P. 1
Scara Ioan Scararul

Scara Ioan Scararul

4.89

|Views: 5,936|Likes:
Published by sendroiu

More info:

Published by: sendroiu on Feb 23, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

08/10/2013

original

numeşte smerita cugetare. Iar cine a născut-o pe a-ceasta, întrebaţi-o pe ea însăşi la locul ei.
Pe treapta a opta s-a aşezat cununa nemînierii. Cel ce e acoperit cu ea din fire, poate nu va fi acoperit cu
alta. Insă cel ce a dobîndit-o din sudori, a trecut peste cele opt pentru totdeauna.

CUVlNTUL IX

Despre ţinerea de minte a răului

1)Virtuţile cuvioase se aseamănă scării lui Iacov.
Iar patimile necuvioase, lanţului căzut de pe verhov-
nicul Petru (Fapte 12, 7). Cele dintîi, legîndu-se una de
alta, urcă pe cel ce le voieşte la cer. Cele de al doilea
se nasc una pe alta şi se strîng una pe alta387

. De aceea
am şi auzit că ţinerea de minte a răului e numită fiică
a nepriceputei mînii. Venind acum vremea, să spunem
ceva şi despre ea.
2)Ţinerea de minte a răului este sfîrşitul la
care duce mînia, păzitoarea păcatelor, urîrea drep
tăţii, pierzania virtuţilor, veninul sufletului, vier
mele minţii, ruşinea rugăciunii388

, curmarea
387.«Observă cum părintele înfăţişează capitolul acesta. Virtuţile
le-a asemănat cu o scară, pentru că înaltă pe om. Căci tot cel ce urcă
pe o scară e vădit că e dus spre înălţime. Iar patimile le-a asemănat cu
un lanţ pentru povara lor şi pentru că-1 trag pe cel legat neîncetat în
jos, sau pentru că nu-1 lasă să întreprindă ceva în chip liber. Şi nu e
minciună aceasta. Căci atîta povară aduce în inimă patima, că uneori
nu-1 lasă pe om nici să simtă cele ce-1 întristează. Iar asemănîndu-le cu
lanţul căzut, a arătat cum putea lepăda lanţul dacă voia, adică prin cre
dinţa fierbinte. Şi aceasta se cunoaşte din faptul că aduce ca pildă pe
Petru şi nu pe altul».
388.Ruşinea rugăciunii înseamnă aceasta: Zicînd noi rugăciunea:
«şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm» şi neiertînd,
sîntem făcuţi de ruşine din partea noastră înşine, adică de conştiinţa
noastră, precum el însuşi zice mai departe: «Ruşineze-1 pe el rugăciunea

105

387.

__________________________________________ 196

____ :

cererii389

, înstrăinarea iubirii390

, piron înfipt în suflet391

, simţire neplăcută, iubită ca o dulceaţă a
amărăciunii, un păcat neîncetat, o neadormită fărădelege, o răutate de fiecare zi. Una şi aceeaşi (adică
ţinerea de minte a răului) e o patimă întunecată şi urîtă, din cele ce se nasc, dar nu nasc392

. De aceea nu

voim să spunem despre ea prea multe.
3)Cel ce şi-a oprit mînia a ucis ţinerea de minte a
răului. Căci cît trăieşte tatăl, are loc naşterea de
prunci.
4)Cel ce a dobîndit iubirea s-a înstrăinat de ne
bunia mîniei. Iar cel ce duşmăneşte îşi îngrămădeşte
dureri fără rost.
5)Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate
înmoaie sufletul393

. Masa fără luare aminte e maică a
lui Iisus etc». Dar în general rugăciunea noastră e făcută de ruşine de ţinerea minte a răului,
întrucît aproape prin fiecare cerem iertarea sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi înşine sîntem
făcuţi de ruşine prin rugăciunea noastră prin care cerem lui Dumnezeu milă, fără să o dăruim şi noi
altora.

389.Aducîndu-ne aminte, fără îndurare, de răul făcut nouă de cineva,
nu mai avem curajul să cerem noi înşine ceva de la Dumnezeu cu toată
îndrăzneala.
390.Iubirea se înstrăinează de noi, sau noi ne înstrăinăm de ea.
391.E un piron de care se însîngerează sufletul nostru. Căci ţinerea
de minte a răului întreţine o turburare în sufletul nostru. E curios că
noi udăm pomii otrăvitori ai ţinerii de minte a sufletului, din care ţîş-
neşte otrava pustiitoare nu numai în sufletul, ci şi în jurul nostru, dar
nu udăm pomii ţinerii de minte a binelui ce ni s-a făcut. Dacă am face
aceasta, sufletul nostru ar deveni o adevărată grădină binemirositoare
a raiului. Şi dacă toţi ar face aşa, s-ar extinde raiul între oameni.
392.Căci ca şi celelalte patimi, ea se naşte oarecum fără voie, dar
nu naşte de bunăvoie roduri frumoase.
393.Darurile date celui ce ne-a făcut rău înmoaie atît sufletul celui
ce dăruieşte, cît şi pe al celuilalt. Iar în sufletul înmuiat cresc pomii
hrăniţi de seva bunăvoinţei, cîtă vreme în sufletul ce ţine minte răul
totul este uscat din pricina otrăvii ce ţîşneşte din pomii ţinerii de minte
a răului. Sigur că e vorba de darurile curate ale iubirii, nu de cele cu
gînd interesat, de mituire.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->