UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI - Suport de curs pentru învăţământ la distanţă – -anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca 2009

Informaţii generale • Date de identificare a cursului Date de contact ale titularului de curs: Nume: ELENA MARIA MINEA Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Str. G-ral Traian Moşoiu nr. 71 Telefon: 0264-431361 E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com Date de identificare curs şi contact tutori: URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI Cod disciplin㪠UA2209, 5 credite Anul II, Semestrul II Tipul cursului: Opţional Tutor: ELENA MARIA MINEA E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com • Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru parcurgerea conţinutului acestui curs, dat fiind faptul că face parte din categoria celor ”opţionale”, este necesară, în primul rând, o deschidere, o aplecare spre acest domeniu – atât de ”la îndemână” în aparenţă - şi atât de complex, în esenţă. Cunoştinţele care ar fi utile înţelegerii lui profunde sunt eterogene, ele trebuind să aparţină unor domenii existenţiale diverse. Vor fi invocate informaţii furnizate şi chestiuni abordate în cuprinsul cursului de ”Protecţia mediului” din anul I, în special din capitolul dedicat protecţiei mediului artificial. • Descrierea cursului Cursul se doreşte o ”provocare” la problematizarea, analizarea şi dezbaterea , finalizată cu oferirea de soluţii, problemelor majore cu care administraqţiile – centrale şi locale – se confruntă zilnic: este vorba de ”competiţia” pentru spaţiu, indiferent că este destinat locuirii, desfăşurării unor activităţi de producţie, de recreere sau cu alte destinaţii. Conţinutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocupărilor profesionale, sunt chemaţi – mai devreme, ca şi studenţi, sau mai târziu, ca şi practicieni – să fie familiarizaţi cu natura acestor probleme şi să fie în măsură să le abordeze sub toate aspectele, ci şi acelor care nu sunt indiferenţi la ceea ce îi înconjoară, celor pentru care frumosul, în toate formele de manifestare, constituie o condiţie existenţială fundamentală. Ambelor categorii li se adresează îndemnul de a-şi manifesta curajul de a încerca să desluşească tainele domeniului fascinant al edificării materiale a lumii, de care sunt legaţi prin trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului I – Evoluţia formelor de aşezare umană Pe parcursul evoluţiei sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost adăpost şi prieten; totodată, însă, natura i-a pus în pericol viaţa şi existenţa. De aceea – în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în interesul său.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi gosească şi apoi să-şi îmbunătăţească continuu uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană au existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între ”arta urbană” (apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan), ”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane) şi ”urbanism” (înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată). II – Mediul uman şi urbanizarea. Societatea contemporană este – în acelaşi timp - şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman (cel care ar trebui să asigure echilibrul între mediul natural şi mediul artificial) tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial sunt de natură a sufoca mediul natural, configurând şi caracterizând cadrul material al societăţii. Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează – în timp, prin dimensiunile pe care le poate atinge – un adevprat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (cum, din păcate, se poate observa la majoritatea localităţilor urbane de la noi). În consecinţă, urbanizarea spontană poate fi contraproductivă dacă nu este ţinută sub control, dacă nu este dirijată pentru a se asigura o creştere echilibrată a localităţilor urbane. III – Urbanizarea spontană Întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări – satul şi oraşul – nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea şi amplificarea fenomenului de dezvoltare haotică a organismului orăşenesc iniţial. IV – Populaţia urbană Mediul artificial este reprezentat de realizările omului, atât la nivelul aşezărilor umane, cât şi în spaţiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul timpului, să configureze spaţiul atât după criterii pragmatice – legate de funcţionalitate, cât şi artistice, căutând, în permanenţă, armonizarea celor două tipuri de considerente. Studiul resurselor umane urmăreşte conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate. V – Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena, funcşionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. VI – Reglementări juridice incidente în domeniile amenajării teritoriului şi urbanismului În formulările legii-cadru în materie (Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul), urbanismul reprezintă unul din cele două instrumente (alături de amenajarea teritoriului) prin intermediul cărora se realizează gestionarea spaţială a teritoriului şi constituie un ansamblu de activităţi complexe, de interes general, ce contribuie la dezvoltarea spaţială

Autorizarea executării lucrărilor de construcţii Legea nr. AMENAJAREA TERITORIULUI. VII-VIII-IX – Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism. Universul juridic. Bucureşti. Cluj-Napoca. care a evoluat – în unele ţări – până la a forma un sector distinct de preocupare. Accent. În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează. oreşenească şi. reprezentând situaţii de excepţie. Reglementările legale privitoare la documentaţiile de urbanism. la protecţia patrimoniului natural şi construit. 350/2001 distinge între documentaţiile de amenajare a teritoriului. Duţu. respectiv. abordare şi reglementare juridică. precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional. dar şi a impactului asupra amenajării urbane. care cuprind propuneri cu caracter director şi documentaţiile de urbanism. în condiţii precis reglementate prin lege. REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI. 2003 M. • Materiale bibliografice obligatorii E. comunală. desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta. Potrivit Codului civil român. X – Proprietatea imobiliară si exproprierea pentru cauză de utilitate publică Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia. Minea. anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public.echilibrată. care se constituie în temei juridic al dezvoltării durabile urbanistice locale. folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. care cuprind reglementări operaţionale (care se exprimă în planurile de urbanism. la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale. Urbanismul “verde” (Eco-urbanismul) Urbanismul ”verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a urbanismului. naţional şi european. Universul Juridic. Edit. Puie. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate. XI – Urbanismul comercial Activităţile de comerţ ocupă un loc semnificativ în domeniul amenajării şi dezvoltării urbane. aprobate potrivit legii. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Autorizarea execcutării lucrărilor de construcţii reprezintă procedura de exercitare a autorităţii de către administraţia publică judeţeană. cu privire la punerea în aplicare a prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism. Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism). Urbanismul ”de factură nouă” este unul ecologic – în aspecte şi funcţiuni – încercând să se plieze pe ciclurile şi modurile de funcţionare a ecosistemelor naturale. DREPTUL URBANISMULUI. XII . Din cauza specificităţii şi diversităţii lor. municipală. însă în limitele determinate de lege”(art.XIII – Orientări şi tendinţe contemporane în domeniul urbanismului. 2008 . În cazuri deosebite. respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului. M. 2008 O. Bucureşti. aceste activităţi au făcut obiectul unei reglementări particulare. Edit. URBANISM. ”proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. Edit. dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt. 480). proprietatea este publică sau privată.

lectura de aprofundare. Nota finală reprezintă suma punctajelor aferente fiecărei întrebări. • Elemente de deontologie academică Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului. Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat un număr minim de trei ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. memorarea datelor esenţiale. Sesiunile de consultaţii ”faţă în faţă” sunt facultative.Cele trei cărţi oferă o prezentare sugestivă a chestiunilor majore din domeniu. Ulterior. iar celelalte şase cu prilejul celei de a doua programări. . cei interesaţi sunt invitaţi să contacteze titularul de curs la adresa electronică indicată. Ele pot fi consultate la biblioteca facultăţii. astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite. exmatricularea studentului poate fi adusă în atenţie Consiliului profesoral al facultăţii. • Politica de evaluare şi notare Verificarea cunoştinţelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub forma unei examinări scrise. prima cuprinzând direcţiile majore de cercetare şi preocupare. motiv pentru care primele şapte teme vor fi dezbătute în prima fază. care presupune oferirea de răspunsuri la trei întrebări deschise. iar cea de-a doua oferind cadrul legal detaliat de desfăşurare a activităţilor de amenajare a teritoriului şi urbanism. fără constrângeri. • Studenţi cu dizabilităţi Orice student aflat într-o situaţie specială (afectat de dizabilităţi motorii sau intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoştinţelor reclamate de curs. • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Pentru această disciplină. recapitularea pe fragmente. de exemplu) sau susţinerea examenului de către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen. studentul are libertatea de a-şi gestiona singur. O strategie optimă de studiu include cinci etape : lectura de familiarizare. • Strategii de studiu recomandate Materia este structurată pe 13 teme. ca şi recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare. • Calendarul cursului Conţinutul cursului urmează să fie prezentat studenţilor în cadrul a două intâlniri. după întocmirea unui proces-verbal de constatare a fraudei. Pentru asemenea situaţii. precum casca bluetooth. notarea începând de la 1. în urma solicitării prealabile a cursantului. Timpul de lucru alocat este de o oră. modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. înainte de întâlnirile programate. orice informaţie sau nelămurire putând fi oferite . Este recomandabilă parcurgerea materiei cel puţin sub forma unei lecturi a suportului de curs. recapitularea extinsă.

omul a parcurs un drum lung şi – nu rareori – anevoios. aşezărilor). Spania. „urbanificare” – desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea. după cum este definit în literatura de specialitate. de oraşe sau de metropole. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate). . noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie. Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi. îmbunătăţită. cauzal. urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescul „urbis” care înseamnă oraş. ci corelându-se logic. urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor. ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. prieten şi duşman. inundaţii. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole. din antichitate. este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente” l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele. Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcinile în Renaştere. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor. dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. administrative. erupţii vulcanice. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori – modelată. Pe parcursul evoluţiei sale. Urbanismul modern. aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală). schimbată. sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş. când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane. □ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi oraşelor. □ urbanismul (de fapt. Franţa. el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. avizare. cutremure. Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era industrială. în funcţie de împrejurări şi necesităţi. incendii şi alte evenimente naturale. Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme: □ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare. alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare.MODULUL I EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ Generalităţi De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira. îmblânzită. □ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice. economice. financiare. pentru ca – alteori – să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni. natura i-a fost omului adăpost şi pericol. văile Dordognei şi Garronei. oferă imaginea unei arte şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor. Tassili. fie că este vorba de comune. Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru. dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată.

în 1923. aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a exprima în modul cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea spaţiului urban care o interesează. principii privind contenciosul în materie de urbanism. echilibrul între populaţia urbană şi cea rurală. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund. Această revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile. gestionarea economicoasă a solului. la celălalt pol. În acelaşi timp. el nu este o ştiinţă exactă. publicată în anul 1867. disciplina la care se referă este foarte veche. al reflecţiei asupra oraşului. pare-se. transporturile. scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). Chiar dacă acest termen este relativ recent. respectiv imprimat direcţiile în evoluţia sa. altfel spus. principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban. având rădăcini în antichitate. considerând că ele sunt – într-o bună măsură – valabile şi. de semnificativ practicile anterioare. încât au avut sentimentul că au creat. un urbanism care să se constituie într-un regulator al vieţii sociale. când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal. . principiul invită colectivitatea locală la a se strădui să asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea spaţiului ţinând cont de întregul evantai de obiective: cadrul vieţii. aplicabile şi în ţara noastră. principii ale urbanismului operaţional. regulat. Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată. în continuare le vom prezenta succint. Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în lume în materie de urbanism. cât şi ca un complex de activităţi social-economică – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul şi i-au jalonat. habitatul. Principii Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă.□ urbanismul este „în acelaşi timp. serviciile. locurile de muncă. şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul concret al amenajării aşezărilor. de-a dreptul. salubritatea publică. în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din domeniul urbanismului – reţinem: * principiul reglementării descentralizate a urbanismului. menit a asigura libertatea de planificare a teritoriului comunal. Fiecare colectivitate publică este gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul (limitele) competenţelor sale. Urbaniştii comtemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald Spengler. o nouă ştiinţă. care pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul urbanismului şi concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. care conferă – la rândul ei – puterea de decizie şi libertatea de a alege. Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu – principiile urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii: principii ale reglementării urbanismului. A. protecţia monumentelor naturii. deci. Între aceste două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”. precum şi în exercitarea permanentă a unui control asupra modului în care sunt respectare normele superioare. metodele şi cadrul de intervenţie. * principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de stat.

principiul transparenţei. în ţara noastră – sunt următoarele: principiul parteneriatului. dintre care reţinem: exercitarea controlului administrativ prealabil. categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism (dominată de vechiul principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor jurisdicţionale) cuprinde: ☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume: contenciosul de legalitate. Amenajarea teritoriului şi urbanismul (concepte) Amenajarea teritoriului şi urbanismul.principiile relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban – cuprinde: ◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism.). astfel încât să se stabilească o reală concordanţă între interesele. întrucât – altfel – oricine (orice persoană interesată) poate sesiza judecătorul administrativ. a instalării noului şantier. principiul descentralizării serviciilor publice. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie astfel înfăptuită încât să asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă. care presupune: constituirea şi funcţionarea asociaţiilor funciare urbane. potrivit căruia administraţia trebuie să respecte întotdeauna şi întocmai legalitatea (în special în sensul de a nu abuza de puterea de decizie pe care o are). dar să le stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului. realizarea parcelărilor – cu consecinţa divizării proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor. exploatarea lor etc. ◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism. contenciosul responsabilităţii. ☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul represiv al urbanismului.B. contenciosul civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care pot fi intentate acţiuni în justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci când intereselor lor sunt afectate. gestionarea spaţială a teritoriului României constituie – potrivit legii – o activitate obligatorie. cum ar fi cele privind modalităţile de ocupare şi utilizare – în prezent şi în perspectivă – a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării. continuă şi de perspectivă. reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor de remodelare a mediului uman. acordarea de despăgubiri. ◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional. A doua categorie de principii . obiectivele. Ea trebuie să fie desfăşurată în interesul colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional. C. în conformitate cu care administraţia este responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile. principiul participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor şi principiul dezvoltării durabile. D. fie ca infracţiuni şi sunt sanţionate în consecinţă. potrivit căruia trebuie avute permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de construire – o serie de aspecte ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană. Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului – care se desfăşoară. acordarea permisului de construire şi urmărirea efectelor pe care aceasta le produce. conform căruia – în temeiul prevederilor Codului urbanismului – faptele de încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie ca şi contravenţii. dezideratele şi . în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european. care urmăreşte modul în care sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea urbană. ea trebuind să repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea. pe calea recursului pentru exces de putere. ca discipline teoretice. În fine. cu respectarea autonomiei locale. implantarea construcţiilor în zonă. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde: ◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban. a parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de urbanism etc. În ceea ce ne priveşte. dar şi ca domenii de activitate practică.

conducerea sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor. doar parţial de problema mediului uman. sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale. de luptă împotriva insalubrităţii. culturale şi ecologice a întregii societăţi” şi o consideră “o disciplină ştiinţifică. datorită capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic multitudinea de date obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii mediului uman. De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi. extinderii sau receptarea activităţilor economice. Carta defineşte organizarea. cât şi din cele ale legislativului şi jurisprudenţei (în ciuda confuziei generate de enunţurile acestora). constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere.capacităţile mereu amplificate ale omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material de viaţă. declaraţie de principii care au fost focalizate într-un punct de referinţă obligat. La reuniunea care a avut loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptată Carta Europeană a Amenajării Teritoriului. a fost preluat din limba franceză (aménagement du territoire). Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu de acte ale colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare intercomunală care vizează. se precizează în Cartă. cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare – oamenii de pretutindeni. Amenajarea teritoriului se deosebeşte. al cărui obiectiv este de a-i oferi un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure o dezvoltare echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la scară umană”. asigurarea armonizării acestor acţiuni şi operaţiuni…Obiectul acestor acţiuni sau operaţiuni de amenajare constă în înfăptuirea unei politici locale a habitatului. îmbunătăţirea calităţii vieţii. Carta le prevede pe următoarele: dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor. în cadrul competenţei loc. utilizat în ţara noastră. o importantă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a desfăşurat. favorizarea dezvoltării activităţilor de loisir şi de turism. pe măsura evoluţiei cerinţelor sociale. integratoare a conceptului de urbanism. de reînnoire urbană. de previziune şi planificare. precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant constituie centrul tuturor preocupărilor organizării teritoriului. Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă. “Omul şi bunăstarea sa. respectiv amenajarea. realizarea de echipamente colective. încă de la prima sa reuniune din 1970. de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman. direct sau indirect. Termenul de “amenajare”. de salvare şi de punere în valoare a patrimoniului construit sau neconstruit şi a spaţiilor naturale. gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului ambiant (şi nu numai!) . a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale. pe de o parte. teritoriului ca fiind “expresia spaţială a politicii economice. de cele mai multe ori cu referire doar la urbanism). provenienţa lor fiind atât planul doctrinar. Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului. sociale. o tehnică administrativă şi o politică concepută ca o focalizare interdisciplinară şi globală. al cărei obiectiv este dezvoltarea echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului în conformitate cu un principiu director”. respectiv pe de altă parte. organizarea menţinerii. prin complexitatea sa şi prin atribuţiile multiprofilate pe care le deţine. de toate celelalte discipline care se ocupă. în alte limbi – precum engleza – utilizându-se termenul “planificare” (planning).

social. mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile. profilarea lor pe un anumit specific. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor. Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă. aspect deosebit de important.istoric şi Karl Bucher – economist). cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce. dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe. Satul devine. luând astfel naştere noi aşezări. polarizând capacităţi şi interese. izolării de natură. În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”. fireşte. printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. formată din mici localităţi. Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe.prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor de baştină. Valea Nilului. conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi. Prima delimitare. utilizând anumite suprafeţe.Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la nivelul fiecărui stat (în sfera locală. Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică sunt satul şi oraşul. Carta nu trece de aceste formulări abstracte de obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se putea defini ca o “schemă europeană de organizare a teritoriului”. o accentuată „ridicare”. Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. de semnificativ pentru a caracteriza competenţele în domeniul amenajării teritoriului cuprinse în drept. ele impunându-şi supremaţia. fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind simbolul desprinderii. Ca şi tip de aşezare. cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică). cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. configuraţia nou apărută fiind una dispersată. zidul. astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare. pentru sau de către anumite persoane. de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură. Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem conchide că aceasta nu este doar o chestiune de elaborare de documente în vederea executării unor construcţii şi amenajări în diferite zone. regională şi naţională). produse şi energii. ci şi la nivelul cadrului european. cultural. subordonat oraşului din punct de vedere economic. ci se constituie într-o formă de politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte. atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. a urmat. în timp. Apărut încă din preistorie. înflorire a unora dintre acestea. . satul se caracterizează prin: număr relativ mic de locuitori suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării ocuparea extensivă a acesteia înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare. el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l aibă planificarea teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici sectoriale. India). Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală. Totuşi. configuraţia terenului. dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze: Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer .

Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare. despre care se cunoaşte extrem de puţin. dar se fac presupuneri „generoase”. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-porturi). descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită. O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale. direct sau indirect. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise. Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici. modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului. dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î. pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei. având direcţiile N-S. Olimpia. Semnificaţiile spirituale erau . cu o încărcătură filozofică. E-V. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică – cromleh. accidental. presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate.Teoria deciziei administrative. China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim. Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă îndelungată de timp. a rampelor de lansare pentru nave extraterestre. la rândul ei. Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele aşezări cu caracter urban. izolat sau în grup). în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat oraşului celor vii”. factorul determinant fiind organizarea politicojuridică. având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele. Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală. construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Aceasta a fost – teoretic – ordonată în două epoci. consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat. desenate. Perioada arhaică. criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii. emisă de istoricii germani G. în momente istorice diferite: permanent. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice”. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit. ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical. iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau. din punct de vedere a alcătuirii acestora. indiferent de poziţia lor geografică. poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice. dirijat sau aleator. mistică şi religioasă extrem de bogată. Anglia) . dispuse pe o suprafaţă restrânsă. rolul. sau construite – colibe. Delfi.. exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt. Teoria oraşelor-necropolă. Memfis. Cu toate că originea. Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor.Chr. în adăposturi naturale – peşteri. Bellow (1858-1927). dar fiecare a preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex. K. uneori chiar fanteziste. Wright (1810-1877). în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier). ci „însufleţite”. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale. cu intermitenţe etc. dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte).

acestea sunt două: coloana şi oraşul. era socotit sacru. artistice de mai târziu. mistico-religioasă. cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor. Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia. În realitate. fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Siria. Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine. administrative. cu timpul. Dacă până în secolul VI î. de interese. atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit. aducând o contribuţie de prim rang la patrimoniul culturii şi civilizaţiei universale. dezvoltarea forţelor de producţie. filosofice. nu o entitate abstractă. dar – în primul rând – era o comunitate de origine. a vieţii comerciale. Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală. culturale. o simetrie perfectă. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare. mai ales datorită expansiunii romane. în care se îmbină armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă. Aşadar.. în istoria urbanismului european. nu o alcătuire arbitrară şi neutră. Platon stabilea în “Republica” numărul ideal al cetăţenilor unui stat la ceva mai mult de 5. politice. a marcat puternic numeroase concepţii ştiinţifice. Asia Centrală. morale.mult mai importante decât construcţiile înseşi. religioase şi culturale. începând cu secolele VI-V î. constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate” redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. Strălucitoarea cultură antică greacă. şi se caracterizează prin apariţia polisurilor (oraşe cetăţi). Platon Aristotel.Chr. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice. cu titani ai gândirii precum Socrate. care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura . în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î. Grecia. religioase.Chr. pentru greci un polis era o comunitate umană concretă.Chr. precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic. locul – un platou deasupra unei stânci. În întreaga lume greacă erau peste 200 de asemenea mici state. Poli-ul îi forma grecului simţul practiv şi îi dădea sentimentul demnităţii. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu. existând o comuniune a materialului cu spiritualul. Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică. Egipt. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului – Acropolea. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor. a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din Milet. Avântul economic. apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă.Chr. meşteşugăreşti. India şi China. apărare şi alte exigenţe funcţionale. iniţial el având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. va polariza mai multe programe. pământurile şi satele din jur. cu zone care adăposteau templele. de credinţe religioase. numită Propilee). de tradiţii. Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei. „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î. respectiv civile. Oraşul este un organism viu. spiritualizat. ca şi în arta greacă). oglindă a timpului. iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”.000. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică. cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care. politice. Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două lumi: cea greacă şi cea romană. un polis era o unitate teritorială cu oraşul. de câteva mii de cetăţeni. Oraşul antic. Asia Mică.

să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. în scopul administrării. Herculanum. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci. cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane. Vindobonai (Viena). influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg. un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi. dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost drumurile. având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V. respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg. fie „secolul lui Pericle”. arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”. Atena. mai ales.) a polis-urilor greceşti cât. numite amfiteatre. De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii. diversificate ca funcţiuni prioritare: oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris). în locuri special amenajate. majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă. Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament.Chr. reprezentaţiile având loc în aer liber. ierarhizate ca importanţă şi dimensiune şi. cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu. Apar. Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau: . Cu toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici. care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori. aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile. evacuarea apelor uzate etc. – (precedată de cea elenă – secolul V î. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul.) este numită fie „epoca de aur”. oraşe comerciale: Ostia. exploatării şi menţinerii acestuia. Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î. se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă. oraşe administrative: Roma. numită scenă. şi în zilele noastre. din punct de vedere ştiinţific.structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”. fie „secolul lui Fidias”. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană. Pe reţeaua de drumuri. răspunzând unor necesităţi practice.orientală). Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper. . în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului. numite odeoane. fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane. Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri. două artere perpendiculare deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. Neapole. Palmira. datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias. poduri.apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu. Oraşul elenistic este un organism complex. canalizare etc. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal. fără ajutorul povârnişurilor. din ce în ce mai sus plasate. Efes. tot acum. mai târziu. cu o acustică specială.Chr. pe care o amenajau foarte meticulos. construcţiile comerciale. gimnazii. bazilica. Londinium (Londra). prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. având formă de semicerc. . oraşe balneare şi de odihnă: Pompei. alimentare cu apă. căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat. Salerno. fundamentat ştiinţific şi raţional. tot în formă de semicerc. clădiri comerciale care se integrează în oraş. de asemeni. Imperiul roman.

teatrele romane. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. Oraşul medieval. profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală. ♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule. stadioanele. Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în: ♦ număr restrâns de locuitori (10. tunele. parcuri. indicându-se lăţimi minimale obligatorii ♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri. amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată. cisterne (rezervoare de apă). mulţi locuitori revenind la vetrele aşezărilor antice. adevărate aşezări fortificate. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. stadioane. igiena. corespunde unor utilizări complexe. dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat . Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat.000 ajunge.. săli de muzică. Pe de o parte năvălirile popoarelor migratoare. În interiorul oraşelor.dotarea tehnico-edilitară.000 – 40. la 1000 de locuitori). . biblioteci. în care erau amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primările) ♦ lipsa preocupării privind confortul. Iter – pentru pietoni. palatele şi columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare. care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu. galerii de tablouri.organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la: ♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii).000) ♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii) ♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei ♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului ♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale.000. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile. salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane. alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă. nuclee care prezintă importanţă istorică şi care acum trebuie protejate prin politici urbane speciale. atât la oraşe cât şi în teritoriul. având lungimea de câţiva km. apeducte (jgheaburi mari din piatră. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate. legaţi între ei cu arcade). Actus – pentru animale). Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. ♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii publice importante. canalizări. a producţiei de mărfuri. instalaţii portuare. după anul 476. înflorirea comerţului.. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie. Oraşul renascentist. acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau afaceri. ♦ probleme speciale de igienă. prospectul atingând 20-30-35 m. iar pe de alta răspândirea creştinismului – dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o populaţie de 1. susţinute de stâlpi groşi.

literaţi. filosofi şi tehnicieni. având câte 2-3 etaje ♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale ♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor ♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe ♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale ♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru pietoni ♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă. totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. aservită religiei. ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia aspectelor regionaliste. progresează rapid. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa. cât şi în cele două Americi. fiind vizibile numai din stradă. primul monument renascentist. Oraşul baroc (secolele XVII-XVIII).remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor. Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi. Michelangelo (Buonarotti). ştiinţa devine inductivă. construirea de noi pieţe. Metoele şi tehnicile de construcţie nu diferă de cele din perioadele precedente. Ne aflăm în perioada în care marile monarhii europene îşi întăresc structurile centralist-etatiste. estetică: curentul numit Renaştere. preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală. Leonardo (Da Vinci). Progresele tehnice. ci şi artistul. filosofică. Din dogmatică. prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor. ci doar consemnează o folosire a lor până la limitele extreme. Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt: ♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare ♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă. ei au creat o artă nouă. iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de mare anvergură. faţadele debordând de ornamente. cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa). Perioada barocă constituie o perioadă de referinţă în istoria urbanismului. sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio). în mod cert. scara fiind una predilect monumentală (se . Tizian (Vecellio). savanţi renumiţi. Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul). Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice). marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. bazate pe matematică. care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. gândirea urbanistică vizionară a contribuit. fiind caracterizată printr-o activitate constructivă extrem de intensă: se construieşte mult atât în Europa. Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică. Mulţi arhitecţi. noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile. cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură). la care prezintă faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri. oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare. Barocul preia şi dezvoltă normele urbanistice renascentiste. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci în Atlantic. dar clădirile aparţinând acestui curent au aspect de supraîncărcat. pornind de la fapte şi experienţe concrete. Ştiinţele pozitive. „Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituinduse fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”).

goticul ar fi reprezentat de ogivă. interiorul este tratat cu evidente tentinţe scenografice. factorii care au generat aceste mari schimbări au fost: dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane. Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. activităţi culturale etc.7). ca element de dinamizare al sistemului stradal. prin realizarea unor pieţe cu forme geometrice bine definite. iar studiul acestora îmbracă – în această perioadă – două aspecte foarte diferite. ambele din Roma. □ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a altor mijloace de petrecere a timpului liber. În secolul al XVII-lea. în acest sens. element frecvent utilizat în diferite compoziţii. în Europa îi urmează Franţa şi Germania. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări. Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini o va propune în faţa Domului. Exemple de intervenţii baroce. simţită de la recensămintele din 1801. fără precedent: □ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă □ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă. cu referire la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi. Palatul Teleki (situat în Cluj-Napoca pe strada M. pe faţada căruia coloanele şi decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient renascentist în unul baroc. salubruizare □ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli. Momentul culminant al curentului baroc în urbanism îl reprezintă Parisul în perioada lui Napoleon al III-lea. cornişe sau stil. Petru de la Roma. influenţa acestui curent se concretizează în construcţii ca: Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann). Oraşul erei industriale (sec. în Franţa. de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent.face simţită o amplificare fără precedent a scării la care sunt concepute ansamblurile urbane). curentul s-a dorit o replică menită a nega clasicismul de la Curte. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar printr-o trăsătură. Stilul baroc se dezvoltă în special în ţările catolice – Italia. creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi efecte. Un exemplu. iar barocul de elipsă. îl constituie Domul Sf. O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă diagonala. cu al său caracter decorativ. el este descriptiv. canalizare. Din punct de vedrere cantitativ. Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul Bruckenthal din Sibiu. faptele sunt observate cu detaşare şi se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. renaşterea de arcul în plin cintru. ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi . Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”. Într-unul din cazuri. cu pereţi şi tavane ocupate de decoraţii. Kogălniceanu nr. Succint. bordate cu fronturi omogene ca ritm. XIX – XX ). începând cu anii 1830. după care va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice. revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe. Austria – dar va avea influenţe şi asupra renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. apar probleme noi. el fiind prezent mai mult la arhitectura de interior. În ţara noastră. de mare deschidere – converg către reşedinţa seniorială sau edificiul religios. a apărut un nou stil – Rococo – a cărui denumire vine de la “rocaile”═ cochilie de scoică. Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei pentru structuri ale străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele principale – străzi drepte. în prezent adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Naoca.

care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. La începutul secolului XX. în 1845). mai ales în Anglia unde situaţia era acută.care. Anglia). Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale. s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow. nivelului mental şi moralităţii locuitorilor. cochilii. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste. materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi. la toate acestea adăugânduse igiena morală precară. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX. s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei. dar în mod haotic. mai ales. vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice. Măsurile administrative sunt următoarele: au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a sistematizării urbane. dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). tramvaiul electric. O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă. poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. complet şi complex construite şi dotate. Probleme majore ridică trasportul urban. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale. ale mediului etc. precum şi rapoartele Comisiilor regale.) este betonul armat. folosind „noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile de proiectare. s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate. folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet. au apărut trenuri electrice de suprafaţă. Engels. fiind formată din funcţionari municipali. morfologie arhitecturală. omnibuzele. respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane. O grupare este animată de sentimente umanitare. avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două grupări cu orientări diferite. în Anglia). lucrări savante. Măsurile arhitectural-urbanistice au fost în principal: . necontrolat. el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei. care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat. drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig. care trebuie nu numai să se dezvolte. în cadrul anchetelor prezentate. Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. construcţie. Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost: au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană. distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă. publicate sub formă de Rapoarte către Parlament. ale căror lucrări. oameni ai Bisericii. socială şi urbanistică. s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană. În celălalt caz. habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină. arce. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane. Fr. au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei. Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou. au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze în domeniul muncii şi handicapului. în ciuda eforturilor lor. membrane etc. mai ales medici şi igienişti. articole de jurnal.

noi idei. eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. plus 2.. în pofida problemelor pe care le generează. la rându-i. Acest tip de oraşe (izolate. care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană şi care se va regăsi în toată zona de influenţă anglo-saxonă. noi remodelări. unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km. răspunde la toate problemele apărute în marile centre urbane. se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM). în special pe continentul nord-american. caracterizat printr-o evoluţie dinamică. • desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul arterelor de circulaţie. • amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport. căi pentru traficul intens etc. având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”.urbanistul englez Ebenzer Howard (1850-1928) elaborează celebrul proiect al „oraşului – grădină”. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. apărarea naturii şi a peisajului etc. prin definiţie. dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă. izolate prin ample spaţii verzi.000 de locuitori. Fără a fi utopice. Trebuie remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta. Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de: • împărţirea oraşului în zone funcţionale. un mediu pe care îl numim „artificial”. contact cu natura etc.000 de locuitori. MODULUL II MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA Mediul uman şi mediul artificial (creat de om) Încă din fazele primare ale devenirii sale. a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material. • separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie pietonală. cu multe apartamente. care să asigure o mare densitate. coexistenţa vechiului cu noul care. Faimosul model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30. afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos. document de referinţă pentru urbanismul modern. a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de proprietari agricoli. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor. grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte). integrarea pădurii în oraş. evident. fireşte. de automobile. reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului. situaţie care a impus noi măsuri. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier. . • salvarea patrimoniului arhitectural. În anul 1933.). amplasate în mijlocul unor spaţii verzi. ideile promovate de Cartă nu au putut. societatea a remodelat cadrul natural. • rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte. Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine. în care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii.

Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. meschinul. promovând – însă – cu autoritate. refolosirii. nu rareori. Mediul artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc cerinţelor curente şi sunt caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale. dar extrem de puţin cunoscut. în 1967). dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o suprafaţă excesivă de teren . distrugerea terenurilor agricole fertile. să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile speculei. poluarea atmosferei şi a apelor. coerente. o dezvoltare menită să creeze structuri stabile. în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă 21”). din cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi securitatea generaţiilor viitoare. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea. M. intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei”. vis-a-vis de care se manifestă. ale cărui lucrări s-au ţinut la Praga. de la un capăt la altul. concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane care depăşesc scara umană. dezinteres. limitate spaţial. pe plan mondial (în contextul protecţiei mediului). imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării. o voinţă „neşovăielnică” şi . a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de „dezvoltare durabilă” (după ce. Sintagma exprimă acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii .caracterizat prin volume. nepăsarea autorităţilor. spaţialităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. degradarea masivelor forestiere. pot afecta atât colectivităţile contemporane. depozitării şi distrugerii deşeurilor. o legislaţie chibzuită. Acest concept readuce în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un „complex de aşezari” distincte. lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat. fusese publicat „Raportul Brundland”). impunând construcţiei (locuinţei. în 1987. locuibile şi eliberate. În fieful „liberalismului economic şi financiar” din Chicago. derizoriul. În ultima perioadă de timp se constată o extindere a artificializării accentuate şi haotice a mediului care are ca şi cauze: aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea acestuia. cât şi pe cele viitoare. la Congresul UIA din 1995.mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Toţi aceşti factori. este acela că un arhitect român – G. Un fapt deosebit de important. anemia sensibilităţii. Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat. refuzul artei şi anticultura. sunt subapreciaţi sau sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă. ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale. Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată. parţial. de stress. Expresia “mediu uman” este una relativ nouă (ea fiind adoptată la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA. redusă la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile în care apar crize. mai ales) să fie durabilă. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii.

Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi mediul artificial. din raţiuni religioase. însă. Mediul artificial. Urbanizare. înseamnă apartenenţa la oraş. constituindu-se ca efect. însoţite peste tot de tendinţa de izolare faţă de mediu. toate fiind supuse unui regim special de protecţie datorită importanţei lor pentru om şi natură. temele moderne şi formele subtile şi sensibile. din motive de securitate. în principiu. dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea “închidea” un grup de oameni pe care îi transforma în societate. “care dă dovadă de urbanitate. Civilizaţie Termenul “urban”. nu ca şi o cauză a civilizaţiei. susţinând dezvoltarea „firească” a României. Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat. care au fost definite şi se recunosc ca atare prin manierele diverse de “aşezare”. iar în sens figurat. să se stabilească o delimitare strictă între mediul natural şi cel artificial. dacă nu chiar imposibil. Societăţile tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă. având în vedere că prin simbioza lor organică a luat fiinţă şi s-a dezvoltat un fenomen calitativ nou. la început. identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe (municipii). viaductele. barajele. moment de la care se poate vorbi despre începutul urbanismului modern. coerenţă asigurată de existenţa centrului (polarizator de interese şi energii umane). Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare. S-a arătat că mediul artificial priveşte. Până în secolul XX nu este . căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de neconcordanţă. de organizare de aşezări. este menit să completeze şi să adapteze mediul natural. cu efecte negative pentru omenire. dar şi echilibrul dintre disciplinele clasice. denumit în terminologia internaţională mediu uman. dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social. cum sunt: şoselele. Urban. Conceptul de urbanizare s-a conturat în secolul XX. respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de om. care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti.„generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”. considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui. Faptul că a existat această relaţie strînsă. de o structurare a spaţiului interior înţelească nu doar ca o geometrie exactă. Conturarea spaţială era întotdeauna dublată. în special după Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi adoptarea Chartei de la Atena (1939). bazându-se pe coexistenţa activă şi benefică a celor două medii şi nicidecum pe adversitatea lor. civilizat”. în sens larg. autostrăzile. Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană. orăşenesc. orientarea cardinală a unor trasee sau legături cu exteriorul. Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele perfecţionate de aşezare a populaţiei. impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este extrem de dificil. politicos. şanţul de apărare. dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”. podurile. palisada sau limita proprietăţii au existat. semnificaţia zonelor de tranziţie. Mediul artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află în afara aşezărilor omenenşti. Zidul de incintă. alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt. Materializarea centrului. Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie tradiţională – avea multiple meniri. întreaga tehnosferă – adică totalitatea creaţiei materiale a omului. între aşezare (oraş) şi religie – ca intermediară a forţelor cosmice – explică perenitatea acestui concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. mai apoi. toate sunt fragmente de receptare a unor informaţii ancestrale care au funcţionat până la un moment dat şi se adaugă ritualurilor religioase magice de fondare şi organizare spaţială. căile ferate. în funcţie de care se organiza întregul. ci una care asigura coerenţă celor mai spontane geneze şi dezvoltări. potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române. pe o durată de timp extrem de lungă.

telefonia. Din secolul XX nu se mai vorbeşte despre “aşezări” (urbane sau rurale). urbană este apreciată localitatea care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul. Norvegia – peste 2000 locuitori. au provocat mutaţii. primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat. fără să încalce nici o lege.000 locuitori. Privitor la sensul figurat al cuvântului urban. dar conţinând elemente aparţinând tuturor acestor trei categorii. În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin reglementări administrative. alimentarea cu energie electrică. Asupra unei aglomeraţii nu se poate interveni prin metode “clasice”. Franţa. în Grecia – peste 10. în Elveţia. Anglia – peste 1000 locuitori. Aşadar. alimentarea cu apă. se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori. există diferenţe de la o ţară la alta. dotarea cu echipament tehnico-edilitar. într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi noţiunii). Apare acum modelul dirijat. Marele paradox este că.. canalizarea. criterii administrative. Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a dezvoltării urbane: conceptul de dezvoltare durabilă. în baza anumitor criterii: numărul de locuitori.. Starea. Aşezarea – urmând preceptele acestui tip de dezvoltare – poate deveni focarul zonei. lipsită de regulă şi control. direcţia de evoluţie. Spania. Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile industriale producătoare de noxe. satisfacerea intereselor publice. fără ca. mase de oameni (nu comunităţi!) cu caracteristici identice (prin lipsa lor de coerenţă) celor morfologice. în India şi Austria – peste 5000 locuitori. Acestor aglomeraţii le lipseşte un centru (sau orice fel de centre). nici suburban. cele mai sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva decât – simple aglomeraţii. O arie urbană de această factură adăposteşte grupuri umane. oraşul de tip nou – aglomeraţia – sfidează întreaga terminologie convenţională a experţilor”. Noile componente ale oraşului au spart coerenţa de până atunci. până la acest moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi cunoscută. Astfel. dotările social-culturale. prestabilit la care se percepe erodarea celor două concepte de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi ordinea. amenajarea străzilor etc. descrisă. înţeleasă: era unică. inversându-se lucrurile. de data aceasta spre normalitate. de provizorat. senzaţia indusă este de dezordine. complexele agro-zootehnice. se va sustrage permanent de sub efectele legilor. igiena locuitorilor. lipseşte regula de organizare. cele de gospodărire comunală – impun construcţii în afara perimetrului oraşului. a celor de odihnă şi recreere etc. din multitudinea de factori care o configurează şi o particularizează. ci despre “aglomeraţii”. în Jugoslavia. astfel încât se constituie zona periurbană . nici rural. au preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până în acest moment într-o logică dură. câţtiva parametri care au o pondere mai însemnată. el determină adesea – în limbajul curent şi chiar în gândire – suprapunerea lui cu termenul civilizaţie…… La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi. în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori. de un sistem de orientare şi de o structură internă coerentă. în Albania – peste 400 de locuitori.. importanţa în teritoriu. ea.cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru. lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie singurul motiv al acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. “Nefiind nici urban.

a resurselor şi energiei. Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori. a populaţiei. • intensificarea mobilităţii. creşterea numărului contactelor sociale. fără întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile din sectorul agricol şi alimentar industrializat). ○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic. într-un perimetru mult extins. ○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere. în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă. precum şi a energiei şi a informaţiilor. dintre care amintim: ◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie. Trăsăturile cadrului material specifice urbanului Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente materiale (a căror totalitate crează cadrul material) care au. Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice: • încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole. Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării: întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări. Tot în afara limitei administrative a oraşului. care aparţine mediului „urban efectiv”. anumite caracteristici: ○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului. • transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în sectorul serviciilor. interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară. • dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor accesibile. MODULUL III URBANIZAREA SPONTANĂ Factori favorizanţi Generalităţi. ○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare. care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor. din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea majoră o are munca intelectuală. care se amplifică. ○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport pentru categorii de trafic diferenţiate. precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber. care formează o parte complementară (nu auxiliară) a organismului urban. care alcătuiesc o grupare asociativă extraurbană. fiinţează de multe ori un număr variabil de aşezări urbane sau rurale. .(preorăşenească). nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat. amplificarea furnizării de bunuri de larg consum. • modificarea structurii vieţii sociale. independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta majoratului. ducând la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial. se ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii. a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea numerică a celulei familiale. ○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere. la rândul lor. dar în strânsă cooperare complexă cu acesta. pentru cultură.

◘ supraocuparea solului. în repetate rânduri. devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică. ◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole. ◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului. dezechilibrul manifestat în ceea priveşte echiparea complexă a marilor întinderi ale Ecumenei . Progresul social-economic înregistrat. la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi. urbanizarea decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora. tuneluri. vehicul autonom relativ .loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber. la intervale de timp mici). Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au determinat însă – în timp – o mărire a bugetului de timp liber. traversări denivelate). lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari aglomerări în nodurile industriale. datorită specificului ei. Transportul şi traficul urban Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile anumite funcţiuni principale. determinând o creştere demografică explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a cunoscut dublări. un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă. situaţie menţinută datorită manifestării fluxului de mobilitate a populaţiei. Ultima perioadă de timp este caracterizată prin preferinţa pentru automobil. în zonele centrale. astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei. ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. între care cazarea populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii au fost mereu prioritare. care există – în genere – în afara perimetrului urban). Excesul de mobilitate. prin dimensiunile atinse. din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de elemente restrictive. apărând o a treia funcţiune. extinse şi interferate. Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare. evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei. Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare – loc de muncă . Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului. au dus la: mărirea speranţei de viaţă a populaţiei. la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-a lungul regiunilor litorale. Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză. până la saturaţie. având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi. repartizarea neuniformă a populaţiei globului. defectuos amplasate. Consecinţe. făcându-se risipă de el în zonele periferice. dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social. în care factorii „timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză” şi „masă”. Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează.

Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări: centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate). instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile de centură. soluţii de rezolvare a acesteia. Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii: .folosirea. fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole. tehnologiile moderne implementate în construcţia de autovehicole. spaţiile comerciale şi cele de recreere să nu fie concentrat amplasate. Evaluarea problemei transportului în oraş. care antrenează pierderi umane şi materiale. 2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban. gâtuirea fluxului de circulaţie. cu efecte paralizante asupra activităţilor economice şi sociale. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor. Direcţiile de cercetare vizează: 1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere. . în zonele centrale. astfel încât locurile de muncă. Printre consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi: aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile. . structura oraşului se subordonează necesităţilor impuse de transport. accesul automobilelor fiind permis numai în zonele periferice. stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport. 3) consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş şi găsirea soluţiilor optime de diminuare ori înlăturare a respectivelor consecinţe (aproape întotdeauna negative). creşterea numărului de accidente. numai a autobuzelor şi taxiurilor. chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicole parcate.facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict. În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de transport). Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc de deplasare consumul avid de spaţiu (25 mp.uşor de manevrat şi folosit. ceea ce conduce la strangularea traficului. respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă datorită abuzului de mobilitate. Pe de altă parte. acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit al membrilor întregii colectivităţi. Această situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de circulaţie. în care omul şi automobilul îşi dispută suprafeţe egale. opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport. În mod necontrolat. cel mai adesea în zonele centrale.

Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman. stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii. din totalul populaţiei urbane 49. 31. extinderea oraşelor în teritoriu. având drep consecinţă densificarea oraşelor existente. cu precădere. locurile de muncă şi serviciile solicitate. Evoluţia populaţiei urbane Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate compartimentrele vieţii sociale. pe sporul migrator. Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate celelalte state moderne) a fost în directă legătură cu procesul de industrializare. Sub aspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte. corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea. fiind determinat de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. precum şi crearea de noi oraşe. a numărului de locuitori în perspectivă. nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). În România. Creşterea populaţiei urbane se bazează.000 de locuitori.7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori. Preliminarii Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice. populaţia.MODULUL IV POPULAŢIA URBANĂ. prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung. în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date obligatorii: cunoaşterea situaţiei de fapt. Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan mondial. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei Dinamica economică şi socială. De aceea.3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural. evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial zonal şi naţional. În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări: .

modificarea funcţiilor de servicii. Modificarea cadrului urban. într-un interval de timp foarte scurt. cu vestimentaţia adecvată acestuia etc. o renunţare la tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă. Marile ansambluri vor fi soluţia pentru rezolvarea problemelor locative. punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. • pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber. vârsta şi sexul. cât şi în planul existenţei comunitare. Dincolo de o anumită limită. cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare. în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale.• pe plan economic – trecerea la munca retribuită. transportului şi comunicaţiilor. neadaptate. mai ales prin introducerea unor activităţi cu caracter industrial şi complementar. În ţara noastră. diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi. rămânând astfel la marginea grupurilor sociale). • pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă. precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări. prin impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia. tipul de familie etc. cu condiţii superioare de locuire. Stilul internaţional promovează pe scară largă locuirea colectivă. • pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi. modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei. prin formarea unei categorii neasimilate. de asemeni s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective. preocupările profesionale. • pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii. iar până în deceniul VII al secolului trecut s-au realizat unele cartiere de locuinţe reuşite. dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului. a reţelei de transport. Structura demografică şi social-economică a populaţiei Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi. structura oraşului a suferit următoarele modificări: funcţiunile social-economice au fost diversificate. şi acestea au suferit modificări importante. În ţara noastră. adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane. cu facilităţile oferite de oraş. are loc o delimitare.. veniturile. Realizarea marilor ansambluri de locuit. realizate industrializat. negând specificul. fenomen – de altfel – contradictoriu prin efectele sale. Deceniile VII şi VIII au consemnat o perioadă de construcţii realizate într-un ritm forţat. Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare. Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii: socialeconomice. caracterizat prin rabatul făcut la calitate. prin investiţii foarte mari într-un timp relativ scurt. de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor. . tradiţia oraşelor existente. Din punct de vedere spaţial. autogări etc. Datorită unei politici de industrializare forţată. mai ales. funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel calitativ superior mediei existente. În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban. Din punct de vedere funcţional. asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele „mondene”. urbanismul post-belic a urmat principiile sănătoase ale arhitecturii internaţionale. în care se manifestă comportamentul „asimilat”. pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti.

statistic. Mobilitatea flotantă este constituită. turistice. sexul. prin numărul noilor născuţi. dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori: mişcarea naturală. În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară.Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte periodice. Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. deplasărilor în interes de serviciu. Analizat la un anumit interval de timp. în genenral. Ea presupune două elemente: naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi. starea civilă. Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. care poate fi în exedent sau în deficit. aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale. în principal. decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este. în vederea: efectuării de tratamente medicale. fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial. vizitării rudelor etc. prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). el oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. 2) mişcarea migratorie. cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. din deplasări ale populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată. Mobilitatea populaţiei Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia. flotantă sau zilnică (navetism). locul de rezidenţă etc. Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. constant) Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a populaţiei. corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi. urmarea unei forme de învăţământ. de la o localitate la alta. respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească în oraş. care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale. navetismul sau deplasările populaţiei. Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu. mortalitate etc. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei Numărul de locuitori reprezintă acea componentă a urbanismului a cărei determinare este influenţată de o serie de evenimente demografice – natalitate. fertilitate. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari. semnificativ (10-20 de ani). Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate. conturarea perspectivelor demografice. Acest tip de . Mobilitatea poate fi: definitivă. Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală. având ca obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane.

Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în intervalul de valori 30 – 45 min). fapt determinat de creşterea bugetului de timp liber. folosirea mijloacelor de transport de mare viteză. Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum. corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.000 de locuitori Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20. confortul şi securitatea deplasărilor. construirea de locuinţe şi dotări specifice. nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului. în special la sfârşitul săptămânii.000 de locuitori .deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale. asigurarea calităţii infrastructurii. o alta. ceea ce conduce la acceptarea menţinerii navetismului. întrucât se poate desfăşura în condiţii avantajoase.000 de locuitori Oraşe mari – cele care au peste100. Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei a două situaţii: una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele. De corecta şi eficienta adaptare . Soluţionarea problemelor ridicate de trafic Deplasările zilnice ale unei părţi a populaţiei presupun şi pretind accesul în timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate. în această conjunctură. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial. pe căi rutiere sau căi ferate (terestre şi/sau subterane). dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în ceea ce priveşte soluţionarea. ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice. Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt : modernizarea căilor de circulaţie. cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare. care să ofere şi un înalt grad de confort. Localităţile urbane se grupează pe următoarele categorii: Oraşe mici – cele care au sub 20.prin proiectare şi execuţie – a acestor căi de comunicaţii depinde flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor. Caracteristica acestui tip de deplasare este supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”. Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace. studiul sugerând nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând.pe căile rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. MODULUL V LOCUIREA URBANĂ Tipologia oraşelor Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere statistic.

Braşov. în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul construcţiilor. Oradea. energie. sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe. procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial. Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă judeţeană (Alba-Iulia.culturale importante. dintre care: New-York (11. având arii largi de influenţă (de ex. centre economice şi social . actualmente chestiunea s-a complicat.000 şi 100. Perioada de „planificare”.500. Ploieşti. şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii). semnificaţii. readuse pe direcţiile evolutive normale. Există 19 asemenea tipuri de aşezări.000). Paris (8. Vaslui.000 de locuitori 2) În funcţie de rolul în teritoriu. Shanghai (6. cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ (de ex. arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă. Târgovişte. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.000 ).200.560. cu funcţiuni complexe. În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”. precum coechipierii. corectate.000). există oraşe . Petroşani).000 ). Cluj-Napoca.000). Botoşani). având un număr mai mic de 20. Bucureşti. integraţionist. Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia.000).mari. alături de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii.000 de locuitori .000 de locuitori. se acceptă următoarea clasificare : În funcţie de mărime. Sibiu. eficiente pentru mediul construit. căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice. Tipologia oraşelor româneşti În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră.000 de locuitori şi care sunt. „Conceptorii” de azi – arhitecţi.000 şi 500.. Constanţa. regiuni urbane. având între 100. centre de importanţă republicană.000. Craiova. Timişoara.mijlocii. de fapt.mici.350. Buenos Aires (9. Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari. care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural. Galaţi ). Tokio (11. Iaşi.000 de locuitori Oraşe plurimilionare – care au peste 2. datorită rafinării standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă.000 de locuitori Megapolisuri – concentrări suprametropolitane. Sf. materie. Rhein-Ruhr (10.Gheorghe. de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate. . cu o populaţie mai mare de 4.000).000 de locuitori .900. cu peste 500. fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou. Râmnicu-Vâlcea.000. cu funcţiuni complexe. de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu: Oraşe de categoria I – oraşe mari.500. intelectual. să-şi apropie modelele de gândire.foarte mari. surmontând barierele de ordin profesional. din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă. utilitate etc. având între 20.Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000) etc. Conurbaţii – aşezări cu peste 12. Londra (7. Moscova (7.400.700. dar condiţiile istorice. ingineri şi alţi specialişti.000.000 de locuitori . În ceea ce priveşte ţara noastră. afectiv.

Lupeni). ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global. zone sau localităţi în parte. Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de încercare” pentru fiecare administraţie naţională. În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului. Călăraşi. abia mai apoi. întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ. Năsăud. dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore. dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni. executate de profesionişti recunoscuţi. la care se adaugă intervenţia forţei publice. pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi. în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării).climaterice şi turistice ( Sinaia. distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat. totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală. care – împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări. mai mult. analize etc. Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo . Lugoj. Slănic-Moldova). nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”. Eforie. olimpiade etc. de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă. aspiraţiile populaţiei. se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică. ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă privind locuirea: studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de locuit executate.Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale (Hunedoara. Totodată. Reşiţa. devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile. privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena. funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Mediaş).întrevăzute ca posibile . Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de importanţă locală ( Babadag. adică a intimităţii acestuia. Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme. Au fost puse în evidenţă şi utilizate. invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. un bun cetăţean. integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. Călimăneşti. de către fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi. Sovata.pentru o problemă atât de dificilă şi. realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii. realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări (expoziţii universale. Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii. încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor – să se contureze. întrucât “existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa. produc. cel puţin operaţionale . descendentă sau staţionară). prin extrapolare.). Buşteni. Inexistenţa teritoriului – insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri. ci un pronunţat caracter social şi politic. pe cale de consecinţă. de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili. . Oneşti. desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă. Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar.

Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu. ◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare. Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada Revoluţiei industrioale. cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale. Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au începuturile în perioada Revoluţiei industriale.Conceput iniţial ca un drept al solului urban. SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ Urbanismul. necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit). căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite. Urbanismul. amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul ansamblurilor rezidenţiale. ◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului. ca resursă economică. s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate. asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană. bogăţie. amplasament. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe. căpătând – în timp şi spaţiu – dimensiuni şi complexităţi nebănuite. dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta.Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate problemele existente. . s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate. exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate.şi propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale. dotare. ◙ asigurarea unui plus de locuinţe. se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform urban corespunzător. ◙ completarea. adesea extrem de greu de gestionat. ◙ diversificarea locuinţelor după mărime. încercând să ţină pasul cu transformările – uneori mai lente. domeniu al dreptului imobiliar. ◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate degradantă. a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de propria sa cameră. alteori extrem de dinamice . combinaţii posibile. asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană. alteori extrem de dinamice .şi propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii. în acelaşi context. încercând să ţină pasul cu transformările – uneori mai lente. care în principiu să constea în: ◙ asigurarea pentru fiecare familie. BIBLIOGRAFIE . respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor. organizare. care să permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea structurii veniturilor. ca un element al dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun. nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii. ocupaţiei etc. adesea extrem de greu de gestionat. Dreptul urbanismului se analizează.

P.-P. Edit. “Dalloz”. “Bruylant”. “Universul Juridic”. Edit. LOCUIRE ŞI neAŞEZARE. 2006 Fl. AMENAJAREA TERITORIULUI. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”. CODE DE lʼURBANISME – Commenté. Paris. QUILICHINI. BĂRBULESCU. M. Edit. Edit. UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE. Paris. Bucureşti. MORAND-DEVILLER. ClujNapoca. ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. 2002 H. DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME. 2001 Fr. M. Aix-en-Provence. CELAC. 5-e édition. 2006 P. QUENAULT. “Presa Universitară Clujană”. DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI. IANCU. Paris. Bucureşti. Edit. “Paideia”. INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ. Fr. DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE L’URBANISME. Bucureşti. 2002 . URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI. MINEA. 2003 xxx. LeGates and Frederic Stout. LES PRINCIPES DE L' URBANISME. 2002 G. în THE CITY READER. CHARLES. Edited by Richard T. Edit. GHEORGHIU. CIOCNIREA CIVILIAŢIILOR ŞI REFACEREA ORDINII MONDIALE. NICOUD. CHOAY. 2007 S. 1997 A. 1993 L. Edit. ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM. HUNTINGTON. Edit. “Dalloz”. 2006 MODULUL VI REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI . ”Le Moniteur”. Edit. ZAHARIADE. JACQUOT. 2001 Fl. Edit. “U. Bucureşti. P. 2002 H. 2003 . IOAN. 2005 E. The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY). Bruxelles. Edit. CANTACUZINO. 2003 J. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”. O. DROIT DE L' URBANISME. Edit. Pres”. Edit. 2002 A. A. DUŢU. 2004 J. Edit.Fr. IOAN. LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. Institutului Cultural Român.C. Cluj-Napoca. DROIT DE lʼURBANISME. ”Dalloz”. Third Edition. Edit. CHIRIAC. HALL. HAUMONT. DREPTUL URBANISMULUI. MANER. “Routledge – Tylor & Francis Group”. Edit. ClujNapoca. Cluj-Napoca. “Paideia & Simetria”. Edit.T. H. ”Gualino éditeur”. Edit. Paris. URBANISM. Bucureşti. DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE. 15-e édition. “Paideia”. B. Edit. Edit. O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”. Rennes. TEME ALE ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX. Edit. Bucureşti. 2008 T. 2-e édition. Paris. MARÉCHAL. “Paideia”. –C. 2001 M.-M. LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT. M. “Accent”. ”Accent”. 2005 A. Paris. London and New York. PRIET. Bucureşti. “Antet”. TOURETTE. ”Dalloz”.

legislaţiile sectoriale. în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale. deoarece în domeniul juridic al urbanismului. Această definiţie permite a se face distincţie între dreptul urbanismului – edictat în scopul specific al amenajării teritoriului şi. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime. estetica urbană şi protecţia mediului. de perspectivă. ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban – apărute. urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual. „Regulamentul oraşului Pergam obliga. Alături de această manieră de reglementare. numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie. de vedere şi de estetică”. dreptul de proprietate: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut. în caz de nerespectare a acestora.410. salubritatea. ca şi adevărate constrângeri sociale. de exemplu. de aliniere. Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată. şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane. materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale. Până la mijlocul secolului al XIXlea. obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept. cu o finalitate de incontestabil interes general. la art. permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu. însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse. pe cheltuiala contravenientului. cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari. forestiere. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism. După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice. constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate. instituite sau sancţionate de stat. respectiv urbanismului. dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi utilizării spaţiului. dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă. Codul civil defineşte . respectiv. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism. lupta contra arbitrariului etc. măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. însă în limitele determinate de lege”. Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană. de distanţă între clădiri. astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi . uneori. atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice. stabilite pentru soluţionarea altor probleme (agricole. nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului. sanitare). Pe de-o parte.Noţiunile de amenajare a teritoriului şi urbanism Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi timpuri.ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie). Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua. . se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor.Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice.

dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor desfăşurate în legătură cu acesta. ci privindu-le împreună. la nivel naţional. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu. utilizarea raţională a teritoriului.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului. Dreptul urbanismului poate deveni – într-o asemenea perspectivă – un drept global. democratică. unul al concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat.2 al. dar simultane şi care se completează. Cele două căi vizează acelaşi cadru material.profesor Jacqueline Morand-Deviller – consideră că dreptul urbanismului reprezintă ansamblul regulilor privind afectarea spaţiului şi amenajarea sa. exprimând dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în aglomeraţiile din ce în ce mai populate. mai cuprinzătoare (circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art. trăsăturile specifice.3): globală. Dreptul urbanismului se analizează. Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului Amenajarea teritoriului presupune acţiuni teoretice şi practice care se direcţionează pe două căi distincte. la art. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane. cu întregul său cortegiu de ramificaţii: securitate. trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune. dar la scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la scară macroteritorială. obiectivele lor şi modalităţile de realizare. ecologice. precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”. Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul. Astfel. ca resursă economică. Principalele obiective ale acestei activităţi sunt: dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul prevede. domeniu al dreptului imobiliar. ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României. ca un element al dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun. funcţională.Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului . educaţie. . igienă. regional şi judeţean. asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor. cu respectarea specificului acestora. în acelaşi context. Conceput iniţial ca un drept al solului urban. Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă. sănătate. precizează conţinutul acestora. nici activitatea de amenajare a teritoriului. urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat. coeziunii şi integrării spaţiale. gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului. la protecţia patrimoniului natural şi construit. sociale. Legea nr. respectiv se susţin reciproc. sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare. care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată. bogăţie. pe baza principiului ierarhizării. loisir. mediu etc. trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice. Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice . Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe. prospectivă.

Pornind de la aceste chestiuni. se poate explica noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea . ■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau rurală) şi de la componentele morfologice ale acesteia: zona.Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter preponderent analitic. cartierul. amenajări şi plantaţii (art. normativă. pentru întregul teritoriu naţional. autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. platformele şi modurile polarizatoare ale forţelor de producţie. prin compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin optimizare. asigurarea accesului la infrastructuri. Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor. ■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale . inclusiv reţeaua de magistrale care realizează conexiunile. priorităţile şi urgenţele. Se pot stabili astfel zonele. prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt. amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor. definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri. în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate. prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor. Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate: operaţională. Pe baza unei selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în regiuni echilibrate ca profil social-economic. vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap. extinderea controlată a zonelor construite. ansamblul urbanistic etc. 6). să se elaboreze sinteza propunerilor privind eşalonarea acţiunilor remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat. amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale. iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. judeţe. mediu şi lung. servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii. microregiuni municipale. ajungând – prin asamblarea coordonată a acestor studii – la o viziune de ansamblu a organizării întregului teritoriu naţional. prefigurându-se modele structurale de perspectivă care se referă la întreg teritoriul ţării. structuri interjudeţene şi regionale. Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează problematica într-un concept global şi sintetic. în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Pot fi prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot anticipa necesităţile de echipare complexă. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale. ■ asigurarea calităţii cadrului construit. în arii judeţene specializate funcţional care determină fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor. Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de localităţi. integratoare. 4). Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine. ■ utilizarea eficientă a terenurilor. Principalele obiective ale activităţii sunt: ■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor. Într-unul desemnează o anumită activitate. ■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural. inclusiv infrastructura. cât şi pentru o perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi. Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi simultane permite ca. prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului. se estimează mărimea şi specificul tuturor localităţilor din reţea. potrivit legii (respectiv art. făcându-se şi ierarhizarea lor în teritoriu.

în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art. printre altele. eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale. nici măcar succint. aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor. precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente. . având ca şi atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea. ca autorităţi deliberative. politica urbanistică de înfrumuseţare etc.administraţiei publice – acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie. podurilor. al. pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale. asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului. Fără a mai enumera. Consiliul judeţean. comunale şi orăşeneşti implicate. şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale. Administraţia publică. idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului. De asemenea.1 lit. Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă de pe vremea Regulamentelor organice (1831). atât ca activitate. stabilirea.j. Atribuţiile sale privesc. fie ca organism care realizează această prestaţie.2. prin care s-au instituit “ sfaturile orăşeneşti”. consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului. dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase.22). descentralizării serviciilor publice. pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive. şi primarii. în condiţiile legii. administraţia publică deschide perspectiva necesităţii contenciosului administrativ.). ca autorităţi executive . ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare. iluminatul.38).104 al. Organul administraţiei publice centrale de specialitate. reglementările din domeniul urbanismului. lucrărilor publice şi construcţiilor. prin natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către stat. proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului. de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică. Structura instituţională La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. Nevoia acordării de personalitate juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848. Administraţia publică având menirea de a servi interesului public. incendiilor. instituţie menită să asigure respectarea legii de către administraţia publică însăşi. 215/2001 prin care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale. urbanismului.2 ) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale. cu ajutorul administraţiei publice. fiind în acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor. potrivit art. Consiliul local analizează şi aprobă. depinde de lege. care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului.În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean. cât şi ca organizare. stabileşte. împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu. comunale şi orăşeneşti. comunale şi orăşeneşti. Mai mult. stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora. cu respectarea autonomiei locale este ministerul de resort. de la aceste forme timpurii până în zilele noastre. arhitecturală sau peisagistică. legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art. ca autoritate a administraţiei publice locale. precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art. întreţinerea şi modernizarea drumurilor.

devine obligatoriu. În raport cu amploarea şi conţinutul lor. pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază. Zone protejate.(1). Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale. Uniunea Arhitecţilor. aceasta fiind organizată. Reţeaua de localităţi. de creaţie). interorăşeneşti. MODULELE VII-VIII-IX DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI URBANISM. consilii tehnice. ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor. Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism. lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor. organizând şi controlul privind aplicarea acestora.). Asociaţia Profesională a Urbaniştilor. REGLEMENTĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTAȚIILE DE URBANISM. exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii. Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni). siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi organizează elaborarea. elaborarea documentaţiilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Turismul. prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului. în ceea ce priveşte conţinutul său. Astfel: . Ape. el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie. De asemenea. avizate şi aprobate conform legii – art. Planul de amenajare a teritoriului zonal. executarea. în cadrul ministerului ca inspecţie centrală. Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale. profesionale.urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii. corelat cu celelalte două categorii de planuri. al. interjudeţene. Zone de risc natural. precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea.2). planurile de urbanism. Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director. iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.39 al. regionale etc.39. Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt: Planul de amenajare a teritoriului naţional. iar în plan teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene.(art. Planul de amenajare a teritoriului judeţean. prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate. Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării. Planul de amenajare a teritoriului judeţean. Uniunea Artiştilor Plastici. AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCȚII În “litera legii”. avizarea şi aprobarea normativelor. alte organizaţii ştiinţifice.

constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism. zonal şi judeţean. municipiilor.direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu. Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. situri istorice. Acest perimetru închide un teren unitar. Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca şi scop împiedicarea extinderii haotice a aşezărilor. el prezintă strategia. fiind evidenţiate terenurile aflate în proprietatea consiliilor locale şi care sunt destinate construirii de locuinţe. stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale. zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie. după caz. ♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia publică centrală şi organismele centrale ori teritoriale interesate. Ele transpun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional. El se realizează în cadrul mai multor etape. precum şi a regulamentelor de urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale. în afara limitei principale. delimitarea zonei afectate de servituţi publice. Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ). respectiv Consiliile locale.♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de competenţa administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza situaţiei existente şi situaţia juridică a terenurilor. modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii distincte. Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în interiorul căreia se grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale aşezării. Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG.traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional. zonal şi judeţean.evoluţia în perspectivă a localităţii. acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. ♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale competenţa întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare. . menţionăm: stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii. începând cu cea preliminară. în vederea punerii în aplicare a Programului naţional de locuinţe. amplasarea unor obiective speciale etc. Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de : cadrul natural şi condiţiile specifice terenului. stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan. Dintre reglementările pe termen scurt. izolate. ♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor. . Planul urbanistic de detaliu (PUD). Prevederile PATN sunt obligatorii şi se aplică în amenajarea teritoriului judeţelor. PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la: . numai în cazuri de excepţie – cum ar fi: condiţii naturale deosebite. să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe. priorităţile şi reglementările de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor şi construcţiilor în cadrul localităţii. oraşelor sau comunelor. . la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază. Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele: Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG). Acestea se aprobă de către Consiliile judeţene. având caracter de reglementare specifică.

) şi limite artificiale (căi ferate. borne etc. cu respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de protecţie a mediului. solului – şi a resurselor naturale ale acestuia . apelor.. Amplasarea zonelor industriale se face. plantaţii. având drept scop îmbunătăţirea treptată a repartiţiei populaţiei în teritoriu. în principal pentru scurtarea distanţelor de transport . silvicultură. terase naturale. ele trebuind să circumscrie şi problematica protecţiei aerului. creşterea eficienţei economice şi sociale a investiţiilor. pe baza a doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi suprafaţa construcţiilor care urmează a fi executate.forma şi organizarea localităţii ( este de dorit ca forma să fie adunată. la marginea acestora sau la distanţă. energie. În funcţie de condiţiile de protecţie a mediului ( şi ne referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în cadrul perimetrului construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de locuit. Cooperarea trebuie extinsă şi între zona industrială şi zonele de locuit. Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru. turism ş. Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte. dezvoltate în prelungire sau în paralel. Zonarea teritorială face posibilă cunoaşterea în detaliu a fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de planificare a economiei naţionale. care să se completeze însă armonios cu ansamblul economic-social al ţării. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea mediului. de structura populaţiei ocupate şi de aria de cuprindere.a. Zona funcţională reprezintă acel teritoriu din cadrul localităţii care este echipat şi amenajat pentru desfăşurarea . tentaculară sau polinucleară).a unui anumit tip de activitate. Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de dezvoltare ale principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie. de regulă.cu preponderenţă . prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi diferenţiate prin funcţiunile economice.a. pentru a se evita dezvoltarea dezechilibrată numai în lungime. se pot distinge următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu profil complex. având la bază elementele principale privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte şi a teritoriului în general. Un loc important în zonarea funcţională a terenului. în perimetrul construibil şi numai în cazuri deosebite în afara acestuia. Zonele unei localităţi se află în relaţie de interdependenţă şi. de interferenţă. În funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei globale. agricultură.). lacuri etc. adesea. Zonarea funcţională a teritoriului ţării are la bază valorificarea superioară şi raţională a resurselor materiale şi umane. protecţiei pădurilor. La baza asigurării acestor criterii a stat Legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale. centuri pantate. Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi reducerea costurilor este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi de producţie cu privire la utilităţi . a resurselor balneoclimaterice şi turistice ş. alimentare cu apă. canalizare – şi la servicii. zone cu profil dominant. Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt: Zona industrială – cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi grupate pe platforme industriale) şi a celor de depozitare. zone cu profil mixt. îl constituie dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi rurale. magistrale de circulaţie rutieră. de regulă. în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber pentru dezvoltarea ulterioară. şi anume: limite naturale (cursuri de apă. Zonificarea funcţională Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor criterii de zonare macro şi microeconomică adecvată.transporturi.

ţigări etc. motorete. autovehicule personale. printre care: caracteristicile geotehnice şi de relief ale terenului. parcaje. unitatea complexă urbană.500 . oraşe care. cum sunt: spaţiile de învăţământ. ► aprovizionarea cu ziare. printr-un consum minim de timp. care dau necesarul de teren şi spaţii de construit. ► aprovizionarea cu produse de primă necesitate. regimul de înălţime.). ► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere. timbre. ► spălătorii. de mare frecvenţă şi urgenţă ale locuitorilor. putem enumera: ► supravegherea şi joaca preşcolarilor. complexe de locuinţe. cartiere. energie. de aici rezultă frcvenţa funcţiilor urbane şi distanţele maxime – în timp şi spaţiu – între locuinţă şi dotările necesare. în funcţie de numărul de locuitori ai acestora. ecologici etc. orientarea faţă de punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de locuit ş. defini tipurile de compartimentări morfologice ale zonei de locuit ca fiind: grupa de locuit. respectiv 200 m. sectoare. dat fiind accesul mai rapid şi mai uşor la locul de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile platforme industriale. în timp şi spaţiu: 3 minute. astfel. sociali. dotările aferente. Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice: . căile de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje. canalizare etc. zona de locuit şi zona industrială se întrepătrund prin amplasarea în interiorul zonei de locuit a unor spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentară. Funcţiunile zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi oferirea cadrului construit.. comerciale şi de alimentaţie publică. atât ca şi suprafaţă (reprezentând 40– 60 . unităţile prestatoare de servicii sunt amplasate chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere contribuind astfel. garaje. trebuie să înglobeze şi dotările social-culturale necesare. Uneori. dotărilor social-culturale şi ale căilor de circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor urbanistice complexe: complex. suprafaţă: între 2 şi 6 ha. cartier. sector. număr de locuitori: între 400 şi 2. Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi întinderea ariei respective. Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor. garaje. împreună cu regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor. În ceea ce priveşte serviciile asigurate. sunt stabiliţi indici medii orientativi. În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit. spaţii verzi etc. suprafaţa de teren ocupată care. Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de factori economici. unităţi prestatoare de servicii. Pentru determinarea dotărilor necesare zonelor de locuinţe. . platforme gospodăreşti.între aceste zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă. Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului. Se pot. spaţiile plantate de folosinţă comună. distanţe. cât şi ca importanţă. protecţia contra surselor poluante. protecţia antiseismică. Componenţa zonei include: locuinţe de toate tipurile şi categoriile. cartierul şi sectorul (orăşenesc). O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive. ► parcaje pentru biciclete. Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici: funcţiuni permenente. culturale şi sportive. Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi urbanistice complexe – grupe de locuinţe. la satisfacerea cerinţelor imediate. ► odihna vârstnicilor. pentru asistenţă medicală. în afara locuinţelor. industrie uşoară ).a. specific amenajat pentru desfăşurarea vieţii sociale şi particulare a acesteia.80 % din suprafaţa aşezării urbane).

Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în care poate fi asigurat un nivel complex de confort orăşenesc. cinematograf. ► cinematografe. ► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe. dispensar. . cofeterii. ► magazine alimentare şi nealimentare. fiind format din mai multe grupe de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de importanţă orăşenească sau de elemente naturale. respectiv la 1. suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară.000 (maximum 16.El constituie modelul de dotare pe care trebuie să îl urmeze oraşele mici şi mijlocii. Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe: ► liceu. de elemente naturale.000 – limita inferioară şi între 50. limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie.000 şi 200. clinici particulare. bufet. Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt: numărul de locuitori: între 100. ► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice. curăţătorii. notariate etc. poliţie. dotări amplasate la distanţe. Cartierul se caracterizează prin: dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic. spaţiu expoziţional. eventual. ca şi a complexului. farmacie. ► creşă. Cartierul este format din: teritoriile complexelor de locuit componente. numărul de locuitori variază de la 15. ► administraţie locală. Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază. baruri.000 la 30. respectiv 500 m. ► spaţii şi amenajări pentru recreaţie.500 şi 10. parcul (mare) de cartier.000 – limita superioară. Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi foarte mari (în ţara noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire). grădiniţă.funcţiuni cotidiene. ► librărie. de zonele industriale sau. bazin de înot.000 şi 100. CEC.000). pentru dans. locativă. oficiu poştal. ► restaurante. dotările social-culturale de folosinţă periodică. ► casă de cultură (casă a tineretului) cu teatru. Mărimea cartierului.000. ► parc. amplasate în timp şi spaţiu la 20 minute. număr de locuitori: între 3. şcoală elementară. ► staţii de taximetre. ► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente. ► servicii de administraţie publică (financiară. şcoli profesionale specializate. ► policlinică. la 8 minute. ► supermagazine. ► sală polivalentă. patinoar. respectiv 150 – 300 ha – limita superioară.) ► unităţi economice de producţie nenocivă. este direct proporţională cu mărimea oraşului. farmacii. în timp şi spaţiu. cofeterie. suprafaţă: între 10 şi 20 ha. arterele de circulaţie interioară.200 m. Serviciile asigurate sunt: ► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri.

protejarea monumentelor istorice. organizarea arhitectural-urbanistică. c) Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spaţiile comerciale. porturi navale etc. spaţii verzi. nu o suprapunere. ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut. garaje. Prezenţa acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului ecologic urban şi păstrarea unui mediu de viaţă sănătos. dorinţa de fericire. chiar pripei. respectiv. reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie instruit. cu practicul. astfel încât să se realizeze o continuare. Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă. dotări specializate de folosinţă ocazională. de reconstrucţie a unor zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să nu se facă sub semnul urgenţei. educat în spiritul unui util îmbinat cu frumosul. nu în ultimul rând. primăriile etc. d) Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor. a complexelor de odihnă şi agrement. coerentă. liber să-şi mărturisească. ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire. În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă. Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor. cinematografele. Dotările de importanţă orăşenească se amplasează în centrul civil al localităţii. . care nu se suprapune neapărat cu zonele şi subzonele stabilite prin PUG. teatrele. Elementele constitutive ale unui sector sunt: teritoriile cartierelor – cu dotările specifice. artere de circulaţie. gări. a parcurilor industriale etc. e) Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor artere de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje. PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: organizarea reţelei stradale. CUT – Coeficientul de Utilizare a Terenului). Acest deziderat va fi accesibil şi funcţional numai atunci când vom avea o legislaţie bine chibzuită. urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent. “ O societate are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind. nici de cele marcate de spiritul practic. statutul juridic şi circulaţia acestora. Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare. El reprezintă documentaţia referitoare la o zonă dintr-o localitate actuală sau viitoare. deţinătoare ale unor situ-uri valoroase. menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic. Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică. detaliată şi asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din interiorul localităţii. spitalele. prin care se analizează situaţia existentă şi se precizează toate elementele urbanistice necesare eliberării certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire. şcolile. Planul urbanistic zonal (PUZ) are caracter de reglementare specifică. grădinilor etc.suprafaţa: între 500 şi 800 ha. zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor. POT – Procentul de Ocupare a Terenului şi. cât de o constituţie”. aeroporturi. modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea terenurilor. cu ecologicul şi. hotelurile. zone de recreere. în aceste coordonate.

prescripţii şi recomandări specifice zonelor. Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice. PUZ în vederea urmăririi aplicării acestuia. Acesta poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor în vederea obţinerii certificatului de urbanism. aşadar. cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii de urbanism şi amenajare a teritoriului şi a condiţiilor particulare generate de teren.relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea. odată cu PUG sau PUZ şi. subzonelor sau unităţilor teritoriale de referinţă. elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.Planul urbanistic de detaliu (PUD) este documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multe construcţii cu destinaţie precizată.asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare. PUD cuprinde reglementările rezultate din concepţia generală de urbanism şi arhitectură cu privire la amplasarea şi încadrarea în sit a construcţilor şi amenajărilor exterioare aferente. de regulă. de caracteristicile vecinătăţilor. administraţia publică locală poate iniţia sau solicita – prin certificatul de urbanism – elaborarea PUD. El cuprinde reguli specifice de urbanism instituite în zona studiată. amenajărilor şi plantaţiilor. sub forma unor prescripţii şi recomandări. la nivelul localităţii.permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările. Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente. sub forma unor prescripţii şi recomandări. În cadrul PUD se include date referitoare la dimensionarea. precum şi la determinarea mărimii limitelor zonei studiate. devin – odată cu aprobarea lor – acte de autoritate ale administraţiei publice locale. Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază. . În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie. Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale localităţilor se elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor. funcţionalitatea şi aspectul arhitectural al construcţiilor prevăzute. El are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se asigură condiţiile de amplasare. . precum şi a regulamentelor locale de urbanism. de gradul de detaliere a PUG sau PUZ. că în raport cu amploarea şi conţinutul lor.compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor. Controlul de stat în aplicarea Regulamentului general de urbanism revine Inspecţiei de Stat în Construcţii. Lucrări Publice.regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor. de vecinătatea acestuia şi cerinţele funcţionale. care stau la baza întocmirii documentaţiilor pentru obţinerea autorizaţiei de construire. respectiv a amenajărilor aferente acestora. Transporturilor şi Locuinţei. dimensionare. pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi amenajarea teritoriului stabilite prin lege şi aprobate de către Guvern. Regulamentul aferent PUG explică şi detaliază. pe unul sau mai multe amplasamente. Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia centrală de specialitate. în corelare cu vecinătăţile imediate. Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru . . regulamentul aferent PUG ste structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale. Trebuie reţinut. De obicei. împreună cu regulamentele aferente. PUG în vederea urmăririi şi aplicării acestuia. . El se întocmeşte. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor şi amplasare a construcţiilor. PUD cuprinde reglementări cu privire la: . care pot completa sau detalia regulamentul aferent PUG. juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism.

Acesta a avut. la început fiind doar un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile imobilului. o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit). să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. PUZ şi PUD. Guvernului. Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. respectiv garantează destinatarului său că. finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor documente. mai ales.să cunoască şi. pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor. spiritual şi estetic. 231/2000. Iniţial. economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii. De aceea. cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare. dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. care. Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei. Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale. Autorizaţiile de urbanism. treptat. pe parcursul . răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care. precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora. Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din Legea 350/2001). După aprobare. conducând astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. prin autorităţile deliberative şi executive. PUG. impunând forurilor competente soluţionarea lor. Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. la rându-i. atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă. confortul material. tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare. împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie. produce efecte obligatorii. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate. Acesta are un rol important. republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei. precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Din punct de vedere juridic. potrivit legii. certificatul de urbanism are valoarea unui aviz. precum şi de cele ale Legii nr. în anumite condiţii. prin consultare. în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu. Este evident că. Regulile de urbanism. cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice. 29 al Legii nr. precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor. şi cea de urbanism presupune parcurgerea anumitor etape. în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat. cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele. din bugetul de stat. cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu. Ca orice procedură de autorizare administrativă. 350/2001. nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor .părţi componente ale teritoriului respectiv. 350/2001) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic. Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire.

coeficientul de utilizare a terenului (CUT). zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului. prin natura lor. Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi. pot genera efecte poluante mediului şi în ceea . 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).1 din Legea nr. însoţită de dovada achitării taxei. edificabil admis pe parcelă. dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. Certificatul de urbanism indică. evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. precum şi de starea echipamentelor publice existente ori prevăzute. încheiate în formă autentică (conform art. Astfel. În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990. în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei. prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate.9 al. alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului. circulaţii şi accese pietonale şi auto. dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor. – îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia. reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei. în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările administrative ale dreptului de proprietate. solicitantul. energie electrică. Totodată. Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii. orice persoană fizică sau juridică. potrivit competenţelor. interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc. parcaje necesare. După caz. echiparea cu utilităţi (apă. înălţimea minimă şi maximă admisă. destinaţii admise sau neadmise. respectiv. Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent. Autorizaţia de construire. nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine. 2 al. Regimul juridic al imobilului conţine: dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia. Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală. regimul economic şi regimul tehnic al imobilului. Regimul tehnic indică: procentul de ocupare a terenului (POT). Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că: – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale. cuprinsă în art. el poate fi pozitiv sau negativ. stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă. depune o cerere (tipizată) la organul competent.unei anumite perioade. canalizare. – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi. Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii care. emit şi autorizaţiile de construire. energie termică). 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor. instrumentarea şi eliberarea actului. situarea terenului în intravilan sau în afara lui. terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii.1 din Legea nr. Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care.

extindere sau reparare a clădirilor de orice fel. sănătatea oamenilor. corpuri şi panouri de afişaj. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea. reparare. modificare. balastiere. spaţii de expunere situate pe căile şi în spaţiile publice. precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea. reconstruire. hidrofugă. cercetătorii. utilizatorii. artă sau cultură. exploatării de cariere. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism. extindere sau eparare privind căi de comunicaţie. precum şi orice alte lucrări ce urmează a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente şi ansambluri istorice. proprietarii. reconstruire.prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. proiectanţii. executarea şi funcţionarea acestora. în scopul satisfacerii. Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate. lucrări de construire. pieţe şi celelalte lucrări de amenajare a spaţiilor publice. foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor topografice. lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri. Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate. restaurare. amenajări de spaţii verzi. precum şi alte exploatări. executarea şi funcţionarea construcţiilor. precum şi autorităţile publice şi asociaţiile profesionale de profil. După cum se poate remarca. împrejmuiri şi mobilier urban. modificare. firme şi reclame. cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare. realizarea şi exploatarea construcţiilor. executanţii. căsuţe sau de rulote. fabricanţii şi furnizorii de produse pentru construcţii. în condiţiile economisirii de energie protecţie împotriva zgomotului. coroborate cu reglementările legale în vigoare. cabine. tonete. arheologice. conservare. nu se pot plasa în intravilan. autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor. lucrări de construire. protejare. dotări tehnico-edilitare subterane şi aeriene. Calitatea corespunzătoare a construcţiilor poate fi obţinută prin corelarea – la nivel corespunzător – a cerinţelor legate de: rezistenţă şi stabilitate siguranţă în exploatare siguranţă la foc igienă. dacă nu au fost autorizate odată cu acestea: organizarea de tabere de corturi. verificatorii de proiecte. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor. experţii tehnici. art 2)”. şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli restrictive. refacerea şi protecţia mediului izolaţie termică. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”. 50/1991. Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări: . parcuri. La rândul lor. de arhitectură. proiectarea. de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie . precum şi adăposturile pentru animale. precum şi în post-utilizarea lor (investitorii. Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în conceperea. responsabilii tehnici cu execuţia. construcţii provizorii de şantier necesare execuţiei lucrărilor de bază.ce priveşte construcţiile care prin natura lor. sonde de gaze şi petrol. Autorizaţia de construire se eliberează pentru: lucrări de construire. inclusiv cele din zonele lor de protecţie. pe întreaga durată de existenţă. a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.

Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă autorizaţia de construire se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în prealabil şi care este eliberată de primării sau prefecturi. pentru investiţiile care se aprobă de către guvern. eficiente şi ecologice. Cu toate acestea. precum şi de cauzele care au dus la nerespectarea duratei prevăzute în autorizaţie. . reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară. Autorizaţia de construire se eliberează de către prefecturi sau primării. Primăria municipiului Bucureşti pentru construcţiile şi lucrările mai susmenţionate. dacă se păstrează forma şi dimensiunile golurilor şi tâmplăriei. stadiul executării lucrării. Construcţiile se consideră terminate dacă au fost realizate toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire. termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în autorizaţie. data începerii şi data finalizării construcţiei. toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei. zugrăveli şi vopsitorii interioare. construcţiile pentru industrie. din anul 1998 există obligaţia legală pentru toate şantierele de construcţii de a afişa – la loc vizibil. pentru lucrările publice. care trebuie să cuprindă date şi informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia. zugrăveli şi vopsitorii exterioare. autorizaţia se poate prelungii o singură dată – cu cel mult un an – de către organul care a emiso. Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea stării aşezărilor umane. în funcţie de interesul public. care se execută în sate. precum şi pentru anexele exploatărilor agricole situate în extravilan. numărul autorizaţiei de construire. primăriile municipiilor sau oraşelor pentru construcţiile şi lucrările de orice fel din localităţi. social-culturale şi speciale. când nu se schimbă forma acestora şi materialele din care sunt executate. respectiv primăriile sectoarelor municipiului Bucureşti pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora. ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii progresiste. învelitori sau terase. Acest lucru se explică prin interesul legiuitorului de a vedea valorificat dreptul acordat beneficiarului. În plus. Durata executării lucrărilor se stabileşte de către emitentul autorizaţiei pe baza datelor înscrise în cerere. lăcaşurile de cult. cu excepţia investiţiilor care se aprobă de către Guvern. constructorul. fără implicaţii asupra stucturii de rezistenţă sau a aspectului arhitectural al acestora. organul emitent. pe toată perioada lucrărilor – un panou de identificare. Autorizaţia de construire se emite în cel mult 30 de zile de la înregistrarea cererii. în cazul în care construcţia nu a fost executată integral la termenul stabilit. Primăriile comunelor pentru construcţiile de locuinţe şi anexele gospodăreşti ale acestora din satele componente. de gradul de complexitate al lucrării autorizate. eliberare şi valabilitate a autorizaţiei de construire să fie identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare). reparaţii la instalaţii şi echipamentele tehnico-sanitare ale clădirilor. prestări de servicii. comerţ. putând fi consultată atât la sediul primăriei cât şi la cel al pefecturii. reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit. Autorizaţia de construire este publică. Titularul autorizaţiei de construire dobândeşte dreptul de a realiza proiectul aprobat sub condiţia de a-l exercita în intervalul de timp impus de lege. beneficiarul investiţiei. dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile clădirilor situate pe arterele principale de circulaţie. proiectantul general. în aceea ce priveşte durata ei de valabilitate. după cum urmează: prefecturile cu avizul primăriilor. după caz (astfel încât procedura de solicitare. aceasta de stabileşte de către emitentul autorizaţiei.reparaţii la acoperişuri.

exclusiv. Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altei persoane. sunt de uz sau de interes public. dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului. dreptul de superficie. întrucât atributele acestuia pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului respectiv. atâta vreme cât există bunul care formează obiectul său. dreptul de proprietate este transmisibil. deplin şi exclusiv. fără nici o modificare. în regim de drept public – aparţine comunelor. folosinţa (dreptul de a utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a dispune. “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut.480). sau de interes local. după bunul său plac – de acel bun). întrucât conferă titularului său “plena potestas”. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită nelimitat în timp. . În acelaşi timp. juridic şi material – în principiu. dreptul de abitaţie. adică toate cele trei atribute pe care le poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda bunul). acest caracter fiind corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa oamenilor este – inevitabil – limitată în timp. prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia. care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Dreptul de proprietate este. unităţilor administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale ale statului sau de autorităţile locale (cum sunt. municipiilor sau judeţelor. proprietatea este publică sau privată. Cu excepţia dreptului de superficie. prin voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele dintre prerogativele pe care i le conferă acest drept. Dreptul de proprietate este un drept deplin. Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi. Potrivit Codului civil român (art. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. de pildă. Deşi este un drept deplin şi exclusiv. în acelaşi timp. însă în limitele determinate de lege”. perpetuu şi transmisibil. în general. toate celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt expres reglementate prin Codul civil. caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public – aparţine statului. Proprietatea privată este. În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează. oraşelor. dreptul de uz. Astfel. cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului. iar dreptul de proprietate publică – având ca titulari persoane juridice de drept public – se exercită asupra bunurilor care. regiile autonome). Domeniul public poate fi de interes naţional. Prin dreptul de proprietate privată se înţelege dreptul de proprietate aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular.MODULUL IX PROPRIETATEA IMOBILIARĂ – AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Proprietatea şi dreptul de proprietate Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia. Inviolabilitatea susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii. folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. apanajul particularilor. caz în care proprietatea – de asemenea. dar ea se poate regăsi şi în cazul statului. precum: dreptul de uzufruct. dreptul de servitute. Dreptul de proprietate are următoarele caractere proprii: este absolut şi inviolabil. dreptul de proprietate neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. care conferă titularului său (numit uzufructuar) atributele de posesie şi folosinţă. potrivit legii sau prin natura lor. se pot constitui drepturi reale derivate (care se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate). dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat.

Dreptul de abitaţie – care este.33/1994 este circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul expropierii şi sunt reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei. desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta. pentru cauză de utilitate publică. condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri. Astfel s-a impus rezolvarea acestei situaţii “conflictuale” dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să facă concesii – şi beneficiarii acestui “gest”. numit fond dominant. În finalul reglementării există norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat. adesea interesul public şi cel privat se află pe poziţii diferite sau chiar antagonice: un simplu “apel” la conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului general se poate constitui doar într-un demers utopic. Mijloacele juridice şi financiare destinate a fi utilizate în scopul găsirii unor soluţii optime de rezolvare a problemelor au permis – urmare a evoluţiei lor în timp – realizarea unor obiective de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi realizarea unor obiective având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice. măsurile premergătoare exproprierii . în anumite condiţii. dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind înfrânt. numit fond aservit sau dominat. perpetuu şi indivizibil. edificarea . exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi strict reglementată şi în ţara noastră. sisteme de irigaţii şi desecări. Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin hotărâre judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată. dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren. precum şi consecinţele juridice ale expropierii. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată. pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale familiei sale. care impune trecerea forţată a unui imobil din proprietatea privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un interes general. plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia. modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului bunului expropiat. Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea faptului că există un interes naţional sau local major. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Noţiune. proprietatea altei persoane. constituit asupra unui imobil. comun (lucrări privind prospecţiuni şi explorări geologice.Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia. Dreptul de superficie este acel drept real principal. În cazuri deosebite. care constă în dreptul de proprietate al unei persoane (numită superficiar) privitor la construcţiile. reprezentând situaţii de excepţie. dar numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale. Dreptul de servitute este un drept real principal derivat. cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire. anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat în domeniul public. căi de comunicaţii. Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată. teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă. soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele judecătoreşti. precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere. în condiţii precis reglementate prin lege. un drept de uz care are ca obiect o locuinţă – conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă. retrocedarea bunului. în fapt. pentru uzul şi utilitatea altui imobil. imobile care aparţin unor proprietari diferiţi. Prin Legea nr.

Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ. Propunerile de expropriere şi procesul-verbal al comisiei de cercetare prealabilă se comunică proprietarilor bunurilor care urmează a fi expropriate. precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare. oraşelor. indicând numele proprietarilor afectaţi şi ofertele de despăgubire. Pe baza rezultatelor cercetării prealabile. aprobate conform legii. realizarea de parcuri naţionale. după ce reface în mod corespunzător planurile. după caz. avantajele economico-sociale. municipiilor şi judeţelor. după caz. La calculul întinderii despăgubirilor trebuie să fie avut în vedere faptul că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite prin deposedarea cu titlu definitiv de bunul pe care l-au avut în . Expropriator este – în înţelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern) pentru lucrările de interes naţional. precum şi sumele care se cuvin posesorului şi titularilor altor drepturi reale (uz. alta decât statul. sau Tribunalului Municipiului Bucureşti. cultură. sănătate. municipiul. expropriatorul trebuie să întocmească planurile cuprinzând terenurile şi – eventual – construcţiile propuse pentru expropriere. Hotărârea comisiei – care se adoptă prin vot secret – poate avea ca rezultat confirmarea sau respingerea propunerii făcute de către expropriator. Dacă părţile de învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi întinderii despăgubirilor. Competenţa aparţine tribunalului judeţean. oraşul sau comuna pentru lucrările de interes local.). În cazul în care şi noile propuneri sunt respinse. Instanţa este obligată să verifice dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru expropriere şi – atunci când constată că respectivele condiţii sunt îndeplinite – să stabilească întinderea despăgubirilor la care are dreptul proprietarul imobilului. pentru localităţile sau zonele unde se intenţionează executarea ei. va adopta actul de declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii. întreprinse de către o comisie special constituită în acest scop şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajarea teritoriului. respectiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti. ecologice sau de orice altă natură care să justifice pe deplin şi să fundamenteze necesitatea realizării exproprierii. aceştia pot face – potrivit legii – întâmpinare (în termen de 15 zile de la data primirii documentelor susmenţionate) pe care o vor depune la primăria localităţii pe raza căreia se află imobilul. tribunalul – luând act de învoiala părţilor – va pronunţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă. de către Guvern ori de către consiliile judeţene. Cercetarea prealabilă trebuie să stabilească dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local. Întâmpinarea va fi soluţionată în termen de 30 de zile de către o comisie constituită în acest scop. în cadrul procedurii contenciosului administrativ. uzufruct. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse de către comisie. respectiv judeţul. superficie). Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor. Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor de atac (apel şi recurs) potrivit dreptului comun. de învăţământ. Utilitatea publică se declară prin lege. rezervaţii naturale pentru conservarea monumentelor naturii etc. După declararea utilităţii publice. abitaţie. Prin urmare. Măsuri premergătoare exproprierii. pot fi expropriate bunurile imobile aflate în proprietatea privată a oricărei persoane.unor clădiri destinate anumitor obiective sociale. în raza căruia se află imobilul propus pentru expropriere. Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile. în termen de 15 zile de la comunicare. acesta poate să revină cu noi propuneri. potrivit legii. Exproprierea se pronunţă de către instanţa judecătorească cu ocazia soluţionării cererii de expropriere înaintată de către expropriator. expropriatorul. precum şi proprietarii sau celelalte persoane titulare de drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere pot contesta hotărârea comisiei la Curtea de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul în litigiu. Guvernul sau consiliul judeţean.

dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care a făcut obiectul exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul. În fine. abitaţie şi superficie). De aceea. a servituţilor stabilite prin fapta omului (în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere). atunci când expropriatorul a hotărât să închirieze bunul pe perioada de timp cuprinsă între momentul punerii sale în posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în scopul executării lucrării pentru care s-a hotărât exproprierea. stabilind şi termenul de plată. dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar. Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea unei autorităţi publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului potenţial al unui imobil situat întrun perimetru predefinit. De asemeni. Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi: dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la închirierea imobilului expropriat. în lipsa unui acord al părţilor. Efectele exproprierii. bunul intră în patrimoniul expropriatorului liber de orice sarcini. instanţa va hotărî modalitatea de plată. teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. Analizat prin prisma dreptului privat. atunci când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul expropriat. ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea. cu prioritate. la proprietatea unui imobil. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de acces. care nu poate depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. În situaţiile prezentate sintetic mai sus. se sting – ca urmare a exproprierii – drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului expropriat (cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul de comodat. uzufruct. Dreptul de preemţiune în domeniul urbanismului Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă. în scopul pentru care l-a expropriat). în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă. se poate susţine că dreptul de preemţiune poate constitui un . Intenţia de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina bunul.proprietate şi care a făcut obiectul exproprierii. precum şi a dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă constituite asupra imobilului expropriat. Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale principale derivate din dreptul de proprietate (uz. “avantajele” de care se poate bucura proprietarul expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de exercitare a dreptului de preemţiune. dreptul de preemţiune al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de la expropriator. Efectul principal al exproprierii este trecerea imobilului expropriat din proprietatea privată în proprietate publică. Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă persoană interesată. Momentul intrării imobilului în patrimoniul statului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească de expropriere Plata despăgubirilor se va face – potrivit legii – în orice mod convenit de părţi. dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii convenite de părţi ori stabilită de instanţă. cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv. în termen de un an.

Procedura prevăzută de lege în aceste cazuri este următoarea: proprietarul de teren agricol care doreşte să-şi înstrăineze cu titlu oneros bunul imobil trebuie să depună/înregistreze o ofertă de vânzare a terenului la consiliul local al localităţii în raza căruia este situat terenul. dreptul de preemţiune este perceput (atât în legislaţia. care – în lipsa existenţei acestui drept preferenţial acordat prin lege – ar putea să fie perturbată de interese individuale (interese care – atunci când sunt excesiv urmărite – pot dăuna interesului general). organizarea. pentru enclavele – proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile limitrofe acestuia. transferul proprietăţii se face cu titlu de cumpărare – şi nu ca o “confiscare”. dreptul de preemţiune se dovedeşte a avea valenţe multiple. relativă atât la terenurile care urmează a fi vândute. în al doilea rând. vecini şi arendaşi. cât şi la preţurile practicate în asemenea tranzacţii. În general. În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul unor localităţi (perimetru care – în procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti – poate fi transformat în teritoriu intravilan şi supus amenajării urbane) prin Legea nr. până la tranşarea definitivă a diferendului (adică până obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile). În materie de urbanism. prin vânzare. menţinerea ori extensiunea unor activităţi . indiferent dacă tranzacţia ar fi sau nu urmarea unui acord de voinţe. în cazul când autoritatea publică îşi exercită dreptul de preemţiune. Potrivit legii sunt interzise – sub orice formă – înstrăinările de terenuri cu privire la titlul cărora există litigii în curs de soluţionare la instanţele judecătoreşti. întradevăr. se stabileşte – pe baza negocerii între părţi – preţul de vânzare şi se încheie contractul de vânzare cumpărare. El oferă. dar mai cu seamă în cea din Europa de Vest) ca un instrument de promovare în anumite zone a unei politici locale de habitat. titularului său mai multe oportunităţi: de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina bunul imobil. iar preţul plătit are – pentru proprietarul vânzător – o altă valoare şi semnificaţie decât despăgubirea. în materia urbanismului. statul are drept de preemţiune la toate vânzările de terenuri (cu sau fără vegetaţie forestieră). Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră reglementează în mod expres dreptul de preemţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan. în temeiul căruia terenul respectiv trece din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului – titularul dreptului de preemţiune. de a negocia şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt cumpărător etc. Prin exercitarea acestui drept legal. consiliul local afişează oferta – prin grija secretarului unităţii administrativ-teritoriale – la sediul primăriei. ci – mai cu seamă – realizarea unei amenajări urbane. ceea ce face ca deposedarea de bun să se înfăptuiască cu concursul voinţei înstrăinătorului).54/1998 (art. a enclavelor din fondul forestier şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză de utilitate publică. titularii dreptului de preemţiune îşi exercită prerogativa legală. a unor asemenea suprafeţe de teren – pentru: coproprietari. prin intermediul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură (ministerul de resort).5) se stabileşte un drept de preemţiune – în caz de înstrăinare. conferirea dreptului de preemţiune urmăreşte mai puţin dobândirea de terenuri în proprietatea statului. este posibilă – mai degrabă – implementarea. dar nu numai – decât exproprierea (într-adevăr. În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului. întrucât el reprezintă – în primul rând – un veritabil mijloc de control asupra pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi completă. dreptul de preemţiune reprezintă o modalitate mai puţin traumanizantă de preluare la stat a unor terenuri – în caz de utilitate publică. cât şi în practica internaţională. În domeniul silvic. manifestându-şi (înăuntrul unui termen de 45 de zile de la afişare) dorinţa de a cumpăra bunul oferit spre vânzare.instrument eficient al intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor.

O astfel de lacună legislativă este defavorabilă creşterii în amploare şi sub aspectul calităţii a acţiunilor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. adoptarea elementelor arhitecturale adecvate. întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi. creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile privind mediul. Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului. precum şi planificarea de mediu. respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice. concomitent cu menţinerea. autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort) are următoarele atribuţii: elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general. În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate. care răspund pentru: îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora. un rol important îl au consiliile locale. De aceea. în situaţii speciale. prin Legea protecţiei mediului se prevede (art. estetică şi recreativă. a depozitelor de deşeuri menajere. ambientul. fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora. fără a se prejudicia salubritatea. legislaţia română reglementează în mod extrem de limitat dreptul de preemţiune. starea de sănătate şi de confort a populaţiei. favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de petrecere a timpului liber.. . a parcurilor. În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om). a reţelelor de canalizare. inclusiv recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu. spaţiile de odihnă. salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului natural şi construit. autoritatea centrală acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale. a) că persoanele fizice şi cele juridice au obligaţia să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de mediu.economice. după caz. a căilor şi mijloacelor de transport. stradale şi industriale. a monumentelor istorice etc. Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos. pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului continentului nostru. a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică.80 lit. este imperios necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară din ce în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara noastră. înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale. inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism. optimizarea densităţii de locuire. Astfel. corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism. care sunt agenţiile judeţene pentru protecţia mediului. În ceea ce ne priveşte. tratament şi recreere. organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt stabilite prin lege. are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme specializate – programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone. precum şi a altor obiective şi activităţi. amplasarea obiectivelor industriale. a staţiilor de epurare. a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală. nefiind consacrată o asemenea prerogativă în favoarea statului aplicabilă în materie de urbanism. precum şi a celorlalte căi de comunicaţii.

Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului. Este vorba de activităţi din opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri tehnico-funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se emite de către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt prevăzute în Legea protecţiei mediului. Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acordul de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială pentru protecţia mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de combustibil nuclear ars, precum şi importul, tranzitul, exportul de deşeuri de orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme, dee plante şi animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se acordă de către autoritatea centrală. Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de mediu sunt stabilite în legislaţia mediului. Acordul de mediu se emite pentru: parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către minister), iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile teritoriale; depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru celelalte – de către agenţiile teritoriale; tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului – de către minister; construcţii civile – de către agenţiile teritoriale; uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile teritoriale. Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca: cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi; transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun; producerea de energie electrică şi termică; activităţi de gospodărire a apelor; activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor; apărare naţională; spălătorii chimice; cimitire şi crematorii umane. Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial. Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau obiectiv care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa (activităţile de transport, de producţie, transport şi stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi ambalajelor, de sport, turism şi agrement etc.)

MODULUL XI URBANISMUL COMERCIAL

Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi extinderea activităţilor comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite categorii de specialişti (istorici, jurişti, economişti, geografi etc) s-au aplecat asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei societăţii, căutând să descifreze – din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes – cauzele şi efectele structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi analizat regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând concluzii pe baza cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a comerţului, în cele mai diferite şi eficiente forme. În fine, specialiştii în ştiinţa politică s-au interesat de comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au studiat opţiunile diferenţiate ale diferitelor categorii de cumpărători, în funcţie de grupurile sociale în care se încadrau şi de cererile existente pe piaţă. Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două fenomene cu multiple implicaţii: unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi crescândă a societăţii, concomitentă cu o sporire glebală a bunăstării oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate, industrializate), corelativă unei bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale, situaţie complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre comerciale; cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a mersului istoric contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a statului în scopul atenuării tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea creea. Acest intervenţionism - bazat pe pârghii democratice – pe care îl practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi punerea în operă a unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită incidenţei normelor şi mecanismelor juridice specifice. Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi echipamentele activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de amenajare urbană – pe de altă parte, reprezintă misiunea principală a urbanismului comercial. Aceasta implică elemente diverse şi complexe, plecând de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi funcţionarea serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii publice, ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a vieţii. Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi sociale alcătuiesc o construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai multor ramuri de drept, care asigură cadrul normativ pentru amplele şi complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă reclamat de vremea în care trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent). În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi are în continuare o serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele de comerţ s-au desfăşurat aproape exclusiv - după regulile stabilite de dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi el – prin normele sale şi în acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori să îl dirijeze, ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial, urmând ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de drept public, precum şi a celor de drept privat. În acest context se face remarcată tendinţa (sub formă implicită, cel mai adesea) de a recunoaşte echipamentelor comerciale o dimensiune de interes public, general cu multiple implicaţii economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi găsesc expresia juridică concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire. În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din domeniul urbanismului comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la începutul anilor ’70 şi se constituie astăzi în exemple materializate, concrete, de urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente: urbanismul comercial de tip latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai mare decât primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările

centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi de aplicare a principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului rutier, rezolvărilor arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic. Un element important al evaluării şi acţiunii publice îl constituie impactul comercial, rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire a echilibrului dintre centrul urban şi periferie. Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania, Belgia, Italia şi Franţa, state în care se remarcă o relativă interdependenţă între politicile de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu. Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune, legislaţiile naţionale de urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii Europene apar puţin armonizate, situaţie explicată şi prin faptul că principiul subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii normative. În considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul urbanismului comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv domeniu ştiinţific aparte. Prin intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei comerciale a oraşului, se poate redimensiona rolul comerţului citadin, adăugând trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei comerciale atribute noi care vizează ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor de circulaţie, mobilarea urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel, urbanismul comercial s-a impus treptat, dar ferm, constituind actualmente un concept – dar mai ales o realitate – caracteristic(ă) societăţii moderne.

MODULUL XII-XIII ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL URBANIZĂRII. URBANISMUL VERDE Urbanismul contemporan Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ. Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru

În această viziune. În anul 1971. oraşul vertical (format din cartiere independente de circa 30. Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină capitala Braziliei. aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contribuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. aceste structuri eliberând solul). între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material. . în acelaşi timp raţional şi utopic. . Berry) cu un sistem deschis. studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al unui subsistem creat de om. ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite. nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice precise. În anul 1964. echipări tehnico- . indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural. în lucrarea „Teoria generală a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. în simbioză. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial. Prin caracterul lor. L. Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine. dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care trebuiau să o adăpostească. modele. fie că vizează laturi necuantificabile. fie că acestea se referă la laturi cuantificabile. Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane. Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludwig von Bertalanffy. suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari.prima oară. câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia. realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite. s-a încercat să i se opună ordini ideale. fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje”.000 de locuitori. oraşul este comparat (de către B. la rândul său întrun sistem superior de localităţi. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării complexe cu obiective economice. J. potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o complexitate sporită. sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi apropiate. cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”. după planurile lui B. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne: Canberra şi Brasilia. pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale. Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane. destinat a deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913. Aşa stând lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile. instituţii social-culturale. un sistem urban. oraşul a fost obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a fost calificată ca dezordine. integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind. Toate aceste încercări – jocuri ale fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Au existat şi alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX. vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Griffin. volumetric închise în imenşi hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar. integrat.

comunelor. Fireşte. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea masivă a impactului negativ asupra a tot ce ne înconjoară. dar prin programe. Este de subliniat că vechea noastră modalitate de abordare a urbanismului – vechile percepţii asupra oraşelor. Urbanismul “verde” acceptă că deciziile publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea şi dezvoltarea oraşelor. la care au subscris numeroşi arhitecţi şi proiectanţi. Urbanismul verde . În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri productive pentru alte procese naturale. Concept. Ei şi-au manifestat dorinţa de a deveni beneficiarii unor oraşe care să fie expresia acestui urbanism nou. ► oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze asemeni naturii. locuri “gri” – de la întinsele suprafeţe de betoane. nu liniar. combustibil utilizabil în sistemele de încălzire. urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor numeroase aspecte neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat. Natura există în oraşe. modalităţile de transport pe care le utilizează. ► oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular. Această nevoie de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare pentru aşa-numitul “urbanism nou”. Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe. amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte. un urbanism mai ecologic în aspecte şi funcţiuni. “oraşe durabile” sunt numai câteva sintagme. lucruri care nu pot fi “naturale” – se află în “opoziţie” cu natura.edilitare. “Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea înconjurătoare a urbanismului. cele mai multe. putînd – fără exagerare – influenţa calitatea vieţii de pe planetă. reziduurile dintr-un proces tehnologic putând constitui input-uri pentru alte procese. Există o serie de calităţi importante care pot fi evidenţiate în ideea definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor exemplificatoare pentru urbanismul “verde”: ► oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând să “încalce” aceste limite). oraşele. tratate în sisteme corespunzătoare. care să alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu interiorul ţării. reîntorcându-se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub forma unor alte produse (chiar alimentare). Urbanismul “Verde”. prezenţa ei făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi. clădiri şi maşini. În numeroase feluri. Caracteristici Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a impactelor cu consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru o viaţă mai bună pe pământ: “dezvoltare durabilă”. să încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile şi viabile – de ecologie. politici şi idei ingenioase de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut deja simţită prezenţa în numeroase oraşe europene – s-au “ascuţit simţurile” în sensul a ceea ce poate fi realizabil. “comunităţi durabile”. asfalt. protecţia ecosistemelor şi cunoaşterea faptului că multitudinea de decizii luate la nivelul unei localităţi poate afecta calitatea mediului şi a vieţii din alte părţi. Şi în industrie lucrurile pot urma un traseu asemănător. Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune asupra polarităţii oraş-natură. respectiv problema urbanismului propriu-zis în contextul protejării mediului. recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra altor oraşe sau comunităţi de pe planetă. precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact formidabil asupra mediului. comunităţii în genere – sunt incomplete şi trebuie substanţial extinse astfel încât să asimileze. acest principiu poate fi aplicat la funcţionarea oraşelor. resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte. cu limite ecologice în centrul său. modurile de generare şi furnizare a energiei. se poate extrage biogaz. diferit. Din apele uzate. în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de locuire. fiecare beneficiind de un conţinut extrem de bogat.

bogate în opţiuni în ceea ce priveşte modul de viaţă (în direcţiile sale majore) şi relaţiile interumane. spre exemplu. ca şi crearea de oraşe ecologice: pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea asigurării condiţiilor de viaţă normale pentru cetăţeni. denumite localităţi de transzit (termen introdus în anul 1997). Procentul afectat locuinţelor subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare adecvată a spaţiilor de locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor societăţii. Un parametru important al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru urbanismul verde – îl constituie asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi îmbelşugate. cu o putere încărcătură emoţională. ► oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite de sursele locale sau regionale de producere a alimentelor. realizând o densitate mare a populaţiei în comunităţile-satelit. precum şi utilizarea excesivă a chimicalelor şi a metodelor de păstrare şi conservare). Danemarca (Copenhaga. astfel încât input-urile şi output-urile să se afle într-o stare de armonie. omniprezentă în proiectele tuturor locuinţelor). incluzând formele unifamiliale şi multifamiliale în acelaşi proiect. de forţele de producţie.propun crearea unor foarte dense localităţi – satelit. care lau implementat cu succes. ► oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos. precum şi de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le susţină populaţia. variate a tipuri şi stiluri. Este la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile. . durabil. hibride. evita transportul alimentelor de la distanţe mari. urelevând un mixaj al diverselor grupuri socio-economice. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere financiară şi de control (exercitat din partea statului). Leiden). o promovare a bunelor relaţii de vecinătate ale comunităţilor. Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi din Europa Occidentală: Austria (Linz). stilul Manhattan nu este de loc agreat pe bătrânul continent. de energie. Pentru urbanismul verde un loc important îl ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de vecinătate. respectiv comunităţi-suburbii. Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale oraşelor – în forme “mixte”. plină de inspiraţie estetică. Compactitatea şi densitatea pot fi simultan şi nestingherit obţinute la scară umană în Europa. majoritatea proiectelor de locuinţe alătură şi combină forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi privată. Odense). complementaritate şi echilibru fundamental. (Suedia – Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului durabil european. ► oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii. Germania (Munster. Olanda (Amsterdam. a locurilor unde oamenilor le face plăcere să trăiască. Acest model a fost urmat de Stocokholm şi Copenhaga. noile programe de dezvoltare preconinzând un praport de 70/30 al locionţelor ptivate faţă de cele sociale. A apropia mai mult de oraş toate aceste activităţi înseamnă a întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor – responsabil alese – şi de a oferi o probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate.promovează echilibrarea ecociclurilor oraşelor. dar a scăzut mult în ultima vreme. fiind deosebit de importantă atât pentru sănătatea lor individuală cât şi pentru binele general. Freiburg). Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea pentru impactul pe care stilul de viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au asupra mediului. Noile proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor) sunt impresionante din punct de vedere al combinaţiilor şi integrării diverselor forme şi tipuri de locuinţe. Amenajarea împrejurimilor locuibile O problemă “cheie” o constituie viabilitatea. incluzând grădini în spatele caselor (aceasta constituind o trăsătură foarte importantă. înlta calitate a vieţii care poate constitui rezultatul unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire “densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi clădirile care îi adăpostesc.

precum şi cu alte facilităţi.. În Olanda. Această densitate este configurată. accesul la mijloacelele de transport. alteori adevărate oaze de sălbăticie. Forme de locuire “la comun”: hofjes. în stiluri diferite. Amsterdam şi Heidelberg. alei pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală. alteori aranjamente superbe de plante cu flori. Acestea se găsesc. în variantele: dezvoltarea unităţilor de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes. beneficiind de căile de acces aferente – pietonale şi cele pentru rularea cu bicicleta) cu zonele comerciale ale comunităţii. Tendinţa de a amplasa micile magazine. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin modul în care acesta este . precum şi obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele binefăcătorilor lor). configurarea curţii interioare – amenajată ca o adevărată grădină – este diferită de la un ansamblu de locuit la altul (uneori se întâlnesc splendide peluze. beneficiind de proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor. Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. alimentarele. Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew Sloten al Amsterdamului) – având o structură hipodamică. în administrarea sau proprietatea unor subiecte de drept privat. Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte). în formele prezente. O asemenea variantă constructivă prevede amplasarea rezidenţelor în jurul unei zone centrale comerciale. de muncă (acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului. formaţiuni de locuit în comun – experienţă tradiţională a ţărilor scandinave. Ansamblurile de locuit – blocurile – sunt proiectate de diverşi arhitecţi. în scopul evitării monotoniei aliniamentelor. expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate combinării diferitelor tipuri de locuinţe (desigur. cvartalurile fiind separate prin canale. Cei bogaţi lăsau. În majoritatea cazurilor. alei cu pomi. Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate. prin testamente (în care – uneori – se stipulau şi condiţiile în care se putea ocupa o asemenea clădire. aprozarele şi birourile în proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai accentuată. imitând natura în formele ei nealterate de intervenţia umană). oraşele ecologice (ecovillages) din numeroase ţări europene. destinate – în vechime – oamenilor săraci. uneori printr-un coridor. Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Den Haag (Haga). Ele se constituiau în adevărate acte de caritate din partea potentaţilor (din punct de vedere financiar). cohousing şi ecovillages (oraşe ecologice) O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea în comun. Alte opţiuni constructive Aceste comunităţi se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe încadrează zona care cuprinde magazine. Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită. celor săraci astfel de imobile. trăiri diferite la impactul cu ele. Un alt detaliu care atrage atenţia şi interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu cele de activitate. reuşind să inducă stări emoţionale. amenajările zonelor verzi. bănci. care au demonstrat practic că se poate obţine o mare densitate a locuirii simultan cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat. şcoli. servicii publice etc. Accesul la toate obiectivele de interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurată de liniile de tranvai care facilitează parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval cuprins între 20-30 de minute (încadrându-se în valorile optime ale izocronelor). proiectată şi corelată cu planurile urbanistice.amplasate în aproprierea metrourilor şi a liniilor de cale ferată care leagă oraşul pol de zona periurbană. ele fiind apreciate pentru faptul că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire.

Tot conform modelui. Proiecte de locuire în comun au fost emarate. Fenomenul de însingurare. amestecate cu unele substanţe minerale). eco-oraşele presupun: clădiri durabile. o cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. lipsite de circulaţie auto. de exemplu). Ca şi trăsături specifice. Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei puternice coeziuni sociale. asigurarea unui spaţiu de joacă pentru copii (lipsit de pericolul prezenţei autovehicolelor din zonă). în prezent asemenea ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda. cu acces permanent. O trăsătură aparte o constituie desfăşurarea în comun a unei serii întregi de activităţi. în care se regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul unor spaţii deschise. programe recreative de ocupare a timpului pentru vârstnici etc. au fost edificate 20 de asemenea oraşe. hibride. au fost realizate ansambluri care cuprind două sau trei unităţi de locuire. sisteme energetice bine puse la punct (spre exemplu. rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale şi animale. Adesea. Acest model presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate în jurul unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. ponderea cea mai importantă deţinând-o zona scandinavă. Cuprinzând principalele elemente ale modelului danez. Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut popularitatea în ţările scandinave. Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte localităţi. O incintă având suprafaţa de aproximativ 40 mp. după proiectele daneze. accesul auto este restricţionat. comune. În Europa există o multitudine de asemenea aşezări. găsirea nor metode şi mijloace de optimizare a habitatului. îngrijirea copiilor şi supravegherea jocului lor.proiectat. cuprinzând o sală pentru servirea mesei. rezumându-se la un loc de parcare marginal. Unităţile de locuit – dotate cu panouri solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144 mp. cum ar fi: gătitul. Există şi alte forme. împărţirea responsabilităţilor. iar deciziile s-au luat în acelaşi cadru. utilizarea avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural. întrucât presupune o bună utilizare a terenului. un atelier. funcţionează ca un centru social. aceste proiecte presupun eforturi de salvare şi conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural. continuu la facilităţile comune. un grad înalt de interacţiune socială – prin relaţiile care se crează şi se menţin în legătură cu cvasitotalitatea aspectelor din viaţa de zi cu zi (supravegherea colectivă a copiilor. grupate în jurul unei străzi. numită Muir Commons. utilizarea energiei solare) şi o atenţie deosebită acordată problemelor de mediu. Sistemul de locuire în comun . Numărul unităţilor de locuit dintr-un asemenea ansamblu variază de la 8. conjugarea eforturilor pentru realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru comunitate. În Suedia. implicând o mare varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor pluviale. deci numai cu acces pietonal. a fost astfel anihilat). Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al durabilităţii. 10 până la 25. luatul mesei în comun. finalizată în anul 1990. De obicei. datând din jurul anului 1970. de pildă. generat ţi întreţinut de formele de locuire moderne obişnuite. dornice de a-şi satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub denumirea de bofoellsskaber – locuire în comun). realizarea proiectului şi administrarea formaţiunii contruite a fost rodul unei participări colective.cohousing – este mai recent. axate în principal pe: locuirea în comun accesul facil la utilităţi procesul democratic de identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă prezenţa unui centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare naturale. În California – în Davis – a fost construită prima asemenea aşezare. dar ingenioase de locuire. şi în Statele Unite ale Americii. centrale). ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale) .

încă din faza de proiectare. se alătură şi cele care ţin de crearea unor noi biotopuri în aceste “tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc ingenios de combatere a fenomenului graffiti. legume etc. “Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane. care au un important rol recreativ. glicina şi iedera. Un număr de ferme mici sunt deschise accesului public. spre exemplu a structurilor caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai multe apartamente. Gunoaiele de grajd sunt – din nou – destinate . În plus. manifestării efectului de păstrare a unei umidităţi optime. din design-ul mai multor clădiri. sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale. a cărui funcţionare se bazează – în ceea ce priveşte sursele de energie – alături de sistemul panourilor solare. Soluţia a fost adoptată şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici din oraşul Dunkuerque. dintre care 40 sunt de închiriat şi 26 sunt proprietate privată. denumire care cuprinde toate trăsăturile ecologice ale acestui trai în comun: un acoperiş “verde” deasupra spaţiului comun. aceste ferme sunt subvenţionate de către autorităţile locale. prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta plante căţărătoare.de la început. fructe. acoperind o suprafaţă de un hectar. Impactul estetic. culturi de legume sau fructe – adevărate mari gospodării. Valenţa comercială a activităţii este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor produse ca: ouă. vizual este indiscutabil extrem de plăcut. Indicată şi importantă este însă alegerea vegetaţiei propice. În Utrecht există un asemenea proiect. Terenul – achiziţionat în perspectiva extinderii urbane viitoare – capătă o asemenea destinaţie curentă. Ele sunt locuri în care vin şi persoane interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest domeniu. îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri. unde se fac eforturi susţinute pentru proiectarea. În oraşul Leiden se află în derulare un proiect asemănător. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în cadrul acestor creaţii urbanistice. amplasate la periferia oraşului şi îndeplinind o funcţie educativă. denumit Het Groene Dak (acoperişul verde).absenţa servirii mesei în comun. şi pe instalaţii care utilizează energia vântului (instalaţii eoliene). Ideea face parte. pe post de filtru al substanţelor poluante. Cu toate că s-a manifestat reţinere în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele clădirilor. apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de construcţie. O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-poduri. toate fiind realizate prin subvenţie publică. eco-pasaje care leagă diverse zone ale aşezării. modelată astfel încât să sugereze o sălbăticie naturală. Olandezii au o adevărată tradiţie a construcţiilor de acest tip şi au realizat numeroase astfel de pasaje peste străzi şi autostrăzi. Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia “înverzirii” oraşelor. respectiv zona şi durata de însorire a peretelui. Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în comun – în parametrii ecologici – chiar în centrul oraşelor. De regulă. proiectul s-a dovedit a fi capabil să îmbine dimensiunea ecologică cu cea socială. Structura cuprinde 66 de unităţi de locuire. educativ şi de altă natură. cu acest tip de oferte de locuire. efectul ei s-a dovedit exact opus: ea protejează împotriva radiaţiilor ultraviolete. pe lângă efectele menţionate. asigură răcoare vara şi izolează termic iarna (procentul acestor fenomene ajungând la circa 30%). Desăvârşit în anul 1993. în funcţie de orientarea faţadei. miere. Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de la Londra) şi de ferme – aparţinând municipalităţii. precum şi a garajelor. Pereţii astfel “ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. prezentând – ca şi celelalte forme – o curte centrală. atenuarea zgomotului. dar îşi asigură sume suplimentare din valorificarea produselor agricole. acum. frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică. panouri solare destinate încălzirii spaţiilor şi furnizării apei calde. Avantajele sunt şi de natura rolului filtrant pentru aerul poluant. unde vegetaţia (iedera) a fost utilizată. pentru scopuri aricole sau recreative (marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). dar oferă programe educative extrem de agreate în special de către copii.

O altă idee promiţătoare. Oraşe verzi – organice Oraşele se pot integra mai mult în natură. care – în spiritul Cartei verzi – şi-a concentrat atenţia asupra proiectării şi edificării oraşelor durabile. putând fi mai mult asemănătoare acesteia. prin înaltul grad de control exercitat asupra concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi revizuirea. care include măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului urban şi care a presupus. frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a “şcolilor verzi”. a urbanistice care au încorporat întinse spaţii naturale în imediata apropiere a locuinţelor. . Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul (mai ales în oraşele care adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru crearea unor asemenea instituţii de învăţământ care să corespundă normelor ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în spiritul ocrotirii naturii. Raportul final al acesti grup de experţi – Comunităţi Europene Durabile – este impresionant în ceea ce priveşte sfera sa de cuprindere şi reprezintă . Această metodă a fost adoptată şi în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate. de asemeni. . Limbajul durabilităţii îşi croieşte. favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. Acest document a solicitat o abordare holistică în domeniul amenajării teritoriului şi a impus nevoia de a privi oraşele ca şi o parte necesară a soluţiei de rezolvare a problemelor globale ale mediului. în domeniul habitatului). . Majoritatea ţărilor vest-europene au iniţiat şi elaborat – prin proiecte naţionale – strategii pentru asigurarea durabilităţii. ele integrându-se ansamblurilor construite. O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană – promovate de menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această reconsiderare urbană. mai mult decât atât. pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente care să permită şi să determine o asemănare cu ecosistemele naturale. ca un obiectiv prioritar. preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase. renunţându-se la utilizarea îngrăşămintelor chimice. remodelarea spaţiului din juril incintelor.fertilizării naturale a solului din împrejurimi. modernizarea celor existente. În anul 1991 a fost constituit un grup de experţi pe problemele mediului urban. transformând suprafeţele “gri” în covoare de vegetaţie şi pomi. Ele pot fi regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-un mod “natural”. Recent. Astfel. Natura şi-a făcut loc. Al cincilea Program de acţiune în domeniul mediului este actualmente denumit “Spre durabilitate”. în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi diversităţi de animale şi plante. respectiv ale Comisiei Europene din 1994. Tema oraşelor durabile a căpătat o atenţie sporită în cadrul Uniunii Europene . O serie de reglementări speciale ale Uniunii Europene au focalizat atenţie asupra necesităţii protejării şi conservării mediului (spre exemplu. Tratatul de la Maastricht (semnat în 1991) a consacrat explicit dezvoltarea durabilă ca pe un obiectiv distinct al Uniunii Europene (care mai târziu – respectiv în iunie 1997 – au constituit documente de bază pentru Tratatul de la Amsterdam). treptat. am putea regăsi într-un oraş trăsăturile ( şi am putea percepe senzaţiile) pădurilor. directivele U. Oraşul Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul şcolii”. făgaş în legislaţia şi programele naţionale.E. Este de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a insinuat şi există deja în oraşe europene cu o densitate sporită a populaţiei. precum şi o serie de alte planuri şi norme de acţiune. stând la baza lucrărilor şi documentelor redactate în cadrul Comisiei Comunităţilor Europene din 1990. Numeroase şcoli au agreat şi urmează să aplice această formă de restructurare. Durabilitatea în Europa Durabilitatea a fost însuşită prin intermediul legislaţiei şi directivelor Uniunii Europene.

Principiul cooperării şi parteneriatului – durabilul reclamă o responsabilitate divizibilă. Aplicând aceste reguli. susţinând la scara globalităţii abordarea ecosistemică a oraşelor. activităţile inter-oraşe. Integrarea trebuie să fie înfăptuită şi pe orizontală (pentru a stimula efectele sinergetice ale dimensiunilor sociale. reprezentând aproximativ o sută milioane de europeni) s-au obligat să acţioneze în spiritul durabilităţii locale. care a început să fie atribuit începând cu anul 1996. producţii inutile (ca. un proces politic care presupune proiectare. parteneriatul. . Punctul de plecare al acestei acţiuni l-a constituit prima întâlnire. resurse naturale. La Buxselles funcţionează un birou care coordonează programele. perfecţionarea. pentru a realiza o coerenţă optimă între politică şi acţiune precum şi pentru a evita politicile contradictorii de la diferite nivele. Cooperarea şi parteneriatul între diferitele nivele. au avut loc întruniri regionale la Turku – în Finlanda şi Sevilla – în Spania. de mediu şi economice ale durabilităţii) şi pe verticală (între toate nivelele U. Această gândire include. activitatea interdisciplinară. consultarea şi participarea comunităţii. care consideră fiecare localitate ca fiind un ecosistem social. în anul 1998. crucial Managementul durabilităţii constituie un proces de învăţare în cadrul căruia “a învăţa făcând”. de exemplu. în vederea asigurării bazelor necesare integrării în această problematică. Printre obiectivele majore ale acestei campanii se numără: publicarea literaturii de specialitate noi. între statele membre. iar a treia la Hanovra – în Germania. în anul 1996. de asemeni. Acest sistem încorporează diverse aspecte: energie. promovarea unei politici în domeniului durabilului poate deveni mai cuprinzătoare. Principiul managementului urban – managementul durabilităţii este.. Semnatarele acestui document (aproape 400 de autorităţi locale. ca un important prim pas. Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemică abordează comunităţile (localităţile) ca pe un sistem complex. în general. desfăşurată sub lozinca “Spre o dezvoltare durabilă în centrul şi estul Europei”. “a împărtăşi experienţe”. în esenţă. Principiul politicii integratoare – coordonarea şi integrarea trebuie să se realizeze prin combinarea principiului subsidiarităţii cu mai vechiul concept al responsabilităţii divizibile. între conducerile regionale şi locale). cum a fost spre exemplu cea care a avut loc la Sofia – în Bulgaria. dimensiunea socială. a fost instituit chiar şi un premiu pentru Oraşul Durabil European. Mai recent. precum şi programarea unor conferinţe pan-europene periodice. la Lisabona – în Portugalia. patru principii ale dezvoltării durabile: 1. reabilitări. Raportul identifică.un jalon important în acest domeniu. Unul dintre rezultatele importante ale activităţii acestui grup de experţi a fost iniţierea unei campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabilă vis-à-vis de localităţile europene. planificare şi are înrâurire asupra conducerii activităţii de urbanism. asigură activitatea în reţea. organizaţii şi interese este. în consecinţă. recunoscut. Întâlnirea de la Lisabona a reunit 1000 de participanţi care au detaliat planurile de la Aalborg şi au întocmit o strategie denumită “De la cartă la acţiune”. demarată în anul 1994. social şi economic. după cea de la Aalborg. mau puternică şi mai ambiţioasă decât este. lanţurile de activităţi care necesită stimulări. reorganizări şi care – în final – ar trebui închise penru a contribui la o dezvoltare durabilă). precum şi decontările. formarea profesională. caracterizat prin oscilaţii şi continue procese de schimbare şi dezvoltare. Derularea managementului durabilităţii urbane impune o serie de instrumente utile preocupărilor din domeniul mediului. O a doua conferinţă pan-europeană pe probleme de durabilitate urbană a avut loc. mecanismele educaţionale moderne sunt elemente cheie. în anul 2000. Au mai fost iniţiate serii de conferinţe regionale.E. care a avut loc la Aalborg – în Danemarca: aici a fost concepută şi semnată o “cartă a oraşelor cu dezvoltare durabilă” (acest document este acum cunoscut ca şi Carta de la Aalborg).

pe parcursul .39 al.(1). Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism. care. avizate şi aprobate conform legii – art. Danemarca etc. potrivit legii. Mai mult decât atât. finanţată prin program EU – THERMIE. care a presupus proiectarea şi edificarea unor construcţii ecologice prin utilizarea unui minim de energie. THERMIE). urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent. certificatul de urbanism are valoarea unui aviz.Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului.2). 29 al Legii nr. nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic. deţinătoare ale unor situ-uri valoroase. dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire.Alături de această campanie de promovare a oraşelor durabile în Europa există şi se implică activ în acest domeniu o serie de grupuri şi organizaţii care sunt susţinute în acţiunile lor de către autorităţile publice locale.Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director. produce efecte obligatorii. în 11 oraşe. menţinerea unui echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi. dezvoltarea economică durabilă şi iniţiative de regenerare urbană (RECITE. Aceste programe au avut o importanţă deosebită în ceea ce priveşte cooperarea dintre oraşe. nu o suprapunere. nici de cele marcate de spiritul practic. DRIVE. Există numeroase asemenea programe. Din punct de vedere juridic. Una dintre aceste iniţiative a fost cea denumită “oraşele verzi europene”. În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă. PACTE).În “litera legii”. economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii. planurile de urbanism. în anumite condiţii. iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale. tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare. al. Ceea ce a rezultat s-a constituit într-o demonstraţie practică a ceea ce se poate realiza. din domenii tehnice diferite. . într-o adevărată sursă de inspiraţie pentru cei cu preocupări în acest domeniu.39. foarte multe programe finanţate de Uniunea Europeană au urmărit atât demonstrarea noilor tehnologii ale urbanismului verde. . Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică. respectiv garantează destinatarului său că. 350/2001) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic. Germania. astfel încât să se realizeze o continuare. . ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut. cât şi asigurarea unei cooperări între oraşele (durabile) europene. Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate. al căror efect cumulativ este greu de neglijat: programe-pilot privitoare la energie (JOULE. Numeroase iniţiative în domeniul dezvoltării durabile a oraşelor au fost direct susţinute de către Uniunea Europeană prin intermendiul unor iniţiative şi programe de finanţare. Promovarea durabilităţii urbane şi a uranismului verde a constituit un scop primordial pentru multe ţări europene: Finlanda. SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ . ZEUS). ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de locuire.(art. programe de transport urban (JUPITER.Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană. SAVE. materializată în furnizarea de informaţii şi dezvoltarea programelor demonstrative. Acesta are un rol important.

reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei. respectiv. precum şi de starea echipamentelor publice existente ori prevăzute. . art 2)”. dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism. de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie – prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. executarea şi funcţionarea acestora. stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă.Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate. este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor. autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor. zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului. regimul economic şi regimul tehnic al imobilului. interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc. în scopul satisfacerii. parcaje necesare. înălţimea minimă şi maximă admisă. circulaţia şi accesele pietonale şi auto. Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic. canalizare. prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate. coeficientul de utilizare a terenului (CUT). în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi delimitările administrative ale dreptului de proprietate. nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine. energie electrică. Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală. cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a acestora în exploatare. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că: – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale. 50/1991. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea. – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi. executarea şi funcţionarea construcţiilor. Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate. Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi. coroborate cu reglementările legale în vigoare. instrumentarea şi eliberarea actului. îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. destinaţii admise sau neadmise. precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea. pe întreaga durată de existenţă. După caz. proiectarea. După cum se poate remarca. alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului. Regimul juridic al imobilului conţine: dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia. dacă terenul este construibil sau dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. echiparea cu utilităţi (apă. energie termică). .unei anumite perioade. Certificatul de urbanism indică. el poate fi pozitiv sau negativ. Regimul tehnic precizează: procentul de ocupare a terenului (POT). situarea terenului în intravilan sau în afara lui. a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.

2005 J. Edit. AMENAJAREA TERITORIULUI. C. Edit. DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA. cu prioritate. 2003 T. London and New York. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de acces. LEVY. “Bruylant”. ”Prentice Hall”. Bruxelles. CONTEMPORANY URBAN PLANING. ”Bruylant”. JADOT. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Cluj-Napoca. Edit. Intenţia de exercitare a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina bunul. . Edit. M. ”Presses Universitaires de Rennes”. 2003 . 2007. The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE TWENTIETH CENTURY). 5-e édition. Promovarea durabilităţii urbane şi a urbanismului verde constituie la ora aceasta un scop primordial pentru multe state ale lumii. New Jersey. URBANISM. ”Dalloz”. . MINEA. Washington D. Edit. Paris. DROIT DE L' URBANISME. ”Presses Universitaires de Rennes – PUR”. HAUMONT. “Accent”. “Universul Juridic”. Edit. precum şi cu alte facilităţi. Bucureşti. această densitate este configurată. NICOUD. ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea. LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE DÉCISION EN MATIÈRE DʼENVIRONNEMENT ET DʼURBANISME. BIBLIOGRAFIE .. 2000 L. LeGates and Frederic Stout. Fr. LʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE lʼURBANISME. Bucureşti. MARÉCHAL. Rennes. 2004 B. cu un dublu efect: achizitiv şi extinctiv. M. sixth edition. 2008 . QUENAULT. Edit. BEATLEY.-P. Edit. ”Accent”. MORAND-DEVILLER. DRĂGANU. “Routledge – Tylor & Francis Group”. la proprietatea unui imobil. Teză de doctorat. LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE. 2003 J. LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. Oraşele – s-a demonstrat deja – se pot integra mai mult în natură. Edit. Analizat prin prisma dreptului privat. 2005 E. 2006 P. PRIET.P. Paris.Fr.. Rennes. 2001 C. amenajările zonelor verzi. 2003 M.Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE. proiectată şi corelată cu planurile urbanistice. Aix-en-Provence. GREEN URBANISM. ClujNapoca. HALL. “Lumina-Lex”. 2003 J. CHIRIAC. DREPTUL URBANISMULUI. Edit. Edit. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”. Edit. “Dalloz”. DROIT DE lʼURBANISME. COSTIN. 2007 H.T. B. dreptul de preemţiune implică substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar. ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze bunul. Third Edition. în THE CITY READER. 2001 Fl. Bruxelles. DUŢU. DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU TERRITOIRE ET DE L’URBANISME. DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME.Dreptul de preemţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra unui bun imobil (de regulă. PIGEON. Edited by Richard T. JACQUOT. Edit. accesul la mijloacele de transport. Island Press.-M.

LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT. ”Gualino éditeur”. 2005 xxx. REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI. Edit. ”Dalloz”. DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE LA VILLE. ”Le Moniteur”. QUILICHINI. 2008 P. Paris. Edit. Bucureşti. 2006 . TOURETTE. Universul Juridic. Paris. Edit. CODE DE lʼURBANISME – Commenté. 2-e édition. PUIE.O. Paris. Edit. 2006 Fl. 15-e édition.