FLOARE ALBASTRĂ de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), cel mai mare poet “pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc” (G. Călinescu), a realizat în creaţia sa lirică o sinteză a tuturor tradiţiilor populare şi culte naţionale, pe care le-a înnobilat cu profunde meditaţii filozofice. Natura eminesciană este un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic, temă preponderentă a liricii sale în care se înscriu poezii precum: Floare albastră, Lacul, Crăiasa din poveşti. Apariţie. Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872 şi apărută în “Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873, Floare albastră este una dintre cele mai reprezentative poezii nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu. Geneza. Precedată în timp de unele mari creaţii precum Venere şi Madona, Epigonii, Mortua est! poezia Floare albastră îşi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiraţiei către un ideal înalt de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârşită, ideal către care aspirase şi marele poet italian Giacomo Leopardi în Ginestra sau eroul lui Novalis din Heinrich von Ofterdingen. Tema. La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului. Floare albastră aparţine acestei teme şi constituie aspiraţia spre iubirea ideală, spre perfecţiune. Titlul. Titlul poeziei este format dintr-un substaniv nearticulat “floare”, ce simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă, şi un adjectiv “albastră”, care simbolizează infinitul, formând o imagine de mare sensibilitate. Rema discursului liric. Poezia se structurează pe două idei: idea cunoaşterii absolute (primele trei strofe) şi idea cunoaşterii terestre prin intermediul iubirii (strofele 5 – 13). Cele două idei sunt legate de o strofă, cea de-a patra, care conţine reflexiile poetului şi începutul ideii din ultima strofă. Poezia este formată dintr-o succesiune de imagini, clar conturate susţinute de dialog, dar mai ales de monolog (dialogul fiind doar sugerat). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin – feminin, el – ea, într-un dialog al “eternului cu efemerul”. Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/moarte – temporalitate/viaţă, masculin – feminin, abstract – concret, vis – realitate, aproape – departe, atunci – acum. Compoziţia poeziei. Prima secvenţă poetică (strofele I – III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei începe cu reproşul realizat prin adverbul “iar”, plasat la începutul poezie. Tonul adresării este familiar, într-un aparent dialog, unde alternează propoziţii afirmative şi negative, interogative şi exclamative. Termenii populari “încalte”, “nu căta” susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, “sufletul vieţii mele” şi “iubite”, dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimă iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumaraţia simbolurilor eternităţii – morţii, în prima strofă: “– Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. Aspiraţia spre cunoaştere absolută este sugerată de metafora “râuri în soare / Grămădeşti-n a ta gândire”. Domeniul cunoaşterii guvernat de timpul infinit este definit prin atributele: misterul genezei: “întunecata mare”, universal de cultură: “câmpiile Asire” şi universal de creaţie umană proiectat cosmic: “Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare”.

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie. portretul fetei ca o zeitate terestră. despărţirea. A treia secvenţă poetică conţine strofele V – XIII. verbe şi pronume la persoana I singular: “eu”. a stingerii dragostei. aspiraţia spre fericire terestră. . Prozodia. cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire. iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate sugerată de versul “Totuşi este trist în lume. cuprinde meditaţia bărbatului asupra sensului profund al iubirii rememorate. “Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. izvoarele. / Ne-om da sărutări pe cale. Femeia este o apariţie de basm (“de-aur părul”). valea. n-am zis nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului. Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează. gesturile de tandreţe. poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul. cu iubirea împărtăşită: “Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul. balta. / Dulci ca florile ascunse”. a doua secvenţă poetică. invitaţia în peisajul rustic şi intim. “nime”. jocul erotic sau “încercarea” iubirii pe un fir de romaniţă. asociază imagini vizuale şi auditive: “Und-izvoare plâng în vale”. conversaţia ludic-erotică. Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în erotica eminesciană: codrul. Poezia este alcătuită din 14 strofe cu măsura de 8 silabe având rimă îmbrăţişată şi ritm trohaic. Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. planul terestru: “Hai în codrul cu verdeaţă…”. “n-am zis” şi a verbelor la trecut: “Ah! ea spuse adevărul”. auriu. / Apucând spre sat în vale. roşu. sărutul. cu accentuarea intimităţii: “Pe cărare-n bolţi de frunze. în lumea terestră. “balta cea senină”. spaţiu nealterat de prezenţa umană. întoarcerea în sat. “ş-apoi”). Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat într-un ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate. trecerea de la peisajul intim – rustic la peisajul feeric. cu alternarea persoanei I şi a II-a a verbelor şi a pronumelor. Natura de început de lume.Advertismentul final “Nu căta în depărtare / Fericirea ta. cu atributele sălbăticiei în viziunea romantică. precum şi tonul şăgalnic dau chemării impresia de sinceritate şi prospeţime juvenilă: “Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”. deşi este rostit pe un ton şăgalnic. senzual-naivă (“Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”) şi cu gesturi gingaşe (“Dulce netezindu-mi părul”). limbajul familiar. prin sugestia centrului: “ochi de pădure”. îmbrăţişarea. Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării. şăgalnică (“Ş-apoi cine treabă are?”). Notarea unei stări de spirit “Eu am râs. “voi cerca”. Ultima strofă sugerează idea despărţirii. Refacerea cuplului adamic necesită un spaţiu protector. Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei. Vorbirea populară (“mi-i da”. “am râs”. “mi-oi desface”) sau conjunctiv (“să-ţi astup”) proiectează în viitor visul de iubire. “te-oi ţinea”. / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”. în corespondenţa iubire – natură. luna etc. Verbele la indicativ viitor (“vom şedea”. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde. iubite!”. Strofa a patra. voi fi roşie”. paradis terestru şi un timp sacru. Natura ocrotitoare: “Acolo-n ochi de pădure / Lângă balta cea senină / Şi sub trestia cea lină/ Vom şedea în foi de mure” are atributele spaţiului sacru.

“pădure”. juvenilă. iar m. ritmul trohaic. “trestia cea lină”. • personificarea: “izvoare plâng în vale”. “vale”. dulce floare”. “ceruri nalte”. “trestie”. t (în ultima strofă) sugerează tristeţea. “foi de mure”. • inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: “gândire” – “asire”. “oi desface”. • repetiţia: “Floare-albastră! floare-albastră!. “al porţii prag”. se pot grupa o serie de particularităţi. • simbolul: “floare albastră”. “sat”. • “armonia imitativă” – concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată. • cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: “codru”. “noastră” – “albastră”). “nu căta”.. “sărutări … dulci ca florile ascunse”. s.. “nori”. • verbele le trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului) Nivelul stilistic • epitetul: “prăpastia măreaţă”.FLOARE ALBASTRĂ de Mihai Eminescu Nivelurile textului poetic Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic. a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian. • comparaţia: “roşie ca mărul”. • metafora “râuri în soare”. “albastra-mi. “ceruri nalte”. “râuri de soare”.” MIRON VICTOR DANIEL clasa: a IX – a A . • termeni şi forme populare: “încalte”. nostalgia. Nivelul prozodic şi fonetic • măsura de 8 silabe. • consoanele ş. “izvoare”. • inversiuni: “de-aur părul”. “dulce floare”. • dativul posesiv (“albastră-mi”). Nivelul morfologic • pronume şi verbe la persoana I şi a II-a. “romaniţă”. “baltă”. “nime”. sugerând starea idealistă. “întunecata mare”. ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti). rima îmbrăţişată. • schimbarea valorii gramaticale: “dulce” (adjectiv şi adverb). “vom şedea”. “bolţi de frunze”. limbajul familiar accentuează intimitatea. “depărtare. n în rimă. părţi de vorbire diferite: “dispare” – “floare”. • verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii (descrierea) • verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei). Nivelul lexico-semantic • cuvinte din câmpul semantic al cosmosului: “stele”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful