Mincinosul

de Emilia Plugaru
cu drag pentru Eva, fiica Natei Albot
Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat,
să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă
şi friguroasă în compania şoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în
grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de
păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe
ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte - au aripi.
- Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul - nu? Dungă e revoltat. Dar nu
are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va
băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci... Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacţia
lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie
jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi
priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur.
- Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că
doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în
fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună. De-
aţi şti cât de frumos e acolo... Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici,
pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel...
- Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant!
- Păi... zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă
povestesc... Trebuie doar să mă concentrez... Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul
simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică.
- Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai
întoarce acasă... ce flori, ce iarbă... Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori? Spini,
buruieni - în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe... Peste tot e atât de curat... Când plouă -
stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă
sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am
construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică
toată. E îndeajuns să gândeşti şi cât ai clipi palatul e gata. Eu şi cu pisicuţa mea ne lăfăim în

odăile mari, dormim pe saltele din puf şi puful nu e, doamne fereşte, din pene de păsărele,
căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii.
- Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare
şi negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, îşi
înghite cu plăcere saliva, îşi întinde lăbuţa căci chiar în faţă observă o vrăbiuţă ce-l priveşte cu
ochii plini de consideraţie.
- Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine sunt? întreabă iarăşi fluturele băgăcios şi se aşează
înaintea vrăbiuţei, o atinge cu aripa, vrăbiuţa speriată se fereşte apoi îşi ia zborul.
- Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monştri de fluturi!
Uită-te cât eşti de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da! Căci
fără de fluturi nu ar fi nici flori, se linişteşte Dungă şi iarăşi porneşte pălăvrăgeala turnând
verzi şi uscate.
- Râurile şi izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-aşa, curge laptele, du-te şi bea
cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleştar, îmi construiesc o
căsuţă simplă din unt şi smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna şi untul, mă
trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de şoricei, dar cel mai tare
mă păleşte dorul de vrăbiuţe şi... mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeţi? zice Dungă cu
atâta suflet încât e cu neputinţă să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuţelor mă întorc acasă,
continuă să minciunească el. Are şi luna vrăbiuţe. Dar cum să le compari cu ale noastre?
Cum?
- Vai, zice un fluturaş alb cu picăţele roşii, mi-aş da viaţa să mă aflu pe lună. Ia-mă cu
tine. Vreau sa văd florile de acolo...
- Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă... Florile de pe lună nu ar dori să te
vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturaşii lor. Orişice insectă străină o înghit imediat, apoi
o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădeşti pe aiurea, când ai de trăit o viaţă frumoasă aici? În
schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoţit de vreo vrăbiuţă. Le-aş duce pe
toate în spaţiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe
spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbeşte Dungă şi spre bucuria lui o observă
iarăşi pe micuţa vrăbiuţă apropiindu-se.
- Aş vrea să fiu prima vrăbiuţă pământeană ce vizitează Luna, şopteşte ea cu timiditate.
Mama şi bunica îmi tot zic că eşti rău, fioros, că trebuie să mă ţin cât mai departe, însă... nu le
cred. Eşti atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine.
Albinuţele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuşi cu urechea la ce se
vorbeşte.
- Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu
are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba şi... Vai!!! O
prinde pe mica vrăbiuţă, cască o gură cât o şură şi hop... primeşte în bot o duzină de ace.
- Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-şi potolească durerea. Nenorocite
veninoase! ţipă el, căci ştie, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici

să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniţă proaspătă de
păsărică.
Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiş şi visează
râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuţe nu îndrăzneşte să se gândească. Cu greu îşi dă seama că
este chemat:
- Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuţa. Ti-am adus un ulcioraş cu lapte,
bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Şi încă ceva, adaugă
ghemuleţul cu pene, ţi-am pregătit nişte bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îţi
vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase.
- Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar... Peste câteva
zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-şi bagă lăbuţa în foc pentru toate vrăbiile, dar
aceasta precis că nu are pic de minte...
Dungă stă în cumpănă. Totuşi e atât de blândă şi de bună la inimă... Uneori chiar şi lui îi
vine să strige: Sărmană vrăbiuţă! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuţă!
Culorile
de Emilia Plugaru
dedicată gropărelului
- Mamm... mă auzi mamm?
- Dormi, Râmel, vorbim altă dată.
- Mamm! Insistă puiul de râmă. Nu vreau să dorm! Vreau să vorbim!
- Bine, Râmel! îşi deschide un ochi bătrâna râmă. Despre ce să vorbim?
- Despre cât de frumos e acolo sus...
- Vai, Râmel, ţi-am povestit de atâtea ori.
- Mai vreau, mamm.

- Atunci ascultă... şi mama-râmă îşi începe povestea. Acolo sus, şopteşte ea, adică
deasupra pământului - e o altă lume. Nu zic, şi la noi e bine şi e frumos, căci aici ne este casa,
dar acolo, cum sa-ţi spun, e altfel... În primul rând e multă lumină. Şi sunt multe, multe culori.
Totul e colorat. Da... În sfârşit am înţeles... Culorile... Iată de ce sus e atât de frumos.
- Mamm, când ieşim afară?
- Vai Râmel. De câte ori să-ţi zic? Ai niţică răbdare. Acum e iarnă, e frig. Ne-am ascuns
în căsuţa noastră ca sa nu îngheţăm. Multe gâze şi vietăţi mici când e cald mişună pe afară,
când e frig stau în ţărână şi dorm. Chiar şi culorile pare-se dorm pe vreme de iarnă. Aşa că...
Închide ochii, îţi voi cânta un cântecel, iar tu vei face nani.
- Nu vreau nani! Nu-mi pasă de frig! Nu-mi place aici!
Oricât de calmă ar fi mama-râmă, până la urmă îşi iese din fire:
- Încetează! strigă ea. Vom merge sus doar când ni se va da de ştire că e posibil! Gata!
Nici o vorbă mai mult! Dormi!
- Mamm, începe iarăşi Râmel. Spune-mi... Cine ne va da de ştire?
- Înţelegi scumpule, deasupra pământului e cerul cu nori. Norii sunt diferiţi... Adică de
diferite culori, de diferite mărimi. Când e primăvară şi cerul se acoperă cu nori negri, tuciurii -
norul cel mai important îşi ia toba şi începe să bată: Bah! Bah! Bah! Bah! Toba lui se aude
până la noi. Deci vorbim după ce auzim bubuitul. Acum dormi!
- Maaammm! Auzi!? sare Râmel din pătucul său. Norul cel mai important bate din tobă!
- Da? nu-i vine să creadă mamei-râme. O fi venit primăvara?
- A venit, maaamm! A venit! Hai sa mergem afară! Repede! Vreau să văd culorile!
- Nu, Râmel. Încă nu...
- De ce?! M-ai minţit!? Atunci... plec singur, fără tine!
- Stai, puiule! Aşteaptă! Doar un pic. Mai întâi de toate ţărâna trebuie să devină reavănă,
puhavă, ca să putem săpa tunelul prin care ne vom strecura. Nu durează mult. Acuş picăturile
calde de ploaie se vor scurge în sol... Ah! E atât de plăcut când faci prima scăldătoare de
primăvară... Atât de plăcut... Vezi? Solul începe să devină umed. Deci... putem să pornim
săpatul.
Cele două râme stau într-o grădină plină de flori, plină de culori. Micuţul Râmel nu
încetează să se minuneze de frumuseţea din jur.
- Maaamm, zice el, nu mă mai întorc acasă. Îmi place atât de mult aici. Mai ales îmi plac
florile... sunt foarte frumoase!

- Eh, oftează bătrâna râmă. Frumos, frumos... Dar locul unei râme e în pământ. Dacă o
râmă stă mult timp sub razele soarelui, se usucă. Şi nici măcar nu acest lucru e cel mai
important. Prea multe primejdii ne înconjoară... Găinile, iată răul cel mare. Gă-i-ni-le!
- Maaaamm! Priveşte! Ce fiinţă ciudată aleargă spre noi?! E nespus de nostimă! Iar în
urma ei - o mulţime de ghemuleţe aurii! Mă duc să-i salut! strigă Râmel, apoi porneşte cu
îndrăzneală în întâmpinarea cloştii.
- Vai, Râmel, ce faci!? e disperată râma cea mare, reuşind totuşi să-şi împingă odrasla
înapoi în tunel. Am scăpat, răsuflă ea uşurată. Să nu te fi oprit la timp... Dar... să nu mai
vorbim. Principalul e că ai văzut... culorile. Cred că altădată nu mai riscăm. Era cât pe ce să
ne înghită o cloşcă...
E mult de lucru în împărăţia râmelor. Toată ziulica acestea fărâmă solul ca să-l facă
pufos. Râmel şi mama-râmă sunt convinşi că şi datorită lor din solul pufos răsar în fiecare
primăvară... culorile.
Adevăratul Prieten
de Emilia Plugaru
Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni.
Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei.
Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa
cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să
nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef
stăpânul - bea împreună cu el bere.
În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi.
Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie:
domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv.
Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi
face ferfeniţă blana lui cărămizie.
Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea.
Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către

cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul
nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a
încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a
devenit practic un membru al familiei.
Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten
al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa
motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui
Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten.
Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică - o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de
zor câteva semincioare.
- Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: "Drăguţă
vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!"
- Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti?
Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că... Lasă-mă-n
pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul.
- Mda... oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau
bătut.
Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni
să-i treacă pe lângă picioare.
- Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? Întrebă el.
- Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai
că...
- Numai că ce?
- Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten... Dă-mi drumul, se rugă şoricelul.
Altfel îmi vei rupe codiţa.
Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.
- Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha!
Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi
şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite...
Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă.
- Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă
ochii... Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai
i-o arătase şoricelul.
Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa
avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe
loc.

- Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni?
- Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi
pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o
şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene.
- Fu! Exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!
- Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că
dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc.
- Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar... nu are importanţă. Să vorbim despre altceva.
Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo... în casa aia frumoasă. Mergi?
- Ştiu eu... Bine. Merg... răspunse mâţa, nehotărâtă.
Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din
bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără
îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie
adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins
pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână.
- Aoleu! Strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în
locuinţă mâţe din astea, pline de purici?
Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii.
- Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu...
- Miorlauuu! Miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă.
- Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! O auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat!
Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.
Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu
stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se
sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era
şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu...
- Guşti? Întrebă pisicuţa.
Cărămidă refuză delicat.
În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi.
Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată
nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea
prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi
totuşi ambii trăiau zile minunate.

- Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi - aş vrea ca ei să–ţi
semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase
flatat.
Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un
acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi
vadă fosta locuinţă.
- Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică.
Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme?
- Pe unde, pe unde... bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu
râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta
veterinarului.
Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt
patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă
cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din
motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei.
- Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă.
- Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se
aplecă, luă pisicul şi merse spre casă.
- Cărămidă! Strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat
prieten!
Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi
el preferatul stăpânilor.
Frunza curajoasă
de Emilia Plugaru
Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o
strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi
ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut
hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă.

Gerul şi vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât
de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur... Cât de frumoasă era când soarele îi turna
prin vinişoare aur şi aramă... Dar... Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic.
Bineînţeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe
rând, le-a purtat în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina copacului.
Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare
însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură soarta.
Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea
nu a ştiut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu
nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt.
Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi
iarăşi se puneau pe şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos mai
cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva
vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa.
- Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de
curajoasă ca şi noi.
- Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă.
- Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore,
înfruntând gerul, zăpada şi vântul?
- O fi... Numai că... Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă
foloseşte la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie
uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele...
Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuţe... Îi trecuse prin gând chiar să se lase
smulsă de vânt. Şi ar fi făcut-o... Dacă nu auzea glasul ramului.
- E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile, bucuriile şi tristeţile le
trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoţiile... Acum însă, când te văd atât
de abătută - trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai dat dovadă.
Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să rezişti până la primăvară.
Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi...

Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar
ea ştie, doar el o ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt.
Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simţea
nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura,
dar veneau alţii şi alţii...
În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei se aşează alături să mai sporovăiască sau să
privească la copilaşii ce alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de
molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii.
Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până
peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era
acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea, strălucirea stelelor şi a
lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin
spaţiu, ajunge până la o steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram, împarte
cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de folos.
Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească
puternic. Se topeşte rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos.
Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezeşte doar când aude
alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de ciripit de păsărele.
- Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e
primăvară. Priviţi, o frunză veche...
- Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de... încreţită şi de... urâtă.
Chiar o să fim la fel?
Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase.
Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în fiecare
primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze - asta va însemna că arborele
continuă să trăiască. Şi anume ele, frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu.
Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu
mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer ca pe
o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea
curajoasă nu are nici o îndoială - va veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de
iarbă sau floare - cine poate şti?
Povestea Creionaşului fermecat
de Emilia Plugaru
De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai
din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat.

- Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele,
are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de
lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu
ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă!
Îţi va prinde bine...
Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi... luându-se cu joaca
a uitat de preţiosul cadou.
Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un
trandafir înflorit.
- Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe
alături, dar nu am observat-o.
Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă - a găsit creionul, a luat o
foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era
fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie
apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe
petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate.
- O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici.
Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini,
înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor.
- Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această
grădiniţă e atât de neîngrijită?
Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o
lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul
parcă-i zâmbea.
- O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului
înflorit.
Ciudat însă. Nici un trecător nu se oprea.

- Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg
încolăciţi în propria lor umbră.
- Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur.
Păcat...
Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută.
- Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de
dulce!
- E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se.
- Ca să vezi... Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră.
Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă.
Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele
trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic,
zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un
moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În
mijlocul curţii văzu un biet căţeluş - ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul
acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul
rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe - să-l
încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră
prieteni de nedespărţit.
Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său
fermecat.
- Un creionaş fermecat? Ziceau ei. Face minuni? Poveşti... Adevărate poveşti. Cine mai
crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel,
mai bine parcă... am zice chiar - foarte frumos.
La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul.
- Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi sa făcut
foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme...
Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu
uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată
în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste.
- E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie.
- Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei...
La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat
creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul,
iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri... De atunci nimeni nu s-a mai
îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius

lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din
jurul lor un pic mai altfel decât înainte.
- Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi
prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar
pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni!
Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au
îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe
de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să
deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate
aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii.
- Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în
desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat
oraş de pe lume.
Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: "Oraşul nostru de mâine".
Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră,
continuau să treacă absenţi pe alături.
- Eh! Îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne
ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş.
Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai
curată şi mai cinstită.
- Aoleu! S-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la
urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca
lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va
întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de
draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă - diavolul nu prea are
ce face. Cât încă nu e târziu - la treabă, Michiduţă!
Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama
tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş.
- Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las' că-i arăt eu... Cu mine şi-a găsit nănaşul... Cât
ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor.
- Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule...
Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl
uitase pe măsuţa din clasă.
- Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se
poate de bine.
Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe
deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu
observă cum în clasă se lăsă întunericul.

- Unde o fi plecat Marius? Se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l
strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?!
Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat:
- Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu
mai are nevoie de tine.
- Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în
buzunarul lui Marius...
- Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte - eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-
te cu gândul...
- Dar cine totuşi eşti? insistă creionaşul. Vino mai aproape!
Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă
lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo.
- Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă!
- Michiduţă? Ce nume ciudat...
- Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate.
- Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum.
- Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să
creeze ceva bun şi frumos - eu le amestec culorile?
- Nu ştiu, dar dacă zici tu - te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog!
- Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu
putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună!
Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate!
- Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare!
- Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi
de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii
vor vedea dor ce voi dori eu să vadă.
A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute.
Tapetele, mesele, scaunele - toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei
atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică
până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai
văzut vreodată!
- Adevărat! Au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe!

- Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu
voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? S-a revoltat Marius şi a mers
iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a
fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete.
- O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au
strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai
adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o
bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui
prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă.
Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala.
Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius.
Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea
curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai
observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa.
Copiii acum aveau alte preocupări.
Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă
şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă.
Marius nu mai dădea de urma creionaşului
În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul
observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei.
- De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş.
- Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine
creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap...
- Ştii ceva? I-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem
schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce
zici? Îţi convine?
- Păi... nu prea. Ăsta e fermecat...
- Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur
creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te...
- M-ai convins... aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi?
- Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici!
Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu
părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut
drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a
aruncat creionul cât colo şi a uitat de el.

A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De
îndată ce a intrat în camera lui Marius - şi-a dat seama de cele întâmplate.
- Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta?
- Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc...
- Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin
oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important...
A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme.
Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a
povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut,
despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate.
Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească.
- Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul?
- Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă.
- Dă-l încoace un pic!
Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi
fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături.
- Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat!
- Stt... îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi...
Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o
coadă lungă, strâns lipită de vine.
- Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa
drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu!
- Dă-mi drumul, lasă-mă! Ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac.
Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele...
- Vezi? Zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar
acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe
grafitul creionaşului - o aruncă în lada cu gunoi.
Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când
se făcu nevăzut.
- Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat?

- Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va
fi ultimul, ai grijă... Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu - se va găsi un
altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece
culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă - trebuie să fie
vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale
vieţii. M-ai înţeles???
- Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân.
Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la
fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul
stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie.
- Un trandafir între mărăcini? S-a întristat bunicul.
- Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji!
A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se
revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă.
În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie
de hârtie şi a desenat trandafirul.
- Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii...
Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat:
- Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa
frumosul din jur...
- Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri
minunate îţi va arăta... Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea
noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat... Cine ştie, a oftat munteanul,
poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla... Să sperăm... Ar fi un lucru
nemaipomenit...

Mincinosul
de Emilia Plugaru cu drag pentru Eva, fiica Natei Albot Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă şi friguroasă în compania şoarecilor din pod. Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte - au aripi. - Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul - nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci... Nici o aripă nu o va ajuta. Căci reacţia lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur. - Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună. Deaţi şti cât de frumos e acolo... Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel... - Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant! - Păi... zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă povestesc... Trebuie doar să mă concentrez... Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică. - Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai întoarce acasă... ce flori, ce iarbă... Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori? Spini, buruieni - în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe... Peste tot e atât de curat... Când plouă stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful