Modulul 2 Sistemul parlamentar din Marea Britanie

Scopul modulului: să sistemului politic britanic Obiectivele modulului: prezentarea istorie politice a Marii Britanii; prezentarea parlamentului britanic; prezentarea guvernului britanic; prezentarea sistemului de partide britanic. prezinte studenţilor principalele caracteristici ale

Nu se poate vorbi despre democraţie, drepturi politice sau parlamentarism fără a se face apel la sistemul politic britanic. Dezvoltat într-un mediu bine delimitat geografic, acesta a constituit model, sursa de critici sau de laude. Pe lângă preluarea unor elemente practice ale acestuia, s-a mers pănâ la preluarea unor denumiri sau simboluri caracteristice sistemului britanic. Astfel, Lijphart şi-a denumit un set de caracteristici politice studiate de el ca aparţinând modelului Westminster, tocmai pentru asupra a ce înseamnă asta nu există nici un dubiu; nu în ultimul rând, cladirea parlamentului Ungariei, construită acum un secol, reprezintă o copie a celui de pe malurile Tamisei. Sistemul politic britanic îşi trage vigoarea şi renumele în primul rând din vechimea sa. Dacă în cele mai multe cazuri naţiunile, în forma cunoscută astăzi, s-au cristalizat aproximativ odată cu apariţia statului corespunzător, în cazul Marii Britanii, instituţiile politice au precedat cu mult formarea naţiunii. Prima şi cea mai importantă caracteristică a sistemului politic britanic este că nu există o constituţie în sensul uzual al cuvântului. În sistemul juridic toate legile şi normele au valoare egală. Mai mult decât atât, alături de normele scrise, au valoare egală şi cutumele, unele dintre ele vechi de sute de ani. Totuşi daca numim constituţie un normă politică fundamentală care reglementează un regim politic atunci putem identifica şi în Marea Britanie un lucru asemănător: este vorbă de un set de texte juridice, dublate de amintitele cutume şi tradiţii. Primul document, atât al Marii Britanii cât şi al istoriei politice moderne a fost Magna Charta (1215), care garanta anumite drepturi şi libertăţi, dar şi o îngrădire a drepturilor regale de către baroni (Duculescu, 1996, 233). Era perioada de consolidare a instituţiei monarhice şi de apariţie a absolutismului regal. Practic de instituţia monarhului se leagă două faze importante ale dezvoltării Parlamentului britanic: apariţia acestuia, apoi lupta cu monarhii pentru întâietate în cadrul sistemului politic. Astfel, regele era ajutat în luarea deciziilor (în special cele legate de obţinerea de subsidii pentru Coroană) de un organism consultativ, Magnum Concilium, format din marii nobili şi clerul înalt. Eduard I a hotărât în 1295 să convoace, alături de marii nobili şi clerici şi pe cei ai altor clase sociale: câte doi cavaleri din fiecare ţinut, doi reprezentanţi ai burgheziei din fiecare târg şi doi cetăţeni din partea fiecărui oraş. Din acest moment,

desemnarea membrilor camerei inferioare prin alegeri. opoziţia formează un shadow-cabinet. sub regele Eduard al III-lea. Este condusă de un Speaker. dar şi posibilitatea de a stabili tema dezbaterilor parlamentare pentru un sfert din acestea. legată prin interese comune de instituţia regelui. care are rolul de a prezida şedinţele camerei. instituţionalizarea opoziţiei. dar a reglementat şi alte aspecte. reprezentată de partidul clasat pe locul al doilea în alegeri. când are loc adoptarea sau respingerea proiectului. Ca principal for reprezentativ. Este compusă din 650 de deputaţi. reunind pe cavaleri şi reprezentanţii burgheziei. controlul pe care Camera Lorzilor îl exercita asupra desemnării membrilor Camerei Comunelor (Ionescu. Camera Comunelor îndeplineşte următoarele funcţii: .monitorizarea guvernului.elaborarea legilor: acestea se adoptăă după trei lecturi . majoritatea. ci prin sustinerea tacită a celui desemnat de monarh ca prim-ministru). marea aristocraţia a constituit până în secolul al XIX-lea principala forţă economică a regatului. 1994. in special prin întrebări. Speakerul era desemnat de rege. scăderea influenţei bisericii au făcut ca rolul Camerei Lorzilor să se diminueze în timp. Camera Comunelor Camera Comunelor (House of Commons sau the Commons) a regrupat chiar de la început nu pe reprezentanţii comunelor. revoluţia industrială. aleşi prin scrutin majoritar uninominal cu un tur. . condus de liderul opoziţiei. adică oamenii de rând sau fără rang. Iniţial. restrângerea dreptului monarhului de a numi noi pairi. discutarea în plen cu formularea de amendamente şi în fine. alcătuită din marea aristocraţie şi clerul înalt. Chiar de la început s-a produs şi separarea adunării în două secţiuni. Actul fundamental care a modificat atât raportul de putere dinte cele doua camere. cele două grupuri au început să funcţioneze sub denumirile. precum raportul dintre Parlament şi Guvern. . Pe lângă reglementări instituţionale. cum traducerea denumirii ar indica ci pe “commons”. echivalente. 40). alcătuită din partidul care formează guvernul şi opoziţia. Ascensiunea burgheziei. Opoziţia are anumite drepturi privind activitatea guvernului şi anume. chestionarea membrilor cabinetului.investirea guvernului (dar nu printr-un act formal. Camera este împărţită între două mari grupuri politice. cuprinzând discutarea principiilor generale şi a dispoziţiilor mai importante.dezvoltarea parlamentului a avut două direcţii principale: lupta acestuia împotriva puterilor regelui şi lupta celor două componente pentru întâietate politică. Parlamentul a. Pentru multe secole. În 1327. în prezent el fiind stabilit prin consens de către cele două mari partide. . care primeşte şi o remuneraţie pentru rolul său. discutarea în comisii cu formularea de amendamente. cel puţin a celor cu origine parlamnetară. De asemenea. Reform Act este considerat de către unii autori (Jean Blondel) ca actul de naştere al partidelor moderne.prima. prezentarea sumară a proiectului. Este principala instituţie legislativă a Marii Britanii. întâietatea politică a aparţinut Camerei Lorzilor. Camera Înaltă cuprinzând pe cei grupaţi iniţial în Magnum Concilium şi Camera Inferioară. a doua. ultima lectură. Mai multe elemente explică acest fapt: compoziţia socială a Camerei. de Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.

desemnarea primului ministru. dar şi acest lucru are loc la cererea primului ministru.b.dizolvarea Camerei Comunelor. însă asigurând prin potenţialitatea unei intervenţii o garanţie a bunei funcţionări a sistemului (Radu. lorzii având rolul unei Curţi Supreme în materie civilă şi penală şi de judecare a demnitarilor puşi sub acuzaţie de Camera Comunelor (deşi această funcţie a fost preluată de nou creata Curte supremă a Reagtului unit). ci alcătuită pe baze ereditare sau meritocratice. reprezintă unul dintre elementele de stabilitate a sistemului britanic. în fapt o pledoarie pentru programul guvernului. Camera Lorzilor Camera Lorzilor este una din puţinele camere parlamentare din lume nealese. marea majoritate a acestor membri ai guvernului provin din Camera Comunelor. lorzi ereditari (90). b. Atribuţiile monarhului britanic sunt următoarele: . împărţiţi în următoarele categorii: lorzi-episcopi (26 dintre episcopii Bisericii Anglicane). . deşi aproape cu valoare simbolică. Este condusă de un Lord Cancelar.funcţia legislativă. în număr de aproximativ 20 şi care grupaţi în cabinet.funcţia judecătoarească. . 700). cei 100 de componenţi ai guvernului se împart în două categorii: senior ministres. . titularii ministerelor sau departamentelor importante. care conduc departamente sau agenţii mai puţin importante sau sunt adjuncţi ai miniştrilor importanţi. . dar care cutumiar este liderul partidului învingător în alegeri. 2000. asigură realizarea puterii executive şi junior ministres. În afara primului ministru. Monarhul Instituţia monarhului. Are în componenţă aproximativ 800 de membri. lorzi pe viaţă (apox. Are următoarele funcţii: . cu excepţia legilor financiare sau bugetare (dar amânarea nu poate fi mai lunga de 1 an). Guvernul Guvernul Marii Britanii este compus din aproximativ 100 de membri. Executivul a. regele (regina) îşi prezervă rolul de conducător ca efect al dreptului cutumiar. prin amendarea sau chiar opunerea unui veto la legile adoptate deja de Camera Comunelor. care este membru al guvernului dar şi preşedinte al Curţii Supreme de Apel. Întrucât principiul separaţiei puterilor în stat se aplică mai puţin rigid decât în SUA. dar fără a interveni în mod direct. . . 112). dar dreptul de veto nu a mai fost exercitat de peste 250 de ani. nominalizaţi de primul ministru şi numiţi formal în funcţie de monarh.sancţionarea legilor.funcţia de şef al Bisericii Anglicane şi al Commonwealth-ului. lorzi judecători (12). mai ales în cazul alegerilor anticipate.prezentarea mesajului tronului. Deşi fără roluri politice semnificative.

începând cu 1832. acesta s-a manifestat fără nici un fel . putem spune acelaşi lucru şi despre sistemul electoral şi cel de partide. în fine. Pe de altă parte. cu privire la problema irlandeză sau cea socială. Sistemul de partide britanic este. există destule limitări: astfel. Ulterior. aflaţi la originea marilor reforme sociale ale secolului. sistemul de partide britanic s-a manifestat prin tripartidism. aceste grupuri au devenit un secol mai târziu Partidul Conservator şi Partidul Liberal. 79). partizani ai monarhiei constituţionale şi ai unor reforme sociale.este singurul care poate informa monarhul asupra treburilor publice. toate acestea se fac după consultări cu colegii apropiaţi. de asemenea.convoacă şedinţele guvernului. de tip bipartidist pur. . bipartidismul britanic şi-a pierdut pentru o perioadă rigoarea. de la comandanţi militari la episcopi ai Bisericii Anglicane. La finalul secolului al XIX. pentru a reveni la bipartidism în perioada interbelică. deşi aparent acest aspect poate sugera o dictatură a primului-ministru. Pentru o perioadă de câteva decenii. Sistemul de partide Dacă în domeniul parlamentarismului. ea este pusă în aplicare de toţi miniştri. a apărut Partidul Laburist. s-au aflat în derivă doctrinară odată cu adoptarea acestora. Acest lucru implică ca odată ce o decizie a fost luată. . data apariţie lor în forma modernă. Pe de o parte. este datoria fiecăruia de a nu-şi critica sau a se opune colegilor. alegerea se limitează aproape întotdeauna la colegii de partid. adepţii unor puteri mai mari ale regelui şi menţinearea rânduielilor existente.numeşte principalii funcţionari administrativi. au început să se manisfeste unele dizidenţe şi diviziuni între aripi ale partidului. Rădăcinile bipartidismului britanic pot fi întâlnite încă din secolul al XVIII-lea. stabileşte agenda acestora. cât şi responsabilitatea individuală pentru activitatea propriului departament. grupului de whigs.este liderul partidului şi liderul grupului parlamentar din Camera Comunelor (Curtis. sub influenţa votului universal şi a dezvoltării mişcărilor sindicaliste şi muncitoreşti. . primul-ministru rămâne cea mai importantă figură a sistemului politic britanic. Primul-ministru În ciuda conducerii colective a executivului şi a responsabilităţii colective. liberalii.alege şi destituie membri guvernului. 1997. Regula în aceste situaţii este ca ministrul nemulţumit să demisioneze. După al doilea război mondial. De asemenea. indiferent de tipologia propusă.Unul din principiile importante care stau la baza activităţii guvernului este atât responsabilitatea colectivă a membrilor acestuia în toate deciziile şi acţiunile. . Acestea au asigurat în totalitate majorităţi parlamentare şi au furnizat sefii de guvern pentru aproape un secol. când parlamentul opunea pe Tories. c. orice alt ministru poate avea întâlniri cu monarhul doar cu aprobarea primuluiministru. Apoi. Acesta îndeplineşte următoarele funcţii: . are ultimul cuvânt în stabilirea politicilor guvernamentale. Marea Britania a fost o deschizătoare de drumuri. reprezentant al intelectualităţii de stânga şi sindicaliştilor. miniştrii populari sau puternici sunt mai greu de demis.

de excepţii. Radu.893 Rata participării: 61. Forme de guvernare în 29 de state.36 22.939 Votanţi: 27.59 35.65 9.245. .19 32.340.95 30. laburiştii şi conservatorii (cu un plus pentru aceştia din urmă) guvernând alternativ. CH Beck.2007 2007-2010 2010-prezent Alegeri parlamentare – 5 mai 20051 Alegători înregistraţi: 44.79% Camera Comunelor Partide Voturi % Partidul Laburist Partidul Conservator Partidul Democrat 1 Mandate Nr. 2010. 355 198 62 % 54. Bucureşti. Tabel: Guvernari si partide de guvernare în Marea Britanie dupa 1945 Prim ministru Attelee Churchill Eden Macmillan Wilson Heath Wilson Callaghan Thatcher Major Blair Brown Cameron Partid Lab Con Con Con Lab Con Lab Lab Con Con Lab Lab Con Anii de guvernare 1945-1951 1951-1955 1955-1959 1959-1964 1964-1970 1970-1974 1974-1976 1976-1979 1979-1990 1990-1997 1997 .05 Liber Al. Sisteme politice comparate.

6 ibidem .60 0.60 9 6 5 3 3 1 1 1 646 1.10 Partidul Unionist Ulster Independenţi Alţii Liderul laburist Tony Blair a fost reconfirmat premier pentru al treilea mandat. 306 258 57 8 % 47.15 0.39 0.23 36. În 2007 a demisionat şi fost înlocuit cu noul preşedinte laburist Gordon Brown.653.15 100 Social 0.90 1.10 0.Partidul Democrat Partidul Scoţian Sinn Fein P.0 0.638 Rata participării: 65.77 0.92 0.1 29.69 8. Laburist Democrat Plaid Cymru Unionist Naţional 0.46 0.77 1. Alegeri parlamentare – 6 mai 20102 Alegători înregistraţi: 44.10% Camera Comunelor Partide Voturi % Partidul Conservator Partidul Laburist Partidul Democrat Partidul Democrat 2 Mandate Nr.52 0.939 Votanţi: 29.245.50 0.50 0.46 0.15 0.0 Liber Unionist 23.08 39.

15 0. piramidală.77 0.4 1. prezentarea Congresului american.6 0. Forme de guvernare în 29 de state.92 0. fiind cunoscut că partidele britanice au aripi. Deşi sunt voci critice la adresa acestuia. este vorba de liberali. 2010. Modulul 4 Sistemul politic american3 Scopul modulului: să prezinte sistemului politic nord-american Obiectivele modulului: 3 studenţilor principalele caracteristici ale prezentarea istorie politice a SUA.46 0. liderul conservator David Cameron a fost numit premier al unui guvern având forma excepţională a unei coaliţii bipartidiste (PC+PLD). 5. cu precădere din partea marilor dezavantajaţi ai sistemului.6 6 5 3 3 1 3 650 0. .7 0.46 100 Social 0. Bucureşti. în principal din cauza simplităţii sale şi a majorităţilor guvernamentale stabile pe care le produce. Radu.0 - Pe 11 mai. Unul din factorii care influenţează semnificativ sistemul de partide şi asigură şi stabilitate acestuia este sistemul electoral. acestea odată luate fiind puse în aplicare de toate părţile. în cazul Marii Britanii. Din punct de vedere organizatoric.Partidul Scoţian Sinn Fein Plaid Cymru P. Disciplina se manifestă însă la aplicarea deciziilor. Laburist Democrat Verzii Alţii Naţional 1. Textul prezentului modul este preluat din Al. Dar această disciplină nu se manifestă în interior. în general de dreapta şi stânga. Sisteme politice comparate. cap. Deciziile se iau în urma dezbateri şi curente de idei. CH Beck. fiind vorba de un sistem majoritar uninominal cu un tur.46 0. printr-o structură monolitică. partidele britanice sunt partide disciplinate. este puţin probabil ca acesta să sufere vreo modificare.

George Washington. derivate din examinările empirice ale cazurilor individuale. prima constituţie scrisă din istoria modernă şi cea mai longevivă în vigoare.- prezentarea executivului american. reprezentând cele 13 state ale Uniunii. 5 Idem. Din cei 55 de delegaţi prezenţi la acest congres. „ceea ce i-a condus pe Medison şi Hamilton să se considere a fi atât de buni teoreticieni politici a fost faptul că ei au testat teoriile lui Montesquieu. printre alţii. Regimul constituţional american Puternica stabilitate în timp a sistemului politic american se datorează unui regim constituţional de excepţie. rod al unei opere comune de redactare la care au participat. Hans-Dieter Klingemann (coordonatori). majoritatea – 39 de delegaţi – s-a pronunţat pentru adoptarea ei. Polirom. Ei au avut siguranţa de sine a inginerilor în aplicarea legilor politicii. Caracteristicile sale. pe 17 septembrie 1787. Iaşi. prezentarea sistemului de partide britanic. Thomas Jefferson. p. Ceea ce ar fi putut constitui un puternic handicap pentru iniţiatorii Constituţiei americane – lipsa de experienţă a „părinţilor fondatori” – s-a transformat în principalul atu al acestei construcţii politico-juridice. dar şi un etalon pentru practica politică a altor state. prin spirit democratic şi eficienţă.5 Într-un fel. unele dintre ele nepereche. Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse în urmă cu mai bine de două sute de ani. Procedura amendării ulterioare a construcţiei juridice din 1787 a permis Gabriel A. Constituţia SUA. legea fundamentală a SUA conţine 7 articole (articolele I – IV având 3 până la 9 secţiuni) şi 27 de amendamente. Goodin. a fost votată la Philadelphia. Alexander Hamilton. 68. În anul următor. John Adams. adoptate după 1791. caracterizat deopotrivă prin rigoare juridică şi pragmatism. Abraham Lincoln. James Madison. adevărată operă de pionierat în domeniu. respectiv în 1790.”4 Eliberaţi de constrângerile teoretice şi practice ale bătrânului continent. Ultimele două state au ratificat-o în 1789. legislativă şi judecătorească (lucuru învăţat de la Montesquieu) şi mixând puterile prin pârghii şi echilibrare (lucru învăţat din experienţa practică a celor treisprezece colonii). Benjamin Franklin. iar restul au părăsit reuniunea. ei au putut trata politica sub forma unei ecuaţii: separare+pârghii şi echilibrare= libertate”. se poate spune că spiritul aventurier al coloniştilor a fost acel filtru care a decantat principiile juridice reformatoare de reziduurile cutumiare şi a dat vigoare unei guvernări devenită model de referinţă chiar pentru statele europene. În fapt. fac din sistemul politic american un model de referinţă pentru studiile din domeniu. practic odată cu constituirea nou stat nordamerican. „părinţii fondatori” au putut proiecta un mod de guvernare opus tiraniei şi monopolului puterii politice. „Ştiinţa politică: istoria disciplinei” în Robert E. „Separând puterile executivă. asemănătoare celor de laborator. 4 . cu caracter democratic. Manual de ştiinţă politică. de cutumele şi prejudecăţile existente aici. Constituţia a fost ratificată de către 11 state. Lock şi ale altor filosofi europeni pe baza experineţei celor treisprezece colonii şi a Statelor Unite sub Articolele Confederaţiei. Sub aspect tehnic. fiind forma de organizare politică cu cea mai mare stabilitate în timp. 5 s-au abţinut. Ed. 2005. Almond. intrând în vigoare la 1 ianuarie 1789.

iar cea legislativă unui Parlament. 1994. statul american este o federaţie. Parlamentele locale. sunt caracteristicile fundamentale ale regimului constituţional american şi. Guvernatorul este ales. respectiv Curtea Supremă. prin vot direct. Bucureşti. ca atare. Un alt amendament important îl reprezintă cel adoptat în 1951. vol. Congresul (puterea legislativă). Preşedintele. instituţiile şi legile federale au întâietate în raport cu cele locale. acest caracter fiind exprimat prin două principii constituţionale: principiul participării şi principiul organizării federative. Totodată. autorităţile statului. Cu atribuţiile unui preşedinte de republică. prin care se limitează la două numărul mandatelor prezidenţiale deţinute de un american. Blocajul reciproc al puterilor satului şi preeminenţa puterii executive. pe de-o parte. Pe de altă parte. fiecare stat al uniunii este reprezentat în Senat prin doi senatori. Constituţia instituie un sistem de tip prezidenţial. de dreptul de a-şi înfiinţa funcţii publice ca şi de buget local propriu. O menţiune aparte trebuie făcută în legătură cu cea de-a treia autoritate din stat. să se adapteze permanent dinamicii societăţii americane. actul justiţiei se bucură de o mare încredere populară. Al doilea principiu. totodată. Din punct de vedere al structurii sale. Preşedintele (puterea executivă) şi Curtea Supremă (puterea judecătorească). 2002. având dreptul de a interveni în zona de competenţă a acestora pentru a asigura soluţionarea problemelor de interes naţional. al XXII-lea. Potrivit primului principiu. se bucură de o largă autonomie în domenii majore ale guvernării. iar instituţia tribunalului reprezintă un adevărat tabu pentru americani. Editura Lumina Lex.Constituţiei să reziste până în zilele noastre în forma redactată de părinţii fondatori şi. I. Pe de altă parte. Şansa. sunt practic independente funcţional. Sub aspect politic. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu primele 10 amendamente. alese în condiţii Victor Duculescu şi alţii. Acest tip de organizare politică decurge din raporturile dintre puteri. sistemul judiciar american având o putere sporită comparativ cu formulele existente în Europa şi. Fiecare stat al federaţiei beneficiază de o Constituţie proprie. fiecare în parte reglementând o fracţiune din puterea politică. stipulează că puterile care nu sunt delegate Statelor Unite de către Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta statelor. de norme juridice locale. pe o perioadă de 2 – 4 ani. prin consecinţele actelor sale. fără ingerinţa unei puteri în activitatea alteia. administrative şi instituţionale. Conflictele de competenţă ce pot apărea în această situaţie sunt reglementate prin decizia instanţelor judecătoreşti. ediţia a III-a. Drept constituţional comparat. care sunt echivalente cu capitolul referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor din orice constituţie democratică. întruchipate de preşedinte. un rol politic activ. cu faimosul first amendment (ce garantează dreptul la liberă exprimare). cuprins în secţiunea a treia a primului articol al Constituţiei. 7 Cristian Ionescu. 80-88. pag. rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale din 2000 a fost decis printr-o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti. pag. 217-246. ale cărui atribuţii au sporit an de an. Ed. 6 . Astfel. adoptate în 1791 şi cunoscute sub numele de The Bill of Rights. Din perspectivă politică. sunt rezervate statelor respective sau poporului7. ale sistemului politic din SUA. situându-se în vârful ierarhiei administraţiei de stat. fiind deci o cauză a longevităţii construcţiei constituţionale americane 6. autonomia statală se manifestă sub forma unui tip de guvernământ local în cadrul căruia puterea executivă aparţine unui Guvernator. în SUA funcţionează principiul autonomiei juridice şi politice. de regulă. Ca în orice stat federal. Bucureşti. Bunăoară. consacrat prin Amendamentul al X-lea. aşa cum sunt ele reglementate în legea fundamentală. Sisteme constituţionale comparate.

Colegiul electoral este format din 538 de mari electori. pentru un mandat de patru ani. buletinul de vot cuprinde numele candidaţilor prezidenţiali. impropriu.002). Candidatul cu cel mai mare număr de voturi câştigă toate mandatele de mari electori ai statului respectiv. principiile de bază ale federalismului şi separaţiei puterilor în stat sunt respectate în SUA. Articolul II. între rezultatul votului popular şi cel a votului din Colegiu pot interveni inadvertenţe. 9 Voturile marilor electori sunt numite. devenind noul preşedinte american. prin concentrarea ei la Washington. în total 535. deşi acesta obţinuse mai puţine voturi populare decât candidatul democrat10. autonomia locală a statelor ei componente s-a diminuat treptat prin întărirea autorităţii centrale. prin vot direct. nici cele mai multe voturi electorale. Totuşi. cu 5 mai mult decât Gore. republican – şi 1888 – preşedinte Benjamin Harrison. numărul mandatelor prezidenţiale ale unei persoane este limitat la două. În plus. secţiunea 2 prevede că puterea executivă aparţine Preşedintelui SUA: The executive Power shall be vested in a President of the United States of America. O situaţie excepţională a reprezentat-o cea a alegerilor prezidenţiale din 2000 când votul marilor electori a decis desemnarea ca preşedinte al SUA a candidatului republican. fiecare asociat cu o listă de mari electori8. preşedintele a fost ales de Camera Reprezentanţilor (în baza Amendamentului XII. Trebuie precizat că de la data elaborării Constituţiei şi până astăzi. dar a fost votat de 271 de mari electori. din 1804). Cel desemnat John Quincy Adams – a fost însă candidatul care nu adunase nici cele mai multe voturi polulare (deşi votul nu s-a desfăşurat în toate statele federaţiei). scrutinul are caracteristicile unuia plurinominal.C. după ce niciunul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea absolută a marilor electori. În total. Trebuie precizat că inadvertenţele amintite reprezintă un efect al tipului de sistem electoral practicat. dat de cetăţeni. plus 3 mari electori din Washington D. în 1824. Marii electori sunt aleşi odată cu preşedintele de către cetăţenii fiecărui stat al federaţiei. la rândul lor. George W. Preşedintele – Number One în politica americană Conform Constituţiei SUA. 8 . sunt de tip bicameral. pentru a fi desemnat preşedinte. excepţie făcând statul Nebraska unde parlamentul este unicameral. exercitat de Colegiu de mari electori aleşi. Prin Amendamentul XXII adus Constituţiei în 1951.999897). Hayes. Cum marii electori sunt aleşi în baza opţiunii populare pentru un candidat prezidenţial sau altul. ele neafectând însă reprezentativitatea şi statutul politic ale preşedintelui american. faţă de Al.456. „voturi electorale”. un candidat trebuie să adune cel puţin 270 de voturi ale marilor electori 9. puterea executivă la nivel naţional este încredinţată unui Preşedinte. Astfel. Concret. Mandatul prezidenţial poate fi deţinut de un cetăţean american nativ în vârstă de minimum 35 de ani. Gore – 48. Totuşi.similare cu Congresul. plus candidatul pentru funcţia de vicepreşedinte). printr-un procedeu care combină votul popular direct. În ambele cazuri diferenţele dintre voturile populare ale candidaţilor au fost minore. componenţa Colegiului indică teoretic voinţa electorală a cetăţenilor americani. Cum buletinele de vot cuprind câte o listă de persoane (cele amintite.9% din voturile cetăţenilor (50. deşi într-o măsură diferită de momentul iniţial al anului 1787. cu votul popular indirect. Bush a primitt 47. Preşedintele american este ales în baza unui scrutin electoral majoritar relativ (pluralitar). fiecărui stat revenindu-i un număr de mari electori egal cu cel al parlamentarilor statului respectiv. republican. 10 Situaţia s-a mai repetat de două ori în secolul al XIX-lea: la alegerile din 1876 – preşedinte Rutherford B. iar alegerea se face pentru toate aceste poziţii. prin comparaţie cu voturile cetăţenilor („voturi populare”). iar raporturile dintre puteri au evoluat în direcţia creşterii forţei puterii executive (a Preşedintelui).4% (50. deşi prin intermediul votului dat prezidenţiabilului.

iar în altele nici nu sunt organizate consultări populare propriu-zise. iar scrutinul din 2000 s-a desfăşurat pe 7 noiembrie. în unele state votează doar militanţii partidelor. candidaţii independenţi au şanse inegale în competiţia prezidenţială13.Prin tradiţie11. Cât priveşte procedura de desemnare a viitorilor candidaţi de către partide. se numără: şef al statului. Spre exemplu. în paralel cu competiţia locală (din fiecare stat al federaţiei) care stabileşte ierarhia aspiranţilor la candidatura prezidenţială. Perioada dintre data alegerilor şi învestirea noului preşedinte reprezintă o necesară perioadă de tranziţie a puterii executive. Al. ci de adunările locale ale acestora. pot fi incluse în două categorii: prerogative (puteri) expres menţionate de Constituţie şi prerogative (puteri) neenumerate. Statistica arată că rezultatele primarelor din statul New Hampshire (a doua etapă a primarelor) coincid cu rezultatele finale. fiind votat de aproape 20% din americanii prezenţi la vot. chiar prin Constituţie. în care noul preşedinte îşi constituie cabinetul. din 1848. ale cărui funcţii fac parte doar din prima categorie. data a fost mutată din luna martie). nu a câştigat nici un mare elector. alegerile prezidenţiale se ţin în prima marţi ce urmează primei zile de luni din luna noiembrie a anului electoral 12. cele din 2004 pe 2 noiembrie. preşedintele este fie republican (de 17 ori). nu există o regulă anume. 12 11 . în care sunt angajaţi mai mulţi aspiranţi şi care se întinde practic pe durata unui an. De exemplu. în alegerile primare din acest stat desfăşurate pe 24 ianuarie 2000. nici sistemul bipartidist şi nici procedura electorală majoritară nu favorizează candidaturile independente. Gore – pentru democraţi – şi George W. Bunăoară. XIX). Un rol important în desemnarea preşedintelui statului american îl joacă partidele politice. în sec. alegerile au avut loc pe 4 noiembrie. spre deosebire de situaţia parlamentului american. Prerogativele preşedintelui american. Biroul Oval. acest for va acorda învestitura aspirantului celui mai bine plasat. numai George Washington a fost independent (se pot adăuga alţi doi preşedinti la al dolea mandat al lor. dar îşi amenajează şi locul său de muncă de la Casa Albă (sediul preşedinţiei americane). din 1857. În plus. anul următor (conform Amendamentului XX. Fără a putea beneficia de avantajele acestei adevărate industrii de campanie electorală a partidelor politice. Unele alegeri sunt „închise” (alegătorii sunt înscrişi pe listele unui partid şi trebuie să opteze între candidaţii intraţi în competiţie). al cărui rol este apărarea Constituţiei şi aplicarea legilor votate de Congres. Astfel. respectiv. comandant şef Începând cu ediţia a 16-a a alegerilor prezidenţiale. în 2008. şi care urmează practic competiţiilor desfăşurate în partide la nivelul fiecărui stat. De remarcat că persoana candidatului prezidenţial nu este desemnată printr-o decizie a conducerii centrale a partidelor. debutează cu cele din statul Iowa. altele „deschise”. puterea Preşedintelui este mai mare comparativ cu cea a parlamentului. printre prerogativele tradiţionale ale Preşedintelui. 13 Din totalul celor 44 de preşedinţi ai SUA (între 1789 şi 2009). În prima etapă. a alegerilor primare. ratificat în 1933. au câştigat candidaţii cei mai bine plasaţi în sondaje. iar mandatul prezidenţial începe oficial pe 20 ianuarie. Fiecare partid îşi desemnează candidatul prezidenţial în cadrul unei proceduri respectată cu rigoare. denumite de Constituţie prin termenul putere. fapt care sporeşte legătura viitorului preşedinte cu cetăţenii alegători. În a doua etapă. deşi a obţinut un rezultat record. miliardarul texan Rose Perot a candidat ca independent în alegerile prezidenţiale din 1992 şi. Rezultate din prevederile constituţionale şi din practica politică. Alegerile primare. cele decisive în această competiţie. sunt aleşi delegaţii la Convenţia Naţională a fiecărui partid. iar alegerile primare din statele intens populate precum California sau Florida prefigurează finalul campaniei electorale. Bush – pentru republicani. decizia aparţinând conducerii locale a partidelor. fie democrat (de 15 ori).

un număr de secretari15. Departamentul Apărării). În SUA nu se poate vorbi de potenţialitatea crizei guvernamentale datorită faptului că şeful executivului este ales prin vot universal de către cetăţeni. prerogativa de informare a poporului american cu privire la starea naţiunii. 16 Numărul de 14 departamente a fost stabilit în 1989. Utilitatea vicepreşedintelui devine evidentă în condiţiile vacanţei preşedintelui ales. în limbaj european) care îi sunt şi consilieri. mai corect. sunt Departamentul Marinei (din 1947. asigurându-se în acest fel continuitatea administraţiei17. care consfinţeşte rolul central al Preşedintelui în sistemul politic american. având câte un singur vot. De altfel. rezidă tot în spiritul pragmatic american. 15 Excepţie face şeful Departamentului de Justiţie care este Procurorul general. dar decizia revine Senatului care se organizează asemenea unui instanţe judecătoreşti: un număr de senatori reprezintă procurorii (acuzatorii). ca atare. Preşedintele desemnează. este recunoscută nu numai de Constituţie. totodată i-a dat dreptul Preşedintelui să numească un Vicepreşedinte. 14 . Departamentul Trezoreriei şi Departamentul de Stat. iar acuzatul este apărat de avocaţi săi. prerogativa cea mai semnificativă este cea de şef al executivului. plus districtul Columbia. el nu poate fi revocat pe durata mandatului18. Cea mai importantă consecinţă politică a acestui tip de organizare a puterii executive o reprezintă stabilitatea politică. Toate acestea sunt argumente pentru a proba funcţionalitatea ridicată a sistemului politic american. aparent inutilă. în cazul vacanţei acestui post. 18 Preşedintele poate fi însă pus sub acuzaţie (impeachment) pentru trădare sau alte infracţiuni majore. în baza secţiunii a 4-a a articolului 2 din Constituţia SUA. alegerile prezidenţiale anticipate sunt evitate prin „activarea” vicepreşedintelui în cazul vacanţei postului de preşedinte. Această prerogativă. pentru vicepreşedinte nu se organizează un scrutin separat. în 1999 -. preşedintele vizat – Richard Nixon – demisionând în 1974. Explicaţia acestei „dublări” a postului de preşedinte. Din perspectiva sistemului politic. de practica politică. iar „guvernul” – format direct de către Preşedinte – este denumit cel mai adesea Administraţie. adică două treimi. În plus. Camera Reprezentanţilor îl pune sub acuzare pe preşedinte. ambele nefinalizate printr-un vot. cu avizul Senatului. în 1868. a fost răpit. fiecare stat reprezentat. Executivul american este însă mai extins (circa 40 de persoane). dreptul de veto limitat14. el incluzând şi şefii altor instituţii de conducere grupate în Biroul Executiv al Preşedintelui. Într-un al treilea caz nu s-a ajuns la derularea procedurii. ci şi de opinia publică. îndeplineşte şi rolul prim-ministrului din Europa. din 1967. 17 Amendamentul XXV. Au existat numai două cazuri de impeachment prezidenţial – Andrew Johnson. acesta fiind desemnat odată cu alegerea Preşedintelui. Pentru a-l destitui pe preşedinte este necesar un număr de 67 de voturi din cele 100. Cele mai vechi. a precizat mai bine condiţiile de activare a vicepreşedintelui. pur şi simplu. şef al partidului care l-a investit drept candidat prezidenţial. şi Bill Clinton. şeful Externelor (Departamentul de Stat) are titulatura de Secretar de stat. ce conduc cele 14 departamente executive (ministere)16. Preşedintele american este „dublat” de un Vicepreşedinte. altfel spus. însă acesta nu are un rol politic activ atâta vreme cât preşedintele ales îşi exercită mandatul. odată cu crearea Departamentului pentru Problemele Veteranilor. decizia revine primei camere parlamentare. şi nu numit de reprezentanţa naţională. restul devenind juraţi. dar veto-ul său poate fi anulat prin voturile a două treimi din fiecare cameră parlamentară. dacă preşedintele nu poate fi ales prin procedura amintită. şeful statului american fiind denumit Number One. – vicepreşedintele devine Number One până la încetarea mandatului. Când acesta nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile constituţionale – a decedat. În sistemul politic american. Executiv. membri ai cabinetului prezidenţial (miniştri. înfiinţate în 1789. evitarea crizelor politice. instituţia primministrului şi cea a guvernului nu există de jure. Cabinet sau. şef al diplomaţiei. s-a îmbolnăvit etc. Totodată. Preşedintele are dreptul de a refuza semnarea unei legi. cu acordul Congresului. Totodată. Preşedintele american este practic şi prim-ministru sau.al forţelor armate.

practicat şi de alte ţări. ales de întreaga cameră şi provenind din partea partidului majoritar.000 de locuitori. în Florida sunt 23 de mandate. Pentru a putea deveni deputaţi. preşedinţi precum: George Wasington (ales în 1789 primul preşedinte al SUA). numit „alegere în cascadă”. În cazul vacanţei unui post de deputat. which shall consist of a Senate and House of Representatives. primul preşedinte american care a vizitat România). norma de reprezentare este de 1 deputat la circa 600. dar şi subiect al scandalului Watergate. în statul respectiv se organizează alegeri intercalate. promotorul doctrinei “New Deal” şi şeful statului american în timpul celui de al doilea război mondial). în New Mexico doar 3. primul preşedinte american asasinat). candidaţii trebuie să aibă minimum 25 de ani. Din 20 ianuarie 2009. Senatul. format din Senat şi Camera Reprezentanţilor: All legislative Powers herein granted shall be vested in a Congress of the United States. puterea legislativă aparţine Congresului SUA. Numărul deputaţilor este dependent de mărimea populaţiei fiecărui stat. iar în Alaska numai unul. Prima cameră a Congresului american este structurată în două grupuri parlamentare. ales în 1992 şi reales în 1996. Durata scurtă a mandatului are ca avantaj mobilizarea deputaţilor pentru a rezolva cât mai repede sarcinile legislative. iar ca dezavantaj o anume incapacitate a acestora de a se ocupa de problemele de perspectivă ale naţiunii. Aşadar. articolul I. Camera Reprezentanţilor exprimă interesele naţiunii ca un tot. Spre exemplu. California. foarte populatul stat California beneficiază de 52 mandate de deputaţi. Astfel. noul şef al statului american este democratul Barrak Obama. statul Wyoming. primul preşedinte de culoare. Este compusă din 435 de membri (deputaţi)19 aleşi pentru un mandat de doi ani. în memoria colectivă au rămas. Congresul este ales prin vot direct. Camera Reprezentanţilor este condusă de un Speaker of the House. În prezent. Acest procedeu. dar la fiecare doi ani este reînnoită o treime din numărul acestora. prin legea fundamentală este instituit un parlament bicameral. Richard Nixon (cel care a stopat războiul din Vietnam. asasinat în 1963).Din galeria persoanelor care au deţinut cea mai înaltă demnitate politică din SUA. ales pe 4 noiembrie 2008. John Fitzgerald Kennedy (iniţiator al destinderii ruso-americane. Deputaţii sunt aleşi prin vot majoritar uninominal într-un singur tur (scrutin pluralitar). este format din 100 de reprezentanţi. susţine un grad ridicat de profesionalizare a legislativului având în vedere că în orice moment două treimi dintre senatori au deja experinţă parlamentară. William Jefferson Clinton. ajungând la 435 începând cu alegerile din 1912. secţiunea 1. cu peste 32 de milioane de locuitori. deşi pot exista şi deputaţi independenţi sau care reprezintă partide minore. În plus.000 de locuitori. Puterea legislativă – Congresul În conformitate cu Constituţia americană. cu circa 500. singurul preşedinte din secolul trecut supus procedurii de suspendare (impeachment). Districtul Columbia nu are reprezentanţi aleşi în Senat. să fie cetăţeni americani de cel puţin 7 ani şi să locuiască în statul în care îşi depun candidatura. are o reprezentare egală cu cel mai populat stat din federaţia americană. Abraham Lincoln (preşedinte SUA în timpul Războiului de secesiune. respectiv majoritatea şi minoritatea. Franklin Delano Roosevelt (ales în 1932. cel mai scurt mandat din lume. prin faptul că evită ca mandatele celor doi senatori dintr19 În timp. din motive diferite. . numărul deputaţilor a crescut. expresie a organizării federale a statului. scrutinul având loc tot în prima zi de marţi ce urmează primei zile de luni din luna noiembrie a anului electoral. Durata mandatului de senator este de şase ani. câte doi din fiecare stat indiferent de mărimea acestuia.

se adoptă procedura medierii. cel care conduce Senatul este un Preşedinte pro tempore (Senat president pro tempore) provenit din rândul majorităţii celor 100 de senatori aleşi. cele două camere se reunesc în şedinţe comune pentru validarea preşedintelui ales şi pentru primirea mesajului anual al Preşedintelui. Congresul se reuneşte în sesiune parlamentară cel puţin o dată pe an. Când acesta se opune promulgării legii (drept de veto). asigură o anume continuitate între legislaturi. din 1791. cu un singur tur de scrutin. de regulă începând cu 3 ianuarie în fiecare an. înzestrate însă şi cu puterea de a face investigaţii. Pentru a deveni lege. dar trebuie să aibă vârsta minimă de 30 de ani şi să fie cetăţeni americani de cel puţin 9 ani. Şi în Senat există doar două grupuri parlamentare – majoritatea şi minoritatea. senatorii erau desemnaţi prin vot indirect. Senatul este condus de vicepreşedintele american. candidaţii pentru Senat trebuie să locuiască în statul în care au candidat. Spre deosebire de cazul Preşedintelui. ceea ce reprezintă un avantaj funcţional evident. Senatorii sunt aleşi tot prin intermediul sistemului electoral majoritar. ca urmare a adoptării celui de al XVII-lea Amendament constituţional.un stat să se sfârşească în acelaşi timp. 20 . Poziţia deţinută formal de vicepreşedintele american este o altă expresie a pragmatismului politic american. procesul legislativ are trei etape. proiectul de lege trebuie semnat de Preşedinte. De fapt. 21 Excepţie face doar categoria proiectelor de legi fiscale. în 1913. dar teoretic posibile) precum echilibrul politic perfect din această cameră. În cazul în care un proiect de lege primeşte formulări diferite în cele două camere. În procesul legislativ. parlamentul este nevoit să reia dezbaterea asupra proiectului legislativ. oricare din cele două Camere este îndreptăţită să primească un proiect de lege21. în fiecare din cele două camere: etapa dezbaterii în comisia parlamentară de specialitate. Sub aspect tehnic. care trebuie iniţiate în Camera Reprezentanţilor. De asemenea. De remarcat rolul foarte important al primei etape. structuri parlamentare cu un rol deosebit în special în procesul legislativ. aceştia jucând un rol decisiv în viaţa politică a statelor pe care le reprezintă în parlament. acesta fiind cel de-al 101 senator (singurul senator de drept). Formal. În esenţă. se trece la alegerea directă. inclusiv. statul respectiv organizează alegeri intercalate pentru postul respectiv sau Congresul local numeşte un succesor. fie ţinând seama de obiecţiile Până la scutinul din 1912. denumite The Bill of Rights). parlamentul american are ca funcţie principală dezbaterea şi votarea legilor. Constituţia stabileşte expres prerogativele parlamentului – aşa numitele puteri enumerate sunt prevăzute de articolul 1.20 Ca şi în cazul deputaţilor. etapa dezbaterii în plenul camerei a proiectului pe articole şi etapa votului asupra întregului proiect (cu majoritatea celor prezenţi). acesta având rolul de „soluţie de rezervă” în situaţiile critice (improbabile. uninominal. Specific doctrinei politice constituţionale americane – pentru care puterea nelimitată a Congresului era mai periculoasă decât puterea nelimitată a Preşedintelui – limitarea puterilor parlamentului s-a făcut prin intermediul drepturilor cetăţeneşti (primele 10 amendamente ale Constituţiei. În cazul vacanţei unui post de senator. Activitatea de bază a celor două camere a parlamentului american se desfăşoară în cadrul comitetelor şi a subcomitetelor. secţiunea 8 – şi domeniile în care parlamentul nu are dreptul să intervină. Totodată. Începând cu 1914. în funcţie de specificul legilor electorale locale. De menţionat notorietatea politică de care se bucură senatorii americani. comisiile parlamentare de specialitate având cel mai greu cuvânt de spus. un specific al sistemului american îl reprezintă activitatea susţinută a grupurilor de interese (lobby).

inegalitate însă insuficientă pentru a anula simetria bicameralismului. principalele partide politice americane. se acceptă ideea că bazele acestora au fost puse în perioada primei guvernări din istoria SUA. tendinţă menţinută şi astăzi. Totodată. . conflict care îndreptăţeşte afirmaţia că partidele americane s-au născut din interiorul puterii executive. la nivel principial. Fără o tradiţie 22 Samuel P. şi nu pe confruntarea ideologică. s-au diferenţiat şi se diferenţiază nu pe teme politico-ideologice.Preşedintelui. Humanitas. cealaltă avându-l în frunte pe Thomas Jefferson. avându-şi originea chiar în procesul de constituire a statului. se poate aprecia că viaţa politică americană este slab ideologizată după cum teoria politică este slab dezvoltată în SUA. între cele două partide americane nu există diferenţe doctrinare. astăzi Partid Republican. condiţiile genezei partidelor politice americane arată că acestea s-au constituit ca partide non-ideologice. 1994. Cu cele două camere alese prin proceduri electorale similare şi cu puteri formale egale. prin comparaţie cu realitatea din Europa. Huntington. acesta este una minimală. Analizând motivaţia separării celor două grupări politice. Această particularitate îşi găseşte explicaţia în structura socială americană. Tot aşa. Numai că. şi partidele americane au ca suport o anume ideologie politică. Totuşi. ci pe teme economice şi sociale de interes naţional ori local. Viaţa politică americană. Bipartidismul pur american Organizarea de tip dual a sistemului de partide din SUA reprezintă unul din pilonii sistemului politic al Uniunii. cum am arătat deja. fie anulând dreptul de veto cu votul a două treimi dintre parlamentari. ca şi în specificul spiritualităţii americane. Totuşi. o anume inegalitate este prezentă prin puterile sporite ale Senatul în domeniul relaţiilor internaţionale şi al numirilor sau. ambele fiind situate asimetric la dreapta eşichierului politic. cea dintre federalişti şi unionişti a condus la constituirea partidelor politice ce funcţionează şi astăzi în SUA. Partidul Democrat şi Partidul Republican. din nou o particularitate a sistemului politic american. parlamentul american (Congresul) face parte din categoria bicameralismului simetric. camerele parlamentare sunt incongruente. adică sunt concepute a reprezenta una naţiunea. pe de-o parte. de partea cealaltă. Aşadar. dintre programele acestora. ca toate partidele politice moderne. Senatul dând puteri egale statelor indiferent de mărimea lor demografică. fiind suplinită de ceea ce Samuel Huntington numeşte „crezul politic american”22. Deşi în legătură cu momentul propriu-zis al apariţiei partidelor politice americane există încă o serie de dispute. strămoşul actualului Partid Democrat. ale Camerei Reprezentanţilor în materie fiscală. pag. adică în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. după obţinerea independenţei. Ed. şi nu ca efect al parlamentarismul. lipsită de clase sociale bine determinate. ambele partide se inspiră din ceea ce europenii denumesc ideologia liberală. şi partidul republicanilor democraţi. 26-50. În fapt. Bucureşti. Pe de altă parte. cum s-a întâmplat în Anglia şi în general în Europa. în campaniile electorale. Lupta politică iniţială dintre patrioţi sau federalişti – partizani ai emancipării politice faţă de metropolă – şi loialişti – fideli faţă de monarhul britanic – şi apoi. accentul este pus pe disputa dintre persoane. una în jurul lui Alexander Hamilton. respectiv partidul federaliştilor. se constată existenţa unor concepţii diferite cu privire la exercitarea puterii. în acord cu structura statului american. o zonă a stângii politice nici nu există în SUA. iar pe de alta. iar cealaltă federaţia. prin constituirea a două grupări politice. În general.

O asemenea arhitectură are la bază divizarea netă dintre puterea executivă şi cea legislativă. neîngrădite de intervenţia vreunei instanţe politice. având deci în vedere atât nivelul lui redus de ideologizare cât şi deplasarea sa către dreapta. Oxford University Press. că această funcţie a fost preluată şi de sistemele politice europene. fără manifestarea altor orientări intermediare. fie de republicani. în care manifestaţiile publice. 32. iar puterea este deţinută. de partidele politice. firesc. 1993. Prin urmare. se poate afirma că principala funcţie îndeplinită de partidele americane o reprezintă funcţia electorală. dar şi o finanţare pe măsură. socialdemocrată din Europa şi Partidul Republican cu poziţia de dreapta a partidelor liberale europene. O caracteristică a acestor structuri o reprezintă flexibilitatea lor. Sistemul partidist american pare să confirme teza lui Maurice Duverger. p. gradul mare de mobilitate. aceste formaţiuni politice nu afectează structura duală a sistemului politic american. de tipul partidelor de cadre sau al partidelor suple. apud AdrianPaul Iliescu. între ele fiind o diferenţă medie minimă. animat de spiritul liberei dezvoltări. aceleaşi care îşi împart şi mandatele parlamentare. Bucureşti. a show-lui electoral. fie de democraţi. „Ambele sunt partide ce promovează interesele părţii superioare a claselor mijlocii”23. Dovada cea mai bună o reprezintă faptul că poziţia de Preşedinte a fost ocupată numai de reprezentanţi ai celor două mari partide americane. nu poate fi revocat de Congres. The Culture of Complaint. Cu o existenţă oarecum spectaculoasă pentru o ţară ca SUA. turneele electorale. All. iar cabinetul este creaţia sa exclusivă. conform căreia mişcarea naturală a societăţii înclină spre dualism politic. structuri partizane sunt observabile mai ales la nivel local şi îndeosebi în perioadele electorale. ca în Europa. printr-o formulă cvasi-directă. mai aproape de ceea ce în general se înţelege prin mişcare politică. există însă şi alte formaţiuni politice precum Partidul Reformator. aceasta dublată de o funcţie ludică. Introducere în politologie. Într-adevăr. o analiză comparată a sistemului partidist american trebuie făcută cu precauţiile de rigoare. în SUA există două partide concurente care cumulează practic totalitatea opţiunilor electorale la nivel federal. prin rotaţie. 144. Alături de cele două mari partide. Totodată. Astfel. Modelul „Casa Albă” – prototipul prezidenţialismului Ca prototip al prezidenţialismului. poporul american s-a identificat în mod „natural” cu doctrina liberală preluată. Bunăoară.muncitorească de tip socialist. Partidele politice americane se disting şi sub aspectul organizării interioare. De remarcat. dezbaterile publice. El devine cu adevărat şef al partidului respectiv atunci când câştigă alegerile prezidenţiale. spre confruntarea dintre două tendinţe politice opuse. Sub aceste circumstanţe. în funcţie de contextul politic şi de sarcinile electorale asumate. Ca atare. adică sub impactul unui criteriu extra-partidist. p. 23 . joacă un rol tot mai important. şeful unui partid american nu îndeplineşte o funcţie similară cu cea de preşedinte sau secretar general al acestuia. Ed. poziţia fiind mai degrabă comparabilă cu cea a unui lider de opinie. cum am văzut. Robert Hughes. Partidul Ecologist sau alte partide minore ori chiar mişcări politice de factură extremist-teroristă. se poate asimila Partidul Democrat cu poziţie de stânga. Preşedintele este ales popular. sistemul politic american satisface în totalitate caracteristicile acestei formule de guvernare. precum în Europa. fiind structuri politice slab ierarhizate şi puternic descentralizate. aşa-numitele miliţii.

fiind independent în raport cu Congresul. dacă ar trebui să identificăm numai un singur element specific sistemului politic american. concură. înainte de toate.Totuşi. Tot aşa. separarea puterilor înseamnă de fapt că Preşedintele (executivul) nu depinde de o anume majoritate din Congres. În fine. semnifică acel mod de organizare a politicii bazat pe dominanţa executivului în cadrul raportul dintre această putere şi cea legislativă. această dublă calitate a celui numit Number One este de natură să confere o stabilitate remarcabilă guvernământului. SUA necunoscând fenomene politice de tipul crizelor guvernamentale. alegerile prezidenţiale şi parlamentare de tip majoritar relativ se încadrează pe deplin în sistemul politic american. modelul „Casa Albă” al prezidenţialismului. Chiar şi în situaţiile excepţionale când partidul prezidenţial nu deţine majoritatea mandatelor parlamentare dintr-o cameră. ci pe pragmatism. Lijphart. la definirea sistemului politic american drept o democraţie majoritaristă. * * * . În mod practic. cât şi seful executivului. El nu este numit ca şef al executivului de parlament şi nici nu poate fi demis de acesta. Totodată. La aceasta contribuie şi maniera de reglementare a succesiunii prin tandemul preşedinte – vicepreşedinte. Preşedintele îşi asigură susţinerea proiectelor sale legislative graţie specificităţii vieţii politice americane. Astfel. alături de alegerile de tip majoritar şi bipartidism. atunci vom reţine. Pe de altă parte. faptul că preşedintele american este atât şeful statului. separarea preşedintelui-premier de puterea legislativă ne dezvăluie şi modul de funcţionare a sistemului american. care. exercitarea rolului său şi a atribuţiilor ce derivă din Constituţie şi din practica politică nu sunt dependente de aritmetica parlamentară. contribuind la perpetuarea formulei bipartidiste ce favorizează disputa politică personalizată. în viziunea lui A. ca şi specificul fenomenului partidist. care nu pune accent pe partizanat şi ideologie.

435 locuri Mandat 6 ani. 100 locuri LEGISLATIVĂ SENAT CONGRESUL 535 membri COLEGIUL ELECTORAL 538 membri ALEGERILE PRIMARE PARTIDELE POLITICE ELECTORATUL SISTEM ELECTORAL MAJORITAR RELATIV .Sistemul politic american PUTEREA ŞEFUL EXECUTIVULUI (VICEPREŞEDINTELE) EXECUTIVĂ Ales cvasipopular Mandat de 4 ani PREŞEDINTELE PUTEREA i CAMERA REPREZENTANŢILOR Mandat 2 ani.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful