Capra cu trei iezi

de Ion Creanga
Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa
mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am
sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:
Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
-Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si ce-am vorbit o
data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si
sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? - chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.
-"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie!
Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i
mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi,
intorcandu-se, incepu iar:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca
nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:
Deschideti usa,
Ca vine matusa!
s-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut
oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap... Daca
te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.
Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funigine, tace ca
pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel mijlociu, tustiu! iute sub un
chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i
rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul...
Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de
flamand ce era. Si, nici una, nici doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin
casa cu neastampar, zicand:
- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat in pamant...
Unde sa fie, unde sa fie? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut,
ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!
Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i merg
petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel
cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste
nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit
dusmanul din casa, ideul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap
si-a plange cu amar dupa fratiorii sai.
- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de asta mare
urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum venea, cat de
colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!
Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine,
picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si ce era nu era a bine!... Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,

Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in
bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe urma,
imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa
si spunand:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...
- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum iti spun, se
da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata
joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si mangositul! Inca se
ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sarit
peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug?
Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca
sa prinda el de veste.
Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si sta in
cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca?
"Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca
labele!"
Aproape de casa ei era o groapa adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru!
Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale,
face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu
jaratic si cu lemne putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si
niste frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies
de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-
sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da de-o prapastie grozava si
intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.
- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria
ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa
te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...

- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata inima rea, ca odata
avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-
acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca dac-ai vrea d-ta sa-i dai
un baiet, sa-l invete cojocaria.
Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi
oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu! Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci
lupul nostru incepe a manca halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!
Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri;
mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!
- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi
trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul
tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai
potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au
apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da' si de cumatru-sau lupul
pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.
Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la
priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna...
Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea
asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-am
spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!
Scufita rosie
Fratii Grimm

A fost odata o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai draga decat oricui ii
era bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata bunica ii darui o scufita rosie, si pentru ca-i sedea tare bine fetitei si nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, maica-sa ii zise:
- Scufita Rosie, ia baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta de vin si du-le bunicii, ca e bolnava si
slabita si bunatatile astea o sa-i ajute sa-si mai vina in puteri. Da' vezi de pleaca mai inainte de a se lasa
zapuseala si cauta sa mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel cine stie, de alergi, ai putea sa cazi si sa
spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga ? Iar cand o sa fii sa intri in casa, nu uita sa-i dai
bunicii "buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii prin toate ungherele !...
- Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mana la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas de partare de sat. Si de cum intra Scufita Rosie in
raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e lupul si nu se temu
de fel cand il vazu.
- Buna ziua, Scufita Rosie ! ii zise el.
- Multumesc frumos, lupule.
- Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie ?
- Ia, pana la bunicuta !
- Si ce duci acolo, sub sort ?
- Cozonac si vin. Mamam a facut ieri cozonacsi-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa manance si
ea, ca sa-si mai vina in puteri.
- Da' unde sade bunica-ta, Scufita Rosie ?
- Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii ! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: "Frageda-i fetita asta ! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa ! Cu mult mai gustoasa decat baba ! Da' e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile ca sa pun mana pe
amandoua "...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
- Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralucesc in jurul tau ! Si tu nici nu le iei in seama macar... Si mie imi pare rau ca nici n-auzi ce dulce canta pasarelele !... Atat de serioasa pasesti pe drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atat de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; a atata veselie !...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai
cu luare-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei:
"Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proaspete ! E atat de dimineata, ca nu mi-e teama c-am sa intarzii !"
Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar indata I
se parea ca putin mai incolo ii zambeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot culegandmargarete si
clopotei, se pierdea tot mai mult in adancul codrului. In ast timp insa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii si batu la usa.
- Cine-i acolo ?
- Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla de vin.
Dar deschide usa bunicuta !
- Apasa pe clanta si intra ! raspunse bunica - ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o inghiti. Se
imbraca apoi in hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atatea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo,
deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu mirarea cand vazu usa
data de perete. De indata ce intra in odae, o cuprinse nelinistea; totul I se parea atat de ciudat, incat isi spuse:
"Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica ?... Ca doar alta data ma simteam atat de bine la
bunicuta !"
Si fara sa mai astepte, striga:
- Buna dimineata !
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie sra apropie atunci de pat si dadu perdelele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu scufita
trasa peste ochi si avea o infatisare atat de ciudata, incat fetita intreba:

- Vai, bunicuta, da' de ce ai urechi atat de mari ?
- Ca sa te pot auzi mai bine.
- Vai, bunicuto, da'de ce ai ochi atat de mari ?
- Ca sa te pot vedea mai bine.
- Vai, bunicuto, da' de ce ai maini atat de mari ?
- Ca sa te pot apuca mai bine.
- Da', bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura ?
- Ca sa te pot inghiti mai bine.
N-apuca sa sfarseasca ultimul cuvant, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzandu-l somnul, adormi si incepu sa sforaie de
se cutremurau peretii.
Si se intampla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vanator. Auzi el horaiturile si-si spuse: "Bre, da'
tare mai sforaie batrana ! Nu cumva i-o fi rau ?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il vazu pe lup tolanit acolo.
- Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batran ! izbucni vanatorul. De cand te caut !
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: "Dar daca lupul a inghitit-o pe batrana ?
Poate c-as mai putea s-o scap !" Asa ca nu mai trase, ci, luand o foarfeca, incepu sa taie burta lupului adormit.
Abia apuca sa faca doua-trei taieturi, ca si vazu stralucind scufita cea rosie a fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
- Vai ce spaima am tras ! Ce intuneric era in burta lupului !
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna in graba
niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului. Cand se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pietroaiele atarnau atat de greu, ca dihania se prabusi la pamant si dadu ortu' popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l adusese fetita
si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gandi in sinea ei, parca mustrandu-se: "De-acu' inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!"
Fetita cu chibriturile
de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si peintunericul acela,
mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci cand plecase
de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de
largi pentru ea,incat mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o avea si el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu
chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea
nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe
parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret.
Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se
gandea ea.
Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse
piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea
inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari
cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face
bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele!
Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra
flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.
Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire.
Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri;
in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut
deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai
impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si
poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua
mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus tot mai sus si ea vazu deodata ca
luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".
Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Si aprinse repede toate
chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua.
Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara
vesele in stralucirea aceea, asa sus asa sus si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la
Dumnezeu.
Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe
buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu
gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.
Pietrele de moara
basm popular bielorus

Traiau odata un mos si o baba care n-aveau nimic in gospodarie, decat un cocosel si niste pietre de moara.
Pietrele astea de moara erau fermecate: punea mosul intre ele o graunta, le invartea o data, si inca o data si
macinau un ciubar intreg de faina. Mosul si baba traiau bine, iar pe cocosel nu-l prigoneau. Odata a auzit
boierul de pietrele de moara fermecate. Si a hotarat sa le fure. A vanit intr-o seara la mos acasa si i-a cerut sa-l gazduiasca peste noapte.
- Am fost la vanatoare, a spus. Am mult de mers pana acasa si se lasa noaptea…
- Nu-i nimic, innoptezi aici, a raspuns mosul . E loc destul.
De indata ce mosul si baba au adormit, boierul a furat pietrele de moara. Tare s-au intristat mosul si baba din
cauza lor. Stateau asa infometati si plangeau. Cocoselul i-a ascultat ce i-a ascultat, apoi le-a spus:
- Destul cu plansul, va aduc eu pietrele de moara inapoi!
- Cum sa le aduci tu? l-au intrebat mosul si baba. Boierul n-o sa-ti dea voie nici macar sa-I calci pragul.
- Nu-i nimic, s-a sumetit-cocoselul. Vi le aduc. Chiar de-o fi sa pier, pietrele de moara tot le aduc! Si isi ia el ramas bun de la mos si baba si zboara spre curtea boiereasca.
Zboara el zboara, cale lunga sa-I ajunga, si se intalneste cu un uliu.
- Incotro cocosule? intreba uliul.
- La curtea boierului.
- Pai de ce ?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Uliul s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el, zboara cale lunga sa-i ajunga, si-I iese in cale o vulpe.
- Incotro, cocoselule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Vulpea s-a varat in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el zboara, cale lunga sa-i ajunga,
si-i iese in cale un bursuc.
- Incotro, cocosule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
A intrat bursucul in gusa cocoselului, iar acesta a pornit mai departe. Zboara el zboara, cale lunga sa-i ajunga,
si-i iese in cale un lup.
- Incotro, cocoselule?
- La curtea boierului.
- De ce?
- Boierul a innoptat la stapanii mei mosul si baba, si le-a furat pietrele de moara. Ma duc sa le iau.
- Ia-ma si pe mine cu tine.
- Bine, vara-te in gusa mea.
Si a zburat cocoselul, a tot zburat si a ajuns la curtea boierului. Iar boierul avea atunci oaspeti care beau si
chefuiau, cu ferestrele si usile larg deschise. Cocoselul s-a ridicat in zbor pe pervazul ferestrei, a batut din aripi si a inceput sa cante cat putea de tare:
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu, pe boier! La stapanii mei a innoptat si pietrele de moara le-a furat. Am
venit sa le iau. Da inapoi, boierule, pietrele de moara!
S-a rusinat boierul ca-l face hot cocoselul fata de oaspeti, si a spus:
- Hei, slujitori, puneti mana pe flecarul asta si aruncati-l in poiata, sa-l ciocaneasca acolo gainile, sa-l omoare!
Slujitorii au pus mana pe cocosel, l-au aruncat in poiata si au plecat. Atunci cocoselul a spus:
- Uliule, uliule, iesi din gusa si suceste-le gatul gainilor!

- Uliul a iesit in graba din gusa cocoselului, a sucit gatul tuturor gainilor si a zburat in padure. Cocoselul a sarit din nou pe pervaz:
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu pe boier! La stapanii mei a innoptat si pietrele de moara le-a furat…
- Aha, spune boierul, va sa zica nu l-au omorat gainile cu ciocul? Bine! Hei, slujitori, insfacati-l pe flecarul
asta si aruncati-l la gaste, sa-l manance ele!
Slujitorii au insfacat cocoselul si l-au azvarlit la gaste. Cocoselul cand s-a dezmeticit, a spus:
- Vulpe, vulpisoara, iesi din gusa si omoara gastele!
- Vulpea asa a si facut, si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi pe pervaz si a cantat:
- Cucurigu pan-la cer, arza-l focu pe boier!
- Asa vasa zica, a spus boierul, nici gastele nu l-au mancat. Hei, slujitori, duceti-l la cocina, sa-l sfasie porcii!
Slujitorii au dus cocoselul la cocina, iar el cand a ajuns acolo a spus:
- Bursucule, bursucule, iesi din gusa si sfasie porcii!
Asa a facut bursucul si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat iarasi pe pervaz:
- Cucurigu!
- Aha, a spus boierul auzind glasul cocoselului, va sa zica nici porcii nu l-au sfasiat! Hei, slujitori, duceti-l la grajd, sa-l calce acolo caii in copite.
In grajd cocoselul a spus:
- Lupule, lupule, iesi din gusa si sfasie caii.
Lupul a iesit in graba si a sfasiat caii si a fugit in padure. Iar cocoselul a zburat pe pervazul ferestrei:
- Cucurigu!
Boierul s-a apucat cu mainile de cap. Ce sa faca? A spus:
- Hei, slujitori, duceti-l pe flecarul asta bucatarului, sa-l prajeasca in cuptor. Slujitorii asa au si facut.
Bucatarul a prajit cocoselul si l-a adus pe farfurie boierului. Boierul l-a apucat si plin de rautate l-a inghitit
intreg. Dar cocoselul a inviat in pantecul boierului, a scos ciocul prin urechea dreapta si a inceput sa cante:
- Cucurigu, pan-la cer, arza-l focu de boier!
Boierul a inceput sa tipe:
- Hei, slujitori, puneti mana pe topoare si hacuiti-l pe nemercul asta!
Slujitorii au insfacat topoarele, dar cum au lovit, i-au taiat boierului urechea dreapta… Iar cocoselul s-a
strecurat prin urechea stanga si a inceput din nou sa cante.
- Hei, slujitori, taiati-l!
Slujitorii loveau, dar n-au nimerit cocoselul, ci i-au taiat boierului urechea stanga. A ramas boierul fara urechi, si atunci cocoselul i-a iesit prin gura.
- Hei, slujitori, a tipat boierul deschizand gura, taiati-l, taiati-l!
Slujitorii au dat cu topoarele, dar n-au nimerit cocoselul, ci limba boierului, de i-au taiat-o. Iar cocoselul a
zburat pe pervazul ferestrei, s-a asezat acolo si a inceput sa cante. A vazut boierul ca n-are incotro: toate
animalele I le omorase cocoselul, iar pe el il schilodise. A scos pietrele de moara si i le-a dat. Iar cocoselul a
luat una sub o aripa si alta sub cealalta aripa si a pornit in zbor spre casa. Tare s-a bucurat mosul si baba cand
au vazut pietrele de moara si au inceput sa macine faina. Din faina paine fac si se infrupta, dar pe cocosel nu-l
uita.
Samburele
de L.N. Tolstoi

Mama a cumparat prune ca sa le dea copiilor dupa masa de pranz si le-a asezat pe o farfurie. Vania, care nu
mai mancase pana atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai placea cum miros si tare-ar mai fi vrut sa le
guste! Tot dandu-le asa tarcoale, baietelul pandi clipa cand nu era nimeni in odaie si, nemaiputandu-se stapani,
inhata o pruna si o manca. Cand s-a apropiat ora pranzului, mama a numarat prunele si vazand ca lipseste una,
i-a spus tatalui. Stateau cu totii la masa si tatal a intrebat:
- Ia sa-mi spuneti, copii. Nu cumva a mancat cineva dintre voi o pruna?
- Nu, au raspuns copiii in cor.
Vania, rosu ca un rac, a spus si el:
- Nu, n-am mancat-o eu!
- Ca unul dintre voi a mancat pe ascuns o pruna, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba.
Nenorociera-i alta. Fiecare pruna are un sambure. Si daca cineva nu stie cum sa le manance si inghite
samburele, a doua zi moare. De asta mi-e frica.
Atunci Vania, galben la fata, a zis repede:
- Ba nu, ca samburele l-am aruncat pe fereastra.
Toti au izbucnit in ras, iar Vania a inceput sa planga.
Saritura
de L.N. Tolstoi

O corabie se intorcea acasa, dupa ce facuse inconjurul Pamantului. Era o vreme linistita. Toata lumea iesise pe
punte. Printre oameni se invartea o maimuta mare, starnind hazul tuturor. Se stramba, sarea, facea tot felul de
lucruri comice, maimutarea pe oameni si, vazand ca lumea se distreaza pe socoteala ei, facea si mai multe
ghidusii. Deodata, maimuta sari la baiatul capitanului corabiei, un copil de doisprezece ani, ii smulsa palaria,
si-o puse pe cap si se catara iute pe catarg. Toti incepura sa rada, baiatul insa, ramas cu capul gol, nu stia ce sa faca: sa rada si dansul ori sa se supere? Maimuta se aseza pe prima verga a catargului, lua de pe cap palaria si
incepu s-o rupa cu coltii si cu unghiile. Parea ca isi bate joc de baiat, se stramba la el si il arata cu degetul.
Baiatul striga la ea si o ameninta, dar maimuta continua sa sfasie si mai rau palaria. Marinarii radeau in hohote.
Baiatul se inrosi, isi lepada hainuta si se avanta pe catarg, dupa maimuta. Catarandu-se pe franghie, ajunse
intr-o clipa la prima verga. Cand sa apuce insa palaria, maimuta se catara mai sus, cu mai multa indemanare si
mai repede decat el.
- Nu-mi scapi tu! striga baiatul, urcandu-se dupa ea.
Maimuta il intarata din nou, suindu-se si mai sus; pe copil insa il cuprinsese furia si nu se lasa biruit. In cateva clipe, amandoi ajunsera in varful catargului. Acolo, sus, maimuta se intinse cat putu de tare si, tinandu-se de
franghie cu piciorul de dinapoi, atarna palaria la capatul ultimei vergi, dupa care se catara chiar in varful
catargului, strambandu-se si ranjind de bucurie. De la baiat si pana la capatul vergii, unde atarna palaria, erau
vreo doi coti, asa ca nu putea ajunge la ea decat daca ar fi lasat din maini franghia si catargul. Copilul insa se
inciudase peste masura. Se desprinse de catarg si pasi pe verga. Pe punte, toti priveau si radeau de ispravile
maimutei si ale baiatului, insa cand au vazut ca el a lasat din mana franghia si a trecut pe verga tinandu-si
cumpana cu bratele, au inmarmurit cu totii de spaima. Era de ajuns sa dea gres cu un singur pas si baiatul ar fi
cazut, zdrobindu-se de punte.
Dar chiar daca n-ar fi facut nici o miscare gresita si ar fi ajuns la marginea vergii sa-si ia palaria, i-ar fi fost foarte greu sa se intoarca si sa ajunga din nou la catarg. Toti priveau in tacere, asteptand sa vada ce are sa se
intample. Din multime, cineva nu-si putu stapani un strigat de groaza. La acel tipat, baiatul se dezmetici, se
uita in jos si incepu sa sovaie. In vremea asta iesi din cabina capitanul, tatal copilului. Avea cu el arma ca sa
impuste pescarusi. Cand si-a vazut baiatul pe verga, a indreptat pusca spre el si a inceput sa strige:
- In apa! Sa sari imediat in apa! De nu, te impusc!
Baiatul se clatina, dar nu intelese.
- Ori sari ori te impusc!... Un, doi…
Dar nu apuca tatal sa strige ”trei” ca baiatul si sari, avantandu-se cu capul in jos. Copilul cazu in mare, ca o
ghiulea de tun; si pana sa-l fi acoperit valurile, douazeci de marinari au si sarit de pe corabie in apa. Peste vreo patruzeci de secunde – care parura tuturor nesfarsit de lungi – baiatul iesi la suprafata. Fu dus pe corabie. Peste cateva clipe, dupa ce dadu afara apa, pe gura si pe nas, apa inghitita, incepu sa respire.
Cand capitanul vazu asta, scoase un suspin, ca si cum l-ar fi innabusit ceva, si alerga in cabina la el ca sa nu-l
vada nimeni plangand.
Filipok
de L.N. Tolstoi

Era odata un baietel pe care il chema Filip. Intr-o zi vazu copiii indreptandu-se spre scoala. Filip isi lua caciula si vru sa se duca si el cu ei. Dar maica-sa il intreba:
- Incotro te duci, Filipok?
- La scoala.
- Esti mic si nu poti sa te duci! Si mama il opri acasa.
Toti copiii erau dusi la scoala. Tata a plecat inca de dimineata la padure, iar mama s-a dus sa lucreze cu ziua.
Au ramas acasa numai Filipok si bunica sus pe cuptor. Lui Filip i s-a urat sa stea singur. Si cand bunica a
adormit, el s-a apucat sa-si caute caciula. Pe-a lui n-a gasit-o si a luat una veche de-a lui taica-sau; pe urma a
plecat la scoala. Scoala era la capatul celalalt al satului, langa biserica. Cat a mers Filipok pe ulita lui, cainii i-au dat pace, il cunosteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curtilor straine, a sarit Jucika si a inceput sa latre; dupa Jucika a sarit si Volciok, un caine mare de tot. Filipok a luat-o la fuga, cainii dupa el. Filipok a incaput sa tipe, s-a impiedicat si a cazut. Dintr-o curte a iesit un mujic, a alungat cainii si s-a rastit la copil:
- Incotro alergi asa singur, neastamparatule?
Filipok n-a raspuns nimic; si-a sumes poalele hainei si a inceput sa fuga din rasputeri. A ajuns langa scoala. In
cerdac nu era nimeni, dar dinauntru razbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: “Daca invatatorul ma
alunga?”. Se tot gandeste ce sa faca. Sa se intoraca, vor sari cainii iar la el; sa intre in scoala, ii e frica de
invatator. Tocmai atunci trece pe langa scoala o femeie cu donita in mana si-l intreaba:
- Tu de ce stai aici, cand toti invata?
Filipok n-a mai avut ce face si a intrat. In pridvor si-a scos caciula si a deschis usa . Scoala era plina de copii.
Fiecare spunea ceava cu glas tare, iar invatatorul, care purta un fular rosu la gat, se plimba prin mijlocul lor.
- Tu ce vrei? l-a intrebat el pe Filipok.
Filipok si-a strans cu putere caciula la piept si nu a raspuns nimic.
- Cine esti?
Filipok tacea mai departe.
- Nu cumva esti mut?
Filipok s-a speriat asa de tare, ca n-a mai putut scoate o vorba.
- Ei, daca nu vrei sa vorbesti, pleaca acasa.
Tare ar fi vrut Filipok sa raspunda, dar spaima ii inclestase gura. S-a uitat la invatator si a incaput sa planga.
Atunci invatatorului i s-a facut mila de el. L-a mangaiat pe cap si a intrebat pe copii cine-i baietelul acela.
- E Filipok, fratele lui Kostiuska. De mult vrea sa mearga la scoala, dar mama lui nu-l lasa, si atunci a venit la
scoala pe furis.
- Hai, asaza-te in banca langa fratele tau; si am s-o rog pe maica-ta sa te lase la scoala.
Apoi, invatatorul a inceput sa-i arate literele, dar Filipok le stia de mai inainte, ba putea sa si citeasca putin.
- Ia sa te vad cum iti silabisesti numele?
Si Filip incepu:
- Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.
Copiii rasera.
- Bravo!a spus invatatorul. Cine te-a invatat sa citesti?
Filip a prins curaj si a raspuns:
- Kostiuska. Eu sunt destept si dintr-o data am priceput tot! Sunt grozav de destept!
Invatatorul l-a intrerupt si a spus:
- Nu te grabi cu lauda; mai intai invata.
De atunci Filipok a inceput sa mearga si el cu copiii la scoala.
Lupul cel nazdravan si Fat-Frumos
de Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata etc.
A fost un imparat si o imparateasa.
Ei aveau trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o gradina foarte frumoasa. Si atat de dragi ii erau florile
acestui imparat, incat insusi cu multa tragere de inima le plivea si ingrijea de gradina. In fundul acestei gradini crescuse un mar cu totul si cu totul de aur. Imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se afla un asa
pom cum nu se gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i
se scurgeau ochii.
Cand, intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si roadele se arata; apoi spre seara da
in parguiala. Ii zambea mustata imparatului si ii lasa gura apa, cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa
mere de aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.
A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa vaza merele cele aurite si sa-si impace
nesatiul ce avea de a se uita la dansele. Dara ramase ca iesit din minte, cand, in loc de mere coapte aurii, vazu
ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicaieri. Inca fiind acolo, vazu cum infloreste pomul, cum ii cade
florile si cum roadele se arata iarasi.
Atunci ii mai veni inima la loc si se multumi a astepta pana a doua zi. In ziua urmatoare, ia merele de unde nu
e. S-a suparat imparatul, nevoie mare, si porunci la paznici sa se puie sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e
pomana aia!
Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da in parg. Noaptea se cocea. Oarecine
venea atunci si le lua, fara sa prinza de veste oamenii imparatului. Pare ca era un lucru facut: acel cineva care
lua merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acestui imparat acum nu-i mai era ca nu poate
avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era ca nici parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il
intrista pana intr-atata incat p-aci era sa se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l dea celui ce se va lega a
prinde pe hot.
Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul, caci venira inaintea lui si-l rugara sa-i lase a pandi si ei.
Mare fu bucuria imparatului cand auzi din gura fiului sau celui mai mare legatura ce facea de a pune mana pe
hot. Le dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul cel mare; dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui.
A doua zi pandi si cel mijlociu; dara nici el nu fu mai breaz, ci se intoarse la tatal sau cu nasul in jos. Ei
spusera ca pana la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-
i apuca si cad intr-un somn adanc, si nu mai stiu nimic.
Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa ce sfarsira de spus fratii cei mai mari ce li se intamplase, se ceru
si el de la tata-sau ca sa-l lase sa pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic care sa-i prinza pe hotii merelor, rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni se indupleca. Atunci fiul cel mai
mic se pregati de panda.
Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in gradina. Isi alese un loc singuratic si
departat de orice pom si de zidari, astfel ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a sta in picioare pe un trunchi
de pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos si sa se destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si ramase treaz si nebantuit de piroteala.
Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de un stol de paseri ca se apropie.
Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase o sageata din tolba, o aseza la arc si, trac!
trase o sageata si nu se facu nici o miscare. Trac! mai trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se auzi din nou si el pricepu ca stolul de pasari trebuie sa fi zburat. Se apropie de marul de aur si vazu ca hotul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind
ceva pe jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene cu totul si cu totul de aur.
Cum se facu ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu penele la caciula se duse de le infatisa
tatalui sau. Imparatul vazand merele, mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie; dara isi tinu firea. Puse de
striga prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si sa si afle ca hotul este o pasare.
Fat-Frumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe hot. Tatal sau nu mai voia sa stie de hot, deoarece
i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele cele atat de mult dorite. Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai
pe aceea, ci starui pana ce imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot. Se gati de drum; iara cand fu a
pleca, isi scoase penele cele de aur de la caciula si le dete imparatesei, muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o
intoarce el.
Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu sagetile la spate, palosul la coapsa stanga, si, cu arcul intr-o mana si cu alta de gatul credinciosului sau, porni la drum. Si aide, si aide, merse cale lunga

departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se cu robul sau cel credincios, gasi cu cale
sa apuce spre rasarit.
Mai calatorind ei o bucata buna, ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de padure mergand ei
pe dibuitele, caci altfel era peste poate, zarira in departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama.
Indata se si gatira de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata, puse Fat-Frumos arcul la ochi.
Vazand lupul una ca aceasta, striga:
- Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata.
Fat-Frumos il asculta si lasa arcul in jos. Apropiindu-se lupul si intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel
de paduri nestrabatute de picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina tatalui sau,
si ca acum merge sa caute pe hot.
Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand venea a fura merele, aduna pasarile cele mai agere la
zbor si cu ele in stol venea de le culegea. Ca acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. Ii
mai spuse ca toata megiesia se vaita de furturile ce face ea poamelor de prin gradini, si le arata drumul cel mai
apropiat si mai lesnicios. Apoi, dandu-i un merisor frumos la vedere, ii mai zise:
- Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine vreodata, sa te uiti la el, sa gandesti la mine
si eu indata voi fi acolo.
Fat-Frumos primi merisorul si-l baga in san, apoi, luandu-si ramas bun, porni cu credinciosul sau si, strabatand
desisurile padurii, ajunse la cetatea in care se afla acea pasare. Cerceta prin cetate si i se spuse ca imparatul
locului aceluia o tine intr-o colivie de aur in gradina sa.
Aceasta ii fu de ajuns a sti.
Dete cateva tarcoale curtii imparatesti si lua aminte la toate amanunturile ce inconjura curtea. Cum se facu
seara, veni cu credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se linistira toti cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Fat-Frumos se urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in gradina. Cand
puse mana pe colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu inconjurat de o multime de paseri, care
mai mici, care mai mari, tipand pre limba lor. Si atata larma facura, incat se desteptara toti slujitorii
imparatesti. Si viind in gradina, gasira pe Fat-Frumos cu colivia in mana si pasarile dandu-se la el sa-l sfasie,
iara el aparandu-se.
Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se sculase sa vaza ce se intamplase. Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi prinse a-i zice:
- Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugaciuni, sa-mi ceri pasarea,
poate m-as fi induplecat sa ti-o dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in sac, cum se zice, dupa
datinile noastre, cu moarte trebuie sa mori. Si numele iti va ramanea pangarit cu ponosul de talhar.
- Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din
pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si de aceea am venit sa pui mana pe hot.
- Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi, impotriva datinelor noastre eu n-am nici o
putere. Numai o slujba insemnata facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos si de moarte.
- Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumeta.
- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea imparatului meu vecin, vei scapa cu fata curata, si-
ti voi da pasarea cu colivia.
Fat-Frumos primi. Si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob.
Ajungand la curtea imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara,
se aseza cu credinciosul lui la un colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz.
El vazuse iapa cum o plimbau doi slujitori, si se minuna de frumusetea ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si
impodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, Fat-Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iara el
se urca pe dansul, apoi pe zid si sari in curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce
ajunse la grajd; si, deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa dupa dansul.
Cum ajunse iapa la usa grajdului, unde nincheza o data de haui vazduhul si urla toata curtea si palaturile.
Indata sarira toti cu totul, pusera mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta,
cum il vazu pe Fat-Frumos, il si cunoscu.
Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa savarseasca, si-i spuse ca datinele tarii sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el n-are nici o putere.
Fat-Frumos ii spuse drept toata siritenia cu merele, cu pasarea si cu cele ce ii zisese sa faca imparatul, vecinul
sau. Atunci imparatul ii zise:

- De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca vei izbuti sa scapi de moarte si sa-ti ramaie
numele nepatat.
Fat-Frumos se incumese si, luand pe credinciosul sau cu sine, pleca. Pe drum isi aduse aminte de merisor. Il
scoase din san, se uita la dansul si se gandi la lup. Si cat te-ai sterge la ochi, lupul fu aci.
- Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise.
- Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum sa fac eu acum sa ma intorc cu isprava
buna?
- De asta iti este? Las' pe mine, ca treaba este ca si sfarsita.
Si pornira catesitrei spre Zana Craiasa.
Cand fura aproape de Zana Craiasa, facura popas intr-o padure de unde se vedea palaturile cele stralucite ale
zanei. Se invoira ca Fat-Frumos si cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac batran, pana s-o intoarce
lupul.
Si mandre palaturi mai avea zana, mare. Insusi lupul se mira de frumusetea si de randuiala cea buna ce era p-
acolo. Cum ajunse, facu ce facu si se furisa in gradina.
Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si cracile, si ramurelele, de erau ca despuiati.
Pe jos, frunzele cazute erau facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri mai era infrunzit si plin de
boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul, lupul trebui sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat, si se ascunse in acel crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese
Zana Craiasa din palaturi, insotita de douazeci si patru de roabe, ca sa se plimbe prin gradina.
Cand o vazu lupul, p-aci, p-aci era sa uite pentru ce venise si sa se dea de gol; dara se stapani. Caci era asa de
frumoasa, cat nu s-a mai vazut si nu se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul
de aur.
Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva cu ochii ei ceia mari si negri ca murele, il baga in boale; avea niste sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o pielita mai alba ca spuma
laptelui. Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa, veni si la stuful de trandafir sa rupa
cateva flori.
Cand lupul, care era ascuns in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a fost drumul. Iara roabele, de
spaima se imprastiara ca puii de potarniche. Intr-un suflet alerga lupul si o dete lesinata in bratele lui Fat-
Frumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu firea; dara lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi
imparati voise sa o fure, dara se rapusera.
Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia.
Zana Craiasa, dupa ce se destepta din lesin si se vazu in bratele lui Fat-Frumos, prinse a-i zice:
- Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu.
Fat-Frumos ii raspunse:
- A mea sa fii, nedespartita pana la moarte.
Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale.
Vazand lupul dragostea ce se incinsese intre ei, zise:
- Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra.
Si plecara a se intoarce de unde venisera.
Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca Zana Craiasa. Pasamite lupul era nazdravan.
Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana Craiasa la tulpina unui copaci mare in padure,
pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa sireapa.
Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta Zana Craiasa. Cum o vazu imparatul, i se
muie inima si prinse un dor de dansa, de nu se poate povesti.
Imparatul ii zise:
- Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum te si rasplatesc pentru aceasta, dandu-ti
in dar iapa.
Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua la sanatoasa si, puind pe Zana Craiasa
calare pe iapa, porni cu dansa si trecu hotarele acelei imparatii.
Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa se cunune cu Zana Craiasa. Cand fu la
usa bisericii, prefacuta Zana se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia, cum vazura, deodata inghetara de frica. Apoi, dupa ce se
mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse, duluta, de nu mai dete cu mana de dansul. Si ajungand pe Fat-Frumos si pe ai sai, merse cu dansii. Cand

fu aproape de curtea imparatului cel cu pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa,
fu dus la imparatul, carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.
Dupa ce primi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise:
- Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea cuvantul imparatesc, si multumirea mea
va fi pururea cu tine.
Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot. Si primind-o Fat-Frumos, isi lua ziua buna si
pleca. Ajungand in padure unde lasase pe Zana Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre
imparatia tatalui sau. Imparatul cel ce primise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-marii imparatiei sale
la camp, unde voia sa li se arate calare pe iapa cea atat de vestita.
Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara:
- Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si iapa, care te face sa te arati asa de
maret! Si in adevar, venea, nene, iapa cu imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de pamant, ci parc-ar fi
zburat.
Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in
urma. Cand fu la o departare buna, o data statu iapa, tranti pe imparat, se dete de trei ori peste cap si se facu
iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos.
Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos:
- Iata, de asta data ti s-au implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, caci nu vei pati bine.
Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.
Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii iesi inainte cu mare, cu mic, ca sa-l
primeasca, dupa cum i se cuvenea.
Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara cum nu se mai gasea pe fata pamantului, si cu odoare
cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu
pasarea o puse in palimarul despre gradina.
Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. Si dupa cateva zile se cununa Fat-Frumos cu Zana Craiasa,
intinse masa mare pentru bun si pentru rau, si tinura veseliile trei zile si trei nopti incheiate.
Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. Si or fi traind si astazi, de n-or fi murit.
Marul
poveste
Marul care mai pastra inca urma dintilor baiatului, zacea aruncat pe raftul de sus al bibliotecii. De fapt, lui ii
placea sa spuna ca asteapta. Ce anume? Nu stia nici el si nu stiau nici cei patru tovarasi de discutii pe care i-a

intalnit in biblioteca: un glob pamintesc, o minge de tenis, o ascutitoare roz si un dictionar vechi si foarte
voluminos. - Chiar asa, sari de la locul ei mingea de tenis, ce faci tu aici? Pe cine astepti? Si cine esti?
Marul se fastaci, incepu sa tuseasca usor si simti pe loc cum se face usor maroniu. De suparare:
- Pai, stiti… aaaaa… sa vedeti…eu nu…
- E clar, habar n-are de nimic, spuse sfatos globul pamintesc, dupa care isi mai aranja nitelus paralelele si
meridianele. Eu stiu foarte bine ca sunt un glob pamantesc foarte folositor. Pot ajuta pe oricine vrea sa
cunoasca planeta pe care locuieste. Ii arat muntii maro, apele albastre, campiile si dealurile cat se poate de
verzi. Sa nu mai punem la socoteala orasele, tarile si continentele: pe toate le stiu si le cunosc ca pe propriile-
mi buzunare… asta-i rostul meu! Marul nostru il asculta cu atentie pe glob, dupa care ofta plin de mai multa
suparare si necaz. Care-o fi rostul meu pe pamant? se intreba el. De ce ma aflu aici, in camera baiatului care a
muscat o data din mine si m-a abandonat pe etajera? Nu mai inteleg nimic!
De undeva din dreapta bibliotecii, se auzi un scartait usor si toti isi intoarsera privirea intr-acolo. Era nimeni
alta decat ascutitoarea cea roz care isi lustruia lama.
- Ce va uitati asa la mine? se ratoi ea. Ce, n-ati mai vazut niciodata o ascutitoare care sa se pregateasca de
munca? Eu nu stau degeaba, ca altii – si privi inspre mar, care, rusinat, pleca ochii in jos. Eu muncesc, nu
gluma. Rostul meu pe lume este sa ascut creioane: grafit, colorate, cu radiera sau fara. Trebuie sa am grija sa le
fac varfurile ascutite asa ca… varful muntilor despre care ne vorbea globul pamantesc.
- Asa e, asa e, o aprobara ceilalti in cor!
Marul, din ce in ce mai maroniu de suparare, isi dadea seama ca se afla intr-o mare incurcatura. Stia foarte
bine ca el nu avea nici treaba globului si nici cea a ascutitoarei; nu avea nici munti, nici ape si nici sa faca
varfuri creioanelor nu stia… Dar oare, ce stia el sa faca?
- Ura! striga el cat il tinura puterile. Cred ca am descoperit care este rostul meu pe lume! Sa sar. Uitati-va si
voi putin la mine: sunt aproape rotund. Daca o sa sar de pe etajera, o sa vedeti ca…
- Stai, stai, nu sari! tipa de la locul ei, speriata, mingea de tenis. Cum sa sari asa, fara sa te antrenezi inainte?
Si-apoi, asta este domeniul meu, asta stiu eu sa fac cel mai bine, pentru ca sunt o minge de tenis. Nu-i asa?
intreba mingea, rostogolindu-se repede repede catre ascutitoarea cea roz.
- Fara doar si poate, o aproba aceasta. Chiar si globul pamantesc este aproape rotund, dar asta nu inseamna ca
este minge, pentru ca nu stie sa sara! Fiecare are rostul lui in viata. Daca nu crezi, intreaba dictionarul. El stie tot. Privirile tuturor se indreptara spre batranul dictionar, care sforaia rasfoindu-si usor paginile una cate una.
- Domnule dictionar, indrazni marul sa-l trezeasca, va rog mult de tot, ajutati-ma!
- Cum? Ce? Cine? sari ca ars dictionarul. Pe cine sa ajut? Ce nu stiti?
- Stai, stai putin, il potolira colegii lui de biblioteca. Mai intai trebuie sa-ti explicam despre ce este vorba.
Marul acesta, din care baietelul a muscat o singura data, nu stie care este rostul lui pe pamant. Nu stie ce poate
sa faca. Poate ne dai tu o mana de ajutor, sa dezlegam misterul.
- Mda, deci asta e problema, mormai in barba lui dictionarul… Stati asa sa vedem, ce spuneai ca esti tu?
intreba el intorcandu-si privirea catre marul care isi sterse repede si pe furis o lacrima din coltul ochilor. Aha!
Esti un mar. Pai sa vedem la pagina cu litera “mmmmm…” mai apuca sa spuna dictionarul si adormi la loc,
sforaind incet pe nas.
- Asa e, asa e, o aprobara ceilalti in cor!
Marul, din ce in ce mai maroniu de suparare, isi dadea seama ca se afla intr-o mare incurcatura. Stia foarte
bine ca el nu avea nici treaba globului si nici cea a ascutitoarei; nu avea nici munti, nici ape si nici sa faca
varfuri creioanelor nu stia… Dar oare, ce stia el sa faca?
- Ura! striga el cat il tinura puterile. Cred ca am descoperit care este rostul meu pe lume! Sa sar. Uitati-va si
voi putin la mine: sunt aproape rotund. Daca o sa sar de pe etajera, o sa vedeti ca…
- Stai, stai, nu sari! tipa de la locul ei, speriata, mingea de tenis. Cum sa sari asa, fara sa te antrenezi inainte?
Si-apoi, asta este domeniul meu, asta stiu eu sa fac cel mai bine, pentru ca sunt o minge de tenis. Nu-i asa?
intreba mingea, rostogolindu-se repede repede catre ascutitoarea cea roz.
- Fara doar si poate, o aproba aceasta. Chiar si globul pamantesc este aproape rotund, dar asta nu inseamna ca
este minge, pentru ca nu stie sa sara! Fiecare are rostul lui in viata. Daca nu crezi, intreaba dictionarul. El stie tot. Privirile tuturor se indreptara spre batranul dictionar, care sforaia rasfoindu-si usor paginile una cate una.
- Domnule dictionar, indrazni marul sa-l trezeasca, va rog mult de tot, ajutati-ma!
- Cum? Ce? Cine? sari ca ars dictionarul. Pe cine sa ajut? Ce nu stiti?
- Stai, stai putin, il potolira colegii lui de biblioteca. Mai intai trebuie sa-ti explicam despre ce este vorba.
Marul acesta, din care baietelul a muscat o singura data, nu stie care este rostul lui pe pamant. Nu stie ce poate

sa faca. Poate ne dai tu o mana de ajutor, sa dezlegam misterul.
- Mda, deci asta e problema, mormai in barba lui dictionarul… Stati asa sa vedem, ce spuneai ca esti tu?
intreba el intorcandu-si privirea catre marul care isi sterse repede si pe furis o lacrima din coltul ochilor. Aha!
Esti un mar. Pai sa vedem la pagina cu litera “mmmmm…” mai apuca sa spuna dictionarul si adormi la loc,
sforaind incet pe nas.
In camera se lasa o liniste apasatoare. Trei perechi de ochi il priveau pe mar: un glob pamantesc, o minge de
tenis si o ascutitoare roz. Nimeni nu stia care este rostul lui pe lumea asta, nimeni nu putea sa-si dea seama ce
stie el sa faca…
Deodata, usa camerei se dadu la o parte si in camera intra baietelul. Se duse la birou, scoase de-acolo un creion
grafit pe care il ascuti rapid cu ascutitoarea cea roz. Cu ajutorul globului pamantesc isi facu tema la geografie,
iar din dictionar afla ce inseamna cuvantul “axa”. Treaba fiind gata si bine facuta, baiatul nostru insfaca
mingea de tenis de pe raftul bibliotecii si dadu sa iasa pe usa, cand brusc se opri, se intoarse din drum si fara
nici cea mai mica vorbulita lua cu grija marul de pe etajera si musca cu pofta din el pana-l dadu gata.
………………………………………………………………………………………
Peste cativa ani, mai multi la numar, usa aceleasi incaperi se deschise si, in cadrul ei, aparu un tanar inalt si
frumos, care purta in mana o servieta doldora de caiete, carti, si cateva harti facute sul…
- Sttt… se auzi de undeva de pe raftul biblioteciii. A venit profesorul de geografie! Sa-l lasam sa studieze in
liniste.
Vorbea acelasi glob pamantesc sfatos, prietenul ascutitoarei roz, al mingii de tenis guralive si al batranului
dictionar. Patru prieteni, care au aflat in timp rostul unui mar rosu, din care, odinioara, un copil muscase o
singura data si-l lasase apoi pe etajera de sus a bibliotecii.
Era cat se poate de simplu: stiuse sa faca dintr-un copil, un om mare.
Pestisorul de Aur
poveste
A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari
indepartate. Bordeiul lor era neangrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea
zilele.
Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se
urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar

pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.
Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe
care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi
arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea
chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos
si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.
Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma,
cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia apelor.
Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata
micului pestisor auriu.
Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti
intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe,
nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa
fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare
promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i
indeplineasca o dorinta.
Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite.
Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise pescarului ca sotia lui va fi multumita.
Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei
o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas,
clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu
trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.
Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a cere
pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si
impodobita, pe locul celei darapanate.
Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu
incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de
lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune
ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa.
Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.
Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla o casa mare,
nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire.
“Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-
intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un
palat.
Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu.
Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu
barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il
izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul
ei.
Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici macar o bucata
de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat.
Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i
dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand
din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii.

Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa
domneasca pacea si impacarea.
Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care
venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il
imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa.
Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i
faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii
scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai
inainte.
Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai
iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei.
Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta
continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.
Martisorul
legenda populara romaneasca
Demult, prea demult, cand soarele cu mandru chip de tanar cobora la hora-n sat, la vreo sarbatoare mare
printre fete si flacai, l-a pandit un zmeu pradalnic si rapindu-l dintre oameni, l-a inchis in grea temnita,
zabrelita, ferecata. Lumea toata se-ntristase; pasari in padurea muta isi uitasera ciripitul; murmurul izvoarelor,
cantecul fecioarelor, rasetul copiilor se topira-n jale mare. Nimeni nu-ndraznea sa-nfrunte zmeul groazanic
si-nrait.
Ci rabdarea margini are. S-a aflat printre tineri un voinic si a pornit sa salveze soarele pentru lume si pamant
din temnita zmeului, raului, hainului. Si l-au petrecut saracii pamantenii-ndurerati: tatii, mamele, surorile,

prietenii si fratii si i-au dat puterea lor, sa-l ajute-n drumul greu. A mers vara, toamna-ntreaga, iarna aspra a tot mers, pana ce gasi castelul groaznicului zmeu.
Pornira lupta crancena pe viata si pe moarte intre ei. Se izbeau cu necrutare, imprastiind sudori de sange prin
zapada cristalina. Tare era zmeul, tare se tinea si voinicul. Plini de rani le erau piepturile, bratele si umerii.
Pan-la urma tot voinicul nostru se dovedi, si hainul zmeu in moarte se topi, se prabusi. Sfaramand peretii negri
ai temnitei ferecate, il elibera pe mandrul soare si-l salta pe cer curat. A reanviat natura, oamenii s-au bucurat, dar el n-a ajuns sa vada primavara. Sangele din rani in picuri i s-a scurs cald in zapada. Si topindu-se zapada,
albe flori in loc rasareau, se trezeau din amortire. Gingasia-si clatinara in petale ghioceii, vestitorii primaverii.
Cel mai de pe urma picur de putere si de sange din al tanarului brat s-a prelins in luna martie-n cea dintai zi.
Si-a inchis ochii tanarul. Dar de atunci fetele, in amintirea faptei lui de voinicie, impletesc doi ciucurasi: unul alb si altul rosu- martisori de primavara –si ii daruiesc flacailor pe care-i indragesc. Acel rosu inseamna
dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sangelui voinicului neanfricat, care s-a luptat cu zmeul, soarele ni l-
a salvat. Acel alb simbolizeaza fericirea, sanatatea, curatenia de ghiocel gingas si fraged – prima floare-n
primavara.
Arborele de ceai verde
poveste chinezeasca
Cu mult timp inainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Si din aceasta pricina florile
se ofileau si iarba se usca, iar muntele era golas. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa
nici sa-si potoleasca setea. Din tata in fiu se chinuiau si se intrebau cand vor avea si ei parte de apa pe saturate.
In acel sat traia si flacaul Si Liang care de mic ii auzise pe batrani vorbind de apa vietii ce poate fi gasita fie sub forma de iarba, fie sub forma de pom, fie sub forma de radacina a vietii cu floare verde. Cine are norocul
sa gaseasca apa vietii, acela poate avea cata apa vrea. Baiatul s-a hotarat sa mearga la Muntele Kuantung, sa
caute. Auzind vecinii ca Si Liang vrea sa plece au incercat sa-l induplece sa ramana zicandu-i:
- Si Liang, desi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totusi linistiti. Adu-ti si tu nevasta si ramai in casa ta.
Si Liang a raspuns:

- Nu ma tem de zilele grele si nici nu ma gandesc sa parasesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit ca pe
Muntele Kuantung s-ar gasi apa vietii. Ma duc sa-mi incerc norocul.
Proverbul spune: „Sa nu te temi ca mergi prea incet, sa te temi ca stai pe loc." Si Liang a mers zile in sir pana cand a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de paduri nesfarsite, copacii se inaltau pana la cer
si erau asa de desi ca nu puteai sa vezi lumina zilei; iarba era asa de mare Si de frageda ca-ti era mila s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei paduri susura un izvor cu apa limpede. Si Liang a varat mana in apa Si a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci baiatul s-a gandit ca acolo unde este apa asa de buna, acolo trebuie sa fie si
apa vietii. A hotarat sa ramana in acele locuri. Si-a facut o coliba din crengi de copaci in apropierea raului si a inceput sa caute. A smuls fiecare fir de iarba, a sapat la radacina fiecarei flori, dar n-a dat de apa vietii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Si Liang cauta mereu si nici nu se gandea sa se intoarca fara apa vietii. A patruns atat de adanc in inima padurii incat pentru a gasi drumul inapoi la coliba a crestat semne pe scoarta copacilor.
Se apropia iarna. S-au starnit vanturile si a inceput sa cada zapada.
Viscolul a tinut cateva zile. Peste tot se asezase zapada. Cand a iesit baiatul din coliba a ramas uimit vazand ca
nu departe de coliba lui, pe un petic de pamant, zapada se topise si ieseau aburi. In mijloc statea culcata o
vulpe cu blana rosie ca focul. Pana la el venea un miros puternic de bautura. Atunci a inteles ca vulpea era
beata. S-a aplecat, a ridicat-o si a simtit cum tot corpul i se incalzeste de parca ar fi imbratisat o soba. A dus
vulpea in coliba si se gandea ca i-ar prinde bine asa o blanita, dar nu s-a indurat s-o omoare. Dupa putin timp,
vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat si, pe loc, s-a prefacut intr-un flacau mandru care s-a ridicat de jos si a spus:
- Frate, bine ca te-am intalnit pe tine care ai avut mila si nu mi-ai luat viata. Daca as fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet si am venit pe Muntele Kuantung sa-mi vad prietenii. Am baut cam mult si
am cazut.
Desi i se parea foarte ciudat, vazand cat de bland e flacaul, Si Liang a spus:
- Daca vrei, poti sa vii sa te odihnesti in coliba mea.
Baiatul s-a bucurat. A doua zi, inainte de a pleca, acesta a spus:
- Frate, esti un om asa de bun! Am o verisoara, n-o vrei de nevasta?
Si Liang a refuzat:
- Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea sa mearga cu mine la saracia noastra?
Razand, baiatul a continuat:
- Daca vei avea necazuri, sa ma cauti in Tibet, la Muntele Cornului.
Si Liang a petrecut baiatul pana la usa si acesta s-a facut nevazut. A mai ramas cateva zile in padure, dar n-a
fost chip sa gaseasca ceea ce cauta. Dupa ce s-a mai socotit a ajuns la hotararea ca mai bine se duce in Tibet.
Si a plecat. Pe drum, unii ii spuneau ca va trebui sa treaca peste mii de ape, altii ca va trebui sa treaca peste
zeci de munti, dar nimic nu l-a oprit din hotararea sa. A mers, a mers zile nenumarate Si intr-o seara a ajuns la
malul unei ape adanci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei Si nu departe a dat de o potecuta.
Mergand pe potecuta, a dat de niste colibe de iarba. In fata unei colibe, o tanara statea aplecata si semana ceva.
Cand a ajuns in fata ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi si-a vazut de treaba. Baiatul, uimit de
frumusetea ei, n-a scos o vorba, ci doar o privea.
Zambind, fata l-a imbiat:
- Poftim in casa!
De-abia atunci a indraznit Si el sa spuna:
- Surioara, unde as putea gasi o barca sa trec raul? Iar fata a raspuns:
- Nu te necaji, s-o gasi un mijloc sa treci apa si sa ajungi acolo unde ai pornit, numai sa nu uiti sa iei cu tine pe cine iti va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei Si a zis: Cresti, cresti! Si din apa s-a ridicat un lujer de
lotus care a inceput sa se inalte. Fata a mai repetat: Cresti, cresti! Si frunzele lotusului au inceput sa se intinda.
Apoi fata i-a zis: Acum, urca!
Baiatul se cam codea vazand cat de frageda e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simtit cum se
ridica in vazduh. Si s-a inaltat pana la stele Si frunza a inceput sa clipeasca intocmai ca o stea. Vazand
minunea asta, baiatul ar fi vrut sa se intoarca la fata, s-o intrebe de izvorul apei vietii, dar nu era chip.
Stelele au inceput sa se rareasca, vantul a incetat si, deodata, a aparut soarele, iar frunza de lotus stralucea ca o matase si s-a lasat incet langa un munte. Acest munte semana cu cornul unei vaci. Atunci, baiatul Si-a zis:
„Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Si s-a indreptat intr-acolo. Langa munte se afla un sat. Cum a ajuns Si
Liang langa sat, baiatul-vulpe i-a iesit inainte, zicand:
- Fratioare, stiam ca ai sa vii astazi.

Baiatul l-a dus pe Si Liang acasa, unde parintii acestuia l-au intampinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat
hainele cele mai alese, mancarea cea mai gustoasa. Vazand cata apa si cata verdeata se afla pe acest munte, Si
Liang n-a mai avut stare, gandindu-se la uscaciunea si la saracia de pe muntele sau, si a zis:
- Fratioare, eu am venit pe aceste meleaguri sa caut apa vietii.
Iar baiatul i-a raspuns:
- Nu-ti face griji pentru atata lucru.
Flacaul l-a dus pe Si Liang la un izvor cu apa cristalina in mijlocul careia crestea un pomisor de ceai verde. De
jur-imprejur erau numai stanci si apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat si a rupt o ramura
din copacelul de ceai zicand:
- Oriunde vei infige aceasta ramurica, acolo va izvori apa.
In culmea bucuriei, Si Liang l-a rugat:
- Fratioare, acum arata-mi cum sa ajung mai degraba acasa.
Razand, baiatul i-a amintit:
- Nu cumva s-o uiti pe cea care ti-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Si Liang in mare incurcatura. Dupa
putin timp, flacaul s-a inapoiat si a zis:
- Totul este pregatit, dar sa mergem intai s-o vedem pe verisoara mea. Si l-a luat pe Si Liang de mana, iar
acesta s-a pomenit intr-o caleasca frumoasa care a pornit ca vantul pe deasupra muntilor si apelor, si intr-o
clipita a ajuns la coliba fetei care-i astepta impodobita de toata frumusetea.
Baiatul a strigat:
- Fratioare, coboara, te-am adus la verisoara mea de care ti-am pomenit! Verisoara, ai pregatit bautura de
nunta?
- Totul este pregatit, dar ai grija sa nu te imbeti si sa cazi iarasi pe nu stiu unde, a raspuns fata.
In seara aceea au petrecut toti trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus si s-au inaltat printre stele, zorind catre satul baiatului.
Ajungand acasa, Si Liang a infipt ramurica pe munte si cum a infipt-o au inceput sa susure apele. De atunci, pe
acele locuri n-a mai lipsit apa si in scurt timp muntele s-a acoperit de verdeata, iar oamenii traiau fericiti.
Bujorul de munte
poveste chinezeasca
Ce floare infloreste in luna februarie, cand sufla vantul pe muntele Tin?
Bujorul de munte infloreste pe muntele Tin in luna februarie, in bataia vantului.
Acestea sunt doua versuri cantate adesea de pastorii de pe muntele Tin. Bujorul de munte are o poveste foarte
veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Tin se afla un satulet in care traiau trei copii. In luna februa-
rie, cand zapada inca nu se topise pe munte, cand vantul de miazanoapte mai sufla cu putere, iar iarba abia
incepuse sa incolteasca, cei trei copii au urcat pe munte si, catarandu-se de pe o creasta pe alta, au ajuns pe
culmea cea mai inalta, unde au intalnit o fecioara de 17--18 ani, frumoasa ca o zana. Fata era inconjurata de un
cerc rosu stralucitor, asa cum poarta zanele. intr-o mana tinea un evantai din frunza de banan, iar in cealalta o
floare cu petalele rosii ca focul.
Cei trei copii s-au bucurat cand au vazut zana si cel mai mare a spus:
- Zana surioara, da-mi mie floarea rosie si o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci
trainici cum nu s-au mai vazut.

Cel de-ai doilea copil, a spus:
- Zana surioara, da-mi mie floarea rosie si o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci usori
ca fulgul.
Cel de-ai treilea copil a spus:
- Zana surioara, da-mi mie floarea rosie si o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu
fiori pe margine.
Zana le-a raspuns pe indelete la toti:
- Care dintre voi imi va povesti o intamplare din care sa se vada cat de isteata este cumnata lui, acela va primi
floarea.
Cel mai mare dintre copii s-a repezit:
- Cumnata mea e cea mai isteata. Daca nu ma crezi, iti voi povesti o intamplare de-a ei,
La fel au spus si cel de-ai doilea si cel de-al treilea copil.
Daca vreti sa stiti care din cele trei cumnate era cea mai isteata, ascultati cu bagare de seama intamplarile de
mai jos.
A inceput baiatul cel mare:
Intr-o zi, fratele meu s-a dus pe munte sa coseasca
iarba si a intalnit doi invatacei care vorbeau si gesticulau cu aprindere: unul era imbracat cu o mantie de bro-
cart verde, iar celalalt eu o mantie de brocart rosu. Fratele meu era curios sa stie ce discuta ei asa de infier-
bantati. S-a oprit si a auzit cum cel cu mantie verde zicea:
- Am, acasa, fratioare, bani sa-i intorci cu lopata, si orez de-mi putrezeste in hambare. Cu toate astea sunt foc
de suparat. Si sa vezi de ce: imparatesei i s-a urat sa tot poarte haine de matase si i-a trecut prin gand sa-si faca o rochie din aripioare de musca. Imparatul a dat ordin sa i se aduca o asemenea rochie si a cazut beleaua pe
capul meu. Spune si tu, ce sa ma fac? Cel cu mantia verde i-a raspuns razand:
- Asta e usor pentru ca totusi mustele au aripioare. Ce sa ma fac eu, ca mi-a poruncit imparatul sa-i fac o
pufoaica vatuita cu 50 de kilograme de puf de broasca. Zi si tu, are broasca puf? Am acasa lazi cu aur si argint,
dar nu-mi sunt de nici un folos.
Frate-meu, auzind cum cei doi se intrec cu minciunile, a izbucnit in ras. Cei doi invatacei s-au suparat foc si au
inceput sa-l injure:
- Sarantocule, nu meriti sa asculti ce discutam noi. Dar nici frate-meu nu s-a lasat mai prejos. Si-a pus mainile
in solduri si a zis:
- Pe cine injurati voi?
Cei doi invatacei au raspuns intr-un glas:
- Pe tine, amaratule de cosas! Frate-meu a izbucnit:
- Asa amarat cum ma credeti, dar sa stiti ca am o camila de aur pe care o hranesc in fiecare zi cu iarba
proaspata, de aia sunt acum aici.
Auzindu-l, cei doi invatacei s-au mirat si au inceput sa-l maguleasca. Frate-meu s-a imbunat de indata si a
izbucnit in ras. Invataceii nu l-au lasat pana nu le-a fagaduit sa-i duca sa le arate camila de aur. Frate-meu n-a
avut incotro, i-a luat cu el si pe drum se tot gandea c-a scapat niste vorbe nesabuite si acum ce se va face, ca
acasa nu avem decat un magar. De unde sa aiba el o camila de aur? Din fericire, la jumatatea drumului au.
intalnit-o pe cumnata-mea care urca muntele dupa radacini de leac, si aceasta, mirata, a intrebat:
- Unde duci oamenii acestia?
Luand-o inaintea lui frate-meu, invataceii au raspuns intr-un glas:
- Ne ducem la voi acasa sa vedem camila de aur!
Uitandu-se la frate-meu, cumnata-mea a inteles, apoi, razand, a spus:
- Ce pacat, bunica lui tocmai a incalecat pe camila si a plecat sa faca o vizita in satul vecin.
Invataceii n-au mai zis nimic si au plecat.
Zana a ascultat pana la sfarsit si l-a laudat:
- Intr-adevar, cumnata-ta e o femeie desteapta.
Dar nici n-a apucat sa termine bine, ca cel de-ai doilea copil a inceput sa povesteasca:
Fratelui meu ii place foarte mult sa planteze pomi, asa ca a sadit o adevarata livada in fata casei: ciresi, pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, vita de vie. In fiecare an, fructele leaga rod de se indoaie crengile.
Intr-o zi, frate-meu a cules struguri si s-a dus la targ sa-i vanda. Dupa ce i-a vandut, l-a intalnit pe Uang
Mincinosul care i-a spus:
- Te prinzi cu mine?

- Ce punem la bataie? a intrebat frate-meu. Uang Mincinosul i-a raspuns:
- Tu livada, iar eu, pamantul meu roditor. Daca pierzi, imi dai livada; daca castigi, iti dau pamantul.
- Nu ma prind, a spus frate-meu. Razand, Uang Mincinosul l-a starnit:
- Inseamna ca n-ai curaj. Dar, frate-meu s-a aprins:
- Ma prind numai in necazul tau.
- Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusinta?
- Nici pe putere, nici pe iscusinta. Uite cum facem: eu am sa spun o intamplare si, daca te indoiesti, ai pierdut.
Si tu la fel.
Frate-meu s-a gandit ca n-o sa se indoiasca de nimic din ce va spune Uang Mincinosul si asa s-a prins cu el.
Uang Mincinosul a inceput:
- Ieri-seara a batut vantul asa de tare ca a mutat moara de piatra dintr-un capat in celalalt al satului.
Vazand ca frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat sa insire verzi si uscate, dar frate-meu
parca uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vant:
- Azi-noapte a batut din nou vantul. Si a batut asa de tare ca a dus fantana din rasaritul satului in apusul satului.
- Vorbesti prostii! Oare poate sa miste vantul fantana? a raspuns frate-meu si de-abia dupa aceea si-a amintit
de prinsoare.
Uang Mincinosul l-a batut pe umar si a zis:
- Baiete, ai pierdut, dupa masa vin sa-mi dai livada.
Frate-meu s-a intors acasa cu cosul gol si cum a. intrat in casa, cum a cazut pe ganduri. Cumnata-mea l-a
chemat la masa, dar el n-a venit. Dintr-o privire, cumnata-mea si-a dat seama ca s-a intamplat ceva cu el si a
zis:
- Sotii nu trebuie sa-si ascunda nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?
Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit in amanuntime cum a facut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut si
cum dupa masa va veni acesta sa ia livada.
Cumnata-mea a inceput sa rada si i-a zis:
- Si pentru atata lucru esti suparat si nu mananci? Ia si mananca si te odihneste, iar cand vine Uang Mincinosul
lasa-i pe mana mea.
Frate-meu a mancat si s-a dus sa se culce, dar gandul ii era numai la Uang Mincinosul. Cumnata-mea s-a ase-
zat la poarta cu lucrul in mana. Dupa putin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastra, l-a
strigat pe frate-meu. Atunci cumnata-mea a intrat in. curte, a incuiat poarta si din curte i-a spus:
- N-ai cum sa-l gasesti, fiindca dupa ce a venit acasa s-a lovit de o musca si a murit.
Uang Mincinosul s-a infuriat si a strigat:
- Deschide indata poarta sa vad daca e adevarat. Nu cred ca o musca poate omori un om. Auzindu-l, frate-meu
a sarit de pe kang si a spus:
- Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuie sa te indoiesti de cele auzite si tu te-ai indoit.
Uang Mincinosul s-a rosit pana in varful urechilor de necaz ca s-a lasat pacalit de o femeie si de teama ca
frate-meu ii va cere pamantul, a sters-o in graba.
Auzind intamplarea, zana l-a laudat:
- Cumnata ta intr-adevar e o femeie desteapta. Dar n-a apucat sa termine ce avea de spus, ca al treilea baiat a
inceput sa povesteasca:
Eu am o cumnata- si o sora. Intr-o primavara, cumnata-mea si sora-mea, care stateau la poarta si crosetau, au
auzit dintr-o data, asa, din vazduh, pe cineva zicand: ,,Floare frumoasa de la poarta! Floare frumoasa de la
poarta!" Cumnata-mea s-a uitat in sus si a vazut un vultur care s-a rotit de cateva ori in vazduh, apoi a zburat catre munti. Dupa putin timp, vulturul s-a inapoiat si a spus din nou: „Cumnata harnica, de vrei sau de nu vrei,
eu trebuie sa ma insor cu fecioara din casa voastra". Apoi a aruncat un fir rosu si un inel de aur si a zburat.
Sora-mea s-a speriat si a inceput sa planga, iar cumnata-mea a inteles ca acesta era un zgripturoi. Cumnata-
mea s-a gandit ce s-a gandit, apoi a cautat un petic de panza si a facut din el o punguta, lasandu-i in fund o
mica gaura pe care a umplut-o cu boabe de grau. Apoi i-a dat-o sora-mii s-o poarte cu ea, zicandu-i:
- Surioara, in seara asta va veni sa te peteasca zgripturoiul. Daca te va pofti sa te asezi in careta, tu sa spui ca ametesti, daca te va pofti in caleasca, sa spui ca te zdruncina. Nu cumva sa uiti ce ti-am spus!
Seara a venit in curtea noastra o careta impodobita din care a coborat un tanar invatat, cu fata alba, imbracat cu
o mantie rosie.
Amintindu-si de sfatul cumnata-mii, sora-mea, inecandu-se de plans a spus;
- Imi vine ameteala in careta.

Atunci zgripturoiul, caci el era, a batut din palme si indata a aparut o caleasca impodobita. Sora-mea, plangand
si mai tare, a zis:
- Caleasca ma zdruncina. Atunci zgripturoiul a spus:
- O sa te duc in spate.
Si deodata, pe cap i-au crescut coarne, pe corp par, iar ochi au inceput sa-i straluceasca de parca erau niste
lampioane. A luat-o in spate pe sora-mea si ca o furtuna a plecat ou ea. Si pe unde a trecut el nu a ramas nici
o . urma, in afara boabelor care cazusera una cate una din saculet.
A batut vantul de la rasarit si de la apus si boabele s-au imprastiat si s-au amestecat. Roua le-a inmuiat si
ploaia le-a udat si boabele au incoltit si au inceput sa creasca. Cumnata-mea s-a luat dupa brazda de grau si
trecand peste vai si dealuri a ajuns in fata unui zid de piatra din care se facea o pestera care era astupata la gura cu un bolovan. Cumnata-mea a zis cu voce tare:
- Mergand pe drumul verde, am venit pana in inima muntelui sa-mi caut cumnata.
N-a terminat bine, ca din pestera a auzit vocea sora-mii:
- A venit cumnata-mea! Da la o parte bolovanul din gura pesterii!
Dupa putin timp, bolovanul s-a miscat si in fata ei a aparut zgripturoiul. Facandu-si curaj, cumnata-mea a intrat
in pestera. Cand a vazut-o pe cumnata-mea, sora-mea a inceput sa planga. Cumnata-mea a cercetat cu privirea
pestera si a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci pe loc, si-a facut un plan si i-a zis sora-mii:
- Surioara, de ce plangi? Vad ca nu-ti lipseste nimic: orez ai, faina ai, borcanul asta e plin cu miere.
Zgripturoiul, plin de sine a inceput sa rada:
- Asa e! N-are de ce sa-i para rau ca s-a maritat cu mine.
Cumnata-mea i-a luat vorba din gura:
- Am auzit ca ai puteri foarte mari. Nu vrei sa-mi arati si mie ce poti?
Zgripturoiul s-a umflat si mai mult in pene si pe loc s-a invoit. S-a miscat o data si s-a prefacut intr-un tigru
fioros. Tigrul si-a miscat capul si s-a prefacut intr-un leu amenintator. Cat ai clipi din ochi, leul s-a prefacut
intr-un sarpe gros cat un butoi; avea capul in pestera si coada, lunga de vreo 10 geanguri, ii iesea afara. Vazand
aceasta, cumnata-mea a spus:
- Cumnate, vad ca poti sa te prefaci numai in animale mari. N-ai putea sa te prefaci intr-o musca si sa intri in
borcan sa mananci miere?
Nici n-a terminat bine de spus, ca sarpele s-a prefacut intr-o musca verde care, bazaind, a intrat in borcanul cu
miere. Cumnata-mea s-a repezit si a pus capacul la borcan. Musca a inceput sa se zbata in miere, dar n-a mai
putut iesi.
Cumnata-mea i-a strigat:
- Zgripturoiule, zgripturoiule, asta e pedeapsa pe care ti-am pregatit-o! Apoi a luat-o pe sora-mea de mana si s-
au intors acasa.
Auzind si ultima poveste, zana s-a bucurat si a spus:
- Pe muntele Tin sunt multe femei destepte. E luna februarie si trebuie sa infloreasca florile. Apoi si-a miscat
evantaiul si tot muntele s-a inrosit de atatea flori care straluceau de-ti luau ochii. Cei trei copii s-au minunat
vazand atatea flori si pe crengile uscate, si-n crapaturile stancilor, si-n padurea de brazi, peste tot erau numai
flori rosii si proaspete. Si-a cules fiecare cate un buchet si au plecat bucurosi acasa.
Incepand de atunci, in fiecare an, in luna februarie, cand zapada inca nu s-a topit, copacii inca n-au inmugurit,
pe muntele Tin florile infloresc colorand cu roseata lor stancile si apa din izvoare. Localnicii au numit aceste
flori Bujori de Munte.

Cei trei purcelusi
de Van Gool
Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei
crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a
trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai:
- "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place."
Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al doilea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui:
- "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este
cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat
prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a
inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a
suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.

A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar
la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape
neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au
ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa
deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a
darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita.
Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar
cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu
masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti
pentru totdeauna.
Darul piticilor
de fratii Grimm
A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta,
Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele
unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de
placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul.
Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o
opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de
mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o
melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se
afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate
culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne.
Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de
dulceata cantecului.
La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima,
imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora.
Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc.
Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc.

Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand
sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascua.
Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un
purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea
mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul.
Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au
impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc.
Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu
toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.
Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul
noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii.
Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura deai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-
un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina
oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se
trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le
veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !... Si ce crezi, parul de pe cap si barba le
crescusera la loc, din belsug.
Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos
buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !...Un
hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse
croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe
pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva.
- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o
sa fiu un om fericit... La ce m-as lacomi ? ...
Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi
atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina
piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai
tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si
incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si,
culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat.
In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de
acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau
doar carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este
neted ca in palma, si la fel si barbia.
Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii
mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de
mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o
multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea:
- Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste.
Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum
ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Gradina Zeitei de Jad
poveste chinezeasca
Gradina Zeitei de Jad se afla pe coasta Muntelui Pestera Vrajita. De fapt, Gradina Zeitei de Jad nu este decat
un delusor. Batranii spun ca pe vremuri pe Muntele Pesterii Vrajite erau numai pietre goale: nu crestea nici o
radacina de copac, nici un fir de iarba. Oamenii care locuiau acolo, toti spargatori de pietre, erau saraci lipiti
pamantului; vantul si caldura ii parjoleau, sudoarea le curgea in ochi, buzele li se uscau si crapau. Visau pomi
incarcati cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor ramanea numai vis. Intr-o zi, nu se stie cand s-a intamplat, pe creasta muntelui a rasarit un piersic. Bateau ploile si vantul, apele din munte carau cu ele pietrisul, dar
micul piersic ramanea bine implantat si crestea de-ti era mai mare dragul.
Pe atunci s-a oplosit pe munte un flacaias strain de acele locuri. Nimeni nu stia de unde venise si cum il
cheama. Tot spargand piatra in bataia vantului si-n arsita soarelui, se innegrise de-i sclipea obrazul. De aceea
oamenii ii spuneau Uang cel Negru. Era bun la inima feciorul si tare aratos si priceput. Nu era insurat si nu
stransese un ban in viata lui. Cand se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea in ajutor.
Vorbeau toate satele din jur de bunatatea lui.
De cate ori urca muntele sa sparga piatra, Uang cel Negru trecea pe langa puiul de piersic. Pe neasteptate, intr-
o noapte, puiul de piersic a crescut de sa nu-l recunosti. Si tot in noaptea aceea i-au dat frunzele si a inflorit.
Dimineata, trecand pe langa piersic, desi nu adia nici o boare de vant si crengile erau nemiscate, baiatul a
simtit cum se scutura peste el boabele de roua de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic si

atunci florile au inceput sa-l ninga cu petalele lor. Alta data, lui Uang cel Negru i s-a parut ca piersicul ii
zambeste si i-a fugit toata oboseala. De atunci, in fiecare seara, cand isi termina treaba, Uang cel Negru se
aseza sub ramurile piersicului.
Intr-o zi, trecand pe acolo, a vazut cum piersicile rosii si mari se copsesera. S-a dus la locul lui si s-a apucat de spart piatra. Mirosul piersicilor il ametea cu parfumul lor. Era in iunie, cand soarele pripeste mai tare si pietrele se incinsesera ca focul, parjolindu-i picioarele desculte. La amiaza toti ceilalti flacai si-au gasit cate un loc sa se racoreasca, clar Uang cel Negru a ramas sa mai sparga piatra. Deodata s-a simtit obosit de cadea din
picioare si a adormit. Cand s-a trezit, in jurul lui era o racoare neobisnuita. A deschis ochii si a vazut ca
dormea la umbra unui pom.
Crengile si frunzele pomului se stransera una in alta ca o umbrela deasupra-i. Uang cel Negru a sarit deodata in
sus, mirandu-se de unde a rasarit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine infipt in pamant.
Uang cel Negru s-a minunat si mai mult stiind ca pe tot muntele nu se afla decat piersicul pe sub care trecuse
dimineata. S-a uitat mult la pom, dar n-a gasit un raspuns la intrebarea ce-l framanta si, fara a mai sta pe
ganduri, s-a indreptat catre locul unde stia ca e piersicul. Cat ai clipi din ochi a ajuns acolo si a vazut ca acesta era locul lui. Si, mare minune, pe o creanga statea o fata de toata frumusetea si culegea piersici. Uang cel
Negru s-a mirat si mai mult vazand asa mandrete de fata cum nu vazuse nicaieri pe unde umblase. Avea fata ca
o floare de piersic inflorit si-i zambea. Uang cel Negru s-a apucat iarasi de spart piatra. Fata a facut un semn cu mana si din locul unde spargea baiatul piatra a venit in zbor o ramura de piersic. Fata a lipit-o de pom si
crenguta s-a lipit ca -si cand niciodata nu fusese smulsa de acolo. Apoi, a rupt o piersica si i-a aruncat-o
baiatului drept in mana. Fata radea din toata inima. Uang se simtea tare incurcat si nu stia ce sa faca, dar ea s-a oprit din ras si i-a facut semn s-o manance. Dupa ce a mancat-o, baiatul s-a simtit asa de racorit de parca
fusese la scaldat. Fata a luat o ramura de piersic si a scuturat-o si Uang s-a pomenit, deodata, intr-un pavilion
verde scaldat in lumina. Pe un perete era agatat un tablou cu o piersica mare. Razand, fata a spus:
- Eu sunt Zeita de Jad. Stiu ca esti un baiat bun si saritor. Daca ai vreun necaz vreodata, sa vii aici si sa ma
cauti.
In timp ce vorbea, fata zeitei s-a imbujorat si mai mult. ochii ii scanteiau si mai tare. Uang cel Negru nu stia ce sa mai zica de bucurie si multumire, dar fata s-a facut nevazuta. Uang s-a pomenit iarasi inconjurat de flacaii
care spargeau piatra.
Seara s-a intors acasa si n-a dormit toata noaptea gandindu-se la Zeita de Jad. A doua zi, plecand la lucru, i se
parea ca merge mai repede decat ceilalti. Cand s-a luminat de ziua, el ajunsese deja sub piersic. Aici a intalnit-
o din nou pe Zeita de Jad. Zana il privea razand. Rosindu-se, baiatul i-a spus:
- Am venit sa te rog sa-mi carpesti camasa. Zeita s-a invoit, desi stia ca nu venise pentru asta, si i-a spus:
- Uang baiete, stiu ca n-ai dormit toata noaptea. Culca-te putin.
Vazand cat de bine se poarta zeita cu el, Uang cel Negru se simtea in al noualea cer. Dupa putin timp a
adormit. A rasarit soarele si baietii care treceau la lucru l-au vazut dormind sub piersic si, alaturi de el, camasa carpita.
De atunci, Uang cel Negru se ducea in fiecare zi sub piersic si se intalnea cu Zeita de Jad. Azi asa, maine asa,
ceilalti flacai au inceput sa faca glume pe seama lui:
- Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauti?
Uang cel Negru, care nu mintea niciodata, le-a spus flacailor tot adevarul.
La vreo 20 de li (Li - unitate de masura egala cu 500 m) de locurile acelea se afla un orasel in care traia un
mare bogatas. intr-o zi, dupa ce a mancat si a baut pe saturate, bogatasul a inceput sa-si faca planuri: „Daca as
avea o gradina in care sa sap un lac, sa ridic un munte si pe munte sa construiesc un pavilion, ce bine ar mai
fi". Dupa planuri, a trecut la fapte. A chemat toti oamenii din imprejurimi, printre care era si Uang cel Negru, si le-a dat porunca sa-i aduca piatra de pe munte. In ziua aceea, cand tocmai cara piatra pentru bogatas, Uang
si-a rupt incaltarile. Le-a spus baietilor sa-l astepte pana se duce la zana sa-i coase. Si a plecat la piersic.
Vazand ca baietii stau degeaba, paznicul i-a luat la bataie. Cand s-a inapoiat Uang, paznicul a intins mana sa-l
loveasca si pe el. Dar, ca un facut, mana a inceput sa-l loveasca chiar pe paznic. Acesta tipa de durere, i se
invinetise fata, dar mana nu inceta sa-l loveasca. Unii se uitau mirati, altii faceau haz. Paznicul a cazut in ge-
nunchi si a inceput sa se roage:
- Iarta-ma, iarta-ma! De acum incolo n-am sa mai bat pe nimeni!
Dupa ce a spus de trei ori asa, a auzit vocea unei femei:
- De data asta te iert. Si mana a incetat sa loveasca.

Ingrozit, paznicul a fugit la bogatas si i-a spus tot. Acesta a dat ordin, sa fie adus Uang cel Negru si aruncat in temnita.
Afland flacaii ce i s-a intamplat, au tinut sfat si au hotarat sa-i dea de stire Zeitei de Jad. Cand au plecat pe
munte sa sparga piatra, au trecut cu totii pe la piersic, insa, nevazand pe nimeni, nu stiau cui sa-i spuna. Il
auzisera ei inainte pe Uang cel Negru vorbind de zeita, dar in afara de el n-o vazuse nimeni. Atunci, unul
dintre ei a strigat:
- Zeita de Jad! Vrem sa-ti spunem ceva!
Nici n-a terminat bine, ca au auzit o voce de femeie:
- Asteptati putin sa va deschid usa.
Si frunzele piersicului au inceput sa fosneasca si baietii s-au trezit deodata in Pavilionul Verde, iar in fata lor se afla o fecioara care broda o pereche de papuci barbatesti. Atunci, ci au inteles ca aceasta e Zeita de Jad si i-au spus totul. Aceasta i-a linistit:
- Fiti pe pace, ma duc eu sa-l scap! Si indata s-a facut nevazuta.
Bogatasul tocmai se afla la masa, cand a auzit o voce:
- Bogatas afurisit, ele ce l-ai inchis pe Uang cel Negru? Eu l-am batut pe paznic. Vrei cumva sa te pui cu
mine? Incearca!
Mosierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a vazut nimic si a inceput sa tremure de frica.
Vocea s-a auzit din nou:
- Netrebnicilor, sa-l eliberati de indata pe baiat!
De abia acuma si-a dat seama mosierul ca aude vocea unei femei si, facand pe grozavul, a zis:
- Dar cine esti tu care nu te arati?
- Crezi ca mi-e frica sa-ti spun cine sunt? Sunt Zeita de Jad! a raspuns vocea.
Ingamfat, mosierul a spus:
- Eu sunt stapanul tinutului. N-am decat sa deschid gura, ca argintul va curge garla, temnitele se vor ticsi.
Iti poruncesc sa te arati la fata! Razand, zana i-a spus:
- Inca n-am vazut nici un stapan aici!
- Eu sunt stapanul, a spus mosierul.
- Chiar tu? Si eu care credeam ca esti o gramada de gunoi! Nu meriti tu sa ma vezi!
- Orice ai spune, eu sunt stapanul, iar Uang cel Negru nu este decat un spargator de piatra si supusul meu! a
spus mosierul fara obraz.
Zana s-a infuriat si a inceput sa-l batjocoreasca, dar mosierul, rosu de ciuda, n-avea cum s-o vada. Atunci, zana
i-a spus:
- Vrei neaparat sa ma vezi? Sa-ti arat mai intai de ce sunt in stare!
Si deodata a intrat pe usa o ramurica de piersic care s-a infipt in mijlocul camerei si, cat ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros si mare care impingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, mosierul a inceput sa tipe
si a rupt-o la fuga mai repede de cum se strecoara un soarece in gaura lui. In randul paznicilor a inceput
imbulzeala: cadeau si se impingeau unii pe altii strigand:
- Iarta-ne, zana! Iarta-ne, zana!
- Va iert pe toti daca descuiati usa temnitei! le-a raspuns zana.
Uang cel Negru a vazut cum se deschide usa, a iesit din temnita si a fugit repede acasa.
A doua zi, cand tocmai se pregatea sa plece la lucru, s-a pomenit cu Zeita de Jad ca intra in curte. Fastacit,
Uang nu stia pe ce sa puna mana mai intai.
N-a trecut mult si de afara s-a auzit harmalaie mare. Bogatasul trimisese soldati si cai sa-l prinda pe Uang cel
Negru. Zana l-a apucat de mana si i-a spus:
- Hai repede cu mine.
Soldatii au inceput sa-i urmareasca. Zana si baiatul s-au catarat pe munte, dar soldatii erau pe urmele lor.
Ajungand la un zid de piatra, zana s-a oprit si a zis:
- Sapa mai repede aici!
Baiatul a inceput sa loveasca cu tarnacopul in zid pana ce a aparut ca o usa ce ducea intr-o pestera unde zana i-
a spus sa se ascunda. Cand au ajuns soldatii acolo, n-au vazut nici urma de baiat, ci numai pestera neagra.
Unii, mai curajosi, au intrat in pestera si au mers, pana ce au dat de o apa adanca, adanca si foarte involburata.
De atunci nu. l-a mai vazut nimeni pe Uang cel Negru. Pestera de pe munte au numit-o Pestera Zeitei, iar
muntele l-au numit Muntele Pesterii Zeitei. Adeseori, din gura pesterii iese o ceata alba care cuprinde tot
muntele si atunci se aude un zgomot ca si cand cineva ar sparge piatra. Si cand ceata devine mai deasa,

oamenii spun ca e vremea cand zeita se intalneste cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai vazut-o pe Zeita de Jad,
dar tot muntele e acoperit cu piersici, asa ca i se spune Gradina Zeitei de Jad.

Fata saracului cea isteata
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un om si o femeie. Ei erau atat de saraci, incat n-aveau dupa ce bea apa. Nici tu casa, nici tu masa,
nimic, nimic, dara nimic n-aveau dupa sufletul lor. Muncea bietul om de dimineata pana seara tarziu, alaturi cu
muierea, de-i treceau naduselele, si ca sa dea si ei in spor, ba.
Se tinea, vezi, norocul dupa dansii ca pulberea dupa caini, cum se zice.
Umblau cu tarabutele de colo pana colo, si ca sa se statorniceasca si ei la un loc, nu gaseau. Caci cine era sa-i
priimeasca pe ei, doi calici, cu leaota de copii dupa dansii?!
Adica uitasem sa va spui. Aveau acesti oameni o spuza de copii. Din acesti copii, cei mai mari erau numai fete,
iara baietii erau maruntei si stau langa dansii ca ulcelusele.
Sa nu va fi dus Dumnezeu vrodata sa fiti fata cand venea omul de la munca, ca v-ati fi luat campii. Ieseau toti
afara inaintea lui, jigariti si hartaniti, ca niste netoti, subtiratici si pitigaiati, ma rog, lesinati de foame, si tabarau pe bietul om cu gura: tata, mi-e foame, tata, mor de foame.
Tatal lor se zapacea si nu stia catre care sa se intoarca mai intai si le da toata agoniseala lui dintr-o zi. Dara de unde sa le ajunga ce bruma le aducea el? Abia puneau p-o masea.
Bietul tat' sau si biata ma-sa de multe ori se culcau nemancati. Li se rupea inima de mila dara n-aveau incotro.
Si ca sa-si linisteasca copiii, el le fagaduia ca a doua zi are sa le aduca mai mult. Astfel, mai cu sosele, mai cu momele, adormeau si bietii copii, cu nadejde ca a doua zi are sa fie mai bine.
Dintre toti copiii, fata cea mai mare era mai tacuta si mai cu judecata. Ea ramanea cu surorile si fratii cei mai
mici cand se duceau parintii la munca, vedea de dansii, ii mustruluia si ii povatuia sa fie mai cu rabdare, mai

ingaduitori, ca sa nu se amarasca pana intr-atat parintii. Dara, bate toba la urechea surdului. Adeca, de! Ce sa
zici? Ar fi fost si ei, poate, mai ingaduitori, si mai cu rabdare, dara burta le da ghies si ii facea de multe ori sa fie neintelegatori.
Intr-acestea, boierului pe mosia caruia se afla acesti oameni, caÊsi urgisiti de Dumnezeu, i se facu mila de ei
si, intr-o zi, cand veni sa se roage pentru salas, el ii zise:
- Omule, te vaz harnic, muncesti de te spetesti, si doua in tei te vaz ca nu poti lega. Iata, eu ma indur si-ti dau un petec de loc, sa fie de veci al tau. Du-te de-ti alege petecul ce-ti va placea si apuca-te numaidecat sa-ti faci un bordei.
- Bogdaproste, cucoane, si Dumnezeu sa priimeasca. De unde dai sa izvorasca, raspunse bietul om.
Se duse de-si alese un petec de loc si pana in seara groapa pentru bordei o si dete gata.
Nepartea lui. Cum se brodi ca locul ce-si alesese sa fie alaturi cu al unui taran bogat si mandru de nu-i ajungea
cineva cu prajina la nas.
Peste noapte, nu stiu cum se facu, nu stiu cum se drese, ca o vita d-ale bogatului cazu in groapa si muri.
A doua zi de dimineata, bogatul, vazandu-si vita moarta, sari cu gura mare asupra saracului, il lua de piept si
cu el taras se duse la curtea boierului, sa le faca judecata.
Boierul se mira cand il vazu si-i intreba ce cauta?
Taranul cel bogat zise:
- Boierule, acest prapadit de om, venetic in satul nostru, n-ar mai avea parte de el! dupa ce ti-ai facut pomana
de i-ai dat un petec de loc, el tocmai langa mine si-a ales sa-si faca bordei! Una la mana. Baga de seama ca,
dupa ce e sarac, apoi e si cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce si-a facut pentru bordei, dupa ce ca e mare
foarte, apoi n-a avut grije sa o acopere peste noapte cu ceva, numai ca sa-mi faca mie paguba, si mi-a cazut o
vita intr-insa de si-a rupt junghietura. Judeca d-ta acum, nu e dator sa mi-o plateasca? El zice ca n-are cu ce. Si ce-mi pasa mie de asta?
- Boierule, raspunse si saracul umilit si cu lacramile in ochi cat pumnul. Boierule, n-am ce zice, omoara-ma,
spanzura-ma, n-am ce face daca a dat pacatul peste mine. Asa este cum zice bogatasul meu vecin. Si fiindca lui
Dumnezeu ii place dreptul, drept sa-ti spui ce e drept: am sapat groapa, si o groapa mare, ca sa incapa bordeiul
pe toti ai mei, dara nici ca m-am gandit ca sa-i aduc paguba. Si nici n-a fost la sufletul meu cugetul de
mandrie, caci n-aveam pe ce ma mandri, cand mi-am ales loc langa d-lui. Acum lumineze-va Dumnezeu,
boierule, si judecati dupa dreptate.
Boierul sta in cumpana. Nu stia cui sa dea dreptate. Vedea el ca saracul a cazut in pacate, dara fara voie. Dupa
ce se gandi el nitel, zise:
- Bre, oameni buni! Eu am sa va fac trei intrebari; cine le va dezlega mai bine, a aceluia sa fie dreptatea. Va
dau ragaz de trei zile, ganditi-va. Dupa trei zile sa veniti si sa-mi ghiciti intrebarile. Tineti minte bine. Intaia intrebare suna asa:
Ce este mai gras in lume?
A doua:
Ce este mai bun?
Si a treia:
Ce alearga mai iute?
Aide, duceti-va acum. Dara sa mai stiti una: daca nici unul din voi nu va ghici vreuna din intrebarile mele, sa
stiti ca unde va stau picioarele o sa va stea si capetele.
Amandoi impricinatii se intoarsera la casele lor. Bogatasul, laudandu-se ca el are sa ghiceasca, fiinca ce lucru
poate fi mai usor decat a spune ca porcul sau din ograda este mai gras, deoarece sta slanina pe dansul de o
palma; iara saracul plangea de potopea pamantul, gandindu-se ca ce o sa spuie el.
Daca ajunsera fiecare la ai sai, bogatasul era vesel ca are sa-si castige pricina, iara saracul se puse pe ganduri si tot ofta. Copiii se adunara pe langa dansul, se uita, dara nu cutezau sa-l intrebe ceva. Incepura si ei a plange; si se facu acolo la dansii o plangere si o jelanie de te luau fiori de mila.
Numai fata cea mai mare isi lua inima in dinti si-l intreba ce are de este asa de trist?
- Ce sa am, fata mea? Iaca pacate de la Dumnezeu. Boierul ne-a indatorat sa-i ghicim niste intrebari pe cari
nici oamenii cei procopsiti nu i le-ar putea spune, necum un sarman prost ca mine.
- Ci spune-ne si noua, ca doara d-om putea sa-ti dam vrun ajutor.
- Ca ce ajutor ati putea voi sa-mi dati, voi care nu stiti inca nici cum se mananca mamaliga.
- Te mira, tata, la ce am putea fi buni si noi. Si apoi ce strica daca ne vei spune si noua?
Atunci saracul zise:

- Iaca, iaca, iaca ce ne-a zis boierul sa ghicim; caci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau talpile.
Fata cea mare se puse pe ganduri si, dupa ce mai cugeta ea ce mai cugeta, se apropie de tata-sau si ii zise:
- Ia lasa, tata, nu mai fi asa de mahnit. Nu ne lasa Dumnezeu pe noi sa pierim. Cand te vei duce la boierul sa-i
dai raspuns, ti-oi spune si eu ceva. Si poate ca va da Dumnezeu sa scapi cu fata curata dinaintea lui.
Saracul paru a se mangaia oarecum; dara numai inima lui stia. Nu voia, vezi, sasi mai mahneasca si copiii.
In dimineata cand fu a se infatisa la boierul ca sa-i ghiceasca intrebarile, fie-sa ii spuse ca ce sa raspunza.
Saracul se arata a fi multumit, dara se indoia.
Se infatisa inaintea boierului. Bogatasul, mandru si cu pieptul deschis; saracul umilit si strans la piept de sta
sa-i crape sumanul cel zdrentuit de pe dansul.
Boierul intreba pe bogatas:
- Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta?
Bogatasul raspunse cu coraj:
- Apoi de, cucoane, ce sa fie mai gras decat porcul meu din ograda, care are grasimea pe el de o palma de
groasa.
- Minciuni spui, raspunse boierul.
Si intreband si pe saracul, el raspunse cu sfiala:
- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proasta ca pamantul sa fie mai gras pe lumea asta, ca el ne da toate
bunatatile pe cari le avem.
- Asa este, raspunse boierul.
Acum zise bogatasului iara:
- Ce alearga mai iute pe lumea asta?
- Armasarul meu, cucoane, raspunse bogatasul, ca alearga peste vai si dealuri, cand ii dau drumul, de nu-i vezi
copitele.
- Apoi de, cucoane, capul meu nu ma duce asa departe, fara decat dau cu socoteala ca nimic nu alearga asa de
iute ca gandul, raspunse si saracul.
- Tu ai dreptate. Cela aiureaza.
In cele din urma, mai intreba o data pe bogatas:
- Ce este mai bun pe lumea asta?
- Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stapane, raspunse el, ca judecata cea dreapta a mariei tale.
- Eu, boierule, cu prostia mea ma duce gandul sa crez ca nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care
ne sufere pe lume cu toate rautatile noastre.
- Adevarat, asa este, zise boierul.
Si, intorcandu-se catre bogatas, adaoga:
- Iesi afara, taran viclean si mojic ce esti, sau pui acum de-ti trage la talpi atata cat nu poti duce.
Bogatasul iesi cu coada intre picioare.
Si chemand mai aproape pe sarac, il intreba cu un grai blajin:
- Spune-mi, bre, omule, cine te-a invatat pe tine sa raspunzi asa de potrivit, caci din capul tau ala secu nu crez
sa fi iesit asa cuvinte intelepte.
Bietul sarac se cam codea. Nu-i venea sa spuie drept, de teama sa nu pateasca ceva. Dara daca se vazu incoltit,
spuse tot adevarul precum era.
Atunci boierul, mirandu-se in sine de iscusinta fetei saracului, ii porunci ca a doua zi sa vie cu fata la curtea
boiereasca. Ea sa fie nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.
Cum auzi saracul unele ca acestea, incepu a se boci si a se vaicara, de nu-ti venea sa-l mai auzi, si se intoarse
la ai sai.
Fata cea mare, cand auzi cele ce ii spuse:
- Nu te teme, tatuca, ii zise ea, ca-i viu eu lui de hac! Numai sa-mi cauti doua mate.
Cum se facu dimineata, fata arunca pe dansa un volog (plasa), lua matele la subtiori, incaleca pe un tap si pleca
la curtea boiereasca.
Mergand astfel pe drum, ea nu era nici calare, nici pe jos, caci ii da de pamant cand un picior, cand altul, tapul
fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe langa drum, caci tapul nu tinea drumul drept. Aci trecea pe langa cate un
gard sa apuce cate vrun lastar de la vrun pomisor; aci trecea de cealalta parte. Nu era nici imbracata, nici
dezbracata cu vologul aruncat pe dansa.
Si asa, cu chiu cu vai, ajunse la curtea boiereasca. Cand o vazura boierul si oamenii curtii, venind asa,
incremenira. Boierul, vezi, nu voia sa se dea ramas, si porunci sa dea drumul la doi zavozi ce-i tinea la curte in

lant. Acestia, cum vazura alaiul cu care venea fata saracului, se repezira la dansa, dara ea dete drumul indata
matelor si zavozii se luara dupa dansele, iara fata saracului ajunse la scara boiereasca asa precum ii poruncise
boierul.
Vazand si aceasta iscusinta a fetei, boierul n-avu incotro si fu nevoit s-o priimeasca. Atunci porunci sa o
fereduiasca (sa o imbaieze), o imbraca cu niste haine ca de mireasa si hotari sa o dea dupa un fecior ce-l avea
boierul pe langa dansul, care il slujea cu credinta.
Dupa ce o vazu boierul curatita si ferchezuita ca o mireasa, si cum avea si ea pe vino-incoace, i se paru mai
frumoasa de cum era atunci; ce-i abatu lui, ca pofti sa o aiba el de nevasta, mai cu seama ca era burlac, si se
cununa cu dansa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dansei:
- Eu te iau de sotie; dara sa stii ca tu n-ai voie sa judeci niciodata fara de mine.
Ea priimi.
Dupa ce trecu cat trecu de la cununia lor, boierul se duse o data in treaba lui pe mosie. In lipsa lui venira doi
tarani cu o prigonire la curte. Afland ca boierul nu este acasa, si vazand pe cuconita intr-un cerdac, ei incepura
sa se jeluiasca la dansa. Ea asculta si tacea.
Unul zise:
- Aveam sa ma duc pana in cutare loc, insa o roata de la caruta mi se stricase. Nu-mi puteam inhama iapa la
caruta cu trei roate, mai cu seama ca era a fata. Atunci m-am rugat de vecinul meu, asta care e de fata, sa-mi
imprumute el o roata. El, ce e drept, aseara mi-a imprumutat roata ce i-am cerut, cu gand ca azi pana in ziua sa
ma duc la treaba mea. Cand, ce sa vedeti, cinstiti boieri? Asta-noapte mi-a fatat iapa un manz.
Taranul cel cu roata ii taie cuvantul si zise si el:
- Nu-l credeti, cucoana, sa va tie Dumnezeu! Roata mea a fatat manzul.
Cucoana asculta din cerdac si tacea.
Taranii asteptara ce mai asteptara si, daca vazura ca cucoana nu le face nici o judecata, intrebara:
- Da' unde-i dus boierul, cucoana?
- Ia, s-a dus, raspunse ea, sa vaza un lac de malai ce-l avem pe marginea unui iaz, ca in toate noptile ies
broastele dintr-insul si mananca malaiul.
Taranii se uitara lung si plecara. Ajungand la poarta ograzii boieresti, ei incepura a se intreba unul pe altul:
- Ca ce fel de vorba fu aia a cucoanei, ma, nea asta?
Cum se poate broastele sa manance malaiul?
Ce se sfatuira ei, ce vorbira, ca numai se intoarsera sa intrebe pe cucoana ce vorba fu aia.
Daca venira dinaintea cerdacului iara, prinsera a intreba:
- Da' bine, cucoana, ca ce sa fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broastele sa manance malaiul?
- Nu stiu daca broastele poate sa manance malai, au ba, raspunse cucoana; dara stiu ca roata nu poate sa fete
manji.
Tocmai atuncea isi venira si taranii de acasa. Acum intelesera siritenia vorbei cucoanei, se mirara de atata
intelepciune si se impacara cum stiura ei mai bine.
Viind si boierul acasa, intreba:
- Cine a mai fost p-aici in lipsa mea? Ce s-a mai petrecut?
- Ce sa fie? raspunse ea. Iaca, iaca cine a venit si iaca ce s-a intamplat cu ei, si ce le-am zis eu.
Boierul, cum auzi, ii zise:
- Fiindca ai calcat fagaduiala si ai judecat fara mine, nu mai putem trai amandoi. Ia-ti ce poftesti de la mine si
ce-ti este mai drag in casa mea, si sa te duci la tatatau acasa.
Cucoana zise:
- Vorbele tale, barbate, sunt sfinte pentru mine, pentru ca de aceea barbatul este barbat. Nu sunt vinovata intru
nimic, caci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stapanul lor. Dar daca d-ta gasesti cu
cale sa ma gonesti, eu ma supun fara sa cartesc si-ti multumesc inca din adancul sufletului pentru bunatatea ce
ai de a ma lasa sa-mi ales ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindca ma gonesti, lasa-ma
sa ma mai veselesc o data si eu in casa domnului meu si barbat. Da o masa si cheama pe prietenii nostri si
cunoscuti sa petrecem impreuna si sa ne chefuim pentru cea din urma oara.
Boierul se indupleca si porunci de facu o masa d-alea infricosatele, unde chema prietenii si pe cei mai de
aproape ai lor. Sezura, se inveselira si se chefuira cat le cerura inima. Cucoana insa tot indesa paharele
boierului si el tot bea. Si(-i) mai dete unul, si inca unul, pana il facu cuc. Se imbata boierul de se coclise turta.
Atunci si cucoana il ia frumusel la spinare, fara sa mai simta boierul ceva si-l duse la tat-sau acasa, unde il
puse pe cuptor de dormi pana se trezi.

A doua zi, cand se destepta, boierul, vazandu-se in astfel de hal, intreba unde se afla.
Cucoana ii raspunse:
- La tata acasa. Cand m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie sa iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea
am si facut. Nimic nu mi-a fost mai drag decat barbatul. Nu crez sa ma tii de rau pentru ca mi l-am luat.
Cand auzi boierul asemenea vorbe cu noima, se gandi ce se gandi, apoi raspunse:
- Aidem, nevasta, acasa, si sa traim ca in san de rai; acum pricep eu ce odor de femeie am dobandit.
Si m-am suit pe o sea
Si am spus-o asa.
M-am suit pe o roata
Si am spus-o toata.
Frumoasa din Padurea Adormita
A fost odata, in vremurile de demult, un imparat si o imparateasa.
Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie.
In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i
inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc.
La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospat, iar bucatele au fost servite de pe
talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftit, era o ursitoare, de care nu mai
auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o
invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse:
"-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri."
La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si
spuse:
"-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta.
Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei
porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o
buna zi, hoinarind singura prin palat, dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului.
"-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in.
"-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?"
In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul
indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune.

Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul urias, credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca
vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparat, pe imparateasa, pe bucatar, pe
ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa
creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri
n-a mai calcat picior de om.
Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se
hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa,
orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa
intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea.
Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomenit, au
trait fericiti pina la adinci batrineti ...
Bunicul
de B.S. Delavrancea
Se scutura din salcami o ploaie de miresme. Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se gandeste? La nimic.
Innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar innumara florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori. Cine tranti poarta?
- Credeam ca s-a umflat vantul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului!
Un baietan s-o fetita, rosii si bucalati, sarutara manele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos.
Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!...
Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui erau numai lumina si binecuvantare.
- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?
- In tara cocorilor.
- In tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un'se duc cand se duc?
- In tara randunelilor.
- In tara randunelilor?
- Da.

- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot pana in slava cerului, zise baiatul
netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie?
Fata se intrista. Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- Tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiti sunt! Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta "Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"... O femeie uscativa intra pe poarta cu doua doniti de apa. Copii tacura din ras si bunicul din cantec. E muma lor si fata lui. Cum il vazu, incepu:
- I... tata, si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap...
Bunicul ridica mana in sus aducand destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...
Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in crestetul capului si pe unul, si pe altul.
Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul. Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie. Din
vorba in vorba, copiii se facura stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- Si asta, a mea!
La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:
- Pe din doua.
Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.
- Jumatate mie.
- Si jumatate mie.
Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda. Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga. Fata:
- Ba a mea e mai lunga!
Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai lunga. Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:
- Amandoua sunt deopotriva.
- S-a mea, s-a ei!
- S-a mea, s-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba!
Bunicul zambi.
- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde!
Bunicul abia se tinea de ras.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei. Fata tipa, sari de pe genuchiul batranului, se repezi si
trase o palma in partea baiatului. Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta partea lui, si fata, suspinand pe a ei.
Mama lor iesi pe use si intreba rastit:

- Ce e asta, vermi neadormiti!
Obrajii bunicului erau rosii si calzi. Si surazand fericit raspunse fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
Punguta cu doi bani
de Ion Creanga
Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul avea un cucos; gaina babei se oua de cate
doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i dadea nici unul. Mosneagul intr-o
zi isi perdu rabdarea si zise:
- Mai baba, mamanci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da' cum nu ! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cocosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca si eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsan, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o
bataie buna, zicand:
- Na ! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el
pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa
la casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura cu-n boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare
de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului :
- Mai ! ia da-te jos si vezi ce are cucosul acela in plisc.
Vezeteul se da iute jos de pe capra trasurei si, c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si luandu-i punguta din
clont o da boierului. Boierul o ia, fara pasare, o pune in buzunar si porneste cu trasura inaine. Cucosul, suparat
de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura spuind neincetat :
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:
- Ma ! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.
Vezeteul se da iarasi jos de pe capra, prinde cucosul si- l azvarle in fantana ! Cucosul, vazand aceasta mare

primejdie, ce sa faca ? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi
zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand:
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis :
- Ma ! da'al dracului cucos i-aista ! Ei, las'ca ti-ouiu da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule !
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorulul. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul,
cand vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa din fantana pe jaratic, pana ce
stinge focul de tot, si se racoreste cuptiorul; ba inca face si o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie.
Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptorului, iese teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a
tranti cu ciocul in geamuri si a zice :
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos, zise boierul cuprins de mierare. Vezeteu ! Ia-l de pe
capul eu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac: l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada !
Atunci bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un
munte!
Apoi iar vine la fereastra, intinde aripile in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi
incepe:
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie; crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de
dansul.
Si, cum zice, umfla cucosul de o aripa si-l azvarle in haznaua cu banii; caci boierul acela, de mult banarit ce
avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu ! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n- are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de
jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda oiereasca, vazand
voinicia cucosului s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis
cum se duceau paserile si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici ! Cucosul insa
mergea tantos, iar paserile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la poarta
incepe a canta : "Cucurigu !!! Cucurigu !!!"
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada?
Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos; s-apoi in urma lui veneau
carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand pe
cucosul lui asa de mare si de greoiu, si inconjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mojlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata
se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de
galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii ! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de
bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l.
Atunci, iaca si baba vinea nu stiu de unde; si, cand a vazut ea unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei
ochii in cap si plesnea de ciuda.
- Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!

- Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba ! Cand ti-am cerut
oua, stii ce mi-ai raspuns! Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut si eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iaca ce mi-a adus !
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de
mila ! Biata gaina, cum scapa din mainile babei, fuge pe drumuri.
Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de
pe poarta: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vreun ceas de sedere, sare de pe cuibariu cotcodocind. Baba atunci
se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!... Si cand se uita in cuibariu, ce sa vada ? Gaina se ouase o margica.
Baba, cand vede ca s-a batut joc de dansa, o prinde s-o bate, pan-o omoara in bataie ! Si asa, baba cea zgarcita
si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine
si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana !
Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de
mila, a pus-o gainarita, iar pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu
ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut bors.
Printesa si Mazarea
de HC Andersen
E ra odata un print si printul acela voia sa se insoare cu o printesa, dar cu printesa adevarata. Si a cutreierat
toata lumea ca sa gaseasca una pe placul lui si tot n-a gasit. Printese erau destule, dar el nu putea sa stie daca
erau cu adevarat printese, fiindca tuturora le lipsea cate ceva. Si printul s-a intors iar acasa si era foarte necajit, pentru ca tare ar fi vrut sa gaseasca o printesa adevarata.
Intr-o seara, tocmai se starnise o furtuna cumplita, tuna si fulgera si ploua cu galeata; era o vreme ingrozitoare.
Deodata s-a auzit cum bate cineva la poarta orasului si regele, tatal printului, s-a dus sa deschida.
La poarta era o printesa. Vai, dar in ce hal era din pricina ploii si a vremii rele! Apa ii curgea siroaie pe par si pe haine si ii intra in pantofi pe la varfuri si tasnea inapoi pe la calcaie. Dar zicea ca-i printesa adevarata.
- Bine, las’ ca vedem noi indata!, s-a gandit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus in odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat si a pus pe scandurile patului o boaba de mazare. Pe urma a pus peste mazare douazeci de
saltele de lana si pe saltele douazeci de perne mari de puf. Aici s-a culcat printesa.
Dimineata au intrebat-o cum a dormit.
- Groaznic de prost!, a raspuns printesa. Toata noaptea n-am inchis ochii. Dumnezeu stie ce a fost in pat! Am
sezut pe ceva tare si acuma-s toata numai vanatai! Groaznic!
Si atunci au vazut cu totii ca era o printesa adevarata, daca a simtit ea o boaba de mazare prin douazeci de
saltele si douazeci de perne de puf. Asa de gingasa la piele nu putea sa fie decat numai o printesa!
Si printul a luat-o de nevasta, fiindca acum stia hotarat ca asta-i printesa adevarata; iar boaba de mazare au
pus-o in odaia unde erau bijuteriile coroanei si se mai poate vedea acolo si astazi daca n-o fi luat-o careva.
Si asta sa stiti ca-i o poveste adevarata.

Prostia Omeneasca
de Ion Creanga
A fost odata, cand a fost, ca, daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe cand povestile, ci suntem mai dincoace cu vro doua-trei zile, de pe cand se potcovea
purecele cu nouazeci si noua de oca de fer la un picior si tot i se parea ca-i usor.
Cica era odata un om insurat, si omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui, care avea copil de tata, era cam proasta; dar si soacra-sa nu era tocmai hatra.
Intru una din zile, omul nostru iese de-acasa dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, dupa ce-si scalda copilul, il infasa si-i dete tata, il puse in albie langa soba, caci era iarna; apoi il legana si-l dezmerda, pana ce-l adormi.
Dupa ce-l adormi, statu ea putin pe ganduri s-apoi incepu a se boci cat ii lua gura: "Aulio! copilasul meu,
copilasul meu!"
Mama ei, care torcea dupa horn, cuprinsa de spaima, zvarli fusul din mana si furca din brau cat colo si, sarind
fara sine, o intreba cu spaima:
— Ce ai, draga mamei, ce-ti este?!
— Mama, mama! Copilul meu are sa moara!
— Cand si cum?
— Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Il vad. Si?
— De s-a sui mata, are sa-l tranteasca drept in capul copilului si sa mi-l omoare!
— Vai de mine si de mine, ca bine zici, fata mea; se vede ca i s-au sfarsit mititelului zilele!
Si, cu ochii pironiti in drobul de sare de pe horn si cu manile inclestate, de parca le legase cineva, incepura a-l boci amandoua, ca niste smintite, de clocotea casa. Pe cand se sluteau ele, cum va spun, numai iaca si tatal
copilului intra pe usa, flamand si nacajit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v-au gasit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-si putin in sine, incepura a-si sterge lacramile si a-i povesti cu mare jale despre intamplarea
neintamplata.

Omul, dupa ce le asculta, zise cu mirare:
— Bre! multi prosti am vazut eu in viata mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma... duc in lumea toata! Si de-oiu
gasi mai prosti decat voi, m-oiu mai intoarce acasa, iar de nu, ba.
Asa zicand, ofta din greu, iesi din casa, fara sa-si ieie ziua buna, si pleca suparat si amarat ca vai de om!
Si mergand el bezmetic, fara sa stie unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se intr-un loc, i se intampla
iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om tinea putin un oboroc desert cu gura spre soare, apoi rapede-l insfaca
si intra cu dansul intr-un bordeiu; pe urma iar iesea, il punea iar cu gura la soare, si tot asa facea... Drumetul
nostru, nedumerit, zise:
— Buna ziua, om bun!
— Multamesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare in bordeiu, ca sa am lumina, si nici ca-l pot...
— Bre, ce truda! zise drumetul. N-ai vrun topor la indamana?
— Ba am.
— Ie-l de coada, sparge ici, si soarele va intra singur inlauntru.
Indata facu asa, si lumina soarelui intra in bordeiu.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa imbatranesc carand
soarele cu oborocul. "Inca un tont", zise drumetul in sine si pleca.
Si mergand el tot inainte, peste catva timp ajunse intr-un sat si, din intamplare, se opri la casa unui om. Omul
de gazda, fiind rotar, isi lucrase un car si-l injghebase, in casa, in toata intregimea lui; s-acum, voind sa-l
scoata afara, tragea de protap cu toata puterea, dar carul nu iesea. Stiti pentru ce? Asa: usile era mai stramte
decat carul. Rotarul voia acum sa taie usorii, spre a scoate carul. Noroc insa ca drumetul l-a invatat sa-l desfaca in toate partile lui, sa le scoata pe rand afara s-apoi iarasi sa-l injghebe la loc.
— Foarte multamesc, om bun, zise gazda; bine m-ai invatat! Ia uita-te dumneta! Era sa daram bunatate de casa
din pricina carului...
De aici, drumetul nostru, mai numarand un natarau, merse tot inainte, pana ce ajunse iara la o casa. Acolo, ce
sa vada! Un om, cu-n tapoiu in mana, voia sa arunce niste nuci din tinda in pod.
"Din ce in ce dau peste dobitoci", zise drumetul in sine.
— Da' ce te framanti asa, om bun?
— Ia, vreu sa zvarl niste nuci in pod, si tapoiul ista, bata-l scarba sa-l bata, nu-i nici de-o treaba...
— Ca degeaba te trudesti, nene! Poti sa-l blastami cat l-ei blastama, habar n-are tapoiul de scarba. Ai un
oboroc?
— Da' cum sa n-am?!
— Pune nucile intr-insul, ie-l pe umar si suie-le frumusel in pod; tapoiul e pentru paie si fan, iar nu pentru
nuci.
Omul asculta, si treaba se facu indata.
Drumetul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand si alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea si alta nazbatie. Un om legase o vaca
cu funia de gat si, suindu-se pe-o sura, unde avea aruncat oleaca de fan, tragea din rasputeri de funie, sa urce
vaca pe sura. Vaca ragea cumplit, si el nu mai putea de ostenit...
— Ma omule! zise drumetul, facandu-si cruce; dar ce vrei sa faci?
— Ce sa fac, ma-ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba vad, numai nu pricep.
— Ia, haramul ista e hamisit de foame si nu vrc nici in ruptul capului sa vie dupa mine sus, pe iasta sura, sa
manance fan...
— Stai putin, crestine, ca spanzuri vaca! Ic fanul si-l da jos la vaca!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tarate si ieftin la faina.
Atunci omul asculta si vaca scapa cu viata.
— Bine m-ai invatat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui vaca!
Asa, drumetul nostru, mirandu-se si de aceasta mare prostie, zise in sine: "Mata tot s-ar fi putut intampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele in casa cu oborocul, sa arunci nucile in pod cu tapoiul si
sa tragi vaca pe sura, la fan, n-am mai gandit!"
Apoi drumetul se intoarse acasa si petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti mai cu duh decat pe cei ce vazuse in

calatoria sa.
S-am incalecat pe-o sa, s-am spus povestea asa.
S-am incalecat pe-o roata, s-am spus-o toata.
S-am incalecat pe-o capsuna, si v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!!
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti.
De cand se scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede.
Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de
mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar.In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias
dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci
imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa.
Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:
— Bine ati venit sanatosi; dar ce umbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare.
— Eu nu am venit sa te intreb asta — zise imparatul — ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii,
sa-mi dai.
— Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa
aveti de el.
Luand imparatul si imparateasa leacurile, s-au intors veseli la palat, si peste cateva zile imparateasa s-a simtit
insarcinata. Toata imparatia si toata curtea, si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.
Mai-nainte insa de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plans, de n-a putut nici un vraci sa-l impace.
Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa
taca.
— Taci, dragul tatei, zicea imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da de sotie pe cutare sau cutare fata de imparat si alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Atunci copilul tacu si se nascu; iar
slujitorii detera in timpine si in surle si in toata imparatia se tinu veselie mare o saptamana intreaga.

De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filozofi, si toate
invataturile, pe care alti copii le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si procopsit ca Solomon imparat. De la o
vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri.
Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti
boierii si slujbasii imparatiei si chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:
— Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere.
Auzind acestea, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:
— Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost
numai ca sa te impac.
— Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea, pana voi gasi fagaduinta pentru
care m-am nascut.
Atunci toti boierii si imparatul detera in genunchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau
boerii:
— Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa
imparateasa de sub soare de sotie.
Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau,
daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.
Apoi Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti, unde erau cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca
sa-si aleaga unul; dar, cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In
sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos, si slab, se duse si la dansul, iar cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:
— Ce poruncesti, stapane?
Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea. Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca, si
calul ii zise:
— Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tatal tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insati mana ta sase saptamani, si orzul sa mi-l dai fiert in lapte.
Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pe vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i
deschiza toate tronurile cu haine, spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea. Fat-Frumos, dupa ce
rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi, armele si hainele tatane-sau de cand era flacau, dar foarte ruginite. Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina, si dupa sase saptamaini, izbuti a
face sa luceasca armele ca oglinda. Totodata, ingriji si de cal, precum ii zisese el. Destula munca avu; dar fie,
ca izbuti.
Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatate si pregatite, o data se scutura si el, si
toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul, si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu
patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
— De azi in trei zile plecam.
A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz,cu
palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua buna de la imparat, de la imparateasa, de la toti
boierii cei mari si cei mici, de la ostasi, de la toti slujitorii curtii, care, cu lacrimi in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe
poarta ca vantul, si dupa dansul carele cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise
imparatul ca sa-l insoteasca.
Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la
ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindu-si pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul.
Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni.
Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
— Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia
ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor, pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine in padurea ce o vezi, o s-o
intalnim venind sa te prapadeasca; e grozav de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi, iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta.

Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul.
A doua zi, cand se revarsau zorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela si infrana calul, si
chinga o stranse mai mult decat alta data, si porni, cand auzi o ciocanitura groaznica. Atunci, calul ii zise:
— Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia. Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute
mergea; iar calul se urca ca vantul pana cam deasupra ei, si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata, si, cand era
gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:
— Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic!
Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
— Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript;
acum insa, m-ai mancat tu pe mine; sa stii ca pana azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele mele pana
aicea; cativa nebuni care s-au incumes a o face, d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele
multe.
Se dusera acasa la dansa, unde Cheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca p-un calator. Dar pe cand se
aflau la masa si chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere, deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in
traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile de-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea zise:
— Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti.
Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse cale lunga si mai lunga;
dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o campie frumoasa, pe de o parte cu iarba inflorita,
iara pe de alta parte — parlita. Atunci el intreba pe cal:
— De ce este iarba parlita?
Si calul ii raspunse:
— Aici suntem pe mosia unei scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc;
blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica,nevoie
de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca
a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decat sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine, dis-de-dimineata, sa fim gata.
A doua zi se pregatira, ca si cand ajunsese la Gheonoaie, si pornira. Cand auzira un urlet si o vajaietura cum nu
mai auzisera ei pana atunci!
— Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripturoaica de Scorpie.
Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupra si se lasa asupra ei cam pe o parte. Fat-Frumos o sageta si ii zbura un
cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrimi ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l
incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat-Frumos si mai si decat Gheonoaia; iara el ii
dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, care se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.
Trecand si peste hotarele scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp
numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce, de
te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
— Trecuram cum trecuram pana aici, stapane; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si, daca
ne-a ajuta Dumnezeu sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste
Tinerete fara batranete si — viata fara moarte.
Aceasta casa este inconjurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume;
ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem
prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dacom putea, sa sarim pe deasupra.
Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si rasuflarea, zise:
— Stapane, strange chinga cat poti de mult, si, incalecand, sa te tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa subtioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu.
Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproape de padure.
— Stapane, mai zise calul, acum e timpul cand se da demancare fiarelor padurii si sunt adunate toate in curte;
sa trecem.
— Sa trecem, raspunse Fat-Frumos.
Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe

deasupra padurii si tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copac si deodata toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap.
Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamna palatului afara, dand de mancare puilor ei (caci asa numea
ea lighioanele din padure), ii prapadea negresit.
Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe
dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapana era o zana nalta, subtirica si dragalasa, si frumoasa,
nevoie mare! Cum o vazu Fat-Frumos ramase incremenit.
Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:
— Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
— Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
— Daca cautati ceea ce ziseti, aci este.
Atunci descaleca si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari.
El incepu sa multumeasca zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta, si
numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi dansul; pe urma, ii facura cunoscuti
tuturor lighioanelor, de puteau umbla in tihna prin padure.
Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele, caci ziceau ca li se urase sezand tot singurele; iara el
nu astepta sa-i mai zica o data, ci primi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta.
Incet, incet se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa
vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La insotirea lor, stapanele casei ii detera voie sa mearga prin toate
locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va fi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.
Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar ca si cand venise. Trecea
prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vanatoare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nu-l nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il si nimeri; dara nefericitul, in invalmaseala, nu bagase de seama ca,
alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii.
Luand iepurele, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sau si de mama-sa. Nu
cuteza sa spuie femeilor maiestre; dara ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce vedeau intr-insul.
— Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul speriate.
— Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie; si acum ma topesc d-a-n-picioarele de
dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma
plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vad o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai
duc niciodata.
— Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te, ne temem ca nu te
vei mai intoarce; ramai cu noi, caci ne zice gandul ca vei pieri.
Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-au fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe de-a-ntregul.
In cele mai de pe urma, calul ii zise:
— Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spun o
vorba si, daca vei primi tocmeala mea, te duc inapoi.
— Primesc, zise el, cu toata multumirea, spune-o!
— Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
— Asa sa fie, zise el.
Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeile si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-
le suspinand si cu lacrimile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile
se schimbasera in campii; intreba pe unii si pe altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
— Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos — mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia.
Locuitorii radeau de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a
baga de seama ca barba si parul ii albise. Ajungand la mosia Gheonoaiei, facu intrebari ca si la mosia Scorpiei,
si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea dumeri el: cum de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si
iarasi, suparat, pleca cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia
tatane-sau. Aici, alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe

urma, ajunse la palaturile in care se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise:
— Ramai sanatos, stapane, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si dumneata, incaleca
indata si aidem!
— Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand.
Calul pleca ca sageata de iute.
Vazand palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dansele, ofta si, cu lacrimi in ochi, cata sa-si aduca
aminte cat erau odata de luminate aste palaturi si cum si-a petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-trei ori, cercetand fiecare camara, fiecare coltulet ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute.
Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia
umbland, nu gasi decat un tron odorogit, il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un
glas slabanogit ii zise:
— Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam.
O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort si indata se si facu
tarana.
Iar eu incalecai pe-o sa si va spusei dumneavoastra asa.
Zana Muntilor
Poveste
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat foarte viteaz; toate imparatiile de prinprejurul imparatiei sale ii cerea sfaturi: atata era de drept si intelept. Cand se isca sfada intre dansii, la acest imparat mergeau mai intai la judecata si, cum zicea el, asa se si facea, fiindca era judecator drept si iubitor de pace. Cand fu aproape de batranete ii darui
Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune cata bucurie simti imparatul cand a vazut ca dobandi un mostenitor.
Toti imparatii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai putin se bucurau ca vecinul lor, care ii ajuta cu sfaturi si
povetele lui cele de mult folos, a dobandit fecior.
Dupa ce se mari, il puse de invata carte. El era asa de silitor, incat se mirau dascalii de dansul cum de invata
asa repede. Ceea ce invata ceilalti copii intr-un an, el invata numai intr-o saptamana. Ajunsese sa nu mai aiba
dascalii ce sa-i dea sa invete. Iara tata-sau scrise carte imparateasca la niste filosofi vestiti ca sa vie sa
ispiteasca cu invataturile lor pe fiul sau.
La curtea acelui imparat se afla pe atunci un vanator vestit; si, pana sa vie filosofii cei vestiti, imparatul dete pe fiu-sau acestui vanator ca sa-l invete mestesugul sau.
Dupa ce venira filosofii, invata si de la dansii cate in luna si in soare. Bucuria tatalui sau era asa de mare unde vedea ca fiu-sau are sa fie procopsit ca nici unul din fiii de imparati, incat se uita la dansul ca la soare. Iara el de ce se marea d-aia se facea mai cu minte si mai frumos. In toata imparatia lui si a vecinilor lui imparati, alta
vorba nu era decat de intelepciunea si frumusetea acestui fiu de imparat.
N-ajunsese sa-si rasuceasca mustacioara si foile de zestre curgeau de la fel de fel de imparati, care voiau sa-si
dea fetele dupa dansul, dara el nu voia sa se insoare asa de tanar.
Intr-una din zile mergand la vanatoare, vazu o turturica, care tot sarea inaintea lui; lui ii fu mila sa o vaneze; el cauta vanaturi mari, fiindca nu se temea de primejdii; era vanator mester si viteaz. In cele din urma, daca vazu
si vazu ca tot ii sarea in cale, intinse arcul si dete cu o sageata. El se mira prea mult cum de nu o putu omori el, care era asa de bun vanator, ci o rani putin in aripa, care, asa ranita, se duse de nu o mai vazu. Cum se duse

turturica, simti, nu stiu cum, nu stiu de ce, ca ii tacaia inima.
Dupa ce se intoarse acasa, era tot cam gales. Imparatul vazand ca tanjeste fiu-sau cu sanatatea, il intreba ce are, iara el raspunse ca n-are nimic.
Turturica aceea era Zana Muntilor care se indragostise de frumusetea lui. Ei nu-i venea la socoteala sa se arate
lui aievea, ca sa-i dea pricina, si d-aia se facuse turturica si ii tot sarea in cale. Nu stia insa cum sa faca, cum sa dreaga, ca sa se cunoasca cu fiul imparatului.
Peste cateva zile de la intoarcerea feciorului de imparat de la vanatoare, o femeie saraca veni la curtea
imparateasca sa se bage slujnica si, fiindca tocmai era trebuinta de o gainareasa, o primi.
Curatenia si buna ingrijire ce da gainilor si tuturor paserilor de la cotetele imparatesti ajunsese de poveste.
Imparateasa era asa de multumita, incat in toate zilele spunea imparatului cate o vorba buna pentru barbatia
acestei femei tinere, dara saraca. Ea si incepuse a se gandi la norocirea bietei femei. Fiul imparatului auzind
atatea vorbe frumoase despre gainareasa, voi sa o vaza si el. Intr-o zi, cand imparateasa se duse sa cerceteze
gainile si sa vaza de cotete, merse si fiul sau cu dansa.
Gainareasa, cum vazu pe fiul de imparat, isi arunca ochii asupra-i cu o cautatura asa de mangaioasa si asa de
plina de dragoste, dara cu smerenie, incat feciorul de imparat se fastaci oarecum, dara isi tinu firea. Simti ca
obrajii ii ard, o sudoare rece il trecu, si inima incepu sa-i tacaiasca, de parea ca o sa-i sparga pieptul. El insusi nu-si putea da seama ca ce poate sa fie istoria asta. Pleca ochii in jos, nu zise nici carc, si se intoarse acasa.
Toata curtea imparateasca lua in nume de bine pe aceasta gainareasa, pentru vrednicia si curatenia ei. Ea se
purta cu toate slugile cu bunacuviinta, si nimeni nu cuteza sa-i zica nici da-te mai incolo, pentru ca ea nu le da
prilej de gluma.
Intr-acestea un fiu al unui imparat vecin, insurandu-se, a fost poftit la nunta si pe acest imparat cu toata curtea lui. Imparatul plin de bucurie merse la acea nunta si lua cu dansul si pe imparateasa si pe fiul sau.
In ziua aceea, cand era cununia fiului de imparat, la nunta caruia merse acest imparat cu feciorul sau,
gainareasa se ceru si ea de la vataf sa o lase si pe dansa sa se duca la preumblare. Vataful, cam razand, ii zise:
"Ce-i trebuie chelului? Tichie de margaritar".
Apoi o lasa. Iara ea, inghitind infruntarea, nu zise nimic si pleca.
Imparatul era vesel peste masura vazand ca din atati feciori de imparati si domni al sau se deosebea prin
istetimea, boiul si intelepciunea lui. Toate fetele de imparat ar fi voit sa joace langa el in hora. Cand, deodata, vine la nunta o fata imbracata in niste haine cum nici una din fetele de imparat nu avea.
Cositele ei impletite cu mestesug si date pe spate ii atingeau pulpele si ea era asa de bine facuta, incat ochii
tuturor ramase la dansa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse langa feciorul de imparat si numai langa
dansul juca pana catre seara.
Vorbira, rasera, isi povestira fel de fel de lucruri, dara cam pe sub mana, fiindca-i era rusine feciorului de
imparat sa raza si sa vorbeasca asa inaintea tatane-sau si apoi toti fiii de imparati isi dau coate, caci bagasera
de seama ca necunoscuta tot langa el juca.
Feciorul de imparat nu mai era al sau. Se mira insusi de schimbarea ce simtea intr-insul, dara nu cuteza sa
spuie nimanui. El isi pusese in gand ca, la hora din urma ce va juca, sa intrebe pe aceasta necunoscuta cine era,
de unde venea, de este fata ori maritata, si se gandea ca de n-ar avea barbat sa o ceara de nevasta. Cand, pieri
ca o naluca.
Feciorul de imparat ramase ca un zapacit. Se intoarse acasa, dara cu gandul era tot la dansa. Tata-sau, vazandu-
l tot pe ganduri si trist, nu stia ce sa-i mai faca sa-l inveseleasca oarecum. Cand iata ca-l poftesc la alta nunta de imparat, unde se si duse cu imparateasa si cu fiul sau.
Ca si la cealalta nunta feciorul de imparat juca cu fata cea necunoscuta si frumoasa, care venise si la aceasta
nunta si se prinse in hora langa dansul. Dupa multe intrebari, afla de la dansa ca sedea tocmai inspre partea
aceea, incotro era imparatia tatalui sau, doara caci nu-i zisese ca sade chiar la dansul. Atunci fiul de imparat ii fagadui sa o duca acasa, daca era singura, si ea priimi. Insa tocmai cand era sa se sparga nunta, ea pieri de
langa dansul din hora.
Se intoarsera deci acasa imparatul si cu ai lui, insa fiul lor se topea d-a-n-picioarele si nimeni nu stia din ce
pricina. Desi se facuse valva ca feciorul de imparat este indragostit cu o zana, el insa se apara inaintea tatalui
sau ca nu stie la sufletul sau nimic. Toti vracii si cititorii de stele se adusera si nimeni nu stiu sa-i ghiceasca raul de care sufera. Unul dintr-insii zise ca e teama sa nu dobandeasca lipici.
Intr-aceasta imparatul fu poftit la o alta nunta de imparat, unde nu voi sa se duca, fiindca inima lui nu era de
veselii, ci se ingrija mai mult de fiul sau. Dara daca vazu ca fiul sau atata staruieste, ii facu voia. Acesta
porunci la niste credinciosi ai sai ca sa aiba pregatit la indemana cateva cazane cu smoala, sa le fiarba in ziua

nuntii si cand va fi inde seara sa astearna pe drum smoala. Dupa ce puse la cale toate astea, se duse la nunta.
De cum incepu hora, fata cea frumoasa si necunoscuta veni ca din senin, si iara se prinse langa dansul.
De asta data era gatita si mai frumos, avea niste haine de la soare te puteai uita, dar la dansa, ba. Juca feciorul de imparat si se uita la dansa ca la un cires copt. Si de asta data o intreba si ea ii tot raspunse cam in doi peri. Ii fagadui si acum ca se va lasa sa o duca acasa.
Cand fu inde seara la hora cea mai din urma, pieri ca o maiastra de langa dansul.
Nu se poate spune cat de mult se mahni el; cazu la pat si zacea, fara sa-i poata ajuta cineva. Tata-sau ar fi dat
nu stiu cat aceluia ce ar fi putut sa-i tamaduiasca copilul. Cand iata credinciosii lui venira cu un condur.
Maiastra, daca se nomoli in smoala, mai bine lasa condurul acolo decat sa intarzie.
Atunci feciorul imparatului trimise pe credinciosii lui sa umble din casa in casa, si sa puie pe toate femeile sa
se incalte cu acel condur, si la care s-o potrivi, aceea sa fie sotia lui. Tata-sau se invoi si el la aceasta otarare.
Se dusera deci, credinciosii lui, ocolira toata imparatia, cercara toate femeile condurul, si la nici una nu se
potrivi.
Auzind feciorul de imparat una ca aceasta se imbolnavi si mai rau. Apoi porunci ca sa incerce si femeile din
curtea imparateasca. La nici una nu se potrivi. Nu mai ramase decat gainareasa, pe care o uitasera; dara
imparateasa, aducandu-si aminte de dansa, ii porunci sa se incalte si ea cu condurul. Cand il trase la calcai,
pare ca fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea incepu a se vaicara si a tagadui ca nu era condurul ei. Feciorul de imparat cum auzi, porunci sa i-o aduca, si cum o vazu striga:
- Asta este, mama.
Ea, desi tagaduia, dar intetita de rugaciunile imparatului, ale imparatesei si ale fiului lor, in cele din urma
marturisi ca ea este stapana condurului.
Dupa ce ii povesti ca este zana maiastra, ca il indragostise de cand il vazuse la vanat, ca el ranise o turturica, si ca acea turturica era ea, si daca nu s-a aratat lui asa cum este a fost ca, de va lua de barbat un om de pe pamant, toata puterea ei piere. Mai spuse ca, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase gainareasa la dansii si ca tot ce ea facuse era numai pentru dragostea lui.
Dupa aceea iesi la scara, batu de trei ori in palme, si iata o carucioara, fara sa fie trasa de cai, veni; ea isi lua zestrea numai de scumpeturi dintr-insa, apoi, curgandui siroaie de lacrami din ochi se intoarse si zise feciorului
de imparat:
- Iata, pentru dragostea ta, ma lepad de puterea mea cea maiastra, numai si tu sa ma iubesti, precum te iubesc si
eu.
Dete drumul carucioarei si ramase langa fiul imparatului, carele in scurt timp se facu sanatos. Apoi facu o
nunta d-ale imparatestile si dupa moartea tatalui sau, ramasera ei in scaunul imparatiei, si domnesc si astazi
daca nu vor fi murit.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Fat-Frumos cu parul de aur
basm romanesc
A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; ca nu suntem de cand cu basmele, ci suntem de
cand cu minciunile; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si calcaiul tot
ramanea gol si se urca in slava cerului si tot i se parea ca este usor; de cand scria musca pe perete, mai
mincinos care nu crede.
A fost odata, intr-o pustie mare, un pustnic. El petrecea singur singurel. Vecinii sai erau fiarele padurilor. Si
asa era de bun la suflet incat toate dobitoacele i se inchinau cand se intalneau cu dansul. Intr-una din zile, se
duse pusnicul la marginea garlei, care curgea pe aproape de coliba lui, si iata, vazu ca vine pe apa un sicrias
smolit bine, si auzi un oracait iesind dintr-insul. Statu putin de cugeta, si dupa ce zise cateva vorbe de
rugaciune, intra in apa si, cu o prajina, trase sicriasul la margine. Cand il deschise, ce sa vaza in el? Un copilas cam de vreo doua luni; il scoase din sicriu si, cum il lua in brate, copilul tacu.
Pusnicul vroia din toata inima sa creasca pruncul, dar, cand se gandi ca n-are cu ce sa-l hraneasca, il podidi un
plans ce nu se mai putea sfarsi. Deodata rasari dintr-un colt al chiliei sale o vita si numaidecat crescu si se
inalta pana la streasina. Pusnicul cauta la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii in floare; indata lua si dete copilului si, vazand ca-i mananca,se bucura din tot sufletul. Cu must de vita crescu
copilul, pana incepu sa manance si cate altceva.
Iara daca se mai mari copilul, pusnicul se apuca si-l invata sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si
sa umble la vanat.
Dar intr-o zi, chema pusnicul pe copil si-i zise:
- Fatul meu, simt ca slabesc din ce in ce; sunt batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi in trei zile, ma duc pe
lumea cealalta. Eu nu sunt tatal tau cel adevarat, ci te-am prins pe garla. Daca voi adormi somnul cel vecinic,
care o sa-l cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea in tot trupul meu, sa bagi de seama ca o sa vie un leu.
Sa nu te sperii, dragul tatei; leul imi va face groapa, si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce
sa-ti las, decat un frau de cal. Dupa ce vei ramanea singur, sa te sui in pod, sa iei fraul, sa-l scuturi, si indata va veni un cal la asta chemare si te va invata ce sa faci.
Dupa cum zise batranul, asa se si intampla. A treia zi, pusnicul, luandu-si ramas bun de la fiul sau cel de suflet, se culca si dormi somnul cel lung. Apoi indata veni un leu groaznic, nevoie mare, si veni racnind si, cum vazu
pe batran mort, ii sapa groapa cu unghiile sale; iar fiul il ingropa, si ramase acolo trei zile si trei nopti,
plangand la mormant. A treia zi foamea ii aduse aminte ca era dator sa traiasca; se scula de pe mormant cu
inima zdrobita de durere, se duse la vita si cu mare mahnire vazu ca ea se uscase; atunci, si-aduse aminte de
vorbele batranului si se sui in pod, unde gasi fraul, il scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand inainte-i, zise:
- Ce poruncesti, stapane?
Copilul spuse calului din cuvant in cuvant toata intamplarea cu moartea batranului, si ii zise:
- Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost dat, nu mai este; ramai tu aici, cu mine; dar sa mergem intr-alta parte, unde sa ne facem o coliba; caci aici, dinaintea astui mormant, nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul ii
raspunse:
- Nu asa, stapane; noi ne vom duce sa locuim unde sunt multi oameni ca dumneata.
- Cum? intreba baiatul, sunt multi oameni ca mine si ca tata? Si o sa traim in mijlocul lor?
- Negresit, ii raspunse calul.
- Atunci, daca-i asa, intreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi?
- Ei nu vin, ii mai zise calul, fiindca n-au ce cauta p-aici; trebuie sa mergem noi la dansii.
- Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie.
Iar daca-i spuse ca trebuie sa fie imbracat, fiindca ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri;
si calul ii zise sa bage mana in urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care le imbraca,
ciudandu-se ca nu stia cum sa le intrebuinteze; calul insa il invata, si apoi copilul incaleca pe dansul, se
imbraca si porni.
Dupa ce ajunse in orasul cel mai de aproape si se vazu intre multimea de oameni furnicand in sus si in jos, se
cam spaimanta copilul de atata zgomot si umbla tot cu frica, mirandu-se de frumusetea caselor si de tot ce
vedea, bagand insa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, imbarbatandu-l, ii zise:
- Vezi, stapane? Aici toate sunt cu randuiala lor! De aceea, dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai. Si dupa ce sezu acolo cateva zile, mai dedandu-se cu lumea si obicinuindu-se a trai in huietul ce innabuseste
orasele, pleca, luand cu sine calul sau; si se duse, si se duse pana ce ajunse pe taramul unor zane.
Dupa ce ajunse la zane, care erau in numar de trei, cauta sa se bage argat la dansele, caci asa-l sfatuise calul sa faca. Zanele, deocamdata, nu prea voiau sa-l ia in slujba; dar se induplecara la rugaciunile lui si-l primira.
Calul adesea venea pe la domnul sau, si intr-o zi ii zise sa bage bine de seama, cum ca, in una din case, zanele
aveau o baie in care la cativa ani, intr-o zi hotarata, curge aur, si cine se scalda intai, aceluia i se face parul de aur. Ii mai spuse sa vaza ca, intr-unul din tronurile casei, zanele aveau o legatura cu trei randuri de haine, pe
care le pastrau cu ingrijire. El baga bine de seama aceste vorbe, si de cate ori avea cate ceva greu de facut, el
chema calul si-i da ajutor. Zanele-i dasera voie sa umble prin toate casele, sa deretice, sa scuture, dar in camera cu baia sa nu intre. Insa cand lipsira ele o data de acasa, el intra si lua aminte la toate cate ii zisese calul. Ochi si legatura cu hainele puse cu ingrijire intr-un tron. Intr-o zi, zanele au plecat la o sarbatoare, la alte zane, si avura grija sa porunceasca argatului ca, in minut ce va auzi ceva zgomot in cameruta cu baia, sa rupa o sindrila
din streasina casei, ca sa le dea de stire lor si sa se intoarca degraba, fiindca ele stiau ca e aproape sa inceapa a curge aceasta apa de aur.
Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numaidecat pe cal. Calul ii zise sa se scalde; si asa
facu. Iesind din baie, el lua si legatura cu hainele si o porni la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste pragul portii, incepura casele, curtea si gradina a se
cutremura asa de groaznic, incat se auzi pana la zane, si zanele indata se intoarsera acasa. Daca vazura ca
argatul lipseste si hainele nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc in loc, pana ce, cand era sa puie mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu. Cum il vazura scapat, zanele se ciudira de necaz ca nu
putura sa-l prinza. Atunci ele ii zisera:
- Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul.
Atunci el isi rasfira parul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dansul si-i zisera:
- Asa par frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatos, insa; incai fii bun de ne da hainele.
- Dar el nu voi, ci le opri si le lua in locul simbriei ce-i datorau zanele. De aici, se duse intr-un oras, isi puse o basica in cap si se duse de se ruga de gradinarul imparatului ca sa-l primeasca argat la gradina imparateasca.
Gradinarul nu prea voia sa-l asculte; dar, dupa multa rugaciune, il primi, il puse sa lucreze pamantul, sa care
apa, sa ude florile; il invata ca sa curete pomii si brazdele de buruieni. Fat-Frumos lua in cap tot ce-l invata
gradinarul, stapanul sau.
Imparatul avea trei fete; si asa multa grija ii dase trebile imparatiei, incat uitase de fete si ca trebuie sa le
marite. Intr-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duca fiecare cate un pepene din care-i
alesese sa fie dusi la masa imparatului. Dupa ce se puse imparatul la masa, venira si fetele si adusera fiecare
cate un pepene pe tipsie de aur si il pusera dinaintea imparatului.
Imparatul se mira de aceasta fapta si chema sfatul imparatiei sa-i ghiceasca ce pilda sa fie asta. Si daca se

aduna sfatul, taie pepenii si, dupa ce vazu ca unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mancare si al
treilea dase in copt, zise:
- Imparate, sa traiesti multi ani, pilda asta inseamna varsta fetelor mariei-tale, si ca a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci imparatul hotari sa le marite. Dete, deci, sfoara in tara de aceasta hotarare; si chiar de-a doua
zi, incepura a veni petitori de la cutare si de la cutare fecior de imparat.
Iara dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de imparat, care-i paru mai frumos, se facu mare nunta
imparateasca. Si dupa ce sfarsi veseliile, pleca imparatul cu toata curtea, ca sa petreaca pe fiica- sa pana la
hotarele imparatiei sale celei noi. Numai fiica imparatului cea mai mica ramase acasa. Fat-Frumos, argatul de
la gradina, vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, incaleca, se imbraca cu un rand de haine
zis campul cu florile, din cele luate de la zane, si, dupa ce-si lasa parul lui de aur pe spate, incepu a alerga prin gradini in toate partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica imparatului il vede de pe fereastra, caci odaia ei da in gradina. Calul cu Fat-Frumos strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse paguba, descaleca, se
imbraca cu hainele sale de argat si incepu a drege ceea ce stricase.
Cand veni acasa gradinarul si vazu stricaciunea, se lua de ganduri si incepu a certa pe argat de neangrijire, si
era atat de suparat, incat p-aci era sa-l bata.
Dar fiica imparatului, care privea de la fereastra toate acestea, batu in geam si ceru gradinarului sa-i trimita
nitele flori. Gradinarul facu ce facu si aduna de prin colturi cateva floricele, le lega si le trimise imparatesei
celei mici. Iar ea, daca primi florile, ii dete un pumn de galbeni si-i trimise raspuns sa nu se atinga de bietul
argat. Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumos, isi puse toate silintele si, in trei saptamaini, facu
gradina la loc, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic intr-insa.
Nu mult dupa aceasta, fata imparatului cea mijlocie isi alese si ea un fecior de imparat si-l lua de barbat.
Veseliile tinura ca si la sora-sa cea mare; iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele imparatiei sale. Dar fata cea mica a imparatului nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava.
Argatul gradinii se vazu iara singur, vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca el nu se putea veseli decat cu bidiviul sau, isi chema calul, se imbraca cu alte haine numit: cerul cu stelele; isi lasa parul pe
spate, incaleca si calca toata gradina. Cand baga de seama ca iar faramase tot, se imbraca cu hainele sale cele
proaste si, bocindu-se, incepu sa dreaga ceea ce stricase.
Ca si la intaia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit de fata cea mica a imparatului, care ceruse flori si care ii trimise doi pumni de bani. Gradinarul se puse iara pe munca si dadu gradina gata in patru saptamani.
Imparatul facuse o vanatoare mare si, fiindca scapase de o mare primejdie, ridica un chiosc in padurea aceea si
chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pre toti boierii si slujitorii curtii, la o masa infricosata ce pregatise acolo.
Toti curtenii se dusera la chemarea imparatului, numai fiica sa ramase.
Fat-Frumos, vazandu-se iara singur, chema calul si, voind sa se veseleasca si dansul, imbraca hainele numite:
cu soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in umeri; isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si-l
incurca prin gradina, incat nu mai era chip de a o drege. Iar daca vazu aceasta, el incepu a se vaicari, se
imbraca iute cu hainele lui cele de argat si nu stia de unde sa inceapa reparatia. Mania gradinarului trecu orice
hotare, cand veni si vazu acea mare paguba. Dar cand voi sa-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica
imparatului batu iara in geam si ceru flori. Gradinarul da din colt in colt si nu stia ce sa faca; in cele mai de pe urma, cata si mai gasi vreo doua floricele, care abia scapasera de copitele calului cu aripi, si le trimise. Dar fata de imparat ii dete porunca sa ierte pe bietul argat, pentru care ii si dadu trei pumni de galbeni.
Se apuca dar, croi din nou, si in patru saptamaini, abia putu face ceva care sa mai semene a gradina; iar
argatului dete fagaduinta ca de se va mai intampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit in bataie si gonit.
Imparatul se luase de ganduri, vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afara nici din casa.
Hotari, dar, s-o marite; si incepu a-i spune de cutare, de cutare si de cutare fiu de imparat. Dar ea nu voi sa
auda de nici unul. Si daca vazu asa, imparatul chema sfatul si boierii si ii intreba: ce sa faca?
- Un foisor cu poarta pe dedesubt, ii raspunsera, pe unde sa treaca toti fiii de imparat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar de aur ce-l va tine in mana, si dupa acela s-o dea imparatul.
Asa si se facu. Se dete sfoara in tara ca este hotararea imparatului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura; dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credeau ca fata n-are voie sa se marite. Insa un boier
batran zise sa treaca si oamenii curtii. Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare, si vataful, si slugile, si vizitiii si randasii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se facu intrebare, oare daca n-a mai ramas cineva netrecut, si se afla ca a mai ramas un argat de la gradinarie, un argat chel .
- Sa treaca si acesta, zise imparatul.
Atunci chema si pe argatul cel cheles si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu cuteza; iar daca fu silit sa treaca, trecu, si, cand trecu, fata-l lovi cu marul! Argatul incepu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul. Imparatul, cum vazu una ca aceasta, zise:
- Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu e de crezut sa fi ales tocmai pe chelesul asta.
Caci nu putea sa se invoiasca a da pe fie-sa dupa dansul, desi era lovit cu marul. Atunci puse de a doua oara sa
treaca lumea, si de-a doua oara fiica-sa lovi cu marul in cap tot pe cheles, care iar fugi, tinandu-se cu mainile
de cap.
Imparatul, plin de mahnire, iara-si lua vorba inapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu
imparatul ca si de-a treia oara tot chelesul a fost lovit, s-a plecat la sfatul imparatiei si i-a dat lui, pe fiica-sa.
Nunta se facu in tacere, si apoi ii oropsi pe amandoi; si nici nu voia sa stie si sa corespunda cu dansii, atata
numai ca, de sila, de mila, ii primi sa locuiasca in curtea palatului. Un bordei intr-un colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu sacagiul curtii. Toate slugile imparatului radeau de dansul, si toate murdariile le
aruncau pe bordeiul lui. Inauntru insa, calul cu aripi le aduse frumusetile lumii; nu era in palatul imparatului
ceea ce era in bordeiul lor.
Fiii de imparat, care venisera in petit la fiica cea mica, se-mbufnara de rusinea ce au patit, fiindca fiica
imparatului alesese pe cheles; si se invoira intre dansii ca sa porneasca oaste mare impotriva lui. Imparatul
simti mare durere, cand auzi hotararea vecinilor sai; insa ce sa faca? Se pregati de razboi, si nici ca avea
incotro. Amandoi ginerii imparatului se sculara cu oaste si venira in ajutorul sau. Fat-Frumos trimise si el pe
sotia sa ca sa roage pe imparatul a-i da voie sa mearga si el la batalie. Imparatul, insa, o goni, zicandu-i:
- Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vaz in
ochii mei, nemernicilor ce sunteti!
Dar, dupa mai multe rugaciuni, se indupleca si porunci sa-l lase sa care si el macar apa pentru ostire. Se
pregatira si pornira.
Fat-Frumos, cu hainele lui proaste si calare pe o martoaga schioapa, pleca inainte. Ostirea-l ajunse intr-o
mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de
picioare. Rasera ostirea si imparatul, cu ginerii cei mai mari ai sai, si trecura inainte. Dupa ce, insa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, isi chema calul sau, se imbraca cu hainele: campul cu florile,
si porni la campul bataliei; ajungand, se si sui intr-un munte apropiat, ca sa vaza care parte este mai tare.
Ostile, daca ajunsera, se si lovira, iar Fat-Frumos, vazand ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai
tare, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se intorcea prin mijlocul ei cu palosul in mana, si
taia, cum se taia, in dreapta si in stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, incat oastea vrajmasa intreaga o lua la fuga, apucand drumul fiecare incotro vedea cu ochii. Iara imparatul
se intoarse vesel acasa. Pe drum, intalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut in argat, muncind sa-si scoata iapa din
noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:
- Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi.
N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la imparatul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se gati dara si el de razboi si pleca s-o intalneasca. Fat-Frumos, iara se ruga sa-l lase si pe dansul sa
mearga, si iara fu huiduit, dara daca dobandi voia, porni iara cu iapa lui. Fu si de asta data de ras si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca iara se innamolise si nu putea sa-si scoata iapa din noroi. Il lasara inapoi, dar el ajunse si acum mai inainte la locul de lupta, prefacut in Fat-Frumos, calare pe calul cu aripi si imbracat cu
hainele lui cele cu cerul cu stelele. Ostile detera in tampene si in surle si se lovira; iara Fat-Frumos, iarasi
vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte si-i puse pe goana. Imparatul se intoarse iara vesel,
si iara porunci ostasilor sa scoata din noroi pe nevoiasul de sacagiu. Iara el era impacat cu cugetul sau de
izbandele sale.
Imparatul se mahni pana in fundul inimii sale, cand auzi ca vrajmasii se ridica de-a treia oara cu oaste si mai
mare, si ca au si ajuns la hotarele imparatiei sale, cat frunza si iarba; un plans il napadi, si planse, pana ce simti ca-i slabesc vederile. Apoi isi stranse si dansul toata oastea sa si porni la batalie.
Fat-Frumos porni si el, tot pe martoaga lui. Iara dupa ce trecu toata oastea, facand haz de dansul cum se
muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se imbraca cu hainele cele cu soarele in piept, luna in spate si doi
luceferi in umeri, isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si intr-un minut fu iarasi pe munte, unde astepta sa vaza ce s-o intampla.
Se intalnira ostile si se lovira de trei parti, si se taiau unii pre altii fara de nici o mila, atata erau de inversunati ostasii. Iar cand fu catre seara, cand vazu ca ostirea vrajmasa era sa ia in goana pre a imparatului, unde se
repezi o data Fat-Frumos din munte ca un fulger, si unde trasni o data in mijlocul lor, incat se ingrozira de nu
mai stiau ce fac; se imprastiau ca puii de potarniche si fugeau de-si rupeau gaturile. Fat-Frumos insa-i gonea

si-i taia ca pe niste foi.
Imparatul il vazu sangerat la mana, si ii dete naframa sa ca sa se lege, apoi se intoarsera acasa, izbaviti de
primejdie.
Cand venira, gasira iara pe Fat-Frumos in noroi cu iapa; si iara il scoasera. Iara daca sosira acasa, imparatul
cazu la boala de ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele fura adusi, si nimeni nu putu sa-i dea nici un ajutor. Intr-una din zile, daca se scula din somn imparatul, spuse ca a vazut in vis un batran, care i-a zis ca, daca se va spala la ochi si daca va bea lapte de capra rosie salbatica, va dobandi vedere. Auzind astfel, ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari singuri, fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase a merge macar impreuna cu dansii.
Iara Fat-Frumos chema calul si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, cand se
intorcea, se imbraca in haine de cioban si iesi inaintea cumnatilor sai cu o cofa plina de lapte de oi.
Ei il intrebara: "lapte are acolo?"
Iara el le raspunse "da", prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca il duce la imparatul, care visase ca-i va veni vederea, daca va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercara a-i da bani, si el sa le dea laptele.
Dara ciobanul le raspunse ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca voieste sa aiba lapte de capra rosie, sa se zica
ca sunt robii lui si sa rabde ca sa le puna pecetea lui pe spinarea lor, macar ca el are gand sa se duca si sa nu
mai dea pe la dansii.
Cei doi gineri se socotira ca lor, pentru ca sunt imparati si gineri de imparat, n-o sa le pese de nimic; se lasara deci de le puse pecetea lui in spinare si apoi luara laptele si-l adusera, zicand pe drum:
- De va incerca nerodul sa ne zica ceva, il facem nebun, si tot noi vom fi mai crezuti decat dansul.
Se intoarsera, deci, la imparatul, ii detera laptele, se unse la ochi si bau; dar nu-i ajuta la nimic. Dupa aceea,
veni si fie-sa cea mai mica la imparatul si-i zise:
- Tata, ia acest lapte; el este adus de barbatul meu; unge-te cu dansul, asa te rog.
Imparatul ii raspunse:
- Ce lucru bun a facut nataraul tau de barbat, ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut face nimic ginerii
mei ceilalti, care m-au ajutat asa de mult in razboaie, si tocmai el, ticalosul, o sa-mi poata ajuta? Si apoi, nu v-am zis ca nu aveti voie a va mai arata inaintea fetei mele? Cum ai cutezat sa calci porunca mea?
- Ma supui la orice pedeapsa vei binevoi sa-mi faci, tata, numai unge-te, asa te rog, si cu acest lapte ce ti-l
aduce umilitul rob.
Imparatul, daca vazu ca atata de mult se roaga fiica sa, se indupleca si lua laptele ce-i aduse; si, apoi se unse cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua zi; si, cu marea sa mirare, simti ca pare ca incepuse a zari ca prin sita; si daca se mai unse si a treia zi, vazu cat se poate de bine. Dupa ce se insanatosi, dete o masa la toti boierii si
sfetnicii imparatiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa seaza in coada mesei. Pe cand se
veseleau mesenii si se chefuiau, se scula Fat- Frumos si, rugandu-se de iertare, intreba:
- Marite imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?
- Nu, nicidecum, raspunse imparatul.
- Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drept, fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti
care sed d-a dreapta si d-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca
sunt insemnati cu pecetea in spinare.
Cum auzira ginerii imparatului, o bagara pe maneca, si marturisira ca asa este; indata fura nevoiti a se scula de
la masa si a sta in picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de imparat la batalie.
- Cum a ajuns naframa mea in mainile tale? intreba imparatul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.
- Ba nu, marite imparate, mie mi-ai dat-o.
- Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?
- Eu, marite imparate.
- Nu te crez, adauga iute imparatul, daca nu te vei arata asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.
Atunci el se scula de la masa, se duse de se imbraca cu hainele cele mai frumoase , isi lasa parul pe spate si se
infatisa imparatului si la toata adunarea. Cum il vazura mesenii, indata se ridicara si se minunara: Fat-Frumos
era atat de mandru si stralucitor, incat la soare te puteai uita, dara la el ba.
Imparatul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna, se dete jos din scaunul imparatiei si ridica in
el pe ginerele sau, Fat- Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu, fu de a slobozi pe cumnatii sai, si in toata
imparatia se facu bucurie mare si masa imparateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu
frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:

Un naparstoc de ciorba
Si-o sfanta de cociorba
Pentru cei ce-s lunga-vorba.
Greuceanu
basm romanesc
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera
soarele si luna de pe cer.
Tramise deci oameni prin toate tarile si ravase prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa
scoata soarele si luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul.
Multi voinici se potricalisera semetindu-se cu usurinta ca va scoate la capat o asemenea insarcinare; si cand la
treaba, hat in sus, hat in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfarseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. imparatul insa se tinu de cuvant.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi,
ce se razgandi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si
pleca si el la imparatul sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine.
Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat le mai veni nitica
inima, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru.
El isi puse nadejdea in intamplarea aceasta si isi zise:
"imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta
sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare".
Si astfel, poftorindu-si unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca.
Infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atata mestesug puse in vorbirea sa, incat si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi
supusi mai mult, si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cand auzira ca Greuceanu a maglisit pe imparatul pana intr-atata, incat l-a
facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui
Dumnezeu pentru dansul ca sa mearga din izbanda in izbanda, ceea ce si facura.

Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui
mieroase cele urmatoare:
- Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a hrapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce
intru cautarea acestor talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa
ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si
mana de ajutor.
- Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici o cirta din hotararea mea. Si
aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru
toata imparatia mea; la mine partinire nu este scris.
Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptatea celor vorbite de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas
voinicesc:
- Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce
imi iau de buna-voia mea.
Se invoira, si preste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere.
Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pana ce ajunse la
Faurul-pamantului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de pe pamant, era si
nazdravan. Aici se oprira si poposira. Trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-
pamantului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si
frate-sau o luara la drum.
Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai
din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pana ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se
asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara,
si plansera ca niste copii.
Mai nainte d-a se desparti, isi impartira cate o basma si se intelesera zicand:
"Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit".
Mai infipse si un cutit in pamant si zisera:
"Acela din noi, care s-ar intoarce mai intai si va gasi cutitul ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit".
Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stanga.
Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul
curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase
dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el
ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe
un pom care era tocmai in fata caselor.
Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea
mica, ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mica zise:
- Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a fi
de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost si noua! D-aici
inainte numai Dumnezeu sasi faca mila de noi si d-ai nostri.
Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrara catestrele zmeoaicele in casa si se pusera la sfat.
Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori preste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo
se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vanat in Codru Verde si aveau sa se
intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua.
Asteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungand calul la marginea

podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, maniindu-se, zise:
- Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar
si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
- Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.
- Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta.
Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana in genuchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in
pamant pana in gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se
odihneasca. Cand, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi
inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai.
Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in
pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga
in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod,
se puse iarasi de se odihni.
Cand despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] catranit ce era, si cand ajunse la
capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare cat un
lucru mare, si unde racni:
- Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur;
si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant.
Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se
lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamantul; si
stranse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagand de seama ce are de gand zmeul, se umfla si se incorda
in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se astepta, de-i parai oasele.
Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pana ce ajunse vremea la namiezi, si ostenira.
Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii
zise:
- Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui
cu tot.
Zise si Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mancare trei lesuri de zmeu si trei
de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astampara setea; caci insetosasera,
nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu,
si trantindu-mi-l il baga in pamant pana in gat si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi ii zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingana verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
- In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine.
Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, si, ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise
usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le
arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare.
Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui
Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.
Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de
iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparatul.
In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la
umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una, alta sa culeaga si cateva pere, spre a-si mai momi
foamea.

Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga
pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom, zicand:
- Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, decat praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt
toate acestea.
Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturei si cu apa
limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caisorii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
- Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de maini omenesti si daca acel
izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea
impunse si in fundul fantanei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sange mohorat, ca si din
tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu,
caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare.
Si scapand si d-aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde se
luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamant ca sa inghita pe
Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarata: ca nu mai avea nici sot, nici fete, nici
gineri.
Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, zise fratina-sau:
- Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
- Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vantul si lin ca gandul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui
sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor,
ajunsera la Faurul-paman
Aci, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici
oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face.
O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se
prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel
de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe
Greuceanu, Faurul-pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si starvul zmeoaicei se prefacu intrun munte de fier si astfel scapara si de
dansa.
Faurul-pamantului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o
caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata.
Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamantului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel
bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si primeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un
cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda
savarsita; iara el ramase mai in urma. Inaintand el alene, rasturnat in caruta, trecu pre langa un diavol schiop
carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca
departe in urma.
Apoi tot el zise Greuceanului:
- Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura
palosul, apoi, asezandu-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de
piatra. Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga
insa de seama ca palosul ii lipseste.
Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai
imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat. Impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.
Imparatul il crezu, vazandu-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la
curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei,
vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si
trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand
nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are
ce-i mai face, lucru fiind sfarsit. Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai
taragai lucrurile.
Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga.
Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mana
sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce
nu vazuse el stana de piatra decat dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
- Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai
asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului.
Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot
de fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la
caruta.
- Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se
alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu,
nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura din piatra.
Si lovi ce lovi pana ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Cand nu mai fu in
picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase
Satana.
Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparatul.
- Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat
care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune,
spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparatul, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia
lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse
niste veselii care tinura trei saptamani...
Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.

Pasarea maiastra
basm romanesc
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat evlavios si bun. El avea trei feciori. Pe langa multe bunatati ce facuse oamenilor din
imparatia lui, a ridicat si o monastire de care sa se duca pomina. A impodobit-o cu aur, cu pietre nestemate si
cu tot ceea ce mesterii din acea tara au socotit mai scump si mai frumos. O multime de stalpi de marmura si
poleiti erau prin biserica si pe dinaintea ei. Zugravelele cele mai pretioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun si mari cat donita, cartile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cat
se bucura imparatul de frumusetea ei, cu atat se intrista ca nu putea sa o savarseasca pe deplin, caci turnul se
surpa.
"Cum se poate, zise imparatul, sa nu pot sfarsi asta santa biserica? Iata am cheltuit toata starea, si ea nu este inca tarnosita."
Si dete sfoara in tara ca orice mester se va gasi care sa poata sa-i ridice turnul, sa stie ca va dobandi de la
dansul mari daruri si boierie. Pe langa acestea, porunca dete ca in toate bisericile sa se faca rugaciuni si
privegheri, ca sa se indure milostivul Dumnezeu a-i trimete un mester bun.
Iara a treia noapte visa imparatul ca daca va aduce cineva pasarea maiastra de pe taramul celalalt si sa-i aseze
cuibul in turn, se va putea face monastirea desavarsit.
Spuse fiilor acest vis, iara ei se intreceau care de care sa plece mai-nainte, si sa se inchine cu slujba la tata-sau imparatul. Atunci imparatul le zise:
- Eu vaz, fetii mei, ca toti aveti dorinta de a va face datoria catre Dumnezeu; insa nu va puteti duce toti
deodata. Acum sa se duca fiul meu cel mai mare; si daca nu va putea el sa izbuteasca, sa se duca altul, si tot
asa pe rand, pana cand Dumnezeu isi va arata mila lui catre noi.
Copiii tacura si se supusera; iara feciorul cel mare al imparatului se gati de drum. Merse ce merse si daca trecu
de hotarele tatalui sau, stete sa conaceasca intr-o dumbrava frumoasa. Dupa ce facu focul, sta acolo pana sa se
gateasca mancarea, cand vazu deodata inaintea lui un vulpoi care il ruga sa-si lege ogarul, sa-i dea si lui un
codru de paine, un pahar de vin si sa-l lase sa se incalzeasca si el la al foc. Fiul imparatului, in loc sa asculte rugaciunea, dete drumul ogarului, care se lua dupa dansul. Atunci vulpoiul facu un semn asupra lui si il
schimba in stana de piatra.
Vazand imparatul ca fiul sau cel mare nu se mai intoarce asculta rugaciunea fiului celui mijlociu, si ii dete voie
sa mearga si dansul. Acesta, dupa ce se gati si isi lua merinde de drum, porni si dansul. La locul unde se
impietrise frate-sau, pati ca dansul; fiindca nu voi sa dea ascultare rugaciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia
sa-l prinza ca sa-i ia pielea.

Imparatul se puse pe ganduri vazand ca dupa atata mare de timp nu se mai intoarse fiii sai nici cu pasarea
maiastra, nici fara dansa, cand fiul cel mai mic ii zise:
- Tata, iata este acum destul timp de cand fratii mei cei mari au plecat sa aduca pasarea maiastra si nu s-au mai
intors nici cu isprava, nici fara isprava. Sa-mi dai bani de cheltuiala si haine de primeneala, ca sa-mi cerc si eu norocul. Si de voi izbuti, te vei bucura, tata, ca ti se implineste dorinta, iara de nu, eu nu voi suferi nici o
umilinta.
- Fratii tai cei mari, zise imparatul, dupa cum se vede, n-au putut sa faca nimic spre a aduce acea pasare
maiastra, ba poate sa-si fi rapus capetele, deoarece sunt dusi de atata timp si nu se mai intoarce nici unul. Eu
sunt batran de aci inainte; daca vei lipsi si tu, cine sa-mi dea ajutor la greutatile imparatiei, si daca voi muri, cine sa se suie pe scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Ramai aci, dragul tatei, nu te mai duce.
- Domnia ta, tata, stii prea bine ca n-am iesit din poruncile imparatiei tale nici cat negru sub unghie; si daca
acum cutez a starui in rugaciunea mea, este numai ca voiesc, dac-as putea, sa implinesc o dorinta care nu da
odihna sufletului mariei tale, dorinta pe care te silesti de multi ani si cu mari cheltuieli sa o implinesti.
Dupa multe rugaciuni si staruinta, imparatul se indupleca si-i dete voie. Isi alese calul ce-i placu din grajdul
imparatesc, un ogar sa-l aiba de tovaras, isi lua merinde de ajuns si pleca.
Dupa trecere de oarecare timp, sosira amandoi fiii cei mai mari ai imparatului, aducand cu sine-le pasarea
maiastra si o roaba pe care o facura gainareasa. Toata lumea se mira de frumusetea acelei pasari, care era cu
mii de mii de vopseli, penele ei straluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpa; pasarea se
aseza in acel turn cu cuibul ei.
Un lucru se baga de seama; pasarea se parea a fi muta, caci nu da nici un viers, si toti cati o vedea o cainea
cum de o asa pasare frumoasa si mandra sa nu aiba viers, pentru care si imparatul, cu toata bucuria ce avea
pentru biserica si turnul ei, se mahnea ca pasarea nu-i canta.
Locuitorii incepusera a uita de fiul imparatului cel mic: atata de multa bucurie aveau ei ca li se adusese pasarea
maiastra, ceea ce oprise turnul de a se surpa, si astfel biserica se putuse face cu desavarsire; numai imparatul se mahnea in sufletul sau ca nu este fata si fiul sau cel mic care sa se impartaseasca de bucuria poporului sau;
cand intr-una din zile veni gainareasa si-i zise:
- Marite imparate, sa-ti fie fata luminata, toata cetatea se minuneaza de viersul pasarii maiestre; un cioban,
cum a intrat azi de dimineata in biserica, pasarea a inceput sa cante de sa se sparga, si este asa de vesela, incat pare ca nu o incape locul. Asta este a doua oara de cand, cum intra acel cioban in biserica, pasarea nu mai
conteneste de a canta; cum iese el, ea tace.
- Sa se aduca acel cioban inaintea mea chiar acum.
- Maria ta, dupa cum se vede, ciobanul este strain, caci nimeni nu-l cunoaste. Fiii mariei tale, precum mi s-a
spus, ar fi pus paznici sa-l prinza.
- Taci! zise imparatul, nu vorbi de fiii mei, caci nu ti se cuvine tie sa te atingi de ei.
Imparatul puse si el cativa slujbasi sa pandeasca pe sub ascuns si, cum va vedea pe ciobanul care, cand va intra
in biserica, pasarea va canta, sa puna mana pe dansul si sa-l aduca inaintea lui.
Nu s-a multumit pe atat, ci si insusi s-a dus la biserica in sarbatoarea cea mai apropiata ca sa auza cu urechile
sale cantecul cel minunat al pasarei, si sa vaza cu ochii sai pe acel pastor tanar; si, de n-ar fi fost de fata, s-ar fi intamplat o lupta crancena intre slujitorii sai si oamenii pusi de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul sa puna mana pe cioban. Atunci porunci imparatul sa aduca pe acel pastor cu omenie la palatul sau, pentru ca nu stiu ce simti
imparatul in inima cand il vazu asa de tanar, bland, smerit si cu boiul de voinic.
Dupa ce iesi de la biserica, imparatul se duse drept la palat, pentru ca inima ii zicea ca trebuie sa fie ceva de
ciobanul acela. Cum il vazu imparatul, ii zise:
- Ia spune-mi, flacaule, din ce parte de loc esti? Ai parinti, si cum s-a intamplat de ai venit p-aci?
- Istoria mea, luminate imparate, este lunga. Parinti am, asemenea si frati. Ca sa-ti povestesc cum am venit p-
aici si din ce parte de loc sunt, imi trebuie mai mult timp. Dara daca vointa mariei tale este sa stii, sunt gata a ma supune. Chiar maine pana in ziua voi veni la maria ta pentru aceasta. Acum este tarziu.
- Bine, voinice; maine in revarsat de ziori te astept.
A doua zi dis-de-dimineata, ciobanul veni si astepta porunca imparatului; iara imparatul, cum auzi ca a venit
pastorul cu pricina, il chema inaintea lui.
- Ia spune-mi, flacaule, ce este cauza de canta pasarea maiastra, cum pui tu piciorul in biserica, si tace, daca
iesi?
- Ca sa stii aceasta si altele, luminate imparate, lasa-ma sa-ti povestesc toata istoria mea.
- Iaca te ascult, povesteste-mi tot ce vei voi.

Atunci ciobanul incepu:
- Am tata si frati. Am plecat din casa parinteasca ca sa fac o fapta care sa veseleasca pe tata, caci el era trist ca nu putea sa-si implineasca dorinta. Dupa o calatorie de cateva zile, am ajuns la o campie frumoasa, de unde se
deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit sa conacesc. Mi-am facut un focsor bun, am scos merindele ce
aveam si, cand era sa ma pui la masa, ma trezesc cu un vulpoi langa mine. Nu stiu nici de unde, nici pe unde
veni, ca eu nu l-am vazut. Pare ca iesi din pamant.
"Fa bine, ma rog, imi zise, si lasa-ma sa ma incalzesc si eu la focul tau, ca uite, tremur de-mi clantanesc dintii in gura. Da-mi si o bucata de paine si un pahar de vin sa-mi potolesc a foame si sete care ma chinuiesc. Si ca
sa mananc in liniste si sa ma pot incalzi fara frica, leaga-ti ogarul."
"Prea bine, ii zisei, poftim de te incalzeste; iata merindetele mele, si plosca mea, mananca si bea cat vei pofti."
Apoi am legat ogarul si am sezut amandoi langa foc, povestind. Din una din alta, ii spusei unde ma duc; ba
inca il si rugai daca stie ceva sa-mi spuie cum sa fac, cum sa dreg, sa-mi implinesc slujba cu care m-am
insarcinat de buna-voia mea.
"Cat pentru asta, imi zise vulpoiul, fii pe pace. Maine de dimineata plecam amandoi, si daca nu te-oi face eu sa izbutesti, sa nu-mi mai zici pe nume."
Sezuram la foc, ne ospataram ca niste prieteni; apoi vulpoiul isi lua noapte buna si pieri ca o naluca. Ma
ciudeam in mine cum de sa nu-l vaz incotro a apucat, si tot framantandu-mi mintea sa stiu cum a venit si cum
s-a dus fara sa bag de seama, am adormit.
Cand a venit a doua zi in faptul zilei, m-a gasit minunandu-ma de niste stane de piatra ce inchipuiau doi
oameni, doi cai si doi ogari. De cum il vazui, ne gatiram de duca.
Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap si se facu un voinic, stii colea, cum ti-e drag sa te uiti la el. Pe cale imi spuse ca locul unde am mas noaptea trecuta era mosia lui, ca este insurat, ca are copii, ca el era blestemat sa
poarte corpul de vulpoi pana cand un om va avea mila de el, il va primi sa se incalzeasca cu dansul la un foc, ii
va da un codru de paine si un pahar cu vin; ca eu am fost acel om, ca acum este dezlegat de blestem si ca de
aceea va merge cu mine, si nu ma va lasa singur pana ce nu voi ajunge la izbanda.
Imi paru bine de asta intamplare, si asa noi merseram, zi de vara pana-n seara, si ajunseram la o poiana, unde
maseram peste noapte. Tovarasul meu de calatorie imi spuse ca a doua zi avem sa trecem pe hotarul unor
zmei, ca acolo credea el ca voi gasi ceea ce cautam.
A doua zi am inaintat pe mosia zmeilor, dat tot cam cu teama, cand, pe la chindii, am ajuns la palaturile
zmeilor. Mandrete ce am vazut acolo nu se poate povesti. Gradina cu fel de fel de flori si de pomi; casele
invalite cu argint care stralucea la soare ca oglinda, paretii era impodobiti cu chipuri si flori sapate, iara
ciubucele erau poleite; fantani care aruncau apa in sus. Avuram parte ca zmeii nu erau acasa cand am ajuns
acolo. Furam intampinati in pragul portii de o fata frumoasa, frumoasa, de pare ca era facuta din zahar, care ne
zise sa nu calcam in curte, in lipsa zmeilor, ca nu e bine de noi; apoi lacrama de bucurie ca a mai vazut oameni
de pe taramul de unde a furat-o zmeii.
Intreband-o despre lucrul ce cautam, ne-a spus ca se afla la alti zmei, rude ale zmeilor pe mosia carora eram.
"Duceti-va, ne zise ea, ca cu ajutorul lui Dumnezeu, nadajduiesc sa izbanditi, si intorcandu-va, luati-ma si pe mine."
Dupa ce ne invata cum sa facem sa intram in curtea zmeilor si cum sa lucram, ma jura pe ce am mai scump pe
lume, pe tata, ca sa nu o las la zmei, ci sa o iau; iara noi ne-am dus. Ce e drept, si mie imi placu fata, de cum o vazui.
Si ajungand la hotarul celorlalti zmei, am stat de ne-am odihnit. Iara in revarsat de zori, am pornit pe taramul
zmeilor, si am ajuns cam aproape de namiezi la palaturile lor, care erau si mai frumoase decat ale celor dintai.
Cum am descalecat, m-am dus la grajd, iara tovarasul meu s-a intors inapoi; fiindca asa ne invatase fata.
Caii erau la iesle. Unul din ei a intors capul si s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumutat si i-am pus fraul in cap. Apoi incalecand, da-ncalarele am luat colivia cu pasarea maiastra care era in
pridvor. - Tu ai luat pasarea maiastra? zise imparatul; tu esti fiul meu pe care toata lumea il tine de pierdut?
- Asa, tata.
Si dupa ce saruta mana imparatului, il ruga sa porunceasca a se aduce de fata gainareasa.
Daca veni gainareasa, ciobanul zise:
- Asta este fata de care iti spusei.
- Cum se poate? raspunse imparatul. Dara cum a ajuns gainareasa?
- Asta ti-o va spune ea; caci eu nu stiu. Si asa cum zisei, incepu el a povesti, dupa ce inhatai colivia si o luai la sanatoasa cu bidiviul luat de la zmei, incepura sa nincheze caii ceilalti si sa faca un zgomot de ti se facea parul maciuca; iara eu imi tineam firea. Unde se luara zmeii dupa mine, si fugi, si fugi, pana ce ajunsei la tovarasul
care ma astepta la hotar; si daca nu era el, puneau zmeii mana pe mine si cine stie ce se alegea de capul meu.
Tovarasul meu insa intinse mana si racni o data la dansii: stati! Iara ei pare ca fura de piatra de cand lumea;
nici un pas nu mai facura inainte. Dupa ce ma lua in brate si ma saruta, se mira si el de frumusetea pasarei.
Zmeii insa umbla cu sosele, cu momele, sa-mi ia pasarea, fagaduindu-mi cate in luna si in soare; daca vazura
ca nu ma poate indupleca, ma ruga ca barim calul sa li-l dau; in sfarsit, vazui eu ca nu e bine sa-i las tocmai de
tot mahniti, le-am dat calul, si eu am plecat cu tovarasul meu si cu pasarea; iara zmeilor li se scurgeau ochii
dupa dansa.
Ajungand la palaturile celorlalti zmei, fata ne astepta in poarta; plesni de trei ori cu un bici si tot palatul se facu un mar, pe care ea il lua; iara eu o inhatai de mijloc si pe ici ti-e drumul.
Aoleu! dara zmeii cand simtira! unde veneau cu o falca in cer si cu una in pamant, si unde racneau de-ti
ingheta sangele in vine. Eu imi facui curagi, detei pinteni calului si impreuna cu tovarasul meu fugeam ca
vantul; zmeii insa veneau ca gandul. Daca vazu tovarasul meu asa si ca nu este chip a scapa cu fata curata, se
opri in loc, ameninta asupra lor si se facura stane de piatra. Iara noi ne urmaram calatoria venind pana iarasi in
campia de unde plecasem, adica pe mosia vulpoiului. Dupa ce ne-am odihnit si am dat multumita Domnului ca
am terminat cu bine asta treaba, l-am intrebat ce insemna acele stane de piatra. Atunci el imi zise:
"De vei sti, te vei cai; de nu vei sti, iarasi te vei cai."
"Spune-mi, te rog", ii zisei.
"Acestia sunt fratii tai, imi raspunse. Ei, in loc sa faca ca tine, sa priimeasca cu dragoste rugaciunea mea,
asmutara ogarii dupa mine, ceea ce imi prelungi scarbosul blestem de a purta lesul vulpoiului; iara eu ii
impietrii".
"Pentru dragostea mea, rogu-te, ii zisei eu, si pentru prietenia ce am legat, fa-i iara oameni cum au fost."
"Mult mi-e draga prietenia ta, raspunse el, si de aceea fie dupa voia ta; dara o sa te caiesti."
Si intr-un minut nu stiu ce facu din mana, ca deodata pietrele acele se scuturara si fratii mei ramasera in mirare
vazandu-se fata cu noi.
Ne luaram ziua buna de la tovarasul meu si plecaram sa ne intoarcem acasa.
Pasamite, fratii mei imi cocea turta.
"Frate, imi zisera ei, dupa ce calatoriram catva, am obosit de atata drum; caldura este mare; aide ici la un
elesteu pe care il stim noi, sa bem cate nitica apa, sa ne racorim."
Am ascultat si am mers. Bau cel mare, bau si cel mijlociu; iara cand era sa beau si eu, cum eram pus pe branci
pe marginea elesteului ca sa ajung cu gura la apa, cum facusera si ei, ma trezii cu o usturime grozava la
amandoua picioarele; cand sa ma intorc sa vaz ce este pricina, nu ma mai putui scula in picioare; mi le taiasera
fratii mei, si-si catau de drum, fara a mai asculta la rugaciunile si vaietele mele.
Trei zile si trei nopti am mas acolo prinprejurul elesteului. Calul meu, biet, cand vedea ca vine cate un balaur
la mine, ma lua cu dintii de pe la spate, de haine, si fugea incotro vedea cu ochii, si azvarlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiara salbatica.
In sfarsit a patra zi am dat peste un orb care orbacaia si el pe dibuite.
"Cine este acolo?" intrebai eu.
"Un biet neputincios", raspunse el.
Si dupa ce imi spuse cum fratii i-a scos ochii, din pizma, i-am povestit si eu cum mi-a taiat fratii picioarele.
Atunci el imi zise:
"Stii ce? Aide sa ne prindem frati de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; sa te port in spinare. Eu sa umblu pentru tine; tu sa vezi pentru mine. Eu stiu ca p-aci prin vecinatate este o scorpie mare. Cu sangele ei se poate vindeca
orice boala ar fi".
M-am invoit cu dansul la aceasta si am mers pana am dat de locuinta scorpiei. Ea nu era acasa. Orbul ma aseza
dupa use si imi zise ca sa dau cu sabia sa o tai, cum va intra; iara el se ascunse dupa soba. Nu asteptaram mult
si iata scorpia venea suparata, fiindca simtise ca-i calcase cineva casa. Cum o vazui, inima se facuse cat un
purice in mine, iara cand intra pe usa, asteptai pana sa-mi vie bine, si unde dedei o data cu sete, incat dintr-o
lovitura ii taiai catetrele capetele.
Ma unsei numaidecat cu sangele ei cald, si cum atinsei picioarele la loc, se lipira de parca fusese acolo de cand
lumea. Unsei si pe orb, si ii veni vederile ca mai-nainte. Dupa ce multumiram lui Dumnezeu, plecaram fiecare
la ale noastre. N-am voit sa viu d-a dreptul acasa, ci am socotit mai bine sa ma bag cioban si sa las ca
Dumnezeu sa aduca lucrurile asa incat sa se dovedeasca vinovatul. Nu m-am inselat in credinta mea, ca iata
puterea lui mare este si judecata lui dreapta. - Spune si tu, zise imparatul gainaresei, cum de ai ajuns gainareasa si roaba?
- Dupa ce a taiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai imparatiei tale ma luara unul pe mine si altul
pasarea maiastra. Eu plangeam de ma topeam, ca ma despartea de fiul cel mic al mariei tale, pe care imi era
drag sa-l privesc, fiindca-l vazusem ca e un pui de romanas. Ei ma silira sa ma iubesc cu unul din ei, imi
fagadui ca ma va lua de sotie cum voi ajunge la curtea imparateasca. Dupa ce m-am impotrivit la toate siluirile
ce amandoi voiau sa-mi faca, am priimit mai bine sa fiu roaba si gainareasa la curtea imparatiei tale, decat sa
ma duc aiurea, fiindca stiam ca Dumnezeu nu va lasa sa se prapadeasca acela care a umblat cu dreptatea in san,
si acum, multumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat cum fapta buna nu moare niciodata.
- Poti tu sa-mi dovedesti, intreba imparatul, ca tu esti acea fata si nu alta?
- Acest mar, zise ea, pe care il scoase din san, poate sa incredinteze pe orisicine ca eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au stiut de dansul, ca mi l-ar fi luat, si nu m-as mai fi intalnit cu dansul.
Atunci, iesind afara, plesni dintr-o biciusca de trei ori asupra marului si unde se ridica niste palaturi, incat in toata imparatia nu se gasea altele ca acelea.
Imparatul ramase si el in mirare. Si voind a sarbatori venirea fiului celui mic, acesta zise:
- Tata, inainte de a multumi lui Dumnezeu ca m-am intors sanatos, sa mergem catesitrei fratii inaintea lui la
judecata.
Imparatul n-avu ce zice. Se adusera fratii inaintea imparatului, carii detera in genunchi si cerura iertare de la
fratele cel mai mic. El le zise:
- Daca Dumnezeu va va ierta, iertati sa fiti si de la mine.
Neavand incotro, se dusera inaintea bisericii si pusera trei uleie departate deopotriva unul de altul. Intrara
fiecare cu picioarele in cate unul, si aruncara cu prastia in sus cate o piatra; pietrele fratilor celor mari se
intoarsera si lovira pe fiecare in cap cu asa tarie, incat ramasera morti. Piatra insa a fiului celui mic de imparat cazu dinaintea lui. Lumea se adunase de se uita la asta judecata dumnezeiasca, iar imparatul, dupa ce facu
nunta si-si insoti copilul cu gainareasa, se cobori de pe tron si puse pe fiul sau in locu-i, care, daca o fi traind, imparateste si pana azi. Eram si eu fata la acele intamplari, pe care le povestesc acum celor ce ma asculta.

Vrabiuta si Cocostarcul
Pe marginea unui lac, pe ramura unei salcii pletoase, o vrabiuta isi ciugulea penele. Pe lac un cocostarc trecea
maiestos ciugulind alene cate un pestisor sau mormoloc. Vazand vrabiuta numai ce-i zise cu ingamfare:
- Vai tu, pe cat esti de mica si pricajita pe atata esti si de proasta!
- De ce zici asa? il intreba cu sfiala vrabiuta.
- Stai pe creanga, ca proasta, si-ti ciugulesti penele pe cand aici in apa este o multime de hrana. Iaca, pestisori, racusori, mormoloci, ceva scoici si altele... Dar de... cum sa vii aici sa ai parte din toate astea cand tu nu esti in stare...
- Fiecare cu ce poate, raspunse modesta vrabiuta. Eu nu pot sa intru in apa asa cum nici tu nu poti sa stai pe
crenguta asta.
- Nu vorbi in van! Cum poti spune tu asa o jignire? Ia sa vezi! Si unde isi lua zborul si se aseza pe crenguta de
langa vrabiuta, care, sub greutatea cocostarcului se franse, iar acesta cazu si se lovi de pamant isi franse o aripa si un picior, si unde se porni pe tipete de durere. O vulpe, care era pe aproape, auzi vaicarelile cocostarcului si veni iute stiind ca-i rost de masa imbelsugata.
Morala:
Nu-i destul sa fii mare si falos
Daca nu esti intelept si mintos.

Legenda Cerbului
legenda populara romaneasca
Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si locul unde sa-
si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer; serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia locul de trai si felul de viata.
Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie mai-marele
padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o singura conditie si anume:
- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...
Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai. Dumnezeu, vazand
asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia. Cerbul, plin de recunostinta, multumi
lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu sfiala ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si sa fiu vazut
de la departare!...
- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.
- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.
- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.
- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.
- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.
- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii peste padurile
muntilor.
- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor fapturi ale
mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase, de stejar, care sa-ti stea
falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua crengi verzi de stejar.
Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca sa
stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa nu-si uite
fagaduiala.
Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie la inaltimea
misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea cu priviri neancrezatoare
cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.
Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care trebuiau acum
sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile, incepura chiar sa se
adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie acum stapan.
Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o stana din
apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.
Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti, incat a
infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca cerbul nu o lua la
sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat si maniat de obraznicia lupului,
o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.
Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:
- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci respectat si
ascultat de toate fiarele padurilor?...
Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l convinga
de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata Atotstiitorului si tacu chitic
Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu merita, insa
il lasa in pace zicandu-i:
- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am infipt ca o
coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut rangul de capetenie al
padurilor.....
Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele ramuri de
stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.
Sfantul Petre si Orbul
legenda populara romaneasca
A fost unde a fost si a fost cand a fost un orb si un olog si s-au prins frati de cruce si-a zis orbul:
- Sui, frate-n cius, eu te-oi purta si tu ma-i indrepta pe unde sa merg. Ce om castiga, om imparti frateste.
S-au pornit la cersit. Au cerut ei, au cerut... Ce au capatat, au mancat, au baut, s-au imbracat; ba au mai adunat
si un sac plin cu malai.
- Hai sa impartim malaiul, ologule! Masoara tu si pune o banita mie, una tie, una mie, una tie... Mai stam si noi
pe acasa, cat om avea mamaliga.
Ologul a inceput sa masoare; punea pentru el banita plina; cand venea randul orbului, punea banita goala.
Asa bietul orb cand intreba:
- Ii plina, bre, banita?
- Plina, bre orbule, plina!
Si cum sedeau ei pe malul garlei, ologul a dat branci orbului in apa...
S-a asezat apoi la capul podului s-a inceput a se milogi:
- Faceti-va mila si pomana cu un biet olog.
Asa, Dumnezeu si cu Sfantul Petre tocmai stau la taifas dupa masa; cum a vazut nelegiuirea ologului, Sfantul
Petre ia paharul cu vin si zvarrr...dupa olog, dar s-a izbit in toartele cerului si s-a facut cioburi.
Dumnezeu atunci a zambit si a spus:
- Hei, Petre! Tu crezi ca ai lovit ologul si cand colo tu mi-ai spart paharul si ai patat cerul. Dar fiindca ai vrut sa dai in capul vinovatului, binacuvantate fie tandarile si vinul.
Sufla apoi asupra cerului si facu cioburile stele, iar vinul nori. Dimineata, cand pamantul se acoperi de roua,
Dumnezeu zise:
- Acu, Petre, ia-ti toiagul, du-te pe pamant de spune orbului sa se spele in trei dimineti cu roua pe ochi si air va capata vederea.
A pornit Sfantul Petre pe pamant, a ajuns in satul unde traia orbul; ca vezi, Dumnezeu ii purtase de grija si-l
scoasera din apa niste oameni milostivi.
Ada Sfantul ca sa-i cerce sufletul a intrebat:
- Asculta, omule, sunt un biet drumet, lasa-ma sa man la noapte in casa ta.
- Bucuros, mosule! Dar la mine ca la omul nevoias; n-avem nici de unele si numai bunul Dumnezeu stie cum o
ducem.
A asternut femeia toale afara pe prispa, ca era in luna lui Florar, iar cand s-a revarsat de ziua, a chemat sfantul Petre pe orb, l-a invatat sa faca asa cum zisese Dumnezeu si a plecat.
S-a spalat orbul pe ochi cu roua, in trei dimineti, si a dobandit vederea. Atunci a priceput ca acel pe care il
gazduise fusese un sfant.

Ursul, Vulpea si Magarul
legenda populara romaneasca
Cand a facut Dumnezeu pamantul, cu tot ce se vede pe el, se zice ca animalele nu aveau coada si urechi.
Tocmai tarziu de tot, s-a gandit Dumnezeu sa le dea aceste podoabe. Asadar, a luat tatal ceresc rabojul
dobitoacelor si socotind cate sunt, a inchipuit de fiecare cate o coada si o pereche de urechi, apoi a sunat din
corn si, la porunca sa, s-au adunat toate dobitoacele. Toate, supuse si blande, stateau inaintea Domnului,
asteptand sa fie impodobite.
Dintre ele s-au gasit insa trei, care au voit sa-l pacaleasca pe stapanul lumii si acestea au fost: ursul, vulpea si magarul.
Cel dintai, adica ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca lui Domnului si fiindca era iarna, a ramas in barlogul
sau. Ceilalti doi s-au infatisat inaintea lui Dumnezeu, dar cu gandul ca vor face in asa fel, ca sa poata scapa de
o asemenea podoaba; caci vulpea cum este de sireata si-a zis ca, daca va avea coada si urechi, i-ar fi mai greu
de gonit, cand ar fura ceva, iar magarul, in prostia lui, se vazuse intr-o oglinga si i se parea ca este mult mai
frumos fara coada si urechi.
De aceea s-au sfatuit intre ei sa ramana mai la urma celorlalti si, la sfarsit, sa se ascunda printre cei impodobiti.
Incepu dar Dumnezeu sa cheme cate una dintre dobitoace si sa le impodobeasca pe fiecare cu coada si urechi.
Astfel a mers lucrul linistit, pana cand nu mai veni nici una in fata Domnului, dar mai ramasesera trei cozi si
trei perechi de urechi. Intreba Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost in fata sa, dar nu raspunse nici
una. Atunci se manie Stapanitorul si cautand printre ele, vazu pe cei doi furisati intre ceilalti. Ii chema la sine, certandu-i cum se cuvine; dar mai lipsea unul pe care nu-l gasea.
Luand Dumnezeu condica cea mare, facu apelul si gasi lipsa de urs. Se manie dar si mai mult; voind a-l
pedepsi, zise:
- Fiindca voi ati voit sa ma pacaliti, voi adauga si partea celui care lipseste, tot la podoabele voastre, iar el sa ramana ca netotii. Si cum a zis, asa a facut. A adaugat la urechile magarului inca o pereche, iar vulpii i-a mai
inadit coada pe atata si le-a dat drumul apoi.
De atunci ursul nu are coada si urechi, iar toata iarna nu iese din barlog. Tot de atunci si magarul, fiindca nu s-
a mai vazut in oglinda, tipa cu hohot, de cate ori vede cate un frate de al lui, iar vulpea tot de atunci are coada asa lunga si de furat tot nu s-a lasat.

Mireasa lui Sviatogor
poveste ruseasca
Marele erou Sviatorgor isi inseua armasarul si porni calare spre campie. In timp ce calarea, simtea ca o forta
deosebita ii curge prin vine; dar, negasind pe nimeni care sa-si masoare putere cu el, taria aceasta i se parea o
povara si tanjea dupa momentul cand va putea sa si-o puna la incercare.
- Daca pamantul ar avea un inel fixat in el, as putea sa-l ridic si as salta intreaga lume intr-o mana, spuse el.
Privind in jur, vazu un tanar care mergea pe jos in fata sa si incearca sa-l ajunga, dar, desi galopa cu toata
viteza de care era in stare calul, nu reusi sa-l depaseasca.
- Hei, tu de colo! Striga Sviatogor. Tu ala care mergi pe jos! Asteapta-ma, caci armasarul meu nu te poate
ajunge.
Privind inapoi, calatorul se opri si il astepta pe Sviatogor si luandu-si desaga de pe umeri, o puse pe pamantul
reavan.
- Ce ai in desaga aceea, prietene? intreaba Sviatogor.
- Ridic-o si o sa vezi singur, raspunse strainul.
Descalecand, Sviatogor prinse desaga cu o mana si trase, dar aproape ca isi smulse bratul din umar, caci
desaga parea lipita de pamant. Apoi, apuca desaga cu doua maini si trase... Puternicul erou cazu in genunchi,
sudoarea siroindu-i pe obraji, dar reusi sa ridice sacul cat sa treaca pe sub el o boare de aer.
- Ce este in desaga? intreba eroul abia mai sufland. Cu toata marea mea putere, nu pot s-o urnesc de la pamant.
- Greutatea intregii lumi se afla in acest sac, raspunse strainul. Este ca si cum ar fi un inel fixat de pamant.
- Cine esti tu? se mira Sviatogor. Cum te chiama?
- Spune-mi Mikuluska Selianinovici.
- Spune-mi, Mikuluska, cum as putea sa-mi aflu soarta, asa cum mi-a harazit-o Dumnezeu?
- Calaresti tot inainte pana cand vei ajunge la o intretaiere de drumuri, raspunse Mikuluska. Ia-o pe drumul din
stanga pana vei ajunge la muntii din Nord. Acolo, sub un copac inalt, sta un fierar care iti va spune ce soarta ti-
a harazit Dumnezeu.
Sviatogor il parasi pe calator si porni calare pana ajunse la raspantie, o lua pe drumul din stanga si galopa spre
muntii din Nord. Iapa sa il purta in viteza peste mari si rauri strabatand distante mari si, dupa ce calari timp de trei zile, Sviatogor ajunse la muntii din Nord. Acolo, intr-o fierarie sub un copac inalt, un fierar batea de zor in doua fire subtiri de par.
- La ce lucrezi acolo, fierare? intreba Sviatogor.
- Potrivesc sortile celor care se vor casatori.
- Si eu cu cine ma voi casatori? intreba Sviatogor.
- Mireasa lui Sviatogor locuieste in orasul tarului care domneste peste Regatul de la malul marii si zace de 30
de ani pe o gramada de balegar.
- Nu imi voi lua o mireasa care vietuieste pe o gramada de balegar! Striga Sviatogor furios si, dand pinteni
calului porni degraba catre Regatul de la malul marii. Ajungand in orasul tarului, se opri in fata unei colibe
sarace si umile. Sviatogor privi inauntru si acolo, pe o gramada de balegar urat mirositor, zacea o fecioara, cu
pielea groasa si neagra ca scoarta brazilor. Luand 500 de ruble din buzunar, Sviatogor ii puse pe masa si
scotand sabia cea ascutita, o infipse in pieptul fecioarei.
Dupa ce pleca eroul, fecioara se trezi si se ridica de pe gramada de balegar; scoarta de brad ii cazu de pe trup si ea se transforma intr-o fata frumoasa cum nu s-a mai vazut nici inainte, nici dupa, in intreaga lume.
Luand banii de pe masa, incepu sa faca negot. Dupa ce reusi sa stranga o imensa cantitate de aur, isi fauri o
flota de vase rosi-inchis, pe care le incarca cu tot felul de marfuri pretioase si porni in largul marii albastre.
Cand ajunse la marele oras de pe Muntele cel Sfant, incepu sa-si vanda marfa, iar faima despre frumusetea ei
nemaipomenita se raspandi in lung si-n lat. Veni si Sviatogor sa-i vada nespusa frumusete, se indragosti de ea,
o peti si se casatorira.

Stand Sviatogor langa sotia sa, zari o cicatrice pe pieptu-i alb ca zapada.
- De unde ai aceasta cicatrice pe piept? intreba el.
Si sotia sa ii raspunse:
- In Regatul de la malul marii, in orasul tarului, a poposit candva un strain care a intrat in coliba mea umila, in care eu dormeam pe o gramada de balegar de 30 de ani si a pus 500 de ruble pe masa. Cand m-am trezit aveam
o cicatrice, iar scoarta de brad, care ma acoperea, imi cazuse de pe trup.
Marele erou Sviatogor intelesese ca nimeni nu poate scapade soarta ce ii este harazita.
Cinci paini
de Ion Creanga
Doi oameni, cunoscuti unul cu altul, calatoreau odata, vara, pe un drum. Unul avea in traista sa trei pani, si
celalalt doua pani. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei rachiti pletoase, langa o fantana cu
ciutura, scoate fiecare panile ce avea si se pun sa manance impreuna, ca sa aiba mai mare pofta de mancare.
Tocmai cand scoasera panile din traiste, iaca un al treile drumet, necunoscut, ii ajunge din urma si se opreste
langa dansii, dandu-le ziua buna. Apoi se roaga sa-i deie si lui ceva de mancare, caci e tare flamand si n-are
nimica merinde la dansul, nici de unde cumpara.
— Poftim, om bun, de-i ospata impreuna cu noi, zisera cei doi drumeti calatorului strain; caci mila Domnului!
unde mananca doi mai poate manca si al treilea.
Calatorul strain, flamand cum era, nemaiasteptand multa poftire, se asaza jos langa cei doi, si incep a manca cu
totii pane goala si a be apa rece din fantana, caci alta udatura nu aveau. Si mananca ei la un loc tustrei, si
mananca, pana ce gatesc de mancat toate cele cinci pani, de parca n-au mai fost.
Dupa ce-au mantuit de mancat, calatorul strain scoate cinci lei din punga si-i da, din intamplare, celui ce
avusese trei pani, zicand:
— Primiti, va rog, oameni buni, aceasta mica multamita de la mine, pentru ca mi-ati dat demancare la nevoie;
veti cinsti mai incolo cate un pahar de vin, sau veti face cu banii ce veti pofti. Nu sunt vrednic sa va multamesc
de binele ce mi-ati facut, caci nu vedeam lumea inaintea ochilor de flamand ce eram.
Cei doi nu prea voiau sa primeasca, dar, dupa multa staruinta din partea celui al treilea, au primit. De la o
vreme, calatorul strain si-a luat ziua buna de la cei doi si apoi si-a cautat de drum. Ceilalti mai raman oleaca
sub rachita, la umbra, sa odihneasca bucatele. Si, din vorba in vorba, cel ce avuse trei pani da doi lei celui cu
doua pani, zicand:
— Tine, frate, partea dumitale, si fa ce vrei cu dansa. Ai avut doua pani intregi, doi lei ti se cuvin. Si mie imi
opresc trei lei, fiindc-am avut trei pani intregi, si tot ca ale tale de mari, dupa cum stii.
— Cum asa?! zise celalalt cu dispret! pentru ce numai doi lei, si nu doi si jumatate, partea dreapta ce ni se
cuvine fiecaruia? Omul putea sa nu ne deie nimic, si atunci cum ramanea?
— Cum sa ramaie? zise cel cu trei pani; atunci as fi avut eu pomana pentru partea ce mi se cuvine de la trei
pani, iar tu, de la doua, si pace buna. Acum, insa, noi am mancat degeaba, si banii pentru pane ii avem in
punga cu prisos: eu trei lei si tu doi lei, fiecare dupa numarul panilor ce am avut. Mai dreapta imparteala decat
aceasta nu cred ca se mai poate nici la Dumnezeu sfantul...
— Ba nu, prietene, zice cel cu doua pani. Eu nu ma tin ca mi-ai facut parte dreapta. Haide sa ne judecam, si
cum a zice judecata, asa sa ramaie.
— Haide si la judecata, zise celalalt, daca nu te multamesti. Cred ca si judecata are sa-mi gaseasca dreptate,
desi nu m-am tarat prin judecati de cand sunt.
Si asa, pornesc ei la drum, cu hotararea sa se judece. Si cum ajung intr-un loc unde era judecatorie, se
infatoseaza inaintea judecatorului si incep a spune imprejurarea din capat, pe rand fiecare; cum a venit
intamplarea de au calatorit impreuna, de au stat la masa impreuna, cate pani a avut fiecare, cum a mancat
drumetul cel strain la masa lor, deopotriva cu dansii, cum le-a dat cinci lei drept multamita si cum cel cu trei
pani a gasit cu cale sa-i imparta.
Judecatorul, dupa ce-i asculta pe amandoi cu luare aminte, zise celui cu doua pani:
— Si nu esti multamit cu imparteala ce s-a facut, omule?
— Nu, domnule judecator, zise nemultamitul; noi n-am avut de gand sa luam plata de la drumetul strain pentru
mancarea ce i-am dat; dar, dac-a venit intamplarea de-asa, apoi trebuie sa impartim drept in doua ceea ce ne-a
daruit oaspetele nostru. Asa cred eu ca ar fi cu cale, cand e vorba de dreptate.
— Daca e vorba de dreptate, zise judecatorul, apoi fa bine de inapoieste un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pani.

— De asta chiar ma cuprinde mirare, domnule judecator, zise nemultamitul cu indrazneala. Eu am venit
inaintea judecatei sa capat dreptate, si vad ca dumneata, care stii legile, mai rau ma acufunzi. De-a fi sa fie tot asa si judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Asa ti se pare dumitale, zise judecatorul linistit, dar ia sa vezi ca nu-i asa. Ai avut dumneata doua pani?
— Da, domnule judecator, doua am avut.
— Tovarasul dumitale, avut-a trei pani?
— Da, domnule judecator, trei a avut.
— Udatura ceva avut-ati vreunul?
— Nimic, domnule judecator, numai pane goala si apa race din fantana, fie de sufletul cui a facut-o acolo, in
calea trecatorilor.
— Dinioarea, parca singur mi-ai spus, zise judecatorul, ca ati mancat toti tot ca unul de mult; asa este?
— Asa este domnule judecator.
— Acum, ia sa statornicim randuiala urmatoare, ca sa se poata sti hotarat care cata pane a mancat. Sa zicem ca
s-a taiat fiecare pane in cate trei bucati deopotriva de mari; cate bucati ai fi avut dumneata, care spui ca avusi
doua pani?
— Sese bucati as fi avut, domnule judecator.
— Dar tovarasul dumitale, care spui ca avu trei pani?
— Noua bucati ar fi avut, domnule judecator.
— Acum, cate fac la un loc sese bucati si cu noua bucati?
— Cincisprezece bucati, domnule judecator.
— Cati oameni ati mancat aceste cincisprezece bucati de pane?
— Trei oameni, domnule judecator.
— Bun! Cate cate bucati vin de fiecare om?
— Cate cinci bucati, domnule judecator.
— Acum, tii minte cate bucati ai fi avut dumneta?
— Sese bucati, domnule judecator.
— Dar de mancat, cate ai mancat dumneta?
— Cinci bucati, domnule judecator.
— Si cate ti-au mai ramas de intrecut?
— Numai o bucata, domnule judecator.
— Acum sa stam aici, in ceea ce te priveste pe dumneta, si sa luam pe istalalt la rand. Tii minte cate bucati de
pane ar fi avut tovarasul d-tale?
— Noua bucati, domnule judecator.
— Si cate a mancat el de toate?
— Cinci bucati, ca si mine, domnule judecator.
— Dar de intrecut, cate i-au mai ramas?
— Patru bucati, domnule judecator.
— Bun! Ia, acus avem sa ne intelegem cat se poate de bine! Vra sa zica, dumneta ai avut numai o bucata de
intrecut, iar tovarasul dumitale, patru bucati. Acum, o bucata de pane ramasa de la dumneta si cu patru bucati
de la istalalt fac la un loc cinci bucati?
— Taman cinci, domnule judecator.
— Este adevarat ca aceste bucati de pane le-a mancat oaspetele dumneavoastra, care spui ca v-a dat cinci lei
drept multamita?
— Adevarat este, domnule judecator.
— Asadar, dumitale ti se cuvine numai un leu, fiindca numai o bucata de pane ai avut de intrecut, si aceasta ca
si cum ai fi avut-o de vanzare, deoarece ati primit bani de la oaspetele dumneavoastra. Iar tovarasul dumitale i
se cuvin patru lei, fiindca patru bucati de pane a avut de intrecut. Acum, dara, fa bine de inapoieste un leu
tovarasului dumitale. Si daca te crezi nedreptatit, du-te si la Dumnezeu, si las' daca ti-a face si el judecata mai dreapta decat aceasta!
Cel cu doua pani, vazand ca nu mai are incotro sovai, inapoieste un leu tovarasului sau, cam cu parere de rau,
si pleaca rusinat.
Cel cu trei pani insa, uimit de asa judecata, multameste judecatorului si apoi iese, zicand cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecatori, ce nu iubesc a li canta cucul din fata, cei ce n-au dreptate n-
ar mai nazui in veci si-n pururea la judecata.

Corciogarii, porecliti si aparatori, nemaiavand chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de munca, sau
ar trebui, in toata viata lor, sa traga pe dracul de coada...
Iar societatea buna ar ramane nebantuita.
Pacala
de Ion Creanga
Un negustor, umbland prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grau, papusoi si altele, intr-o zi ajunse la un
pod si cand era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pacala. Negustorul, voind sa afle ceva
de la el, ca orice negustor, se apropie de dansul si-l intreba:
— De unde esti, mai crestine?
— Ia din sat de la noi, raspunse Pacala.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratand negustorului cu mana spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
— Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
— Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum ii botezat?
— Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti? Iar satu-l
boteaza popa intr-o caldarusa cu apa, cum ii scrie lui in carti.
Negustorul, privindu-l lung, zise in sine: Ma!... aista-i chiar Pacala.
— Dar cum te cheama pe tine?
— Iaca!... ce ma intreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul incepu a-si face cruce ca de naiba si iar il intreba:
— Dar cu chemarea impreuna cum te mai striga?
— Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pacala.
Negustorul incepu atunci a rade si zise: ce prost! Apoi il mai intreba:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mamaliga mancam, zise Pacala.
— Intelege-ma, prostule! Nu te intreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
— Te-ntreb daca s-au facut la voi grau, orz si altele.
— Da, s-au facut pana la brau, raspunse Pacala.
— Nu te-ntreb de inaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as voi sa stiu ce feliu este la voi
grauntele orzului.
— Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pacala. Grauntele orzului este lungaret, imbracat c-o coaja cam galbie si c-o
tapa in varf.
— Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu.
— De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da graul ori orzul, si altul ii da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
— Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
— Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si pui in ea pan-o umpli cu varf, apoi cu coada lopetii o razi s-o torni in sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
— Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pacala.
— Cu ce pret se vinde chila ori banita; cati lei?
— Asa cum te-nvoiesti; si cati lei dai atata iei.
Negustorul, suparat, il mai intreba:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman si altii.
— Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decat toti la voi in sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decat toti; e atat de lung, incat mai n-ajungi cu mana la
umarul sau.

— Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
— Dar cum? zise Pacala.
— Eu iti zic: pe cine ascultati voi aici in sat?
— I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; cand incepe sa cante, tot satul sta cu ochii si urechile
tinta la el.
— Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveti frica aici in sat mai mult.
— Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem, mamulica. Cand vine sara de la pascut,
fugim de el care incotro apucam; ca atat e de infricosat, de gandesti ca e turbat; cand incepe sa mugeasca,
sparie chiar si copiii din sat.
— Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-
padurei?
— Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, cand ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumniata: cu cap, cu ochi,
gura, nas, mani si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti.
— Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau dogari in sat
la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc.
Prostia din nascare, leac in lume nu mai are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca in scoale, ba nici in
spitale.

Ursul pacalit de Vulpe
de Ion Creanga
Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreaga dupa hrana si nu gasise nicairi.
Facandu-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culcasub o tufa, gandindu-se ce sa mai faca, ca sa
poata gasi ceva de mancare. Sezand vulpea cu botul intins pe labele de dinainte, ii vine miros de peste. Atunci
ea radica putin capul si, uitandu-se la vale, in lungul drumului, zareste venind un car tras de doi boi.
- Bun ! gandi vulpea. Iaca hrana ce o asteptam eu.
Si indata iese de sub tufa si se lungeste in mijlocul drumului,ca si cum ar fi fost moarta. Carul apropiindu-se de
vulpe, taranul ce mana boii o vede si, crezand ca-i moarta cu adevarat, striga la boi : Aho !aho ! Boii se opresc.
Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazand-o ca nici nu sufla, zice : Bre! da' cum naiba a murit
vulpea asta aici ?! Ti! ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicand asa, apuca
vulpea de dupa cap si, tarand-o pana la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: hais!
Joian, cea ! Bourean. Boii pornesc. Taranul mergea pe langa boi si-i tot indemna sa mearga mai iute, ca s-
ajunga degraba acasa si sa ieie pelea vulpei. Insa, cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a
impinge pestele din car jos. Taranul mana, carul scartaia, si pestele din car cadea. Dupa ce hoata de vulpe a
aruncat o multime de peste pe drum, bine...sor ! sare si ea din car si, cu mare graba, incepe a strange pestele pe
drum. Dupa ce l-a strans gramada, il ia, il duce la vizuina sa si incepe a manca, ca ta...re-i mai era foame !
Tocmai cand incepuse a manca, iaca vine la dansa ursul.
- Buna masa, cumatra ! Ti !!! da ce mai de peste ai ! Da-mi si mie, ca ta...re ! mi-i pofta !
- Ia mai pune-ti pofta-n cuiu, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de pofta,
du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa mananci.
- Invata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.
Atunci vulpea ranji dintii si zise : Alei, cumatre ! da'nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia si te-nvata ce nici nu gandesti? Asculta, cumetre :vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga cea din marginea padurei,
vara-ti coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pana despre ziua; atunci smuceste vartos spre mal si ai sa
scoti o multime de peste, poate indoit si intreit de cat am scos eu.
Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vara-n apa toata
coada!...
In acea noapte incepuse a bate un vant rece, de inghetat limba-n gura si chiar si cenusa de sub foc. Ingheata
zdravan si apa din baltoaca, si prinde coada ursului ca intr-un cleste. De la o vreme, ursul, nemaiputand de
durerea cozii si de frig, smuceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, in loc sa scoata peste, ramane far'
de coada ! Incepe el acum a mornai cumplit s-a sari in sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce
s-o ucida in bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mania ursului. Ea iesise din bizunie si se varase inscorbura unui copac din apropiere; si cand vazu pe urs ca vine far' de coada, incepu a striga:
- Hei, cumatre ! Dar t-au mancat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramaie pesti in balta?
Ursul, auzind ca inca-l mai ie si in ras, se inciudeaza si mai tare si se repede iute spre copac; dar gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa incapa inlauntru. Atunci el cauta o creanga cu carlig, si incepe a cotrobai prin
scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar cand apuca ursul de piciorul vulpei, ea
striga: "Trage, nataraule ! mie nu-mi pasa ca tragi de copac..." Iar cand anina carligul de copac, ea striga:
"Valeu, cumatre ! nu trage, ca-mi rupi piciorul !"
In zadar s-a nevajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe !

Pupaza din tei
de Ion Creanga
Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: Scoala, duglisule, inainte de rasaritul
soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne
amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta
dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-
dimineata, in toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la
niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu
demancarea, numai ce si aud pupaza cantand:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand
sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru
ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos
in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura,
unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multumire: Taci, lelita, ca te-am captusit
eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma
spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in
scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum
auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag
mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele
scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant. Mai! anapoda lucru s-aista! zic
eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma
sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-
oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari... Si oricat oi
fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si
mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame
asteptand. S-apoi, vorba ceea: Tiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar
taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul. Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor,
sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la
pranzul cel mare, numai iacatama-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i
lalaind asa de cu chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda
mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte.
— Hauileo, mo! ogoiti-va! ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii,
nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi
iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata
zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita. Dupa asta vin acasa, leg pupaza de
picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si unadoua, la pupaza, de nu
stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei
vine la noi, c-o falca-n cer si cu una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:
— Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste dis-
dimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste.
Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia
de asta nici cu spatele.
— Ce spui, cumnata?! Da' ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu
bine ca mi-ai spus, las' pe mine, ca ti-l iau eu la depanat!

— Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al dumnitale
nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu,
fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe
sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ. Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar
si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra?
— De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate?
— De vanzare, mosule!
— Si cat cei pe dansa?
— Cat crezi dumneata ca face!
— Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou
si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand: Iaca pozna, c-am scapat-o!
Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma
lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa!... Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului,
sa-mi plateasca pasarea...
— Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-ai dat
drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii
mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comčdie imprejurul nostru; da, iarmaroc nu
era?! Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui de te
indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca
spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac, daca ma crezi, de-i zice
aman, puiule! cand ii scapa de mana mea!
— Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la
noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta.
— He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a
Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat
sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine
ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul? Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet
m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma
ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: Lasa-l, mai! L-as lasa
eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum! Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-
atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se
inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala. Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si
fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din
pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos
Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare:
— I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate!
— Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din
pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca' mai dusese in targ, dupa mama, sa-i spuna
bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului de postul SanPetrului, facand
mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga
inima:
— Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia
poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea
gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din
ogoare!Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!
— Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa.
Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca
altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

La cirese
de Ion Creanga
Odata, vara, pe-aproape de Mosi, ma furisez din casa si ma duc, ziua miaza-mare, la mos Vasile, fratele tatei
cel mai mare, sa fur niste cirese; caci numai la dansul si inca la vro doua locuri din sat era cateun cires varatic, care se cocea-palea de Duminica Mare. Si ma chitesc eu in mine, cum s-o dau, ca sa nu ma prinda. Intru mai
intai in casa omului si ma fac a cere pe Ioan, sa ne ducem la scaldat.
— Nu-i acasa Ion, zise matusa Marioara; s-a dus cu mosu-tau Vasile sub cetate, la o chiua din Codreni, s-
aduca niste sumani. Caci trebuie sa va spun ca la Humulesti torc si fetele si baietii, si femeile si barbatii; si se fac multe giguri de sumani, si lai, si de noaten, care se vand si panura, si cusute; si acolo, pe loc, la negustori armeni, veniti inadins din alte targuri: Focsani, Bacau, Roman, Targu-Frumos, si de pe aiurea, precum si pe la
iarmaroace in toate partile. Cu asta se hranesc mai mult humulestenii, razesi fara pamanturi, si cu negustoria
din picioare: vite, cai, porci, oi, branza, lana, oloi, sare si faina de papusoi; sumane mari, genunchere si
sardace; itari, bernevici, camesoaie, laicere si scorturi inflorite; stergare din borangic alese, si alte lucruri, ce le duceau lunea in targ de vanzare, sau joia pe la manastirile de maice, carora le vine cam peste mana targul.
Apoi dar, mai ramai sanatoasa, matusa Marioara! vorba de dinioarea; si-mi pare rau ca nu-i varul Ion acasa, ca
tare-as fi avut placere sa ne scaldam impreuna... Dar in gandul meu: Stii c-am nimerit-o? bine ca nu-s acasa; si,
de n-ar veni degraba, si mai bine-ar fi!... Si, scurt si cuprinzator, sarut mana matusei, luandu-mi ziua buna, ca
un baiat de treaba, ies din casa cu chip ca ma duc la scaldat, ma supuresc pe unde pot si, cand colo, ma trezesc
in ciresul femeii si incep a carabani la cirese in san, crude, coapte, cum se gaseau. Si cum eram ingrijit si ma
sileam sa fac ce-oi face mai degraba, iaca matusa Marioara, c-o jordie in mana, la tulpina ciresului.
— Dar bine, ghiavole, aici ti-i scaldatul? zise ea, cu ochii holbati la mine; coboara-te jos, talharule, ca te-oi
invata eu! Dar cum sa te cobori, caci jos era prapadenie! Daca vede ea si vede ca nu ma dau, zvarr! de vro
doua-trei ori cu bulgari in mine, dar nu ma chiteste. Apoi incepe a se aburca pe cires in sus, zicand: Stai, mai
porcane, ca te captuseste ea, Marioara, acus! Atunci eu ma dau iute pe-o creanga, mai spre poale, si odata fac
zup! in niste canepa, care se intindea de la cires inainte si era cruda si pana la brau de nalta. Si nebuna de
matusa Marioara, dupa mine, si eu fuga iepureste prin canepa, si ea pe urma mea, pana la gardul din fundul
gradinii, pe care neavand vreme sa-l sar, o cotigeam inapoi, iar prin canepa, fugind tot iepureste, si ea dupa
mine pana-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sarit; pe de laturi iar gard, si harsita de matusa nu ma
slabea din fuga nici in ruptul capului! Cat pe ce sa puna mana pe mine! Si eu fuga, si ea fuga, si eu fuga, si ea
fuga, pana ce dam canepa toata palanca la pamant; caci, sa nu spun minciuni, erau vro zece-douasprezece
prajini de canepa, frumoasa si deasa cum ii peria, de care nu s-a ales nimica. Si dupa ce facem noi trebusoara
asta, matusa, nu stiu cum, se incalceste prin canepa, ori se impiedica de ceva, si cade jos. Eu, atunci, iute ma
rasucesc intr-un picior, fac vro doua sarituri mai potrivite, ma azvarl peste gard, de parca nici nu l-am atins, si-mi pierd urma, ducandu-ma acasa si fiind foarte cuminte in ziua aceea.... Dar mai in deseara, iaca si mos
Vasile, cu vornicul si paznicul, striga pe tata la poarta, ii spun pricina si-l cheama sa fie de fata cand s-a ispasi canepa si ciresele... caci, drept vorbind, si mos Vasile era un carpanos s-un pui de zgarie-branza, ca si matusa
Marioara. Vorba ceea: A tunat si i-a adunat. Insa degeaba mai clampanesc eu din gura: cine ce are cu munca
omului? Stricaciunea se facuse, si vinovatul trebuia sa plateasca. Vorba ceea: Nu plateste bogatul, ci vinovatul.
Asa si tata: a dat gloaba pentru mine, si pace buna! Si dupa ce-a venit el rusinat de la ispasa, mi-a tras o
chelfaneala ca aceea, zicand:
— Na! satura-te de cirese! De-amu sa stii ca ti-ai mancat liftiria de la mine, spanzuratule! Oare multe
stricaciuni am sa mai platesc eu pe urma ta? Si iaca asa cu ciresele; s-a implinit vorba mamei, sarmana, iute si
degraba: Ca Dumnezeu n-ajuta celui care umbla cu furtisag. Insa ce ti-i buna pocainta dupa moarte? D-apoi
rusinea mea, unde o pui? Mai pasa de da ochi cu matusa Marioara, cu mos Vasile, cu varul Ion si chiar cu
baietii si fetele din sat; mai ales duminica la biserica, la hora, unde-i frumos de privit, si pe la scaldat, in Cierul Cucului, unde era batelistea flacailor si a fetelor, doriti unii de altii, toata saptamana, de pe la lucru! Ma rog, mi se dusese buhul despre pozna ce facusem, de n-aveai chip sa scoti obrazul in lume de rusine; si mai ales

acum, cand se ridicasera cateva fete frumusele in sat la noi si incepuse a ma scormoli si pe mine la inima.
Vorba ceea:
— Mai Ioane, dragi ti-s fetele?
— Dragi!
— Dar tu lor?
— Si ele mie!...
Povestea unui om lenes
de Ion Creanga
Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si
satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure, pentru a nu mai da
pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare! Asa era pe vremea
aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana.
Cucoana, vazand in carul cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:
- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoreala undeva, sa se
caute.
- Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu
credem sa fi mai avand pareche in lume, si-l ducem la
spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.
- Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un cane, faradelege! Mai bine
duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru
imprejurari grele, Doamne fereste! A manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a
mai perde Dumnezeu pentru-o bucatica de pane. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.
- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ce te-a pune la cotet, intrun hambar cu posmagi, zise unul dintre
sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, uraciunea oamenilor! Sai degraba din car si
multameste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi
gandeam sa-ti dam sopon si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot
traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe-un trantor, mare
minune-i si asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva. Bine-a mai zis cine-a zis ca "Boii ara si caii mananca".
Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.
- Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti-i mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!
Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca
nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi
pus oare mana de la mana ca sa poate face dintr-ansul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa
mare, ce-ti bati capul!
Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce ave, se lehameteste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul. Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana sii tine cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.

Iepurele si broasca testoasa
de Esop
Un iepure care privea mersul lenes al unei testoase ii spuse acesteia in gluma:
- Vrei sa facem o intrecere, sa vedem cine alearga mai repede?
Testoasa incuviinta.
A doua zi, dis-de-dimineata, venira la locul hotarat pentru inceperea cursei. Multe animale voiau sa priveasca
intrecerea si asteptau cu nerabdare.
Domnul Soarece trase o linie rosie pentru start si veverita dadu semnalul de plecare cu un fluier.
Iepurele porni val-vartej, iar testoasa incetinel, dupa cum ii era felul.
Cum o luase cu mult inaintea testoasei, iepurele se aseza sa manance cativa morcovi proaspeti.
In timp ce manca, trecu si testoasa, asudata, dar hotarata sa nu se dea batuta.
Iepurele mai alerga un pic si, in dreptul unui sat, se aseza sub un copac sa se odihneasca.
Tarziu, testoasa il ajunse din urma, dar trecu mai departe fara sa se opreasca.
Iepurelui i se facu somn.
Isi spuse:
- Soarele asta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Testoasa e inceata si voi avea timp s-o intrec!
Cand se trezi, vazu ca se lasa noaptea.
Sari ca ars si porni pe urmele testoasei.
In departare, o vazu cum trece linia de sosire si castiga intrecerea.
Toate animalele au aplaudat-o.
I-au dat apoi o cupa, ca unei mari castigatoare.
Iepurele a ajuns tarziu, obosit si rusinat, tocmai el, care credea ca este cel mai bun alergator.
Asa a aflat ca straduinta este un dar nepretuit.

Bunicul si nepotul
de Fratii Grimm
A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul ii slabise si-i
tremurau genunchii le orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana:
varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura.
Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa
manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o
strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune.
Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi. Cand vazu
aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand
in cand,numai, scapa cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta.
Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici
inainte doar din strachina de lemn. Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odae, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele.
- Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.
- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in putere, ca
bunicu' !...
Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca
batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...

Craiasa Albinelor
de Fratii Grimm
Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti.
Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera
Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:
- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut
isprava mare !
Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati
mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana
inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:
- Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !
Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate.
Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti !
Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de
copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se
impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !
In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe
nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei
lacate.
Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !... Strigara la el o data, strigara
a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.
A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in
dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut
darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.
Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de
margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"
Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca
toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.
Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra !
In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se
stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se preface si el in stana
de piatra.
Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata
anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.
Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa,
numai ce I se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe
de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.
A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei.
De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le
scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.
Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca
pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de
apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea
mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de
miere.
"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa !" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand
buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel
putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se
risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera
prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.
Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe
scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Cufarul Zburator
de H.C. Andersen
Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata strada lui si pe langa
asta si o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta altfel banii si cand dadea o para,
lua inapoi un galben, fiindca era priceput; dar intr-o buna zi a murit.
Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a inceput sa duca o viata de petreceri; facea
zmee din banii de hartie si arunca in apa galbeni in loc de pietre.
Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai ramas decat patru banuti de arama, iar
haine nu mai avea decat un halat vechi si o pereche de papuci.
Prietenii acuma nici nu mai voiau sa stie de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat.
Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica: „Fa-ti bagajul!“ Dar el
n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar.
Acuma, sa vedeti, cufarul acesta era tare ciudat. Cum il incuiai, putea sa zboare.
Asa a facut si feciorul de negustor; l-a incuiat si indata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai
departe si mai departe.
Cand fundul cufarului scartaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca
o tumba cumplita si asta nu-i prea placea.
Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor. A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el asa, a intalnit in drum o
doica cu un copil la piept.
- Asculta, doica turceasca – a intrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de inalte?
- Acolo sta fata sultanului – a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de fata sultanul si sultana.
- Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a bagat in cufar, a zburat pana pe
acoperisul palatului si s-a strecurat la printesa pe fereastra.
Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de negustor nu s-a putut opri si a sarutat-o. Ea
s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin vazduh la dansa si ea a fost foarte magulita.
Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt doua lacuri
adanci in care gandurile inoata ca niste zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheata cu incaperi
frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si dragalasi.
Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea indata a spus da!
- Sa vii sambata seara – a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri
ca mia cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai si invata bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei si mamei
le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu talc si cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.
- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste – a spus el si a plecat, dar inainte de plecare printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si de asta avea el nevoie.
Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure si acolo s-a apucat sa nascoceasca o
poveste; pana sambata trebuia sa fie gata si nu era chiar asa de usor. Sambata seara povestea era gata.
Sultanul, sultana si toata curtea erau la ceai la printesa. Toti l-au intampinat cu prietenie.
- Nu vrei sa ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.
- Dar sa fie si cu haz – a zis sultanul.
- Da, da! – a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau foarte
mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran si inalt, din care fiecare din ele era o
aschie. Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o tigaie tot veche de fier. Isi aduceau aminte
de tinerete si povesteau tigaii:
„Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant, adica roua,
toata ziua ne imbaiam in soare, cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam ca suntem bogate prin

faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati si iarna erau goi, pe cand familia
noastra avea mijloace sa se imbrace in verde si vara, si iarna. Dar iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de
lemne si familia noastra sa imprastiat in toate partile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care
daca voia putea sa faca si inconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma
menirea sa aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns sa stam la bucatarie.“
„Soarta mea s-a desfasurat altfel – a spus tigaia de fier langa care sedeau chibriturile. De la inceput, de cand
am venit pe lume, am fost de o multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba cu temei si sunt la loc de
cinste aici in casa. Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si frecata, si sa schimb
vorbe intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata in curte si se intoarce, toti
cati suntem aici stam mereu in casa. Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea
multa indrazneala despre cele ce se petrec afara.
Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, ca a cazut de la locul ei si s-a spart;
era o femeie asezata si cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.“
„Mai taci acuma, ca ai vorbit destul“ – i-a taiat vorba scaparatoarea si a izbit o data in cremene ca au sarit
scantei in toate partile.
„Mai bine sa ne veselim oleaca.“
„Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun“ – au spus chibriturile.
„Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o intamplare.
Uite, incep eu. Am sa spun ceva care s-a intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga mai repede despre ce-i
vorba si are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii, intr-o familie linistita...“
„Incepe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are sa ne placa.“
„In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si spalate si la fiecare doua saptamani se
puneau perdele curate.“
„Ce frumos povestesti – spuse matura. Se vede imediat ca povesteste o femeie, e ceva delicat si fin...“
„Da, da, se vede asta!“ – a spus caldarea de apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe jos pleoscaind.
Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la inceput.
Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu nisip si a
incununat oala, fiindca stia ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalti.
„Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine“ – s-a gandit matura.
“Mie mi-a venit pofta sa dansez.“ – a spus vatraiul si a inceput sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica
piciorul in sus! O perna veche care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.
„Ei, ma incununati si pe mine?“ – a intrebat vatraiul.
Si l-au incununat si pe el.
„Neam prost!“ - si-au spus in gand chibriturile.
Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate daca nu fierbe. Dar asta era numai
sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu
care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea tare in cerneala, dar era
mandra de asta.
„Daca samovarul nu vrea sa cante – spuse ea – n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o privighetoare in
colivie si stie ea sa cante. E drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea.“
„Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta – a zis ceainicul de tabla (canta si el si era var bun cu
samovarul) - cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna
cosnita daca am sau n-am dreptate!“
„Sunt foarte suparata – zise cosnita – sunt cum nu se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va
petreceti seara? N-ar fi mai intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si eu am sa va arat ce sa faceti. Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!“
„Sa facem cat mai multa zarva!“ – au spus cu totii.
In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oala care sa nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila.
Fiecare se gandea: „Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!“
Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se gandeau:
„Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum stralucim si ce lumina
dam!“
Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.

- Frumoasa poveste – a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastra de sotie.
- Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastra.
Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.
Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au impartit pesmeti si covrigi si copiii pe strada suierau din degete si era minunat de frumos.
„Trebuie sa fac si eu ceva“ – s-a gandit feciorul de negustor si a cumparat rachete, pocnitori si artificii, le-a
pus cu el in cufar si si-a luat zborul.
Era o zarva cumplita!
Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea minunatie cum era cufarul zburator
nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata
sultanului.
Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a spus el: „Hai sa ma duc prin oras, sa vad
ce spune lumea“. Nu-i de mirare deloc ca era curios sa afle.
Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce vazusera.
- Am vazut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii ii straluceau ca niste stele si barba lui e ca o spuma.
- Zbura imbracat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau ingeri.
Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.
Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar cand a ajuns in padure, ia cufarul de unde
nu-i! Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese din el decat scrum. Acum feciorul
de negustor nu mai putea sa zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului. Ea l-a asteptat pe acoperis toata
ziua. L-o mai fi asteptand si acuma, dar el cutreiera lumea si spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa
de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.

Baiatul cel bubos si ghigortul
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti; De cand se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un baiat.
El, de la nasterea lui, se pomenise bubos.
Ce n-a facut el ca sa se curete de bube ? dara in desert.v Baietii la joc si fetele la hora il huiduia si fugiau de dansul ca de o lepra.
Si fiindca n-avea incotro, si el, biet, isi inghitea amarul, si rabda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu
dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalti baieti si flacai, cum unii se incurau jucandu-se, cum altii se zbenguiau
cu fetele, si ramnea la dansii.
In toate zilele se ducea el la un put de aducea apa pentru casa. Drumul insa ii era pe la curtea imparateasca.
Intr-o zi, cand scoase apa vazu in ciutura un ghigort. Bucuria lui, ca o sa aiba in ziua aceea leguma mai
deosebita. Cand, ce sa vezi d-ta ? pestele incepu sa-i vorbeasca:
- Flacaule, arunca-ma iara in put, si nu-ti face pacat cu mine, ca mult bine ti-oi prinde si eu vrodata.
Baiatul se minuna de asta; cum de sa vorbeasca un peste ? Simti el ca trebuie sa fie aci la mijloc ceva
nazdravan si-i dete drumul in put.
Fata imparatului nu voia cu nici un chip sa se marite. Ce nu facu bietul tata-sau, ce nu drese ca sa-si dea fata la casa ei, dara ca s-o induplece, ba. Ei nu-i da inima sasi lege capul cu nici unul din petitorii ce veneau sa o
ceara, desi toti erau imparati si fii de imparati. Baiatul cel bubos insa de cate ori trecea cu cofa la apa si ea era la fereastra, vedea ca ii tot rade. El nici sa se gandea ca pentru dansul se punea la fereastra, si ca il pandea pana ce trecea, ci socotea ca asa este ea de felul ei cu zambetul pe buze.
Pasamite fata imparatului, ori ca cunoscuse ca el o sa fie un om frumos, ori ca o tragea ata ca spre ursitul ei.
Azi asa, maine asa, pana ce, intr-o zi, il chema de vorbi cu el. Sa se prapadeasca baiatul de rusine cand vazu ca
pe dansul il cheama! Se facu rosu ca sfecla, se zapaci pana intr-atata de nu stiu deocamdata sa zica nici doua
boabe leganate. Atat de mult se fastacise el.
Apoi, tiindu-si firea si luandu-si inima in dinti, dete niste raspunsuri de merse fetei tocmai la inima. Vezi ca si vorba lui ca si a fetei era vorba cu lipici, dragul neichii; fetei ii tacaia inima nu-i tacaia, dara lui stiu ca-i tacaia de sta sa-i iasa afara din piept.
Si dintr-acel minut, nu stiu ce facea el, nu stiu ce dregea, ca se pomenea, fara voia lui, trecand pe la curtea
imparateasca, ia asa, numai ca sa treaca. El isi uitase de peste.
Acum isi aduse aminte de dansul, si ducandu-se la put intro zi, se uita inauntru si zise:
- Peste, pestisor, ghigortule draga, mi-ai zis ca ai sa-mi prinzi bine odata, odata; rogu-te, scapa-ma de bubele
astea uricioase si imputite.
N-apuca sa sfarseasca vorba bine, si ce sa vezi dumneata ? odata ii cazu bubele, si ramase curat si luminat, ca
un pui de brad.
Cand l-a vazut fata de imparat asa mandru si frumos, nu s-a mai putut opri, si la sarutat. Vezi ca inima ii da
branci catre dansul, si se bucura, nevoie mare, ca pusese ochii pe un asa boboc de flacau. Ea frumoasa de pica,
el frumos ca un bujor, vazu ca sunt numai buni de a se lua in casatorie, si ducandu-se la imparatul, tatal sau, ii
zise:
- Tata, eu mi-am gasit logodnicul.
Nu stiu daca tie iti place ori ba, dara mie imi sfaraie inima dupa dansul.
- Cum se poate sa-mi faci tu asta rusine, fata mea ? Unde ai mai auzit tu ca o fata de imparat sa ia de barbat pe
un fluiera-vant, golan si fara nici un capatai ?
- Tata, poate sa fie sarac, poate sa fie golan, cum zici d-ta, dara este om de omenie, destept si apoi mie imi
place. Eu am sa traiesc cu el. Pe el imi zice inima sa-l iau. Daca nu vei voi sa ma insotesc cu el, sa stii cu
hotarare ca pe altul nu iau, o data cu capul.
Daca vazu tatal fetei, imparatul, ca fie-sa pusese piciorul in prag si nu voia nici in ruptul capului sa ia pe altul de barbat, mi i-a luat binisor pe amandoi, i-a bagat intro butie si i-a dat pe garla. Ei incepura a se boci si a
plange de mi ti se rupea rarunchii. El, biet, nevinovat, patea necazul dupa urma fetei imparatului, caci el nici

nu-i batuse capul, ba nici ca visa ca o sa ia de nevasta pe fata imparatului.
Vazand insa ca cu bocela nu o scoate la nici un capatai, se rusina singur de sine, cum de sa se arate el, cruce de
voinic, asa putin la inima cand se intampla de caz in nevoie, si incepu a se gandi, ca ce ar face sa scape de
primejdie. Cand, odata ii veni in gand ghigortul.
- I!... zise, ghigortule dragut, acum sa te vad! Mi-ai dat dovezi de nazdravania ta. Stiu ca poti multe.Scapa-ma
de nevoia in care am cazut.
Abia ii iesi din gura vorba cea din urma, si, ce sa vezi dumneata ? dintr-o pacatoasa de butie, unde mi se facu
un palat, de nici imparatul, tatal fetei, nu avea asa palat bogat si impodobit cu de toate frumusetile lumei. Atata numai, ca butia ajunsese la mare, si acest palat acolo se infiinta.
Mai gandi o data baiatul cel bubos la ghigort si dori ca palatul sa se stramute intro padure. Dorinta lui se
implini numat cat te stergi la ochi. Dar asa palat maiestru nici ca s-a mai vazut, mare. Toate lucrusoarele dintr-
insul era puse la randuiala lor si toate imi vorbeau ca niste nazdravane. Ei acolo au facut nunta.
Fata la nunta au fost: fiarele padurii, copacii cei mareti, floricelele cele frumoase, pasarile vazduhului si stelele cerului impreuna cu santa luna. Traiau acolo ei ca in sanul mumei lor. Unde sa auzi la dansii cearta! ferita
santuletul sa vezi la dansii neunire. Caci diavolul vrajbei nu cuteza sa-si vare coada intre ei.
Si asa petrecand ei, casatoria lor fu binecuvantata cu un copilas, ce se nascu implatosat cu un piept de aur.
Muma-sa, fata imparatului, cum il vazu asa, se sperie, si ii si puse gand rau. Dara fiind rodul pantecelui sau, ii
fu mila sa-i faca de petrecanie. Se duse deci de-l puse intr-un pom nalt si il napusti acolo.
Venind ursitoarele, ele ursi pe copil ca va ajunge om mare; ca va ridica tulpina din care iesise ma-sa, la mare
marire; ca hrana i-o va aduce o pasare; ca va intampina un zabrac bun de la ai hranitoarei sale, din care va
scapa cu fata curata; apoi ca va fi povatuit de o alta pasare.
Si in adevar, chiar de a doua zi incepu a veni un vultur in toate zilele, si a-i aduce de mancare. In vremea
aceasta, imparatul, tatal fetei, plecase in vanatoare cu o multime de curteni, slujitori si vanatori. Si vaneaza ici, vaneaza colea, se departase de oamenii sai, pe nebagate in seama. Cum, cum, el se rataci, ramaind numai cu
credincerul sau.
E! ce te faci tu acum ? caci seara se apropie, si loc de repaus nu este, si casa de gazduit nici pomeneala. Tot
bajbaind ei prin amurg, dete peste palaturile baiatului celui bubos. Cum ajunsera, descalecara, si voind sa lege
capastrul calului de propteaua portii, aceasta ii infrunta, zicandu-le: - De, ma neghiobilor, da ce, aici legati voi caii ? locul cailor este la grajd.
Imparatul ramase stalpit de mirare. Si apoi ii veni si cu rusine cum el, imparatul, sa fie mustrat de o proptea.
Si, tot strangand pumnii si dintii de necaz, se plimba de colo pana colo pe dinaintea portii, ca sa se mai
racoreasca nitel si sa-si astampere necazul.
Bubosul vazu de pe fereastra ca tot umbla pe dinaintea portii niste oameni, lucru ce nu mai vazuse el de cand
intrase in butie, cobori scara palatului si veni la poarta de pofti pe acesti calatori inauntru si-i ospata ca pe niste oameni de omenie si rataciti.
Stapanii palatului cunoscura pe imparatul, dara el nu-i cunoscusera pe dansii, vezi ca nici nu-i trasnea lui prin
cap ca ei sa mai traiasca. Imparatul nici n-avea vreme sa se minuneze de ceea ce vazu in acele palaturi. Napuca
sa priveasca cu bagare de seama la lucrurile ce mergeau singure si-si faceau slujba, si sta sa asculte la altele
cari vorbeau si se imbarbatau una pe alta la lucru. Masa se puse in liniste si cu buna randuiala. Toate isi aveau
vataful lor: tacamurile mesei, trancanaile de la bucatarie, asternuturile, maturile de casa si de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu randuielile lor.
Dupa ce ospata ca un imparat, a doua zi plecara vanatorii cei rataciti. Gasind o poteca care ii scoase la luminis,
de unde cunoscura drumul, imparatul pleca la curtea lui cu hotarare desavarsita a pune gonaci cari sa afle ale
cui erau palaturile acelea din coprinsul imparatiei sale, si despre care nimeni nu-i povestise nimic.
El avea de gand ca sa poruneasca mai apoi sa i-l aduca lui acolo. Vulturul urma a hrani copilasul lepadat de
ma-sa si pus in copaci, carele crestea repede ca o floare, pana ce intr-o zi se tinu vulturoaica dupa dansul sa
vaza unde tot vine el. Cand privi ceea ce facea, isi zburli penele de pe dansa si puse gand rau copilului. Ea se
ascunse si stete acolo pana ce pleca vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil si cu pliscul incepu a ciocni in pieptul copilului, ca sa-i manance
rarunchii. Pieptul fiind tare, pentru ca era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge asa lesne. Copilul, cum simti
ciocniturile vulturoaicei, intinse manusitele, parca l-ar fi invatat cineva, apuca pe vulturoaica de gat, si stranse, si stranse, pana ce o sugruma si cazu jos moarta. Atunci si copilul, coborandu-se din copaci, o apuca razna pe
camp.
In cale se intalni cu un cocor. Cum il vazu, se imprieteni cu el. Cocorul dand peste o asa bunatate si frumusete

de copil, nu se mai indura a se dezlipi de dansul, si traiau impreuna in cuibul lui. Gasind o carte pe unde
colinda cocorul, o aduse baiatului, si acesta invata sa citeasca si sa scrie. Dupa ce se mai mari baiatul, cocorul
il invata a face o luntre, cu care se plimba pe apa. El lua oameni cu dansul in luntre, cu care se invata la manat.
Mai tarziu el ii si intrecu la mestesugul de a mana luntrea si ii plimba si pe dansii. Plimbandu-se el asa pe apa,
a zarit palaturile tatalui sau. A cercetat ce era aceea si a aflat ca acolo traieste o pereche de oameni. El s-a dus sa faca cunostinta cu dansii.
Acolo, din una, din alta, se dara in vorba si despre copii, si afla ca el este copilul lor.
Dupa aceasta parintii il rugara sa ramaie cu dansii. El nu voi, vezi ca ursita lui il tragea in alta parte. Se puse in luntre si iesi la lume.
Aci daca ajunse, dete peste palaturile imparatului, tatal ma-sii.
Cum il vazu imparatul, nu stiu ce parca ii zicea sa ia in nume de bine pe acest june.
Iar lui, fara sa stie de ce, ii tacaia inima de bucurie.v Vezi ca, mare, sangele apa nu se face, si rubedenia la
rubedenie trage ca acul la magnet.
El intra in slujba la imparatul.
Si ispravile ce aduse imparatiei prin iscusinta lui facu pe imparat sa aiba pe acest tanar mai de aproape al sau.
Fiind tot pe langa imparatul, si vazand adesea pe fata imparatului, caci dupa surghiunirea fetei celei mari
dobandise imparatul alta fata, il batu gandurile sa se intinza pana la dansa si nu gresi, caci si ea pusese ochii pe dansul.
Intr-o zi se incumese ai face cu mustata, dara cam cu sfiala; ea se uita gales la dansul.
Azi asa, maine asa, pana ce intr-o zi mersera amandoi inaintea imparatului, dadura in genunchi, marturisira ca
sunt indragiti, si se rugara de imparatul sa-i casatoreasca.
Imparatul, carele stia de patarama celei dintai fete, nu se impotrivi nici o cirta de timp, ci stiind si pe baiat
destept si ager la minte, puse de le facu un pui de nunta de stiu ca s-a dus pomina.
Apoi fiind si batran, se cobori din scaunul imparatiei si ii urcara pe dansii, cari domnira cu omenie cate zile
avura. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Gainareasa
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau,infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat si o imparateasa. In casatoria lor ei au trait ca fratii, si numai o fata au fost facut. Ca si muma-sa, aceasta fata, din nastere, era cu o stea in frunte. Murind imparateasa, a lasat cu sufletul la ceasul
mortii ei si cu juramant ca imparatul, sotul ei, sa nu vaduveasca, ci sa ia de sotie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Imparatul o iubea, nevoie mare. Si nici in ruptul capului nu voia sa se insoare de a doua oara. Un
an intreg, intregulet o planse dupa inmormantarea ei. Sfatul imparatiei, stiind hotararea imparatesei, lasata cu
grai de moarte, se tot tinea scai de imparat ca sa se insoare. El se tot impotrivea cu fel de fel de cuvinte.
Daca vazu si vazu ca scapare nu este, se lasa si el dupa sfatul mai-marilor imparatiei. Dete condurul raposatei
imparatese si doi trimisi ai Sfatului imparatesc razbatu tari si cetati, cautand la cine s-ar potrivi condurul. Nu
trecu mult si se intoarsera precum se dusera, fara nici o isprava. Pasamite, condurul nu se potrivi la nici o fata
de imparat, la nici o cucoana, la nici o jupaneasa, la nici o taranca, ba chiar la nici o roaba. Imparatul nu mai
putea de bucurie de aceasta intamplare.
Condurul sta d-a pururea pe masa in camara imparatului. Oricine voia sa-l incerce avea toata voia.
Intr-una din zile cand imparatul tinea sfat cu boierii cei mari pentru trebileimparatiei, iaca si fie-sa ca vine si se juca si se zbenguia p-acolo prin camara. Trecand si pe langa masa si vazand condurul,il ia si-l incalta; cand, ce
sa vedeti d-voastra, cinstiti boieri, parca fusese d-acolo.incepu a alerga iara dupa jucarii, ca un copil ce era. Ea luase condurul fara sa stie al cui este si pentru ce sta pe masa. Cand vazura boierii una ca aceasta, ramasera
inmarmuriti de uimire.
Ce sa faca ei? Hotararea imparatesei era lamurita. Sa nu vaduveasca imparatul dupa istavirea ei, ci sa ia pe
aceea la care se va potrivi condurul ei. Sa lase pe imparatul sa vaduveasca pentru ca nu s-a potrivit condurul la
nici o muiere, calca juramantul imparatesei de la ceasul mortii sale; sa sileasca pe imparatul sa ia de sotie pe
fie-sa, se temea de Dumnezeu.
Ce sa faca dar?
Dupa multe chibzuiri, Sfatul imparatiei gasi cu cale ca imparatul n-ar pacatui de ar lua de sotie pe fie-sa,
fiindca asa lasase cu sufletul imparateasa si pentru ca Dumnezeu chiar oranduise asa, deoarece la nimeni de pe
lume nu se potrivise condurul raposatei.
Numaidecat mai-marii tarii zisera fetei sa se gateasca de nunta.
Acum alta nevoie. Nici fata nu voia sa ia pe tata-sau de sot. Ea zise:
- Unde ati mai auzit, boieri dumneavoastra, batjocura ca aceasta, sa ia tatal de sotie pe fie-sa.
- Nu te supara, domnita, si nu fii asa tantosa. Are sa curga multa apa pe garla pana s-ajungi a cunoaste tainele
imparatiei ca noi. Si apoi, raposata maica imparatiei tale, cea atat de vestita in lume de cuminte, a lasat cu
sufletul ca imparatul, tatal tau, sa nu vaduveasca, ci sa se insoare cu aceea la care se va potrivi pe picior
condurul ei.
- Cautati, mai zise fata, si gasiti pe vreauna la care sa se potriveasca condurul mamei pe piciorul ei.
- Am razbatut, raspunsera boierii,imparatii si cetati, targuri si catune, am incercat si la bun si la rau, la tinere si la batrane, la femei de neam si la de cele proaste, pana si la roabe, si la nimeni nu s-a potrivit. Dumnezeu ne-a
aratat pe aceea pe care imparatul nostru trebuie sa o ia de sotie.
Vazand fata ca n-areincotro, ceru timp de trei zilein care sa se gandeasca si apoi sa-si dea raspunsul.
Si trecand in camara ei, se puse pe un plans, de sa te fereasca Dumnezeu; varsa niste lacrami cat pumnul si
suspina de sa-i sparga pieptul. Planse ce planse, dara vazu ca de la plans nu castiga nimic. Se duse deci la
dadaca-sa,ii spuse cele intamplate si ii ceru sfat.
Dadaca, dupa ce se gandi si se razgandi,ii zise sa ceara a i se face trei randuri de haine: unul de aur, altul de
margaritar si al treilea de diamante, si sa spuie ca dupa aceea se va gati.

Cererea ei se indeplini tocmai pe tocmai.
În vremea aceasta, dadaca ii pregati toate cele trebuincioase spre fuga.
Cand ii aduse hainele,ii mai zise o data sa se gateasca de nunta. Fata raspunse ca este gata. Boierii ramasera
multumiti, auzind raspunsul fetei; ei crezura ca in cele din urma ea a cunoscut ca trebuie sa se supuie Sfatului
imparatiei. Seara,ii aduse si dadaca cele spre fuga.isi baga hainele cele frumoase ce le capatase in desagi, se
imbraca cu o piele de magar pe care i-o adusese dadaca si fugi.
Ascultati, boieri, cuvantul din poveste;
Caci d-aci nainte mai frumos imi este.
Fugind fata imparatului de la curtea tatane-sau, apuca pe cai dosnice, pe carari neumblate de picior de om. Ea
se feri ca sa nu o vaza nimeni, si fugi si fugi, pana ce iesi din imparatia tatalui sau. Trecand hotarul,ii mai veni nitica inima. Unde pana aci umbla cu moartea in san, acum se mai linisti olecuta. Merse ce merse, si ajungand
la curtea imparatului locului aceluia, se puse la poarta cu chip umilit si smerit. Iara daca iesi bucatareasa si o
vazu, i se facu mila de dansa si induplecandu-se de rugaciunile ei, o primi inauntru. Spuse si imparatesei ca o
fata sarmana si nenorocita a nazuit la curtea imparateasca si o ruga ca sa o priimeasca sa fie gainareasa curtii.
Imparateasa se induiosi cand auzi ca o sarmana nevoiasa cere adapost de la dansa si porunci ca sa o puie
ingrijitoare de gaini; dara ea, bucatareasa, sa raspunza de dansa.
Fiind sub ascultarea bucataresei, fata de imparat se silea in toate chipurile sa-i fie pe plac. Unde sa se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde sa scoata ea un cuvintel de para sau de zazanie? Unde sa calce ea cuvantul
bucataresei si sa se amestece in certurile si becisniciile celorlalti? Ferit-a Dumnezeu! Ea ingrijea de pasarile
din curtea imparateasca, ca de ale dansei; dupa ce deschidea cotetele, si le da de mancare, apoi le cuibarea,
punea clostile si vedea de pui, mai cu mila decat clostile. Mancarea si apa, mai cu seama, nu le lipsea
niciodata.
Iara daca ispravea treaba cu gainile, venea pe langa bucatareasa si-i da si ei ajutor. Toti slujbasii curtii o luau in nume de bine, vazandu-i vrednicia, si toti aveau mila de ea. Se dusese vestea pana la imparateasa de harnicia,
de barbatia si de curatenia de inima a gainaresei. Imparateasa ceru sa i se infatiseze ca sa o vaza si dansa.
Smerenia, nevinovatia si sfiala ce baga de seama imparateasa la gainareasa ii placu. Ea porunci bucataresei sa
o ia mai de aproape, spre a nu cadea in gurile barfitorilor. Nu trecu mult si imparatul cu imparateasa si cu fiul
lor fura poftiti la nunta la un altimparat. Ei se dusera. In ziua aceea se ceru si gainareasa de la bucatareasa cu
rugaciune ca sa o lase sa se duca si ea prin cetate, sa se mai rasufle putintel. Bucatareasa ii dete voie.
Gainareasa se imbraca cu hainele de aur si zicand: "Lumina inainte, intuneric inapoi, nimeni sa nu ma vaza ce
voi face", se duse ca vantul si, ajungand la nunta, se prinse in hora tocmai langa fiul imparatului. Acesta cum o vazu, ii cazu cu tronc la inima! Seindragosti dupa dansa, vai de lume! El o intreba a cui fata este, si de unde.
Ea ii spuse alte gogleze. Iara el tot vorbind cu dansa, ii lua un inel si nu mai voi sa i-l dea.
Cand fu seara, ea, cu grije, iara zise vorbele ce zisese la venire, si pieri ca o naluca din mijlocul horei.
Bucatareasa o certa ca prea zabovise. Ea isi ceru iertare si se fagadui ca alta data nu va mai face asa. Fiul
imparatului nu mai putea de inima rea, ca-i scapase asa bucatica buna.
Dupa nitel timp, acest imparat fu iarasi poftit la o nunta de imparat. Fiul imparatului se duse si el cu tata-sau si cu muma-sa.
Gainareasa se ceru si ea de la bucatareasa. Si capatand voie se duse, ca si intai,imbracandu-se in hainele cu
margaritare. Se prinse in hora, iarasi langa fiul imparatului. Pana seara nu juca cu altul, decat numai si numai
cu dansul. Cand dete in amurg, ca si de celalalt rand, ea pieri.
Sa se prapadeasca fiul imparatului de parere de rau ca o pierduse. Nu-l mai incapea locul. O cauta prin toate
partile, dara ia-o de unde nu e!
Se intoarse dara cu inima zdrobita. Un fel de lancezeala il coprinse.
Gainareasa,indata ce se intoarse acasa, iute, iute, se imbraca iarasi cu pielea de magar, si cauta de gaini cu voie buna si tot cantand.
Mai trecu ce mai trecu, si iarasi fu chemat imparatul la o nunta a altui imparat. El se duse iarasi cu fiul sau. Se ceru si gainareasa in ziua aceea. Dara bucatareasa nu mai voia sa-i dea drumul. Abia, abia, dupa multe
rugaciuni, si cu fagaduinta de a nu se mai cere niciodata, se indupleca bucatareasa a-i da voie. Seimbraca deci
in hainele sale cele cu diamante, si zicand vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse si se
prinse in hora iarasi langa fiul imparatului.
Acesta, cum o vazu,ii veni inima la loc, fiindca fata cam intarziase. Fiul imparatului juca ce juca, si tot se uita la dansa, parca o tot pierdea din ochi. Si in adevar avea si ce vedea. Asa de bine ii sedea gatita, de parea ca este o zana. Sclipea diamantele de pe dansa de luau ochii celor ce se uitau la dansa. Fiul imparatului era mandru

nevoie mare! fiindca zana numai cu dansul juca cat tinu hora. Si unde se rotea pe langa dansa si se ingamfa ca
un curcan. Iara cand veni seara, gainareasa pieri iarasi ca o naluca. Cand vazu fiul imparatului ca zana lipseste,
atata ii fu. Cazu la grea boala. Pasamite prinsese lipici. Se adusera toti vracii, toate babele si toti cititorii de stele; ramasera insa rusinati, caci n-avura ce-i face. Atunci fiul imparatului spuse ma-sii ca pana n-or gasi pe
fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va face bine. Muma-sa ruga pe imparatul sa asculte
rugaciunea fiului lor. Iara imparatul porunci sa umble niste boieri din casa in casa sa incerce inelul, si la ce fata ori muiere se va potrivi, sa o aduca cu cinste la curtea imparateasca.
Umblara boierii si razbatura toate coltuletele, si ca sa se potriveasca inelul la cineva, ba. Seintoarsera deci cum s-au fost dus. Sa se dea fiul imparatului de ceasul mortii, de ciuda, cand auzi una ca aceasta!in cele mai de pe
urma porunci sa se cerceteze si prin curtea imparateasca. Chema de fata pe toate muierile, slujnicile si roabele.
Toate se grabira a veni. Incercara inelul si la nici una nu se potrivi. Pasamite pe gainareasa o uitasera toti cu
totul. Bucatareasa isi aduse aminte si spuse imparatesei de dansa.
- Sa vie si ea, sa vie si ea, raspunse imparateasa.
O adusera cu nepusa masa, caci ei nu-i prea era voia sa se dea la iveala imbracata in pielea de magar. Dara cine
o asculta! Cum o vazura slugile, se umflara de ras. Ea, cu capul plecat si plina de rusine de batjocura tutulor
slujitorilor, veni si cu sfiala se apropie. Cum ii puse inelul, parca fu de acolo; si de unde sa nu fie asa!
Cum auzi fiul imparatului ca s-a potrivit inelul, odata rasari ca din somn. Porunci de o aduse in fata
imparatului. Acestuia nu prea ii venea a crede ca fiu-sau sa fi cazut la boala pentru o asa netrebnica, si cat p-
aci era sa-i oropseasca.
Fiul imparatului si muma-sa cazura cu rugaciune la gainareasa ca sa se faca cum era la nunta. Dupa mai multe
tagaduiri, se indupleca si, ducandu-se in cocioaba ei, se imbraca si apoi veni sus, imbracata si frumoasa ca o
zana. Imparatul bleojdi ochii la dansa si ramase mult timp uimit de frumusetea ei. Vazu si el acum ca buna
bucatica isi alesese fiul lui. Atunci imparatul isi scoase stema din cap si o puse in capul fiului sau; tot asa facu si imparateasa, puind stema sa in capul gainaresei.
Fiul imparatului o data sari din pat. Pare ca nu mai fusese bolnav de cand lumea.
Atunci gainareasa, dupa staruinta tuturor, isi spuse toata istoria. Nunta se hotari si imparatul, tatal gainaresei, fu si el poftit. Acesta cand vazu pe fie-sa la cununie, ramase ca trasnit de Dumnezeu. El o credea pierita,
socotind ca-si facuse seama singura. Apoi se veselira veselie imparateasca, si traira cat traieste lumea,
bucurandu-se in pace de toate fericirile pamantesti.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Elefantelul curios
A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"
Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:
- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.
Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:
- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.
In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:
- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?
- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.
Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu
crocodilul:
- Scuzati-ma va rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune:
- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.
Elefantelul s-a apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de nas, ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate
nasurile, micut asa ca al tau.
Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla
in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada
, ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii
atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.

Cizmulitele
Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei.
Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte,
educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.
De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: "Doamna, dar sunt puse invers..." Intr-adevar, erau pe picior gresit... Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna, totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta asa cum
trebuia. Insa atunci baietelul a zis: "Cizmulitele astea nu sunt ale mele!!"
In loc sa strige la el: "De ce nu mi-ai spus??", educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit sa il descalte. Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: "Sunt cizmulitele fratelui meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi."
Acum ea nu mai stia ce sa faca... Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare pentru a se
lupta din nou cu cizmulitele. Cand, in sfarsit, l-a incaltat, inainte de a-l trimite afara la joaca, l-a intrebat: "Si acum, unde iti sunt manusile? Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca afara!"
Raspunsul?
-"Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pierd..."

Zana Zanelor
basm romanesc
Ce era, ce nu era, era odata un imparat tanar, fiu de mare imparat, care avea o nespusa patima sa mearga la
vanatoare. Intr-o zi, se scula dis-de-dimineata si, impreuna cu patru tovarasi credinciosi, pornira calari peste
campii.
Ajungand intr-o padure, se despartira, fiecare apucand in alta parte. Imparatul tinu drumul pe mijlocul padurii
si, tot uitandu-se jur-imprejur, zari langa el o ciuta sprintena si frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu
gura. Ciuta avea la gat o salba de margaritare, mari cat oul de porumbita, iar la picioare, mai sus de genunchi,
purta bratari de aur lucrate numai si numai in fire de aur.
Vazand ca vietatea e asa de frumoasa, imparatul nu putu sa traga in ea cu arcul, ci se hotari s-o prinda de vie.
Si o alerga calare, la galop, o fugari din toate puterile, si pe jos, goni dupa ea ca un nebun, se roti ca un vartej, dar toata straduinta lui fu zadarnica.
Se dumirea ca nu e cu putinta sa prinda ciuta de vie, insa el tot mai alerga, pornit pe urmele ei. Ciuta, simtind
ca imparatul o sa goneasca intruna asa dupa dansa, coti in salturi catre o vale si iesi din padure, apucand
drumul peste campie. Imparatul, speriat c-o scapa, isi chema tovarasii in graba si pornira impreuna pe urmele
ei. Si asa, fiind in mijlocul campului, o inconjurara din toate partile, apropiindu-se cu mare dibacie. Ciuta,
aflandu-se la stramtoare, facu o saritura inalta si pieri intr-un lac rotund care s-afla chiar in inima campiei.
Imparatul si tovarasii lui se apropiara tiptil, uitandu-se mereu acolo si asteptand cu nerabdare sa iasa ciuta din
apa; dar asteptara aproape toata ziua si ciuta nu se mai vazu pe acolo si nici glasul nu i se auzi.
Amurgise, se intuneca, si imparatul uitase sa mai plece. Ministrul, unul dintre tovarasii lui, neputand sa-si
ascunda spaima ce-l apucase innoptand intr-un loc atat de indepartat si parasit, incepu sa-i zica imparatului
astfel:
- Marite imparate, luminatia ta, cata sa plecam cat mai curand de langa balta asta, ca mie nu mi se pare a bine.
Mintea mea imi spune ca ciuta pe care o vazuram nu e ciuta adevarata, ci mai degraba vre-o naluca gata sa ne
faca vre-un pocinog. Te rog, marite-imparate, hai sa plecam cat mai curand din locul asta parasit, caci cainta
de apoi nu mai este de nici un folos.
Imparatul, auzind vorbele ministrului, ii raspunse nepasator:
- Cui i-e frica de naluci si de fiare salbatice sa nu plece la vanatoare. E drept ca era mai bine sa nu fi vazut
ciuta asta, dar acum c-am intalnit-o si am zarit-o cum a sarit in lac, nu pot sa plec pana ce nu cunosc sfarsitul
povestii asteia.
Ministrul si supusii aplecara capetele si tacura. Isi pusera in minte sa sada toata noaptea pe marginea lacului si
sa adaste ciuta. Nu-si miscau ochii de la apa, ca nu cumva ciuta sa iasa si ei sa n-o zareasca. Dar asteptara pana
la miezul noptii si nu vazura nici ciuta, nici nimic.
Osteniti de alergatura, cascara si adormira. Cand se desteptara, ce sa vaza? Un palat luminos care lucea ca
soarele de dimineata. Imparatul, cand il privi, fu cat p-aci sa-si piarda mintile de uimire.
Ministrul, cu ochii cascati la o astfel de minunatie, pe cat era de speriat la inceput, pe inca se mai infricosa. Si cu adevarat, era de speriat si de infricosat la ivirea vedeniei neasteptate. Dar imparatului, nici frica nu-i trecu prin minte, nici sperietura nu-i patrunse in inima; se scula cu mare barbatie si pleca sa cunoasca ce fel de palat
este acolo si ce oameni vietuiesc inauntru. Si apropiindu-se, vazu ca toate portile sunt deschise. Inainta fara
sfiala, se uita in sus, se uita in parti, si nu vazu nici un om.
Trecu dintr-o tinda boltita intr-o sala mare, impodobita cu lucruri scumpe si stralucitoare; pasi mai inauntru si
ce sa vaza? Un scaun imparatesc. Pe scaunul acela imparatesc statea o fata de vre-o saisprezece ani, iar
imprejurul ei si al tronului ei sedeau douasprezece fete, toate in picioare si cu mainile la piept.
Imparatul, de mirare, ramase mut; si in loc sa fie infricosat de o astfel de naluca, el isi indrepta niste priviri atat de duioase catre fata care odihnea pe scaunul imparatesc, se uita la dansa cu atata drag si cu atata dor, incat se
parea ca din ochii lui curgea sange in loc de lacrimi.
Fata, nemiscata pe tron, vazand cu infiorare semnele de iubire duioasa ale imparatului, ii zise:
- Voinicule tanar! De ce te uiti la mine asa de duios? Oare nu ma cunosti, intr-adevar? Eu sunt ciuta de ieri, pe
care ai fugarit-o toata ziua! Eu m-am aruncat in lac pierand dinaintea ochilor tai! Eu sunt zana, imparateasa
zanelor, pornita de sase luni din tara mea! Am alergat prin toata lumea si am vazut multe feluri de flacai, tineri
si frumosi, dar de nici unul nu mi s-a incalzit inima. Trecand si prin locurile acestea, te intalnii pe tine, si din clipa in care te-am zarit, mi s-a tulburat mintea si n-am stiut ce sa mai fac cu focul care-mi aprinse inima. M-am prefacut in ciuta, sa pot sa te-nsel, sa alergi dupa mine. Si asa, vazandu-te cum goneai in urma mea, cu acea

mare dorinta, ma aruncai in lac, facandu-ma nevazuta. Insa pricepand ca ti-ai pus in minte sa m-astepti pana-n
zori, pe marginea lacului, eu cu roabele mele, in timp ce voi dormeati, am ridicat palatul asta ca sa te fac sa vii la mine si sa-ti vorbesc.
Cand ispravi zana cuvintele, iata ca o alta zana ii aduse inainte o carte, o scrisoare, dandu-i-o si facandu-i
plecaciuni. Imparateasa zanelor citi cartea si incepu numaidecat sa planga, cu lacrimi ca ploaia. Imparatul,
nestiind pricina plansului, se mira si se framanta, neputincios, si astepta. La urma, imparateasa zanelor isi
sterse lacrimile si-i zise imparatului asa:
- Voinicule tanar, cartea asta imi aduse vestea trista ca mi-a murit mama; si ma cheama toate zanele acolo, sa
ma sui pe scaunul imparatesc. Dar imi pare rau ca trebuie sa ma despart de tine. Insa, iubitul meu, sa stii ca
daca te-oi afla credincios fata de mine, intr-o zi eu tot am sa te iau de barbat.
Si spunand imparateasa vorbele astea, se facu nevazuta. Imparatul, cu tovarasii lui, de unde se gaseau in
palatul luminos, se pomenira langa o balta, intr-o livada mica si intunecoasa, fara urma de om sau pasare.
Facandu-se apoi ziua alba, imparatul si tovarasii lui vazura ca nu mai era nici un fel de palat prin apropiere.
Asa ca de mirare li se parea ca viseaza si ca ei nu sunt aievea. Se sculara de-acolo si pornira catre casa.
De-atunci, imparatul fu curpins de grele ganduri si tainice dorinti. De nimic nu mai avea chef pe lumea asta,
caci zi si noapte mintea lui nu pleca de la imparateasa zanelor. Toate lucrurile lumesti erau dinaintea ochilor
lui desarte; nu mai vru sa stie nici de ale imparatiei, nimic nu-l mai multumi in viata, decat plecarea la
vanatoare.
Trecura trei ani si imparatul nu putu sa-si schimbe gandurile; oamenii lui il povatuira sa-si lase la o parte
visurile acelea, dar el nu asculta pe nimeni si numai ce-i soptea inima lui aia facea.
Dupa trei ani de asteptare, intr-o zi, imparatul pieri din mijlocul palatului. Nimeni nu stia incotro se dusese. Si pe cand oamenii imparatesti il cautau preturindeni, el se afla langa genunchii imparatesei zanelor.
Imparateasa il privea cu mare dor si-i soptea, minunandu-se:
- Iubitul si frumosul meu, eu nu credeam ca pe pamant poate sa existe o iubire atat de mare la un voinic pentru
draga lui. Iubitul meu, am vazut ca trei ani de zile nu m-ai uitat nici ziua, nici noaptea, trei ani de zile ai fost intristat si galbejit ca frunza cazuta la inceputul verii si, de cate ori te vedeam cu fata supta de neimplinirea
dorului, crede-ma ca mintea mi se zdruncina; dar nici altminterea nu puteam sa fac, pentru ca datinile noastre
asa imi cereau.
Acum a venit vremea sa fim impreuna; insa trebuie mai intai sa dai vorba de omenie ca orice-ai vedea cu ochii
tai, bune ori rele, n-o sa ma-ntrebi cum e si cum nu e, si nici n-o sa te-apuci sa judeci lucrurile; ci totdeauna tu sa te prefaci ca n-auzi si ca nu vezi, fiindca numai asa o sa izbutim sa traim impreuna. Daca nu vei face asa
cum iti zic, atuncea o sa traim despartiti si nevazuti unul de altul. Insa tu sa stii ca o zana nu face niciodata un lucru urat.
Si asa, dupa ce se invoira, imparatul si zana zanelor se pusera sa faca nunta. O saptamana intreaga tinura
petrecerile nuntii, intreaga imparatie fu in mare si stralucita sarbatoare.
Vremea trecu repede. Imparatul traia cu nevasta-sa o viata frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu
vorba.
Dupa un an, zana nevasta nascu un baietel frumos, voinic si inzestrat nevoie mare, un fecior, pe care doi ochi
rai sa nu-l vaza. Zanele ingrijira de copil, il dadura lui taica-sau in brate, taica-sau il lua cu mare grija si-l
mangaie, il saruta cu nespusa dragoste, apoi il dadu maica-sii; zana nevasta lua copilul in poala, si batu din
palme cat putu. Indata veni o zgriptoroica batrana si infricosatoare si, tot uitandu-se la zana nevasta, astepta cu gura cascata, gata sa inhate copilul.
Zana prinse copilul din poala cu amandoua mainile, si fara sa-i fie mila, il azvarli in gura zgriptoroaicei,
zicandu-i:
- Ia catelul asta de-acilea, ca nu pot sa-l sufar inaintea ochilor!
Cand vazu imparatul copilul dat in gura zgriptoroaicei, cu mainile maica-sii, era cat p-aici sa-si piarda mintile.
Se cruci framantandu-se si se zbatu neputincios.
De multe ori vru sa-si deschida gura, sa-i zica muierii sale cele nezise, dar isi aducea mereu aminte de
legamantul pe care-l facuse cu dansa inainte de cununie, si nu putu sa-si calce vorba de omenie data atunci cu
mare bucurie.
Asa ca imparatul, vrand-nevarand, se facu sarmanul ca n-aude si ca nu vede nimic, nu-i zise muierii sale nici
ca-i alba, nici ca-i neagra.
Cu astazi, cu maine, trecu asa inca un an, si nevasta sa ramase grea a doua oara.

Implinindu-se noua luni, nascu o fata; dar ce fata, ca parca era luna plina pe cerul senin dupa ploaie! Imparatul
se bucura nespus de mult, zicandu-si in mintea lui: "In locul baiatului, pe care mama-sa nemiloasa il dadu
zgriptoroaicei sa-l manance, norocul imi dudu fata asta atat de frumoasa, ca sa-mi indulceasca inima".
Dupa vre-o cincisprezece zile, intr-o dimineata, zana nevasta isi lua fata in brate si iesi cu ea in batatura sa se plimbe. Barbatul sedea la fereastra, uitandu-se la nevasta si la fetita si simtind o duioasa bucurie. Dar
multumirea cea mare a imparatului nu tinu mult, caci zana zanelor, vazandu-l cat de mult se bucura, ce facu?
Chema zece roabe de-ale ei si le zise sa aprinda un foc urias si dupa ce focul se inteti bine, zana nevasta azvarli in mijlocul flacarilor copila, fara nici o mila si fara nici o jale.
Vazand imparatul cum copila aceea frumoasa era arsa de vie de maica-sa, o cutremurare ii cuprinse intreaga
fiinta si, de mult rau ce-i venea, viata nu si-o mai dorea. Se scula cu inima rea si cu ochii plini de lacrimi si se duse de se-nchise singur intr-o odaie si planse, planse pana ce i se facura ochii negri si stinsi ca taciunii.
Dar cu toate ca suferea cumplit pentru baiatul mancat de zgriptoroaica si pentru fetita arsa in flacari, el,
sarmanul, ca sa nu-si calce vorba de omenie pe care i-o daduse inainte de insuratoare, nu deschise gura sa-i
zica nimic urat nevesti-si.
Si asa, zi cu zi, imparatul, din suspinari de dorul fetitei si-al baiatului, slabi si se topi, incat ramase numai osul si pielea pe trupul lui. Intr-o seara, zana nevasta ii zise:
- Barbate, afla ca vecinii tai s-au sculat asupra stapanirii tale si vor sa-ti bata oastea si, de s-o putea, sa-ti ia si imparatia. Ministrii, cu oamenii cei mai alesi de acolo, sunt pe ganduri. Cea mai mare grija a lor este ca n-au
imparat. Nu stiu ce sa faca si cum sa dreaga. Si fiindca lucrurile stau asa cum ti le spusei, trebuie sa te scoli si sa te duci in imparatia ta, sa-ti pui lucruile la cale. Dar, de hainii care vor sa te bata sa nu te sperii, ca eu, cu toata oastea mea de zane, o sa viu sa-ti ajut, ca sa te scap de toate rautatile dusmanesti.
Zicand vorbele astea, zana nevasta batu din palme si indata venira doua zane tinere. Imparateasa le porunci:
- Luati-l pe barbatu-meu si intr-o clipa sa-l duceti in palatul imparatiei lui, dupa cum il aduserati aici acum doi ani.
Cele doua zane il luara pe tanar pe umeri si pana sa te freci la ochi, imparatul se afla in mijlocul palatului.
Ministrul cu cei doisprezece fruntasi ai sfatului imparatesc, cand isi vazura stapanul, se bucurara si se mirara.
Il intrebara unde fusese atata amar de vreme, iar imparatul le povesti toate, toate in afara de pataniile lui cu
baietelul si fetita; dar fiecare vorba ce-i iesea din gura parca era framantata cu pelin amar.
Zvonul se raspandi. Auzind toti prietenii si supusii ca tanarul imparat, pierdut acu doi ani de zile, a venit
sanatos in scaunul imparatiei sale, se dusera care mai de care sa-i ureze bun venit.
A doua zi, se tinu marele sfat imparatesc, vorbindu-se de-ale bataliei, pana la murgitul serii; a treia zi, ajunse
stirea in palat ca vrajmasul trecuse hotarele, cu oaste multa si nenumarata. Imparatul isi facu toate planurile si, a patra zi, strangandu-si oastea, pleca la batalie.
Armata mergea inainte, iar merindele si berea veneau carate in urma. Oamenii care duceau samarele fura
doborati de oastea zanelor. Zanele luara toate mancarea si toata baututura, le rasturnara pe jos si le calcara cu
picioarele, le stricara in asa fel ca ramasitele lor nu le-ar fi mancat nici cainii si nici porcii. Ostenii se-ntoarsera necajiti spre casa, speriati si amarati. Si cum umblau ei asa intristati de marele rau ce-l patisera, imparateasa
zanelor le iesi in cale si le zise:
- Cale buna va urez si noroc, flacai credinciosi ai imparatului.
- De noroc sa ai parte, tanara doamna.
- Dar va intreb, feciori ai imparatului, de ce sunteti atat de intristati? Nu cumva din cauza merindelor pe care vi le stricara zanele?
Auzind vorbele astea, oamenii se uitara unul la altul, ochi in ochi, si ramasera tracuti. Imparateasa zanelor le
mai zise:
- Flacai credinciosi ai imparatului, nu va jeliti si va-ntristati. Duceti multa plecaciune din partea mea maritului vostru imparat si spuneti-i cuvintele astea;
- Zana, nevasta-ta, le-a pus pe zane sa arunce toate merindele ostirii.
Imparateasa zanelor pleca, iar ostenii se dusera la-mparat, vestindu-i cu mare durere si stanjeneala toate cate
patisera de la zane si de la imparateasa lor. Cand auzi imparatul ca oastea e ramasa fara merinde si flamanda,
parca un fulger cazu aspura lui. Se scula cu un mare suspin in piept si-si incaleca armasarul, intorcandu-se
grabnic la palat.
Cand navali vartej in sala stralucitoare, o vazu sezand pe scaunul imparatesc pe nevasta-sa. Ea, cum il zari ca
vine, incepu sa rada cu hohote, si razi, si razi si razi pana aproape de lesin. Atunci imparatul nu mai putu sa
rabde, isi uita cuvantul pe care-l daduse la insuratoare si deschise gura cu amar:

- Ce sunt rautatile astea de nerabdat pe care mi le faci tu mie de cand te-am luat de sotie si pana astazi!? Cerul
sa te judece pentru inima nemiloasa ce porti pe lumea asta! Deschide-s-ar pamantul sa te-nghita! Cum de nu-ti
fu tie mila, acu doi ani, de baiatul meu, de l-ai dat cu mainile tale in gura zgriptoroaicei, in fata mea? N-ai mai fi apucat sa fii mama! De ce te dovedesti tu fara dor de copii tai pe lumea asta? Cum de nu-ti fu tie mila, acu
un an, de fetica noastra - pe care parca o facusesi icoana frumusetii - de-ai aruncat-o in mijlocul focului si ai
facut-o scrum? Si nu te saturasi de rautatile astea, te-ai repezit si pana acolo, sa ma ajuti cum imi spusesi, si in loc de ajutor pusesi zanele tale sa-mi strice toate merindele ostirii!Spune-mi, acuma, ti s-a-mplinit pofta, ca-mi
lasasi oastea raspandita pe dealuri si prin poieni, flamanda?
Zana nevasta, auzind vorbele astea, simti un nod in gat si incepu sa planga cu lacrimi ca ploaia. Si asa, dupa
ce-i trecu nodul de plans, se intoarse si zise catre barbatul sau:
- Barbate dorit si iubit! Bine era sa fi rabdat si de data asta; dar fiindca pierdusi rabdarea si-ti calcasi vorba de omenie data la cununie, dupa datinile noastre, ale zanelor, de azi incolo n-o sa mai poti sa ma mai vezi si n-o
sa pot sa te mai vad! Si, ca sa-ti dai bine seama de cuvintele pe care ti le-am spus cand te-am luat, ca zanele
niciodata nu fac un lucru urat, acum a venit vremea sa vezi cu ochii tai, si vazand stiu ca de judecata si
nerabdarea ta o sa te caiesti mult. Dar toate caintele care urmeaza dupa fapte sunt fara de folos.
Zana nevasta urma apoi asa catre imparat:
- Barbate, tu, dupa mintea ta, judecasi cum iti veni la gura, si zisesi ca am dat baiatul in gura zgriptoroaicei sa-l manance, si ca am aruncat fetica in mijlocul focului, am ars-o; ba ca am pus si zanele sa strice merindele
ostirii! Stii tu cine este zgriptoroaica aia careia i-am dat baiatul sa-l manance? Stii dumneata ce lucru tainic era para aia de foc in care am aruncat fetita? ah, barbate, n-ai facut bine ca ti-ai pierdut rabdarea! Zgriptoroaica aia pe care ai vazut-o este sora mea mai mare, care cu dragoste nespusa a luat baiatul sa-l creasca. Iar para de foc
este sora mea mijlocie care si ea, biata fata, cu mare bucurie si placere a primit copila sa ocreasca. Eu imi dau
seama foarte bine ca lucrurile astea pe care ti le-am spus nu le crezi, dar cand ti-oi aduce baiatul si fetica
impreuna, sa-i vezi cu ochii tai, atuncea n-o sa mai ai ce zice.
Spunand asa, ea batu din palme cat putu, si indata venira doua zane, inchinandu-se inaintea imparatesei lor,
intreband-o:
- Ce poruncesti, doamna?
Imparateasa zanelor le zise:
- Acuma, intr-o clipa, sa va duceti sa-mi aduceti baiatul si fetita.
Cele doua zane, aplecandu-se inaintea imparatesei lor, ii raspunsera cu glas supus:
- Faca-se porunca data, marita noastra imparateasa!
Plecara si, dupa putin, se intoarsera una cu baiatul si cealalta cu fata in brate si, inclinandu-se dupa cum le era datina, pusera copii langa mama lor. Imparateasa ii lua si-i stanse la piept, ii mangaie, ii saruta, apoi ii dadu in poala barbatului.
- Vezi, acum, barbate, cu ochii tai, si crede vorba ce ti-am spus, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat! Vezi,
acum, baiatul, despre care-ti credea mintea ca l-a mancat zgriptoroaica, este ca un miel sugaci de primavara.
Vezi, acum, barbate, fetica, despre care-ti credea gandul ca a ars-o focul, este ca un grunj de zahar si ca un
miez de nuca. Crezi acum ca zanele nu fac un lucru urat nicioadata? Iaca, te scosei din suferinta si dorul pentru
baiat si pentru fata, la care te gandeai ziua si noaptea. Acuma, inca un lucru ascuns iti ramane nespus:
Capitanul mai mare peste ostirea ta vorbise cu vrajmasii ravnitori sa-ti ia imparatia. Vrajmasii ii fagaduisera
multa avere, numai sa le faca cele venea lor la mana.
Capitanul, nesatios de avere, ce nascoci? A amestecat toata mancare si toata bautura armatei cu otrava. Si asa,
ostenii, nestiind, dintr-o singura masa, s-ar fi otravit pana la unul. Atunci eu venii in ajutor cu toata oastea mea de zane, si poruncii zanelor sa strice rezervele de mancare si de bere, apoi sa caza asupra vrajasilor, sa-i vaneze si sa-i goneasca pana in tara lor. Zanele facura asa cum le-am poruncit si sa stii ca acum nici miros de dusman
nu se mai afla in imparatia ta. De toate astea, pe care ti le spusei, ce zici, iubitul meu?
Imparatul, vazand baiatul si fetica, si auzind cate ii marturiseste nevasta-sa, se cai amarnic ca-si calcase
juramantul de omenie, dar acea caire nu-i folosi la nimic. Zana nevasta se scula in picioare, isi lua copii de
mana si, cu mare durere, suspinand si lacrimand, ii zise imparatului:
- Ah, iubitul meu si doritul meu, sunt silita sa ma despart de tine si de tineretea ta! Si nu cred c-o sa te mai vad vreodata pe lumea asta, dupa cum nici tu n-o sa ne mai vezi veodata, pe mine si pe copii nosti. Ramai sanatos
si cerul sa ne dea rabdare!
Asa fu si, dupa ce se luara de mana, zana nevasta se facu nevazuta din fata imparatului.

Bietul imparat, aflandu-se despartit si singur, fara nevasta si fara copii, de jale si de rau ce-i venea, ti se parea ca mancase otrava. De-atunci, zi alba si vesela nu mai avu. Se facea lumina, sau se innopta, fata lui de lacrimi
nu se mai usca. In fiecare ceas si in fiecare minut, gura lui nu mai inceta de oftari si de suspinuri.
Asa, din zi in zi, cu plansul, cu oftarea si cu suspinarea, ajunse sa zica toti oamenii, cu mic cu mare, ca
imparatul cazuse in prostie, pentru ca nu-si mai lua gandul de la o naluca. Dar el, cu toate ca auzea cu urechile
lui cum isi radeau si-si bateau joc toti oamenii din palat, nu lua in seama vorbele unuia si-ale altuia ci, zi si
noapte, isi plangea soarta in care se gasea. Si asa, de mult ce-i era dor de nevasta si de copii, lasa la o parte
lucrurile lumesti si nu mai avu chef de nimic.
Se-nchise intr-o odaie a palatului, si nici ziua, nici noaptea nu mai iesi de acolo. Daca oamenii lui ii aducea
vre-o bucatica de paine manca, daca nu, el, sarmanul, de schimbat la suflet ce era de dorul nevestei si al
copiilor, nu-si mai aducea aminte nici de mancare, nici de bautura.
Imparatul duse o astfel de viata doisprezece ani intregi. Dupa aceasta vietuire, lunga si ruginita, iata ce pati
intr-o zi. Cum sedea el acolo in odaia lui, ramas pe ganduri, oftand si suspinand, auzi un glas:
- Buna dimineata, iubitul meu nevazut de doisprezece ani.
Imparatul isi inalta ochii sa priveasca intr-acolo. Cand clipi, ce sa vaza? nevasta-sa cu baiatul si cu fata, si cu alte douasprezece zane roabe. Imparateasa zanelor, la vederea barbatului, stralucea ca luna plina la miezul
noptii, iar baiatul si fata straluceau ca luceferii din dimineata. Imparatul nu-si crezu ochilor, i se paru ca
viseaza si ca nu era aievea.
Asa ca, de uimire si de bucurie, nu putea sa-si vie in fire. Pana la urma se dezmetici, si atunci pricepu ca nu
este vis. Se scula cu bucurie si cu mare dor, lua baiatul si fata in brate, si-i saruta si ii mangaie cu iubire,
suspinand, apoi se intoarse catre nevasta-sa si zise:
- Iubita mea, dupa care oftez de-atata amar de vreme, cum de te-a lasat inima sa ma tii fara nici o nadejde
doisprezece ani? Daca, iubita mea, era cu putinta sa ne mai vedem, macar si dupa doisprezece ani, sau chiar
mai multi ani, cum ai rabdat sa nu-mi spui ca urma sa ne mai intalnim, ca sa nu-mi pierd nadejdea atat de mult
si sa nu trag cate am tras? Ba-mi zisesi ca nici n-o sa te mai vad vre-o data, si nici n-o sa mai mai vezi. Si,
dupa ce mi-ai aruncat vorbele astea, pierisi dinaintea ochilor mei, cu copii impreuna, si ma lasasi viu si
intristat, ori mort neingropat.
Dupa ce ispravi de vorbit imparatul, zana nevasta ii zise:
- Iubitul si doritul meu barbat, eu nu credeam c-o sa ai rabdare atat de lunga, si de aceea ti-am spus ca n-o sa
ne mai vedem pe lumea asta. Stiam ca, pentru greseala ce facusesi, dupa datinile zanelor, avea sa fim despartiti
doisprezece ani. Si de mare rau ce-mi venea atunci, ca trebuie sa ne despartim unul de altul, mi s-a oprit
rasuflarea si n-am mai putut sa-ti mai vorbesc, am fugit si m-am facut nevazuta dinaintea ta. Acum, barbatul
meu, toate lucrurile trecute sa le lasam la o parte, trebuie sa ne bucuram ca ne-am mai intalnit pe lumea asta.
Si asa, se sculara si-si luara baiatul si fata de maini, si se dusera in sala unde era scaunul imparatesc.
Din ziua aceea, imparatul, suindu-se pe tronul imparatesc, domni in liniste si fericire, si poate ca mai domneste
inca si astazi, impreuna cu fumoasa lui nevasta.
Si, cum vi-l spusei, asa basm aflai,
Nu stiu cum facui, dar nu inselai.
Inul si Camesa
de Ion Creanga
Inul:
— Stii tu, camesa draga, ce erai odata?

— Ce sa fiu? Eram ceea ce ma vezi: camesa alba, cu care se imbraca oamenii.
— Nu-i asa! Ai fost o samanta, apoi o burueana, clatinata de vant, ca toate buruenele: asa nalta, suptirea,
tocmai de potriva mea; erai in cu floricica albastra, fata mea. Cand ai fost crescut si copt, cum sunt eu acum,
oamenii te-au smuls din pamant, te-au legat in fuioare, te-au pus copacel si te-au lasat la soare ca sa te usuci.
Dupa aceea te-au culcat pe tol si te-au batut cu bete, ca sa-ti scoata samanta; apoi batut si stalcit cum erai, te-au dus la balta si te-au pus in topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca sa te topesti, adeca sa-ti putrezeasca hlujul.
Dupa asta, te-au scos si te-au pus iarasi la soare, ca sa te usuci, razamandu-te de gardul pe care esti intinsa
acum. Fiind uscat, te-au melitat, si hlujul tau s-a prefacut in pozderie, iara cojita ta in fuior. Femeile apoi te-au ragilat, te-au periet si te-au facut fuior frumos si moale ca matasa; din fuior te-au facut caier, te-au pus in furca si au inceput a toarce, prefacandu-te in tort sau ata. Tortul l-au depanat pe raschitor, spre a-l face caleap;
calepele s-au fert cu lesie, sa se inalbeasca, apoi te-au pus pe vartelnita, de pe care au inceput a le depana pe
mosoare cu letca; de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat si te-au invalit pe sulul de dinapoi, punand
vergele pintre paturi, ca sa nu se hrentuiasca urzala; si fuscei pintre rost, ca sa nu se incalceasca natra. Dupa
asta te-au nevedit, trecandu-te prin ite si prin spata; si, cu ajutorul slobozitorului, al zavorului si al lopatelei, te-au intins in stative, legandu-te de sulul de dinainte, de unde se incepe "gura panzei". Calepele lasate pentru batatura le-au depanat pe tevi cu sucala; apoi, punand tavile in suveica, au inceput a tese, adeca a trece batatura pintre urzala cu ajutorul talpigilor, al scriptilor si al itelor. Ca sa se indesasca firele, batatura se bate cu
vatalele, intre care e asazata spata. Si iaca asa te-au prefacut in panza. Cand era cald afara si frumos, femeile
te-au dus la balta si te-au ghilit; apoi te-au fert cu lesie si iar te-au ghilit, pana te-ai inalbit. Cand erai alba cum trebuie, te-au uscat, te-au facut valatuc, te-au croit si au facut din tine ceea ce esti acum,
— Mica burueana, nu stiu de unde-ai mai scos atatea despre mine. Ei, draga, poate nu stii ca oamenii mai fac
panza si din sora noastra canepa, si din fratele nostru bumbac, ba si din inghimpatoarea urzica mai fac un fel
de panza. Dar in fabrici se tes fel de fel de panzeturi, mult mai usor si in timp mult mai scurt.
— Bre! multe mai auzi!
— Mai asteapta, ca n-am sfarsit inca. Din camesa sau rufa, peste catva timp ai sa te faci tearfa, din care se face
scama pentru bolnavii din spitale si pentru soldatii raniti in batalie. Apoi te cauta, ca iarba de leac, sa faca la fabrica din tine hartie.
— Mare minune mi-ai spus, draga burueana, zise camesa. De-a fi asa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se
vad, ci altaceva au fost odata, altaceva sunt acum si altaceva au sa fie.
— Tocmai asa, soro! Gardul, pe care esti tu intinsa acum, a fost altadata padure. Ce are sa fie de-acum inainte?
Matasa, frunza de dud intrata in pantecele unor gandaci. Varul, ce-a fost mai inainte? Dar funiile si odgoanele?
s.a.
Femeile lenese de la tara au cantecul acesta:
Puseiu panza, cand da frunza,
S-o gatiiu in San-Vasii
Si-mi paru ca ma grabiiu...
i de lunga-i ca o punga
Si de lata... toata-i sparta!
Pe sulul de dinapoi,
O suta de latunoi,
Pe sulul de dinainte,
Cioprea le mai tine minte.
Pintre ite si-ntre spata
Paste-o iapa desalata;
Pintre ite si fuscei
Paste-o scroafa cu purcei.
Acul si Barosul
de Ion Creanga
Acul: - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma, de-mi
tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.
- Iaca, ma!... da de unde-ai iesit, Pacala?

- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai
iesit; s-apoi tu ni cauti pricina?
- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca sa va deie nume, ati fi
ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.
- Masura-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?
- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.
- Vorba ceea, soro: "Sede harbu-n cale si rade de oale". Mai puschiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi?
- Ce am facut si ce fac, indata t-oiu spune. Ca sa nu lungesc vorba, hainele barbatesti si femeiesti, din crestet
pana in talpi, si alte nenumarate lucruri frumoase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra
in bordeiu, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in perinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' in stogul de fan nu vrei sa te puie, mititelule?
- Nici in stogul de fan, dar nici trantit intr-un ungher al ferariei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva in mana decat ferarul?
- Ia asculta, te prea intreci cu saga, piciule! Daca sezi la cinste, si toti ingrijesc de tine, cum zici, de ce li
impungi degetele?
- Da impung pe casca gura cel somnoros, pentru ca voiesc sa iasa din mana lui, prin ajutorul meu, multe
lucruri folositoare si frumoase. Tu, pentru ce bati ferul cel culcat pe nicovala si ruginit ca si tine? Nu ca sa faci din el lucruri mai bune si mai frumoase?
- Mai... da' bun esti de gura!
- Si de gura, dar si de lucru.
Ei bine, tu mi-ai insirat verzi si uscate; ia stai sa-ti spun si eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, clestele, vatraiul si nenumarate unelte si masini de fer, unele de-o marime uriesa, iar altele mici si bicisnice ca tine,
pututu-s-au face pana n-au trecut pintre nicovala si ilau? Casa, bisericile, corabia, pustile, tunurile si alte
lucruri nenumarate, asa-i ca n-ar fi, de nu eram eu? Tu imi spui de haine frumoase; eu t-oiu spune de casa, de
sapa, de secere, de coasa si de plug. Tu imi spui mai mult de frumos, eu t-oiu spune de cele neaparat
trebuincioase.
- Ma faci sa te-apuc iar la scarmanat, mosule baros. Haine i-au trebuit omului intai, caci nu era sa umble cu
pielea goala si descult ca gastele.
- Te-ai incurcat cu socotelile, mai baiete. Ba de mancare si casa i-a trebuit omului intai s-apoi haine frumoase,
cum zici tu; cu rufe de ale tale iti ghioraiesc matele de foame. Ai auzit vorba ceea, ca "Golatatea incunjura, iar foamea da de-a dreptul".
- Mai! da' ruginit mai esti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am facut si trebuie sa ascultati de sfaturile mele.
- Asa este, dar te prea lauzi; las' mai bine sa te laude altii. Si tu faci trebi bune, si eu; numai atata, ca tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu sezi totdeauna cu ferarul cel uns de carbuni, iar eu sed cu croitorul si cu tot felul de persoane.
- Iar ai inceput, ghibirdic fudul si guraliu? Croitorul tau trebuie sa impunga mai mult de zece ori, pana cand
ferarul meu ma radica o data; croitorul tau rupe alta data pe zi cate zece ace; ferarul insa ma are pe viata, ba ma poate lasa si de zestre la copiii de copiii sai. S-apoi inca una: cine dintre acesti doi mesteri e mai grebanos si
mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tau?
- Mosule! esti batran si multe mai stii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasa. Zi mai bine ca industria sau mestesugurile, noi le-am adus in
lume; ca bogatiile cele mari, noua se datoresc. Mi-ai zis ruginit si t-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca
stranepotii mei sa fie mai ciopliti decat mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu va fuduliti si nu uitati
obarsia voastra, ca nu cumva sa va ciopliti prea tare si sa ramaneti care fara urechi, care fara dinti, care fara
gura, care fara zimti, adeca niste cioarse de nici o treaba. C-apoi atunci iarasi mi-ti ajunge dragus la caus, si
sora-mea nicovala va va tine in spate, iar eu va voiu bate pe ruda pe samanta, ca sa prindeti la minte.

Alba ca Zapada
de fratii Grimm
A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari
si pufosi, craiasa statea intr-un jilt, si cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos.
Si cum cosea ea asa, aruncandu-si din cand in cand privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se intampla sa se

intepe cu acul in deget si trei picaturi de sange cazura in zapada. Rosul sangelui arata asa de frumos pe albul
zapezii, ca imparateasa ramase incantata si gandi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca sangele meu si cu parul negru ca abanosul !"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca sangele si cu parul
negru ca abanosul. Si-i dadura numele de Alba-ca-Zapada...
Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si
mandra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumuseste. Avea o oglinda fermecata si ori de cate ori se privea intr-insa, nu uita sa o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspundea:
- Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zambea fericita, fiindca stia ca oglinda graieste numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trecea tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era
o minunatie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea imparatesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar Alba-ca-Zapada e mult, mult mai frumoasa !
La auzul acestor vorbe, imparateasa se inspaimanta grozav si, de pizma si ciuda, odata se ingalbeni si se-
nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, de cate ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plezneste
fierea de ciuda; si azi asa, maine asa, pana ce incepu sa o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei
ca buruiana cea rea si se cuibarisera atat de adanc, ca imparateasa nu-si mai gasea pacea nici ziua, nici noaptea.
In cele din urma, chema un vanator si-i porunci:
- Ia fata asta si du-o in adancul padurii, ca nu rabd sa o mai vad in fata ochilor ! Omoar-o, si drept marturie ca
mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima netrebnicii !
Vanatorul nu iesea din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase
jungherul de la brau si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote
si sa se roage:
- Vanatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si nu am sa
ma mai intoprc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atat de frumoasa, vanatorului i se facu mila de ea si-i spuse:
- Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om ! Iar in sinea lui gandea: "Biata de tine, pana la urma tot au sa te sfasie fiarele salbatice!..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuiese sa-si manjeasca mainile cu sange nevinovat. Si
cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, scotandu-i plamanii si ficatii, le
duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si cu tot felul de mirodenii, si atat de neagra era la suflet ca nu se dadu in laturi sa le manance, incredintata fiind ca mananca plamanii si ficatii fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea nesfarsita, si era atat de infricosata, ca privea la
multimea frunzelor de pe copaci, ca si cand de acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie - si nu stia in ce
chip si-ar putea gasi scaparea... Intr-un sfarsit, incepu sa alerge, si gonea intr-una peste bolovani colturosi si
printre maracini, iar fiarele salbatice, treceu in goana pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Alerga ea asa, cat o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atat de gingase si sclipind de curatenie, ca ti-era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau randuite sapte talere mici, si langa fiecare taler se afla cate o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cat un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flamanda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cate un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o faramita
de paine si sorbi din fiecare cupa cate o inghititura de vin, fiindca nu voia sa ia toata mancarea numai de la
unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se
potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se culca in el si adormi.

Cand se intuneca de-a binelea, sosira si stapanii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii,
scormonind in maruntaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte lumanarele
si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare.
Si atunci primul pitic zise:
- Cine a stat pe scaunelul meu ?
Al doilea urma:
- Cine a mancat din talerul meu ?
Al treilea:
- Cine a muscat din painisoara mea ?
Al patrulea:
- Cine a luat din legumele mele ?
Al cincelea:
- Cine a umblat cu furculita mea ?
Al saselea:
- Cine a taiat cu cutitul meu ?
Al saptelea intreba si el:
- Cine a baut din cupa mea ?
Primul pitic cata in jur mai cu luare-aminte, si pe data vazu o mica adancitura in patucul lui.
- Cine s-a culcat in patutul meu ?! se minuna el.
Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige, care mai de care:
- Si-n patucul meu a stat cineva !
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el
adancita in somn. Ii chema pe ceilalti, si cu totii venira in graba, scotand strigate de uimire. Apoi indreptara
catre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte lumanarele si ramasera s-o priveasca.
- Doamne, Dumnezeule - apucara ei sa strige - tare frumoasa mai e copila asta !
Si atat de bucurosi erau, ca nu se indurara sa o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel
dea-al saptelea pitic dormi cate un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noaptea.
Cand se lumina de ziua, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici se sperie rau.
Dar ei se aratara prietenosi si incepura sa o intrebe cu blandete:
- Cum te cheama, fetito ?
- Alba-ca-Zapada - raspunse ea.
- Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra ? o mai intrebara ei. Atunci, Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-
par totul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vanatorul se indurase de ea si-i lasase viata, si cum
gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fara sa scape vreun
cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
- Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti si sa faci patucurile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna randuiala si curatenie, apoi poti ramane la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
- Da, primesc cu draga inima ! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata, piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale, si cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata
ramanea singura singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
- Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu de fel sa afle ca esti la noi ! Si cine stie ce pune iar la cale ! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa !
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plamanii si ficatii fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai
frumoasa de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Atunci oglinda ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu o minte. Si-si dadu pe data seama ca
vanatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.

Incepu atunci sa se framante si sa chibzuiasca in ce chip ar putea sa o piarda din nou, caci atata timp cat nu era
cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ragaz si n-avea clipa de liniste. In cele din
urma, nascociceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrana negutatoare, ca nimeni nu ar mai fi putut
sa o recunoasca. Schimbata astfel la infatisare, o porni catre cei sapte munti si, intr-un sfarsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
- De vanzare marfa frumoasa, de vanzare !
Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
-Buna ziua, tusica draga, da' ce ai matale de vanzare ?
- Marfa buna si frumoasa ! se grabi sa-i raspunda negutatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
"Se vede cat de colo ca-i o femeie de treaba - gandi fata - asa ca n-am de ce sa nu o las inauntru ! Ca doar n-o fi foc ! ...
Trase zvorul si o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea frumoasa.
- Vai ce pocit ti-ai pus-o, fetito ! Ia apropie-te, sa te gatesc eu cu ea, asa cum se cuvine ! o imbie cu blandete
femeia.
Alba-ca-Zapada, n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea, Dar
babusca, o incinse repede cu ea si-o stranse atat de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
- Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa ! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa si cei sapte pitici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o
gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacand la pamant, fara simtire, de parca ar fi fost moarta. ! O ridicara de
jos si, vazand cat de strans ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea.
Fata prinse a rasufla iar, si incetul cu icetul, isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cele ce s-au
intamplat, si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
- Negutatoarea ceea nu era alta decat haina de imparateasa. Fereste-te, barem, de-acu'incolo, fata draga, si nu
mai lasa pe nimeni sa intre cand nu suntem noi acasa !
Si tare multa dreptate aveau, ca femeia cea neagra la inima nici nu astepta sa treaca bine pragul palatului si se
si duse glont la oglinda si-o intreba:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Iar oglinda pe data ii raspunse:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Imparateasa ramase ca stana de piatra cand auzi asta si simti ca-i navaleste tot sangele-n cap, ca un vartej, de
cata spaima si manie clocotea in ea. Va sa zica, tot nu scapase de Alba-ca-Zapada, tot vie era netrebnica
asta !..."Ei bine, da data asta m-oi stradui sa nascocesc ceva fara de gres, ca sa-ti vin de-a binelea de hac !"
Si cum la farmece si vraji n-o intrecea nimeni, haina de imparateasa mesteri un pieptene otravit. Dupa aceea isi
schimba hainele si lua infatisarea unei batrane garbovite de ani. Si iarasi o porni peste cei sapte munti, la cei
sapte pitici carunti. Ajungand ea la casuta lor, ciocani in usa si striga:
- Marfa buna de vanzare, marfa buna !
Alba-ca-Zapada cata afara pe geam si spuse:
- Vezi-ti de drum, femeie, ca n-am voie sa las pe nimeni inauntru !
-Da'de privit, cred ca ai voie sa privesti, nu-i asa?...
Si scotand pieptenele cel otravit, il tot plimba pe sub ochii fatei. Atat de mult ii placu pieptenul, ca Alba-ca-
Zapada se lasa amagita si deschise usa. Dupa ce se invoira la pret, batrana o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia vino incoa' la baba, sa te pieptene, ca sa fii si tu o data pieptanata ca lumea !...
Biata Alba-ca-Zapada nu se gandi la nimic rau si se lasa pieptanata. Dar de-abia ii trecu babusca pieptenele
prin par, ca otrava si incepu sa lucreze prin toate madularele, aratandu-si puterea ucigatoare, si biata copila,
cazu jos, fara viata.
- Acu' s-a sfarsit cu tine, frumoasa frumoaselor !... ranji la ea femeia cea haina, si-n timp ce se grabea sa se
indeparteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie draceasca.
Dar spre norocul fetei, inserarea cobora curand si cei sapte pitici sosira acasa. De indata ce o vazura pe Alba-
ca- Zapada zacand fara viata, banuira ca mestera trebuie sa fi pus iar ceva la cale si, cercetand copila cu grija,
dadura peste pieptenele cel otravit. Cum i-l smulsera din par, Alba-ca-Zapada isi veni in fire, ca si cand ar fi

dormit doar nitelus, si prinse a le povesti cele intamplate.
Dimineata, piticii o sfatuira din nou sa fie cu ochii in patru si sa nu deschida usa nimanui, fie ce-o fi, si apoi se dusera la treburile lor.
In ast timp, imparateasa ajunse la palatul ei si, asezandu-se in fata oglinzii, se grabi s-o intrebe:
- Oglinda, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda ii raspunse ca si altadata:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar acolo, ascunsa-n munti,
Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti,
Si-i mult, mult mai frumoasa ! ....
Auzind-i spusele, imparateasa incepu sa tremure toata si sa clocoteasca de manie. "Netrebnica asta trebuie sa
moara, chiar de-ar fi sa platesc moartea ei cu pretul vietii mele !"
Se strecura apoi intr-o odaita dosnica, in care nu calca picior de om, si amsteca de ici, amesteca de colo, pana
ce plamadi un mar otravit. La infatisare, marul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte si rumen pa alta,
ca oricine l-ar fi vazut, i se trezea numaidecat pofta sa-l manance. Dar cine ar fi apucat sa muste numai o data
din el, zile multe nu ar mai avea si cadea mort pe loc. Dupa ce sfarsi de mestesugit marul, imparateasa isi boi
fata si se imbraca in straie de taranca. Si schimbata astfel, trecu peste cei sapte munti, grabindu-se sa ajunga la cascioara celor sapte pitici. Aici batu la usa, dar Alba-ca-Zapada scoase capul pe fereastra si spuse:
- Nu pot lasa pe nimeni sa intre, ca nu-mi dau voiepiticii !
- Alta paguba sa n-am ! raspunse taranca. Slava Domnului, gasesc eu musterii pentru merele mele ! Da' pana
una-alta, hai de ia si tu unul, ca nu-i pe bani !...
- Nici nu ma gandesc sa-l iau - raspunse Alba-ca-Zapada - n-am voie sa primesc nimic.
- Ce, te temi sa nu mori cumva otravita ?... strecura ea, cu viclenie, intrebarea. Fii pe pace copilito !... Iaca, tai marul in doua: bucata asta rumena mananc-o tu, iar pe cealalta oi manca-o eu.
Dar vezi ca marul era cu mestesug facut, ca numai partea cea rumena era otravita.
Alba-ca-Zapada ravnea de nu mai putea sa guste o data din mar, si, cand o vazu pe taranca muscand din el, nu
mai putu rabda si, intinzand mana pe fereastra, lua jumatatea cea inveninata. Dar nu apuca sa inghita decat o
imbucatura, ca si cazu jos, fara suflare. Imparateasa ii arunca priviri ca de fiara si, beata de bucurie, striga
printre hohote de ras:
- Alba-ca-Zapada, rosie ca sangele si neagra ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te invie !...
Pleca de acolo cat putu de repede si cand ajunse la palat, intreba iar oglinda:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si deodata auzi vorbele dupa care tanjise atat:
- Maria ta este cea mai frumoasa din intreaga tara !
Abia acum isi gasi linistea inima ei cea pizmasa, pe cat poate fi linistita o inima pizmasa...
In faptul serii, cand piticii se intoarsera acasa, o gasira pe Alba-ca-Zapada zacand pe jos, fara pic de suflare.
Era moarta ca toti mortii. O ridicara, cautand sa vada daca nu gasesc vreun lucru inveninat, ii desfacura
cingatoarea, o pieptanara, o spalara cu apa si cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea draga era moarta ca toti
mortii si moarta ramase ! ...
Atunci, o asezara pe o nasalie si, strangandu-se toti sapte in jurul ei, plansera amar si-o jelira trei zile incheiate.
Vrura dupa aceea s-o ingroape, dar fata arata atat de frumoasa, de parca s-ar fi aflat doar in somn, si-n obraji
avea aceiasi bujori rosii dintotdeauna, asa ca piticii nu se indurara sa o coboare in pamant.
- Nu, in adancul cel negru al pamantului nu o putem cobora ! Ar fi mare pacat !... graira care mai de care si,
asternandu-se pe munca, ii facura un sicriu de clestar, ca sa poata fi vazuta de oriunde te-ai uita la ea.
O culcara apoi inauntru si deasupra ii scrisera numele cu slove de aur, precum si ca a fost fiica de imparat.
Apoi urcara sicriul pe un varf de munte, de-l asezara acolo, si de fiecare data, ramanea cate unul de veghe.
Vietatile padurii incepura a veni si ele s-o jeleasca; mai intai se arata o buha, apoi un corb, si-n urma acestora o hulubita.
Si asa ramase Alba-ca-Zapada multa, multa vreme in sicriul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita
frumusete. Parea ca-i vie si doarme, ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca sangele si cuparul negru ca
abanosul.
Si s-a intamplat ca un fecior de crai sa se rataceasca in padurea aceeasi, dand peste casuta piticilor, sa le ceara gazduire peste noapte.
A doua zi, cand o porni la drum, vazu sicriul din crestetul muntelui si pe frumoasa Alba-ca-Zapada, si citi cu

nesat ce scria deasupra, cu slove de aur. Si cum privea ca vrajit si nu se putea desprinde de locul acela, incepu
a-i ruga pe pitici:
- Dati-mi mie sicriul si-o sa va dau in schimb tot ce vi-o pofti inima !
Dar piticii ii raspunsera:
- Nu ti-l dam nici pentru tot aurul din lume.
Daca vazu asa, feciorul de imparat ii ruga si cu mai multa staruinta si ardoare:
- Atunci indurati-va si mi-l daruiti, ca de cand i-am zarit chipul, nu mai pot trai fara ca s-o vad pe Alba-ca-
Zapada.Si v-asigur c-o voi cinsti mereu si-o voi pazi ca pe faptura care mi-e mie cea mai scumpa pe lume !
Auzindu-l cu cat foc vorbea, inimosii pitici se indurara de el si-i daruira sicriul. Feciorul de imparat isi chema
slugile si le porunci sa ia sicriul pe umeri si sa-l urmeze. Si cum mergeau ei asa, se intampla ca unul dintre
slujitori sa se poticneasca de-o buturuga si, din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar pe care o inghitise
Alba-ca- Zapada ii sari afara din gatlej. O clipita, doar atat sa fi trecut, si domnita deschise ochii, ridica usurel capacul sicriului si se scula in capul oaselor. Si era din nou vie, de parca s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
- Vai, Doamne, unde ma aflu ? striga ea nedumerita.
Cu ochii razand de bucurie, feciorul de imparat se apropie de dansa si-i spuse:
- Cu mine esti, cu mine !...
Si-i povesti toate cate s-au intamplat. Iar la sfarsit, adause:
- Imi esti mai draga decat orice pe lumea asta, si de te-ai invoi sa ma insotesti la curtea tatalui meu, bine-ar fi, ca ard de dorinta sa-mi fii sotie.
Alba-ca-Zapada ce era sa mai spuna, ca si ei ii cazuse drag...
Porni impreuna cu el si facura o nunta de se duse vestea, cu mare alai si voiosie.
La nunta o poftira si pe masterea cea haina, ca de, tot o socoteau un fel de ruda... Dupa ce s-a gatit ea cu
vesmintele cele mai de pret, s-a apropiat de oglinda si a intrebat-o:
- Oglinjoara din perete, oglinjoara,
Cine e cea mai frumoasa din tara ?
Si oglinda pe data i-a raspuns:
- Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa,
Dar tanara domnita e mult, mult mai frumoasa !...
Atunci dracoaica de femeie incepu sa blesteme de ciuda si sa urle ca scoasa din minti, si deodata simti ca i se
face frica, dar o frica atat de ingrozitoare, ca nu stia ce sa mai faca si-ncotro s-o apuce. La inceput se codi sa
mearga la nunta, dar cum nu-si gasea o clipa de liniste, gandi ca trebuie neaparat s-o vada pe tanara
imparateasa.
Si de cum pasi in sala tronului, dadu cu ochii de Alba-ca-Zapada si, recunoscand-o, inlemni de spaima si
ramase teapana ca o momaie.
Spaima puse stapanire pe toata faptura ei; din pricina asta, imparateasa se uratea vazand cu ochii. Si atat de
pocita se facu, ca nici ea singura nu mai cuteza sa se priveasca in oglinda.
Isi lua lumea in cap si o tinu tot intr-o goana, pana se pierdu in adancul padurii salbatice, ca sa-si ascunda
acolo uratenia. Si de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vada si nimeni nu mai stiu ceva despre soarta ei.
Iar Alba-ca-Zapada trai in bucurie si fericire, impreuna cu tanarul imparat, si daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc si-n zilele noastre...
Cenusareasa
de Charles Perrault
A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua, o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i
semanau leit.
Barbatul avea la randul lui o fiica buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere
copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa roboteasca cat e ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie, in timp ce
surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana-n
picioare.Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.

Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera
"Cenusareasa".Cu toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate.
Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru surorile ei, iar ele nu vorbeau
decat de toaletele lor.
- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze
pieptanaturile. Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal?
- Vai,domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile,
rabdand de foame in fata oglinzii. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari
cu privirea. Cand le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o
intreba:
- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult... as dori atat de mult...
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l.
Cenusareasa pleca sa-l caute.Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i
numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita.Se duse apoi la cursa de
soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.
Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara la
spatele calestii.
Zana o antreba pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?
Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii mai
darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.
Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
- Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la loc dovleac, caii-soareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai inainte.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita.
Printul, stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o
conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni.
Regele insusi sopti reginei:
- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in
admiratia tuturor pentru gratia cu care se misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai
nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura.
In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu o
plecaciune adanca si disparu.

Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori.
A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia
data.Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei. Cand auzi prima
bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.Printul o urma, dar nu o
prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior.
Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?
Acestea ii raspunsera:
- Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile.
Cateva zile mai tarziu,fiul regelui dadu de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantofiorul pe care il gasise.Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi
celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit.
Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba:
- Pot si eu sa-l incerc?
Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu
luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe
care se potrivii fara nici o greutate
Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l
puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrentele Cenusaresei,
prefacandu-le intr-o mandrete de straie.De indata, cele doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei,
cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Pu
Batranica si Spiridusul
poveste irlandeza
Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.
Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.
S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi.
Acesta lovea cu un ciocan micut, facand pantofi pentru alti spiridusi si zane mititele.
Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat ea.

"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."
"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."
Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata." Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.
Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a
spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."
"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.
Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va
gasi.Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut
sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."
Si asta a si facut.

Broasca Testoasa cea Fermecata
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;
de cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:
- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor.

- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara
mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.
Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre
rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si
invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus.
Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa.
Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il
trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii. Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce
intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase,
il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa.
Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si
el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a
cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul
lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se
cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-
nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda.
El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca
este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la
dansul nu si-i mai lua. Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de
dus cu mintile. In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui.
Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic.
Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca
plecase in petit.
A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui.
Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o
data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca
si cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei,
pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga:
- Asta sa fie logodnica mea.
- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce
ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine.
Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce
si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de
drag, sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa
indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai.
Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca
amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica.
Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea
cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea
nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.

Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase.
Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui
detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare.
Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos".
A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu
mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se
gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.
Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase,
hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati.
Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura
impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.
Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau
mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca
pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.
Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la
dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii
zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si
puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o
dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul
fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise:
- Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si
aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem.
- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.
- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.
Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste
palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti
stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii. Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse
asemenea scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara
fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de
mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea. Baia era pardosita cu tot felul de
marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate.
Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare.
Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata. Zana porunci si
trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre
nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un
luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor.
Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-
atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere.
Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare
stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate,
a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor.
Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana
se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa

si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai imparatului
povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.
Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu. Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera
fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca,
parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor
adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare
frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte
mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime.
Se pusera la masa. Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si
ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san.
Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se sculara de la masa, zana se
duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi
de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.
Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci
toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. In calea ei, incepu a curge de printre
incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara.
Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa
a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de
bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta,
incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.
Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i
domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa.
Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei.
Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui.
Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-
voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.
Gainusa Rosie
de Joseph Jacobs
Intr-o buna zi, in timp ce scurma pamintul cu ciocul Gainusa Rosie gasi un bob de griu.
"Acest bob de griu trebuie plantat", zise ea. "Cine va planta bobul asta de griu?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi planta eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

In curind griul crescu inalt si galben.
"Griul este copt", zise Gainusa Rosie. "Cine va secera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi secera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cind griul fu secerat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va treiera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi treiera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.
Cind griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va duce griul asta la moara?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba: "Cine va framinta si coace piine?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea framinta si coapse piine. Apoi intreba: "Cine va minca aceasta piine?"
"Ooo, eu o voi minca", zise Rata.
"Si eu", zise Pisica.
"Si eu", zise Ciinele.
"NU, NU!" zise Gainusa Rosie. "Eu voi face asta". Si asta facu.
Iepurasul cel haios
poveste europeana
Traia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii. Bineinteles ca ii
placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui!
Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai multe ori,
trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa manance pe saturate
miere din borcanul acesteia.
La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi mananca
mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.
Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea
lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins.
Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina ei. A vazut
borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut, Iepurasul cel Haios a
cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!

Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa incat el se
lipea de orice atingea. Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la masa."
Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin, sub oala, si
a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba. Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.
Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului cel Haios
devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos spre labute.Curand
Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din coada Iepurasul cel
Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure.
Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac si salata ca
si restul iepurasilor.
Povestea unui gat de sticla
de HC Andersen
Era o strada ingusta si intortocheata, cu case mici,urate si darapanate. Dar, dintre toate, una singura,cea mai
inalta, era atat de veche si de subreda incat iti venea sa crezi ca, dintr-o clipa intr-alta, avea sa se darame. Cine putea sa locuiasca pe-o astfel de strada, decat lumea nevoiasa? Dar saracia se dovedea in acest loc cu atat mai
necrutatoare cu cat, in fata odaii de la mansarda, era atarnata o colivie veche in care se afla un canar de toata
frumusetea. Stapanul n-avusese pesemne la indemana un paharut din care sa-i dea canarului sa bea apa si
pusese in loc un gat de sticla, intors cu fundul in sus si astupat in partea de jos cu un dop. Dar bietului canar
putin ii pasa de uratenia coliviei lui. Sarea sprinten de pe o stinghie pe alta si ciripea cu toata voiosia, mai ales atunci cand stapana lui, o fata batrana, ii aducea un pumn de verdeata.
- Ei, da, tie iti da mana sa ciripesti si sa zbori incoace si incolo, ii spuse intr-o zi gatul de sticla.
Asta insa o spunea mai mult in soapta, fiindca nu putea sa graiasca, deoarece nici un gat de sticla nu s-a
dovedit graitor pana in ziua de astazi. Am putea marturisi chiar ca rostea cuvintele mai mult in gand, asa cum
facem noi, oamenii, cateodata.

- Da, tie iti da mana sa ciripesti – relua gatul de sticla – fiindca bunul Dumnezeu te-a pastrat intreg si nu te-a
schilodit ca pe mine.Dar tare as vrea sa vad ce ai face daca ai fi in locul meu si, dupa ce ti-ai pierdut toate
rosturile de odinioara, te-ai pomeni ca nu ti-a ramas teafara decat gura si aceasta astupata cu un dop! Stiu
foarte bine ca atunci nu ti-ar mai arde de cantec. Dar daca norocul te-a urmarit fara incetare, n-ai decat sa
canti, canarasule! Tot e mai bine sa se gaseasca o faptura plina de voiosie intr-o casa atat de posomorata. In
ceea ce ma priveste, cum sa-mi mai arda de cantec? Pe vremea cand eram o sticla intreaga, cantam si eu cand
in pantec imi galgaia vinul. Oamenii chiuiau in cinstea mea, sarbatorindu-ma. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a
fost dat s-aud intr-o lunga calatorie pe care am facut-o, pe vremea cand trebuia sa se logodeasca fata
blanarului! Totul parca s-a petrecut ieri. Dar de-atunci pana azi prin cate n-am mai trecut! Cate neajunsuri nu
mi-a fost dat sa mai intampin! Am strabatut prin foc, prin apa, prin vazduh si pe sub pamant. Ti-ar trebui nu
stiu cat timp sa stai si s-asculti cate ti-as mai povesti...
Si gatul de sticla incepu sa povesteasca, pe indelete, cum luase nastere din nisip topit pe fundul unui cuptor si
cum, pe masura ce se racea, simtea o mare dorinta sa porneasca in lume, sa nu mai atarne de nimeni si sa-si
croiasca drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinta, cu alte cuvinte, sa nu se piarda in mijlocul celor de seama lui, oricat era de straveziu si de stralucitor. La inceput, dupa ce luase nastere si i se daduse numirea de sticla,
fusese asezata in rand cu altele, toate iesite din acelasi cuptor si pe care le socotea surorile ei bune. Nu se
potriveau insa ca marime si erau forme diferite; unele erau sticle de sampanie, altele sticle de bere. Dar e scris
in cartea lumii ca si sticlele sa aiba multe de intampinat. Asa, de pilda, multe dintre cele care au fost umplute
cu vinul cel mai prost ajung, dupa cateva vreme, sa faca sa galgaie in cuprinsul lor cel mai adevarat „Lacrima
Cristi“, iar sticla in care a spumegat sampania sa fie la urma adapost pentru bulionul de patlagele rosii. Dar,
oricat de rau ar ajunge cineva, tot are dreptul sa se gandeasca la obarsia lui, fie ca a fost ea nobila sau nu. Dupa cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Invelite in paie, au fost asezate cu mare grija
in lazi. Sticla noastra se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect si poate ca pe vremea aceea, daca i-ar
fi spus cineva, n-ar mai fi crezut in ruptul capului ca are sa ajunga odata un ciob marunt si schilod din care sa
se adape un canar, ratacit si el intr-o casa veche si aproape parasita. Lada in care a fost asezata intaia oara a
fost coborata in pivnita unui negustor de vinuri. Numaidecat a fost scoasa din paie si spalata cu apa curata. A
simtit atunci ceva foarte placut. Apoi au pus-o deoparte, goala si fara dop. Se simtea parca stinghera. Ii lipsea
ceva si nu stia ce. In cele din urma a fost umpluta cu un vin strasnic, dintr-o podgorie renumita. Au astupat-o
cu multa dibacie, iar peste pantec i-au lipit o eticheta pe care erau scrise urmatoarele cuvinte: „Prima calitate“.
Era asemenea scolarului care-a luat premiul intai si mandria era pe de-a-ntregul indreptatita.
Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. Dupa catava vreme, ajunse intr-o pravalie. In anii tineretii, oricine simte clocotind in el o unda de duiosie. Si intr-adevar, sticla simtea si ea ca nu mai are astampar si isi
facea fel de fel de pareri despre lucrurile pe care nu le cunostea. In acelasi timp, glasul vinului amintea de
colinele scaldate in soare si acoperite cu vita-de-vie, de chiuiturile si cantecele vesele ale culegatorilor.
Intr-o buna zi, a intrat in pravalie ucenicul unui blanar.
- Sa-mi dati vinul cel mai bun pe care-l aveti – a spus el.
Sticla a fost asezata intr-un cos plin cu tot felul de bunatati. Se ingramadeau laolalta carnatii cu sunca, branza
si untul printre feliile de paine alba. Totul avea sa fie primit de fata blanarului, frumoasa si rumena in obraji,
cu ochii plini de voiosie si cu buzele carnoase ca niste cirese coapte. Avea mainile subtiri si moi, albe ca
zapada si tot atat de alb ii era si grumazul. In sfarsit, era cea mai frumoasa fata din oras. Se urcasera toti intr-o trasura, cu gand sa petreaca in crang. Fata tinea cosul pe genunchi. Din mijlocul servetelor albe se ivea gatul
sticlei. Uneori, din pricina ca batea vantul, i se zarea si eticheta rosie. Sticla urmarea pe furis obrazul fetei, care si ea nu-si mai lua ochii de la vecin, prieten din copilarie, fiul unui zugrav. Ispravise cu cinste cel din urma
examen si-a doua zi trebuia sa plece la invatatura in strainatate, pe-o corabie pe care avea s-o conduca el
insusi. Poate ca din aceasta pricina obrazul fetei era posomorat si intunecat, in timp ce amaraciunea ii sapase
doua cute la colturile gurii.
Cand au ajuns in padure, tinerii s-au retras mai de-o parte, avand pesemne sa-si spuna unele lucruri in soapta.
Sticla n-a putut auzi ce-si spuneau, din pricina ca ramasese in cosul cu merinde. Cand a fost luata de-acolo si a
putut sa priveasca in jur cu mai multa usurinta, a ramas uimita bagand de seama cata schimbare se petrecuse pe
obrazul fetei. Era, intr-adevar, tot atat de linistita ca si in trasura, dar se vedea destul de bine ca in sufletul ei staruia un graunte de fericire deplina.
Toata lumea era fericita si radea cu voiosie. Blanarul ridica sticla si se grabi s-o destupe. In clipa aceea, gatul sticlei hohotea parca de un ras inabusit, stiind c-avea sa imprastie in jur o mare multumire. A tras o pocnitura
strasnica la iesirea dopului si, numaidecat, cu glas tineresc, vinul a inceput sa galgaie in pahare.

- Sa traiasca tinerii logodnici! – a strigat blanarul ducand paharul la gura.
Toti ceilalti si-au golit paharele, iar tanarul marinar si-a cuprins logodnica de mijloc.
- Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa v-aduca noroc! – a strigat din nou tatal fetei.
Tanarul a umplut iarasi paharele.
- Sa bem pentru grabnica mea reintoarcere! – a zis el. De azi intr-un an vom sarbatori nunta.
Dupa ce toata lumea si-a golit paharele, el a ridicat sticla si, tinand-o strans de gat, a adaugat:
- Tu mi-ai dat putinta sa sarbatoresc cea mai frumoasa clipa din viata mea! Odata incheiata aceasta sarbatoare,
nu ai ai ce cauta pe lume. De azi inainte n-ai sa fii umpluta a doua oara, asa ca n-ai sa mai poti inveseli pe
nimeni.
Acestea zicand, arunca sticla din toate puterile. Fata se uita lung dupa ea, cu incredintarea c-o vedea pentru
ultima oara si fara sa poata banui ca, mult mai tarziu, avea s-o intalneasca din nou.
Sticla a cazut teafara in papurisul din apropiere. Si, cum sta in marginea lacului, s-a gandit cu tristete la
nerecunostinta oamenilor. „Eu le-am daruit cel mai strasnic vin, si-a zis ea. In schimb, ei m-au oropsit sa inghit
fara voie apa din balta.“ De buna seama, n-avea cum sa-i mai vada pe cei in tovarasia carora venise. Dar putea
sa le-auda cantecele si hohotele de ras. Tarziu, cand era aproape sa se innopteze, au trecut pe marginea lacului
doi feciori de tarani. Au dat peste sticla si-au luat-o cu ei. In ajun, fratele lor, care trebuia sa ajunga marinar si sa porneasca intr-o lunga calatorie, venise sa-si ia ramas bun de la ai sai. Maica-sa ii punea in desaga lucrurile
de care socotea c-avea sa aiba nevoie. O sticla de rachiu fusese astupata si invelita in hartie si batrana se
pregatea s-o vare in desaga, cand iata ca intrara pe usa cei doi flacaiasi care gasisera sticla goala la marginea
lacului. Mama deserta numaidecat sticla cea mica in cea mare si adauga atat rachiu cat s-o umple pana la gura.
- Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca sa leajunga pe tot timpul calatoriei si sa nu mai sufere de
durere de burta daca s-o intampla sa-i apuce furtuna.
Si iata in ce chip sticla noastra porni in largul lumii.
Marinarul, pe care il chema Peter Jansen, o primi bucuros si-o duse pe corabie, aceeasi corabie cu care trebuia
sa plece si tanarul a carui logodna avusese loc in aceeasi zi. Acesta nu vazu sticla, dar, chiar dac-ar fi vazut-o, de unde sa-i treaca prin minte ca era aceeasi pe care-o zvarlise in papuris in toiul voiosiei! In ceea ce-o privea, sticla n-avea cum sa se socoteasca injosita, deoarece rachiul era pentru marinari tot atat de pretios ca si vinul
cu care fusese umpluta intaia oara.
- Iata cel mai bun leac – spuneau ei de cate ori Peter Jansen le turna cate-un paharel.
Si ascultau cu cea mai mare bucurie cum galgaia rachiul din fundul sticlei.
Cata vreme a mai pastrat intre pereti cele cateva picaturi de rachiu, sticla noastra a fost privita cu multa
prietenie. Dar intr-o zi s-a pomenit goala, goala cu desavarsire. A fost aruncata intr-un ungher, unde-a ramas
vreme indelungata fara ca cineva s-o mai fi bagat in seama. Dar iata ca intr-o zi se starneste o mare furtuna.
Valuri uriase imbrancesc corabia din toate partile. Catargul cel mare se frange, apa razbate pe punte, oamenii
nu mai sunt in stare de nimic din pricina ca noaptea e neagra ca pacura. Si in cele din urma corabia se duce la
fund. Cu cateva clipe inainte de-a fi pierit in valuri, tanarul capitan, la a carui logodna luase parte si sticla,
scrisese pe un petic de hartie, la o scaparare de fulger: „In numele lui Iisus Hristos, am pierit in fundul marii“.
Si pe acelasi petic de hartie adaugase numele corabiei, alaturi de-al sau si de-al logodnicei sale. A varat-o apoi
in cea dintai sticla ce i-a cazut la indemana, a astupat-o si i-a dat drumul in valuri. Corabia s-a dus la fund,
oamenii s-au inecat cu totii.
Sticla care altadata avea menirea sa imprastie prin continutul ei multumirea si voiosia ducea acum vestea
infricosatoare a mortii. A ratacit indelung si zile in sir a vazut soarele rasarind si apunand. Atunci cand zarile
erau aprinse ca para focului, ea isi amintea de cuptorul in care se nascuse si parca-i venea sa se arunce in
volbura de scantei. Dupa catava vreme s-a simtit obosita sa tot rataceasca zadarnic si fara nici un rost in larg de ape, in timp ce vanturile de miazanoapte si miazazi imbranceau valurile, cand intr-o parte, cand intr-alta. Daca
furtuna se domolea o clipa, venea alta si-i lua locul. Si totusi, oricat de amarnica a fost aceasta ratacire, biata sticla a avut norocul sa nu se izbeasca de vreo stanca si nici sa fie inghitita de vreun rechin. Peticul de hartie, cel din urma bun-ramas al logodnicului catre aleasa inimii lui, avea menirea sa duca cu sine tristetea si
deznadejdea, o data ce-ar fi ajuns in mainile aceleia care trebuia sa-i cunoasca cuprinsul. Dar, la urmaurmei,
amaraciunea si deznadejdea pe care trebuia sa le pricinuiasca i se pareau mai putin decat negura asteptarii in
care se chinuia biata copila, care nu primise un singur gand din partea logodnicului ei.
Unde se afla oare? Incotro ar fi trebuit sa se indrepte sticla ca sa-i poata da de urma? Nu stia nimic. Isi urma
calea, tarata necontenit de ape. La inceput ii facuse placere o astfel de ratacire; dar, in cele din urma, ajunse sa se plictiseasca. Isi da foarte bine seama ca nu asta era menirea ei pe lume. Dupa cine stie cata vreme, unda o

arunca la mal, pe-un maldar de nisip. O gasi cineva si-o lua. Dar n-avea cine s-o desluseasca in clipa aceea,
caci locul in care se afla era la mii de leghe departare de locul in care luase nastere. Omul a destupat-o, a scos
hartia dintr-insa, a intors-o pe-o parte si pe alta, dar nestiind sa citeasca, n-a putut sa afle despre ce era vorba in cuprinsul ei. Si-a dat seama totusi ca trebuia sa fie o veste din partea unor naufragiati. A varat peticul de hartie in sticla, iar sticla a fost asezata pe o polita, intr-un dulap dintr-o mare incapere.
De cate ori venea cineva in casa, i se arata hartia, dar nu putea nimeni sa-i talmaceasca cuprinsul. Trecand
astfel din mana in mana, din pricina ca era scrisa cu creionul, slovele incepura sa se stearga, pana cand nu se
mai putura cunoaste nici cel putin cateva litere.
Sticla a ramas in dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncata in pod, unde, in scurta vreme, a fost acoperita
de praf si de panze de paianjen. Cu cata amaraciune isi amintea de ziua cand lasa sa i se deserte continutul
spumos in pahare, departe, in racoarea crangului! Si iarasi, n-avea sa uite nici goana pe valuri, in timp ce ducea
cu sine o trista veste; cel din urma bun-ramas al unui suflet rapus atat de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din
intunericul podului douazeci de ani in sir. Poate c-ar fi ramas un veac acolo daca nu s-ar fi daramat casa, ca sa
se inalte in locul ei o alta, mult mai frumoasa si mai incapatoare. Cand au inceput sa dea jos acoperisul, au dat
peste sticla. Cineva si-a adus aminte ca ascundea in fundul ei o taina. Dar sticla aproape ca nu-si mai amintea
nimic.
„Daca n-as fi fost aruncata in pod, poate c-as fi invatat limba tarii acesteia, isi zicea ea. Pe cata vreme, in bezna si in praf, printre soareci si paianjeni, nu mi-a mai fost cu putinta sa fac nimic si toti au uitat de mine...“
Ai casei insa au sters-o de praf si-au spalat-o cu grija, astfel ca tot mai putea fi buna la ceva. Simtea cum o
cuprinde din nou voiosia de altadata. Peticul de hartie s-a dus odata cu apa cu care fusese spalata. Si cand se
gandea cat de mult il pastrase! A fost umpluta cu niste seminte ce trebuiau duse departe, spre miazanoapte.
Bine astupata si bine impachetata, s-a pomenit din nou pe o corabie, intr-un ungher intunecos, unde nu puteau
sa strabata nici lumina opaitului, nici razele lunii, nici vapaia soarelui. „La ce-mi foloseste o astfel de calatorie
– isi zicea ea - cand nu ma pot bucura de nimic?“
Dar, intr-o buna zi, trebuia s-ajunga la capat. Cand a ajuns, a fost numaidecat despachetata. Cel care-o
despacheta, aruncand sforile si hartiile, striga cu ciuda:
- Au acoperit-o in asa fel ca sa n-o mai poata nimeni desface. Mare minune daca nu cumva s-o fi spart!
Dar sticla era teafara si nevatamata. In afara de asta, intelegea fiecare cuvant rostit. Era aceeasi limba pe care-o vorbisera cei din preajma cuptorului, negutatorul de vinuri, cei ce facusera chef in padure si marinarii in
tovarasia carora calatorise pe corabie, singura limba pe care-o cunostea. Asadar, se reintorsese in tara ei! De
bucurie, era cat pe-aci sa scape din mainile celui care o despacheta. Se simtea stapanita de atata duiosie incat
nu-si dadu seama cand i se scoase dopul si cand ii fu desertat continutul. Si tocmai cand isi veni in fire, se
pomeni aruncata intr-o pivnita, unde avea sa ramana uitata ani si ani.
„Si totusi, isi zicea ea, unde te-ai putea simti mai bine decat in tara ta, chiar daca soarta te-a blestemat sa
putrezesti intr-o pivnita umeda si intunecoasa!“
Dupa catava vreme, omul care locuia in casa aceea s-a mutat, luand toate sticlele cu el. Se imbogatise si traia
acum intr-un palat. Intr-una din zile, a dat un mare ospat. Tot parcul din jurul cladirii era plin de lampioane
colorate, asemenea unor lalele invapaiate de razele soarelui. Seara era minunata. Prin ungherele mai
indepartate, poate din pricina ca lampioanele nu fusesera de-ajuns, asezasera sticle in gatul carora infipsesera
lumanari. Printre ele se afla si sticla noastra. Cat se simtea de fericita! Vedea iarasi copaci inverziti, auzea
cantece, lua parte la voiosia obsteasca. Oricum, ar fi avut de ce sa fie nemultumita, deoarece se afla cam la o
parte. Dar nu era mai bine acolo decat in forfota oaspetilor? Putea sa guste in liniste un ceas de fericire, uitand ca petrecuse douazeci de ani aruncata intr-un pod. Necazurile trecutului nu mai insemnau nimic pentru ea.
Intr-un tarziu, trecu pe langa sticla o pereche de tineri logoditi. Parca nici n-ar fi vrut sa ia parte la voiosia
celorlalti. Sticla isi aduse numaidecat aminte de tanarul capitan, de fata atat de dragalasa a blanarului si de
logodna din padure. In parcul din jurul cladirii putea sa intre oricine. Venise si lume de departe, care nu fusese
poftita la ospat, ca sa se bucure de frumusetea serbarii. Printre cei singuratici se afla si o fata batrana, pe care nimeni n-o baga in seama. Intalnind perechea ce parea sa fie atat de multumita, isi aminti de-o veche logodna,
poate tocmai in clipa cand la acelasi lucru se gandise si sticla. Si apoi, cum sa nu-si aminteasca, de vreme ce
nu era alta decat fata blanarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viata ei si n-avea cum sa-l mai uite.
Trecu pe langa sticla fara s-o recunoasca, desi nu se schimbase intru nimic. La randul ei, nici sticla n-o mai
recunoscu pe fata blanarului, fiindca aceasta nu mai pastra nimic din frumusetea de odinioara. Asa se intampla
de multe ori in viata. Te intalnesti cu oameni cu care ai avut stranse legaturi candva, fara sa-i mai poti
recunoaste.

La sfarsitul serbarii, sticla a fost furata de un strengar, care-a vandut-o cu zece gologani ca sa-si cumpere o
prajitura. Era acum in stapanirea unui negutator de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici in
pravalia lui n-a ramas multa vreme. A fost cumparata de un calator care, in duminica urmatoare, trebuia sa
porneasca la drum cu balonul. Cand s-a ivit ziua plecarii, lumea s-a ingramadit din toate partile, ca mai
intotdeauna in astfel de imprejurari, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou si multi nu stiau la ce
anume ar putea sa foloseasca. Capeteniile orasului se urcara pe un fel de podet si muzica militara canta. Sticla
vedea totul prin gaurile unui cos in care fusese asezata alaturi de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat intr-o parte si intr-alta. Banuise pesemne ca in scurta vreme avea sa fie lasat sa cada din balon, ca sa aiba lumea de ce
rade. Sticla insa nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umfla din ce in ce, clatinandu-se.
In cele din urma, franghiile cu care fusese legat fura taiate. Numaidecat, cu sarituri sprintene, incepu sa urce in vazduh, ducand cu el un om si cosul in care se aflau iepurele si sticla. Muzica rasuna cu si mai multa putere si
toata lumea tipa, batand din palme.
„Intr-adevar, ciudat soi de calatorie! – isi zise sticla. Ai cu toate acestea, strabatand vazduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic si asta e de cea mai mare importanta pentru mine.“
Mii de oameni se ingramadisera pe strazi, urmarind inaltarea balonului. Fata cea batrana se afla printre ei. Dar
ea nu coborase in strada, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese asezata colivia cu micul canar care n-
avea din ce sa bea apa, multumindu-se ca, din cand in cand, sa-si racoreasca ciocul intr-o farfurioara sparta.
Fata batrana se pleca mai mult pe marginea ferestrei ca sa vada balonul si dadu la o parte o glastra in care
inflorea o tulpina frageda de mirt, singura podoaba din odaita ei saraca. Vazu cum omul urcat in balon dadu
mai intai drumul iepurelui; dupa aceea isi umplu un pahar ca sa bea in sanatatea celor de jos, care il urmareau
cu privirea; in sfarsit, lasa sa cada sticla, fara sa-i fi fost teama ca ea putea sa sparga capul cine stie carui biet crestin cumsecade.
Dar nici sticla n-avu ragazul de trebuinta sa se gandeasca la marea cinste ce i se facea, de-a fi lasata sa
pluteasca deasupra orasului cu acoperisuri de arama si turle stralucitoare, ca sa cada dupa aceea drept in
mijlocul multimii. Ametise parca si se rostogolea in fuga, dandu-se peste cap. O astfel de goana, in cea mai
deplina libertate, i se parea o adevarata fericire. Cat se simtea de multumita vazand ca nu numai toate privirile,
dar si toate ocheanele erau indreptate numai spre dansa! Trosc! Dar ce s-a intamplat? A cazut pe un acoperis si
s-a spart drept in doua. Sfaramaturile s-au rostogolit la pamant, prefacandu-se in tandari, in clipa cand se izbira de lespezile cu care era podita ograda. Singur gatul ramase intreg si se desprinse atat de frumos de restul
sticlei, incat iti venea sa crezi ca fusese taiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grabira sa
ridice de jos gatul sticlei.
- Strasnic paharut de pus in colivie! – zisera ei. Are din ce se adapa o pasarica.
Dar fiindca n-aveau nici colivie, nici pasarica, chiar daca n-ar fi fost mai mult decat o biata vrabie, cum era sa
le treaca prin minte sa-si cumpere si una si alta numai pentru ca gasisera un gat de sticla aruncat de cine stie
cine? Totusi, cineva isi aduse aminte de fata batrana care locuia la mansarda.
Intr-adevar, ea primi gatul sticlei cu multa bucurie, il astupa la un capat cu un dop, il umplu cu apa si-l aseza in colivie. Canarul, care avea acum apa din belsug, incepu sa ciripeasca cu mai multa voiosie si canta de-ti era
mai mare dragul. Gatul sticlei a primit si aceasta noua ciudatenie a sortii cu resemnare deplina. La urma-urmei,
nu fusese indeajuns de fericit in atatea alte imprejurari, mai ales cand avusese prilejul sa pluteasca in
vazduhuri, ratacind deasupra norilor? Peste cateva zile, fetei batrane veni sa-i faca vizita o prietena si gatul
sticlei ramase foarte mirat cand baga de seama ca, in loc sa aduca vorba si despre dansul, ele vorbira despre cu
totul altceva si, indeosebi, despre floarea din glastra.
- Sa nu cheltuiesti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata batrana. Iti daruiesc glastra pe care-o vezi in fereastra. Tulpina e incarcata de flori. E din rasadul pe care mi l-ai dat in ziua cand m-am logodit. Peste un an,
pe vremea aceea, urma sa-mi fac din florile lui cununa de mireasa. Dar aceasta clipa nu s-a mai ivit. Ochii care
aveau sa ma calauzeasca in largul vietii mi-au secat de plans si s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se
odihneste in fundul apelor. Floarea a crescut si eu am imbatranit. Dar rasadul pe care mi l-ai daruit atunci tot
mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom impleti cununa care va impodobi fruntea copilei tale.
Napadita de atatea amintiri dureroase, biata fata batrana nu-si mai putea stapani hohotele de plans. Aduse
vorba printre suspine de tanarul capitan si de logodna care avusese loc in padure. De toate isi aduse aminte,
fara ca totusi un singur lucru sa-i mai fi trecut prin gand: de unde era sa stie ca in marginea ferestrei, in colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gatul sticlei care se
desfundase cu atata zgomot si din cuprinsul careia gustasera toti cei de fata, ciocnind in sanatatea tinerei
perechi?

Dar nici gatul sticlei n-avea cum s-o mai recunoasca pe logodnica de odinioara. Cand, in sfarsit, a putut ajunge
la incredintarea ca nimeni nu-l mai baga in seama si ca nu se minuna catusi de putin de trecutul lui, plin de
atata stralucire – cand era stiut ca se afla acolo printr-o intamplare, in urma caderii din inaltul cerului – s-a
posomorat in asa chip incat n-a vrut sa mai asculte cele ce-si spuneau cele doua batrane.
Sarea in bucate
A fost o data un imparat, care avea trei fete pe care le iubea foarte mult. Mai ales de cand i-a murit sotia, se
ocupa mult de educatia fetelor si le indelpinea orice dorinta.
Le-a cumparat fetelor cele mai frumoase rochii, cele mai scumpe bijuterii si cele mai minunate carti. La randul
lor fetele il indrageau nespus pe tatal lor.
Intr-o zi imparatul a intrebat-o pe fata cea mare, cat de mult il iubeste.
-Te iubesc ca mierea. -raspunse fata.
Tatal a fost multumit de raspuns si a intrebat-o si pe fata cea mijlocie.
-Eu te iubesc ca zaharul. -raspunse aceasta.
Imparatul era de-a dreptul induiosat de atata iubire.
Atunci a intrebat-o pe fata cea mica:
-Si tu fetito, cat de mult ma iubesti?
-Eu te iubesc ca sarea in bucate, tata -raspunse mezina.
Surorile ei au inceput sa rada de ea si imparatul s-a infuriat.
-Ce fel de raspuns este acesta. Sa pleci din casa mea!
Fata nu a fost lasata sa dea nici o explicatie si a fost alungata. Surorile si-au batut joc de prostia ei si s-au
bucurat ca pleaca, fiindca tot nu prea o aveau la inima. Mezina s-a imbracat in niste haine simple si a plecat
mahnita, cu lacrimi in ochi.
Dupa o cale lunga a ajuns la palatul unui alt imparat si s-a angajat servitoare. Era atat de harnica si de
priceputa, incat toata lumea a ajuns sa o indrageasca. Stia sa pregateasca bucate alese si facea curatenie luna.
Imparateasa a auzit de servitoarea cea isteata si a chemat-o la dansa. Dupa ce au vorbit ele putin, au devenit
nedespartite. Fata nu mai trebuia sa munceasca la bucatarie, statea numai cu imparateasa, brodand sau pictand
si tot ceea ce facea era neasemuit de frumos.
Imparatul a trebuit sa plece la razboi, luandu-l cu el si pe fiul sau. Printul a fost ranit, iar imparatul si
imparateasa erau foarte necajiti. Imparateasa nu s-a miscat zi si noapte de langa patul bolnavului, iar fata de

imparat statea si ea cu dansii. L-a ingrijit foarte bine pe baiat, simpla atingere a mainii sale delicate alina orice durere.
Cand s-a inzdravenit, printul a mers la imparateasa si i-a spus ca vrea sa se insoare. Imparateasa s-a bucurat si
l-a intrebat daca vrea sa se insoare cu cine anume. Printul i-a spus ca vrea sa se insoare cu servitoarea care l-a
ingrijit cand era bolnav, ca alta fata mai frumoasa si mai cuminte nu cunoaste. Imparateasa la inceput nu a fost
de acord, vrand pentru fiul sau o mireasa de sange nobil, dar pana la urma printul a convins-o. Impreuna nu le-
a fost greu sa-l convinga si pe imparat si au si fixat data nuntii.
Tanara mireasa i-a rugat pe viitorii socri sa-l invite si pe un anume imparat, dar nu a marturisit ca acesta este
tatal ei. A venit si ziua mult asteptata a cununiei. Fata a pregatit separat bucatile pentru tatal sau si a dat
porunca unui slujitor sa i le duca personal si nu cumva sa ajunga din greseala la vreun alt oaspete.
Imparatul de cum a sosit s-a tot uitat la frumoasa mireasa si i se strangea inima gandindu-se ce mult seamana
cu fata lui, pe care nu a mai vazut-o de foarte mult timp.
Cand au aparut pe masa bucatele imbietoare toti mancau cu pofta, numai imparatul, tatal fetei inghitea cu greu
cate ceva ce i se paru rau si fara nici un gust. A intrebat in dreapta si in stanga, daca e buna mancarea si toti au raspuns ca sunt cele mai delicioase bucate pe care le-au gustat vreodata. A luat si el de la vecini un pic cu
furculita si s-a convins ca intr-adevar erau foarte bune.
Pana la urma nu a mai putut rabda si s-a ridicat in picioare, acuzandu-l pe imparatul gazda ca isi bate joc de
dansul. Acesta a chemat bucatarii, ca sa-i pedepseasca pe cel care a facut pozna atunci mireasa a recunoscut ca
ea a gatit pentru tatal sau doar cu miere si zahar si chiar si in solnita a turnat zaharul praf, sustinand ca
imparatul prefera mierea si zaharul in locul sarii.
Tatal si-a recunoscut greseala si a imbratisat-o cu drag pe fata pe care a crezut-o pierduta. Iar celalalt imparat
s-a bucurat ce nora vrednica si desteapta are, si mai e si fiica de imparat pe deasupra.
Zdrentuita - basm englezesc
Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va
uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa.
Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se
incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau
pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.
In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de
ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din
sacul cu zdrente. Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si
imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul
care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de
necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste.
Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona
sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu,
urma sa-si aleaga nevasta.
O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai
sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i
se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca haine scumpe si bijuterii si se
imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.
Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand
batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata.

Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la
bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete
la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o, gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.
N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca
sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de
ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada
ochiului la fata, pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta. Dar Zdrentuita rase,
zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre
domnitele pe care le va intalni la bal.
Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa, o
implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei
gascarul si cu gastele acestuia.
Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata
regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de
cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau, domnii radeau, iar regele privea nedumerit.
Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o
de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar
printul in cinstea caruia se dadea balul.
Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta,
hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de
gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.
Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut. Gascarul s-a
facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii,
la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea vedea, caci el tot
mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii.
Legenda Cainelui
legenda populara romaneasca
A fost odata, demult, demult, un cioban care-si pastea turma lui de oi intr-o poiana frumoasa, din apropierea
unei paduri; iar colo mai departe, spre rasarit, isi avea ciobanul stana. Dar tare greu ii era bietului om sa umble, cand avea nevoie, la agonisita lui... si stiti de ce?
N-apuca sa se departeze oleaca si, cat ai clipi din ochi, iesea din padure nasul oilor, un lup, care-i hartapanea
pe toata ziua cate-o oaie. Ca n-avea omul pe nimeni altul sa-i fie pazitor al turmulitei lui.
Azi asa, maine asa... s-a luat ciobanul de ganduri, ca nu putea sa se dedulceasca in voie de munculita lui; iar
daca se dedulcea, pierdea oile. Da asta pana intr-o zi, cand uite ca nimereste la turma un oaches batran, cu
barba alba colilie si parul pana-n calcaie. Ba avea si niste chei la brau.
-Buna ziua, mai ciobane.
-Multumim dumitale. Da incotro?
-Pana aici, mosicule. Rogu-te, fie-ti mila si da-mi olecuta de cas, ca sunt calator si de foame ma abatui pe aici.
Crede-ma, tata, ca de foame nu vaz inaintea ochilor.
-He, mosule, zise ciobanul, ti-as da cu draga inima, da nu pot, pacatele mele.
-De ce?
-Apoi, cum ma departez, vine un lup din padurea ceea si-mi hartapane o oaie; ba-mi mursica si din celelalte.
-Asa? Apoi du-te fara grija, daca e numai p-atata, ca pazesc eu in locu-ti.
-Bine, ma duc.
Si a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atat i-a fost. Cand se uita unchiasul, il vede venind cu limba scoasa
dinspre padure si... gadina da figa la turma...
Da atunci ce sa vezi dumneata? Unchiasul odata scoate din san doua mere si le arunca inaintea lui, asa ca se
dau de-a dura pe langa turma... S-apoi, minune... S-au facut din cele doua mere doua lighioi, amandoua la fel
cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care pana atunci nu mai fusesera pe pamant.
Si lighioile acelea, in graba au inceput sa se crete furca cu lupul, sa latre la el si inainte de a-si apuca lupul
tainul, sa-l goneasca spre padure.
Asa! Si mosul se uita cu bucurie la fapturile zidite de el; iar oitele pasteau in liniste.

Atunci soseste si ciobanul cu casul si vede minunea. Pricepe ca e la mijloc putere dumnezeiasca; cade in
genunchi inaintea unchiasului si incepe sa intrebe:
-Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine esti de-mi facusi atata bine?
-Eu sunt Petre! Si ti-am facut binele asta, drept rasplata ca ai avut si tu inima buna cu mine.
-Asa? graieste ciobanul si incepe sa se inchine. Iarta-ma dar, Sfinte Petre ca nu am stiut de la inceput cu cine
graiesc.
-Nu-i nimic, omule! Mai bine scoala si asculta aici. Vei sti ca lighioaia aia cea mai haidosa e caine, iar cealalta e catea. Din ele are sa se traga d-aici inainte neamul cainilor, care or apara in toata vremea turmele si toate
vitele de lupi.
Si dupa ce vorbi astea, cainii se intoarsera de la padure si incepura sa se apropie de om, sa se milcosesca, sa se
dagarteze pe langa el si sa-l linga pe haine.
Iar unchiasul, dupa ce facu cateva semne spre oi si spre caini, semn de binecuvantare, incepu sa se indeparteze
incet, incet, pana pieri intr-o lumina orbitoare!
-Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarasi ciobanul, cand mai vazu si asta si iarasi cazu in genunchi si multumi
Sfantuletului.
Si asa, vezi? Din merele alea se trag cainii de astazi. D-aia cainele nu e spurcat. El saracul, e cel mai credincios prieten al omului si in toata vremea se roaga asa Celui de-Sus si lui Sfantu Petre, ziditorul lui:
-Doamne, Doamne! Sa traiasca stapanii mei si sa faca noua feciori; sa traiasca apoi feciorii, ca sa iasa fiecare
cu cate-o imbucatura in mana, sa-mi dea, sa ma satur si eu.
Nu zice ca pisica:
- Doamne, Doamne! Sa moara toti din casa; sa ramana doar o baba si sa fie si aia oarba, ca sa-i pot lua eu din
mana, orice-mbucatura.
Ratusca cea urata
de H.C. Andersen
Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin
livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari,
inlauntrul carora erau lacuri adanci.
Da, cu adevarat era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit
cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se
puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de
ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu
venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.
In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.
"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.
Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna
pentru ochi.
- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.
- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe,
dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti
aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit sta
neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept m-am saturat.
Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.
- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.
- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu
gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar
nu vine sa ma vada.

- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de
curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca
toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l
invat si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e
un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.
- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si
pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!
Rata il privi lung si zise:
- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i
usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata
frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant;
hustiuliuc, si sari in apa.
- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca
niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.
- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in
adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat cand te uiti mai de aproape la el.
- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama
sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.
Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.
- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba
capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo.
Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama
panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate.
Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar
chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine
crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!
Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:
- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim
intre noi, Doamne fereste!
Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.
- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.
- Se poate, dar e asa de mare si de pocit zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.
- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as
vrea sa ti-l mai cioplesti putin.
- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de
minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos si cu vremea
s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.
Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.
- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.
- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.
Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.
Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat lovit batjocorit nu
numai de rate, dar si de puii de gaina.
- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat se umfla,
ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul
boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de
urat si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.
Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de
pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:
"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.
Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala.
A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.
- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.
- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu
cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.
Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a
bea apa din iaz!
Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.
- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti?
Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante
frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.
Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de
sangele lor.
Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare
mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile
copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii
intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.
- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.
Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.
Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se
uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.
Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci
ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca
langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau. Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani;
putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu.
Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar.
Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.
A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.
- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata
mare care se ratacise.
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit o
sa vedem.
Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era
stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar
aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o
asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide
deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile.
Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se
dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.
Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa
simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat
stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult copile, mai bine muljumeste lui
Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea
folosi mult si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu iti vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii
prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.
- Cum vei vrea, zise gaina.
Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina
urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori
grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te
gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.
Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri;
bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si
mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau
in sus asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l
intinse in sus spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat ineat se sperie el singur de
glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele;
si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.
Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele. Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota
se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste
picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.
A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii
lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.
Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in
oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de
spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut!
Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda
ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi
si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.
Statea rebegit culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.
Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere
ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde
merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra
santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi
si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste
ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat sa ma
apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de
servitoare si sa indur toate necazurile iernii.
Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda
apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.
Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.
Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata
fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.
In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira
iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:
- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...
Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.
Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare
fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese
oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre
toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda
si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit o sa vedem.
Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era
stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar
aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.
Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o
asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide
deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile.
Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se
dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.
Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa
simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat
stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult copile, mai bine muljumeste lui
Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea
folosi mult si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu iti vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii
prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.
- Cum vei vrea, zise gaina.
Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui.
Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se
bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai
si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.
Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri;
bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si
mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau
in sus asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l
intinse in sus spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat ineat se sperie el singur de
glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele;
si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.
Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele. Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota
se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste
picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.
A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii
lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.
Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in
oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de
spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut!
Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda
ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi
si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.
Statea rebegit culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.
Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere
ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde
merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra
santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!
Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau
lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat sa ma
apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de
servitoare si sa indur toate necazurile iernii.
Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda
apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.
Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.
Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata
fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.
In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira
iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:

- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...
Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.
Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare
fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese
oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre
toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda
si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!
Balaurul cu sapte capete
de Petre Ispirescu
A fost odata ca niciodata,ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele;
de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se
potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea
povesti;de cand se scria musca pe parete,mai mincinos cine nu crede.
A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa, si se hranea
numai cu oameni. Cand iesea el la mancare, toata lumea fugea, se inchidea in case si sta ascunsa pana ce-si
potolea foamea cu vreun drumet pe care il tragea ata la moarte. Toti oamenii locului se tanguiau de rautatea si
de frica balaurului. Rugaciuni si cate in luna si in soare se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de
acest nesatios balaur, dara in desert.
Fel de fel de fermecatori fusera adusi, insa ramasera rusinati cu vrajele lor cu tot. In cele din urma, daca vazu
imparatul ca toate sunt in desert hotari ca sa dea pe fiica sa de nevasta celui care va scapa tara de napasta.
Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa mantuiasca
tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, pe cand ceilalti sa se odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa adoarma si sa vie
balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat drept
pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie destept.
Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si
venise sa-si incerce si el norocul.
Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda. Pandira o zi, pandira doua,
pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe
cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari
dormeau pe langa foc. Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatandu-se, se
repezi, si unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni
bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase capete. Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru insa se lupta de moarte si
obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi.
Daca vazu el ca tovarasii sai nu se desteapta, isi puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului
balaur si-i taie si capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, si curse, si curse, pana ce stinse si foc si tot. Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca focul stins cand s-or destepta

tovarasii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va lasa sa se stinga focul. S-apuca mai intai si
scoase limbile din capetele balaurului, le baga in san si iute, cum putu, se sui intr-un copaci inalt si se uita in toate partile, ca de va vedea undeva vro zare de lumina, sa se duca si sa ceara nitel foc, ca sa atate si el pe al lor ce se stinsese. Cata intr-o parte si intr-alta si nu vazu nicairi lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de
seama si zari intr-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos si o porni intr-acolo.
Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, in care intalni pe Murgila, si pe care il opri pe loc, ca sa mai
intarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe si dete peste Miazanoapte, si trebui sa o lege si pe dansa ca sa
nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci in spinare,
care, zicea el, il taiase de la radacina; o invata el sa se puie cu spatele sa impinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va trage cu mainile, ca sa-i pice in spinare si sa-l ia sa se duca la treaba lui.
Miazanoapte, de mila si de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata viteazul si, pe
cand impingea, el o lega de copaci cobza, si porni inainte, ca n-avea vreme de pierdut.
Nu facu multa cale si intalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea ii da mesii a sta mult de vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase in goana. Facu ce facu si-l puse si pe dansul la buna randuiala, ca si pe
ceilalti doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca inainte si se duse pana ce ajunse la o pestera mare, in
care zarise focul.
Aci dete peste alte nevoi. In pestera acolo traiau niste oameni uriasi carii aveau numai cate un ochi in frunte.
Ceru foc de la dansii, dar ei, in loc de foc, pusera mana pe dansul si-l legara. Dupa aceea asezara si un cazan
pe foc cu apa si se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance.
Dara tocmai cand era sa-l arunce in caldare, un zgomot se auzi nu departe de pestera aceea, toti iesira, si lasara
pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba.
Cum se vazu viteazul nostru singur numai cu unchiasul, ii puse gand rau. Unchiasul il dezlega ca sa-l bage in
cazan, dara voinicul indata puse mana pe un taciune si-l azvarli drept in ochiul batranului, il orbi, si apoi fara
sa-i dea ragaz a zice nici carc! ii puse o piedica si-i facu vant in cazan. Lua focul dupa care venise, o apuca la
sanatoasa, si scapa cu fata curata. Ajungand la Zorila, ii dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga si fugi pana ce
ajunse la Miazanoapte, o dezlega si pe dansa, si apoi se duse si la Murgila pe care il trimise sa-si vaza de
treaba. Cand ajunse la tovarasii sai, ei tot mai dormeau. Nu incepuse, vezi, inca a se arata albul zilei, atat de
lunga fu noaptea, fiindca voinicul ii oprise cursul, si asa avu timp destul sa colinde dupa focul care ii trebuia.
N-apuca sa atate focul bine si tovarasii sai, desteptandu-se, zisera:
- Dara lunga noapte fu asta, mai vere.
- Lunga da, vericule, raspunse viteazul.
Si se umfla din foale ca sa aprinza focul. Ei se sculara, apoi incepura a se-ntinde si a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa dansii si un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii si cu mare mirare
bagara de seama ca capetele balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce patise, de teama sa
nu intre ura intre dansii, si se intoarsera cu totii in oras.
Cand ajunsera in cetate, toata lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca
trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data iara la ziua si ridica pan in naltul cerului pe mantuitorul lor.
Viteazul nostru, care vazuse si el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se stia curat la inima, si porni catre curtea imparateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi, caci el intelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie. Pasamite, bucatarul imparatului, un tigan negru si buzat se dusese d-a minune sa vaza
ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Si daca dete peste dansii dormind si peste dihania spurcata fara
rasuflare, el se arunca cu satarul de la bucatarie si-i taie capetele. Apoi merse la imparatul cu capetele si i le
arata, falindu-se ca el a facut izbanda. Iara imparatul daca vazu ca se infatiseaza bucatarul curtii cu izbanda,
facu o masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, si pusese in gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toti
imparatii. Tiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut. Cand ajunse
viteazul nostru la palat imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul mesei pe sapte perne.
Cum ajunse la imparat ii zise voinicul:
- Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur. Nu e
adevarat maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.
- Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat si poruncea slujitorilor sa-l dea afara.
Imparatul, care nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise:
- Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute daca capetele
balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor.

- Sa caute, sa caute, zise bahnita.
El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa. Atunci cautara si la nici unul din capete nu
gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta. Tiganul, care o sfeclise de tot si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la imparatul, striga:
- Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste.
Imparatul insa zise:
- Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile.
- Fugi d-acolo, imparate, zise tiganul care tremura ca varga si se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca calicul asta
este un desuchiat care a venit aici sa ne amageasca?
- Cine amageste, raspunse voinicul linistit sa-si ia pedeapsa.
El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea, si de cate ori arata o limba de atatea ori cadea si cate o perna de sub tigan, pana ce, in cele din urma, cazu si el de pe scaun, atat de tare se speriase
dihania.
Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a patit si cum a facut de a tinut noaptea atat de mult timp. Nu-i
trebui imparatului sa se gandeasca mult si sa vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, si cum era de suparat
pe tigan, pentru miselia si minciuna lui cea nerusinata, porunci si numaidecat se aduse doi cai neinvatati si doi
saci de nuci, lega pe tigan de coadele cailor si sacii de nuci si le dete drumul. Ei o luara la fuga prin smarcuri, si unde cadea nuca, cadea si bucatica, pana ce s-a prapadit si tigan si tot.
In urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, si lua romanasul nostru pe fata imparatului
de sotie, si tinu veselie mare si nemaipomenita mai multe saptamani, puindu-l si in scaunul imparatiei, iara fata
lacrama si multumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de slutenia pamantului, de harapina spurcata. Eram si eu p-
acolo si dedeam ajutor la nunta, unde caram apa cu ciurul, iara la sfarsitul nuntei adusera un cos de prune
uscate sa arunce in ale guri cascate.
Iara eu incalecai p-o sa si v-o spusei dumneavoastra asa.

Bunica
de Barbu Stefănescu Delavrancea
O văz, ca prin vis.
O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de
sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă
culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o
ploaie albastră.
- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
- Să spui...
Şi niciodată nu isprăvea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea
începea să spuie, şi eu visam înainte.
- A fost odată un împărat mare, mare...
- Cât de mare?

- Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu
avea copii...
- Bunico, e rău să nu ai copii?
- Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.
Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea şi ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot...
- Cât era de mic?
- Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.
- Va să zică, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or
lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur"... Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se
scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Ştiu eu?... Dumnezeu ştie...
Era aşa de cald... aşa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.
- Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a
udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii
înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică...
- Ca moşu de mică?
- Da, ca moşu...
- Atunci nu era mică de tot...
- Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă
rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă
pe obrajii ei, şi ea se dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe
cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă"...
- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
- A, nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o
apă care curge încet, încetinel, încetişor...
Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în
care adormisem de atâtea ori.
- Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
- ... ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat...
- ... ş-a plecaaat...
- Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă...
- ... întunecoasă...

- ... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar bătrân, ş-a pus dăsagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi... cum îi aducea şoapte de
departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi...
Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi
zâmbetul ei.
Cum l-a pacalit Broscuta pe Leu
A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare.
Leul era mare si fioros, si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga
sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun.
Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"
Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el
ar fi inghitit-o pe ea in loc.
Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.
Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziat, Broscuto," a racnit el. "Si unde-mi este mancarea?"
"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat," a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam."
"Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?"
"Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."
Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!"
Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei.
Cand au ajuns, Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe fundul baltii."
Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni,
coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui.
Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a
nimerit exact in mijlocul baltii!
Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!" Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede.
Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop,
hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai
linistite.

Canuta om sucit
de I. L. Caragiale
A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. Mă-sii i-a abătut să nască
tocmai despre ziuă la lăsata secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. Paştele în anul acela
cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brişca la moaşa satului tocmai în margine. Moaşa dormea; d-abia se
întorsese acasă de la arendaşul moşiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deştepte, până să se îmbrace
femeia, până să se urce-n brişcă. Copilul a aşteptat cât a aşteptat şi, până să-şi piarză răbdarea mă-sa care se
văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii
de la brişca lui tată-său la scară.
Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Canuţă – fără praznic la călindar.
După ce s-a lăpădat de trei ori de Satana naşu-său pentru el, popa satului a luat copilul în mâni şi l-a vârât
odată în cristelniţă: “În numele Tatălui!...” copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: “…ş-al Fiului!...” copilul a-
nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: “…ş-al sfântului Duh!...” copilul
s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, şi a scăpat în fundul cristelniţei. Popa a scos mâinile goale din
apă, iar naşa a început să ţipe:
- Se-neacă, părinte, copilul!... Ce faci?
Popa şi-a sumes iute mânicile şi l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol
bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochişorii lui cârpiţi ca un broscoi în pierzare.
L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc.
- Măă! Zice popa; mulţi copii am botezat de când sunt preot… să vă trăiască! Dar aşa copil sucit n-am mai
văzut!
Cănuţă a rămas sărman de părinţi tocmai când se făcuse copil de-nvăţătură… De una, mai bine pentru ei: mare
bucurie n-aveau să capete dupa urmările lui.
Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraş şi l-a dat la şcoală. A-nvăţat Cănuţă cât a-nvăţat, până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă:
- Cănuţă!
- Prezent!
- Câţi domni a avut ţara românească?
- Mulţi, domnule.
- Mulţi, mulţi! Da câţi? Neghiobule!
- …Câţi, domnule?
- Dar tu mă-ntrebi pe mine? Or eu pe tine, prostule?
- Să-i numărăm, domnule…
- Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule?

- Am învăţat la armetică,domnule.
- Mergi la loc, nătarăule! Altădată să-i numeri.
S-a dus Cănuţă la loc şi s-a apucat să numere şi iar să numere. A doua zi a venit dascălul şi mai supărat:
- Cănuţă!
- Aci.
- Câte feluri de numere complexe avem?
- Multe, domnule.
- Câte, dobitocule?- Câte, domnule?
- Răspunde tu, boule!
- Să le numărăm, domnule!
- Acu să le numeri? Până acum ce-ai numărat, măgarule?
- Am numărat domnii, domnule!
- Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri. Iar s-a dus la loc şi s-a apucat să numere câte feluri de numere
complexe avem.
A treia zi, dascălul intră turbat:
- Cănuţă!
- Prezent! Numerele complexe…
- 137an u-ntreb de numerele complexe…
- …Domnii ţării româneşti…
- Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa?
- Mă duc să le număr, domnule…
Şi a plecat Cănuţă. S-a dus la bunică-sa acasă şi i-a spus că nu mai merge la şcoală măcar să-l taie. Bunică-sa a
alergat la dascăl, şi dascălul i-a spus:
- Babo, dă-l la meşteşug. Poate meşteşugul să-i dea de capătâi, că nu-i de şcoală, e copil sucit, una îl întrebi şi alta răspunde.
S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde ştii? Nu e toată lumea făcută să se procopsească-n şcoală… să-l
dau la stâpân; poate acolo să-i fie norocul lui.
L-a dat pe Cănuţă la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a
încărcat un coş mare cu fel de fel de mezeluri şi cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeaţă la un
muşteriu. Afară era un polei grozav. Cănuţă s-a aplecat şi d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în
prăvălie.
- N-o să aluneci cu el, mă? A-ntrebat jupânul.
- De! Jupâne; ştiu eu?
- O să-l poci duce?
- E greu…
- Haide! S-a răstit jupânul. Dar sa dormi şi să mănânci, ştii? Leneşule!
Canuţă a dat să ridice coşul şi n-a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă,
jupânul şi încă un băiat au ridicat greutatea şi i-au pus-o lui Cănuţa în cârcă.
Copăcel-copăcel, băiatul a mers câţiva paşi până la colţul stradei pe unde presăraseră negustorii cenuşe pe
dinaintea prăvăliilor: dar când s-apuce pe o ulicioară mai neumblată, ca să mai scurteze din drum, tocmai
venea o birjă cu caii răscăcăraţi de teama alunecuşului. Băiatul s-a ferit repede-n lături şi odată, bâldâbâc! Şi
sdronc! Cănuţă într-o parte cât colo şi sarcina din spinare într-alta. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să vază ce s-a făcut coşul. L-a apucat vârtos de toartă şi l-a smucit cu putere.
Ciudat lucru! Coşul era acum mai uşor. Când l-a ridicat de la pământ, a-nceput să curgă din fundul coşului ca
dintr-o stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La muşteriu,
cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l omoare
doar.
De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău… Dar…
- Unde ai căzut, ticălosule?
- La colţ la ulicioară.
- Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule? Nu puteai merge pe podul Mogoşoaii, pe unde e măturat şi cu
cenuşă pe jos? Ai?
- Ca să nu mai ocolesc, jupâne!

- Să nu mai ocoleşti?... Ţi-e lene să umbli, mişelule!... Patruzeci de franci!... Face pielea ta câtă pagubă mi-ai
făcut tu mie?
Şi trage-i, şi trage-i… I-a tras atâta, încât bietul Cănuţă, după ce s-a închis prăvălia, nici n-a mai mâncat. S-a
culcat îmbrăcat pe mindir şi a dormit tun până la ziuă, parcă făcuse un ziafet.
A treia seară îl trimite iar cu marfa la alt muşteriu. Acuma era coşul foarte uşurel.
- Măă! Să vii degrabă.
- Viu, jupâne.
- Bagă de seamă să mai spargi ceva iar!...
Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă şi târguieşte fel de fel de trebuincioase pentru casă.
- Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine şi cu contul, să-l plătesc acasă.
- Care dintre băieţii ăi mici e aicea? Întreabă jupânul.
- Niciunu! Răspunse tejghetaru. Sunt toţi duşi.
- Dar Cănuţă?
- N-a venit încă.
- Veni-i-ar numele…
Dama-şi pierde răbdarea; se uită la ceas:
- Atunci, zice, iau o birjă, că m-aşteaptă la masă; am musafiri; şi trimite dumneata pe băiat mâine, ori
poimâine, cu contu.
Jupânul, negustor vechi, care cunoştea cât se-ntinde poimâine al cocoanei, zice dulceag:
- Dar… ştiţi că… mai este un contişor…
- Ce contişor? Zice dama. Orice-o fi, plăteşte bărbatu-meu când o trece pe aici.
- E cam de mult, zice jupânul zaharisind şi mai tare tonul. De! Cu vremea asta, şi la noi, negustorii, nu prea
merge… Eu zic, coniţă, mai 138an u138a aşteptăm băiatul… zău! Mai 138an u138a aşteptăm băiatul.
- Care 138an u zică nu am atâta credit la dumneata?
- Mă iertaţi, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul jupânul, frecându-şi mâinile.
Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe când intră mai mulţi muşterii:
- Băiete! Vezi ce-a poftitără domnii.
- Mersi, zice dama foarte înţepată, şi iese, trântind uşa. Orişicât, să laşi să plece aşa un muşteriu suparat, o
damă, nu face pentru un negustor… Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat,
iacătă şi Cănuţă, alb de măzăriche.
-
Unde ai stat până acuma, nemernicule? Zbiară jupânul.
- Am fost la d. Popescu.
- La d. Popescu?... Un ceas pentru o palmă de loc?...
- Am dat pe podul Mogoşoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă.
- Pe podul Mogoşoaiei?... ca să caşti gura la prâvălii!...
Şi şart! Part! O pereche de palme fierbinţi peste urechile degerate…
Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui Cănuţă două palme mult mai dureroase decât bătaia de
deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să se plângă de şeale şi dormise ca o buturugă; acuma
n-a putut s-adoarmă de usturimea urechilor. A 138an u înfundat toată noaptea pe mindirul lui până despre ziuă.
Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul
Cănuţă se grăbise a ieşi să se bucure de razele acestuia. Un neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir.
Cănuţă oftă adânc ca şi cum ar fi răsuflat întâia dată, îşi şterse repede ochii ca şi cum ar fi văzut întâia oară
lumina. În perete ardea o lămpşoară afumată. Toţi băieţii ceilalţi dormeau adânc. Îşi luă într-o basma
lucruşoarele lui, mai nimic, şi ieşi.
Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului şi mai ales de a sufletului, îngheţat de atâta umblet pe frig, bătea
în geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la marginea oraşului. Baba se deşteptase, îşi
aprinsese candela la icoane şi se-n-china.
-
Cine e?
- Eu bunico.
I-a deschis.
- Ei! Ce cauţi tu până-n ziuă?
- Am fugit de la jupânul.- De ce? A-ntrebat bunica încruntată de cine ştie ce urât gând i-o fi fulgerat
prin mintea ei veche.

- …Pentru-că… nu mai vreau să stau.
- Nu-ţi dă de mâncare?
- 139an u.
- Munceşti prea mult?
- Mult… dar… nu mult.
- Te bate?
Băiatul dete din cap ş-ncepu să plângă. A vrut bunica să-l 139an u139, să-l îndemne la supunere – ba, că aşa
bate stăpânul, să-nveţe băieţii minte; ba, că trebuie să aibă copilul răbdare dacă e la stăpân: că dacă n-a vrut să-
nveţe carte şi nici la stăpân nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? S-ajungă vagabond, ori pungaş, ori să se
prăpădească pe drumuri; că de! E băiat mare acuma, de treisprezece ani… de treisprezece ani…! Şi şi-a adus
aminte baba că adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, şi că e destul de mâhnit el şi de bătut la ziua lui, când alţi copii cine ştie ce bunătăţi 139an u mângâieri au la ziua lor: ce să-l mai 139an u139 şi
ea?... şi tot uitându-se la el cum plângea ca un prost, şezând pe marginea lăzii, cu legătura într-o mână, şi se
ştergea cu căciula la ochi, a început şi baba să plângă ca o proastă.
Când răsărea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, Cănuţă dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire
sucită! Omul când doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe brânci: nici pe una nici pe cealaltă nu voise să
doarmă, fiindcă-i erau prea simţitoare de cu seara.
Tot aşa şi iar aşa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuţă mulţi stăpâni. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui
pahar care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară. Şi lumea vede măcar ce se
petrece cu paharul; dar putea lumea înţelege ce se petrece în sufletul lui Cănuţă? Paharul stă de faţa; sufletul
lui Cănuţă sta ascuns şi pe 139an u era prea mic, prea strâmt – dedea repede pe dinafară.
Multe şi de toate a încercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă şi el era
139an u, a făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în anul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de 139an u139, care în 139an u139al139e nu era aşa de vinovat, cu
câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.
Ducând viaţă destul de grea, i-a venit şi lui ceasul, şi s-a însurat ca toată lumea. L-a înşelat la început soacră-
sa, nu i-a dat zestrea făgăduită – el a zis şi n-a prea zis ceva. L-a înşelat nevasta întâia oară – el a zis prea
puţine. A doua oară – n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoveştenii, a făcut ce-a făcut şi din toata sărăcia a
cumpărat un crap mare şi borţos, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. L-a dus acasă şi a rugat pe nevastă şi pe
soacră să i-l facă umplut la cuptor cu stafide şi coconari. Femeile, din una într-alta, mai cu treabă, mai cu
vorba, au uitat să scoată peştele la vreme. Când l-a dat la masă – sfarog. Cănuţă şi-a ieşit din pepene. Fără nici
o vorbă şi-a lăsat nevasta şi a pornit divorţ a doua zi cu probe de altă dată; ar fi pornit numaidecât, 139an u139
se putea, era sărbătoare, mâncare de peşte, nu se ţinea tribunal.
Femeia era însărcinată… A început să plângă, că ce o să se facă ea fără Cănuţă. El n-a vrut s-asculte. De
necaz, de mâhnire, femeia a lepădat la mă-sa şi cât pe-aci să moară de boală şi de mizerie. A alergat soacră-sa
la el:
-
Cănuţă maică, fie-ţi milă! E nevastă-ta, iart-o! se prăpădeş-te fata, moare! Ce Dumnezeu! Cănuţă
maică, pentru un crap! Aş! Cănuţă, bărbat straşnic, o ţinea într-una:
- Crap necrap, nu se poate, cocoană! Am pornit hârtie, s-a isprăvit.
În sfârşit a scăpat femeia după o îndelungată suferinţă.
Într-o dimineaţă, când 139an u139 după daraveri, Cănuţă se întâlneşte cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci:
se plimba în piaţa Teatrului de colo până colo ca o desperată. O durea îngrozitor o măsea de sus. Fusese la
dentist, dânsul dormea. Îl aştepta să se deştepte; 139an u139 putuse sta locului; ieşise să se plimbe; 139an u în
salonul de aşteptare, i-era să nu-nebunească de durere.
Pe când vorbeau amândoi – c-aminteri nu erau supăraţi – iată că vine în fugă mare feciorul de la dentist şi-i
spune să poftească. Femeia porneşte hotărâtă; dar după un pas se opreşte şi, întorcându-se către bărbatu-său:
- Ai şi tu cu mine Cănuţă; mi-e frică.
Omul merge după ea. Ajung în salonul de aşteptare. Femeia cade zdrobită pe un jeţ, legănându-şi capul
strâmbat şi aiurit de suferinţă.
- Poftiţi, zice 139an u139al deschizând o uşa.
Femeia se scoală şi ia de mână, dârdâind ca de friguri, pe Cănuţă; amândoi intră după doctor. Ea albă ca hârtia,
se aşează pe scaunul de operaţie. El se face că fluieră ca pentru el singur, ţinând mâinile la spate şi uitându-se
la o cadră din perete. Dar n-are răbdare, vrea să se-ntoarcă… Atunci un ţipăt… Gata!
- Haha! Zice 139an u139al. Bine-ai făcut c-ai venit! Aveai un abces care se putea sui la ochi, şi pe urmă…

- Ei, domnule doctor! Zice femeia cu tonul 140an u al celei mai hotărâte scârbe de viaţă, după ce se clăti bine
în gură… Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu şi inima!
Cănuţă nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat cu nevastă-sa. A tratat-o cu o cafea cu lapte la
Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au suit amândoi într-o birje; au mers
acasă, s-au împăcat şi au trăit încă destulă vreme împreună.
Ar mai fi trăit încă bine, daca nu i se întâmpla lui Cănuţă să moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un
moft – ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, şi
acesta îl refuzase – s-a iritat aşa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de necăciune… Rău… rău… până
seara a murit. L-au îngropat a doua zi ca pe toţi morţii.
La şapte ani, i-au facut după obicei parastas ca să-i scoată oasele şi să i le spele. Era de faţă la slujbă nevasta şi câteva rude. Când au dat groparii de coşciugul lui şi i-au ridicat binişor capul putred, ce să vezi! În loc să stea oasele lui Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa şi ţurloaiele erau pornite către grătarul
coastelor.
- Asta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa.
- Aş! A răspuns femeia. M-aş fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-l găsesc la loc… Sfinţia 140an u l-ai cunoscut
pe răposatul Cănuţă… om sucit!
Pazitoarea de gaste
Fratii Grimm
Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un
loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era
înconjurat de o pădure nemărginită.
Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure.
Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o
gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o
pornea incetisor spre casă.
Cine ar fi văzut-o încărcată aşa şi-ar fi putut zice în sinea lui c-o să cadă, doborâtă de greutate, dar bătrânica
era zdravănă şi ajungea in fiecare zi cu bine acasă. Şi dacă se întâmpla să se întâlnească cu vreun drumeţ, îi
spunea cu blândeţe în glas:
- Bună ziua, cumetre dragă, frumoasă vreme mai e astăzi! Da' ce te uiţi aşa? Te miri cum de pot căra-n spate
atâta iarbă? Oare nu-i dat fiecăruia să-şi poarte povara-n spinare?...
Vezi însă că oamenilor nu le făcea plăcere s-o întâlnească şi se fereau din calea ei, făcând un ocol. Şi dacă se
întâmpla ca vreun gospodar să treacă cu feciorul lui pe lângă dânsa, odată îl vedeai că-i şopteşte băiatului la
ureche:
- Fereşte-te de baba asta, ai grija, că-i o vrăjitoare tare vicleană!...
Într-o dimineaţă se întâmplă să treacă prin acea pădure un flăcău tare frumuşel. Şi-n timp ce mergea el aşa,
soarele strălucea în înalt, păsările cântau pe întrecute, ş-un vânticel răcoros adia prin frunziş.
S-ar spune că întreaga fire era la fel ca şi drumeţul, plină de bucurie şi de voioşie. În drumul lui, feciorul nu
întâlnise picior de om când, deodată, numai ce-o văzu pe bătrână stând în genunchi şi cosind iarba. Pesemne
că venise cam de multişor acolo, că şorţul îi era plin cu iarbă, iar alături mai avea două coşuri cu mere şi pere
pădureţe.
- Bine, mătuşică, da' cum poţi să cari toate astea singură? se miră flăcăul.
- Trebuie să le car, voinice dragă, răspunse ea. Odraslele de bogătaşi n-au de ce să se ostenească aşa, da' eu n-
am încotro! Că ţăranul are o vorbă înţeleaptă: „Nu te uita înapoi că ţi s-a strâmbat spinarea, că degeaba, te
uiţi!" Şi văzându-l că se opreşte, bătrânica adăugă: N-ai vrea să mă ajuţi? Ai încă spinarea dreaptă cum e
bradul şi picioarele zdravene, aşa că n-are să-ţi fie greu. Şi nu te teme, că coliba mi-e tare aproape, colo, în
dosul muntelui. Nu-ţi trebuie mult ca să ajungi la ea...
Flăcăului i se făcu milă de bătrânică şi-i spuse:
- Bine, mătuşică, o să-ţi duc eu povara! Nu-i vorba că-s fiu de nobil, da' uite c-o să-ţi arăt că ştiu să car la fel de bine ca şi ţăranii...
- Dacă te încumeţi să-ncerci, atunci încearcă! - spuse bătrânica. Da' să ştii că vreo oră de drum tot o să ai de

făcut. Da' ce importanţă are asta pentru un voinic ca tine! Şi să nu uiţi că trebuie să cari şi coşurile alea două, cu mere şi cu pere...
Când auzi că-i vorba de-o oră de mers, flăcăul şovăi oleacă, dar bătrânica nu-i mai dădu drumul, ci-i şi puse în
spinare legătura cu iarbă şi-n fiecare mână câte un coş.
- Vezi ce uşor e? zise ea.
- Ba nu e uşor deloc! răspunse flăcăul.
Şi se strâmbă de durere, că legătura era grea de parcă ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele şi perele
atârnau ca plumbul.
- Of, nu mai pot să suflu! se tângui el.
Flăcăul vru să-şi dea jos povara, dar bătrânica nici nu vru să audă de aşa ceva.
- Ia te uită, zise ea batjocoritoare, domnişorul nu vrea să care ceea ce eu, o femeie bătrână, am cărat de atâtea
ori! Să te lauzi văd că ştii, da' când vine vorba de treabă serioasă, vrei să dai bir cu fugiţii, hai?... Ei,
domnişorule, cu mine nu-ţi merge!... Ce mai stai pe gânduri? Întinde-o la drum, că nu-ţi ia nimeni legătura din
spinare!...
Cât timp a fost drumul drept, flăcăul a purtat povara in spate destul de bine, dar când au început să urce
muntele şi pietrişul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parcă ar fi fost însufleţit, puterile nu-l mai
ajutară. Sudoarea îi curgea gârlă pe frunte şi i se scurgea pe spinare în broboane când calde, când reci.
- Mătuşică, mă simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasă-mă să mă odihnesc un pic, că de nu, am să cad din
picioare!..
- Nici prin gând nu-mi trece! spuse bătrânica. Când om ajunge acasă, o să te odihneşti cât ai să pofteşti, da'
acum porneşte-o la drum!...
- Mătuşă, îmi pare că te cam întreci cu gluma! zise feciorul de viţă aleasă. Şi, mâniat la culme, vru să zvârle
din spinare povara. Dar oricât se suci şi se răsuci, nu putu să scape de ea...
În acest timp, bătrâna chicotea şi ţopăia, plină de voioşie:
- Nu te mânia, dragă domnişorule, că te-ai roşit la faţă ca o creastă de cocoş!...Şi nu mai fi nici nerăbdător!
Poartă-n spinare legăturica şi când om ajunge acasă, o să-ţi dau şi un bacşiş pe cinste!...
Acum, flăcăul n-avea de ales şi fu nevoit să se supună. Şi, târâş-grăpiş, o luă pe urma bătrânei, văicărindu-se la
tot pasul. Între timp, bătrânica părea că devine tot mai sprintenă, iar povara flăcăului se făcea tot mai grea. Şi
deodată, când flăcăul nici nu se aştepta, baba făcu un salt şi, ţuşti!, sări pe legătura de fân şi se cocoţă în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijită, atârna mai greu decât cea mai voinică femeie!...
Flăcăului începură să-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era chip să se oprească nici măcar cât să-şi
tragă sufletul... De îndată ce-l vedea că se opreşte, bătrânica îl şi lovea peste picioare c-o joardă sau cu un
mănunchi de urzici. Urcă el muntele ca vai de el, şi tocmai când simţea că-i sleit de oboseală şi c-o să pice jos,
ajunse, în sfârşit, la coliba bătrânei.
Când o zăriră pe bătrână, un cârd de gâşte îşi desfăcură aripile şi, întinzându-şi gâturile, alergară s-o
întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o nuieluşă în mână, venea o cumătră mai în vârstă, înaltă şi lată-n
spate, cu o faţă urâtă ca moartea.
- Mamă, îi spuse ea bătrânei, nu cumva ai păţit ceva de-ai întârziat atât de mult?
- N-am păţit nimic, fetiţa mea, răspunse bătrâna. Dimpotrivă, domnul asta a fost atât de binevoitor şi mi-a dus
povara. Şi, închipuie-ţi, când m-am simţit obosită, m-a luat şi pe mine-n cârcă!... Şi aşa s-a făcut că drumul nu
mi s-a părut lung deloc, şi-am fost veseli, şi-am glumit tot timpul.
Când îşi termină vorbele, bătrâna se dădu jos din spinarea flăcăului. Apoi îi luă şi legătura din spate, şi
coşurile din mâini şi, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:
- Acum, aşază-te pe banca asta din faţa uşii şi odihneşte-te. Ţi-ai meritat pe deplin răsplata şi n-o să întârzii să
ţi-o dau. Apoi grăi către păzitoarea gâştelor: Du-te în casă, fata mea, că nu se cade să rămâi singură cu un
tânăr! La urma urmelor, de ce să pui untdelemn peste foc? Mai ştii că nu se îndrăgosteşte de tine?...
Flăcăul luă seama la vorbele bătrânei, dar nu ştiu dacă să plângă sau să râdă. „Aşa comoară, îşi spuse el în
sinea lui, chiar de-ar fi mai tânără cu vreo treizeci de anişori şi tot nu mi-ar mişca inima!"
În acest timp, bătrâna îşi alintă şi-şi mângâia gâştele de parcă ar fi fost copiii ei. Apoi, o chemă pe fiică-sa şi intrară-n casă. Flăcăul se întinse pe bancă, la umbra unui măr sălbatic, şi se uită în jur. Aerul era blând şi
molcom şi cât vedeai cu ochii se întindea o pajişte verde, plină cu ghiocei, cimbrişor sălbatic şi zeci şi zeci de
alte soiuri de flori. Prin mijlocul grădinii curgea un pârâu limpede precum cleştarul, în care se răsfrângeau
razele soarelui, şi pe undele lui se preumblau în sus şi-n jos gâştele albe.

„E foarte plăcut pe aici, se gândi el, da' sunt atât de trudit, că de-abia îmi ţin ochii deschişi!... N-ar fi rău de-aş
aţipi un pic... Numai de n-ar veni un vânt să-mi spulbere picioarele, că le simt moi şi uşoare ca iasca!"
Apoi, închise ochii şi adormi. Dormi el un pic şi numai ce veni bătrâna să-l trezească. Şi, zgâlţâindu-l, îi spuse:
- Scoală-te, că aici nu mai poţi rămâne! Recunosc că te-am făcut să-ţi scoţi oleacă sufletul pe urcuşul acela, dar
viaţa nu ţi-ai pierdut-o. Iar acum am să-ţi dau răsplata. De bani sau de bunuri ştiu că n-ai nevoie, aşa că o să-ţi dăruiesc cu totul altceva.
Şi zicând aceasta, îi întinse un sipeţel făurit dintr-un singur smarald.
- Păstrează-l bine, adăuga ea, că o să-ţi aducă mult noroc!
Flăcăul sari în sus de bucurie şi se simţi iarăşi în puteri şi plin de voie bună. Şi după ce-i mulţumi bătrânei
pentru dar, o porni la drum, fără ca măcar să arunce o privire către fata babei. Merse el ce merse, cale lungă,
nu glumă, şi-n urechi tot îi mai venea din depărtare gâgâitul vesel al gâştelor.
Flăcăul fu nevoit să rătăcească vreme de trei zile prin afundul acelui codru şi-n cele din urmă găsi un drumeag
care-l scoase afară din pădure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, şi ajunse într-o cetate mare. Şi cum nu
cunoştea pe nimeni, îl duseră în palatul împărătesc, să se înfăţişeze măriilor-lor. Şi aşa se făcu de intră el în
sala tronului, unde împăratul şi împărăteasa şedeau pe jilţurile domneşti, înconjuraţi de curteni. Flăcăul înaintă
până-n faţa tronului şi, lăsându-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipeţelul de smarald şi-l depuse la
picioarele împărătesei. Maria-sa îl rugă să se ridice, iar el îi întinse sipeţelul.
Cum îl deschise şi privi în el, împărăteasa se prăbuşi la pământ, fără simţire. Dacă văzu măria-sa una ca asta,
pe data porunci ca flăcăul să fie dus în temniţă. Dar chiar în aceeaşi clipă împărăteasa deschise iarăşi ochii şi
strigă să i se dea drumul, că n-are nici o vină. Apoi, porunci ca toată lumea să iasă afară, fiindcă are o vorbă de taină cu flăcăul.
De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic şi-i spuse:
- La ce bun toate onorurile şi strălucirea care mă înconjoară, dacă-n fiecare dimineaţă mă trezesc cu inima grea
şi plină de durere!...
Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată lumea o privea ca pe o minune
nemaivăzută. Era albă ca zăpada, roşie ca mărul pârguit, iar parul îi strălucea ca razele de soare. Când se
întâmpla să plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare şi nestemate.
Şi ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le cheme pe tustrele fetele să se înfăţişeze măriei-sale, de faţă cu toată curtea. Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toţii când a
intrat cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele!... Şi împăratul grăi:
- Fiicele mele, nu ştiu când îmi va suna ceasul din urmă şi de aia vreau să hotărăsc astăzi ce o să primească
fiecare dintre voi după moartea mea! Ştiu că toate mă iubiţi, dar aceleia care mă iubeşte cel mai mult i se
cuveni, pe drept, partea cea mai însemnată a împărăţiei.
Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubeşte cel mai mult.
- Prea vă pripiţi cu răspunsul! grai împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, să-mi spună cum mă iubeşte?
După asta o să-mi dau seama singur care dintre voi nutreşte faţă de mine cele mai alese sentimente.
Şi atunci spuse fata cea mare:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zaharul cel mai dulce!
Iar a doua zise aşa:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă!
Vezi însă că mezina tăcea chitic.
Atunci măria-sa o întrebă:
- Da' tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubeşti?
- Nu ştiu! răspunse fata. Dragostea ce ţi-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!
Dar împăratul nu se mulţumi cu răspunsul domniţei, ci stărui ca fata să-i arate negreşit cât de mult îl iubea. Şi-
ntr-un sfârşit, ea spuse:
- Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, aşa
cum iubesc sarea-n bucate!"
Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare şi spuse cu năduf:
- Dacă doar atât mă iubeşti, cât sarea, apoi tot cu sare îţi va fi răsplătită şi dragostea!"
Apoi îşi împărţi împărăţia între cele două fete mai mari, iar mezinei îi legă de spate un sac plin cu sare, şi o
alungă de la palat. Doi slujitori fură nevoiţi s-o însoţească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat
cu toţii de măria-sa să se îndure şi s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.

Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost obligată să ne părăsească... Şi tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-au curs şiroaie din ochi.
Puţin după asta, împăratului i-a părut tare rău că şi-a pedepsit fiica atât de crâncen, şi-a trimis slujitorii s-o
caute pe biata copilă în toată pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au sfişiat-o
fiarele sălbatice, nu mai ştiu ce să fac de mâhnire...
Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viaţă, că s-a aciuat în vreo peşteră sau că a găsit adapost la
niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipetelul dumitale de smarald şi-am găsit înăuntru un mărgăritar
aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ţi poti da seama cât de mult mi s-a tulburat inima şi
mi-a sângerat!... Parcă aş fi văzut-o iarăşi în faţă, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece!... Spune-mi, cum
ai ajuns în stapânirea acestui sipeţel?
Flăcăul de viţă aleasă prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrâna ce trăia-n codrul de necuprins. Şi mai
adăugă că baba nu i s-a părut a fi o femeie cumsecade, fiindcă se vedea din toate purtările ei că e o vrăjitoare.
Cât despre domniţă, nici nu-i fusese dat s-o vadă şi nici nu auzise despre ea nimic!...
După ce-şi termină flăcăul povestirea, împăratul şi împărăteasa luară hotărârea să plece spre acel codru şi să
încerce să vorbească cu bătrâna. În sinea lor gândeau că acolo unde a fost găsit mărgăritarul, vor putea afla
veşti şi despre fiica lor...
Acum, trebuie să vă spun că-n acest timp bătrâna stătea în coliba ei şi torcea la roata de tors. Se întunecase de-
acum şi un vreasc, care abia mocnea în vatră, împrăştia o lumină slabă.
Deodată, de afară se auzi o larmă mare: se întorceau gâştele de la păscut şi scoteau gâgâiturile lor răguşite.
Puţin după aceea, intră-n casă şi fata şi-i dădu bineţe maică-si. Bătrâna însă de-abia îi răspunse şi se mulţumi
să dea doar din cap de câteva ori.
Fata se aşeză lângă ea şi, luându-şi roata de tors, începu să răsucească firul atât de sprinten, de parcă ar fi fost în anii fragezi ai tinereţii. Stătură ele aşa cam vreo două ceasuri bune, fără să scoată vreun cuvânt, şi-n timpul
ăsta numai cele două roţi de tors îşi vorbeau, îngânându-se...
În cele din urmă, ceva se auzi foşnind pe la fereastra şi doi ochi ca para se holbară înăuntru. Era o bufniţă
bătrână care strigă de trei ori: „uhu-huu!" Bătrâna ridică privirea de la roata de tors şi apoi spuse:
- E timpul, fetiţo, să te duci să-ţi vezi de treburi!
Auzind-o, fata îşi lăsă lucrul şi ieşi afară. Încotro se îndrepta oare? O luă peste câmp şi merse departe, tot mai
departe, până când ajunse într-o vale largă. Şi într-un sfârşit, se opri la un izvor lângă care se înălţau trei stejari bătrâni.
Între timp, luna ieşise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, şi era atâta lumină, că puteai zări şi un ac. Şi, ce să vezi, odată îşi scoase fata de pe faţă pielea cea veştedă şi, aplecându-se la izvor, începu să se spele...
Când fu gata, muie şi pielea în apă şi apoi o întinse pe iarbă, să se usuce şi să se albească la lumina lunii.
Ei, dragilor, cât de schimbată era acum fata! Aşa ceva nu v-a fost vouă dat să vedeţi niciciodată!...
Când lăsă să-i cadă coada de păr cenuşiu, odată se revarsă pe umeri un par bălai ca razele de soare. Şi era atât
de bogat părul acesta nou, că o învălui toată, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, strălucitori ca
stelele de pe cer şi obrajii trandafirii, ca floarea de măr.
Vezi însă că fata cea frumoasă era tare mâhnită. Şi, asezându-se pe marginea fântânii, începu să plângă amar.
Lacrimilei i se scurgea din ochi şi se rostogolea printre valurile bogate de păr bălai, până picau la pământ...
Astfel şedea ea acolo, şi multă vreme ar fi rămas aşa, adâncită-n mâhnirea ei, dacă în ramurile unui copac din
apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Aşa o spaimă o cuprinse pe fată că, tremurând ca frunza, o luă la goană
spre casă. Se nimeri că tocmai atunci batrâna stătea-n prag şi fata vru să-i povestească ceea ce i se întâmplase,
dar batrâna râse uşurel şi-i spuse prietenos:
- Ştiu tot, fata mea!
Apoi o duse în odaie şi aprinse alt vreasc. Dar nu se mai aşeză la roata de tors, ci scoase o mătură şi începu să
măture preşurile şi să frece duşumeaua c-o cârpă.
- Totul trebuie să fie curat ca lacrima şi-n cea mai mare ordine! grăi ea către fată.
- Bine, mamă, vru să ştie fata, da' de ce începi treaba la o ora aşa de târzie? Ce-ai de gând?
- Da' ce oră este? întrebă bătrâna.
- Nu-i încă miezul nopţii, răspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.
- Oare nu te-ai gândit, continuă bătrâna, că se îplinesc trei ani de când ai venit la mine? A trecut timpul cât ţi-a fost îngăduit să stai aici şi de-acum nu mai putem rămâne împreună.
Când o auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav şi începu să se văicărească:

- Vai, dragă mamă, vrei să mă izgoneşti?... Unde să mă duc? Că doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care să
mă îndrept!... Am făcut mereu tot ce mi-ai cerut şi niciodată n-ai fost nemulţumită de mine. Nu mă izgoni de-
aici!...
Vezi însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aştepta...
- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da' , când o fi să plec, trebuie să las casa curată... Şi-acum, nu
mă mai bodogăni, că mă încurci la lucru!... Iar în privinţa ta, fii fără nici o grijă, o să găseşti un acoperiş sub care să te poţi adăposti, şi-o să fii mulţumită cu simbria pe care ţi-o vor da.
- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat! stărui mai departe fata.
- Un singur lucru îţi spun: să nu mă mai stinghereşti de la treabă!... Hai, încetează odată cu întrebările şi du-te în odaia ta! Ia-ţi pielea cea veştedă de pe obraz şi îmbracă-ţi rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit
aici. Şi-apoi rămâi în camera ta şi aşteaptă până ce te-oi chema!
Şi-acum, dragilor, să ne întoarcem iarăşi la împăratul şi împărăteasa care au plecat, împreuna cu flăcăul de viţă
aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-şi ducea viaţa-n pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.
Au mers ei ce-au mers, cale lungă, nu şagă, şi-n timpul nopţii s-a întâmplat ca flacăul să se rătăcească de
ceilalţi şi să pornească singur mai departe. În ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun şi merse
fără întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac şi se gândi să-şi petreacă noaptea acolo,
fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească şi mai rău, dacă o merge pe beznă.
Între timp, apăru şi luna şi începu să-şi arunce razele pe pământ. Şi-n lumina aceea numai ce zări o făptură,
coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuieluşă, dar, din toată înfăţişarea ei, flăcăul îşi dădu repede
seama că era păzitoarea de gâşte pe care o văzuse în coliba bătrânei.
- Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace!... Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-
mi scape nici cealaltă...
Dar nu mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor şi-şi smulge pielea cea veştedă de pe faţă şi
începe să se spele. Şi cum i se mai revarsa pe umeri părul de aur! Şi era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe
lume!
Flăcaul abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e cineva prin apropiere. Şi ca s-o poată privi
mai bine, îşi lungi gâtul printre frunzare şi-şi bucură ochii cu priveliştea aceea nemaivăzută. Dar fie că se
aplecase prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată şi-n aceeaşi clipă fata îşi puse din nou pe faţă pielea cea veştedă şi fugi de acolo ca o caprioară.
Şi cum se acoperise şi luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se făcu nevăzută, de parcă o înghiţise
noaptea. De îndată ce n-o mai zări, flăcăul se dădu jos din copac şi alerga după ea cât îl ţineau picioarele.
Alergă el ce alergă şi deodata i se păru că desluşeşte prin întuneric două făpturi care înaintau prin valea aceea.
Erau împăratul şi împărăteasa, care zărisera de departe lumina de la coliba bătrânei şi se îndreptau într-acolo.
Flăcăul le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai îndoiră câtuşi de puţin că era vorba despre
fiica lor cea pierdută. Şi, cu inima plină de bucurie şi de încredere, purceseră mai departe şi în curând ajunseră
la căscioară. Ceea ce văzură mai întâi fu cârdul de gâşte care dormeau nemişcate de jur-împrejurul colibei, cu
capul ascuns între pene...
Se uitară ei înăuntru, pe fereastră, şi-o văzură pe bătrână torcând liniştită. Dădea din cap toată vremea, cum fac
bătrânii, şi-şi vedea de lucrul ei, fără să arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de
curat, de parcă ar fi locuit în ea nişte spiriduşi care n-aveau pic de colb pe încălţări... Pe fiica lor însă n-o
văzură! Cătară ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urmă, îşi luară inima-n dinţi şi bătură uşurel în geam.
Bătrâna părea că-i aşteaptă şi, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:
- Intraţi înăuntru, că eu vă cunosc!
După ce păşiră în odaie, bătrâna le spuse:
- N-ar fi trebuit să bateţi un drum atât de lung, de n-aţi fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună şi de drăgălaşă!... Nu-i vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n aceşti trei ani de zile a păzit doar gâştele şi inima ei neprihanită n-a fost întinată de nici un rău. Dar voi aţi fost pedepsiţi îndeajuns şi aţi
trăit tot timpul numai cu spaima că v-a pierit copila.
Apoi se duse la uşa celeilalte odăi şi strigă:
- Vino încoace, fetiţa mea!
Deodată se deschise usa şi domniţa apăru în veşmintele ei de mătase, cu părul de aur revărsându-i-se pe umeri
şi cu ochii strălucitori, de parcă ar fi fost o zână... Ea se îndreptă către părinţii ei şi, luându-i de după gât, îi copleşi de sărutări. Şi nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că şi flăcăul era lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roşi toată ca un mac şi nici ea nu ştiu de ce anume.

Deodata împăratul spuse:
- Copila mea dragă, împărăţia am împărţit-o celor două surori ale tale, aşa c-aş voi să ştiu ce-ţi doreşte inima,
ca să-ţi dau din celelalte avuţii pe care le am!
- Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile pe care le-a vărsat din pricina voastră şi toate sunt mai curate şi mai frumoase decât mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor şi au mai mult preţ
decât toată împărăţia mariei-tale!... Iar ca răsplată pentru munca ei din aceşti trei ani, îi dăruiesc căşcioara
mea.
După ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Şi numai ce prinseră zidurile să trosnească şi când se
uitară, căşcioara se prefăcuse într-un palat măreţ, şi-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, şi-o
droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătăţuri...
Apoi domniţa cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viţă aleasă şi s-au statornicit la palat. Acolo au trăit
în fericire şi bună înţelegere, până la adânci bătrâneţi. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred că gâştele cele albe ca zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâşte adevărate, ci fete...
Şi nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea să le ocrotească şi să le scape de urgia
unui blestem. Acum, când se risipise vraja, îşi luaseră şi ele înfăţişarea omenească şi rămaseră pe lângă
domniţa cea tânără ca s-o slujească cu credinţă.
Da' ceea ce ştiu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum credea lumea, ci o femeie înţeleaptă şi
pricepută, care făcea numai bine. Şi se vede că tot ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniţei darul
de a vărsa mărgăritare în loc de lacrimi.

Muzicantii din Brema
Fratii Grimm
A fost odată un om şi omul asta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar, de la
un timp, bietului magar i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stapânul lui se
gândi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.
Măgarul pricepu însă că nu-l asteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai astepte, îşi luă tălpăşiţa spre orasul
Brema. Nu ştiu de unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului.
După ce merse el o bucata de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului,
rasuflând din greu, de parca ar fi făcut ocolul pământului.
- Ce gâfâi aşa, măi Apucă-l-în-coiţi? îl întrebă magarul.
- Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân şi slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vînatoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stapânul meu şi-a pus în gând să-mi facă de petrecanie, şi
atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e cu ce-o să-mi câştig eu pâinea de-aci înainte?
- Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Brema să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru
domnia-ta un loc în taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.
Câinelui ii placu propunerea, cum era să nu-i placă? Şi plecară împreună mai departe. Merseră ei aşa, pâna ce
întîlniră în drum o pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parca tot îi ningea şi-i ploua!...
- Ei, Linge-barbă, de ce mi-eşti atât de tristă? Cine ţi-a stricat socotelile? o intrebă magarul.
- Cui i-ar arde să fie vesel, când i-a ajuns funia la păr? raspunse pisica. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor şi să torc decât să alerg dupa şoareci, stăpână-mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de-acasă la timp, nu e vorbă, dar stau şi mă
socotesc: încotro s-o apuc acum?
- Hai cu noi la Brema, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu siguranta c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful orasului.
Pisica socoti că sfatul asta nu-i rău deloc şi se alatura celorlalti doi.
Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers, şi trecând ei prin faţa unei curţi, au văzut cocoţat pe-o poartă un
cocoş care striga „cucurigu" din toată puterea rărunchilor.
- Ce ţi s-a-ntâmplat de strigi asa, măi cocoşule? îl întrebă măgarul. Astâmpără-te odata, că împuiezi urechile
oamenilor!...
- Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasa, dar la ce bun!... spuse cu tristete cocoşul. Mîine-i duminică, şi
ne vin oaspeţi. Dar vezi că stapâna-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti
să mănânce cocos la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap... Acu-ntelegi de ce strig aşa?
Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă...
- Pai bine, Creasta-roşie, să te necajeşti matale pentru atât!... îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi la Brema.
Că oriunde ai merge, ceva mai bun decat moartea tot o sa afli... Ai un glas care te unge, şi de te-ai învoi să
cântăm împreună, ne-ar asculta lumea cu gura căscată, zău aşa!...

Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită şi toti patru o porniră la drum. Merseră ei
cât merseră, dar cum nu putură ajunge la Brema într-o singură zi, se vazură siliţi să înnopteze într-o pădure.
Măgarul şi câinele îşi făcură culcuşul sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat.
Dar cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbură mai sus, până-n vârful copacului, unde se simţea mai la adăpost,
înainte de a apuca să adoarmă, îşi mai roti o data privirea în jur şi deodata i se păru că zăreşte în depărtare o
luminiţă. Atunci le strigă tovarăşilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, caci se zăreşte o
lumină.
- Hai s-o întindem chiar acu într-acolo, spuse cu hotărâre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!
Câinele era la fel de zorit; gândea că de-ar găsi pe-acolo niscaiva oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde
tare bine.
Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curând o văzură scânteind şi mai puternic; şi din ce se
apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tâlhari, care era luminată ca
ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.
- Ce vezi acolo, măi Urechilă? îl întrebă cocoşul.
- Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mâncăruri şi băuturi alese şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se
înfrupta de zor.
- Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! spuse cocoşul.
- Mai încape vorbă! Numai de ne-am vedea în locul lor!... spuse măgarul, privind cu pofta cum înfulecau
tâlharii.
Chibzuira ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană şi, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut.
Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului,
pisica se căţără pe spatele câinelui, iar la urmă cocoşul îşi desfacu aripile şi, zburând, se aşeză pe capul pisicii.
Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cutcuriga. După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se facură ţăndari.
De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi, crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziţi în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luând fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parca
i-ar fi aşteptat un post de patru săptămâni.
Dupa ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta
inimii şi după cum ii era firea. Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig după uşă, pisica
se tolăni pe cuptor, lânga spuza caldă, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă. Şi cum veneau de la drum lung şi erau
osteniţi, adormiră repede.
După ce trecu miezul nopţii, tâlharii văzură de departe că-n casă nu mai ardea nici o lumină şi că totul părea
cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:
- Mi se pare că ne-am cam speriat de pomana!... S-ar cuveni să ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de inger!
Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întâmplă pe-acasă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună
pe gânduri; casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nici o grijă, intră în bucătărie şi voi să
aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, ii luă drept cărbuni încinşi şi apropie de ei un băt de
chibrit, ca să ia un foc. Dar pisica nu întelese de glumă; îi sări în obraz şi începu să-l zgârâie şi să-l scuipe.
Tâlharul trase o sperietura zdravănă şi dădu să insă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două.
Câinele, care sta lungit după usă, se repezi la el şi-l muşcă de picior. O luă atunci la goană prin curte şi, când
trecu pe lângă maldărul de gunoi, îi arse magarul o copită, de vazu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de harmalaia
de-afară, începu să strige de pe grindă: „Cu-curigu, cu-curiguu!"...
Atunci tâlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri decât în faţa căpeteniei tâlharilor, caruia îi înşiră toate grozăviile prin câte trecuse.
- Vai de viata noastra!... În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu niste gheare lungi şi ascuţite; iar la usă, cine crezi ca stătea? unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior!... Socoteam c-am scăpat! Da ţi-ai găsit să scapi aşa uşor! În ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciuca, iar sus,
cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecatorul şi tot striga: „Aduceţi-mi-i încoace pe tâlhar! Aduceţi-mi-l!"..,
Daca am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi sfîrîiau călcâiele...
Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Brema s-au simţit
atât de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece...
Şi toate câte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineauri, un fârtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba..

Croitorul cel viteaz
Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de
zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură.
Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:
- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!
Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:
- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa...
Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului,
acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun.
Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în
fiecare, şi în cele din urmă spuse:
- Da, da, nu-i rău!... Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie
chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!
Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun ş-o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar
plecă îmbufnată şi bombănind. „Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui...
Ş-o să-mi mai dea şi putere!"
Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug.
„Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!" gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el,
s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din
ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la
droaia de muşte care moţăiau pe pereţi.
Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine.
- Hei, muştelor, da' cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi.
Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra
ospăţului.
Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte.
„Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte" îşi zise el.
Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse-n faţa lui, cu picioruşele
ţepene!
„Da' ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!" se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!..." îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte dintr-o lovitură!"
„Da' ce, parcă târgul ăsta al nostru, e de ajuns?" continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. „Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!" Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel...
Se socoti el ce se socoti, şi cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul,
hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă.

Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar.
Nici n-apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de
acolo. O scoase dintre ramuri ş-o vârî şi pe dânsa-n buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni
voiniceşte la drum, şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul.
Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care
privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi-i zise:
- Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi,
asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii?... Eu nu mă mulţumesc doar cu
atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul... N-ai vrea să vii şi tu cu mine?
Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi n-avu decât un singur răspuns:
- Ţi-ai şi găsit cu cine să mă-nsoţesc! Cu un coate-goale ca tine!...
- Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim... se grozăvi
croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul.
Uriaşul citi: „Şapte dintr-o lovitură!" şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce-i stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea
faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare.
Luă de jos un pietroi şi-l strânse în pumn, până ce începu să picure apa el.
- Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul.
- Numai atât?!... păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!
Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n
pumn până ţâşni tot zerul din ea.
- Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu-i venea să creadă că
fărâma asta de om are atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea
drumului şi-l zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări.
- Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!...
- Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai
aruncat tot s-a întors pe pământ!... Eu o să zvârl unul care n-are să se mai întoarcă niciodată...
Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi-i dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că-
şi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse.
- Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?!... Îl cam luă peste picior croitoraşul.
- Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da', vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?...
Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise:
- Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure!
- Da' cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea.
Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi
întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra!
Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-
n spinare asemenea greutate.
Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise:
- Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat...
Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parca l-ar fi cărat tot
timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş:
- Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!...
Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă-n faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât
crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până-n dreptul voinicului nostru, îl
îndemnă să-l prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia.
Dar vezi ca voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi
ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş.
Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Va închipuiţi dumneavoastră că acum fu
rândul uriaşului să-l ia în zeflemea!
- Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?...

- Ia auzi-l ce vorbeşte!... Păi, putere am câtă pofteşti!... se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da' vorba e c-am sărit peste pom din cu
totul altă pricină... Auzii prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!...
Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele
printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă
altceva:
- De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte.
Croitoraşul se învoi bucuros şi-l urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi
care stăteau roată-n jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea.
Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în
chichineaţa aia de atelier!"
Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi-l îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un
drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă-n două.
„De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!" se bucură uriaşul, în sinea lui.
A doua zi, în zori, uriaşii o porniră-n pădure şi nici nu-l luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de
dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară
uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să-i facă pe toţi chisăliţă, o luară
la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta.
Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză
straşnică!
După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare.
Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată.
În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura
căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!"
- Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da' ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de
pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti...
Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi-şi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi
de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.
Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere
la croitoraş, să stea pe-ndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea
împărăţiei.
Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce-l văzu că se trezeşte. Şi-n timp ce
croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba.
- Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului!
Voinicul nostru se bucura de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum nu
râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic
şi-ar fi vrut să-l ştie plecat peste mări şi ţări.
- Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti
asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară...
Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea
drumul din oştire.
- Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se
plânseră ei stăpânului lor.
Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii
cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.
Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor!... Să-i dea
papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după
aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de
nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.
Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche
pentru un om atât de viteaz ca el.

Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că
blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi
nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei
îşi pusese viaţa-n primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar
răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din
împărăţie.
„Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!" gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!"
Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:
- Nici nu mai încape vorbă că mă-nvoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-
i fac să-şi lase oasele în codru...
Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse
împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui:
- Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de
petrecanie!...
Apoi se afundă-n pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş.
Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât
de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu
pietre şi se căţără-n copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă.
Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic
multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă:
- Ce te-a apucat să dai în mine?
- Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?
Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş.
- Aoleu, da' asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti?
- Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş.
Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase.
Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş.
- Te cam întreci cu gluma, auzi!... răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.
Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din
creştet şi până-n rădăcină.
Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?!... Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi
lovit trăsnetul în aceeaşi clipă.
În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut că nu l-au smuls
şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul".
Trase apoi paloşul din teacă şi-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care-l aşteptau în marginea pădurii şi le zise:
- Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!...
În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca
mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?...
- Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreţii.
- Auzi vorbă!... se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr.
Călăreţii nu prea vrură să se încreadă-n spusele lui şi intrară-n adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i
adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de
sânge... Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.
Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru
făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care-i stătea ca un ghimpe-n coastă.
- Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da' mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de
nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie!
Dar mare lucru nu-i pentru tine... Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea
numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.

- Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da' asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi
uriaşi... Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata!
Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată
însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte.
Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.
- Uşurel! strigă voinicul nostru.
Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele
unui copac. Dar inorogul nu-l slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie
cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron.
„Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!" se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu
frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua
inorogul de funie si-l duse peşcheş împăratului.
Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi-i ceru să săvârşească o a treia ispravă
vitejească.
Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să-i mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-
una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi-n celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă şi
să-i dea ajutor la nevoie.
- Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!
De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi
fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.
De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că
l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuţă de vânătoare aflată-n
apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi
căsuţa, se piti după ea şi-o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru...
Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe
fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime.
Croitoraşul îi chemă pe vânători ca să-i aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă
împăratului, care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină cuvântul şi să-i dea fata şi jumătate din împărăţie.
Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că croitoraşul ajunse împărat.
Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că-l aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi
zicea el aşa: „Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!" Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam.
A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o
scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş.
Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise:
- Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea!... La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor
sta de veghe afara, şi de îndată ce-l va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or
lega fedeleş, să n-aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar aşa o să i se piardă urma...
Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o
el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului
domnitor şi-l iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.
- Dacă aşa-i vorba, las' că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora!... răspunse croitoraşul.
Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să-l vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise
uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească:
- Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste
urechi!... Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-
un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?!
Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se-nfricoşară de moarte şi-o luară la
sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici.

De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat c-a rămas croitoraşul nostru pe
tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.
Hansel si Gretel
Fratii Grimm
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui
codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema
Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntr-o buna zi, întâmplându-se să se abată
asupra tării o mare scumpete , nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l munceasca gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se
pomenea că ofteaza cu grea obidă.
Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
- Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de
unele? . ..
- Ştii ceva, barbate, răspunse femeia, mâine-n zori luam copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le
facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi
lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigura, şi-n felul ăsta ne
descotorosim de ei!
- Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri
în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie...
- Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i asa, o să murim de foame toti patru ... Poti să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie ...
Şi femeia nu-i dadu pace pană când omul nostru nu se-nvoi.
- Totusi, mi-e tare mila de bietii copii! adaugă el cu obida.
In acest timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie catre tatăl lor.
La un moment dat, Gretel începu să plânga cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel, printre sughituri:
- De-acu s-a sfârşit cu noi!
- Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! ... îi zise cu blândeţe frăţiorul.
După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna
lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau ca bşnuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai
multe ori pâna ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:
- Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.
Zgripţuroaica de femeie nici nu asteptă să răsară soarele că se si înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.
- Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de piine şi mârâi printre dinţi:
- Asta aveţi de mâncare pentru la pranz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu
mai căpătaţi!
Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi
porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce
rămăsese în urmă.
Asta o facu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi. ..
Si dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:

- Da ce-ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti
cumva picioarele! . . .
- Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă . .. Stă, a naibii, cocoţată, pe acoperiş, şi-mi face semne de
rămas bun.
Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:
- Prostănacule, nu-i nicio pisicuţă!. .. E soarele de dimineaţă, care străluceste pe horn.
Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase dupa nici o pisicuţă şi că de fiecare dată, când se oprea, scotea
din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.
După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde padurea se îndesea, şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se
opri şi zise:
- Acu , copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel si Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, pâna ce se facu o moviliţă buna. Lemnele luara foc pe data şi,
când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:
- Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om
termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.
Hansel si Gretel se aşezară lânga foc şi când se facu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum
auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor! ...
Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de
uscătura aceea.
Dupa ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormira buştean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi
întrebă frăţiorul:
- Cum o să ieşim din pădure?
Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:
- Mai ai rabdare oleacă, pâna ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!...
Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara
de mâna şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau
drumul. Mersera ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile, ajunseră la casa parintească. Au bătut ei la
uşa, cioc-cioc! şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel si Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte
îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
- Copii rai ce sunteti, de ce ati dormit in padure atita vreme? Ne-ati facut sa credem ca nu mai vreti sa va mai
intoarceti la casa voastra . . . Dar vezi ca tatal copiilor se bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mihnit ca-i
lasase atat de singuri.
Nu trecu multa vreme si nevoile incepura iarasi sa-i incolteasca. Si numai ce-o auzira copiii intr-o noapte pe
femeie zicandu-i lui barbatu-su, care se perpelea in asternut:
- De-acu am terminat iarasi merindele, ca nu mai avem in casa decat o jumatate de piine!... Si dupa ce-om
manca-o si pe asta, ne-om satura cu rabdari prajite . . . Trebuie sa ne descotorosim de copii, auzi tu! O sa-i
ducem in afundul padurii, ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa se reintoarca acasa. Alta scapare nu
vad, de ni-e drag sa ne mai putem tine zilele.
Vezi insa ca omului i se incrincena inima la auzul astor cuvinte si gindea in sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni
sa imparti cu copiii tai ultima bucatura! ..." Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc in seama spusele lui, ci-l tot ocara si-l mustra. Acu , e stiut, cine a apucat de-a spus A trebuie sa-l rosteasca si pe B si, daca si-a calcat pe inima prima oara, musai trebuie si a doua oara sa faca la fel.
Copiii erau insa treji si auzira toata vorba lor. Dupa ce batranii adormira, Hansel se scula din pat si vru sa iasa afara, sa adune pietricele, cum facuse si de prima data, dar vezi ca femeia avusese grija sa incuie usa, asa ca
baiatului nu-i fu chip sa poata iesi din casa. Si desi ii era inima grea, isi mangiie surioara, spunindu-i:
- Nu plinge, Gretel, ci dormi linistita. Om gasi noi cum sa scapam cu bine ...
Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca si veni femeia si-i trase pe copii din asternut. Apoi le intinse cate o
bucatica de piine, care era mult mai micsoara decat de cealalta data.
In timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre padure, Hansel incepu a face firimituri in buzunar si din loc in
loc se oprea sa le presare pe jos.
- Ia asculta, Hansel, ii striga la un moment dat taica-sau, ce te tot opresti mereu si privesti in jur? Vezi-ti mai bine de drumul tau si mergi cum trebuie! ...

- Pai, ma uit dupa porumbita mea, care sta pe-acoperis si vrea sa-mi spuna la revedere!.. . grai Hansel repede,
ca nu cumva sa se dea in vileag.
- Prostanacule, il lua in raspar femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbita!... E soarele de dimineata care
straluceste sus, deasupra hornului.
Dar vezi ca Hansel nu dadu indarat de la ce-si pusese in gand si, incetisor-incetisor, imprastie pe drum toate
firimiturile.
Femeia ii duse pe copii departe, departe, tot mai in afundul padurii, unde nu mai fusesera in viata lor. Si-ntr-un
luminis, facura iarasi un foc mare si mama le zise cat putu ea de bland:
- Ramineti aici, copilasi, si de v-a birui oboseala, n-aveti decat sa puneti capul jos si sa dormiti oleaca . . . Noi ne ducem in padure, mai incolo, sa taiem lemne si seara, cand om sfarsi lucrul, ne intoarcem sa va luam.
Trecu ce trecu timpul si cand veni ora prinzului, Gretel lua bucatica de piine si-o imparti cu Hansel, ca pe-a lui
baiatul o presarase pe drum.
Zburara ceasurile, se lasa si amurgul, dar vezi ca nimeni nu se arata sa-i ia pe bietii copii. Si cum adormira
greu, se trezira de-abia in toiul noptii. Daca vazu ce se intimplase, Hansel o mangiie pe surioara lui si-i zise:
- Sa ramanem aici pana ce-o rasari luna, ca atunci ne-o fi usor sa gasim firimiturile pe care le-am imprastiat pe
jos, cat am mers. Ele or sa ne arate fara gres drumul spre casa, asta-i sigur!
De indata ce se inalta luna deasupra padurii, copiii se sculara din culcusul de vreascuri, dar vezi ca nu mai
gasira nici o firimitura . . . Multimea de pasarele care tot zboara peste campuri si prin paduri de mult le
ciugulisera pe toate. Dar Hansel avea o inima viteaza si-i spuse lui Gretel:
- N-ai teama, surioara, pana la urma tot o sa gasim drumul! ...
Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca . . . Mersera toata noaptea si mai mersera inca o zi, din zori si pana-n
seara, dar de izbutit tot nu izbutira sa iasa din padure. Si erau prapaditi de foame ca vai de ei, ca afara de
cateva boabe de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luasera-n gura. De truditi ce erau, sarmanii
copii abia isi mai trageau picioarele, si asa se facu ca nu mai putura merge si, ghemuindu-se sub un copac,
adormira bustean.
Si se ivi a treia dimineata de cand copiii parasisera casa parinteasca. O luara ei la picior, de cum rasari soarele, dar cu cat mergeau, cu atat se afundau mai adanc in padure. De nu le venea cat mai degraba un ajutor, se aflau
in primejdie de moarte.
Când se facu ora prinzului, numai ce vazura pe-o craca o pasarica alba si frumoasa, care canta atat de duios, ca
se oprira vrajiti s-o asculte. Dupa ce-si sfarsi cantul, pasarica isi intinse aripile si zbura, zvar! pe dinaintea
copiilor. Daca vazura ei asta, incepura a se lua dupa ea pana cand se facu de ajunsera la o casuta. Cat ai clipi,
pasarica se lasa pe acoperis si cand venira mai aproape de casuta, copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite,
toata cascioara era facuta din paine si acoperita cu cozonac, iar geamurile erau din zahar curat.
- Hai sa-ncepem sa imbucam! zise Hansel. Si sa ne fie de bine!... Eu o sa maninc o bucata din acoperis, iar tu,
Gretel, ia de gusta din fereastra asta, ca e tare dulce! ...
Hansel n-astepta sa fie rugat si, inaltindu-se pe virfurile picioarelor, rupse o bucatica din acoperis, sa-si dea
seama ce gust are. In acest timp, Gretel rontaia de zor o spartura de geam.
Si numai ce se auzi deodata o voce subtirica, ce venea dinauntrul casutei:
- Cront, cront, cront, da ce tot rontaie a mea cascioara?! Cine, cine e afara? ...
Si copiii raspunsera pe data:
- Vantul, vantul! Azi inconjura pamintul! ...
Si, fara sa se sinchiseasca defel, continuara sa manance si mai cu pofta. Cum ii placuse grozav acoperisul,
Hansel mai rupse din el o bucata buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos si, desprinzind un ochete de
geam, se aseza jos si incepu a-l rontai cu pofta.
Si cand nici nu se asteptau, odata se deschise usa si-o femeie batrina de tot, ce se sprijinea intr-o carja, iesi din casa, tarsiindu-si picioarele.
La vederea ei, Hansel si Gretel se speriara atat de tare, ca scapara tot ce aveau in mana. Dar vezi ca batrina nu-
i lua la rost, ci incepu a-i intreba, clatinind usurel din cap:
- Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiti de intrati inauntru si ramaneti la mine, ca nu va fac nici un rau.
Si luandu-i pe amindoi de mana, ii duse in casuta. Iar acolo ii astepta o mancare, sa-ti lingi degetele, nu alta:
lapte si clatite cu zahar, mere si-o multime de nuci! Dupa ce se ospatara ei bine, batrana le pregati doua paturi
cu asternutul cum ii zapada si Hansel si Gretel se culcara fara nici o grija si se simtira in al noualea cer.

Batrina se aratase prietenoasa ca sa le castige increderea dar vezi ca era o vrajitoare haina, care pandea copiii
ca sa-i atraga cu sosele si momele. Si numai de aceea facuse si casuta de paine, sa-i ademeneasca mai usor.
De-i cadea vreunul in gheare, indata ii facea de petrecanie si, dupa ce-l fierbea, il inghitea cu lacomie. Ziua
cand se bucura, de un astfel de ospat, o socotea ca pe-o zi de sarbatoare, si cum de n-ar fi fost asa pentru ea! ...
Vrajitoarele au ochii rosii si vederea scurta, dar vezi ca adulmeca de departe, ca jivinele, cand se apropie picior de om. Si la fel de bine adulmeca si cotoroanta asta. De cum i-a simtit pe Hansel si Gretel ca se apropie de
acele locuri, a si inceput a hohoti cu rautate-si-n vorbele ei era numai batjocura:
- Pe astia ii si am in mana, nu-i las eu sa-mi scape . . . De cum se ivira zorile, vrajitoarea fu in picioare, ca nu cumva sa se trezeasca mai inainte copiii. Si cand ii vazu ea pe amindoi cat de dragalas dorm impreuna si cat de
rumen si rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie si incepu a mormai mai mult pentru sine: „Strasnica
bucatura o sa am, n-am ce zice!
Apoi apucandu-l pe Hansel cu mina ei sfrijita, il impinse pana la un grajdulet cu gratii de fier si-l inchise acolo.
Si era zavorit asa de strasnic, ca oricit ar fi strigat si s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.
Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babusca intra in camera unde dormea Gretel si, zgaltiind-o ca s-o
trezeasca, incepu a o ocari si a-i striga:
- Scoala, leneso, si du-te de adu apa, sa-i faci o fiertura buna lui frate-tau, ca l-am inchis in grajd si trebuie sa-l ingrasam! . . . Acu e numai piele si os, dar cand s-o mai implini o sa-l mananc!
Gretel, incepu a plange cu lacrimi amare, dar vezi ca lacrimile ei nu-i muiara inima cotoroantei si, pana la,
urma, trebui sa se supuna si sa faca tot ce-i poruncea vrajitoarea cea haina. Si-n timp ce lui Hansel i se aducea
cea mai buna mancare, ca sa se ingrase, Gretel abia de capata, de la babusca niste coji de raci.
In fiecare dimineata, babusca se strecura, sonticaind, pana la grajd si inca din prag se apuca sa strige:
- Hansel, ia scoate un deget afara, sa vad de te-ai ingrasat de ajuns!
Dar vezi ca ghiujul de Hansel ii trecea printre gratii un oscior, si cum babusca avea ochii tulburi si vedea ca
prin sita, era incredintata ca-i intinde un deget. Si de fiecare data se tot minuna cotoroanta cum de nu se mai
ingrasa.
Trecura asa zilele si vazand ca dupa a patra saptamina Hansel ramasese la fel de ogirjit ca si inainte, isi pierdu
rabdarea si nu mai vru sa astepte.
- Hei, Gretel, o striga ea pe fetita, grabeste-te de adu apa, ca de-i curge untura, de gras cee, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel il tai si-l pun ia fiert! ...
Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui sa care apa pentru a doua zi, si cum ii siroiau lacrimile amare
pe obraz! . . .
- Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un rastimp. De s-ar fi intimplat sa ne inghita fiarele salbatice ale codrului,
am fi murit macar impreuna!
- Ia mai sfirseste odata cu bocitul, se rasti cotoroanta la fata, ca doar nu-ti ajuta la nimic toata vaicareala! ...
Nici nu se luminase inca bine de ziua, cand incepu Gretel roboteala. Ca doar trebuia sa care apa, sa atarne
cazanul pentru fiertura in cirligul de fiert si sa aprinda focul.
- Mai intai, as vrea sa punem la copt, auzi tu? se rasti baba la Gretel. Ca am aprins cuptorul si aluatul l-am
framantat de mult.
Nu-si sfarsi bine vorba, ca vrajitoarea o si imbranci pe biata Gretel afara, unde era cuptorul din care ieseau
limbi de flacari.
- Hai, baga-te inauntru, ii porunci vrajitoarea si vezi da-ca-i destul de incins, ca sa punem inauntru piinea!
Vezi ca afurisita de cotoroanta nu degeaba o indemna pe fata sa se vire in cuptor! ... Ca de-ndata ce-ar fi fost
inauntru, vrajitoarea pac! ar fi inchis cuptorul. Si-ar fi tinut-o acolo pana ce se rumenea bine. Si-apoi ar fi
mancat-o . . .Numai ca Gretel baga de seama ce ganduri clocea in cap vrajitoarea si se prefacu ca-i natanga si
neindemanatica:
- As intra, da nu stiu cum sa fac ... Pe unde sa intru? Si cum anume?
- Esti proasta ca o gisca! o ocari baba. Pai. nu-ti da prin cap pe unde, ca-i deschizatura destul de mare? Ia te
uita, si eu as putea sa incap in ea! ... Si, sonticaind, se apropie de cuptor si-si viri capul in el.
Gretel doar asta astepta, si-i dadu un brinci zgripturoaicei de se duse pana-n fundul cuptorului. Apoi inchise
usa de fier si puse zavorul. Valeu! ce mai urlete, ca te treceau fiorii, razbateau dinauntru! ...
Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai auda, si vrajitoarea cea haina pieri ca o netrebnica, arsa de
dogoare. Si arse pana ce se prefacu in scrum.
Gretel dadu fuga intr-un rasuflet pana la grajdul unde era inchis Hansel si, deschizindu-l, striga bucuroasa:
- Am scapat, Hansel, am scapat, fratioare! Vrajitoarea a pierit!

Daca auzi ce-i spune, Hansel sari afara din grajd intocmai cum sare pasarea din colivie, cand i se deschide
usita.. Si vazindu-se iarasi impreuna, isi sarira de gat si se sarutara si bucuria le ridea in ochi si-n inima. Si de voiosi ce erau, topaiau al naibii, ca niste iezi! ...
Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara in casuta vrajitoarei si acolo, ce sa vezi, in toate ungherele erau numai
sipete pline cu margaritare si nestemate! ...
- Ei, astea zic si eu ca-s mai bune decat pietricelele noastre! facu Hansel si-si umplu buzunarele pana nu, mai
putu.
Iar Gretel spuse si ea:
- Vreau sa aduc si eu acasa o mina-doua din ele!
Si alese si alese pana ce-si umplu sortuletul.
- Acu, hai s-o tulim de-aici cat mai degraba, hotari Hansel, ca mult mai usoara mi-ar fi inima de-as sti c-am
iesit din padurea asta fermecata.
Mersera ei ce mersera, cale de citeva ceasuri, si numai, ce ajunsera la o apa mare.
- Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece? facu Hansel amarit. Nu vad peste apa nici un pod, nici macar vreo
punte cat de ingusta ...
- De-ar trece vreun vaporas, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slaba nadejde . . . zise Gretel cu mihnire. Da
uite, mai incolo, vad o rata alba inotand. Poate ca, de-as ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt. . .
Si incepu a striga:
Rata, ratisoara,
ia-i in spate, pe-aripioara,
pe Hansel si Gretel,
ca nici pod, nici punte n-are
apa asta mare!
Se apropie ratisoara si Hansel i se urca in spate. Apoi o ruga si pe surioara lui sa vina langa el, dar Gretel
ramase pe mal si-i zise:
- Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea greu ratisoarei? Mai bine sa ne treaca pe rand.
Si faptura cea buna chiar asa si facu.
Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai mersera ei ce mersera si, de la o vreme, padurea incepu sa li se
para din ce in ce mai cunoscuta. Si-ntr-un sfirsit, numai ce zarira din departare casa parinteasca. Tii, ce-o mai
luara atunci la goana de le sfariiau, calcaiele, nu alta! ...
Trecura pragul casei si, dand navala in odaie, sarira de gatul tatalui lor. Era si timpul, ca, de cand isi parasise copiii in padure, bietul om nu mai avusese o clipa fericita. Pe femeie insa n-o mai gasira copiii - murise.
Gretel isi deserta sortuletul si incepura a se rostogoli prin odaie margaritarele si nestematele, de te mirai de
unde mai ies atitea. In acest timp, Hansel scotea si el din buzunar cite un pumn plin de pietre pretioase si, dupa
ce le arunca pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-si goli amindoua buzunarele.
Si asa se facu de-si luara indata talpasita de la casa padurarului toate grijile si nevoile care statusera pana
atunci pe grumazul omului si al copiilor lui.
Si traira ei impreuna, numai in bucurie si fericire.
... Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa! Da uite ca mai fuge pe-aici un soricel. Si cine l-a prinde
l-a vazut norocul, ca o sa-si faca din blana lui o caciula mare cat roata carului ...

Imparatul Cioc de Sturz
Fratii Grimm
A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i
găsească niciun peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia
tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra!
Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toate părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte
veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.
Când fata de împărat fu purtată prin faţa şirului de peţitori, de-ndată ce-i văzu, îi găsi fiecăruia câte-un cusur.
Primul i se păru prea gras: „Parcă-i un butoi!". Pe al doilea îl găsi prea înalt: „Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici într-un an...". Cel de-al treilea era prea scund: „Scurt, gros şi îndesat! N-arată a bărbat!". De al patrulea zise că-i prea galben la faţă: „Parcă-i moartea!". Al cincilea i se păru prea roşcovan: „Roş-creastă de cocoş!".
Iar al şaselea, prea adus de spate: „Ia te uită: brad verde, uscat după vatră!"
Şi uite aşa, nu se află unul să nu-i găsească prinţesa vreun cusur. Dar cel mai mult îşi râse de-un crai pe-a cărui faţă se vedea bunătatea şi voioşia. Acesta şedea în capul mesei şi avea bărbia niţeluş cam strâmbă.
- Ei, drăcie! strigă domniţa, stricându-se de atâta râs. Acesta are o bărbie ca un cioc de sturz!
Şi de-atunci îi rămase împăratului numele de „Cioc-de-Sturz". Dacă văzu împăratul cel bătrân că fata lui nu
face altceva decât să-şi bată joc de toată lumea şi să-şi alunge peţitorii, se mânie cumplit şi făcu jurământ s-o
dea de soţie celui dintâi cerşetor care va bate la poarta castelului.
La numai câteva zile după ce trecuse balul acela de pomină, un biet cântăreţ trecu pe acolo şi se porni să cânte
sub ferestrele palatului, cu gândul că s-or îndura de el şi l-or milui cu niscaiva mâncare.
De cum îi auzi cântecul, împăratul îi porunci unui slujitor:
- Aduceţi-mi-l de îndată încoace!
Cântăreţul cel zdrenţuros intră-n sala tronului şi începu să cânte în faţa împăratului şi a fiicei sale. Şi după ce sfârşi de cântat, se rugă de măria-sa să-l ajute cu ce l-o lăsa inima. Împăratul îi zise:
- Atât de mult mi-a plăcut cântarea ta, că ţi-o dau pe fiica mea de soţie!
Pe domniţă o trecură fiori de groază la auzul acestor cuvinte, dar împăratul grăi răspicat:
- Am făcut jurământ să te dau după cel dintâi cerşetor care va trece pe aici, şi o să-mi ţin jurământul!
În zadar se rugă fata şi încercă să se împotrivească. Împăratul trimise după popă şi trufaşa prinţesă fu nevoită
să se cunune cu cântăreţul cel sărman.
După cununie, împăratul nu-i lăsă pic de răgaz şi-i zise:
- Crezi că se mai cuvine ca o nevastă de cerşetor să locuiască sub acoperişul meu? Ia-ţi bărbatul şi du-te de-
aici!
Cerşetorul îşi lua tânăra soţie de mână şi-o porniră, bătând drumurile pe jos. Şi când ajunseră ei într-o pădure
mare, femeia îşi întrebă bărbatul:
- Pădurea asta mare, A cui să fie oare?
Iar bărbatul îi răspunse:
- A lui Cioc-de-Sturz crai! Şi-ar fi fost şi-a ta, De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă, Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!...
Merseră ei ce mai merseră până ajunseră într-o luncă. Şi femeia întrebă iarăşi:
- Da' lunca asta verde, A cui să fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai. Şi-ar fi fost şi-a ta, De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă, Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!...

Mai merseră ei o asa vreme şi numai ce dădură de-un oraş mare. Femeia îl întrebă din nou pe cerşetor:
- Oraşul ăsta mare. Al cui să fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai. Şi-ar fi fost şi-al tău, De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă, Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!...
- Nu-mi place defel, îi spuse mânios cântăreţul, să te tot aud tânguindu-te că n-ai pe altul de bărbat!... Da' ce,
eu nu ţi-s potrivit, sunt de lepădat?!
În cele din urmă, poposiră la o colibă mititică, iar femeia întrebă:
- Vai, Doamne, cine-o locui în căscioară, Că-i dărăpănată din cale-afară?!
Iar cântăreţul îi răspunse:
- Vrei să ştii cine? Până azi am stat eu singur în ea, dar de-acum încolo vom locui aici împreună.
Când dădură să intre, femeia fu nevoită să se aplece, atât era de scund bordeiul.
- Dar unde-mi sunt slugile? întrebă ea.
- Care slugi? o luă la rost cerşetorul. De-acum înainte, tu singură va trebui să ai grijă de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul şi pune apă la fiert, să-mi faci de mâncare. Nu mai pot de flămând şi ostenit ce sunt!
Dar fata de împărat nu se pricepea defel să aprindă focul şi nici să gătească, aşa că cerşetorul nu avu încotro şi
fu nevoit să pună el mâna să facă toată treaba, ca să nu rămână flămând. Şi, mai brodind-o, mai poticnindu-se,
nu se poate spune că n-a făcut o mâncare bunicică până la sfârşit...
După ce îmbucară ei puţinul pe care-l aveau, se culcară pe cuptor.
Dis-de-dimineaţă, cântăreţul îşi trezi nevasta cu noaptea-n cap şi-o îndemnă să se apuce imediat de treburile
casei. De bine, de rău, o duseră şi aşa câteva zile, până ce dădură gata toate merindele. Atunci, bărbatul îi zise
nevestei sale:
- Ia ascultă, măi femeie, aşa n-o mai scoatem noi la socoteală: să mâncăm numai şi de câştigat nici
pomeneală!... Să te apuci de împletit coşuri, auzi?
Apoi, bărbatul se duse să taie nişte crengi de răchită, le făcu nuiele şi le cără în casă.
Femeia se strădui din toata inima să le împletească, dar nuielele erau tari şi-i vătămau mâinile cele gingaşe.
- Văd eu că la asta nu-ţi merge mâna! - îi zise bărbatul. Apucă-te măcar de tors, că poate la asta ai să te pricepi mai bine.
Se apucă femeia de tors, dar firul aspru al lânii îi tăia atât de adânc pielea gingaşă a degetelor, de-i dădea
mereu sângele.
- Of, că tare prost am mai nimerit-o cu tine, că nu eşti bună de nicio ispravă! se oţărî la ea bărbatul. Dar ca să
nu zici că-ţi caut pricină degeaba, uite, o sa încerc să fac negoţ cu oale şi străchini de lut. Iar tu o să le duci în piaţă şi o să le vinzi.
„Vai, gândi prinţesa, dacă s-or nimeri să vina tocmai atunci în piaţă oameni din împărăţia tatălui meu şi m-or
vedea vânzând blide, ce-au să-şi mai râdă de mine!"
Dar cum n-avea încotro, fu nevoită să se supună, dacă nu voia să moară de foame. Prima oara îi merse bine
negustoria, căci, văzând-o cât era de frumoasă, oamenii îi cumpărau bucuroşi marfa şi-i plăteau cât cerea ea.
Ba, s-au mai găsit unii care-i puneau banii-n mâna şi uitau să-şi mai ia oalele...
Şi aşa au trăit ei o bucată de vreme de pe urma câştigului, până ce-au cheltuit şi ultima lescaie. Când văzu
bărbatul că n-au încotro, o trimise din nou la târg cu o grămada de oale, căci fusese prevăzător şi le cumpărase
mai înainte, din câştig.
De astă dată însă, domniţa se aşeză încrezătoare cu ele la gura oborului şi-ncepu să îmbie oamenii să le
cumpere. Dar, ca un făcut, deodată apăru un călăreţ care intră cu armăsarul în grămada ei de oale şi le făcu pe
toate numai cioburi. Femeia începu să plângă şi, de frică, nu mai ştia ce să facă.
„Vai de mine şi de mine ce-o să mai plătesc pentru asta! se tânguia ea întruna. „Cine ştie ce-o să spună acu
bărbatul meu, când o afla ce mi s-a întâmplat!"
O porni spre casă tot într-o fugă şi-i povesti cu de-amănuntul ce pacoste dăduse peste dânsa.
- Cine a mai pomenit să te-aşezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul călăreţilor! o certă bărbatul, cu
asprime. Şi acum, ia nu te mai văicări atât, că şi-un nătâng ar înţelege că nu eşti bună de nicio treabă!...
Uite, am fost la palatul împăratului şi-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnică la bucătărie, şi mi-au făgăduit
c-au să te primească, dar fără nicio simbrie, numai pe mâncare.
Şi uite aşa ajunse fata împăratului slujnică la bucătărie. Acolo trebuia să-i dea toate la îndemână bucătarului şi
să săvârşească muncile cele mai grele şi mai umilitoare. Biata de ea îşi legase de amândouă buzunarele câte-o
ulcică, şi-n ele aducea acasă resturile rămase de la masa împărătească. Şi cu bruma asta de mâncare îşi înşelau
foamea.

Dar iată că într-o zi s-a întâmplat să se prăznuiască nunta feciorului celui mai mare al împăratului. Se duse şi
ea, săraca, să privească, pitindu-se după o uşa din sala tronului... Când se aprinseră luminile şi începură să vină
oaspeţii, unul mai mândru decât altul şi domniţa văzu strălucirea aceea care-i lua ochii, se gândi, cu inima
întristată, la soarta ei şi-şi blestemă trufia care o adusese în starea asta de sărăcie, făcând-o să îndure atâtea
umilinţe.
Trecând pe lângă dânsa, slugile îi aruncau din când în când din bucatele pe care le duceau ori le luau de la
masă. Fata de împărat se grăbea să le pună în oală, ca să plece acasă cu ele.
Deodată se ivi în sală fiul împăratului, îmbrăcat numai în catifea şi-n mătăsuri. Când o văzu pe femeia aceea
frumoasă, cum stătea aşa, pironită-n uşă, o prinse de mână şi vru s-o tragă-n joc. Dar ea se înspăimântă grozav
şi căută să-i scape din strânsoare, fiindcă-şi dăduse îndată seama că fiul de crai nu era altul decât împăratul
Cioc-de-Sturz, care-o peţise pe vremuri şi pe care ea îl batjocorise.
Dar împotrivirea nu-i ajuta la nimic, căci craiul o apucă şi mai zdravăn şi o trase după el, în sala tronului.
Atunci, deodată, se rupse cureaua de care-i stăteau prinse cele două ulcele şi ciorba se vărsă pe jos,
împrăştiindu-se cât colo...
Când văzură oaspeţii una ca asta, începură sa râdă cu toţii până ce nu mai putură şi-i aruncară numai cuvinte
de batjocură. De ruşine, biata fată de împărat ar fi vrut mai bine să intre-n pământ. Alergă spre uşă, ca să piară
cât mai degrabă din ochii lor, dar pe scară o ajunse din urma cineva şi o aduse înapoi. Îl privi şi-şi dădu seama
că era tot împăratul Cioc-de-Sturz. Iar el îi grăi cu blândeţe:
- Nu te teme, că eu şi cântăreţul cu care ai stat în coliba aceea micuţă suntem unul şi acelaşi om! De dragul tău
m-am prefăcut în cerşetor, iar călăreţul care ţi-a spart oalele tot eu am fost. Şi toate astea le-am făcut ca să-ţi înfrâng trufia şi să te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea începu să plângă amarnic şi-i zise:
- Cât de nedreaptă am fost! Nu mă simt vrednică să-ţi fiu soaţă!
Dar el căută s-o abată de la gândurile ei negre şi-i zise:
- Lasă, nu te mai omorî atât cu firea! Mângâie-te cu gândul că zilele tale de suferinţă au trecut şi acum o să
facem o nuntă să se ducă vestea!
Şi cât ai bate din palme, se iviră slujnicele de o gătiră cu cele mai minunate straie din câte s-au pomenit
vreodată. Veni apoi şi tatăl fetei, împăratul cel bătrân, veniră şi curtenii şi-i urară cu toţii să aibă parte de noroc la nunta ei cu împăratul Cioc-de-Sturz. Şi de-abia acum pot să zic că se puseră pe chef... Rău îmi pare, zău, că
n-am nimerit şi noi pe acolo, că trebuie să se fi petrecut la nunta asta de pomină, cum nu s-a mai petrecut
nicăieri pe lume!...

Gasca de aur
Fratii Grimm
A fost odată un om şi omul acela avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul.
Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-
sa îi puse în traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin ca să aibă cu ce-şi potoli setea şi foamea. Şi cum ajunse în pădure, flăcăul se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe,
omuleţul prinse a se ruga de el:
- Măi băiete, dă-mi şi mie o bucăţică din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de
foame şi sete şi mă simt sleit!
Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ:
- Da ştii că n-ai pretenţii mari!... Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne?
Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind!...
Şi lăsându-l în plata domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă
imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi ca un făcut îi
scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă, să-şi lege rana.
Vezi că păţania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt.
Cînd fu să plece la pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi o sticlă cu vin. Omuleţul cel cărunt îndată-i ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el ca şi fratele său cel mare:
- Ei, asta-i bună!... Păi dacă ţi-oi da şi ţie n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu
mai supăra oamenii degeaba!
Şi lăsându-l în plata domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe.
Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa
de rău la un picior, că trebui să se ducă acasă.
Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi puse în gînd să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său:
- Taică, lasă-mă şi pe mine să mă duc o dată în pădure la tăiat lemne!
Şi taică-său îi răspunse:
- N-ai văzut ce au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că nu ai tu cap pentru astfel de
treburi!...
Dar Prostilă, nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stătui într-atâta, că până la urmă taică-său trebui să încuviinţeze.:
- Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate-o să-ţi vină şi ţie minte la cap!
Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că îl plămădise numai cu apă şi îl copsese în spuză! Şi-i mai puse
în traistă şi o sticlă cu bere înăcrită!...
Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrăn şi cărunt. După ce-i dădu bineţe,
moşneagul prinse a se ruga de el:
- Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla
ta, că nu mai pot de foame şi de sete!
Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe:
- Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi o sticlă de bere acră, dar dacă-ţi sunt pe
plac bucatele astea, n-ai decât să te aşezi colea lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi
când scoase Prostilă merindele din traistă, odată-mi făcu nişte ochi, şi cum să nu facă!- dacă văzu dinainte-i un
cozonac galben-galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se
preschimbase în vinul cel mai de soi!... Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise:

- Fiindcă mi-ai dovedit inimă bună şi din puţinul tău eşti bucuros să împarţi cu alţii, să ştii că am să te fac
fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de-l doboară şi vei găsi ceva la rădăcina lui.
Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o
gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă cu ea spre hanul unde gândea să rămână
peste noapte.
Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de
nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de soi. Şi ar fi dat tustrele orice,
numai să se aleagă fiecare cu câte o pană de aur.
Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi zicea în sinea ei: "Lasă că găsesc eu prilej să pot smulge o pană". Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi drăcie:
degetele îi rămaseră prinse de pene!...
Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gând să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soră-sa, că
şi rămase agăţată de ea.
Când o văzu venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea:
- Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!...
Dar fata nu pricepu de ce îi tot strigau surorile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: "Dacă ele s-au putut duce, de ce nu m-aş putea duce şi eu?" şi se repezi spre gâscă.
Dar abia o atinse pe una dintre surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteştrele trebuiră să-şi petreacă
noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur.
A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsoară şi o porni la drum , fără să se sinchisească de cele trei fete care
erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia să o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la
dreapta, fie c-o lua la stânga, ori încotro îl duceau picioarele. ...
Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră cu-n popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind
popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca în gură de şarpe:
- Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?... Şi
după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână cu gând s-o oprească. Dar de îndată ce o atinse,
rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteştrele.
Merse ei ce merseră, dar nu prea mult şi în calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe
preot alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete...
- Ei, părinte, încotro grăbeşti aşa tare?!... îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez!... Acestea zicând se repezi la preot să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat...
Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani ce veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Preotul îi stigă de departe, rugându-i să-l scape
pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar îndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare, şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară!...Merseră ei ce merseră şi
într-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi
era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din
această pricină împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă, o va lua
de soţie.
Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsoară şi cu tot alaiul năstruşnic după el. Şi
când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, odată
izbucni într-un hohot de râs, şi râse cu atâta poftă, că nu mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că
împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, aşa cum sta scris în pravilă. Numai că
împăratului nu-i prea era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Pînă la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când îi va aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul
care ar încăpea într-o pivniţă.
Prostilă se gândi că omuleţul din pădure i-ar putea veni în ajutor cu un sfat de folos. Porni deci într-acolo şi
când ajunse zări un om care şedea jos , taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât.
Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse:
- Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuie o amarnică de sete şi n-am cu ce o stinge? Iar de apă, cât ar fi ea
de rece, nu mă pot atinge, pentru că nu-mi prieşte defel! E drept că adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce
înseasmnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman ca o picătură de apă pe o piatră înfierbântată,
zău, aşa!

- Păi daca-i numai asta, atunci află că-mi stă în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare cu mine, şi o să bei până n-o să mai poţi!...
Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău
de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta... Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate
butoaiele.
Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! ...
Şădea cătrănit toată vremea şi nu-i venea deloc să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca acesta, căruia toată
lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să
fie-n stare să mănânce un munte de pâine.
Prostilă nu stătu mult pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse
copacul, zări un om cu o mutră necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna:
- Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, dar ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când
sunt lihnit de foame?!... Prin burtă îmi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-
a-n picioarelea!...
Auzind acestea, prostilă se bucură tare mult şi-i zise:
- Măi, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine , c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui!...
Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care se strânsese din întreaga împărăţie,
împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine. Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la
poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el , de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi navu ce alege din muntele de pâine ; şi când se lăsase seara nu mai rămăsese din el nicio fărâmiţă...
Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută să
umble şi de astă-dată cu fofârlica, doar, doar o scăpa de el. Şi în cuvinte mieroase îl îndemnă să-i aducă la
curte o corabie atât de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă şi pe uscat.
- Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el voind să dea vorbelor un anume înţeles,
să ştii că nu voi mai avea nicio pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă pe loc.
Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l
ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel:
- Am mâncat şi am băut, acum am să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am
putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi le-ai arătat la nevoie.
Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În
clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică - vezi bine că i se duseseră pe
apa sâmbetei toate şiretlicurile - şi-i dădu fata de nevastă.
Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în
fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.

Lupul, calul si puiul de vulpe
Odată, un lup, dând peste un cal care păştea,într-un ochi de pădure, se puse la pândă, cu gândul să-l mănânce.
Stînd aşa şi făcându-şi planul, cum şi ce fel s-o scoată mai bine, numai ca se pomeneşte, cu un pui de vulpe
peste el. Puiul de vulpe băgase de seamă şiretenia lupului şi işi puse-n gând să-l tragă pe sfoară.
- Bună ziua la dumneata, îi zise puiul.
- Mulţumim dumitale.
- Dar ce faci aci dumneata?
- Uite, mă căznesc să vedem, n-oi putea să mănînc calul asta? N-ai putea să-mi dai şi tu ajutor să-l omorîm, că
apoi mănânci şi tu?
- Aoleu, vai de mine, ce să pot face eu asta unei lighioane atat de mare!
Calul băgă de seamă că lupul se sfătuieşte cu vulpoiul şi numaidecât o rupse la fugă.
Când văzu lupul una ca asta, nu mai putea de ciudă! Dar, puiul de vulpe îi zise:
- Hai după el să-l vedem mai bine, să-l cunoaştem altădată. Lupului, atâta-i trebui, fugi, fugi, până ajunse
calul.
- Ce aveţi cu mine? le zise calul.
- Să te cunoaştem mai bine, îi răspunse lupul.
- Cât preţuieşti dumneata? Îl întrebă puiul de vulpe.
- Preţul? Preţul e însemnat pe copita mea. De vreţi să aflaţi, n-aveţi decât să citiţi.
- Eu, nici nu ştiu carte, că părinţii mi-au fost săraci şi nu m-au dat la şcoală; dar, citeşte dumneata, îi zise
vulpoiul lupului.
- Atunci, să citesc eu, şi apropiindu-se ca să se uite, pe când ţinea ochii ţintă ca să poată citi, calul hait, îi trage o copită-n cap şi-l omoară pe loc.
Calul o rupse la fugă, iar puiul de vulpe plecă p-aci încolo, vesel c-a scăpat de lup.

Fluturele si albastrica
Un lucru nemaipomenit mi s-a întâmplat acum câteva săptămâni dragii mei şi trebuie neapărat să vi-l
povestesc şi vouă. Eram la pădure, soarele strălucea şi te încălzea plăcut. Deşi încă ar fi trebuit să fie iarnă,
ziua despre care vă vorbesc era o zi de primăvară în toată puterea cuvântului.
Pe când stăteam întinsă pe iarbă şi priveam norii ce luau forme misterioase am auzit o foşnitură lângă un
copac. Mi-am întors privirea într-acolo şi ce să vezi?! Un fluture de toată frumuseţea, cu aripile mari, colorate
cu albastru, galben, violet, alb şi roşu, stătea zgribulit pe un fir de iarbă.
M-am mirat foarte tare de una ca aceasta, că doar ce să caute un fluture iarna în pădure?! Fluturii zburdă vara
şi ne bucură privirile, trebuia să fie ceva fermecat la mijloc. M-am întorsc încet pe burtă ca să nu-l sperii şi am încercat să ascult mai atent. Ce credeţi că mi-au auzit urechile? Fluturele cel frumos vorbea cu o micuţă
albăstrică, abia ieşită şi ea la soare:
- Vaai dar ce floare frumoasă, n-am mai vazut aşa ceva! zise Albăstrica uitându-se la fluture.
- Dar eu nu sunt floare, sunt fluture...
- Fluture? Ce e un fluture? Îţi spun sincer că nu am mai vazut niciodată aşa ceva şi nici n-am mai auzit până
acum de „fluture"
- Cred şi eu că nu ai mai văzut pentru că noi toamna dispărem, ne alungă vântul şi frigul, ne îngreunează
ploaia aripile...
- Aripile? Astea aşa frumos colorate nu sunt petale?
- Nu albăstrico, ţi-am spus că nu sunt floare. Sunt fluture şi pot să zbor de aceea am aripi.
- Poti să zbori? Să pleci din padure şi să vezi alte locuri???
- De fapt...puteam să zbor. Toamna trecută pe când mă pregăteam să plec spre un loc mai cald cu prietenii şi
familia mea un bondar neatent a dat peste mine şi mi-a frânt o aripă. N-am mai putut să mă ridic şi ceilalţi au
plecat fără mine. Am stat toată toamna şi toată iarna ascuns într-o magazie.
- Vorbeşti foarte ciudat pentru că nici de „magazie" nu am mai auzit...Dar cum ai ajuns până aici dacă nu mai
poţi zbura?
- Albăstrico eşti foarte simpatică. În magazia asta erau depozitate multe haine şi pălării care mi-au ţinut puţin
de cald. Dar când ningea sau bătea vântul nimic nu mai putea să-mi ţină de cald. Astăzi a intrat o fetiţă în
magazie şi a luat o pălărie mare de soare. M-am ascuns şi eu în pălărie şi am venit cu ea până la pădure.
- Da tare friguros mai eşti. Eu până de curând am stat învelită cu zăpadă şi îmi era tare bine, nu bătea vântul ca
să mă rupă, nu mă culegea nimeni...acum a venit soarele şi peste puţin timp sigur o să mă sulgă cineva de aici.
- Să te smulgă? Nu, eşti prietena mea şi nu am să permit nimănui să te rupă de aici.
- Fluturaşule aşa e soarta noastra să ajungem în bucheţele, nu ai cum să te împotriveşti. Chiar mai adineauri
până să ne punem noi doi la vorbă au venit doi copii şi le-au luat pe surioarele mele.
- Dar ...din întâmplare nu ai nişte surioare mai mari?
- Mai mari?Nu...noi toate suntem aşa mici, brânduşele, albăstrelele, toporaşii, ghioceii - primăvara vrea să fim
aşa .
- Înseamnă că o să mor de foame. Speram că dacă scap din magazia aia o să găsesc o floare mai mare să mă
hrănească şi pe mine. N-am mai mâncat din septembrie.
- Nu! Nu trebuie să mori de foame. Dacă mai rezişti câteva zile, poate o săptămână, vor răsări şi florile mai
mari. O să fie plin de lalele de toate culorile şi o să ai mâncare din belşug. Până atunci o să ne ţinem de urât
unul altuia.
Ascultam această conversaţie şi nu-mi venea să cred ce aud. Fluturii şi florile vorbesc? Bietul fluture stătuse
toată iarna nemâncat şi aş fi vrut să-l ajut dar nu ştiam dacă ar vorbi cu mine.
Aveam o pălărie de paie cu nişte trandafiri galbeni prinşi în părţi. Nu prea mă pricepeam eu la ce mănâncă
fluturii dar merita să încerc. Aşa că, am întins pălăria cât mai aproape de copacul unde vorbeau cei doi şi,
fericire!! Fluturele a simţit mirosul florilor şi s-a năpustit înfometat asupra lor. Albăstrica îşi apropia cele două
frunze ce-i străjuiau tulpina de parcă ar fi batut din palme de fericire pentru că fluturele se ridicase de la
pământ şi zbura din nou.
Încercaţi şi voi să priviţi florile şi fluturii cu atenţie. Cine ştie ce poveşti nemaipomenite veţi auzi?

Şi-am încălecat pe o floare
Şi v-am spus o poveste de plimbare.
Florita din codru
A fost ce-a fost, daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. In mijlocul codrilor, langa drumul cel mare, langa
drumul cel de tara pe unde umbla si trece imparatul cu voinicii sai, era odinioara o crasma. La crasma aceea
era o crasmarita; crasmarita avea o fata, si pe fata o chema Florita.
Fata asta nu era insa fiica crasmaritei, si crasmarita nu era mama fetei: fata era fata fara parinti, si crasmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei nici chiar cei mai batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna. asta nime n-a putut s-o inteleaga.
Intr-o buna dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure... si... iaca ce sa vezi: intr-o poiana limpede si
plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si florile din pamant, doar a
cazut ca si stelele din cer, sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat.
Destul cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie - cel putin fata de imparat. Cine stie?... Vreun imparat ce domneste in ascuns prin adancul codrilor... Crasmarul s-a lasat
de lemne, a luat fata in brate, a dus-o acasa si de aici inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.
Asa a crescut apoi fata la crasma. In toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare, cu atata se facea
mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o
numeau Floare - Floarea cea frumoasa de la crasma din codru. Nu numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era
insa frumoasa. Crasmarita nu era insa asa de frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca si crasmarita.
Crasmarita era frumoasa ca si o pana de paun. Florita era frumoasa ca si o floare ce creste ascunsa in umbra
tufelor, Crasmarita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza
sa priveasca la ea, Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si nimeni nu
cuteza sa vorbeasca cu ea.
Crasmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e
mai tare si mai infocat, Florita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se
parea cum ca vinul e mai dulce si mai moale.
A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la crasma din codru se bea vinul cel mai bun, crasmarita din codru
e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume.
Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la crasma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu
crasmarita si aruncau o privire la Florita, si apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le iesea din minte.
Intr-o zi de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la crasma din codru cum ca peste ziua are sa
treaca imparatul pe aici pe langa crasma, cu voinici, cu curte si cu mare lucru si treaba precum trec adica
imparatii.
Crasmarita, acuma stim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in stanga, sparge, sterge, curateste, s-a chitit,
s-a pieptanat... cum fac adica muierile cand nu e ca totdeauna.
Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miscat de la cautatoare: tot s-a sucit si dessucit, pana cand
nici ea singura nu stia ce are sa mai faca.
Cand se samti gatita cum se cade, ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi
grai:
- Frumoasa sunt, oglinda ?
- Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea, pe de o suta si pe de o mie de ori insa e mai frumoasa Florita, pentru ca
ea are o fata ca zorile diminetii, ochi ca si campul cerului si trup ca raza soarelui.
Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma si se puse cu vorba aspra si
neimpacata pe Florita: ca nu e buna, ca e proasta, ca e lenesa, ca e de toate, numai asa nu, precum ar trebui sa
fie.
Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa, crasma, curtea, sa fiarba mancare, si iarasi sa mature, sa spele, sa taie lemne,
sa faca foc si mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-si
coboare un sac de grau necernut si s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana, numai dupa
ce va sfarsi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce si sa doarma pe trei scanduri de gorun.

Imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crasmarita cea frumoasa si-si merse mai departe in
cale. Florita, sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani si trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba, fara sa planga o lacrama, fara sa-nceteze a-si canta cantecele vesele... si pe cat muncea mai mult pe
atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire si mai harnica, si mai sprintena, si mai dragastoasa.
Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa crasma. Crasmarita se gati inca mai cu tortoi decat in cel dintai rand si, cand se samti gatita, iarasi intreba pe
cautatoare: - Frumoasa sunt, oglinda ? - Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie
de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara si trup ca si crinisorii.
Ce vorbe a zis ce vorbe n-a zis crasmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: stie acuma fiecare cum ca,
zau! muierile n-aleg la vorbe cand le-a trecut de gluma Vai si amar d-acela care in lume n-a avut parte de bine,
care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta asa singura ca si frunza acatata d-un paianjen. Baga sama, asa e data, ca unul sa stranga si altul sa franga. Crasmarita, in supararea ei cea mare, porunci ca Florita
de aci inainte sa nu mai iasa la fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca.
Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata
de mare, meat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant.
Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in care urzeala era din fire incat nici nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe.
si apoi sa tese, meat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita.
Daca Florita si-a facut lucrul, ea are sa capete o bucatica de pane, facuta jumatate din pazme, jumatate din
cenusa, si un ulcior de apa clocita la soare.
Imparatul a venit si-a gustat picatura de vin si-a grait vorba cu crasmarita cea frumoasa si si-a facut calea mai
departe. Florita noua luni, noua saptamani si noua zile a muncit, sarmana de Florita, in intuneric, ascunsa sub
pamant si chinuita si flamanzita si batjocorita ca vai si amar de ea!... Peste noua luni, noua saptamani si noua
zile, acuma de-a treia oara, iarasi sosi vestea cum ca imparatul vrea sa treaca pe langa crasma cum inainte de
asta n-a trecut inca, adica cu mare lucru si treaba cu multa socoteala. Era ca asta data nu numai copitele, ci si
cozile si coamele cailor sa fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adica sa fie lucru mare si imparatesc!... Se zicea cum ca acuma vine si feciorul imparatului, un voinic, voinic
ca si un fecior de imparat... Crasmarita ?... Trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... In zorile de-a treia ziua crasma era mai curata decat ghiocelul si crasmarita mai chitita si mai hoscocorata decat ce-a fost ea insasi
candva.
Si apoi, asa cum era, se puse, acuma de-a treia oara inaintea cautatoarei.
- Frumoasa sunt, oglinda ?
- Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta si pe de-o mie de ori e mai frumoasa Florita, pentru ca ea
are fata ca si fagurele topit, ochi ca si nevasta unui imparat si trup ca si rousoara de pe flori.
Crasmarita nu mai zise nici o vorba, isi inghiti mania, si, plina de ganduri amare si de necaz nestamparat, se
aseza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-astepte si sa vada sosirea imparatului... Iaca intr-un tarziu, cam
pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, ca acusi s-ajunga ceva ca si
un nor stralucit.
Venea imparatul cu voinicii si cu feciorul sau, venea insa incat copitele cailor nici nu faceau colb si pulbere, ci numai asa din stralucitul aurului celui mult samteai cum ca acusi va sa fie aici... Cand crasmarita si oamenii ce
stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras si chiar va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare si facura adica cum fac oamenii de treaba cand are sa fie lucru cu cinste si mare... Poti sti acum, ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii si feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, se
scutura de colb si se supse la buze; oamenii isi luara palariile din cap si se netezira la par... iar Florita toca din razboi.
Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra crasmei. Imparatul, feciorul
cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara cu totii de pe cai, zisera '"buna ziua" si baura vin de cela bun...
Dupa ce si-au baut vinul si si-au zis vorbele, incalecara apoi si se dusera inca mai repede decat cum au fost
venit... De Florita nimeni n-a intrebat, nimeni nu s-a ingrijit. Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu
e precum ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca crasmarita nu e ca vestea Ce sa faci insa? si el
dete pinteni la cal si se repezi mai departe cu ceata cea stralucita
Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta,
o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca musuroiul si vaile ca si cretaturile la ea pe fata atat de batrana era Boanta si de cand traieste n-a facut alta decat vraji si alte lucruri ascunse si nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florita.
Dupa multa vorba si indelungata sfatuire, crasmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe Florita la ochi, s-o
duca in codru, sa-i scoata ochii si s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele si alte grozavenii de acelea din codru si de prin guduroaiele intunecoase. Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la
ochi... si facu precum i s-a fost zis.
Cand ele ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cand e lumea, Boanta scoase
cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei si facu, ca sa-si faca treaba, abia privi insa la Florita in fata si in ochi, ea scapa cutitul din mana si stete uimita si incremenita - cum sta omul cand mare
lucru i se pune in cale... Multi ani a trait si multa lume a umblat Baba Boanta, pe Florita n-a vazut-o decat o
data. De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o vede, ci numai si-o gandeste... Florita sta si ea uimita de
ce vedea: ea - sarmana! - nu stia ce are sa i se faca, ce are sa pateasca.
Cum Florita si Boanta stateau asa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, si cum sari,
cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, asa privi, incat ochii amandoi, si cel de-a dreapta, si cel de-a
stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala. Baba Boanta multami lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa
faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara si-i duse, ca sa spuie carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita
din cap. Florita ramase singura si parasita. Ce sa faca ? Porni incotro o dusera ochii si norocul.
Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada
fiinta omeneasca. Numai din cand in cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale si asta ramanea insa privind
din departare, o urma o bucatica de cale si apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai
departe... Unde nici ea singura nu stia, mergea, mergea Intr-atatea si atatea zile, tocmai in revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva asa ca o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor.
Inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu stiu ce - aplecat la pamant, dar lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-l trezesti de la lucru... Dar cum lucra ? - nu ca alta lume.
Toate le facea intoarse si sucite, ca si omul adica care nu pricepe lucrul de care s-a prins.
El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli si numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il drese si
numai dupa aceea il ciupeli si il opari... Cand Florita vazu cat de necioplit mi se misca ghebosul, ea nu se putu
rabda ca sa nu mearga sa-l invete si sa-i ajute...
- Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna, Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin vis, vorba cea
dulce a Floritei, si cand privi si vazu ce vede, poate acum fiecare sa stie ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei.
Ghebosul scapa si cutitul, si puiul, si toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult. Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de
frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul parlit...
- Ce ai de gand cu puiul ? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala.
- Am sa-l frig pentru tovarasi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti vorba cu
frica.
- Ce tovarasi ? il intreba Florita.
Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu stie cum s-o scoata mai nimerit.
- Vezi casa asta ? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru. Ei s-au dus
la hotii, si eu am ramas acasa ca sa le fac de mancare. Asa e, doisprezece hoti - hoti de codru si grozavi, cu
capitanul lor cel infricosat au locuit in asta casa si stie toata lumea cum ca hotii de codru se spala in toata
dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari iar in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca
samtesc junghi in spete, si-n cap, si pe toate laturile... Nu e minune, dar, daca Florita nu s-a infricosat, zau ca nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela si ras pe buze, a zis catre ghebos:
- Un pui pentru doisprezece hoti ? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.
- Vezi bine ca doara nu am atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept.
Ieri le-am fript un juncan, iar ei m-au batut c-a fost prea mult, astazi stiu ca nu m-or bate.
- Iar astazi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.
Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata ghebosului cum
are sa faca de aici inainte.
- Iaca asa, dragul meu, si asa si asa - il invata adica precum invata o maica buna si ingrijitoare.
Ca nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata

cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in manile hotilor caci el numai atunci va canta din
fiuierasul cel mic, care cheama pe hoti la pranz.
Florita gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa incat numai de-un drag sa sezi in
ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul si vorbira, vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate.
In adancul codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu la inima, sa
porneasca catre casa Hei! Ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut!
- Ce se samte aici? intreba Florita samtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva
- Vai! Sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat, vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga
Ascunde-te sub pat.
Florita - de frica, ce sa faca ? - se ascunse sub pat.
Iar cei doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, si inca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l
ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pe ghebosul... Cum nu ? cand ei rabdau de foame... ei... hoti ca dansii!
Ghebosul le iesi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut mancaruri bune.
- Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.
Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iar ceilalti prinsera pe ghebos si-l facura nod.
Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc, i se parea ca asta casa neteda si curata nu e a lui.
- Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace!
- Ce e ? intrebara cei de-afara.
- Veniti cand zic! Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor... Asa privind, le trecu de manie si iarasi le veni foamea; se asezara unul dupa altul la masa.
Ghebosul ca si omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile in casa.
Cand capitanul samti mirosul aburilor din zeama:
- Mai, grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz.
Apoi lua lingura, gusta din zeama si o purta prin gura.
- Ce mancare e asta ? intreba dupa aceea.
- Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul.
- Buna mancare! grai capitanul.
Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, si ce ramase isi tinu sie. Hotii isi mancara particica si dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului. Ghebosul intra cu carnea cea de pui.
- Ce e aceasta ? intreba capitanul.
- Pui, pui fript, raspunse ghebosul.
Capitanul isi taie o bucatica, gusta si apoi grai catre ghebos:
- Mai, asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te iertam! Dupa
aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie.
Hotii mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe degete... iara
capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de aici, de acolea cate o
bucatica cate un fir, ca si omul care ar manca si nu mai poate manca de satul ce e, saracul...
- Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas!
- Ce ? li zise capitanul, sau n-ati avut si voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara.
- Sa nu fie cu suparare, grai ghebosul, mai sunt inca si alte mancari.
- Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.
- Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!... Vorba din vorba: hotii incepura a se
certa Unii ca asta, altii ca ceea; treaba sta rau, si daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru nesfarsit. Cand insa mirosul fripturii le intra in nas indata se stamparara.
- Ce e aceea ? intreba capitanul.
- Purcel, purcelus fript! raspunse ghebosul.
Capitanul gusta. Asa ceva pana acuma nici in vis n-a gustat.
- Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuia sa-l aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, si dete puii la
ceilalti hoti.
- Sa ne dai purcei! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru.
- Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.
O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice asa vorbe catre tovarasii sai flamanzi...
Poate acuma fiecare stie ce e aceea cand unsprezece hoti se bat cu capitanul lor!... Sarmana de Florita! daca ar
fi stiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau, Doamne, sabiile, cutitele si fel de fel de

lucruri, si se bateau hotii precum se bat nourii in capete si se prapadesc... Asa lucru n-a fost inca de cand e
lumea! Si Florita ?... Bun e sufletul bun! Doamne, bun el... Bun ca si darul si mana lui Dumnezeu! Cand hotii
se bateau, sfaramau si prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putu rabda ci iesi de sub pat si se puse tocmai
in mijlocul lor. Si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricosati, batausi si hoti de codru.
Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarsit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... cand vede
cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat ?... Hotii stetera toti incremeniti si amutira si scapara sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri ce aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in
rautatea lor cea mare si infricosata si hoteasca iara Florita le grai in graiul ei cel bland:
- Nu va suparati, badisorilor, ca daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bine, si mai caldute decat cum au
fost cele de astazi.
Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, si muntii, si codrii, cand auzira vorba Floritei... De aici
inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii curati, le facu mancaruri bune, ii tinu la povesti frumoase si la vorbe blande; iar hotii nu se mai miscara de-acasa.
Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pana ce li se sfarsira mancarile:
ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti.
Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa castige ceva, fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc,
sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adica pe placul si dorinta Floritei.
Intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum si ce, si afla ca un porc salbatec a facut mare
zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, cu totii sarira la pustile cele ruginite si mersera si gonira si nu se oprira pana ce nu-l impuscara pe porcul cel salbatec. Cand capitanul, care
era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, asa parea de falos, asa privea de mandru, meat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba si mai
voinic.
Ghebosul, cel mai intelept dintre dansii, ii imparti in doua, sase insi trebuia sa mearga in toata ziua la castig,
iar altii sase aveau sa ramana acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei. Cei mai
isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului si cumparara cu multi bani fel de fel de lucruri frumoase si le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, asa ca nimeni sa nu stie cine le-a pus.
Si apoi li se innebuneau mintile cand vedeau cum ca Floritei ii sare inima de bucurie cand dimineata isi afla
carpele cele frumoase la capataiul patului. Asa curgea traiul hotilor de cand ei au dat de Florita si asa era traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. Iti rade inima cand iti aduci aminte! Hei! dar lumea e rea. Bag seama, nici
Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine!... Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare,
iarasi intreba, cautatoarea iarasi ii raspunse si iarasi facu vorba cu Baba Boanta. Ce-ti e muierea vicleana! nici
in fundul inimii nu-ti lasa pace si trai bun... Baba Boanta isi facu treburile, afla cum si ce e cu Florita si unde se afla ea, porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cand era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niste
oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat.
Ea lua sapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pana ce frunzele se vestejira si hotii adormira toti sapte, unul dupa altul.
Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i aduce "sanatate si voie buna" de la maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, frumos si rotund.
Florita - dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu si nici nu-l trase cum se trage, pana ce si cazu la pamant. Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o
sterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca
pana ce hotii se vor trezi din somn, si hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma.
Cand hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, stie acum fiecare ce e aceea cand doisprezece hoti de codru
plang din ruptul sufletului, meat pietrele se misc...a numai Florita nu se misca; caci ea era moarta; moart...a ca
si moarta. In durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace frumos pe Florita, sa-i faca un
mormant, si... vai s-amar cand vine pana intr-atata! Cum steteau ei insa asa langa mort, vazura ceva ce inca n-
au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe deget, Florita isi deschise ochii si se facu mai vie decat a fost candva.
In bucuria lor cea mare, hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului si cumparara toate inelele si tot aurul
ce se afla in targ si-l daruira Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. Si apoi grijeau Doamne! cum
pot numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde. Peste septe luni, septe saptamani si septe

zile, crasmarita iarasi privi in cautatoare, iarasi auzi vorbele suparatoare, iarasi chema la sine pe Baba Boanta
si iarasi trimise primejdia asupra Floritei. Boanta facu ca si cellalt rand, si dupa ce adormira hotii iarasi intra la Florita, ii zise "sanatate si voie buna" si ii dete o rochie de matase, graind:
- Iaca, ti-a trimis-o maica-ta cea buna ca sa te impodobesti cu ea.
Florita, de bucurie ca a primit veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii sade. Nici nu trebuie sa spun ca
asta data Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare si invierea mai puternica si
mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atatea saptamani.
Acum hotii cumparara toate matasurile si frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari si imparatesti; iar
ingrijirea lor se facu pe de septe ori cate septe mai mare decat ce a fost candva. Peste noua luni, noua
saptamani si noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adica de a doua oara de a treia oara, iarasi se fali catre cautatoare cu frumusetea sa.
- Esti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta si o mie de ori mai frumoasa
decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa.
Dupa aceste vorbe, crasmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta si ea insasi s-a dus la
coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune... Bune ganduri cu de-a
buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de rau cu muierile! Boanta se sufleca, acuma
chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a
mai suflecat inca. De asta data nici nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba.
Mare primejdie trebuie sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste! De cand Florita murise in doua
randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau de paza, cum stai cand de mare necaz si primejdie
te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de
spini, iara sub pat era jaratec viu si infocat...
Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca, ea facu dar lucruri, vrajitorii si fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma pe hoti, ea acuma nu mai facu vraja cea mai
mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare si nemaipomenita, meat ti se ridica perii in varful capului
cand te gandesti la ea.
Lua un ac subtirel si mic, dar mic si subtirel, meat nici cu varful limbii nu puteai sa-l samtesti, dar inca sa-1
vezi cu ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de trei ori
peste cap, si hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si jaratec, adormira ca
morti.
Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea zise nu numai "sanatate si voie bune", ci alte vorbe care de care mai frumoase si mai dulci, cum vorbesc adica babele cand voiesc sa-ti strice firea, iara
Floritei ii sarea inima de bucuric cand auzea atata veste buna si frumoasa de la "ai sai".
- Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un tarziu.
Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l gatesc. De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit maica-sa cea
dulce ?... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos ii
impleti parul, meat i se incurcau ochii cand privea la ea si nu stia pe unde o vede mai framoasa.
Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanul, pana ce Florita si cazu moarta, mai moarta decat a fost candva in
viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par. Dupa ce Boanta isi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea stramba si se departa mai rapede decat Vantoasele.
Cand hotii aflara cum ca iarasi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita si de a treia oara, ii trasera inelele de pe degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta si hotii cei doisprezece - hoti grozavi din fundul codru-lui - incet-incet,
unul dupa altul, incepura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au
sfarsit, ca de aci inainte nu mai are ce sa faca.
Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se opri suflarea
si-i parasi sufletul.
- S-o despletim! grai ghebosul.
- Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; asa de frumos numai ea stie impleti cu degetele ei cele maruntele.
- Da, da! zisera ceilalti hoti. Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a fost mai
frumoasa-n viata.
De aci inainte hotii multa vorba nu facura, nici n-aveau ce sa-si mai zica, imbracara pe Florita in cele mai
frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un
cosciug, cum ei il stiau a face mai frumos, asezara pe Florita in cosciug si-i aprinsera la cap o lumina de ceara

curata, topita tocmai din fagurele in care a fost matca albinelor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta poiana din codru si unde erau cele mai multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat era de lat si
de trei ori mai lat decat era de lung... si apoi... sarutara fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera
- Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe trupul ei ? Nu
va temeti de maica lui Dumnezeu ? Hotii, toti, unul dupa altul, lasara pamantul din mana, le venea sa intre in
pamant de rusinea pacatului ce era sa faca.
Cand era sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant si samteau ca
acasa nu au ce sa mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira, privira, pana
ce, privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna cu
dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba.
Bag sama asa a fost sa fie... Multa, foarte multa vreme a stat Florita asezata in mormant, pe langa mormant,
pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase si nemaipomenite,
si florile nu cresc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme dara, feciorul imparatului a venit cu multi
oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru... Deodata auzira cum fac cainii mare larma si mare latratura.
Feciorul imparatului trimise pe cativa argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum si pentru ce.
Argatii venira si spusera ca s-au adunat cainii intr-o poiana inalta si luminoasa si, suindu-se pe un damb cu
flori, cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe hornul
casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adica a primejdie. Feciorul cel de imparat - fecior de imparat
adica, care nu se multumeste cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l astepte si se duse ca sa vada el cu ochii si
s-auda cu urechile lui de treaba cainilor.
Cand samtira cainii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si misca cozile.
Hei! dar din loc nu se miscara pana ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele frumoase!... Fecior de
imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma! zau, si chiar un fecior de imparat
trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi in mormant ?... Feciorului de imparat ii para cum ca chiar si al lui suflet a impietrit cand vazu pe Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e
insa Florita. Cand vazu dar ca Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara si, mai la urma, atata de
grozav se amari, incat ii venea ca sa ia lumea in gheare si asa sa deie cu ea de pamant, meat toata sa se sfarme,
ca nici samanta sa nu rasara din ea!... Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba.
"Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin moarta", isi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca spre casa. Numai doi oameni credinciosi tinu la sine, si cand se facu noapte, cu acesti doi impreuna
scoasera pe Florita din mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca
nimeni sa nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-au
mai vazut, si-si facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau in curtea
imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douasprezece fete, cele mai
sprintene, sa grijeasca pe Florita zi si noapte, sa o aseze intr-un leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie.
Fata Floritei si acuma era rumena, crinisorii de pe fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot
atat de frumos era pieptanat si impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga
crinisorii si parul... De aici inainte, Fat-Frumosul Imparatesc, de dimineata pana seara si de seara pana
dimineata, nu se misca de langa leaganul Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pana ce adormea privind
si cu ochii deschisi.
Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-si sparge capul asupra poruncii aspre
ce li s-a dat. "Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim parul ? si daca am face, ce s-ar face? cum ar fi ?" se intrebau ele in gandul lor. As a e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa stie.
- Stiti voi ce ? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: haide sa atingem si sa despletim,
pana cand el se trezeste, noi iarasi facem precum a fost.
La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita. Si cum o despletira, ii
scoasera firul mortii din par, iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa si mai sprintena
decat ce a fost candva in viata ei. Cand fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se trezi si feciorul cel de imparat. Acuma poate fiecare sa stie ce e aceea cand
feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea
dulce.

Infricosat si grozav, si nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie asa ceva. Feciorul imparatului nici trei
vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca "iaca asa si asa", ca s-a intamplat adica ce s-a intamplat cu minune si cu taina nepriceputa; si cand a venit imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru
ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii innegrira perii capului si injuni cu septezeci si septe de ani! Dupa ce
oamenii se dezmeticira, Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si
incolo, adica toata intamplarea si patimile ei.
Imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilasi cand incep sa vorbeasca, asculta adica incat ii sta
rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare si foarte mult se supara cand auzea cate toate despre suferintele
sarmanei de Florita; iara cand asta inceta cu vorba, el grai catre ea si feciorul de imparat, cu vorba lui cea
blanda si imparateasca:
- Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora si nevasta
feciorului meu.
Florita nu zise nimic, ci privi numai asa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat... iara
feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii. Pana ce zici "una, doua, trei", vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pana in cele patru colturi ale lumii. Pana si orbii si schiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada, si sa nu mai uite cat vor trai.
Crasmarita cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse
gatita, iarasi intreba pe cautatoare, acuma de a septea oara - de-a septea oara, asta nu e gluma!
- Frumoasa, aau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat! Cand crasmarita auzi aceste vorbe, ea
porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, si porni catre fiica sa cea draga si ginere-sau
imparatesc.
Se facu apoi o nunta, o cununie si un ospat decat care mai vestit si mai minunat de cand e lumea n-a fost; chiar
si copiii cei de tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba si sa tina minte. Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu peretii de oglinda, sa se adune, cele mai
frumoase neveste din tara si sa inchida pe crasmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada si vazand, sa se
surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara.
Iar Florita si feciorul cel de imparat traita fericiti si fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...

caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii. -"Bun! zise el in gandul sau. Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti! Ca mama v-aduce voua: Frunze-n buze, Lapte-n tite, Drop de sare In spinare, Malaies In calcaies, Smoc de flori Pe subsuori. - Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga! - Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare. - Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar: Trei iezi cucuieti, Mamei usa descuieti!... - Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid. - Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice: Deschideti usa,

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful