atitudini

Magda Ursache

TEMÃ LA CONªTIINÞÃ
„Uneori, în eroare, în înþelegerea erorii rezidã mai mult adevãr decât într-o sutã de maxime”. N. Breban, Vinovaþi fãrã vinã Cartea lui Nicolae Breban, având ca subtitlu Vinovãþia româneascã, eseu inteligent despre inocenþã ºi vinã, e de revãzut. Cu experienþa existenþei într-o orânduire fãrã dialecticã ºi fãrã opoziþie, dar ºi a schimbãrii – cu risc – a meridianului, N. Breban e obsedat de marile întrebãri privind culpa colectivã ºi individualã; se teme de generalitãþi ºi de generalizãri ºi are dreptate. Adevãrul, cum s-a tot observat, nu vrea sã fie nici pur, nici simplu; e victimã de lux (umblã cu capul spart), el însuºi vinovat fãrã vinã. Iar ºirul nevinovaþilor fãrã vinã este enorm. Ca Alice Voinescu, „epuratã” din Catedra de Istoria literaturii dramatice a Conservatorului, prin ordinul lui Ion Pas, Ministrul Artelor. Arestatã în aprilie ’51 pentru cã participase la o conferinþã a lui Petru Manoliu. Expediatã 12 luni la Ghencea, în colonie de muncã, apoi în DO, lângã Tg. Frumos. Avea 68 de ani ºi tensiune 26. Memoriul trimis lui Iosif Chiºinevski a fost remis lui Nicolschii (da, cu doi i!) ºi torþionarul a rãspuns: „Consider cã s’a procedat just anulându-i se pensia”. Am ales acest caz pentru cã eminenta profesoarã n-a fost defel implicatã politic; vina (fãrã vinã) i-a fost impusã de un regim opresiv, aºa cum rudele condamnaþilor politici erau ºi ele internate în lagãre, Faustrecht, Dreptul Pumnului, fiind mai tare decât Justiþia. În Jurnalul fericirii, N. Steinhardt scrie despre demenþa arestãrilor: lotul celor care jucau bridge, lotul Patriarhiei, lotul ascultãtorilor de Vocea Americii, lotul spiritiºtilor, lotul filateliºtilor (pe unul dintre timbrele schimbate de colecþionari, se afla – grozãvie! – chipul mareºalului Antonescu). S-a murit în puºcãrie pentru un titlu interzis, pentru un comentariu negativ despre un film sovietic, la coada pentru pâine (neagrã). În Labirintul exilului, Aura Christi menþioneazã cã mãtuºa ei, Anastasia Juºkov, a fãcut Siberie, sub Stalin, pentru o carte româneascã. Alt fapt autentic, intrat într-un roman al meu: un þãran a fost aruncat în temniþã pentru cã i s-au gãsit la percheziþie cãrþi prohibite. Erau ale fiului sãu, mort pe front. Þãranul era analfabet, a învãþat sã citeascã în puºcãrie. Douãzeci ºi cinci de ani muncã silnicã a primit Dinu Pillat (ºi) pentru romanul Aºteptând ceasul de apoi, manuscris dispãrut. Colega de institut, Cornelia ªtefãnescu, a fost arestatã pentru cã îi pãstra ascuns un exemplar din dactilogramã, pierdut ºi el. Iatã de ce adevãrul trebuie spus nu din când în când sau când ºi când. Rememorarea epocii comuniste, în cât mai multe cãrþi, e hiperutilã pentru a înþelege ce pare unora de neînþeles, iar altora – poveºti de demult, complet inactuale. Altfel, „va exista numai ce vor ei”, cum avertizeazã Petru Cimpoeºu în Christina Domestica ºi Vânzãtorii de suflete. Am strigat cu disperare, în Piaþa Universitãþii, la „golani”: „Vinovaþii fãrã vinã vor sã se facã luminã”.
PRO

Nu s-a fãcut. Au avut parte, la noi, torþionarii de declasare socialã? Niet. Vinovãþia lor a fost clasificatã. S-a creat chiar o psihologie a resentimentului. Nu faþã de vinovat, ci faþã de victimã, care trebuie sã fie iertãtoare din inimã ca Marcu Ascetul. Dacã nu poate fi, dã dovadã de slãbiciune moralã sau de intoleranþã. Or, cu intoleranþa nu-i de glumit. E incorect politic sã fii intolerant, sã ceri pedeapsã pe mãsura crimei ºi nu iertare pentru crimã. Oana Orlea, în Les années volées, Paris, Seuil, 1992, scrie cã medicul unei închisori prin care a trecut, Kahane, aviza suplimentele de torturã. Întrebat dacã insul mai rezistã, dãdea aviz bestiilor sã continue: „Da, desigur, însã cu puþinã atenþie”. ªi bãtãile la tãlpi, bãtãile pe ranã, bãtãile în cap, bãtãile în ochiul scos continuau. Dar ce mai conteazã Patimile, dupã Piteºti, Jilava, Aiud, Gherla, Canal, unde cei demascaþi mureau în chinuri? Istoria României a ajuns, în liceu, dexteritate, ca lucrul manual. Noi trebuie sã ne cultivãm pacea sufleteascã într-o Românie desmemoriada ºi sã ne ocupãm de îngerologie, întorcând spre cãlãu ºi celãlalt obraz, deºi vinovãþiile lor sunt imprescriptibile. Resentimentul pare inuman. Dement chiar. Ura, la fel. Întunecã suflet ºi minte. Aºa o fi, dar ura asta e în primul rînd tragicã. În formularea eseistului Breban, „farsa socialã ca formã a tragicului”. Cu vocea-i de pe altã lume, de dincolo, Pacepa acuzã, periodic, crimele comunismului, ca ºi cum n-ar fi luat parte la ele, iar Pleºiþã face haz, la televizor, pe seama loviturilor date lui Paul Goma. Cei care au încurajat ºi slujit la greu paranoia dictatorului îºi cautã alibiuri, tot la televizor, pe seama „eramaibinelui” ceuaºesc. Eu, una, nu-l pot judeca blând ºi cumpãtat pe torþionar. Nu mã pot ruga pentru „fratele Alexandru” ciomãgarul, care bãtea deþinutul dacã se uita spre fereastrã, chiar când fereastra era oblonitã, pentru „fratele Alexandru” gardianul, care uda încã ºi încã noroiul de fecale de pe podeaua beciului, pentru „fratele Alexandru” care-ºi turna colegul de celulã pe motiv cã þinea ascuns sub saltea un fascicul din Biblie. Nici nu cred cã heriniile funcþioneazã ca-n antichitate. În transmodernitatea noastrã, li s-au tocit ghearele ºi ciocurile. Nu cred cã i-au sfâºiat conºtiinþa lui Nicolschy. Ni se spune, consolator, cã Dumnezeu mai iartã, Conºtiinþa nu. Dar avea Nicolschy conºtiinþa încãrcatã când le-a trântit uºa-n nas reporterilor, grãbit sã-ºi facã bagajele spre Ungaria, sã cearã azil politic? Marii vinovaþi nu se aratã, postsocialist, dispuºi sã-ºi facã procese de conºtiinþã, sã se mãrturiseascã, sã-ºi cearã iertare, sã se autolustreze. Cel mult, justificã vina (nu personalã, ci colectivã!). Cu sloganul liberal, Alungaþi lupii! sunt în acord. Mai ales cã lupilor tare le place s-o facã pe mieii Domnului, sã joace rol de agnus Dei ºi sã intoneze tropare. Citez din Vinovaþi fãrã vinã: „A da vina pe alþii este folositor, uneori, pentru a-þi pãstra 17

SAECULUM 6/2008

atitudini încrederea în tine – ºi, uneori, e chiar adevãrat! – dar, à la longue, ne împinge nu numai într-o profundã ºi labirinticã eroare, dar ne stricã puterea de a judeca, de a percepe realitatea”. Scuze-s destule: contextul socio-politic alterând individul, ukazul sovietic, ideologizarea ca fatalism, doctrina comunistã ca utopie aplicatã, nedreptãþile istoriei etc. Numai cã autorii de texte oficiale erau ºi un fel de autori de acte oficiale. Un exemplu? Articolul lui Radu Popescu, din „Gazeta literarã” de septembrie ’57, contra lui Cioran, unde Cioran era numit pitecantrop, hotentot tatuat cu formule universitare, Don Juan pentru bucãtãrii ºi bucãtãrese. Acest articol a fost folosit în anchetã ca argument imbatabil contra acuzatului, iar Radu Popescu a depus la proces ca martor al acuzãrii. Compromisurile (marile) ºi adaptãrile (micile) la ancien régim sunt puse-n aceeaºi oalã. „Toþi am fost vinovaþi”, se tot aude dinspre beneficiarii regimului roºu, dinspre cei cãrora le convine sã punã problema în termeni colectivi. „Vinovaþi mai mult sau mai puþin”. Ei, aici e aici! Mai mult sau mai puþin. Unul a fost în postura de a decide, altul – de a se conforma deciziei. Sau nu, în rare cazuri! Poziþia de dominare ºi de control nu-i totuna cu poziþia de dominat ºi de controlat. Iar acest amestec al victimelor reale cu foºtii aparatciki trecuþi în rândul doi de Ceauºescu l-a surprins bine N. Breban: e vorba de cei care acuzã, dupã vechi ºabloane cominterniste, cu gâtlejul încã rãguºit de ordinele urlate. Expus la zidul infamiei pentru colaboraþionism cu Securitatea este Ion Caraion. Nu cel care l-a împins la asta, nu cel care l-a lovit cu bara de fier în piept, nu cel care l-a condamnat la moarte. „Avem, spunea Octavian Paler, nefericita capacitate de a pune un grãtar cu mititei pe orice Golgotã”. Lui Paler, disident PCR autentic (redactor-ºef la România Liberã” din 70 pânã în august 87, deputat MAN între 80-84), unul dintre puþinii care ºi-au fãcut probleme de conºtiinþã pentru cedãri (Dixi et salvavi animam meam) ºi s-a recunoscut a fi fost „martor speriat ºi tãcut” al sistemului, ei bine, lui Paler i-a arãtat drumul spre Canossa (varianta post-comunistã pentru criticã ºi autocriticã) un ºtefangheorghist. Ne îndemna, anþãrþ, nu spre Mormântul Sfânt, ci spre mausoleul lui Lenin. Iar autorul Polemicilor cordiale, calomniat ºi insult, ºi-a demonstrat mereu adevãrul pânã-n moarte. În interviul-testament cu Paler, Daniel Cristea-Enache întreba cine sã fie judecãtorii epocilor trecute? Tinerii? Nu cã n-au trãit traiul de „lagãr” socialist. Bãtrânii? Nu cã n-ar putea fi obiectivi, imparþiali, cã ar face pledoarie pro domo, cum i s-a reproºat lui Paler însuºi. Conaþionalii? Nu, cã n-au protestat, n-au reacþionat, deci sunt acuzabili ca pasivi. Strãinii? Nu, cã n-au mâncat salam cu soia. Aºa, ca sã ajungem sã spunem ca Regele Lear: „eu cred cã nu-i nimeni, nu-i nimeni vinovat”. De vinã e – global – comunismul recent împuºcat ºi îngropat. Aºadar, cine sã fie judecãtorii? Rãspund: sã fie cei umiliþi de temniþã, nu ºi zdrobiþi de ea; cei umiliþi, dar nu învinºi de orînduirea roºie. În democraþia noastrã second hand, în libertatea la mîna a doua (mulþumesc, Nicolae Breban!), ºi culpabilizarea se face pe alese. Vina e, la noi, ca ºi minciuna: prin omisiune, prin diversiune, prin distorsiune. Activiºti PCR activi (ºi nu-i tautologie!) care ne dirijau gândirea, ne pãzeau sã nu ieºim din rând(uri), se ocupau cu „repartizarea judicioasã a cadrelor”, adicã ne debarcau sau ne avansau dupã criteriile lor strâmbe, 18 dupã pohta ce-o pohteau, sunt invitaþi în emisiuni TV, ca surse de autoritate ºi de prestigiu ºi-ºi ºlefuiesc biografiile ca pe lentile. Sursele de confuzie sunt multiple. Memoriile unui dac ambiþios, aºa se intituleazã o recenzie la re-memorãrile lui Petru Groza. Dupã relatarea lui Pamfil ªeicaru, singurul gazetar condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului, cinicul Groza, internat o lunã în lagãrul de la Tg. Jiu pentru trãdare de þarã, s-a apãrat: „Cum mã acuzaþi de vânzare, când toatã viaþa n-am fãcut altceva decât sã cumpãr?”. Mai ales conºtiinþe, ca ºef de guvern. Mihai ªora crede cã procesul (24/26 februarie 60) lotului Noica a fost „opera” lui Leonte Rãutu; ca ºi „demascarea” din Aula Facultãþii de drept contra Miliþei Petraºcu, soþilor Marius Nasta etc. Scenariul ºi regia: Rãutu. Imediat dupã sentinþa datã în 28 februarie, „Scînteia” îl omagia la 50 de ani. Zbirul ideologic absolut primise ca mãrþiºor ordinul Steaua RPR. Iar noi, postsocialist, îl ocãrâm pe Noica, îi judecãm „structura stalinistã”. Leonte Rãutu doarme-n pace („Trãiascã lupta pentru pace!”) lângã Ana Pauker, re-brandizatã în Scufiþa-Roºie inocentã, mîncatã de lupul Dej; lîngã Iosif Chiºinevshi, luptãtorul cu „ghiarii ºi cu dinþile” contra marilor nume ale culturii româneºti. În pãtucul lor ºi-au dat duhul ºi Rãutu, ºi Nicolsky, dinostalinozaurii carnivori. Adriana Georgescu, ºefa de cabinet a prim-ministrului Rãdescu, a fost torturatã de acest Nicolschi, sau cum i s-o fi scriind numele, cu y ori nu, mascã onomasticã pentru Boris Grünberg. În procesul de la Berna (unde Ambasada României i-a dat în judecatã pe „torþionarii anticomuniºti”), Adriana Georgescu ºi-a scos în faþa judecãtorului (care o ironiza cã aratã bine dupã schingiuirea la care a supus-o Securitatea) placa dentarã. A dovedit cã nu mai avea un dinte. Ca profetolog ºi-a dat duhul ºi Brucan, complet deculpabilizat pentru cã a ºtiut sã-ºi cumpere indulgenþe ºi de la Rusia ºi de la America. „Fraþilor, avertiza nea Petrache Þuþea, licheaua nu evolueazã”. Alþi vechi staliniºti îºi mãnâncã în liniºte indemnizaþiile de merit, re-compunînd jurnale cu „efect de real” ca sã se auto-eroizeze. ªi pentru cã noi preferãm monologul (ca sã ne minimalizãm greºelile proprii, dar ºi ca sã le scoatem în evidenþã pe-ale celorlalþi), eseul-eveniment, Vinovaþi fãrã vinã, a rãmas fãrã ecoul pe care ar fi trebuit sã-l aibã. Însuºi autorul lui s-a îndoit de impactul cu mediul intelectual-literar, ºtiind bine de ce. ªi câte n-ar fi de discutat (ºi de clarificat) pe temele propuse de N. Breban, mereu actuale ca: transferul de la vina de origine, de rasã la vina de clasã, de la grupul de vinovaþi din conducerea statului totalitar la vina colectivã de a nu reacþiona la frig, foame, întuneric; „teatrul victimizãrii româneºti”, altfel spus, al autovictimizãrii etnice. Romancierul de talie înaltã „descrie” vinovãþia ca „obiect aºezat în spaþiu”, nu în vid. O face cu condeiul de prozator al descrierii, îndemnându-ne sã deosebim binele din rãu ºi rãul din bine. Ce-i repugnã e insul care se crede exemplar intelectual ºi moral, lins-prelins ºi absolvit de orice vinã. Ca actorul Rebengiuc, oferind hârtie igienicã pentru o gurã mai curatã. Iar soluþia o dã Nicolae Breban ferm (ºi-l citez tel quel, fãrã alt comentariu): asumarea „vinei trecutului”. Cu riscul ca aceastã asumare „sã «conþinã» eventual mai multã vinã (sublinierea îi aparþine lui N. Breban) decât mai puþinã!”.
PRO

SAECULUM 6/2008

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful