You are on page 1of 67

ROXANA PĂTRAŞCU CRISTIAN RĂDUCANU

ION SOTIR DUMITRESCU
UTILIZAREA ENERGIEI (Partea întâi)
UPB 2003
1
Prezentul manual este conceput conform programei analitice a disciplinei Utilizarea Energiei
(partea întâi), inclusă în planul de învăţământ al profilului Energetic şi are aprobarea
colectivului Catedrei de Centrale Electrice şi Energetică Industrială din cadrul Facultăţii de
Energetică.
Cuprins
1. Eficienţa energetică şi consumul final de energie. Pag. 03
1.1 Consumatorii finali. Sistemul energetic al întreprinderii. Pag. 04
1.2 Managementul energiei la consumator (DSM). Pag. 07
1.3 Auditul energetic. Pag. 11
1.4 Evaluarea eficienţei energetice în sens restrâns. Indicatori de performanţă energetică. Pag. 13
2. Analiza şi evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii în domeniile
producerii şi consumului de energie.
Pag. 16
2.1 Afacere. Concurenţă. Profitabilitate. Pag. 16
2.2 Proiectul de investiţie. Pag. 18
2.3 Indicatori de performanţă economică şi financiară utilizaţi pentru evaluarea proiectelor de
investiţii.
Pag. 23
3. Consumuri de finale de energie termică. Pag. 35
3.1 Clasificări. Pag. 35
3.2 Consumuri de căldură pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi de viaţă. Pag. 36
3.3 Consumuri de căldură cu destinaţie tehnologică Pag. 51
3.4 Structura consumului de căldură la nivelul SEI. Pag. 54
4. Alegerea formei de energie, a naturii şi a parametrilor agentului termic în procesele de
consum final.
Pag. 55
4.1 Alegerea formei de energie Pag. 55
4.2 Alegerea naturii şi parametrilor agenţilor termici purtători Pag. 56
4.3 Aerul comprimat Pag. 58
5. Resurse energetice secundare. Pag. 60
5.1 Aspecte generale privind res Pag. 60
5.2 Definiţii, tipuri, caracteristici. Pag. 60
5.3 Direcţii de recuperare Pag. 64
5.4 Efectele recuperării res Pag. 66
6. Bibliografie Pag. 67
2
1. EFICIENŢA ENERGETICĂ ŞI CONSUMUL FINAL DE ENERGIE.
Resursele primare de energie reprezintă formele de energie disponibile ca atare în natură.
Acestă categorie include combustibilii fosili, combustibilii nucleari neprelucraţi şi energia cinetică
a apelor curgătoare, a mărilor şi a oceanelor. Combustibilii fosili convenţionali şi nucleari sunt
resurse primare minerale, disponibile sub formă de zăcăminte de cărbuni, petrol, gaze naturale şi
uraniu. Utilizarea lor de către oameni într-o activitate organizată presupune mai multe etape
preliminare şi anume extracţia, prelucrarea (purificarea), stocarea şi transportul. În continuare, în
multe situaţii, utilizarea lor implică cel puţin o etapă intermediară de transformare a energiei
primare (combustibilului) în energie direct utilizabilă. Progresul tehnologic şi dezvoltarea
industrială accelerată din secolul XX au avut ca urmare şi o complicare a lanţurilor de conversie
energie primară - energie direct utilizabilă. În principiu, un asemenea lanţ poate cuprinde mai
multe etape şi anume :
- generare (conversia energiei primare);
- transformare (modificarea formei de energie sau a parametrilor purtătorului de energie);
- transport şi distribuţie (în cazul unei soluţii de alimentare centralizată);
- consum final.
În perioada cuprinsă între mijlocul secolului XIX şi a doua jumătate a secolului XX,
principalele eforturi tehnologice în domeniul energetic au vizat în special sectoarele producerii,
transportului şi distribuţie energiei. Sectorul consumului final a fost neglijat din motive care au
ţinut de caracterul extensiv al dezvoltării şi de contextul istoric.
După cele două "crize petroliere" din 1973 şi 1979, ţările industrializate, dependente de
importul de materii prime şi purtători de energie, au întreprins o serie de măsuri cu caracter
strategic menite să le protejeze economiile de "şantajul" ţărilor mai puţin dezvoltate care deţineau
în mare parte aceste resurse. Au fost avute în vedere atât conservarea energiei cât şi valorificarea
pe scară largă a resurselor energetice regenerabile (vânt, soare, biomasă, maree, etc).
Importanţa economică a grupului ţărilor dezvoltate a determinat generalizarea măsurilor de
conservare a energiei, care au devenit o condiţie imperativă pentru orice activitate economică
profitabilă care implică participarea pe piaţa mondială. Experienţa acumulată de atunci şi până în
prezent a permis închegarea unei metodologii privind valorificarea avansată a resurselor energetice
de orice fel şi având la bază conceptele de management al energiei şi de eficienţă energetică.
O analiză pertinentă a situaţiei existente în anul 1980 în ţările industrializate a arătat că
tehnologiile de producere, transport şi distribuţie a energiei erau în general deja plafonate sub
aspectul performanţelor tehnice. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre procesele şi tehnologiile
de consum final, al căror impact asupra eficienţei energetice globale a fost neglijat până în acel
moment. Au existat şi câteva excepţii, cea mai notabilă fiind reprezentată de sectorul chimiei
industriale, unde s-au manifestat preocupări pentru conservarea energiei încă din deceniul al
şaselea al secolului XX. Devenise în sfârşit evident faptul că îmbunătăţirea eficienţei energetice a
proceselor şi tehnologiilor consumatoare putea genera în acel moment cele mai importante
economii de energie.
Concentrarea eforturilor în special în vederea îmbunătăţirii performanţelor energetice ale
consumatorilor finali de energie în majoritatea ţărilor dezvoltate a devenit justificată şi din punct
de vedere economic după ce s-a constatat că preţul combustibililor superiori pe piaţa internaţională
va rămâne ridicat pentru o lungă perioadă de timp. Concomitent cu creşterea preţurilor au început
să se facă simţite efectele conştientizării necesităţii prezervării mediului înconjurător şi epuizării
inevitabile a rezervelor de combustibili fosili, pentru care nu s-a găsit de altfel nici în prezent o
soluţie alternativă convenabilă şi la scară industrială. Semnalele excesiv de pesimiste transmise de
către Clubul de la Roma în deceniul al şaptelea au contribuit la rândul lor la generalizarea acestui
fenomen la scară planetară, mai accentuat totuşi în ţările dezvoltate şi industrializate.
3
Utilizarea eficientă a energiei constituie în prezent un aspect al preocupării generale de
utilizare eficientă a resurselor materiale de orice fel, determinată de conştientizarea caracterului
epuizabil al acestora. Astfel, eficienţa energetică a devenit o necesitate economică, exprimată
concentrat prin condiţia de reducere a ponderii cheltuielilor cu energia în cadrul costurilor totale de
producţie.
Un efect asemănător l-a avut în ultimul timp şi preocuparea pentru reducerea poluării mediului
înconjurător, concretizată în legislaţia şi reglementările apărute în mai toate ţările dezvoltate, care
obligă pe cei care mai poluează încă mediul la plata unor daune importante. Întrucât daunele şi
amenzile plătite pentru depăşirea nivelului admisibil de poluare a mediului se regăsesc în costurile
de producţie, rentabilitatea companiei care poluează mediul este astfel afectată. Având în vedere că
poluarea este, în multe cazuri, o consecinţă a utilizării combustibililor naturali sau sintetici, există
în prezent o legătură directă între eficienţa energetică şi impactul asupra mediului ambiant al unei
anumite activităţi.
Experienţa aceloraşi ţări avansate a demonstrat că ameliorarea eficienţei energetice în
economia naţională nu poate fi lăsată numai pe seama companiilor, indiferent de mărimea şi
importanţa lor, fie că acestea sunt private sau că ele aparţin statului. Mijloacele prin care statul
stimulează întreprinderile în direcţia creşterii eficienţei energetice trebuie însă să fie compatibile
cu legile economiei concurenţiale. Experienţa acumulată până în prezent demonstrează că
schimbarea nu poate fi realizată dintr-o dată, printr-o injecţie masivă de capital. Asemenea fonduri
nu au fost disponibile în nici una din ţările "bogate".
Introducerea soluţiilor eficiente s-a făcut treptat, începând cu cele deloc sau mai puţin
costisitoare. Economiile astfel obţinute au fost reinvestite tot în măsuri de eficientizare, care au
adus beneficii mai importante. La rândul lor, acestea au fost reinvestite în acelaşi fel, evoluţia
acestui proces mai puţin fundamentat teoretic dar bazat pe bunul simţ demonstrând necesitatea
caracterului continuu al preocupării pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice.
Printr-o propagandă inteligentă, agenţiile guvernamentale din ţările industrializate având ca
obiect de activitate conservarea energiei şi protecţia mediului au contribuit la generalizarea
soluţiilor eficiente, care au adus beneficii directe companiilor care le-au aplicat. Acestea au
prosperat şi au contribuit în final cu sume mai mari sub formă de impozit pe profit la bugetul
statului. În acest fel, fondurile investite în activitatea agenţiilor respective au adus în final beneficii
indirecte bugetului statului, deci sursei din care ele proveneau, contribuind în acelaşi timp şi la
menţinerea competitivităţii şi prosperităţii economiei naţionale.
Promovarea şi stimularea creativităţii tehnice interne şi a schimburilor de informaţii şi
experienţă cu alte ţări pot contribui în mod hotărâtor la găsirea unor soluţii tehnice compatibile cu
situaţia actuală din economia României, care să permită reducerea ponderii cheltuielilor cu energia
în costurile totale de producţie şi atingerea în acest fel a unui nivel minim de competitivitate în
raport cu ţările UE. Disciplina Utilizarea Energiei, inclusă în planul de învăţământ al tuturor
direcţiilor de specializare existente în cadrul profilului energetic, urmăreşte să transmită
studenţilor modul de abordare şi unele noţiuni de bază privind eficienţa energetică a proceselor
şi instalaţiilor care se regăsesc în categoria consumatorilor finali de energie, cu un accent
special pe activităţile industriale.
1.1 Consumatorii finali de energie. Sistemul energetic al întreprinderii.
Consumatorii finali de energie pot fi clasificaţi în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în
funcţie de durata consumului, consumatorii finali pot fi :
- sezonieri;
- permanenţi.
În funcţie de sectorul de activitate căruia îi aparţin, consumatorii finali pot fi :
- industriali;
- terţiari (complexe comerciale, şcoli, spitale, clădiri administrative, etc);
- casnici (rezidenţiali).
4
În funcţie de efectul întreruperii neanunţate a alimentării cu energie, consumatorii finali pot fi
încadraţi în trei categorii :
- consumatori de gradul I, la întreruperea alimentării cărora se pot produce victime omeneşti, avarii
grave ale unor instalaţii, perturbarea gravă a vieţii şi activităţii unor colectivităţi mari de oameni;
- consumatori de gradul II, la întreruperea alimentării cărora se produc importante pierderi de
producţie;
- consumatori de gradul III, la întreruperea alimentării cărora sunt afectate condiţiile de muncă şi
de viaţă ale unor grupuri de oameni.
La nivelul unui consumator final complex, consumurile de energie pot îmbrăca mai multe
forme :
- energie electrică;
- energie mecanică;
- energie termică (căldură, frig);
- energie potenţială (aer comprimat);
- energie primară (combustibili).
Cel mai complex sistem consumator este întreprinderea industrială, a cărei bună funcţionare
necesită un sistem energetic al întreprinderii (SEI). Acest sistem este la rândul său compus din
mai multe subsisteme şi anume :
- subsistemul stocului de energie primară (combustibili lichizi sau solizi);
- subsistemul transformatorilor de energie (centrală termică, centrală electrică de termoficare,
staţie de pompe, staţie de compresoare de aer, transformatoare electrice, etc);
- subsistemele de distribuţie a fiecăruia dintre purtătorii de energie direct utilizabilă (energie
electrică, abur, apă fierbinte, aer comprimat, etc);
- subsistemul consumatorilor finali.
Formele de energie direct utilizabile disponibile la nivelul unui contur dat, atât cele provenite
din exteriorul cât şi cele generate în interiorul acestuia, pot fi încadrate într-una dintre următoarele
două categorii :
a) consumuri directe (tehnologice), aferente în mod nemijlocit etapelor realizării unui produs sau
prestării unui serviciu;
b) consumuri indirecte, aferente activităţilor conexe desfăşurate în perimetrul respectiv.
Consumurile indirecte contribuie la asigurarea şi susţinerea logistică a activităţii propriu-zise.
Activităţile conexe includ planificarea, monitorizarea, contabilizarea, aprovizionarea, asigurarea
condiţiilor de muncă, transportul intern, distribuţia, paza, etc.
Deosebirea între consumurile directe şi cele indirecte nu este doar una formală. Cele două
categorii de consumuri de energie au caracteristici diferite. De aceea este recomandabil ca la
întocmirea inventarului consumurilor energetice dintr-o întreprindere să se precizeze din ce
categorie face parte fiecare cerere sau consum de energie.
În raport cu conturul stabilit se definesc categoriile de intrări şi ieşiri din acest contur. În
general, fluxurile materiale continue sau discontinue intrate într-un contur dat pot fi clasificate în
trei categorii :
a) resurse primare, care pot fi materiale şi/sau energetice;
b) semifabricate;
c) energie primară sau direct utilizabilă.
Ieşirile din conturul respectiv pot fi la rândul lor clasificate în patru categorii şi anume :
a) produsul principal;
b) produsul sau produsele secundare;
c) resursele secundare materiale şi/sau energetice;
d) pierderi directe de energie.
Condiţia conservării energiei în perimetrul analizat este exprimată matematic prin condiţia ca
suma intrărilor (conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de energie primară, conţinutul de
energie al fluxului sau fluxurilor de energie direct utilizabilă, conţinutul de energie al fluxului sau
fluxurilor de semifabricate, etc) să fie egală cu suma ieşirilor (conţinutul de energie al produsului
principal, conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de resurse energetice secundare, fluxul de
energie pierdută direct în mediul ambiant, cantitatea de energie disipată prin efect de acumulare,
5
etc). Termenul care se referă la efectul de acumulare apare doar în cazul proceselor discontinue sau
tranzitorii, mărimea sa putând fi în anumite cazuri semnificativă iar în altele neglijabilă. Dacă în
desfăşurarea procesului analizat intervin reacţii chimice, efectul lor termic se va regăsi în suma
intrărilor pentru reacţiile exotermice sau în suma ieşirilor pentru reacţiile endotermice. Termenii
bilanţului energetic pot fi exprimaţi, după caz, în W şi multiplii, în cazul unor activităţi de tip
continuu, sau în J şi multiplii, în cazul unor activităţi de tip discontinuu.
Resursele materiale pot fi în acelaşi timp şi resurse energetice, având valoare energetică sau un
anumit conţinut de energie, pot fi de diverse feluri şi se pot prezenta în diverse forme. În general,
prin resurse energetice primare sau energie primară se înţeleg substanţe combustibile
convenţionale (cărbuni, petrol şi derivatele sale, gaz natural, alţi combustibili sintetici, etc), în timp
ce prin energie direct utilizabilă se înţelege o formă de energie rezultată de obicei prin cel puţin o
etapă de conversie a energiei primare, care poate fi consumată ca atare :
- energia electrică;
- energia mecanică;
- energie termică (căldură, frig);
- energie potenţială (aer comprimat).
Din conturul considerat iese în primul rând produsul principal, care este scopul activităţii
analizate. În unele cazuri, pe lângă acesta mai ies şi unul sau mai multe produse secundare,
deşeuri, reziduuri sau resurse secundare (materiale şi/sau energetice). Trebuie precizat că produsul
principal poate avea şi el un anumit conţinut de energie, care îi poate conferi şi calitatea de resursă
energetică secundară.
Pierderile directe de energie ale conturului constau în căldura transmisă mediului înconjurător
prin pereţii componentelor a căror temperatură este mai mare decât temperatura ambientului, în
energie mecanică transformată în căldură prin frecare, în efectul termic al curentului electric prin
conductoarele de legătură, etc.
Analiza eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit contur porneşte în
primul rând de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice secundare disponibilizate. Resursele
energetice secundare (res) reprezintă cantităţi sau fluxuri de energie de orice fel, evacuate
dintr-un contur în care se desfăşoară o activitate productivă şi care nu pot fi reciclate
(valorificate tot în activitatea respectivă) decât prin modificări aduse instalaţiilor aflate în
conturul respectiv.
Resursele energetice secundare pot fi clasificate în funcţie de natura conţinutului lor de energie
în patru categorii distincte :
- combustibile;
- termice;
- de suprapresiune;
- cinetice.
Res combustibile pot fi întâlnite în stare gazoasă (gaz de cocs, gaz de furnal, gaze eliminate
dintr-o instalaţie chimică de sinteză, etc), lichidă (leşie) sau solidă (deşeuri lemnoase, paie, cocs
mărunt, etc). Indiferent de starea de agregare, ele se caracterizează prin compoziţia şi puterea lor
calorifică.
Res termice pot fi agenţi termici fluizi (aer cald, gaze de ardere, gaze de proces, abur uzat,
condensat, etc) sau substanţe solide (laminate, piese şi materiale tratate termic, cocs fierbinte,
zgură, etc). Ele se caracterizează prin nivelul de temperatură cu care ies din conturul de bilanţ, dar
şi prin capacitatea de a transfera această căldură sensibilă sau latentă unui alt mediu.
Res de suprapresiune sunt în general gaze având o presiune mai mare decât presiunea
atmosferică, deci un conţinut de energie potenţială.
Res cinetice sunt cunoscute şi sub denumirea de volanţi sau mase inerţiale frânate.
Resursele energetice secundare care ies dintr-un contur de bilanţ oarecare pot cumula mai
multe astfel de caracteristici. De exemplu, un flux de gaze evacuat dintr-o instalaţie poate avea în
compoziţia sa elemente combustibile (gaz metan, hidrogen, oxid de carbon, etc), dar în acelaşi
timp poate avea o temperatura şi eventual o presiune mai mari decât acelea ale mediului ambiant.
Valorificarea res în interiorul conturului asociat activităţii din care provin presupune
modificarea procesului tehnologic sau a cel puţin unuia dintre echipamentele care compun
6
instalaţia. Ea se numeşte recuperare internă sau interioară şi are ca efect reducerea consumului
propriu de energie primară sau direct utilizabilă. Acest mod de valorificare a res, care poate fi
considerat ca o reciclare sau o recirculare, nu este întotdeauna tehnic posibil şi/sau avantajos din
punct de vedere economic. Recuperarea internă are ca efect direct reducerea facturii energetice ca
urmare a reducerii consumului propriu de energie.
Valorificarea res în afara conturului respectiv se numeşte recuperare externă sau exterioară şi
implică existenţa unui consumator exterior conturului asociat activităţii din care provine res.
Consumatorul este de obicei amplasat în apropiere, deoarece transportul la distanţe mari este cu
atât mai puţin avantajos din punct de vedere economic cu cât intensitatea sau densitatea energetică
a res este mai mică. Recuperarea externă are ca efect reducerea în mod indirect a facturii
energetice a activităţii care a generat-o, deoarece din ea se deduc încasările obţinute din vânzarea
în exterior a res.
Consumatorul alimentat printr-o recuperare externă a res renunţă la serviciile unei surse de
energie convenţionale (centrală electrică, centrală termică, etc), care va produce mai puţină energie
direct utilizabilă pentru care va consuma mai puţină energie primară. El trebuie să prezinte o cerere
de energie compatibilă cu caracteristicile res disponibile (natură, parametrii, simultaneitate, mod
de variaţie în timp, etc.). Dacă compatibilitatea este parţială, res va constitui doar una dintre
sursele sale de alimentare cu energie, cealaltă rămânând sursa convenţională. Recurgerea la
alimentarea cu energie recuperată duce de obicei la complicaţii suplimentare pentru consumator,
dezavantaj compensat printr-un preţ mai coborât al energiei cumpărate.
Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei res sunt întotdeauna rezultatul unei analize
tehnico-economice, care exprimă la un moment dat, o anumită situaţie într-un anumit context.
Modificarea contextului poate infirma o soluţie de recuperare în totalitate sau numai într-o anumită
proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece anumite soluţii practicate cu succes în alte părţi
nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi în condiţiile actuale din România şi invers.
1.2 Managementul energiei la consumator (DSM).
Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se desfăşoară în mod
organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă din necesitatea mai generală ca
activitatea respectivă să aducă un beneficiu maxim celui sau celor care au investit bani pentru
demararea ei. Cheltuielile cu energia, cunoscute şi sub denumirea generică de factură energetică,
constitue o parte a cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare a activităţii prestate în
interiorul conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea efortului financiar pentru achiziţionarea
şi/sau producerea în interiorul perimetrului a tuturor formelor de energie necesare proceselor de
consum final. Reducerea lor contribuie la reducerea cheltuielilor totale şi implicit fie la majorarea
beneficiului obţinut, fie la micşorarea preţului de vânzare al produsului realizat. În cazul în care în
interiorul conturului analizat se desfăşoară o activitate neprofitabilă, această cerinţă se rezumă la
minimizarea cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor în anumite limite prestabilite. În ultimă
instanţă, mărimea absolută sau specifică a facturii energetice este considerată din aceste motive
o măsură a eficienţei energetice realizate în perimetrul analizat.
În general se consideră că o activitate este cu atât mai eficientă sub aspect energetic cu cât
pierderile de energie inventariate la nivelul conturului în interiorul căruia se desfăşoară activitatea
respectivă sunt mai mici. Conceptul de eficienţă energetică capătă un caracter concret şi un
conţinut numai dacă este legat de un contur bine definit şi de o activitate anume care se desfăşoară
în mod organizat în interiorul acestuia. Deşi este intens utilizată în toată lumea atât de către
specialişti cât şi de către nespecialişi, sintagma respectivă nu are aceeaşi semnificaţie pentru toţi.
În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în vocabularul limbii engleze ca
o necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a preţurilor purtătorilor de energie, fără a fi
mai întâi definită şi fundamentată teoretic de către specialişti. Ea a fost preluată şi în limba
română, fiind utilizată cu o frecvenţă mult mai mare după 1990. Înainte de 1990, în România era
preferată din considerente de natură propagandistică o altă sintagmă şi anume aceea de
independenţă energetică, care implica însă eficienţa energetică.
7
În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică are două semnificaţii.
În sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul de performanţă energetică şi este
folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare, creşterea eficienţei energetice în sens restrâns are
drept consecinţă economisirea energiei. În sens larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în
limba engleză, fiind legată de cerinţa reducerii mărimii facturii energetice sau a cheltuielilor
specifice cu energia.
Economisirea energiei şi reducerea consumului ar trebui să conducă la reducerea facturii
energetice. În practică se pot întâlni însă situaţii în care factura energetică se reduce deşi
consumurile energetice la nivelul conturului analizat rămân neschimbate şi viceversa. Cele două
semnificaţii nu sunt deci total diferite, sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică incluzând sau
implicând în principiu sensul său restrâns. Sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică este
caracteristic capitalismului modern şi perfect compatibil cu mecanismele economiei de piaţă.
Creşterea eficienţei energetice în sens larg ca şi în sens restrâns într-o întreprindere industrială
presupune aplicarea cu convingere, consecvenţă şi profesionalism a tehnicilor şi procedurilor de
management al energiei. În general, tehnicile şi procedurile de management urmăresc identificarea,
alocarea şi valorificarea cu eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi financiare în cadrul
unei organizaţii. Managementul energiei urmăreşte valorificarea cu eficienţă maximă a energiei
intrate sub diverse forme în mod organizat şi contra cost într-un contur dat.
Aplicarea corectă a procedurilor de management al energiei la consumator (DSM = demand
side management) implică cunoaşterea în profunzime a specificului activităţii desfăşurate în
conturul dat, monitorizarea fiecăruia dintre fluxurile de purtători de energie intrate în şi respectiv
ieşite din contur şi stabilirea legăturilor între acestea. În final ea conduce la stabilirea unor măsuri
şi acţiuni având ca scop îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în interiorul conturului
respectiv.
Instrumentul prin intermediul căruia se concentrază şi se corelează toate informaţiile necesare
evaluării eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit perimetru este auditul
energetic. Cel sau cei care îl întocmesc sunt de obicei din exteriorul organizaţiei analizate şi
reprezintă o companie sau o instituţie specializată în analize de acest fel. Aceştia pot să coopteze în
echipa lor una sau mai multe persoane competente din interiorul organizaţiei.
Analiza eficienţei energetice într-un perimetru dat începe prin precizarea aspectelor calitative
şi cantitative ale alimentării cu energie a activităţilor desfăşurate în perimetrul respectiv :
- stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ;
- stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de purtător de energie;
- stabilirea modalităţii de plată pentru fiecare dintre aceştia.
Mărimea şi structura facturii energetice reprezintă deci primul aspect al analizei.
Al doilea aspect avut în vedere de auditor este reacţia personalului la mărimea facturii
energetice. Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la nivelul conducerii executive a
unei organizaţii, atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-una dintre
următoarele situaţii :
- facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de analiză sau de control intern;
- facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale aparatelor de
măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
- citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna respectivă, calculându-
se un consum specific global de energie;
- există un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel puţin săptămânal
monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor consumatori interni şi raportarea acestora
la partea care le revine din volumul activităţii;
- este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de supraveghere şi evaluare
continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor resurse materiale, sistem cunoscut în
Marea Britanie sub denumirea de Monitoring and Targeting (M&T).
Atitudinea conducerii executive şi a restului personalului organizaţiei faţă de eficienţa cu care
este utilizată energia este reflectată de gradul de conştientizare a importanţei problemei, calitatea şi
eficacitatea sistemului de monitorizare, modul de valorificare a rezultatelor astfel obţinute şi
reacţia aşteptată din partea fiecăruia dintre nivelurile de autoritate la mărimea şi evoluţia în timp a
8
cheltuielilor cu energia. Auditorul trebuie să caracterizeze cu sinceritate situaţia existentă,
înfrumuseţarea ei fiind contraproductivă.
Al treilea aspect important pe care auditorul trebuie să-l clarifice este legat de modul de
funcţionare şi eficacitatea sistemului de urmărire şi transmitere a informaţiilor privind consumurile
de energie în interiorul conturului dat. Analiza include concepţia, baza materială aferentă şi
importanţa acordată sistemului la nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie urmărite următoarele
aspecte :
- modul şi frecvenţa de citire a aparatele de măsură, cu deosebire a celor care constitue baza de
facturare;
- modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin semnale electrice,
printr-o reţea informatică etc.);
- modul de prelucrare a informaţiilor (modelul, algoritmul, mărimile calculate etc.);
- conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi adresa (destinaţia) sa;
- efectele raportării şi modul în care se iau deciziile privind eficienţa energetică.
Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt la fel de importante, între ele
existând de altfel unele suprapuneri. Dacă reducerea facturii energetice reprezintă scopul final, la
atingerea lui contribue în egală măsură angajamentul sincer al întregului personal şi un sistem
eficient de monitorizare, prelucrare şi valorificare a datelor.
După precizarea caracteristicilor activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat se poate
trece la întocmirea unui audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele existente
sub forma evidenţelor şi înregistrărilor contabile sau de altă natură ale organizaţiei. Scopul
auditului preliminar constă în compararea efectelor globale util şi consumat, pentru o perioadă
anterioară de cel puţin cinci ani de activitate în condiţii normale. Se compară astfel mărimea,
structura şi valoarea facturilor energetice cu mărimea, structura şi valoarea producţiei sau a
serviciilor prestate în perioada respectivă.
În cazul unui context economic normal, pe baza evoluţiei anterioare se pot stabili tendinţele
evoluţiei viitoare a consumurilor de energie la nivelul conturului analizat. Indiferent de contextul
economic se calculează unul sau mai mulţi indicatori sintetici de eficienţă energetică. Valorile
astfel obţinute sunt comparate cu datele de proiect, cu realizările şi performanţele altor organizaţii
având un profil similar de activitate, cu valorile recomandate de literatura de specialitate sau cu
standardele în vigoare.
Auditul preliminar permite deci :
- stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare dintre purtătorii de energie;
- estimarea tendinţei evoluţiei viitoare a consumurilor de energie;
- obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte un calificativ
referitor la eficienţa cu care utilizează energia.
Evaluarea globală a eficienţei energetice a organizaţiei analizate nu permite însă stabilirea unor
măsuri sau soluţii concrete prin care se poate corecta sau îmbunătăţi situaţia existentă. Cu ocazia
întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele deficienţe legate de funcţionarea
sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor (lipsa sau precizia insuficientă a
unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de energie, etc) sau de
modul în care sunt întocmite contractele cu furnizorii.
După corectarea şi complectarea sistemului de monitorizare, prelucrare şi valorificare a datelor
se trece la întocmirea auditului energetic propriu-zis. În comparaţie cu auditul preliminar, acesta
din urmă este mai detaliat, oferind posibilitatea punerii în evidenţă a potenţialului de economisire a
energiei încă nevalorificat. În acest scop trebuie identificate subsistemele unde se consumă cea mai
mare parte din energia intrată în conturul de bilanţ general. Acestea vor constitui zonele care
trebuie monitorizate separat, denumite centre de consum energetic. Definirea limitelor conturului
centrelor de consum energetic se face într-un mod convenabil, luându-se în considerare criteriile
tehnologice, funcţionale, economice, administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de
centru de consum se măsoară şi se consemnează separat atât consumurile pe tipuri de purtători de
energie cât şi volumul activităţii. Dacă este nevoie, se întocmeşte câte un bilanţ energetic pentru
fiecare subsistem astfel definit. În perspectiva preluării iniţiativei acţiunilor de îmbunătăţire a
eficienţei energetice de către responsabilul cu energia, după definirea limitelor trebuie să urmeze
9
atribuirea responsabilităţilor pentru realizarea şi menţinerea eficienţei utilizării energiei în conturul
respectiv.
Calculul indicatorilor de performanţă energetică, realizaţi atât la nivel global cât şi la nivelul
centrelor de consum energetic, permite evaluarea eficienţei energetice a fiecărui subsistem şi a
sistemului în ansamblul său prin compararea valorii indicatorilor realizaţi cu câte o valoare de
referinţă. Evaluarea vizează de această dată atât ansamblul cât şi părţile lui componente, deoarece
gradul de detaliere al auditului energetic propriu-zis permite analiza fiecărui centru de consum în
parte.
O astfel de analiză se finalizează cu un program care cuprinde măsuri şi acţiuni menite să
contribuie la creşterea eficienţei energetice. Măsurile luate în vederea economisirii energiei şi
reducerii cheltuielor cu energia pot fi la rândul lor clasificate în trei categorii :
- organizatorice;
- tehnice;
- economice.
Măsurile organizatorice constau în planificarea şi eşalonarea activităţilor în vederea evitării
mersului în gol şi altor tipuri de consumuri inutile, încărcării optime a utilajelor, aplatizării curbei
de sarcină, etc. Măsurile tehnice constau în adaptarea, modificarea sau înlocuirea procedurilor şi
utilajelor existente cu altele mai performante în vederea reducerii consumului specific de energie,
modificarea concepţiei de alimentare cu energie a conturului dat şi a modului de distribuţie a
energiei în interior, etc. Măsurile economice constau în alegerea celui mai convenabil tarif şi a
celui mai convenabil contract de furnizare pentru fiecare formă de energie cumpărată din exterior,
în dimensionarea optimă a stocurilor interne de combustibil, etc. Indiferent de categoria din care
face parte, fiecare măsură propusă trebuie să fie însoţită de cheltuielile pe care le presupune
aplicarea ei şi de efectul sau efectele aplicării ei, estimate de către auditor.
În cazul particular al clădirilor în care intensitatea energetică a activităţii este mai redusă
(birouri, şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi care nu sunt dotate cu sisteme informatizate de
monitorizare şi evaluare continuă a consumurilor, acţiunea de evaluare pe baza auditului energetic
prezintă câteva aspecte specifice :
- durata perioadei între două audituri energetice succesive este mai mare (cel puţin trei luni, un
sezon sau chiar un an);
- principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura exterioară, urmat
de natura şi durata activităţii interioare;
- întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii specializate.
Auditul energetic se materializează sub forma unui raport final. Acesta include atât
informaţiile primare cât şi rezultatele prelucrării lor. În raport sunt prezentate datele măsurate,
indicatorii de performanţă calculaţi, grafice comparative, evaluarea eficienţei energetice, planul de
măsuri şi acţiuni pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice, oferte ferme pentru echipamente
performante sau servicii de întreţinere, etc.
Raportul final este întocmit de auditorul extern şi este destinat conducerii executive a
organizaţiei analizate în cadrul auditului. Planul de măsuri şi acţiuni întocmit de către auditor
constitue doar o propunere supusă deciziei conducerii. Aceasta poate să-l modifice, să-l adapteze
sau să-l corecteze, după care el devine executoriu.
Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de angajamentul real al
conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar sindicatele resimt necesitatea şi
înţeleg caracterul său permanent. Existenţa unui plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent
cât este el de bine conceput, nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor
înţelege dintr-o dată care este rolul lor în acest demers.
Experienţa ţărilor dezvoltate a arătat că succesul acţiunii de îmbunătăţire a eficienţei energetice
nu poate fi asigurat numai prin eforturi de ordin material (raţionalizări, reabilitări, modernizări, noi
investiţii, etc), ci şi prin menţinerea unei anumite stări de spirit în rândul personalului organizaţiei.
Calificarea, stimularea şi în special motivarea personalului se pot face treptat, de sus în jos, costă
mult mai puţin şi produc efecte semnificative. Conştientizarea importanţei îmbunătăţirii eficienţei
energetice se obţine prin educarea personalului pe întreaga scară ierarhică, începând cu conducerea
executivă şi terminând cu personalul care asigură operarea şi întreţinerea instalaţiilor.
10
Toţi angajaţii trebuie ajutaţi să înţeleagă faptul că economisirea energiei contribuie la
profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa locurilor de muncă, la creşterea salariilor
dar şi la prezervarea mediului înconjurător.
1.3 Auditul energetic
Analiza critică a eficienţei utilizării energiei într-un perimetru dat, cunoscută şi sub denumirea
de audit energetic, este o componentă de bază şi în acelaşi timp un instrument de lucru al oricărui
program de acţiune având ca obiectiv îmbunătăţirea eficienţei energetice. Auditul energetic
reflectă nivelul eficienţei energetice atins la momentul întocmirii sale în perimetrul analizat. În
acelaşi timp, auditul energetic furnizează toate informaţiile necesare pentru stabilirea celor mai
potrivite şi mai convenabile măsuri şi soluţii de creştere a eficienţei energetice a activităţilor
desfăşurate în organizaţia analizată. El are deci o finalitate de moment şi una de perspectivă.
Întocmirea unui audit energetic implică stabilirea clară a limitelor perimetrului analizat. Acesta
cuprinde de regulă o unitate în ansamblul ei (organizaţie, regie, companie, societate, grup, trust,
întreprindere etc). Indiferent de complexitatea organizaţiei, caracterul unitar este dat de
existenţa unor interese comune în raport cu o anumită piaţă, a unei singure contabilităţi, a unei
conduceri executive comune şi nu în ultimul rând al unei facturi energetice comune. Perimetrul
analizat poate cuprinde elemente care nu sunt neapărat situate pe acelaşi amplasament, dar între
care există legături materiale (cabluri de forţă, conducte, instalaţii sau sisteme de transport, etc.).
Auditul energetic permite identificarea subsistemelor unde se manifestă ineficienţa, precum şi
evaluarea mărimii pierderilor cauzate de aceasta. În acest fel se constituie baza viitoarelor decizii
având drept scop eficientizarea energetică a întregului sistem, care pot consta în reorganizări,
raţionalizări, îmbunătăţiri, modernizări, retehnologizări etc. Este evident faptul că atât eforturile de
identificare a punctelor de ineficienţă cât şi baza de stabilire a unei strategii pe termen mediu prin
intermediul planului de măsuri de conservare a energiei vor avea o eficacitate cu atât mai mare cu
cât amploarea analizei şi implicit gradul de detaliere sunt mai mari.
Termenul audit din limba engleză echivalează în limba română cu revizie contabilă şi nu cu
bilanţ contabil. În acelaşi mod, termenul auditor are înţelesul de revizor contabil şi nu de contabil.
Revizia contabilă presupune verificarea înregistrărilor, a calculelor efectuate şi analiza critică a
termenilor bilanţului, finalizată cu o evaluare. Similar, termenul energy audit din limba engleză
echivalează în limba română cu expresia “analiză critică a eficienţei utilizării energiei pe bază de
bilanţ” sau cu sintagma audit energetic.
Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu este echivalent cu un simplu bilanţ sau cu o
sumă de bilanţuri energetice. În cadrul auditului, bilanţul energetic constitue un instrument care
permite verificarea indicaţiei unui aparat de măsură sau estimarea cantitativă a unui flux de energie
care fie nu se măsoară fie nu se poate măsura. Bilanţul energetic al unui transformator de energie
sau al unui consumator final permite stabilirea indicatorilor de performanţă şi eventual a cauzelor
reducerii acestora în comparaţie cu valorile de proiect.
Evaluarea eficienţei energetice a activităţii desfăşurate într-un contur dat nu necesită în mod
normal cunoaşterea tuturor termenilor bilanţului care intră, ci doar a celor care intră în mod
organizat şi contra cost în conturul dat. Fluxurile de energie care ies din conturul dat, inclusiv
conţinutul de energie al produsului principal, prezintă interes pentru auditor doar în măsura în care
ele mai pot fi valorificate prin reciclare, recuperare, reutilizare, etc.
Întocmirea auditului energetic implică un inventar al surselor de alimentare cu purtători de
energie exterioare conturului, care trebuie să acopere următoarele aspecte :
- tipul şi caracteristicile purtătorului de energie;
- caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;
- tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele disponibile;
- alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe, de condiţiile de livrare
stabilite prin contract.
În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al consumatorilor finali de energie,
organizaţi sau nu pe centre de consum energetic, precum şi un inventar al transformatorilor interni
de energie. Inventarul consumatorilor finali trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte :
11
- natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de energie;
- tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
- legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestor legături asupra
caracteristicilor cererii de energie;
- caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de energie;
- natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din motive tehnologice;
- starea tehnică a instalaţiilor la momentul întocmirii auditului.
Transformatorii interni de energie (centrale termice, centrale electrice de termoficare, staţii de
aer comprimat, staţii de pompare etc.) alimentează de obicei mai mulţi astfel de consumatori finali.
Pentru fiecare transformator intern de energie se recomandă a fi specificate următoarele aspecte :
- natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;
- tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici tehnice;
- natura şi parametrii fluxului de energie direct utilizabilă;
- capacitatea instalată a transformatorului energetic;
- consumatorii sau centrele de consum alimentate;
- modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin intermediul unei reţele
de distribuţie etc.);
- natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului al fluxurilor de energie evacuate în
atmosferă;
- starea tehnică a instalaţiilor şi a sistemului de distribuţie la momentul întocmirii auditului.
De regulă, întocmirea auditului se bazează pe indicaţiile aparatelor de măsură care constitue
baza de facturare sau chiar pe facturile energetice. Modul de întocmire, gradul de detaliere şi
modul de exprimare a mărimilor prezentate şi calculate depind de scopul auditului şi trebuie să fie
pe înţelesul celui căruia îi este destinat. Auditul energetic, întocmit pe baza datelor conţinute în
facturile de plată a energiei, poate conţine mărimi exprimate fie în unităţi fizice de energie (J, Wh),
fie în unităţi monetare. Trebuie precizat faptul că în bilanţurile energetice, mărimile care intră şi
care ies se exprimă numai în unităţi fizice de energie. În cadrul auditul energetic se poate recurge
iar în unele cazuri se impune recurgerea la exprimarea valorică a acestora, care prezintă o serie de
avantaje. Exprimarea în unităţi monetare a mărimii fluxurilor de energie intrate în mod organizat
în conturul analizat prezintă avantajul că asigură echivalarea tuturor formelor de energie
consumate.
Aprecierea eficienţei energetice se face cu ajutorul unuia sau mai multor indicatori de
performanţă energetică, calculaţi fie pe baza datelor primare fie în urma prelucrării lor, care sunt
apoi comparaţi cu obiectivele stabilite de către conducerea organizaţiei sau cu câte o valoare de
referinţă. În scopul creşterii eficienţei energetice în perimetrul analizat auditorul poate propune
reconsiderarea sau reprogramarea unor activităţi, modificarea, reabilitarea sau înlocuirea unor
instalaţii transformatoare de energie sau a unora dintre consumatorii finali, schimbarea concepţiei
de alimentare cu energie şi a distribuţiei acesteia către consumatorii finali din conturul analizat,
etc.
Măsurile, acţiunile şi soluţiile identificate în acest fel nu pot fi implementate toate odată din
cauza restricţiilor şi limitărilor de natură organizatorică, tehnică şi financiară. Planul elaborat de
auditor trebuie să ia în considerare eventualele interdependenţe existente între măsurile propuse,
situaţia financiară reală a organizaţiei analizate şi contextul economic general. Măsurile propuse
vor fi ierarhizate după unul sau mai multe criterii de natură economică, stabilite de comun acord cu
beneficiarul auditului. Pentru fiecare măsură sau acţiune propusă, auditorul trebuie să specifice atât
costurile de capital şi de operare aferente cât şi rezultatele scontate, respectiv economiile de
energie sau de cheltuieli estimate.
Din această listă de propuneri, conducerea organizaţiei alege cele mai convenabile măsuri şi
stabileşte pentru fiecare termenul de implementare şi sursa de finanţare. Decizia se bazează pe
evaluarea economico-financiară a fiecăruia dintre proiectele propusede către auditor. Prin urmare,
atât auditorul cât şi beneficiarul analizei trebuie să cunoască şi să stăpânească bine metodele de
analiză şi evaluare economică a proiectelor de investiţie şi noţiunile de bază aferente acestora.
12
În final trebuie subliniat faptul că întocmirea unui singur audit energetic nu rezolvă problema
eficienţei energetice pentru totdeauna. Managementul energiei trebuie să fie o preocupare
continuă, ceea ce conduce la necesitatea repetării auditul energetic cu o anumită ciclicitate.
1.4 Evaluarea eficienţei energetice în sens restrâns. Indicatori de performanţă energetică.
Analiza având ca scop evaluarea eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un
contur dat porneşte de la informaţiile disponibile în auditul energetic propriu-zis :
- cantităţile anuale de energie consumate;
- volumul activităţii desfăşurate în aceeaşi perioadă, exprimat fie valoric fie fizic;
- resursele energetice secundare detectate în urma auditării conturului;
- indicatorii de performanţă energetică realizaţi;
- nivelul de referinţă al indicatorilor de performanţă energetică;
- alte informaţii.
Nivelul sau valoarea de referinţă a indicatorilor de performanţă energetică poate proveni din
proiectul instalaţiei analizate, prospecte, brevete, standarde în vigoare, literatura de specialitate,
etc.
Analiza energetică poate să conducă la identificarea modurilor de valorificare a potenţialului
resurselor energetice secundare, la localizarea pierderilor de energie, precum şi la stabilirea
măsurilor şi acţiunilor care trebuie aplicate pentru ameliorarea eficienţei energetice în conturul
analizat.
Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot fi clasificate astfel :
- intrări organizate, achiziţionate contra cost din exterior, care se regăsesc ca atare în factura
energetică;
- intrări neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.
Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate astfel :
- termeni utili, cunoscuţi şi sub denumirea de fluxuri de energie utile, a căror lipsă împiedică buna
desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de bilanţ;
- termeni inutili, cunoscuţi şi sub denumirea de pierderi de energie.
Pierderile de energie constitue o categorie complexă şi eterogenă de fluxuri de energie, din
care pot face parte următoarele :
- căldura sensibilă conţinută de gazele reziduale (de ardere, de proces, etc);
- căldura nedezvoltată ca urmare a unei combustii incomplete din cauze chimice sau mecanice;
- căldura pierdută prin radiaţie şi convecţie de suprafeţele echipamentului în contact cu mediul
ambiant în care se desfăşoară procesul;
- căldura conţinută în cantităţile de substanţă care se pierd prin evaporare, purjare, drenare,
decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;
- căldura evacuată din proces prin intermediul apei de răcire;
- căldura sensibilă conţinută în rebuturile de fabricaţie, în deşeuri, în materialele rezultate din
proces ca asociate produsului propriu-zis (zgură, cenuşă, pulberi, balast, masă inactivă etc.) ca şi
căldura sensibilă a produsului propriu-zis la ieşirea din conturul de bilanţ considerat;
- lucrul mecanic de frecare transformat în căldură.
În cazul în care procesul desfăşurat în interiorul conturului analizat este unul de transformare a
energiei, definirea efectului util şi a pierderilor este relativ simplă. În cazul în care în interiorul
conturului are loc un proces de consum final, identificarea fluxurilor de energie utile şi a
fluxurilor de energie inutile este mult mai complicată şi în multe cazuri discutabilă.
În urma analizei efectuate se determină indicatorii de performanţă energetică, al căror nivel se
compară cu cel rezultat din bilanţurile anterioare şi obţinuţi în instalaţii similare din ţară şi
străinătate, cât şi cu cel rezultat din bilanţul de proiect, omologare şi recepţie. Ca urmare a acestei
comparaţii, activitatea desfăşurată în interiorul conturului analizat primeşte un calificativ sub
aspectul eficienţei energetice.
Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele pot fi exprimate cu
ajutorul unor indicatori de performanţă, ale căror valori sunt comparate cu una sau mai multe
13
valorile alese ca referinţă. Nivelul de referinţă al unui indicator poate fi, de exemplu, valoarea
obţinută utilizând cele mai bune tehnologii dezvoltate pe plan mondial, cea obţinută utilizând doar
acele tehnologii care s-au dovedit economic eficiente sau valoarea obţinută prin prelucrarea
rezultatelor proprii obţinute într-o perioadă anterioară. Referinţa este aleasă de obicei în funcţie
specificul şi de interesele organizaţiei care desfăşoară sau patronează activitatea analizată.
Pentru a elimina influenţa modificării volumului de activitate şi a structurii producţiei, este
recomandabilă utilizarea unor indicatori specifici de eficienţă energetică. Mărimile care constitue
sau intră în componenţa indicatorilor de preformanţă energetică pot fi exprimate fizic (în unităţi de
putere sau de energie) sau valoric (în unităţi monetare). Cei mai importanţi indicatori specifici de
performanţă energetică sunt definiţi fie ca raport între efectul util şi efectul consumat (cazul
randamentului energetic), fie ca raport între efectul consumat şi efectul util (cazul consumului
specific de energie).
Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa energetică a unui
proces de consum final de energie este consumul efectiv de energie, absolut sau specific.
Consumul specific este raportat la unitatea de măsură a volumului acestei activităţi. El reprezintă
deci cantitatea de energie de un anumit fel sau suma cantităţilor de energie de orice fel necesare
pentru realizarea unei singure unităţi în care se exprimă volumul activităţii analizate. În cazul unui
singur fel de energie intrat în conturul de bilanţ şi al unui singur produs principal, definiţia
consumului specific de energie este simplă şi uşor de aplicat. Dacă din activitatea prestată în
conturul dat ies două sau mai multe produse principale, repartizarea consumului efectiv de energie
între acestea trebuie să se facă după un anumit criteriu sau pornind de la o anumită ipoteză, în
funcţie de specificul activităţii.
Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră mai multe forme de
energie (energie primară şi energie direct utilizabilă). În această situaţie, conţinutul efectiv de
energie al fiecăruia dintre fluxurile intrate trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În
majoritatea cazurilor, energia echivalentă este energie primară (echivalent combustibil
convenţional). Raportul de echivalare este specific fiecărui caz în parte şi trebuie bine justificat.
Trebuie subliniat faptul că cea mai bună echivalare este asigurată prin exprimarea valorică, în
unităţi monetare, a consumurilor de energie de orice fel.
În urma echivalării energetice, rezultă un al doilea indicator fizic de performanţă energetică şi
anume consumul echivalent de energie primară, absolut sau specific. Coeficientul de echivalare a
energiei direct utilizabile în energie primară este o mărime adimensională şi supraunitară, care
trebuie bine justificat. Consumul specific echivalent de energie primară este proporţional în
anumite condiţii şi cu o anumită marjă de eroare cu principalul indicator valoric şi anume cu
cheltuielile specifice cu energia.
Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub denumirea de energie înglobată
sau de conţinut de energie al unui produs, caracterizează gradul de valorificare a resurselor
energetice pentru un întreg lanţ tehnologic sau pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa
poate include consumurile de energie primară aferente următoarelor componente :
- obţinerii resurselor materiale consumate pe parcursul întregului lanţ tehnologic sau numai pentru
o anumită parte a acestuia;
- funcţionării în condiţii normale a tuturor instalaţiilor şi agregatelor incluse în conturul stabilit;
- transportului resurselor materiale şi produselor intermediare;
- echivalentului în energie primară al uzurii mijloacelor fixe care contribuie, direct sau indirect, la
realizarea produsului respectiv.
Calculul consumului cumulat de energie înglobată în unitatea de produs este cu atât mai
complicat cu cât procesul sau lanţul tehnologic este mai extins şi include mai multe etape.
Mărimea consumului specific cumulat de energie primară exprimă intensitatea energetică a unui
produs, a unei activităţi, a unui întreg lanţ tehnologic, a unei filiere tehnologice, etc.
Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul analizei proceselor de
transformare a energiei este randamentul energetic. În energetică randamentul este o mărime
adimensională, ceea ce presupune ca atât efectul util cât şi cel consumat să fie de aceeaşi natură şi
să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul
consumat este un flux sau o cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă
14
natură. Din acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator specific de natură
cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei şi mai puţin potrivit pentru cele de
consum final.
Toţi indicatorii de performanţă se determină în urma întocmirii auditului energetic al
organizaţiei sau bilanţului energetic al procesului, alcătuite pe o perioada suficient de lungă,
cel puţin egală cu un ciclu de fabricaţie, pentru ca valoarea astfel obţinută să aibă relevanţă.
Practica recomandă ca auditul să fie întocmit pentru un an calendaristic sau financiar, cu
excepţia cazurilor în care ciclul de fabricaţie depăşeşte această perioadă.
Rezultatele obţinute prin întocmirea auditului energetic au un caracter cantitativ, reflectând
consecinţele primului principiu al termodinamicii. Pentru complectarea lor cu aspectele calitative
absolut necesare unei analize tehnice este necesară recurgerea la bilanţul exergetic. Bilanţurile
exergie-anergie pun în evidenţă limitele capacităţii de transformare a unui tip de energie în altul şi
consecinţele celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra eficienţei energetice a conturului
analizat. Din acest tip de bilanţ rezultă indicatorul numit randament exergetic.
Eficienţa energetică a fost separată în mod artificial de rentabilitate în condiţiile economiei
socialiste de comandă. Diferenţa între preţurile stabilite pentru diferitele produse prin planificare
centralizată şi costurile lor reale de producţie sau de achiziţie nu permitea stabilirea prin calcul a
rentabilităţii reale a unei activităţi sau a unei soluţii tehnice. În aceste condiţii, criteriile energetice
de apreciere au permis compararea pe baze reale a unor soluţii tehnice sau a unor tehnologii. Ele
au avut la bază o serie de indicatori fizici, absoluţi sau specifici (randamente, consumuri efective,
consumuri echivalente, consumuri cumulate, etc).
În condiţiile capitalismului şi economiei de piaţă, eficienţa energetică se exprimă şi se măsoară
în special cu ajutorul indicatorilor valorici. Indicatorii tehnici reflectă numai parţial gradul de
perfecţiune cu care sunt valorificate resursele intrate într-un contur dat.
Principalul indicator valoric de eficienţă energetică este valoarea specifică a facturii energetice
sau cheltuielile specifice cu energia, mărime sa fiind raportată la unitatea de măsură a volumului
activităţii. Acesta este un indicator sintetic, care cumulează toate influenţele consumului de energie
necesar desfăşurării activităţii asupra costului de producţie. Trebuie subliniat faptul că exprimarea
valorică a indicatorilor de eficienţă energetică are mai multă relevanţă şi este accesibilă şi unor
persoane fără o pregătire tehnică de specialitate. Pe lângă cheltuielile specifice cu energia pe
unitatea de volum al activităţii prestate, exprimarea valorică a efectului consumat mai permite
evidenţierea unor aspecte semnificative, legate de conceptul de eficienţă energetică :
- ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
- costul pierderilor de energie, al ineficienţei sau/şi al nerecuperării res.
Pentru aprecierea din punct de vedere calitativ şi cantitativ a eficienţei energetice realizate în
cadrul unui proces sau al unei instalaţii, se pot folosi indicatori de eficienţă, stabiliţi (calculaţi) pe
baza datelor furnizate de bilanţul energetic sau de auditul energetic. Pentru a face posibilă
comparaţia între procesele care fabrică acelaşi produs, folosind tehnologii diferite, forme de
energie diferite sau aceleaşi forme de energie dar în proporţii diferite, indicatorii de eficienţă se
vor echivala, exprimându-se în final în aceeaşi unitate de măsură.
15
2. ANALIZA ŞI EVALUAREA PROFITABILITĂŢII PROIECTELOR DE
INVESTIŢIE ÎN DOMENIUL PRODUCERII ŞI CONSUMULUI DE ENERGIE
2.1 Afacere. Concurenţă. Profitabilitate.
O afacere este o activitate profitabilă care operează într-un anumit domeniu (producţie sau
servicii) şi dispune la un moment dat de un anumit grup de clienţi. În cele mai multe cazuri, agenţii
economici (întreprinderi, societăţi, companii, etc) care desfăşoară activităţile respective concurează
în cadrul unei pieţe cu alţi agenţi economici având acelaşi obiect de activitate.
Pentru ca o afacere să prospere, ea trebuie să ofere clienţilor săi ceea ce aceştia doresc să
cumpere şi să dispună de suficienţi clienţi în raport cu capacitatea sa de producţie. Activităţile
economice profitabile au prin definiţie un caracter dinamic, care se referă în primul rând la
mulţimea clienţilor. Unii dintre clienţii "arondaţi" unei anumite firme dispar pe cale naturală sau
pentru că îşi pierd interesul pentru produsul sau gama de produse oferite de aceasta şi îşi doresc
altceva. Aceştia din urmă, împreună cu clienţii care apar pe cale naturală, devin potenţiali clienţi
pentru toate firmele concurente pe piaţa respectivă. Ca urmare, între firmele cu acelaşi profil de
activitate se instalează o concurenţă acerbă pentru atragerea potenţialilor clienţi, al căror număr
este proporţional cu profitul realizat.
În al doilea rând, cei mai mulţi agenţi economici au tendinţa naturală să se extindă şi/sau să-şi
diversifice activitatea. Strategia de supravieţuire a oricărei afaceri presupune menţinerea clienţilor
existenţi pentru produsele existente. Aceasta condiţie se traduce fie prin îmbunătăţirea produselor
în vederea creşterii atractivităţii lor concomitent cu menţinerea preţului fie prin menţinerea
caracteristicilor produselor concomitent cu reducerea preţului acestora sub preţul practicat de
concurenţă. Strategia de dezvoltare a unei afaceri presupune găsirea unor noi consumatori
pentru produsele existente şi/sau a unor noi produse pentru clienţii existenţi sau noi. Acestea
sunt principiile de bază ale marketingului.
Energia direct utilizabilă rezultă ca efect al cel puţin uneia sau mai multor transformări
succesive ale energiei primare. Ea reprezintă o marfă, în timp ce distribuirea ei (furnizarea ei la
locul consumului final) este un serviciu. Producerea şi/sau distribuţia energiei direct utilizabile
(energia electrică, energia termică, frigul, energia mecanică, aerul comprimat, etc) pot constitui,
separat sau împreună, o activitate profitabilă (o afacere).
Specificul energiei direct utilizabile constă în faptul că producţia şi consumul sunt
cvazisimultane, cu excepţia situaţiilor în care acumularea sau stocarea formei de energie respective
este în primul rând tehnic posibilă şi în al doilea rând economică. Prin urmare, orice contract de
furnizare a energiei se întocmeşte pentru o anumită perioadă şi are ca obiect condiţiile în care
energia urmează să fie furnizată în viitor.
Dacă pentru purtătorii de energie primară există o piaţă mondială bine structurată, pentru
purtătorii de energie direct utilizabilă nu există o piaţă propriu-zisă nici măcar la nivel naţional.
Excepţie face energia electrică, pentru care în ţările dezvoltate s-a reglementat un cadru care însă
este considerat perfectibil. Experienţa astfel obţinută va permite în final găsirea soluţiilor celor mai
potrivite pentru funcţionarea pieţelor naţionale şi chiar a pieţei comunitare de energie electrică.
Pentru celelalte tipuri de purtători de energie direct utilizabilă nu se pune încă problema unui
astfel de cadru, deoarece distanţa economică de transport pentru căldură, frig sau aer comprimat
este mult mai mică decât aceea pentru energia electrică. Prin urmare, consumatorii (clienţii)
racordaţi la un sistem centralizat de alimentare cu căldură, frig sau aer comprimat sunt
consumatori captivi, deoarece marea lor majoritate nu au o altă alternativă de a-şi procura forma de
energie respectivă. În lipsa unor reglementări stricte în favoarea consumatorilor, furnizorul poate
profita de această situaţie în avantajul său. Acesta este de altfel motivul principal pentru care, în
unele ţări dezvoltate din Europa, sistemele centralizate de alimentare cu energie direct utilizabilă
nu sunt prea răspândite. Aspectul psihologic al acestei probleme constă în faptul că sistemele
16
centralizate reprezintă o formă de colectivism, inacceptabilă în condiţiile în care individualismul
constitue trăsătura dominantă a comunităţii sau a populaţiei respective.
Calitatea serviciului de furnizare a energiei direct utilizabile prin intermediul unui sistem
centralizat de alimentare este de obicei legată de mai multe condiţii :
- continuitatea în alimentare;
- menţinerea constantă a parametrilor de livrare;
- posibilitatea şi limitele în cadrul cărora consumatorul individual poate regla după dorinţă
cantitatea de energie consumată la un moment dat;
- contorizarea şi facturarea individuală a consumului.
Aceste condiţii, precum şi daunele plătite de furnizor în cazul neândeplinirii lor, trebuie
stipulate cu claritate în contractul de furnizare al energiei respective. Existenţa în sine a
contractului de furnizare nu este însă suficientă pentru respectarea prevederilor lui. Stabilirea de
către furnizor a unor sisteme de tarifare convenabile cât mai multor categorii de consumatori de
energie direct utilizabilă constitue un mijloc eficient de a atrage noi clienţi.
Producătorii, distribuitorii şi mulţi dintre consumatorii importanţi de energie sunt organizaţii
care funcţionează pe baze comerciale, deci care pot fi incluse în categoria afacerilor. Ca în oricare
altă activitate profitabilă, aceşti agenţi economici urmăresc maximizarea profitului, minimizarea
riscului, consolidarea poziţiei lor pe piaţa respectivă, etc. Evaluarea profitabilităţii proiectelor de
investiţii din domeniul energiei se va face în acelaşi mod ca pentru oricare alt domeniu de
activitate, chiar dacă energia este o marfă cu un specific aparte.
Analiza economică şi analiza financiară reprezintă instrumentele prin care orice persoană sau
organizaţie încearcă să estimeze efectul de moment şi efectul de perspectivă al unei investiţii într-o
activitate profitabilă.
Analiza financiară urmăreşte să stabilească fezabilitatea financiară şi comercială a proiectului
din punctul de vedere al investitorilor şi finanţatorilor. Performanţa proiectului în domeniul
financiar este exprimată prin diferenţa între suma tuturor intrărilor (veniturilor) şi suma tuturor
ieşirilor de lichidităţi (cheltuielilor) pe întreaga durată scontată de activitate a acestuia. În categoria
intrărilor sunt incluse şi resursele financiare proprii sau cele obţinute din credite, iar în categoria
ieşirilor sunt incluse şi plăţile făcute pentru returnarea eventualelor datorii. Intrările şi ieşirile sunt
evaluate în condiţiile pieţei, în urma analizei financiare stabilindu-se beneficiul sau venitul net
provenit din activitatea care a necesitat investiţia. Dacă proiectul de investiţii este realizat de o
firmă privată, deciziile majore au la bază profitabilitatea proiectului, rezultată din analiza
financiară.
Analiza economică evaluează efectele proiectului şi în special profitabilitatea acestuia la nivel
macroeconomic (al economiei naţionale) şi este elaborată de regulă la cererea guvernului în
vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare, a deschiderii unei linii de credit la o bancă de stat, în
vederea garantării de către stat a unui împrumut extern, etc. Dacă proiectul de investiţii aparţine
unei firme cu capital de stat, analiza economică poate furniza argumentele decisive pentru deciziile
majore, chiar dacă concluziile analizei financiare sunt negative. Analiza financiară complectează
studiul, punând în evidenţă unele aspecte critice (insuficienţa fondurilor de investiţii, necesitatea
unor credite, etc) care nu rezultă din analiza economică.
Analiza economică urmăreşte obiectivele politicii guvernului în domeniul macroeconomic,
social, de apărare naţională, etc. Un proiect de investiţie poate fi justificat în contextul mai larg al
economiei naţionale, prin evaluarea impactului său asupra :
- reducerii importurilor, creşterii exporturilor, ocupării forţei de muncă, protecţiei mediului, etc;
- bugetului de stat prin impozite, taxe, accize, subvenţii, credite garantate de stat, etc.
Analiza financiară şi analiza economică trebuie să însoţească diferitele variante de realizare a
proiectului de investiţii în toate etapele de pregătire a investiţiei (studiile de oportunitate, de
prefezabilitate şi de fezabilitate). Diferenţele între analizele financiare şi economice efectuate în
diversele faze constau în gradul de precizie diferit acceptat şi anume :
- pentru studiul de oportunitate t 30 % ;
- pentru studiul de prefezabilitate t 20 % ;
- pentru studiul de fezabilitate t 10 %.
17
Gradul de precizie diferit al analizei financiare este o consecinţă a gradului diferit de
credibilitate al premizelor studiului respectiv, concepţia şi algoritmul de calcul fiind aceleaşi în
toate cazurile.
De regulă, calculele efectuate în analizele financiare şi economice sunt deterministe, aceasta în
condiţiile în care viitorul nu este un lucru sigur. Previziunilor nu li se pot asocia certitudini, ci doar
probabilităţi. Pentru a ţine seama de incertitudinile şi riscurile aferente estimărilor legate de viitor,
în calculele deterministe se consideră mai multe variante de premize ale studiului, constând fiecare
dintr-un set de ipoteze compatibile, cu ajutorul cărora se acoperă într-o anumită proporţie întregul
câmp al posibilităţilor.
Analiza şi evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţie înainte de punerea lui
în practică au ca obiectiv estimarea profitabilităţii şi rentabilităţii acestuia şi reprezintă una dintre
premizele succesului în afaceri. Într-o economie de piaţă, orice agent economic (asociaţie,
întreprindere, societate, companie, regie, etc) care funcţionează pe baze comerciale trebuie să fie
capabil să identifice ocaziile şi soluţiile optime ale unor investiţii profitabile.
Analiza economică şi financiară a unui proiect de investiţie este un demers complex, care
necesită competenţă şi calificare, în special atunci când ea presupune cunoaşterea politicii fiscale a
statului şi aplicarea corectă a prevederilor sistemului de impozitare. Studiile de oportunitate,
prefezabilitate şi fezabilitate au menirea de a compara mai multe variante tehnic posibile de
realizare a obiectivului de investiţii şi de a furniza decidentului toate informaţiile necesare alegerii
variantei celei mai convenabile. Stabilirea unuia sau mai multor indicatori de performanţă
economico-financiară asociaţi proiectului dă posibilitatea identificării variantei care, în condiţiile
date, asigură minimizarea efortului financiar, maximizarea beneficiului, minimizarea riscului, etc.
Analizele economice şi financiare includ de cele mai multe ori comparaţii între variantele
tehnic posibile, accesibile sau disponibile de realizare a unui anumit scop. Pentru a putea fi
comparate, variantele analizate în cadrul acestor studii trebuie să fie echivalente. Echivalarea
soluţiilor de realizare a unui obiectiv de investiţii presupune în principiu :
- capacităţi egale;
- efecte (producţii şi/sau consumuri) egale;
- durate egale de activitate.
În realitate, în funcţie de tipul indicatorilor de performanţă la care se recurge în analiză,
echivalarea este necesară numai în anumite situaţii şi nu neapărat sub toate aspectele amintite mai
sus.
Decizia finală de realizare sau de nerealizare a obiectivului de investiţie propus este luată
de către investitor sau reprezentantul acestuia, rol jucat după caz, separat sau împreună, de
conducerea executivă a organizaţiei, de creditor, de ministerul de finanţe, etc. Decizia finală
privind o nouă investiţie ţine seama de politica financiară a investitorului, de interesele sale pe
termen mediu şi lung, de resursele financiare disponibile de contextul economic general în care
urmează să opereze noua investiţie, etc.
2.2 Proiectul de investiţie.
Proiectul de investiţie constitue un ansamblu de acţiuni planificate în vederea demarării unei
activităţi profitabile noi sau în vederea eficientizării sau a extinderii unei activităţi deja existente.
Prin acţiunile prevăzute în proiect, resursele financiare ale investitorului urmează să fie cheltuite
pentru achiziţionarea şi montarea într-un anumit perimetru a unor noi mijloace productive.
Utilizarea acestora în cadrul activităţii respective este menită să genereze beneficii sub formă de
noi lichidităţi pe o perioadă mai lungă de timp.
Realizarea unui proiect de investiţii prezintă în mod normal trei etape distincte. Etapa
preinvestiţională începe din momentul lansării ideii şi durează până la luarea deciziei privind
soluţia de realizare a proiectului. Ea cuprinde perioada întocmirii analizelor şi studiilor de
oportunitate, de prefezabilitate şi de fezabilitate, care pun în final la dispoziţia decidenţilor toate
elementele necesare. Etapa investiţională începe din momentul luării deciziei şi durează până la
punerea în funcţiune a obiectivului. Ea poate cuprinde procurarea creditului, elaborarea proiectului
18
tehnic, contractarea echipamentelor şi lucrărilor, pregătirea prealabilă a personalului, construcţia,
montajul şi punerea în funcţiune a obiectivului. Ultima etapă este etapa operaţională, în care
obiectivul funcţionează şi produce efecte economice.
Analiza financiară este localizată în etapa preinvestiţională. Elementele de bază ale unei
analize financiare sunt componentele principale ale bilanţului contabil al obiectivului de investiţii,
considerate pe o anumită perioadă de timp. Aceste componente sunt următoarele :
- costurile de capital şi de producţie, atât ca mărime cât şi ca eşalonare în timp;
- sursa şi costul fondurilor care urmează să fie investite;
- încasările, economiile şi/sau veniturile realizate, atât ca mărime cât şi ca eşalonare în timp;
- impozitele, taxele şi alte sarcini financiare care revin activităţii respective conform
reglementărilor în vigoare;
- inflaţia sau deflaţia;
- riscuri şi alte elemente nesigure sau impredictibile.
Costurile de capital sau investiţiile efective pot fi clasificate în trei categorii şi anume :
- investiţii directe, reprezentând resurse financiare cheltuite fie pentru achiziţionarea unor bunuri
materiale (aparate, echipamente, instalaţii, utilaje, agregate, terenuri, etc), fie pentru cumpărarea
unor bunuri imateriale (brevete, patente, programe de calcul, know-how, etc);
- investiţii conexe, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru amenajarea terenului în zona de
amplasare a obiectivului de investiţie;
- investiţii colaterale, reprezentând resurse financiare cheltuite pentru racordarea amplasamentului
obiectivului de investiţii la un anume circuit sau la o anume reţea (gaze naturale, apă potabilă, apă
industrială, canalizare, căi ferate, drumuri, etc).
Condiţia echivalării variantelor impune alte două categorii de investiţii şi anume investiţiile de
echivalare şi investiţiile de înlocuire. Investiţiile de echivalare sunt impuse de condiţia instalării
aceleaşi capacităţi în toate variantele analizate, condiţie care decurge din cerinţele planificării
interne la nivelul organizaţiei. Investiţiile de înlocuire apar atunci când durata de viaţă a unei părţi
sau a unei întregi soluţii este mai mică decât durata de activitate scontată a obiectivului de
investiţie.
Bunurile materiale sau imateriale cumpărate constitue capitalul fix şi urmează să fie utilizate
în activitatea respectivă o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte în orice caz durata unui an.
Costurile de capital sunt considerate de către economişti o categorie de cheltuieli care aduc
beneficii pe termen lung.
Capitalul curent sau circulant cuprinde lichidităţi, valori sau bunuri avute în gestiune sau în
custodie o perioadă scurtă de timp în vederea vânzării sau a transformării lor în lichidităţi prin
activităţi de comerţ sau de schimb.
În cazul în care investiţia este asociată unei afaceri şi deci unei activităţi aflate în curs de
desfăşurare, costurile directe de capital pot fi împărţite în alte două categorii.
Prima categorie este constituită din costurile de capital aferente dezvoltării afacerii şi include
investiţii în noi capacităţi de producţie sau în activităţi de cercetare-dezvoltare care preced lansarea
unor noi produse. Rezultatele lor asigură fie acoperirea unei cereri sporite de produse existente pe
o piaţă în extindere fie noi produse destinate pieţei existente sau unor noi pieţe.
A doua categorie constă din costurile de capital aferente menţinerii situaţiei existente. Ele
asigură producţia existentă pe seama capacităţilor existente şi desfacerea ei pe pieţele existente.
Cheltuielile de menţinere se împart la rândul lor în cheltuieli obligatorii şi cheltuieli facultative.
Cheltuielile obligatorii au scopul să asigure organizarea internă a activităţii, buna desfăşurare sau
siguranţa acesteia şi să reducă impactul activităţii respective asupra mediului. Cheltuielile
facultative au prioritate redusă şi impact minor asupra activităţii. O cercetare realizată în SUA şi
Europa de Vest în anii 80 a arătat că măsurile de economisire a energiei erau incluse în această
ultimă categorie de cheltuieli, având deci cea mai redusă prioritate.
Cheltuielile curente de producţie sunt destinate asigurării resurselor materiale, financiare şi
umane necesare bunei desfăşurări a activităţii curente, întreţinerii utilajelor şi echipamentelor de
producţie, asigurării desfacerii produselor sau serviciilor, etc. Prin tradiţie, cheltuielile sau
costurile de producţie sunt clasificate în fixe şi variabile. Costurile fixe sunt cele care nu depind de
volumul activităţii desfăşurate (amortizări, reparaţii, dobânzi, chirie, cheltuieli administrative,
19
asigurări, etc). Costurile variabile sunt cele care depind în mod direct de mărimea şi structura
producţiei (materii prime şi materiale, energie, întreţinere, ambalare, etc).
Distincţia este importantă deoarece ea influenţează mărimea costului mediu realizat în cazul
diverselor niveluri ale activităţii, limita profitului şi preţul minim de vânzare al produsului sau
serviciului. Cheltuielile cu forţa de muncă (salariile) pot fi considerate ca parte a oricăreia dintre
cele două categori de cheltuieli, în funcţie de politica organizaţiei, de practica curentă şi de
legislaţia în vigoare.
Condiţia echivalenţei variantelor analizate poate duce uneori la introducerea unei noi categorii
de cheltuieli şi anume cheltuielile de echivalare. Acestea sunt de obicei cheltuielile aferente bunei
desfăşurări a activităţii în investiţiile de echivalare.
O analiză mai amănunţită arată că şi cheltuielile cu energia includ la rândul lor o componentă
fixă şi una variabilă. Componenta fixă acoperă consumul de mers în gol al agregatelor, în timp ce
componenta variabilă este proporţională cu producţia realizată. Această clasificare este importantă
în cazul proiectelor având drept obiectiv economia de energie şi aplicate unui proces existent,
deoarece în puţine cazuri sunt influenţate în aceeaşi proporţie ambele componente. Spre exemplu,
îmbunătăţirea izolaţiei termice a unui cuptor influenţează în mai mare măsură componenta fixă a
cheltuielilor cu energia. Recuperarea căldurii la acelaşi cuptor va influenţa în special componenta
variabilă.
În cazurile în care o măsură având drept scop economia de energie influenţează în mod diferit
cele două componente ale cheltuielilor cu energia, este recomandabilă exprimarea economiilor
realizate astfel încât aceasta să nu genereze confuzie.
O evaluare corectă a costurilor de capital trebuie să includă toate cheltuielile făcute în vederea
realizării obiectivului, inclusiv cele pentru studii, pentru cercetare-dezvoltare, pentru concepţie,
pentru proiectare, pentru punere în funcţiune, etc. Nu trebuie neglijate nici costurile reziduale de
capital (investiţiile reziduale), care apar la sfârşitul perioadei de activitate a obiectivului de
investiţie şi sunt destinate demontării şi dezafectării obiectivului şi aducerii terenului pe care s-a
desfăşurat activitatea la starea iniţială, în special sub aspectul calităţii mediului ambiant (sol, apă,
aer).
Valoarea remanentă şi valoarea reziduală a mijloacelor fixe care intră în componenţa
obiectivului reprezintă la rândul lor elemente importante, în special atunci când durata scontată de
activitate este mai mică decât durata de viaţă sau de serviciu a mijloacelor respective. Valoarea
remanentă a unui mijloc productiv este valoarea sa la un moment dat, ulterior punerii în funcţiune
a obiectivului de investiţie în care este integrat. Având deja o anumită perioadă de funcţionare,
deci o anumită uzură fizică şi morală, valoarea mijlocului respectiv este mai mică decât valoarea sa
iniţială. În cazul în care se intenţionează înlocuirea unui mijloc de producţie vechi cu unul nou şi
performant şi vânzarea celui vechi pentru recuperarea unei părţi din capitalul investit iniţial,
valoarea comercială a vechiului utilaj va fi dictată în ultimă instanţă de piaţă. Valoarea reziduală a
unui mijloc productiv este valoarea sa remanentă la momentul încetării activităţii obiectivului de
investiţii. Valoarea reziduală nu trebuie confundată cu investiţia reziduală.
Un aspect esenţial este momentul în care se cheltuiesc sau se încasează sumele de bani.
Conceptul actualizării valorii banilor este legat nemijlocit de esenţa capitalismului şi a economiei
de piaţă. Eficienţa şi capacitatea de dezvoltare a capitalismului sunt legate de necesitatea ca orice
sumă de bani disponibilă să fie valorificată în vederea creării de noi valori. În condiţiile
capitalismului modern este de neconceput ca lichidităţile să fie ţinute în afara circuitului productiv
sub forma unor acumulări primitive de capital, singura excepţie bine cunoscută fiind aşa-numiţii
bani negrii, proveniţi din activităţi ilicite.
Lichidităţile disponibile ca atare sunt investite de către posesorii lor fie direct, fie indirect, prin
intermediul băncilor comerciale sau al fondurilor de investiţii. În ipoteza că investiţiile sunt
profitabile, orice sumă de bani investită aduce un profit anual, cel puţin egal cu dobânda bancară.
Pe cale de consecinţă, valoarea unei sume de bani investite creşte în timp. Economiile şi veniturile
încasate mai devreme vor avea deci o valoare mai mare decât cele realizate sau încasate mai târziu.
Cheltuielile de capital făcute mai devreme vor costa mai mult decât cele făcute mai târziu.
Conceptului de actualizare a valorii banilor i se asociază un anumit moment în raport cu care
20
se actualizează o sumă de bani şi este esenţial într-o analiză economico-financiară care se
întinde pe o durată mai mare de timp.
Compararea unor sume de bani disponibile la momente diferite trebuie făcută atribuindu-se
acestor sume valori mai mari sau mai mici decât cele reale, calculate în funcţie de momentul de
referinţă (de actualizare) şi momentul în care ele apar în contabilitatea organizaţiei. Astfel,
coeficientul de actualizare dintr-un an „n” ulterior anului „0” de referinţă este :
( )
n
n
a
C
+
·
1
1
, 0
(2.1)
Valoarea reală în anul n, notată
n
V , devine în anul de referinţă 0 valoarea actualizată
0
A :
( )
n
n
a
V
A
+
·
1
0
(2.2)
Ipoteza unei actualizări discrete, pe intervale de timp egale cu un an, corespunde situaţiei din
practica contabilă curentă, în care bilanţurile financiare, care furnizează date pentru fluxurile de
fonduri, se întocmesc anual. În calcule foarte precise, atunci când decalajele între unele fluxuri de
fonduri sunt mai mici decât un an (începutul realizării unui proiect la jumătatea anului; intrarea în
funcţiune de asemenea la jumătatea anului, etc), actualizările pot fi făcute folosind exponenţi
fracţionari.
Mărimea ratei de actualizare „a” este o valoare foarte importantă pentru efectuarea calculelor
economice. Valoarea acestei rate de actualizare poate fi stabilită prin politica guvernamentală în
cazul economiilor centralizate sau prin acţiunea pieţei de capital în cazul economiilor de piaţă.
Chiar şi în cazul economiilor de piaţă, guvernul poate interveni stabilind rate de actualizare
reduse pentru a încuraja investiţiile în domenii strategice sau pentru a creşte gradul de ocupare a
forţei de muncă, aspecte dificil de exprimat direct în fluxurile de fonduri din calculele economice.
În general, o întreprindere face apel la diferite surse de obţinere a capitalului pentru realizarea
unui proiect de investiţie, la care pot contribui fonduri proprii, creşteri de capital prin emitere de
acţiuni sau obligaţiuni şi credite. Pe baza ponderii fiecăruia dintre acestea poate fi calculat costul
mediu al capitalului.
Teoriile economice asociază capitalului, asimilat unei mărfi, costuri aferente procurării
acestuia, diferenţiate după sursa de finanţare. Mărimea ratei de actualizare la nivel de
intreprindere are la bază costul mediu cu care obţine această întreprindere capitalul necesar
realizării proiectului de investiţie. Costul mediu al capitalului stă deci la baza stabilirii ratei de
actualizare.
În economiile în care mecanismele de piaţă funcţionează bine, nedistorsionat, dacă o anumită
activitate prezintă un profit procentual ridicat, atrage oamenii de afaceri doritori să investească în
domeniul respectiv, raportul cerere-ofertă fiind influenţat în sensul scăderii profitului procentual
mediu. Piaţa joacă rolul de egalizare dinamică a profiturilor procentuale pe întreaga economie, fără
însă ca să se atingă o egalizare perfectă în toate domeniile.
Se pot distinge deci :
- o rată de actualizare medie pe ansamblul economiei, stabilită pe baza unui cost mediu al
capitalului, egal cu dobânda anuală procentuală la depunerile de capital oferită de băncile foarte
sigure, cu un risc practic nul;
- rate de actualizare pe întreprinderi sau domenii de activitate, determinate pe baza costului
mediu al capitalului, calculat pentru condiţiile concrete ale întreprinderii.
Rata de actualizare mai poate fi :
- aparentă
i
a , folosită atunci când calculele se fac în monedă curentă afectată de inflaţie;
- reală
a
, folosită atunci când calculele se fac în monedă constantă.
Între aceste două valori ale ratei de actualizare există relaţia :
( ) ( ) i a a
i
+ + · + 1 1 1 (2.3)
unde i este rata anuală a inflaţiei. Rata reală de actualizare poate fi scrisă la rândul ei :
( ) ( ) ( ) s r c s r c a + + + ≈ + + + · + 1 1 1 1 1 (2.4)
21
unde c este costul capitalului considerat; r este rata riscului în afacere; iar s este rata de siguranţă.
Rata riscului în afacere este o mărime care cuantifică factorii de risc, atât cei asociaţi stabilităţii
economiei în ansamblu cât şi cei asociaţi unui domeniu particular de activitate. O regulă generală
în acest domeniu stipulează că riscul acceptat este cu atât mai mic cu cât suma investită este mai
mare. Rata specifică a riscului este :
d g
r r r ∆ t ·
(2.5)
unde
g
r
este rata generală a riscului, iar
d
r ∆ diferenţa între rata de risc specifică domeniului şi cea
generală. În mod curent % 5 , 2 1÷ · r . Rata de siguranţă se poate considera % 1 5 , 0 ÷ · s .
În energetică, datorită duratelor de viaţă foarte mari ale proiectelor de investiţii, se lucrează cu
rata de actualizare medie pe ansamblul economiei, la baza stabilirii ei stând rata dobânzii reale d
la depunerile de capital la băncile foarte sigure, cu risc practic nul.
Rata dobânzii reale la nivelul ţărilor dezvoltate economic este de ordinul % 9 7 ÷ · d .
Pentru sectorul energetic ( ) ( ) ( ) % 12 8 1 5 , 0 5 , 2 1 9 7 ÷ ≅ ÷ + ÷ + ÷ ≅ a .
Este de remarcat faptul că rata reală de actualizare nu are de regulă o valoare constantă în timp,
mărimea ei fiind influenţată de situaţia economică internă şi internaţională. De aceea, valoarea sa
trebuie analizată periodic şi corectată. Calculele economice se fac pentru valori ale ratei reale de
actualizare într-un domeniu posibil de variaţie, analizând sensibilitatea deciziei la variaţia ratei de
actualizare în domeniul respectiv.
Rata de actualizare este strict pozitivă în cazul valorilor tezaurizabile (bani). Literatura de
specialitate indică şi rate de actualizare negative, întâlnite în economiile primitive unde moneda de
schimb este netezaurizabilă (produsele agricole, vânat, etc).
Momentul de referinţă în raport cu care se face actualizarea poate să fie în urma sau înaintea
momentul în care suma apare în cash flow. Principalele formule de actualizare utilizate în aceste
două cazuri sunt :
( )
( )
( )
n
n
n
n
n
n
a T A
a V
a
V
A
+ ·
+ ·
+
·

1
1
1
0
0
(2.6)
unde
0
A este valoarea actualizată (în anul de referinţă 0),
n
T este valoarea reală cu n ani înainte de
momentul de referinţă (notaţia T semnificând trecutul), iar
n
V este valoarea reală cu n ani după
momentul de referinţă (notaţia V semnificând viitorul).
Dacă n>1, actualizarea pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 0 şi anul n, care include deci
mai mulţi ani, conduce la următoarele relaţii, obţinute ca serii continue şi constante de sume :
( )
( )
( ) a a
a
V a V A
n
n
n
n
+
− +
· + ·


1
1 1
1
1
0
(2.7)
şi
( )
( )
a
a
T a T A
n
n
1 1
1
0
− +
· + ·

(2.8)
Fondurile necesare unei investiţii pot proveni în principal din trei direcţii :
- fondurile proprii ale organizaţiei;
- credite obţinute de la bănci sau alte instituţii financiare;
- emiterea de noi acţiuni ca urmare a majorării capitalului social al organizaţiei.
Trebuie precizat faptul că mai există şi variantele investiţiilor în contrapartidă, prin concesiune
sau prin leasing.
În cazul fondurilor proprii, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cel realizat de investiţia
existentă. În cazul creditului, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu costul creditului (anuitatea
plătită). În cazul emiterii de acţiuni, beneficiul trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile
ocazionate de emiterea şi vânzarea acţiunilor. Sursa fondurilor este determinată de natura, mărimea
22
şi desfăşurarea în timp a proiectului respectiv, de conjunctura economică, de influenţa sistemului
de impozitare, de alte cerinţe de finanţare ulterioare, de inflaţie, etc.
Achiziţionarea unor echipamente în sistem de leasing poate constitui o soluţie avantajoasă şi
pentru proiectele de investiţii având ca scop conservare a energiei.
Sistemul sau codul fiscal, care stabileşte în detaliu modul de impozitare şi de taxare a oricărei
activităţi poate influenţa viabilitatea oricărui proiect de investiţii. Natura activităţii asociate
proiectului de investiţii poate atrage atât o reducere cât şi o creştere a impozitelor şi taxelor în
raport cu media. Obligaţiile (sarcinile) fiscale trebuie bine cunoscute şi fundamentate înaintea
derulării propriu-zise a proiectului. Trebuie reţinut faptul că atât reducerea cât şi majorarea de
impozit se vor simţi în contabilitatea obiectivului de investiţie începând din anul următor realizării
acestuia.
La prima vedere, inflaţia şi respectiv deflaţia constitue un factor semnificativ care influenţează
orice proiect de investiţii. Considerarea inflaţiei sau deflaţiei în analiza economico-financiară
implică însă o bună cunoaştere a evoluţiei viitoare a acestui indicator, care are un puternic caracter
probabilistic. În lipsa unor informaţii sigure este preferabilă neglijarea sau escamotarea efectului
inflaţiei prin exprimarea fluxurilor de lichidităţi (cash flow-ului) în monedă constantă sau
cvaziconstantă.
Metodele statistice şi analitice de evaluare a riscului şi a elementelor neprevăzute sunt cu atât
mai precise cu cât durata studiului este mai mică. Durata perioadei de studiu se alege în funcţie de
durata utilă de viaţă a mijloacelor fixe utilizate. Elementele principale ale oricărei analize
economice sunt mărimea şi eşalonarea în timp a cheltuielilor de capital, a cheltuielilor prilejuite de
desfăşurarea activităţii, a economiilor şi a veniturilor realizate.
În final nu trebuie neglijate aspecte legate de perspectiva unor elemente poteţial generatoare de
perturbaţii de natură financiară precum preţul materiilor prime, preţul purtătorilor de energie,
costul forţei de muncă, rata inflaţiei, rata dobânzii, etc. Aceşti factori perturbatori nu se află sub
controlul investitorului şi pot avea în orice economie o evoluţie surprinzătoare, greu predictibilă, în
special pe termen lung.
2.3 Indicatori de performanţă economică şi financiară utilizaţi pentru evaluarea
proiectelor de investiţie.
Investitorul trebuie să stabilească dacă un proiect de investiţii este rentabil şi dacă beneficiul
acestuia este suficient de mare în raport cu alte soluţii de valorificare a capitalului. În plus, el
trebuie să aleagă dintre variantele tehnice de realizare a proiectului de investiţii aceea variantă
care are un efect economic maxim. Principalii indicatori de performanţă pentru evaluarea eficienţei
economice a unei variante de realizare a unui proiect de investiţii sunt:
a. Indicatori având la bază valori actualizate :
- venitul net actualizat;
- termenul (durata) de recuperare în valori actualizate;
- cheltuielile totale actualizate;
- rata internă de rentabilitate;
- rata internă de acumulare a capitalului.
b. Indicatori având la bază valori neactualizate (indicatori empirici) :
- venitul net neactualizat;
- termenul (durata) de recuperare în valori neactualizate;
- randamentul contabil;
c. Indicatori având la bază analiza costurilor :
- costuri medii şi costuri marginale;
- costul de revenire economic.
2.3.1 Indicatori având la bază valori actualizate.
Pentru ca rezultatele analizei economice să fie corecte, iar concluziile obţinute în urma
interpretării rezultatelor să fie pertinente, este necesară respectarea mai multor condiţii.
23
În primul rând este obligatorie estimarea duratelor de realizare şi de exploatare a proiectului de
investiţii. De asemenea, este absolut necesară estimarea costurilor de investiţii şi de exploatare pe
toată durata de viaţă a echipamentelor.
Bunurile sau serviciile produse în timpul exploatării proiectului de investiţii trebuie să fie
perfect cuantificabile atât în unităţi fizice cât şi în unităţi valorice, chiar şi atunci când acestea nu
sunt destinate să constituie obiectul unei tranzacţii comerciale.
Calculele se fac de regulă în monedă constantă. O consecinţă directă a acestei ipoteze o
constituie faptul că nu mai este necesară estimarea inflaţiei şi nici a efectelor ei asupra elementelor
de natură economică ce intervin în calcule (preţuri, costuri de investiţii, rate de actualizare,
dobânzi etc). Acest lucru simplifică estenţial calculele. În cazul finanţării investiţiilor prin credite,
la calculul anuităţilor, trebuie considerate dobânzile reale şi nu cele aparente (dobânda reală este
cea obţinută în urma eliminării efectului inflaţiei).
Valoarea ratei de actualizare este fie estimată pe baza literaturii de specialitate, fie impusă de
politica organizaţiei analizate sau de normativele în vigoare. Valorile ratelor de actualizare depind
esenţial de sursa de finanţare (fonduri proprii sau credite). În cazul general al finanţărilor din surse
mixte valoarea ratei de actualizare este stabilită în funcţie de costul mediu al capitalului. Pentru
simplificarea calculelor se lucrează cu o rată unică de actualizare. Această ipoteză este justificată
prin faptul că, dacă investitorul dispune de capital propriu, el îl poate valorifica pe piaţa financiară
sau îşi reduce proporţional creditul luat. Totul se petrece ca şi cum capitalul disponibil ar fi fost
plasat pe piaţa de capital cu aceiaşi dobândă procentuală care stă la baza determinării ratei de
actualizare.
De regulă fiscalitatea nu este luată în consideraţie. Atunci când considerarea ei conduce la
aspecte particulare, acest lucru trebuie specificat şi analizat pentru fiecare criteriu în parte.
Sumele considerate în calcule sunt încasările şi plăţile reale, cheltuielile de investiţie fiind
considerate în momentul în care au fost făcute în cazul utilizării fondurilor proprii sau prin
intermediul anuităţilor în cazul recurgerii la credite, actualizate în momentul plăţii acestora.
Amortismentele se includ în cheltuielile anuale numai în cazul calculelor costurile de producţie
specifice.
Momentului actualizării se poate alege arbitrar de către cel care efectuează analiza, cu condiţia
ca acesta să fie acelaşi pentru toate variantele de realizare a proiectului considerate.
Ca o consecinţă a cerinţelor anterioare, calculele efectuate sunt calcule deterministe. În cazul în
care există îndoieli asupra valorilor unor mărimi ce intervin în calcule, se face o analiză de
sensibilitate a indicatorului de eficienţă economică (criteriului economic) respectiv la variaţia
mărimilor ale căror valori sunt incerte.
a. Se numeşte venit net actualizat (VNA) suma algebrică a veniturilor nete anuale actualizate
pe întreaga perioadă de activitate considerată. Forma analitică a criteriului depinde esenţial de
momentul de referinţă considerat pentru actualizare.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului demarării proiectului de
investiţii, venitul net actualizat se defineşte cu relaţia :
( )

·
+
− − −
·
n
i
i
i i i i
a
I A C IN
VNA
1
1
(2.9)
unde
i
IN sunt încasările efetuate în anul „i”,
i
C sunt cheltuielile de operare din anul „i” exclusiv
amortismentele,
i
A sunt anuităţile plătite în anul „i” pentru returnarea creditelor luate,
i
I sunt
investiţiile efectuate din fonduri proprii în anul „i”, a este rata de actualizare considerată iar n este
durata de studiu. Durata de timp pentru care se calculează venitul net actualizat este
f r
n n n + ·
,
unde
r
n reprezintă durata de realizare a investiţiei, care se termină în momentul punerii în
funcţiune a obiectivului, iar
f
n
este durata de activitate scontată (funcţionare) a obiectivului.
Relaţia (2.10) este convenabilă pentru definirea mărimii VNA.
În cazul considerării drept moment de referinţă a momentului începerii exploatării proiectului
de investiţii, venitul net actualizat se determină cu relaţia :
24
( )
( )
i
n
i
i
n
i
i
i i i
a I
a
A C IN
VNA
r
f
+ −
+
− −
·
∑ ∑
· ·
1
1
1 1
(2.10)
în care s-au utilizat aceleaşi notaţii ca în relaţia (2.9). În relaţia (2.10), la calculul celei de a doua
sume trebuie avut în vedere sensul axei timpului. Altfel spus, actualizare cheltuielilor de investiţii
se face în viitor, în timp ce actualizarea cheltuielilor de operare se face în trecut. Indiferent de
momentul considerat pentru actualizare, o soluţie este economică dacă 0 ≥ VNA , iar în cazul
comparării mai multor soluţii, soluţia optimă corespunde condiţiei max · VNA .
Pentru evitarea complicaţiilor datorate unor surse de finanţare multipe, pentru studiile de
fezabilitate, investiţiile se pot considera acoperite numai din fonduri proprii. În acest fel, din
relaţiile (2.9) şi (2.10) dispare termenul
i
A . Această ipoteză nu conduce la concluzii eronate
deoarece:
- de regulă, cota de investiţii realizată pe bază de credite este limitată;
- dacă o soluţie este economică atunci când este realizată din fonduri proprii, ea va fi cu atât mai
rentabilă când se realizează din credite deoarece, de regulă, costul capitalului propriu este mai
mare decât costul creditelor;
- ipoteza nu modifică relaţia de mărime între veniturile nete actualizate ale variantelor analizate.
Aplicarea criteriului VNA necesită cunoaşterea graficului de realizare a investiţiilor atunci
când acestea se realizează din fonduri proprii sau când se percepe dobândă şi pe perioada de graţie
în cazul realizării lor prin credite. Influenţa graficului de realizare a investiţiei asupra venitului net
actualizat porneşte de la faptul că o investiţie se realizează etapizat, de cele mai multe ori diferit de
o repartiţie uniformă în timp. Dacă momentul actualizării investiţiilor este momentul punerii în
funcţiune a obiectivului, valoarea actualizată a investiţiei este :
( )

·
+ ·
r
n
i
i
i
a I IA
1
1 (2.11)
în care
i
I este valoarea investiţiei realizată în anul „i” iar
r
n este durata de realizare a investiţiei.
Calculul investiţiei actualizate cu relaţia (2.12) este dificil deoarece, în faza de studii, este
necunoscut modul de realizare în timp a investiţiei. De aceea, pentru simplificare, în calcule se
consideră o repartiţie uniformă a investiţiei pe perioada de realizare a ei :
( )

·
+ ≅
r
n
i
i
r
a
n
I
IA
1
1 (2.12)
unde I este investiţia totală:

·
·
r
n
i
i
I I
1
.
Erorile introduse de ipoteza repartiţiei uniforme a investiţiilor pe perioada de realizare sunt cu
mult sub cele admise în diversele etape ale analizei economice şi ipoteza acestei repartiţii poate fi
acceptată.
Influenţa capacităţii de producţie instalate apare numai în cazul în care criteriul VNA este
folosit pentru compararea mai multor variante. În această situaţie, pentru ca variantele să poată fi
comparabile, este necesar ca ele să fie identice (echivalente) din punct de vedere al efectelor. În
caz contrar, concluziile obţinute pot fi false. De regulă, proiectele de investiţii pornesc de la
ipoteza satisfacerii unor cereri impuse, ca urmare, în mod automat, variantele comparate sunt
echivalente din punct de vedere al efectelor utile. În cazul în care variantele analizate nu sunt
echivalente din punct de vedere al efectelor, în unele situaţii este necesară aducerea lor la
echivalenţă. Necesitatea echivalării variantelor, precum şi metodologia efectivă de echivalare se
stabileşte de la caz la caz, în funcţie de condiţiile concrete.
Influenţa duratei de studiu decurge din condiţia ca variantele să fie comparate pentru aceiaşi
perioadă de activitate (de studiu). În cazul analizei unor variante cu durate de viaţă diferite,
problema se poate rezolva în două moduri :
25
- considerarea drept durată de studiu a celui mai mic multiplu comun a duratelor de viaţă a
variantelor comparate, cu considerarea investiţiilor de înlocuire în anul expirării duratelor de viaţă
respective;
- considerarea drept perioadă de strudiu a duratei de viaţă celei mai scurte şi considerarea
unor investiţii reziduale în celelalte variante.
În concluzie, criteriul venitului net actualizat :
- poate fi folosit pentru estimarea eficienţei economice a unui proiect de investiţii,
constituind criteriul cel mai concludent;
- poate fi folosit pentru compararea mai multor variante de realizare a unui proiect de
investiţie. Pentru ca compararea să fie concludentă, în anumite cazuri, este necesară echivalarea
variantelor din punct de vedere al efectelor utile;
- necesită un volum relativ mare de calcule şi respectarea unor ipoteze prezentate anterior;
- în unele cazuri particulare se pot utiliza forme simplificate ale criteriului care să reducă
considerabil volumul de calcule. Forma cea mai des utilizată este:
( )
( )
s
n
r
c i
a
I
C IN k I k VNA
+
+ − + − ·
1
(2.13)
unde
i
k şi
c
k sunt coeficienţii de actualizare a investiţiilor, respectiv a cheltuielilor; I sunt
investiţiile, IN sunt încasările anuale, C sunt cheltuielile anuale de exploatare iar
r
I este investiiţia
remanentă sau cheltuielile reziduale.
Coeficienţii
i
k şi
c
k se determină cu relaţiile:
( )
( ) a
a
a
n
k
r
n
r
i
+
− +
· 1
1 1 1
(2.14)
( )
( ) a a
a
k
s
s
n
n
c
+
− +
·
1
1 1
(2.15)
în care
r
n este durata de realizare a investiţiei, iar
s
n durata de studiu, egală cu durata de viată.
Relaţia este aplicabilă în cazul unor producţii constante an de an pe toată durata de studiu.
r
I poate
fi atât pozitivă, când reprezintă o investiţie remanentă, cât şi negativă când reprezintă un cost
rezidual.
b. Cheltuielile totale actualizate (CTA) este un indicator rezultat prin simplificarea venitului
net actualizat, cu condiţia ca toate variantele analizate fie sunt echivalente din punct de vedere al
efectelor. În caz că ele nu sunt echivalente iniţial, ele sunt aduse la echivalenţă ulterior prin
calculele de echivalare. Astfel:
( ) ( )
∑ ∑
· ·
+
+ +
·
+
·
n
i
i
i i i
n
i
i
i
a
I A C
a
CT
CTA
1 1
1 1
=MIN (2.16)
în care CT sunt cheltuielile totale în anul „i” aferente realizării unui proiect de investiiţii,
i
C sunt
cheltuielile de exploatare (exclusiv amortizările);
i
A anuităţile plătite pentru returnarea creditelor
şi I
i
sunt investiţiile realizate din fonduri proprii, toate corespunzătoare anului „i”.
În condiţiile în care variantele de realizare ale proiectului de investiţie au aceleaşi efecte utile,
condiţia VNA = MAX este identică cu condiţia CTA = MIN şi criteriul CTA conduce la aceiaşi
ierarhizare a variantelor.
Faţă de criteriul VNA, criteriul CTA prezintă următoarele aspecte caracteristice:
- este mai simplu, întrucât nu necesită determinarea încasărilor anuale, respectiv nu
necesită estimarea preţurilor de valorificare a efectelor utile;
- poate fi aplicat în analiza unor variante de realizare a unor proiecte de investiţii pentru
care ar fi dificilă definirea unor încasări (de exemplu: variante de dimensionare hidraulică a unor
conducte, variante de dimensionare a unor izolaţii termice etc);
26
- permite doar analiza comparativă a eficienţei unor varinate, fără ca să dea informaţii
despre eficienţa economică efectivă a variantelor. De aceea, după o triere a variantelor, cu criteriul
CTA, varianta sau variantele reţinute sunt analizate din punctul de vedere al eficienţie economice
efective printr-un alt criteriu (VNA, RIR, termen de recuperare etc);
- pentru ca să conducă la aceleaşi rezultate (la aceiaşi ierarhizare a variantelor) cu criteriul
VNA este necesară echivalarea variantelor din punct de vedere al efectelor utile.
Observaţie : Dacă în cazul criteriului VNA echivalarea variantelor era opţională, în funcţie de
situaţia concretă, în cazul criteriului CTA echivalarea este obligatorie indiferent de cazul studiat.
Modul de efectuare al echivalării variantelor depinde esenţia de situaţia concretă a
proiectelor de investiţii. Pot apare două situaţii diferite, şi anume:
a. obiectivul proiectului de investiţii este componentă a unui sistem existent. În această,
situaţie, echivalarea se face la nivelul sistemului, trebuind să fie indeplinite două condiţii:
- capacităţile de producţie nominale la nivelul sistemului trebuie să fie aceleaşi în toate
variantele de realizare a proiectului. Echivalarea se face faţă de varianta cu capacitate nominală
der producţie maximă, şi constă în adăugarea la cheltuielile totale ale celorlalte variante a unor
investiţii de echivalare:
( )
ech
c c
ech
i M M I − ·
max
(2.17)
unde
c
M
max
este capacitatea nominală de producţie în varianta cu capacitate maximă,
c
M
este
capacitatea de producţie în varianta considerată; iar
ech
i este investiţia specifică de echivalare. Se
poate considera că diferenţa de capacitate nominală ( )
c c
M M −
max
se instalează fie în unităţi
etalon, caracterizate prin normative, fie în condiţiile medii din sistemul considerat, stabilindu-se
astfel valoarea
ech
i . În cazul unor sisteme cu capacităţi nominale de producţie excedentare faţă de
cerere (cazul actual al SEN din România) nu este necesară echivalarea variantelor din punctul de
vedere al capacităţilor de producţie, şi 0 ·
ech
I . În mod convenţional, investiţiile de echivalare se
consideră o singură dată, şi apar în anul anterior punerii în funcţiune a variantei respective;
- efectele utile anuale trebuie să fie aceleaşi în toate variantele de realizare a proiectului.
Echivalarea se face faţă de varianta cu efectul anual maxim şi constă la adăugarea în celelalte
variante a unor cheltuieli de echivalare:
( )
ech
a a
ech
c M M C − ·
max
(2.18)
în care
a
M
max
şi
a
M
sunt efectele anuale în varianta cu efecte anuale maxime, respectiv în
varianta considerată, iar
ech
c cheltuielile specifice pentru producerea diferenţei de efecte anuale
fie în nişte unităţ etalon cu caracteristici date de normative, fie în condiţiile medii din sistemul
considerat. Cheltuielile de echivalare apar în fiecare an pe întreaga durată de studiu a
proiectului de investiţii.
În cazul analizei proiectelor de investiţii pentru obiective având mai multe tipuri de efecte utile
este necesară echivalarea variantelor pe fiecare tip de efect util, cheltuielile totale de echivalare
vor fi o sumă de cheltuieli de echivalare.
În cazul particular al energiei electrice, cheltuielile de echivalare se determină cu relaţia:
( )
B ech
a a
ech
p b E E C − ≅
max
(2.19)
unde ( )
a a
E E −
max
este diferenţa de producţie anuală de energie electrică în varianta cu producţie
maximă şi varianta considerată,
ech
b fiind consumul specific de combustibil de echivalare (fie în
unităţi etalon, fie în condiţiile medii din sistem), iar
B
p
este preţul combustibilului.
Relaţia (2.19) a fost scrisă în ipoteza că în cheltuielile specifice de producţie a energieie
electrice se consideră doar componenta combustibil.
b. obiectivul proiectului de investiţii este independent (nu face parte dintr-un sistem). În
această situaţie se face o echivalare a variiantelor numai după efectele utile anuale. Aceasta se
27
face prin considerarea unor cheltuieli de echivalare (care apr în fiecare an, pe întreaga perioadă
de studiu) calculate cu relaţia:
( )
M
a a
ech
p M M C − ·
max
(2.20)
în care
a a
M M ,
max
au fost definite anterior, iar
M
p reprezintă preţul de cumpărare pe piaţă al
efectului util respectiv (energie electrică, căldură, produs fizic ect.).
În cazul particular al energiei electrice, cumpărarea acesteia la un tarif binom (taxă de putere
şi taxă de energie consumată) face în mod indirect şi o echivalare din punct de vedere al
capacităţilor nominale de producţie.
Aplicarea criteriului CTA necestiă respectarea tuturor ipotezelor generale şi a celor particulare
definite în cazul VNA, în special cea referitoare la perioada de studiu, care trebuie să fie aceeaşi în
toate variantele. În cazul unor valori pozitive ale investiţiilor reziduale (valorificare a
echipamentelor dezafectate), acestea se scad din cheltuielile ultimului an, ele reprezentând de fapt
un venit.
c. Rata internă de rentabilite a unei investiţii (RIR) reprezintă acea rată de actualizare pentru
care venitul net actualizat se anulează, respectiv:
( )
0
1
1
0
·
+
− − −

·
s
n
i
i
i i i i
a
I A C IN
(2.21)
unde
0
a RIR · .
Soluţia ecuaţiei (2.21) rezultă prin încercări dintr-un calcul iterativ, utilizând fie tabelele de
actualizare, fie un program specializat de calculator, ecuaţia neputând fi rezolvată analitic.
RIR poate fi interpretată ca fiind dobânda procentuală care poate fi acceptată atât pentru
investiţii cât şi pentru fondul de rulment, astfel ca proiectul de investiţii propus să nu producă
pierderi.
Notând cu
i
F fluxul de capital în anul „i”:
i i i i
I C IN F − − ·
realaţia (4.17) devine :
( )
( ) ( )
0
1
....
1
1
0
2
0
2
0
1
0
·
+
+ +
+
+
+
+
n
n
a
F
a
F
a
F
F
(2.22)
sau, notând cu
0
1 a x + · , rezultă :
0 ...
1
1 0
· + + +

n
n n
F x F x F (2.23)
Determinarea ratei interne de rentabilitate RIR se reduce la determinarea rădăcinilor ecuaţiei
2.23. Fiind un polinom de gradul „n”, ecuaţia are rădăcini reale şi imaginare.
Numărul de soluţii reale depinde de semnele fluxurilor de capital
i
F astfel :
- dacă fluxul 0
0
< F şi restul fluxurilor 0 ,......
1
>
n
F F , proiectul de investiţii este
caracterizat de o singură rată internă de rentabilitate;
- dacă fluxurile
0
F şi
n
F sunt negative, restul fluxurilor fiind pozitive, rata internă de
rentabilitate poate avea două valori distincte. Este cazul caracteristic al unor proiecte de investiţii
cu valori importante şi negative ale investiţiilor reziduale;
- dacă pe parcursul timpului apar mai multe fluxuri de capital negative (cazul unor
investiţii de înlocuire), rata internă de rentabilitate poate avea valori multiple (mai multe de două).
În general, situaţia este foarte rar întâlnită.
Rentabilitatea unui proiect se estimează în raport cu valoarea RIR astfel:
- dacă RIR are o valoare unică, proiectul este rentabil dacă RIR a ≤ ;
- dacă RIR are două valori, proiectul este rentabil dacă
2 1
RIR a RIR ≤ ≤ ;
- dacă RIR are valori multiple (mai mult de două valori), domeniile de rentabilitate se
stabilesc de la caz la caz.
28
Rata internă de rentabilitate se utilizează pentru estimarea eficienţie economice a unei
investiţii. Ea nu poate fi utilizată pentru compararea mai multor variante întrucât poate conduce la
concluzii false.
Determinarea ratei interne de rentabilitate nu necesită cunoaşterea ratei de actualizare, însă,
aprecierea economicităţii unei investiţii face apel la aceasta, deoarece ea trebuie comparată cu rata
internă de rentabilitate.
d. Rata internă de acumulare a capitalului (RIA) este definită de relaţia :
IA
CA INA
IA
VBA
R
c

· · (2.24)
unde VBA reprezintă venitul brut actualizat (încasări totale actualizate minus cheltuieli totale de
exploatare - fără amortizări - actualizate), iar IA investiţia actualizată.
Dacă 1 ≥
c
R soluţia este eficientă economic, iar dacă 1 <
c
R , ea este ineficientă economic.
Criteriul ratei interne de acumulare este echivalent criteriului VNA deoarece:
1 >< ·
IA
VBA
R
c
(2.25)
corespunde
0 >< · − VNA IA VBA (2.26)
Acest criteriu elimină efectul de scară şi poate fi utilizat în compararea unor variante care nu
sunt echivalente din punct de vedere al efectelor utile. Dă practic aceleaşi informaţii ca şi criteriul
venitului net actualizat relativ vna (randamentul contabil) :
0 1 <> − ·

· ·
c
R
IA
IA VBA
IA
VNA
vna (2.27)
în care notaţiile au fost definite anterior.
Fie valoarea venitului net actualizat, dat de relaţia:
( )

·
+
− −
·
n
i
i
i i i
a
I C IN
VNA
1
1
(2.28)
unde IN
i
sunt încasările din anul „i”; C
i
- cheltuielile de exploatare din anul „i” (exclusiv
amortizările); iar I
i
investiţiile din anul „i”.
e. Durată de recuperare a capitalului
r
n , se defineşte ca fiind numărul de ani pentru care se
îndeplineşte relaţia:
( )
0
1
1
·
+
− −
·

·
r
n
i
i
i i i
a
I C IN
VNA (2.29)
Definirea duratei de recuperare a capitalului necesită stabilirea unei origini a timpului. De
regulă, convenţia acceptată este de a calcula această durată începând cu momentul punerii în
funcţiune a obiectivului respectiv.
Durata de recuperare a capitalului (în valori actualizate) este durata de exploatare a
obiectivului, la sfârşitul căreia se poate acoperi investiţia iniţială şi realiza un venit suplimentar
corespunzător ratei de actualizare considerate. Teoretic, decizia de acceptare sau de eliminare a
unui proiect de investiţii ar trebui luată prin compararea duratei de recuperare a capitalului
r
n cu
durata de viaţă a obiectivului
v
n . Dacă
v r
n n ≤ , proiectul de investiţii poate fi acceptat, el
aducând venituri actualizate nete,ar dacă
v r
n n < , proiectul trebuie respins, el neaducând venituri
nete pe perioada de viaţă a echipamentului.
În practică, ţinând cont că se lucrează cu un viitor incert, pragul de timp care conduce la
respingerea unui proiect de investiţii se alege empiric, fiind mult mai redus decât durata de viaţă a
obiectivului.
Durata de recuperare a capitalului în valori actualizate este un criteriu des folosit deoarece:
- este un criteriu simplu de aplicat;
- da informaţii având semnificaţie fizică, uşor de înţeles;
29
- permite atât stabilirea economicităţii unei soluţii cât şi alegerea soluţiei optime dintr-un
şir de soluţii posibile (cu respectarea aceloraşi condiţii de actualizare);
- permite compararea unor soluţii care nu trebuie să fie în mod obligatoriu echivalente din
punct de vedere al efectelor.
2.3.2 Indicatori de performanţă având la bază valori neactualizate.
Criteriile empirice de analiză economică nu fac apel la actualizare şi permit o estimare grosieră
dar rapidă a interesului economic pentru un proiect de investiţii.
a. Venitul net neactualizat (VNN) este o mărime care rezultă din relaţia de definiţie a VNA
pentru a = 0. El are o semnificaţie similară cu VNA, cu diferenţa că valoarea sa reprezintă profitul
efectiv (neactualizat) însumat pe durata de activitate scontată. Atunci când VNN = 0, proiectul de
investiţie astfel caracterizat nu este profitabil dar nici nu produce pierderi. Dacă VNN < 0, atunci
sigur proiectul produce pierderi. În cazul VNN > 0, proiectul produce un profit, a cărui valoare
absolută neactualizată este chiar VNN. Pentru exprimarea ei procentuală se poate recurge la
calculul RIR.
b. Termenul de recuperare a investiţiilor unui proiect este egal cu durata de exploatare a
acestuia care permite ca veniturile realizate să recupereze investiţia iniţială, adică:
( ) 0
1
· − −

·
T
i
i i i
I C IN (2.30)
Definiţia termenului de recuperare este asemănătoare definiţiei duratei de recuperare a
capitalului, singura diferenţă constând în faptul că diversele sume nu mai sunt actualizate. De
multe ori, pentru evitatea confuziilor, durata de recuperare a capitalului este numită termen de
recuperare în valori actualizate.
Dacă producţiile anuale pot fi considerate constante (sau puţin variabile) în timp, termenul de
recuperare este:
C IN
I
T

· (2.31)
Termenul de recuperare necesită definirea unei origini a timpului, similar cazului duratei de
recuperare a capitalului. De regulă, se consideră drept origine a timpului momentul punerii în
funcţiune a obiectivului respectiv.
Pentru utilizarea termenului de recuperare ca un criteriu pentru admiterea sau eliminarea unei
soluţii necesită stabilirea unui valori de referinţă (
r
T ), numită de unii autori termen normat de
recuperare a investiţiei.
Pentru ca acest criteriu să ofere informaţii coerente, cel puţin într-o primă aproximaţie, cu
criteriul duratei de recuperare a capitalului, timpul de referinţă trebuie să îndeplinească condiţia
v
n T ≤ în care n
v
este durata de viaţă a proiectului de investiţii. Calculele din literatura de
specialitate arată că pentru o concordanţă cât mai exactă a acestui criteriu cu criteriul duratei de
recuperare a capitalului (termenul de recuperare în valori actualizate) este necesar ca:
v r
n T
3
1
2
1
÷ ≤ (2.32)
Astfel, pentru rate de actualizare ridicate şi pentru proiecte de investiţii cu durate de viaţă
ridicate, criteriul termenului de recuperare este coerent cu criteriul duratei de recuperare a
capitalului. De exemplu, un termen normat de recuperare de 4 ani corespunde unei rate de
actualizare a de 0,25 şi unei durate de viaţă de minim 12 ani; iar un termen normat de recuperare
de 6 ani, corespunde unei rate de actualizare de 0,15 şi unei durate de viaţă de minim 18 ani, etc.
Este un criteriu simplu, iar dacă se respectă condiţiile prezentate anterior conduce la concluzii
coerente cu criteriile bazate pe actualizare. Utilizarea lui este recomandată pentru o primă triere a
unor variante de realizare a unui proiect de investiţii şi pentru uşurarea deciziei în cazul proiectelor
de investiţii cu costuri de investiţie relativ reduse.
30
c. Rata randamentului contabil este raportul dintre venitul anual mediu şi valoarea investiţiei
corespunzătoare:
( )
I
mediu C IN
r
c

· (2.33)
Se observă că acest criteriu este similar ratei interne de acumulare a capitalului, cu diferenţa că
nu ia în consideraţie actualizarea, respectiv nu ţine cont de momentele de timp diferite la care apar
diversele elemente ale fluxului de capital (investiţii, măsurări, cheltuieli). Din acest motiv criteriul
nu poate constitui un criteriu de acceptare sau de eliminare a unui proiect de investiţii şi nici de
comparare a variantelor. Se foloseşte în cazuri particulare: proiecte de investiţii cu o rată a
randamentului contabil într-un domeniu foarte larg eliminându-se soluţiile cu valorile foarte reduse
ale ratei randamentului contabil.
Rata randamentului contabil şi rata internă de rentabilitate sunt egale în cazul proiectelor de
investiţii cu producţii constante pe o durată de viaţă infinită:
2.3.3 Elemente legate de creditare

Valoarea creditului reprezintă suma totală de bani împrumutată. Data creditului este data la
care se eliberează împrumutul. Acesta poate fi ridicat odată sau, în cazul cel mai des întâlnit, în
mai multe tranşe eşalonate în funcţie de modul de realizare a proiectului de investiţii.
Perioada de graţie reprezintă un interval de timp în care creditul este scutit de plata de rate
pentru acoperirea creditului şi a dobânzilor aferente. Durata perioadei de graţie este de regulă
perioada de realizare a proiectului de investiţii (conform principiului - nu încasări, nu plăţi) şi este
stabilită prin condiţiile contractuale. Este posibil ca pe durata perioadei de graţie dobânda
procentuală (rata dobânzii) percepută de bancă să fie mai mică decât cea pentru întregul credit sau
chiar nulă. În cazul unei dobânzi procentuale nenule pe perioada de graţie, debitorul va fi obligat
să plătească o sumă suplimentară faţă de credit şi egală cu:
( ) [ ] 1 1
1
− + ·

·

i g
g
g
i
i PG
d C D (2.34)
unde
PG
D este dobânda totală datorată pe perioada de graţie,
i
C este valoarea creditului ridicat în
anul „i”, g
d
este dobânda procentuală pe perioada de graţie iar
g
este numărul de ani ai perioadei
de graţie.
Între dobânda procentuală pe perioada de graţie g
d
şi cea percepută pentru întregul credit
există o relaţie de tipul
d d
g
≤ ≤ 0
. În cazul în care creditorul nu acordă o perioadă de graţie sau
durata acordată acesteia este mai mică decât durata de realizare a prioectului de investiţii, este
probabil ca investitorul să recurgă la credite secundare, de scurtă durată, pentru acoperirea ratelor
şi dobânzilor aferente creditului principal.
Dobânda procentuală nominală (rata nominală a dobânzii) reprezintă o valoare procentuală
din suma creditată, plătită anual deţinătorului de capital pentru folosirea temporară (un an) a
creditului. Această dobândă procentuală include rata profitului mediu pe economie, rata de profit a
creditorului şi rata riscului (care ţine cont şi de rata inflaţiei). Atunci când rata inflaţiei nu poate fi
apreciată în momentul contractării creditului, dobânda procentuală poate fi dată în procente din
valoarea creditului exprimată în monedă constantă sau variabilă în timp în funcţie de rata dobânzii
interbancare (LIBOR) sau de rata dobânzii percepute de banca naţională a ţării respective. De
exemplu în România, băncile comerciale au o dobândă procentuală mai mare cu 5 - 10 procente
decât dobânda procentală percepută de Banca Naţională a României, asigurându-se astfel
împotriva riscului modificării necontrolate a inflaţiei.
Între valoarea dobânzii procentuale exprimate în monedă constantă * d şi cea exprimată în
monedă curentă d există relaţia:
( ) ( ) i d d + + · + 1 * 1 1 (2.35)
în care i este rata anuală a inflaţiei.
31
Dobînzile se scad de regulă din veniturile impozabile, ca urmare valoarea reală a unei dobânzi
procentuale exprimate în monedă constantă după plata taxelor fiscale
*
f
d
este:
( )
i
i d t
d
f
+
− −
·
1
1
*
(2.36)
unde t reprezintă impozitul procentual anual exprimat în monedă constantă, restul mărimilor fiind
definite anterior.
Perioada de rambursare a creditului reprezintă perioada de timp cuprinsă între prima şi
ultima rată de rambursare a creditului. Mărimea şi eşalonarea în timp a ratelor depinde de
condiţiile contractuale. De regulă, creditele se returnează prin plata unor tranşe fixe pe întreaga
peroadă de rambursare, numite anuităţi:
( )
( ) 1 1
1
− +
+
·
n
n
t
d
d d
C A (2.37)
în care
t
C este valoarea totală a creditului; d - dobânda procentuală anuală cu care a fost acordat
creditul; iar n - durata de rambursare a acestuia.
Valoarea totală a creditului este:
PG t
D C C + · (2.38)
unde C este valoarea efectivă a creditului; iar
PG
D dobânda totală percepută pe perioada de graţie.
Anuităţile pot fi exprimate în monedă curentă, caz în care dobânzile procentuale sunt cele
reale, care ţin cont de inflaţie, sau în monedă constantă, caz în care şi dobânda procentuală se
exprimă în monedă constantă. Între anuitatea plătită în anul „x” în monedă constantă * A şi cea în
monedă curentă A există relaţia
( )
n
i
A
A
+
·
1
*
(2.39)
unde A este anuitatea în preţuri constante; * A anuitatea în monedă constantă; i - rata anuală a
inflaţiei; iar n - numărul de ani dintre momentul de referinţă şi momentul de plată a anuităţii.
Valoarea creditului rambursat
R
C până la o anumită dată „n” se determină cu relaţia:
( ) 1 1 − +
·
n
t R
d
d
C C
(2.40)
iar valoarea ce mai rămâne de rambursat este:
R t RR
C C C − · (2.41)
Mărimile
R
C şi
RR
C pot fi exprimate în monedă curentă sau în monedă constantă. Uneori,
contractele de credit prevăd indexarea creditelor nerambursabile exprimate în monedă curentă cu
inflaţia, caz în care relaţia de calcul atât a anuităţilor cât şi a creditelor rambursate şi nerambursate
se complică. Pentru a evita aceste complicaţii, de regulă, în cazul unor economii afectate de o
inflaţie cu evoluţie necontrolată, se lucrează în monedă constantă.
Proiectele de investiţii pot face fie apel la credite internaţionale, la importuri de echipamente şi
materii prime, fie rezultatele producţiei pot fi exportate. Toate aceste situaţii impun folosirea ratei
de schimb valutar. Când aceste aspecte sunt cotate în diverse valute ele trebuie convertite în aceiaşi
valută pentru a face posibilă compararea efectelor. Pentru compararea economică a variantelor este
necesară conversia tuturor monedelor în care se exprimă diversele cheltuieli şi venituri într-o
valută de referinţă, ceea ce implică:
- alegerea valutei de referinţă;
- stabilirea ratelor de schimb;
- stabilirea metodei de conversie.
Rata oficială de schimb a unei ţări este rata la care Banca Naţională a ţării respective realizează
în mod curent tranzacţiile valutare ale monedei locale, tranzacţii care pot fi influenţate de politica
valutară şi de credite a Băncii Naţionale respective. Pentru a elimina efectul politicii valutare şi de
credite a Băncii Naţionale, în cazul unor perioade de investiţii cu o perioadă lungă de execuţie, de
32
reambursare a creditelor externe şi de exploatare se recomandă utilizarea ratei umbră de schimb
valutar, care cu o precizie suficientă poate fi considerată cea de pe piaţa mondială de valută.
Este posibil ca variaţia în timp a ratelor de schimb valutar să aibă efecte considerabile asupra
proiectului de investiţii, putând schimba esenţial clasificarea variantelor de execuţie a proiectului
respectiv.
2.3.4. Calculele de eficienţă economică şi fiscalitatea
Realizarea unui proiect de investiţii antrenează beneficii şi investitorul va plăti impozite
fiscului. Ca urmare, în cadrul analizelor economice, la stabilirea fluxurilor de capital trebuie ţinut
seama şi de plăţile corespunzătoare impozitelor. Determinarea valorii impozitelor plătite fiscului se
face pornind de la valoarea beneficiului impozabil, calculat pe baza convenţiilor contabile stabilite
prin legile financiare valabile în ţara respectivă.
Impozitele plătite de către un investitor sunt de natură foarte variată: taxa pe valoarea adăugată
(TVA), impozite locale, impozite plătite fiscului, taxa pe cifra de afaceri etc.
În literatura de specialitate se face observaţia că taxa pe valoarea adăugată TVA este, în general,
un impozit neutru faţă de problemele de investiţii, calculele de rentabilitate putând fi făcute fără
considerarea TVA. Într-adevăr, întreprinderea decât colectează TVA-ul suplimentar care, de fapt,
este plătit de către clienţii care cumpără bunurile şi serviciile produse de întreprindere.
Impozitul total plătit de către o întreprindere este de regulă o fracţiune din beneficiul impozabil
(fracţiunea plătită este stabilită prin lege). De regulă beneficiul impozabil într-un an „i” se
determină cu relaţia:
i i i i
Am C IN B − − · (2.42)
unde
i
IN sunt încasările corespunzătoare producţiei din anul „i”,
i
C sunt cheltuielile de
exploatare din anul „i” iar
i
Am sunt amortismentele plătite în anul „i” determinate în conformitate
cu legislaţia financiară în vigoare.
Încasările şi cheltuielile de exploatare se consideră convenţional în anul în care se realizează
efectiv producţia, respectiv în care se fac consumurile de exploatare (inclusiv întreţinerile şi
reparaţiile) chiar dacă încasările şi plăţile se fac în alţi ani. Spre exemplu, lucrările de întreţinere
realizate în anul 1996, dar plătite în anul 1997, sunt considerate la calculul beneficiului impozabil
pe anul 1996.
În anii în care apar vânzări de active sau valori reziduale negative, această formulă se
corectează prin adăugarea unor valori, respectiv prin scăderea unor valori. În cazul unui proiect
economic justificat global, în anumiţi ani pot apare pierderi contabile (beneficiul impozabil
negativ). În această situaţie impozitele plătite sunt nule, iar pierderile contabile se scad din
beneficiile impozabile ale anilor următori.
Venitul brut anual realizat după impozitare într-un an “i” este :
i i i i
IM C IN VB − − · (2.43)
unde
i
IN sunt încasările anuale,
i
C sunt cheltuielile anuale de exploatare (exvlusiv amortizările)
iar
i
IM este impozitul plătit anual.
Impozitul plătit anual se determină cu relaţia :
i m i
B i IM · (2.44)
în care
m
i este impozitul procentual plătit, iar
i
B beneficiul impozabil realizat în anul respectiv. În
anii în care beneficiul impozabil este negativ sau nul (apar pierderi contabile), impozitul plătit se
consideră „0”. În anii următori anilor cu pierderi contabile, beneficiile impozabile se reduc cu
pierderile contabile din anii anteriori.
Venitul net actualizat după impozitiare :
( )
( )

·
+
− − − ·
n
i
i
i i i i
a
IM I C IN VNA
1
*
1
1
(2.45)
33
unde notaţiile utilizate au fost definite anterior. Se observă, că pentru aceleaşi condiţii de
actualizare (moment de referinţă, rată de actualizare şi durată de studiu) există relaţia :
VNA VNA <
*
(2.46)
în care VNA este venitul net actualizat în lipsa impozitului. Similar, se poate scrie relaţia de calcul
pentru determinarea ratei interne de rentabilitate stabilindu-se că
RIR RIR <
*
(2.47)
În concluzie pentru o rată de actualizare dată, considerarea impozitelor poate conduce la
eliminarea unor proiecte de investiţii al căror venit net atualizat ar fi fost pozitiv fără considerarea
fiscalităţii; respectiv la reţinerea unor soluţii cu investiţii relativ reduse. Pentru simplificarea
calculelor se pune problema dacă nu este suficientă modificarea valorii ratei de actualizare în
vederea utilizării relaţiilor de calcul fără considerarea impozitelor. În literatura de specialitate se
indică relaţia :
m
i
a
a

·
1
*
(2.48)
unde a este rata de actualizare în condiţiile considerării impozitelor;
*
a
rata de actualizare în
condiţiile în care nu se consideră impozitele; iar
m
i impozitul procentual plătit fiscului.
Rata internă de rentabilitate după impozit va fi:
( ) RIR i RIR
m
− ≈ 1
*
(2.49)
În situaţia unor proiecte la care investiţiile se realizează în totalitate la începutul perioadei de
exploatare, se ajunge practic la aceleaşi rezultate indiferent dacă se efectuează un calcul corect, cu
considerarea impozitării, sau un calcul simplificat, utilizând rata de actualizare corectată. În cazul
analizei unor variante cu investiţii distribuite diferit în timp, concluziile obţinute prin calculul
simplificat (fără impozit) pentru rata de actualizare
*
a
pot fi altele decât obţinute în cazul calcului
complet (cu impozite) dar pentru rata de actualizare a. La aceleaşi concluzii se ajunge şi în cazul
unor investiţii care apar în diversele variante practic în acelaşi timp, dar au legi de amortizare
diferite.
34
3. CONSUMURI FINALE DE ENERGIE TERMICĂ
3.1 Clasificări
Pentru clasificarea consumurilor de energie termică pot fi avute în vedere mai multe aspecte
cum ar fi :
• destinaţia consumului;
• natura şi parametrii purtătorului de energie;
• modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, saptămânală, sezonieră şi anuală)..
În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de energie termică :
a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de muncă şi de viaţă (unui
anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii, ventilării, climatizării, preparării apei
calde de consum;
b) consumuri cu caracter tehnologic, aferente activităţilor cu caracter direct productiv, proceselor
tehnologice, etc.
În funcţie de natura purtătorului de energie, consumurile de energie termică (căldură) se pot
clasifica în două mari categorii :
• consumuri de căldură sub formă de abur;
• consumuri de căldură sub formă de apă fierbinte sau apă caldă.
Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de consumatori mai mici
la un moment dat constă în precizarea următoarelor aspecte :
- valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);
- consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau preliminate;
- durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor perioade caracteristice,
durata fiecăreia dintre acestea;
- modul de variaţie specific a cererii de energie pentru un interval cu durata unei zile, a unei
săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.
Cererea totală de energie la nivelul unui contur dat rezultă prin însumarea cererilor diferitelor
categorii şi/sau grupări de consumatori.
În cazul unor consumuri simultane de energie electrică şi căldură cu potenţial termic mediu sau
coborât, consumatorii sunt caracterizaţi printr-un indice de structură a consumului, definit prin
raportul între cererile maxime, medii sau momentane de energie electrică şi respectiv de căldură.
Această mărime influenţează şi în anumite situaţii chiar determină natura şi caracteristicile soluţiei
de alimentare cu energie sau modalitatea de tarifare convenabilă consumatorului.
Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la rândul său mai multe
destinaţii :
- încălzire, ventilare, climatizare;
- prepararea apei calde menajere/sanitare;
- tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive desfăşurate într-o întreprindere
industrială sau a unei utilităţi publice).
Căldura este transportată de la sursă la consumatorul final prin intermediul unui agent termic,
ale cărui natură şi parametri sunt în general adaptate destinaţiei consumului. Şi în acest caz
diferitele categorii de consum prezintă caracteristici diferite.
Trebuie precizat faptul că, datorită limitărilor de natură tehnică, cererea de căldură cu potenţial
termic ridicat este asigurată numai prin arderea directă a combustibilului în perimetrul instalaţiei
consumatoare.
Însumarea consumurilor pentru stabilirea valorii maxime a cererii totale aferente diferitelor
categorii sau grupuri de consumatori alimentaţi de către aceeaşi sursă se face ţinând seama de
gradul de simultaneitate al cererilor respective. De asemenea, simultaneitatea consumurilor de
35
energie electrică şi termică (diurnă, săptămânală, sezonieră, anuală) ale aceluiaşi consumator
constituie un aspect important în definirea cererii respective de energie, care poate avea
consecinţe importante asupra eficacităţii soluţiilor de alimentare cu energie prin cogenerare.
Consumatorii de căldură pentru încălzirea, ventilarea şi condiţionarea spaţiilor, fie ca aceştia
sunt casnici, publici sau industriali, prezintă o serie de caracteristici comune legate de tipul de
climă şi condiţiile meteorologice din zona de amplasament :
• durata de alimentare;
• alura curbei de variaţie a temperaturii exterioare şi valorile limită ale acesteia.
Consumatorii de energie de tip industrial prezintă la rândul lor o mare diversitate sub aspectul
scării de putere, al indicelui de structură a consumului de energie, al duratei alimentării cu energie
şi al modului specific de variaţie a cererii. Între caracteristicile cererii de energie, modul de variaţie
în timp prezintă cele mai multe particularităţi, deoarece el constituie rezultatul suprapunerii
efectelor unor factori bine determinaţi şi a unor factori aleatori specifici activităţii respective.
Reducerea consumurilor de energie şi respectiv creşterea eficienţei energetice a unei
întreprinderi industriale, indiferent de natura şi caracteristicile consumurilor inventariate în
interiorul perimetrului ocupat, presupune în general recurgerea la două categorii de măsuri având
ca scop :
• reprogramarea funcţionării şi reabilitarea instalaţiilor şi echipamentelor existente fără
modificări esenţiale;
• identificarea şi implementarea unor soluţii tehnice noi de instalaţii, echipamente şi
tehnologii cu performanţe tehnice, energetice şi economice superioare.
3.2. Consumuri pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi de viaţă
Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare, climatizare şi
prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri energetice aferente clădirilor.
Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum de energie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea
factorilor săi de influenţă.
Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine :
• realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
• eliminarea pierderilor energetice;
• asigurarea monitorizării corespunzătoare a consumurilor energetice.
Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:
• instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor energetice;
• intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a acestora;
• îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi echipamentelor
consumatoare;
• adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare.
3.2.1 Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor
Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru încălzire se pot
grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii desfăşurate în interiorul
acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative, instituţii culturale, şcoli, cămine de copii,
spitale, hale industriale, etc; degajări de căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este amplasată incinta (clădirea),
temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a vântului, orientarea geografică, gradul de
expunere la vânt, temperatura de calcul a solului, adâncimea pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice ( densitate, căldură specifică, conductivitate
termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate termică, inerţia termică) ale elementelor
36
de construcţie ale incintei: tip materiale de construcţii (cărămidă, panouri beton), tip pereţi
(interior, exterior), grosime perete, tip planşee, tip pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre
(interioare, exterioare, simple, duble, materiale), rosturi; coeficienţi de tarnsmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură, modul de exploatare şi
întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate, durata de alimentare cu
căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură, etc.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru încălzire
Indiferent de natura incintei, mărimea consumului de căldură rezultată din bilanţul termic al
acesteia, care ia în consideraţie toate pierderile şi aporturile de căldură:
r d i tr pv pt
q q q q q q + + + + +
(3.1)
Deci, rezultă consumul de căldură pentru încălzire:
( )
r d tr pv pt i
q q q q q q + − + + ·
(3.2)
în care: q
pt
sunt pierderile de căldură prin suprafeţele care mărginesc incinta; q
pv
– pierderile de
căldură prin infiltrarea aerului rece din exterior, datorită neetanşeităţilor uşilor şi ferestrelor
exterioare, q
pvr
, şi prin ventilare naturală, q
pvn
; q
tr
– căldura necesară a fi introdusă în incintă, în
perioadele tranzitorii de la începutul încălzirii, pentru ridicarea temperaturilor pereţilor, obiectelor
şi aerului din incintă până la valorile corespunzătoare regimului staţionar;
q
i
– căldura introdusă de instalaţia statică de încălzire; q
d
– căldura degajată în urma activităţilor
care au loc în incintă; q
r
– căldura primită din exterior prin radiaţie solară.
Determinarea consumului de căldură pentru încălzirea incintelor se poate face printr-un calcul
exact - conform normativelor standardizate sau printr-un calcul aproximativ. În cele ce urmează se
vor prezenta relaţiile de calcul aproximativ. Pentru calcule aproximative, care urmăresc stabilirea
într-o primă fază a capacităţii de transport a unei reţele termice sau a sursei de alimentare cu
căldură, se pot folosi următoarele relaţii simplificate:
( ) a t t V x q
e i e i pt
⋅ − ⋅ ·
[kW] (3.3)
pt v pvn
q f q ⋅ ·
[kW] (3.4)
unde: x
i
este caracteristica termică de încălzire a clădirii, în kW/(m
2
⋅ grad); V
e
– volumul exterior
al clădirii, în m
3
; a – coeficient care ţine seama de valoarea de calcul a temperaturii exterioare
c
e
t ;
f
v
– factor dependent de valoarea temperaturii exterioare. Ponderea diverselor pierderi care intervin
în relaţia (5.3.) depinde de destinaţia incintei, de suprafaţa totală de schimb de căldură a acesteia
cu exteriorul şi de raportul de vitrare r
v
(raportul între suprafaţa acoperită cu sticlă şi suprafaţa
totală înconjurătoare a incintei încălzite.
Stabilirea valorii de calcul a consumului de căldură
c
i
q se face pentru valorile de calcul ale:
temperaturii interioare
c
i
t , temperaturii exterioare
c
e
t şi vitezei vântului v
c
. Odată cunoscută
valoarea de calcul
c
i
q , conform metodologiei de mai sus, pentru calculul celorlalte valori
caracteristice ale consumului de căldură se vor utiliza următoarele relaţii:
Consumul minim de căldură,
m
i
q , corespunde temperaturii exterioare
x
e
t ,ca valoare medie
zilnică pentru trei zile consecutive, la care începe, respectiv se termină perioada de încălzire
(conform standardului în vigoare, C t
x
e
° + · 10 ). Ţinând seama de relaţiile de calcul prezentate
mai sus, rezultă că pentru o anumită viteză a vântului v şi o anumită incintă, necesarul de căldură
pentru încălzire are forma generală:
q
i
= a + b (t
i
– t
e
) [kW] (3.5)
în care a şi b sunt constante dimensionale pentru incinta dată, dependente de caracteristicile
termice şi constructive ale acesteia (cunoscute de la calculul lui
c
i
q ).
37
q
i

[%]
τ [h/zi]
q
i

[kW]
τ
[h/an]
Scriind relaţia (3.5) pentru condiţiile de calcul şi cele corespunzătoare valorii minime,
rezultă:
( )
( )
c
e
c
i
x
e
c
i c
i
m
i
t t b a
t t b a
q q
− ⋅ +
− ⋅ +
⋅ · [kW] (3.6)
Consumul mediu anual de căldură,
md
i
q , se poate calcula cu relaţia:
c
i i t c v
md
i
q f f f f q ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · [kW] (3.7)
în care: f
v
este coeficientul de corecţie care ţine seama că viteza reală a vântului v este mult diferită
de valoarea de calcul v
c
luată în considerare la determinarea
c
i
q (în funcţie de zona eoliană, f
v
=
0,705....0,877 pentru v
c
= 10....4 m/s); f
c
– coeficientul de corecţie care ţine seama că necesarul real
de căldură este mai mic decât cel teoretic, în stabilirea acestuia neţinându-se seama de aporturile
de căldură de la oameni, iluminat, procese tehnologice etc. (pentru ateliere cu procese tehnologice
fără degajări de căldură f
c
= 0,70, iar la cele cu degajări de căldură f
c
= 0,65); f
t
– coeficientul de
corecţie datorat oscilaţiilor admise ale temperaturii aerului interior, care apar datorită regimului de
livrare a căldurii şi a regimului nestaţionar de transfer de căldură (pentru majoritatea construcţiilor
f
t
= 0,95; f
i
– coeficientul de corecţie care ţine seama că la calculul valorii medii
md
i
q nu s-a luat în
considerare adaosul de întrerupere a funcţionării instalaţiei (pentru regimul de funcţionare: cu
întreruperi de 14 h/zi, f
i
= 0,91; cu întreruperi de 10 h/zi, f
i
= 0,94, iar la funcţionare continuă, f
i
=
1,00 .
Consumul anual de căldură pentru încălzire, Q
i
, este dat de:
md
i
c
e
c
i
md
e
c
i
zi i
q
t t
t t
z Q ⋅


⋅ ⋅ ·τ (3.8)
sau, folosind numărul de grade zile ale perioadei de încălzire,
( )
md
e
c
i
t t z N − ⋅ · [grade zile/an] (3.9)
relaţia (3.8) devine:
c
e
c
i
i
zi i
t t
q
N Q

⋅ ⋅ ·
max
τ [kWh/an] (3.10)
în care: τ
zi
este durata zilnică de funcţionare a instalaţiei de încălzire, în h/zi; z – durata perioadei
de încălzire, în zile;
md
e
t - temperatura exterioară medie pe perioada de încălzire, în °C.Valorile lui
N şi
md
e
t sunt specificate în STAS.
b. Variaţia consumului de căldură pentru încălzire depinde, în primul rând, de temperatura
exterioară şi de caracteristicile termofizice ale elementelor de construcţie care delimitează incinta,
după cum s-a arătat în relaţia (3.10). Ca urmare, pentru o incintă dată, q
i
variază invers
proporţional faţă de temperatura exterioară t
e
.
Variaţia zilnică a lui q
i
este funcţie de variaţia corespunzătoare a lui t
e
care, după analizele
statistice, are o alură aproximativ sinusoidală decalată faţă de origine (v.fig.3.9.). Ţinând seama de
relaţia (3.5), variaţia lui q
i
ar fi dată de curba 2 din figura 3.9. Aceasta corespunde unor incinte fără
inerţie termică, de exemplu, 100% vitrate. În realitate, elementele de construcţie introduc o
întârziere (defazaj) a variaţiei lui q
i
faţă de aceea a lui t
e
. Acest defazaj (în ore) depinde de natura şi
grosimea elementelor de construcţie, putând ajunge la valori de ordinul orelor pentru incintele cu
grade mici de vitrare.
Curba clasată anuală consumului de căldură pentru încălzire are alura din figura 3.10. Aceasta
se caracterizează printr-un grad de neuniformitate ridicat (δ
i
≈ 1,8...2,1) pentru durate ale
perioadei de încălzire corespunzătoare condiţiilor ţării noastre de: τ
i
≈ 3000...5400 h/an.
Cantitatea anuală de căldură pentru încălzire este:
38
q
i

[%]
τ [h/zi]
q
i

[kW]
τ
[h/an]
τ
τ
d q Q
i
i
a
i
⋅ ·

0
[kJ/an] (3.11)
iar duratele anuale de utilizare ale valorii de calcul sunt:
2280 ... 1800 · · ·
i
i
c
i
a
i c
ui
q
Q
δ
τ
τ h/an (3.12)
Fig. 3.10. Curba clasată anuală a necesarului de căldură pentru încălzire
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se aplică în două etape :
• în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
Fig. 3.9. Variaţia zilnică a temperaturii exterioare (curba 1) şi a necesarului
de căldură pentru încălzire q
i
(curba 2 - variaţia fără defazaj; cuba 3 –
variaţia cu defazaj), τ - defazaj în timp.
39
q
i

[%]
τ
τ
0
80
60
40
20
4 8
12 16 20 24
4 8
12 16 20 24
– 4
+ 4
+ 8
0
t
e
[°C]
τ [h/zi]

1
3
2
τ
i
q
i

[kW]
τ
[h/an]
c
i
q
• în cursul existenţei acestora.
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură pentru
încălzire nu se poate interveni :
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.
De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate către
aspecte accesibile :
• caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
• caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru încălzire;
• regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.
O primă categorie de metode vizează tipul constructiv al aparatelor consumatoare, precum şi
sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la nivelul acestora. În general aceste măsuri sunt
avute în vedere în faza de concepţie şi proiectare, orientarea actuală fiind către echipamente
performante, bazate pe tehnologii de ultimă oră în domeniul respectiv.
Controlul sistemelor de încălzire conduce la economii importante de energie pentru toate
tipurile de clădiri.
Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de agent termic şi
temperaturile pe tur şi retur permite calcularea automată a energiei termice consumate în perioada
de încălzire.
O importanţă deosebită o are dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea corectă a sistemelor de
distribuţtie a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de conducte şi
grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim piezometric, etc).
Recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile, în special a
energiei solare, sunt măsuri care conduc la economii semnificative la factura energetică.
O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire vizează incinta,
respectiv clădirea încălzită :
• îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare, ceea ce
conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare naturală;
• reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural şi creşterea
consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial;
• îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie utilizate pentru
realizarea incintei;
• intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi ferestrele
clădirii.
Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt semnificative. Actualele
metode de reducere a pierderilor presupun izolarea şi etanşarea anvelopei, dublarea geamurilor,
etc.
Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a menţine aer,
deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici deosebit de importante ale
materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la apă
şi vaporii de apă, rezistenţa chimică, uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre materialele
izolante cele mai utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi polistirenul
expandat. Conductibibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.
Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei de
energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea
acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi hidroizolaţia
acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu
compensează deficienţele izolaţiei normale.
Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a
pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are ca
efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea realizează cu ajutorul materialelor izolante
fixate mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi
tencuială de ciment.
40
Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu necesită modificarea
faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale clădirilor şi este mai uşor de aplicat.
Metoda prezintă şi dezanvantaje, deoarece conduce la întreruperea activităţii interioare în timpul
lucrărilor şi creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în alimentarea cu energie
electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară reduce spaţiul util al
incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren expandat care se
introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie are un cost relativ scăzut şi durata
de recuperarea mică.
Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.
Defectele de structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi ferestrelor conduc la
pierderi importante de căldură. Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează
materiale tip spumă şi materiale textile. De asemenea se urmăreşte reducerea pe cât posibil a
numărului de deschideri a uşilor şi ferestrelor.
Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul clădirilor. De asemenea,
apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. Dublarea geamurilor poate reduce pierderile cu
mai mult de 50%.
În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pa baza calculelor tehnico economice,
punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile obţinute sub toate aspectele.
3.2.2 Consumul de căldură pentru ventilare

Consumul de căldură pentru ventilare asigură încălzirea aerului proaspăt introdus într-o
incintă, în vederea înlocuirii unei cote echivalente de aer viciat evacuat în exterior.
În funcţie de cantitatea de noxe prezentă în incintă, regimurile posibile de funcţionare a
instalaţiilor de ventilare sunt:
• în circuit deschis (fară recircularea aerului din interior);
• în circuit mixt (cu recirculare parţială a aerului din interior);
• în circuit închis (cu recircularea aerului din interiorul incintei).
Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru ventilare sunt:
• elemente geografice şi climaterice : zona geografică în care este amplasată incinta (clădirea),
temperatura exterioară de calcul, direcţia, frecvenţa şi viteza medie a vântului;
• elemente dependente de natura activităţii, destinaţia incintei şi cantitatea şi gradul de nocivitate
al noxelor emise. Acestea influenţează numărul de schimburi de aer cu exteriorul (frecvenţa),
regimurile de funcţionare ale instalaţiei de ventilare şi anume durata zilnică de funcţionare
respectiv întreruperile în funcţionare în cursul unei zile precum şi săptămânale (weekend,
sărbători legale).
• caracteristicile constructive ale incintei: volumul interior, temperatura şi căldura specifică a
aerului din interiorul incintei;
• caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de ventilare şi modul de exploatare, gradul
de întreţinere şi sistemele de reglare utilizate;
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru ventilare

Se calculează cu relaţia:
( )
e i a i s v
t t c V n q − ⋅ ⋅ · [kW] (3.13)
în care: n
s
este numărul (frecvenţa) de schimburi, caracteristic destinaţiei încăperii, în schimburi/s;
V
i
– volumul interior al încăperii ventilate, în m
3
N
; c
a
– căldura specifică a aerului, în kJ/m
3
N
⋅ K; t
i
,
t
e
– temperatura interioară şi exterioară a aerului, în °C.
41
Valoarea de calcul a consumului de căldură,
c
v
q , se determină pe baza valorilor de calcul ale
lui n
s
, t
i
şi t
e
în funcţie de natura activităţilor din incintă. Valorile lui
c
i
t sunt aceleaşi cu cele
aferente încălzirii. Valoarea de calcul
c
e
t se stabileşte în funcţie de mărimea degajărilor nocive
(noxele) din incinta ventilată. pentru incintele cu degajări nocive, procesul de ventilare are un
caracter continuu, numărul de schimburi de aer rămânând constant la valoarea de calcul
c
s
n . În
acest caz, valoarea de calcul a lui t
e
este aceea considerată ca şi la încălzire
c
e
t . La incintele fără
degajări nocive, unde în cursul zilei procesul de ventilare are un caracter intermitent, temperatura
exterioară de calcul pentru ventilare
v
e
t are valori mai ridicate decât
c
e
t .
Deci:
- la incintele cu degajări nocive:
( )
c
e
c
i a i
c
s
c
v
t t c V n q − ⋅ ⋅ · (3.14)
- la incintele fără degajări nocive:
( )
v
e
c
i a i
c
s
c
v
t t c V n q − ⋅ ⋅ ·
• •
[kW] (3.15)
În perioadele scurte de timp în care temperatura exterioară are valori cuprinse între
v
e
t şi
c
e
t pentru a menţine constantă temperatura
c
i
t se reduce frecvenţa schimbătoarelor de aer
c
s
n .
Valoarea minimă a acestei frecvenţe apare la temperatura exterioară de calcul
c
e
t , fiind dată de:
c
e
c
i
v
e
c
i c
s s
t t
t t
n n


⋅ ·

min
[schimburi/s] (3.16)
Consumul mediu de căldură pentru ventilare,
md
v
q , se poate calcula cu relaţia:
c
v
c
e
c
i
md
e
c
i md
v
q
t t
t t
f q ⋅


⋅ ·
1
[kW] (3.17)
în care f
1
este un coeficient de corecţie care ţine seama de faptul că temperatura exterioară medie
md
e
t
'
pe perioada de funcţionare a instalaţiei de ventilare poate fi diferită de valoarea medie
md
e
t
definită prin ( ) ( )
md
e
c
i
md
e
c
i
t t t t f − − · /
'
1
. Valorile sale depind de
md
e
t şi numărul de schimburi de
lucru ale întreprinderii (pentru 10 .... 5 – + ·
md
e
t °C şi pentru lucrul în 3 schimburi f
1
=
0,975...0,625, iar pentru lucru într-un schimb f
1
= 0,950...0,550).
Consumul anual de căldură pentru ventilare, Q
v
este dat de:
md
v v zi v v
q f z Q ⋅ ⋅ ⋅ ·
2 ,
τ [kWh/an] (3.18)
unde: τ
v,zi
este durata zilnică de funcţionare a instalaţiei de ventilare, în h/zi; z
v
– durata anuală a
perioadei de ventilare, în zile/an; f
2
– coeficient care ţine seama că, în general, instalaţia de
ventilare nu funcţionează în zilele de sărbătoare (curent se poate considera f
2
= 0,85).
Variaţia consumului de căldură pentru ventilare - este determinată de variaţia temperaturii
exterioare t
e
, variind liniar cu aceasta. În cazul incintelor fără degajări nocive, la valori t
e
mai
coborâte decât
v
e
t , consumul de căldură rămâne constant la valoarea de calcul
c
v
q prin reducerea
numărului de schimburi de aer n
s
.
Valorile zilnice ale consumului de căldură pentru ventilare urmăresc strict variaţiile
temperaturii exterioare, cu excepţia perioadelor de întrerupere a ventilării şi a perioadelor în care
temperatura exterioară momentană are valori mai mici decât
c
e
t - pentru incintele cu degajări
nocive, sau mai mici decât
v
e
t - pentru cele fără degajări nocive. Aceste variaţii simultane se
explică prin lipsa inerţiei termice a aerului încălzit.
Curba clasată anuală a consumului de căldură pentru ventilare are alura asemănătoare celei
pentru încălzire în cazul incintelor cu degajări nocive, unde procesul de ventilare este continuu şi
42
dependent numai de temperatura exterioară. Pentru incintele fără degajări nocive, curba clasată
anuală a lui q
v
nu depinde numai de temperatura exterioară, ci şi de regimul intermitent de
alimentare cu căldură impus de consumatorii respectivi. Pentru aceste cazuri, curba clasată anuală
se stabileşte având la bază, fie valorile efective înregistrate ale lui q
v
(trasarea curbei clasate prin
postcalcul), fie pe baza unei curbe clasate cunoscută pentru consumatori similari.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru ventilare, ca şi în cazul consumului
de căldură pentru încălzire, se analizează în două situaţii :
• în faza de concepţie şi proiectare a instalaţiilor consumatoare;
• în cursul exploatării instalaţiilor deja existente.
În ambele ipoteze metodele sunt orientate către anumite categorii de elemente, menţionate
anterior. Reducerea consumului de căldură pentru ventilare se poate realiza în principiu prin
aceleaşi metode ca şi în cazul încălzirii, la care se adaugă măsuri specifice cum sunt:
• utilizarea pe cât este posibil a ventilării în circuit închis (şi/sau mixt), în limitele admise de
noxele degajate în interior, reducând astfel consumul de energie electrică aferent;
• reducerea numărului de schimburi de aer cu exeriorul (în cazul ventilării în circuit deschis), în
concordanţă cu necesităţile locale ale incintei;
• scurtarea intervalelor de ventilaţie (în cazul în care nu se dispune de sisteme de automatizare,
care să permită pornirea şi oprirea automată, la atingerea anumitor parametri limită);
• oprirea instalaţiilor de ventilare pe timpul pauzelor, zilelor de weekend şi a sărbătorilor;
• dotarea instalaţiilor cu sisteme de automatizare;
• dotarea cu sisteme de reglare automată a temperaturii şi umidităţii aerului;
• îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale aparatelor şi instalaţiilor utilizate;
• îmbunătăţirea performanţelor în funcţionarea (schimbului de căldură) a bateriilor de încălzire a
aerului, utilizate în centralele de ventilare (ventilare centralizată), precum şi a aerotermelor, în
cazul ventilării locale a incintelor (ventilare descentralizată);
• recuperarea aerului evacuat din incinta ventilată pentru reducerea cotei de consum de căldură
necesar încălzirii aerului proaspăt introdus în bateriile de încălzire;
• întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor.
3.2.3. Climatizarea clădirilor (incintelor).
Climatizarea sau condiţionarea clădirilor urmăreşte menţinerea calităţii aerului (temperatură,
umiditate, conţinut de praf, substanţe chimice, mirosuri etc.) în anumite limite bine determinate,
indiferent de variaţia factorilor meteorologici şi a degajărilor interioare de căldură, umiditate,
substanţe chimice etc.
O instalaţie de climatizare permite tratarea aerului din clădire prin supunerea la procese
multiple, nu neapărat simultane, de încălzire, răcire, umidificare, uscare, filtrare şi înlocuire
parţială sau totală a acestuia. În funcţionarea unei astfel de instalaţii apar două regimuri
caracteristice. Astfel, la funcţionarea în regim de iarnă, instalaţia de condiţionare asigură
încălzirea, umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială sau totală a
aerului din incintele climatizate. Modul de dimensionare şi de funcţionare al instalaţiilor de
climatizare în acest regim este identic cu al instalaţiilor de ventilare, acestea constituind de fapt un
caz particular al instalatiilor de climatizare. La funcţionarea în regim de vară, instalaţia de
condiţionare asigură răcirea, umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială
sau totală a aerului din incintele climatizate.
O instalaţie care permite tratarea parţială a aerului poartă numele de instalaţie de climatizare
parţială a aerului. De exemplu, instalaţiile de ventilare sunt instalaţii de climatizare parţială.
Nespecialiştii numesc instalaţia de climatizare parţială care asigură răcirea aerului pe timpul verii
(eventual completată cu o umidificare sau o uscare a acestuia) tot instalaţie de climatizare.
43
Bilanţul termic al unei incinte climatizate pe perioada verii permite stabilirea cantităţii de
căldură care trebuie extrasă în vederea menţinerii temperaturii interioare la o valoare mai redusă
decât cea exterioară :
d int FE PE F
q q q q q + + + · (3.18)
unde q
PE
, q
FE
sunt fluxurile termice pătrunse în încăpere prin elementele de construcţie exterioare
cu inerţie termică (opace), respective fără inerţie termică (de regulă transparente), q
int
este fluxul
termic pătruns în incintă prin elementelede de construcţie interioare (încăperile învecinate
neclimatizate), iar q
d
este fluxul termic datorat degajărilor interioare de căldură. Fluxurile termice
pătrunse în încăpere prin elementele de construcţie exterioare, indiferent dacă sunt sau nu opace, se
datorează atât unei temperaturi exterioare mai ridicate decât cea din interiorul incintei, cât şi
radiaţiei solare.
Fig.5.1. Fluxurile termice la suprafaţa exterioară a unui elemente de construcţie opac (a), respectiv
transparent (b) : q
R
– radiaţia solară incidentă; q
Rrfl
– radiaţia solară reflectată; q
Rrfr
– radiaţia solară
refractată (transmisă prin transparenţă în incintă); q
cv
– flux termic schimbat de element prin
convecţie cu aerul exterior; q
PE
, q
FEc
– flux termic transmis prin conducţie prin elementul de
construcţie.
Datorită absorbţiei radiaţiei solare, temperatura elementelor de construcţie la suprafaţa
exterioară va fi mai ridicată decât temperatura aerului exterior şi, ca urmare, elementul de
construcţie va schimba căldură prin convecţie cu aerul exterior.
În cazul elementului de construcţie opac, bilanţul termic în regim staţionar la suprafaţa
exterioară a acestuia va fi :
PE cv Rrfl R
q q q q + + · (3.19)
în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 5.2.
Fluxul termic datorat radiaţiei solare absorbite de suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie se poate exprima prin relaţia:
S I A q q
Rrfl R
⋅ ⋅ · − (3.20)
unde A este coeficientul de absorbţie a radiaţiei solare de către suprafaţa exterioară a elementului
de construcţie, care depinde de natura şi de calitatea materialului din care este realizată suprafaţa, I
este intensitatea totală a radiaţiei solare, care include radiaţia directă şi radiaţia difuză, iar S este
suprafaţa exterioară a elementului de construcţie. Fluxul termic transmis prin convecţie de
suprafaţa exterioară a elementului de construcţie aerului exterior este :
) t t ( S q
e pe e cv
− ⋅ ⋅ α ·
(3.21)
în care α
e
este coeficientul de transfer de căldură prin convecţie de la suprafaţa exterioară a
elementului de construcţie la aerul exterior, S este suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie, iar t
pe
şi t
e
sunt temperatura elementului de construcţie la suprafaţa exterioară şi
respectiv temperatura aerului exterior.
Transferul global de căldură prin elementul de construcţie respectiv (convecţie exterioară,
conducţie şi convecţie interioeră), poate fi exprimat prin intermediul relaţiei :
44
q
PE
q
R
q
cv
q
Rrfl
q
FEc
q
R
q
cv
q
Rrfl
q
Rrfr
a. b.
t
e
t
pe
t
pe
t
e
t
i
t
i
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸

α
+ ⋅ ⋅ ·
i
e
e
PE
t I
A
t S
R
1
q (3.22)
unde R este rezistenţa termică totală la transferul de căldură prin elementul de construcţie opac
considerat, iar t
i
este temperatura aerului din interiorul incintei.
Fluxul termic printr-un element de construcţie opac supus radiaţiei solare este acelaşi cu fluxul
termic prin elementul de construcţie respectiv în absenţa radiaţiei solare dacă temperatuta aerului
exterior ar avea valoarea :
I
A
t t
e
e s

α
+ ·
(3.23)
Temperatura t
s
definită prin relaţia anterioară poartă numele de temperatură exterioară
echivalentă sau temperatură a aerului însorit. Termenul ∆t
E
=
I
A
e

α
reprezintă creşterea valorii
temperaturii exterioare care echivalează efectul radiaţiei solare asupra elementului de construcţie.
În cazul elementului de construcţie transparent, bilanţul termic în regim staţionar la suprafaţa
exterioară a acestuia este dat de relaţia :
PEc cv Rrfr Rrfl R
q q q q q + + + · (3.24)
în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 5.2. Fluxul termic datorat radiaţiei solare
absorbite de suprafaţa exterioară a elementului de construcţie se poate exprima prin relaţia:
S I A q q q
Rrfr Rrfl R
⋅ ⋅ · − − (3.25)
unde notaţiile folosite sunt cele definite în fig. 5.2. Procedând similar ca în cazul elementelor de
construcţie opace, se ajunge la relaţia :
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸

α
+ ⋅ ⋅ ·
i
e
e
FEc
t I
A
t S
R
1
q (3.26)
cu observaţia că valorile mărimilor R, A şi α
e
care intervin au valori diferite de cele ale
elementului de construcţie opac.
Fluxul termic transmis printr-un element de construcţie transparent sub forma radiaţiei solare
refractate poate fi scris sub forma :
( ) S I S I c q
d i D Rrfr
⋅ + ⋅ ⋅ · (3.27)
în care c este un coeficient subunitar care exprimă gradul de reţinere a radiaţiei solare în incintă,
care depinde de tipul elementului de construcţie transparent, de calitatea materialului din care este
realizat, de existenţa unor dispozitive de ecranare etc, I
D
este intensitatea radiaţiei solare directe, I
d
este intensitatea radiaţiei solare difuze, S este suprafaţa totală a elementului de construcţie
transparent, iar S
i
este suprafaţa elementului de construcţie transparent supusă radiaţiei solare
directe, care reprezintă o parte din suprafaţa totală S
i
≤ S.
Fluxul termic total printr-un element de construcţie transparent este :
( ) S I S I c t I
A
t S
R
1
q
d i D i
e
e
FE
⋅ + ⋅ ⋅ +
1
1
]
1

¸

,
_

¸
¸

α
+ ⋅ ⋅ · (3.28)
Pentru elementele de construcţie transparente se poate defini o temperatură exterioară
echivalentă printr-o relaţie similară celei definite pentru elementele opace. Valoarea acestei
temperaturi exterioare echivalente va fi mai redusă decât cea corespunzătoare elementelor de
construcţie opace pentru aceleaşi condiţii de climă (aceeaşi temperatură exterioară şi aceeaşi
intensitate a radiaţiei solare totale), lucru explicat prin valori ale coeficientului de absorbţie A mult
mai mici în cazul elementelor de construcţie transparente decât în cazul celor opace.
În cursul unei zile, atât temperatura exterioară t
e
, cât şi intensitatea radiaţiei solare directe,
difuze şi totale sunt variabile. Ca urmare, schimbul de căldură de la exteriorul către interiorul
incintelor are loc numai în regim nestaţionar. Astfel, temperatura exterioară t
e
oscilează în cursul
zilei în jurul unei valori medii
md
e
t
cu o amplitudine
e
t
A
:
45
md
e
max
e
e
t
t t A − · (3.29)
în care s-a notat cu
max
e
t
valoarea maximă în cursul zilei a temperaturii exterioare. Intensitatea
radiaţiei solare variază la rândul ei în cursul zilei între valoarea 0 şi o valoare maximă I
max
în jurul
unei valori medii I
md
.
Considerând variaţiile zilnice ale temperaturii exterioare şi ale radiaţiei solare perfect
simultane în timp şi având în vedere relaţia de definiţie a temperaturii exterioare echivalente t
s
(temperaturii aerului însorit), se poate determina amplitudinea variaţiei zilnice a acesteia :
( ) ( )
md max
e
e
t
md max
e
md
e
max
e
md
e
md
e
max
e
max
e
md
s
max
s
s
t
I I
A
A I I
A
t t
I
A
t I
A
t t t A
− ⋅
α
+ · − ⋅
α
+ − ·
·

,
_

¸
¸

α
+ −

,
_

¸
¸

α
+ · − ·
(3.30)
Dacă se ia în considerare faptul că maximul temperaturii exterioare reale nu este simultan cu
maximul intensităţii radiaţiei solare totale, amplitudinea reală
s
t
A
a temperaturii exterioare
echivalente va avea valori mai mici decât cele determinate cu relaţia 5.14. De nesimultaneitatea
valorilor maxime ale temperaturii exterioare t
e
şi intensităţii I a radiaţiei solare totale se poate ţine
seama folosind relaţia 5.14. corectată cu un coeficient de nesimultaneitate ζ ( ζ ≤ 1) :
( ) ζ ⋅ − ⋅
α
+ ·
md max
0
e
e
t
s
t
I I
A
A A
(3.31)
în care
max
0
I
este valoarea maximă a radiaţiei solare totale, independentă de orientarea elementului
de construcţie. Valoarea coeficientului de corecţie ζ este dată de literatura de specialitate şi este
funcţie de orientarea elementului de construcţie faţă de punctele cardinale.
Nesimultaneitatea mai poate fi considerată pe baza cunoaşterii variaţiei zilnice a temperaturii
exterioare t
e
şi a radiaţiei solare totale I. Pentru fiecare oră „i” din zi, cunoscând valorile
momentane t
e,i
şi I
i
, se determină valoarea temperaturii exterioare echivalente
i , s
t
respective :
i
e
i , e i , s
I
A
t t ⋅
α
+ ·
(3.32)
din şirul valorilor
i , s
t
(i=1…24), se determină valoarea maximă
max
s
t
:
{ }
i , s
max
s
t . Max t · , i=1…24 (3.33)
Pentru valorile
md
e
t
şi I
md

(valori date de asemenea de standarde), se determină valoarea
temperaturii exterioare echivalente medii zilnice
md
s
t
.
Amplitudinea variaţiei temperaturii exterioare echivalente
s
t
A
va fi :
md
s
max
s
s
t
t t A − · (3.34)
Standardele indică valori ale radiaţiei solare diferenţiate după orientarea elementului de
construcţie faţă de punctele cardinale, ca urmare şi amplitudinile temperaturii exterioare
echivalente calculate cu relaţia 5.18. vor ţine seama de orientarea elementului de construcţie.
În regimul nestaţionar, datorat modificării temperaturii exterioare echivalente, fluxul termic
maxim prin elementele de construcţie opace, cu masivitate termică, va fi :
( )
1
]
1

¸

α ⋅ ⋅ η + − ⋅ ⋅ ·
i
s
t i
md
s
max
PE
A t t
R
1
S q (3.35)
46
unde, în afara notaţiilor definite anterior, s-a mai notat cu η coeficientul de amortizare a fluxului
termic pătruns în incintă ( ν · η / 1 ) iar cu α
i
coeficientul de transfer de căldură prin convecţie la
interiorul elementelor de construcţie.
În cazul elementelor de construcţie transparente, fără inerţie termică, în regim nestaţionar,
fluxul termic maxim se determină prin relaţia :
[ ]
,
_

¸
¸
⋅ + ⋅ ⋅ ⋅ + − ⋅ ⋅ · S I S I m c t t S
R
1
q
max
d
i
max
D
i
max
s
max
FE
(3.36)
în care, în afara notaţiilor definite anterior, m reprezintă coeficientul de acumulare a fluxului
termic radiant în elementele de delimitare interioară a incintei.
Conform celor prezentate în paragraful anterior, indiferent de tipul elementului de construcţie
(opac sau transparent) folosit la realizarea unei incinte, aporturile de căldură din exterior către
aceasta depind de temperatura interioară t
I
şi de parametrii climatici exteriori (temperatura
exterioară momentană t
e
, temperatura exterioară medie zilnică
md
e
t
, amplitudinea oscilaţiei zilnice
a temperaturii exterioare
e
t
A
şi intensitatea radiaţiei solare directe I
D
şi difuze I
d
.
Spre deosebire de cazul încălzirii incintelor, unde pentru temperatura interioară t
i
există SR
1907/2, în cazul climatizării nu există o normă specifică sau un standard care să recomande o
anumită valoare. Literatura de specialitate recomandă pentru temperatura interioară de
dimensionare a instalaţiilor de climatizare o valoare cu circa zece grade mai mare decât
temperatura maximă zilnică a aerului exterior în luna considerată caracteristică pentru
dimensionarea instalaţiei de climatizare. Conform SR 6648/2, în marea majoritate a cazurilor,
aceasta este luna iulie. În cazul particular al unor incinte industriale, temepratura interioară se
alege pe considerente tehnologice impuse de desfăşurarea procesului de producţie.
Conform standardului românesc SR 6648/2, parametrii climatici exteriori pentru care se
dimensionează instalaţiile de climatizere sunt cei corespunzători lunii iulie. În cazul particular al
climatizării unor incinte în care în luna iulie nu au loc activităţi (şcoli, universităţi, teatre etc.), se
pot adopta ca valori de dimensionare valorile parametrilor climatici ai lunii iunie, sau după caz ai
altei luni, cu condiţia ca valoarea aporturilor de căldură în incintă să fie cea mai mare.
Temperatura exterioară medie zilnică este dată de standardul respectiv în funcţie de localitatea
în care este amplasată incinta climatizată şi de gradul de asigurare dorit. Prin grad de asigurare se
înţelege perioada de timp, exprimată în procente, în care temperatura exterioară nu depăşeşte
valoarea indicată. Practic, gradul de asigurare indică perioada de timp, exprimată în procente, în
care instalaţia de climatizare poate asigura menţinerea temperaturii interioare considerate la
dimensionare. Gradul de asigurare dorit se alege în funcţie de importanţa (tipul) incintei
climatizate. Conform SR 6648/1, în România, incintele climatizate se pot încadra în patru
categorii, şi anume:
- categoria I cu gradul de asigurare ≥ 98 %, cuprinzând clădiri în care se produc sau se
ansamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe foarte mici, executate în cadrul
unor procese tehnologice care nu pot fi întrerupte şi care pot începe în orice moment al anului;
- categoria II cu gradul de asigurare ≥ 95 %, cuprinzând clădiri în care se produc sau se
ansamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe foarte mici, executate în cadrul
unor procese tehnologice care pot fi întrerupte, clădiri social – culturale de importanţă naţională,
clădiri în care desfaşurarea proceselor tehnologice impune condiţii stricte de temperatură şi
umiditate;
- categoria III cu grad de asigurare ≥ 90 %, cuprinzând clădiri social – culturale de importanţă
judeţeană sau municipală (săli de operaţie, de concert, de teatru, hoteluri de lux), laboratoare şi
clădiri în care desfaşurarea proceselor tehnologice nu este influenţată de diferenţe de temperatură
de cca. 1…3 grd..;
- categoria IV cu gradul de asigurare ≥ 80 %, cuprinzând clădiri social – culturale de mică
importanţă (hoteluri obişnuite, săli de cinematograf, săli de curs), clădiri cu durată mică de folosire
în lunile iulie şi august, laboratoare şi clădiri în care desfaşurarea proceselor tehnologice nu este
influenţată de diferenţe de temperatură de cca. 4…5 grd..
47
Amplitudinea oscilaţiei zilnice a temperaturii exterioare reale este dată de standardul SR
6648/2 în funcţie numai de localitatea în care este amplasată incinta climatizată.
Temperatura exterioară momentană folosită la determinarea amplitudinii de variaţie a
temperaturii exterioare echivalente se calculeazăcu relaţia :
e
t
md
e e
A c t t ⋅ + · (3.37)
în care c este un coeficient care ţine cont de abaterea temperaturii exterioare momentane faţă de
valoarea medie zilnică (-1 ≤ c ≤ 1). Valoarea acestui coeficient este dată de SR 6648/2 în funcţie
numai de ora din zi.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare directe I
D
folosită la determinarea amplitudinii
temperaturii echivalente se detrmină cu relaţia :
β ⋅ ⋅ ⋅ · cos I a a I
0 D 2 1 D
(3.38)
unde I
D0
este intensitatea momentană a radiaţiei solare directe indicată de standardul 6648/2 în
funcţie de orientarea suprafeţei elementului de construcţie şi de ora din zi; a
1
este un coeficient de
corecţie subunitar, în funcţie de starea atmosferei în locul de amplasare a incintei climatizate), a
2
este un coeficient de corecţie supraunitar, în funcţie de altitudinea de amplasare a incintei
climatizate iar β este unghiul de incidenţă a radiaţiei solare cu normala pe elementul de
construcţie.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare difuze I
d
folosită la determinarea amplitudinii
temperaturii echivalente este dată de standardul SR 6648/2 în funcţie de ora din zi şi indiferent de
orientarea suprafeţei elementului de construcţie.
Intensităţile medii ale radiaţiei solare directe
md
0 D
I şi difuze
md
d
I sunt valori determinate prin
măsurători multianuale de către INMH pentru un anumit amplasament. Intensitatea medie a
radiaţiei solare totale
md
I se determină cu relaţia :
md
d
md
0 D
2 1
md
I cos I a a I + β ⋅ ⋅ ⋅ · (3.39)
unde a
1
, a
2
şi β au semnificaţiile definite anterior.
Modul concret de dimensionare al instalaţiilor de climatizare este prezentat în standardul SR
6648/1. Relaţiile de calcul au la bază metodologia de principiu pentru un singur element de
construcţie şi sunt obţinute prin însumarea efectelor tuturor elementelor de construcţie care
mărginesc incinta climatizată.
Datorită necesităţii luării în consideraţie a regimurilor nestaţionare şi a influenţei radiaţiei
solare, calculele sunt cu mult mai laborioase decât cele necesare stabilirii necesarului de căldură
pentru încălzirea aceleiaşi incinte, intervenind mult mai mulţi factori care terbuie calculaţi. Din
acest motiv, metodologia standardizată de determinare a aporturilor de cădură într-o incinta
climatizată se aplică în practică doar la dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în
categoriile I şi II. Dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în categoriile III şi IV se
face pe baza indicilor specifici:
i 0 F F
V q q ⋅ · (3.40)
în care
0 F
q este aportul specific de căldură din exterior rezultat din exploatare unor instalaţii de
climatizare similare, iar V
i
este volumul interior al incintei climatizate.
Măsurile de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de construcţie opace (cu inerţie
termică) constau în :
- creşterea rezistenţei termice a elementelor de construcţie, măsura identică cu cea aplicată pentru
reducerea necesarului de căldură pentru încălzire;
- realizarea unor suprafeţe exterioare ale elementelor de construcţie opace cu valori reduse ale
coeficientului de absorbţie, având ca efect reducerea radiaţiei solare refractate, efect care se poate
obţine fie prin placarea corespunzătoare a elementelor de construcţie, fie prin vopsirea lor la
exterior în culori metalice sau deschise.
48
τ
[h/an]
Măsurile de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de construcţie transparente (fără
inerţie termică) constau în :
- creşterea rezistenţei termice „R” a elementelor de construcţie transparente ;
- folosirea unor ferestre având valori reduse ale coeficientului de reţinere a radiaţiei solare
(folosirea de ferestre duble, cu geamuri groase sau din sticlă absorbantă sau reflectantă, folosirea
dispozitivelor de ecranare amplasate pe cât posibil la exterior sau între geamuri);
- o concepţie arhitectonică care să conducă la valori reduse ale suprafeţelor elementelor de
construcţie transparente supuse radiaţiei solare directe;
- reducerea pe cât posibil a suprafeţei totale a elementelor de construcţie transparente.
Această ultimă măsură este în contradicţie cu folosirea iluminării naturale cât mai mult posibil,
motiv pentru care marimea suprafeţei se stabileşte în urma unui compromis dintre realizarea unei
iluminări naturale corespunzătoare şi reducerea aporturilor, respectiv a pierderior de căldură din/în
exteriorul clădirii.
3.2.4 Consumul de căldură pentru prepararea apei calde
Mărimea acestui tip de consum de căldură depinde în primul rând de natura consumatorului, de
gradul de dotare cu instalaţii sanitare şi de tipul acestora. Tipul consumului impune durata zilnică
de alimentare cu apă caldă precum şi modul de variaţie a cererii în cursul unei zile şi în cursul
săptămânii.
Temperatura apei reci din reţeaua de apă potabilă, utilizată pentru prepararea apei calde de
consum, precum şi temperatura apei calde preparate, influenţează în mod direct mărimea
consumului şi modul de variaţie al acestuia. Caracteristicile tehnico-constructive ale instalaţiilor
utilizate pentru prepararea apei calde (concepţia punctului termic), modul de exploatare, întreţinere
şi reglare pot influenţa la rândul lor mărimea şi modul de variaţie al consumului.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei calde
Mărimea consumului de căldură pentru alimentarea cu apă caldă, se determină pe baza
consumului de apă caldă G
a
şi a diferenţei între temperatura apei calde furnizată consumatorului t
ac
şi aceea a apei reci t
ar
care urmează a fi încălzită:
( )
ar ac a a a
t t c G q − ⋅ · [kW] (3.41)
pentru: G
a
, în kg/s; c
a
– căldura specifică a apei, în kJ/(kg°C); t
ac
şi t
ar
, în °C.
Valoarea de calcul a debitului de căldură necesar alimentării cu apă caldă se determină cu
relaţia:
( )
c
ar
c
ac a
c
a
c
a
t t c G q − ⋅ · [kW] (3.42)
Debitul de calcul
c
a
G se stabileşte în funcţie de natura consumatorului, gradul de dotare cu
instalaţii sanitare şi tipul acestora, conform normelor standardizate. În cazul întreprinderilor
industriale, stabilirea valorii de calcul a consumului de apă caldă pentru nevoile menajere şi
industriale necesită întocmirea cronogramei de consum. Aceasta cuprinde desfăşurarea în timp a
consumurilor de apă caldă, pe baza ei stabilindu-se consumul maxim şi durata sa. La
întreprinderile cu un singur schimb, consumul de apă caldă pentru duşuri nu se suprapune peste cel
pentru procesele tehnologice, apărând după terminarea lucrului. Pentru întreprinderile cu două sau
trei schimburi, la care nu există pauze între schimburi, consumul maxim de apă caldă va rezulta
din însumarea consumului pentru nevoile tehnologice şi al celui pentru duşuri. În vederea reducerii
acestei valori trebuie făcută o decalare între cele două consumuri de apă caldă.
Temperatura de calcul a apei calde este
c
ac
t = 50°C şi nu trebuie să depăşească 60-65°C pentru
a nu se produce pericolul de opărire, pentru reducerea depunerilor de piatră şi pentru a nu se
accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor. Pentru apa rece, în mod convenţional, se poate
lua
c
ac
t = 10°C.
49
τ
[h/an]
b. Variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei calde - prezintă o mare
diversitate de forme. Deoarece alura sa influenţează dimensionarea instalaţiei de preparare a apei
calde, se alege o variaţie convenţională, considerată pentru ziua cu cel mai mare consum.
Curba clasată anuală a consumului de căldură pentru prepararea apei calde se stabileşte pe baza
debitelor de căldură medii zilnice. Alura sa este mult mai aplatisată decât în cazul încălzirii sau
ventilării (fig.3.11.), având valori δ
a
≈ 1,3...1,5.
Durata anuală a necesarului de căldură, sub formă de apă caldă, depinde de natura consumului
şi durata sa zilnică, fiind dată de:
( )
int
8760 τ τ τ + − ·
rev a
[h/an] (3.21)
unde: τ
rev
este durata perioadei de revizie şi reparaţii a instalaţiilor (20-30 zile/an), în h/an; τ
înt

durata perioadelor de întrerupere zilnică a alimentării.
c. Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea apei calde vizează
principalele elemente menţionate anterior:
• optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă caldă;
• utilizarea de aparate economice (ex. dispersoare de duş);
• contorizarea consumului de apă caldă la consumatori;
• utilizarea acumulatoarelor de căldură;
• reducerea temperaturii de stocare a apei la 50
o
C;
• întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor de preparare a apei calde;
• curăţarea periodică a suprafeţelor de schimb de căldură, pentru menţinerea în timp a
performanţelor;
• limitarea temperaturii de calcul a apei calde la 50
o
C, pentru reducerea depunerilor în instalaţii
şi pentru a nu accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor;
• sisteme de recirculare a apei calde;
• izolarea optimă a conductelor de distribuţie şi a rezervoarelor de stocare, precum şi întreţinerea
în timp a acesteia;
• utilizarea sistemelor de măsurare şi reglare automată.
În cazul întreprinderilor industriale, apar caracteristici suplimentare ale consumului de căldură
pentru prepararea apei calde, care impun măsuri suplimentare pentru reducerea acestuia:
• decalarea în timp a consumului de apă caldă sanitară faţă de consumul tehnologic de apă caldă
sau fierbinte, aspect care trebuie să fie avut în vedere la dimensionarea optimă a instalaţiilor
de producere, transport şi dstribuţie a apei calde;
Fig.3.11. Cura clasată a debitelor de căldură medii zilnice pentru
alimentarea cu apă caldă
50
0
τ
[h/an]
400
0
800
0
10
0
[%]
md
a
q
• desfăşurarea în timp a consumurilor în cursul zilei de lucru, pe baza acesteia obţinându-se
reducerea valorii maxime şi a duratei consumului.
• recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile (energie
solară, biomasă).

3.3 Consumul de căldură tehnologic
Are drept scop asigurarea desfăşurării proceselor tehnologice care pot fi
- procese de acţionare a maşinilor unelte (ciocane, prese, forje, turbopompe, compresoare,
suflante etc.) unde este necesar un potenţial termic mediu al procesului între 200-300°C, asigurat,
de regulă, sub formă de abur saturat la presiunea de 8-10 bar sau supraîncălzit de la 250°C până la
350°C;
- procese de încălzire sau răcire a diferitelor substanţe: distilare, uscare, vaporizare, fierbere
etc. În cadrul acestor procese au loc variaţii ale temperaturii agentului termic, iar uneori şi a stării
de agregare. Acestea necesită căldură cu potenţial termic mediu între 120-160°C, pentru care se
poate utiliza aburul, apa sau aerul fierbinte;
- procesele de înaltă temperatură care se desfăşoară între 500-1200°C, necesitând, în general,
căldura dezvoltată prin arderea combustibililor sau obţinută prin utilizarea energiei electrice
(procesele electrotermice).
Excluzând procesele de înaltă temperatură, necesarul de căldură tehnologic al tuturor celorlalte
categorii de procese se caracterizează prin :
- o mare diversitate a nivelelor termice pentru desfăşurarea proceselor, ceea ce conduce la o mare
diversitate a agenţilor termici utilizaţi (abur, apă fierbinte sau căldură, aer cald, agenţi de răcire
etc.) şi parametrii ai acestora – cea mai mare parte a consumului fiind sub formă de abur şi apă
caldă;
- mărimea necesarului de căldură nu depinde de condiţiile climaterice exterioare, ci numai de
natura şi modul de desfăşurare în timp a procesului tehnologic.
Durata de utilizare a cererii maxime este în general mare şi depinde de caracteristicile ramurii
industriale căreia îi aparţine procesul tehnologic, precum şi de numărul de schimburi şi modul de
organizare a activităţii în cadrul întreprinderii industriale.
De asemenea, agregatele industriale consumatoare de căldură sunt foarte diferite, în funcţie de
construcţia, destinaţia tehnologică şi regimurile de utilizare. În funcţie de considerentele amintite,
clasificarea aparatelor industriale consumatoare de căldură se poate face :
• în funcţie de natura procesului tehnologic la care participă: aparate în care are loc variaţia
regimului termic şi aparate în care are loc modificarea stării de agregare;
• în funcţie de modul în care are loc transmisia căldurii: aparate consumatoare în care transmisia
căldurii se face prin suprafeţe de schimb de căldură şi cu amestec;
• în funcţie de regimul de funcţionare: aparate cu acţiune continuă şi aparate cu acţiune
intermitentă.
a. Mărimea şi variaţia consumului de căldură tehnologic
Se stabileşte pentru fiecare proces (aparat consumator) în funcţie de regimul caracteristic de
consum.
Consumul maxim de căldură
M
t
q corespunde, în general, puterii nominale a aparatului
consumator
n M
t
q q
1
· . Pentru un grup de consumatori cu regimuri diferite consumul maxim
însumat este:
∑ ∑
· ·

⋅ · ⋅ ·
n
i
M
ti i
n
i
M
ti
M
t
q q q
1 1
β β [kW] (3.43),
51
unde: β
i
şi β reprezintă coeficienţii de simultaneitate ai consumurilor maxime pentru cei (i=1,...,n)
consumatori, respectiv coeficientul global de simultaneitate.
Valorile lui β
i
reprezintă raportul între mărimea participaţiei fiecărui consumator la valoarea
maximă totală
M
i
q

şi valoarea maximă a fiecărui consumator în parte
M
i
q :
M
i
M
i
i
q
q

· β (3.44)
Pentru un grup de consumatori relaţia (3.43) devine:

·

M
i
M
i
q q [kW] (3.45),
în care
M
i
q

reprezintă valorile consumurilor componente care însumate, la momentul respectiv,
dau valoarea totală maximă. În cazul a n consumatori identici şi simultani,
M
ti
q = const. şi β
i
= 1,
rezultă:
M
ti
M
i
q n q ⋅ ·

[kW] (3.46)
Consumul mediu de căldură,
md
i
q

, al unui grup de consumatori este egal cu suma valorilor
medii ale consumurilor de căldură
md
ti
q pentru aceşti consumatori:

·

·
n
i
md
ti
md
i
q q
1
[kW] (3.47),
cu condiţia ca aceste valori medii să fie calculate avându-se în vedere aceeaşi perioadă de timp.
Consumul anual de căldură,
an
t
Q , pentru un consumator se poate determina prin postcalcul
sau antecalcul. Prin postcalcul,
an
t
Q reprezintă suma valorilor momentane q
t
ale consumului de
căldură respectiv:

⋅ ·
t
d q Q
t
an
t
τ
τ
0
[kJ/an] (3.48)
unde τ
t
este durata anuală a consumului, în s/an.
Determinarea prin antecalcul a lui
an
t
Q se poate face cu relaţia:
M
ut
M
t t
md
t
an
t
q q Q τ τ ⋅ · ⋅ · [kJ/an] (3.49)
în care: τ
t
este durata anuală reală de funcţionare a consumatorului, în s/an;
M
ut
τ
- durata anuală de
utilizare a necesarului maxim de căldură, în s/an. Valorile τ
t
şi
M
ut
τ
se aleg pe baze statistice pentru
consumatori asemănători ca tip şi regimuri de funcţionare.
b. Variaţia consumului de căldură tehnologic - este caracteristică fiecărui proces de consum,
în funcţie de natura şi desfăşurarea în timp a sa. De aceea, curbele de variaţie sunt foarte diferite.
Alura acestora este caracterizată de gradul de neuniformitate δ
t
sau aplatisare µ
t
, calculate pentru
perioada de timp de referinţă (orară, zilnică, lunară, schimb, şarje etc.):
M
ut
t
md
t
M
t
t
q
q
τ
τ
δ · · şi
t
t
δ
µ
1
·
(3.50)
unde
M
ut t
md
t
M
t
q q τ τ , , , se referă la aceeaşi perioadă de timp pentru care se calculează δ
t
sau µ
t
.
Pentru marea majoritate a consumatorilor tehnologici cu consumuri continue, valorile
zilnice
zi
t
δ =1,11...1,25. În cazul consumurilor cu procese ciclice de consum sau cu funcţionarea
într-un schimb,
zi
t
δ ≈ 1,3...1,6.
52
c. Metodele de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii
principale:
• utilizarea finală a căldurii la consumatori;
• celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv interconexiunile dintre ele.
În cele ce urmează vor fi abordate metodele aferente primei categorii. În funcţie de problemele
pe care le vizează, metodele de reducere a consumlui de căldură industrial, pot fi grupate în
pachete de măsuri. Principalele aspecte abordabile cu efecte importante la nivelul optimizării
consumurilor industriale sunt: adoptarea unor tehnologii performante în realizarea aparatelor
consumatoare de căldură, dimensionarea tehnico-economică a acestora, în corelaţie cu ansamblul
sistemului industrial, conduce la economii energetice importante.
Efectele sunt considerabile, dacă încă din faza de proiectare se alege corect tipul de agent
termic şi parametrii acestuia. Aceste elemente au o importanţă deosebită la reducerea pierderilor de
căldură în cadrul verigii de utilizare finală a energiei. Alegerea corectă (pe baza unui calcul
tehnico-economic) a naturii şi parametrilor optimi ai agentului termic la consumator, se face în
corelaţie cu natura şi parametrii agentului termic de transport. Creşterea randamentelor de utilizare
a energiei în cadrul agregatelor consumatoare precum şi modul de încărcare a acestora se face în
concordanţă cu tehnologiile adoptate.
Între măsurile care vizează mărimea componentelor consumului tehnologic de căldură este şi
stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă ale proceselor tehnologice. O importanţă
deosebită în reducerea consumului de căldură tehnologic a unei întreprinderi industriale o are
decalarea valorilor maxime ale consumurilor componente. Aceasta depinde de natura şi modul de
desfăşuarre a proceselor tehnologice consumatoare de căldură, precum şi de posibilităţile tehnice
de decalare în cursul zilei ale vârfurilor respective de consum.
Alte metode de optimizare a consumului de căldură tehnologic, deşi nu vizează în mod direct
instalaţiile tehnologice consumatoare, au o importanţă deosebită în reducerea consumului. Ele
constau în alegerea formei optime de energie, în îmbunătăţirea randamentelor de conversie şi de
transport în subsistemele anterioare consumului, în creşterea randamentelor de producere, în
diminuarea pierderilor datorate necorelării regimurilor de livrare cu cele ale cererii de căldură.
Adoptarea unor soluţii judicioase de recuperare a resurselor energetice secundare în interiorul
conturului de bilanţ conduce la reducerea consumului de resurse primare.
În concluzie, se poate afirma că reducerea consumului de căldură tehnologic presupune
adoptarea unor tehnologii performante atât din punct de vedere tehnologic şi energetic, dar şi din
punct de vedere al efectului asupra mediului.
Reducerea consumului industrial de energie, în special a celui sub formă de căldură,
influenţează în mod direct şi indirect mediul ambiant:
• în mod direct prin emisiile de căldură şi poluanţi în aer, apă şi sol, ca rezultat al desfăşurării
proceselor industriale;
• în mod indirect prin contribuţia la epuizarea unor resurse naturale energetice practic
neregenerabile.
3.4 Consumul total de căldură al SEI
Pe ansamblul SEI consumul total de căldură reprezintă suma consumurilor de căldură de orice
fel ale acestuia. Mărimea consumurilor de căldură al SEI se stabileşte ţinându-se seama de
simultaneitatea consumurilor, de căldură componente atât din punct de vedere sezonier, cât şi al
momentului considerat.
Cunoaşterea cât mai exactă a valorilor reale ale consumului total de căldură la nivelul SEI, în
diversele regimuri caracteristice de consum, are o importanţă deosebită: supraevaluarea sau
subevaluarea acestor valori poate conduce la supradimensionarea sau subdimensionarea
instalaţiilor de producere a căldurii şi a reţelelor care asigură transportul agenţilor termici
respectivi.
53
În cazul supradimensionării trebuie avut în vedere că aceasta implică investiţii suplimentare
inutile, dar şi regimuri neeconomice de funcţionare a instalaţiilor respective (funcţionează în regim
de durată la sarcini parţiale reduse).
De asemenea, valorile caracteristice ale consumului de căldură pe ansamblul SEI trebuie
stabilite pe tipuri de agenţi termici şi parametrii ai acestora. Aceasta va influenţa capacitatea sursei
de căldură pe tipuri de instalaţii şi modul de realizare şi dimensionare a reţelei termice de transport
şi distribuţie.
Determinarea sarcinii termice industriale totale se face utilizând relaţiile:
• valoarea de calcul:
q
ind
c
= q
i
c
+ q
v
c
+ q
a
mdc
+ Σβ
i
q
t,i
c
+ ∆q
rt
c
; (3.51)
• valoarea anuală a consumului;
Q
ind
a
= Q
i
a
+ Q
v
a
+ Q
a
a
+ Σ Q
t,i
a
+ ∆Q
rt
a
; (3.52)
unde : q
i
c
, Q
i
a
sunt valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului de căldură pentru încălzire;
q
v
c
, Q
v
a
- valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului de căldură pentru ventilare; q
a
c
, Q
a
a
-
valorile de calcul, respectiv anuale ale necesarului de apă caldă; q
t,i
c
, Q
t, i
a
- valorile de calcul,
respectiv anuale ale necesarului tehnologic de căldură de tip “i” ; β
i
– coeficientul de
simultaneitate a consumului tehnologic de căldură de tip “i”; ∆q
rt
c
, ∆Q
rt
a
– pierderile de căldură
momentane de calcul, respectiv anuale, la transportul căldurii.
Măsurile de reducere a consumului de căldură al SEI vizează principalele componente ale
acestuia şi au fost trecute în revistă când s-au detaliat consumurile de căldură componente.
54
4. ALEGEREA FORMEI DE ENERGIE, A NATURII ŞI A PARAMETRILOR
AGENTULUI TERMIC ÎN PROCESELE DE CONSUM FINAL.
4.1 Alegerea formei de energie
În perimetrul unui consumator final complex, aşa cum este SEI, se întâlnesc consumuri finale
de energie sub formă de :
- energie electrică;
- energie mecanică;
- căldură;
- frig;
- aer comprimat;
- combustibil.
Problema alegerii formei de energie pentru procesele de consum apare numai în anumite
situaţii, atunci când natura procesului de consum final permite mai multe alternative. Ea apare în
general în fazele de concepţie şi de proiectare, dar mai poate fi întâlnită şi atunci când o instalaţie
existentă, având caracteristicile unui consumator complex, trebuie să se modifice, să se
modernizeze sau să se reabiliteze.
Practica arată că problema alegerii formei de energie apare în trei cazuri :
- maşini rotative şi maşini unelte care necesită antrenare;
- procese şi instalaţii diverse care necesită încălzire;
- procese şi instalaţii diverse care necesită răcire sau refrigerare.
Alegerea uneia dintre alternativele posibile din punct de vedere tehnic trebuie să ia în
consideraţie mai multe aspecte. În primul rând este considerată natura procesului de consum final
şi modul de desfăşurare a activităţii respective (continuu, discontinuu, ciclic, etc). Viteza şi
amplitudinea variaţiei cererii de energie care decurg din natura şi modul de desfăşurare a
procesului pot să excludă din start anumite soluţii sau variante de alimentare cu energie.
În al doilea rând, forma de energie considerată convenabilă de către proiectant trebuie să fie şi
accesibilă. Aceasta presupune ca în interiorul sau în apropierea amplasamentului consumatorului
final să existe fie o sursă de energie, fie o reţea de distribuţie a acesteia. Natura şi potenţialul
eventualelor resurse energetice secundare disponibile în interiorul sau în apropierea
amplasamentului pot influenţa de asemenea alegerea formei de energie consumate.
În al treilea rând trebuie considerate restricţiile legate de mediul înconjurător din zona
amplasamentului consumatorului final sub aspectul integrării consumatorului final respectiv în
ansamblul din care face parte, sub aspectul cerinţelor privind compoziţia şi calitatea atmosferei,
sub aspectul siguranţei personalului de exploatare şi întreţinere, etc.
În al patrulea dar cu siguranţă nu în ultimul rând trebuie avute în vedere costurile de orice fel
asociate unei anumite soluţii de alimentare cu energie (costuri de investiţii, costuri de exploatare,
chirii, etc), care de cele mai multe ori au importanţa cea mai mare.
Pentru procesele consumatoare de lucru mecanic, cunoscute şi sub denumirea de procese de
forţă, se utilizează aburul, aerul comprimat sau alte gaze sub presiune. În aceste cazuri, natura şi
parametrii agentului purtător care transportă energia potenţială de la locul de producere la locul de
consum final sunt impuse atât de proces cât şi de tipul aparatului sau agregatului consumator,
corelate şi cu mărimea lucrului mecanic sau puterii necesare.
În cazul maşinilor rotative (pompe, compresoare, ventilatoare) şi al maşinilor unelte, care în
principiu pot fi antrenate fie cu motoare electrice fie cu motoare termice (turbine cu abur, turbine
cu gaze, motoare cu ardere internă). Comparaţia între soluţiile tehnic posibile se face cu ajutorul
unui indicator de performanţă economică convenabil.
55
Considerând că cererea de energie a consumatorului final este definită cu ajutorul a două
mărimi, puterea maximă P
max
şi durata de utilizare a acesteia τ
u
şi că fiecare dintre cele două soluţii
de antrenare este definită de câte un randament global, η
e
şi respectiv η
t
, şi de câte o investiţie
specifică totală, i
e
şi respectiv i
t
, comparaţia economică între cele două variante se poate face pe
baza cheltuielilor totale actualizate.
Conform celor arătate în capitolul 2, CTA = Ia + Ct∗daa. Ia reprezintă investiţia totală
actualizată, Ct reprezintă cheltuielile totale anuale, aceleaşi în fiecare an din perioada de activitate
a consumatorului final, iar daa reprezintă durata de activitate actualizată a motorului de antrenare.
Considerând că Ct = Cv + Cf şi că în categoria cheltuielilor variabile Cv intră numai cheltuielile cu
energia consumată de motor, restul cheltuielilor anuale convenţional fixe (Cf) va putea fi exprimat
ca o cotă x din investiţia totală. În acest fel, fiecare dintre soluţii va fi caracterizată printr-o valoare
a acestei cote, x
e
şi respectiv x
t
.
Diferenţa între cheltuielile totale actualizate pentru fiecare dintre cele două soluţii poate fi
exprimată în valoare absolută sau în valoare relativă, raportată la puterea maximă cerută de
consumator :
∆CTA = CTA
t
- CTA
e
= P
max
∗(i
t
- i
e
+ daa∗(x
t
∗i
t
- x
e
∗i
e
) + daa∗τ
u
(p
b

t
- p
e

e
) = P
max
∗ω
Pentru aplicaţia numerică se vor considera următoarele valori : i
t
= 1000 USD/MW, i
e
= 300
USD/MW, η
t
= 0,25, η
e
= 0,8, p
b
= 12 USD/MWh, p
e
= 40 USD/MWh, x
t
= 0,04, x
e
= 0,02, τ
u
=
1500 ore/an, daa = 5 ani. Rezultă ω = -14120 USD/MW, ceea ce semnifică faptul că, în cazul
aplicaţiei numerice, varianta cu motor termic este mai eficientă având cheltuielile totale actualizate
mai mici.
4.2 Alegerea naturii şi parametrilor agenţilor termici purtători
Alimentarea cu energie termică a unui consumator final presupune întotdeauna asigurarea unui
anumit debit de căldură la un anumit nivel termic, ambele mărimi fiind impuse de natura şi modul
de desfăşurare a procesului, precum şi de caracteristicile aparatului consumator.
Debitul de căldură respectiv poate fi generat prin intermediul energiei electrice direct la locul
de consum sau poate fi generat prin arderea unui combustibil. La rândul lui, combustibilul poate fi
ars direct la locul de consum final sau într-o centrală termică, de unde este transportat până la
consumatorul final prin intermediul unui agent termic purtător. Recurgerea la energie electrică
pentru alimentarea cu căldură este o soluţie justificată în special în cazurile în care aceasta este
generată în CHE sau CNE, în ultimă instanţă mărimea facturii energetice fiind determinantă pentru
alegerea unei astfel de soluţii.
Varianta alimentării cu căldura rezultată prin arderea unui combustibil fosil este cea mai des
întâlnită în practică. Arderea combustibilului direct la locul de consum final este o soluţie mai
puţin utilizată, astfel încât de cele mai multe ori consumatorul este alimentat cu căldura prin
intermediul unui agent termic purtător (vector caloric).
Pentru procesele de încălzire sau răcire natura şi parametrii agenţilor termici de transport
depind în primul rând de regimul termic impus la aparatul consumator, regim exprimat prin
intermediul temperaturii maxime t
1
. Din acest punct de vedere, procesele de consum se pot împărţi
în mod convenţional în următoarele categorii:
- de joasă temperatură, cu t
1
< 100°C;
- de medie temperatură, cu 100 < t
1
≤ 200°C;
- de înaltă temperatură, cu t
1
> 200°C.
În primul rând agentul termic trebuie să fie un fluid (lichid sau gaz), care să poată circula prin
conducte sau canale. În majoritatea proceselor de încălzire, agenţii termici utilizaţi sunt apa,
aburul, gazele de ardere şi aerul. În situaţii mai deosebite se poate recurge la fluide organice.
Alegerea naturii şi parametrilor unui agent termic are la bază calcule tehnico-economice
comparative, care să ţină seama de ansamblul sistemului de alimentare cu căldură. Rezultatul
acestor calcule este influenţat de caracteristicile constructive şi de funcţionare ale aparatelor
consumatoare, precum şi de aspectele de natură energetică ale sistemului de alimentare cu căldură.
56
Compara'ia economică porneşte de la următoarele aspecte. Debitul de căldură sau puterea
termică transportată de un agent termic poate fi exprimată cu ajutorul relaţiei :
Q = C
1
∗d
2
∗w∗ρ∗∆h (4.1)
În relaţia de mai sus C
1
este o constantă, d este diametrul conductei prin care circulă agentul
termic, w este viteza acestuia, ρ este densitatea sa iar ∆h este diferenţa de entalpie specifică.
Puterea consumată pentru circularea (pomparea, ventilarea, etc) agentului termic prin sistemul de
conducte (exceptând deci pierderile de sarcină la sursă şi în aparatul consumator) poate fi
exprimată cu ajutorul relaţiei :
P = C
2
∗ρ∗d∗l∗w
3
(4.2)
În această relaţie l reprezintă lungimea traseului conductelor, iar C
2
este o constantă.
Investiţia în sistemul care asigură alimentarea cu căldură al consumatorului final este estimată
printr-o relaţie de forma :
I = C
3
∗p∗d
2
∗l + C
4
(4.3)
În această relaţie p este presiunea interioară iar C
3
şi C
4
două constante.
Aburul cedează la consumator căldura sa latentă şi condensează. Celelalte fluide susceptibile
să fie utilizate ca agenţi termici cedează numai o parte din căldura lor sensibilă, proporţională cu
căldura specifică volumică şi cu diferenţa de temperatură. În afara capacităţii specifice de
transport, în alegerea substanţei cu rol de acumulator de căldură trebuie luate în considerare şi
proprietăţi ca densitatea, conductivitatea termică, vâscozitatea, presiunea de vapori, coeficientul de
dilatare, agresivitatea chimică, stabilitatea termică, toxicitatea, inflamabilitatea, explozivitatea şi
nu în ultimul rând costul acelei substanţe. Aceşti factori determină intensitatea transferului de
căldură, energia consumată pentru pompare, durata de viată şi în final costurile de investiţie, de
operare şi de întreţinere.
O comparaţie între utilizarea aburului şi a apei fierbinţi are în vedere atât aspectele tehnice cât
şi pe cele economice. Printre aspectele tehnice, comparaţia ia în considerare efectul returnării sau
nereturnării agentului termic la sursa de căldură (CT, CET, etc). Nereturnarea parţială sau integrală
necesită complectarea la sursa de căldură cu un debit egal de apă de adaos, fapt care presupune
disponibilitatea unei capacităţi corespunzătoare de tratare chimică a agentului termic de adaus până
la nivelul impus de calitatea apei de alimentare a cazanelor. Ca urmare, utilizarea ca agent termic
a aburului, care se impurifică mai uşor decât apa fierbinte, conduce la un consum suplimentar de
apă de adaos şi mărirea corespunzătoare a capacităţii instalaţiilor de tratare chimică a acesteia.
Complexitatea problemelor de exploatare ale sistemelor de alimentare centralizată cu căldură
constitue un alt aspect al comparaţiei. În cazul utilizării aburului ca agent termic, sistemele sunt
mai complicate şi necesită un personal de exploatare şi de întreţinere cu pregătire superioară.
Reglarea cantităţii de căldură livrată consumatorilor este mai uşor de realizat în mod centralizat
în cazul aburului. Transportul şi distribuţia la distanţă a apei fierbinţi se face cu ajutorul pompelor
de circulaţie, care permit atingerea unor distanţe de ordinul zecilor de kilometri. În cazul aburului,
distanţele de transport sunt limitate la ordinul kilometrilor, datorită presiunii iniţiale mari pe care
trebuie să o aibă la sursă şi a posibilităţii condensării lui pe traseu până la consumator.
Având în vedere toate aceste aspecte tehnice, rezultă că alegerea între apă fierbinte şi abur
trebuie să ţină seama de condiţiile concrete impuse de consumatori şi de cele determinate de
eficienţa energetică de ansamblu a sistemului de alimentare cu căldură. Analiza economică
comparativă urmăreşte să pună în evidenţă cantitatea de căldură şi de energie electrică (în cazul
CET) livrată de sursa de căldură în funcţie de natura agentului termic (abur sau apă fierbinte). În
ambele variante comparate efectele utile sunt aceleaşi. În general, concluzia comparaţiei energetice
este aceea că apa fierbinte conduce la o putere electrică produsă în regim de cogenerare şi livrată
în reţeaua publică mai mare decât în cazul aburului. Diferenţa creşte odată cu distanţa de transport
a căldurii.
4.3 Aerul comprimat
57
Aerul comprimat este un agent purtător de energie potenţială (de presiune) utilizat în
întreprinderile industriale, în special pentru mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie.
El nu este un agent termic. Obţinerea lui presupune un consum de energie mecanică şi nu unul de
energie termică.
Utilizarea aerului comprimat în proceselee tehnologice se justifică prin aceea că aerul nu este
explozibil, nu arde, nu condensează, nu este toxic sau poluant şi este disponibil în cantităţi
nelimitate. În general, investiţiile aferente instalaţiilor pneumatice sunt mai mici decât cele
aferente instalaţiilor electrice. Mecanismele pneumatice permit funcţionarea în condiţiile unui
mediu umed, exploziv şi la temperaturi înalte. Aparatele şi dispozitivele acţionate pneumatic au la
rândul lor o serie de avantaje :
• construcţie simplă
• consum redus de materiale
• prezintă posibilitatea standardizării elementelor componente
• siguranţă în exploatare.
Producerea, distribuţia şi consumul aerului comprimat sunt afectate de pierderi calitative şi
cantitative. Eficienţa energetică a producerii aerului comprimat, denumită şi “eficienţă
pneumatică”, se exprimă prin raportul între lucrul mecanic util efectuat de unitatea de aer
comprimat în aparatul consumator şi lucrul mecanic consumat de compresorul de aer.
Pierderile în sistemul de producere apar în motorul de antrenare al compresorului şi în
compresorul propriu-zis. Ponderea cea mai mare o au pierderile în compresor, a căror reducere se
poate obţine prin fracţionarea comprimării în mai multe trepte, fiecare dintre ele urmată de o
răcire intermediară. Pierderile compresorului mai depind de gradul mediu de încărcare, de soluţia
de antrenare şi de metoda de reglare a debitului.
Pierderile prin scăpări sunt determinate de neetanşeităţile traseului aerului de la sursă la
consumator (jocuri la cilindri, sertare, supape şi robinete).
Pierderile prin scăpări apar în cazul mecanismelor pneumatice atât la mersul în sarcină cât şi la
mersul în gol. De multe ori, pierderile de aer comprimat prin scăpări depăşesc ca valoare consumul
util. De aceea, se recomandă determinarea periodică a scăpărilor, atât în timpul exploatării cât şi
după reparaţii. Scăpările se pot determina cu ajutorul contoarelor, iar în cazul lipsei acestora sau a
unei precizii insuficiente, ele se pot determina prin măsurarea căderii de presiune a aerului în
conducta principală, cu consumatorii deconectaţi. Experienţa practică a dovedit faptul că, în cazul
instalaţiilor uzate, valoarea pierderilor prin scăpări poate ajunge la 30 - 40% din volumul total de
aer vehiculat.
Pentru diminuarea pierderilor prin scăpări, un rol important îl are starea tehnică şi modul de
exploatare a dispozitivelor de închidere şi reglare. Creşterea gradului de automatizare conduce la
eliminarea pierderilor prin scăpări din timpul opririlor. Nerespectarea normelor de dimensionare şi
construcţie a consumatorilor pneumatici şi a sistemelor de distribuţie a aerului comprimat conduce
la scăderea presiunii aerului de alimentare şi implicit la funcţionarea nesatisfăcătoare a acestora.
Pierderile sub formă de căldură apar în cazurile în care, pentru economisirea aerului
comprimat, se recurge la creşterea temperaturii acestuia. Pentru diminuarea pierderilor de căldură
în mediul ambiant, direct proporţionale cu temperatura aerului, este necesară izolarea termică
corespunzătoare a conductelor de aer comprimat.
Pierderile prin frecare sunt determinate de rezistenţele întâmpinate la curgerea aerului de la
sursa de producere până la cei mai îndepărtaţi consumatori. Pentru reducerea acestor tipuri de
pierderi este necesară reducerea vitezei aerului comprimat la cca 12 – 15 m/s, iar în cazul
conductelor foarte lungi chiar până la 10 m/s.
Aerul poate conţine o anumită cantitate de umiditate care poate condensa în conductele de
distribuţie, conducând la depuneri importante pe traseu precum şi la coroziunea reţelelor de aer
comprimat şi a instalaţiilor consumatoare. De aceea, este necesară uscarea corespunzătoare a
aerului, ceea ce implică echiparea cu rezervoare de separare a condensatului precum şi cu filtre
speciale amplasate înaintea instalaţiilor consumatoare de aer comprimat.
58
Pierderile la evacuare apar la ieşirea aerului comprimat din reţelele de distribuţie şi intrarea în
aparatele consumatoare, în special datorită reglării incorecte a organelor de admisie a aerului
comprimat.
59
5. RESURSE ENERGETICE SECUNDARE
5.1 Aspecte generale privind res.
Activităţile umane sunt caracterizate în marea lor majoritate printr-un consum de materii prime
(materiale) şi unul de energie (sub diverse forme). Rezultatul principal al oricărei activităţi este un
produs sau un serviciu. În timpul activităţii (procesului), pot rezulta unul sau chiar mai multe
produse secundare (deşeuri), care depind de modul de lucru (tehnologie), de tipul resurselor
consumate (materiale, energie) şi de modul de organizare a lucrului (management).
Produsele secundare, dintre care unele pot fi dorite (acceptate) iar altele nedorite, sunt deseori
purtători de energie sub diverse forme :
• căldura sensibilă sau latentă;
• suprapresiune;
• putere calorifică.
Aceste produse secundare pot fi aruncate sau pot fi recuperate, reciclate şi refolosite în cadrul
aceluiaşi proces sau într-un altul.
Conceptul RRR (recuperare, reciclare, refolosire) a apărut în momentul în care omenirea a
devenit conştientă de caracterul limitat al resurselor materiale şi energetice, moment care a
determinat şi o creştere semnificativă a preţurilor acestor resurse. Recuperarea a devenit din acel
moment o necesitate economico-financiară pentru orice activitate umană ale cărei produse intrau
pe piaţa mondială. La acest nivel, preţul recuperării s-a dovedit a fi mai mic decât preţul
nerecuperării (costurile de producţie fiind mai mici în cazul recuperării decât în cazul
nerecuperării). Astfel, dacă unul singur dintre producători adoptă un procedeu care implică
recuperarea de orice fel, preţul produsului său scade şi îi obligă şi pe ceilalţi producători de pe
aceeaşi piaţă să adopte un procedeu asemănător.
În momentul de faţă, gestionarea eficientă a energiei în cadrul unei organizaţii (companie,
întreprindere, trust, etc) constituie obiectul de activitate al unui colectiv sau măcar al unui
responsabil cu utilizarea energiei (“energy manager”), care răspunde în faţa conducerii superioare
a organizaţiei.
Odată cu creşterea preţului energiei şi alinierea lui la preţul mondial, aplicarea recuperării
energiei sub toate formele devine şi pentru România o prioritate. Din punct de vedere tehnic,
recuperarea energiei este legată de un contur de bilanţ dat (agregat, secţie, clădire, întreprindere,
platformă industrială, oraş, etc). În raport cu acest contur de bilanţ energetic dat, recuperarea poate
fi :
• interioară;
• exterioară.
Fiecare dintre cele două direcţii prezintă avantaje şi dezavantaje. Atunci când se pune
problema recuperării unui flux de energie deşeu (resursa energetică secundară) eliminat dintr-un
contur, primul aspect al analizei constă în inventarierea consumatorilor potenţiali pentru fluxul de
energie respectiv. Consumatorii potenţiali sunt căutaţi atât în interiorul conturului cât şi în
exteriorul său. De cele mai multe ori există mai multe variante posibile, care sunt comparate şi din
care se alege în final soluţia cea mai convenabilă. Această alegere trebuie făcută numai pe criterii
economice, după ce toate avantajele şi dezavantajele au fost exprimate sub formă bănească.
5.2 Definiţii, tipuri, caracteristici.
În cadrul proceselor tehnologice industriale se utilizează forme de energie de provenienţă
diferită. Astfel, energia poate avea o sursă exterioară procesului (arderea combustibililor), o sursă
60
interioară (efect electrotermic) sau poate rezulta şi din însăşi desfăşurarea procesului respectiv
(căldură degajată din reacţiile chimice exoterme).
Procesele tehnologice disponibilizează adesea mari cantităţi de energie, sub diferite forme,
rezultate ca produse secundare. Atunci când sunt caracterizate de un potenţial energetic utilizabil,
aceste fluxuri de energie, având de cele mai multe ori ca suport fluxuri de masă, reprezintă resurse
energetice secundare (r.e.s.). Având în vedere modul de definire a lor, r.e.s. pot fi încadrate în
categoria pierderilor energetice ale procesului din care au rezultat.
Analiza recuperării resurselor energetice secundare rezultate în cadrul unui proces tehnologic
industrial se face la un moment de timp caracterizat de anumite condiţii tehnice şi economice. În
funcţie de aceste condiţii, numai o cotă parte din conţinutul energetic al r.e.s. poate fi refolosită
eficient tehnico-economic, această cotă constituind resursele energetice refolosibile (r.e.r.).
Astfel, valoarea r.e.r. fiind dependentă de stadiul dezvoltării tehnologiilor de recuperare şi de
nivelul de referinţă al costurilor energiilor şi materialelor utilizate, are un caracter dinamic.
Definirea resurselor energetice secundare şi calculul eficienţei recuperării lor se face stabilind
în prealabil un contur de referinţă, care poate fi un proces, un agregat, un subansamblu tehnologic,
o linie tehnologică, o întreprindere sau o zonă (platformă) industrială. Diversitatea mare de procese
industriale conduce la apariţia unor categorii diferite de r.e.s., cu caracteristici diferite în funcţie de
forma de energie utilizabilă şi natura agentului energetic.
În funcţie de caracteristicile fizico-chimice pe care le prezintă, r.es.-urile rezultate din diferite
procese tehnologice, pot aparţine uneia sau simultan mai multor categorii de resurse energetice
secundare (r.e.s.). În tabelul 5.1 sunt prezentate principalele categorii de r.e.s., forma de energie
utilizabilă şi exemple.
Tabelul 5.1 Tipuri de r.e.s.
Categoria resurselor
energetice secundare
Forma de energie
utilizabilă
Exemple de r.e.s.
R.e.s. termice Căldură sensibilă şi / sau
latentă
• Gaze de ardere rezultate din procese
pirotehnologice din industria
metalurgică, industria chimică, industria
materialelor de construcţie,incinerarea
deşeurilor industriale şi urbane;
• Deşeuri tehnologice fierbinţi (zgură,
cocs);
• abur uzat;
• aer umed evacuat din hale
industriale şi instalaţii de uscare
R.e.s. combustibile Energie chimică
• Gaze de ardere rezultate din procese
chimice, furnale, cocserii, convertizoare,
rafinării, înnobilarea cărbunelui;
• leşii din industria celulozei si hârtiei;
• deşeuri lemnoase;
• deşeuri agricole.
R.e.s. de suprapresiune Energie potenţială
(suprapresiune)
• gaze de furnal;
• gaze rezultate din instalaţii de ardere
sub presiune;
• soluţii sau fluide cu suprapresiune
din agregate tehnologice ca abur, aer
comprimat
61
În categoria resurselor energetice secundare ponderea cea mai importantă o reprezintă gazele
de ardere. În cazul principalelor procese tehnologice din industrie (metalurgie, construcţii de
maşini, materiale de construcţii, chimie), temperaturile necesare desfăşurării lor variază în limite
largi. Ca urmare gazele de ardere rezultate din aceste procese au în mod curent temperaturi
cuprinse între 300 - 2800
o
C, impunându-se ca importante resurse energetice secundare de natură
termică.
Procesele pirotehnologice reprezintă procesele tehnologice care presupun arderea
combustibilului sau prelucrarea termică a acestuia. Ele au o pondere mare în cadrul unor ramuri
industriale ca:
- industria metalurgică;
- industria constructoare de maşini;
- industria chimică;
- industria petrochimică;
- industria materialelor de construcţie.
Randamentele termice ale acestor procese au valori minime, deci ele prezintă pierderi de
căldură mari, constituind o rezervă considerabilă de resurse energetice secundare, în special sub
forma gazelor de ardere.Făcând abstracţie de procesele electro-termice şi de cele chimice bazate pe
reacţii puternic exoterme, gazele de ardere cu un conţinut ridicat de căldură sensibilă, sunt
furnizate în general de procesele pirotehnologice, rezultând prin arderea combustibilului. Datorită
temperaturii ridicate impuse de desfăşurarea acestor procese, căldura evacuată cu gazele de ardere
poate avea o pondere de 35 - 60% din cantitatea de energie consumată.
O categorie aparte de gaze de ardere, din punct de vedere calitativ, o reprezintă cele rezultate
din incinerarea deşeurilor industriale şi menajere. Problematica recuperării acestei categorii de
gaze de ardere se analizează corelat cu structura procedeelor de incinerare a deşeurilor. Deşi
scopul acestor procedee este eliminarea deşeurilor şi nu recuperarea lor, caracteristicile termice
ale gazelor de ardere rezultate impun atât deşeurile urbane cât şi pe cele industriale ca surse
importante de energie, mai ales pentru aglomerările urbane.
Unităţile de incinerare a deşeurilor menajere cu recuperare de energie sunt specifice marilor
aglomerări urbane. Datorită puterii calorifice scăzute (apropiată de aceea a cărbunilor inferiori ca
turba şi lignitul) utilizarea deşeurile menajere ca resurse energetice combustibile nu prezintă o
eficienţă energetică ridicată. Însă recuperarea căldurii sensibile a gazelor de ardere rezultate la
arderea acestora în uzinele de incinerare este eficientă din punct de vedere tehnico-economic şi
contribuie la diminuarea costului global al acestui tip de tratament termic.
Limitele domeniului de temperaturi ale gazelor de ardere evacuate în cadrul procedeului de
incinerare a deşeurilor menajere sunt determinate de caracteristicile constructive şi funcţionale ale
cuptoarelor de incinerare şi ale instalaţiilor anexe. Astfel, pentru ca arderea să se desfăşoare în
condiţii bune, este necesară o temperatură de minimum 750
o
C iar pentru a evita ancrasarea
cuptorului, acestea nu trebuie să depăşească 950
o
C .
De asemenea, recuperarea gazelor de ardere evacuate din cuptoarele de incinerare a deşeurilor
menajere prezintă anumite particularităţi faţă de cele evacuate din instalaţiile pirotehnologice care
funcţionează cu combustibili clasici. Aceste particularităţi sunt determinate de conţinutul ridicat în
poluanţi gazoşi şi solizi.
Conţinutul de energie al r.e.s se determină având în vedere forma de energie şi agentul
purtător. Astfel, având în vedere principalele categorii de r.e.s. (termice, combustibile,
suprapresiune), în cele ce urmează se exemplifică pentru cazul gazelor de ardere modul de
determinare al energiei conţinute.
Căldura sensibilă conţinută de un debit de gaze (r.e.s. termice) care poate fi preluată prin
răcirea acestora în instalaţia recuperatoare este:
Q = W (t
1
- t
2
) (5.1)
unde W este capacitatea calorică a debitului de gaze (produsul între debit şi căldura specifică
medie) iar t
1
este temperatura cu care sunt disponibile gazele ieşite din incinta de lucru.
Valoarea minimă a temperaturii t
2
cu care gazele de ardere ies din instalaţia recuperatoare este
limitată de temperatura punctului de rouă acidă t
r
. Astfel, pentru combustibilii care conţin :
- mai puţin de 1% sulf t
2min
= t
r
+ 30 grd (5.2)
62
- mai mult de 1% sulf t
2min
= t
r
+ 40 grd (5.3)
Debitul total de gaze de ardere se calculează în funcţie de sarcina tehnologică, de consumul
specific de combustibil, de cantitatea de gaze de ardere rezultate prin arderea unităţii de masă sau
de volum de combustubil şi de coeficientul de evacuare a gazelor de ardere din camera de lucru a
agregatului tehnologic. La calculul debitului specific de gaze se ţine seama şi de pătrunderile de
aer fals pe traseul gazelor de ardere, de la ieşirea din camera de lucru a agregatului tehnologic până
la intrarea în instalaţia recuperatoare, prin coeficientul de exces de aer.
Atât masa deşeurilor care sunt supuse tratamentului de incinerare cât şi puterea calorifică
inferioară acestora variază în limite foarte largi. Astfel uzinele de incinerare pot avea capacităţi
cuprinse între 10000 şi 700000 t/an iar puterea calorifică inferioară poate varia practic între 5000 şi
8500 kJ/kg, pentru deşeuri menajere şi 12500 - 33400 kJ/kg, pentru deşeuri industriale.
Mărimea cantităţii de deşeuri incinerate şi puterea calorifică inferioară a acestora determină
cantitatea de căldură posibil a fi recuperată. În cazul arderii deşeurilor cu puteri calorifice scăzute
(sub 5000 kJ/kg), conţinutul ridicat de umiditate al acestora determină o funcţionare instabilă a
sistemului cuptor - cazan recuperator. În acest caz, condiţiile de funcţionare pot fi îmbunătăţite
prin aplicarea preîncălzirii aerului de ardere pâna la circa 300
o
C, prin recuperarea căldurii gazelor
de ardere evacuate. Pe măsură ce puterea calorifică inferioară a deşeurilor creşte, funcţionarea
sistemului cuptor - cazan este mai stabilă iar calitatea aburului produs permite o utilizare eficientă
pentru alimentarea cu căldură şi/sau energie electrică.
Pentru puteri calorifice inferioare medii ale deşeurilor menajere tratate termic, randamentul
ansamblului cuptor - cazan recuperator variază între 50 şi 80% în funcţie de tipul arzătorului,
caracteristicile arderii şi modul de dimensionare al suprafeţei de schimb de căldură a cazanului
recuperator.
Suprapresiunea cu care gazele (r.e.s. de suprapresiune) sunt evacuate din incinta de lucru poate
fi de ordinul mbar sau de ordinul sutelor de bar. Energia potenţială conţinută de gaze poate fi
valorificată prin destindere într-o turbină de detentă, care poate antrena un generator electric sau
un consumator de lucru mecanic din interiorul conturului de bilanţ considerat. Lucrul mecanic
generat prin destinderea în turbină este:
l
T
= R T
IN
(1 - ε
α
) η
IT
/ β (5.4)
unde R = 8,315 kJ/kmolK este constanta universală a gazelor, β = 0,2 - 0,29 este o mărime care
depinde de valoarea exponentului adiabatic, η
IT
= 0,78 - 0,88 este randamentul intern al turbinei de
detentă iar ε este raportul presiunilor de ieşire şi de intrare în turbină (ε < 1). Se poate constata că
lucrul mecanic de destindere depinde de temperatura absolută de intrare în turbina T
IN
şi de
raportul de destindere ε.
Puterea calorifică a r.e.s. combustibile se datorează componentelor combustibile care pot fi
întâlnite în amestecul de gaze de proces, de sinteză sau de purjă (H
2
, CO, CH
4
). Valorile puterilor
calorifice inferioare, pentru câteva astfel de componente, sunt prezentate în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2 Valorile câtorva componente combustibile ale unor amestecuri de gaze.
Component al
unui amestec de
gaze
Putere calorifică
inferioară
(MJ/kmol)
H
2
242
CO 286
CH
4
803
În cazul în care acelaşi debit de gaze are suprapresiune şi conţine şi elemente
combustibile, recuperarea se poate face etapizat, mai întâi prin destindere şi apoi prin ardere.
63
5.3 Direcţii de recuperare.
Recuperarea resurselor energetice secundare poate fi, interioară sau exterioară, în raport cu
conturul de bilanţ energetic stabilit pentru analiză.
Recuperarea interioară are loc atunci când energia conţinută de către r.e.s-urile rezultate
dintr-un proces tehnologic este recuperată în cadrul aceluiaşi proces. Soluţiile de recuperare
interioară sunt caracterizate de următoarele aspecte :
-utilizarea energiei recuperate se face direct în cadrul agregatului sau liniei tehnologice în care s-a
produs r.e.s.;
- prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte combustibil tehnologic
(superior), efectul constând în reducerea directă a facturii energetice asociate agregatului sau
procesului care a generat resursele energetice secundare;
- sub aspect economic, prin încadrarea instalaţiilor recuperatoare în fluxul tehnologic, aceste
soluţii de recuperare nu necesită cheltuieli suplimentare de exploatare;
- aplicarea soluţiilor de recuperare interioară pot conduce la creşterea productivităţii agregatului
tehnologic.
Tabelul 5.3 Soluţii de recuperare interioară a căldurii gazelor.
Soluţia de recuperare Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare
Preîncălzirea aerului
de ardere (PA)
• presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din camera de lucru a
unui agregat tehnologic, pentru preîncălzirea aerului de ardere necesar
aceluiaşi agregat;
Preîncălzirea
autonomă a aerului de
ardere (PAA)
• presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru a agregatului
tehnologic principal, în care sunt produse gazele de ardere utilizate pentru
preîncălzirea aerului;
• se aplică în cazul în care gazele din agregatul principal au un conţinut bogat în
elemente combustibile, iar recuperarea lor este mai eficientă ca resurse
energetice secundare de natură combustibilă;
Preîncălzirea
combustibilului (PC)
• se aplică în general în cazul utilizării în agregatul principal a unui combustibil
gazos ( sau lichid ) cu putere calorifică scăzută ;
• preîncălzirea combustibilului este limitată de atingerea temperaturii de
autoaprindere ( dependentă de natura sa) ;
Preîncălzirea
materialelor
tehnologice (PMT)
• se poate realiza atât direct prin străbaterea în contracurent fluxul gazelor de
ardere cât şi în cadrul unui preîncălzitor separat, implementat în fluxul
acestora;
Regenerarea chimică a
căldurii gazelor de
ardere (RC)
• presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru tratarea preliminară
endotermă a combustibilului tehnologic, având ca efecte atât ridicarea
conţinutului de căldură legată chimic cât şi preîncălzirea sa;
• soluţia este aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în care gazele de
ardere rezultate nu conţin antrenări de particule, ceea ce ar îngreuna atât
transportul gazelor de ardere la distanţă cât şi utilizarea schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă ;
Recircularea gazelor
de ardere (RG)
• constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului tehnologic şi
introducerea lor direct în camera de lucru, sau în zona imediat următoare
acesteia pentru reducerea temperaturii mediului gazos de aici;
• se aplică în cazul proceselor pirotehnologice ce impun un regim termic
moderat.
64
Datorită limitărilor ce intervin în cazul aplicării independente a diferitelor soluţii de recuperare
interioară, în anumite situaţii se justifică tehnico-economic aplicarea combinată a acestora. În
tabelul 5.3 sunt exemplificate pentru cazul particular al gazelor de ardere caracterizate de nivel
termic ridicat (resurse energetice secundare de natură termică), principalele soluţii de recuperare
interioară.
Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de către r.e.s este utilizată în
afara procesului tehnologic din care a rezultat, în cadrul întreprinderii sau platformei industriale,
pentru acoperirea necesarului de energie termică şi electrică (mecanică). Aceste soluţii de
recuperare se pot aplica fie ca soluţii independente, fie pentru creşterea gradului total de recuperare
realizat în cadrul conturului de bilanţ dat. Analizând recuperarea interioară comparativ cu
recuperarea exterioară, aceasta din urmă prezintă următoarele aspecte caracteristice:
- utilizarea energiei recuperate din r.e.s. în afara limitelor procesului industrial din care au
rezultat, conduce la limitări de regim în recuperare datorate nesimultaneităţii producerii cu
consumul fie sub aspect cantitativ (în cazul utilizării energiei recuperate în direcţie termică), fie
sub aspect calitativ (in cazul utilizării energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
- efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă la nivelul
utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit fiind combustibil energetic
- efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu combustibilul cât şi de
investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare influenţează balanţa economică a
utilizatorului energiei recuperate.
În tabelul 5.4 sunt precizate principalele aspecte carecteristice ale soluţiilor de recuperare
exterioară, exemplificate pentru cazul gazelor de ardere.
De multe ori, în special în cazul gazelor de ardere evacuate din procesele pirotehnologice având un
conţinut de căldură sensibilă mare, se impune aplicarea recuperării în mai multe trepte (în
cascadă), combinând soluţiile de recuperare internă cu cele externe. Astfel se obţine un grad total
de recuperare mai mare decât prin aplicarea independentă a fiecărei soluţii de recuperare
prezentate anterior. În aceste condiţii, analiza eficienţei recuperării se aplică ansamblului schemei
de recuperare, scopul fiind determinarea variantei optime de schemă complexă de recuperare.
Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare sunt :
• repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii) de recuperare;
• optimizarea schemei complexe de recuperare;
• analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare complexă.

Tabelul 5.4 Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară.
Direcţia de
recuperare
Scopul recuperării Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare
Termică -alimentarea cu
căldură a proceselor
tehnologice;
-încălzirea, ventilarea,
condiţionarea
incintelor cu caracter
tehnologic,
administrativ sau
urban;
-prepararea apei calde
în scopuri menajere şi
sanitare;
• prezintă un grad anual de recuperare înalt, datorită
caracterului permanent la acestor consumuri;
• caracterul sezonier al acestor consumuri, face ca utilizarea
căldurii în această direcţie să aibă o durată anuală de cel mult
2500 - 3000 ore/an, mult mai mică faţă de duratele anuale de
disponibilitate ale gazelor de ardere ( 5000 – 6000 ore/an,
funcţie de procesul tehnologic din care provin ), ceea ce
determină un grad anual de recuperare redus;
• limitările de regim care apar sunt de natură cantitativă,
necesarul de căldură pentru prepararea apei calde fiind mult
mai mic decât căldura conţinută de gaze, diferenţa neputând
fi recuperată ;
65
Electrică
( Mecanică)
-producerea energiei
electrice;
- producerea lucrului
mecanic.
• recuperarea căldurii gazelor cu nivel termic ridicat se face în
cazane recuperatoare producătoare de abur, utilizat în turbine
cu abur cu condensaţie pentru producerea energiei electrice;
• în funcţie de calitatea gazelor, acestea se pot folosi şi direct în
turbine de detentă cu gaze, pentru producerea lucrului
mecanic
• gradul anual de recuperare este afectat de către limitările de
regim, numai în măsura în care apar restricţii în necesarul
electroenergetic ce trebuie asigurat;
Cogenerare
sau trigenerare
- producere simultană
de căldură şi energie
electrică sau căldură,
energie electrică şi
frig.
• aburul produs în cazanele recuperatoare poate fi utilizat şi
într-un ciclu combinat de cogenerare sau trigenerare;
• în cazul turbinelor de detentă recuperatoare, gazele eşapate
din turbine se pot folosi şi pentru alimentarea cu căldură
şi/sau frig.

5.4 Efectele reperării res.
Printre cele mai eficiente metode de creştere a gradului de utilizare a energiei consumate în
procesele industriale poate fi amintită valorificarea resurselor energetice secundare rezultate, în
speţă a gazelor de ardere. Efectele recuperării r.e.s. sunt de natură tehnică, economică şi ecologică.
a. Efecte de natură tehnică.
Conceperea şi încadrarea unor instalaţii recuperatoare direct în fluxul tehnologic contribuie la
modernizarea schemelor generale ale proceselor tehnologice. Astfel amplasarea de recuperatoare
(pentru preîncălzirea aerului, a combustibilului, a materielelor tehnologice) în cadrul proceselor
pirotehnologice din industria metalurgică, a materialelor de construcţii, chimică, permit trecerea la
tehnologii noi, performante, cu un înalt grad de recuperare, cu productivităţi ridicate de obţinere a
produsului finit. Prin procedeele de recuperare, ca recircularea gazelor de ardere se măreşte durata
de viaţă a agregatelor tehnologice, diminuându-se solicitările termice la care sunt supuse părţile
componente . Efectele de natură tehnică sunt corelate şi se regăsesc în cele de natură economică.
b. Efecte de natură economică.
Sub aspect economic, efectele imediate sunt determinate în primul rând de economia de
energie realizată, în funcţie de direcţia în care s-a făcut recuperarea, fie la nivelul producătorului
energiei recuperată, fie la nivelul beneficiarului acestuia. Astfel se reduc consumurile energetice
la nivelul conturului analizat (indiferent care este acesta), reducându-se implicit şi aportul de
combustibil clasic.
Reflectarea economică a reducerii consumurilor energetice, la nivelul întreprinderilor sau a
platformelor industriale, are loc prin reducerea cheltuielilor de producţie aferente acestora, ceea ce
în final determină reducerea preţului de cost al produselor tehnologice. Efectul indirect, menţionat
anterior, respectiv reducerea apelului la energia primară, se reflectă prin reducerea pierderilor
energetice şi a consumurilor efective de energie din etapa extracţiei şi a transportului
combustibilului.
c. Efecte ecologice.
O importanţă deosebită a recuperării resurselor energetice secundare, o reprezintă efectele
reflectate asupra mediului ambiant. Din diferite procese industriale, rezultă gaze de ardere, care
datorită cantităţii şi calităţii lor nu pot fi evacuate ca atare în mediul ambiant.
Cea mai mare parte a acestora, datorită particularităţilor pe care le prezintă : temperatură,
compoziţie, presiune, pot constitui resurse energetice secundare termice, combustibile sau de
suprapresiune, ele fiind utilizate ca atare şi în acelaşi timp neutralizate sub aspectul nocivităţii
asupra mediului ambiant.
66
Recuperarea gazelor de ardere rezultate din procesele industriale, ca r.e.s. de natură termică
determină reducerea sensibilă a emisiei de căldură în mediul ambiant, deci reducerea efectului de
seră, care constituie în condiţiile puternicei industrializări cu care se confruntă planeta, un pericol
iminent de distrugere a echilibrului ecologic .
Există o categorie de resurse energetice secundare sub formă de gaze de ardere, a căror
recuperare este susţinută în primul rând de considerentele ecologice şi apoi de cele energetice şi
economice. Din această categorie fac parte şi gazele de ardere rezultate din procesele industriei
chimice, metalurgice, materialelor de construcţii, care datorită substanţelor toxice conţinute, prin
interacţiune chimică cu aerul dar mai ales cu apa, pot conduce la formarea unor substanţe toxice
sau cu caracter coroziv asupra însăşi a agregatelor tehnologice şi a tot ceea ce există pe o rază
apreciabilă.
Prin normativele emise, legislaţia internaţională prevede principalele categorii de poluanţi
atmosferici, ai apei şi solului, efectele lor nocive asupra mediului ambiant, conţinuturile limită
admise, precum şi taxele percepute în cazul depăşirii lor . Valorificarea energetică , în limitele
eficienţei tehnico-economice a gazelor care rezultă din procesele industriale, poate constitui o
metodă de conservare a mediului ambiant.
Extracţia combustibililor clasici, în special a celor solizi cu exploatări la suprafaţă prin
decopertarea staraturilor de pământ de deasupra, are efecte negative asupra echilibrului ecologic.
Din această cauză orice economie de combustibil (inclusiv cel nuclear), realizată prin recuperare
reprezintă o reducere substanţială a apelului la resursele de energie primară, reducându-se astfel
efectele nocive asupra mediului ambiant.
6. BIBLIOGRAFIE
[1] Athanasovici V., Dumitrescu I. S., Muşatescu V. Termoenergetică industrială şi
termoficare. EDP Bucureşti 1981
[2] Athanasovici, V., Utilizarea căldurii în industrie, vol. 1, Ed. Tehnică, Bucureşti 1995
[3] Pătraşcu, R., Răducanu C., Ciucaşu C. Tehnologii complexe de recuperare a căldurii în
industrie, Editura PRINTECH, Bucureşti 1998
[4] Răducanu C., Pătraşcu R., Gaba A., ş.a. , Auditul energetic, Ed. Agir, Bucureşti 2000
67