat, instigatorul executând infracţiunea la care a fost determinat; - instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, iar instigatul a acceptat, pentru ca ulterior să se desisteze ori să împiedice voluntar producerea rezultatului, sau chiar să nu treacă la executare. În cazul instigării neurmate de executare nu există participaţie, deoarece, nesăvârşindu-se de către autor o faptă prevăzută de legea penală, acesta nu poate răspunde penal, însă instigatorul va răspunde penal. În cazul instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, autorul va răspunde sau nu în condiţiile art.22 C.pen. Pedepsirea instigatorului va interveni în ambele situaţii, numai dacă, pentru fapta la care a instigat, sancţiunea prevăzută de lege este pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, pedeapsa aplicabilă acestuia fiind cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimum special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care a instigat. În situaţia când actele de executare îndeplinite de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele o infracţiune, autorul urmează să suporte pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, iar instigatorul trebuie să răspundă ca şi autorul; - instigarea neizbutită (aparentă). Există atunci când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă săvârşirea faptei. Deoarece instigatorul nu a reuşit să lămurească pe cel instigat să săvârşească fapta, această formă de instigare este cunoscută şi sub denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a instigat cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege când instigatorul va
76

răspunde penal (exemplu, în cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă – art.261 C.pen.). Complicitatea Definiţie. Constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită. Condiţiile complicităţii: - între obiectul juridic al faptei, prevăzută de legea penală, săvârşită de autor, şi obiectul juridic al actelor de complicitate, de regulă, trebuie să existe identitate; - trebuie să existe un autor şi un complice, ce trebuie să îndeplinească condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii; - trebuie să existe o faptă a autorului care a săvârşit nemijlocit infracţiunea prevăzută de legea penală, la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare. Existenţa autorului faptei este condiţia de bază a complicităţii. Actele săvârşite de complice constau în înlesnirea sau darea de ajutor, în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau în promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită, acte ce trebuie săvârşite fie anterior, fie concomitent săvârşirii faptei. În caz de complicitate, complicele trebuie să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului în comiterea faptei prevăzute de legea penală. Complicele cunoaşte activitatea autorului, prevede rezultatul socialmente periculos al acesteia şi având conştiinţa că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a faptei prevăzute de legea penală, voieşte să desfăşoare acea activitate, dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei. Dacă fapta a fost săvârşită din culpă, nu suntem în prezenţa unei complicităţi, dacă însă o persoană ajută din culpă la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte penale, ambele persoane vor răspunde ca şi coautori la acea infracţiune. În conformitate cu dispoziţiile art.27 C.pen., complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Participaţia improprie (imperfectă) Definiţie. Este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeaşi atitudine psihică, neacţionând cu aceeaşi formă de
77

vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau chiar fără vinovăţie. Modalităţile participaţiei improprii • Modalitatea intenţie şi culpă (art.31 alin.1 C.pen.) constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală; caracteristic acestei modalităţi este faptul că autorul săvârşeşte fapta din culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, autorul nedându-şi seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei, fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. În cazul în care fapta săvârşită nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul nu va răspunde penal, pe câtă vreme instigatorul sau complicele va răspunde penal. • Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie (art.31 alin.2 C.pen.) constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. În acest caz, determinată sau ajutată cu intenţie ea săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei fortuite complete etc. Autorul care a acţionat fără vinovăţie nu va răspunde penal, în timp ce participanţii vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiunea intenţionată. 17. RĂSPUNDEREA PENALĂ Definiţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce are ca temei săvârşirea unei infracţiuni şi care este însuşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge s-o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii. Principiile răspunderii penale 1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta. 2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni.
78

3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând la umilirea şi degradarea fiinţei umane. 4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă. 5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dată. 6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni. 7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale. 8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea termenului prevăzut de lege, răspunderea penală urmând a fi înlăturată prin prescripţie. Înlocuirea răspunderii penale Definiţie. Este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată dispune, în condiţiile legii, înlocuirea răspunderii penale pentru infrac-ţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere extrapenală, care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Este reglementată de Codul penal prin dispoziţiile art.90, 91 şi 98. Condiţiile înlocuirii răspunderii penale Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită: - pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau amenda; - în cazul unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi infracţiunea de furt (art.208 C.pen.), instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale dacă valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 100.000 lei; - în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (art.249 C.pen.), valoarea pagubei nu trebuie să depăşească 500.000 lei; - paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii; - gradul de pericol social redus al faptei. Condiţii privitoare la persoana făptuitorului:
79

- conduita acestuia anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim C.pen. prevede că instituţia nu se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora li s-au mai aplicat de 2 ori sancţiuni cu caracter administrativ; - conduita făptuitorului după săvârşirea infracţiunii; prin atitudinea sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul trebuie să regrete fapta; - existenţa unor date suficiente potrivit cărora făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă. Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale Potrivit art.91 C.pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplică făptuitorului una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei. Potrivit art.98 C.pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participanţi ce îndeplinesc condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă pentru fiecare din infracţiuni. Cauzele care înlătură răspunderea penală Definiţie. Sunt acele instituţii de drept penal care au drept scop înlăturarea răspunderii penale în cazul în care anumite stări, situaţii sau considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea socială a tragerii la răspundere penală să se diminueze până la dispariţie. Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală. Prevăzute de art.119-139 C.pen., cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală. Incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul penal. Amnistia Definiţie. Este un act de clemenţă al puterii legiuitoare – Parlamentul României – care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni anume prevăzute de legiuitor. Felurile amnistiei: - în raport de aria sa de incidenţă, amnistia poate fi generală (privind toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei) şi specială, ce
80

se acordă numai pentru anumite infracţiuni anume prevăzute în actul de clemenţă; - în raport de condiţiile cu care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată – pură şi simplă (când acordarea beneficiului ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea) – sau condiţionată, acordarea fiind subordonată îndeplinirii unor astfel de condiţii; - în raport de momentul în care intervine actul de amnistie, avem amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistie proprie) şi amnistia intervenită după condamnarea definitivă (amnistie improprie). Obiectul şi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie, având un caracter obiectiv (real) şi operând in rem. Legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale, caz în care amnistia operează şi in personam (pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii). Efectele amnistiei (art. 119 C.pen.). Efectul principal constă în înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită. Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urmărirea penală nu a fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înlătură şi executarea pedepselor complementare, tot în aceeaşi măsură, iar în ce priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dată cu încetarea executării pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în privinţa celorlalte consecinţe care decurg din condamnare, făcând să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Amnistia înlătură şi starea de recidivă. Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite. Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondamnatorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, iar în
81

caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Prescripţia răspunderii penale Definiţie. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege. Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă producerea automată a efectului prescripţiei, şi anume înlăturarea posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singură excepţie: infracţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu operează. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit art.128 alin.1 C.pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi suspendat datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa autorizaţiei prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii contra statului, în străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei poate fi suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră, cum ar fi starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o amânare a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam. Lipsa plângerii prealabile Definiţie. Plângerea prealabilă este încunoştiinţarea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie pentru tragerea la răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracţiune, cu excepţia cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, considerându-se
82

că lipsa acesteia reprezintă voinţa victimei ca făptuitorul să nu fie tras la răspundere penală. Efectele şi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca şi lipsa sau retragerea ei produc efecte in rem cu privire la fapta săvârşită; de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori, vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, este suficientă numai plângerea făcută de către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lângă caracterul indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi formulată decât de victimă. Consecinţele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C.pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi retragerea plângerii prealabile, ce echivalează şi produce aceleaşi efecte ca şi lipsa acesteia – înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuată cu respectarea dispoziţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana vătămată nemaiputând reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi necondiţionată. Împăcarea părţilor Definiţie. Împăcarea constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege, de regulă, împăcarea intervenind în cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Există însă infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împăcării părţilor (de exemplu, infracţiunea de seducţie, art.129 C.pen.). În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face prin repre-zentanţii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de către acestea cu încuviinţarea reprezentanţilor legali.
83

Condiţiile împăcării se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea penală prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victimă şi infractor; împăcarea este personală, operând numai între părţile participante la încheierea actului bilateral; nu operează decât dacă a intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie totală şi necondiţionată; trebuie să fie definitivă. Efectele împăcării. Împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împăcarea operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat. Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situaţie de fapt. 18. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL Definiţie. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală fiind totodată şi instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept. Sancţiunile de drept penal constituie una din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală. Sancţiunile de drept penal sunt: - pedepsele; - măsurile educative; - măsurile de siguranţă. Caracterul sancţiunilor de drept penal. Sancţiunile de drept penal au, în general, caracter represiv sau restrictiv, implicând anumite privaţiuni sau restricţii. Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele prezintă în mod preponderent acest caracter, pe câtă vreme alte sancţiuni de drept penal, cum ar fi măsurile educative şi măsurile de siguranţă, au caracter preponderent preventiv. Totodată, sancţiunile de drept penal au un caracter necesar şi inevitabil. De asemenea, ele se caracterizează prin faptul că acţionează post delictum, avându-şi cauza în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pedepsele Definiţie (art.52 C.pen.). Pedeapsa este o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare).
84

Trăsături esenţiale ale pedepsei: este o măsură de constrângere, concretizându-se într-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea; este un mijloc de reeducare, de împiedicare a repetării conduitei antisociale; este un mijloc de constrângere statală, fiind aplicată de stat, în numele societăţii; se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni, fiind sancţiunea specifică dreptului penal; se aplică infractorului, adică celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni; se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Scopul şi funcţiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C.pen. prevede că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ceea ce include atât prevenţia specială (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvârşească fapte penale). Pedeapsa îndeplineşte şi anumite funcţii, denumite şi scopuri imediate ale pedepsei, şi anume: funcţia de constrângere sau represiune, fiind de neconceput fără cauzarea unei anumite suferinţe, fără impunerea unei privaţiuni sau restricţii celui condamnat şi fără dezaprobarea ce o însoţeşte; funcţia de reeducare, funcţie ce decurge din caracterul de mijloc de reeducare al pedepsei; funcţia de exemplaritate. Este o funcţie adiacentă, care constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane; funcţia de eliminare. Este tot o funcţie adiacentă, constând în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Categorii de pedepse - după obiectul asupra căruia poartă – pedepse corporale, pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau restrictive de drepturi morale; - după gravitatea lor – pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse de simplă poliţie; - după durata lor – pedepse perpetue şi pedepse temporare; - după caracterul lor – pedepse politice, pedepse de drept comun şi pedepse mixte; - după importanţa şi rolul lor – pedepse principale şi pedepse secundare. Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate după modul de aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei; pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
85

Pedepsele principale Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru faptele penale săvârşite. Categorii de pedepse principale (art.53 C.pen.): • Pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Este prevăzută pentru infracţiunile cele mai grave nominalizate de Codul penal, alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani. Doar în două cazuri, detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca pedeapsă unică (art.357 alin.2 şi art.358 alin.4 C.pen.). Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica minorilor şi persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, infractorului minor aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani, iar persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, aplicându-li-se pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă. • Pedeapsa închisorii. Constă în izolarea celui condamnat prin încarcerarea acestuia în locuri anume destinate deţinerii. • Amenda penală. Are un caracter pecuniar, constând într-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului, micşorarea silită a patrimoniului evidenţiind caracterul ei represiv. Pedepsele complementare Definiţie. Sunt acele pedepse alăturate pedepsei principale ce nu au un caracter de sine stătător, completând întotdeauna pedeapsa principală. Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse). Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal • Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art.64 C.pen.). Constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator. Instanţa poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat condamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani şi apreciază necesitatea aplicării ei. Executarea începe după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea sau prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată prin hotărârea de condamnare.
86

• Degradarea militară. Este o pedeapsă complementară ce se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fiind o pedeapsă perpetuă. Pedepsele accesorii Definiţie (art.71 C.pen.). Constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64 C. pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, neavând limite proprii, împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este lăsată la latitudinea instanţei. Măsurile educative Sistemul sancţionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidivă, incapacităţi ori decăderi. Măsurile educative aplicabile minorilor • Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C.pen. şi constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hotărârii. • Libertatea supravegheată. Este prevăzută în art.103 C.pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere deosebită. Măsura este temporară şi are durată fixă (1 an), neputând fi nici scurtată, nici prelungită. Nu se poate lua împotriva minorului care a trecut de vârsta de 17 ani. Instanţa poate impune minorului anumite obligaţii: să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite
87

persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Măsura se ia pe timp de 1 an, durată ce are caracterul unui termen de încercare. Dacă minorul a săvârşit din nou o faptă penală, instanţa poate lua măsura internării într-un centru de reeducare. • Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C.pen.) este o măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca măsură înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate. Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă, de regulă, ea nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Când minorul devine major, instanţa poate prelungi internarea cu cel mult 2 ani, dacă măsura este necesară. După trecerea unei termen de 1 an, minorul internat poate fi eliberat de instanţa care a luat măsura internării, dacă a dat dovezi de îndreptare, de sârguinţă în învăţătură şi de însuşire a pregătirii profesionale. • Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C.pen.) este o măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia faţă de minorul care răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de instruire şi educare a stării sale. Măsura luată nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 16 ani. Ea trebuie să înceteze de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea sa, instanţa fiind datoare să dispună ridicarea acestei măsuri (art.106 C.pen.). Încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani, putând fi prelungită cu cel mult 2 ani. 19. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei, instituţie prevăzută în art.72 – 89 din Codul penal. Există trei forme de individualizare a pedepselor: - legală – se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale de către legiuitor şi se concretizează în stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în stabilirea cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciară şi administrativă;

88

- judiciară – se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătorească şi intervine după săvârşirea infracţiunii; - administrativă –se realizează în faza de executare de către organele administrative de executare. Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de judecători în funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale (ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oricărei pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege). Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C.pen.) sunt: dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu: reglementările privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeapsă fixate în partea specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului; împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală Definiţie. Prin împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală se înţeleg diferite stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, au totuşi legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă, agravarea pedepsei, cu posibilitatea depăşirii maximului special. În ce priveşte cauzele care agravează sau atenuează răspunderea, avem cauze de atenuare şi cauze de agravare a pedepsei, în cadrul fiecărei categorii de cauze făcându-se distincţie între stări şi circumstanţe. Avem, de exemplu: stări de agravare, cum ar fi starea de recidivă, concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, şi stări de atenuare, care sunt tentativa şi minoritatea făptuitorului. Clasificarea circumstanţelor: • circumstanţe legale, prevăzute expres de lege şi, odată constatată existenţa lor, necesar a fi reţinute de judecători, şi circumstanţe judiciare (nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le recunosc şi le aplică facultativ); • circumstanţe reale (care privesc fapta săvârşită) şi personale (care privesc persoana făptuitorului), cele din urmă nerăsfrângându-se asupra participanţilor, spre deosebire de primele, care, dacă au fost cunoscute sau prevăzute, se răsfrâng asupra acestora; • circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de infractor) şi necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de infractor). Circumstanţele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare.
89

Circumstanţele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul scuzabil) – prevăzută de art.73 lit.a teza I C.pen.; depăşirea limitelor stării de necesitate – art. 73 lit.a teza II C.pen.; provocarea – prevăzută de art.73. lit.b C.pen. – ce există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate. Circumstanţele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe care instanţa le poate constata, fără a fi totuşi obligată să reţină caracterul atenuant. Art.74 C.pen. enumeră cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depusă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită şi atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezenţa sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor. Circumstanţele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare. Circumstanţele agravante legale (prevăzute limitativ în art.75 C.pen.) sunt: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime (constând în producerea unor suferinţe grele şi prelungite victimei), prin violenţe asupra membrilor familiei (ce vizează manifestări brutale, constrângeri fizice de orice natură care ar cauza suferinţe fizice) ori prin metode sau prin mijloace care prezintă pericol public constând în orice metode sau mijloace susceptibile să producă urmări grave pentru un număr nedeterminat de persoane, pentru bunurile acestora sau pentru alte valori sociale importante; săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor(dispoziţie incidentă atât în caz de participaţie, cât şi în cazul pluralităţii naturale), circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra participantului major în condiţiile art.28 alin.2 C.pen.; săvârşirea infracţiunii din motive josnice; săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocate în vederea comiterii faptei; săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (de o nenorocire, un flagel, un dezastru care loveşte o colectivitate sau un număr de persoane) care are un caracter real. Circumstanţele agravante judiciare Legea nu le exemplifică (ca în cazul celor atenuante), art.75 alin.2 C.pen. precizând doar că pot fi reţinute ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu:, premeditarea săvârşirii infracţiunii. Consecinţele evidenţierii circumstan90

ţelor agravante sunt prevăzute de art.78 C.pen. şi constau în faptul că infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la maximul special sau chiar adăuga un spor până la 5 ani care nu poate depăşi 1/3 din acest maxim (iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special). 20. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Definiţie. Constă în dispoziţia dată de instanţă prin hotărârea de condamnare de a se suspenda pe o anumită perioadă – denumită termen de încercare – executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: - pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; - sunt exceptate de la aplicarea instituţiei infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani, precum şi infracţiunile prevăzute la art.182 C.pen.(vătămarea corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortura); - când prin infracţiune s-a produs o pagubă, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii a fost garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C.pen.). Condiţii privitoare la persoana infractorului: - infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen.; - se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, adică cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C.pen., constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei
91

aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii penale, termenul de încercare este de 1 an. Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Termenul de încercare se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei 1. Efectele imediate. Principalul efect imediat, dar provizoriu constă în faptul că pedepsele aplicate inculpatului nu se execută, vizând atât pedeapsa principală, cât şi pe cele accesorii şi complementare. Nu sunt afectate măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile, prevăzute în hotărârea de condamnare. 2. Efectele definitive. La expirarea termenului de încercare, cel condamnat este reabilitat de drept. Pentru ca reabilitarea să opereze este necesar: să fi expirat termenul de încercare; condamnatul să nu fi săvârşit între timp o altă infracţiune; suspendarea să nu fi fost revocată sau anulată. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine în următoarele cazuri: • cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83 C.pen.). Măsura este obligatorie dacă infracţiunea ulterioară este o infracţiune intenţionată şi a fost descoperită înainte de expirarea termenului de încercare şi nu se dispune când infracţiunea a fost săvârşită din culpă ori fapta a fost descoperită după expirarea termenului de încercare; • dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art.84 C.pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi dispusă dacă neîndeplinirea obligaţiilor civile nu este consecinţa relei credinţei a condamnatului. Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Definiţie. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, constând în suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege. Condiţii de aplicare Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:
92

- pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani; - nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.209 alin.3 C.pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; - în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă, măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare. Condiţii cu privire la infractor: - infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă; - cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani. Măsurile de supraveghere Conform art.863 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a controla mijloacele lui de existenţă. Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. Efectul imediat al suspendării executării pedepsei sub supraveghere este acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat
93

termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar măsura nu a fost revocată sau anulată. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare a neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura suspendării, fie în cursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune din nou aceeaşi măsură, termenul de încercare calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Executarea pedepsei la locul de muncă Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi. Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel condamnat urmează să presteze munca Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie: când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.
94

Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa. Liberarea condiţionată Definiţie. Este o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Condiţii de acordare: - să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia, termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an; - acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată. Efectele liberării condiţionate Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului. Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani.
95

21. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Codul penal reglementează două cauze care înlătură executarea pedepsei – graţierea şi prescripţia executării pedepsei – şi o cauză care înlătură consecinţele condamnării – reabilitarea. Graţierea Definiţie. Este un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară. Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal. Graţierea se acordă de către Preşedintele României, la cererea condamnatului, şi de către Parlament, atunci când se acordă din oficiu, prin lege. Felurile graţierii • în raport de caracterul pe care îl are, avem graţiere individuală (care produce efecte in personam şi care se acordă unor persoane determinate în mod nominal) şi graţiere colectivă (care are caracter mixt, operând nu numai in personam, dar şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei aplicate); • în raport de condiţiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau pură şi simplă) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei condiţii) sau condiţionată – când sunt impuse condamnatului anumite obligaţii; • în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală (când înlătură în întregime executarea pedepsei), parţială (când înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimbă însuşi genul pedepsei aplicate de instanţa de judecată). Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale aplicate de instanţele judecătoreşti a căror executare este înlăturată în total sau în parte. Dacă graţierea individuală priveşte numai pedepse de condamnare rămase definitive, cea colectivă poate avea ca obiect şi pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă (nu şi în ziua adoptării actului, pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare ulterior apariţiei
96

legii de graţiere). Graţierea se aplică şi pedepselor pronunţate cu suspendarea executării, precum şi în caz de concurs de infracţiuni, când actul de clemenţă se aplică în funcţie de fiecare pedeapsă stabilită de instanţă, şi nu în raport de rezultantă. Efectele graţierii Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată (când este totală sau când priveşte restul de executat al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după expirarea termenului fixat în actul de clemenţă. Asupra pedepselor accesorii şi complementare. Graţierea produce efecte asupra pedepselor accesorii, acestea însoţind pedeapsa principală şi executându-se o dată cu aceasta. În ce priveşte pedepsele complementare, graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare. Prescripţia executării pedepsei Definiţie. Este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin trecerea termenului prevăzut de lege, ce curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Efectele prescripţiei executării pedepsei. Potrivit art.125 C.pen., prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale şi, pe cale de consecinţă, a celei accesorii. Prescripţia nu produce efecte asupra pedepselor complementare şi nici asupra măsurilor de siguranţă. Sunt imprescriptibile pedepsele principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii. Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute de art.126 C.pen. şi sunt de: 20 ani, când pedeapsa aplicată a fost detenţia pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. În conformitate cu art.126 C.pen., termenele de prescripţie se socotesc de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate (art.129). Când pedeapsa închisorii înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, termenul de prescripţie este de 20
97

de ani şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă (art.130 C.pen.). Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei. Constituie o cauză care lipseşte de eficienţă timpul scurs anterior, făcând să curgă un nou termen de prescripţie a executării pedepsei. Art.127 C.pen. prevede trei asemenea împrejurări: începerea executării pedepsei (ceea ce presupune fie încarcerarea condamnatului, fie plata unei rate a amenzii); săvârşirea din nou a unei infracţiuni; sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei. Potrivit art.128 alin.2, cursul termenului de prescripţie al executării pedepsei se suspendă ca urmare a declarării apelului şi recursului, în termen. De asemenea, cursul prescripţiei se suspendă în cazurile de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei. Pe durata suspendării cursului, termenul de prescripţie nu mai curge, reluându-şi cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Reabilitarea Definiţie. Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele penale şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii. Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare: reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege, după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea legii; reabilitarea judecătorească (judiciară), care se obţine la cererea fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată. Efectele reabilitării. Potrivit art.133 C.pen., reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale. Poate produce şi alte efecte juridice. Trăsăturile reabilitării: produce efecte in personam (numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinută numai pentru o parte dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi obţinută pentru orice condamnare şi de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale; produce efecte numai pentru viitor. Reabilitarea de drept Definiţie. Este o formă de reabilitare care operează în virtutea legii, în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, şi intervine în cazul
98

condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune. Condiţiile reabilitării de drept: cu privire la condamnare − reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusă, exprimată în pedeapsa închisorii aplicată de instanţă, de până la 1 an sau amendă; privind conduita condamnatului − condamnatul trebuie să aibă o bună conduită şi să nu mai săvârşească în decurs de 3 ani o nouă infracţiune; privind termenul de reabilitare − acest termen este de 3 ani şi se calculează de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia în cazul pedepsei închisorii sau de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod. Reabilitarea judecătorească Definiţie. Este o formă a reabilitării care se acordă la cererea condamnatului de către instanţa judecătorească în condiţiile arătate de lege. Condiţiile reabilitării judecătoreşti: se acordă pentru acele condamnări în privinţa cărora nu operează reabilitarea de drept; se acordă numai dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, ce este compus dintr-un interval de timp fix şi un interval de timp variabil (jumătate din durata pedepsei pronunţate); îndeplinirea unor condiţii de fond: persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare definitivă, în termenul de reabilitare; fostul condamnat să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, chiar şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; solicitantul reabilitării să fi avut o conduită bună şi să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărâre. Dacă cererea de reabilitare este respinsă, o nouă cerere se poate face numai după trecerea unui termen ce variază în raport de pedeapsa aplicată. Conform art.139 C.pen., reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel condamnat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. 2. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1997. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997. 99

3. 4.

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Editura Europa Nova, 1997. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. * Pentru ambele semestre de studiu.

100

DREPT ADMINISTRATIV
Lector univ. dr. TRAIAN POPESCU

Obiective Disciplina Drept administrativ are drept obiective: însuşirea de către studenţi a conceptelor fundamentale ale disciplinei respective; formarea unei logici juridice prin înţelegerea şi stăpânirea fenomenelor specifice ramurii dreptului public, în general, a dreptului administrativ, în special; dobândirea capacităţii de a aplica informaţiile teoretice la soluţionarea unor cazuri de speţă.
SEMESTRUL I I. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Conceptul de administraţie are mai multe accepţiuni. În limbajul curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi particulare. Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Mobilul activităţii administraţiei publice este satisfacerea, în mod regulat şi continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care se disting prin amploarea lor, sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure. În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie. În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe, de instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.
II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza fenomenului administrativ şi căruia i se subordonează activitatea administraţiei publice.
99

PRINCIPIUL LEGALITĂŢII

Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune ca acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de conformare la lege şi obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii. Exigenţele statului de drept presupun ca, în activitatea sa, administraţia publică să respecte strict legalitatea, iar în cazul încălcării ei, să fie constituite mecanismele care să asigure restabilirea acesteia. Dacă legalitatea activităţii administraţiei publice este supusă controlului jurisdicţional, oportunitatea, dimpotrivă, este exclusă de la acest control. Sfera oportunităţii, a puterii discreţionare a administraţiei este foarte largă şi, ca atare, există posibilitatea de a se confunda cu abuzul, manifestându-se excesul de putere. Prin puterea discreţionară a administraţiei se înţelege puterea de a alege între mai multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea. Acţionând în diverse domenii: ordine publică, urbanism, utilităţi publice, administraţia trebuie să-şi adapteze permanent mijloacele la finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporţionalităţii însemnând depăşirea libertăţii de acţiune lăsate autorităţii publice, utilizarea excesivă a puterii discreţionare. Acest principiu exprimă perenitatea activităţilor de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată de către administraţia publică. Administraţia publică trebuie să fie continuă, promptă şi energică, deoarece ea reprezintă necontenit statul, atât în exterior, cât şi în interior. Tocmai pentru a asigura desfăşurarea regulată şi continuă a acţiunii sale, administraţia publică se bucură de un regim juridic special, regimul administrativ, care îi permite să efectueze acte unilaterale în regim derogatoriu de la dreptul comun. Faţă de un peisaj politic schimbător, administraţia publică reprezintă continuitatea, permanenţa şi stabilitatea, ceea ce îi sporeşte influenţa asupra societăţii. Subsidiaritatea are la bază ideea fundamentală în conformitate cu care decizia, în ceea ce priveşte realizarea propriilor interese, trebuie să aparţină persoanei, comunităţii, care sunt cele mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei. Principiul subsidiarităţii este un principiu esenţial politic, pentru că el are în vedere apropierea, cât mai mult posibil, a deciziei de cetăţeni.
100 PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII PRINCIPIUL PERMANENŢEI ŞI CONTINUITĂŢII PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII

Descentralizarea realizată prin aplicarea principiului subsidiarităţii se înscrie într-o politică generală, în care, paralel cu tendinţa de reducere a sferei de intervenţie statală, individul şi nevoile sale, mai ales în ceea ce priveşte echilibrul între furnizarea de servicii şi obligaţiunile financiare ce le corespund, reprezintă finalitatea acţiunii administraţiei publice. Doctrina recunoaşte drept principii ale administraţiei publice şi altele, precum: - principiul subordonării administraţiei interesului general; - principiul motivării; - principiul transparenţei; - principiul participării societăţii civile la fundamentarea deciziilor administraţiei publice; - principiul egalităţii în faţa administraţiei publice.
III. OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV

Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel grup de norme juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare a treburilor statului şi a colectivităţilor locale, alte categorii de relaţii sociale din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor ramuri de drept.
IV. DEFINIŢIA DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public, cuprinzând un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile sociale născute în activitatea de organizare a executării legii şi de executare a acesteia, desfăşurată, în principal, de autorităţile administraţiei publice şi funcţionarii acestora, precum şi de regiile autonome, instituţiile publice şi alte servicii care realizează activităţi de interes public şi, în subsidiar, şi de celelalte autorităţi publice ale statului.
V. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ. a) Constituţia României şi legile constituţionale Constituţia României este cel mai important izvor al dreptului administrativ atunci când ne referim la forţa juridică superioară a normelor de drept administrativ cuprinse în Constituţie. În Constituţie sunt cuprinse norme privind organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice: Preşedintele României, Guvernul, administraţia publică centrală de specialitate, administraţia publică locală; norme privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
101

Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. b) Legea Legea este al doilea izvor de drept administrativ, atunci când aceasta conţine norme de drept administrativ. Pe primul plan, după Constituţie şi legea de revizuire a acesteia, se situează legea organică. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice: - Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului; - Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne; - Legea administraţiei publice locale. c) Decretele Preşedintelui României Decretele Preşedintelui României sunt izvor de drept administrativ atunci când au caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ. d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, înfăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi. Prin hotărâri ale Guvernului sunt reglementate organizarea, funcţionarea şi atribuţiile celor mai multe ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei publice. În privinţa ordonanţelor guvernului, acestea nu se emit oricând şi în orice problemă, ci numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limita şi condiţiile prevăzute de aceasta, care va stabili atât domeniul, cât şi data până la care Guvernul poate emite ordonanţe. Ordonanţele Guvernului pot fi şi ordonanţe de urgenţă, pentru a căror emitere nu mai este necesară o abilitare prealabilă din partea Parlamentului. Aceste ordonanţe se emit în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Potrivit art. 115 din Constituţie, „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. e) Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu caracter normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul propriu de activitate în care este organizat organul al cărui conducător a emis ordinul sau instrucţiunea, ci şi în alte domenii de activitate. f) Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sunt izvoare ale dreptului administrativ în măsura în care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ. g) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale sunt izvoare ale dreptului administrativ pentru că aceste
102

autorităţi, funcţionând, printre altele, pe baza principiului autonomiei locale, au o competenţă materială generală şi, implicit, dreptul de a adopta sau emite acte cu caracter normativ. Acestea pot fi: - hotărâri ale consiliilor judeţene; - hotărâri ale consiliilor locale, municipale, orăşeneşti sau comunale; - dispoziţii ale primarilor. h) Ordinele prefecţilor sunt izvoare ale dreptului administrativ numai în măsura în care au caracter normativ. i) Actele normative adoptate anterior Constituţiei din 1991: - legi; - decrete ale fostului Consiliu de Stat; - decrete prezidenţiale, în măsura în care nu intră în contradicţie cu actuala lege fundamentală. j) Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului administrativ numai dacă au devenit executorii în ordinea juridică internă, dând naştere la raporturi de drept administrativ; tratatul trebuie să fie ratificat de Parlament şi să cuprindă norme al căror obiect se circumscrie în sfera administraţiei publice. k) Obiceiul sau cutuma are consacrare constituţională, poate fi izvor de drept, chiar dacă în epoca modernă dreptul s-a dezvoltat foarte mult. El poate să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte. Jurisprudenţa nu este izvor de drept, cu toate că are un important rol în elucidarea sensului legii şi în uniformizarea aplicării ei.
VI. NORMELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă, într-o formă sau alta, la înfăptuirea administraţiei publice. Ele sunt cuprinse în acte care emană de la puterea legislativă, cât şi în acte ale autorităţilor administraţiei publice. Aceste norme reglementează raporturi sociale care apar între autorităţile administraţiei publice, precum şi între acestea şi particulari în realizarea sarcinilor administraţiei publice. Normele dreptului administrativ se emit în baza şi în vederea executării legii. Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului administrativ sunt formate din trei elemente: - ipoteza normei precizează împrejurările şi condiţiile în care se aplică norma, precum şi subiectele la care se referă; - dispoziţia arată conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care se referă; - sancţiunea precizează consecinţele nerespectării conduitei.
103

Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi în alineate. Din punct de vedere al obiectului reglementării, pot fi norme organice, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea unei autorităţi ale administraţiei publice, norme de drept material, care reglementează drepturi şi obligaţii ale subiectelor de drept administrativ, şi norme de drept procesual, care reglementează modul de funcţionare a autorităţilor administraţiei publice. După sfera de cuprindere, normele dreptului administrativ pot fi norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
VII. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale, reglementate de normele dreptului administrativ, care se formează în legătură cu organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice. Ca orice raport juridic, raportul administrativ are trei elemente componente: subiecte; obiect; conţinut. Subiecte ale raporturilor de drept administrativ sunt autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, acestea intrând în astfel de raporturi atât cu persoane fizice, cât şi cu alte autorităţi sau persoane juridice. Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau inacţiuni, ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei publice. Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor. În cadrul raporturilor de subordonare ierarhică, unul din subiecţi acţionează ca autoritate ierarhic superioară, având dreptul de a conduce, îndruma, controla şi anula actele emise, iar în anumite cazuri de a sancţiona pe cel subordonat. În cadrul raporturilor de colaborare, subiectele raporturilor de drept administrativ sunt pe picior de egalitate şi acţionează împreună în realizarea unui scop comun. În cadrul raporturilor de participare, subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organ colegial.
VIII. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică se poate împărţi în administraţie centrală şi administraţie teritorială, în administraţie de stat şi administraţie locală, în administraţie centrală şi administraţie specializată.
104

Administraţia publică centrală cuprinde autorităţile puterii executive, în măsura în care aceste autorităţi exercită atribuţii administrative, şi administraţia publică centrală de specialitate. Administraţia publică centrală de specialitate se compune din administraţia ministerială şi cea extraministerială, care, la rândul ei, înglobează autorităţi administrative autonome şi autorităţi administrative subordonate Guvernului şi servicii publice corespunzătoare. Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile deconcentrate ale administraţiei publice de stat în unităţile administrativ teritoriale. În rândul acestora intră toate serviciile exterioare, teritoriale ale organelor centrale ale administraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul. Administraţia publică locală cuprinde autorităţile comunale şi orăşeneşti-consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi serviciile publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestora. Administraţia publică locală nu este o administraţie de stat, ci o structură administrativă care permite colectivităţilor locale să soluţioneze problemele locale prin autorităţi administrative proprii sub controlul autorităţilor statale. Administraţia generală şi administraţiile de specialitate se deosebesc după natura competenţei acestora. Administraţia generală, centrală sau locală, se caracterizează prin aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a interveni în orice domeniu ce revine administraţiei publice. Administraţiile specializate sunt abilitate să exercite competenţe numai într-un anumit domeniu sau numai într-o anumită ramură de activitate.
IX. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Doctrina administrativă recunoaşte două principii: principiul centralizării şi principiul deconcentrării. Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor administrative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcină a căror îndeplinire este asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Ansamblul deciziilor privind activităţile administrative revine organelor centrale ale administraţiei de stat. În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi exercită conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru. Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii care revin organelor centrale, unor organe din subordine ce funcţionează în teritoriu.
105

Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părţi importante a activităţii administraţiei publice centrale. Suntem în faţa unei forme diminuate a sistemului de centralizare. Regimul centralizării administrative, cu varianta deconcentrării, coexistă în fapt cu cel al descentralizării, care permite colectivităţilor locale să îşi administreze singure importante interese comune. Colectivitatea teritorială locală reprezintă o parte a teritoriului naţional, cu personalitate juridică, fiind sediu al unei administraţii locale. Principiul descentralizării administrative presupune ca o parte importantă din puterea decizională să fie transferată de la administraţia de stat către persoane juridice distincte de stat, care se bucură faţă de acesta de autonomie, având o putere de decizie asupra unei colectivităţi determinate teritorial, putere neaflată în raporturi ierarhice cu puterea centrală.
X. STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică reprezintă un ansamblu de organisme care, sub autoritatea guvernanţilor, asigură serviciile de interes general ale colectivităţii umane. Structura teritorială Identificăm ca subsisteme componente ale sistemului administraţiei publice subsistemul administraţiei publice statale şi subsistemul administraţiei publice locale. Palierul central al subsistemului administraţiei publice statale cuprinde Preşedintele României şi Guvernul, ca autorităţi supreme, cu competenţă generală în ordinea administrativă. Administraţia publică centrală de specialitate cuprinde organisme care pe plan administrativ sunt specializate în vederea realizării unui serviciu sau a unui grup de servicii publice. Palierul teritorial cuprinde persoanele administrative rezultate ca urmare a deconcentrării administrative şi a constituirii de servicii, exterioare autorităţilor palierului central, în unităţile administrativ-teritoriale. Subsistemul administraţiei publice locale, rezultat al procesului descentralizării administrative, cuprinde două categorii de persoane administrative, situate la nivelul colectivităţilor locale: autorităţi deliberative: consiliul judeţean, consiliul orăşenesc, consiliul municipal, consiliul comunal; autorităţi executive: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.

106

XI. COMPONENTELE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Preşedintele României Rolul Preşedintelui României, potrivit prevederilor art. 80 din Constituţia României, este acela de: 1) şef al statului; 2) şef al executivului, alături de Guvern; 3) garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate. ,,(1) Preşedintele României – se arată în articolul menţionat din Constituţie – reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, ca acte juridice cu caracter individual. Decretele Preşedintelui României sunt acte juridice cu caracter administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004. Decretele sunt supuse contrasemnării de către primul ministru, precum şi publicităţii prin „Monitorul Oficial al României”. Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei decretului. Guvernul Prevederile constituţionale de la art. 102 consfinţesc rolul guvernului de factor politic în realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de autoritate publică centrală a puterii executive, cu competenţă materială generală . Legea 215/2001 defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul exercită următoarele funcţii: • funcţia de strategie; • funcţia de reglementare; • funcţia de administrare a proprietăţii statului; • funcţia de reprezentare; • funcţia de autoritate de stat. Guvernul are atribuţii privind conducerea generală a administraţiei publice, iniţierea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare Parlamentului, adoptarea de hotărâri şi ordonanţe şi asigurarea executării
107

legilor, desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale, atribuţii din domeniul politicii externe. Procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape: 1) desemnarea de către Preşedintele României a candidatului pentru funcţia de prim- ministru; 2) solicitarea de către candidatul la funcţia de prim- ministru a votului de încredere din partea Parlamentului; 3) acordarea votului de încredere de către Parlament; 4) numirea Guvernului de către Preşedintele României. În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în vederea executării legilor, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în diverse domenii de activitate, precum şi acte cu caracter individual, prin care aplică direct dispoziţiile legale la diferite cazuri concrete. Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei funcţii legislative. Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin lege, Guvernul neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare proprie decât în sfera hotărârilor privind organizarea executării legilor. Din punct de vedere al naturii juridice, ordonanţele Guvernului sunt acte legislative, nu administrative, deşi sunt „opera” unei autorităţi administrative. Ele au forţa juridică a legii, forţă care este determinată, în principal, de obiectul reglementării juridice, nu de autorul actului juridic. Ordonanţele de urgenţă au un regim juridic special: se pot emite numai în cazuri excepţionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare, intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în „ Monitorul Oficial al României” (art. 115 din Constituţie); dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu pentru a dezbate aceste ordonanţe. Statutul membrilor Guvernului Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului: - condiţia drepturilor electorale, dedusă din interpretarea implicită a art. 106 din Constituţie, potrivit căruia pierderea acestora determină încetarea funcţiei de membru al Guvernului; - condiţia cetăţeniei române exclusive şi a domiciliului în România; - inexistenţa unei stări de incompatibilitate. Cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului sunt prevăzute de art. 106, fiind vorba despre: demisie, revocare, pierderea
108

drepturilor electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute de lege. Statutul Primului Ministru Conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor Guvernului, respectând atribuţiile care revin fiecăruia. Răspunderea Guvernului Dispoziţiile constituţionale îngăduie identificarea următoarelor forme de răspundere: 1) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului colegial, exercitată exclusiv în faţa Parlamentului; 2) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalţi membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele sale; 3) o răspundere penală a membrilor Guvernului; 4) o răspundere administrativ- disciplinară, concretizată în suspendarea lor din funcţie atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a trimis în judecată membrul Guvernului respectiv; 5) o răspundere administrativ-patrimonială.
XII. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Administraţia publică în actualul sistem este formată din două categorii de organe: organe care constituie administraţia de stat, atât la nivel central, cât şi la nivel local, şi organe care reprezintă administraţia publică locală. Fundamentele constituţionale actuale privind ministerele şi administraţia ministerială sunt constituite din dispoziţiile cuprinse în secţiunea I a capitolului V din Constituţie, intitulată chiar Administraţia publică centrală de specialitate, art. 116-119. Categorii de organe centrale de specialitate: 1) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului; 2) alte organe de specialitate, care se pot organiza: - în subordinea Guvernului; - în subordinea ministerelor; - ca autorităţi centrale autonome. De regulă, actele organelor administraţiei centrale de specialitate poartă denumirea de ordine şi instrucţiuni. Ordinele pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual, pe când instrucţiunile pot avea numai caracter normativ.
109

XIII. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice Identificăm două categorii de principii, din punct de vedere al sursei care le consacră: principii de rang constituţional (autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice) şi principii consacrate de lege (principiul legalităţii, eligibilităţii şi consultării populaţiei prin referendum). Autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale Statutul constituţional al consiliului judeţean: potrivit art. 122 din Constituţie, „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”. În prezent, alegerea consiliului judeţean se face prin sufragiu universal ,direct, la fel ca şi în cazul consiliului local şi primarului. Ca şi consiliul local, consiliul judeţean are o dublă natură: de autoritate a autonomiei judeţene şi de autoritate a administraţiei publice judeţene. Consiliul local Consiliul local este calificat de art. 121 alin(1) din Constituţie ca fiind una din autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, respectiv autoritatea deliberativă a autonomiei locale, pe când primarul este autoritatea executivă a autonomiei locale. Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală se bazează pe principiul autonomiei, principiul legalităţii, principiul colaborării în rezolvarea problemelor curente. Guvernul are rolul de conducere generală a administraţiei publice, aflându-se în raporturi de tutelă administrativă faţă de administraţia autonomă locală. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi, care pot avea atât caracter normativ, cât şi individual. Referitor la răspunderea consilierilor, regăsim principiul solidarităţii răspunderii consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac parte, precum şi pentru actele acestuia pe care le-au votat. Se instituie şi o răspundere personală, a fiecărui consilier, pentru propria activitate desfăşurată în exercitarea mandatului. Prin coroborarea dispoziţiilor legale şi raportarea lor la Constituţie, se pot identifica următoarele forme ale răspunderii consilierilor:
110

1) o răspundere administrativ disciplinară, care se poate concretiza în următoarele sancţiuni: - suspendarea din funcţie a consilierului, care poate interveni la solicitarea Parchetului sau a instanţei de judecată şi care se dispune prin ordin al prefectului; - demiterea consilierului; 2) o răspundere administrativ patrimonială, care intervine în baza Constituţiei şi a Legii nr. 554/2004; 3) o răspundere penală, care poate atrage după sine suspendarea consilierului împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive.
XIV. PRIMARUL

Ca şi în sistemul francez, acesta are un dublu statut, de reprezentant al colectivităţii teritoriale şi de reprezentant al statului, prima dimensiune prevalând. Alegerea primarului, ca şi a consiliului local, se face prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat. Mandatul primarului este de patru ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa consiliului local până la data depunerii jurământului de către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. O categorie de atribuţii ale primarului sunt îndeplinite în exercitarea rolului de reprezentant al statului, iar altele în cea a rolului de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale. În exercitarea atribuţiilor sale, primarul adoptă dispoziţii, care pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual. În exercitarea atribuţiilor sale, primarul este ocrotit de lege. Se instituie o răspundere materială, civilă, administrativă sau penală, după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecţi, subprefecţi, pentru faptele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, potrivit legii. Legea organică prevede două sancţiuni specifice răspunderii administrativ disciplinare a primarului, şi anume suspendarea din funcţie şi demiterea.
XV. PREFECTUL

Prefectul este o autoritate statală în judeţ, cu următorul statut: 1) este reprezentantul Guvernului în teritoriu; 2) este şeful serviciilor descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale; 3) este organ de tutelă administrativă, art. 123 (5) din Constituţie prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de consiliul local, judeţean şi primar, dacă acestea i se par ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului respectiv.
111

Între prefect, pe de o parte, şi consiliile locale, judeţene şi primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Raporturile dintre ele sunt de conlucrare şi de cooperare. În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte administrative, ce pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.
SEMESTRUL II XVI. FUNCŢIA PUBLICĂ

Într-o primă accepţie, funcţia publică se identifică prin raportare la conceptul de autoritate publică, ea incluzând pe toţi cei care sunt învestiţi cu prerogative de putere publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri în stat, dar şi din cadrul unor autorităţi publice care exced acestor trei puteri (exemple: judecătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constituţională). Într-o altă accepţie, funcţia publică se defineşte prin raportare la instituţiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei persoane care exercită prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se exercită . Într-o a treia accepţie, mai restrânsă, prin funcţionari publici înţelegem funcţionarii publici de carieră din structurile administrative. Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public. Titularul unei funcţii publice este funcţionar public. Trăsăturile funcţiilor publice Trăsăturile fundamentale care caracterizează funcţiile publice sunt următoarele: a) sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribuţiilor stabilite prin lege instituţiilor publice administrative; b) au caracter permanent şi o funcţionare continuă, în scopul satisfacerii unui interes general, în mod continuu şi intermitent, cât timp există competenţa pe care funcţia publică o realizează; c) reprezintă un complex de atribuţii şi puteri care fac parte din sfera de competenţă a unei persoane administrative (instituţie publică, regie autonomă); d) sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral şi nu contractual;
112

e) sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, şi nu interese personale; f) au un anumit grad de specializare, o competenţă determinată de lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general; g) pot exista şi în afara sistemului organelor administraţiei publice (stabilimentele publice). Natura juridică a funcţiei publice Puterea publică atribuită fiecărei funcţii publice este exercitată de către titularii acestora, persoane fizice, care exercită atribuţiile determinate de lege din competenţa organului în care fiinţează funcţia publică. Persoanele administrative, structurile administraţiei publice înzestrate cu competenţă învestesc funcţionari publici, care acţionează în numele funcţiei publice, aparţinând organelor respective. Voinţa juridică a unei instituţii publice se realizează prin intermediul organelor sale-unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care nu exercită drepturi şi obligaţii civile, nu comunică propria voinţă, ci exercită drepturi şi obligaţii izvorâte din lege. Natura juridică a funcţiei publice este de ordin legal, iar actul de numire în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi nicidecum un contract de drept comun. Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este învestit cu un statut legal, în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia. Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se într-un raport juridic de serviciu, şi nu de muncă. Fiecare funcţionar public are un drept personal la avansare în funcţie, la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu. Drepturile şi obligaţiile generale ale funcţionarilor publici fac obiectul Statutului funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr. 188/ 1999, lege organică potrivit art. 73 din Constituţia României. Tipuri de răspundere a funcţionarilor publici 1. Răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de funcţie publică. 2. Răspundere contravenţională, pentru săvârşirea de către funcţionarul public a unor contravenţii. 3. Răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. 4. Răspundere civilă, ce rezultă din fapte personale ale funcţionarului public care se detaşează de funcţie, neavând nici o legătură cu aceasta. 5. Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale.
113

XVII. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

Teoria generală a dreptului a fundamentat noţiunile de subiect activ şi subiect pasiv al faptei şi, respectiv, al răspunderii. Subiectul activ al faptei este autorul acesteia şi el devine subiect pasiv al răspunderii, iar subiectul activ al răspunderii este autoritatea care trage la răspundere aplicând sancţiunea, şi el devine subiect pasiv al faptei. Formele de răspundere specifice dreptului administrativ: a) răspunderea administrativ-disciplinară intervine ca urmare a săvârşirii ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii disciplinare; b) răspunderea administrativ-contravenţională intervine în cazul săvârşirii ilicitului contravenţional, sub forma unei contravenţii; c) răspunderea administrativ-patrimonială intervine în cazul săvârşirii unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale sau morale. Răspunderea administrativ-disciplinară Fundamente constituţionale actuale privind răspunderea administrativ disciplinară: -art. 95 din Constituţie consacră instituţia suspendării din funcţie a Preşedintelui României, care reprezintă forma răspunderii administrativdisciplinare a şefului de stat (sau răspunderea politică a acestuia); -art. 109 din Constituţie prevede suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului, care reprezintă o sancţiune administrativ-disciplinară. Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă prima formă de răspundere, care intervine, de regulă, pentru încălcarea unor norme de drept administrativ, iar prin excepţie, pentru încălcarea unor norme de drept penal. Specific sancţiunilor administrativ-disciplinare este faptul că ele nu pot avea caracter privativ de libertate. Răspunderea administrativ-contravenţională Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului sau judeţului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 410/2001. Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 prevede că hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţa publică prin
114

afişare sau prin orice altă formă legală de publicitate, numai pe baza avizului de legalitate emis de prefect. Se instituie astfel o tutelă administrativă asupra consiliilor locale, în materia contravenţiilor avizul prefectului fiind unul conform. Procedura contravenţională: - constatarea contravenţiei; - aplicarea sancţiunii; - exercitarea căilor de atac; - executarea sancţiunilor contravenţionale. Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, de preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale. Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 introduce clasificarea sancţiunilor contravenţionale în principale şi complementare. Prin noul regim al contravenţiilor, reglementat de acest act normativ, se introduce explicit răspunderea contravenţională a persoanei juridice. Sancţiunile contravenţionale sunt: 1) avertismentul; 2) amenda contravenţională; 3) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii; 4) închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul contravenientului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la punctul 3. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: 1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; 2) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; 3) închiderea unităţii; 4) blocarea contului bancar; 5) suspendarea activităţii agentului economic; 6) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; 7) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

115

Răspunderea administrativ-patrimonială Actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al cetăţeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităţilor publice. Aceste acte pot îmbrăca atât o formă tipică, cât şi o formă asimilată; mai mult chiar, Constituţia, coroborată cu Legea nr. 554/2004, extinde această formă de răspundere asupra tuturor autorităţilor publice, actele oricărei autorităţi publice care au provocat prejudicii obligând la reparaţii materiale şi morale, în egală măsură. Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a) o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii pârâte; b) o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarilor; c) o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi a funcţionarului. Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale Cât priveşte categoriile de acte care legitimează o acţiune în reparaţii, care să antreneze deci răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaşi categorii de acte care pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul acţiunii. Actul atacat trebuie să fie act administrativ, sub formă tipică sau asimilată. Este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios, inclusiv o acţiune care să urmărească antrenarea răspunderii administrativpatrimoniale a autorităţilor publice, ca actul atacat să fie reprezentat de un act prin care se realizează o activitate de natură administrativă, însă în regim de putere publică. O acţiune al cărei obiect este reprezentat de antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale nu poate fi fundamentată pe prejudicii care rezultă din acte unilaterale ale administraţiei care nu realizează puterea publică, din contracte civile sau din diferite operaţiuni şi fapte administrative. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră soluţia capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de această natură, fiind vorba despre secţiile speciale de contencios administrativ înfiinţate în cadrul tribunalelor judeţene şi al Municipiului Bucureşti, al Curţilor de Apel şi al Înaltei Curţi de Casaţie.
116

Aceste instanţe se pot pronunţa cu privire atât la prejudiciile rezultate din nelegalitatea actelor, neoportunitatea lor, cât şi la cele deduse din neconstituţionalitatea acestora. Legea nr. 554/2004, din perspectiva naturii prejudiciului, aduce o inovaţie care are ca efect revoluţionarea materiei contenciosului administrativ, fiind vorba despre posibilitatea ca instanţa de judecată să se poată pronunţa atât asupra prejudiciilor de natură materială, cât şi asupra prejudiciilor morale. Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale: a) răspunderea pentru acte administrative; b) răspunderea statului pentru prejudiciile produse în erorile judiciare penale; c) răspunderea pentru prejudiciile izvorâte din contracte administrative şi pentru limitele serviciului public.
XVIII. ACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii corelative. Trăsături 1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice. Acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate celelalte activităţi juridice sau nejuridice realizate de organele administraţiei de stat, dar care nu fac parte din administraţia de stat, şi anume contractele, actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat, operaţiunile tehnice de administraţie şi operaţiunile direct productive. 2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică. Un act administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o părere, nu poate fi expresie a unui sentiment, ci numai o voinţă. Această trăsătură exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea unei singure voinţe juridice, de a interveni în realitatea juridică existentă, dând naştere, modificând sau stingând drepturi şi obligaţii.

117

Actul este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure persoane ori a unui singur organ, ci pentru că el degajă o singură voinţă juridică. 3. Regimul de putere publică nu exclude, ci îngăduie exercitarea unui control de legalitate de către instanţele judecătoreşti. Actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ. Există unele acte care, deşi sunt emise de autorităţi ale administraţiei publice, sunt sustrase acestui control de legalitate. Totodată, există acte administrative care, deşi nu sunt emise de organe ale administraţiei publice, ci de alte autorităţi publice, sunt supuse acestui control de legalitate. 4. Actul administrativ emană de la organe administrative sau de la structuri autorizate de organe administrative să presteze anumite servicii publice. Din punct de vedere al naturii organului de la care emană, actul administrativ poate fi: act administrativ tipic, respectiv actul emis de administraţia publică, şi act emis prin delegaţie, adică de structuri cărora le-au fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice, prin actul de autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice. 5. Ultima trăsătură a actului administrativ este aceea că, la fel ca orice act juridic, şi acest fel de act produce efecte juridice de o anumită forţă, adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative. Clasificarea actelor administrative După organul de la care emană, pot fi identificate: a) acte care emană de la autorităţi administrative, de stat sau autonome locale; b) acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele administrative; c) acte care emană de la persoane private, autorizate să presteze anumite servicii publice. După întinderea efectelor juridice, avem: a) acte administrative normative, care cuprind reglementări de principiu aplicabile la un număr nedeterminat de persoane; ele produc efecte juridice erga omnes; b) acte administrative individuale, care produc efecte juridice faţă de un subiect de drept determinat.

118

Regimul juridic al actelor administrative Dimensiunile regimului juridic al actelor administrative vizează procedura de emitere a actului administrativ, condiţiile de validitate ale actului administrativ, respectiv condiţiile care privesc forma şi fondul acestui tip de act juridic, forţa juridică şi efectele juridice ale actului administrativ, controlul exercitat asupra actului administrativ. Identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcţie de momentul în care intervin: • forme procedurale anterioare emiterii actului; • forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ; • forme procedurale ulterioare emiterii actului. Din punct de vedere al consecinţelor juridice ale acestor forme procedurale, avem: • forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice; • forme procedurale care au implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative; • forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor administrative. Forţa juridică a actelor administrative Forţa juridică a actului administrativ este condiţionată de mai multe elemente: - locul organului emitent în sistemul organelor administraţiei publice; - natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi competenţei sale materiale şi teritoriale; - categoria de act, respectiv act cu caracter individual sau normativ. Ca o consecinţă a forţei juridice a actelor administrative şi o particularitate a acestora, regăsim regula executării din oficiu a actelor, cunoscută şi sub denumirea de principiul executio ex officio. Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din momentul adoptării sale. Pentru celelalte subiecte de drept, şi anume pentru cele care cad sub incidenţa actului, trebuie făcută distincţie între felul actului respectiv, dacă avem de-a face cu un act normativ sau cu un act individual. În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, sunt active, nu retroactive. Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice până în momentul în care are loc scoaterea din vigoare a actului respectiv; aceasta se poate face în mai multe moduri:
119

- prin anulare de către instanţa de judecată; - prin revocare, de către organul ierarhic superior, în baza raportului de subordonare ierarhică; - prin retractare, de către organul care l-a emis; - prin abrogare, care se poate dispune de către organul emitent, organul ierarhic superior sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării; - încetarea efectelor prin alte moduri. Organele care pot dispune suspendarea actelor administrative sunt: - organul emitent al actului; - organul ierarhic superior; -instanţa de judecată; - legiuitorul sau autorul actului. Revocarea actelor administrative este operaţiunea juridică prin intermediul căreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia desfiinţează un act. Anularea actului administrativ reprezintă o operaţiune juridică prin intermediul căreia actul se desfiinţează, încetând astfel producerea efectelor juridice.
XIX. CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie Reprezintă un acord de voinţă, dintre o autoritate publică aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alţi subiecţi de drept, pe de altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes general, supus unui regim de putere publică, ceea ce atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ.
XX. BUNURILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Potrivit art.136 din Constituţia României „(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri, şi anume: bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, putând vorbi de un domeniu public şi un domeniu privat al statului şi, respectiv, al unităţilor administrativ-teritoriale. Din textul constituţional mai sus evocat rezultă că titular al domeniului public nu poate fi decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
120

Aşadar, statul şi colectivităţile publice locale, denumite uneori şi persoane administrative, sunt, ca şi persoanele private, proprietare de bunuri, dar acestea sunt împărţite în două categorii: domeniul public şi domeniul privat. Putem defini domeniul administrativ ca pe un ansamblu de bunuri de care statul sau colectivităţile locale se folosesc în realizarea intereselor generale ale colectivităţii statale sau locale. Dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public prezintă o seamă de caractere juridice specifice, care îl deosebesc, sub aspectul regimului juridic, de dreptul de proprietate privată. Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precizează că bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, deci nu pot fi înstrăinate în mod voluntar, prin acte juridice, şi nu pot forma obiectul exproprierii. Bunurile proprietate publică nu pot garanta obligaţii, nefiind obiect al gajului sau ipotecii. Imprescriptibilitatea constă în faptul că acţiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la acţiune nu se stinge, indiferent de timpul cât nu a fost exercitat. Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, pentru a determina sfera bunurilor cuprinse în domeniul public, foloseşte următoarea formulare: „Domeniul public cuprinde bunurile prevăzute în art. 135, alin. 4 din Constituţie (din 1991 – n.a.) şi cele stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege, precum şi orice alte bunuri care, prin natura lor sau prin determinarea legii, sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativteritoriale prin modurile prevăzute de lege”. În Anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 1 sunt cuprinse bunurile aparţinând domeniului public al statului: -bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ; -spaţiul aerian; -apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu bazine hidrografice, malurile şi cuvele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;
121

-pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; - terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă; - parcurile naţionale; - rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; - patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; - resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; - infrastructura căilor ferate; - tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; - drumurile naţionale- autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale şi secundare; - canalele navigabile, cuvetele canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi taluze, zonele de pe siguranţă de malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; - reţelele de distribuire a energiei electrice; - spectrul de frecvenţă, planul de numerotare şi poziţiile orbitale atribuite României; - canalele magistrale pentru irigaţii cu prizele aferente; - conductele de transport al ţiţeiului, produselor petroliere şi gazelor naturale; - lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional; - digurile de apărare împotriva inundaţiilor, cu excepţia celor ridicate pe terenuri proprietate privată; - lucrările de regularizare a cursurilor de ape; - cantoanele hidrotehnice, staţiile şi instalaţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; - porturile maritime şi fluviale, civile şi militare- terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, cheiuri şi parcuri situate la malul căilor navigabile în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie;
122

- terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; - pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; - pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarc are, debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; - statuile şi monumentele; - ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; - muzeele, colecţiile de artă; - terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele; unităţile militare ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi cele ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora etc.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. 2. 3. 4. 5. Constituţia României 2003. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Emil Bălan, Drept administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001. Mariana Ţipişcă, Introducere în studiul dreptului administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

* Pentru ambele semestre de studiu. 123

B. DISCIPLINE DE SPECIALITATE DREPT CIVIL
Lector univ. dr. MARIANA RUDĂREANU

Obiective Cursul îşi propune să realizeze cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a reglementărilor juridice, instituţiilor şi conceptelor, a doctrinei şi jurisprudenţei în materia drepturilor reale şi a teoriei generale a obligaţiilor.
SEMESTRUL I I. DREPTURILE REALE 1. PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALE

Consideraţii introductive privind patrimoniul Pentru definirea noţiunii de patrimoniu se porneşte de la analiza raportului juridic civil, care sub aspect structural este alcătuit din trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte. În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile civile se clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale. Sunt patrimoniale drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative care au un conţinut economic, evaluabil în bani. Noţiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raportează la sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Noţiunea de patrimoniu Codul civil nu defineşte noţiunea de patrimoniu, deşi foloseşte acest termen, ca, de altfel, şi alte izvoare ale dreptului civil. În aceste condiţii, sarcina definirii patrimoniului a revenit doctrinei.
124

În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane. Din punct de vedere juridic, această definiţie nu este exactă decât dacă înţelegem prin bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei persoane, ci şi, în general, toate drepturile pe care le are acea persoană. În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane. Din definiţia dată rezultă că patrimoniul are în structura sa două elemente: • latura activă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale; • latura pasivă, alcătuită din totalitatea obligaţiilor patrimoniale. Caracterele juridice ale patrimoniului Patrimoniul este o universalitate juridică Patrimoniul este o unitate distinctă de elementele sale componente, care există independent de modificările concrete. Din această trăsătură juridică se desprind două elemente: patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având un regim juridic determinat; drepturile şi obligaţiile sunt distincte de universalitate, în sensul că schimbările ce se produc în legătură cu drepturile şi obligaţiile nu afectează identitatea universalităţii, deoarece, de regulă, drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric. Orice persoană are un patrimoniu. Această trăsătură desemnează faptul că numai persoanele fizice şi juridice pot avea un patrimoniu, deoarece numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii Patrimoniul este unic. Această trăsătură decurge din unicitatea subiectului care îi este titular. Fiecare persoană fizică sau juridică poate avea un singur patrimoniu, indiferent de cuantumul sau întinderea drepturilor care sunt incluse în patrimoniu. Patrimoniul este divizibil. Divizibilitatea patrimoniului înseamnă că acesta poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele având un regim juridic diferit. Astfel, soţii au în patrimoniul lor atât bunuri comune, respectiv bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei conform art.30 Codul familiei, cât şi bunuri proprii, expres menţionate în art.31 Codul familiei. Creditorii comuni ai soţilor pot urmări bunurile comune, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea creanţei vor putea urmări şi bunurile proprii. Creditorii personali, în schimb, vor putea urmări, mai întâi, bunurile proprii şi numai dacă nu-şi pot satisface creanţa,
125

vor solicita împărţirea bunurilor comune pentru acoperirea creanţei din partea de bunuri comune ale soţului debitor. Patrimoniul este inalienabil. Datorită faptului că este strâns legat de persoană, patrimoniul este inalienabil, în sensul că nu poate fi despărţit de persoană, atât timp cât aceasta există ca subiect de drept. În cazul persoanei fizice, prin acte juridice inter vivos se pot transmite unul sau mai multe drepturi ce alcătuiesc patrimoniul, dar nu se poate transmite întregul patrimoniu. El se va transmite numai mortis causa, prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului său. În cazul persoanei juridice, se pot transmite cote-părţi din patrimoniu în caz de reorganizare prin divizare parţială. Transmiterea întregului patrimoniu are loc în cazul încetării acesteia, ca urmare a reorganizării prin comasare sau divizare totală. Funcţiile patrimoniului Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii: • patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari; • patrimoniul explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu particular; • patrimoniul explică şi permite transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal. Drepturile patrimoniale Patrimoniul este compus din drepturi subiective civile care au un conţinut economic, evaluabil în bani. Drepturile patrimoniale se clasifică în: • drepturi reale; • drepturi de creanţă. Drepturile reale – jus in re – sunt acele drepturi subiective civile în virtutea cărora titularul lor poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale Caracterele juridice ale drepturilor reale Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes. Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său, determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte persoane revenindu-le obligaţia, generală şi negativă, de a nu face nimic de natură să-i aducă atingere. Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice: • numai titularii lor sunt determinaţi ca subiecte active ale raporturilor juridice în al căror conţinut intră, titularii obligaţiei corelative fiind constituiţi din toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;
126

• obligaţia corelativă acestor drepturi are întotdeauna acelaşi conţinut: îndatorirea ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil de a nu face nimic de natură să împiedice titularii drepturilor să-şi exercite prerogativele ce formează conţinutul acestor drepturi; • drepturile absolute sunt opozabile tuturor- erga omnes – în sensul că toată lumea este ţinută să respecte prerogativele pe care titularii lor le au. Drepturile reale au un caracter perpetuu sau limitat. Drepturi reale cu caracter perpetuu sunt proprietatea şi servituţile. Drept real cu caracter limitat, de obicei la viaţa beneficiarului, este uzufructul. Drepturile reale sunt limitate ca număr. Fiind indicate expres de lege, numai prin lege pot fi create noi drepturi reale. Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Din punct de vedere al efectelor, în cazul drepturilor reale sunt întâlnite două efecte specifice: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde restituirea bunului de la orice persoană la care acesta s-ar afla. De exemplu, dacă un debitor, care a garantat restituirea unei sume împrumutate printr-o ipotecă, ar înstrăina bunul imobil ipotecat şi nu şi-ar executa, de bună voie, obligaţia de restituire a sumei împrumutate, creditorul ipotecar poate urmări imobilul şi în mâinile noului proprietar, cerând scoaterea lui în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut să-şi satisfacă dreptul său de creanţă pe care îl are contra debitorului. Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea conferită de dreptul real titularului său de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi. De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit de un drept de gaj care îl garantează, titularul dreptului real de garanţie are posibilitatea de a-şi satisface creanţa înaintea altor creditori, care nu au garantată creanţa lor printr-un drept real accesoriu. În cazul în care ar exista concurs între titularii mai multor drepturi reale, urmează să se vadă care dintre ei şi-a făcut mai întâi opozabil dreptul faţă de terţi, prin îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, întrucât acesta va avea dreptul de preferinţă faţă de ceilalţi conform regulii exprimate în adagiul qui prior tempore potior jure. Apărarea drepturilor reale. Drepturile reale sunt apărate prin acţiuni reale, care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti de la locul situării imobilului – forum rei sitae – conform prevederilor art. 13 Cod procedură civilă. Drepturile de creanţă Dreptul de creanţă – jus in personam – este acel drept subiectiv civil în virtutea căruia subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
127

Caracterele juridice ale drepturilor de creanţă Dreptul de creanţă este un drept relativ. El este un raport juridic între două subiecte determinate de la început; atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate. Obligaţia corelativă dreptului de creanţă poate consta în: • a da - aut dare; • a face - aut facere; • a nu face - aut non facere. Dreptul de creanţă este opozabil numai subiectului pasiv determinat. Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, izvorul acestora putând fi un act juridic sau un fapt juridic. Dreptul de creanţă nu dă naştere dreptului de urmărire şi dreptului de preferinţă. Fiind un drept relativ, dreptul de creanţă nu produce cele două efecte specifice, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă, întâlnite în cazul drepturilor reale. Apărarea drepturilor de creanţă se face prin acţiuni personale care se introduc, în principiu, la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază debitorul – forum rei. Obligaţiile reale Noţiune şi clasificare Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă şi constau în anumite îndatoriri, prevăzute expres de lege sau convenţia părţilor, a căror existenţă este determinată, de regulă, de stăpânirea unui lucru. Caracteristica acestor obligaţii este aceea că au o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanţă, dar mai restrânsă decât drepturile reale. Obligaţiile reale sunt obligaţii propter rem şi obligaţii scriptae in rem. Obligaţiile propter rem Obligaţiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face, sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia părţilor. Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale. Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
128

Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii. Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară. Obligaţiile scriptae in rem Obligaţiile scriptae in rem, numite şi obligaţii opozabile şi terţilor, se caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului obligaţional. Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil. Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza vânzării. Clasificarea drepturilor reale În mod tradiţional, drepturile reale se clasifică în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii, după cum au sau nu o existenţă de sine stătătoare. Drepturile reale principale Codul civil reglementează următoarele drepturi reale principale: • dreptul de proprietate; • dreptul de uz; • dreptul de uzufruct; • dreptul de abitaţie; • dreptul de servitute; • dreptul de superficie. În alte izvoare ale dreptului civil sunt reglementate şi alte drepturi reale principale, respectiv: • dreptul de administrare; • dreptul de concesiune; • dreptul de folosinţă. Drepturile reale accesorii De lege lata sunt reglementate următoarele drepturi reale accesorii: • dreptul de gaj, • dreptul de ipotecă; • privilegiile; • dreptul de retenţie.
129

2. POSESIA

2.1. Noţiunea şi elementele constitutive ale posesiei Posesia este starea de fapt care se concretizează în stăpânirea materială a unui bun, dând posibilitate posesorului de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui alt drept real. Elementele constitutive ale posesiei sunt: o elementul material – corpus, care constă în stăpânirea materială a bunului de către o persoană, direct sau indirect, prin intermediul unei alte persoane; o elementul intenţional – animus, care constă în voinţa posesorului de a exercita actele de stăpânire materială pentru sine, de a se comporta cu privire la bun ca proprietar ori ca titular al altui drept real. Dobândirea şi pierderea posesiei Pentru dobândirea posesiei este necesar să fie întrunite ambele elemente ale posesiei. Posesia se pierde dacă ambele sau cel puţin unul dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar. Calităţile şi viciile posesiei Pentru ca posesia să producă efecte juridice, trebuie să fie utilă. Pentru a fi utilă, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de art.1847 Cod civil, respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea. Discontinuitatea. Potrivit art.1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită neregulat, cu intermitenţe anormale. Viciul discontinuităţii are următoarele caractere juridice: este un viciu absolut, deoarece poate fi invocat de orice persoană interesată; este un viciu temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă şi se aplică, de regulă, doar în cazul posesiei bunurilor imobile. Violenţa. Potrivit art.1851 Cod civil, posesia este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului. Caracterele juridice ale viciului violenţei sunt următoarele: este un viciu temporar pentru că, odată încetată violenţa, posesia utilă reîncepe; este un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între părţile între care a intervenit, de aceea el poate fi invocat numai de persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa. Clandestinitatea. Art.1847 Cod civil cere ca posesia să fie publică, adică să se exercite pe faţă, aşa cum ar exercita-o proprietarul. Posesia este clandestină, prevede art.1852 Cod civil, când posesorul o exercită în ascuns
130

de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Viciul clandestinităţii are următoarele caractere juridice: este relativ, el putând fi invocat numai de către cel faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns; este temporar, deoarece încetează de îndată ce posesia a devenit publică. Precaritatea. Deşi Codul civil include precaritatea în rândul viciilor posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât un viciu, este lipsa posesiei însăşi. Caracteristic pentru precaritate este lipsa elementului intenţional al posesiei, animus. În concepţia Codului civil, precaritatea apare ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei. Precaritatea poate să se transforme în posesie utilă prin intervertire, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Efectele posesiei Posesia, deşi este o simplă stare de fapt, produce anumite efecte juridice. Efectele posesiei pot fi rezumate în următoarele reguli: posesia creează o prezumţie de proprietate (art.1854 Cod civil); posesorul de bunăcredinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia exercită posesia ( art.485 Cod civil); posesia este protejată prin acţiunile posesorii; posesia prelungită duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de proprietate. Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia - ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art.674-676 Cod proc. civilă. În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii: acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea în complângere, şi acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare – reintegranda. Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia. Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea cumulativă a trei condiţii: 1) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2) reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an; 3) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică neviciată. Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. În cazul acestei acţiuni posesorii nu se cere decât întrunirea unei singure condiţii: să nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.
131

3. DREPTUL DE PROPRIETATE

Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate Definiţia dreptului de proprietate Codul civil român defineşte proprietatea în art.480 astfel: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Deoarece noţiunea de proprietate, ca de altfel şi Codul civil român, are aceeaşi origine, şi anume Codul Civil francez, definiţia dreptului de proprietate este şi a fost criticată în sensul că această definiţie, în loc să definească proprietatea prin natura ei, o defineşte mai mult prin atributele ei şi că aceste atribute nici nu sunt enumerate complet în definiţie. Atributele dreptului de proprietate sunt următoarele: Posesia (jus utendi). Dreptul de a folosi bunul, denumit şi usus, este posibilitatea care-i permite proprietarului să-l stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, care va exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate. Folosinţa (jus fruendi). Dreptul de a culege fructele bunului, denumit şi fructus, este prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a culege şi percepe fructele produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale, industriale sau civile, pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer. Fructele i se cuvin proprietarului ca prerogativă a dreptului său de proprietate, iar nu în puterea dreptului de accesiune, aşa cum în mod greşit dispune art. 483 din Codul civil. Şi acest drept poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de jus utendi, fără ca existenţa dreptului de proprietate să fie afectată. Dispoziţia (jus abutendi). Dreptul de a dispune de lucru, denumit şi abusus, are două componente: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică constă în competenţa titularului de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune de substanţa bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere reprezintă dispoziţia materială. Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate este atributul dispoziţiei, şi anume partea referitoare la dispoziţia juridică. Dreptul de dispoziţie este singurul atribut a cărui înstrăinare duce la însăşi pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietăţii va limita acest drept, dar nu va fi de natură să conducă la pierderea sa. De aceea, s-a şi spus că dreptul de a dispune rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când proprietatea este dezmembrată.
132

În literatura juridică, proprietatea a fost definită ţinând cont de caracterele şi atributele sale în modul următor: Proprietatea este un drept asupra unui lucru în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv şi perpetuu la puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, şi care se manifestă prin facultatea de a servi, a se bucura şi a dispune în mod liber de acel lucru. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate Drept absolut. Acest caracter al dreptului de proprietate de a fi un drept absolut rezultă din definiţia dată de Codul civil. Din punct de vedere al conţinutului său juridic, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece este un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din textul art.480 C. civ., care prevede că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”; or, un drept limitat de lege nu poate fi un drept absolut. Dreptul de proprietate este absolut, deoarece este recunoscut titularului său, în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Aşadar, termenul ,,absolut” poate fi înţeles în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes, dar limitat în conţinutul său. Referitor la aceasta, precizăm că art.480 Cod civil prevede că dreptul de proprietate se exercită numai în limitele determinate de ,,lege”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 44 pct.1 din Constituţia României conform căruia conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege. Dar, dreptul de proprietate este absolut dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale, deoarece ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură proprietatea reuşeşte cele trei atribute: usus, fructus şi abusus. În concluzie, se poate spune că proprietatea este absolută în comparaţie cu formele ei anterioare sau cu celelalte drepturi reale. Ea nu este însă absolută în ea însăşi. Drept exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate rezultă, ca şi caracterul absolut, tot din art.480 Cod civil, care îl proclamă expres. Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul singur poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii, servindu-se, folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în exerciţiul dreptului său, proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au obligaţia de a respecta puterea sa. În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în principiu asupra lucrului orice act, cu condiţia ca acel act să nu fie contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legilor. El poate să facă relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură sau chiar de
133

distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea folosinţei lucrului în schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială. Tot în virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se abţine de a face orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona. Drept perpetuu. Acest caracter, fără a fi esenţial, ca puterea exclusivă de a dispune, este totuşi important şi general. Caracterul de drept perpetuu al proprietăţii nu înseamnă că proprietarul nu poate pierde dreptul său asupra lucrului. Caracterul de drept perpetuu se manifestă în cazul înstrăinării prin faptul că se stinge proprietatea în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, aşa încât înstrăinarea transmite proprietatea fără să o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real, independent de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei. În concluzie, dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se. Drept al cărui conţinut şi limite sunt stabilite de lege. Acest caracter reiese din chiar textul art.480 C. Civ., care arată că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”. Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite, în primul rând, de Constituţie în art.44, care, aşa cum am menţionat, prevede că „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se găsesc dezvoltate în Codul civil şi în alte legi organice care reglementează, prin normele lor, limitele şi conţinutul dreptului de proprietate. Codul civil, în art. 480 şi următoarele, reglementează dreptul de proprietate în conţinut şi limite. De asemenea, Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, prevede că fondul forestier este supus regimului silvic, regim care este definit prin art.9 alin.2 al aceluiaşi cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi cod, terenurile din acest fond fiind, după caz, proprietate publică sau proprietate privată. Potrivit Legii petrolului nr. 34/1995, dreptul de proprietate asupra terenurilor din perimetrele de exploatare sau exploatare a resurselor de petrol, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află sistemul naţional de transport al petrolului, precum şi zonele de protecţie a perimetrului şi a sistemului de transport menţionate se exercită în condiţiile prevăzute de această lege. Felurile proprietăţii în raport de titular În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi proprietate privată. Art. 136 din Constituţia României prevede:
134

,, (1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Per a contrario, ceea ce nu este public este privat. Proprietatea publică este acea formă de proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice. Dreptul de proprietate privată Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate, care are ca titular statul, unităţile administrativ-teritoriale, asupra bunurilor mobile sau imobile aflate în circuitul civil, aceştia exercitând asupra lor atributele conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) în nume şi interes propriu în limitele determinate de lege. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată: o drept alienabil: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil; o drept prescriptibil: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii; o drept sesizabil: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil); fac excepţie bunurile care constituie obiect al domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, care nu vor putea fi urmărite pentru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului public sau privat. Subiectele dreptului de proprietate privată pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Obiectul dreptului de proprietate privată. Spre deosebire de dreptul de proprietate publică, al cărui obiect este limitat, obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a bunurilor care, conform art.136 alin.4 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
135

4. PROPRIETATEA PUBLICĂ

Noţiune şi reglementare legală Proprietatea publică este reglementată în Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea fondului funciar, modificată şi republicată şi Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia dispune, în art.1, că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul public şi domeniul privat Domeniul public cuprinde bunurile ce fac parte din domeniul statului şi bunurile ce fac parte din domeniul privat; el ar putea fi caracterizat ca fiind acel domeniu din care fac parte bunurile - proprietate publică ce aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică. Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de bunurile ce aparţin particularilor - persoane fizice sau juridice, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care formează circuitul civil. Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate publică, deoarece domeniul public este o totalitate de bunuri ce formează obiectul proprietăţii publice, în timp ce proprietatea publică este o instituţie juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului de proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera obiectului proprietăţii publice este începută în Constituţie şi completată prin Legea nr.213. Regimul juridic al domeniului public este dominat de principiul că bunurile aparţinând domeniului public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor normală, pentru că aceste bunuri sunt considerate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile. Subiectele dreptului de proprietate publică Subiectele dreptului de proprietate publică sunt: 1) statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ; 2) unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din domeniul public de interes local.
136

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică: 1) drept inalienabil, în sensul că bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate (actele de înstrăinare cu privire la aceste bunuri sunt sancţionate cu nulitate absolută) ; 2) drept imprescriptibil. Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, acţiunea în revendicare a unui bun poate fi exercitată oricând, astfel că ea nu se stinge. Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în revendicare cu privire la un bun aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune; 3) drept insesizabil, în sensul că bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului lor sau de creditorii celor cărora le-au fost date în administrare sau cu orice titlu. Obiectul dreptului de proprietate publică Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile proprietate publică ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică. Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilită, cum am arătat, în art.136 (3). Criteriile în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite bunuri sunt: • Declaraţia legii - fac parte din domeniul public bunurile expres enumerate în acest sens de lege. • Natura bunurilor - intră în domeniul public acele bunuri care sunt de uz sau de interes public. • Afectaţiunea bunurilor - intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri ce sunt destinate uzului sau interesului public. Sunt bunuri de uz public acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe publice); de interes public sunt acele bunuri ce interesează toţi membrii societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri (şcolile, spitalele, muzee etc.).

137

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică - pe cale naturală; - prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; - prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; - prin acte de donaţii/legate acceptate de Guvern /consiliu judeţean/local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; - prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică; actele administrative de trecere a unui bun în domeniul public sunt supuse controlului instituţiilor de contencios administrativ atunci când se apreciază că măsura luată este ilegală în sensul că bunul respectiv nu îndeplinea condiţia utilităţii publice cerută de lege. Un astfel de control vizează, în primul rând, dacă un astfel de bun poate fi afectat uzului sau interesului public, adică dacă bunul respectiv este de utilitate publică. Regimul juridic al dreptului de proprietate publică Art.5 din Legea 213/1998 prevede că regimul juridic al dreptului de proprietate publică e reglementat prin această lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel; această lege cuprinde sediul materiei în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate publică; regula de bază ce guvernează regimul juridic al dreptului de proprietate publică este ca exercitarea acestui drept să nu fie dispusă prin legi speciale. În situaţia în care prin legi speciale nu se stabileşte un regim juridic derogator, se aplică prevederile legii organice în ceea ce priveşte regimul juridic.
5. MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea rezolubilă Proprietatea rezolubilă are ca principal izvor un contract translativ de proprietate în temeiul căruia transferul proprietăţii de la transmiţător la dobânditor este afectat de o condiţie rezolutorie. Neîndeplinirea condiţiei rezolutorii consolidează retroactiv dreptul dobânditorului, pe când îndeplinirea acesteia desfiinţează acest drept. Proprietatea anulabilă Proprietatea anulabilă rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate relativă şi durează de la data încheierii acestui act până la momentul în care se împlineşte termenul de prescripţie al acţiunii în anulare. Proprietatea comună pe cote – părţi Noţiune. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se defineşte ca fiind acel drept de proprietate al cărui obiect este indiviz, din punct de
138

vedere material, însă divizat sub aspect ideal. Astfel, nici unul dintre titulari nu are un drept exclusiv cu privire la o fracţiune materială din bunul respectiv, însă deţine o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate. Formele proprietăţii comune pe cote-părţi sunt de două feluri: o proprietate comună pe cote –părţi obişnuită sau temporară; o proprietate comună pe cote –părţi forţată şi perpetuă. Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară este acea specie de coproprietate care încetează printr-o modalitate specifică, prin partaj. Coproprietatea temporară se naşte ca efect al deschiderii unei succesiuni, atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori, sau dintr-un contract translativ de proprietate având mai mulţi dobânditori. Titularii coproprietăţii temporare pot fi persoane fizice sau persoane juridice, inclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale. Din principiul potrivit căruia nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei fracţiuni materiale din bun decurge regula unanimităţii, care impune existenţa acordului de voinţă al tuturor copărtaşilor pentru efectuarea unui act având ca obiect întregul bun. Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă poartă asupra unui bun care, prin natura sa, este folosit în mod permanent de două sau mai multe persoane, fără posibilitatea de a fi partajat. În dreptul nostru civil sunt cunoscute patru cazuri de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă: coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente; coproprietatea forţată asupra bunurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine; coproprietatea forţată asupra despărţiturilor comune; coproprietatea forţată asupra bunurilor considerate ca fiind bunuri de familie. Proprietatea comună în devălmăşie Proprietatea comună în devălmăşie este acea formă a dreptului de proprietate comună caracterizată prin faptul că titularii săi nu au determinată cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate în materialitatea lor, bunul aparţinând deopotrivă tuturor coproprietarilor. Legislaţia actuală reglementează un singur caz de devălmăşie, respectiv dreptul de proprietate devălmaşă al soţilor asupra bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei. Partajul Partajul sau împărţeala este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de proprietate comună, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun pe cote-părţi sunt împărţite în mod material între copărtaşi.
139

Partajul se poate realiza pe cale convenţională sau, în caz de divergenţă între copărtaşi, pe cale judecătorească.
6. ÎNGRĂDIRILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Îngrădirile sau restricţiile dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, prin convenţia părţilor sau pe cale judecătorească. Îngrădirile legale pot fi de interes public şi de interes privat. Cele de interes public sunt: îngrădirile de interes edilitar şi de estetică urbană ; îngrădiri în interes de salubritate şi sănătate publică; îngrădiri în interes cultural, istoric şi arhitectonic; îngrădiri în interes economic general sau interes fiscal; îngrădiri în interes de apărare a ţării, îngrădirile proprietăţii în zona de frontieră; servituţile aeronautice, precum şi îngrădirile care rezultă din regimul juridic al pădurilor, al apelor, al construirii drumurilor, privind cărarea pe marginea apelor navigabile; îngrădiri privind unele bunuri mobile: medicamente şi substanţe toxice, stupefiantele, armele şi muniţiile, bunurile din fondul arhivistic, bunurile din patrimoniul naţional-cultural. Îngrădirile legale de interes privat decurg din raportul de vecinătate. Codul civil le numeşte servituţi naturale şi servituţi legale. Servituţile naturale sunt: obligaţia de grăniţuire; obligaţia de a contribui la îngrădirea proprietăţii; îngrădirea referitoare la scurgerea apelor; îngrădirea referitoare la izvoare. Servituţile legale sunt: servitutea de trecere pe locul vecin; servitutea de vedere pe proprietatea vecinului; îngrădirea referitoare la plantaţii şi construcţii; servitutea de picătură a streşinilor; servitutea zidului, gardului şi şanţului comun; servitutea legală prevăzută de Legea petrolului nr.134/1995. Îngrădirile convenţionale sunt cele care îşi au izvorul în convenţia părţilor. Îngrădirile pe cale judecătorească sunt acele îngrădiri pe care le hotărăşte instanţa de judecată, ele rezultând din raporturile de vecinătate. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Prin Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică s-au prevăzut bunurile imobile care pot face obiectul exproprierii şi sunt reglementate utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele de judecată, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului imobilului, plata acestor despăgubiri, consecinţele juridice ale exproprierii.
140

7. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE

Acţiunile petitorii sunt acţiuni reale prin care se urmăreşte apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Din categoria acţiunilor petitorii fac parte: - acţiunea în revendicare; - acţiunea în grăniţuire; - acţiunea în prestaţie tabulară; - acţiunea negatorie; - acţiunea confesorie. Titularul dreptului real încălcat sau contestat are exclusivitatea exercitării acţiunilor petitorii, deoarece acestea privesc însuşi fondul dreptului. Acţiunea în grăniţuire. Grăniţuirea este acţiunea reală prin care reclamantul solicită instanţei să determine, în contradictoriu cu pârâtul, prin semne exterioare, întinderea proprietăţilor părţilor. Acţiunea în grăniţuire poate fi exercitată numai dacă titularii fondurilor limitrofe nu se pun de acord cu privire la delimitarea liniei de hotar ori în legătură cu suportarea cheltuielilor de delimitare. Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, petitorie, imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi. Caracterul real al acţiunii este dat de faptul că se întemeiază pe dreptul de proprietate asupra fondului sau pe oricare alt dezmembrământ al dreptului de proprietate. Caracterul petitoriu decurge din scopul acţiunii în grăniţuire, şi anume acela de delimitare a proprietăţilor limitrofe, ceea ce conduce, până la urmă, la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Acţiunea în grăniţuire este o acţiune imobiliară, deoarece apără drepturi reale imobiliare şi de aici decurge şi caracterul său imprescriptibil. Caracterul declarativ rezultă din împrejurarea că prin exercitarea acţiunii în grăniţuire nu se tinde la crearea unui nou hotar între cele două fonduri, ci la reconstituirea şi marcarea adevăratului hotar care există, fără nici o îndoială. Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care dobânditorul unui drept real imobiliar solicită instanţei de judecată obligarea celui care a transmis sau constituit un drept real asupra bunului imobil să predea înscrisul necesar pentru înscrierea în cartea funciară dacă este singurul exemplar doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară. Această acţiune este reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 şi Legea nr.7/1996. Acţiunea negatorie este o acţiune reală prin care reclamantul, proprietarul unui bun, contestă în faţa instanţei de judecată că pârâtul ar avea vreun drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate cu privire la acel bun. Totodată, prin acţiunea negatorie, reclamantul cere instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze exercitarea nelegitimă a dreptului contestat.
141

Cu toate că acţiunea negatorie este imprescriptibilă extinctiv, pârâtul poate invoca în apărarea sa dobândirea dezmembrământului (dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie sau dreptul de servitute) prin uzucapiune. Acţiunea confesorie. Obiectul acţiunii confesorii îl constituie obligarea pârâtului la recunoaşterea existenţei unui drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea altei persoane, precum şi obligarea pârâtului la respectarea acestui drept. Acţiunea confesorie este o acţiune reală care poate fi exercitată în termen de 30 de ani.
8. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE

Noţiunea şi caracterele juridice Acţiunea în revendicare este acţiunea reală petitorie prin care reclamantul solicită instanţei de judecată să-i recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acest caracter se degajă din faptul că ea pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate, care este un drept real, prin însăşi natura sa, opozabil erga omnes. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate, distingându-se de acţiunile posesorii, care apără posesia. Acţiunea în revendicare pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate, care nu va putea fi recunoscut decât dacă va fi dovedit de cel care pretinde că este titularul acestuia. Condiţii de exercitare a) Titularul acţiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului. b) Obiectul material al acţiunii în revendicare îl constituie numai bunurile imobile sau mobile individual determinate, aflate în posesie nelegitimă a pârâtului. Aceasta înseamnă că titularul acţiunii trebuie să dovedească nu numai dreptul de proprietate, ci şi identitatea bunului revendicat. Categorii de acţiuni în revendicare Codul civil nu conţine reglementări speciale cu privire la acţiunea în revendicare. Doctrina şi practica judiciară au conturat regimul acţiunii în revendicare pe baza principiilor generale ale dreptului civil şi a dispoziţiilor Codului Civil referitoare la bunurile mobile şi la bunurile imobile. S-a
142

impus distincţia între acţiunea în revendicarea bunurilor imobile şi acţiunea având ca obiect bunurile mobile. Acţiunea în revendicare imobiliară Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare reprezintă o derogare de la dispoziţiile art.1890 Cod civil, care instituie principiul că orice drept la acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 de ani. Dovada dreptului de proprietate. Regula romană actori incubit probatio, înscrisă în art.1169 Cod civil din capitolul probaţiunii obligaţiilor, îşi găseşte aplicarea şi în materia dovedirii proprietăţii. Potrivit acestei reguli, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Prin titlu în materia revendicării imobiliare se înţeleg atât actele juridice translative de proprietate (vânzarea, donaţia etc.), cât şi cele declarative de drepturi (hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie etc.). Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană de la adevăratul proprietar, care la rândul său l-a dobândit de la un adevărat proprietar, şi aşa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori. O asemenea probă este, adeseori, imposibil de realizat, de unde şi denumirea de probatio diabolica. Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică în soluţionarea diferitelor ipoteze: Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintă titluri scrise privind dreptul de proprietate. În această ipoteză se disting două situaţii, după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi. a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului, emană de la acelaşi autor, instanţa de judecată va examina dacă părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. Dacă s-a efectuat publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a transcris actul în cartea funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior jure. Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. De la această regulă exceptează cazul în care ambele titluri sunt testamente, când va avea prioritate titlul cu data cea mai recentă, deoarece, în materia succesiunii testamentare, testamentele anterioare sunt revocate de ultimul testament. b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autori diferiţi, instanţa va compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al cărei
143

titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Se aplică principiul nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet. A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titlul privind proprietatea lucrului revendicat: în cazul în care reclamantul produce titlul, el va câştiga procesul dacă titlul emană de la un terţ, nu de la reclamantul însuşi şi dacă data titlului este anterioară posesiei pârâtului; în situaţia în care pârâtul are titlul, acţiunea reclamantului va fi respinsă. În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invoca un titlu şi nici dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă ori prin ocupaţiune. Instanţa de judecată va compara cele două posesii: a reclamantului şi a pârâtului. Va da eficienţă celui a cărui posesie este mai caracterizată; celui care are posesia de bună-credinţă faţă de cea de reacredinţă; celui care are posesia neviciată faţă de cea viciată; celui a cărui posesie are la origine un titlu faţă de cea fără titlu de origine; celui a cărui posesie este mai îndelungată etc. Acţiunea în revendicare mobiliară Prezumţia absolută de proprietate instituită de art.1909 alin.1 Cod civil. Potrivit prevederilor art.1909 alin.1 Cod civil, „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Această regulă a fost definită în literatura de specialitate în sensul că posesia de bună-credinţă în materia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate. Aşadar, spre deosebire de revendicarea imobiliară, în care posesia instituie doar o simplă prezumţie relativă de proprietate, ce poate fi răsturnată prin proba contrară, revendicarea bunurilor mobile, în majoritatea cazurilor, devine imposibilă datorită prezumţiei absolute de proprietate pe care o conferă posesia bunurilor mobile. Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică regula conţinută de art.1909 alin.1 Cod Civil. Această regulă se aplică cu condiţia ca bunurile mobile să fie corporale, deoarece acestea sunt susceptibile de posesiune (de detenţiune materială). Ea se aplică, cu caracter de excepţie, şi unor bunuri incorporale, şi anume titlurilor la purtător, dată fiind corporalitatea drepturilor pe care le reprezintă, apropiindu-le în acest fel de natura bunurilor corporale. Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat şi societăţi, certificatele de proprietate. A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este aceea ca el să fie privit în mod individual. Regula cuprinsă în art.1909 alin.1 C. civ. nu se aplică bunurilor care formează o universalitate (de exemplu, succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o universalitate, fie pentru că este o valoare incorporală.
144

Totodată, textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care: fac parte din domeniul public; sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu, mobilierul dintr-un apartament). Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietate cuprinsă în art.1909 alin.1 Cod Civil. Textul art.1909 alin.1 poate fi invocat în favoarea sa numai de terţul dobânditor, care, cu bună-credinţă, a dobândit bunul de la un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună voie. Condiţiile posesiei pentru a fi aplicate dispoziţiile art.1909 alin.1 Cod Civil. Pentru a se putea invoca art.1909 alin.1 C. civ., posesia terţului dobânditor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus şi corpus, în persoana terţului dobânditor; să fie utilă. Conform art.1847 C. civ., posesia trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neprecară; să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă este nu numai o condiţie cerută în persoana terţului dobânditor, ci şi o calitate a posesiei pe care aceasta o invocă. Domeniul acţiunii în revendicare mobiliară. Regula înscrisă în art.1909 alin.1 C. civ. nu se aplică în cazul în care bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia sa. Din cele ce preced rezultă că domeniul acţiunii în revendicarea bunurilor mobile este limitat la cazurile în care bunurile au ieşit involuntar din stăpânirea proprietarului. Astfel, art.1909 alin.2 Cod Civil prevede că, în situaţia când bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul poate să-l revendice de la cel la care-l găseşte, în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat. Termene de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară. Acţiunea în revendicare poate fi exercitată împotriva terţului care a dobândit bunul mobil de la un infractor sau găsitor, precum şi împotriva infractorului sau găsitorului, dacă au posesia bunului. Împotriva terţului dobânditor de bunăcredinţă termenul de exercitare a acţiunii în revendicare imobiliară este de 3 ani, calculat de la data pierderii sau furtului bunului. Efectele acţiunii în revendicare Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de judecată recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi, pe cale de consecinţă, se produc următoarele efecte: restituirea lucrului revendicat; restituirea fructelor; restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de posesorul pârât cu lucrul pe care trebuie să-l restituie. Restituirea lucrului revendicat. Urmare a admiterii acţiunii în revendicare, posesorul pârât va fi obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul revendicat. Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini, potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis (desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului).
145

Restituirea fructelor. Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea ce priveşte restituirea lor, se face distincţie între situaţia în care posesorul pârât a fost de bună-credinţă şi situaţia în care a fost de rea-credinţă. Posesorul de bună-credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul titlului său, va putea să reţină fructele percepute până la data introducerii acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar (art.485 C. civ.). În schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data intentării acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credinţă a încetat din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de existenţa viciului titlului său. Posesorul de rea-credinţă va fi obligat să restituie toate fructele lucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă. El va avea dreptul să reţină, din valoarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea şi perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost făcute şi de către adevăratul proprietar. Restituirea cheltuielilor. Cheltuielile făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care-l restituie pot fi de trei categorii: necesare; utile; voluptuarii. Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în sumele de bani ori munca depusă pentru conservarea bunului. Posesorul, indiferent că este de bună ori de rea-credinţă, are dreptul să pretindă de la proprietar restituirea integrală a acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea bunului. Cheltuielile utile sau ameliorările reprezintă suma de bani sau munca depusă pentru sporirea valorii lucrului. Cu titlu de exemplu, în practica judecătorească, cheltuielile efectuate cu introducerea gazelor naturale pentru încălzirea unui imobil au fost calificate drept cheltuieli utile. Cheltuielile utile se restituie conform art.997 C. civ. atât de posesorul de bună-credinţă, cât şi de posesorul de rea-credinţă, în măsura sporului de valoare adus lucrului, calculat la data restituirii. Cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere au caracter de lux sau de înfrumuseţare a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală şi care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt datorate de proprietar.
9. MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Clasificare Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
146

• • •

După întinderea dobândirii: 1) moduri de dobândire universală sau cu titlu universal; 2) moduri de dobândire cu titlu particular. După caracterul dobândirii: 1) moduri de dobândire cu titlu oneros; 2) moduri de dobândire cu titlu gratuit. După momentul la care se produce momentul dobândirii: 1) moduri de dobândire inter vivos; 2) moduri de dobândire pentru cauză de moarte –mortis causa. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii: 1) moduri de dobândire originare; 2) moduri de dobândire derivate.

Legea ca mod de dobândire a drepturilor reale În concepţia Codului civil, domeniul de aplicare al legii în această materie cuprinde: 1) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă (art.485 C. civ.); 2) dobândirea coproprietăţii zidului comun, care în fond este o vânzare silită (art.597 şi 598 C. civ.); 3) dobândirea mobilelor prin posesia de bună-credinţă. Hotărârea judecătorească, mod de dobândire a drepturilor reale Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea are un caracter constitutiv de drepturi. Prezintă acest caracter hotărârea judecătorească prin care se dispune exproprierea unui imobil proprietate privată pentru utilitate publică sau hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză care are ca obiect suplinirea consimţământului uneia din părţi la încheierea unui act translativ de proprietate. Tradiţiunea (predarea materială) Prin tradiţiune se înţelege predarea materială a unui bun. În prezent, tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul aşa-numitelor daruri manuale, adică al unor donaţii curente, de mică importanţă, care se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară o formă specială. Ocupaţiunea Ocuparea, denumită de Codul civil „ocupaţiune”, ca mod de dobândire a drepturilor reale, constă în luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui, deci a unui bun fără stăpân. În prezent, se admite că în această categorie ar intra: apa de băut sau pentru trebuinţele casnice, atunci
147

când aceasta este luată de la un izvor natural, precum şi vânatul sau peştele când sunt dobândite legal. Accesiunea Accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important. Titularul dreptului asupra lucrului mai important devine şi titularul bunului mai puţin important. După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi imobiliară şi mobiliară. Accesiunea imobiliară poate fi naturală şi artificială. Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri care aparţin unor proprietari diferiţi, fără intervenţia omului, dintre care cel puţin bunul principal este un bun imobil. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile, accesiunea albiei părăsite şi accesiunea animalelor. Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului. În Codul civil sunt reglementate două cazuri de accesiune artificială: construcţia sau plantaţia făcută de proprietar, pe terenul său, însă cu materialele altcuiva; construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva. Codul civil porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul, iar prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei sau al plantaţiei. Accesiunea mobiliară presupune unirea a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană prin munca sa, folosind materialele altuia. În Codul civil sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea sau amestecul. Regula este că, în toate cazurile, proprietarul bunului principal devine şi proprietar al bunului mai puţin important, unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubirile corespunzătoare. Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege. Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată şi dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile şi superficia. Ea nu se aplică în privinţa bunurilor imobile proprietate publică, deoarece acestea sunt inalienabile şi imprescriptibile. Efect al posesiei, uzucapiunea presupune întotdeauna o posesie utilă, adică neafectată de vicii. Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.
148

Uzucapiunea poate fi de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani (art.1890 C. civ.,) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, după distincţiile stabilite în art.1895 C. civ., când posesia a fost de bună-credinţă şi s-a întemeiat pe un just titlu. Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului posedat în timpul cerut de lege. Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.
10. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Dreptul de uzufruct Dreptul de uzufruct este definit în art.517 C. civ. ca fiind dreptul de a se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Dreptul de uzufruct se naşte prin separarea atributelor dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun, respectiv o persoană, numită uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul, iar proprietarul bunului, numit nud proprietar, va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie asupra bunului. Ca drept real, uzufructul este opozabil erga omnes, inclusiv nudului proprietar, şi este un drept temporar prin esenţa sa, el stingându-se cel mai târziu la moartea uzufructuarului. Potrivit Codului civil, uzufructul se poate stabili pe tot felul de lucruri, mobile şi imobile şi se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie Dreptul de uz este acel drept real principal care conferă titularului atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun proprietatea altuia, dar numai pentru nevoile sale şi ale familiei sale. Dreptul de abitaţie este un drept real imobiliar care are ca obiect o locuinţă şi conferă titularului posesia şi folosinţa acestei locuinţe pentru el şi familia sa; este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. Dreptul de servitute Dreptul de servitute este un drept real principal, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparţin unor proprietari diferiţi. Dreptul de superficie Dreptul de superficie poate fi definit ca acel drept ce constă în dreptul de proprietate pe care-l are o persoană numită superficiar asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine altei persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă.
149

11. PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

Noţiune. Publicitatea imobiliară desemnează totalitatea mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se determină situaţia materială şi juridică a bunurilor imobiliare, în mod public, prin registre special ţinute de autorităţile statale, în vederea ocrotirii intereselor titularilor de drepturi reale imobiliare şi cele legate de asigurarea circulaţiei lor în condiţiile legii. Publicitatea imobiliară în sistemul Legii nr.7/1996, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 41/2004. Această lege a fost edictată pentru a introduce un sistem unic pentru toată ţara – sistemul real de publicitate. Potrivit art.1 din lege, întreaga publicitate funciară va fi realizată pe baza cadastrului general, ca sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi se realizează de către oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară pentru imobilele situate în raza de activitate a acestora. La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti s-au înfiinţat oficii de cadastru şi publicitate imobiliară ca unităţi cu personalitate juridică aflate în subordinea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară este unica autoritate în domeniu şi se află în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Înscrierile în Cartea funciară sunt: - intabularea; - înscrierea provizorie; - notarea. Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere în termen de 15 zile de la comunicare la instanţa competentă în circumscripţia căreia se află imobilul. Acţiunile de carte funciară sunt: acţiunea în prestaţie tabulară; acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.
1. 2. 3. 4. 150 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

SEMESTRUL II II. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR 1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA OBLIGAŢIILOR CIVILE

Noţiunea de obligaţie civilă Obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, numit debitor, a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie. Clasificarea obligaţiilor Obligaţiile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: • După izvoare: 1) obligaţii născute din acte juridice; 2) obligaţii născute din fapte juridice. • După obiectul lor: 1) obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face; 2) obligaţii pozitive şi obligaţii negative; 3) obligaţii de rezultat sau obligaţii determinate; 4) obligaţii de mijloace sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă. • După sancţiunea juridică proprie: 1) obligaţii civile perfecte; 2) obligaţii civile imperfecte sau naturale. • După opozabilitatea lor: 1) obligaţii obişnuite; 2) obligaţii reale; 3) obligaţii opozabile şi terţilor. Izvoarele obligaţiilor Prin izvor de obligaţii se înţelege acel fapt juridic – în sens larg – care dă naştere unui raport juridic obligaţional. Sunt izvoare de obligaţii: actele juridice: contractul şi actul juridic unilateral; faptele juridice: faptele juridice licite şi faptele juridice ilicite.
2. ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Contractul Potrivit art.942 C. civ., contractul este acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.
151

Clasificarea contractelor Contractele se clasifică în funcţie de mai multe criterii. 1. După modul de formare: - contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor; în dreptul nostru, contractele consensuale constituie regula; - contracte solemne – acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, de regulă, este forma autentică; - contracte reale – acele contracte care se caracterizează prin faptul că pentru formarea lor manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să fie urmată de remiterea materială a lucrului. 2. După conţinutul lor: - contracte sinalagmatice – acele contracte care se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor; - contracte unilaterale – acele contracte care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea de debitor. 3. După scopul urmărit de părţi: - contracte cu titlu oneros – acele contracte la încheierea cărora fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial în schimbul folosului patrimonial procurat celeilalte părţi. La rândul lor, acestea se subclasifică în : contracte comutative – acele contracte la încheierea cărora fiecare parte cunoaşte atât existenţa, cât şi întinderea obligaţiilor; contracte aleatorii – acele contracte la încheierea cărora părţile cunosc doar existenţa obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi, care depinde de un eveniment incert, viitor, alea; contracte cu titlu gratuit – acele contracte la încheierea cărora o parte procură celeilalte părţi un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea, în schimb, a unui folos patrimonial. Contractele cu titlu gratuit se subsclasifică, la rândul lor, în: contracte dezinteresate – acele contracte prin care se urmăreşte a se procura un folos patrimonial, fără ca dispunătorul să-şi micşoreze patrimoniul; liberalităţi – contractele prin care se procură un folos patrimonial prin micşorarea patrimoniului dispunătorului. 4. După modul de executare: - contracte cu executare imediată – acele contracte a căror executare se realizează printr-o singură prestaţie din partea debitorului; - contracte cu executare succesivă – acele contracte în care executarea prestaţiei se face în timp sub forma unor prestaţii succesive.
152

5. După efectele produse: - contracte constitutive – acele contracte care dau naştere la drepturi şi obligaţii care nu au existat anterior încheierii lor; - contracte translative – acele contracte prin care are loc transmiterea unui drept patrimonial, de la transmiţător la dobânditor; - contracte declarative – acele contracte prin care se consolidează un drept existent anterior. 6. După modul de reglementare: - contracte numite – acele contracte care au o denumire şi reglementare proprie; - contracte nenumite – acele contracte care nu au o denumire şi reglementare proprie. 7. După corelaţiile existente între ele: - contracte principale – acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică nedepinzând de soarta altor contracte; - contracte accesorii – acele contracte care au o soartă juridică dependentă de alte contracte preexistente. 8. După modul de realizare a acordului de voinţă: - contracte negociate – acele contracte prin care părţile contractante convin asupra clauzelor contractuale; - contracte de adeziune – acele contracte care cuprind în conţinutul lor clauze prestabilite de una dintre părţile contractante, cealaltă parte neputând negocia, având însă opţiunea de a le accepta, şi atunci contractul se încheie, sau de a nu le accepta; - contracte obligatorii – acele contracte a căror încheiere este impusă prin lege. Încheierea contractului Oferta de a contracta. Prin aceasta se înţelege o propunere – scrisă, verbală sau tacită – făcută în acest scop unei anumite persoane sau publicului de a încheia un contract în anumite condiţii. Oferta de a contracta reprezintă prima manifestare de voinţă a consimţământului şi trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia, adaptate însă la specificul ofertei. Condiţiile speciale ale ofertei sunt: să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic; să fie fermă; să fie neechivocă; să fie precisă şi completă. Acceptarea ofertei este a doua latură a consimţământului şi reprezintă un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită. Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească şi alte condiţii, respectiv: să concorde cu oferta; să fie
153

neîndoielnică; să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată. Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta şi este format consimţământul.
3. EFECTELE CONTRACTULUI

Interpretarea contractului Prin efectele contractului se înţeleg drepturile şi obligaţiile civile la care dă naştere un contract. Determinarea efectelor presupune stabilirea sau fixarea drepturilor şi obligaţiilor pe care le-a generat, modificat sau stins un contract. Determinarea efectelor presupune: dovedirea contractului şi interpretarea clauzelor contractului, după regulile de interpretare cuprinse în Codul civil în capitolele referitoare la interpretarea convenţiilor, contracte sau convenţii şi diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea. Efectele contractului sunt guvernate de principiile obligativităţii, relativităţii şi opozabilităţii. Principiul obligativităţii contractului Acest principiu este reglementat în art.969 alin.1 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. De la acest principiu există excepţii care trebuie să fie expres prevăzute în lege sau contract, cum ar fi: denunţarea unilaterală a contractului, reglementată în materia contractului de închiriere fără termen, a contractului de mandat şi a contractului de depozit. Principiul relativităţii efectelor contractului Acest principiu poate fi definit ca regula potrivit căreia contractul produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane. Excepţia reală de la acest principiu este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane. Contractul în folosul unei terţe persoane este acel contract prin care o persoană – numită promitent – se obligă faţă de altă persoană – numită stipulat – să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei persoane străine de această convenţie – numită terţ beneficiar. Principiul opozabilităţii contractului Opozabilitatea reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu terţii. Aceasta înseamnă că orice contract se impune terţilor ca o realitate juridică, ce nu poate fi ignorată. Excepţia de la acest principiu apare în cazul în care un terţ va fi îndreptăţit să ignore
154

existenţa unui contract şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta. O astfel de excepţie este simulaţia, operaţiune juridică în care, printr-un contract aparent – public, ostensibil -, dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un contract ascuns, dar adevărat – contraînscrisul. Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent. Simulaţia se poate înfăţişa în trei forme: contractul fictiv; contractul deghizat; contractul prin interpunere de persoană.
4. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Excepţia de neexecutare a contractului Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propria obligaţie. Nu există în Codul civil o reglementare de principiu a excepţiei de neexecutare, dar există aplicaţii ale sale în materie de vânzare, schimb şi depozit neremunerat. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Temeiul juridic al rezoluţiunii îl reprezintă art.1020 C. civ. Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi convenţională. Rezilierea se aplică în cazul neexecutării culpabile a unor contracte sinalagmatice cu executare succesivă şi face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor. Riscul contractului Riscul contractului este o consecinţă a neexecutării contractului ca urmare a unei imposibilităţi fortuite, adică a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi. În contractul sinalagmatic, riscul îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat, în sensul că, neputând să-şi execute propria obligaţie, dintr-un motiv de forţă majoră sau caz fortuit, el nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia.
155

În Codul civil nu există dispoziţii de principiu privind riscul contractului, dar sunt aplicaţii ale acestui efect specific în materia contractului de locaţiune şi a contractului de antrepriză. În cazul contractelor translative de proprietate, regula consacrată în legislaţie este aceea că riscul contractului îl suportă partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului – res perit domino.
5. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Consideraţii generale Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure persoane – fizice sau juridice – făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic. Actul juridic unilateral, ca izvor de obligaţii, are caracteristic faptul că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată în exterior, de către o persoană, este suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului. Cazuri de acte juridice unilaterale considerate ca fiind izvoare de obligaţii Dintre cazurile de acte juridice unilaterale, ca izvoare de obligaţii, menţionăm: - promisiunea publică de recompensă; - promisiunea publică de premiere a unei lucrări în caz de reuşită la un concurs; - oferta de purgă a imobilului ipotecat; - oferta de a contracta; - titlurile de valoare; - gestiunea intereselor altuia; - contractul în folosul altuia.
6. FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu sunt încălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite sunt cuprinse: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză. Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de afaceri, este operaţiunea juridică ce constă în faptul că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia. Părţile
156

care intră în acest raport obligaţional se numesc gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntară, şi gerat, persoana pentru care se acţionează. Plata lucrului nedatorat este executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia. Persoana care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens. Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei obligaţii. Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia, pentru persoana care şi-a mărit patrimoniul, de restituire, în limita măririi patrimoniului, către persoana care şi-a diminuat patrimoniul. Persoana care şi-a diminuat patrimoniul are posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea, acţiune numită actio de in rem verso.
7. FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Răspunderea pentru fapta proprie Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţie care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat. Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art.998-999 C. civ. Astfel, art.998 C. civ. dispune că orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar art.999 C. civ. prevede că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul pentru care l-a cauzat prin fapta sa, dar şi pentru acela pe care l-a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. Pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia autorului faptei ilicite. Victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului la repararea prejudiciului, fiind reclamant în proces, conform principiului înscris în art.1169 C. civ., care prevede că cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească, este ţinută să facă dovada existenţei condiţiilor răspunderii civile delictuale.
157

Răspunderea pentru fapta altei persoane Art.1000 C. civ. stabileşte trei cazuri de răspundere pentru fapta altei persoane: 1) răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori; 2) răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor; 3) răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Răspunderea pentru fapta altei persoane constituie o derogare de la regula generală, potrivit căreia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă. Temeiul acestei forme de răspundere îl constituie o prezumţie legală de culpă, care exonerează victima de obligaţia probei. Această prezumţie este relativă în cazul părinţilor, institutorilor şi artizanilor şi absolută în cazul comitentului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, edificii şi animale Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este consacrat de art.1000 alin.1 C. civ., care prevede că suntem, de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este reglementată în art.1002 C. civ., potrivit căruia proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată de art.1001 C. civ., care prevede că proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat.
8. EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Executarea directă (în natură) a obligaţiilor Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat. Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură. Plata constituie efectul specific al raportului juridic obligaţional. Cine face plata. Principiul general care cârmuieşte această materie este acela că oricine poate face plata, respectiv debitorul, personal sau prin
158

reprezentant, o persoană ţinută alături de debitor (un codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusorul) sau de o persoană interesată în efectuarea ei. Obiectul plăţii. Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare. Principiul indivizibilităţii plăţii se exprimă prin dreptul creditorului de a primi plata integrală, el neputând fi obligat să primească o parte din aceasta. Data plăţii. Plata se face atunci când creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă. Locul plăţii. Plata trebuie efectuată la locul convenit de părţi. Dacă părţile nu au convenit locul plăţii, Codul civil prevede că ea se efectuează la domiciliul debitorului - plata este cherabilă, şi nu portabilă. Imputaţia plăţii. Dacă un debitor are mai multe creanţe faţă de acelaşi creditor şi face o plată insuficientă pentru acoperirea în întregime a acestora, se pune problema care din ele se va considera executată. Răspunsul este dat de categoria juridică a imputaţiei plăţii. Imputaţia plăţii poate fi făcută: prin acordul părţilor, numai de una dintre părţi (fie numai de debitor, fie numai de creditor), prin lege. Dovada plăţii. Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia asumată. Potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrară, remiterea de datorie sau plată. Oferta reală urmată de consemnaţiune. În ipoteza în care creditorul refuză plata făcută de debitor, legea i-a pus la dispoziţie o procedură prin care se poate libera de obligaţia ce-i incumbă. Procedura se numeşte oferta reală urmată de consemnaţiune. Ea este reglementată de art. 1114-1121 C. civ. şi art. 586-590 C. pr. civ. şi cuprinde două etape: oferta reală şi consemnarea. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent) Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. Despăgubirile (daune-interese) sunt de două feluri: 1) despăgubiri moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul l-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;

159

2) despăgubiri compensatorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei. Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de cele compensatorii, care au rolul de a înlocui executarea în natură. Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor, rezultă că aceasta are natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi, în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau delictuală. Pentru acordare de despăgubiri (daune-interese) se cer întrunite următoarele condiţii: prejudiciul, vinovăţia şi punerea debitorului în întârziere. Evaluarea despăgubirilor se poate face pe cale judiciară, legală sau convenţională.
9. DREPTURILE CREDITORILOR ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Oricare dintre creditorii chirografari are următoarele drepturi: 1) să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului; 2) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului; 3) să intenteze acţiunea oblică în cazurile în care debitorul nu intentează acţiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparţin; 4) să intenteze acţiunea revocatorie în cazurile în care debitorul încheie acte juridice în frauda creditorului. Măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea patrimoniului debitorului Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Aceste măsuri sunt: 1) cererea de a pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului; 2) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;

160

3) dreptul creditorului de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul său şi în procesele de împărţeală ale debitorului; 4) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) Este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept ce aparţine debitorului său. Pentru intentarea acestei acţiuni se cer întrunite următoarele condiţii: debitorul să fie inactiv, creditorul să aibă interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea, creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă. Acţiunea pauliană (revocatorie) Este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, acte prin care îşi creează sau măreşte starea de insolvabilitate. Condiţiile intentării acestei acţiuni sunt următoarele: actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, frauda debitorului (debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubirilor al actului faţă de creditor), creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat, dacă actul este cu titlu oneros.
10. TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Modurile de transmitere a obligaţiilor Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Cesiunea de creanţă este actul juridic încheiat între cedent, cel care transmite creanţa, şi cesionar, cel care dobândeşte creanţa, prin care primul substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul debitor al debitorului – numit debitor cedat. Codul civil reglementează cesiunea de creanţă în materia vânzării – cumpărării în art. 1391 –1398. Condiţiile cesiunii de creanţă sunt următoarele: să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale contractului; nu este necesar consimţământul debitorului cedat; pentru opozabilitatea faţă de terţi se cere notificarea debitorului sau acceptarea cesiunii făcută de debitorul cedat. Cesiunea de creanţă produce efecte între părţi şi faţă de terţi. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este instituţia juridică prin care, în temeiul convenţiei (subrogaţie convenţională) sau în temeiul legii (subrogaţie legală), o persoană care plăteşte o datorie a
161

altuia – solvens –către creditor – accipiens – ia locul creditorului plătit. Din definiţie rezultă că subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care, la rândul său, poate fi consimţită de creditor sau consimţită de debitor. Modurile de transformare a obligaţiilor Modurile de transferare a obligaţiilor sunt novaţia şi delegaţia. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Felurile novaţiei sunt: 1) novaţia obiectivă – se produce între creditorul şi debitorul iniţial, dar în raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau clauza acestuia; 2) novaţia subiectivă: • novaţia prin schimbare de debitor – are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial; • novaţia prin schimbare de creditor – constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de cel vechi. Condiţiile novaţiei sunt următoarele: să fie respectate toate condiţiile de validitate ale contractului; existenţa unei obligaţii valabile; noua obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie; să existe intenţia de a nova – animus novandi. Părţile acestui raport juridic sunt: delegant – debitorul iniţial, delegat – debitorul care se obligă, delegatar – creditorul care primeşte angajamentul. Delegaţia poate fi perfectă – acea formă a delegaţiei prin care delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegat şi înţelege ca obligaţia să fie executată de delegat – şi imperfectă – acea formă a delegaţiei caracterizată prin faptul că delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, având doi debitori, delegatul şi delegantul.
11. MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei debitorului Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, în acelaşi timp, debitor şi creditor al celeilalte. Este reglementată în art. 11431153 C. civ., fiind de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească.
162

Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor, cât şi a celei de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. Ea se aplică tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor, şi este reglementată de art. 1154 C. civ. Darea de plată este operaţia juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Această schimbare a prestaţiei se face numai cu consimţământul creditorului. Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său. Ea este un contract care presupune consimţământul debitorului. Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere a obligaţiei atunci când executarea a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, adică independent de orice culpă din partea debitorului. Potrivit art. 1156 C. civ., pentru ca debitorul să fie eliberat prin intervenţia cazului fortuit sau forţei majore se cere ca pieirea obligaţiei să fi avut loc fără culpa debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.
12. OBLIGAŢIILE COMPLEXE

Obligaţiile afectate de modalităţi Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii. Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, respectiv: - termen suspensiv; - termen extinctiv; - termen cert; - termen incert; - termen legal; - termen convenţional; - termen judiciar; - termen stabilit în valoarea creditorului, a debitorului sau a ambelor părţi. Împlinirea termenului se numeşte scadenţă. Prin ajungerea la scadenţă, obligaţia devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care termenul s-a împlinit. Din acest moment, creditorul poate pretinde plata.

163

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional. Condiţia afectează însăşi existenţa obligaţiei. Condiţia poate fi de mai multe feluri: - suspensivă; - rezolutorie; - cazuală; - mixtă; - potestativă; - pozitivă; - negativă; - licită; - ilicită. Obligaţiile plurale Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi, executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia alternativă are deci o pluralitate de obiecte, dar prestarea uneia dintre ele duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia facultativă este acea obligaţie în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă prestaţie determinată. Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti. Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti. Obligaţia solidă este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi debitorii. Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei, activ sau pasiv.
13. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

Garanţii personale Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa. Fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi judecătorească. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, consensual, unilateral şi cu titlu gratuit. Orice obligaţie poate fi garantată prin fidejusiune, inclusiv obligaţiile intuitu personae.
164

Garanţii reale Dreptul de retenţie se prezintă ca un drept real de garanţie imperfect, în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. În legislaţia noastră există două feluri de gaj: gajul cu deposedare; gajul fără deposedare. În concepţia Codului civil, contractul de gaj este un contract accesoriu, real şi unilateral. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligaţii. Ipoteca poate fi de două feluri: convenţională şi legală, în funcţie de izvorul său, convenţia părţilor sau legea. Indiferent de felul său, ipoteca prezintă următoarele caractere generale: este un drept real accesoriu; este o garanţie imobiliară; este supusă principiului specializării; este indivizibilă. Privilegiile Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia sunt ipotecari. Conform Codului civil, privilegiile pot fi clasificate în trei categorii: a) privilegii generale: privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului; privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile; b) privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile; c) privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile. d) Privilegiile sunt reglementate în art. 1722.-1745 şi art. 17801815 C. civ. completat cu art. 409 C. pr. civ.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. 2. 3. 4. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004. 165

DREPT FINANCIAR, BUGETAR ŞI FISCAL Prof. univ. dr. IOAN CONDOR

Obiective Cursul îşi propune: aprofundarea cunoştinţelor dobândite până în prezent şi extinderea cunoştinţelor studenţilor prin însuşirea unor instituţii juridice noi, specifice dreptului fiscal şi financiar; consolidarea cunoştinţelor specifice şi sistematizarea lor; însuşirea principiilor de drept fiscal şi financiar; dezvoltarea unei gândiri juridice complexe şi a unui limbaj specific; înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a legislaţiei financiare şi fiscale, precum şi a procedurilor de aplicare a acestora în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă şi ale aderării la U.E. I. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT FINANCIAR 1. Rolul economic al statului Finanţe publice clasice Capitalismul este strâns legat de doctrina liberală, care se pronunţă pentru limitarea intervenţiilor statului la domeniile tradiţionale, şi anume: apărarea naţională; diplomaţie; ordine publică şi justiţie. Statul trebuie să respecte liberalismul economic şi să-şi coreleze veniturile şi cheltuielile astfel încât să evite influenţarea iniţiativei private, să asigure libera concurenţă şi relaţiile economico-sociale. Activitatea economică trebuie să rămână domeniul exclusiv al întreprinderilor private. Veniturile, constând din impozite, taxe şi alte modalităţi de procurare a resurselor financiare ale statului, trebuie limitate la necesarul asigurării funcţionării instituţiilor publice. Finanţe publice moderne În perioada interbelică şi în special după marea criză economică dintre anii 1929 – 1933, în concepţia capitalistă privind economia, locul statului neintervenţionist a fost luat de statul intervenţionist. Justificarea
166

rolului statului este făcută de John Maynard Keynes. Finanţele publice devin, astfel, un instrument de intervenţie a statului în plan economic şi social. 2. Obiectul şi funcţiile finanţelor publice. Relaţii financiare Obiectul finanţelor publice În doctrina financiară s-au emis mai multe opinii privind obiectul finanţelor publice. Astfel, într-o opinie de largă circulaţie europeană se consideră că finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare şi al cheltuirii fondurilor băneşti de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice. Într-o formulă mai concentrată, se susţine că finanţele publice au ca obiect veniturile şi cheltuielile bugetelor aparţinând colectivităţilor publice şi care se exprimă sub forme „economice, politice şi juridice”. Relaţiile financiare Relaţiile financiare sunt generate de transferarea în formă bănească a unei părţi din produsul social, respectiv venitul naţional, de către o persoană, fizică sau juridică, la fondurile de resurse băneşti necesare satisfacerii nevoilor generale sau de la aceste fonduri către agenţii economici. Ca urmare a acestor particularităţi, în sens larg, relaţiile financiare cuprind: atât relaţiile referitoare la formarea şi repartizarea fondurilor bugetelor care au caracter nerambursabil, adică finanţele publice, cât şi cele care au la bază principiul rambursabilităţii, respectiv relaţiile de credit/transfer rambursabil şi relaţiile de asigurări, transfer cu rambursabilitate aleatorie. În sens restrâns, se consideră relaţii financiare numai cele care cuprind relaţii referitoare la formarea şi repartizarea fondurilor bugetelor publice. Funcţiile finanţelor publice Mijloacele prin care finanţele publice ca relaţii financiare îşi îndeplinesc rolul sunt funcţiile acestora: Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produs intern brut) şi cuprinde două faze: constituirea fondurilor băneşti; distribuirea acestor fonduri (utilizarea). Funcţia de control se justifică, deoarece fondurile publice aparţin întregii societăţi. Funcţia de control este mai largă decât funcţia de repartiţie, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare, şi modul de utilizare a resurselor. Ea urmăreşte legalitatea,
167

necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează în mod concret resursele financiare de care dispun. 3. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar Categoriile de norme juridice care au ca obiect finanţele publice a) Norme juridice privind procesul de formare, de constituire a resurselor băneşti necesare satisfacerii nevoilor publice, adică reglementări privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri publice. b) Norme juridice care stabilesc destinaţiile pentru care pot fi utilizate veniturile publice, adică natura cheltuielilor şi procedura de efectuare a acestora. c) Norme juridice care se referă la emisiunea şi circulaţia bănească. d) Norme juridice privind creditul public. e) Norme juridice care au ca obiect controlul financiar. Definiţia dreptului financiar Dreptul finanţelor publice poate fi definit ca ansamblul normelor juridice care au ca obiect procedeele, actele şi operaţiunile prin intermediul cărora se mobilizează, repartizează, administrează şi controlează fondurile băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Subramuri ale dreptului finanţelor publice: drept bugetar; drept fiscal; drept de control financiar, credit public. 4. Raporturi juridice financiare Subiecţii raporturilor juridice financiare publice Subiecţii raporturilor juridice având ca obiect finanţele publice sunt: - Organele financiare de stat, învestite de lege cu atribuţii de stat specifice elaborării şi executării bugetelor publice, activităţii de stabilire – percepere a impozitelor, de administrare şi repartizare a fondurilor băneşti ale bugetelor publice. Organele financiare de stat au o situaţie juridică specifică, în sensul că ele pot pretinde celuilalt subiect participant anumite prestaţiuni sau abţineri şi în acest scop îl pot controla, sancţiona şi executa silit. - O persoană juridică de drept public sau de drept privat sau o persoană fizică, căreia îi revin anumite drepturi şi obligaţii stabilite de reglementarea juridică din domeniul finanţelor publice. Acestui subiect îi revine, în primul rând, o obligaţie financiară în executarea căreia legea îi garantează respectarea drepturilor şi intereselor prevăzute de lege (dacă este nedreptăţit, poate ataca măsurile organelor financiare).
168

Rezultă că subiecţii acestor raporturi nu sunt egali în drepturi şi în obligaţii. Conţinutul raporturilor juridice financiare Conţinutul raporturilor juridice financiare include drepturile şi îndatoririle ce revin celor doi subiecţi ai acestor raporturi, astfel: - organele financiare au dreptul şi obligaţia de a elabora bugetele publice şi a lua măsuri pentru executarea lor, a stabili şi încasa veniturile publice, de a le administra în mod corespunzător; - al doilea subiect are îndatorirea de a executa obligaţia fiscală ce îi revine şi dreptul de a pretinde să se aplice corect legea. Obiectul raporturilor juridice financiare Obiectul raporturilor juridice privind finanţele publice este complex, el poate cuprinde activităţi de natură organizatorică în materie bugetară, acţiuni privind încasarea şi stabilirea veniturilor publice, acţiuni de administrare a fondurilor publice, acţiuni de control etc. Raporturile juridice care implică încasarea şi plata unor sume au şi un obiect material reprezentat de sumele de bani. Gruparea raporturilor juridice financiare Raporturile juridice financiare pot fi grupate, în funcţie de particularităţile obiectului lor, în: raporturi bugetare; raporturi fiscale; raporturi de credit public; raporturi privind emisiunea şi circulaţia bănească; raporturi de control financiar. II. MONEDA ŞI INSTRUMENTELE MONETARE 1. Funcţiile monedei Moneda a apărut ca o necesitate economică, fiind concepută ca un echivalent general al mărfurilor, dar şi ca un instrument prin care se mijlocea schimbul de mărfuri. Ea a permis distribuirea şi redistribuirea produsului social, fiind în acelaşi timp şi un instrument de planificare naţională şi personală, dar şi de economisire şi tezaurizare. Funcţiile monedei: instrument de evaluare a valorilor economice; instrument de schimb de bunuri şi servicii; mijloc de plată; instrument de economisire şi tezaurizare; mijloc de distribuire şi redistribuire a venitului naţional şi produsului social; instrument de planificare, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul persoanelor juridice şi fizice.

169

2. Categorii de monede în circulaţie Moneda este un ban de metal care a avut un curs legal pe teritoriul unui stat. Banul este marfa care îndeplineşte rolul de echivalent general în raport cu celelalte mărfuri. Bancnota este un bilet de bancă cu acoperire în aur. În circulaţia monetară sunt întâlnite mai multe categorii de monedă: a) Moneda efectivă sau manuală o constituie însemnele monetare utilizate în circulaţie în numerar, fiind confecţionată din metal sau din hârtie. b) Moneda de cont sau bancară este o monedă care nu se vede, ea apărând doar în scripte. Circulaţia banilor scripturali are loc prin intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri, ordine de plată. c) Aurul îndeplineşte rolul de monedă universală. Aurul utilizat în tranzacţiile bancare se prezintă sub formă de lingouri cu titlu de 995‰ sau 24 karate. d) Moneda convenţională nu are existenţă materială propriu-zisă, este utilizată de grupări de state pentru exprimarea valorică a schimburilor şi tranzacţiilor dintre ele şi se stabileşte pe baza unui coş valutar. Cele mai cunoscute monede convenţionale sunt E.C.U. şi D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere). e) Moneda de calcul este moneda aleasă de părţile contractante pentru măsurarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. f) Moneda fiduciară sau de încredere este moneda de hârtie având o valoare de schimb convenţională, ce serveşte ca instrument de schimb doar în interiorul unei ţări. g) Moneda electronică se aseamănă cu moneda scripturală (nu are o existenţă efectivă), materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în faza iniţială sau, ulterior, în memoria microprocesoarelor integrate în cartelele cu rol de cec electronic. 3. Rolul Băncii Naţionale Principalele atribuţii ale BNR sunt: a) Emisiunea şi circulaţia însemnelor monetare; b) Schimbarea însemnelor monetare; c) Operaţiuni pe contul statului; d) Stabilirea şi menţinerea rezervelor internaţionale. 4. Euro – moneda europeană a) Avantajele Euro; b) Costurile pe care le prezintă Euro.
170

5. Inflaţia a) Formele de manifestare b) Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a statului: - în plan economic; - în plan social. III. SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE 1. Bugetul public Natura juridică a bugetului de stat În literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite privind natura juridică a bugetului de stat. 1. Teoria care consideră bugetul de stat act – condiţiune de natură administrativă se bazează pe împrejurarea că, în statele moderne, prin bugetele de stat se condiţionează veniturile şi cheltuielile publice sub aspecte parţial diferite, dar comune actelor administrative de această natură. 2. Teoria care susţine că bugetul de stat are natură juridică atât de lege, cât şi de act administrativ consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete. 3. Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat are în vedere faptul că lege este orice decizie emanată de la puterea legislativă şi, cum bugetul de stat este o decizie a legislativului, el este o lege propriu-zisă. Şi în ţara noastră, ţinând seama de Legea nr. 500/2002, bugetul de stat are natură juridică de lege. Reforma bugetară O componentă esenţială a mecanismului financiar o reprezintă finanţele publice. Pentru reglementarea acestora s-a elaborat şi adoptat Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice, care reprezintă o adevărată constituţie financiară a României moderne. Cea mai mare parte a legii este consacrată principiilor de elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a bugetului public. Legea a instituit conceptul de buget public naţional în locul celui de buget de stat: - noţiunea de public delimitează acest buget de bugetele proprii sau bugetele de venituri şi cheltuieli – instrumente utilizate în literatura financiară şi în practica agenţilor comerciali; totodată, exprimă specificul domeniului respectiv – „finanţele publice”; - expresia de naţional înseamnă că bugetul include toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale ţării.
171

Bugetul public naţional cuprinde patru categorii de bugete publice, şi anume: bugetul de stat; bugetele locale; bugetul asigurărilor sociale de stat: bugetele fondurilor speciale. Legea nr. 10/1991 a fost înlocuită ulterior de Legea nr. 72/1996, iar aceasta din urmă prin Legea nr. 500/2002, care menţine, în principal, prevederile Legii nr. 10/1991 cu unele îmbunătăţiri. Astfel, se instituie un sistem unitar de bugete, care cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele locale; d) bugetele fondurilor speciale; e) bugetul trezoreriei statului; f) bugetele instituţiilor publice autonome; g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; h) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; i) bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare a dobânzii şi alte costuri se asigură din fonduri publice; j) bugetul fondurilor externe nerambursabile. Noua lege prevede posibilitatea ca, prin legea bugetară anuală, să se prevadă: sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criterii de determinare a acestora pe unităţi administrativ – teritoriale; transferuri consolidabile care să constituie venituri ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Dreptul bugetar şi principiile acestuia Dreptul bugetar cuprinde totalitatea normelor juridice financiare care reglementează conţinuturile bugetelor publice şi procedura de elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a acestor bugete, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice. Principiile de drept bugetar sunt reguli care stau la baza elaborării şi executării bugetului public, fiind cunoscute sub următoarele denumiri: Principiul universalităţii implică includerea în bugetul public a veniturilor şi cheltuielilor cu sumele lor integrale, în sume brute. Principiul unităţii bugetare implică înscrierea într-un singur act a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice. Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că, prin perceperea lor, veniturile bugetare se depersonalizează, adică servesc la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Deci, nu este permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice. Principiul anualităţii bugetului public implică faptul că durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile publice şi să efectueze cheltuieli publice este limitată, de obicei, la un an.
172

Principiul specializării bugetare impune ca nici un venit public să nu poată fi instituit decât cu acordul Parlamentului, iar cheltuielile publice să se aprobe pe principalele destinaţii, nu numai ca sumă globală . Principiul echilibrării bugetului public implică faptul că bugetul public trebuie să fie echilibrat, adică veniturile sale să acopere integral cheltuielile. Principiul publicităţii bugetare instituie cerinţa ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin mijloace de publicitate. Principiul unităţii monetare – toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională. Competenţe de aprobare a bugetelor publice anuale Bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat se aprobă de către Parlament prin legi separate. Guvernul are atribuţia de a elabora proiectul legii bugetului de stat şi al celui al asigurărilor sociale de stat, precum şi al contului anual de execuţie şi le supune separat spre aprobare Parlamentului. După aprobare, Guvernul răspunde de realizarea prevederilor din cele două bugete publice. Bugetele locale, potrivit Constituţiei României, se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii. Această normă de trimitere se referă la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, în vigoare de la 01.01.2004, care prevede că bugetele locale se aprobă de către consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti. Legea prevede că fiecare comună, oraş, municipiu, sector al Municipiului Bucureşti întocmeşte bugetul local în condiţii de autonomie. Între aceste bugete nu există relaţii de subordonare. Bugetele instituţiilor publice, conform art. 6 din Legea privind finanţele publice, se aprobă diferit, în raport de sursa de finanţare, astfel: a) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat sau din bugetele locale se aprobă de către organul ierarhic superior al instituţiilor publice, dacă legea nu prevede altfel; b) bugetele instituţiilor care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către organul de conducere al instituţiei respective, cu acordul organului ierarhic. 2. Elaborarea şi aprobarea bugetului statului, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale Iniţiativa bugetară În ţara noastră, potrivit Constituţiei României, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern care le supune aprobării Parlamentului prin proiecte separate. Elaborarea se face pe baza elementelor prevăzute de Legea nr. 500/2002.
173

Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor La evaluarea volumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare se utilizează mai multe metode, dintre care mai importante sunt: a) Metoda autonomă sau a penultimei, care constă în evaluarea forfetară a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare pe baza rezultatelor obţinute în penultimul an, corectate cu eventualele modificări determinate de schimbarea legislaţiei sau de alte măsuri adoptate până la data întocmirii proiectului de buget. b) Metoda majorării sau diminuării are în vedere rezultatele executării bugetului de stat obţinute în ultimii ani, pe baza cărora se stabileşte rata medie a creşterii–descreşterii veniturilor, respectiv a cheltuielilor bugetare. În raport cu această medie se procedează la dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru anul viitor. c) Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare are în vedere dimensionarea fiecărei categorii de venituri sau destinaţii de cheltuieli în raport cu preliminariile pe anul în curs şi cu previziunile privind dezvoltarea economiei în perioada următoare. În ţara noastră, aflată în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, ceea ce prezumă schimbări importante de la an la an, se utilizează metoda de evaluare directă a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat. Se utilizează metode moderne de elaborare a bugetului pe programe. Procedura de aprobare a bugetului de stat Potrivit Constituţiei României, bugetul de stat se aprobă de către Parlamentul României în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Prima etapă: - În aplicarea normei constituţionale, Legea privind finanţele publice prevede că Guvernul, după ce îşi însuşeşte proiectul bugetului de stat întocmit de către Ministerul Finanţelor Publice, îl supune Parlamentului spre aprobare însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică a ţării pentru anul următor şi proiecţia bugetului pentru următorii 3 ani. - Examinarea şi avizarea de fond a proiectului bugetului de stat, în prima etapă, se fac de către comisiile permanente de buget şi finanţe ale fiecărei Camere, precum şi de alte comisii permanente interesate. Pe baza dezbaterilor ce au loc şi a avizelor şi propunerilor primite, comisiile permanente de buget şi finanţe reunite întocmesc un raport comun care va fi supus aprobării prin vot. A doua etapă: - În cadrul şedinţei comune a celor două Camere, Guvernul prezintă motivele care au condus la elaborarea proiectului de buget de stat şi a
174

proiectului legii bugetare cu conţinutul dat, precum şi situaţia macroeconomică a ţării şi proiecţia bugetului în următorii 3 ani. - După adoptare, proiectul de lege bugetară şi proiectul de buget se înaintează preşedintelui României în vederea promulgării, potrivit art. 77 din Constituţia României. Din art. 138 alin. 2 şi 3 din Constituţia României rezultă că bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează separat de bugetul de stat şi se aprobă prin lege separată. Bugetele celorlalte sisteme autonome de asigurări sociale, potrivit legii, se aprobă de organele de conducere proprii cu avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice. 3. Execuţia şi încheierea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale şi a bugetelor fondurilor speciale Atribuţiile Guvernului şi ale Ministerului Finanţelor Publice Conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice aparţine Guvernului. În realizarea acestei competenţe, Guvernul examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului bugetar. Pe lângă această competenţă generală, prin legile bugetare anuale se pot stabili drepturi şi obligaţii suplimentare pentru Guvern. Legea privind finanţele publice instituie răspunderea Ministerului Finanţelor Publice pentru realizarea bugetului de stat, precum şi pentru luarea măsurilor privind asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii fiscal - bugetare a statului. Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii concrete în ce priveşte : repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor; deschiderea de credite bugetare; introducerea unor modificări în bugetele ordonatorilor principali de credite şi în structura bugetului de stat; controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice; conducerea trezoreriei naţionale. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare Conform legii privind finanţele publice (Legea nr. 500/2002), repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice are loc în funcţie de următorii factori: a) termenele legale de încasare a veniturilor; b) termenele şi posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar; c) perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare este dată în competenţa: Ministerului Finanţelor Publice, pe capitole de cheltuieli şi, în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite şi a organelor teritoriale ale Ministerului
175

Finanţelor Publice, pentru cotele sau sumele defalcate din venituri ale bugetului de stat şi pentru transferuri din bugetul de stat, pe structura aprobată pentru bugetele locale; ordonatorilor principali de credite, pentru bugetele proprii şi ale unităţilor subordonate, precum şi pe celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare; ordonatorilor secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare. Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare Execuţia părţii de venituri. În conformitate cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile bugetare sunt formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte stabilite de lege. Această prevedere se corelează cu altă dispoziţie din aceeaşi lege care interzice a se încasa vreun impozit, vreo taxă sau alte obligaţii de natura acestora dacă nu au fost stabilite prin lege. Aceste dispoziţii consacră caracterul legal al veniturilor bugetare. Se utilizează patru procedee de stabilire a veniturilor publice (a se vedea manualul). Execuţia părţii de cheltuieli presupune finanţarea integrală şi la timp a sarcinilor bugetului de stat. Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Ordonatorii principali de credite au dublă competenţă: repartizează creditele bugetare pe unităţi ierarhic inferioare în raport cu sarcinile acestora şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu respectarea dispoziţiilor legale. Ei au legătură directă cu bugetul de stat. Ordonatorii secundari de credite primesc credite de la ordonatorii principali pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc sau pentru a le repartiza unităţilor subordonate. Ordonatorii secundari de credite nu au legătură cu bugetul de stat. Ei au, de asemenea, dublă competenţă: aprobă cheltuielile din bugetele proprii ale instituţiilor publice pe care le conduc şi repartizează credite bugetare unităţilor ierarhic inferioare pe care le conduc. Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică în subordinea unor instituţii publice finanţate din bugetul de stat. Aceşti ordonatori de credite au competenţa limitată la utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc. Toţi ordonatorii de credite răspund pentru creditele bugetare.
176

Serviciul trezorerie Tezaurul public este serviciul financiar care îndeplineşte funcţia de trezorier al serviciilor statului. Tezaurul execută operaţiunile financiare ale statului în vederea procurării şi cheltuirii mijloacelor băneşti necesare pentru îndeplinirea funcţiilor acestuia (efectuează încasările şi plăţile bugetare, ţine contabilitatea acestor operaţiuni, gestionează disponibilităţile bugetare etc.). Funcţiile tezaurului public: a) rezervor de resurse, deoarece este casa fictivă care conţine toate veniturile statului; b) bancher al bugetului de stat, prin faptul că, în cazul în care apar goluri temporare de casă în execuţia bugetului, acestea pot fi acoperite până la încasarea veniturilor pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei statului. Operaţiunile pe care le face trezoreria ca bancher se împart în: operaţiuni bugetare, care cuprind numai încasarea veniturilor publice şi efectuarea plăţii cheltuielilor bugetare; operaţiuni de trezorerie, care includ operaţiuni specifice unui bancher, şi anume centralizare, repartizare, transferuri de fonduri, acordare de avansuri bugetului. Formarea şi utilizarea resurselor trezoreriei statului. Trezoreria generală a statului cuprinde operaţiuni de încasare şi plăţi care se referă la: veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale; veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale; veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice, care, potrivit reglementărilor legale, se administrează în regim bugetar; datoria publică internă şi externă, inclusiv datoria şi plata serviciului datoriei publice interne şi externe; alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public reglementate prin dispoziţii legale. Resursele se utilizează pe destinaţii. Bugetul trezoreriei statului se elaborează, se administrează şi se execută de către Ministerul Finanţelor Publice. Acest buget se elaborează anual şi se prezintă spre aprobare Guvernului, pe surse de venituri şi destinaţii de cheltuieli. Contul general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a României, iar soldul activ al acestuia se formează din disponibilităţile trezoreriei centrale din Ministerul Finanţelor Publice şi din disponibilităţile trezoreriilor din cadrul serviciilor descentralizate ale Ministerului Finanţelor Publice.
177

Creanţele trezoreriei statului, care rezultă din gestionarea împrumuturilor externe guvernamentale, precum şi din alte operaţiuni derulate prin trezoreria statului, se urmăresc şi se execută în condiţiile prevăzute de reglementările legale pentru creanţele bugetare - O.G. nr 66/1994 (art.11); dreptul de a cere executarea silită a acestor creanţe se prescrie în 25 de ani. Efectele încheierii exerciţiului bugetar sunt foarte importante. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi contul general al datoriei publice a statului Legea privind finanţele publice instituie obligaţia Guvernului de a prezenta contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale. Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a întocmi şi prezenta la Ministerul Finanţelor Publice dări de seamă contabile trimestriale şi pentru fiecare exerciţiu bugetar anual expirat. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza acestor dări de seamă şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale prezentate de organele de specialitate ale administraţiei publice, elaborează lucrările privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale pe care le prezintă Guvernului. Guvernul, după analiza şi definitivarea contului general anual de execuţie, trebuie să-l prezinte spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege, după verificarea de către Curtea de Conturi. Competenţa de aprobare a contului general anual de execuţie a bugetului de stat aparţine Parlamentului. Raportul public anual, pe care Curtea de Conturi îl înaintează Parlamentului, este un document care furnizează informaţii concrete privind execuţia conturilor publice examinate. Curtea de Conturi prezintă Parlamentului observaţii asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice supuse controlului său în termen de 6 luni de la primirea de la Guvern a contului anual de execuţie a bugetului de stat.
178

4. Execuţia şi încheierea bugetelor locale Veniturile şi cheltuielile prevăzute de bugetele locale se repartizează pe trimestre, în funcţie de doi factori: a) termenele legale de încasare a veniturilor; b) perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către: Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale; Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele de credite proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean sau al Municipiului Bucureşti sunt, după caz, ordonatori de credite secundari sau terţiari. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate prin bugetele locale, pe unităţi ierarhice inferioare, în raport cu sarcinile acestora şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc. Ordonatorii principali şi secundari de credite au o dublă competenţă (repartizarea creditelor bugetare pe unităţi ierarhic inferioare şi aprobarea efectuării cheltuielilor din bugetele proprii); ordonatorii terţiari de credite au o singură competenţă (aprobă utilizarea creditelor bugetare care le-au fost repartizate). Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului, evidenţiindu-se în conturi distincte: venituri bugetare pe structura clasificaţiei bugetare; cheltuielile în limita creditelor aprobate şi destinaţiei stabilite; alte operaţiuni financiare ale ordonatorilor de credite bugetare dispuse de aceştia; venituri proprii şi cheltuieli dispuse de aceştia pe instituţii publice locale şi categorii de resurse. Metodologia de elaborare şi execuţie a bugetelor locale se stabileşte de către Ministerul Finanţelor Publice.
179

IV. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE 1. Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare Cheltuielile publice cuprind următoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuieli bugetare, care se constituie din resursele financiare publice cuprinse în :bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale; bugetele locale; bugetele instituţiilor publice autonome; b) cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială; c) cheltuieli extrabugetare, care se efectuează din resurse financiare publice constituite în afara bugetelor publice (lit. a); d) cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice. Cheltuielile publice se particularizează prin trei caracteristici: are loc o întrebuinţare a unor fonduri băneşti; întrebuinţarea fondurilor băneşti este făcută de stat prin autorităţile sau instituţiile sale publice ori de unităţi administrativ-teritoriale; fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public. Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretică sau oficială şi legală: Clasificarea teoretică poate avea la bază diferite criterii: 1) după criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împărţite în două grupe: cheltuieli ce reprezintă un consum de venit naţional (neproductive); cheltuieli ce reprezintă un avans naţional (productive); 2) din punct de vedere al destinaţiei, cheltuielile publice se clasifică legal în: cheltuieli curente (cheltuieli de personal, materiale şi servicii, subvenţii, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice etc.); cheltuieli de capital (cheltuieli pentru investiţii şi pentru rezervele materiale, naţionale şi de mobilizare); împrumuturi de acordat; rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora. Tot după criteriul destinaţiei, cheltuielile pot fi grupate în: cheltuieli în domeniul sănătăţii; cheltuieli pentru susţinerea unor programe prioritare de cercetare; cheltuieli în domeniul economic; cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; cheltuieli pentru finanţarea administraţiei publice centrale şi locale; cheltuieli rezultând din datoria publică. Clasificarea legală şi oficială este instituită fie prin acte normative ale organismelor internaţionale, fie prin acte normative ale statelor. ONU clasifică cheltuielile pe destinaţie după cum urmează: servicii publice generale – administraţie, ordine publică, securitate etc.; apărare; educaţie; sănătate; acţiuni economice, servicii comunale.
180

Clasificarea oficială şi legală a cheltuielilor publice făcută prin acte normative emanând de la autorităţile unui stat este cea făcută prin legea bugetară şi prin clasificarea bugetară. Criteriile de grupare, pe baza cărora se înscriu cheltuielile în Legea bugetului în ţara noastră, sunt cele definite de clasificaţia bugetară, şi anume gruparea economică şi gruparea funcţională. a) Gruparea economică: I. Cheltuieli curente: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, subvenţii şi transferuri, dobânzi la datoria publică, rezerve; II. Cheltuieli de capital: cheltuieli pentru investiţii; rezerve materiale naţionale şi de mobilizare; III. Împrumuturi de acordat; IV. Rambursarea de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora. b) Gruparea funcţională: Partea I: servicii publice generale - autorităţi publice; Partea a II-a: apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională ordinea publică şi siguranţa naţională; Partea a III-a: cheltuieli social-culturale - învăţământ, sănătate, cultură, asistenţă socială, pensii, indemnizaţii etc.; Partea a IV-a: servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape; Partea a V-a: acţiuni economice – industrie, agricultură, silvicultură, transporturi, comunicaţii, alte acţiuni economice; Partea a VI-a : alte acţiuni – cercetare ştiinţifică; Partea a VII-a : transferuri din bugetul de stat: - pentru asigurări şi protecţie socială a populaţiei, pentru energie termică şi transport urban; - pentru investiţii; - pentru investiţii finanţate din împrumuturi externe; - pentru fondul de risc şi de accidente, pentru protecţia persoanelor cu handicap; - pentru fondul special, pentru plata pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale ale agricultorilor; Partea a VIII-a: împrumuturi acordate pentru finanţarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale sau acorduri interguvernamentale; Partea a IX-a: plăţi de dobânzi şi alte comisioane aferente datoriei publice; Partea a X-a: fonduri de rezervă.
181

2. Cheltuieli pentru sănătate Sunt destinate plăţii personalului din sistemul medical, întreţinerii, funcţionării şi dotării dispensarelor, policlinicilor, spitalelor, centrelor de diagnosticare şi tratament, staţiilor de salvare etc., precum şi investiţiilor pentru lărgirea şi modernizarea bazei tehnico - materiale. Începând cu anul 1998, a intrat în vigoare Legea asigurărilor sociale de sănătate 145/1997 prin care au luat fiinţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa de Asigurări de Sănătate a Transporturilor. Fondul Casei Naţionale şi al caselor judeţene se formează din: contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice; subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; alte venituri. Fondurile de asigurări de sănătate se utilizează pentru: plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate; cheltuieli de administrare şi funcţionare; fond de redistribuire; fond de rezervă. Din bugetul de stat se suportă următoarele cheltuieli: pentru investiţii legate de construirea unor unităţi sanitare şi pentru dotarea cu aparatură medicală; pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă. Cheltuieli pentru asistenţă şi protecţie socială Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială sunt destinate întreţinerii căminelor de bătrâni şi pensionari, căminelor de primire a minorilor, plăţii alocaţiilor de stat pentru copii, ajutoarelor pentru mamele cu mulţi copii, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate veteranilor, văduvelor şi invalizilor de război. Cheltuielile pentru apărare au o creştere în ultimii ani. V. TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR 1. Consideraţii introductive Definirea impozitului şi a taxelor Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice, în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat.
182

Trăsături specifice: este o obligaţie bănească, şi nu una de prestaţii personale, element ce-l diferenţiază faţă de orice alte obligaţii neexprimate şi necalculate în bani; natura de plată generală rezultă din obligaţia care se referă la grupe sau categorii de contribuabili, şi nu la subiecţi individual determinaţi; caracterul definitiv al impozitului evidenţiază lipsa unei obligaţii de restituire direct către contribuabili a sumei percepute; caracterul unilateral al obligaţiei, în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este statul sau unităţile administrativ-teritoriale, iar contribuabilul nu dobândeşte vreun drept corelativ; noţiunea de impozit cuprinde elemente de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina contribuabililor (procedura pentru identificarea şi determinarea în concret a subiectului şi obiectului impunerii). Taxele: sunt plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice, de regulă pentru servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către instituţii publice. După modul de stabilire a cuantumului lor, taxele pot fi fixe sau forfetare, proporţionale sau progresive ori regresive. Deosebiri între taxe şi impozit: a) impozitului îi lipseşte total obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din partea statului, pentru taxe statul prestează unele servicii; b) cuantumul lor se determină diferit: la impozit, în funcţie de baza impozabilă, în timp ce mărimea taxei este influenţată de natura serviciului prestat; c) termenele de plată sunt stabilite la date fixe, pentru impozit; după efectuarea prestaţiei sau în momentul solicitării, pentru taxe. Principii de bază ale sistemului fiscal Principiile sistemului fiscal definite de Maurice Allais, laureat al premiului Nobel, sunt: individualitatea – fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a personalităţii fiecărui cetăţean corespunzător propriilor sale aspiraţii; nediscriminarea – impozitul să fie stabilit potrivit unor reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte pentru unele grupe sociale; impersonalitatea – stabilirea şi prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial asupra vieţii persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor; neutralitatea – impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări a economiei, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente; legitimitatea – pe cât posibil, veniturile provenind din serviciile efectuate în folosul colectivităţii, cum sunt veniturile din muncă, venituri
183

din asumarea unor riscuri, trebuie să fie considerate ca legitime, respectiv meritate şi să nu fie impozabile; lipsa de arbitrariu – impozitul trebuie să fie prelevat potrivit unor principii simple, clare şi care să nu poată să dea loc la nici un arbitrariu. A se vedea şi „Principiile fiscalităţii” din Art.3 al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (M.Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003). 2. Categorii de impozite şi de contribuabili Clasificarea impozitelor şi taxelor În funcţie de forma în care se obţin de către stat: • impozite în natură – având forma prestaţiilor sau dărilor în natură (frecvente în orânduirile sclavagistă şi feudală); • impozite pecuniare – îmbracă forma bănească de percepere. În funcţie de obiectul impunerii, impozitele şi taxele îmbracă trei forme: impozite şi taxe pe avere – impozit pe clădiri, teren; impozite şi taxe pe venit – se stabilesc şi se percep asupra veniturilor contribuabililor; impozite sau taxe pe cheltuieli. În funcţie de modul de percepere: impozite directe, care se stabilesc şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice pentru veniturile sau bunurile prevăzute de lege; impozite indirecte, care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestării unor servicii. La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate, în funcţie de criteriile avute în vedere la stabilirea şi perceperea lor, după cum urmează: impozite reale, stabilite asupra unor obiecte materiale (case, terenuri, produse etc.); impozite personale, care au în vedere, în principal, persoana contribuabilului, în conexiune cu veniturile sau averea sa. În acelaşi timp, impozitele indirecte sunt categorisite, în raport cu diferite caracteristici, în: impozite sau taxe de consumaţie, percepute asupra produselor şi serviciilor de primă necesitate, prin adăugarea lor la preţul de vânzare; monopolurile fiscale; taxe vamale; alte impozite sau taxe. În funcţie de scopul urmărit, avem următoarele categorii de impozite: impozite financiare, impozite de ordine. Categoriile de contribuabili şi impozitele datorate de aceştia Contribuabilii pot fi grupaţi în două mari categorii: persoane juridice şi persoane fizice.
184

Persoanele juridice, la rândul lor, pot fi grupate, din punct de vedere fiscal, în a) Persoane juridice propriu-zise, categorie care cuprinde: persoanele juridice cu activitate economică, cum sunt: regiile autonome şi companii sau societăţi naţionale; societăţile comerciale; organizaţiile cooperatiste; alţi agenţi economici; b) Persoane juridice fără scop lucrativ, cum sunt: instituţiile publice; organizaţiile sociale; asociaţiile de cetăţeni; asociaţiile şi fundaţiile; c) Unităţi economice fără personalitate juridică, categorie care cuprinde: unităţi economice aparţinând unor persoane juridice; asociaţia în participaţie; societatea de drept civil. d) Societăţile străine, cum sunt: societăţi străine; filiale ale societăţilor străine. Contribuabilii din grupele a, b şi c datorează: a) taxa pe valoarea adăugată şi accize; b) impozitele pe profit, cuprinzând: impozitul pe profitul propriu-zis; impozitul pe dividende de la societăţile comerciale; c) contribuţia pentru asigurările sociale şi alte contribuţii la fondurile sociale; d) taxa pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor aflate în extravilan şi taxa pentru folosirea terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia agricolă sau silvică; e) impozitul pe clădiri; f) alte impozite şi taxe, cum sunt, spre exemplu: taxa asupra mijloacelor de transport; impozitul pe teren; taxe vamale; taxe de înregistrare; taxe locale; taxe de timbru; Contribuabilii din grupa d) datorează: impozit pe unele venituri specifice realizate de nerezidenţi; unele impozite şi taxe prevăzute la literele a, b, c, d, e şi f de mai sus. Persoanele fizice rezidente sau nerezidente datorează diferite impozite şi taxe. Principalele impozite datorate de persoanele fizice sunt cele pe venit şi pe avere. 3. Definiţii fiscale 1. Subiectul impozabil (contribuabilul) este o persoană obligată direct (personal), potrivit legii, să suporte plata unui impozit, taxe sau altui venit public. Subiectul impozabil poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, care posedă bunuri sau realizează venituri pentru care legea
185

prevede obligaţia plăţii unui impozit, taxe sau altei obligaţii de plată către bugetul public. 2. Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calcularea şi plata impozitului, taxei sau altui venit public. În primul rând, plătitorul este însuşi subiectul impozabil (contribuabilul), care are îndatorirea personală atât de a suporta propria obligaţie fiscală, cât şi de a plăti efectiv impozitul datorat. Plătitor poate fi însă şi altă persoană decât contribuabilul. 3. Baza impozabilă este noţiunea utilizată pentru a desemna suma asupra căreia se aplică o cotă de impozit pentru a se determina cuantumul impozitului datorat. 4. Cota de impunere se exprimă într-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul căreia se calculează suma impozitului datorat. Sunt utilizate două categorii de cote de impozite sau taxe: fixe şi procentuale. Cotele fixe sunt determinate în sumă egală (fixă) pe o anumită mărime a venitului sau bunului impozabil. Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din venitul sau valoarea bunului impozabil şi pot fi: proporţionale, progresive sau regresive. (A se vedea definiţiile din art. 7 şi urm. din Codul fiscal). VI. IMPOZITAREA PERSOANELOR JURIDICE I. Impozitarea profitului 1) Impozitul pe profit 1.1. Funcţiile impozitului: a) sursă certă de alimentare cu venituri a bugetelor publice în vederea asigurării mijloacelor financiare necesare pentru îndeplinirea funcţiilor statului; b) factor de stimulare a activităţii economice. Această funcţie se realizează prin nivelul ponderat al cotei standard de impunere (16% de la 1 ian. 2005 ) şi prin unele cote reduse pentru anumite domenii sau sectoare de activitate. 1.2. Definirea contribuabililor Sunt stabilite cinci categorii de contribuabili, şi anume: a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă, atât în România, cât şi în străinătate;
186

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent; c) persoanele juridice sau fizice nerezidente care desfăşoară activităţi în România, într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru profitul impozabil atribuit fiecărei persoane; d) persoanele juridice române şi persoanele fizice rezidente, pentru veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate din asocieri care nu dau naştere unei persoane juridice; e) persoanele juridice străine care obţin venituri în România pentru profitul impozabil aferent acestor venituri, în condiţiile art. 13 lit. d) din Codul fiscal. Se prevăd unele scutiri de la plata impozitului. Cota de impunere. Cota standard, de la 1 ianuarie 2005, este de 16%, cu excepţiile prevăzute de lege. Cota pentru veniturile obţinute din activităţi desfăşurate în zona liberă este de 5%, până la 31 decembrie 2006. Baza impozabilă. Ca regulă, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, în condiţiile normelor de aplicare a Codului fiscal. Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat şi includ: veniturile din exploatare; veniturile financiare; veniturile excepţionale. La stabilirea venitului impozabil se vor lua în calcul numai cheltuielile care concură direct la realizarea veniturilor şi care se găsesc în costul produselor şi serviciilor. Venituri neimpozabile, spre exemplu: dividendele primite de o persoană juridică română de la o altă persoană juridică română; diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare; veniturile, respectiv cheltuielile rezultate din anularea unor datorii sau din recuperarea unor cheltuieli. Cheltuielile pot fi: cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare; cheltuieli excepţionale. Deducerea unor provizioane şi rezerve Sunt cheltuieli nedeductibile, spre exemplu: cheltuielile cu impozitul pe profit datorat; amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere; cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare, în anumite limite. Unele cheltuieli au o deductibilitate limitată.
187

Amortizarea fiscală are un regim special. La fel pierderile fiscale, precum şi reorganizările şi lichidările. Plata impozitului. Regulă: plata se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor, cu excepţia băncilor comerciale, care plătesc lunar, până la data de 25 a lunii următoare. Contribuabilii au obligaţia să prezinte două declaraţii de impunere: una în cursul anului fiscal, până la termenul de plată, şi una pentru anul fiscal expirat, până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare. Pentru neplata în termenul legal a impozitului se datorează majorări de întârziere, iar de la 1 ianuarie 2003, dobânzi şi penalităţi de întârziere. Codul fiscal prevede importante aspecte fiscale internaţionale. Totodată, Codul fiscal stabileşte reguli speciale aplicabile: vânzăriicesionării proprietăţilor imobiliare şi titlurilor de participare; veniturilor unui sediu permanent; creditului fiscal. 2. Impozitul pe dividende Subiecţii impunerii. Impozitul este datorat de: persoanele juridice; acţionari sau asociaţi ai societăţilor comerciale; beneficiari de dividende. Subiecţii impunerii pot fi persoane juridice române. Baza impozabilă. Impozitul se calculează în raport cu suma totală, care reprezintă dividendele cuvenite fiecărui subiect al impunerii. Cota de impunere. S-a stabilit procentul de 10% din suma dividendelor distribuite acţionarilor sau asociaţilor drept cotă de impunere. Plătitorul impozitului. Subiectul impunerii pentru impozitul pe dividende este beneficiarul dividendelor. Plătitorul impozitului pe dividende însă nu este subiectul impunerii, ci o altă persoană, adică însăşi societatea comercială distribuitoare a dividendelor. Plata impozitului. Impozitul se reţine de la acţionari sau asociaţi, după caz, o dată cu plata efectivă a dividendelor. Impozitul reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. Dividendele plătite unui nerezident fac obiectul impozitului pe veniturile nerezidenţilor (Titlul V din Codul fiscal). II. Impozitele indirecte 1. Taxa pe valoarea adăugată 1.1. Caracteristicile şi avantajele T.V.A. T.V.A. este, mai întâi, un impozit indirect, adică un impozit general de consum, care se stabileşte
188

asupra operaţiunilor privind transferul bunurilor şi prestărilor de servicii cu plată sau asimilate acesteia. Are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor economice. O altă trăsătură este aceea că aplicarea T.V.A. se face numai în ţara în care produsul se consumă. În consecinţă, tot ce se exportă este scutit de plata acestui impozit. 1.2. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) constituie un impozit general de consum, care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic de producţie al produsului final, asupra valorii adăugate realizate de către producătorii intermediari şi de către producătorul final, inclusiv distribuţia până la înstrăinarea către consumatorul final. Valoarea adăugată. Valoarea adăugată constă în diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma vânzării şi valoarea bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru a realiza acest bun. T.V.A. deductibilă (Input tax). Este T.V.A. inclusă în valoarea pe care un cumpărător o plăteşte pentru bunurile sau serviciile pe care le achiziţionează pentru a le utiliza în activitatea sa economică. T.V.A. colectată (brută/exigibilă). Noţiunea este utilizată în legătură cu T.V.A., pentru a desemna impozitul datorat asupra vânzărilor de bunuri şi servicii de către aceia care sunt subiecţi ai impozitului. 1.3. Datorează T.V.A. persoanele fizice sau juridice înregistrate ca agenţi economici sau autorizate să desfăşoare o activitate economică pe baza liberei iniţiative, care efectuează operaţiuni de livrări de bunuri sau prestări de servicii din ţară, de o manieră independentă. Nu sunt persoane impozabile instituţiile publice (cu unele excepţii) şi entităţile asimilate de Codul fiscal instituţiilor publice. Datorează T.V.A. orice persoană juridică sau fizică importatoare, indiferent dacă este sau nu înregistrată ca agent economic, potrivit legii, pentru importurile de bunuri şi servicii supuse acestui impozit (cu unele excepţii). Operaţiuni care nu intră în sfera de aplicare a T.V.A.: asociaţiile fără scop lucrativ, pentru activităţile având caracter social-filantropic; organizaţiile care desfăşoară activităţi de natură religioasă, politică sau civică; organizaţiile sindicale, pentru activităţile legate direct de apărarea intereselor colective; instituţiile publice, pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică. 1.4. Obiectul impunerii Fac obiectul impunerii operaţiunilor cu plată sau asimilate acestora, efectuate, în mod independent, de către persoane fizice sau juridice referitoare la: livrări de bunuri mobile/şi sau prestări de servicii; transferul
189

dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile între agenţii economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice, nu şi între persoane fizice; importul de bunuri (art. 128 din Codul fiscal). Prestări de servicii. Principalele prestări de servicii impuse sunt următoarele; orice muncă fizică sau intelectuală; lucrări de construcţiimontaj; transportul de mărfuri şi persoane; închirierea, arendarea şi concesionarea de bunuri mobile şi imobile (art. 129 din Codul fiscal). 1.5. Locul operaţiunilor impozabile (Teritorialitatea) Regula generală este aceea că prestările de servicii sunt impuse când se consideră a fi prestate în România, cu unele excepţii. Sunt supuse T.V.A. numai operaţiunile referitoare la transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor situate pe teritoriul României (în condiţiile stabilite de Codul fiscal). 1.6. Baza de impozitare Taxa pe valoarea adăugată se datorează asupra contravalorii totale primite sau ce va fi primită, în considerarea livrării de bunuri sau prestări de servicii, exclusiv taxa pe valoarea adăugată. T.V.A. se evidenţiază separat, astfel că nu se include în preţ. Valoarea livrării/prestării, se determină, în principal, în raport de, spre exemplu, preţurile negociate între vânzător şi cumpărător; tarifele negociate pentru prestările de servicii. Importuri. Baza de impunere pentru livrările şi serviciile de import cuprinde valoarea în vamă, determinată potrivit legii, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din import. În baza de impozitare la import se cuprind şi cheltuielile accesorii, prevăzute de art. 139, alin. (2) din Codul fiscal. Valoarea în vamă trebuie să rezulte din facturi sau alte documente emise de exportator, care se depun la organele vamale. 1.7. Faptul generator şi exigibilitatea T.V.A. Legislaţia T.V.A. stabileşte, în mod concret, care este faptul generator al T.V.A. Faptul generator ia naştere, de regulă, în momentul efectuării livrării bunurilor mobile, al transferului proprietăţii bunurilor imobile sau prestării serviciilor, cu unele excepţii. Exigibilitatea este
190

definită ca „dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorate bugetului de stat”. T.V.A. este exigibilă pentru livrările de bunuri mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobile, prestărilor de servicii la realizarea faptului generator, cu unele excepţii. 1.8. Regimuri şi cote de impozitare Regimuri de impozitare. Principalul criteriu pentru aplicarea T.V.A. îl constituie destinaţia produselor livrate sau serviciilor prestate. Cotele de impozitare: cota de 19 % este cota standard care se aplică pentru toate operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de T.V.A. sau care nu sunt supuse unei cote reduse de T.V.A. Codul fiscal a reintrodus, de la 1 ianuarie 2004, cota redusă de 9% care se aplică pentru prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri prevăzute expres (art. 140 din Codul fiscal). 1.9. Scutiri de plată T.V.A. În art. 141 şi urm. din Codul fiscal sunt prevăzute scutiri de plată T.V.A. pentru numeroase operaţiuni. 1.10. Creditul T.V.A. (regimul deducerilor) Regula generală. Taxa pe valoarea adăugată datorată pentru livrările de bunuri şi servicii impozabile este redusă cu T.V.A. plătită pentru achiziţii şi importuri necesare la activităţile (operaţiunile) supuse taxei. Modalităţi de recuperare. a) compensarea efectuată de contribuabil în limita taxei de plată rezultate din decontul lunii anterioare sau din decontul lunilor anterioare; b) prin compensare cu alte impozite şi taxe datorate; c) rambursarea efectuată de către organele fiscale. Plata TVA se face, ca regulă, până la 25 a lunii următoare. 2. Accizele – art. 162 şi urm. Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003, stabileşte un nou regim juridic pentru accize, pe care le împarte în două mari grupe: accize armonizate şi accize nearmonizate (denumite şi alte accize). 2.1. Accizele armonizate cuprind cele trei categorii de produse care sunt obligatoriu de impozitat în statele membre ale Uniunii Europene. Este vorba de următoarele produse din producţia internă sau din export: bere; vinuri; băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; produse intermediare; alcool etilic; produse din tutun; uleiuri minerale şi electricitate. Fiecare din aceste produse sau grupe de produse au stabilit un regim juridic distinct.
191

În mod special ne referim la: faptul generator şi exigibilitatea; nivelul şi calculul accizelor; reguli de antrepozitare şi operaţiunile specifice acesteia; scutiri de accize; marcarea produselor accizabile (toate aceste probleme sunt dezvoltate în curs). 2.2. Alte produse accizabile (sau „accize nearmonizate”). Pe lângă cele 3 mari categorii de produse accizabile armonizate cu UE, fiecare stat poate reglementa în mod liber alte produse accizabile. În cursul de Drept financiar, bugetar şi fiscal sunt examinate în detaliu: sfera de aplicare, nivelul şi calculul accizei; plătitorii de accize; scutiri de la plată; exigibilitatea şi plata accizelor. Este vorba, spre exemplu, de: unele confecţii, bijuterii, produse de parfumerie, diferite aparate, autoturisme; cafea. Codul fiscal prevede şi numeroase „Măsuri speciale privind supravegherea producţiei, importului şi circulaţiei unor produse accizabile” (Titlul VIII, art. 222-246 din Codul fiscal)”. 2.3. Impozitul la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă este datorat de agenţii economici autorizaţi care efectuează livrarea produsului. Cuantumul impozitului este stabilit în sumă fixă pe unitate de măsură, tonă sau m3. 2.4. O procedură fiscală comună pentru accizele propriu-zise şi impozitul de mai sus este prevăzută în Codul fiscal şi în Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004. 3. Taxele vamale 3.1. Categorii de taxe vamale: taxe vamale de import; taxe vamale de export; taxe vamale de tranzit. Ţara noastră aplică numai taxe vamale de import. 3.2. Subiecţii impunerii Regula: persoane juridice în al căror obiect de activitate sunt operaţii de import; persoane fizice autorizate. Excepţie: persoane fizice neautorizate, pentru bunurile introduse sau scoase din ţară dacă depăşesc o anumită valoare sau un plafon de valoare de scutire. 3.3. Cota de impunere. Este prevăzută în Tariful vamal al României aprobat prin O.G. nr. 26/1993, cu modificările şi completările ulterioare. Cele mai frecvente cote sunt între 0 – 30%. 3.4. Scutiri de plata taxelor vamale sunt prevăzute pentru produse sau grupe de produse, în principal în Tariful vamal al României. De asemenea, unele acorduri internaţionale prevăd reduceri şi scutiri de taxe vamale pentru produsele ce se importă de România.
192

3.5. Baza impozabilă. Determinarea taxei vamale se face prin aplicarea cotei (procentului) taxei asupra valorii în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. 3.6. Declaraţia vamală este obligatoriu de întocmit de către importator, direct sau prin reprezentantul autorizat, şi este însoţită de facturi şi alte documente, inclusiv dovada plăţii taxelor vamale datorate. Această declaraţie şi actele constatatoare ale organelor vamale constituie titluri executorii. III. Impozitele şi taxele locale (Codul fiscal) art. 247 şi urm. 1. Impozitul pe clădiri 1.1. Subiecţii impunerii Subiecţi ai impunerii în cazul impozitului pe clădiri sunt proprietarii de clădiri, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora, cu o singură excepţie. Astfel, conform art. 249 alin. 3 din Cod fiscal (modificat prin Legea nr.494/2004), „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori folosinţă, după caz, impozitul reprezintă sarcină fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare ori folosinţă. Sunt prevăzute numeroase şi importante scutiri de la plata impozitului, prevăzute în Codul fiscal şi examinate în cursul de Drept financiar. 1.2. Obiect al impunerii. Fac obiectul impunerii toate clădirile, indiferent de destinaţia pentru care sunt utilizate. În categoria clădirilor supuse impunerii se includ şi dependinţele, reprezentând încăperi sau spaţii situate fie în corpul principal de clădire, fie în afara acesteia. 1.3. Baza de impunere. Legea face deosebire, în ce priveşte baza de impozitare, între modul de evaluare a clădirilor aparţinând persoanelor fizice şi modul de evaluare a clădirilor aparţinând altor contribuabili. Clădirile aparţinând persoanelor fizice sunt evaluate în raport de două criterii, şi anume: felul şi destinaţia clădirilor. În Codul fiscal sunt stabilite valori impozabile pe metru pătrat de suprafaţă construită. Suprafaţa construită se înmulţeşte cu valorile impozabile din Codul fiscal. Clădirile altor contribuabili se evaluează în raport cu valoarea de inventar a clădirilor, actualizată, înscrisă în evidenţa contabilă a acestora. 1.4. Cotele de impunere: a) pentru persoanele fizice se aplică cota de: 0,2% asupra bazei de impunere, în mediul urban, şi 0,1% asupra bazei de impunere, în mediul rural; b) pentru persoanele juridice şi alţi contribuabili,
193

se aplică cota de 0,5 - 1,5% asupra bazei de impunere (valoarea de inventar a clădirii). Cota ce se aplică, în mod concret, se stabileşte de către consiliile locale, potrivit legii. Codul fiscal prevede majorarea impozitului datorat de persoanele fizice care deţin mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane. Majorarea este de 15% pentru prima clădire, 50% pentru cea de-a doua, 75% pentru cea de-a treia şi 100% pentru cea de-a patra clădire sau mai multe clădiri. 1.5. Impozitul pe clădiri este anual şi se plăteşte trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. 2. Impozitul pe teren – art. 256-260 Cod fiscal 2.1. Subiecţi ai impunerii sunt atât persoanele juridice, cât şi persoanele fizice, care deţin în proprietate teren situat în România (art. 256 din Codul fiscal). Excepţie: concesionarii, locatarii, titularii drepturilor de administrare sau folosinţă pentru terenuri proprietate publică sau privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale (art. 256 alin. 3 modificat prin Legea 494/2004). În cazul blocurilor de locuinţe, obiect al impozitului pe teren îl constituie suprafaţa de teren atribuită, potrivit legii, apartamentelor aflate în proprietatea subiecţilor impunerii. Sunt prevăzute scutiri de la plată. 2.2. Baza impozabilă şi cota de impunere. Impozitul este stabilit în sumă fixă pentru metru pătrat de teren, diferenţiat pe categorii de localităţi, iar în cadrul localităţilor, pe zone. 2.3. Cota de impunere este constituită din sume fixe anuale, stabilite pe suprafaţă de teren (metru pătrat sau hectar), în mod diferenţiat, după cum terenul este situat în intravilan sau extravilan. Impozitul este anual şi se plăteşte trimestrial, în rate egale, la termenele prevăzute la impozitul pe clădiri. 3. Taxa asupra mijloacelor de transport – art. 261 Cod fiscal 3.1. Subiecţii impunerii. Contribuabilii pot fi atât persoane juridice (cum sunt, de exemplu, regiile autonome, societăţile comerciale),cât şi persoanele fizice, române sau străine, care posedă mijloace de transport cu tracţiune mecanică sau pe apă. 3.2. Obiectul impunerii. Pot forma obiect al impunerii atât mijloacele de transport cu tracţiune mecanică, cât şi mijloacele de transport pe apă.
194

3.3. Baza şi cota de impozitare. Taxa asupra mijloacelor de transport se stabileşte anual, în sume fixe, cu anumite particularităţi, după cum este vorba de mijloace de transport cu tracţiune mecanică sau pe apă. Pentru mijloace de transport cu tracţiune mecanică, taxa de stabileşte în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului. Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă, care aparţin contribuabililor, se stabileşte anual, diferenţiat, în funcţie de felul mijlocului de transport. 3.4. Codul fiscal reglementează, de asemenea, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor; taxe pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; impozitul pe spectacole; taxa hotelieră; taxe speciale; alte taxe; scutiri şi facilităţi comune impozitelor şi taxelor locale; alte dispoziţii comune. 3.5. Reglementări comune Declaraţii de impunere. Contribuabilii sunt obligaţi să depună declaraţii de impunere la organele fiscale teritoriale pe raza cărora îşi au domiciliul, sediul sau se află bunurile impozabile sau taxabile, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau transferul bunului sau alte modificări intervenite. VII. IMPOZITAREA PERSOANELOR FIZICE, NEREZIDENŢILOR ŞI MICROÎNTREPRINDERILOR. CONVENŢII FISCALE INTERNAŢIONALE I. Impozitarea persoanelor fizice 1. Consideraţii introductive Din punct de vedere structural sau morfologic, se disting, în mod tradiţional, trei tipuri de impozitare a veniturilor, şi anume: a) sistemul cedular sau al impunerii separate, în care fiecare din diferitele categorii de venit (cedule) sau unele venituri, obţinute de acelaşi contribuabil, fac obiectul unei cote de impozit separate; b) sistemul impunerii globale, în cadrul căruia toate sau unele venituri, indiferent de sursa de provenienţă, obţinute de acelaşi contribuabil, sunt tratate ca un singur tot de venituri cumulate şi fac obiectul unei singure formule de cota de impunere; c) sistemul dual (dualistic) sau mixt, care rezultă din suprapunerea unui tip de impozit global pe venitul net total asupra unui număr de impozite separate.
195

2. Impozitul pe venit în România - art. 39 Cod fiscal De la 1 ianuarie 2004, impozitul pe venit este reglementat prin Codul fiscal (art. 39 şi următoarele). Impozitul pe venit global reprezintă un impozit direct care se stabileşte asupra unor venituri nete cumulate, realizate de o persoană fizică, într-o perioadă de un an, atât în ţară, cât şi în străinătate. Obiectul impunerii Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt: a) venituri din activităţi independente; b) venituri din salarii; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor; d) venituri din investiţii; e) venituri din pensii; f) venituri din activităţi agricole; g) venituri din premii şi jocuri de noroc; h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, conform art 77¹; i) venituri din alte surse. Subiectul impunerii (contribuabilul). Este subiect al impozitului pe venit persoană fizică rezidentă sau nerezidentă, denumită în continuare contribuabil. Pentru calculul impozitului anual asupra venitului global se aplică baremul anual prevăzut de Codul fiscal. De la 1 ianuarie 2005, cota este de 16 %, cu unele excepţii. Deducerile personale şi veniturile neimpozabile sunt prevăzute în art. 42 şi 56 din Codul fiscal. 3. Determinarea veniturilor 3.1. Reguli comune pentru categoriile de venituri În categoriile de venituri prezentate se includ şi orice avantaje în bani şi/sau în natură primite de o persoană fizică, cu titlu gratuit sau ca plată parţială, precum şi folosirea în scop personal a bunurilor şi drepturilor aferente desfăşurării activităţii. În vederea determinării venitului net ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile, pentru cheltuieli se aplică următoarele reguli (spre exemplu): a) cheltuielile aferente venitului sunt acele cheltuieli efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării acestuia, justificate prin documente; b) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale nu sunt cheltuieli aferente venitului; c) cheltuielile recunoscute ca deductibile sunt cele aferente
196

venitului, în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare. (Deducerea personală de bază este 2.000.000 lei pe lună). 3.2. Reguli speciale de determinare a veniturilor Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente. Metode de determinare. Venitul net din activităţi independente se determină în sistemul real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Venitul brut din drepturi de proprietate intelectuală reprezintă totalitatea încasărilor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură realizate din drepturi de proprietate intelectuală. Beneficiarii de venit datorează în cursul anului un impozit reţinut la sursă, reprezentând plăţi anticipate, stabilite în situaţiile şi în cuantumurile următoare: a) 10% din venitul brut încasat, în cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală; b) 10% din venitul brut încasat, ca urmare a valorificării de bunuri în regim de consignaţie; c) 10% aplicat la venitul brut încasat, ca urmare a unor activităţi desfăşurate în baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial. Venituri din salarii – art. 56 Cod fiscal Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii, spre exemplu: a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate, ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit legii, cum sunt, spre exemplu: b) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii; c) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi regiile autonome. d) veniturile realizate din încadrarea în muncă, ca urmare a încheierii unei convenţii civile de prestări de servicii. Determinarea venitului din salarii se face astfel: Venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de salariat pe fiecare loc de realizare a venitului.
197

Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut a următoarelor cheltuieli, după caz: a) contribuţiile obligatorii datorate, potrivit legii (pentru protecţia socială a şomerilor, pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia individuală de asigurări sociale, precum şi alte contribuţii obligatorii stabilite prin lege, după caz); b) o cotă de 15 % din deducerea personală de bază acordată cu titlu de cheltuieli profesionale, la locul de muncă unde se află funcţia de bază. Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar reprezentând plăţi anticipate, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri. Obligaţiile plătitorilor de venit şi ale contribuabililor Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare. Plătitorii de venituri completează fişa fiscală cu datele personale ale contribuabilului, menţiunile referitoare la deducerile personale, veniturile din salarii obţinute şi impozitul reţinut şi virat în cursul anului, precum şi rezultatul regularizării impozitului plătit pe venitul anual sub formă de salarii. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor – art. 61 Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani şi/sau natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Determinarea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor se face astfel: venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură, realizate de proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se determină prin deducerea din venitul brut a următoarelor cote de cheltuieli reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului astfel: 50 %, aplicată la venitul brut, în cazul construcţiilor; 30 %, aplicată la venitul brut, în celelalte cazuri. Venituri din investiţii- art. 65 Definirea veniturilor Potrivit art. 65 din Codul fiscal, veniturile din investiţii cuprind: a) dividende; b) venituri impozabile din dobânzi; c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare;
198

d) venituri din vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice operaţiuni similare. Titlurile de valoare reprezintă orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi părţile sociale. Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub formă de dobânzi, cu unele excepţii. Mod de determinare. Sunt prevăzute reguli speciale pentru determinarea fiecărei categorii de venituri incluse în veniturile din investiţii. Veniturile sub formă de dividende se impun cu cota de 10%, iar sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare se impun cu cota de 16% din suma acestora, cu unele excepţii. Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 10% din câştigurile din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiuni de vânzarecumpărare de valută la termen, precum şi pentru alte operaţiuni similare. Impozitul reţinut este impozit final. Venituri din pensii. Este impozabilă totalitatea veniturilor nete, încasate cu titlu de pensie de către contribuabili, plătite din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurare socială, inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupaţionale şi cele primite cu titlul de pensie finanţată de la bugetul de stat, potrivit legii, pentru partea care depăşeşte suma de 9.000.000 lei pe lună. Venitul impozabil din pensii se determină prin deducerea din suma veniturilor nete din pensii a unei sume fixe neimpozabile lunare de 9.000.000 lei. Venituri din activităţi agricole. Aparţin acestei categorii, de venituri impozabile, veniturile ce se obţin din cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii, precum şi a arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea. Cota de impunere este de 15% şi se aplică asupra venitului net, care se determină pe baza normelor de venit. Declaraţia de impunere se depune la organul fiscal pe raza căruia se află terenul până la data de 30 iunie a anului fiscal. Este un impozit final. Venituri din premii şi din jocuri de noroc – art. 75-77 Sunt definite de Codul fiscal separat, ca fiind venituri din concursuri şi din jocuri de noroc, altele decât cele realizate ca urmare a participării la jocuri de tip cazinou, maşini electronice cu câştiguri şi altele decât cele prevăzute la art. 42 din Codul fiscal.
199

Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii, sau din jocuri de noroc, şi suma reprezentând venit neimpozabil. Venitul din premii se impune cu 16% din venitul net, iar cel din jocuri de noroc cu 20% din venitul net, iar dacă depăşeşte 100 milioane lei cu 25% (Legea nr. 163/2005). Venitul neimpozabil este de 8.000.000 lei pentru fiecare câştig realizat într-o singură zi. Veniturile din transferul proprietăţi imobiliare din patrimoniul personal. Sunt supuse impozitării veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora, care se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii, precum şi veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de orice fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990. Venitul impozabil din transferul proprietăţilor imobiliare, cu unele excepţii, reprezintă diferenţa favorabilă dintre valoarea de înstrăinare a proprietăţilor imobiliare, terenuri şi/sau construcţii, şi valoarea de bază a acestora. Valoarea de bază a bunurilor imobile menţionate mai sus se stabileşte în funcţie de modalitatea de dobândire, în condiţiile prevăzute de art. 77¹77³ din Codul fiscal (modificate prin Legea nr. 163/2005, în M.Of. nr. 466 din 1 iunie 2005). Venituri din alte surse. Veniturile din alte surse decât cele examinate se impun cu o cotă de 10%, cu unele excepţii. 4. Aspecte fiscale internaţionale Persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă, prin intermediul unui sediu permanent în România, sunt impozitate la venitul net din activitatea independentă, ce este atribuibil sediului permanent. În schimb, dacă desfăşoară o activitate dependentă, li se aplică regulile de la impozitul pe venit din salarii, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii (art. 87 din Cod). Persoanele fizice nerezidente care obţin alte venituri decât cele prevăzute la art. 87, 88 şi la Titlul V datorează impozit potrivit reglementărilor din Titlul III (Impozitul pe venit). Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) impozitul aferent venitului realizat în străinătate a fost plătit direct sau prin reţinere la sursă; b) impozitul datorat şi plătit în străinătate este de aceeaşi natură cu impozitul pe venit datorat în România.
200

Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta, organelor fiscale din România, certificatul de rezidenţă fiscală. 5. Venitul net anual impozabil Stabilirea venitului net anual impozabil Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare din categoriile de venituri prevăzute de art. 41 lit. a), c) şi f), adică venituri din activităţi independente, din cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi agricole, prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate. Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi agricole se reportează şi se compensează cu venituri obţinute din aceeaşi sursă de venit din următorii 5 ani fiscali. Pierderile provenind din străinătate se reportează şi se compensează cu veniturile de aceeaşi natură şi sursă, realizate în străinătate, pe fiecare ţară, înregistrate în următorii 5 ani fiscali (Legea nr. 163/2005). Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi agricole sunt obligaţi să efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de impozit, cu excepţia veniturilor pentru care plăţile anticipate se stabilesc prin reţinere la sursă. Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, prin emiterea de decizii. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat este calculat de organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv. II. Impozitarea nerezidenţilor şi reprezentanţelor 1. Impozitul pe venitul nerezidenţilor – art.113 Definirea nerezidenţilor. Este considerată nerezidentă orice persoană fizică, care nu are reşedinţa sau domiciliul stabil în România sau care nu este prezentă în România pentru o perioadă sau perioade care depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărei perioade de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat, precum şi
201

persoanele juridice străine şi orice altă entitate înregistrată în străinătate. Pentru detalii a se vedea art. 7 , pct. 17, 22, 23,24, 25 şi 29 din Codul fiscal. Regimul fiscal general aplicabil nerezidenţilor. Reglementările fiscale române prevăd impunerea veniturilor fără a face deosebire dacă subiectul impunerii este român sau străin, aplicându-se principiul nediscriminării, care reprezintă o trăsătură esenţială a legislaţiei române. Regimul fiscal special aplicabil unor venituri realizate de nerezidenţi. Unele venituri, obţinute din România de nerezidenţi, sunt supuse unui impozit pe venit prin reţinere la sursă, cu cote proporţionale. Categoriile de venituri, cotele şi baza de impunere Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile realizate din România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri: a) 10% din veniturile din dobânzile de la un rezident; b) 15% pentru veniturile din comisioanele plătite în favoarea nerezidenţilor; c) 15% pentru dividendele de la o persoană juridică română; d) 15% pentru veniturile provenind din prestări de servicii de orice natură, precum şi din consultaţii medicale şi operaţii chirurgicale; e) 15% pentru veniturile din redevenţe plătite nerezidenţilor; f) 20% în cazul veniturilor plătite nerezidenţilor obţinute la jocurile de noroc practicate în România, de fiecare joc de noroc, într-o singură zi; g) 15% în cazul premiilor în bani şi/sau în natură, acordate în concursurile organizate în România; h) 15% în cazul oricăror alte venituri obţinute din România, altele decât cele de mai sus. Impozitul se calculează prin aplicarea cotelor menţionate asupra veniturilor brute plătite nerezidenţilor, transformate în lei la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României. Impozitul este definitiv şi se varsă la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul, la cursul din ziua precedentă celei în care se efectuează plata către bugetul de stat. Unele venituri ale nerezidenţilor au alt regim fiscal. 2. Impozitul pe reprezentanţe Subiecţii impunerii. Codul fiscal a modificat substanţial reglementarea în cauză. Astfel, contribuabili sunt consideraţi orice persoană juridică străină care au o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în România, potrivit legii.
202

Stabilirea impozitului. Impozitul pe reprezentanţă este anual şi constă din echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro, la cursul de schimb al pieţii valutare, comunicat de BNR, din ziua precedentă celei în care se efectuează plata impozitului către bugetul de stat. Impozitul se plăteşte în 2 tranşe egale, până la datele de 20 iunie şi 20 decembrie. III. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor Microîntreprinderea este definită de Codul fiscal (art. 103) ca fiind o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent: a) are înscris în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii şi/sau comerţul; b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv; c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro; d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice. Opţiunea de a plăti acest impozit aparţine microîntreprinderilor şi se adoptă în condiţiile prevăzute de Codul fiscal. Cota de impozit este de 3% din veniturile din orice sursă ale microîntreprinderilor. Baza de impozitare o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad: a) veniturile din variaţia stocurilor; b)veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor; d)veniturile din provizioane; e) veniturile din anularea datoriilor şi majorărilor datorate bugetului statului; f) veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare pentru pagube la activele corporale proprii. Impozitul se plăteşte trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul. IV. Convenţii fiscale internaţionale Fenomenul de dublă impunere internaţională poate fi definit ca o impunere la impozite comparabilă în două sau mai multe state a veniturilor
203

sau elementelor de avere ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de timp limitată. Eliminarea dublei impuneri internaţionale reprezintă o necesitate, spre a asigura dezvoltarea în continuare a relaţiilor economice internaţionale. Degrevarea unilaterală de dublă impunere internaţională. Un instrument juridic intern de evitare sau limitare a dublei impuneri internaţionale îl reprezintă chiar unele prevederi ale legislaţiei fiscale. În legislaţia fiscală din România s-au adoptat şi se aplică principiile teritorialităţii şi cetăţeniei, în ce priveşte aşezarea impozitelor şi taxelor. Potrivit criteriului teritorialităţii, impozitele şi taxele se aplică asupra veniturilor obţinute şi bunurilor dobândite pe teritoriul statului român, indiferent dacă beneficiarul sau dobânditorul este cetăţean român sau străin. În conformitate cu criteriul cetăţeniei, impozitele şi taxele din România se aplică cetăţenilor români pentru veniturile şi bunurile obţinute atât în ţară, cât şi în străinătate. Prin aceste criterii nu se poate elimina integral dubla impozitare internaţională, fapt pentru care şi România a procedat la încheierea de convenţii pentru evitarea acestei duble impozitări cu peste 70 de state. Aceste convenţii prevăd reguli cuprinzând criterii şi soluţii pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe avere, în ce priveşte fiecare categorie de impozit, cu trăsături specifice. De asemenea, sunt stabilite metode de evitare a dublei impuneri, cum sunt metoda scutirii şi cea a creditării, fiecare metodă având două variante. VIII. PROCEDURA FISCALĂ 1. Competenţa autorităţilor fiscale (Aparatul fiscal) Aparatul fiscal reprezintă organele de stat care au atribuţii în aplicarea legislaţiei fiscale, conform Codului de procedură fiscală. Conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice este exercitată de Guvern, în cadrul atribuţiei sale constituţionale de a realiza „conducerea generală a administraţiei publice”. Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, răspunde de realizarea bugetului de stat, de luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului. Consiliile locale şi judeţene, ca autorităţi administrative autonome, asigură administrarea finanţelor comunelor, oraşelor şi judeţelor, conform principiului autonomiei locale.
204

Trezoreriile teritoriale ale finanţelor publice au importante şi largi atribuţii în executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi a celorlalte categorii de bugete publice. Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti au, printre altele, atribuţii pentru stabilirea, controlul şi încasarea impozitelor. 2. Principiile de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor venituri publice sunt stabilite de Codul de procedură fiscală. Este vorba de: aplicarea unitară a legislaţiei; exercitarea dreptului de apreciere; rolul activ; limba oficială în administraţia fiscală; dreptul de a fi ascultat; obligaţia de cooperare; secretul fiscal; buna-credinţă. 3. Raportul juridic fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal. Subiectele raportului juridic fiscal sunt: statul, unităţile administrativteritoriale, contribuabilul şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport. Sunt stabilite reguli privind împuterniciţii, curatorul fiscal şi obligaţiile lor. 4. Raportul de drept material fiscal se bucură de numeroase prevederi în noul Cod de procedură fiscală. Sunt definite creanţele fiscale, obligaţiile fiscale, naşterea şi stingerea acestora, creditorii şi debitorii, plătitorul, răspunderea solidară cu debitorul, drepturile şi obligaţiile succesorilor, domiciliul fiscal. 5. Competenţa organului fiscal este reglementată prin prevederi referitoare la competenţa generală, competenţa teritorială, competenţa specială, conflictul de competenţă, acordul asupra competenţei. 6. Actele emise de organele fiscale. Sunt definite ca acte administrative fiscale, ca noţiune, conţinut şi motivare, comunicarea şi opozabilitatea lor, inclusiv desfiinţarea sau modificarea, precum şi îndreptarea erorilor. 7. Aprecierea şi administrarea probelor sunt amplu reglementate. Sunt definite mijloacele de probă, reprezentând solicitarea de informaţii, expertizele, înscrisurile şi cercetarea la faţa locului şi condiţiile de administrare şi interpretare a acestora; se stabilesc modalităţile de colaborare între autorităţile publice, sarcina probei şi aspectele privind calcularea termenelor ce se aplică în materie. Serviciile fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale răspund pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetelor locale şi judeţene.
205

8. Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală Contribuabilii au obligaţia să întocmească şi să depună unele declaraţii în legătură cu activitatea efectuată şi documente însoţitoare prin care aduc la cunoştinţa organelor fiscale anumite informaţii în legătură cu activitatea lor producătoare de venituri sau obţinerea de bunuri impozabile. Subiecţii obligaţiei sunt, în principal: a) persoanele juridice; b) asociaţiile familiale şi asociaţiile fără personalitate juridică, autorizate; c) reprezentanţii fiscali ai persoanelor străine care realizează operaţiuni impozabile pe teritoriul României. Dovada şi depunerea declaraţiei. Informaţiile înscrise în declaraţia de înregistrare fiscală trebuie dovedite cu documente, cum sunt, spre exemplu: a) încheierea instanţei de judecată de înmatriculare a contribuabilului; b) pentru comercianţi, certificatul de înmatriculare; c) dovada deţinerii sediului, respectiv act de proprietate, contract de închiriere etc. Înregistrarea se face atât la înregistrare, cât şi la scoaterea din evidenţă. Se înscrie codul de identificare fiscală şi se emite certificatul corespunzător. Evidenţa contabilă şi fiscală este obligatorie. 9. Declaraţia fiscală Noţiune. În literatura de specialitate, declaraţia de impunere a fost definită ca fiind înscrisul întocmit de contribuabil, în care se declară datele privitoare la veniturile sale impozabile realizate, de regulă, într-un an, necesar organelor fiscale pentru calcularea impozitului pe venit, avere, succesiuni, meserii etc. Un element nou îl reprezintă natura înscrisului, şi anume: a) „declaraţia” venitului sau bunului, care se depune la organul fiscal în vederea stabilirii, de către acel organ, a impozitului datorat; b) „decont” sau „situaţie financiară”, în care nu numai că se declară impozitul, taxe, contribuţia sau alt venit public, dar se şi determină de către plătitorul obligaţiei fiscale cuantumul sumei datorate bugetului public. Obiectul declaraţiei de impozite şi taxe îl formează: a) impozitele şi taxele datorate în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării impozitelor şi taxelor revine plătitorului; b) bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului şi a taxei se face de către organul fiscal; c) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe. 10. Aşezarea (stabilirea) impozitelor Noţiune. În noţiunea de aşezare a impunerii se includ toate operaţiunile necesare pentru stabilirea sumei de plată cu titlu de venit public.
206

Elemente pentru stabilirea impunerii: subiectul impunerii, plătitorul de impozite, obiectul veniturilor publice, cota de impunere şi înlesnirile. Subiectul impozabil este persoana fizică sau juridică în sarcina căreia sunt fixate obligaţii de plată către bugetul public. Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calcularea, reţinerea şi plata impozitului, taxei sau altui venit public (spre exemplu: angajatorul, moştenitorul etc.). Obiectul venitului public, denumit şi materia impozabilă sau obiectul impunerii, îl constituie fenomenul economic de a cărui existenţă legea face să depindă naşterea obligaţiei fiscale. Determinarea bazei impozabile se realizează prin două operaţiuni: identificarea obiectului impunerii şi stabilirea acestuia (calitatea) şi evaluarea pe o perioadă, de obicei, de un an. Cota de impunere arată suma fixă sau procentul care se aplică asupra obiectului şi cu ajutorul căreia se calculează venitul public. Cotele fixe sunt determinate în sumă egală (fixă) pe o anumită mărime a venitului sau bunului impozabil. Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din venitul sau valoarea bunului impozabil. Aceste cote sunt de 3 feluri: proporţionale, progresive şi regresive. Înlesnirile sunt măsuri de politică economică, fiscală şi socială, luate de stat, şi constau din: înlesniri acordate la stabilirea obligaţiei de plata (reduceri sau scutiri) obligaţiei fiscale, înlesniri în cursul realizării venitului public (eşalonări, amânări la plată). Titlul de creanţă fiscală. În doctrina fiscală, titlul de creanţă fiscală este definit ca fiind „actul juridic prin care se constată şi individualizează obligaţia bănească a fiecărui plătitor de venituri bugetare”. Trăsăturile caracteristice ale acestui titlu: este un act juridic de natură declarativă de drepturi şi obligaţii; are caracterul unui „titlu de creanţă”, întrucât constată existenţa unei creanţe a bugetului public; reprezintă un titlu executoriu Principalele titluri de creanţă fiscală sunt: declaraţia fiscală şi decizia emisă de organul fiscal, adică decizia de impunere. Acte administrativfiscale asimilate deciziilor de impunere sunt: deciziile privind rambursări de TVA şi restituiri de impozite; decizii privind bazele de impunere; decizii referitoare la obligaţii de plată accesorii. 11. Inspecţia fiscală. Codul de procedură fiscală defineşte amplu sfera inspecţiei formale şi întinderea acesteia, procedurile de control, perioada supusă inspecţiei. Totodată, se reglementează competenţa, selectarea contribuabililor, avizul de inspecţie şi comunicarea lui, reguli privind
207

realizarea inspecţiei, obligaţia de colaborare, dreptul contribuabilului de a fi informat şi raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale. 12. Unele moduri specifice de stingere a obligaţiilor fiscale Plata. Principalul mod de stingere a obligaţiilor fiscale îl constituie plata. Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau o altă persoană în numele debitorului. Neplata la termen dă naştere la dobândă şi penalităţi de întârziere. Contribuabilul este debitorul obligaţiei fiscale. Compensarea. Un mod specific de stingere a obligaţiilor fiscale îl reprezintă compensarea. Anularea obligaţiei fiscale. Un alt mod de stingere a obligaţiei fiscale este anularea obligaţiei fiscale. Acest mod de stingere a obligaţiei fiscale poate interveni, în general, pe două căi: a) prin norme cu caracter general se poate dispune, în mod excepţional, anularea unor categorii de obligaţii fiscale; b) prin decizii ale organelor administraţiei publice competente a aproba anularea obligaţiilor fiscale. În caz de insolvabilitate a debitorului, obligaţiile fiscale urmărite de organele fiscale pot fi scăzute din evidenţa acestora. Prescripţia extinctivă. Termenele de prescripţie extinctivă a dreptului de a stabili obligaţii fiscale sunt de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală. Prescrierea dreptului de a cere executarea silită este tot de 5 ani şi curge de la 1 ianuarie a anului următor naşterii dreptului respectiv. Termenul se poate întrerupe sau suspenda, conform legii. Executarea silită. În domeniul obligaţiilor civile, noţiunea de executare este sinonimă cu cea de plată. Procedura generală de executare silită: Reglementare Codul de procedură fiscală. Procedura de executare silită se aplică, pentru prima dată, după mai bine de 40 ani, în mod unitar pentru persoanele juridice şi cele fizice. Organele de executare silită. Executarea prin poprire, executarea bunurilor mobile şi imobile. Contestaţia la executare. Persoanele interesate pot face contestaţie la executare. Termenul pentru a face contestaţie la executare este de 15 zile. Până la judecarea contestaţiei, instanţa, la cerere, prin încheiere motivată, poate suspenda executarea silită. Instanţa, admiţând contestaţia, poate dispune anularea ori încetarea executării, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată. 13. Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale. Prin Codul de procedură fiscală s-a introdus o procedură unică, indiferent de natura sau categoria obligaţiilor fiscale. Cel lezat în drepturi poate face contestaţie în 30 de zile de la data comunicării actului
208

administrativ fiscal. Competenţa de soluţionare aparţine DGFP sau organului fiscal local până la valoarea de 5 miliarde lei, iar peste 5 miliarde lei organului central sau autorităţii publice locale, după caz. Sunt prevăzute soluţii specifice asupra contestaţiei. IX. CREDITUL PUBLIC 1. Noţiuni introductive. Dicţionarul de economie (Editura Economică, Bucureşti, 2001) defineşte creditul ca fiind „o operaţiune prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la o altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă.” Necesitatea creditului public. În practica bugetară a statelor, pentru completarea fondurilor băneşti de utilitate publică, se recurge la împrumut public. Necesitatea creditului public este determinată de două cauze principale. Prima este aceea că fiscalitatea nu poate depăşi o anumită limită, pentru că astfel s-ar transforma într-o frână a dezvoltării economice. A doua cauză o constituie neregularitatea încasărilor fiscale. Împrumutul public are următoarele scopuri: finanţarea deficitului bugetului de stat; susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului; finanţarea proiectului de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei etc. 2. Împrumutul public Datoria publică este definită de Legea nr. 81/1999 ca fiind totalitatea obligaţiilor interne şi externe ale statului la un moment dat, contractate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice în numele României. Împrumutul de stat este obligaţia generată de un contract prin care statul obţine fonduri de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze împreună cu dobânda şi cu alte costuri, într-o perioadă determinată. Caracteristici sau particularităţi ale împrumutului public: - caracterul legal, constând în faptul că pentru contractarea lui este necesară autorizarea prealabilă a executivului de către puterea legislativă; - caracterul contractual, prevăzut expres de către lege; - caracterul rambursabil, care îl particularizează de veniturile ordinare bugetare ce au un caracter nerambursabil; - caracterul temporar rezultă tot din lege, unde se prevede că rambursarea se face „într-o perioadă determinată.” Împrumuturile de stat interne pot fi angajate din următoarele surse:
209

a) din disponibilităţile existente în contul general al trezoreriei statului, făcute în scopul: 1) asigurării resurselor băneşti necesare în vederea finanţării şi/sau refinanţării dificitelor bugetare; 2) finanţării datoriei interne constituite; 3) asigurării resurselor băneşti necesare în vederea convertirii în datorie publică internă a garanţiilor pentru împrumuturile interne contractate; b) de la Banca Naţională a României, pentru destinaţia arătată mai sus la lit. a pct. ; c) de la băncile comerciale din România; d) de la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii guvernamentale; e) prin emisiunea de titluri de stat în monedă naţională. Titlurile de stat sunt înscrisurile care atestă datoria publică şi se prezintă sub forma de: bonuri; certificate de trezorerie; alte instrumente financiare. Ele pot fi emise: în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând menţiuni obligatorii referitoare la emitent, valoare nominală, rata dobânzii, scadenţa ş.a.; în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin sistemul de înregistrare în cont. Titlurile de stat pot fi cu dobândă sau cu discount. Titlurile de stat, potrivit legii, mai pot fi nominative sau la purtător şi negociabile sau nenegociabile. Emiterea titlurilor de stat se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care este autorizat în acest sens. Împrumuturile interne garantate de stat constituie o obligaţie a statului român, executată de creditor, în cazul în care beneficiarul împrumutului, persoana juridică, nu are capacitatea să achite integral sau parţial împrumutul, dobânda şi alte costuri decurgând din condiţiile şi clauzele contractului. Pentru acoperirea riscurilor financiare ce pot să apară ca urmare a garantării de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice se constituie fondul de risc pentru garanţiile de stat pentru împrumuturi interne. Garanţia de stat încetează: la achitarea în totalitate a împrumutului; când debitorul nu a plătit şi Ministerul Finanţelor Publice face plata în numele acestuia; la expirarea termenului de valabilitate al scrisorii de garanţie. Împrumutul de stat extern şi împrumutul de stat extern garantat de stat Datoria publică externă este acea parte a datoriei publice constând în totalitatea împrumuturilor de pe piaţa externă, contractate direct sau garantate de stat.
210

Pe lângă scopurile arătate în ce priveşte datoria publică, cea externă mai poate fi angajată şi în următoarele scopuri: crearea de noi locuri de muncă; susţinerea societăţilor comerciale, privatizate sau cu capital majoritar de stat; finanţarea restructurării economiei şi constituirii stocurilor strategice. Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele: titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe; împrumuturile de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare multilaterale; împrumuturi de la bănci sau companii străine. Plata datoriei publice externe se face din următoarele surse: sumele prevăzute în bugetul de stat cu această destinaţie, la cheltuieli; fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului, în limitele prevăzute de legea bugetară; sumele încasate de la beneficiarii de împrumuturi destinate investiţiilor şi importurilor. Gestionarea datoriei publice Plasarea împrumuturilor de stat poate fi făcută într-una din următoarele modalităţi: a) prin subscripţie publică; b) prin consorţii bancare; c) prin vânzare la bursă. Operaţiunile de gestionare mai frecvente sunt: gestionarea normală a datoriei publice; gestionarea excepţională a datoriei publice; amortizarea datoriei publice. Gestionarea datoriei publice poate fi definită ca ansamblul activităţilor şi operaţiunilor de contractare a datoriei publice, asigurarea garanţiilor, plata ratelor dobânzilor şi a altor sume aferente, ţinerea evidenţei datoriei publice şi administrarea Fondului de risc pentru garanţii interne şi a Fondului de risc pentru datorii externe. Atribuţii privind gestionarea datoriei publice. Art. 4 al Legii datoriei publice nr. 81/1999 prevede că Ministerul Finanţelor Publice este singurul contractant şi administrator al datoriei publice şi are autoritatea să stabilească balanţa zilnică a contului general al trezoreriei statului. Dobânda la împrumuturile de stat. Dobânda reprezintă costul împrumuturilor, suma de bani pe care o primeşte creditorul pentru posibilitatea dată debitorului de a se folosi de banii săi. Rata dobânzii este exprimarea procentuală a dobânzii plătite pentru capitalul împrumutat sau pentru titlul de stat purtător de dobândă. Plasarea, conversiunea, arozarea şi consolidarea. Banca Naţională a României organizează şi conduce activitatea de plasare, care se realizează prin: subscripţie publică; subscripţie publică garantată; licitaţie. Plasarea nu este limitată la aceste metode. Conversiunea datoriei publice este o operaţiune de schimbare a unui împrumut de stat, angajat în condiţiile legii, în anumiţi termeni, cu un alt împrumut de stat, cu o dobândă mai mică şi/sau cu un termen mai mare de
211

rambursare. Arozarea este operaţiunea de majorare a ratei dobânzii, în scopul stopării scăderilor mari ale cursului obligaţiunilor de stat. Consolidarea este prelungirea termenului de rambursare, prin înlocuirea unui credit pe termen scurt cu unul pe termen lung. Amortizarea şi alte căi de stingere a datoriei publice. Amortizarea este stingerea datoriei publice prin rambursarea capitalului împrumutat sau răs-cumpărarea titlurilor. Modalităţi de rambursare: rambursarea pe calea anuităţilor; rambursarea prin tragere la sorţi; rambursarea prin răscumpărare la bursă. X. ELEMENTE DE DREPT FINANCIAR, BUGETAR ŞI FISCAL COMUNITAR 1. Bugetul comunitar. Principii. Categoriile de venituri. Perspective privind veniturile bugetului comunitar. Cheltuielile bugetare şi perspectiva acestora. Organizarea şi procedura bugetară. 2. Regimul finanţării comunitare. Asistenţa financiară comunitară nerambursabilă acordată ţărilor candidate la aderare (Fondurile PHARE, ISPA, SAPARD). Fondurile comunitare pentru statele membre (FEOGASG, FEOGA-SO, FSE, FEDR, IFOP, FC, Iniţiative Comunitare). 3. Fiscalitatea comunitară. Impozitele directe în Uniunea Europeană şi în statele membre şi măsurile de coordonare a acestor impozite. Impozitele indirecte. Armonizarea TVA şi accizelor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar şi fiscal. Impozitarea persoanelor juridice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar şi fiscal. Impozitarea persoanelor juridice, microîntreprinderilor, nerezidenţilor şi impozitul pe reprezentante. Convenţii fiscale internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 3. Condor, Ioan, Stancu, Radu, Cristea, Silvia, Drept financiar, bugetar şi fiscal, vol. I, editor „Condor Consulting & Taxation”, Bucureşti, 2003. 4 Vintilă Georgeta, Fiscalitatea. Metode şi tehnici fiscale, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 5. Ţaţu, Lucian, ş.a. Fiscalitatea. De la lege la practică, Editura All Beck, Bucuresti, 2004. 6. Văcărel, Iulian (coordonator), Finanţe publice, ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 2003. 7. Condor, Ioan, Cristea, Silvia, Drept vamal şi fiscal, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002. 212

CRIMINOLOGIE ŞI PENOLOGIE
Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU

Obiective Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele criminalităţii şi strategia de prevenire a acesteia, în timp ce cursul de penologie oferă, pe lângă noţiuni generale despre scopul şi funcţiile sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de executare a unor asemenea sancţiuni.
SEMESTRUL I CRIMINOLOGIE I. NOŢIUNI GENERALE

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei, evoluţie Originea criminologiei Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale. Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, o dată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele criminologiei moderne”, însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu un secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham, care sunt consideraţi a fi şi întemeietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei. În perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin susţinerea ideii voinţei libere şi raţionalităţii individului, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria (1737-1794) a susţinut, ca exponent al iluminismului, că acţiunile indivizilor presupun responsabilitate, adică alegerea între bine şi rău, de aceea sancţiunile nu trebuie să fie excesive, ci adecvate faptei. El cere abolirea pedepsei capitale şi a sancţiunilor fizice. În cartea sa Despre delicte şi crime, el susţine necesitatea ca legile să fie accesibile.
213

Ca fondator al Şcolii clasice de criminologie, contribuie la naşterea sistemelor moderne de justiţie. Criminologia clasică are următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; - considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane; - proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter constant ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deţinuţilor. Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin următoarele trăsături: - centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului; - determinismul, ca fundament al acţiunii umane; - proporţionalizarea pedepsei în funcţie de periculozitatea făptuitorului. Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc. Evoluţia criminologiei La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, criminologia a apărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă. Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România au fost înfiinţate Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi Institutul Naţional de Criminologie (2003). 2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală Criminologiile specializate Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenul criminalităţii, precum şi un început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul
214

criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii specializate: criminologie sociologică, psihologică etc. Criminologia generală Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală, care nu este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o „superştiinţă”. Este o abordare a problematicii criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală. Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare proprii.
II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare. 2. Concepţiile sectoriale Au fost clasificate astfel: a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală. Reunim aici criminologia clasică, precum şi unele concepţii din criminologia pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii criminologice ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera normativului juridic; b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă mai largă; c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen global. 3. Concepţiile eclectice, de unificare Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul şi criminalitatea. 4. Tendinţe actuale În deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearcă o redefinire a
215

principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se consideră că cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept „criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială. Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global. Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică, fiind un ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel, se consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infracţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii, precum şi reacţia socială faţă de criminalitate.
III. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

1. Scopul criminologiei Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul ştiinţelor penale - de a fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor. 2. Funcţiile criminologiei a) Funcţia descriptivă. Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii în ansamblu, o etapă importantă în cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de Şcoala cartografică (studiul statistic al stării şi dinamicii criminalităţii). Conceptele operaţionale de ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act. b) Funcţia explicativă. Explicarea naturii, a cauzelor care determină criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor. c) Funcţia predictivă. Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă. Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt: prezent, viitor, similitudine, hazard, probabilitate. d) Funcţia profilactică. Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor problema studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de criminologie sunt: reacţie socială, control social, tratament, reintegrare.
216

IV. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască sensul conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între aceste noţiuni. Metodologia, rezultat al reflecţiilor filosofice legate de explicaţia cauzală oferită de determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice. Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”. Este un produs ideatic, o creaţie a minţii, ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode particulare. Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o metodă sau alta. 2. Dualism şi sinteză în criminologie Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe, ceea ce îi conferă un anume dualism, însă, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă, îşi dezvoltă propriile metode şi tehnici de cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici împrumutate, ci are o finalitate integratoare. 3. Metode particulare Clasificare a)metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda experimentală); b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.). Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei: a)Metoda observaţiei Observaţia este de două feluri: - empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine completă a fenomenului studiat etc. ; - ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii ştiinţifice etc. b) Metoda experimentală Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator. Tipuri de experiment: - după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment de teren (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje);
217

- după natura variabilei independente: experiment provocat şi experiment invocat; - după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: experiment „înainte” şi „după”, experiment „după”, experiment ex post facto. Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control: - controlul de precizie; - controlul statistic; - controlul la întâmplare. c)Metoda clinică Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi prescrierea unei terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale şi studii de caz propriu-zis. d) Metoda tipologică Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal. Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie. În criminologie, tipologiile se clasifică în: specifice (cea creată de Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut etc.) şi de împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O altă clasificare are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale, psihologice, sociologice. e)Metoda comparativă Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercetării criminologice, de la descrierea şi explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, faptă penală, făptuitor, victimă – atât în cercetarea de natură cantitativă, cât şi în cea de natură calitativă. Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: procedeul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente. f) Metodele de predicţie Acestea au ca scop: - formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului criminalităţii pe o anumită perioadă de timp (de obicei 5 ani); - evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin prevederea semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă, cum ar fi, de exemplu, recidiviştii).
218

Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de prognostic (Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie (SUA). 4. Tehnici Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei a) Observaţia Tipuri de observaţie: - în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă; - funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială; - funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetări de diagnostic) şi nesistematizată (cercetări cu scop explorativ); - funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă şi internă (participantă). Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală. Tipuri de observatori: - observator anonim şi observator cunoscut; - observator participant şi participant observator. b) Chestionarul Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice, cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal ce urmează a fi înregistrat în scris. Tipuri de chestionar: - după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie; - după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o singură temă) şi chestionare omnibus (cu mai multe teme); - după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate, postcodificate, mixte; - după modul de recoltare a informaţiei: chestionare autoadministrate şi chestionare administrate prin operatorii de anchetă. Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora. c) Interviul Definiţie – tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, în vederea culegerii de date de la anchetat despre o temă precisă.
219

Tipuri de interviu: - interviu formal şi interviu neformal; - interviu ghidat sau concentric şi nedirecţionat; - interviu conversaţie; - interviu direct şi indirect; - interviu clinic; - interviu sensibil, neutru, sever. d) Tehnica documentară Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice. Tipuri de documente: orice document - în sens larg. În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale, documentele personale, mass-media. Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză statistică. e) Tehnicile secundare Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, a comportamentului individual şi de grup, a intensităţii factorilor de inadaptare şi a rolului lor în etiologia criminalităţii. Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt: 1) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon); - de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective). 2) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele antisociale etc.
V. ETAPELE CERCETĂRII

1. Consideraţii prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei Tipuri de cercetare În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă. În cadrul acestei clasice diviziuni există, în criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare: a)cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni); b) cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară eficacitatea sistemului judiciar); c) cercetarea activă (reprezintă ştiinţele sociale); d) cercetarea operaţională (reprezintă ştiinţele exacte).
220

Alegerea temei Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale: a) factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului, experienţa sa practică); b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul originalităţii, actualităţii şi utilităţii temei; c) posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei, timpul afectat temei, bugetul necesar, componenţa echipei de cercetare, accesul la sursele de documentare). 2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic – cadrul de referinţă, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret Problematica cercetării sau cadrul teoretic presupune trei faze succesive: a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se expun scopurile, obiectivele urmărite, aria de referinţă. Un rol important în stabilirea cadrului de referinţă revine documentării. b) Cadrul conceptual: - se definesc nominal conceptele; - dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni; - despicarea dimensiunilor în indicatori („realităţi” uşor măsurabile); un indicator măsurabil şi cuantificabil devine o variabilă; - sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor (un indice exprimă combinarea mai multor indicatori). c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea, introducând o ordine logică şi fiind o „propunere de răspuns la o întrebare pusă”. În criminologie, cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care confirmă sau infirmă o anumită teorie criminologică (privind cauzele fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade etc.). Cadrul concret Constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de cercetare. 3) Analiza şi interpretarea Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii şi notate cu cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt prezentate sub formă de tabele. Valorificarea datelor se va face de către cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de decizie, de organismele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
221

VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

1. Autonomia criminologiei Caracterul autonom al criminologiei Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia este o ştiinţă autonomă. Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţe sociale. Caracterul unitar al criminologiei După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60, care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei. Caracterul interdisciplinar al criminologiei Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare, în plan teoretic şi metodologic, realizează într-o finalitate proprie „sinteza criminologică”. Caracterul complex al criminologiei Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter atât teoretic, cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe, deoarece operează cu concepte care implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică. 2. Dependenţa criminologiei Criminologia şi ştiinţele penale a) Criminologia şi dreptul penal - Deosebiri. După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic – criminalitatea şi un obiect specific – triada infracţiune, răspundere penală, sancţiune. Criminologia urmăreşte, în planul scopului imediat, prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială, tratamentul delincvenţilor. Dreptul penal are ca scop imediat apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite. - Dependenţa. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenţează dreptul penal. b) Criminologia şi dreptul procesual penal Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent,
222

mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime. c)Criminologia şi ştiinţa penitenciară – penologia Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind asimilată la începuturile ei criminologiei. Datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie. Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie. d) Criminologia şi politica penală Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături de dreptul penal definesc „axul” în jurul căruia criminologia îşi desfăşoară cercetările. e) Criminologia şi criminalistica Criminalistica răspunde la întrebarea „cine”, criminologia la întrebarea „de ce”. Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă-infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni. f) Criminologia şi sociologia penală Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi factori ai vieţii sociale. Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor penale. Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode. g) Criminologia şi alte ştiinţe Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar – sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului criminalităţii. 3. Criminologia în învăţământul universitar Modelul european Italia. Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină, în ultimele decenii se înregistrează o sporire a numărului de catedre de criminologie în alte facultăţi (sociologie, psihologie etc.), existând organizat şi un doctorat în criminologie. Şcolile de specializare în criminologie clinică, cu o durată de trei ani, de pe lângă facultăţile de medicină (Milano, Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc.
223

Franţa. Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de drept, existând şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat. Belgia. Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază. Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în criminologie. Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din SUA, se menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de sociologie, iar programele universitare destinate formării specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale de sociologie, ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de tratament şi resocializare. Modelul canadian. Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când în cadrul departamentului de sociologie al Universităţii din Montreal s-a înfiinţat o secţie de învăţământ criminologic, transformat într-un departament autonom, apoi în „Şcoala de Criminologie”. Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ, devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale, comisii de liberare condiţionată, clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi). 4. Definiţia criminologiei Ştiinţa despre criminal. Potrivit lui de Greff, „criminologia reprezintă ansamblul ştiinţelor criminale, dar reprezintă de asemenea omul criminal”. Ştiinţa despre crimă. Sutherland şi Cressey înglobează în sfera criminologiei procesele de elaborare a legilor, încălcările acestor legi, reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera criminologiei penologia şi sociologia penală. Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii. Reprezentanţii orientării sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale sau patologiei sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a fenomenelor de marginalizare.
224

Ştiinţa despre dinamica actului criminal. După anul 1950, criminologia etiologică este criticată, conturându-se o nouă orientare, promovată de E. de Greff, care elaborează o teorie bazată pe mecanismele „trecerii la act”. Ştiinţa despre reacţia socială. Potrivit reprezentanţilor „noii criminologii”, delictul, delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor de reacţie socială (de etichetare). Definiţia criminologiei. Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.
VII. CONFRUNTĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE

1. Privire generală asupra principalelor orientări Teoriile criminologice În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament. Componentele de bază ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele, postulatele, forma. În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai bună înţelegere a unor procese şi fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire şi tratament. În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie de criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologică predominantă, şi anume: biologică, psihiatricăpsihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat teoriilor integrative. În caracterizarea fiecărei orientări, determinantă a fost prioritatea pe care diferiţi autori au conferit-o unor categorii de cauze în geneza fenomenului studiat. 2. Cauzalitatea în criminologie Consideraţii generale. Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupări. Este o exigenţă impusă de însăşi raţiunea de a fi a oricărei ştiinţe, care nu se poate mulţumi cu datul, care este chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice esenţa fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe
225

care o are ca, utilizând datele astfel obţinute, să poată prevedea apariţia unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive. Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie, efect, factor, posibilitate, realitate) Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare constituie un sistem, aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se subsumează. Orice sistem se caracterizează printr-o structură (o anumită formă de organizare, care prezintă două dimensiuni: datul-dimensiunea sincronică, starea în care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi dimensiunea diacronică, care reflectă evoluţia în timp). Orice sistem are o funcţie, definită ca un complex de proprietăţi care se exercită în raport cu alte sisteme. Cauza este fenomenul care precede şi determină un alt fenomen – efect. Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală propriu-zisă, influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză. Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat. Este un concept mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii. Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii, problema raportului de cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a fenomenului studiat, trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau condiţie favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar şi cu acelea datorate faptului că trebuie să reconstituie „realitatea” care a precedat actul criminal. În concluzie: • teoriile criminologice sunt teorii probabilistice; • nici o teorie expusă nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii actului delincvent.
VIII. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

1. Caracterizare generală În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste, care atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum şi concepţiile moderate, în cadrul cărora investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte influenţe. Caracteristice pentru
226

ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent. 2. Teoria atavismului evoluţionist Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa consacrată, denumită Omul delincvent. Formulează ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice” (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc pe Lombroso la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi nebunul moral. Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal ar exista o diferenţă de natură. El realizează o tipologie a indivizilor, care cuprinde, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării menţionate. În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că Lombroso nu a folosit grupuri de control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale. Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale. 3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale Ereditate şi mediu Reprezentant - Charles Goring Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările sale şi demonstrează că anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt ereditare, iar comportamentul social este un comportament moştenit. Arborele genealogic Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Cauza principală a criminalităţii ar fi ereditatea. Gemenii Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici. S-a încercat să se demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
227

Copiii adoptaţi Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat să stabilească anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi, şi anume să stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre aceştia urmează linia de comportament a părinţilor biologici sau a părinţilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar. Biotipurile criminale Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer şi aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat să realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea. Inteligenţa şi crima Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între anumite deficienţe mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard. Cromozomul Y Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile cromozomice şi criminalitate. Corelaţii semnificative apar între surplusul de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca). 4. Teoriile bioconstituţionale Teoria inadaptării biologice Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg. Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi cauzele care-l determină să comită infracţiuni. Pentru a desemna personalitatea, foloseşte conceptul structură biologică actuală. Teoria are două variante: a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez Sjobring. Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor (supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de funcţie morală; b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de inteligenţă etc., care determină o deficienţă a funcţiei morale. Acordă prioritate factorilor biologici în etiologia crimei. Teoria constituţiei delincvente Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio. Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de constituţie, care ar cuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale, şi
228

pe cele dobândite, în special, în prima perioadă a vieţii. Introduce conceptul de prag (este folosit acest concept în cadrul concepţiei potrivit căreia tendinţele criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi, determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii, având praguri de reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a inadaptării individului la mediu. 5. Noile tendinţe Premise. Cercetările din epoca modernă (studiul neuronului ca entitate anatomică, chirurgia creierului, studierea funcţionalităţii creierului animalelor) au permis o acumulare de informaţii care au fost folosite la explicarea unor comportamente şi procese psihice. Reconsiderarea orientării. Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut, afirmându-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violenţei episodice, care să fie determinat numai de factorii biologici. Direcţii de cercetare. S-au realizat cercetări care pun în evidenţă relaţia dintre factorii biologici şi criminalitate. Astfel, s-a demonstrat existenţa unor factori care au o legătură directă cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia) sau o legătură indirectă (complicaţii prenatale). Alte cercetări au constatat o legătură între delincvenţă (comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă direcţie de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu excepţia nivelului testosteronului (au apărut anumite corelaţii între nivelul acestuia şi comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative. 6. Evaluare critică Limitele teoriilor prezentate. Principala limită a acestor teorii constă în tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a anomaliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi. Concluzie. Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice, această orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă (studiul personalităţii infractorului, introducerea examenului multidisciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

229

SEMESTRUL II IX. ORIENTAREA PSIHIATRICĂ-PSIHOLOGICĂ

1. Caracterizare generală În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a căror trăsătură esenţială constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca şi variante nuanţate, a căror linie de demarcaţie între orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat. 2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică Sigmund Freud Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul (conştiinţa de sine), Supraeul (conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor stări tensionate între aceste trei instanţe duce la conflict, care se poate rezolva prin sublimare şi refulare. Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul Supraeului şi se datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul oedipian. Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită complexului de vinovăţie. Influenţa psihanalizei asupra criminologiei Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza lui Freud. Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanţe ale personalităţii. Alte cercetări au analizat o personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi regulile de conduită din viaţa socială. Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea personalităţii. Un număr important de psihiatri resping ideea de om biologic şi/sau acela de om psihologic, considerând că individul îşi controlează comportamentul şi are responsabilitatea acţiunilor lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery). 3. Teoria psihomorală Etienne de Greeff Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, care, în final, îl conduce
230

la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen, în evoluţia căruia se disting trei faze: - faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă); - faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei); - faza trecerii la act, când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece printr-o stare periculoasă. Noel Mailloux Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei, asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă. 4. Teoria personalităţii criminale Jean Pinatel Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor, considerând că între aceştia este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă, şi nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului dinamic al personalităţii criminale, care trebuie privită în mişcare. De asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a „societăţii criminogene”, caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale. 5. Evaluare critică Limite Eroarea orientării psihiatrico-psihologice constă în considerarea infractorului ca posesor al unei personalităţi de un tip aparte, diferenţiată ca natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea constă în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin psihologic. Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instanţele personalităţii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul criminologic. În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al personalităţii sale. Acestei orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual, care a permis sondarea universului psihic al infractorului, dezvăluind aspecte interesante cu privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc.
231

X. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

1. Caracterizare generală În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriilor prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul consensual, fie la modelul conflictual de analiză socială. Sunt prezentate teorii extreme care explică „socialul prin social”, ca şi acele variante care avansează teorii specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a „individualului prin social”. 2. Şcoala cartografică Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii, încercând să surprindă anumite „regularităţi” în dinamica acesteia. Reprezentanţi: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termică a criminalităţii), H. Mayhew. 3. Şcoala sociologică Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social. Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima este, în opinia sa, necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie, pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (crize economice, războaie). Tarde este autorul teoriei imitaţiei, pe care o consideră principala cauză a criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim, nu consideră crima un fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în cadrul societăţii. E. Ferri şi sociologia criminală În concepţia lui Ferri, crima are o determinare multiplă. Împarte factorii angrenaţi în producerea infracţiunii în trei categorii, şi anume: factori antropologici, factori fizici şi factori sociali. Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de educaţie etc.). 4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual Caracterizare Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.
232

Şcoala de la Chicago Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană şi cea vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată. Reprezentanţii ei, C. R. Shaw şi H. D. McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare. Teorii de esenţă „culturalistă” a) Teoria asociaţiilor diferenţiale Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare multifactorială a criminalităţii. Porneşte de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecţi ce apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi care le consideră negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociaţiile diferenţiale sunt diferite, funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate. Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe. b) Teoria conflictelor de cultură Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca fiind conflicte de sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori şi norme. c) Teoria subculturilor delincvente Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social, economic, cultural ce separă clasele şi grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă se realizează printr-un proces de interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele şi norme. Teoriile de esenţă „funcţionalistă” a) Teoria lui R. K. Merton Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret, spre deosebire de Durkheim. Consideră că mediul social are o structură socială şi una culturală. Anomia ar reprezenta o „ruptură” în
233

structura culturală când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea este un răspuns la neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge scopurile, individul recurge la mijloace ilicite. b) Teoria lui Cloward şi Ohlin Autorii leagă delincvenţa de anomie, însă consideră că această modalitate specifică de reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explică acest fenomen cu ajutorul „structurii de oportunitate”, adică ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile. Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul violent şi modelul izolat. Teoriile controlului social a) Teoria înfrânării - Walter Reckless Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în aceleaşi condiţii, unii comit crime şi alţii nu. Consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esenţiale: unul la nivelul organizării sociale şi celălalt la nivelul individului. Teoria se bazează pe o construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă. b) Teoria controlului social -Travis Hirschi Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea, important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii, ci cauzele conformismului. Hirschi propune întărirea controlului social, fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici. 5. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual Caracterizare Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii, ci numai printr-o transformare a acestora. Curentul interacţionist Propune aflarea răspunsului la întrebarea: „De ce o persoană este considerată delincvent”?
234

Reprezentanţi: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc. Criminologia reacţiei sociale Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul criminalităţii, considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale. Cercetările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza sociopolitică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc. Criminologia „critică” Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă. Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal explicativ al actului deviant, arătând că acesta este rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice, economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare explicativă, şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale. 6. Evaluare critică Limite Nici orientarea sociologică nu oferă o explicaţie deplină a cauzelor fenomenului; studiind relaţiile dintre individ şi grupul social, aceste teorii nu depăşesc universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia asupra individului ca singura sursă de determinare socială. O altă eroare constă în tendinţa de exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijare aproape totală a individului. Concluzii Deşi criminologia reacţiei sociale, „noua criminologie”, a criticat întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept cauze ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate abandona cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special. Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie privite cu maximă responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă, de abordare nuanţată atât a individului în particular, cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare în activitatea de prevenire şi control a acestuia a unor factori multipli, de diversificare a formelor de răspuns social.

235

XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE

1. Caracterizare generală Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii: - integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de natură „multifactorială”; - integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri, iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate. Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie. 2. Teoria integrativă a violenţei Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti. Consideră că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o crimă. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland. 3. Teoria „generală” a lui Hirschi şi Gottfredson Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie. Fenomenul criminalităţii (care e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni mărunte) ar trebui privit ca un întreg în cadrul unei teorii integrative. 4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva antropologiei culturale. Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale oricărei ştiinţe umaniste şi reuneşte aceste elemente într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate modelează la rândul lor şi criminalitatea.
XII. CRIMINALITATEA ŞI TRANZIŢIA

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989 Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale profunde, de durată, comparabil cu criza economică, generatoare de cauze ale criminalităţii, dar implicând şi unele dintre efectele ei. În legătură cu dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu vizează atât dimensiunile fenomenului (de la o rată de 192,5 infracţiuni la 100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), cât ritmul de creştere, modificările în structura criminalităţii, mai ales în direcţia „marii criminalităţi”, a violenţei, dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei
236

(comparativ cu perioada anterioară anului 1989, criminalitatea se situează pe primele locuri ale motivelor de nelinişte). Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie se constată următoarele: - Creşterea cu 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada precedentă (1988, 1989), crescând cu 163% numărul celor învinuiţi. - Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate (infracţiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relaţii de convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie; cea mai importantă pondere o deţin infracţiunile contra proprietăţii, care au generat un prejudiciu ce depăşeşte cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989. - Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada anterioară, infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială crescând de peste două ori în raport cu perioada 1988-1989. 2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva controlului social În perioada comunismului, rata scăzută a criminalităţii era un slogan menit să ateste superioritatea sistemului, însă, paradoxal, în planul politicii penale exista un model de reacţie socială deosebit de represiv. Rata reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de clemenţă), lipsa studiilor de victimizare, a celor de autoraportare, cenzura mass-mediei etc. În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise. În cadrul preocupărilor de a identifica cauzele criminalităţii, precum şi dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial (crize sociale – războaie, calamităţi –, dezechilibre sociale – migraţia, urbanizarea), la nivel microsocial (eşec, anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) şi la nivelul individului (de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc pentru producerea criminalităţii. Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate incontestabilă, explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate din controlul social oferă repere interesante. Noţiunea de control social include grupuri mici, precum familie, şcoală, anturaj şi procesele prin care aceste grupuri socializează individul. Există trei modele de control social (C. Ray Jeffery):
237

- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri, cutumă; - controlul bazat pe schimbul de mărfuri şi servicii; - controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii. Dintre teoriile controlului social, cea care interesează în special este teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta consideră, cum am arătat, că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalităţii. Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a patru factori: a)ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni; b) angajarea într-o linie convenţională de conduită; c)implicarea în activităţi convenţionale; d) crezul în valori convenţionale. Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorului social, pentru a cultiva responsabilitatea individuală, şi întărirea sistemului represiv, prin sporirea severităţii sancţiunilor penale. Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui comportament conformist nu explică rata mai redusă a criminalităţii în sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice şi pentru transformarea totală a societăţii. Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa, teroarea manifestă şi insidioasă. 3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii criminale Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România după 1989 este creşterea criminalităţii. In contextul unor probleme complexe în plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, scăderea nivelului de trai, creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau valori, slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de anomie, aşa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament „inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se datorează unor modificări importante la nivelul controlului social. Astfel, legea nu are deplină autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs modificări (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cauţiunii etc.), la
238

nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor de control social; existenţa comportamentului deviant „la vedere”, care sfidează direct normele sociale (încălcarea normelor de circulaţie, comerţul stradal ilicit, prostituţia), este semnificativă în acest sens. Acest tip de comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul său asupra populaţiei, care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor statului de drept şi a ideii de justiţie în general. Teoriile controlului social, alături de teoria „asociaţiilor diferenţiale” a lui E. Sutherland şi variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui Cohen, Cloward şi Ohlin, pot fi verificate în practică în domeniul delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alături de alţi factori de risc, de „sărăcia infantilă”. Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este creşterea numărului de infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi cea asociată crimei organizate deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este constituirea, în perioada de tranziţie, a unui „nucleu dur” al criminalităţii, format din infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă, impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală deosebit de drastică faţă de aceştia.
PENOLOGIE I. NOŢIUNI GENERALE

1. Ştiinţa penitenciară Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu închis (de penitenciar), fiind asimilată în Europa, mai ales în Franţa, criminologiei. Datorită diversificării sistemului sancţionator prin introducerea unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie, utilizându-se cel mai adesea cea de penologie. Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi continuă să fie inclusă în criminologie. Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care studiază pedepsele privative de libertate ce se execută în penitenciare. Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă normativă, nu studiază normele juridice privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar, regimul de viaţă în penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice
239

asupra deţinuţilor, cercetările clarificând o serie de aspecte, dincolo de cele strict juridice, care pun în evidenţă eficacitatea acestei măsuri, dar şi unele neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse. 2. Dreptul executării pedepselor Dreptul executării pedepselor sau Dreptul execuţional penal se poate defini ca o ramură de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal. Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un grup de relaţii sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare a pedepselor principale, complementare etc. Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării sancţiunilor de drept penal. Caracterele: - sistem cuprinzător de norme de drept ; - caracter autonom ; - caracter de drept public. Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi apărarea ordinii de drept, precum şi realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor. 3. Penologia Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale contra faptelor antisociale declarate infracţiuni. Este o disciplină nenormativă, social-psihologică, ce studiază atât sancţiunile privative de libertate, cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate. Deosebirile între penologie şi dreptul executării pedepselor sunt următoarele: • Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic care studiază evoluţia pedepselor, privative sau neprivative de libertate în societate, în timp ce dreptul executării pedepselor este o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor de drept penal. • Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiază exclusiv executarea pedepselor în mediu închis. Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază evoluţia pedepselor în societate, modalităţile de executare a acestora, apariţia de sancţiuni de drept penal noi (măsuri educative), sancţiuni penale alternative şi
240

propune schimbări în sistemul executiv penal care să apere societatea împotriva infracţiunilor şi să perfecţioneze mijloacele de reeducare socială.
II. REACŢIA SOCIALĂ FAŢĂ DE CRIMINALITATE

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală. Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile. În raport de calitatea celui care măsoară întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia socială poate fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată. O dată cu progresele realizate de umanitate, în ultimele decenii a evoluat, căpătând contur ştiinţific, şi problematica infracţionalităţii, infractorilor şi a reacţiei sociale. Se disting preocupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC), în februarie 1992, Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie penală. 2. Modelele de reacţie socială Modelul represiv A fost aplicat în două etape: a)ajuridică, incluzând răzbunarea privată nelimitată (legea junglei sau legea celui mai tare) şi răzbunarea privată limitată (predarea vinovatului, pedeapsa echivalentă, compoziţie) ; b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, cea mai evoluată formă a reacţiei represive. Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice de drept penal, al cărei întemeietor a fost Cesare Beccaria, şi este caracterizat prin următoarele: - pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei; - scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă, respectiv, prevenirea generală şi specială. Cesare Beccaria prezintă, în lucrarea sa Dei delitti e delle penne, aspecte privind represiunea etatizată ca model de reacţie socială. C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a pedepsei, cu semnificaţia că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire, ci pentru a împiedica săvârşirea altor „rele” în viitor. Pedeapsa trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind uniformitatea şi severitatea. Scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă. Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau:
241

eliminatorii, corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii. Beccaria s-a declarat împotriva pedepselor brutale şi infamante, considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi vor da seama că un au nimic de pierdut. El s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea, apreciind că aceasta trebuie aplicată numai în cazuri excepţionale. Modelul preventiv Este fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cel mai de seamă reprezentant fiind E. Ferri. El afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi social care să elimine şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri denumite substitute penale (exemple: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ prin care se urmăreşte vindecarea infractorului, recuperarea acestuia (pe larg în lucrările: G. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti 1996 şi I. Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002). Modelul mixt Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi T. Sellin în SUA. Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinţă a umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.
III. INFLUENŢA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR DE POLITICĂ PENALĂ

1. Măsurile de siguranţă Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor de combatere a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală a măsurilor de siguranţă. Aceste măsuri sunt necesare pentru că unor categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane bolnave), iar pentru alţii, pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente (infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune). Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere. Se aplică de către instanţele de judecată, uneori de parchet, persoanelor care au comis infracţiuni. Măsurile de siguranţă sunt reglementate în Partea generală a Codului Penal şi sunt destinate să preîntâmpine, prin înlăturarea anumitor stări de pericol social relevate de faptă, săvârşirea de noi infracţiuni. Aceste măsuri sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de
242

a se afla în anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată. Examenul individual Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza individualizării judiciare a pedepsei, urmată de o individualizare penitenciară cu aceeaşi finalitate. Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina, înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia, Chile, Germania, Austria şi Franţa. În SUA, la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în anul 1944, un centru de orientare curativă, care examina persoana infractorului şi aviza tratamentul ce urma să i se aplice în penitenciar. 2. Terapia resocializării Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se bazează pe rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţilor şi modificarea atitudinii sale. Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa. Metoda clinică rezidă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi delincvenţi. Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în mediu liber, semiliber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice, psihopedagogice, psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin faptul că implică infractorul în procesul de resocializare; el e pus în situaţia de a coopera la transformarea propriei personalităţi. 3. Noile tendinţe în politica penală Neoclasică Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă ce trebuie să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor funcţionarilor publici corupţi, conform recomandărilor de politică penală ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca temă generală „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţia penală în perspectiva secolului XXI”. S-a materializat atât în
243

legislaţiile penale din ţările europene foste socialiste, care îşi înăspresc sancţiunile, cât şi în ţările occidentale (exemplu - noul cod penal francez). Moderată Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premise două idei: represiunea prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept consecinţă accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane. Această orientare apreciază că reducerea disparităţilor sociale, economice şi culturale între indivizi este de natură să contribuie la o mai bună integrare socială, la implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor comunităţii şi, astfel, la diminuarea criminalităţii. Se preconizează, printre altele: -aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi munca în serviciul comunităţii; -soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare (justiţie restaurativă). Radicală Cunoscută şi sub denumirea de „noua criminologie”, propune un model aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legitimitatea sistemului penal şi necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzând un ansamblu de măsuri şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o „gestiune” echitabilă a conflictelor. În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de restrângere treptată şi înlocuire a întregului ilicit penal.
IV. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE SANCŢIUNILOR PENALE

1. Funcţia morală Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a faptului că respectarea legii penale este o necesitate. 2. Funcţiile utilitare Exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane, deoarece există persoane care se abţin de la săvârşirea de infracţiuni nu din convingere, ci din teama de pedeapsă.
244

Intimidare. Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de intimidare exercitată asupra destinatarilor normelor de drept penal. Readaptare socială. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială. Reeducarea condamnatului, care să conducă după executarea pedepsei la o deplină readaptare socială, tinde la modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din punct de vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse meserii, activităţi sociale şi culturale, educaţia religioasă. Eliminare. Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în locuri de deţinere o anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 3. Scopul sancţiunii penale Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială, adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.
V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE A SANCŢIUNILOR PENALE

1. Penitenciarul Preliminarii Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de libertate, un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi foarte mari (1000-2000, 3000 locuri). Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a Penitenciarelor, structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director civil, preferabil licenţiat în drept, ajutat de un director adjunct militar, care
245

răspunde de paza şi securitatea penitenciarului. În cadrul fiecărui penitenciar există o comisie formată din director, un educator, un medic sau un psihiatru, precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi organizarea muncii, care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri privind regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal de pază şi supraveghere, personal administrativ, personal specializat (psihologi, pedagogi etc.). Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung. Regimul de deţinere Formele regimului de deţinere existente în România Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că persoanele condamnate sunt ţinute împreună ziua şi noaptea, iau masa, dorm împreună, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute separat de bărbaţi. Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor închişi în celule separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează în celulă). Se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată. Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua, în comun, şi noaptea, izolat, în celulă. Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea, la început, în regim celular şi, în măsura îndreptării şi comportării bune a condamnatului, în deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară-regim de „semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condiţionată. Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza deţinerii în carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor pentru infracţiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot în această fază, unii condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale, penitenciare cu regim de semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei fiind cea a liberării condiţionate în termenul hotărât de instanţă. Regimul de ordine şi disciplină Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul zilnic; disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte regulile de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt repartizaţi, să execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul penitenciarului etc.
246

Regimul de muncă şi calificare profesională Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor. Condamnaţii sunt repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau fac munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în vedere aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea profesională a condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc (o cotă de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospodăresc din cadrul penitenciarului nu sunt plătite. Activitatea instructiv-educativă şi de reeducare se realizează prin programe adecvate în cadrul cărora se urmăresc: cunoaşterea de sine, educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea educativă se realizează cu un corp de educatori, instructori (profesori cu experienţă, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnaţilor se face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ public care asigură certificate şcolare. Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa familia despre situaţia în care se află, dreptul de a se consulta cu avocatul, dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la îngrijire, la tratament medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinţa religioasă. 2. Executarea în regim deschis sau semideschis În penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnaţi sunt trataţi cu exigenţă şi cu încredere, fără a fi înconjuraţi de personal de pază în mod strict. Regimul semideschis se caracterizează printr-o muncă creativă, disciplină liber consimţită, care oferă condamnatului simţul responsabilităţii, organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care îndeplinesc o serie de condiţii (au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste 21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută condamnări pentru infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă etc.). Obligaţiile, interdicţiile, precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare se află într-un regulament pe care îl semnează condamnaţii. Obligaţiile condamnaţilor se referă la: respectarea programului de muncă, îndeplinirea activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă, grija faţă de bunurile din camerele de deţinere etc. Ei au o serie de drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a circula liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social obişnuit, dreptul la echipament, asistenţă medicală, odihnă, petiţionare, vizite, corespondenţă.
247

3. Executarea în libertate Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau executarea în regim deschis sau în libertate se aplică în situaţia în care o persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt următoarele: a) executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar exercită o influenţă negativă, în special asupra infractorilor primari (a celor care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune); b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă teamă, suspiciune şi atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa acolo, constituind o piedică în calea integrării sale în societate (căsătorie, profesie); c) procesul de reeducare a condamnaţilor este dificil şi puţin eficient în penitenciar; d) costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ; e) executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de familie, de profesie. Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la: • condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad redus de pericol social pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la cel mult un an sau doi; • condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt infractori primari; Aceşti condamnaţi sunt supuşi condiţiei de a nu mai săvârşi alte infracţiuni pe o perioadă de timp. În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea, dar ea este înlocuită, substituită (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de muncă). Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoarele forme: a) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la locul de muncă); b) suspendarea condiţionată a executării pedepsei; c) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară; d) liberarea condiţionată; e) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin prin plata unei amenzi. Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
248

4. Liberarea condiţionată Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această instituţie complementară a regimului de executare este reglementată în Codul Penal, în art. 59-61, şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea şi punerea în libertate a persoanei înainte de termen. Măsura se ia la îndeplinirea condiţiilor exprese de acordare, prevăzute în lege, după executarea unei părţi din pedeapsă. Condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de liberare condiţionată sunt: - Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată. - Perseverenţa şi disciplina în muncă. - Dovezi concrete de îndreptare. - Se iau în considerare antecedentele penale. La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formată din comandantul unităţii, un reprezentant al compartimentului de tratamente şi siguranţa deţinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socioeducative şi procurorul delegat, analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Codul Penal şi redactează un proces-verbal în acest sens. Procesulverbal este trimis instanţei de judecată competente să acorde liberarea condiţionată, adică celei din judeţul în care se află sediul penitenciarului. Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate: punerea în libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; condiţionarea eliberării, perioadă în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi să nu săvârşească noi infracţiuni; efectul moral, care constă în satisfacţia condamnatului că, prin propriul efort, a fost eliberat înainte de termen. Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate: în cazul când condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată, iar liberarea condiţionată şi provizorie se transformă în liberare definitivă, condamnatul fiind în stare de libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune în perioada de până la împlinirea termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau revocarea măsurii liberării condiţionate. 5. Probaţiunea Definiţie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune provine din latinescul probatio, care desemnează o perioadă de încercare sau iertare. Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de a executa pedeapsa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc de a asigura în acelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce acesta este lăsat în comunitate sub supraveghere.
249

Scopul creării unui sistem de probaţiune: sprijinirea instanţelor de judecată în procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea pedepselor neprivative de libertate, precum şi creşterea gradului de siguranţă a populaţiei prin supravegherea în comunitate a infractorului. Avantajele probaţiunii şi, totodată, dezavantajele sistemului de executare în penitenciar a pedepsei : - Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de libertate, inclusiv prin reducerea influenţelor mediului penitenciar asupra infractorilor, mai ales asupra celor primari. - Reducerea costurilor legate de privarea de libertate. - Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional. - Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar. - Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc. - Pe un plan general, contribuţie la diminuarea criminalităţii. Cadrul legislativ Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii, are o vechime apreciabilă în dreptul românesc. Astfel, în Regulamentele Organice şi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în tradiţia penală prin filieră franceză şi belgiană se regăsesc o paletă largă de sancţiuni denumite generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se regăsesc reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate: suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, eliberarea supravegheată- măsură educativă aplicată primari. Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile de probaţiune sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet, instanţe, penitenciare, în sistemul de justiţie, în subordinea unei direcţii de probaţiune din Ministerul Justiţiei. Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele: - probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre supraveghere serviciului de probaţiune un client în virtutea unor argumente strict juridice; - supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă completare între control, asistare, ajutor; - activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată de personal calificat; - activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu organisme neguvernamentale; - misiunea principală este de protejare a societăţii.
250

VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE A SANCŢIUNILOR PENALE

1. Minori Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem mixt format din măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să poată depăşi 5 ani, iar dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative prevăzute de Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal care constă în dojenirea minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare. Măsura se aplică în cazul unor fapte extrem de uşoare şi, de regulă, trebuie să fie luată o singură dată. O astfel de pedeapsă devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor şi, totodată, se adresează minorului cu maximă seriozitate, urmărind să influenţeze cât mai mult modul său de a privi viaţa şi obligaţiile sociale pe care şi le asumă. Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an sub supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei măsuri se realizează dacă supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi atinge scopul: îndreptarea minorului. Măsura se ia pe timp de un an şi durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât, dacă minorul săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura şi o va înlocui cu măsura internării într-un centru de reeducare. Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de libertate şi se ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura este eficientă dacă minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşire a cunoştinţelor necesare, pregătirii profesionale. Pentru a-şi atinge scopul, această măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărârii, i-a mai rămas, până la majorat, suficient timp pentru reeducare. Dacă, în timpul liberării, minorul are o purtare necores251

punzătoare, instanţa poate revoca liberarea. Dacă în perioada liberării sau internării, minorul săvârşeşte din nou o faptă penală, instanţa îi poate aplica o pedeapsă, revocând măsura internării sau, dacă pedeapsa nu este necesară, menţine internarea şi revocă liberarea. Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate care are un caracter mixt: educativ şi medical. Ea se ia faţă de minorul care răspunde penal, care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament şi de un regim de instruire şi reeducare adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură presupune un subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi schimba comportamentul potrivit exigenţelor educatorilor. Dacă minorul este iresponsabil datorită afecţiunilor psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art. 48. Cod Penal privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral şi intelectual în limite normale, chiar dacă prezintă tulburări pe fondul unui deficit de instrucţie, măsura aceasta nu se va aplica. Măsura este eficientă atunci când starea fizică sau psihică a minorului s-a îmbunătăţit şi acesta dă dovezi de îndreptare, însuşindu-şi cunoştinţele necesare pregătirii profesionale şi conţinutul disciplinelor predate. Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar general cu privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar şi unui regim special de executare. Acest regim special trebuie să ţină seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora, ca şi de protecţia şi asistenţa specială ce trebuie acordate tuturor minorilor în vederea dezvoltării lor armonioase. Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor pentru că: a) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la treburi gospodăreşti interne; b) beneficiază de pachete şi vizite mai multe; c) pot primi învoiri şi permisii. d) pot fi propuşi pentru liberare condiţionată. 2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni dintre cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, contra statului, contra păcii şi omenirii, infracţiuni contra vieţii) şi se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale existente în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o serie de probleme specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor (exemple:
252

izolarea socială, dependenţă totală, sedentarism, singurătatea, uniformizarea şi monotonia vieţii) şi al problemelor care stau la baza comportamentului lor criminal. Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de tratament vor urmări menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară. Aceşti condamnaţi se resemnează cu soarta lor, se adaptează foarte bine la viaţa de penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului închisorii, reintegrarea socială a delincvenţilor. Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen lung Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au amenajate secţii speciale în regim închis. Condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt o categorie dificilă, periculoasă, iar executarea pedepsei închisorii ridică probleme multiple: - regim special de detenţie, mai sever; - regim de muncă, odihnă, disciplină sever; - măsuri de pază şi supraveghere stricte ; - camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil. Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii: muncă şi activităţi educaţionale, activităţi de relaxare, activităţi cu persoane din afara penitenciarului. Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se accentuează: nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele, vizitele, corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele stabilite pentru celelalte categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte munca, numai după verificarea conduitei, a trăsăturilor de caracter, condamnaţii care au o calificare pot fi folosiţi în domeniul respectiv. De asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă, fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric. Regimul aplicat tinerilor şi femeilor Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 ani să fie eficientă, sunt necesare cunoaşterea personală (studierea dosarului penitenciar, discuţii individuale), precum şi stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime timpul condamnatului. Programul va fi structurat astfel: - activităţi productive; - instruire teoretică, şcolarizare, calificare; - activităţi educative şi culturale; - în zilele de sâmbătă şi duminică – meditaţii, studiu individual, acţiuni sportive, hobby. Programele desfăşurate în unităţile penitenciare vor fi structurate pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare, calificare profesională, astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat eficient.
253

Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi. Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se poartă discuţii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include munca – ele nu vor face munci grele, ci o muncă potrivită (croitorie, ţesătorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot lucra mai mult de 8 ore/zi –, educaţia şi programe speciale care să rezolve o parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă specială o reprezintă mamele care au copii sugari, sau în vârstă de până la 2, 3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau în penitenciare este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare. 3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a condamnatului Condamnaţii inadaptaţi social Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experienţă de viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Ele suferă de psihonevroze şi psihopatii, acestea nefiind stări de boală psihică, ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control psihic insuficient. Aceste persoane vin uşor în conflict cu ceilalţi condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii disproporţionate în raport cu diferite situaţii în care sunt puşi. Este necesară supunerea la un tratament complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic. Condamnaţii bolnavi Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar cei cronici, inclusiv toxicomanii şi alcoolicii, au nevoie de tratament de lungă durată, special. Ultimii pot fi trataţi în afara penitenciarului, în spitale de specialitate, necesitând un tratament special, ulterior urmând a se întoarce în penitenciar. Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bolnavi şi a pericolului social pe care îl reprezintă, precum şi prin lipsa voinţei. În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizofrenie, paranoia etc.), aceştia vor fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale şi supravegheaţi în mod deosebit.

254

VII. CONCLUZII GENERALE

1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie Administraţia Generală a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizată după 1990, este o instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu personalitate juridică. Ea asigură prin activităţile desfăşurate executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a măsurii educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare. Această instituţie are o structură organizatorică formată din 5 direcţii (Siguranţa Deţinerii şi Regim Penitenciar, Educaţie, Studii şi Psihologie Penitenciară, Resurse Umane, Logistică, Financiară). Personalul administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de conducere, de supraveghere, cultural-educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţionarea sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare şi funcţionare aprobat de ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane sunt stabilite prin fişa postului. Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la: control ierarhic, control judiciar, control administrativ şi controale privind respectarea drepturilor persoanelor private de libertate. Aşezămintele penitenciare, în număr de 43, aflate în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sunt grupate în funcţie de volumul complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol social al deţinuţilor, după cum urmează: - penitenciare de maximă siguranţă; - penitenciare de categoria I. Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H. G. nr. 212/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, fiind conduse de un comandant militar sau director (civil). La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu cele din administraţia centrală, precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii preventiv, minori, tineri, bolnavi, deţinuţi recidivişti sau foarte periculoşi, conduse de comandanţi de secţie. 2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în domeniu Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se încadreze şi să respecte reglementările internaţionale în domeniu: - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948. - Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la data de 4 noiembrie 1950.
255

- Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic şi Social al ONU. - Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea R (87) 3 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987. - Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează aspecte din întreaga sferă a executării pedepselor (Recomandarea asupra regulilor europene aplicate în comunitate, Recomandarea cu privire la tratamentul deţinuţilor periculoşi, Recomandarea 1257 referitoare la condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei). Evaluările sistemului penitenciar românesc, realizate de Andrew Barclay (Centrul Internaţional pentru studii penitenciare, Londra), în anul 1998, şi de Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii Europene), din anul 2002, oglindesc reforma şi progresele realizate din punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al condiţiilor oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniind, totodată, aspectele negative, pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări. Au fost supuse evaluării aspecte precum: cadrul juridic, instruirea personalului, înfiinţarea comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul de informare a lor, programele educative pentru deţinuţi, oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătăţii, pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor deţinuţilor, vizitarea acestora etc.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ* 1. 2. 3. 4. 5. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002. Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989. Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1981. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

* Pentru ambele semestre de studiu. 256

PSIHOLOGIE JURIDICĂ
Prof.univ.dr. TUDOREL BUTOI Asist.univ. IOANA TEODORA BUTOI SEMESTRUL I Obiective Reputatul jurist Mircea Djuvara condiţiona aflarea adevărului de „necesitatea inexorabilă pentru acei care aplică legile atât judecătorii, cât şi avocaţii, să caute cât mai mult posibil prin mijloace ştiinţifice să cunoască realitatea, adică să cunoască intenţiunea agentului vinovat” (Mircea Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia juridică, vol. II, Ed. Societatea Anonima, Bucureşti, 1930, p. 24). Din această perspectivă, psihologia juridică impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă, erodat continuu de ineficienţă şi căzând în desuetudine. Ca ştiinţă şi practică, psihologia juridică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii. Din această perspectivă, psihologia juridică se defineşte drept „disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativformativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 3). Întrucât nu există fenomene de drept care să nu izvorască din raporturile psihologice interumane ce fundamentează fapte concrete, prezentul curs oferă studentului în drept (viitorului magistrat) cunoştinţele înţelegerii fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie, simulare, dol, culpă, act infracţional, mărturisire, bună-credinţă, disimulare, recepţie senzorială, memorare, recunoaştere, regret, responsabilitate, stare emoţională, vinovăţie, prevedere, provocare, consimţământ, act de voinţă, convingere intimă, discernământ, auto-control, legitimitate etc.), oglindit atât în conduitele delictuale, cât şi cu prilejul mărturiei, anchetei, prizonizării, victimizării, reeducării etc., traducându-i cele mai intime
257

resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, al unei corecte încadrări juridice a faptei, al dozării pedepsei şi al soluţionării sub just temei a cauzei. Ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, psihologia juridică orientează studentul în formare către ideea şi spiritul etic-deontologic al desfăşurării procesului penal cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psiho-morale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la apărare şi protecţie a fiinţei umane implicată în drama judiciară. În fine, şi fără pretenţia de a fi exhaustiv, cursul de psihologie juridică avertizează asupra minusurilor general-umane şi de care nici magistratul nu este scutit, recomandându-i acestuia coordonatele psihologice care fundamentează o conduită autocontrolată, profesionistă şi imparţială în raport cu individul aflat sub incidenţa legii.
I. PSIHOLOGIA JURIDICĂ PE TERENUL DREPTULUI

Necesitatea studiului psihologiei juridice Fundamentarea prezenţei psihologiei juridice pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că, înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept, precedate cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor. În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a raporturilor de drept, şi anume voinţa (a cărei sorginte primordial psihologică este dincolo de orice comentariu). Voinţa juridică, exprimată în acte juridice consensuale de formă autentică (scrisă), trebuie să se manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ. Problema este de a şti dacă, realmente, voinţa exprimată în actele juridice este neviciată, dacă voinţa liber exprimată este conformă cu cea internă. În ce priveşte vinovăţia, noţiune indiscutabil psihologică, în literatura de specialitate se subliniază următoarele: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă” (Constantin Mitrache, Drept penal român – partea generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 12). Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu voinţa (factorul cognitiv şi volitiv). Voinţa - pentru a exista - cere o atitudine conştientă în sensul că făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoase în raport cu
258

valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni mobilizându-i energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite. În esenţă, voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase ale faptei. Obiectul psihologiei juridice şi conexiunile interdisciplinare Coordonatele majore care definesc preocupările şi conturează obiectul psihologiei judiciare se profilează a fi următoarele: A. Definirea domeniului de referinţă, din perspectiva: a) preocupărilor teoretice; b) preocupărilor practic-aplicative. B. Analiza psihologică a actului infracţional - algoritmul infracţional - din perspectivă exploratorie (scena crimei – perspectiva psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate criminogenă –, personalitatea făptuitorului şi amprenta sa psihocomportamentală – profiler crime). C. Problematica psihologică a mărturiei şi martorului – abordare complexă care reliefează premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica bunei-credinţe. D. Analiza psihologică a interogatoriului judiciar, din perspectiva relaţiei interpersonale de tip special care opune parametrii ecuaţiei anchetatanchetator, pleacă de la psihologia infractorului, evidenţiind ample aspecte psihocomportamentale şi de contact interpersonal, oglindite în atitudini şi forme de manifestare a conduitei (sincere sau simulate) a persoanei care face obiectul interogatoriului judiciar. E. Domeniul investigării erorii judiciare, care insistă asupra declicului etiologic şi asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea judiciară (disfuncţii psihologice în prelucrarea şi interpretarea elementelor probaţiunii, în formarea mărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar, în deliberarea completului şi sentinţei etc.). F. Psihologia judecăţii pe coordonatele a patru mari direcţii: duelul judiciar (acuzare, apărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor, psihologia deliberării, opinia separată etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorioperceptivă, gândirea, capacitatea empatică, intuiţia, buna-credinţă etc.) şi psihologia apărării din perspectiva apărătorului.
259

G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra credibilităţii rezonabile vizând sentimentul de vinovăţie, detectarea ştiinţifică a conduitelor simulate. H. Psihologia detenţiei penitenciare – consecinţele psihologice ale privării de libertate – frustrarea penitenciară –, comportamente generate de izolarea penitenciară, tipologii şi caracteristici ale deţinutului încarcerat, perspective moderne asupra retuşării personalităţii şi reinserţiei sociale. I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog şi a psihologiei judiciare – domeniu deosebit de complex care debutează cu simularea şi care, după investigarea principalelor disfuncţii ale proceselor şi funcţiilor psihice, reiterează norma de periculozitate a conduitelor hetero- şi autodistructive din perspectiva instituţiei discernământului şi responsabilităţii. J. Problematica psihologică a actului de administraţie publică pune funcţionarul statului în slujba cetăţeanului şi a intereselor sale private.
II. ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE

1. Interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite în câmpul faptei – preocupare ce intră predilect în sfera criminalisticii –, eforturile anticrim ale mileniului trei vor fi orientate, în opinia noastră, către interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă. În timp ce câmpul faptei – expresie consacrată în criminalistica clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor clasice apte să permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte între care: scena crimei, scena del crimen sau în alt sens profiler crime, acţionează în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor comportamentale; ele determină componenta psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitudinile, raţionamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic, amprenta comportamentală, aptă schiţării unei galerii de potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de bănuiţi. Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în virtutea celor sus-menţionate: 1) să reproducă prin propria-i imaginaţie împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de urmărire penală „filmul crimei în dinamica sa”; 2) să-şi imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa psihocomportamentală”; 3) să anticipeze „comportamentul următor pretabil”,
260

contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia. Toate acestea situează obiectul psihologiei judiciare, din perspectiva impactului interdisciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe coordonatele unei idei îndrăzneţe: psihocriminalistica. Din aceste considerente, actul infracţional, ca expresie dinamică a comportamentelor criminogene, suferă impactul interpretării sale din perspectivă psihoexploratorie. 2. Infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea) Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate şi călătorind mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care are unele trăsături comune. Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile sale verbale pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conştient de gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei. Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns. 3. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează acţiunea) Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul acţionează impulsiv sub stress şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică. Locul crimei va fi dezorganizat. Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană, agresorul acţionând brusc, în afara fanteziei sale, şi nu are un „plan de joc”, nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Locul morţii şi locul crimei coincid, în general, şi de obicei nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul când cadavrul a fost mutilat, este posibil ca infractorul să-l poziţioneze într-o manieră specială
261

care are semnificaţie pentru el. Arma crimei este deseori lăsată la locul faptei. Comportamentul uman al infractorului, deşi imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite tipuri de personalităţi vor fi repetate şi în alte cazuri de omor.
III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ALGORITMUL INFRACŢIONAL

1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare, şi nu bidisciplinare, aşa cum s-ar putea crede din enunţurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate, există mai degrabă o tendinţă de cercetare de „tip sinergic” a infracţiunii, atunci când se pune în discuţie geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”. Studierea personalităţii infractorului din perspectivă sinergică implică: a) cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de biodetecţie); b) examinările paraclinice, având ca rol principal probarea şi obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi aprofundarea etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de laborator, radiologice, electroencefalografice etc.); c) investigările biogenetice, având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop, identificarea concretă a factorilor de ereditate; d) interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau le declanşează; e) cercetarea sociologică, având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi, în al doilea rând, orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială; f) rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conştiinţă, discernământ). O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite: • aprecierea corectă a stării psihice a personalităţii deviante, prin precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare, esenţială); • determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din perspectivă sinergică;
262

• cunoaşterea naturii şi evoluţiei tulburărilor care au însoţit sau precedat săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare; • aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit comportamentul deviant. Din punct de vedere juridic, actul infracţional este rezultatul comportării negative a fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele normelor penale pozitive. În orice definiţie dată infracţiunii – definiţie legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracţiune. O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel, care subliniază că ceea ce numeşte el personalitate criminală nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane, ci este un model de care analiza criminologică se serveşte în cercetările sale. Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale orice om poate deveni delincvent”. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi trebuie căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie delincvenţială; alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul – nu aşteaptă o ocazie propice, o incitaţie exterioară, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de trecere la act. 2. Personalitatea infractorului recidivist - „paradoxul criminal” (Eysenck, Mawrer) Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck (vezi Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1978, p. 80-81). Problema psihologică pe care el vrea s-o lămurească pe acest plan este cea a paradoxului criminal. De ce infractorul - şi mai cu seamă recidivistul - comite actele sale când ştie că în cele din urmă va fi pedepsit? În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la „legea secvenţei temporale” stabilită de psihologul american O.H. Mawrer, după care „un anumit act (infracţional) uman este determinat nu numai de consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”. Cu alte cuvinte, „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta de sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere (echiprobabile), atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în funcţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o
263

satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine”. Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului este caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale sunt semne evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul este imatur, fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Imaturitatea intelectuală nu trebuie înţeleasă ca fiind identică unui coeficient de inteligenţă (I.Q.) scăzut. Ea înseamnă capacitatea redusă de a stabili un raport raţional dintre pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. 3. Cuplul penal victimă - agresor (identificarea agresorilor şi autoprotecţia victimală) * Psihologia victimei - sursă orientativă în conturarea de versiuni, ipoteze şi cerc de bănuiţi Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a violat apare în calitate de infractor. Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional. În cazul în care între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, preferinţe, habitudini, trăsături psihomorale şi psihocomportamentale) se poate „reconstitui” fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, poate fi identificat cel ce a comis fapta criminală. În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. Din marea varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan (op.cit., p. 155-159) a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor, şi anume: datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală; datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;
* Nicolae Mitrofan, capitolul Victimă şi victimologie, în N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p.100-105. 264

datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor); datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepţia şi modul de viaţă, materializarea lor în nivelul de cultură şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală); cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate. De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite; informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului, care pot avea relevanţă deosebită; datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales cele de valoare, şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente; informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei. Există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante posibile: a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş; b) victime care nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) şi care „oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.); c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.). În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele
265

caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.); d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-l denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii); e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care însă nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite); f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste” infractorului pe care-l iubeşte); g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană, pe care vor să se răzbune; h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul - care s-a rezumat numai la violarea ei - nu şi le-a însuşit); i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o „infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol). Strategii preventive şi de contracarare a victimizării Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimţit în general de către indivizi, dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapaţi). Uneori, instinctiv sau deliberat, unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de victimizare. Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple şi diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică şi psihosocială. Măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale pot fi clasificate în: a) măsuri de protecţie socială; b) măsuri de autoprotecţie. Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi predicţia victimelor potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să favorizeze, mai mult sau mai puţin săvârşirea unor infracţiuni, T. Bogdan
266

(op. cit., p. 174) propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai importante: educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute; pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni victime ale unor infracţiuni; sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie de victime; identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere ale organelor judiciare - şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora. De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.: strategiile evitării, (Furstenberg, 1972); tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan şi Maxfield, 1981); prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător (Newmann, 1972). Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate cu uşurinţă în ce priveşte eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.
IV. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI

1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice ce stau la baza mărturiei. Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată (E. Stancu, Criminalistica, Editura Actami, 1995, p. 56). Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat pe patru faze, şi anume recepţia (percepţia) informaţiilor; prelucrarea lor logică; memorarea; reproducerea /recunoaşterea /reactivarea. Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii - depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa
267

de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci esenţialul, şi, nu în ultimul rând, de aptitudinea sa de a le reda. Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare prin intermediul simţurilor sale, iar acestea, acţionând asupra organelor de simţ, dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi percepţii . Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere. Aprecierea mărturiei se va face în funcţie de existenţa senzaţiilor care pot fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive şi gustative, de recepţia auditivă, senzaţiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracţiunii, a faptei săvârşite reprezintă o cerinţă a principiului aflării adevărului. 2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens Între momentul perceptiv al mărturiei şi cel al reproducerii în faţa organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informaţiilor dobândite – deci, memorarea, formă de reflectare a experienţei acumulate şi funcţie a creierului. Din momentul percepţiei, al existenţei informaţiei şi până la reactualizarea ei există un alt moment, şi anume decodarea sau prelucrarea informaţiilor. Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt şi este purtător de cuvânt. În procesul de decodare se conştientizează calităţile spaţio-temporale şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor organe de simţ, fapt care potenţează relativitatea lor. Însă, alături de informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul nostru şi prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură. 3. Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informaţiei în raport cu dinamica uitării Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia, memoria şi reproducerea. Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic, care nu se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea unei infracţiuni, este capabil să le reproducă fără a le denatura. Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei, care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi
268

legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că memorarea este influenţată de diverşi factori – starea emoţională, interesul, ocupaţia, gradul de înţelegere a fenomenului perceput şi altele, care se exprimă diferenţiat, în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor. Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi reproducere a experienţei dobândite anterior. Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziţie (memorare); b) de reţinere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare şi se caracterizează prin: • Selectivitate – ceea ce o persoană umană memorează mai repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au o anumită semnificaţie. • Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut şi condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea finalităţii dorite. • Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare şi gândire. Între memorare (întipărire) şi păstrare (conservare) nu există o identificare – însuşirile de a întipări şi conserva faptele percepute sunt variabile, diferind de la o persoană la alta. Totodată, memorarea poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, interesului manifestat de martor în reţinerea aspectelor percepute. Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea informaţiilor; martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alţii fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date – toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă şi completă. Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, dar nu exprimă nici o activitate pasivă, mecanică a informaţiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa acesteia este dată de două condiţii, şi anume: semnificaţia pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experienţa anterioară a subiectului; factori emoţionali ce stau la baza ei – interese, aptitudini, stări emoţionale. Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume memorarea vizuală şi cea auditivă prezintă importanţă pentru că marea majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute, sunt formate din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali şi auditivi.
269

În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă durată. În cazul în care conţinutul memorial este de minimă importanţă, putem vorbi de memorie de scurtă durată sau memorie primară, întâlnită la reţinerea unui număr de telefon nesemnificativ sau a sumelor parţiale la o adunare. Asupra memoriei acţionează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării şi se manifestă sub forma neputinţei reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoaşterea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanţelor, a căror reactivare devine anevoioasă şi chiar imposibilă. Uitarea – condiţie a memoriei – elimină tot ceea ce este secundar, ceea ce îngreunează capacitatea de reţinere, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului. Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată sunt cunoscute sub numele de reminiscenţă. Factorii care pot influenţa reminiscenţa sunt: atitudinea, interesul subiecţilor în raport cu materialul memorat, vârsta acestora. 4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfăşurarea faptelor compare în faţa organelor judiciare în calitate de martor. În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor, modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul. Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de către martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de fidelitatea percepţiei şi a memoriei, cât şi de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informaţiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianţa în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacităţii de exprimare. Martorul, animat de dorinţa de a ajuta organul judiciar la soluţionarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale o imagine supradimensionată. Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor, obţinute fie sub forma relatării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, venită din partea organului judiciar. Influenţa ei este puternic resimţită dacă
270

percepţia evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influenţe exterioare. Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori: imaginaţia, gândirea, limbajul, atenţia. Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea informaţiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale dificultăţi de reamintire, cât şi ignorării de către martor a unor aspecte importante; fie sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă. Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului, care are un efect stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări ce păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă – declaraţia consemnată personal de martor, la care se va apela numai în condiţii improprii, în care se desfăşoară reproducerea, ce pot afecta capacitatea de reproducere orală a martorului. Ca şi celelalte etape ale mărturiei, şi reproducerea este supusă erorilor, ce se pot datora unor diferite cauze: denaturări prin audiţie, prin omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări constă în faptul că pot fi întâlnite şi în depoziţiile martorului de bunăcredinţă, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că depoziţia sa este conformă adevărului (A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, 1984, p. 149-156). Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influenţată în mare măsură şi de atitudinea martorului faţă de anchetator. Reactivarea – sub cele două forme: reproducerea şi recunoaşterea – are loc în condiţiile forţării memoriei. La toate acestea se mai pot adăuga schimbarea de rol, ce contribuie la distorsionări regretabile, precum şi presiunile din partea publicului. Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoaşterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este realizată de organele de urmărire penală; în cadrul ei, persoanele şi obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu scopul de a le identifica. Fiind vorba de un procedeu tactic, se încearcă reactualizarea acelor informaţii mai slab consolidate sau temporar reţinute sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoaşterea se va face în condiţiile contactului repetat cu persoanele şi obiectele care se înfăţişează în confruntarea cu imaginea percepută şi stocată de către persoanele care au venit în legătură cu aceste obiecte sau de către persoane în condiţiile săvârşirii infracţiunii sau anterior acesteia.
271

Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare, şi imprecisă, când se constată diferite deosebiri. Toate aceste etape în care mărturia se formează, cu avantajele şi dezavantajele lor, prezintă interes şi constituie o importantă sursă de descoperire a infractorului şi pot, până la descoperirea altor metode, să rămână totuşi singurele modalităţi, chiar dacă pot crea şi o falsă recunoaştere, de descoperire a celor care încalcă legea. 5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forţei probante a mărturiei Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei Din punct de vedere al mijlocirii între faptele aduse la cunoştinţa organelor judiciare şi sursă – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se poate vorbi despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”. Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia imediată, originară a faptelor şi împrejurărilor de fapt legate de infracţiune sau de făptuitor sau dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită, între sursa din care provin şi sunt transmise informaţiile şi martorul care le percepe şi le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepţia nemijlocită implică prezenţa martorului în timpul şi la locul producerii faptelor. Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor fapte şi împrejurări percepute din sursa originară, ci dintr-o sursă mediată, derivată – ex auditu alieno. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare se interpun verigi intermediare. Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum spune lumea” derivă dintr-o sursă nedeterminată şi indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate, a căror provenienţă nu poate fi precizată. Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată, mai întâi, o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai uşor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste şi, în sfârşit, asimilarea, prelucrarea informaţiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primeşte informaţia.
272

Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare şi apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers proporţional cu numărul verigilor ce separă percepţia iniţială de martor, ca subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare. În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa iniţială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existenţa unei depline concordanţe între acestea, dar şi o neconcordanţă asupra unor elemente care, considerate a fi lipsite de importanţă, nu au fost comunicate martorului. Cunoaşterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informaţiile reale şi necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate revine anchetatorului, procuror sau organ de poliţie, care trebuie să „navigheze” printr-o mare de informaţii, de zvonuri, de persoane. Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina şi cu părţile în proces Martorul trebuie privit în raport cu poziţia ocupată de el în complexa împletire a relaţiilor şi faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, deci în raport cu situaţia reală a martorului faţă de pricină şi faţă de ceilalţi participanţi în procesul penal. Prima latură a acestei probleme – legătura cu atitudinea martorului faţă de pricină - reprezintă un moment important în ceea ce priveşte interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluţionată într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o anumită nesinceritate sau parţialitate care se va reflecta şi în mărturie. Cea de-a doua latură – legătura cu părţile în proces – vizează poziţia subiectivă a martorului faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – deci raporturile de rudenie, amiciţie, duşmănie, sentimentele de teamă, antipatie sau simpatie ş.a. O altă situaţie care ar putea să creeze o prezumţie de interes material sau moral în rezolvarea cauzei este cea dată de suprapunerea celor două calităţi – martor şi soţ, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părţi. În situaţia în care este rudă apropiată cu învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de obligaţia de a depune mărturie. Este însă o excepţie relativă, deoarece rudele sau soţul pot depune mărturie, rămânând la latitudinea lor dacă-şi exercită acest drept sau nu. O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situaţia reală a martorului în lanţul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se află acesta cu ceilalţi participanţi în proces, al poziţiei sale subiective faţă de cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează
273

personalitatea martorului din punctul de vedere al relaţiilor sale cu ceilalţi, cu părţile în proces. Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se înfăţişa în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. Martorul, pentru a se elibera de această obligaţie, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârşirea infracţiunii. 6. Repere particulare vizând mărturia şi martorul Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei minciunii în comportamentul juvenil* La copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului raţional. Primele neconcordanţe dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”, imaginează din plăcere, din opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii. Dintre categoriile de minciuni ale marii copilării se vorbeşte mai ales despre minciuna ce gravitează în jurul simbolului fructului oprit, trăit ca atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de imitaţie constituie o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un băiat mai mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu denigrarea) şi/sau chiar aceea de consimţire a afirmaţiei mamei care cere să se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon, constituie alte categorii de minciună. Spre 11 – 13 ani, se minte pentru a face plăcere sau a evita o neplăcere, pentru a părea mai puternic sau mai bun, mai priceput etc.; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă insatisfacţii privind mediul înconjurător, modul de viaţă. Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania vanitoasă, dar există şi o formă malignă şi perversă de mitomanie. Această tendinţă morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupré, de constituţia individului. Psihologia martorului minor Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa, astfel că, de fapt, nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind, desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente între un minor de 4 – 5 ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze declaraţiile ţinând seama de
* Ursula Şchiopu şi colab., Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 453-454. 274

toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special, de vârstă, de gradul de dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de percepere, de înţelegere a evenimentelor, de memorare şi de redare, sugestibilitate, înclinaţie spre fantezie. Aprecierea declaraţiilor (în lumina acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana de la care emană. Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul infractor să aibă o atitudine de neîncredere şi ostilitate faţă de organele de justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite infracţiuni, pe care uneori minorul, date fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca atare (furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de tren), îl determină a se considera nedreptăţit. Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un spirit practic foarte dezvoltat, manifestă perfidie, neîncredere şi atitudine defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai ales, faţă de justiţie, precum şi tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun. Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt. Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general, aceleaşi trăsături ca şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a fost, atât din cauza emoţiei, a fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din interesul de a obţine avantaje materiale şi de a se răzbuna pe infractor. Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a cărei victimă a fost minorul. Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice, care influenţează declaraţiile sale. Tendinţa acestuia spre fantezie şi sugestibilitate constituie cel mai important factor care determină neîncrederea, deseori justificată, în declaraţiile sale. Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor A. Dispoziţii legale: probleme procesuale în legătură cu ascultarea minorilor Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal cu privire la minoritate, a fost necesar să se înfiinţeze, pe linie procesual penală, o procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Această procedură se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.
275

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor. În această situaţie, „organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu infractori minori, apare condiţia obligatorie a efectuării anchetei sociale. (A se vedea Gh. Nistoreanu şi colab., Drept procesual penal, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 314). tării B. Pregătirea ascultării. Ascultarea. Procedee tactice ale ascul-

Faţă de particularităţile prezentate anterior, apare evidentă necesitatea aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul cărora să se poată obţine declaraţii fidele, cât mai apropiate de realitatea faptică. În acest scop, tactica aplicată trebuie să fie asemănătoare tacticii aplicate la ascultarea învinuitului şi a martorilor majori, cu unele modificări impuse de particularităţile psihice ale minorilor, ţinându-se seama de vârstă, dar şi de particularităţile persoanei audiate. * Pregătirea ascultării: limita iniţială este marcată de culegerea de informaţii (cât mai amănunţite) cu privire la minor şi familia sa, cu privire la eveniment, la interesul pe care aceştia îl au în soluţionarea cauzei, precum şi asupra legăturilor cu părţile. Modul în care va fi audiat, întrebările ce i se vor pune, formularea şi ordinea lor sunt de mare importanţă pentru obţinerea unor declaraţii sincere, cât mai apropiate de realitate. * Procedeele tactice sunt, în general, aceleaşi ca şi la ascultarea majorilor, cu unele particularităţi specifice trăsăturilor caracteristice ale minorilor. Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din cauza neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu-şi dă seama de ceea ce va urma, chiar şi atunci când este chemat doar ca martor - este foarte importantă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stării psihice a minorului sau asupra dezvoltării sale intelectuale, el poate recurge la serviciile unui medic psihiatru, care să asiste la ascultare, sau, eventual, poate să ordone o expertiză medicală. Formularea procesuală a declaraţiilor se va face în aceleaşi condiţii ca şi la audierea persoanelor majore. Este recomandabil să se consemneze declaraţiile minorului la sfârşitul audierii, întrucât dacă aceasta se face în timpul audierii, minorul, văzând că cele declarate de el sunt consemnate, poate avea unele reticenţe, temeri care îi influenţează defavorabil declaraţiile. Mărturia, între bună şi rea-credinţă Martorul de bună-credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar desfăşurării corecte a proceselor.
276

Trebuie să facem distincţie între cazul mărturiei unui om ce relatează fapte şi evenimente care s-au desfăşurat într-un timp îndelungat (exemplu, un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al infractorului) şi cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care a asistat (exemplu, accident de maşină, scandal pe stradă), unde acţiunea s-a desfăşurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greşi prin doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi elemente de apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii, care îşi găseşte explicaţia în psihologie. Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susţine că acestea sunt de două feluri: Erorile substanţiale, care pot îmbrăca mai multe forme începând de la omisiuni de elemente şi până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului, vorbim de negare. Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor, de regulă, de oameni, de fapte, la relatările spontane şi sunt în funcţie de fantezia martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei. Erorile accidentale, care nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporţii a calităţilor (culoare, formă), a cantităţilor şi a relaţiilor lor. Procesul psihic al recunoaşterii – cea de-a treia treaptă a mărturiei – este supus şi el erorii, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât şi recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârşit fapta. Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus, de asemenea, unor erori. Reproducerea constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial. Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de denaturări, şi anume: denaturarea prin audiţie (adaugă ceva realităţii), prin omisiune, prin substituţie şi prin transformare. Magistratului îi revine rolul de a interveni pentru a stabili şi cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente, testări intersubiective şi biodetecţie (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit., p. 116). Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credinţă dorind să contribuie la aflarea adevărului, depoziţia sa va fi supusă unor disfuncţionalităţi ce se datorează atât erorilor şi denaturărilor din relatările subiecţilor sau percepţiei eronate sau lacunare, cât şi unei atitudini ce poate orienta şi percepţia, şi reproducerea într-o anumită direcţie. O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între percepţie şi relatare sau apariţia unor întrebări sugestive sau acele discuţii ce pot interveni între
277

martori (A. Roşca, Metodologii şi tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186). Mărturia de bună-credinţă poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără şi „unghiul de deviere”. Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a mărturiei de bună-credinţă este „efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului. În categoria indiciilor pozitive se pot încadra: atitudinea francă, deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea că, dacă ar fi ştiut că asemenea împrejurări interesează justiţia, ar fi depus stăruinţă să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La polul opus se află atitudinea de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică, obscură, sinuoasă, contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, gestica forţată, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc. Magistratul, anchetatorul, utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate şi cerute de situaţia respectivă, îşi pot forma intima convingere – finalitatea acestui proces, ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii. 7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului şi a mediului de provenienţă. Mentalităţi. Cutume. Obiceiuri Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice şi de cercetare penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informaţii despre condiţiile săvârşirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar şi mijlocul prin care făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la răspundere penală. Mărturia nu poate exista fără martor. Pentru a fi obţinută, mărturia necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoaşterea fiinţei umane. Noţiunile de psihologie deţinute de organul de cercetare penală, de organul juridic, ajută la cunoaşterea martorului, dar nu ca persoană implicată într-un cerc vicios, ci ca fiinţă umană, cu trăsăturile sale caracteriale sau morale, reputaţia sa, educaţia primită şi trăsăturile sale temperamentale. Prin caracter se înţelege suma acelor însuşiri ale persoanei care-şi pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăşi şi care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane (A. Ciopraga, op.cit., p. 186).
278

Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea, la polul negativ aflându-se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea, egocentrismul. Atât trăsăturile negative, cât şi cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a credibilităţii personale a martorului. Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăieşte, el fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea mărturiei trebuie luat în considerare mediul, deoarece acesta oferă organelor judiciare preţioase informaţii asupra poziţiei de parţialitate sau imparţialitate pe care martorul se situează. În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în raport cu tipul psihologic căruia aparţin, încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta în funcţie de trăsăturile temperamentale dominante pentru a se evidenţia măsura în care apartenenţa lor la un tip psihologic sau altul influenţează favorabil sau defavorabil asupra percepţiei, memorării sau reproducerii. Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, este bun observator, descrie lucrurile după însuşirile lor exterioare, nu este preocupat de semnificaţia scenei la care a participat, iar percepţia se desfăşoară în absenţa unei participări afectiv-emoţionale. Martorul obiectiv este acela care înregistrează corect şi memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer date care depăşesc aspectele aparente, exterioare. Tipul subiectiv implică o mărturie descriptivă, caracterizată printr-o largă extensie, printr-o observaţie minuţioasă şi o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o depoziţie interpretativă, datorită afectivităţii pe fondul căreia se realizează percepţia, căutării semnificaţiei, a cauzei care a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea. Organul judiciar poate include martorul în unul din aceste două tipuri şi, în funcţie de ele, îşi poate da seama de modul său de a se manifesta. 8. Mărturia şi concordanţa conţinuturilor Mărturia, în funcţie de modul său de percepere, poate constitui în ansamblul probelor o verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate fi unicul material probator. În situaţia în care ea reprezintă un element, o verigă probatoare, este necesară o apreciere a probelor, în care se impune evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dacă ele concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai multe mărturii simultane care-l contrazic, aprecierea presupune evaluarea critică a acestora, dacă ele constituie o probă exclusivă, luarea în calcul a factorilor de credibilitate legaţi de persoana martorului.
279

Prin mărturii simultane se înţeleg mărturiile persoanelor care au perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de loc şi timp, aceleaşi fapte sau împrejurări de fapt. În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii infracţionale, principalele momente ale acţiunii întreprinse de infractor sau de cel spre care se îndreaptă infracţiunea şi alte aspecte se regăsesc reproduse fidel în depoziţiile lor, în condiţiile în care au perceput faptele în aceleaşi împrejurări. Când există concordanţă sub aspectul împrejurărilor esenţiale, al mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în identitatea proceselor psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esenţiale, în similitudinea condiţiilor de percepţie sau în absenţa unor cauze subiective de distorsionare a faptelor. Acesta este aspectul pozitiv, deoarece concordanţa mărturiilor similare se poate datora şi unui cerc fraudulos realizat între martori şi cel în favoarea căruia urmează a se depune mărturia, aşadar, aspectul relei-credinţe. Atât concordanţa, cât şi nepotrivirile îşi au cauza în condiţii obiective şi subiective ale percepţiei. Tactica aplicată în aceste condiţii este luarea la anumite intervale de timp a depoziţiilor aceloraşi martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată, avându-se în vedere factorii care perturbă memoria şi, implicit, reproducerea. În faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel sunt întrebările de detaliu pentru a se obţine amănunte referitoare la diferite împrejurări ale faptei săvârşite, pentru a se verifica informaţiile. Pot fi folosite mai ales în cazul depoziţiilor simultane, pentru a se dovedi omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere: 9. Mărturia şi contradictorialitatea conţinuturilor Ca şi concordanţa conţinuturilor, care reiese din repetarea audierii martorilor în faţa organului judiciar la intervale de timp, contradictorialitatea conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor. Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să aibă intima convingere că depoziţiile martorilor sunt conforme cu derularea faptelor. Pentru a-şi forma însă intima convingere, anchetatorul/magistratul trebuie să cerceteze depoziţiile martorilor sub aspectul eventualelor contradicţii, dintre aceste depoziţii una fiind falsă, iar alta confirmând realitatea. O primă contradicţie în depoziţia martorului va fi rezultatul unei emotivităţi sporite, datorate ascultării imediat după săvârşirea infracţiunii. Contradicţiile nu sunt rezultatul numai al relei-credinţe, ele se pot datora şi bunei-credinţe. Problema care apare în această situaţie vizează efectele erorii. Cauza erorii în această situaţie trebuie căutată în situaţiile fireşti – uitare, trecerea unui interval de timp
280

de la producerea faptelor etc. Martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul cu privire la celelalte. La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât întinderea şi caracterul erorii, cât şi aspectul cantitativ, adică numărul lor. Existenţa unei singure erori parţiale, în general, nu este în măsură a se răsfrânge asupra întregii mărturii; existenţa unui număr mai mare de contradicţii, chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în măsură să pună sub semnul întrebării veridicitatea întregii mărturii. Situaţia va deveni sensibil modificată când martorul revine asupra depoziţiilor iniţiale, le retractează, făcând noi depoziţii care le contrazic, le anulează pe cele dintâi. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc influenţe asupra acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situaţie va trebui să determine motivele retractării, dar şi poziţia pe care o ocupă martorul în raport cu părţile. În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a confruntării factorilor de credibilitate şi de incredibilitate circumscrişi celor două declaraţii succesive contrare, a confruntării lor cu ansamblul probelor administrate, organul judiciar reţine depoziţia considerată sinceră şi înlătură pe cea mincinoasă, indiferent în faţa cărui organ a fost dată. 10. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor. Strategii şi atitudini în identificarea şi contracararea martorului de rea-credinţă În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească atât pe sine, cât şi mediul audierii. Din punct de vedere psihologic, anchetatorul trebue să adopte o atitudine de calm, de evitare a unor reacţii care să trădeze o anumită gândire faţă de declaraţiile martorului. El trebuie să înregistreze toate schimbările psihofiziologice ale martorului la întrebările puse, pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, dar fără ostentaţie şi fără ca martorul să realizeze că este supus unei inspecţii exterioare. Familiarizarea dintre martor şi anchetator se va face printr-un ton adecvat, prin întrebări, discuţii exterioare obiectului cauzei. O atitudine pasivă, de dezinteres faţă de martor, de depoziţia sa, o atitudine care poate lăsa impresia că ceea ce acesta relatează este cunoscut, necunoaşterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar desfăşoară o muncă formală şi, deci, poate fi uşor indus în eroare. Efectul negativ rezultat se va răsfrânge asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei. Anchetatorul poate conduce şedinţa în direcţia dorită fără a lăsa să se vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anchetatorului, el va ajusta şi adapta informaţiile deţinute la ceea ce anchetatorul vrea să ştie (A. Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, p. 214-215).
281

Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe parcursul cărora se vor evidenţia regulile şi procedeele criminalistice. Aceste trei etape sunt: 1) identificarea martorilor; 2) relatarea liberă; 3) formularea de întrebări şi răspunsurile date de martor. Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate, de bună-credinţă, manifestată în dorinţa de a face declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie de rea-credinţă, manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a faptelor. Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite şi, în funcţie de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziţie pentru a preveni sau determina martorul să renunţe la atitudinea de rea-credinţă. Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea martorului, a anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcţie de aceste criterii, de natura cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la obţinerea unui rezultat conform cu adevărul. 11. Raţionamente (deducţii / inducţii). Analogii. Interpretări asupra conţinutului mărturiei În momentul în care s-a obţinut de la martor o depoziţie, operaţia nu va fi oprită aici. Depoziţia va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar, individual, va fi analizată sub trei aspecte: 1. Extinderea mărturiei. 2. Fidelitatea. 3. Gradul de certitudine subiectivă. Primul aspect, extinderea mărturiei, vizează elementele componente ale depoziţiei, dacă aceasta acoperă total sau parţial toate elementele evenimentului la care mărturia se referă. Elementele componente ale depoziţiei cuprind atât condiţiile obiective în care martorul a asistat la evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit, a auzit, cât şi capacitatea sa de a reţine, în funcţie de timp, de starea afectivă din momentul percepţiei. Al doilea aspect, fidelitatea, este condiţionat de o recepţie optimă şi de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea exactă a celor văzute, sunt poate puţine. Al treilea aspect, gradul de credibilitate subiectivă, joacă un rol important în mărturie. În momentul interogatoriului, faptele urmărite de anchetator încep să se înşire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală incertitudine exprimată în „nu ştiu”. Un subiect se găseşte în stare de incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una
282

nu este dominantă; gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul de soluţii, cât şi cu forţa relativă a reacţiilor faţă de alternative. Din practica interogatoriilor se cunoaşte că martorul, în relatarea spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar, dacă i se pun întrebări care vor evidenţia posibilitatea unor alternative plauzibile, va pierde certitudinea iniţială. În ansamblul mărturiei pot apărea contradicţii determinate de existenţa atât a declaraţiilor succesive, cât şi a celor simultane. S-a constatat că se pot ivi şi contradicţii între depoziţiile martorilor aflaţi de aceeaşi parte apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părţilor. Existenţa contradicţiei poate indica faptul că eroarea sau buna-credinţă se află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii. Din cel de-al doilea aspect – contradicţii între mărturiile martorilor aflaţi de părţi opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar nu se va şti de care parte se află eroarea sau minciuna. Mărturia – declaraţia scrisă a persoanei ce a participat accidental sau voluntar la săvârşirea unei fapte penale, dată în faţa organului judiciar sau a magistratului –, pentru a putea fi aşezată la baza convingerii organelor judiciare, trebuie să satisfacă două cerinţe imperative: sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credinţă; fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului perceput. În verificarea şi interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor două imperative. Sinceritatea este însuşirea mărturiei, materializată în dorinţa martorului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în faţa organului judiciar; însuşire însoţită de o manifestare spontană – francheţe – ce conferă martorului de bună-credinţă note fizionomice particulare. Fidelitatea este o însuşire subiectivă ce constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul depoziţiei, ea se traduce printr-o exactă corespondenţă între faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate. Mărturia, declaraţiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine să soluţioneze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – acte, interogatorii. Mărturiile trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să fie concordante în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare probă în parte şi, implicit, de probele constituite în ansamblu.

283

V. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA) DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ

1. Noţiuni introductive
A. Definiţia interogatoriului

Una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este indubitabil ascultarea: desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii este de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii – învinuitul sau inculpatul. Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane, învinuitul sau inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când îl are în vedere pe învinuit sau inculpat, această activitate este denumită interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a informaţiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi. Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două forme: relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute; răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul. Din perspectivă strict psihologică, câteva comentarii se impun: a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiaţi verificării unor cunoştinţe şcolare sau schimbului unilateral de informaţii, conotaţiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, or, această semnificaţie este departe de relaţia de opozabilitate interpersonală de tip special specifică urmăririi penale; b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece trimite către domeniul sociologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor tratamente şi abuzului specific anchetatorului de tip torţionar; c) deşi părerile continuă să fie împărţite, opinăm pentru termenul de interogatoriu şi, respectiv, interogarea judecătorească, drept cele mai potrivite realităţii pe care în fond o vizează. În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit şi îi sunt reduse sensul, aria sa de activitate. În ceea ce ne priveşte, credem că, definind interogatoriul ca fiind
284

contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identificării făptuitorilor şi, în funcţie de adevăr, a stabilirii răspunderilor, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă.
B. Caracteristicile interogatoriului

Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar: • Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de standardele sale profesionale: aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauză; pe unul îl animă prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preţ a libertăţii sale. • Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziţia celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecinţele faptei comise; organul judiciar ocupă o poziţie opusă, el este învestit cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcţiei pe care o exercită în vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului. • Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând seama de situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale. • Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”. De cele mai multe ori, infractorul „merge în zig-zag”, recunoscând o parte la început, negând apoi cu înverşunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar şi aceea, de foarte multe ori, incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziţii tactice ale infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia relativă pe care o are faţă de anchetator. • Intimitatea, stresul şi riscul sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci şi, concomitent, psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relaţia interpersonală devine specială prin intimitate. Nu o dată, învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc., în prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul. În acelaşi timp, mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu trăirea
285

sentimentului de înţelegere, cel puţin umană, a dramei judiciare pe care învinuitul o trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de confruntare, nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental disfuncţional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber şi pe care şi-l asumă din perspectiva profesionistului.
C. Planurile situaţionale

Activitatea profesională a organelor de urmărire şi cercetare penală constă într-o confruntare permanentă pe care ele o poartă, în calitate de anchetator, cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relaţii interpersonale primare. Pe de o parte, anchetatorul, cu tehnica şi imaginaţia sa, iar pe de altă parte, infractorul, care speculează orice amănunt, creîndu-se o tensiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, oferind diferite situaţii în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl are anchetatorul. Din perspectiva experienţei practice se disting următoarele patru situaţii (planuri situaţionale) (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit.): a) planul situaţional deschis este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute de ambele părţi (exemplu: infracţiunile flagrante); b) planul situaţional orb este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii, probele materiale şi informaţionale sunt cunoscute numai de anchetator (exemplu: denunţurile, exploatarea mijloacelor speciale etc.); c) planul situaţional ascuns este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute numai de către persoana interogată; d) planul situaţional necunoscut este caracterizat de situaţia în care datele despre comiterea infracţiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator, nici de infractor (exemplu tipic: suspecţii cercetaţi cu ocazia unor razii, scotociri, filtre de circulaţie etc.). O deosebită importanţă în cadrul relaţiilor interpersonale o are autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoţională, simpatie sau antipatie faţă de persoana interogată etc.). Autocontrolul nu este un exerciţiu în sine, gratuit, ci, dimpotrivă, este o necesitate menită a contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă.

286

2. Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului Atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte: verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului – cunoaşterea statutului de persoană fizică al învinuitului sau inculpatului, în sensul legii civile; ascultarea relatării libere; adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului şi a părţilor în faza cercetării judecătoreşti, prin intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet. a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Verificarea identităţii nu constituie doar un simplu act tehnic, ci şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai cuprinzătoare şi mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai uşoară. b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-şi stabilească procedeele tactice pe care le va adopta în ascultare. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, manifestarea satisfacţiei sau a nemulţumirii. Relatarea liberă este un bun prilej pentru
287

anchetator de a cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcţie de răspunsurile învinuitului, de poziţia sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării. Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel: întrebări temă (cu caracter general), care vizează fapta – învinuirea în ansamblul său; întrebări problemă, prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei; întrebări detaliu, având caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziţia învinuitului cu privire la învinuire. Dacă se apreciază că declaraţia nu este completă sau unele probleme sunt neclare, se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete, evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să exprime opinii personale. În condiţiile când învinuitul încearcă să nege faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare şi de control, trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările „detaliu”. O situaţie aparte este aceea când învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscând personalitatea şi psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească motivele pentru care acesta refuză colaborarea. Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului) Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării. Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului).
288

Procedee tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica autorităţilor judiciare: a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu. b) Strategii de interogare repetată. c) Strategii de interogare sistematică. d) Strategii de interogare încrucişată. e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie. f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie. g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii. h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului* sau justificarea timpului critic. i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic. j) Coordonatele psihologice ale instituţiilor confruntării, prezentării pentru recunoaştere şi reconstituirii ca activităţi ale urmăririi penale.
VI. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT – VINOVĂŢIA CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JUDICIARĂ

1. Matricea infracţională (culpabilizatoare). Matricea morală din perspectiva contradictorialităţii Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum şi cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma unui pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională specifice şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea, în virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realităţi psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă (inclusiv substratul ei afectiv-emoţional). Structurile informaţionale, reprezentând matricea infracţională, rămân implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psihosensibilităţii latente ce poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (monitorizată) în biodiagramele specifice investigaţiei conduitelor simulate, fiind identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimulilor de natură psihologică. Definită strict, matricea infracţională este o realitate a conştiinţei infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării infracţiunii, autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.
* Definim alibiul ca pe un construct mental, strategie cognitivdemonstrativă, parţial acoperită faptic, prin care o persoană bănuită caută: a) în timp – să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei; b) în spaţiu – să se plaseze cât mai departe de locul comiterii faptei; c) să-şi facă simţită prezenţa. 289

2. Indicatorii fiziologici, semnificaţia şi sensul stimulilor declanşatori de emoţie în simulare După 1900, cercetările întreprinse în direcţia „detectării simulării”, a „minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt şi cele specifice învinuitului sau inculpatului care caută să ascundă adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei, dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui cardiac etc.) pot fi sesizate direct de către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoştinţe de psihologie, fiziologie şi, bineînţeles, spirit de observaţie adecvat profesiunii. Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente: în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale; persoana ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale. Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoţionale, folosiţi în actualele tehnici de detecţie a simulării, a sincerităţii sau a nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi: modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în ritmul şi amplitudinea pulsului, precum şi în tensiunea arterială; modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei, care, în prezenţa emoţiei, devine neregulată şi mai grea; modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţia electrodermică (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcţiei fonatorii influenţată de schimbarea tremurului fiziologic al muşchiului aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privinţa vitezei de execuţie şi a presiunii, care se poate accentua sau reduce. (T. Bogdan, T. Butoi, Tratat practic de criminalistică, vol. II, p. 368). Alţi indicatori fiziologici sunt: tensiunea musculară (crisparea); temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronică a scoarţei cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei (EEG), ea fiind un indicator important al tensiunii psihice.

290

VII. JUDECATA

1. Instituţia judecăţii Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit. Prin judecată - ca fază a procesului judiciar - se înţelege acea etapă procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei. Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile şi este considerată faza centrală. (I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p. 478) şi cea mai importantă a procesului penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece numai pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizată în hotărârea judecătorească. Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei. În faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Ele au fost instituite în scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, fiind în acelaşi timp garanţii pentru întreaga fază de judecată. Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal român se desfăşoară în baza unor principii fundamentale care contribuie, în final, la aflarea adevărului, şi de la care instanţa de judecată nu se poate abate. • Publicitatea constă în desfăşurarea judecăţii într-un loc accesibil publicului, altfel spus „cu uşile deschise”. În vederea asigurării publicităţii, şedinţele de judecată se ţin, de regulă, la sediul instanţei, în zilele şi la orele anume fixate. • Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinut şedinţei de judecată. Prin nemijlocire, instanţa intră în contact direct cu toate probele. • Contradictorialitatea este caracterizată ca „mijloc de chezăşie” (I. Neagu, op.cit., p. 482) pentru aflarea adevărului şi constă în aceea că toate probele administrate sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar şi reuneşte părţile în proces, deoarece nici una din părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile celeilalte. Principiul contra291

dictorialităţii guvernează atât comportamentul părţilor, cât şi pe cel al judecătorului, deoarece asigură şi dreptul de apărare şi stabilirea adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti. • Oralitatea este strâns legată de contradictorialitate. Aceste două reguli se integrează una în cealaltă şi ambele se încadrează în publicitate. Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate, ele aflându-se într-o puternică interdependenţă şi formând aşa-numitul triumvirat al principiilor tipice şedinţei de judecată. • Judecata se desfăşoară pe parcursul mai multor etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi deliberarea. Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca obiect administrarea probelor şi rezolvarea cauzei. Utilizând termenul de anchetă judiciară, avem în vedere activitatea exponenţilor autorităţilor judiciare (ofiţerii de poliţie învestiţi cu asemenea competenţe, reprezentanţii Ministerului Public - procurorii din cadrul parchetelor, magistraţii), adică a celor care activează în sfera urmăririi penale şi a activităţii judecătoreşti de fond, căreia îi este specifică ancheta judiciară. În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să judece ca instanţe de fond. Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322 - 339 C.pr.pen. În faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte: a) verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în sensul legii civile; b) ascultarea relatării libere; c) adresarea de întrebări, din partea procurorului şi a părţilor, prin intermediul preşedintelui completului de judecată, şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet. a. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Un moment important al acestei etape îl constituie „introducerea în atmosferă” a
292

învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare, se aduce la cunoştinţa învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Verificarea identităţii constituie un act tehnic, dar şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează. b) Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel, învinuitului i se oferă posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit. Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator (judecător) de a cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului, etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate. În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării pot fi: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu. Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor. În urma dezbaterilor are loc deliberarea, actul final al judecăţii, care va fi urmată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă. Hotărârea judecătorească este fundamentată pe convingerea intimă a membrilor completului de judecată. Intima convingere reprezintă starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă, care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală ce i-a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite. Validarea acestei
293

convingeri intime operează în momentul rămânerii definitive a hotărârii pe care o încorporează. 2. Implicaţiile psihologice ale „duelului judiciar” Şedinţa de judecată este arena unde se „încinge” lupta între adevăr şi minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc. Raportul juridic de drept penal substanţial generat de săvârşirea unei infracţiuni reprezintă punctul de plecare al relaţiei procesual penale dintre acuzatorul public şi apărător. Această relaţie s-a concretizat într-un concept judiciar mai puţin utilizat în literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, şi anume conceptul de duel judiciar, fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi oralităţii. 3. Intima convingere - realitate mentală, cognitiv afectivă, energizată volitiv Definiţii. Consideraţii Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă, pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică, şi terminând cu principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii. Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le pronunţă, reprezintă un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct de vedere psihologic. Această convingere se bazează, la rândul ei, pe ceea ce se cheamă „conştiinţă juridică”. Aceasta nu este o noţiune abstractă. Orice membru al corpului magistraţilor – şi, în special, judecătorul chemat să soluţioneze o cauză concretă –se conduce în activitatea sa de principiile conştiinţei juridice. În condiţiile de astăzi, chiar şi această convingere intimă se formează în baza unor legităţi stabilite, legităţi care nu admit principiul aprecierii probelor după criterii formale. Legile procedurale lasă probele la aprecierea exclusivă a instanţei, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri convingerea intimă a judecătorului sprijinită pe cercetarea circumstanţelor cauzei, considerate în totalitatea lor. În acest punct nodal intervin factorii psihologici. Într-adevăr, convingerea intimă a judecătorului va reflecta realitatea cu atât mai fidel, cu cât judecătorul va fi în stare să reconstituie faptele ce i se relatează (de acuzaţi, de martori, de organele judiciare, prin declaraţii, probe materiale etc.), după criterii obiectiv ştiinţifice, dând soluţiile cele mai potrivite. În aprecierea probelor (directe şi indirecte), judecătorul se bazează pe experienţa şi cunoştinţele asimilate. Toate acestea fac ca judecătorul să caute şi să găsească analogii în alte cazuri similare pentru a putea vedea mai clar cazul de judecat. Acest procedeu ajută până
294

la un punct lămurirea problemelor, dar, totodată, poate constitui un izvor de greşeli, de erori judiciare regretabile. Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi calificator decât după epuizarea „duelului judiciar” şi ascultarea ultimului cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere. Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă, trăire psihică interioară a judecătorului, că o anumită stare de fapt este aşa şi nu altminteri, fundamentând echivalenţa stării de fapt cu situaţia de drept. Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă care-l echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a greşit în apreciere şi, respectiv, în judecată. În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai analiza detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe judecător la evidenţă, singurul criteriu obiectiv pe care va trebui să se bazeze convingerea intimă şi, apoi, soluţia procesului. Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea dezbaterilor şi se va face în secret. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra aspectelor de fapt din cele strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei). Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în motivarea hotărârilor judecătoreşti, care încorporează şi psihologia lor. Putem defini, aşadar, intima convingere ca fiind o stare psihologică comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situaţii. Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului, încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe magistrat de justeţea punctului său de vedere. „Duelul judiciar” constituie pentru magistrat stimulul ce acţionează corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele administrate. Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după epuizarea „duelului judiciar” şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza

295

repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi formeze intima convingere. Deliberarea este concepută să se realizeze într-o stare de relaxare psihică din partea magistratului, prin care acesta să aprecieze corect probele şi argumentele, tentante intersubiectiv în „duelul judiciar”, ca şi ultimul cuvânt al inculpatului. Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de presiune, vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci, duelul judiciar va apărea ca inutil.
VIII. EROAREA JUDICIARĂ. MECANISME ŞI IMPLICAŢII PSIHOLOGICE

Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare Elementul esenţial în producerea erorii judiciare este intima convingere a judecătorului în aprecierea cauzei. Dar, în mecanismul său de formare pot interveni diverşi factori de distorsiune, care apar ca surse indirecte ale erorii judiciare: a) Un asemenea factor îl poate constitui, în primul rând, proba testimonială administrată în cauza respectivă, care este adesea o probă esenţială în clarificarea situaţiei de fapt şi care, coroborată cu alte probe administrate, poate duce la aflarea adevărului şi la stabilirea vinovăţiei inculpatului. b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigenţele de competenţă, care presupun adaptarea pregătirii de specialitate a magistratului la cerinţele tehnologiei judiciare moderne, aceasta însemnând, în primul rând, capacitatea lui psihică de a înţelege caracterul de noutate al acestei tehnologii şi importanţa sa în soluţionarea cauzelor judiciare, solicitând contribuţia expertizelor de specialitate în procesul penal, sub formă de probe, ale căror concluzii să fie apreciate la valoarea lor reală şi coroborate cu alte mijloace de probă revelatoare pentru aflarea adevărului. În al doilea rând, trebuie să ţinem cont şi de răspândirea tehnologiei respective din punct de vedere al utilizării ei în practică, de impunerea ei ca o probă serioasă în procesul penal, ale cărei rezultate să fie recunoscute şi apreciate la justa lor valoare, să capete, cum s-ar spune în limbajul juridic, opozabilitate erga omnes. c) În ce priveşte exigenţele moral-juridice şi etice ca posibile surse de distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea magistratului la valorile morale general acceptate de societate, la valorile morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse în practică, la ansamblul drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi aplicabile în fiecare
296

cauză judiciară în parte. Existenţa unor lacune în ceea ce priveşte aceste exigenţe se subsumează conceptului de „rea-credinţă” a magistratului, pe care l-am folosit până acum ca un concept operaţional generic şi pe care l-am identificat ca o sursă directă principală a erorii judiciare, care excede sfera convingerii intime.
IX. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE

Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei care încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este privarea de libertate – deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea, în libertate. Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis şi activităţile monotone – toate acestea sunt resimţite de către deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană. Penitenciarul crează un tip aparte de relaţii interpersonale, care au un conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Factorii care determină aceste relaţii interpersonale sunt: a) mod de organizare; b) genuri de activităţi; c) supraveghere permanentă. Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte, vom constata că între ele există o multitudine de diferenţe. Deosebirile sunt de ordin fundamental şi vizează latura cantitativă, cât şi cea calitativă: a) din punct de vedere cantitativ, privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresant; b) din punct de vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de frământări psihice şi psihologice, începând cu criza de detenţie. Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai înseamnă închisoare şi deţinut.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară - curs universitar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992. 3. T. Butoi, V. Zdrenghea, Investigaţia psihologică a comportamentului simulat, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991. 297 1.

C. DISCIPLINE COMPLEMENTARE FILOSOFIE
Prof. univ. dr. IOAN N. ROŞCA

Obiective

SEMESTRUL I

În modul în care este conceput, cursul îşi propune asimilarea de către studenţi a principalelor probleme şi concepte ale gândirii filosofice ca premise pentru formarea şi dezvoltarea propriei lor concepţii filosofice. Totodată, cursul este conceput astfel încât studenţii să-şi poată forma un fundament teoretico-filosofic şi metodologic, care să îi ajute să-şi aprofundeze şi cunoştinţele de specialitate din disciplinele sociale pe care le studiază.
I. OBIECTUL ŞI PRINCIPALELE DOMENII ALE FILOSOFIEI

Obiectul filosofiei îl constituie existenţa în ansamblu sau numai o parte a ei, raportată însă la restul existenţei, iar modalitatea proprie cunoaşterii filosofice constă în utilizarea unor noţiuni de cea mai largă generalitate, numite categorii. Filosofia nu se reduce le o anumită concepţie, ci cuprinde toate concepţiile care s-au succedat de-a lungul timpului. În pofida deosebirilor de idei, marile probleme sau marile întrebări pe care şi le-au pus filosofii se repetă de la o concepţie filosofică la alta din cadrul aceleiaşi etape de gândire şi chiar de la o etapă filosofică la alta. Desigur, o anumită evoluţie se înregistrează şi în ce priveşte problemele, mai ales prin detalierea acestora, după cum o anumită continuitate există şi pe linia soluţiilor. Dar, în genere, concepţiile filosofice conţin probleme similare sau chiar identice şi se deosebesc prin soluţii. În consecinţă, orice introducere în filosofie reţine marile probleme sau, mai exact, marile domenii problematice (de probleme) care s-au conturat în procesul istorico-filosofic. În ce priveşte soluţiile, unele introduceri în filosofie prezintă un fel de inventar al unor rezolvări date de unele orientări contemporane, dacă nu chiar de o singură orientare (cum era cazul manualelor de filosofie marxistă), cu unele succinte şi destul de vagi
298

referiri la filosofiile anterioare. Personal, am optat pentru o modalitate care câştigă astăzi teren, şi anume aceea de a reda evoluţia ideilor în fiecare din domeniile filosofiei. Din perspectiva amintită, principale domenii ale filosofiei la care ne referim sunt următoarele: 1) ontologia (ontos, gr.= fiinţă, logos, gr.= teorie), adică teoria fiinţei sau esenţei existenţei, întrucât prin fiinţă se înţelege, aici, esenţa existenţei; 2) gnoseologia (gnosis, gr.= cunoaştere) şi metodologia (methodos, gr.= metodă), adică teoria cunoaşterii existenţei şi a metodei de a cunoaşte; 3) filosofia statului şi a societăţii; 4) antropologia (anthropos, gr.= om), adică filosofia omului. În contemporaneitate, filosofia traversează un proces de diferenţiere problematică, prin diversificarea domeniilor generale amintite şi apariţia unor filosofii aplicative, de ramură. Astfel, corespunzător celor două domenii care alcătuiesc existenţa în ansamblu – natura şi istoria omenirii –, ontologia generală se diferenţiază într-o filosofie a naturii şi o filosofie a istoriei. Din gnoseologia generală, ca teorie a cunoaşterii, în genere, a ceea ce au în comun diferitele forme ale cunoaşterii, fie comune, fie ştiinţifice, fie neştiinţifice (artistică, religioasă etc.) a derivat o epistemologie (epistemé,gr.= ştiinţă), adică o teorie a cunoaşterii ştiinţifice, care, la rândul ei, s-a divizat într-o epistemologie a ştiinţelor naturii şi o epistemologie a ştiinţelor sociale. Potrivit diferitelor compartimente ale societăţii, filosofia socială s-a diversificat, subsumându-şi axiologia (axios, gr.= valoare) sau filosofia valorii, filosofia culturii, care, la rândul său, subsumează filosofia uneia sau alteia din formele culturii, cum ar fi etica (filosofia moralei), estetica (filosofia artei), filosofia religiei, filosofia ştiinţei, metafilosofia sau filosofia filosofiei, care cuprinde ideile filosofice despre filosofie, despre ceea ce au în comun variatele concepţii filosofice (obiectul filosofiei, modalitatea cunoaşterii filosofice, marile probleme ale filosofiei, distincţia dintre problemă şi soluţie în filosofie etc.), cum sunt şi consideraţiile introductive de până acum. Desigur, într-o introducere în filosofie şi, cu atât mai mult, într-o sinteză a unei introduceri nu pot fi abordate şi domeniile mari ale filosofiei şi filosofiile aplicative. Ne vom opri la primele, pentru că ultimele nici nu pot fi înţelese fără cele dintâi. Cât priveşte soluţiile problemelor amintite, în sinteza de faţă le urmărim numai pe cele din etapa antică şi etapa modernă, fără care nu poate fi înţeleasă nici gândirea contemporană.

299

II. ETAPA ANTICĂ 1. Caracterizare generală. Reprezentanţi Deşi filosofia s-a afirmat, mai întâi, începând cu secolul al VII-lea î.e.n., în Orient, îndeosebi în India şi China, apoi, la sfârşitul aceluiaşi secol, în Grecia şi, mai târziu, în Roma, ne vom ocupa, succint, numai de filosofia greacă, având în vedere şi faptul că vechii filosofi greci au formulat mai pregnant atât marile probleme ale filosofiei, cât şi principalele soluţii, de la cele insuficient de precise la cele mai riguroase logic. În evoluţia ei, filosofia antică greacă a parcurs trei etape: 1) preclasică (începutul secolului VI - mijlocul secolului V î.e.n.), clasică (mijlocul secolului V – sfârşitul secolului IV î.e.n.), elenistică (sfârşitul secolului IV î.e.n.). În etapa preclasică, principalele şcoli filosofice şi principalii filosofi au fost: Şcoala din Milet (Thales, Anaximandros, Anaximenes), Heraclit din Efes, Şcoala pythagorică (Pythagoras ş.a.), Şcoala eleată (Xenophanes , Parmenides, Zenon din Eleea ş.a.), Empedocles din Agrigent şi Anaxagoras din Klazomene. Etapa clasică a început cu Şcoala atomistă (Leucip şi Democrit) şi Şcoala sofistă (Protagoras ş.a.) şi a continuat cu o triadă de aur, formată din Socrate (469 - 399 î.e.n.), Platon (427/429 – 347 î.e.n.), Aristotel (384 – 322 î.e.n.). În etapa elenistică s-au afirmat trei mari orientări filosofice: epicurismul (Epicur), stoicismul (Zenon din Citium), scepticismul (Pyrrhon din Elis). 2. Ontologia Primii filosofi greci au analogiat principiul lumii (înţeles ca element originar şi esenţă a tuturor lucrurilor actuale) cu unul sau altul din cele patru elemente mai răspândite din natură sau cu amestecul lor indistinct: apa (Thales), apeironul (a, gr. = fără, peras, gr. = limită), adică nelimitatul sau nedeterminatul, ca amestec al celor patru elemente (Anaximandros), aerul (Anaximenes), focul (Heraclit). Accepţiile amintite sunt, la rigoare, false, cel puţin din două motive. Mai întâi, printr-un element corporal nu se poate explica satisfăcător natura (esenţa) fenomenelor psihice, iar primii filosofii considerau, într-adevăr, în mod reducţionist, că sufletul ar proveni, direct sau indirect, din elementul socotit de ei primordial. De exemplu, Anaximenes afirma expres că sufletul este de natură aeriană. Apoi, un element determinat corporal este delimitat
300

şi dependent de altele. Or, aşa cum va remarca mai târziu Aristotel, ca element originar, principiul nu are principiu, adică nu depinde de nici un alt element. De aceea, Pythagoras a susţinut că principiul este Monada (monas, gr. = unu, unitate), altfel spus, Unu divin, increat. Potrivit lui, din Monadă, din Unu divin, ar proveni, prin dedublare, prin tendinţa Monadei de a se corporaliza, numerele propriu-zise, prin care el înţelege modelele sau structurile cantitative ale lucrurilor. Primul număr propriu-zis, 2, are drept corespondent cantitativ două puncte, care delimitează o linie. Numărul 3 este reprezentat prin trei puncte, care delimitează o suprafaţă. Numărul 4 este concretizat prin patru puncte, care configurează un volum. Pythagoras considera că din primele patru numere, inclusiv Unu, ca număr increat, se formează cele patru elemente cosmice (căci, fiind corporal, fiecare element cosmic este constituit din volum, suprafeţe şi linii), iar din combinarea celor patru elemente rezultă toate celelalte lucruri. Deşi mai rafinat, nici principiul incorporal afirmat de Pythagoras nu constituie o soluţie satisfăcătoare. În primul rând, printr-un element spiritual nu se poate explica mulţumitor natura (esenţa) lucrurilor corporale. În al doilea rând, un element spiritual este, la rândul lui, delimitat şi, astfel, dependent în raport cu ceea ce este corporal. În consecinţă, Parmenides va fi primul filosof care a înţeles principiul ca Fiinţă nedeterminată, altfel spus ca entitate (unitate) care nu este nici corporală, nici incorporală. Definiţia parmenidiană dată principiului respectă riguros atât legea logică a identităţii (căci distinge net principiul de toate existenţele determinate), cât şi legea logică a contradicţiei (întrucât afirmă că Fiinţa nedeterminată nu se transformă, nu trece în contrariul său). Dar, înţelegând Fiinţa ca intransformabilă, definiţia parmenidiană se izbeşte de dificultatea de a nu mai putea explica trecerea de la Fiinţa nedeterminată la lucrurile actuale, determinate, deci nu mai poate explica naşterea lumii. Parmenides însuşi a încercat să surmonteze dificultatea amintită printr-o nouă soluţie, potrivit căreia principiul prezintă o alcătuire duală, fiind constituit din foc şi pământ, primul element fiind analog fiinţei nedeterminate, iar cel de-al doilea având caracter determinat. Prin urmare, învăţătura parmenidiană este aceea că principiul trebuie conceput ca fiind atât diferit, cât şi asemănător lumii create. Această învăţătură va fi însuşită de ultimii doi filosofi ai perioadei preclasice şi va străbate şi etapele următoare.
301

Empedocles şi Anaxagoras au susţinut că principiul se prezintă, mai întâi, ca Fiinţă nedeterminată, ca amestec indistinct de elemente constitutive, apoi, ca Fiinţă determinată, prin conturarea fie a celor patru elemente cosmice (Empedocles), fie a nenumărate „rădăcini”, fiecare formată din homoiomerii (homoios, gr. = acelaşi, meros, gr. = parte), adică din particule de aceeaşi natură, de natura elementului constitutiv corespunzător. Ambii filosofi au explicat formarea lucrurilor diferite prin variatele proporţii în care se combină unele şi aceleaşi elemente constitutive, care se regăsesc în fiecare lucru în parte. Deşi au considerat că principiul prezintă ipostaze contrare, totuşi cei doi gânditori au respectat legea logică a contradicţiei prin faptul că au gândit că ipostazele opuse se manifestă succesiv, iar nu concomitent. În perioada clasică, Democrit a conceput principiul ca alcătuit din atomi (Fiinţă) şi vid (Nefiinţă), atomii, nediferenţiaţi calitativ, deosebindu-se numai prin formă, iar vidul insinuându-se între atomi, între fragmentele fiinţei. El a susţinut că lucrurile se formează prin faptul că atomii, care se mişcă rectiliniu (cad) în vid, se leagă unii de alţii şi a considerat că lucrurile diferă prin forma, ordinea şi poziţia atomilor constitutivi, ca şi cuvintele prin literele lor. Concepţia atomistă respectă, la rândul ei, legea logică a contradicţiei prin ideea potrivit căreia caracterele opuse ale principiului, deşi concomitente, se manifestă sub laturi diferite ale acestuia, iar nu sub unul şi acelaşi aspect. Socrate distanţează şi mai mult decât Democrit Fiinţa de orice aspecte determinate, fie ele şi cantitative, cum erau formele atomice democritiene, identificând-o cu Dumnezeu. El are în vedere un Dumnezeu care este nu numai diferit de lume, transcendent (dincolo de lume), ci şi asemănător, în măsura în care, aşa cum spune filosoful, divinitatea creează lumea prin inteligenţă şi din iubire. Platon va prelua conceptul socratic de divinitate. Dar el s-a preocupat nu atât de esenţa comună tuturor lucrurilor, cât de esenţele particulare, diferite de la o categorie de lucruri de acelaşi fel la alta. Consideră că esenţele particulare, pe care le numeşte Idei, Forme sau chiar Esenţe, ar fi create de Dumnezeu şi ar fiinţa într-o lume aparte, independent de lucruri, acestea din urmă fiind dependente de Ideile după care ar fi modelate. În spirit parmenidian, distinge net Ideile de lucrurile corespunzătoare. Afirmă că Ideile sunt ideale, imobile, eterne, iar lucrurile, dimpotrivă, corporale, mobile, pieritoare. De aceea, întâmpină dificultăţi în a explica raportul dintre Idei şi lucruri. Susţine, mai întâi, că lucrurile n-ar fi decât umbre sau copii palide
302

ale Ideilor, apoi, că lucrurile participă la Idei, ceea ce complică şi mai mult explicaţia, căci, prin participare, lucrurile se esenţializează întrucâtva şi fac de prisos o lume independentă a Ideilor. Prin distincţia dintre Idei şi lucruri, Platon discriminează între general şi individual, între esenţial şi fenomenal, dar absolutizează distincţia amintită. Aristotel a criticat platonismul. A frecventat şcoala lui Platon, numită Academie, aproximativ 20 de ani, şi spunea, respectuos, dar şi independent, că Platon îi este prieten, dar mai prieten îi este adevărul. Aristotel a admis şi el existenţa lui Dumnezeu, dar nu ca demiurg al lumii, ci numai ca „prim mişcător nemişcat”, ca factor spiritual imobil, care, prin perfecţiunea sa, induce o mişcare spre cosmotizare, spre formarea lucrurilor, într-un univers iniţial haotic. Potrivit lui Aristotel, Fiinţa (esenţa) lumii rezidă într-o materie ca potenţă pasivă şi o formă ca potenţă activă, din care provin materiile determinate şi, respectiv, formele determinate ale lucrurilor. O materie determinată constituie substratul comun mai multor forme, adică mai multor esenţe particulare, o anumită formă fiind sinteza (unitatea, ansamblul) tuturor trăsăturilor esenţiale ale lucrurilor de acelaşi fel. Spre deosebire de Platon, Aristotel susţine că nu există formă fără materie şi nici invers, materie fără formă. Orice lucru se caracterizează printr-o anumită materie şi o anumită formă, lucrul individual în unitate cu cele două laturi constitutive fiind denumit substanţă primă. De exemplu, la om, materia este substratul biologic, care se întâlneşte şi la alţi indivizi, de alte specii, iar forma constă în capacitatea de a fi raţional. Din această concepţie despre alcătuirea unui lucru rezultă şi definiţia aristoteliciană a unui lucru prin gen proxim (materie) şi diferenţă specifică (formă). Orientările eleniste se preocupă mai puţin de principiu şi nu depăşesc concepţiile anterioare. Epicurismul înţelege principiul democritian ca alcătuit din atomi şi vid, stoicismul îl concepe heraclitic, ca foc, pe care însă îl divinizează, iar scepticismul va aborda, în principal, problematica gnoseologică. 3. Gnoseologia Începând cu preclasicii, filosofii greci s-au preocupat nu numai de esenţa lumii, ci şi de modul cum poate fi cunoscută lumea în esenţa ei. Preclasicii au elaborat deja liniamentele unei teorii a cunoaşterii. Ei au distins ca principale facultăţi cognitive simţurile şi raţiunea. Totodată, au argumentat că simţurile sunt, de regulă, înşelătoare, pentru că sunt ancorate în aspectele sensibile schimbătoare şi sunt ele însele variabile şi că raţiunea este capabilă să dezvăluie esenţa lucrurilor, ajungând, astfel, la adevăr.
303

Cele mai importante teorii despre cunoaştere au fost cele elaborate în perioada clasică de Protagoras, Socrate, Platon şi Aristotel. Protagoras a rămas celebru prin teza homomensurii, prin care afirma că, prin cunoaştere, omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt (sau în ce fel sunt) şi a celor ce nu sunt că nu sunt (sau în ce fel nu sunt). Socrate a afirmat doctrina reamintirii, prin care a susţinut că în sufletul omului s-ar afla în stare latentă adevărurile morale şi că acestea pot fi cunoscute prin reamintire. De aceea, deviza filosofiei sale era Cunoaştete pe tine însuţi!, care, urmată de oameni, le-ar fi permis şi o conduită morală, căci, potrivit celor vechi, adevărul implică binele. Platon a preluat şi dezvoltat teoria reamintirii. Aşa cum a considerat că lucrurile sensibile sunt radical diferite de esenţele corespunzătoare, tot aşa a susţinut că simţurile au ca rezultat doxa (părerea) şi că numai raţiunea ajunge la epistemé (ştiinţă). El şi-a ilustrat concepţia prin celebrul mit al peşterii, expus în dialogul Republica. Platon îşi imaginează o peşteră cu nişte prizonieri înlănţuiţi, încă de la naştere, de grumaz şi picioare, astfel că nu văd decât umbrele lucrurilor proiectate de un foc pe fundul peşterii. Totodată, îşi închipuie că unii au fost dezlegaţi şi au reuşit, cu greu, să iasă din peşteră şi să se deprindă, treptat, să vadă lucrurile reale în lumina soarelui. Prizonierii îi simbolizează pe cei care rămân captivi simţurilor, ajungând numai la doxa, iar cei eliberaţi – pe cei ce parvin la epistemé. Aristotel a recuzat, o dată cu ruptura dintre lucruri şi esenţele corespunzătoare, şi separaţia netă dintre simţuri şi raţiune. În lucrarea sa Metafizica (denumire dată lucrării de editorul său postum, Andronicos din Rodhos), el a distins mai multe forme ierarhice de cunoaştere în funcţie de facultăţile cognitive specifice, de obiectele corespunzătoare şi de finalitatea lor şi a considerat că orice formă superioară le presupune pe cele inferioare. Astfel, a identificat senzaţia (se realizează printr-un singur simţ şi redă un aspect sensibil izolat al lucrului individual), experienţa (necesită simţurile reunite şi memoria şi exprimă lucrul individual în integralitatea aspectelor lui sensibile), arta în sens de techné, adică de cunoaştere meşteşugărească (presupune conlucrarea simţurilor, memoria, inteligenţa poietică şi exprimă aspecte generale, dar neesenţiale ale lucrurilor de acelaşi fel), ştiinţa (se sprijină pe facultăţile formelor anterioare, dar se obţine prin intelect şi descoperă aspectele generale şi esenţiale ale lucrurilor de o anumită categorie) şi filosofia (presupune celelalte facultăţi, dar se realizează, prin excelenţă, prin intelect şi parvine la ceea ce este universal, comun tuturor celor existente). Deci, potrivit lui Aristotel, intelectul nu se rupe, de regulă, de simţuri şi, în acest sens, este considerat pasiv. Filosoful admite însă şi un intelect
304

activ, care ar descoperi principiile (ideile fundamentale) pe care se întemeiază toate celelalte idei. În perioada elenistică, scepticismul a negat valoarea de adevăr nu numai a cunoştinţelor sensibile, ci şi a celor raţionale. 4. Teoria statului Deşi reflecţiile despre stat n-au lipsit nici la primii filosofi greci, ca teoreticieni ai statului s-au afirmat abia filosofii clasici, îndeosebi sofiştii, Socrate, Platon şi Aristotel. Sofiştii au distins între physis (natura fizică) şi nomos (convenţie stabilită de oameni despre ceea ce e drept şi nedrept). Totodată, ei au distins între dreptul pozitiv (stabilit de cetate) şi dreptul natural (ca drept nescris, conform naturii umane) şi au susţinut că dreptul pozitiv trebuie să se întemeieze pe cel natural. Unii sofişti, prodemocratici, în frunte cu Protagoras, au gândit că, de la natură, cu excepţia sclavilor, care ar fi inferiori, oamenii sunt egali şi, în consecinţă, s-au pronunţat pentru legi democratice, favorabile tuturor. Alţi sofişti, filoaristocratici, Callikles şi Thrasimachos, au fost de părere că, de la natură, oamenii sunt inegali şi, prin urmare, au militat pentru legi în favoarea celor mai puternici de la natură, aşa cum erau socotiţi aristocraţii. Socrate a fost mai curând un spirit democratic, susţinând că, în statul sclavagist, legile trebuie să promoveze binele tuturor celor liberi. Considerând că dreptul urmăreşte binele, el a pus un accent deosebit pe respectarea legilor. Nesupunerea faţă de legi ar însemna o triplă vină, pentru că: 1) legile l-au creat pe om, 2) ele l-au educat, 3) iar el, omul, prin însuşi faptul că trăieşte într-un anumit stat, le-a acceptat. După cum ştim, condamnat pe nedrept, Socrate însuşi a preferat să bea cucută, decât să fugă din închisoare. Platon a imaginat un stat ideal, care să corespundă naturii umane. Potrivit concepţiei platoniciene, omul se defineşte prin suflet, sufletul prin trei facultăţi, iar fiecare facultate se caracterizează printr-o anumită virtute, şi anume: raţiunea – prin înţelepciune, voinţa – prin curaj şi dorinţa – prin cumpătare. Dat fiind că la oameni predomină una sau alta din cele trei facultăţi cu virtutea ei corespunzătoare, Platon conchide că statul ideal (sclavagist), în care sclavii nu erau recunoscuţi ca cetăţeni, cuprinde trei categorii sociale: filosofii, care, prin raţiune şi înţelepciune, ar fi conducători, gardienii, care, prin voinţă şi curaj, ar fi apărătorii statului, şi clasa agricultorilor şi meşteşugarilor, care, caracterizaţi de dorinţă şi cumpătare, ar produce bunurile necesare subzistenţei tuturor.
305

Dreptatea sau binele cetăţii ar consta în faptul ca fiecare categorie socială să-şi exercite calităţile specifice, iar nedreptatea s-ar produce în cazul în care o categorie s-ar substitui alteia. Aristotel, în lucrarea Politica, a susţinut şi el că, de la natură, unii ar fi fi liberi, iar alţii sclavi, sau, mai larg, unii ar fi înclinaţi spre virtute, iar alţii (inclusiv agricultorii, meşteşugarii şi comercianţii) spre muncă. De aceea, uneori, şi Aristotel consideră că statul ar cuprinde numai pe cei aplecaţi spre virtute, dar, alteori, admite că statul include şi celelalte categorii, dar pe sclavi numai ca producători de bunuri, nu şi ca cetăţeni. Oricum, se pronunţa şi pentru educarea acestora şi pentru omenie faţă de ei. Altminteri, autorul Politicii n-a făcut teoria unui stat ideal, ci s-a străduit să explice statul prin factori reali, analizând constituţiile multor state existente în timpul său. 5. Antropologia Filosofii greci au definit omul prin suflet, iar sufletul – prin raţiune, chiar dacă n-au neglijat nici alte facultăţi sufleteşti. Gânditorii preclasici şi, în mare măsură, cei clasici au conceput omul ca om-cetate, Platon şi Aristotel fiind cei care au încetăţenit sintagma de zoon politikon (fiinţă socială). Aristotel spunea că omul este din natură o fiinţă socială şi că antisocialul din natură, iar nu din împrejurări ocazionale, este sau un supraom sau o fiară. Întrucâtva chiar în clasicism, îndeosebi prin Protagoras, dar cu deosebire în elenism, omul a fost înţeles şi ca individualitate ireductibilă la statul din care face parte. În general, vechii filosofi au considerat că omul provine, ca şi celelalte forme de existenţă, în urma metamorfozării elementului primordial, fiind încununarea unei întregi evoluţii naturale. În fine, omul a fost definit şi prin destinul său, care ar consta în permanenta confruntare dintre suflet şi trup şi în tendinţa omului de a-şi purifica sufletul în viaţa de aici sau şi într-o lume de dincolo. Prin însăşi natura sa raţională, omul ar fi menit să se afirme în spiritul adevărului, binelui şi frumosului. Dar destinul său nu este un dat, ci depinde şi de sine însuşi. În acest sens s-au pronunţat mai ales orientările eleniste, care au susţinut în comun că scopul omului individual este de a fi fericit, fiecare orientare propunând însă o altă cale, şi anume: epicurismul – senzaţia, stoicismul – raţiunea, iar scepticismul – suspendarea atât a senzaţiei, cât şi a raţiunii.

306

III. ETAPA MODERNĂ

1. Caracterizare generală. Reprezentanţi Filosofia modernă a fost precedată şi, totodată, deschisă de filosofia Renaşterii. Renaşterea a culminat în secolul al XV-lea în Italia, dar s-a afirmat încă din veacul anterior şi s-a prelungit şi în secolul următor atât în Italia, cât şi în alte ţări europene. Spiritul renascentist s-a manifestat nu numai în filosofie, ci şi în celelalte forme ale culturii, în special în ştiinţele naturii, în disciplinele sociale şi în artă. În toate formele amintite, Renaşterea a însemnat o anumită laicizare a concepţiei despre om şi lumea omului. Secolul al XVII-lea este cunoscut, în plan filosofic, sub numele de Secolul metodei, pentru că gânditorii săi cei mai importanţi s-au preocupat în mod amplu de elaborarea unei noi metode de a cunoaşte, opusă metodei scolastice. Dar noua metodă n-a fost posibilă fără o nouă viziune despre lume în genere, despre cunoaşterea lumii şi despre om. Orientările filosofice care au dominat secolul metodei, prelungindu-se şi în secolul următor, au fost empirismul şi raţionalismul. Empirismul a fost afirmat de Francis Bacon (1561-1626), Thomas Hobbes (1588-1679), John Locke (1632-1704), George Berkeley (16851753) şi David Hume (1711-1776). Raţionalismul a fost iniţiat de René Descartes (1596-1650) şi continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) şi Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716). Secolul al XVIII-lea este numit şi Secolul Luminilor, pentru că filosofii sunt preocupaţi acum în cea mai mare măsură nu de stabilirea metodelor prin care raţiunea cunoaşte lumea, ci de rolul jucat de raţiune şi de „luminile” ei (cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi celelalte creaţii laice sau laicizate, pătrunse de raţiune) în propăşirea omului şi societăţii. Deviza acestei etape filosofice este Luminează-te şi vei fi! Prin preocuparea pentru afirmarea raţională a omului şi societăţii, luminiştii au exprimat nevoia marii majorităţi a noii societăţi burgheze de a critica şi înlătura din calea împlinirii umane, pe de o parte, ignoranţa, prejudecăţile şi superstiţiile, iar pe de altă parte, abuzurile, lipsa de libertate şi nedreptăţile practicate de instituţiile sociale, începând cu statul de tip feudal sau cu caracter mixt, cum era cel englez, şi continuând cu instituţia bisericii, strâns legată de stat. Mai mult, ei au vizat fie reformarea luministă a statului existent, fie înlocuirea statului nobiliar cu unul burghez sau chiar burghez democratic.
307

Afirmat cel mai puternic în Franţa, Anglia şi Germania, luminismul s-a răspândit în aproape toate ţările europene, inclusiv în ţările române. În Franţa, unde s-au plămădit principalele idei luministe, cei mai mari luminişti au fost, în ordine cronologică, deiştii Montesquieu (1681-1755), Voltaire (1694-1778) şi Rousseau (1712-1778), alături de care s-au afirmat, în spirit luminist, şi materialiştii francezi, dintre care este de menţionat, în primul rând, Diderot (1713-1784), cel care, recrutând colaboratori din toate domeniile cunoaşterii, a iniţiat monumentala lucrare Enciclopedia, fiind ajutat la apariţia primului volum, în 1751, de matematicianul-filosof D’Alembert, semnatar şi al Discursului preliminar asupra Enciclopediei. În a doua parte a Secolului Luminilor a început să se afirme şi filosofia clasică germană, care va dura şi în prima jumătate a veacului următor. Deşi interferează cu luminismul şi are accente luministe, filosofia clasică germană se distinge, în principal, prin ampla încercare de sinteză a orientărilor filosofice anterioare şi prin noua perspectivă asupra culturii, prin care, adâncind premisele existente deja la filosofi ca D. Hume şi J.-J. Rousseau, afirmă deopotrivă autonomia şi unitatea formelor culturii. Filosofia clasică germană a fost afirmată de Immanuel Kant (17241804), Johan Gottlieb Fichte (1762-1814), Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) şi Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (1775-1854). Titanii acestei etape de gândire au fost Immanuel Kant şi G.W.Fr.Hegel. 2. Ontologia În problema principiului, cu excepţia materialiştilor francezi, ceilalţi filosofi moderni au continuat să identifice principiul cu Divinitatea, dar s-au dezis de viziunea teologică a unui Dumnezeu biblic, înţelegându-l fie panteist, fie deist. Panteismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu (theos) este răspândit în întreg (pas) universul, fiind imanent acestuia, iar nu transcendent. Deismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu a creat lumea şi (sau numai) i-a imprimat mişcare şi ordine (legi), fără a mai interveni în evoluţia ei. Renascentiştii Cusanus şi Bruno l-au conceput pe Dumnezeu în spirit panteist. Totodată, ambii filosofi au susţinut că, în timp ce atât lucrurile individuale, cât şi formele (esenţele) acestora sunt bine distincte sau chiar opuse, în Dumnezeu are loc coincidenţa opuselor (coincidentia oppositorum). Mai departe, toţi empiriştii şi, cu excepţia lui Spinoza, care a fost panteist, toţi ceilalţi raţionalişti moderni au fost deişti.
308

Pentru a-l denumi pe Dumnezeu ca principiu al lumii, şi empiriştii şi raţionaliştii au preferat termenul de substanţă supremă, prin care l-au înţeles pe Dumnezeu ca substrat care există independent de orice altceva, altfel spus care există prin sine însuşi, fiindu-şi propria sa cauză. Dintre empirişti, Bacon, Hobbes şi Locke au susţinut că Dumnezeu, ca substanţă supremă, a creat două tipuri de substanţe secunde: materia şi spiritele umane (care, potrivit lui Hobbes, sunt şi ele corpuri, dar foarte fine). Ei au conceput materia ca substrat al fenomenelor fizice, iar spiritul uman – ca substrat al fenomenelor psihice, sufleteşti. Berkeley a considerat că Dumnezeu a creat ca substanţe secunde numai spiritele umane, autodinamice, în timp ce lucrurile le-a creat ca fenomene lipsite de substrat material şi de autodinamism. În fine, Hume s-a îndoit de existenţa unui substrat în ce priveşte atât fenomenele fizice, cât şi sufletele umane. Totodată, empiriştii au caracterizat fie materia şi, deci, lucrurile, fie numai lucrurile, în cazul în care substratul lor a fost negat sau supus îndoielii, prin anumite însuşiri esenţiale, definitorii. Iniţiatorul empirismului, Bacon, a afirmat că materia creată conţine în sine formele lucrurilor şi se caracterizează printr-o serie de calităţi (însuşiri) esenţiale, între care întinderea şi mişcarea, dar şi altele, la fel de importante, cum ar fi căldura, lumina, greutatea etc. (însuşiri care, potrivit lui, există în lucruri şi au caracter general şi definitoriu). În ce priveşte mişcarea, pe lângă deplasarea mecanică, a enumerat şi alte forme de mişcare, ireductibile, concepute ca tendinţe imanente ale lucrurilor, cum ar fi: mişcarea de rezistenţă (prin care nici o parte a materiei nu se lasă distrusă), de conexiune (sau „năzuinţă de contact” sau, cum se exprimau scolasticii, „oroarea de vid”), de libertate (prin care corpurile se străduiesc să scape de opresiune) etc. Ulterior, Hobbes, distingând între calităţi primare şi calităţi secundare (însuşiri care nu există în lucruri, ci sunt efecte subiective ale acţiunii acestora asupra simţurilor), a spus că tot ce există este corp şi că orice corp se defineşte prin două calităţi primare: întindere şi mişcare. Locke a reluat distincţia dintre calităţile primare şi cele secundare şi a caracterizat materia printr-un ansamblu de calităţi primare conexe, şi anume: soliditatea, întinderea, forma (figura), mişcarea, repausul şi numărul. Berkeley a fost de părere că lucrurile fizice, fiind lipsite, potrivit lui, de substanţă şi dinamism, n-ar prezenta decât calităţi secundare, identice cu senzaţiile pe care le avem despre ele.

309

Hume, deşi s-a îndoit de existenţa unui substrat al lucrurilor, a certificat totuşi existenţa unor însuşiri generale şi, totodată, perceptibile ale acestora, cum ar fi întinderea şi mişcarea. Dintre raţionalişti, Descartes şi Leibniz au afirmat că Dumnezeu a creat două şi, respectiv, multiple substanţe secunde, în timp ce Spinoza a susţinut că, prin definiţie, nu poate exista decât o unică substanţă, substanţa divină. În consecinţă, ei au explicat lumea lucrurilor fizice şi a fenomenelor psihice fie direct prin atributele divinităţii, ca în cazul panteismului spinozian, fie prin substanţele secunde create de Dumnezeu Concret, Descartes a susţinut că Dumnezeu a creat două tipuri de substanţe secunde: substanţa întinsă (res extensa), care este unică şi întemeiază fenomenele fizice, şi substanţa cugetătoare (res cogitans), care, identificată cu sufletul uman, este multiplă şi constituie temeiul fenomenelor psihice. Spinoza a considerat întinderea şi gândirea nu ca substanţe, ci ca atribute ale substanţei supreme (Dumnezeu), pe care se fundamentează fenomenele fizice şi, respectiv, cele psihice. Totodată, el a susţinut existenţa unui izomorfism între întindere şi gândire. Leibniz a gândit că Dumnezeu a creat nenumărate substanţe incorporale şi autodinamice numite monade (monas, gr. = unitate), care sunt de trei tipuri, corespunzătoare celor trei regnuri ale naturii: percepţii – pentru lucrurile anorganice, suflete – pentru animale şi plante, şi spirite – specifice oamenilor. Potrivit lui, manifestările exterioare ale lucrurilor fizice, inclusiv întinderea şi mişcarea mecanică, nu sunt decât expresii ale substratului lor ideal şi autodinamic. Aşadar, în explicarea raportului dintre substanţă şi lucruri, raţionaliştii au promovat un substanţialism radical, întemeind lucrurile pe atributele substanţei supreme sau pe cele ale substanţei secunde, iar empiriştii – fie un substanţialism moderat, tinzând să identifice substanţa secundă sau cu variatele însuşiri ale lucrurilor (Bacon), sau numai cu cele primare (Hobbes, Locke), fie o imagine fenomenistă, prin care au desubstanţializat lumea fizică (Berkeley, Hume). În ce priveşte explicarea lumii fizice, toţi raţionaliştii şi empiriştii au identificat două calităţi indispensabile: întindere şi mişcare mecanică, alături de care Bacon şi Leibniz au adăugat şi altele, considerate la fel de importante sau chiar mai temeinice. Aşadar, cu excepţia lui Bacon şi Leibniz, raţionaliştii şi empiriştii au proiectat asupra lumii fizice o viziune cantitativistă şi mecanicistă. Cantitativismul a constat în considerarea aspectelor cantitative ale lucrurilor ca însuşiri fundamentale pe care se înalţă sau la care se reduc
310

toate celelalte. Potrivit lui Locke, de exemplu, calităţile secundare (de culoare, gust, miros etc.) n-ar fi decât efecte subiective sau însuşiri fenomenale derivate din modul în care se combină calităţile primare, care sunt cantitative. Cantitativismul se explică prin influenţa exercitată asupra cunoaşterii de matematică, în special de aritmetică şi geometrie, ca ştiinţe ale cantitativului. Mecanicismul a constat în susţinerea că orice schimbare a unui corp ar fi, în cele din urmă, de tip mecanic, adică o modificare a aspectelor sale cantitative (întindere, figură, volum etc.) sau o deplasare dintr-un loc în alt loc sub acţiunea unui alt corp din exterior. Mecanicismul se explică prin atracţia exercitată în epocă de modelul fizicii mecanice, care, alături de matematică, era cea mai riguroasă disciplină din acel timp, pentru că descoperise legile mişcării mecanice. În Secolul luminilor, Rousseau şi materialiştii francezi, cu excepţia lui Diderot şi D’Holbach, reafirmă punctul de vedere cantitativist şi mecanicist. În cadrul filosofiei clasice germane, Immanuel Kant a susţinut că esenţa lumii de cunoscut rămâne un ce incognoscibil, un lucru în sine, căci orice lucru care intră în sfera cunoaşterii devine obiect, a cărui cunoştinţă poartă amprenta subiectului cognitiv. El s-a preocupat de formele a priori (independente de experienţă) prin care subiectul se raportează la lume. În schimb, G.W.Fr. Hegel, recuzând agnosticismul kantian, teoretizează în mod amplu esenţa lumii de cunoscut. Hegel identifică principiul lumii cu raţiunea cosmică, divină, pe care o numeşte Absolut, Spirit, Idee. Spiritul însuşi este caracterizat prin două atribute strâns corelate: simplitate şi libertate. Prin ambele, el este opus materiei, înţeleasă ca substanţă compusă şi, deci, dependentă de componentele sale sau de alte substanţe. Or, fiind simplu, lipsit de părţi, spiritul există prin raportare la sine însuşi şi, deci, liber, independent. În acest sens, Hegel afirmă că „fiinţarea la sine însuşi” constituie o primă determinaţie a libertăţii, deoarece „liber sunt când sunt la mine însumi” (Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei). În legătură cu raportarea la sine, libertatea spiritului presupune şi cunoaştere de sine dobândită prin autoraportare, precum şi obiectivare potrivit cunoaşterii dobândite. În aceste privinţe, Hegel menţionează că libertatea spiritului înseamnă deopotrivă şi „judecare asupra propriei sale naturi” şi, totodată, „activitate de a ajunge la sine, şi astfel de a se crea, de a se face ceva ce este în sine” (ibidem).
311

Potrivit lui Hegel, Spiritul sau Raţiunea divină ar fiinţa, mai întâi, în stare liberă (doar cu structurile şi posibilităţile sale), apoi s-ar încorpora şi înstrăina în natură, iar în final, s-ar înstrăina şi s-ar regăsi pe sine în om. Concepţia lui Hegel despre devenirea (metamorfozarea) principiului (Absolutul) se răsfrânge şi în concepţia sa asupra cunoaşterii principiului. În Logica sa, Hegel analizează principiul (Absolutul) în sine însuşi, înfăţişând o serie de categorii prin care acesta se dezvăluie raţiunii umane. El arată că o primă categorie (teză) implică opusul acesteia (antiteza), iar ambele – o categorie care le sintetizează pe primele două (sinteza). La rândul său, sinteza constituie punctul de plecare pentru o nouă serie triadică ş.a.m.d. Astfel, Absolutul (principiul) se prezintă în gândirea umană, în ordine, sub trei mari ipostaze: Fiinţă, Esenţă, Concept. Pe treapta Fiinţei, principiul se înfăţişează ca fiinţă pură, nimic, devenire. Într-adevăr, aşa cum ştim de la Parmenides încoace, Absolutul apare în plan logic, înainte de toate, ca fiinţă pură, nedeterminată, pentru că noi gândim şi definim principiul ca fiind bine distinct de toate lucrurile generate, determinate. Dar gândul că principiul este nedeterminat implică gândul că, neavând determinaţii concrete, principiul este nimic în raport cu aceste determinaţii. Mai departe, primele două categorii conduc la gândul că principiul, ca sinteză a acestora, este o tensiune între fiinţă şi nimic, adică este ceva care devine. Prin concepţia sa despre cunoaşterea principiului, despre determinaţiile sub care se dezvăluie acesta şi care îi pot fi atribuite, Hegel are nu numai meritul de a realiza o ontologie generală sub forma unui tablou al categoriilor (al noţiunilor celor mai generale), ci şi, mai ales, pe acela de a argumenta că gândirea cunoscătoare avansează prin contrarii şi prin sinteze ale acestora, sinteze care constituie punctul de plecare al altor perechi de contrarii. Este de remarcat şi faptul că determinările opuse aparţin nu numai gândirii (ca antinomiile kantiene), ci şi realităţii principiului însuşi. De aceea, în filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare a Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a naturii. Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii, existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizicochimic, precum şi evoluţia lumii vii. Viziunea hegeliană asupra dialecticii naturii rămâne însă limitată în măsura în care Hegel extrapolează asupra naturii dialectica existentă în
312

planul gândirii şi, de asemenea, prin faptul că nu recunoaşte existenţa unei evoluţii şi în domeniul lumii nevii. 3. Gnoseologia În explicarea cunoaşterii, filosofia modernă a fost dominată, mai întâi, de confruntarea dintre gnoseologia empiristă şi gnoseologia raţionalistă, apoi de criticismul kantian, ca sinteză a celor două orientări. Ca teorii ale cunoaşterii, empirismul şi raţionalismul prezintă atât note comune sau convergente, cât şi particularităţi bine distincte sau chiar divergente. În comun, şi empiriştii şi raţionaliştii au împărtăşit credinţa că există surse ultime ale cunoaşterii şi, în consecinţă, adevăruri definitive. Totodată, şi unii şi alţii au distins ca principale facultăţi cognitive simţurile şi intelectul sau raţiunea (mintea, gândirea), ei nediscriminând, aşa cum va proceda mai târziu Kant, între raţiune şi intelect. În gnoseologie, empiriştii şi raţionaliştii s-au diferenţiat prin modul în care au înţeles raportul dintre simţuri şi raţiune. Empiriştii au afirmat că simţurile (externe şi interne) constituie facultatea cognitivă fundamentală şi cea mai sigură şi, deci, că ideile sensibile sunt cunoştinţele primare şi autentice, chiar dacă nu toate sunt în mod sigur adevărate. Ei au acordat raţiunii (intelectului) doar rolul de a combina în diferite chipuri cunoştinţele sensibile şi, deci, au înţeles cunoştinţele raţionale ca reductibile la cele sensibile. Accentul pus de empirişti pe importanţa cunoaşterii sensibile se explică atât prin faptul că ei au fost influenţaţi mai mult de ştiinţele experimentale, cât şi prin postulatul lor ontologic potrivit căruia ceea ce este general şi esenţial există numai în şi prin lucrurile individuale, fenomenale. Gnoseologia empiristă a fost prefigurată de Bacon, care, deşi accentua experienţa, se pronunţa totuşi pentru conlucrarea dintre simţuri şi raţiune. În mod critic, el îi aseamănă pe „empirici” cu furnicile, care doar adună provizii din lumea externă, iar pe „dogmatici” cu păianjenii, care îşi ţes pânza din propria substanţă. Bacon afirma că adevăraţii cercetători sunt ca albinele, care adună nectarul şi-l preschimbă în miere. Bacon a formulat metoda inducţiei ştiinţifice, cunoscută şi sub numele de inducţie incompletă sau amplifiantă, pe care a opus-o metodelor de până atunci. Pe de o parte, el a criticat atât deducţia speculativă, care pleacă de la idei generale preconcepute, cât şi deducţia în genere, pe motiv că nu oferea noi adevăruri despre cazurile particulare, sau, cum spunea el, pentru că este prea grosieră în raport cu fineţea naturii. Pe de altă parte, a supus criticii atât inducţia vulgară, neştiinţifică, deoarece era lipsită de
313

reguli de observare a faptelor şi generaliza pripit, cât şi inducţia aristotelică (prin enumerare completă), care era lipsită de reguli de observare şi, în plus, era greu practicabilă, întrucât presupunea observarea tuturor cazurilor de acelaşi fel. Inducţia baconiană se distinge de modalităţile inductive pe care le recuză, în principal, prin două caracteristici: a) presupune reguli de observare a faptelor; b) generalizează treptat, gradual. Regulile de observare sunt necesare pentru a distinge între esenţial şi neesenţial, căci, pentru a generaliza de la unii la toţi, trebuie ca însuşirile observate la unele cazuri să fie esenţiale, indispensabile, astfel încât să se regăsească şi la cazurile neobservate. Locke, fondatorul propriu-zis al empirismului, a clasificat ideile în simple şi complexe, primele fiind cele izvorâte din experienţa externă sau internă, iar ultimele – cele obţinute de intelect prin combinarea, compararea sau abstractizarea ideilor simple. Dat fiind că ideile simple, de experienţă, sunt cele originale, el a respins ineismul (doctrină care afirmă caracterul înnăscut al celor mai generale idei filosofice, logice, matematice, religioase, morale etc.) şi a susţinut că, la naştere, mintea este ca o tabula rasa (tablă nescrisă), pe care primele idei întipărite sunt cele sensibile. Berkeley va adânci empirismul în sens nominalist, contestând ideile abstracte, care exprimă însuşiri generale şi esenţiale, diferite de cele individuale şi fenomenale. În fine, Hume va argumenta că subiectul perceptiv nu poate să descopere însuşiri şi corelaţii de ordin general şi esenţial, cum ar fi conexiunile cauzale şi logice. Aşadar, empiriştii au argumentat veridicitatea şi aportul cognitiv al ideilor empirice, dar n-au recunoscut sau n-au putut fundamenta teoretic progresul cognitiv adus de cunoştinţele raţionale Raţionaliştii au conceput raţiunea (intelectul) ca facultate cognitivă primordială, iar cunoştinţele raţionale ca purtătoare de adevăr şi fundamentale în raport cu cele sensibile. Ei au relevat ca modalităţi raţionale (intelectuale) ale cunoaşterii intuiţia (act cognitiv prin care intelectul descoperă adevărul în mod imediat, spontan) şi deducţia. Totodată, au considerat că simţurile şi cunoştinţele sensibile sunt, de regulă, eronate, dar pot oferi şi adevărul în măsura în care concordă cu raţiunea şi adevărurile acesteia. Teza despre primatul raţiunii în cunoaştere se explică atât prin faptul că raţionaliştii au fost influenţaţi de modelul cunoaşterii matematice, cât şi prin postulatul lor ontologic, potrivit căruia însuşirile generale şi esenţiale ale lucrurilor sunt unite mecanic, prin simpla juxtapunere, cu cele individuale şi fenomenale.
314

Descartes, iniţiatorul gnoseologiei raţionaliste, a ajuns la concluzia că raţiunea (intelectul) este sursa cunoştinţelor adevărate, plecând de la îndoiala metodologică asupra tuturor cunoştinţelor dobândite anterior, fie prin simţuri, fie prin raţiune. Îndoiala generalizată l-a condus la cunoştinţa „Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”, care se impune raţiunii ca fiind adevărată în mod cert. Descartes, a distins două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. Intuiţia intelectuală de tip cartezian este un act prin care intelectul surprinde spontan, printr-o adâncire în sine şi fără referire la lumea externă, specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, ca obiect gândit. De aceea, ideile intuitive par a fi înnăscute, dar, cum precizează însuşi Descartes, înnăscute nu sunt decât facultăţile cognitive, inclusiv capacitatea de a intui. Deducţia carteziană depinde de intuiţie şi o completează, derivând din adevărurile fundamentale intuitive noi şi noi adevăruri. Spre deosebire de deducţia silogistică, prin care se aplică un adevăr general la un caz particular, deducţia carteziană are un caracter înnoitor, descoperind intuitiv noi adevăruri sugerate de adevărurile intuitive iniţiale. Regulile fundamentale ale metodei carteziene sunt: 1) evidenţa, 2) analiza, 3) sinteza, 4) enumerarea. Aşadar, raţionaliştii au justificat ideile universale şi necesare construite de raţiune, dar au ignorat caracterul autentic şi înnoitor al experienţei. Ei au riscat să susţină o cunoaştere speculativă, ruptă de fapte. Kant este cel care va înfăptui sinteza celor două orientări gnoseologice. El a urmărit să explice cunoaşterea ca proces care presupune conjuncţia dintre sensibilitate şi intelect, dintre datul senzorial provenit din lumea externă şi activitatea creatoare exercitată de subiect prin formele sale constitutive. În Critica raţiunii pure, Kant distinge trei trepte ale conştiinţei ca subiect cunoscător: sensibilitatea, intelectul şi raţiunea şi susţine că fiecare treaptă prezintă formele (structurile) sale a priori (forme constitutive subiectului, independent de experienţă), cu ajutorul cărora se realizează procesul cognitiv. Formele a priori ale sensibilităţii sunt numite intuiţii, Kant identificând două asemenea forme: intuiţia de spaţiu şi intuiţia de timp. Formele a priori ale intelectului sunt numite categorii şi sunt clasificate în patru grupe a trei categorii fiecare în funcţie de clasificarea judecăţilor din logica formală: 1) după cantitate; 2) după calitate; 3) după relaţie; 4) după modalitate, astfel încât intelectul posedă douăsprezece
315

categorii. Formele a priori ale raţiunii sunt numite idei, acestea fiind: ideea de suflet, ideea de cosmos şi ideea de Dumnezeu. Pe treapta sensibilităţii, cunoştinţele se formează prin afectarea sensibilităţii de către lucrul exterior, numit lucru în sine. În urma contactului cu „lucrul în sine”, în subiect se formează o multitudine haotică de „afecte” (ceea ce numim azi senzaţii şi percepţii) care nu constituie cunoştinţe propriu-zise. Pentru a deveni cunoştinţe sensibile, afectele sunt ordonate spaţial şi temporal de către cele două forme a priori ale sensibilităţii: intuiţia de spaţiu şi, respectiv, intuiţia de timp. Rezultatele acestei ordonări sunt numite de Kant fenomene, sau reprezentări, sau intuiţii. Orice fenomen este alcătuit dintr-o „materie” (constituită din afecte) şi o „formă” (care constă din ordinea imprimată afectelor de către intuiţiile de spaţiu şi timp). Kant consideră că fenomenele (reprezentările, intuiţiile) nu reflectă lumea externă, ci exprimă formele a priori ale sensibilităţii. Deci, el susţine un punct de vedere agnosticist, care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii „în sine”, în esenţa ei (a, gr. = fără, gnosis, gr. = cunoaştere). Pe treapta intelectului, cunoştinţele se formează prin prelucrarea (ordonarea) reprezentărilor cu ajutorul uneia sau alteia din categorii. Rezultatele obţinute sunt numite concepte. Un anumit concept este rezultatul prelucrării unei mulţimi de reprezentări din perspectiva unei anumite categorii. Potrivit lui Kant, conceptul este un fel de judecată concentrată, implicită, nedesfăşurată. Din concepte se formează judecăţi, o judecată fiind o explicitare a unui concept, un concept explicitat, dezvăluit, desfăşurat. De aceea, Kant susţine că forma de bază sub care se prezintă cunoştinţa intelectuală este judecata, iar nu conceptul. În ce priveşte valoarea de adevăr a cunoştinţelor intelectuale, el afirmă că acestea exprimă formele a priori ale intelectului prin care au fost obţinute. Potrivit lui, cunoştinţele intelectuale sunt aplicabile la fenomene, dar această aplicabilitate nu înseamnă şi o reflectare a lumii externe. Pe treapta raţiunii, cunoaşterea se realizează prin prelucrarea (ordonarea) cunoştinţelor intelectuale cu ajutorul formelor a priori proprii raţiunii. Cunoştinţele raţionale sunt de mai largă generalitate decât cele intelectuale, referindu-se fie la subiect ca substrat comun tuturor fenomenelor psihice, fie la cosmos ca totalitate a fenomenelor fizice, fie la Dumnezeu ca izvor al tuturor celor existente. Prin generalitatea lor, creaţiile raţiunii sunt elaborări filosofice (metafizice). În producerea ideilor sale, raţiunea părăseşte orice experienţă, pentru că ea nu se mai sprijină, ca intelectul, pe o serie de reprezentări despre lume. Lipsită de controlul experienţei, prin care să-şi verifice ideile, raţiunea ajunge să justifice speculativ teze opuse despre obiectele la care se referă. Ea se încurcă în
316

antinomii, idei opuse, argumentate speculativ (pur raţional) la fel de convingător. De exemplu, despre suflet, raţiunea justifică şi teza că sufletul este muritor şi teza că sufletul este nemuritor; despre cosmos, argumentează şi ideea că este finit şi ideea că este infinit; despre Dumnezeu, susţine şi că există şi că nu există. Concluzia lui Kant este că filosofia (metafizica) nu este posibilă ca ştiinţă. Teoria kantiană a cunoaşterii rămâne semnificativă atât prin efortul său sintetizator, cât şi prin faptul că evidenţiază rolul creator al subiectului cognitiv. Astfel, Kant susţine că, pe lângă cunoştinţele empirice (care sunt particulare şi contingente), există şi cunoştinţe a priori (care sunt universale şi necesare), obţinute de subiect prin rolul său creativ. Totodată, clasificând judecăţile în analitice (conţin noţiunea predicatului în noţiunea subiectului, pe care o explicitează) şi sintetice (predicatul adaugă o informaţie nouă faţă de cea conţinută de subiect), consideră că judecăţile sintetice pot fi sau empirice, sau apriorice. Kant şi-a finalizat gnoseologia cu unele concluzii care anunţă deja filosofia sa a culturii. Prin distincţia dintre intelect şi raţiune, el a discriminat net cele două forme ale cunoaşterii teoretice: ştiinţa şi filosofia. Despre ştiinţă, a conchis că intelectul este cel care, prin rolul său constructiv, conferă cunoştinţelor aplicabile experienţei statutul lor ştiinţific (caracterul universal şi necesar). În privinţa filosofiei, deşi a conchis că aceasta nu este posibilă ca ştiinţă, căci raţiunea detaşată de experienţă se încurcă în antinomii, el n-a negat tendinţa irepresibilă a raţiunii umane de a elabora o metafizică (filosofie). El va argumenta însă că metafizica e posibilă nu prin raţiunea pură teoretică, prin care se construieşte ştiinţa, ci prin raţiunea pură practică, prin care se edifică morala şi care propune omului nu principii ştiinţifice, ci idealuri morale. 4. Teoria statului şi societăţii În esenţă, în filosofia socială modernă s-au realizat următoarele: mai întâi, în Renaştere, s-a laicizat concepţia despre societate, stat şi drept şi s-a reafirmat viziunea contractualistă, care se conturase încă din Antichitate; apoi, în secolul al XVII-lea şi, parţial, în veacul următor, teoria contractualistă a fost regândită ca doctrină a monarhiei constituţionale; în Secolul Luminilor, în special prin Rousseau, contractualismul a fost resemnificat ca proiect al unui stat burghez şi chiar burghezo-democratic; în fine, în filosofia clasică germană, la Kant şi Hegel, a fost resorbit în ample sinteze asupra istoriei. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cele mai importante teorii contractualiste au fost elaborate de Th. Hobbes şi, respectiv, J.-J.Rousseau, care au proiectat un stat al drepturilor fundamentale ale omului.
317

Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură, între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a doua – legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii. Hobbes afirma că, tot prin contract mutual, oamenii dobândesc şi proprietate. Dat fiind că legile contractului ar putea fi încălcate, Hobbes conchide că este necesar ca statul (mulţimea de oameni) să acorde toată puterea de a veghea la respectarea lor „unui singur om sau unei adunări de oameni”. El va numi pe cel sau cei care întruchipează această forţă suveran, iar pe toţi ceilalţi supuşi.. În Secolul Luminilor, Montesquieu (1689-1755) a fost cel dintâi gânditor care a teoretizat separarea puterilor în stat şi rolul primordial al puterii legislative. J.-J. Rousseau (1712-1778) a precizat că pactul social are ca rezultat un corp colectiv, pe care îl numeşte republică sau corp politic. Acelaşi corp colectiv este numit şi suveran, când e activ, şi stat, când e pasiv, precum şi putere, când e comparat cu alte formaţiuni similare. Membrii săi primesc numele colectiv de popor, iar ca particulari cetăţeni (întrucât participă la autoritatea suverană) şi supuşi (întrucât se supun legilor statului). Principalele cauze contractuale consfinţesc libertatea şi proprietatea şi fiecare din ele asigură egalitatea. Legea libertăţii prevede ca nici o voinţă să nu fie supusă alteia şi să nu supună altă voinţă. Legea proprietăţii asigură fiecăruia proprietatea asupra a ceea ce îi este necesar şi poate agonisi prin muncă proprie. Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de un anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin liberul său sufragiu. În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legislativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul (puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţinerea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de interes particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului social. Rousseau e de
318

părere că acest corp administrativ trebuie numit principe, când e activ, şi guvernământ, când e pasiv. Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă, poporul este suveran în raport cu principele. Suveranitatea poporului, argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă. În acelaşi Secol al Luminilor, Immanuel Kant a susţinut că, în stare de natură, omul a fost dominat de instinct şi de o pornire contradictorie, numită socialitate antisocială pentru că era orientată şi spre relaţii cu semenii şi spre agresiune. Potrivit lui Kant, o dată cu trecerea la societate, omul a început să-şi aleagă un mod de viaţă cognitiv şi moral, independent de instincte, iar genul uman a început să progreseze, înainte de toate, spiritual şi moral. Kant susţine că progresul istoric are un dublu temei: natura şi providenţa. Natura constituie temeiul progresului istoric întrucât în sânul ei s-a petrecut un progres fiziologic, care a dus la apariţia raţiunii, şi, de asemenea, în sensul că este o lege a naturii ca toate dispoziţiile umane orientate spre exercitarea raţiunii să se dezvolte în întregime în genul uman (prin transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta) şi nu în individ, care are o viaţă scurtă. Providenţa este cauza cea mai înaltă care predetermină mersul lumii şi, prin înţelepciunea sa adâncă, îndreaptă omenirea spre scopul ei obiectiv final. Motorul progresului (la care apelează natura sau/şi providenţa) îl constituie socialitatea antisocială, care, la omul social, se manifestă sub forma conflictului dintre atitudinea de a accepta opţiunile altora şi tendinţa spre gândire proprie. În consecinţă, mijlocul cel mai important al progresului îl constituie luminarea. În acest sens, Kant afirma: „Luminarea este ieşirea omului din minorat a cărui vină o poartă el însuşi. Minoratul este neputinţa omului de a se servi de inteligenţa sa fără a fi condus de altul. Vinovat se face omul de această stare, dacă pricina minoratului nu este lipsa inteligenţei, ci lipsa hotărârii şi curajului de a se servi de ea fără conducerea altuia. Sapere aude! Îndrăzneşte să te serveşti de inteligenţa ta proprie! aceasta este lozinca luminării” (Kant, Răspuns la întrebarea: Ce este „luminarea”?). Kant afirmă şi existenţa unei reciprocităţi între luminare şi forma de stat. Pe de o parte, libertatea de gândire influenţează treptat şi „libertatea de acţiune” a poporului şi, în cele din urmă, chiar „principiile guvernării” (Ibidem). Pe de altă parte, libera cugetare este, la rândul său, influenţată de guvernare şi, de aceea, reclamă o anumită formă de stat.
319

Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea libertăţii de gândire este nu forma de conducere, ci forma de guvernare. Aceasta este fie republicană, fie despotică. În explicaţia kantiană, republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea legislativă, în timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul ratificând autoritar legile pe care el însuşi le-a dat. Constituţia republicană, spune Kant, se întemeiază pe principiile libertăţii membrilor unei societăţi (ca oameni), ale dependenţei tuturor (ca supuşi) de o singură legislaţie comună şi ale egalităţii acestora (ca şi cetăţeni). În cadrul ei, conducătorul este, la rândul său, membru, iar nu proprietar al statului.. Dezvoltarea plenară a dispoziţiilor naturale ale genului uman cere însă un acord ideal nu numai în interiorul unui stat, ci şi între state, astfel încât să se elimine războiul şi să se ajungă la o pace eternă. Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole preliminare şi trei articole definitive. Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1) „constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană” (Ibidem); 2) „dreptul internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere” (Ibidem); 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii universale” (Ibidem). Dintre articolele definitive, primul deschide perspectiva păcii eterne, pentru că, într-o constituţie republicană, declararea unui război nu depinde de bunul plac al celui aflat la conducere şi nu este decisă din cauze neînsemnate, ci presupune asentimentul cetăţenilor, care, având de purtat povara războiului, cumpănesc şi decid, opunându-se, se înţelege, unui conflict care ar periclita genul uman. Al doilea articol definitiv este şi el extrem de important pentru instituirea păcii eterne, căci, aşa cum argumentează şi Kant, o uniune federativă de state, o societate a naţiunilor care să pună capăt războaielor, nu admite hegemonia unui stat, ci este o uniune de state libere. Al treilea articol definitiv este, la rândul său, valabil, dreptul de ospitalitate privind dreptul de vizitator (azi, fără vize), în virtutea dreptului de posesiune a suprafeţei pământului, ca drept ce aparţine în comun speciei umane. În fond, întreaga concepţie kantiană despre progresul istoric rămâne semnificativă şi instructivă. Aşa cum gândea filosoful de la Königsberg, numai cu ajutorul raţiunii popoarele se vor lumina şi vor ajunge să convieţuiască în frăţie şi pace şi numai o uniune a păcii, de state libere, va avea ca prim avantaj dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei.
320

5. Antropologia În „spatele” omului cultural modern se află nu atât divinitatea, cât omul natural însuşi, cu a cărui fire (esenţă) omul social trebuie să se acorde în obiectivările sale socio-culturale pentru a se regăsi pe sine, sau, odată regăsit, pentru a nu se pierde din nou. În genere, umanismul renascentist a încercat să concilieze ştiinţa şi filosofia cu religia şi teologia, normele laice cu cele religioase. Filosofii din veacul al XVII-lea, fie raţionalişti, fie empirişti, au înţeles omul nu numai ca fiinţă contemplativă, ci şi ca fiinţă activă şi socială, iar în toate aceste ipostaze l-au definit şi prin libertatea de a-şi afirma cerinţele şi aspiraţiile autentic umane. Dar, aşa cum au remarcat gânditorii din acel timp, prin rezultatele activităţii sale, omul socio-cultural se poate afla nu numai în armonie, ci şi în conflict cu trebuinţele naturii umane, cu omul natural. Rousseau, Kant şi Hegel au analizat atât îndepărtarea de sine a omului, pierderea sa de sine, cât şi posibilitatea regăsirii, a revenirii la natura autentic umană. În termeni hegelieni, ei au cercetat atât înstrăinarea de sine a omului, cât şi dezînstrăinarea acestuia.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. 2. Ioan N. Roşca, Filosofia modernă (Empirismul şi raţionalismul), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.

321

MANAGEMENT Lector univ. dr. MARIA GÂF - DEAC SEMESTRUL II Obiective Conducerea şi organizarea impun identificarea modului de armonizare a acţiunilor individuale pentru o contribuţie sporită la realizarea obiectivelor de grup. Conducerea şi organizarea sunt importante pentru instituirea şi derularea cooperării. În fond, economiştii, inginerii, responsabilii financiarcontabili, conducătorii şi proprietarii de firme nu pot eluda necesitatea organizării şi conducerii, deoarece în mod obiectiv orice structură productiv-economică are un ciclu de viaţă, respectiv o traiectorie proprie în mediul ambiant. Delimitarea sistemului managerial şi proiectarea normelor de muncă evidenţiază împreună dimensiunea economică a valorizării acţiunii umane. Decizia, sistemul decizional şi procesul decizional al firmei se dovedesc a fi esenţiale pentru manageri şi proprietari de entităţi productiveconomice. Metodele şi tehnicile de management constituie un instrumentar de bază pentru manageri. Acestea se bazează pe strânsa legătură cu managementul resurselor umane. Managerii firmelor sunt pregătiţi profesional şi şcolarizaţi specific. Managementul strategic şi cel global sunt domenii care operează în contextul contemporan al tranziţiei societăţii umane spre noi formule de organizare şi conducere.
I. ELEMENTE DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI. STUDIUL MUNCII

1. Delimitarea sistemului managerial Domeniul managerial se regăseşte între următoarele limite: - necesităţi (cerinţe de resurse, produse, servicii); - interacţiunea complexă a potenţialelor din interiorul unei activităţi economice concrete; - potenţialul de natură fizică şi tehnico-economică pentru resurse (descoperirea rezervelor, resurse umane, volumul şi calitatea lor);
322

- rezultate obţinute în faze diferite: cercetare, proiectare, studiul condiţiilor industriale. 2. Proiectarea normelor de muncă Aspecte de bază în proiectarea normelor de muncă A stabili norma de muncă pentru un executant înseamnă a determina sarcina pe care acesta urmează să o îndeplinească în legătură cu efectuarea unei operaţii sau lucrări (productive sau de natură funcţională), în condiţii tehnice şi organizatorice precizate, lucrând în ritm normal, cu intensitate normală şi având calificarea necesară. Normarea muncii este activitatea prin care se stabileşte cantitatea de timp necesară executării unei sarcini de muncă. În mod conjugat, metoda şi timpul de muncă fac obiectul studiului muncii. Studiul metodelor de muncă are ca scop reducerea conţinutului muncii. Studiul timpului în activitatea productiv-economică are ca scop înregistrarea timpului consumat spre a fundamenta procesele de muncă. Studiul de ansamblu al procesului de producţie cuprinde: - analiza generală a desfăşurării procesului de producţie; - analiza detaliată a procesului; - analiza circulaţiei executantului sau a obiectului muncii; - analiza amplasărilor. Studiul activităţii la locul de muncă cuprinde: - analiza activităţii executantului individual; - analiza activităţii executantului colectiv; - analiza activităţilor executant – utilaj. Formele de exprimare a normelor de muncă sunt: - norma de producţie Np; - norma de timp N1. Structura timpului de muncă este dată în principal de timpul productiv şi timpul neproductiv (fig. 1).

323

Fig. 1. Structura timpului de muncă al executantului

Variabilele aleatoare (durate măsurate) se constituie în eşantion statistic; se grupează datele, identificându-se valorile caracteristice prin modul, mediană, amplitudine, medie aritmetică, abatere medie pătratică, dispersie). Aplicarea normelor de muncă Orice lucrător, indiferent de pregătirea profesională sau de funcţie, se regăseşte, în timpul activităţii, într-una din componentele etapelor de muncă: • etape de muncă inferioare; • etape de muncă şi tehnologice mijlocii; • etape de muncă şi tehnologice superioare. 3. Dimensiunea economică a valorizării acţiunii umane În cadrul comportamentului uman există două trepte: a) comportamentul biologic, care cuprinde: - tropismele (reacţii standardizate individual); - instinctele (reacţii integrale vizând specia);
324

b) comportamentul teleologic (acţiuni de comportament social). În marea majoritate a cazurilor, actele şi acţiunile reprezintă o execuţie în grup sau o succesiune de acte ori acţiuni. Astfel, sunt identificate actele compuse. Un act compus este o activitate. Activităţile sau actele compuse se clasifică astfel: a) acord de acţiuni, când se manifestă suprapuneri temporale între acte; b) şir de acţiuni, când se manifestă doar succesiuni între acte; c) nod de acţiuni, care reprezintă un şir de acorduri. Între plan şi metodă există o strânsă înlănţuire. Activitatea (acţiunea) este îndreptată asupra unui sistem în care se intenţionează producerea unei modificări. Sistemul asupra căruia se acţionează reprezintă obiectul acţiunii. Autorul unui eveniment este agentul (individual sau colectiv, organizaţional). Regulile sau normele acţiunii umane sunt fixate în principii şi legi, care se impun prin autoritatea experienţei acumulate în procesul acţional în sine. Valorile sunt scopurile ultime ale oricărei acţiuni. Mijlocul defineşte entitatea (instituţional – organizaţională) cu ajutorul căreia subiectul acţiunii (agentul) transmite intenţia sa (impuls, energie, orientare) asupra obiectului acţiunii. Prin finalitate se înţelege tendinţa unui fenomen de a evolua spre o stare terminală din care nu mai este posibilă o evoluţie viitoare în cadrul aceleiaşi paradigme. Prin scop se înţelege o stare posibilă sau cel puţin imaginabilă a unui sistem de acţiune, spre care tinde un agent. Raţiunea reprezintă motivaţia, stimulul interior, justificativ al unui anumit component acţional. Riscul în acţiune înseamnă eventualitatea producerii nesatisfăcătoare sau neproducerii rezultatului aşteptat (măsurat prin utilitate). Utilitatea este o măsură comună pentru mobilurile, motivaţiile şi preferinţele omeneşti. Legătura dintre utilitate şi raţionalitate se regăseşte în principiul utilităţii maxime. Există 1) o responsabilitate normată şi 2) o responsabilitate liber asumată. Alegerea reprezintă selectarea unei opţiuni dintre două sau mai multe variante autentice (adică din cele necesare şi posibile). Principalul efort în investigaţia normativă vizează soluţionarea problemelor alegerii.
325

Problema centrală a alegerii este justificarea ei. Aspectul cel mai important în justificare este motivaţia. Identificarea motivaţiei echivalează cu raţionalitatea alegerii.
II. ORGANIZAREA PROCESUALĂ

1. De la starea informaţională la starea practic-activă în cadrul unei firme Momentul prezent (P) se constituie în reper, care marchează între trecutul (T) şi viitorul (V) elementele manageriale monocauzale. Un efect (E) identificat în trecut, produs de cauze care pot rămâne anonime, generează (determină) o cauză nouă (C1). La momentul prezent (P), un efect (En) are corespondenţă într-o nouă cauză (Cn), care induce decizia de acţiune productiv-economică (Ad) prevăzută pentru un moment (Ma) de acţiune în viitorul apropiat. Rezultatul (R) determină evenimentul managerial viitor (Ev), care corespunde soluţionării problemelor de politică a firmei în etapa luată în considerare. Se remarcă trecerea de la grupul de probleme de tip „căutare a cauzelor” la grupul de tip „căutare a efectelor” (fig.2). Firmele sunt localizate ca obiect de activitate pe intervalul cuprins între un efect major vizibil (de exemplu E1) şi momentul de declanşare a acţiunii productive propriu-zisă (Ma).

Fig. 2. Managementul monocauzal E – efect trecut identificat în mediu (iniţial); C1, C2, Cn – cauze; E1, E2, ... En – efecte; Ad – acţiune (decizie); Ma – moment de declanşare acţiune; R – rezultat; Ev – eveniment viitor (anticipativ); T, P, V – trecut, prezent, viitor; Mti – moment al trecutului imediat de interes pentru firmă. 326

2. Procesul de producţie – subiect al managementului Amplasamentul firmei într-un mediu ambiant Procesul de producţie constituie elementul central al unei firme, considerată sistem complex adaptiv amplasată într-un mediu ambiant. În procesul concentrării producţiei şi specializării funcţiilor manageriale a „apărut” un aşa-numit aparat specializat în managementul firmei Elemente de organizare procesuală Organizarea procesuală reprezintă determinarea şi înşiruirea activităţilor necesare pentru realizarea obiectivelor firmei. În cadrul unei firme, de regulă, se întâlnesc din punct de vedere procesual şi structural următoarele funcţii: producţie; comercială; financiar contabilă; resurse umane; cercetare-dezvoltare. Organizarea procesuală într-o firmă are un caracter dinamic şi este, de regulă, caracterizată de generalitate. 3. Studiul de fezabilitate – instrument de analiză procesuală şi managerială Prin studiul de fezabilitate se realizează o evaluare economică şi financiară a efortului investiţional pentru dezvoltare. • Prezentare generală. Se relatează în rezumat ceea ce studiul urmează să reflecte în realitatea productivă. • Domeniul în care se acţionează • Întreprinderea – Scurt istoric: prezentarea de ansamblu a întreprinderii; prezentarea modului cum s-a născut întreprinderea; nivelul tehnologic; configuraţia patrimoniului; managementul şi organizarea întreprinderii. • Piaţa • Evaluarea activităţii viitoare a întreprinderii • Costuri şi resurse de finanţare pentru activitatea viitoare • Analiza financiară • Analiza economică Pentru realizarea studiului de fezabilitate se distinge un algoritm structural metodologic: I. Descrierea întreprinderii ca agent economic II. Starea tehnică şi economico-financiară • potenţialul tehnico-economic; • rezultatele economico-financiare; • eficienţa utilizării potenţialului. III. Poziţia întreprinderii faţă de piaţă IV. Diagnostic
327

V. Strategia activităţii întreprinderii • coordonatele strategiei activităţii întreprinderii; • modelele de previziune a parametrilor economico-financiari.
III. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ

1. Conţinutul şi evoluţia noţiunii de întreprindere Componentele principale ale unui sistem complex adaptiv sunt: asamblarea; relaţiile între elemente; obiectivele; adaptavitatea. Întreprinderea este o entitate economică producătoare de profit, caracterizată printr-un mod specific de acţiune şi activitate, având funcţionalitate şi organizare tehnologică, o anumită capacitate de a produce bunuri şi servicii, de a se conduce şi gestiona raţional. Întreprinderea comercială este o unitate economică având ca scop achiziţionarea de mărfuri (produse) şi servicii de la producători sau furnizori cu scopul de a le vinde. Societatea comercială este o persoană juridică înfiinţată printr-un contract între mai multe persoane fizice sau juridice care convin să aducă în comun diferite valori, bunuri sau activităţi în scop lucrativ, pentru a obţine profit. Societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui în una din următoarele forme (Legea 31/1990): • Societate în nume colectiv. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor. Nu se prevăd condiţii restrictive cu privire la numărul de membri şi la mărimea capitalului social, care, de regulă, este restrâns. • Societate în comandită simplă. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Aceşti asociaţi reprezintă elementul activ în cadrul societăţii. Ei dispun de gestiune, prestează muncă, desfăşoară activităţi comerciale. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor, neavând calitatea de comercianţi (nu pot interveni în conducerea societăţii în raporturile cu terţii). • Societatea în comandită pe acţiuni. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Capitalul social este împărţit în acţiuni. Comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. Elementul determinant este capitalul, respectiv acţiunile. • Societate pe acţiuni. Este forma tipică de societate pe capitaluri, de regulă importante ca valoare. Obligaţiile sociale sunt garantate cu
328

patrimoniul social, iar acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. Acţionarii nu sunt consideraţi comercianţi, neavând faţă de terţi nici o răspundere, dar au dreptul să participe la luarea deciziilor în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor şi să încaseze cota de beneficiu ce li se cuvine. • Societate cu răspundere limitată. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. În caz de aport în natură, acesta nu poate reprezenta mai mult de 60% din capitalul social şi se transmite în momentul construirii societăţii. Prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport. Societăţile comerciale fără personalitate juridică se pot constitui în următoarele forme (Decret Lege nr. 54/1990): • Asociaţii familiare. Se constituie între membrii unei familii cu gospodărie comună. • Persoane fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă. Autorizarea pentru prestarea de servicii se eliberează pe baza atestării capacităţii profesionale specifice activităţii respective. Întreprinderile asociate sunt entităţile care convin să aducă în comun o contribuţie (în bani sau natură) în vederea constituirii unui capital social cu ajutorul căruia, în continuare, prin procesare productivă, să se realizeze profit, urmând ca acesta să se partajeze între asociaţi. Întreprinderile personale sunt entităţile înfiinţate fiecare de câte un proprietar care organizează şi conduce în nume personal activităţile productiv-economice sau de servicii. Întreprinzătorul este persoana fizică sau juridică supusă riscului de a organiza, desfăşura şi dezvolta o afacere sau activitate profitabilă. Firma este un element de identificare a unei întreprinderi şi constă în denumirea unui comerciant care este înmatriculat la registrul comerţului. Firma este necesară, din punct de vedere administrativ, pentru evidenţă şi control. Uzual, în limbajul economic comun, termenul „firmă” este utilizat şi în înţelesul mai larg de „întreprindere”. Compania este o entitate economică de mare dimensiune cu caracter de trust monopolist, de regulă cu profit industrial, comercial, de transport, turistic ş.a. Corporaţia este o formă specifică de organizare a activităţii economice. Iniţial, acest tip de organizare purta denumirea de „breaslă”, fiind constituită cu scopul de a promova interesele şi drepturile profesionale ale membrilor săi. De regulă, corporaţia este o mare firmă (întreprindere), care, prin poziţia şi forţa ei pe piaţă, are un rol important în viaţa economică a unei ţări.
329

Concernul desemnează o uniune de întreprinderi comerciale, bancare, de asigurări ş.a. legate financiar pe calea participaţiilor. Întreprinderile au autonomie, dar sunt controlate de către persoanele care deţin pachetul majoritar de acţiuni Trustul este o formă de integrare orizontală sau verticală a producţiei şi serviciilor şi de concertare a capitalurilor. Trusturile au apărut pentru prima oară în SUA şi, ulterior, şi în alte ţări industrializate. Holdingul este o societate sau companie care deţine cea mai mare parte de acţiuni a mai multor firme sau filiale ale acestora. Fiecare entitate din holding îţi păstrează forma de organizare şi identitatea, concomitent cu instalarea pe pieţele de aprovizionare şi desfacere. Legăturile dintre compania principală şi filiale se concretizează în domeniile investiţional, financiar şi tehnologic. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) reprezintă, generic, entităţile private şi publice care realizează activităţi prin implantări de infrastructuri şi operaţii în afara teritoriului naţional unde îşi au sediul social. Regia autonomă este o formă de unitate economică având scop lucrativ de exploatare, prin folosire şi valorificare pentru profit, a bunurilor aflate în proprietatea statului. Are independenţă patrimonială, întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierderi. Poate contracta credite şi beneficia de subvenţii de la bugetul de stat sau de la cele locale. 2. Structura managerială în activitatea productiv-economică Proiectarea structurii organizatorice se bazează pe aplicaţia decizională a unor principii: - principiul obiectivului (concentrarea pe un scop, ţel, obiectiv); - principiul specializării (folosirea personalului şi a infrastructurii specializate); - principiul combinat (focalizarea specializată pe un obiectiv). Diagrama organizaţională este schema care reglementează cooperarea şi controlul în cadrul unei firme, vizând sarcini, responsabilităţi, autoritate ş.a. Nivelurile ierarhice reprezintă etaje în cadrul diagramei organizaţionale cărora le sunt alocate sarcini, responsabilităţi, autoritate şi restricţii. Distribuţia activităţilor pe niveluri este: strategică; tactică; operaţională; executivă. Proiectarea structurii manageriale se bazează pe funcţiunile unităţii economice, şi anume:
330

- funcţiunea comercială; - funcţiunea de producţie; - funcţiunea financiar-contabilă; - funcţiunea de cercetare-dezvoltare; - funcţiunea de resurse umane. Relaţiile sociale de producţie pot fi: • relaţii de conducere operativă (B primeşte dispoziţii numai de la A, faţă de care răspunde); • relaţii de participare la conducere (B este membru cu drept de vot în consiliul de administraţie); • relaţii de conducere funcţională (B primeşte dispoziţii de la A cu privire la o problemă de specialitate, faţă de care răspunde); • relaţii de avizare; • relaţii de îndrumare tehnică, de informare, de cooperare etc. Structura unităţilor operative pleacă de la un loc de muncă, atelier, raion, perimetru, sector ş.a. Structura unităţilor funcţionale se diferenţiază calitativ prin: post (funcţionar), birou, divizie, compartiment, direcţie, serviciu ş.a. Efectele structurii se regăsesc în managementul propriu-zis. Acesta se desfăşoară sub trei aspecte: • management linear (fig. 3); • management funcţional (fig. 4); • management mixt.
Nivel managerial (ing. şef)

1

2

2

2

Nivel managerial 2 (m a i ş t r i) Nivel managerial 3 (muncitori)

Fig 3. Schema managementului linear

331

Fig. 4. Schema managementului funcţional

Consiliu de administraţie Preşedinte Vicepreşedinte financiar Vicepreşedinte operativ Vicepreşedine comercial

Fig.5. Modelul schematic al unei organizaţii productive

Pe baza analizelor complete se alege varianta cu cele mai mari avantaje. Modelul schematic general al unei organizaţii (fig. 5) se exprimă printr-o structură flexibilă ce vizează piaţa, producţia şi finanţele . 3. Dimensiunea întreprinderii în câmpul productiv-economic În ţările Uniunii Europene funcţionează aproape 16 milioane de întreprinderi mici şi mijlocii (99% din totalul întreprinderilor din Uniune). Succesul acestei formule organizatorice este legat de managementul aplicat, în care procesul decizional este mai direct, simplu şi rapid, iar informarea, generalizată în întreaga structură. În România (1996-2000), densitatea întreprinderilor mici şi mijlocii este de 13,5 la 1000 de locuitori, în comparaţie cu densitatea înregistrată în ţările Uniunii Europene, care se situează între 25 şi 45 întreprinderi/1000 locuitori.
332

Prin OG nr. 25/1993, în România, o întreprindere este mică, dacă are de la 5 la 25 salariaţi, şi mijlocie, dacă are de la 26 la 200 salariaţi. 4. Elemente de organizare structurală Organizarea structurală reprezintă gruparea funcţiunilor, atribuţiilor şi salariilor, în raport cu anumite criterii, şi repartizarea acestora pe grupuri de angajaţi pentru operaţionalizare. Postul: grup de obiective, sarcini, competenţe şi responsabilităţi ce revin spre execuţie unui singur angajat. Funcţia este desemnată de totalitatea posturilor care sunt caracterizate de aceleaşi trăsături principale. Funcţia poate fi a) de conducere şi b) de execuţie. Ponderea ierarhică desemnează numărul de angajaţi (persoane) conduse (coordonate) nemijlocit de un manager. Compartimentul reprezintă ansamblul persoanelor care prestează munci omogene sau complementare, de regulă pe acelaşi amplasament. Nivelul ierarhic este compus din totalitatea subdiviziunilor aflate la aceeaşi distanţă ierarhică de top – management. Relaţiile organizaţionale sunt raporturile dintre subdiviziunile organizatorice (posturi, compartimente) stabilite prin reglementări oficiale 5. Forme de prezentare a structurii organizatorice Organigrama este reprezentarea grafică a structurii organizatorice. Dreptunghiurile, reprezentând posturi şi compartimente legate prin linii, desemnează raporturile ierarhice şi funcţionale între componentele structurii organizatorice. Regulamentul de organizare şi funcţionare este o redare cu următorul conţinut: - în prima parte sunt inserate date privind baza legală a constituirii şi funcţionării firmei; - se realizează o prezentare succintă a obiectului de activitate; - se include organigrama generală a firmei; - sunt relatate în continuare principalele caracteristici organizaţionale (obiective, sarcini, competenţe, responsabilităţi); - se prezintă în detaliu compartimentele firmei, funcţiile şi posturile. Descrierea postului (fişa postului) cuprinde: 1) denumirea postului, 2) obiectivele individuale, 3) sarcinile, 4) competenţele, 5) responsabilităţile, 6) relaţiile postului cu alte posturi, 7) cerinţe specifice ale postului (calităţi, aptitudini, cunoştinţe ş.a.). Structura oganizatorică se clasifică în:
333

- structură ierarhică (liniară). Are un număr redus de compartimente. Fiecare persoană este subordonată unui singur manager (şef); - structură funcţională (W. Taylor, 1965). Titularii posturilor de execuţie primesc decizii atât din partea managerilor ierarhici direcţi, cât şi de la compartimentele funcţionale, prin dublă subordonare; - structura ierarhic – funcţională reprezintă o combinaţie între elementele organizatorice descrise anterior.
IV. MANAGEMENT GENERAL MODERN

1. Obiectul de studiu al managementului. Definiţii Elemente de teorie, principii şi concepte referitoare la management Managementul semnifică în principal preocuparea pentru crearea şi menţinerea unui mediu interior dorit în entitatea productivă uzuală, astfel încât să se creeze posibilitatea de a selecta şi aborda sarcinile necesare îndeplinirii obiectivelor planificate. Definiţii pentru managementul activităţilor productiv-economice - Managementul activităţilor productiv-economice constituie un ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a entităţilor organizate specific. - De asemenea, reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv-economic, social ş.a. ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi conducere. - Constituie un complex de preocupări şi acţiuni ale conducătorului (ministru, secretar de stat, director general, director, sef de serviciu ş.a.) de creare a cadrului care să permită ca, prin activitatea unui grup de lucrători, să se realizeze un anumit obiectiv în condiţii de calitate, termen şi eficienţă a valorificării. În acelaşi timp, managementul trebuie să fie privit ca un set de proceduri practice: - managementul este o muncă de conducere (a activităţii de muncă); - managementul este o activitate de dirijare; - managementul este un proces de conducere. La toate acestea se pot adăuga sensurile figurate ale termenului de management: - managementul ca stare de spirit; - managementul ca o artă. Conducătorul de firmă este acel administrator care (indiferent de nivelul de conducere) are drept de dispoziţie (decizie). Managerul este un creator de condiţii şi nu numai un executant direct. Sub grija managerului,
334

lucrătorii, materialele şi mai ales ideile pot întocmi condiţiile necesare acţiunii productiv-economice. Planificarea rezultă din conţinutul politicii firmei. Planificarea este indicată în principii, însă este riguros limitativă în conţinutul temelor şi poziţiilor ce trebuie adoptate pentru atingerea obiectivele stabilite. Dirijarea se referă la distribuirea de activităţi în direcţii stabilite şi momente oportune. Controlul este esenţial în fluidizarea activităţilor în cadrul firmei şi el provine efectiv din exercitarea acestei funcţiuni lucrative de către top managementul întreprinderii. Bazele teoretice ale managementului Evoluţiile referitoare la ştiinţa managementului arată că studiul producţiei, al organizării şi conducerii este, într-un anume context, de fapt, studiul vieţii omeneşti. Dubla profesionalizare a oamenilor presupune 1) acumularea de cunoştinţe şi calităţi pentru o anume competenţă profesională (profesie) şi 2) cunoştinţe actualizate de organizare şi conducere a activităţilor în care sunt angajate persoanele în cauză sau alţi membri ai societăţii. Practica socială a impus cristalizarea managementului ca ştiinţă. Istoria gândirii economice marchează managementul ca ştiinţă, cu reflecţii referitoare la viaţa economică (idei, doctrine, teorii, legi, reguli, politici), care sunt ordonate şi sistematizate atât pentru nivelurile macroeconomice, cât şi pentru cele microeconomice. În România, managementul are o evoluţie istorică şi o prezenţă strâns corelată cu nivelul de dezvoltare a infrastructurii şi relaţiilor economicosociale în ansamblu. După anul 1989, o dată cu schimbarea sistemului centralizat, în România s-a trecut la economia de piaţă, ceea ce a favorizat apariţia şi extinderea liberă, fără precedent, a studiului domeniului managementului, în general şi, în particular, a subsistemelor şi direcţiilor care sunt conexate cu tehnologiile informaţionale în vederea generării şi aplicării deciziilor de atingere a obiectivelor de eficienţă a firmelor şi a societăţii româneşti în ansamblu. Definirea concretă a managementului Pentru management există numeroase definiţii; dintre acestea, în continuare, vom enumera, succint şi concis, conţinutul unora după cum urmează: - ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a unei întreprinderi, instituţii, asociaţii, agenţii ş.a. - metode şi procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi conducere a entităţilor economice;
335

- complex de preocupări şi acţiuni ale conducătorului (managerului) de creare a cadrului care să permită realizarea prin activitatea unui grup de persoane, a unui obiectiv anumit în condiţii de calitate, termen şi eficienţă. În acelaşi timp, managementul este privit şi ca o activitate: - managementul este o muncă de conducere (o activitate de muncă); - managementul este o activitate de dirijare; - managementul este o muncă ştiinţifică de dirijare; - managementul este un proces de conducere. Principiile managementului sunt flexibile. De asemenea, ele nu sunt absolute. H. Fayol a sistematizat aceste principii în grupuri, după cum urmează: (1) diviziunea muncii; (2) autoritate şi responsabilitate; (3) disciplină; (4) unitate de comandă; (5) unitate de acţiune; (6) subordonarea individualului în interes general; (7) remunerare; (8) centralizare; (9) scară ierarhică; (10) ordine; (11) echitate; (12) stabilitatea proprietăţii; (13) iniţiativă; (14) spirit de echipă. Raportul între conducere şi execuţie, între anumite limite, are baze obiective. Pe verticala sistemului de conducere se identifică un volum diferit, variabil, al procesului de conducere (fig.6).
CONDUCERE
NIVEL SUPERIOR

NIVEL MEDIU

EXECUŢIE

NIVEL INFERIOR

Fig. 6. Variaţia amploarei procesului de conducere pe ierarhie

2. Şcoli principale de management Şcolile de management sunt strâns legate de nivelul dezvoltării economico-sociale în perspectivă istorică. În principal, sunt identificate: 1. Şcoala tradiţionalistă, clasică; 2. Şcoala comportamentului social; 3. Şcoala sistemică; 4. Şcoala operaţională. 5. Şcoala managementului modern.
336

3. Mediul ambiant al firmei Firma, prin ieşirile sale (bunuri şi servicii), realizează acţiunea de integrare a sa în mediul exterior (fig. 7). Mediul exterior (ambiant) este: a) cel imediat (în vecinătate), b) local, c) în regiune, d) în zona locală, e) parţial, f) internaţional, g) regional, h) global.

Fig. 7. Amplasamentul firmei în mediul ambiant

Mediul ambiant este dinamic şi deschis şi, ca atare, firmele se regăsesc în situaţia de permanentă adaptabilitate la configuraţia şi conţinutul agresiv sau favorabil, în exteriorul considerat mediu propriu de evoluţie. 4. Întreprinzătorul Tipologia întreprinzătorului Întreprinzătorul colectiv se dovedeşte tot mai mult capabil să asigure coerenţa deciziilor. Într-un sens mai larg, un asemenea tip de întreprinzător îşi asumă responsabilitatea de a decide creator în problemele fundamentale, strategice ale firmei. Specialistul manager este folosit în adoptarea deciziilor. Întreprinzătorul individual este o persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi independente fără obligaţia de a-şi constitui un capital social. Planul de afaceri şi conţinutul său a) Definirea produsului - pe termen scurt: menţinerea produsului curent; - pe termen mediu: alternative de dezvoltare a produsului;
337

- pe termen lung: diversificarea produsului (produselor). b) Definirea producţiei - pe termen scurt: folosirea echipamentelor curente; - pe termen mediu: achiziţionarea şi folosirea de echipamente noi; - pe termen lung: noi ateliere, noi secţii sau uzină (fabrică) nouă. c) Scurt istoric d) Obiectivele e) Responsabilităţi f) Cuantificarea rezultatelor în termeni financiari g) Alocarea resurselor h) Controlul afacerii i) Evaluarea rezultatelor afacerii 5. Sistemul informaţional al firmei. Comunicarea Terminologie generală în transmisia informaţiilor productiveconomice Informaţiile trebuie să îndeplinească diferite condiţii pentru a fi eficiente şi operative în procesul decizional: 1) să fie veridice, 2) să fie exacte, 3) să fie necesare, 4) să fie complete, 5) să fie oportune, 6) să aibă o vârstă cât mai redusă, 7) să fie transmise celor interesaţi cu frecvenţă raţională, 8) să aibă fiabilitate corespunzătoare şi 9) să aibă dublu caracter: obiectiv (conţinut intrinsec) şi subiectiv (exprimat prin valoarea lor pentru factorii de decizie din domeniul diplomaţiei). Sistematizarea categoriilor de informaţii în cadrul unei firme Se identifică mai multe categorii de informaţii aferente sistemului analizat la nivel de firmă, printre care: - informaţia primară; - informaţia de tranziţie; - informaţia finală; - informaţia pe traseu vertical; - informaţia pe traseu orizontal; - informaţia internă/externă; - informaţia endogenă; - informaţia exogenă; - informaţia inclusivă . 6. Sistemul managerial Conceptul de sistem managerial Principalele definiţii ale unui sistem, inclusiv de natură managerială, pot fi considerate următoarele:
338

1) complex de elemente în interacţiune. Ansamblul de elemente trebuie să aibă – în general – tendinţa optimizării activităţii sale; 2) grup, ansamblu de elemente, set de elemente naturale şi artificiale (în management create şi convenţional acceptate), care generează obiective comune (scopuri care le reunesc). Sistemul managerial este o categorie de sistem complex în cadrul căruia se manifestă fenomenul de conducere; 3) ansamblu organizat, clasă de fenomene manageriale care satisfac anumite exigenţe: să se poată identifica şi specifica un set, o mulţime de elemente bine conturate; să existe relaţii identificabile cel puţin între unele dintre ele; anumite relaţii de natură managerială. Să implice şi alte relaţii; un complex de relaţii manageriale la un timp dat să implice un alt complex la un timp ulterior, fapt care să pună în evidenţă dinamica sistemului. În raport cu el însuşi, sistemul managerial are: a) structură; b) stare; c) transformare, care reprezintă o trecere a sistemului managerial de la o stare la alta. Repertoarul se defineşte ca fiind mulţimea stărilor posibile ale sistemului, într-un interval de timp formulat ca mărime, şi aşezate într-un grafic (calendar), fiecare situaţie având corespunzător o stare. Valoarea de comandă reprezintă sarcina pe care o are de rezolvat sistemul managerial ca ansamblu organizat superior, în condiţiile unui mediu productiv-economic care produce perturbaţii. Stabilitatea înseamnă menţinerea stării la ieşirea din sistem, independent de modificările intrării. Stabilitatea dinamică a unui sistem managerial poate fi adaptivă şi se realizează prin autoorganizare şi autoreglare. Adaptabilitatea este însuşirea de a menţine neschimbată la ieşire valoarea de comandă, în condiţiile unui mediu productiv-economic perturbator. Sistemul adaptiv poate funcţiona după principiul independenţei relative a ieşirii în raport cu intrarea. Relaţia intrare-ieşire în sisteme manageriale adaptive nu este întotdeauna explicabilă semnificativ prin cauzalitate liniară (care deja este clasică), ci mai degrabă prin cauzalităţi specifice ce pot fi deduse din conceptul de stabilitate. Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemelor complexe procesual adaptive (aşa cum este cel de management), creată cu scopul de a realiza valoarea de comandă, prin care se intervine în momentul în care se depărtează de valoarea de comandă dată. Independenţa care apare în intenţia de a crea şi folosi capacitatea proprie de reglare conduce la apariţia „autonomiei” sistemului managerial.
339

Autoorganizarea este un proces de adaptare productiv-economic pe calea diversificării structurii cu scopul de păstrare a stabilităţii, de a nu oscila şi de a nu se dezintegra. Atingerea valorilor de comandă este posibilă numai prin existenţa unei structuri funcţionale, adaptate şi adecvate acestora. Legătura inversă (feed-back) reprezintă capacitatea sistemului managerial de a realiza un flux permanent de semnale dinspre ieşire spre zona de reglare. Managementul ca sistem Etapele studiului analitic al sistemelor de management, în principal, sunt următoarele: - formularea obiectului studiului (enunţarea problemei); - studiul posibilităţilor de realizare (tehnice şi economice); - studiul sistemelor, care prevede: definirea problemei; construcţia modelului; stabilirea soluţiei; omologarea sistemului; comparaţia cu performanţele precedente; comparaţia cu performanţele viitoare; comparaţia prin simulare; - realizarea sistemului: faza preliminară de experimentare; realizarea integrală; - tehnica întreţinerii sistemelor manageriale. Selecţia proiectelor manageriale În esenţă, odată construit un proiect managerial – deci, un sistem de procedee şi tehnici de organizare şi conducere a cerinţelor pentru obţinerea soluţiilor, la care se adaugă şi acţiunea de creare a condiţiilor de funcţionare a firmei – este necesar ca acesta să fie validat printr-o decizie de însuşire. Ideal este să fie construite, respectiv formulate mai multe proiecte, din rândul cărora în final să se aleagă unul, care este cel mai reprezentativ şi cu eficienţa cea mai mare. 7. Relaţii de management Raporturile care se formează între elementele unei firme şi între acestea şi elementele altor sisteme în procesul de organizare şi conducere productiv-economică reprezintă relaţiile de management. 8. Procese de management. Funcţiile întreprinderii Conţinutul proceselor de management În cadrul unei firme se manifestă a) procese de execuţie şi b) procese de management (organizare şi conducere).

340

Funcţiile întreprinderii a) Funcţia de previziune. Funcţiile întreprinderii reprezintă ansamblul proceselor ce determină obiectivele de bază ale firmei, precum şi resursele, alături de mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor. Previziunea vizează orizontul, gradul de detaliere şi obligativităţile de îndeplinire a sarcinilor. Prognozele acoperă un interval de cel puţin un deceniu. b) Funcţia de organizare se referă la un ansamblu de procese cu ajutorul cărora se delimitează acţiunile, respectiv munca fizică şi cea intelectuală, precum şi gruparea lor pe posturi, compartimente, formaţiuni de muncă, în conformitate cu diferite criterii economice, tehnice şi sociale pentru îndeplinirea obiectivelor programate. c) Funcţia de coordonare are rolul de a armoniza deciziile şi acţiunile angajaţilor firmei şi ale subsistemelor sale. d) Funcţia de antrenare determină angajaţii să contribuie la îndeplinirea obiectivelor firmei, folosind factori de motivare-activare a acestora. Motivarea corelează satisfacerea necesităţilor şi intereselor angajaţilor cu realizarea obiectivelor firmei şi sarcinilor primite de aceştia. e) Funcţia de evaluare are rolul de a compara performanţele firmei şi ale subsistemelor sale cu obiectivele şi standardele programate iniţial, cu scopul de a elimina deficienţele ce pot fi constatate etapizat sau în final. Prin evaluare se închide ciclul de management vizând previziunea unor noi obiective într-un ciclu nou productiv-economic. Obiective manageriale Managerii, de regulă, îşi focalizează eforturile spre obiective. O enumerare succintă a obiectivelor uzuale manageriale cuprinde: - beneficiul maxim, respectiv costul (minim) prezent şi viitor; - performanţe („ce” se produce şi „cum” se produce); - calitatea (ca rezultat al specificaţiilor); - adaptabilitatea la variaţii; - siguranţa; - timpul (intervale şi minimizarea duratelor); - cantitatea. 9. Sistemul decizional al firmei. Procesul decizional Principiile funcţionării sistemelor Acţiunile exterioare, precum şi fluxurile materiale fizice sunt recepţionate în zona productivă iniţială a sistemului managerial denumită „intrare”. În cazul conducerii, elementele identificabile exprimate sunt informaţiile.
341

Intrarea într-un sistem managerial este o capacitate de recepţionare sau o mulţime de conexiuni prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului. Ieşirea reprezintă un dispozitiv (o zonă) prin care sistemul managerial acţionează asupra altor sisteme. Sarcina pe care o are de rezolvat sistemul managerial ca ansamblu organizat superior, în condiţiile unui mediu care produce perturbaţii, poartă denumirea de valoare de comandă. Adaptabilitatea este însuşirea sistemului de a menţine neschimbată la ieşire valoarea de comandă în condiţiile unui mediu perturbator. Relaţia „intrare-ieşire” în sistemele adaptative nu este întotdeauna explicabilă prin cauzalităţi liniare, clasice, ci mai degrabă prin cauzalităţi specifice, ce pot fi înţelese prin conceptul de stabilitate. Menţinerea stării la ieşire, independent de modificările intrării, poartă denumirea de stabilitate. În natură este întâlnită homeostaza, care reprezintă stabilitatea pentru sistemele biologice, respectiv menţinerea unei organizări superioare, deja câştigată. Stabilitatea se realizează prin: 1) echilibru; 2) homeostază; 3) perfecţionarea structurii (autoorganizare şi instruire). Dacă are loc o schimbare interioară a conexiunilor între limite (normale), sistemul îşi va păstra comportamentul. Stabilitatea dinamică adaptivă se realizează prin 1) autoreglare şi 2) autoorganizare. Autoreglarea sistemelor manageriale este capacitatea acestora de a realiza valoarea de comandă, care se manifestă atunci când fluxul decizional se depărtează de această valoare de comandă. Legătura inversă (feed-back) este capacitatea sistemului de a realiza permanent conexiuni şi influenţe corective dinspre ieşire în zona de reglare (procesare). Analiza decizională Obţinerea unei „soluţii optime” a suscitat interes, sute de ani, în rândul oamenilor şi instituţiilor. Analizele de decizie (Decision Analysis) s-au bazat multă vreme pe experienţe şi reguli de natură filosofică şi matematică opuse incertitudinii. Decizia. Procesul decizional Decizia este un instrument particular de exercitare a managementului. În raport cu palierul la care este situat managementul, deciziile sunt: - la nivel superior (top management); - la nivel mediu (şefi servicii, secţii, ateliere ş.a.);
342

- la nivel inferior (şefi de echipă, de birouri, laboratoare ş.a). După frecvenţa lor, deciziile pot fi: - periodice (la anumite intervale definite); - aleatorii (la intervale neregulate); - unice (au caracter de excepţie). Posibilitatea anticipării clasifică deciziile în: - anticipate; - imprevizibile. În raport cu competenţa decizională există: - decizii integrale; - decizii avizate. Sfera de cuprindere evidenţiază existenţa deciziilor: - individuale; - colective. Abordările decizionale, în funcţie de utilitatea şi caracterul lor, sunt: - descriptive (descrierea reală a procesului decizional aşa cum se petrece în practica productiv-economică a firmei); - normative (descrierea unor clişee, cum ar trebui să procedeze operaţional firma pentru luarea şi implementarea unor decizii eficiente). Un model normativ propune: definirea problemei şi identificarea trăsăturilor acesteia; definirea obiectivului; formularea alternativelor decizionale; alegerea alternativei convenţional-favorabile (decizia propriuzisă); implementarea deciziei; evaluarea şi corecţia rezultatelor obţinute. Un proces de decizie se caracterizează, în principal, prin următoarele elemente: criteriile de decizie; obiectivul; decidentul; mulţimea alternativelor; mulţimea stărilor posibile; mulţimea consecinţelor; utilitatea aşteptată de decident în baza realizării unei anumite consecinţe. 10. Metode de management Managementul prin excepţie (Management by exception) se bazează pe principiul selecţiei abaterilor. Managementul pe bază de obiective (Management by Objectives) se sprijină pe principiul repartizării obiectivelor şi sarcinilor programate pe persoane din bordul director. Astfel, sunt antrenaţi pentru participare efectivă şi conştientă cvasitotalitatea angajaţilor la activităţile productiveconomice. Managementul pe bază de motivare (Management by motivation) – în acest caz, programul productiv al firmei este defalcat pe obiective prioritare semnificative.
343

Managementul prin delegarea autorităţii (Management by delegation) se bazează pe principiul autonomiei operative. Managementul pe bază de informare şi comunicare (Management by Information and Comunication) se sprijină pe un schimb organizat de informaţii referitoare la desfăşurarea activităţii de producţie. În context este stimulată iniţiativa ca fiecare dintre angajaţii firmei să cunoască rezultatele obţinute şi astfel să poată lua măsuri aferente faţă de realizări. Managementul pe bază de participare (Management by Participation) se referă la concretizarea principiului colaborării între angajaţi şi manageri. Managementul pe bază de sistem (Management by System). In mod obişnuit, întreprinderea poate fi considerată un sistem, situaţie în care metodele matematice şi tehnologiile informaţionale sunt folosite în operaţionalizarea diferitelor acţiuni în privinţa managementului. Managementul pe bază de rezultate (Management by Results). În această situaţie se pune accent pe aspectele finale ale activităţii firmei, de regulă pe rezultatele economice obţinute din vînzarea (comercializarea) producţiei. Managementul pe bază de strategii reprezintă formula de anticipare a soluţiilor ce trebuie realizate în firmă, într-o evoluţie pe termen lung. Acţiunile principale sunt clasificate prioritar şi ierarhizate. Managementul pe bază de performanţe se caracterizează în principal prin „continuitate”, care, ca principiu, se regăseşte în elementele de transformare a activităţilor generale ale firmei Managementul inovativ-intuitiv se bazează pe substrategii: de fond (să inventezi, să aplici primul, să urmăreşti produsul şi să-l reînnoieşti la cerere); de formă (cum se face, cu ce se face, de ce se face, pentru cine); de conţinut (în produs, în ambalaj, în reclamă); de calitate (a produsului, a structurii, a mediului concurenţial); tehnice (de montare, proiectare); tehnologice (tehnologii de vârf, clasice, universale); juridice (legi, instrucţiuni, norme). Managementul de tip constructiv presupune identificarea obiectivelor constructive şi stabilirea modalităţilor de a le realiza. Managementul de tip comparat implică abordarea sistematică a activităţilor sub formulă contextuală. Se evită copierea modelelor sau canoanelor în organizare şi conducere prin examinarea cvasicontinuă a situaţiilor. Managementul de tip aplicativ. În principal sunt avute în vedere: stabilirea scopurilor firmei şi modalităţilor de a le atinge; stabilirea
344

priorităţilor zilnice; măsurarea productivităţii tuturor angajaţilor; mobilitatea ridicată în comunicare. Managementul ecosistemic implică urmărirea unor categorii de obiective şi activităţi: priorităţile firmei; integrarea managerială; procesul de perfecţionare (politici, programe şi performanţe calitative ale mediului înconjurător); educaţia angajaţilor; concluzii şi raportări periodice despre mediu. Managementul prin risc minimizat. Riscul reflectă variaţiile de distribuire a rezultatelor posibile, probabilitatea şi valorile acestora. Managementul prin programe. Toate problemele referitoare la un program important sunt grupate, ierarhizate şi subordonate pentru coordonare şi supraveghere specifică. Managementul prin produs. Conducerea prin produs este determinată de scurtarea duratei de viaţă a acestuia, funcţie de factori precum: descoperirile, invenţiile, inovaţiile, creşterea fluxului de mărfuri pe piaţă. Managementul prin bugete. Metoda are caracter predominant economic, urmărindu-se în detaliu contribuţia la cheltuielile, veniturile şi beneficiul întreprinderii la nivel de firmă sau compartiment. Managementul de tip creativ. Are în vedere anticiparea cerinţelor de elaborare a unor proiecte de înnoire (adaptive) la evoluţia exigenţelor. Schimbarea se realizează original. Firma este purtătoarea unui proiect de înnoire, iar eforturile de previziune a nevoilor de operativitate sunt maximizate. 11. Tehnici de management Stimularea creativităţii personalului a) BRAINSTORMINGUL sau „asaltul de idei” se bazează pe emiterea unui număr cât mai mare de idei privind modul de rezolvare a unei probleme (prin combinarea lor se va obţine soluţia optimă). b) SINECTICA. În procesul inovării, creatorii trec prin faze, stări critice şi funcţii diferite în generarea şi concretizarea noului. c) MATRICEA DESCOPERIRILOR este folosită pentru generarea de noi idei, într-o manieră sistematică, prin luarea în considerare a tuturor combinaţiilor posibile între factori similari, sau între factori diferiţi. d) METODA DELBECQ constă în obţinerea de idei noi şi soluţii pentru probleme pe baza minimizării participării membrilor grupului. e) METODA DELPHI se bazează pe principiul gândirii intuitive şi al perfecţionării acesteia, presupunându-se că la baza deciziilor privind
345

viitorul trebuie să se afle, ca o componentă esenţială, cunoştinţele şi intuiţia specialiştilor în domeniul respectiv. Cercetările operaţionale în management Esenţa cercetărilor operaţionale constă în construirea modelelor. Modelarea matematică a surselor productiv-economice şi decizionale este o artă impusă prin metode ştiinţifice, care serveşte managementului. Teoria jocurilor Teoria jocurilor este o descriere matematică a unor fenomene sociale, inclusiv manageriale. În majoritatea cazurilor, managerul este pus în situaţia să adopte o decizie dintr-o mulţime dată de decizii posibile. În mod natural se manifestă tendinţa de a analiza şi compara posibilităţile, care să conducă la o alegere în vederea atingerii obiectivului propus. Consultingul ca acţiune managerială Consultingul este premergătorul acţiunii de engineering, care include şi operaţii de realizare, respectiv proiectarea şi coordonarea activităţii ori a produsului. Schema generală a engineeringului este concepţie-proiectarecoordonare. Se deduce că o primă acţiune a engineeringului, considerată independent, este de fapt o operaţie de consulting. Şedinţa. În principal, şedinţa reprezintă reuniunea mai multor persoane, pentru un interval scurt de timp, sub coordonarea unui manager, fiind puse în discuţie probleme cu caracter informaţional sau decizional. Şedinţele pot fi: 1) de informare; 2) de decizie; 3) de armonizare; 4) eterogene. Etapele utilizării şedinţei sunt: a) pregătitoare; b) deschidere; c) derulare. Diagnosticarea În management, diagnosticarea are rol similar cu operaţia având acelaşi nume în medicină. O investigare corectă, realistă a organismului firmei conduce la concluzii ce folosesc procesului decizional. Într-o primă fază, managerul exercită sarcinile de control-evaluare ce revin propriei persoane în munca de conducere şi organizare. Diagnosticarea în acest caz are caracter individual, operativ, referindu-se la situaţii şi activităţi curente. Delegarea Delegarea reprezintă atribuirea temporară de către un manager a uneia din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoţită şi de competenţa şi responsabilitatea corespunzătoare. Delegarea se referă la raporturi dintre persoane în calitate de titulare ale anumitor posturi. Aceasta implică, de regulă, o perioadă scurtă de aplicaţie.
346

Tabelul decizional Se foloseşte în situaţii când deciziile se referă la obiective sau condiţii multiple repetitive. Tabloul de bord Este un ansamblu de informaţii curente, relatate într-o formă sinoptică, prestabilită, referitoare la principalele rezultate ale firmei. În practică sunt identificate: tablouri de bord restrânse (informaţii zilnice); tablouri de bord complexe (informări mai ample). Tehnici generale decizionale Brainstorming-ul semnifică aşa-numitul „asalt de idei”. Se urmăreşte obţinerea unui număr cât mai mare de idei referitoare la modul de soluţionare a diferitelor probleme(decizii). Tehnica Delphi este utilizată pentru decizii strategice cu orizont lung. În esenţă, tehnica este o anchetă iterativă. Gândirea intuitivă este luată primordial în considerare. Etapele derulării tehnicii Delphi sunt: pregătirea şi lansarea anchetei; efectuarea anchetei; prelucrarea şi valorificarea datelor în procesul decizional. 12. Managementul resurselor umane Managerii firmei Manager este acel administrator sau conducător, indiferent de nivelul de conducere, care are drept de dispoziţie. Personalul şi managerii din cadrul unei firme Sistemul de selecţie a personalului şi managerilor urmează o potenţială schemă, caracterizată prin: cerinţe manageriale; poziţia în organigramă; calităţi individuale; influenţele date de mediul intern şi extern al firmei; orientarea finală a selecţiei; grupul de acţiuni şi performanţele obţinute de către cei selecţionaţi în activitatea productiv –economică. Motivaţiile în cadrul firmei Activităţile desfăşurate în firme presupun reacţii şi comportamente diferite, deoarece chiar acţiunile sunt diverse, iar ele sunt angrenate de persoane diferite. Se identifică un număr de linii de forţă care motivează demararea şi desfăşurarea acţiunilor productiv-economice şi manageriale, după cum urmează: • forţe propulsive, care determină personalul angajat să dea curs unor acţiuni;

347

• dorinţe, însemnând tendinţa de a redescoperi experienţe convenţional pozitive (acceptate), respectiv predispoziţia de conectare la viaţa reală sau imaginară a firmei; • presiuni, reprezentând valuri energetice, având sorginte în căderile sau creşterile de potenţial şi tensiunile ce se creează la nivel psiho-somatic. Salarizarea personalului Salarizarea personalului este un element activ, central în sistemul managerial. Cel mai important aspect al său se manifestă în existenţa compatibilităţii dintre trei factori: 1) volum de muncă depusă; 2) evaluare valorică a acesteia, revenită din salariu; 3) grad de satisfacere a lucrătorului. Timpul de conducere Stilul de conducere este legat direct de calităţile şi personalitatea managerilor, dar şi de modul cum folosesc timpul. Timpul pe care îl are la dispoziţie un manager este bine determinat. El are posibilitatea de a-l utiliza cât mai bine. Pentru a aprecia dacă un manager are timp sau nu, stilul său personal este hotărâtor. Analizele în legătură cu utilizarea timpului conduc la unele concluzii cum sunt: durata medie a zilei de lucru este de 12 ore; în structura zilei de lucru o pondere mare (33%) au consfătuirile, consultările şi discuţiile în şedinţe cu diverse obiective. Pentru rezolvarea corespondenţei şi convorbirii telefonice se foloseşte 13,2% din ziua de muncă. Timpul pentru conducere curentă este 83,1%, în raport cu conducerea precizională (19,9%). Tipologia managerilor Sintetizând diferite tipuri de manageri, rezultă un inventar de posibilităţi, după cum urmează: 1) negativ, 2) birocrat, 3) altruist, 4) promotor, 5) autocrat, 6) autocrat cu bunăvoinţă, 7) ezitant sau oscilant, 8) realizator. După caracteristicile procesului voliţional se deosebesc categoriile următoare: - manageri comandanţi (induc influenţă directă foarte accentuată); - manageri cu voinţă puternică şi generoşi; - manageri cu voinţă slabă şi blânzi; - manageri fără voinţă, care se află sub influenţa liderilor informali. 13. Managementul strategic Elemente de management strategic Managementul strategic se defineşte ca fiind: - un proces (cu caracter ultimativ, esenţial) de adaptare în timp a firmei la mediul ambiant (înconjurător) în care funcţionează;
348

- o colecţie de obiective critice într-un sistem de planificare al firmei care, odată urmărite spre soluţionare de către manageri, pot asigura succesul entităţii respective; - un grup de teorii (linii virtuale) de evoluţie care oferă managerilor suportul pentru soluţionarea obiectivelor planificate, traversând momentele critice, facilitând procesul decizional; - o activitate a managerilor care incumbă responsabilităţi pentru alegerea şi mersul (evoluţia) firmei pe căi care să asigure un anumit nivel de succes. Formularea obiectivelor strategice ale firmei Strategia, într-o definiţie de principiu, este o concepţie de ansamblu potrivit căreia conducerea unui sistem (politic economic, social etc.) se realizează pe baza unor studii; ea stabileşte principalele obiective de dezvoltare pe termen lung, acţiunile care urmează a fi desfăşurate pentru atingerea obiectivelor respective, resursele necesare pentru realizarea acestora, precum şi termenele, pe faze şi etape. Strategii şi politici de dezvoltare a firmelor Principalele elemente componente ale unei strategii sunt: 1) obiectivele se referă la orizonturi de 3-5 ani; 2) modalităţile de realizare a obiectivelor (abordări majore, diversificarea producţiei, asimilarea de noi produse, câştigarea de noi pieţe, specializarea în producţie, introducerea de tehnologii noi ş.a.); 3) resursele sunt prevăzute de regulă global (fonduri de investiţii, credite, fonduri proprii, resurse umane şi materiale ş.a.); 4) termenele se referă la data declanşării aplicării strategiei, momente intermediare, termenul final. 14. Managementul global Mutaţiile tehnologice şi întreprinderea Acceptând ipoteza transformării continue a conţinutului şi configuraţiei tehnologiei, în mod necesar este acceptabilă constatarea că mutaţiile tehnologice influenţează întreprinderea în ansamblul său, cu influenţe notabile asupra managementului. Complexitatea managerială în condiţiile noilor tehnologii informaţionale Noile tehnologii, în general, au următoarele consecinţe manageriale principale o dată cu apariţia şi aplicarea lor: - introducerea în procesele productiv-industriale a unor procedee şi metode tehnice noi, cu parametri diferiţi, superiori celor actuali; - apariţia de noi obiecte: produse şi servicii cu grad mărit de noutate;
349

- apariţia unor noi lanţuri de transformare a materiilor şi materialelor care intră în procesul tehnologic. 15. Eficienţa managementului Creativitatea managerială Creativitatea managerială, ca expresie a preocupării de inducere a eficienţei, este esenţială în asigurarea continuităţii procesului de producţie. Managerul se confruntă deseori nu numai cu greutatea obiectivă a înaintării pe calea creativităţii, ci şi cu aspectele naturale obiective de tip productiveconomic. Managerul cu spirit creativ trebuie să posede: - disponibilităţi energetice; - capacitatea de a genera cu rapiditate un mare număr de idei; - posibilitatea de a se adapta cu uşurinţă la schimbări; - originalitatea, pentru a genera soluţii neobişnuite; - capacitatea de a depăşi tiparele; - selectivitate şi memorie creatoare; - autodisciplină; conştiinţă şi capacitate retrospectivă. Perfecţionarea conducerii personalului Principalele acţiuni la nivel de întreprindere în privinţa conducerii personalului sunt: - elaborarea strategiei politicii de personal; - stabilirea necesarului actual de personal; - asigurarea numerică şi calitativ-structurală a necesarului de personal; - motivarea personalului; - calificarea şi ridicarea pregătirii profesionale a personalului; - asigurarea unor condiţii superioare de muncă şi de viaţă ale personalului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. 2. Maria Gâf –Deac, Management, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. Maria Gâf –Deac, Îndrumar pentru aplicaţii de management, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

350

CONTABILITATE ŞI EXPERTIZĂ CONTABILĂ Conf. univ. dr. AURELIAN-VIRGIL BĂLUŢĂ
SEMESTRUL II

Obiective Disciplina Contabilitate şi expertiză contabilă are menirea să transmită studenţilor conceptele teoretice şi metodologice, precum şi cele privind expertiza contabilă judiciară şi extrajudiciară; de asemenea, să iniţieze viitorii jurişti în înţelegerea şi utilizarea informaţiei contabile şi a expertizei contabile în practica judiciară şi managerială.
I. FUNDAMENTELE CONTABILITĂŢII

1. Definiţii şi delimitări conceptuale a) Contabilitatea poate fi definită ca un ansamblu de principii şi reguli privind înregistrarea: patrimoniului unui entităţi; tranzacţiilor entităţii respective. Din această definiţie rezultă că obiectul contabilităţii îl reprezintă patrimoniul unei entităţi. Tranzacţiile entităţii sunt privite din perspectiva patrimoniului propriu. Contabilitatea, ea însăşi o tehnică evoluată, cuprinde ansamblul de principii şi reguli pentru înregistrarea obiectului său, respectiv patrimoniul şi tranzacţiile privite din perspectiva unui patrimoniu. b) Contabilitatea este, de asemenea, considerată drept acea tehnică de culegere, prelucrare, stocare, transmitere şi analiză a informaţiilor privind situaţia economico-finaciară a unei entităţi patrimoniale. În această a doua definiţie apare mai clar accepţiunea de tehnică pentru contabilitate. În cadrul acestei definiţii găsim, practic, o enumerare a principalelor activităţi concrete pe care le presupune contabilitatea, mai ales cea modernă. c) Contabilitatea în sensul legii este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice. Din definiţia contabilităţii rezultă, printre altele, poziţia ei în sistemul de ştiinţe. Contabilitatea este o parte componentă a ştiinţelor economice cu pronunţat caracter aplicativ şi cu o orientare pregnantă asupra metodelor, tehnicilor şi procedurilor. Contabilitatea intră în relaţii cu economia politică,
351

analiza economică, tehnologia informaţiei, managementul firmei, dar şi cu ştiinţe exacte cum ar fi matematica şi cercetările operaţionale. Ca tehnică de culegere şi prelucrare a datelor, contabilitatea se completează cu statistica. Ramurile contabilităţii sunt: a) Contabilitatea financiară; b) Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor sau contabilitatea managerială; c) Contabilitatea unităţilor bancare; d) Contabilitatea firmelor din sistemul de asigurări; e) Contabilitatea firmelor de pe piaţa de capital; f) Contabilitatea organizaţiilor non-profit; g) Contabilitatea instituţiilor bugetare; h) Contabilitatea în partidă simplă (pentru întreprinzători individuali, avocaţi, notari, experţi, lichidatori, medici, alte profesii liberale). Ramurile: a), b), c), d),e) , f) şi g) formează contabilitatea în partidă dublă. Dreptul contabil - definiţie Dreptul contabil este acea ramură a dreptului care studiază normele juridice privind relaţiile care iau naştere în legătură cu organizarea activităţii de contabilitate de către entităţile patrimoniale. Aceste norme reglementează probleme cum ar fi: 1) conţinutul contractului de prestări servicii contabile sau al contractului de muncă al personalului din departamentul contabil; 2) raporturile legate de situaţiile financiare pe care le întocmeşte entitatea patrimonială; 3) modul de realizare a funcţiei contabile a firmei moderne; 4) relaţiile dintre entităţile patrimoniale şi autorităţile publice cu putere de reglementare contabilă (în România, Ministerul Finanţelor Publice); 5) inventarierea parimoniului; 6) gestiunea activelor entităţii patrimoniale şi regimul lor de amortizare; 7) reevaluarea patrimoniului entităţilor patrimoniale; 8) organizarea şi funcţionarea organismelor profesionale la care participă personalul din contabilitate. Raportul dintre dreptul contabil şi contabilitate Pornind de la definirea dreptului contabil şi a contabilităţii apare nevoia precizării raportului dintre ele. Sintetic, putem spune că între contabilitate şi dreptul contabil este raportul dintre fond şi formă. Contabilitatea reprezintă fondul de relaţii economice obiective pe care dreptul contabil le îmbracă în forma riguroasă impusă de normele juridice ale momentului. Fără existenţa contabilităţii ca ramură a ştiinţei
352

economice nu ar fi putut să apară dreptul contabil ca ramură de drept de sine stătătoare. Entităţi la nivelul cărora se organizează contabilitatea Funcţia contabilă are un conţinut adaptat la nivelul diferitelor tipuri de agregare a entităţilor patrimoniale: a) Grupurile de firme (sau de societăţi comerciale), numite şi holdinguri. La nivelul acestora se întocmesc: situaţii financiare consolidate; balanţă de verificare consolidată. b) Persoanele juridice independente: • agenţi economici: regiile autonome şi companiile naţionale; societăţile agricole; societăţile comerciale, indiferent de natura capitalului; • persoane juridice non-profit. La acest nivel se întocmesc: situaţii financiare anuale sau bilanţ (contabil)-la 6 luni; balanţă de verificare proprie (lunar până pe data de 25 a lunii următoare celei de calcul). De asemenea, la acest nivel se păstrează registrele contabile obligatorii. c) Sucursala este o subunitate, de regulă, fără personalitate juridică. La acest nivel se întocmeşte balanţă de verificare (nu se întocmeşte bilanţ). Poate să aibă sau nu cod fiscal propriu, eventual cu acordul organului fiscal. d) Subunităţile organizatorice poartă denumiri precum: punct de lucru, birou, reprezentanţă. Punctele de lucru se organizează de obicei ca şi centre de cost, de profit, de venit, de responsabilitate. Această poziţie o pot avea, în cadrul unei entităţi patrimoniale, un departament, o divizie, direcţie, secţie etc. La acest nivel se organizează calculaţie de cost. Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor se organizează potrivit particularităţilor proprii ale fiecărei persoane juridice. Există reglementări fiscale sau de altă natură ce impun în anumite situaţii un anumit nivel la care trebuie organizată calculaţia costurilor. e) Persoanele fizice independente autorizate să facă acte şi fapte de comerţ folosesc contabilitate în partidă simplă conform normelor legale. Raportul contabilităţii, dreptului contabil şi expertizei contabile cu diferite ramuri de drept 1. Contabilitatea este una din activităţile permanente şi obligatorii ale unei societăţi comerciale. Se vorbeşte despre funcţia contabilă a întreprinderii. 2. În dreptul comercial găsim trimitere la: procedeele specifice metodei contabile (bilanţ, balanţă de verificare etc.); registrele de contabilitate obligatorii; poziţia şi regimul juridic al contabilului; cenzorului;
353 a) Cu dreptul comercial

expertului în general; expertului contabil, în special în cadrul unei societăţi comerciale; datele relevante din contabilitate: profit, pierdere, fond de rezervă, capital social; relaţiile contractuale dintre beneficiarul serviciilor contabile şi furnizorul acestora, dacă nu este angajat pe baza legislaţiei muncii. Clauzele contractuale dintre firma beneficiară şi expertul contabil, contabilul autorizat sau firma de contabilitate urmează a fi atent monitorizate de patron, manager, administrator sau jurist. Expertiza este unul din mijloacele de probă în procesul civil. În art. 201 şi următoarele din Codul de Procedură Civilă se prezintă regimul juridic al expertizei. Expertiza contabilă este o formă de expertiză. • Documentele contabile de sinteză stau la baza stabilirii impozitelor şi taxelor. Bilanţul, balanţa de verificare, conturile sau subconturile sunt surse de date pentru calculul majorităţii impozitelor şi taxelor. De asemenea, bilanţul, balanţa de verificare, soldurile individuale analitice şi sintetice stau la baza determinării rapoartelor fiscale şi a bilanţului fiscal ca documente de stabilire a unor obligaţii de natură fiscală. • Regimul juridic al documentului din contabilitate este de bază în dreptul financiar public pentru: stabilirea impozitelor şi taxelor; acceptarea sau nu a unei cheltuieli ca fiind deductibilă fiscal. Se acceptă, de regulă, numai cheltuieli înregistrate pe documente valabile din punct de vedere al Legii contabilităţii. • Bilanţul din contabilitatea persoanelor juridice este atât un bilanţ patrimonial al entităţii respective, cât şi un element decisiv al bilanţului fiscal. Ministerul Finanţelor Publice (M.F.P.) este autoritatea administrativă centrală care stabileşte regulile şi procedurile contabile, inclusiv planul de conturi; de asemenea, stabileşte formularele obligatorii pentru toţi cei care organizează contabilitatea. Dispoziţiile M.F.P. în acest domeniu sunt obligatorii. M.F.P. şi alte organisme sau instituţii publice stabilesc raportări obligatorii pentru anumite categorii de entităţi patrimoniale. Abaterile de la legea contabilităţii şi de la celelalte norme în domeniul respectiv sunt sancţionate în principal drept contravenţii şi le sunt aplicabile normele dreptului administrativ. Momentan, dreptul contabil nu dispune de o procedură contravenţională sancţionatorie proprie. Alte instituţii publice care stabilesc norme obligatorii de raportare sunt:
354 d) Cu dreptul administrativ c) Cu dreptul financiar (public) b) Cu dreptul de procedură civilă

- B.N.R., pentru unităţile bancare; - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, pentru societăţile de valori mobiliare sau alte entităţi care operează pe piaţa de capital; - Comisia de supraveghere a asigurărilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, pentru firmele din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor - autorităţile publice care gestionează fonduri de natură socială: Casa Asigurărilor de Pensii şi Alte Asigurări Sociale; Casa Naţională a Asigurărilor Sociale de Sănătate; Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională. 1. Săvârşirea anumitor infracţiuni se efectuează în domeniul contabilităţii: distrugerea de documente, ţinerea de contabilitate dublă, falsul intelectual, uzul de fals. 2. Probarea unor infracţiuni precum furtul, gestiunea frauduloasă se face cu documente contabile. 3. Contravenţiile repetate sau cu intenţie de la Legea contabilităţii pot fi sancţionate penal. În procedura penală, expertiza contabilă este mijloc de probă. De exemplu, marile fraude din domeniul bancar la care am asistat în ultimii ani au fost probate prin expertiză contabilă. Dacă din expertiză a rezultat uneori că nu a existat pagubă (deşi era de multe miliarde de lei) nu înseamnă obligatoriu că procedeul ca atare este eronat. Izvoare juridice pentru contabilitate şi drept contabil Contabilitatea, dreptul contabil şi expertiza contabilă au o serie de izvoare juridice specifice: 1. Legea Contabilităţii (lege cadru) nr. 82 / 1991, republicată. 2. Legislaţia privind organizarea profesiilor şi a activităţilor implicate în actul contabil. În cadrul acestora există: activitatea contabililor autorizaţi; activitatea contabililor ca angajaţi conform Codului Muncii; activitatea de audit financiar. 3. Legislaţia privind regimul amortizării capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale. 4. Regimul juridic al inventarierii. În cadrul firmei, Decizia pentru organizarea inventarierii are forţă juridică în calitate de act intern. 5. Regimul juridic al evaluării şi reevaluării patrimoniului. 6. Clasificarea şi duratele normale de funcţionare a activelor fixe. 7. Regimul juridic al formularelor tipizate pe economie, inclusiv al celor cu regim special.
355 f) Cu dreptul de procedură penală e) Cu dreptul penal

8. Regimul juridic al verificării şi certificării bilanţului şi al prestărilor de servicii în domeniul contabilităţii. Un loc special este ocupat de Ordinele Ministerului Finanţelor Publice 94/2001 şi 306/2002. 9. Legi fiscale speciale sau generale privind condiţiile speciale de deductibilitate a amortizării, tipuri de amortizare etc. 10. Regimul juridic al anumitor operaţii comerciale speciale, (de exemplu, operaţiile de leasing). 11. Regimul juridic al sistemului informaţional şi al raportărilor obligatorii financiar-contabile, inclusiv privind compensările. 12. Regimul juridic al contabilităţii în partidă simplă în aplicarea impozitului pe venitul global sau în alte situaţii specificate de lege. 2. Patrimoniul ca obiect principal al contabilităţii Patrimoniul reprezintă: a) totalitatea bunurilor economice de care dispune o entitate; b) drepturile şi obligaţiile cu privire la modul de posesie şi folosire a lor. 3. Cheltuielile, veniturile şi profitul entităţii patrimoniale Definiţii • Cheltuială - orice consum de resurse. • Venitul - orice rezultat al activităţii entităţii. • Profitul contabil are 2 forme: - profitul contabil curent reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuielile rezultate în cursul exerciţiului şi coincide cu soldul creditor al Contului profit şi pierdere; - profitul contabil cumulat (profit de bilanţ) reprezintă suma algebrică dintre profitul curent şi rezultatul reportat al exerciţiilor precedente. • Profitul fiscal = profitul contabil + cheltuieli nedeductibile – deduceri legale. Clasificarea (structura) cheltuielilor Cheltuielile pot fi grupate în baza mai multor criterii. Din punct de vedere al naturii lor A. Cheltuieli de exploatare a) Cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibil, energie, apă, costul mărfurilor. b) Cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi: Întreţinere şi reparaţii; Redevenţe - plăţi pentru folosirea dreptului de proprietate; Chirii; Studii şi cercetare - corelate cu imobilizările necorporale; Colaboratori externi ; Comisioane externe (pentru firme, nu pentru personal angajat); Protocol (cheltuială deductibilă limitat); Reclamă şi publicitate; Transporturi de bunuri şi persoane; Deplasări, detaşări şi transferuri (la
356

această componentă intră diurna pentru deplasările din ţară şi străinătate); Poştă şi telecomunicaţii, inclusiv telefonul şi cheltuielile cu telefonul, din care separat: costul convorbirilor telefonice în ţară; costul convorbirilor telefonice în străinătate; costul convorbirilor pe telefoane mobile; costul internetului (informare şi informatizare); Servicii bancare (comisioane şi speze bancare) → cheltuieli de exploatare; sunt diferite de dobânzile bancare, care fac parte din cheltuielile financiare. Comisioanele şi spezele sunt corelate şi cu plăţile faţă de furnizorii externi. c) Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate: cheltuieli cu impozite la bugetul central; cheltuieli cu impozite la bugetul local; cheltuieli cu impozite la bugetele sociale; cheltuieli cu impozite la bugetele speciale. d) Cheltuieli cu personalul: salarii şi alte drepturi asimilate (salarii brute); asigurări şi protecţia socială; alte contribuţii calculate asupra fondului de salarii. e) Cheltuieli de exploatare - pierderi din creanţe (discounturi, falimentul celor creditaţi în cazul în care debitorul a dat faliment şi masa activului a fost mai mică decât masa pasivului). B. Cheltuieli financiare La această categorie se înregistrează: diferenţe nefavorabile de curs; dobânzi; pierderi de creanţe legate de participaţii; pierderi din sconturi acordate clienţilor. C. Cheltuieli extraordinare - nu sunt legate de activitatea curentă a firmei. D. Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele a) Amortizarea activelor fixe - se calculează amortizare pentru toate activele fixe indiferent că sunt sau nu în capitalul social. b) Provizioane pentru: • Riscuri şi cheltuieli: litigii; garanţii acordate clienţilor (obligatorii în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată); de repartizat pe mai multe exerciţii. • Deprecierea imobilizărilor de orice tip: corporale, necorporale, financiare. • Deprecierea stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie (în special produsele de natură alimentară). • Deprecierea creanţelor. • Deprecierea titlurilor de plasament.

357

Din punct de vedere al variaţiei la modificarea volumului de activitate A. Cheltuieli convenţional - constante. Caracteristici: îşi schimbă valoarea pe unitate rezultat final la modificarea volumului de activitate şi sunt constante pe total la modificarea volumului de activitate. B. Cheltuieli convenţional – variabile. Caracteristici: sunt constante pe unitate rezultat final la modificarea volumului de activitate şi îşi modifică valoarea totală la schimbarea volumului de activitate. Exemple: în domeniul comerţului - costul mărfurilor = cheltuială variabilă; salarii, depozitare = cheltuieli constante; în domeniul producţiei - consumul de materii prime, materiale, combustibili = cheltuieli variabile; amortizare = cheltuieli fixe. Salariile personalului operativ plătite în acord sunt cheltuieli variabile. Salariile persoanelor plătite în regie sunt cheltuieli constante. Din punct de vedere al existenţei unor plăţi aferente cheltuielilor A. Debursări de fonduri (cheltuieli care presupun plăţi). B. Cheltuieli calculatorii (nu presupun plăţi). Din această categorie fac parte: amortizarea activelor fixe; provizioanele. Conceptul de cheltuială nu coincide cu cel de plată. Există 4 situaţii posibile: a) firme care au şi profit şi excedent de trezorerie; b) firme care au profit, dar au deficit de trezorerie; c) firme care au pierdere şi excedent de trezorerie d) firme care au pierdere şi deficit de trezorerie - cea mai rea situaţie! Din punct de vedere al identificării lor în rezultatele finale A. Cheltuieli directe - se identifică de la început în rezultat. B. Cheltuieli indirecte - se identifică în rezultatele firmei pe baza unui algoritm de calcul în urma procedeului de repartizare. Veniturile se clasifică în funcţie de mai multe criterii Din punct de vedere al naturii lor A. Venituri din exploatare • Venituri din vânzarea mărfurilor • Producţia vândută, formată la rândul ei din: venituri din vânzarea produselor finite; venituri din vânzarea semifabricatelor; venituri din vânzarea produselor reziduale; venituri din lucrări executate, servicii prestate; venituri din studii şi cercetări; venituri din redevenţe, locaţii şi chirii; venituri din activităţi diverse.
358 Clasificarea veniturilor

Aceste prime două grupe însumate formează cifra de afaceri, indicator deosebit de important pentru managementul şi administrarea oricărei entităţi cu scop lucrativ. • Venituri din producţia stocată. • Venituri din producţia de imobilizări, care se împarte la rândul ei în: producţia de imobilizări necorporale; producţia de imobilizări corporale. B. Venituri formate în principal din: • Venituri din dobânzi • Venituri din diferenţe de curs valutar Din punct de vedere al perioadei la care se referă A. Venituri aferente exerciţiilor anterioare B. Venituri aferente exerciţiului curent C. Venituri aferente exerciţiilor viitoare Din punct de vedere al realităţii A. Venituri în termeni reali B. Venituri datorită procesului inflaţionist Din punct de vedere al efortului entităţii patrimoniale A. Venituri datorate efortului propriu B. Venituri care nu exprimă efortul entităţii patrimoniale. De exemplu, pot fi incluse la această grupă veniturile din subvenţii guvernamentale, din tranzacţii preferenţiale cu firmele din cadrul grupului sau din contracte de asociere în participaţie asimetrice. 4. Instrumente ale contabilităţii. Metoda contabilităţii în partidă dublă Precizări prealabile Metoda contabilă reprezintă regulile şi procedeele care trebuie aplicate în scopul cunoaşterii structurii şi mişcării patrimoniului. Procedeele specifice ale metodei contabilităţii sunt: contul; balanţa de verificare; bilanţul. Contul Definiţie. Contul este un tabel în formă de T care înregistrează sistematic tranzacţiile asupra unui element al patrimoniului, efectuate de o entitate. Înregistrarea se face în ordine cronologică. Pentru fiecare element de activ sau pasiv, respectiv pentru fiecare proces economic sau rezultat financiar se deschide un cont distinct. Componentele (părţile) unui cont: a) denumirea (titlul ) contului; b) simbolul numeric stabilit de Ministerul Finanţelor Publice; c) explicarea operaţiunilor financiare (şi economice) de efectuat în contul respectiv;
359

d) debitul şi creditul contului; e) modificările (mişcările) reflectate de cont; f) soldul contului: iniţial; final. Dubla înregistrare este acea metodă (tehnică ) potrivit căreia o tranzacţie se înregistrează în contabilitate simultan în două conturi: în debitul unui cont; în creditul altui cont. Această tehnică asigură egalitatea (echilibrul) permanent între totalul elementelor de activ şi totalul celor de pasiv şi dă posibilitatea verificării datelor reflectate în conturi cu ajutorul balanţei de verificare. Formula contabilă reprezintă o egalitate valorică între conturile corespondente. Se compune din: contul corespondent care se debitează (în stânga egalităţii); contul corespondent care se creditează (în dreapta egalităţii); suma în negru (cu +) sau în roşu (cu -). Balanţa de verificare Definiţia 1. Balanţa de verificare este acel procedeu al metodei contabile pentru controlul exactităţii înregistrărilor prin prezentarea grupată în acelaşi tabel a datelor din toate conturile. Definiţia 2. Balanţa de verificare este un tabel întocmit pe principiul dublei înregistrări în care apar: pe fiecare rând câte un cont (sub-cont sau analitic); pe fiecare coloană, existenţa sau mişcarea din contul respectiv, separat debit şi credit. Existenţa este menţionată de coloanele din balanţă cu denumirea sold iniţial / final. Mişcarea din contul respectiv este înregistrată în coloanele cu una din denumirile „rulaj precedent”, „rulaj curent”, „rulaj total”. Coloana cu semnificaţia „Total sume” cuprinde existenţa de la începutul perioadei plus mişcările aferente perioadei. Bilanţul (contabil) este acel procedeu al metodei contabile pentru sintetizarea elementelor patrimoniale pe baza datelor din conturi şi balanţa de verificare. Bilanţul, în sens generic, este un procedeu folosit, preluat şi de alte discipline care furnizează sintagma de identificare. Bilanţul este documentul contabil de sinteză (parte a situaţiilor financiare) prin care se prezintă elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii la încheierea exerciţiului, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege. Bilanţul cuprinde toate elementele de activ şi de pasiv grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv natură, provenienţă şi exigibilitate.

360

Tipuri de conturi şi reguli de contabilizare a) Conturi de Activ Reguli: încep funcţiunea contabilă prin a se debita; intrările se fac prin operaţii de debitare şi ieşirile prin operaţii de creditare; soldul final este debitor. Excepţie: sold creditor numai în limita normelor stricte contabile. • Contul casa nu poate avea sold creditor. • Contul banca poate avea sold creditor. b) Conturi de Pasiv Reguli : încep prin a se credita; creşterile elementelor se fac prin creditare şi scăderile prin debitare; soldul final este creditor. Exemplu: contul capital social este cont creditor; înregistrează obligaţii ale firmei către asociaţi sau acţionari (patroni). Măririle de capital social se fac prin creditarea contului, iar reducerea de capital social se face prin debitarea contului. Soldul final reprezintă capitalul social înregistrat. Principiile contabilităţii moderne Evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare ale unei întreprinderi trebuie să fie efectuată în acord cu următoarele principii: 1. Principiul continuităţii activităţii. Acest principiu presupune că întreprinderea îşi continuă în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii întreprinderii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu îşi mai poate continua activitatea. Pentru a aplica acest principiu este nevoie de sprijinul juristului şi al administratorului firmei. În primul rând, aceştia vor confirma că la data depunerii situaţiilor financiare nu este introdusă nici o acţiune în justiţie pentru declararea incapacităţii de plată, reorganizarea sau falimentul entităţii patrimoniale. O astfel de confirmare poate fi obţinută de auditorul financiar de la Registrul Comerţului. Dezavantajul documentului de la Registrul Comerţului este acela că atestă inexistenţa unei sentinţe privind începutul de reorganizare sau faliment al entităţii patrimoniale, în timp ce responsabilii din entitate au informaţii actuale privind simpla cerere a
361

reorganizării, falimentului, inclusiv declararea incapacităţii de plată. De asemenea, administratorul sau juristul entităţii (care, de obicei, este şi secretarul Consiliului de Administraţie) vor confirma inexistenţa unui plan de închidere a capacităţii de producţie sau de oprire a tranzacţiilor comerciale ale entităţii patrimoniale. Prin semnătura pe Raportul de gestiune, care stipulează respectarea principiului continuităţii, se include şi confirmarea celor două situaţii juridice despre care auditorul sau coordonatorul departamentului financiar-contabil poate să nu deţină date actuale. 2. Principiul permanenţei metodelor. Acest principiu presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile. Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile întreprinderii. Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii societăţii. Administratorul şi juristul firmei(de obicei secretar al Consiliului de Administraţie) au în aplicarea acestui principiu o serie de atribuţii. Orice modificare a politicii contabile a entităţii patrimoniale trebuie să fie aprobată, la cererea motivată a departamentului financiar-contabil, de către Consiliul de Administraţie sau, personal, de către Administrator. Dacă aceştia au cunoştinţă despre asemenea modificări, nu vor accepta menţionarea aplicării principiului permanenţei metodelor. Cu ocazia prezentării propunerilor de modificare a politicilor contabile, ei vor cere departamentului financiar-contabil prezentarea implicaţiilor, care vor fi înscrise în Notele explicative din situaţiile financiare. 3. Principiul prudenţei. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte: a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar; b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului;
362

c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere. Pentru aplicarea principiului prudenţei, întreaga conducere operativă a entităţii patrimoniale va trebui să-şi aducă contribuţia. Reduceri ale valorii de piaţă ale activelor, stocurilor sau creanţelor entităţii patrimoniale vor fi luate în calcul pentru acest principiu. De asemenea, situaţia financiară precară a oricărui debitor semnificativ (cunoscută, de regulă, de către consilierul juridic), care poate genera riscul neîncasării creanţei, va face obiectul analizei în raport de aplicarea acestui principiu. 4. Principiul independenţei exerciţiului. Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor. Pentru estimări care să ia în calcul decontarea (încasarea/plata), patronii, administraţia sau managerii pot cere elaborarea unor raportări speciale. 5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv. În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv. 6. Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent, cu excepţia corecţiilor impuse de lege sau de aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate. 7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate. 8. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică. Pentru a realiza această cerinţă, juristul, împreună cu departamentul comercial şi conducerea operativă, va analiza conţinutul real al contractelor şi tranzacţiilor în derulare pentru a fi înregistrate în contabilitate conform esenţei lor, nu formei juridice. În mod frecvent, în viaţa unei firme apar raporturi juridice care sub aspect formal reprezintă ceva şi care în realitate au un alt conţinut. Contracte de închiriere cu regim juridic de asociere în participaţie, contracte de muncă cu scop de sponsorizare, contracte de leasing cu scop de vânzare-cumpărare sunt numai câteva exemple din realitatea firmelor din România. Acest principiu nu face o ierarhizare a părţii economice şi a celei juridice din orice tranzacţie. Este vorba, în
363

principal, de raportul dintre fond şi formă. De regulă, fondul problemelor este de natură economică, iar forma, învelişul sunt de natură juridică. În conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, prevalenţa o are pentru înregistrare fondul, nu forma juridică în care este îmbrăcată o tranzacţie. 9. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată. Metoda contabilă aplicată trebuie să fie considerată de administrator ca fiind cea mai adecvată situaţiei concrete a entităţii patrimoniale respective. Aceste metode sunt: a) metoda FIFO; b) metoda LIFO; c) metoda costului mediu ponderat; d) altă metodă similară, recunoscută de reglementările legale în vigoare. Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru elemente similare stocurilor şi de la un exerciţiu financiar la altul. Dacă, în situaţii excepţionale, administratorii decid să schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri sau active fungibile, trebuie să se prezinte următoarele informaţii: motivul schimbării metodei; efectele asupra rezultatului exerciţiului. Metodele de conducere a contabilităţii analitice a valorilor materiale Contabilitatea analitică a valorilor materiale se poate ţine pe baza uneia din următoarele metode: operativ-contabilă (pe solduri), cantitativvalorică (pe fişe de cont analitic), global-valorică. Metoda operativ-contabilă (pe solduri) se poate aplica pentru contabilitatea analitică a materiilor prime, materialelor consumabile, obiectelor de inventar, semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale, mărfurilor şi ambalajelor. Metoda cantitativ-valorică (pe fişe de cont analitic) se poate folosi pentru contabilitatea analitică a materiilor prime, materialelor consumabile, materialelor de natura obiectelor de inventar, baracamentelor, semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale, mărfurilor, animalelor şi ambalajelor. Metoda global-valorică se poate utiliza pentru contabilitatea analitică a mărfurilor şi ambalajelor din unităţile de desfacere cu amănuntul, rechizitele de birou, imprimatele, materialele folosite la ambalare, materialele de natura obiectelor de inventar, echipamentele de protecţie în folosinţă, SDV-urile speciale, AMC-urile şi cărţile din biblioteca tehnică,
364

precum şi la alte categorii de valori materiale, cu aprobarea consiliului de administraţie. Pe măsura dotării cu tehnică de calcul, metoda globalvalorică va fi înlocuită cu metoda cantitativ-valorică. Procedurile contabile în cadrul mecanismelor entităţii patrimoniale În cadrul fiecărei entităţi patrimoniale există anumite proceduri interne care stabilesc reguli şi obligaţii în sarcina diferiţilor angajaţi. ca şi competenţe în luarea unor decizii. Procedurile contabile fac parte din acest sistem de proceduri ale firmei. Unele proceduri nu sunt proprii contabilităţii, dar au un impact major asupra acesteia. De obicei, în cazul firmelor mari, toate procedurile din cadrul acestora sunt incluse într-un manual de proceduri. Asupra contabilităţii vor avea impact proceduri privind: inventarierea patrimoniului, angajarea de personal, inclusiv în departamentul financiar-contabil, evaluarea şi reevaluarea activelor imobilizate, circuitul documentelor, inclusiv al celor justificative pentru contabilitate, fluxul informaţional, mecanismul decizional, prelucrarea automată a datelor şi validarea informatică a tranzacţiilor contabile înregistrate. Administratorul sau Consiliul de Administraţie vor avea grijă ca toate aceste proceduri conexe contabilităţii să fie performante şi să permită îndeplinirea funcţiei contabile în bune condiţii. De asemenea, vor supraveghea îndeaproape procedurile contabile şi problemele specifice acestora, inclusiv cele menţionate în continuare. Proceduri privind organizarea şi conducerea contabilităţii Prin grija administratorului persoanei juridice, directorul financiarcontabil, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie vor stabili proceduri interne privind organizarea şi conducerea contabilităţii. Stabilirea de proceduri interne privind organizarea şi conducerea contabilităţii este obligatorie pentru regiile autonome, societăţile naţionale, precum şi pentru societăţile comerciale supuse, potrivit legii, auditului financiar-contabil legal (cenzori, audit financiar-contabil etc.). În demersul privind stabilirea de proceduri proprii, se va urmări realizarea mai multor obiective: 1) Întocmirea şi aprobarea de către organele competente a organigramei unităţii, cu detaliere în privinţa activităţii financiar-contabile. 2) Elaborarea fişei postului atât pentru personalul din compartimentul financiar-contabil, cât şi pentru salariaţii din alte compartimente care
365

întocmesc, potrivit diagramei de circulaţie, documentele justificative ce se înregistrează în contabilitate. 3) Asigurarea cu personal calificat de specialitate, ceea ce presupune: selectarea personalului de specialitate; instruirea personalului la angajare; cu ocazia schimbării locului de muncă; la trasarea unor sarcini suplimentare (noi) de serviciu; cu ocazia modificărilor legislaţiei economice, financiarcontabile sau fiscale; asigurarea legislaţiei financiar-contabile şi fiscale, a normelor metodologice referitoare la activitatea desfăşurată de salariaţii implicaţi în întocmirea, utilizarea şi controlul documentelor justificative, a documentelor fiscale şi a declaraţiilor de impunere fiscală. 4) Stabilirea de proceduri privind: a) întocmirea, prelucrarea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile, a formelor de înregistrare în contabilitate a acestora, manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul; b) stabilirea circuitului documentelor justificative şi contabile pe baza unor scheme, grafice de circulaţie, adaptate de fiecare unitate patrimonială în funcţie de particularităţile acesteia (organigrama societăţii, fişa postului); c) ţinerea registrelor contabile obligatorii: întocmirea, completarea şi utilizarea registrelor de contabilitate, inclusiv a registrelor de contabilitate obligatorii; numerotarea, parafarea şi înregistrarea la organele fiscale; completarea registrelor în cazul în care se utilizează tehnica de calcul; stabilirea rezultatelor cu ocazia închiderii exerciţiului financiar, prin compararea fiecărui cont de activ şi de pasiv, determinat pe baza inventarului, cu datele din contabilitate; d) întocmirea declaraţiilor cu caracter fiscal privind impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accizele, impozitul pe venituri din salarii, contribuţiile la asigurările sociale, precum şi celelalte impozite, taxe şi vărsăminte la bugetul de stat, la bugetul asigurărilor sociale, la fondurile speciale; e) întocmirea situaţiilor financiare (bilanţ, cont de profit şi pierdere, anexe), precum şi a raportului de gestiune. Se includ următoarele sarcini: întocmirea (completarea); verificarea şi aprobarea; depunerea la organele legale competente. 5) Organizarea contabilităţii patrimoniului cuprinde : a) organizarea şi conducerea gestiunilor de imobilizări, stocuri şi disponibilităţi băneşti, stabilindu-se proceduri distincte privind gestiunile de imobilizări, gestiunile de stocuri, casa şi titlurile de valori din patrimoniul unităţii sau primite în gaj, efectuarea inventarierii patrimoniului unităţii; b) contabilitatea de gestiune, care se organizează de fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii:
366

înregistrarea operaţiilor privind colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe destinaţii, decontarea producţiei şi calculul costului de producţie al produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, inclusiv al producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie; calculul costurilor , utilizând metoda adecvată (pe produse, pe comenzi, pe faze, globală etc.) în funcţie de organizarea procesului economic, specificul activităţii, mărimea unităţii şi necesităţile proprii; determinarea costului subactivităţii; c) contabilitatea financiară, având ca obiectiv principal furnizarea de informaţii: pentru necesităţile proprii; privind relaţiile societăţii cu asociaţii sau acţionarii; privind relaţiile cu furnizorii de imobilizări, materii prime, materiale consumabile, combustibil etc.; în relaţiile cu clienţii, băncile, organele fiscale etc.; d) contabilitatea de sinteză include: tabloul de bord; tabloul fluxurilor de trezorerie; bugetul de venituri şi cheltuieli. 6) Elaborarea de proceduri unitare de control privind: controlul tehnic-operativ; controlul financiar-contabil şi preventiv; controlul intern de gestiune; controlul legal. Registrele de contabilitate şi regimul lor juridic Registrele de contabilitate sunt completate de regulă de personalul din departamentul financiar-contabil. Uneori, sunt salariaţi care au, pe lângă sarcini proprii extracontabile, şi atribuţii de contabilitate primară. În cadrul acestor atribuţii poate intra inclusiv ţinerea la zi a registrelor contabile. Aceasta se întâmplă mai ales la entităţi care apelează la firme de contabilitate. Administratorul va avea sarcina, în toate situaţiile, ca aceste registre să fie corect şi la timp completate, deoarece el poartă această răspundere în faţa organelor de control, a patronatului sau a oricărui terţ legitim interesat de registrele entităţii patrimoniale respective. Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Cartea mare. Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate. Situaţiile financiare – documente financiar-contabile de sinteză ale entităţii patrimoniale Documentele oficiale de prezentare economico-financiară a persoanelor care organizează contabilitatea sunt situaţiile financiare anuale. Acestea trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată.
367

Pentru instituţiile publice, documentul oficial de prezentare a situaţiei patrimoniului aflat în administrarea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale şi a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli este situaţia financiară trimestrială şi anuală. Persoanele care organizează şi conduc contabilitatea au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în cazul fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora, în condiţiile legii. Pentru regiile autonome, societăţile comerciale şi societăţile/companiile naţionale în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social, precum şi pentru celelalte persoane juridice, Ministerul Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare şi la alte perioade decât anual, în cadrul exerciţiului financiar. Pentru persoanele juridice care aplică Reglementările contabile armonizate cu directivele Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice, situaţiile financiare anuale se compun din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative. Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea reglementărilor armonizate întocmesc situaţii financiare anuale simplificate, armonizate cu directivele europene, care se compun din bilanţ, cont de profit şi pierdere, politici contabile şi note explicative. Situaţiile financiare anuale, pentru toate celelalte persoane care au obligaţia organizării contabilităţii, cu excepţia celor care aplică standardele internaţionale, se compun din bilanţ plus cont de profit şi pierdere. Societăţile comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria microîntreprinderilor aplică reguli contabile specifice, aprobate prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice. Situaţiile financiare anuale pentru microîntreprinderi se compun din bilanţ plus cont de profit şi pierdere. Situaţiile financiare anuale sunt însoţite de raportul administratorilor. Instituţiile publice întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale, care se compun din bilanţ, cont de execuţie bugetară şi anexe. Întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv, a celorlalte bunuri şi valori aflate în gestiune şi administrare, potrivit normelor emise în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice. Situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice nominalizate de Ministerul Finanţelor Publice sunt supuse auditului financiar, care se
368

efectuează de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii. Situaţiile financiare anuale, după aprobare, se publică în condiţiile prevăzute de reglementările legale. Ele se păstrează timp de 50 de ani. 5. Contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor (contabilitatea managerială) Contabilitatea de gestiune ca ramură a contabilităţii are drept scop: - calculaţia costului de unitate rezultat final (un produs, o lucrare, un serviciu); - urmărirea bugetelor de costuri şi stabilirea cauzelor pentru depăşiri; - analiza structurii costului şi calcularea rentabilităţii pe unitate de rezultat final. Relaţiile informaţionale dintre contabilitatea de gestiune şi alte ramuri Contabilitatea de gestiune primeşte informaţii de la: a) contabilitatea financiară (bilanţieră, contabilitate în partidă simplă); b) de la compartimentele tehnice şi comerciale (date tehnice de la compartimentul mecano-energetic = reparaţii, de la cele comerciale - importurile firmei). Contabilitatea de gestiune furnizează informaţii: managerului şi administraţiei, privind încadrarea în rentabilitate şi în bugete; patronatului, cel puţin cu ocazia bilanţurilor – raport special privind costurile. Clasificarea calculaţiei costurilor A. Din punct de vedere al momentului: • Antecalculaţii (calcule făcute înaintea consumurilor şi a perioadei de gestiune respectivă). • Principalul tip - calculaţia de deviz, necesară la semnarea unor contracte (în domeniul construcţiilor în special). 2) Postcalculaţii - calculaţii întocmite după data efectuării consumurilor = calculaţii efective B. Din punct de vedere al gradului de cuprindere: • Calculaţii totale - cuprind toate elementele (consumurile); • Calculaţii parţiale - cuprind anumite elemente considerate relevante. Dacă metoda de calculaţie aleasă este, de exemplu, metoda direct costing, se va întocmi numai calculaţia cheltuielilor variabile. Calculaţia cheltuielilor directe este utilizată în metoda de calculaţie a costurilor directe.
369

Etapele calculaţiei costurilor • Calculul costurilor directe (cele care se identifică de la început pe rezultat final). • Colectarea costurilor indirecte şi a celor generale de administrare. • Repartizarea costurilor indirecte pe produse finale (rezultate finale). • Calcularea costului unitar. Cea mai dificilă etapă este cea de repartizare a costurilor indirecte. Arta economistului este de a repartiza raţional costurile indirecte şi a identifica consumurile pe rezultat final. Conducerea operativă sau administratorul va selecta cu grijă acei economişti care ştiu şi pot repartiza costurile indirecte pe baza unor legături cauzale consumuri-rezultate şi a unor raţionamente profesionale. Metode de organizare a calculaţiei costurilor a) Metoda globală - cea mai simplă. b) Metoda pe comenzi - aplicată în ramurile cu producţie de serie mică sau unicate. c) Metoda pe faze - aplicabilă în ramurile cu producţie omogenă şi de serie mare sau de masă. d) Metoda tarif-oră-maşină (THM) în ramurile cu tehnicitate ridicată. e) Metoda direct costing. f) Metoda costurilor directe. g) Metoda standard cost - se bazează pe costuri antecalculate considerate standard. Contabilitatea de gestiune urmăreşte numai abaterile de la costurile antecalculate standard. h) Alte metode. Alegerea metodei de organizare a calculaţiei costurilor o fac managerul, administratorul sau patronatul, în funcţie de nevoile şi specificul firmei, posibilităţile informaţionale , obiectivele proprii, politicile contabile, dotarea cu resurse pentru prelucrare date(umane şi tehnice). Propunerea va fi făcută de compartimentul financiar-contabil şi vor fi prezentate avantajele, dezavantajele şi posibilităţile concrete ale entităţii patrimoniale respective. Probleme specifice contabilităţii de gestiune • Delimitarea în timp a costurilor pentru fiecare rezultat final. • Repartizarea costurilor indirecte şi generale de administrare. • Evaluarea decontărilor între subunităţile organizatorice ; alegerea centrelor de cost (nivelul la care se urmăresc costurile). • Evaluarea produselor secundare sau a semifabricatelor care se comercializează (în cazul ramurilor productive).
370

• Estimarea corectă şi cu cheltuieli minime a producţiei neterminate (producţie în curs de execuţie).
II. NOŢIUNI DE DREPT CONTABIL ŞI DE LEGISLAŢIE CONTABILĂ

1. Regimul juridic general al contabilităţii Scopul şi menirea legală a contabilităţii financiare În litera şi spiritul legii, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie pentru: cerinţele interne ale entităţilor patrimoniale, investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţi, instituţiile publice, alţi utilizatori legitimi. Rolul contabilităţii instituţiilor publice Contabilitatea instituţiilor publice asigură informaţii ordonatorilor de credite cu privire la :execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale, precum şi a conturilor anuale de execuţie ale bugetelor locale. Contabilitatea trezoreriei statului şi a instituţiilor publice Contabilitatea trezoreriei statului se organizează şi funcţionează pe principiul execuţiei de casă şi asigură înregistrarea operaţiunilor de încasări şi plăţi în conturi de venituri şi cheltuieli deschise pe bugete, ordonatori de credite şi subdiviziunile clasificaţiei bugetare stabilite de Ministerul Finanţelor Publice. În contabilitatea trezoreriei statului se deschid, pe seama ordonatorilor de credite, conturi distincte pentru creditele aprobate şi repartizate pentru cheltuielile efectuate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale. De asemenea, se utilizează conturi de disponibilităţi din care se pot angaja şi efectua plăţi. Norme fundamentale ale contabilităţii Contabilitatea se ţine în limba română. Moneda în care se înregistrează operaţiile contabile este cea naţională. Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens. Pentru necesităţile proprii de informare, exceptând instituţiile publice,
371

se poate opta pentru întocmirea situaţiilor financiare şi într-o monedă străină. Organul abilitat să coordoneze şi să reglementeze activitatea contabilă în România este Ministerul Finanţelor Publice. Pentru aceasta, MFP emite norme şi reglementări în domeniul contabilităţii, elaborează planul de conturi general, stabileşte modelele situaţiilor financiare, registrelor şi formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, emite normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea registrelor şi formularelor contabile, avizează normele şi reglementările contabile pentru instituţiile de credit, unităţile de asigurare-reasigurare, precum şi pentru unităţile care operează pe piaţa de capital, elaborate şi emise de Banca Naţională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, după caz. Elaborarea reglementărilor se face sau cel puţin ar trebui să se facă prin consultarea organismelor profesionale de profil. Principalele astfel de organisme sunt: Corpul Experţilor Contabili şi al Contabililor Autorizaţi (C.E.C.C.A.R.), Camera Auditorilor Financiari, Asociaţia Generală a Economiştilor din România(A.G.E.R.) Forma implicită şi principală de contabilitate este cea în partidă dublă. Categoriile de persoane fizice şi juridice care pot ţine contabilitatea în partidă simplă, precum şi sistemul de raportare al acestora se stabilesc prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice. • Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării, respectiv a înmatriculării, potrivit legii. • Deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar, alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise. • Este obligatorie efectuarea inventarierii generale a elementelor de activ şi de pasiv deţinute conform normelor legale • Întocmirea de situaţii financiare anuale este o parte componentă a obligaţiilor contabile ale entităţilor patrimoniale. • Înregistrarea operaţiilor se face numai pe bază de documente. Contravenţii şi infracţiuni prevăzute de legea contabilă Constituie contravenţii la prevederile legislaţiei contabile următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: • deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar, alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate;
372

• nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la: a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate; b) întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea lor, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse; c) efectuarea inventarierii; d) întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale; e) întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite de Ministerul Finanţelor Publice; f) nedepunerea declaraţiei din care să rezulte că entităţile care au obligaţia de a conduce contabilitatea nu au desfăşurat activitate; • prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate, inclusiv cu privire la identificarea persoanei raportoare. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor la abaterile din domeniul contabil se fac de persoanele cu atribuţii de control financiar şi de alte persoane anume împuternicite de Ministerul Finanţelor Publice. Amenzile contravenţionale respective se suportă de către persoanele vinovate. Contravenţiilor de la legislaţia contabilă le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 şi ale Legii nr. 180/2002 privind regimul juridic al contravenţiilor. În consecinţă, în materie de procedură sancţionatorie în domeniul contabil sunt utilizate normele de drept administrativ (partea contravenţională din acesta). 2. Regimul juridic al documentelor justificative Definiţie. Document justificativ este orice document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate. În privinţa documentelor justificative sunt aplicabile mai multe reguli: • Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează, în momentul efectuării ei, într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate (numit document justificativ). • Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor implicate, respectiv a celor care le-au întocmit, vizat , aprobat sau care le-au înregistrat în contabilitate. Legea contabilă nu precizează întotdeauna despre ce tip de răspundere este vorba. Ca la orice abatere, poate fi vorba de răspundere civilă delictuală, contravenţională, penală sau de altă natură, după caz. • Documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale: denumirea documentului; denumirea şi sediul întreprinderii care întocmeşte documentul; numărul şi data întocmirii acestuia; menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunii patrimoniale (când este cazul); conţinutul operaţiunii patrimoniale şi, dacă este cazul,
373

temeiul legal al efectuării acesteia; datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii efectuate; numele şi prenumele, precum şi semnăturile persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, după caz; alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operaţiunilor efectuate. Registrele contabile, altele decât cele obligatorii prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991, editate cu ajutorul tehnicii de calcul, vor fi numerotate, şnuruite, parafate şi înregistrate în gestiunea unităţii. Neîntocmirea, întocmirea eronată şi/sau neutilizarea documentelor justificative şi financiar-contabile conform dispoziţiilor legale se sancţionează. Lipsa documentelor care să ateste natura şi provenienţa bunurilor, atât pe timpul transportului, cât şi la locurile de depozitare şi vânzare, în momentul controlului efectuat de organele abilitate, se sancţionează potrivit legislaţiei în vigoare cu amendă şi confiscarea bunurilor respective, acestea fiind considerate bunuri fără documente justificative de provenienţă. În arhivarea şi păstrarea documentelor justificative contabile se aplică mai multe reguli generale. Din cele prezentate în această secţiune rezultă atenţia pe care trebuie să o manifeste absolvenţii facultăţilor de drept(în calitate de jurişti, administratori sau manageri) în organizarea şi urmărirea reconstituirii documentelor pierdute, sustrase sau distruse. Arhiva de documente justificative va fi considerată ca o gestiune şi se va avea în vedere acest aspect la elaborarea fişelor de post, a Regulamentului de Ordine Interioară şi în alte documente interne ale entităţii patrimoniale. Se vor emite decizii de imputare împotriva celor care distrug sau sustrag documente şi decizii privind constituirea comisiilor însărcinate cu reconstituirea documentelor, conform exigenţelor legale. Responsabilitatea de a reconstitui documentele contabile revine administratorilor întreprinderii sau altei persoane care are obligaţia să gestioneze patrimoniul, nu celor care în mod curent întocmesc astfel de documente. 3. Competenţe în realizarea funcţiei contabile a întreprinderii moderne Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, revine administratorului. Administratorul acţionează în baza mandatului primit de la patron, a unei hotărâri exprese a acestuia. Strict juridic, este vorba de regulile de la mandat. Administratorul are dreptul să delege o parte sau toate competenţele respective unor terţi. De regulă, astfel de delegări au loc în favoarea Directorului General sau a Directorului Executiv. De asemenea, poate apărea delegarea expresă a şefului departamentului financiar-contabil, indiferent de titulatura pe care o poartă.
374

În acest scop, persoana prevăzută la alineatul precedent trebuie să asigure, potrivit legii, condiţiile necesare pentru: a) întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile patrimoniale; b) conducerea şi ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii; c) organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului, precum şi valorificarea rezultatelor acesteia; d) respectarea regulilor de întocmire a situaţiilor financiare, publicarea şi depunerea la termen a acestora la organele în drept; e) păstrarea documentelor justificative, a registrelor şi situaţiilor financiare; f) organizarea contabilităţii de gestiune(manageriale) adaptate la specificul întreprinderii. Un rol important în îndeplinirea funcţiei contabile îl are juristul entităţii patrimoniale. În diferite etape, acesta are atribuţii specifice. În faza de angajare a şefului compartimentului financiar-contabil, juristul are menirea de a redacta sarcinile acestuia într-un mod acoperitor, care să pună la adăpost firma şi administraţia. În eventualitatea îndeplinirii funcţiilor contabile pe bază de prestări servicii specializate, contractul comercial va fi redactat de consilierul juridic cât mai complet pentru a nu lăsa sarcini contabile administraţiei. În cazul organizării unui departament de contabilitate, juristul va asista pe coordonatorul acestui departament în redactarea fişelor de post pentru angajaţii respectivi, astfel încât să fie îndeplinite toate obligaţiile legale ale entităţii patrimoniale şi cele rezultate din nevoile de informare ale conducerii operative, administraţiei şi patronatului. În pregătirea inventarierii la termenele legale, juristul este cel care se ocupă cu emiterea deciziei de inventariere. De asemenea, juristul pune la dispoziţia departamentului financiar-contabil contractele existente pentru fundamentarea pe bază legală a activităţii firmei. Uneori, la compartimentul juridic se centralizează rezultatele urmăririi execuţiei bugetelor interne, pe baza datelor de la compartimentele economice. Juristului îi va reveni sarcina de a aplica corective la salarii în funcţie de încadrarea în prevederile bugetului, dacă acestea sunt prevăzute expres în contracte sau alte documente ale firmei. 4. Regimul juridic al formularelor financiar-contabile În domeniul utilizării formularelor financiar-contabile, în România se aplică o serie de principii şi reguli: • Formularele tipizate comune pe economie privind activitatea financiară şi contabilă pot fi adaptate în funcţie de specificul şi necesităţile persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de utilizatori ai acestora. Se pune condiţia respectării conţinutului de informaţii cuprinse în modele, precum şi a normelor de întocmire şi utilizare.
375

• Includerea, eliminarea sau modificarea unor modele de formulare comune, a normelor de întocmire şi utilizare a acestora se fac periodic, în funcţie de modificările legislaţiei financiar-contabile, la propunerea persoanelor fizice şi juridice sau a instituţiilor interesate. • Formatul sau modelul formularelor poate fi adaptat în funcţie de necesităţile proprii, în sensul micşorării sau măririi acestuia, iar numărul de exemplare poate fi mai mare atunci când se consideră oportun. • Formularele se pot tipări faţă şi verso sau numai faţă, în funcţie de specificul activităţii, de utilizarea tehnicii de calcul la întocmirea acestora sau tipul de hârtie folosit (posibil de exemplu, autocopiativă). • Prin normele de utilizare se urmăreşte ca documentele justificative şi contabile să furnizeze informaţiile necesare şi obligatorii privind operaţiile economico-financiare derulate de fiecare entitate patrimonială şi, totodată, să permită identificarea şi controlul operaţiilor efectuate. • Înregistrarea operaţiilor economico-financiare în formularele comune pe economie trebuie efectuată în strictă concordanţă cu prevederile actelor normative care le reglementează. • Tipărirea şi difuzarea formularelor se vor face prin ofertă publică, organizată conform reglementărilor legale în vigoare, pe baza caietului de sarcini elaborat de direcţia de specialitate din cadrul M.F.P. • Persoanele juridice şi persoanele fizice obligate să organizeze şi să conducă contabilitatea vor utiliza, pentru determinarea veniturilor din activitatea de exploatare, numai formulare tipizate cu regim special comune pe economie. • La propunerea principalilor utilizatori, Ministerul Finanţelor Publice aprobă introducerea de noi formulare tipizate cu regim special, comune şi specifice, precum şi modificarea sau eliminarea celor aflate în uz. • Se aplică un sistem unitar de înseriere şi numerotare a formularelor tipizate cu regim special care se asigură, la nivel naţional, de către Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţională „Imprimeria Naţională”. • Formularele financiar-contabile comune pe economie se asigură de către Regia Autonomă „Imprimeria Naţională” sau de alte unităţi tipografice sub supravegherea acesteia, selectate pe baza criteriilor stabilite prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice. • Formularele tipizate cu regim special, nominalizate ca atare de M.F.P., se distribuie utilizatorilor, contra cost, prin unităţile sale teritoriale sau prin unităţi agreate de acestea, pe bază de contracte de distribuire .
376

• Înregistrarea operativă a formularelor tipizate cu regim special se face cu ajutorul Fişei de magazie a formularelor cu regim special . • Utilizatorii formularelor tipizate cu regim special pot solicita executarea acestora pe hârtie de calitate superioară şi/sau având imprimate în antetul modelului sigla, emblema sau datele de identificare, prin transmiterea unei comenzi ferme la Compania Naţională „Imprimeria Naţională”, în condiţiile suportării eventualelor diferenţe de preţ. • Utilizatorii formularelor financiar-contabile care folosesc tehnica de calcul pentru emiterea formularelor cu regim special vor trece la utilizarea formularelor pretipărite, înseriate şi numerotate, pe hârtie de imprimantă, prin grija Companiei Naţionale „Imprimeria Naţională” sau a altei unităţi tipografice agreate, sub supravegherea acesteia, respectând regulile specifice acestora, stabilite de M.F.P. În cazuri bine justificate, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba excepţii de la aceste cerinţe. • Normele metodologice de întocmire şi de utilizare a celorlalte formulare tipizate, comune pe economie, privind activitatea financiară şi contabilă, precum şi modelele acestora se aprobă prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice. • Sunt în circulaţie formularele tipizate nominalizate ca atare de M.F.P. care nu au regim special de tipărire, înscriere, numerotare şi gestiune. Modelele acestora pot fi adaptate în funcţie de specificul şi de necesităţile utilizatorilor cu condiţia respectării conţinutului de informaţii, a normelor de întocmire şi utilizare. Asigurarea necesarului pentru aceste formulare comune pe economie se va realiza de către utilizatori. • Utilizarea altor modele de formulare tipizate, comune pe economie, cu regim special, se poate face numai cu avizul Ministerului Finanţelor Publice. • Procurarea şi utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înseriere şi numerotare din alte surse decât cele legale sunt interzise. Operaţiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, iar bunurile care fac obiectul tranzacţiilor respective sunt considerate fără documente legale de provenienţă. În România, circulă în principal următoarele formulare tipizate comune pe economie cu regim special de tipărire, înseriere şi numerotare: Aviz de însoţire a mărfii ; Chitanţa sau Chitanţa fiscală; Factura fiscală sau Factura ; Bon de comandă-chitanţă (cu T.V.A.) sau Bon de comandăchitanţă; Fişa de magazie a formularelor cu regim special.

377

5. Reglementarea amortizării activelor fixe în România Probleme generale Definiţia activului Un element al patrimoniului este recunoscut drept activ atunci când: este posibil să aducă entităţii beneficii economice viitoare; costul său poate fi evaluat în mod credibil. Fiecare întreprindere va utiliza raţionamentul profesional pentru a evalua nivelul sub care un element nu trebuie să fie prezentat în bilanţ, ci trecut în contul de profit şi pierdere. De asemenea, raţionamentul profesional trebuie utilizat şi la luarea deciziei referitoare la necesitatea înregistrării activelor în categorii separate sau într-o singură categorie comună. Evaluarea activelor În conformitate cu prevederile art. 7 şi 9 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, pentru evaluarea elementelor din bilanţ, inclusiv pentru active, se stabilesc următoarele reguli: a) la data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă; b) bunurile reprezentând aport la capitalul social se înregistrează la valoarea de aport stabilită în urma evaluării efectuate potrivit legii, în funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea acestora; c) bunurile obţinute cu titlu gratuit se evaluează la valoarea de utilitate stabilită în funcţie de preţul pieţei, starea şi amplasarea acestora; valoarea de aport şi, respectiv, de utilitate se substituie costului de achiziţie; d) bunurile procurate cu titlu oneros se înregistrează la valoarea de achiziţie, denumită cost de achiziţie; e) bunurile produse în unitatea patrimonială se evaluează la costul de producţie; f) activele dobândite prin schimb cu alte active se înregistrează la valoarea justă a activelor cedate în schimb. Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv. În cazul activelor fixe, costul iniţial include şi costurile estimate pentru demontarea şi mutarea activului, respectiv costurile de restaurare a amplasamentului la sfârşitul duratei de viaţă a acestuia. Aceste costuri se reflectă prin constituirea unui provizion corespunzător. Costul de demontare şi mutare va fi înregistrat în contul de profit şi pierdere de-a
378

lungul vieţii activului fix, prin includerea în cheltuiala anuală cu amortizarea. Provizionul constituit trebuie utilizat numai pentru scopul pentru care a fost iniţial recunoscut. Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocate în mod raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia. Cheltuielile generale de administraţie şi cele financiare nu se includ în costurile de producţie, cu excepţia situaţiilor legale expres precizate. Costurile îndatorării, respectiv cheltuielile financiare cu dobânzile şi diferenţele de curs aferente dobânzii privind împrumuturile, care sunt direct atribuibile achiziţiei, construcţiei sau producţiei unui activ pe termen lung, pot fi capitalizate ca parte din costul acelui activ. Cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de producţie al unui bun. Evaluarea activelor ca şi a celorlalte elemente patrimoniale se face cu ocazia inventarierii la valoarea actuală a fiecărui element, denumită şi valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. Unităţile care desfăşoară activităţi economice(agenţii economici) şi care imobilizează capital în active corporale şi necorporale supuse deprecierii, prin utilizare sau în timp, vor calcula, vor înregistra în contabilitate şi vor recupera uzura fizică şi morală a acestora, pentru refacerea capitalului angajat. Aceste operaţiuni sunt denumite, generic, amortizarea capitalului imobilizat. Persoanele juridice fără scop lucrativ care au dreptul, potrivit legii, să desfăşoare activităţi economice vor amortiza capitalul imobilizat numai pentru acele activităţi desfăşurate în scopul obţinerii de profit şi pentru care, potrivit legii, acestea sunt plătitoare de impozit pe profit. Activele corporale aferente capitalului imobilizat sunt: a) terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora; b) activele fixe. Sunt, de asemenea, considerate active fixe supuse amortizării: a) investiţiile efectuate la activele fixe luate cu chirie; b) capacităţile puse în funcţiune parţial, pentru care nu s-au întocmit formele de înregistrare ca active fixe. Acestea se cuprind în grupele în care urmează a se înregistra, la valoarea rezultată prin însumarea cheltuielilor efective ocazionate de realizarea lor; c) investiţiile efectuate pentru descopertă, în vederea valorificării de substanţe minerale utile ce se exploatează la suprafaţă, precum şi cele pentru realizarea lucrărilor miniere subterane de deschidere a zăcămintelor; d) investiţiile efectuate la activele fixe, în scopul
379

îmbunătăţirii parametrilor tehnici iniţiali, prin majorarea valorii lor de intrare . Calcularea amortizării Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a activelor fixe şi se include în cheltuielile de exploatare. Amortizarea activelor fixe se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare. Amortizarea activelor fixe concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune se calculează de către agentul economic care le are în proprietate. Amortizarea investiţiilor efectuate la activele fixe concesionate, închiriate sau luate în locaţie de gestiune se recuperează de agentul economic care a efectuat investiţia, pe perioada contractului. Regimuri de amortizare permise în România Agenţii economici amortizează activele fixe utilizând unul dintre următoarele regimuri de amortizare: A. Amortizarea lineară - se realizează prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a activului fix. Amortizarea lineară se calculează prin aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea de intrare a activelor fixe. B. Amortizarea degresivă - constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre coeficienţii următori: a) 1,5, dacă durata normală de utilizare a activului fix de amortizat este între 2 şi 5 ani; b) 2,0, dacă durata normală de utilizare a activului fix de amortizat este între 5 şi 10 ani; c) 2,5, dacă durata normală de utilizare a activului fix de amortizat este mai mare de 10 ani. Aceşti coeficienţi pot fi modificaţi numai prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. C. Amortizarea accelerată - constă în includerea, în primul an de funcţionare, în cheltuielile de exploatare, a unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a activului fix respectiv. Amortizările anuale pentru exerciţiile următoare sunt calculate la valoarea rămasă de amortizat, după regimul liniar, prin raportare la numărul de ani de utilizare rămaşi. Competenţele de aprobare a utilizării regimului de amortizare revin Consiliului de administraţie al agentului economic, respectiv responsabilului cu gestiunea patrimoniului, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ. Din acest motiv, este util pentru viitorii absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi potenţiali membri în Consiliile de Administraţie ale
380

entităţilor patrimoniale să cunoască unele probleme privind regimul amortizării. 6. Inventarierea patrimoniului. Reglementări legale şi norme de procedură la entităţile private Inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, în patrimoniul unităţii la data la care aceasta se efectuează. Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei unităţi şi cuprinde toate elementele patrimoniale, inclusiv bunurile şi valorile deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii bilanţului contabil, care trebuie să asigure o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute. Se aplică o serie de reguli generale privind inventarierea: 1. Unităţile patrimoniale au obligaţia să efectueze inventarierea generală a patrimoniului în următoarele situaţii: la începutul activităţii; cel puţin o dată pe an, de regulă la sfârşitul anului; pe parcursul funcţionării sale, în cazul fuzionării, divizării sau încetării activităţii; în cazul modificării preţurilor; la cererea organelor de control (cu prilejul efectuării controlului) sau a altor organe prevăzute de lege; ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere; ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune; cu prilejul reorganizării gestiunilor; ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră; în alte cazuri prevăzute de lege. 2. Inventarierea anuală a elementelor patrimoniale se face, de regulă, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar, avându-se în vedere şi specificul activităţii unităţilor patrimoniale. 3. În cadrul agenţilor economici cu activitate complexă, bunurile materiale pot fi inventariate şi înaintea datei de 31 decembrie, cu condiţia asigurării valorificării şi cuprinderii rezultatelor inventarierii în situaţiile financiare întocmite pentru anul respectiv. 4. Bunurile proprietate publică date în administrarea regiilor autonome se inventariază şi se înregistrează în mod distinct în patrimoniul acestora. 5. Disponibilităţile băneşti, cecurile, cambiile, biletele la ordin, precum şi alte valori aflate în casieria unităţilor patrimoniale se inventariază în conformitate cu Regulamentul operaţiunilor de casă, emis de Banca Naţională a României.
381

6. În situaţia inventarierii unor gestiuni pe parcursul anului, în registrul-inventar se va cuprinde valoarea stocurilor faptice inventariate şi înscrise în listele de inventariere actualizate cu intrările şi ieşirile de bunuri din perioada cuprinsă între data inventarierii şi data de 31 decembrie. 7. Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, potrivit prevederilor din Legea contabilităţii, revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului şi care elaborează şi transmite comisiilor de inventariere instrucţiuni scrise în acest sens, adaptate la specificul unităţii. Fiind responsabili de desfăşurarea inventarierii, administratorul, managerul sau ordonatorul de credite trebuie să cunoască problemele de tehnica şi legislaţia de resort. 8. Inventarierea patrimoniului se efectuează de către comisii de inventariere formate din cel puţin două persoane, numite prin decizie scrisă, emisă de persoanele autorizate din cadrul entităţii patrimoniale. Astfel de persoane autorizate pot fi administratorul, directorul executiv, preşedintele comisiei de politici contabile sau altă persoană stabilită prin actele interne ale entităţii patrimoniale. Dacă nu există o astfel de nominalizare, decizia de inventariere va fi semnată de către administrator. În decizia de numire se menţionează, în mod obligatoriu, componenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunile supuse inventarierii, data de începere şi terminare a operaţiunilor. Iniţiativa emiterii deciziei de inventariere trebuie să aparţină consilierului juridic al entităţii patrimoniale. 9. Interdicţie expresă. Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse inventarierii şi nici contabilii care operează asupra gestiunii respective, cu excepţia unităţilor mici specificate. 10. Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine justificate şi numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit. 11. În vederea bunei desfăşurări a operaţiunilor de inventariere, administratorii, ordonatorii de credite sau alte persoane care au obligaţia gestionării patrimoniului trebuie să ia măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru comisiei de inventariere. 12. Rezultatele inventarierii se înscriu de către comisia de inventariere, după confirmarea de către compartimentul de contabilitate a soldurilor scriptice, într-un proces-verbal. 13. Procesul-verbal privind rezultatele inventarierii trebuie să conţină, în principal, următoarele elemente: data întocmirii; numele şi prenumele membrilor comisiei de inventariere; numărul şi data actului de numire a comisiei de inventariere; gestiunea inventariată; data începerii şi terminării
382

operaţiunii de inventariere; rezultatele inventarierii; concluziile şi propunerile comisiei cu privire la cauzele plusurilor şi ale lipsurilor constatate şi la persoanele vinovate, precum şi propuneri de măsuri în legătură cu acestea; volumul stocurilor depreciate, fără mişcare, cu mişcare lentă, greu vandabile, fără desfacere asigurată, şi propuneri de măsuri în vederea reintegrării lor în circuitul economic; propuneri de scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de inventar şi de clasare sau casare a unor stocuri; constatări privind păstrarea, depozitarea, conservarea, asigurarea integrităţii bunurilor din gestiune, alte aspecte legate de activitatea gestiunii inventariate. 7. Regimul juridic al reevaluării patrimoniului Entităţile care pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor sunt: societăţile comerciale, indiferent de forma de proprietate; regiile autonome; societăţile şi companiile naţionale; institutele de cercetare; celelalte categorii de agenţi economici. Se supun reevaluării imobilizările corporale existente în patrimoniul persoanelor juridice înregistrate în balanţa contabilă întocmită la data de 31 decembrie a anului precedent, astfel: a) activele fixe aflate în patrimoniu, înregistrate în conturile contabile corespunzătoare (construcţii, echipamente tehnologice, aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale şi plantaţii, mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale, alte active corporale); b) activele fixe supuse reevaluării date în locaţie de gestiune sau închiriate, după caz, şi cele date în folosinţă asocierilor în participaţiune, conform contractelor încheiate, se reevaluează de către persoanele juridice care le au înregistrate în patrimoniu; c) investiţiile efectuate la imobilizările corporale concesionate, luate cu chirie sau în locaţie de gestiune, se supun reevaluării de către persoanele juridice care le-au efectuat şi care le-au înregistrat în contabilitate; d) capacităţile puse în funcţiune parţial, de natura activelor fixe pentru care nu s-au întocmit încă formele de înregistrare; e) activele fixe la care, în perioada 1 aprilie - 31 decembrie a anului precedent, s-au efectuat lucrări de modernizare şi care au majorat valoarea de înregistrare a acestor imobilizări corporale. Pentru aceste active, reevaluarea se efectuează separat pentru valorile reprezentând modernizări, prin aplicarea ratei inflaţiei corespunzătoare perioadei scurse după efectuarea modernizării; f) activele fixe predate în sistem de leasing vor fi reevaluate, avându-se în vedere valoarea negociată, prevăzută în contractul încheiat între părţi, de către persoanele juridice care le au înregistrate în patrimoniu; g) imobilizările corporale aparţinând patrimoniului public, înscrise în activul bilanţului la agenţii economici cărora li se aplică reglementările privind reevaluarea; h) activele fixe aflate la sucursale, filiale şi la agenţiile din străinătate se reevaluează de către agenţii economici din ţară, în cazul în care sunt înregistrate în patrimoniul acestora;
383

i) bunurile amortizabile, respectiv activele fixe, înregistrate în Registrul-inventar, în cazul persoanelor fizice care desfăşoară activităţi independente. Nu sunt supuse reevaluării: a) activele fixe a căror valoare de intrare a fost recuperată integral pe calea amortizării la data de 31 decembrie a anului precedent; b) activele fixe la care în anul precedent s-au inclus în valoarea investiţiei valoarea spezelor şi comisioanelor bancare, precum şi dobânzile şi diferenţele de curs valutar, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; c) activele fixe trecute în conservare; d) activele fixe de natura obiectelor de inventar din perioadele anterioare intrării în vigoare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate ; e) activele fixe care au ieşit din patrimoniul agenţilor economici după data de 31 decembrie a anului precedent; f) activele fixe înregistrate în conturi în afara bilanţului. Data de referinţă a existenţei imobilizărilor în patrimoniu este 31 decembrie a anului precedent. Elementul de calcul şi corecţie admis este rata inflaţiei, comunicată de Institutul Naţional pentru Statistică. Rezultatul reevaluării urmează să fie cuprins în situaţiile financiare ale anului respectiv. Reevaluarea se va efectua anual, în cazul în care rata inflaţiei cumulată pe ultimii 3 ani consecutivi depăşeşte 100%. Sunt exceptate unele imobilizări corporale, care se pot reevalua anual în baza ratei inflaţiei comunicate de Comisia Naţională pentru Statistică, valabilă pentru data de 31 decembrie a anului calendaristic respectiv, indiferent de nivelul acesteia. Valoarea reevaluată a imobilizărilor corporale stabilită pe baza prevederilor legale se corelează cu utilitatea şi cu valoarea de piaţă a bunurilor respective. Agenţii economici care nu au efectuat reevaluările anterioare pot proceda la reevaluare numai în condiţiile actualizării şi reflectării în contabilitate a valorii imobilizărilor respective, pe baza normelor legale. Agenţii economici care se află în procedură de dizolvare sau de lichidare administrativă conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, sau în procedură de lichidare judiciară conform Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, nu vor proceda la reevaluarea activelor imobilizate. Competenţa de aprobare a acţiunii de reevaluare o are patronatul entităţii respective.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Aurelian-Virgil Băluţă, Contabilitate. Manual pentru jurişti, oameni de afaceri, administratori, manageri, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Mircea Boulescu, Corneliu Bârnea, Bianca Preda, Contabilitate şi expertiză contabilă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 3. Mircea Boulescu, Expertiză contabilă şi audit financiar-contabil, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 384

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful