Curs Sociologie

SOCIOLOGIE – Suport de curs – I.

OBIECTUL ŞI VOCAŢIA SOCIOLOGIEI

La întrebarea frontală „ce este sociologia?” un răspuns categoric, în termenii unei definiţii limitative, este dificil de formulat. A pretinde că sociologia se ocupă cu studiul societăţii (sau societăţilor) umane este un prim punct de plecare, necesar dar nu suficient. Societatea a reprezentat dintotdeauna o temă de reflecţie obsedantă, din antichitate până în zilele noastre. Este oare sociologia un substitut modern pentru filosofia socială, antropologie psihologie, istorie, ştiinţa politică sau alte ştiinţe care descriu şi explică diferitele aspecte ale existenţei umane, individuale şi colective de-a lungul timpului? Sau din contră, ea este un produs teoretico-metodologic, istoriceşte determinat, al unei viziuni care şi-a croit calea în ultimele două secole? Termenul însuşi de „sociologie” pare un artificiu lingvistic. În general se consideră că sociologia începe cu Auguste Comte, gânditor francez din prima jumătate a secolului al XIX, autorul unui monumental „Curs de filosofie pozitivă” (apărut între anii 1830-1842) şi al unui „Sistem de politică pozitivă, sau tratat de sociologie, instituind religia umanităţii” (1851-1854), Lui i se atribuie paternitatea termenului de sociologie, termen hibrid, jumătate de sorginte latină, jumătate de sorginte grecească. Dar ar fi hazardat şi contraproductiv din punct de vedere intelectual să considerăm sociologia – ca ştiinţă – exclusiv invenţia sa. Ambiţia lui Comte de a realiza o sinteză totală, un gen de antropologie filosofică a omului şi a societăţii revendicând pentru aceasta statutul de ştiinţă „pozitivă”, aidoma ştiinţelor exacte sau ştiinţelor naturii, este meritoriu, dar aceasta constituie doar o premisă, între altele, ale naşterii şi evoluţiei sociologiei, aşa cum o înţelegem azi. Nici o ştiinţă nu se naşte pe un teren gol şi nu evoluează într-un sens predeterminat, emanând dintr-o singură minte, oricât de genială ar fi aceasta. Sociologia are o ereditate intelectuală prodigioasă şi o geneologie onorantă. Platon şi Aristotel, Cicero, Sf. Augustin şi Toma din Aquino, Jean Bodin, Hobbes şi Machiavelli sunt doar câteva figuri de iluştri antecesori. Sociologia este, dintr-un anumit punct de vedere, indisociabilă de rădăcinile sale istorice, iar condiţia ei fundamentală este dată şi de istoricitatea contextului în care s-a plămădit. Spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale – şi în particular, sociologia – se definesc prin contextul lor socio-cultural specific. Dacă ştiinţa clasică îşi propunea să atingă un ideal de raţionalitate, o raţionalitate absolută şi impecabilă, atribuind secvenţele de ignoranţă şi îndoială ale demersului teoretic imperfecţiunilor modelului de raţionalitate asumat, ştiinţa modernă şi, implicit, cea

1

contemporană este mai curând ataşată de ideea aproximării raţionalităţii, prin accederea la adevăr, de-a lungul unui proces laborios, pe parcursul căruia cetitudinile sunt problematice şi incertitudinile sunt depăşite rând pe rând. Ştiinţa clasică opera în termeni de evidenţă şi necesitate, având caracter net descriptiv şi veleităţi normative. Ştiinţa modernă, sociologia nefăcând excepţie, operează mai degrabă în termeni convenţionali şi probabilistici. Conceptului metafizic şi dogmatizat de „lege” îi succede cel de „ lege tendenţială”, în sens probabilistic. Ştiinţa modernă reclamă o metodologie pe măsură, se vrea o expresie nemijlocită a rigorii, pozitivităţii, cu care trebuie acroşate faptele exterioare conştiinţei văzute ca „lucruri”, ca realitate „obiectivă”. Sociologia se afirmă deci ca o ştiinţă ancorată în social. Ea a fost dintru început un răspuns calificat la problemele şi nevoile societăţii. Ea a apărut într-un moment de ruptură istorică, când societatea tradiţională, paleotehnică şi preindustrială a intrat în criză şi au început să se manifeste simptomele industrialismului iar societatea „vechiului regim” (de care vorbea Alexis de Tocqueville – un alt părinte fondator al sociologiei) lăsa loc societăţii industriale. Societatea tradiţională, statică, încremenită în cutume, cu o economie de subzistenţă, subordonată unui încorsetant principiu al autorităţii divine şi monarhic-absolutiste, o societate ciclică şi perfect previzibilă nu avea nevoie de sociologie. Societatea industrială însă, o societate în care rolul individului devenea primordial, în care emergenţa grupurilor evidenţiază forţa interacţiunii umane şi substratul structural al fenomenelor şi proceselor sociale, în care producţia solicită consumul şi modelează comportamentul individual şi colectiv al oamenilor, reprezentările lor, generând noi constelaţii de valori şi norme, reclama cu necesitate o ştiinţă cu o vocaţie nouă şi diferită de a tuturor celelalte, similare, afine (istorie, economie, antropologie, psihologie etc.) sau a ştiinţelor exacte, prin excelenţă „pozitive”. O definiţie demnă de reţinut, din această perspectivă, este posibilă, aşa cum remarcă sociologul italian Franco Ferrarotti, întrucât din punct de vedere formal sociologia este o ştiinţă ce recurge la observarea faptelor sociale, procedează la o analiză empirică orientată conceptual, ghidată de ipoteze de lucru verificabile inductiv, interprezează critic orice asociere umană aşa cum se exprimă aceasta în multitudinea relaţiilor inter-individuale, constatate în aspectele lor de uniformitate, repetabilitate şi previzibilitate, în procesele de schimbare ce fac evidente mecanismele de inovare şi autoreglare de care dispune orice structură socială Sociologia întreţine cu celelalte ştiinţe sociale raporturi fructuoase multidisciplinare şi interdisciplinare. Obiectul său de studiu nu este conceput în sens exclusiv ci disputat sau mai bine zis împărţit cu alte discipline, fiecare dintre ele ocupându-se de aspecte şi faţete ale aceleiaşi realităţi – sociatatea – din unghiuri diferite de abordare. Resursele lor teoretice şi metodele proprii sau de împrumut
2

oferă o multiplicitate de optici; are loc o potenţare a acestora şi o integrare problematică selectivă. Sociologia se diferenţiază de celelalte ştiinţe sociale prin aceea că se „autonomizează” şi se „revendică” în calitate de ştiinţă socială fundamentală pe de o parte, ca sociologie generală ca ştiinţă a totalităţii sociale, a ansamblului faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, a multitudinilor formelor de asociere şi interacţiune umană. Dar sociologia nu se complace doar în această postură generalistă. Ea s-a înscris încă de la debut într-un accentuat şi accelerat proces de diferenţiere a câmpului său intern de exercitare. Aşa au apărut ramurile sociologiei sau sociologiile de ramură (sociologia economică, sociologia politică, sociologia culturii, sociologia massmedia etc.) şi deschiderile spre câmpurile teoretico-metodologice ale altor discpline (psihosociologia, sociolingvistica, antroposociologia, sociobiologia etc.). Ştiinţă cu valenţe preponderent „pozitive”, sociologia este în egală măsură o ştiinţa cumulativă, pe coordonate atât cantitative cât şi calitative. Devenind obiect de cercetare, faptele sociale intră în registrul sociologiei prin determinaţii specifice, ca fapte de interes teoretic şi metodologic, esenţialmente de ordin sociologic. Sociologia îşi asumă o sarcină descriptivă şi expozitivă a realităţii dar ea tinde să-şi adjudece şi un statut complementar de ştiinţă normativă, prin recursul pe care îl face la legi şi norme, ca sisteme coerente de orientare şi reglementare a conduitelor şi relaţiilor socio-umane. Totodată, sociologia, dând o configuraţie aparte raportului fundamental în cazul oricărei ştiinţe demne de acest titlu, între teorie şi metodă, nu se cantonează nici în zona abstracţiilor teoretice ipostaziate, nici în planul empirismului contingent. De la empiric la teorie şi invers trecerea se face prin teorii limitate, de rang mediu (pentru a folosi formularea sociologului american Robert K. Merton). Sociologia uzează de metode verificate în câmpul altor ştiinţe (observaţia, experientul), le dezvoltă şi le diversifică. Recurge la metode specifice (ancheta sociologică), utilizează tehnici îndelung rafinate (chestionarul, interviul) dar nu se poate dispensa de instrumente şi procedee de analiză logică, matematică, statistică, proiectivă, de anumite tehnici de intervenţie la nivel micro şi macrosocial (sondaje de opinie, mijloace de diagnoză asemănătoare celor folosite în marketing şi publicitate etc.). Sociologia are dincolo de ambiţiile inerente în sfera teoriei şi importante implicaţii de ordin practic. Putem vorbi de o „sociologie cogitans” dar şi de o „sociologie militans” (pe urmele distincţiei operate de marele sociolog român Dimitrie Gusti). Sociologia nu are doar o funcţie constatativă ci şi una comprehensivă explicativă relevând nu doar „ce este” ci şi „cum este” societatea. Ea nici nu poate fi învinovăţită, aşa cum a făcut marxismul,
3

Sociologia poate contribui la critica socială şi la fundamentarea practicii. a politicilor de reformă socială. Sociologia ajunge astfel să-şi onoreze în final vocaţia sa inalienabilă socială. Acestea pot deveni repere ale politicilor şi modalităţilor de control al acestor politici. slujind progresului societăţii. Ea este în măsură să furnizeze elemente explicative pentru înţelegerea împrejurărilor în care oamenii trăiesc şi acţionează pentru a-şi atinge obiectivele urmărite.de partizanat ideologic aprioric: o sociologie – ca ştiinţă justificativă a ordinii sociale. Momente sociologiei semnificative ale istoriei Istoria gândirii sociologice – ca în cazul oricărei alte ştiinţe – este în măsură să furnizeze indicii şi repere epistemologice. a unui comportament sau a unei instituţii el pune în valoare şi face să prevaleze un criteriu de raţionalitate care clarifică implicit şi raţiunile profunde ale practicilor sociale. II. ordonate 4 . a unui anumit tip de orânduire socială – chiar dacă aserţiunile ei au funcţionat în anumite circumstanţe ca argumente în favoarea unei anumite ordini. În momentul în care sociologul întreprinde analiza unui fenomen social.

Herbert Spencer (1820-1903) este principalul reprezentant al curentului evoluţionist în sociologie. pozitiv – în care explicaţia atinge un nivel ştiinţific prin apelul la o metodologie de observare a faptelor sociale în înlănţuirea lor cauzală. Voltaire. de Saint-Simon. distributivă şi comunicativă ocupă un rol dominant. Dacă sociologia apare la Saint Simon ca un derivat al filosofiei – aşa cum remarcau doi sociologi contemporani. în care oferă premisele trecerii de la studiul problemelor umane de o manieră conjuncturală la ştiinţa „pozitivă”. „Catehismul industriaşilor” (1823-1824). constituind un factor social determinant într-o societate în care tehnologia productivă. „Noul creştinism” (1825). Dilemele în faţa sociologiei industriale ilustrate de Saint Simon vizează: metoda prin prisma căreia va fi abordată şi interpretată realitatea socială. Rousseau sau Condorcet. Galilei şi Newton. Principalele sale lucrări sunt: 5 . metafizic – în care entitatea divină antropomorfică este substituită de idei fixe ce ambiţionează să dea o explicaţie rigidă şi definitivă a fenomenelor umane.cronologic. care să marcheze abandonarea moralei teologice pentru o nouă morală industrială. al începuturilor sociologiei îl reprezintă reflecţiile teoretice despre om şi societate ale lui H. El este interesat de problemele pe care le ridică societatea industrială in statu nascendi. Don Martindale şi F. Ea devine baza consensului social şi noul temei al legitimităţii deciziilor colective importante. Istoria sociologiei este de fapt cronica unor căutări şi eforturi teoretice şi metodologice care se înscriu pe linia raţionalistă şi analitico-inductivă deschisă de Bacon. autorul unor lucrări precum „Memoriu asupra ştiinţei omului” (1813). Un prim moment semnificativ. care individualizează obiectul sociologiei şi vocaţia sa. El distinge între statica socială – care se ocupă de condiţiile constante în care se desfăşoară existenţa umană. a meditaţiilor asupra istoriei datorate unor gânditori ca Vico. despre care am amintit. Jonas – ea nu este un suport ci un nou proiect teoretic. punea la baza progresului uman ştiinţa – ca principiu organizator al societăţii. determinaţiile organiciste şi conflictuale ale studiului sociologic. „Opinii literare. filosofice şi industriale” (1825). Comte distingea trei mari stadii în istoria omenirii: teologic – în care faptele sociale se referă la universul uman prin recurs la o entitate divină şi supramundană. de întemeierea unei ordini sociale raţionale întemeiate pe ştiinţa producţiei şi industriei. de acţiunile şi reacţiile întrepătrunse ca părţi ale unui sistem social – şi dinamica socială – care are ca obiect studiul legilor progresului. pozitiv. de ordinea socială. „Organizatorul” (1819-1820). „Sistemul industrial” (1821). raportul între forţele culturale şi economice în istorie. El consideră că sociologia este răspunsul ştiinţific. la cerinţele epocii industrialismului. Montesquieu. funcţiile elitelor industriale şi ale maselor muncitoare în noua societate. Auguste Comte (1798-1857). considerat fondatorul sociologiei.

Un al patrulea moment semnificativ pentru constituirea sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă concepţia despre praxis a lui Karl Marx şi Friedrich Engels. cel sociologist. Un al doilea mare moment al perioadei clasice din istoria sociologiei l-a reprezentat conştientizarea problemei măsurării faptelor sociale. A Quételet (1796-1874). cel sintetic. metodele interviului şi clasificării parvenind la numeroase generalizări empirice în serviciul filosofiei sociale. cel psihologist. „Studiul sociologiei” (1873). unul dintre cei mai importanţi sociologi al secolului al XX-lea. fenomenele societăţii umane sunt fenomene de viaţă specializată ca urmare a agregării grupurilor în împrejurări ce rezultă din acţiunea mediului extern asupra omului. Spencer distinge două tipuri fundamentale de societate: cea militară – dezvoltată pe organizarea atacului şi a apărării în care domină tradiţia şi guvernarea despotică – şi cea industrială – în care prevalează problemele satisfacerii necesităţilor indivizilor prin producţie. antagonismul dintre acestea în jurul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie fiind cheia înţelegerii tuturor celorlalte raporturi sociale dintre oameni.„Statica socială” (1850). cel biosocial. Iar principalele curente de gândire. operează prin exacerbarea determinaţiilor economice ale vieţii sociale. introducând metoda de analiză cantitativă în studierea datelor realităţii empirice. Foustel de Coulange. curente de gândire structurate potrivit unor opţiuni intelectuale pentru concepte. 6 . a relaţiilor politice şi funcţionării ideologiilor. utilizarea tehnicii şi diviziunea muncii. cel biologic. sunt: cel mecanicist. economici ai devenirii umane. „Progresul. un discipol belgian al lui Saint-Simon are meritul de a fi transformat „fizica socială” în „statistică socială”. Un al treilea moment este legat de tentativele unor reprezentanţi ai şcolilor istorice franceză şi germană din secolul al XIXlea A. Viziunea lor sociologică. metode şi modele preeminente. asociate unei structuri politice democratice. Principalele şcoli naţionale sunt cea franceză. din acţiunea omului asupra mediului extern şi din acţiunea reciprocă a oamenilor. doctrina marxistă. îmbrăcând o formă deliberat profetică. Thierry. prin aplicarea unei matrici a dezvoltării istorice având în centrul ei lupta claselor sociale. Lorenz von Stein şi Gustav Schmoller de a utiliza interpretarea sociologică în analiza instituţiilor şi factorilor culturali. pentru studiul fenomenelor sociale. Pentru Spencer. cunoscuţi ca întemeietori ai materialismului dialectic şi istoric şi a ceea ce avea să devină ulterior. identificate de Pitirim Sorokin. cel psiho-sociologist. cel geografic. legile şi cauzele sale” (1857). La sfârşitul secolului al XIX-lea sociologia cunoaşte un intens proces de sistematizare: apar şcoli sociologie naţionale. „Principiile sociologiei” (1877-1896). Bazându-se pe principiile funcţionale ale corespondenţelor şi diferenţierilor între instituţiile sociale. Fréderic Le Play (1806-1882) a elaborat. cea germană şi cea anglo-saxonă.

O. A. Ross. P. E. Curentul sociologist situează interacţiunea socială şi constructele acesteia ca factori fundamentali ai tuturor expresiilor vieţii sociale. L. Izoulet. atribuind familiei un rol central. C. proprietate. Lilienfeld. I. Ammon. studiul 7 . 5) şcoala de sociologie urbană de la Chicago – R.. A. Reprezentanţi: P. D. Ostwald. Curentul biologic include o componentă bioorganicistă. Freud. Schäffle. instinctivistă şi introspectivistă şi în interiorul său se încearcă. E. M. Granet. Sorokin avansează următoarea definiţie a sociologiei: studiul. Curentul demografic sau biosocial consideră factorul demografic o „variabilă” primară şi interpretează fenomenele sociale ca „funcţii” ale mişcărilor de populaţii. Carey. între familie şi morală . L. M. Carven. a avansat în direcţia cuantificării. C. L. Park. Ratzenhofer. Cooley. Tönnies. asumate ca variabile. Levy-Bruhl. G. H. al relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene sociale (între economie şi religie. 3) L. G. M. T. Reprezentanţi: H. G. Le Bon. Simmel. B. E. 2) şcoala durkheimiană: E. C. A. 4) şcoala formal-sistemică a raporturilor sociale – F. una antroporasială şi o alta conflictualistă. Drăghicescu. Keller. E. Kidd. Demolins. Reprezentanţi: S. Bouglé (succesorul lui Durkheim la catedra de sociologie de la Sorbona). plecând de la caracteristicile psihice ale individului. Thomas. Stammler. F. Pearson. P. fie modelul energetic. în direcţia perfecţionării schemelor de clasificare. Chamberlain. Durkheim. interpretarea fenomenelor sociale ca derivaţii sau manifestări ale acestora. Galton. Tarde. R. fie pe cel matematic. Vierkandt. H. Curentul sintetic – avândul ca magistru pe Le Play – a pus bazele unei nomenclaturi socio-statistice precise. între drept şi economie.). între mobilitatea socială şi faptele politice etc. T. G. H. Kovalevski. Halbwachs. Sumner. Gernet. Gumplowicz. E. S. generalizării şi corelării datelor statistice despre familie. Coste. J. G. Burgess. Gini. fie modelul mecanic. N. C. F. Espinas. Novicow. Curentul psihosociologist particularizează simultan factorii sociali şi psihici în cele mai diverse situaţii sociale – G. W. A de Gobineau. E. Ward. Reprezentanţi: A. Reuss. F. A. Curentul geografic supralicitează rolul ambientului geografic asupra vieţii sociale. Subdiviziunile acestui curent: 1) nepozitivismul – de Roberty. de Tourville.Curentul mecanicist interpreta fenomenele sociale în termenii fizicii privilegiind fie modelul geometric. Worms. W. N. înainte de toate. Giddings. K. Oppenheimer. Trecând în revistă toate aceste şcoli şi curente sociologice. Vacher de Lapouge. Mauss. Veblen. von Wiese. A. A. R. Reprezentanţi: H. Curentul psihologist este divizat în trei tendinţe: „comportamentistă” (behavioristă). G. darwinistă. Geddes. A. Solvay (întemeietorul Institutului de cercetări sociale din Belgia ce-i poartă numele). W. W. M.

Raymond Aron se ocupă de precursorii acesteia – Montesquieu. subiectului cunoscător. Alexis de Tocqueville şi Karl Marx – şi de maeştrii gânditori ai sociologiei clasice – E. A. Sociologia trebuie să se raporteze la acestea ca la obiectele şi fenomenele naturale exterioare omului. Don Martindale consideră că sociologia este împărţită în 5 şcoli principale cuprinzând 12 curente: 1) cea mai veche – cea organicist-pozitivistă. Durkheim. El situa la baza schimbării sociale diviziunea muncii. restituind legilor caracterul lor regulator intern la nivelul indivizilor şi grupurilor. biologici etc. a simţi. studiul în fine al caracteristicilor generale comune tuturor claselor de fenomene sociale. A fost însă nu mai 8 . iar pe de altă parte.3) cea formalistă. Pentru Durkheim important era.) pe de alta. Ceea ce Durkheim numea gândirea ştiinţifică întemeiată pe faptele sociale văzute ca lucruri. Durkheim a studiat totodată formele vieţii religioase. să utilizeze cercetarea sociologică în calitate de instrument critic pentru renovarea şi reconstrucţia ordinii sociale. Aceştia trei din urmă au meritul de a fi ridicat teoretizarea sociologică la cele mai înalte cote de abstractizare şi de a fi fixat canonul metodologic al abordării empirice. Weber. Într-o lucrare monumentală consacrată corifeilor sociologiei. Faptele sociale sunt definite de către Durkheim ca „moduri de a acţiona. a gândi. „Sinuciderea” (1896). Rapiditatea schimbărilor în lumea modernă generează fenomene de criză pe care sociologul francez le explică prin conceptul de anomie – o stare de abandon şi inutilitate.relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene sociale pe de o parte şi diferitele clase de fenomene non sociale (geografici. Aceasta a înlocuit treptat religia ca element de coeziune socială. căutând fundamentele sociale ale conştiinţei religioase. „Regulile metodei sociologice” (1895). 2) cea conflictualistă. V. „Etapele gândirii sociologice” (1967). Pareto şi M. pe de o parte să individualizeze sociologia de celelalte ştiinţe sociale. Principalele sale lucrări sunt: „Diviziunea muncii sociale” (1893). 5) funcţionalistă (ultimele două foarte bine reprezentate în SUA). Comte. 4) comportamentistă. de disperare care poate conduce chiar la sinucidere. „Formele elementare ale vieţii religioase” (1912). normelor şi credinţelor pe care membrii ei le împărtăşesc. Durkheim considera că o societate este ceea ce este datorită valorilor. creând interdependenţe umane. exterioare individului şi având o putere de constrângere în virtutea căreia se impun”. Vilfredo Pareto (1848-1923) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii italiene moderne de sociologie. Pareto avea în vedere ca gândire logico-experimentală iar Weber ca gândire „raţională de scop”. Emile Durkheim (1858-1917) este considerat întemeietorul şcolii franceze moderne de sociologie. făcând din ea o ştiinţă autonomă din punct de vedere al cercetării şi al intervenţiei operaţionale.

urbanism. Max Weber (1964-1920) este cel mai important sociolog german şi probabil cel care a înrâurit cel mai mult sociologia secolului al XX-lea. disparate. „Fapte şi teorii” (1922). educaţie. 1) Teoriile singularist-atomistice. K. aceştia îndeplinind funcţii importante în calitate de experţi. Alte lucrări paretiene: „Sistemele socialiste” (1902). teorii dihotomice. Alte lucrări: „Economie şi societate” (1922) – apărut postum. economie. 2) Teoriile sistemice. medicină. Criteriile şi interpretările de ordin sociologic au penetrat în biologie. Principala sa lucrare este „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1904-1905) în care el expune fundamentele sociologiei comprehensive aplicate în analiza originilor capitalismului. aceea a derivaţiilor – sfera culturii –. „Ştiinţa ca vocaţie” (1919) şi „Politica – o vocaţie” (1919) în care a elaborat criteriile autonomiei gândirii ştiinţifice şi acţiuni politice faţă de prejudecăţile de valoare ce orientează responsabilitatea către raportul mijloace-scop fără ca prin aceasta să pretindă că inaugurează o etică universală. contrapuse maselor. psihiatrie. supersisteme culturale sau civilizaţii: teorii totalitare. S-a impus lumii academice prin cercetările sale în domeniul sociologiei economice. În multitudinea de fenomene socioculturale există mari sisteme culturale. prin intermediul căreia reconstituie procesul de raţionalizare a comportamenttului social. sfera reziduurilor biopsihice şi cea a luptei politice între elitele. sociologiei politice. Sociologia a devenit obiect de studiu în universităţi. istorie. comerţ. sociologiei organizaţiilor şi birocraţiei. Lazarsfeld. ştiinţe politice. F. teorii tipologice.puţin un reputat economist şi teoretician al politicului. drept. subdivizate în patru macrosociologii ale sistemelor. nonunificate – din punct de vedere cauzal sau semnificativ. sociologiei religiilor. marcate de agresivitate sau calcul. subdivizate în teorii fizicalist-mecanice şi cantitativ-atomistice postulează că realitatea socio-culturală este constituită din fenomene separate. armată. 9 . consultanţi în politică. principiile şi viziunea cu ajutoul cărora îşi construieşte sistemul teoretic şi îşi fundamentează metoda logicoexperimentală. Cercetările sociologice în diferite domenii s-au intensificat şi au proliferat. În secolul al XX-lea sociologia a înregistrat o dezvoltare impetuoasă. Principali reprezentanţi: P. Rolul sociologilor a crescut în societate. Lewin. Prestigiul academic şi cultural al sociologiei ca ştiinţă a atins cote înalte. Este de remarcat tentativa sa de a plasa acţiunea umană într-un cadru sociologic unitar cuprinzând sfera intereselor. teorii nontotalitare. industrie. Principala sa lucrare este „Tratatul de sociologie generală” (1916) în care îşi expune pe larg. cu erudiţie. Au urmat apoi o serie de studii consacrate elaborării metodei ideal-tipice de interpretare a faptelor istorice. subzistând independent unele de celelalte. În sociologia contemporană mai multe tipuri de teorii îşi exercită hegemonia intelectuală. etică.

E. păstrarea „identităţii” dar şi existenţa unor mutaţii la nivelul părţilor. C. T. MacIver. teoriile dialectice. Ogburn. în cadrul acţiunilor şi reacţiilor lor semnificante (interacţiuni) semnificaţii-valori-norme. 4) Sistemul integral al sociologiei structurale şi dinamice – are în vedere trei componente distincte ale fenomenelor socio-culturale: indivizii umani interacţionând semnificativ ce creează. taxonomiile (mixte) ale sistemelor sociale (grupuri). Aceste supersisteme se caracterizează prin realitatea părţilor lor. Malinowski. Benedict. Lynd. Sorokin. W. Adorno. realizează şi schimbă între ei. Gurvitch. Mannheim. Tipice pentru o astfel de propensiune teoretică sunt prestaţiile unor gânditori precum E. 10 . C. materializează şi schimbă semnificaţiinorme-valori imateriale (simbolice). R. teoriile funcţional-structurale şi nomenclaturale. Spengler. Fromm. Mayo. W. Cassirer. B. Toynbee. Levy-Strauss. W. un nivel comportamental realizat prin acţiuni şi reacţii semnificative „deschise”. Riesman. obiectivat. teoriile (mixte) ale mutaţiilor sociale. mental. reconsiderărilor valorice. Marcuse. R. G. M. trans-obiective ale indivizilor interacţionând şi un nivel material. E. Homans. D. mijloace biofizice în care şi prin care indivizii interacţionând obiectivează. Mills. R. Reprezentanţi: H. A. K. prin intermediul mijloacelor biofizice. Reprezentanţi: O. individualizare. P. subdivizate în şase clase principale – teoriile acţiunii sociale şi analitice. În genere ele transcend frontierele oricărui sistem social. C. Berdiaef. R.supersisteme sau civilizaţii ce funcţionează ca unităţi reale neidentificându-se cu niciun grup social (stat. Horkheimer. Acest tip de sistem a fost asumat de P. G. Ortega Y Gasset. Merton. K. naţiune). rupturilor dintre epoci. Aceste fenomene socio-culturale prezintă trei nivele diferite de realizare: un nivel semnificant-ideologic. Sorokin. teoriile (mixte) pseudocomportamentale. S. 3) Teoriile sistematice ale sistemelor sociale. interdependenţe generale şi diferenţiale între părţi. O atenţie aparte a fost acordată de pe liniamentele acestor teorii sistemice fenomenelor de criză. N. în interiorul sistemului şi în interiorul părţilor. semnificaţiile – valori-norme (numite de aceea simboluri sau imagini) care sunt supraimpuse fenomenelor anorganice şi organice transformându-le în realitate supraorganică.

relaţiilor. contexte şi sisteme de valori care-i determină şi circumstanţiază demersul. a interacţiunilor acestora şi a deschiderii lor spre experienţă se întemeiază pe o concepţie a sociologiei ce vrea să-şi afirme opţiunea pentru un mai mare grad de aderenţă la problemele reale ale societăţii şi pentru o mai mare „vizibilitate” istorică. Analiza substratului naşterii teoriilor sociologice. a şcolilor şi curentelor dominante în sociologie. Teoria sociologică este un construct raţional. gradul de corespondenţă cu realitatea şi capacitatea interpretativă pe care sociologia şi-o revendică. Există un nivel sistematic superior al teoriei sociologice ca rezultat al pretenţiilor sociologiei de a analiza şi valoriza diferitele imagini desprte societate pentru a releva coerenţa internă a acesteia. Este vorba. generalizare şi predicţie. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE Ca orice teorie. structurilor sociale. de eforturi de conceptualizare. teoria se prezintă ca un ansamblu de concepte care evidenţiază între ele anumite conexiuni logice şi care au drept scop interpretarea realităţii sociale. de perspective în orientarea analizelor sociale. privilegiindu-şi propriul câmp 11 . pe care am încercat să-l recuperăm trecând în revistă succesiunea doctrinelor sociologice. Dar nu unul eminamente abstras de realitatea socială.III METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. Din punct de vedere sociologic. un răspuns sistematic la nevoia imperioasă a omului de a găsi semnificaţii convenabile ale comportamentelor. tipologizare. de scheme conceptuale mai mult sau mai puţin coerente şi consistente. mediată însă de apartenenţa sociologului sau cercetătorului social la grupuri. de tentative de explicare şi interpretare. fomelor de asociere şi interacţiune. clasificare. cu directă referinţă la teorie. cea sociologică este şi ea un produs al cunoaşterii umane. Se construieşte o imagine practică a societăţii. Există totodată un criteriu de istoricitate al conceptelor şi teoriilor sociologice.

potrivit formaţiei (filosofice sau mai puţin filosofice) a metodologului în cauză. concepte. tradiţiei culturale. marea sinteză teoretică. propoziţii şi teorii. Se impune deci din start o distincţie netă între metodă şi tehnică în sociologie. discursul teoretic sistematic. oscilaţiile sunt când spre un pol când spre celălalt. incluzând analiza logică a procesului de cercetare şi de evaluare critică a achiziţiilor sale fundamentale. Metoda – după părerea unor sociologi precum Goode şi Hatt – ar fi ceva mai general decât tehnica. Metodologia poate fi definită ca studiul sistematic al metodelor utilizate de o ştiinţă. curpinde paradigme. dar pentru a fi folosite în demersul ştiinţific trebuie să răspundă unor exigenţe determinate: extensie. Conceptele definite ca „moduri de percepere a fenomenelor” (Phillips). protopostulate (Braga). 2) al cercetării care coincide cu un modus operandi analitic al sociologiei. 3) cel metodologic ce reconstruieşte modul în care procedează ştiinţa socială ca atare în confruntarea cu realitatea. Resursele sociologiei pot fi astfel clasificate la cel puţin trei niveluri: 1) al studiilor ce vizează conţinutul ştiinţelor sociale. apartenenţei la o şcoală sau curent de gândire. cuprinderea sa. Există multe idei neexplicitate care totuşi sunt prezente în activitatea de cercetare sociologică. Prin metoda sociologică se înţelege aplicarea principiilor fundamentale ale ştiinţei în câmpul sociologiei. simboluri ale fenomenelor (Goode. Gradul de abstractizare al unui concept defineşte într-o anumită măsură sarcina sa empirică. sunt abstracţii ce constituie bază însăşi a gândirii umane. Hatt) etc. în vreme ce tehnica este o procedură specifică cu care sociologul culege şi ordonează datele ce-l interesează. acumulărilor teoretice şi metodologice interne sau în sfera altor ştiinţe socio-umane sau exacte. alţi autori preferând să le trateze prin referinţă la ceea ce s-ar chema cultura comună. Din acest punct de vedere regruparea fenomenelor într-o categorie sau concept nu este nici adevărată nici falsă ci mai mult sau mai puţin utilă (Phillips). Limbajul unei ştiinţe. Unele abordări în domeniu situează metodologia întrun veşnic balans între epistemologie – ca teorie generală a cunoaşterii ştiinţifice – şi tehnicile de cercetare socială. Termenul de metodologie nu are o semnificaţie univocă şi accepta unanim. Acestea pot fi numite paradigme (Phillips). pe anumite coordonate constante dar care sunt în măsură să înregistreze variaţii datorate progreselor şi dezvoltărilor conceptuale.problematic şi diversificându-l continuu. Este de notorietate în sociologie polemica privind inadecvarea nivelurilor de abstratizare a conceptelor sociologice în raport cu dezvoltarea unei ştiinţe empirice: de la concepte foarte abstracte greu de utilizat în 12 . claritate. construcţii logice. relevanţă sistematică (Hempel). elemente apriorice (Demarchi). amplitudinea clasei de situaţii cărora el se aplică. precum sociologia.

depăşindu-şi limitele inerente. Relevanţa sistematică a unui concept este greu de apreciat în sociologie unde teoria empiric controlată este relaţiv puţin dezvoltată. definirea conceptului izomorf printr-un procedeu de măsură (Hempel). doar aparent radicală este operaţionalizarea. o atare conexiune există doar atunci când sistemele sociale sunt unităţi analizate la nivelul componentelor lor individuale sau microgrupale. Un al treilea parametru de bază în evaluarea relevantei unui concept este centralitatea acestuia într-un sistem teoretic. Socioloogul american Shils remarca faptul că diferenţa dintre teorie şi metodă. Pentru a rezolva problema corespondenţei între concept şi realitatea empirică o soluţie. chiar dacă la rigoare. de a fi maximizat doar măsurabilitatea conceptelor. ambiţionând să propună concluzii de mai mare anvergură. fie pentru că o cercetare empirică. Dacă în general se poate spune că conceptele pe care le utilizează sociologia trebuie să aibe şi o pronunţată sarcină empirică. Procesul prin care se verifică imediat claritatea conceptelor este măsurarea. fie ca propoziţii supuse controlului 13 .cercetare (marile teorii) se trece la concepte cu sarcină empirică limitată. va tinde să devină o ocazie de a teoretiza pe marginea constatărilor la care ajunge. le pune pe acestea din urmă în raport cu conceptele. Pe această cale se poate trece de la luarea în considerare a conceptelor izolate la examinarea conceptelor în interrelaţionarea lor. respectiv precizia delimitării corelatelor lor empirice. fie pentru că o teorie care nu va face anumite referinţe empirice nu va mai avea de acum credit. Mulţi sociologi care utilizează în cercetările lor metodologii de lucru rafinate au fost acuzaţi de a fi exagerat. calitatea rezultatelor va avea de suferit. Sociologia – ca orice ştiinţă – nu se limitează doar la a defini concepte ci procedează şi la observaţii. Dacă există un deficit de claritate conceptuală. aceasta înseamnă că ele nu trebuie să fie atât de abstracte încât să nu poată fi folosite în cercetarea concretă sociologică. Parţial conexă extensiei sau cuprinderii conceptelor este claritatea lor. Există deci riscul ca sociologia să trateze probleme irelevante cu concepte relevante sau să trateze probleme relevante cu concepte irelevante. dacă menţionatele corelate empirice sunt precise sau diferă de la un sociolog la altul. uşor de utilizat în cercetare dar care conduc la rezultate insignifiante din punct de vedere teoretic (Mills). O altă distincţie ce decurge de aici este cea între macrosociologie şi microsociologie. între conceptualizări destul de abstracte şi altele cu sarcină empirică extrem de limitată se va reduce în chip notabil. în vreme ce ar fi de preferat niveluri de abstractizare intermediare care ar permite elaborarea teorii de rang mediu (Merton). fără a fi acordat atenţie relevanţei lor teoretice (Hempel).

Există anumite variabile ce le influenţează pe altele. sexul. Între variabile pot fi stabilite anumite relaţii. Revenind la ipoteze. 5) colectarea datelor. Cercetarea sociologică este un demers ce cuprinde mai multe etape: 1) definirea problemei. Celelalte pun în relaţie mai multe variabile. 6) analiza datelor. susţinute de tehnici accesibile şi având termeni de referinţă empirici (Goode. Variabila a fost definită ca o caracteristică sau trăsătură ce se schimbă sau are valori diferite în condiţii diferite (Goodman). Exemplu de corelaţie negativă: între numărul de oameni ai unui grup şi numărul de oameni din grup care îşi exprimă clar opiniile (Goodman). Acestea pot rămâne la nivelul unei simple constatări empirice sau din contră pot aspira la a furniza previziuni. Conexiunile între variabile pot evidenţia corelaţii simple sau complexe (analiza multivariată. Primele se referă la distribuţia unei variabile sau la determinarea valorii ei. înregistrarea informaţiilor. 2) examinarea bibliografiei aferente temei de cercetare. Sociologia se ocupă cu precădere de ipotezele relaţionale. respectiv variabilele independente. delimitarea temei de cercetare. Vârsta. Exemplu de corelaţie pozitivă: între aparteneţa la o clasă socială şi gradul de şcolarizare. stabilirea reperelor teoretico-metodologice şi identificarea conceptelor-cheie. Pentru a fi empiric controlate ipotezele trebuie să fie clare inteligibile.). Dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte creşte (sau descreşte) avem de-a face cu variabile corelate pozitiv. sursele acestora fiind ştiinţa. un spaţiu de atribute (McKinnecy). dacă se iau în consideraţie nu o singură dimensiune ci mai multe aspecte. interpretarearea rezultatelor cercetării. fie ca propoziţii ce nu au putut fi neconfirmate pentru a fi falsificabile (legi). Conceptele trebuie să fie astfel transformate în variabile măsurabile. tehnicilor care vor fi aplicate. verificarea ipotezelor de lucru. formularea acesteia într-o terminologie ştiinţifică adecvată. pârghii de control al fenomenelor sociale. experienţa personală etc. clasa socială sunt tipuri de varibile frecvent folosite de sociologi în investigaţiile lor. În prima situaţie este posibilă o abordare tipologică.empiric (ipoteze). avansarea de ipoteze şi prefigurarea eventualelor relaţii între variabilele avute în vedere . se impune să arătăm că acestea pot fi descriptive şi relaţionale. analiza factorială etc. Dacă variabilele se schimbă împreună ele sunt corelate. Hatt). Variabilele care sunt influenţate sunt variabilele dependente. 4) elaborarea unui plan de cercetare şi alegerea metodelor. 7) formularea de concluzii şi propuneri în cadrul 14 . cultura generală. explicaţii. cele două variabile sunt corelate negativ. 3) operaţionalizarea conceptelor folosite. Modurile prin care pot fi formulate ipoteze în sociologie sunt diferite. dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte descreşte (sau creşte). Stabilirea corelaţiei este primul pas pentru a afla dacă o variabilă o „produce” sau o influenţează pe alta.

ancheta sociologică. După gradul de implicare al cercetătorului (observator) în viaţa grupurilor umane studiate. şcoala monografică de la Bucureşti condusă de D. o manifestare de viaţă socială prin intermediul simţurilor. Chelcea inventariază următoarele metode: observaţia sociologică. experimentele). Plecând de la distincţia de principiu între metodă-sistem de reguli şi principii de cunoaştere a realităţii sociale – şi tehnică de cercetare – ansamblu de prescripţii pentru ca activitatea de cunoaştere ştiinţifică a realităţii socială să-şi atingă scopul –. studiile privind comunităţile umane. Între acestea pot fi nominalizate: analizele statisticodemografice. R.unui raport destinat unui beneficiar sau care va fi dat publicităţii. O primă categorie este reprezentată de metodele informale care valorifică tradiţia descriptivă generală a ştiinţelor şi a căutărilor de început ale sociologiei (metoda etnografică. Gusti. studiul documentelor sociale. analizele proceselor de interacţiune dezvoltate de R. cu scopul de a verifica anumite ipoteze de cercetare. pentru a descrie sistematic şi obiectiv un obiect de studiu (mediu. Park. M. acest demers – cercetarea sociologică – este un proces de identificare. Gold distinge între: observaţia completă. Avantajul cercetătorului de a trece neobservat de către cei pe care-i observă poate fi însă contracarat de „codurile” interne şi modelele de comportament disimulate sau simulate la care grupul recurge pentru a 15 . experimentul. F. În cazul observaţiei complete nonparticipante. În cadrul anchetei sociologice îşi dau concursul mai multe tehnici interogative (interviu. S. un tip aparte de cercetare sociologică de teren îl constituie sondajul de opinie publică. Observaţia într-un sens mai larg este o metodă de obţinere a datelor despre o situaţie. Unii autori fac o distincţie între metodele uzitate având în vedere gradul lor de formalizare. de investigare delibertată a unei probleme sociale în vederea obţinerii de date relevante despre aceasta cu ajutorul unor metode şi tehnici ştiinţifice proprii sau împrumutate. White („Street Corner Society”). cercetătorul rămâne exterior şi străin grupului studiat. tot la acest capitol este inclusă observaţia coparticipativă exemplul clasic fiind cercetarea lui W. F. sociometria. studiile pe teren realizate cu ajutorul interviurilor şi chestionarelor sociologice asupra unor eşantioane de populaţie. s-au ilustrat şcoala de la Chicago condusă de R. După cum uşor se poate remarca. O altă categorie include metodele formale. produse ale activităţii materiale şi spirituale ale indivizilor şi grupurilor umane). observaţie directă extensiva şi observaţie directă intensivă. observaţia participantă. chestionar) tehnici de eşantionare. Duverger considera că observaţia faptelor sociale se poate prezenta ca: observaţie documentară. comportamente. acţiuni. participarea observantă şi participarea completă. Bales şi colaboratorii. L. persoane.

) şi cu variante exclusive sau care nu se exclud. răspunsurile au însă un grad sporit de spontaneitate. există întrebări cu răspuns dichotomic (ex. forma pe care acestea o îmbracă. chestionarele cuprind trei mari tipuri de întrebări în verderea obţinerii de date: 1) factuale – referitoare la caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor interogaţi. implicându-se total în viaţa grupului. O chestiune de prioritară importanţă este formularea întrebărilor. Un tip special de observaţie este cel în care aceiaşi subiecţi de studiu realizează o autoanaliză colectivă (vezi tehnica utilizată de K. În accepţiunea sa cea mai la îndemână chestionarul poate fi definit ca un formular standardizat ce cuprinde un număr de întrebări dispuse într-o anumită succesiune vizând acele aspecte de interes pentru investigator care au legătură cu ipotezele de cercetare avansate şi pe care tinde să le verifice din punct de vedere cantitativ. de cea a interviului. există însă riscul inevitabil ca aceştia să furnizeze răspunsuri neformalizate în cantitate mare.se proteja. Tipurile de întrebări folosite în mod frecvent sunt: 1) deschise – se lasă subiecţilor libertatea de răspuns. 2) închise – răspunsurile sunt prestabilite iar subiectul poate doar să aleagă între alternativele propuse pe aceea care-i convine sau crede el că exprimă cel mai bine punctul său de vedere. Lewin în „laboratoarele sociale”). situaţii. sunt mai sincere şi conforme firii. da sau nu. aşteptări şi motivaţii ale subiecţilor. Conţinutistic vorbind. Observaţia participantă are drept caracteristică faptul că un cercetător-observator reuşeşte să se facă acceptat ca membru al grupului pe care intenţionează să-l studieze. Participarea observantă se distinge de observaţia participantă prin aceea că respectivul cercetător este deja membru al grupului dedicându-şi cea mai mare parte a timpului rolului ce-i revine în cadrul grupului (cazul fidelilor unei mişcări sau ex-membrilor unui grup „trădători” – ce pot furniza informaţii altfel inaccesibile unei persoane străine de grup). nivelului de pregătire şi stilului de exprimare ale subiecţilor. aceste întrebări dichotomice pot servi ca întrebări filtru pregătind trecerea la alte întrebări care se adresează doar subiecţilor care au dat 16 . Participarea completă se distinge de participarea observantă prin faptul că membrul grupului secretizează complet rolul de cercetător. Ancheta sociologică este o metodă de cercetare a realităţii sociale bazată pe tehnici de culegere a datelor cu ajutorul întrebărilor puse de cercetător şi răspunsurilor furnizate de subiecţii interogaţi. complementar. Această metodă uzează de tehnica chestionarului şi. sex: masulin sau feminin etc. 3) date referitoare la opinii. 2) date de comportament – referitoare la modul în care subiecţii acţionează şi reacţionează în raport cu anumite cauze. Există şi o observaţie cvasiparticipantă – în care rolul fundamental al cercetătorului rămâne observaţia. ceea ce îngreunează prelucrarea. dar însoţită de participarea la anumite activităţi de grup.

6) pentru a-mi pune bazele unei cariere. 3. Interviul este iniţiat şi condus de cel ce îndeplineşte rolul de intervievator cu ajutorul unui ghid de interviu sau al unui chestionar. pe care subiecţii au interes să le completeze şi să le remită autorităţilor.un anumit răspuns (ex. care sunt motivele pentru care v-aţi înscris la Facultatea de Administraţie Publică? 1) materiile de studiu interesante. stimulii asociaţi întrebărilor şi aplicaţi diferiţilor intervievaţi pot să nu fie aceiaşi. Tehnica interviului – se întemeiază pe o conversaţie între două persoane. 3) dorinţa de a mă ocupa de probleme sociale. care cuprinde şi instrucţiunile de completare. Un prim tip poate fi pus în legătură cu calitatea stimulilor la care este supus cel intervievat. dacă da.). această tehnică garantează identitatea celui intervievat şi permite prin intermediul intervievatorului eventuala clarificare a întrebărilor mai dificile şi aprofundarea temelor mai importante. un al doilea tip vizează modul de tratare a răspunsurilor sale. 4) pentru că nu mi-am găsit o slujbă. care se apropie de o situaţie informală. Potrivit modalităţilor în care interviul este condus de intervievator se disting două tipuri. avantajele acestui tip de chestionar – poate acoperi un eşantion de populaţie dispersat pe un teritoriu extins. cele mai bune rezultate sunt obţinute prin chestionarele cu conţinut „administrativ” ce conţin multe date factuale. întrebări structurale – având răspunsuri alternative fixate ce oferă celui interogat posibilitatea de a alege dintr-o serie de răspunsuri impuse în chestionar pe baza unor cunoştinţe deja acumulate ce permit o previziune a tuturor variantelor probabile şi focalizarea mai bună a obiectului sau obiectivelor de interes ale cercetării (ex. această tehnică necesită costuri ridicate cu plata operatorilor şi implică pericolul unor distorsiuni datorate chiar celui care intervievează. 9) alte (care. În primul caz. 2) interviu pe bază de chestionar – administrat de un operator de teren sau investigator calificat. 5) pentru a nu fi recrutat în armată (în cazul subiecţilor de gen masculin).. După modul de completare a chestionarelor. da. ce marcă (tip)?. 2. Acesta solicită răspunsuri şi obţine informaţii asupra comportamentului. publice cu competenţă. Interviul „liber” este condus pe baza unui simplu ghid de 17 . 7) mi s-a părut cea mai interesantă facultate. dezavantajele – imposibilitatea verificării dacă răspunsurile date au fost completate efectiv de către subiect şi gradul lor de returnare scăzut. credinţelor şi valorilor celui intervievat. nu.. cel mai uzitat mod este chestionarul expediat poştal. aşteptărilor.. pe de altă parte se verifică gradul de colaborare şi nivelul de aşteptare al celui intervievat.). acestea pot fi: 1) autoadministrate – în cazul în care completarea răspunsurilor la întrebări revine în totalitate subiectului fără nici o intervenţie din afară. 8) pentru că nu-mi solicită prea mult timp faţă de alte activităţi.. Aveţi automobil? 1. 2) posibilitatea de a avea după terminarea studiilor o funcţie bine remunerată sau prestigiu.

stimulii nu pot varia de la o situaţie la alta. documente neoficiale – scrisori. În cazul interviului non-structurat (sau semi-structurat) caracterul discreţionar) al muncii intervievatorului este mult redus. cărţi poştale. Studiul documentelor sociale are în vedere obiecte sau texte ce oferă informaţii despre viaţa socială trecută sau prezentă a colectivităţilor umane. Caracterul non-structurat este legat de faptul că întrebările din chestionar de care intervievatorul se serveşte sunt în mare parte „deschise”. trebuie să fie reprezentativă. Pentru ca rezultatele obţinute pe baza răspunsurilor primite de la subiecţii cuprinşi în eşantion să aibă relevanţă şi acurateţe eşantionarea. o marjă de plus sau minus 3 la sută este considerată îndeobşte acceptabilă.100 de persoane şi selecţia se face probabilistic. O problemă de cea mai mare importanţă în cercetarea sociologică o reprezintă eşantionarea – prelevarea unui procentaj mic de populaţie dintr-un grup de ansamblu asupra căruia sunt aplicate tehnicile de investigare. de la un subiect la altul. volumul minim al unui eşantion este de circa 1. recensăminte ale populaţiei. În sociologie se realizează atât experimente de laborator (desfăşurate în condiţii artificiale) cât şi experimente de teren. capacitatea discreţionară a intervievatorului este maximă iar evoluţia discuţiei poate releva aspecte neprevăzute iniţial. 2) eşantionarea pe cote – presupune stabilirea criteriilor de eşantionare (caracteristicile cele mai relevante ale unităţilor sociale) şi includerea în eşantion a persoanelor sau unităţilor sociale proporţionale cu structura populaţiei de ansamblu potrivit criteriilor de eşantionare fixate. jurnale intime. Experimentul constă în analiza acţiunii unor variabile independente asupra unor variabile dependente într-o situaţie aflată sub control în vederea verificării de ipostaze cauzale. Exemple de asemenea documente: statistici. beletristică. În cazul interviului structurat – există o succesiune fixată în prealabil a întrebărilor iar întrebările sunt în mare parte „închise”. Există diverse procedee de eşantionare: 1) eşantionarea aleatorie – se stabileşte o marjă de eroare sau reprezentativitatea eşantionului (corespondenţa dintre structura eşantionului şi cea a populaţiei în ansamblu). În cazul experimentelor de teren sunt urmărite date relevante pentru performanţa grupului experimental (la care se introduce variabila independentă) cu performanţa grupului de control (la care nu se introduce variabila independentă). biografii sociale –. respectiv grupul de subiecţi studiaţi să fie tipic pentru populaţie în ansamblul ei. în instituţii publice).interviu ce precizează temele urmărite. pe stradă. legislaţie. în mediul de existenţă natural al oamenilor (în clasă. 18 . fotografii. O altă metodă la care sociologia recurge este experimentul. pe o listă de persoane cu numere întâmplătoare se aplică un pas statistic rezultat din raportarea totalului populaţiei la volumul eşantionului. Această metodă apărută iniţial în biologie şi a fost utilizată şi descrisă de savantul francez Claude Bernard (1865).

pentru ca mai târziu. O dată cu Max Weber care a avansat termenul de „ordine legitimă” şi care poate fi considerat un echivalent al structurii sociale. iar rezultatul său este însăşi structura. Spencer considera că structura este rezultatul unui proces de diferenţiere a părţilor constitutive ale unui organism social global în organe individualizate. a căror subzistenţă este posibilă graţie interdependenţei lor mutuale în funcţie de întreg. E. trecându-se la anatomia organismului uman să desemneze o vizi une a realităţii care vedea în tot ceea ce era creat un construct. ziare. juridice. În antiteză. termenul de suprastructură cuprinde ansamblul instituţiilor politice. Originile sale pot fi identificate în zona arhitecturii („edilizia” – în Italia Renaşterii). culturale prin care clasele sociale ce deţin mijloacele de producţie manipulează în interes propriu masele deposedate de mijloacele de producţie. Thomas Hobbes folosea termenul de „structură socială” pentru a descrie statul ca un organism artificial. Durkheim considera că structura este substratul de norme constante şi generale prezente în societate. Procesul prin care devin funcţionale părţile unui întreg este numit organizare. H. STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIE ÎN SOCIOLOGIE STRUCTURA SOCIALĂ. în prim plan apare interacţiunea între indivizii 19 . Ansamblul este mai complex decât elementele constitutive ale întregului. reviste. Există astfel o structură globală şi mai multe structuri parţiale. timbre etc. afişe. În lucrarea sa Leviathan. „structura” este nu mai puţin un concept-cheie al sociologiei. IV.ilustrate. plasat într-un univers ordonat. În viziunea marxistă termenul de structură este rezervat ansamblului raporturilor de producţie care subîntind şi relaţiile sociale. coexistând între ele. CLASELE SOCIALE ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ Termen extrem de disputat în ştiinţa contemporană.

purtători de statusuri şi roluri constitutive. Un alt sociolog american. în cadrul unui sistem de interdependenţe centrate pe personalitate. o expresie a scalei de valori a societăţii. Fiecare individ. sociologul american T. (având deci funcţii neutre sau nule). se cuvine să menţionăm că abia acestea au permis sociologiei funcţionalist-structurale să ofere un model explicativ şi operaţional la nivelul cercetării structurii sociale. mai mult. Statusul desemnează poziţia într-un sistem social ce implică aşteptări reciproce de acţiune din partea celor care ocupă alte poziţii în aceeaşi structură. culturală şi societate. Când acesta uzează de drepturile şi îndatoririle ce constituie statusul. fiecare categorie de indivizi. Alţi sociologi. Merton şi R. credinţe. Referindu-se la modul în care un status poate fi obţinut R. Linton opera distincţia între statusul prescris – cel care este ocupat de 20 . de la organismul unicelular la cea mai elevată civilizaţie umană. Diferitele poziţionări sociale ale invidizilor datorită statusurilor pe care le deţin şi rolurilor pe care le îndeplinesc au o semnificaţie fundamentală în organizarea şi funcţionarea societăţii. norme şi idei conexe unele cu altele. O altă distincţie posibilă: între eufuncţiuni sau funcţii pozitive şi disfuncţiuni sau funcţii negative. câmpul şi substanţa relaţiilor sociale. Goode a definit şi o altă serie de activităţi ce nu comportă în particular consecinţe asupra stării sistemului. Orice status este parte a unui sistem funcţional al sistemului. Rolul reprezintă aspectul dinamic al statusului – spunea Linton. prevăzute. K. psihologică şi socială. existenţa sa într-un sistem social se manifestă prin diversele funcţii ale sistemului. care împreună cu Parsons a pus bazele şcolii funcţionalist-structurale contemporane. el îndeplineşte un rol. R. nefiind nici disfuncţionale nici eufuncţionale. Parsons a relevat faptul că raportul status-rol subzistă prin cel dintre structură şi funcţie. a unor modele bine definite de conduită reciprocă. J. face distincţia între funcţiile manifeste – consecinţe obiective ale unui sistem. Merton. Pe urmele lui Weber. Există în plan subiectiv în mintea indivizilor sub formă de atitudini. şi care nu sunt recunoscute ca atare. în lucrarea sa „Teorie socială şi structură socială”. prevăzute şi voite. fiecare grup are o poziţie socială şi un punct identificabil de localizare la nivelul unui model de organizare societală. În ceea ce priveşte conceptele-cheie de status şi rol. Statusul este complet diferit de o localizare ecologică sau spaţială. Din punct de vedere social individului îi este asociat un status pe care el îl deţine în relaţiile cu alte statusuri. Pentru Parsons conceptul de funcţie este unul fundamental pentru înţelegerea tuturor sistemrlor vii. Semnificaţia sa este distinctă. voite şi recunoscute de participanţii la interacţiune (un exemplu: ritul de iniţiere) şi funcţiile latente – cele care nu sunt vizibile. Linton. Obiectiv. la a căror definire un aport substanţial au înscris Parsons. El este. precum W. Funcţionarea unei societăţi sau unui grup depinde de existenţa unor relaţii structurale între indivizi şi grupuri.

fie vârsta. 3) permis. el ocupă un status sau o poziţie generală distinctivă în comunitate sau în societate (Hiller) – status-cheie. şi prestigiul atribuit acestuia poate fi scăzut. Definind structura socială a unei societăţi prin ansamblul 21 . Unele statusuri sunt exprimate simbolic prin vestimentaţie. 5) nevoia de protecţie a integrităţii persoanei. nu este legat de caracteristicile native. activităţi. fie diferiţi factori sociali. în special la Weber. şi poate fi apropriat prin competiţia cu alţii şi sforţări proprii. misiuni. la distribuţia drepturilor şi îndatoririlor. însemne exterioare. Adeseori nivelul prestigiului poate fi determinat şi prin modalitatea potrivit căreia un status este considerat necesar vital sau cel puţin benefic socialmente. Criteriile pentru atribuirea statusului sunt într-o societate: fie sexul. 3) diversitatea importanţei diferitelor tipuri de muncă. Unele statusuri rămân aceleaşi (rasa. Când un status este comun mai multor indivizi şi uşor accesibil. 4) dorinţa unui status oficial ca instrument de acţiune socială sau organizatorică. Apare deci şi un conflict între statusurile unei persoane (un profesor ce predă unei clase în care se află fiul său) şi un altul intrastatus (ex: statusul adolsecentului). statusul semnifică şi un loc. Indiferent de numărul şi calitatea poziţiilor pe care un individ le deţine în societate în diferite faze ale existenţei sale. Ca atare. oportunităţilor sau opreliştilor întâlnite în viaţă. atribuindu-i acesteia un status care să fie la înălţimea capacităţilor sale. o poziţie cu trimitere la distribuţia prestigiului întrun sistem social. puterii şi autorităţii într-un sistem. identificate. Un status deţinut la un moment dat are asociate unele roluri corespunzând acelui status. Barnard a stabilit cinci tipuri de diferenţe şi nevoi care formează condiţiile în care se originează sistemele de status: 1) diferenţele între abilităţile indivizilor. titulatură. Când din contră statusul este apreciat şi greu accesibil. sexul. fie rudenia. 2) interzis. exersate şi cultivate. privilegii. poziţia în familie). altele se schimbă potrivit împrejurărilor. Depinde de personalitatea fiecăruia modul în care abordează şi depăşeşte conflictele legate de sistemul rol-statusurilor sale. I. 2) diferenţele între dificultăţile inerente unei sarcini. Orice status implică trei tipuri generale de comportament la care ne putem aştepta de la individul ce deţine respectivul status: 1) solicitat. poate fi anticipat şi pregătit încă din momentul naşterii – şi statusul dobândit – cel ce presupune calităţi speciale. În tradiţia sociologică. şi prestigiul dobândit va fi mai ridicat. religia. altele care sunt interzise şi altele ce sunt permise. Fiecare individ ocupă de-a lungul existenţei sale mai multe statusuri.un individ fără legătură cu caracteristicile sale ce-l diferenţiază de alţii sau cu abilităţile de care dă dovadă. iar îndeplinirea rolului asociat statusului respectiv solicită anumite calităţi care nu sunt la îndemâna oricui. există doar puţini indivizi disponibili să acceadă la acel status. C.

relaţiilor (interacţiunilor) dintre oameni, va trebui însă să avem în vedere o anumită matrice care evidenţiază principiile structurante, persistenţa, stabilitatea acestui ansamblu de relaţii. Oamenii desfăşoară o multitudine de activităţi în cadrul cărora ei se relaţionează şi-şi definesc status-rolul. Aceste activităţi specifice – economice, juridice, politice, culturale – sunt tributare unor modele de structurare diferite; etico-universale, tehnico-pragmatice, simbolice. De exemplu separaţia între structura culturală şi cea economico-socială, opoziţia dintre infrastructură si suprastructură apare cu atât mai pronunţată când dezvoltarea şi structurarea culturii (elaborarea de norme, simboluri, limbaje) se îndepărtează de problematica interacţiunii umane şi/sau se suprapune fără a mai se ţine cont de caracteristicile lor concrete. Formele de convieţuire umană apărute pe baza unor principii structurante precum rudenia, căsătoria, originea etnică, apartenenţa naţională, locuirea, credinţa etc., respectiv familia, grupul etnic, poporul, naţiunea, colectivităţile, comunităţile religioase sunt tot atâtea configuraţii ale structurii sociale. După cum luarea în considerare a altor factori şi criterii structurante de factură demografică, economică, politică, culturală indică alte elemente de structură socială sau influenţe resimţite la nivelul structurii sociale de ansamblu. Dacă avem în vedere un alt plan al organizării activităţilor desfăşurate de către membrii societăţii în cadrul comunităţilor umane pot fi distinse o multitudine de sisteme sociale cu structuri aparte între care se detaşează cele ocupaţionale, de clasă şi de stratificare socială care presupun diferenţieri inegalităţi şi ierarhii. Premisa de la care pleacă studiul stratificării sociale constă în faptul că societatea umană se caracterizează, istoriceşte vorbind printr-o marcată creştere a inegalităţilor instituţionalizate. Orice societate trecută, prezentă sau viitoare distribuie în mod inegal resursele de care dispune. Criteriile de distribuţie pot varia în raport cu diferite sisteme de valori şi de evaluare, generând astfel forme de stratificare socială. În orice societate organizată există un minimum de diferenţiere, chiar şi în cele pretins „egalitare” sau fără clase, cum se revendicau cele din ţările cu regim comunist. Stratificarea socială în sens larg se referă la procesul de dispunere a indivizilor şi grupurilor, având caracteristici comune determinate de-a lungul unui continuum de poziţii sociale, ierarhic ordonate pe o scală verticală. În sens strict sociologic termenul de stratificare semnifică procesul prin care structura oricărei regrupări se diversifică şi se ordonează în straturi potrivit unor grade diferite de prestigiu şi/sau proprietate şi/sau putere. Dispunerea pe verticală a straturilor sociale, existenţa de categorii inferioare şi superioare în poziţii sociale, ca o consecinţă a unei distribuţii diversificate a privilegiilor sau a unui sistem de discriminare şi conştientizarea propriei poziţii în ierarhia claselor constituie deci elemente
22

fundamentale pentru studiul şi individualizarea stratificării sociale. Un prim punct de vedere autorizat în teoria stratificării aparţine lui K. Marx care a formulat o definiţie a claselor sociale în termenii antagonici ai posesiei şi controlului instrumentelor de producţie în societatea capitalistă. Există doar două clase determinante în evoluţia istorică, proprietarii mijloacelor de producţie şi proletariatul care îşi vinde forţa de muncă în condiţii de cruntă exploatare. Această viziune a fost extinsă la scara întregii dezvoltări istorice, Marx considerând că soluţionarea conflictului antagonic de clasă prin revoluţia anticapitalistă crează premisele apariţiei unei societăti fără clase. O perspectivă polemică şi complementară în acelaşi timp, în raport cu tentativa marxiană, oferă M. Weber. El consideră clasa socială ca o asociere de indivizi având acelaşi status dar refuză stricta determinare economică completând-o cu cea politică. Dacă Marx recurge la o analiză preponderent economică, Weber distinge trei ordini în sânul societăţii; economică, socială, politică. Acestora le corespund clasele, categoriile sau păturile sociale şi partidele, respectiv trei fenomene diferite de distribuţie a puterii în interiorul unei comunităţi. Membrii unei societăţi se găsesc în trei situaţii diferite: situaţia de clasă – determinată de modul de procurare a bunurilor economice; situaţia ţinând de apartenenţa la o categorie sau pătură socială, privilegiată sau nu în sfera prestigiului, reflex al unei valorizări sociale; situaţia de partid – dată de acumularea de putere politică şi determinată de cerinţa influenţării direcţiei politice a guvernării la nivelul societăţii. Parsons, utilizând concepţia weberiană despre status, oferă o viziune despre stratificarea socială în cadrul căreia indivizii şi grupurile sunt discriminate pe baza unor elemente precumpănitor sociopsihologice. Societatea este compusă din straturi ordonate cuprinzând indivizi şi grupuri care ocupă poziţii sociale similare, deţin cote apropiate de venit, putere şi prestigiu, au un anume status, împărtăşesc aceleaşi standarde de valori, ce generează comportamente şi aşteptări comune. Aceste straturi sunt uşor identificabile deoarece caracteristicile lor accentuate sunt măsurabile şi încadrarea indivizilor în diferite straturi se efectuează cu concursul indivizilor înşişi care se recunosc şi se identifică pe un nivel determinant al scalei sociale. Stratul social, într-o astfel de optică este sinonim cu clasa socială. Stratificarea socială prezintă mai multe forme: casta – sistemul care nu permite trecerea dintr-un strat într-altul şi care se caracterizează printr-un unic criteriu de atribuire, respectiv naşterea; 2) sistemele deschise – în care nu există frontiere între un strat şi altul iar trecerea se face de-a lungul unei scale sociale, fie în sens ascendent, fie în sens descendent. Aceste din urmă sisteme se carac terizează deci prin mobilitate socială. Mobilitatea care se manifestă pe parcursul vieţii unei
23

persoane poartă numele de mobilitate intrangeneraţională. Dacă aceasta se manifestă în succesiunea generaţiilor, ea poartă numele de mobilitate intergeneraţională. Plecând de la definiţia weberiană a statusului şi alţi cercetători au căutat să identifice care ar fi dimensiunile prestigiului social. Pentru Warner acestea pot fi date de informaţii concrete referitoare la ocupaţia indivizilor, tipul lor de locuire, veniturile obţinute şi zona de rezidenţă. Caracteristicile ce pot face distincţia între sistemele de stratificare socială sunt următoarele: 1) gradul de deschidere sau de închidere (caste, straturi, clase); 2) criterii folosite pentru ordonarea straturilor (bogăţia, rudenia, paternitatea, grupul etnic de provenienţă; 3) modalitatea de încadrare într-un strat (perscripţie sau dobândire); 4) difuziunea sau contracţia consecinţelor subdivizării în clase alternative şi stiluri de viaţă; 5) conţinuturile ideologiei ce justifică scala ierarhică făcând referire la autopercepţia şi valorizarea altuia; 6) prezenţa sau lipsa unei conştiinţe de clasă; 7) consensul privind raţiunile în măsură să justifice stratificarea în interiorul diferitelor instituţii sociale (gradul de reuşită în sfera economică şi cel obţinut în familie); 8) examinarea comparativă a gradului de ostilitate şi a conflictului între diferitele straturi şi a tendinţelor de consens şi integrare; 9) distanţa între sistemul efectiv de stratificare şi modelul ideal de stratificare. Spre deosebire de societăţile tradiţionale care sunt închise şi stagnate, societăţile industrialiste, în schimbare, sunt deschise şi cu mobilitate socială accentuată. Este însă important dacă această mobilitate este verticală sau orizontală. În SUA, în fiecare an, potrivit statisticilor oficiale, 25 la sută din populaţie îşi schimbă statutul de rezidenţă şi profesia. Mobilitatea orizontală poate constitui însă doar un factor iluzoriu al accesului social într-un alt strat sau clasă. În SUA, clasa superioară cuprinde 3-4 la sută din populaţie şi este constituită din oameni foarte bogaţi şi influenţi. Bogăţia se transmite adesea de la o generaţie la alta. În cadrul acesteia se conturează o elită aristocratică, un cerc închis (familii precum Kennedy, du Pont, Rockefeller, Vandebilt, care reprezintă doar 1 la sută, restul de 2-3 procente fiind formate din cei cu averi de dată mai recentă. Clasa mijlocie superioară, respectiv 5-10 la sută din populaţie este formată din afacerişti şi profesionişti cu venituri relativ mari (între 50.000100.000 dolari anual), cu pondere în politică şi în viaţa comunităţilor. Clasa mijlocie – salariaţii, „gulerele albe”, cu venituri între 20.00050.000 de dolari anual – reprezintă cam 30-35 la sută din populaţie Imici afacerişti, profesori, manageri, reprezentanţi comerciali). Clasa muncitoare (40 la sută din populaţie), salariaţi în servicii, funcţionari inferiori evidenţiază între 15.000-25.000 dolari anual. Clasa de jos reprezentând 20 la sută” din populaţie se mulţumeşte cu venituri inferioare, sub 15.000 dolari anual, şi cuprinde săraci, beneficiind de serviciile asistenţei sociale, precum şi grupuri minoritare etnic.
24

). GRUPURI SOCIALE. ORGANIZAŢII. Societatea este studiată prin intermediul grupurilor ce o compun. grupuri de interese. aşteptări. fac ceva. au o anumită caracteristică. politice. grupuri teritoriale. ca o celulă a organismului social. Aşa cum remarca Olmsted grupul este văzut din afară. BIROCRAŢIE Termenul de grup.V. grupuri economice. motivaţii. Abordarea sociologică ţine cont mai cu seamă însă de caracteristicile externe ale entităţii numite grup uman. Grupul are însă şi o realitate psihologică – o sumă de trăsături comune. Iese în evidenţă astfel o întreagă tipologie a grupurilor sociale (voluntare – nonvoluntare. O primă distincţie. locuitorii unui cartier. nevoi înmpărtăşite. (un număr de pietoni sau oameni ce aşteaptă trenul în gară. dintr-o perspectivă exterioară. etnice etc. cu mare valoare operaţională în 25 . o categorie profesională. chiar cetăţenii unei naţiuni). întâlnit atât în vorbirea curentă cât şi literatura sociologică sau psihologică prezintă o accepţiune „nediferenţiată” – ca să-i spunem aşa – o multitudine de persoane care se află undeva. câţiva copii jucând fotbal.

Alte criterii ce operează în tipologizarea grupurilor (vârsta. faţă în faţă. banda de tineri etc. la care se poate asocia şi un sentiment de manifestă ostilitate faţă de gruprile externe. Grupurile primare sunt forma de asociere umană cuprinzând un număr redus de persoane care prezintă un înalt nivel de interacţiune. grupul profesional. Grupurile secundare se configurează în antiteză cu grupurile primare. etnia. ea oferă indicii preţioase pentru decelarea nivelurilor de aspiraţii la care se raportează indivizii atunci când se orientează spre anumite grupuri de referinţă. Modul cel mai simplu de a descrie această totalitate este de a o defini „noi”. sexul. grupul de prieteni. având produnde rădăcini afective (familia. Celelalte sunt grupuri la care ne raportăm. H. Primele sunt grupurile cărora le aparţinem. confesiunea). Aceste grupuri sunt sursă de viaţă nu numai pentru indivizi ci şi pentru instituţiile sociale. Comunicarea interpersonală este superficială şi sporadică. opţiunea politică. ele având un rol comparativ sau normativ. Individul trăieşte simţindu-se parte a totalităţii. O altă dihotomie tipologică este cea referitoare la grupurile de apartanenţă şi grupurile de referinţă. este cea dintre grupurile primare şi cele secundare. Sociologul american C. este o anumită fuziune a individualităţii într-o totalitate comună. raţionale. K. Există şi o altă tipologie uzitată în literatura de specialitate anglo-saxonă: grupuri interne (ingroups) şi grupuri externe (outgroups). Au dimensiuni ample. rasa. Acestea sunt primare în mai multe sensuri. disticţia între grupurile de referinţă pozitive – ale căror norme şi valori sunt preluate de către alte grupuri şi persoane – şi grupurile de referinţă negative – ale căror norme şi valori sunt respinse. Această distincţie este utilă în analiza unor fenomene precum devianţa sau subculturile. dar mai ales pentru că ele contribuie la formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. aflându-şi scopurile principale ale voinţei în modul de a fi al grupului. rezultatul unei asocieri intime. o naţiune.). Exemple: o asociaţie profesională. în lucrarea sa „Teoria socială şi structura socială” (1949). sunt reglementate de forme formale. R. ce induc o anumită impersonalizare la nivelul relaţiilor între membrii lor. Primele de remarcă printr-un puternic sentiment de identificare şi loialitate al membrilor lor. implică o anume simpatie şi o mutuală identificare care se exprimă în cuvântul „noi”. fie ele primare sau secundare (familia. comunitatea religioasă. caracterizate prin asociere şi cooperare intimă. profesia. Colley în lucrarea sa „Organizarea socială” (1909) a oferit formularea clasică pentru grupurile primare. în aşa fel încât în anumite privinţe eul propriu al fiecăruia se identifică cu viaţa şi scopurile comune ale grupului. cetăţenia). o puternică solidaritate reciprocă între membrii săi. Din punct de vedere psihologic. Pe de altă parte. Merton – face.cercetarea sociologică. Cum se 26 . un partid politic. teoretică şi aplicativă.

Pot fi distinse două tipuri de structură: 1) orizontală. este rezultanta acţiunii unor factori care favorizează apariţia unei componente de grup. înpărtăşirea a ceva în comun. metodă care se inspiră din „teoria câmpului” potrivit căreia elementele cuprinse într-un câmp de forţă se caracterizează în funcţie de forţele câmpului însuşi. Fiecare grup are însă pe lângă momentele sale statice în care structura sa poate fi „radiografiată” şi o dinamică proprie. 2) concursul pe care acestea şi-l dau pentru atingerea unui obiectiv comun şi convingerea că acesta reprezintă un beneficiu pentru toţi. mai mult sau mai puţin stabile. Abordarea dinamică a fenomenelor vieţii sociale implică referirea la obiectul situaţiei în cazul specific dat. o clasă de indivizi. Tehnica folosită pentru a evidenţia structura informală a unui grup poartă numele de socio9metrie. privind dimensiunea afectivă. 27 . respectivii membri ai grupului ajung să stabilească între ei relaţii frecvente. 3) când competitivitatea între membri este scăzută şi colaborarea este strânsă. specifică unui context social anacronic. Alături de structura formală a unui grup există şi o structură informală care exprimă orientarea şi intensitatea relaţiilor afective între membrii grupului. Pe măsură ce timpul trece gradul de structurare şi organizarea internă a unui grup devin mai stabile. raporturile de dominaţie-supunere. Ansamblul poziţiilor acestora formează „structura” grupului. Lippitt şi White în lucrarea lor „Autocraţie şi democraţie” (1960) au studiat comportamentul liderilor de grup şi au identificat trei stiluri de conducere: democratic. După o anumită perioadă de timp. de existenţă în comun. când nu sunt diferenţe individuale în materie de capacitate decizională. 5) când este foarte probabil să existe simpatii şi ataşamente reciproce şi comune. 4) când cunoştinţele unui individ din cadrul grupului sunt mai mult sau mai puţin echivalente cu ale celorlalţi. Liderul democratic caută şi oferă maximă colaborare. 2) verticală. o categorie socială. în legătură cu o metodă specială de studiere a fenomenelor ce se desfăşoară în grupurile mici. Structura unui grup poate fi reprezentată grafic printr-o organigramă. privind dimensiunea puterii. autoritar şi „laissez-faire” (dezinteresat sau permisiv). are anumite determinaţii. ce indică relaţiile pe care le întreţine cu ceilalţi în raport cu o dimensiune dată. 6) când un grup de indivizi doreşte să iasă dintr-o situaţie de izolare. Fiecare dintre aceştia ocupă o poziţie determinată în interiorul grupului. o „colectivitate”.formează un grup? Un grup este în ultimă instanţă un „agregat”. Condiţiile facilitante constituirii unui grup sunt următoarele: 1) un număr de persoane relativ redus – între 8 şi 20. la comportamentul indivizilor şi la comportamentul de grup în contextul respectiv. când prevalează un spirit de într-ajutorare şi nu există preocupare pentru supremaţia unora asupra altora. Termenul „dinamica de grup” a fost avansate Kurt Lewin în 1944.

agresivitatea între membri în confruntarea cu liderul este minimă. Efectele produse de exercitarea celor trei stiluri pot fi astfel rezumate: conducerea autoritară provoacă două tipuri antitetice. nu există colaborare între membrii săi. refuză orice raport de comunicare în legătură cu modul în care ia deciziile. Merton sesiza chiar că aspiraţia unui individ de a deveni membru al unui grup de referinţă poate fi caracterizată ca o formă de socializare anticipată. aşteptarea este marcată de inerţie şi lipsă de coeziune internă. Când conducerea este tributară stilului permisiv. În viaţă aparţinem unui număr imprecis de grupuri. Când atmosfera de apatie domină. răspunde exigenţelor convieţuirii în cadre naturale sau culturale şi exprimă însăşi durata şi formula unei societăţi date. nu are încredere în ceilalţi. în genere. lasă altora maximă libertate de acţiune. A aparţine unui grup presupune a accepta normele şi valorile acestuia. prin raportare la ceilalţi. Dar indivizii nu rămân prin aceasta „captivi”. nu controlează. unii membri se pot uni împotriva liderului sau a unui pericol extern. ci apar forme de raportare şi la alte grupuri. favorizează dialogul cu toţi şi între toţi membrii grupului. grupul apare dezbinat. ne conformăm acestora şi devenim. mai presus de toate. Grupurile formale şi cele secundare evidenţiază o sumă de caracteristici ce permit înţelegerea mecanismelor prin care în lumea modernă anumite structuri se instituţionalizează şi dau naştere acelor entităţi pe care cu un termen generic le denumim organizaţii. nu admite sfaturi şi sugestii din partea membrilor grupului. Prin organizaţie se înţelege. Faptul organizaţional este o exteriorizare concretă a solidarităţii umane. un ansamblu de instrumente (organe) alese. nu colaborează. Liderul „laissez-faire” sau permisiv dă dovadă de dezinteres şi indiferenţă în relaţiile cu membrii grupului. Este o modalitate socială care în circumstanţele date organizează eforturi umane. identificarea cu ceilalţi şi cu scopurile urmărite în comun. În sens sociologic organizaţia este un ansamblu sau sistem operativ caracterizat. noi înşine. Liderul autoritar exercită puterea de manieră despotică. spre deosebire de socializarea primară la care ne vom mai referi în cele ce urmează. mai multă rigoare şi eficienţă. Organizaţia se originează ca raţiunea de a fi a unei ordini finalizate. predeterminte şi oportun coordonate de către un subiect sau grup în vederea atingerii unei finalităţi. Când domină atmosfera agresivă în grup există o stare de aşteptare încordată. de referinţă. nu stimulează şi nu ajută pe nimeni. nici efort comun. contingente. urmăreşte rezultate. de interacţiunea între subiecţi care au acceptat formalizarea părţilor şi rolurilor ce le revin în plan executiv. discută asupra a ceea ce este de făcut. conferind interacţiunilor dintre indivizi. cu propensiuni spre rebeliune. În cazul conducerii democratice. segmentează activităţi. 28 . conştiinţa de grup este cvasiinexistentă. una agresivă. bazată pe interese istoriceşte determinate. alta de apatie.acceptă critici şi sugestii de la alţii. cooperarea este accentuată şi interesul comun evident.

Structura administrativă a unui stat sau a unui mic birou local are o constantă birocratico-organizaţională care nu este altceva decât raţionalitatea aplicată. După cum se poate vedea. Normele şi cele mai minuţioase prescripţii dobândeau un rol atât impersonal cât şi imperativ care mobilizează indivizii în mod mai eficient.). Birocraţia este o distribuţie de sarcini ce reclamă o subordonare necondiţionată. Izvorul supunerii este autoritatea legii. se întemeiază pe o riguroasă ierarhie a funcţiilor de conducere şi execuţie. Michels. eludând principiile democratice pe care le confiscă în folosul lor în aceeaşi familie de spirite merită să fie menţionat şi sociologul american C. căruia i se pot asocia sociologii şcolii italiene G. W. pe de o parte prin forţa principiului autorităţii. Persons consideră că orice sistem social organizat este structural diferenţiat. Merton este tentat să vadă birocraţia prin prisma dimensiunii publice (administrative a statului în diferitele sale articulaţii) în vreme ce alţi autori se arată atraşi de dimensiunea privată a acesteia. 3) modelul relaţiilor umane – o versiune moderată a taylorismului care scoate în evidenţă factorul uman a accetuat inerent 29 . cu lucrarea sa de referinţă „Elita puterii” (1959). Modelele organizaţionale – care au un important rol euristic în explicarea fenomenelor organizaţionale se relevă după cum urmează: 1) modelul clasic al conducerii ştiinţifice – reprezentat de F. făcând sinteza acelor momente. sunt direcţionate şi nemijlocite în vederea atingerii scopurilor stabilite. Pentru Weber birocraţia este sinonimul fenomenului organizaţional. Sociologia înregistrează şi interpretează sursa şi funcţionarea organizaţiilor formale şi complexe. în 1922. prin ştiinţificitatea competenţelor pe care însuşi mecanismul organizaţional le solicită. primul vede birocraţia ca o caracteristică organizatorică a statului în vederea raţionalizării instrumentelor de formare a clasei politice şi de selectare a reprezentanţilor ei cel de al doilea accentuează „legea de fier” a oligarhiei. Armată. sociologia organizaţională studiază în plus dinamica faptului asociativ şi structurat deja în act. Firmă etc. cât şi ipoteza-proiect a unui fapt încă posibil. Mills. Mosca şi R. Şcoală. asigurându-se şi prevăzându-se o perfectă atingere a scopurilor unei organizaţii eficiente. W. Birocraţia face astfel posibilă dominaţia legal-raţională. în vederea atingerii unor scopuri preastabilite sau convenite prin intermediul distribuţiei de sarcini şi rolul ierarhiilor şi funcţiunilor (vorbim de Biserică. T. propensiunea funcţionarilor – în acest caz a funcţionarilor de partid – de a-şi perpetua poziţiile-cheie în structurile organizaţionale. şi pe de altă parte. graţie specializării şi segmentării sarcinilor 2) modelul birocratic weberian. constituite formal şi normativ din membri ce decid regulile activităţii prestate unice şi colective. Taylor.Teoriile sociologice clasice ale organizaţiei îşi au punctul de plecare în concepţia lui Max Weber ale cărei liniamente au fost fixate în lucrarea „Economie şi societate” apărută postum. autorul lucrării „Principiile managementului ştiinţific” (1903).

Argyris. 2) oficiile au un regulament ierarhic. Gouldner. Likert. K. ei fiind personal liberi. Mentalitatea pe care o încurajează o 30 . Hawtorne-Chicago. 7) prestaţia este complet separată de „mijloacele administrative”. Etzioni.latura psihosociologică a fenomenului organizaţional (vezi cercetările lui E. b) modelul de inspiraţie weberiană. secolul al XX-lea ar fi urmat să stea sub semnul unei inevitabile ascensiuni a birocraţiei. avându-se în vedere prestaţia. 3) asumarea sarcinilor se produce pe baza unui contract şi a selecţiei personalului funcţionăresc pe criterii de calificare profesională care se verifică prin examen şi este certificată de o diplomă. principală. Dahrendorf. Crozier. A. insistând asupra disfuncţionalităţilor birocraţăiei – R. C. ci ideii de drept pe care o reprezintă. d) modele monografice sau „prisma variabilelor”. În definirea şi aprofundarea modelului ideal – tipic al birocraţiei M. Merton. 4) recompensarea prestaţiilor corespunde cu o stipendie stabilită în bani. A. e) modelul sintetic sistematic (structural funcţional) T. R. având ca reprezentanţi pe R. 8) toţi funcţionarii sunt supuşi fără deosebire unei discipline riguroase şi controlului 9) funcţionează principiul conformităţii documentelor. 5) funcţionarii consideră activitatea în propriul oficiu ca profesiunea lor unică. propunerile. Parsons. 4) modele derivate cum ar fi: a)modelul de inspiraţie clasică – având în centruul preocupărilor tema deciziei organizaţionale (vezi H. Mayo efectuate la Wesrten Electric Company. Weber abea în vedere că organizaţia se întemeiază pe autoritatea legal-raţională presupunând: 1) o reglementare a drepturilor astfel încât acceptarea sa să fie generalizată. 4) cei care trebuie să se subordoneze o fac doar pentru că sunt membri ai unei asociaţii anume 5) obedienţa este datorată nu unei persoane. 3) deţinătorul puterii legale trasează ordine celor ce i se subordonează pe baza unui comandament abstract. Coser. A. fiecăruia fiindu-i precizată competenţa specifică. 6) avansarea în carieră vine odată cu vechimea în funcţie. c) modelul de inspiraţie al relaţiilor umane – o psihologie organizaţională. ca urmare a accentuării raţionalizării relaţiilor sociale. 2) esenţa drepturilor constă în reguli abstracte între care administraţia garantează urmărirea raţională a intereselor grupului. G. M. Consideraţiile lui Weber asupra fenomenului birocratic nu sunt pătrunse de un optimism necritic şi chiar dacă nu consacră mult spaţiu problemelor legate de ineficienţa şi rigiditatea procedurilor administrative. el notează totuşi disfuncţionalităţile la nivel politic care ar putea conduce la o excesivă birocratizare a sistemului social. diferenţiată potrivit treptei ierarhice a sarcinii. fără aproprierea resurselor. dispoziţiile şi prescripţiile de orice tip sunt menţionate în scris. De aici se prefigurează şi caracteristicile fundamentale tipice ale organizaţiei monocraticobirocratice ideale: 1) funcţionarii sunt ţinuţi în subordine de reglementări ale organizaţiei. A. Potrivit previziunilor lui Weber. L. March „Organizaţiile” (1958). Simon – J. sau prin combinaţia ambelor criterii şi depinde de aprecierea superiorului.

astfel încât funcţionarii vor oscila în subordonarea lor ierarhică între cei care sunt competenţi şi cei care deţin autoritatea administrativă directă. ceea ce face ca să apară un refuz miop din partea funcţionarilor al oricăror tendinţe de schimbare socială. omogenizată şi solidarizată de interese comune. Gouldner. Burnham. a sesizat apariţia a trei tipuri de aşteptări în conformarea la normele birocratice: 1) aşteptarea punitivă. 2) aşteptarea reprezentativă. 31 . Această viziune. În SUA modelul weberian a suscitat interes în special în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut. el îşi revizuieşte poziţiile sesizând că birocraţia britanică nu era o entitate monolitică şi insensibilă la presiuni sociale. care va avea o mobilitate pronunţată în plan vertical ajungând să înrâurească în mod determinant deciziile puterii politice.astfel de situaţie nu ar fi alta decât deresponsabilizarea în grad înalt a noilor generaţii care vor manifesta tendinţa de a se descărca de răspundere pe seama superiorilor ierarhici. A. S-ar produce astfel o diminuare progresivă a ariei de recrutare a liderilor politici a căror caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a gestiona responsabil propriile decizii. Teoria birocrartizării a cunoscut şi o dezvoltare post-weberiană K. confruntat în anii ‘20-’30 ai veacului al XX-lea cu birocraţia germană a Republicii de la Weimar. transformă orice problemă politică într-o simplă chestiune administrativă. autorul lucrării „Revoluţia managerială” a evidenţiat mai ales faptul că specializarea crescândă a categoriilor profesionale reprezentate de manageri şi lucrători în cadrul diferitelor oficii va face inevitabilă o redimensionare a raporturilor între sectorul public şi cel privat. care într-o epocă de raţionalizare intensă. Viitorul societăţii va fi marcat de emergenţa unei elite tehnocratice. să planifice viaţa socio-economică a ţării pentru a pune bazele unui stat al bunăstării. Mannheim în lucrarea „Ideologie şi utopie” a acordat între altele şi o atenţie deosebită chestiunii conservatorismului birocratic. J. ci o instituţie ce depăşise vechile prejudecăţi structurale. ca urmare a faptului că regulile sunt suportate ca o imixtiune a unui grup exterior şi receptate de o manieră constrângătoare. excesiv de negativă avea ca sursă experienţa biografică a autorului. 3) aşteptarea indiferentă sau pseudobirocratuică în cazul celor pentru care normele nu sunt considerate serioase şi demne de interes de către membrii organizaţiei. unul dintre exponenţii radicalismului sociologic din SUA. O problemă importantă abordată în sociologia americană de orientare structural-funcţionalistă a fost cea a raportului (conflictului) între autoritate şi competenţă şi autoritate în interiorul structurilor birocratice. reluând problema acestui raport conflictual între autoritate şi competenţă. Ajuns la începutului celui de al doilea război mondial în Anglia. în cazul celor pentru care normele sunt acceptate ca necesare şi utile interesului comun. fiind în măsură să se adapteze cerinţelor epocii.

ceea ce ar contribui la o birocratizare a structurilor puterii politice. 32 . Această situaţie poate fi depăşită recurgându-se la procedee de elasticizare a structurilor şi accentuare a imparţialităţii controlului subordonaţilor. Interesant este şi punctul de vedere al sociologului american S. limitându-se arbitrariul superiorilor ierarhici. N. Eisenstadt care a surprins tendinţa birocraţiei de a exercita presiuni asupra grupurilor sociale pentru controlarea fluxurilor resurselor. dezavantajate fiind acele sectoare în care nu este necesară înalta competenţă tehnologică. care a demonstrat că normele şi regulamentele pot fi utilizate în avantajul celor ce deţin poziţii privilegiate la niveluri discreţionare maxime. ceea ce duce la o ruptură între vârful ierarhiei şi baza acesteia. Concentrarea puterii în organizaţiile de tip birocratic a fost atent examinată la nivel microsociologic de sociologul francez M. Blau care a valorizat în mod semnificativ importanţa relaţiilor umane în funcţionarea mecanismului birocratic. el a pledat pentru participarea tuturor membrilor la procesul decizional în cadrul organizaţiei şi a evidenţiat posibilitatea ca o parte a funcţionarilor să interpreteze normele în raport cu mutaţiile survenite într-o împrejurare sau alta.O contribuţie însemnată la dezvoltarea sociologiei birocraţiei a adus P. Crozier în lucrarea sa „Fenomenul birocratic”.

Inserţia socială a unui individ este pregătită. Unii teoreticieni consideră că omul trebuie privit ca fiind o entitate disponibilă pentru socializare. într-o măsură ce variază de la o persoană la alta. Socializarea poate fi raportată la perioada învăţării într-o primă etapă biografică: 1) prin „referire la altul”. SOCIALIZAREA Termenul de socializare desemnează procesul prin care un nou membru al unui grup social îşi însuşeşte valorile. influenţabil la acţiunea concertată sau 33 . învăţători. aşteptările şi comportamentele ce vor fi împărtăşite cu ceilalţi în cadrul vieţi a de grup. funcţiile şi rolurile pe care le va îndeplini în grup. pe parcurs maleabil. 3) prin „referire cronologică şi longitudinală” cu trimitere spre viitor.VI. sunt însuşite. status sexual etc. Învăţarea nu se încheie niciodată cu absolvirea unei şcoli şi nici nu este limitată doar la perioada copilăriei ori adolescenţei. la grupul celor de aceeaşi vârstă. În definirea noţiunii de socializare un inevitabil punct de plecare îl reprezintă rezolvarea tensiunii dihotonice între natură şi cultură. 2) prin „referire orizontală”. acele valori şi aşteptări care fac trimitere la viitoarele roluri de îndeplinit ca adult. Socializarea anticipează cumva comportamentul ulterior al unui individ. pentru a deveni. dar care este „tabula rasa” iniţial. la agenţii socializării – părinţi. când socializarea produsă într-o anumită perioadă îşi va fi arătat roadele. educatoare. pe baza unor acumulări de cunoştinţe şi îmbogăţirii experienţei de viaţă. clasa socială de apartenenţă. Pentru înţelegerea esenţei procesului de socializare sunt necesare mai multe contextualizări. normele. Procesul de socializare se întinde practic pe parcursul întregii vieţii unui individ.

şcoala. Experienţa primilor ani de viaţă condiţionează comportamentul viitor. Manifestările sale vitale se datoresc unor combinaţii de impulsuri nervoase şi instincte de supravieţuire şi nu conştiinţei în măsură să manipuleze o formă primitivă chiar de limbaj. prietenii de aceeaşi vârstă. sau prin presiunea conformismului social. chiar dacă poate fi corectă până la un punct. mass media. în cadrul căreia ne-am născut şi trăim. adult. parte conceperea dezvoltării individului doar în termeni cvasimecanici. nu există. în fundamentarea teoriei psihanalitice. de factorii sociali şi că anumite comportamente apar doar atunci când succesive acumulări cantitative fac loc unor prefaceri de ordin calitativ. biochimiei. Dar problema care rămâne este modul de internalizare a seturilor de valori. diverşi autori în domeniu pun accent pe ceea ce s-ar chema „natura umană”. Unele cercetări tind chiar să pună în evidenţă condiţionarea socială a factorilor interni. genetici. Freud nu-şi ascunde rezervele pledând într-un fel pentru o anume inflexibilitate a naturii umane. Freud. lua în considerare atât factorii înnăscuţi. atunci când nu neagă explicit posibilitatea unei socializări sau resocializări la o vârstă matură.disparată a unor agenţi de socializare şi factori ambianţi – familia. nu explică specificul procesului de creştere şi schimbare socială. respectiv nu există argumente solide pentru un algoritm de „socializare ştiinţifică” standardizată şi infailibilă. până în prezent. embriologiei etc. geneticii. cât şi pe cei ambientali. 34 . aşa cum consideră Parsons. Indiferent de conţinutul procesului de socializare. Lucru dovedit de o serie întreagă de cercetări ştriinţifice în domeniul biologiei. omul devine o fiinţă socială. Analizând sumar cele două viziuni putem spune că modul social de a fi al individului uman este preformat încă de la naştere şi este independent de experienţa la care este expus în contact cu ambientul socio-cultural. Care sunt acei factori care determină efectiv dezvoltarea personalităţii umane rămâne o problemă deschisă. norme. chiar şi la nivelul instinctului de supravieţuire. Pe de altă. printr-o serie secvenţială de schimbări. De-a lungul unor încercări şi erori. biofizicii. refulări pot fi atenuate sau vindecate. În opoziţie cu această viziune care supralicitează importanţa factorilor aşa-zis „culturali” sau „social-ambientali”. în raport cu anumite aspecte comportamentale. La naştere omul nu este automat o fiinţă socială. internalizarea culturii unei societăţi. diferitele grupuri sociale. instrumente valide de cercetare care să permită măsurarea influenţei şi aportul fiecăruia dintre aceşti factori la modelarea omului. de răspuns reflex la stimulii externi. cum aprecia Durkheim. S-a dovedit ştiinţific faptul că stimulii hormonali sunt influenţaţi de experienţa socială. chiar dacă prin terapie psihanalitică unele manifestări nevrotice. angoase. se realizează prin interacţiuni simbolice. prin abilităţi de comunicare cu ceilalţi. caracteristicile genetice ale individului având rol preeminent pe parcursul procesului de socializare.

sunt pozitivi când accentuează forţa răspunsului sau negativi când o diminuează. imitaţia are în vedere atributele inerente poziţiei sociale definite de sex. 2) puterea provenind din controlul resurselor sociale apreciate. mai direct spus. indivizii vor adopta ca modele de comportament persoanele care se bucură cel mai mult de afecţiunea lor (Sears). în vreme ce ignoră acei factori interesaţi în procesele de maturizare şi care nu cad sub controlul forţelor ce acţionează din exterior. în cel de-al doilea caz. Stimulii întăritori sunt reprezentaţi de anumite evenimente recurente care fac posibil un răspuns ce succede sau precede. în cazul imitaţiei personale. Procesul de imitaţie se produce în două modalităţi. modul în care mecanismele de învăţare funcţionează la scară individuală şi socială. procesul de socializare apare ca un produs de întăriri secvenţiale pe care individul le-a primit sau le primeşte în situaţii particulare. Teoria „întăririi” sociale a acţiunii stimulilor în procesul socializării. comportamente. Acceptând această poziţie teoretică. o reacţie iniţiată în concordanţă cu stimulul. evocă şi întăreşte comportamentul individual. este vorba de puterea directă a modelului asupra individului. ar trebui să opereze în mod uniform şi constant. teorie avansată de Thorndike. potrivit teoriei întăririi stimulilor. imitaţia are în vedere atributele persoanei admirate. În cazul primului. vârsta. în cazul imitaţiei unui model de poziţie. Subiectul uman este văzut ca un organism pasiv sub controlul unui agent de socializare care distribuie recompense şi pedepse. vârstă. pentru care. potrivit „modelului personal” şi „modelului poziţional”. În special în perioada copilăriei. Identificarea cu modelul poziţiei sociale este funcţie a percepţiei din partea subiectului a poziţiei modelului în sistemul social. indică probabilitatea ca răspunsul să fie conform unui „program”. Teoria imitaţiei sau identificării pretinde că indivizii învaţă unii de la alţii prin intermediul observaţiei şi că experienţa directă a întăririi nu este relevantă pentru modificarea comportamentului uman. grupul de apartenenţă. profesie etc. Hall şi Skinner pleacă de la studiile experimentale ale psihologului rus Pavlov. Cele două tipuri de imitaţie se bazează pe două tipuri de putere: 1) puterea unei ameninţări personale. Există două categorii de stimuli: discriminanţi şi întăritori.simboluri. Teoria dezvoltării cognitive pleacă de la premisa că individul 35 . Guthri. Identificarea cu un model personal este funcţie a familiarizării cu modelul însuşi. s-a demonstrat de asemenea că efectele gratificante sau inhibitorii ale expresiilor de aprobare sau dezaprobare variază în raport cu sexul. Stimulul este un element ambiental contingent care sugerează. O altă ipoteză avansată are în vedere faptul că un comportament se modelează după cel al indivizilor ce ocupă poziţii care sunt asociate recompenselor dorite (Whiting). Primii privesc conţinutul răspunsului. clasa socială.

el fiind în măsură să articuleze şi să asambleze aceste simboluri. Altfel spus. modelele culturale prevalente transmiţându-se din generaţie. Lewin şi J. Structura cognitivă suferă un permanent proces de reorganizare. Elias. valorilor şi modelelor de comportament care acţionează asupra indivizilor astfel încât aceştia din urmă să se 36 . prin definirea normelor şi sancţiunilor. imediat perceptibil. pe parcursul vieţii. a rolurilor pe care membrii grupului le au de îndeplinit. socializarea este un proces prin care aşteptările şi comportamentele indivizilor trebuie să fie conforme cu normele sociale. ce face posibilă” acomodarea la cerinţele mediului. mesajele recepţionate sunt asimilate într-o structură cognitivă existentă. un simplu receptacol de stimuli. Finalitatea socializării se suprapune conformităţii sociale. Dacă se cunosc normele şi sancţiunile impuse de o structură socială se pot anticipa comportamentele indivizilor fără a se acorda o atenţie specială detaliilor ce ţin de procesul învăţării. Reprezentarea cognitivă este relativ limitată şi focalizată pe un aspect al realităţii. organizarea socială reclamă ca instinctul sexual să fie sublimat. Din punct de vedere sociologic. ce pot avea un potenţial distructiv asupra vieţii sociale. Dacă antropologia culturală integrează problema socializării într-o perspectivă mai amplă. a culturii care determină limitele experienţelor socializante. Potrivit teoriei dezvoltării cognitive. Pe măsura dezvoltării individului. socializarea este o operaţie normală la nivelul sistemului social pentru a fi evitate comportamentele deviante şi pentru ca acesta să-şi menţină configuraţia şi coeziunea. subiectul înscris în procesul de socializare nu este pasiv. Menţinerea sistemului social se realizează printr-o recrutare şi selecţie socială adecvate. Piaget. şi astfel să perceapă evenimentele lumii exterioare în mod subiectiv şi dependent de câmpul relaţiilor şi interacţiunilor între simbolurile pe care le produce. Studiile sociologice întreprinse de Parsons şi colaboratorii săi au scos în relief o distincţie între socializarea primară – care se înfăptuieşte în primii ani de viaţă şi în care se constituie structura de bază a sistemului personalităţii fiecăruia – şi socializarea secundară – care constă într-o orientare şi o specializare în vederea asimilării rolurilor pe care individul le va îndeplini succesiv. Noile experienţe. Aici se relevă importanţa factorilor „civilizării” de care vorbea sociologul german N. permiţând formarea grupurilor umane şi apariţia de relaţii şi sentimente interumane eliberate de agresivitate. Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii sunt psihologii K. codificată.creează valori care au funcţia de a reprezenta realitatea. în psihanaliza freudiană socializarea este tratată în termeni de „domesticire” şi „canalizare” a instinctelor şi pulsiunilor înnăscute ale omului. reflectând astfel însuşirea unor norme culturale şi a simbolurilor necesare comunicării cu ceilalţi. ci în interacţiune cu ambientul său. Pentru Freud. reprezentarea cognitivă se separă progresiv de ambient şi tinde să devină neutră. Agenţii de socializare sunt elementele responsabile cu transmiterea normelor.

J. Piaget a demonstrat că mai cu seamă copiii ajung la un înalt nivel de „conştientizare morală”. protecţiei etc. înţelegere de către ceilalţi. H. în special în cele profesionale. 2) sociale.conformeze exigenţelor ce funcţionează la nivelul grupurilor sociale. de exemplu şcoala. care ocupă o poziţie privilegiată în structurarea personalităţii individului. care vizează construirea unei identităţii proprii. predomină orientarea universalizantă şi cu finalitate conştientizată. îmbrăcămintei. dovedind o propensiune spre adoptarea unor poziţii de cooperare sau de autonomie cu cei de aceeaşi vârstă şi având acelaşi status. Un alt agent de socializare. Pe această cale individul devine apt de a participa. nu însă în raport cu grupul de adulţi. În cadrul acestui grup ei descoperă respectul şi solidaritatea. G. Maslow. 3) stimă” de sine. 4) autorealizare referitoare la valorificarea potenţialităţilor. dar menirea ei fundamentală pentru individ este de a stabiliza într-o mai mare măsură dezvoltarea cognitivă şi achiziţia de informaţii cu privire la normele şi valorile comunităţii şi adjudecarea unor comportamente sociale care să fie acceptate de către comunitate. Mead sublinia faptul că în grupul de afinităţi cu cei de aceeaşi vârstă apare necesitatea internalizării sistemelor de valori şi norme comunitare dar şi ale subculturii căreia tinerii îi aparţin. În cazul copiilor şi tinerilor influenţa sistemului mass media este covârşitoare şi cu efecte adeseori negative prin modelele superficiale şi contaminante (formele facile de succes social. la interacţiunea socială. ţinând de asigurarea hranei. sentimentul dreptăţii şipropensiunea spre reciprocitate în raport cu ceilalţi. cu incontestabilă relevanţă. în ultimele decenii se dovedeşte a fi mass media care exercită o funcţie de întărire a aşteptărilor preexistente la nivelul indivizilor. Dacă în familie prevalează orientarea particularizantă. Mare parte dintre aceste nevoi sunt satisfăcute în familie. 37 . stabilea patru nevoi fundamentale: 1) fizice. în piramida trebuinţelor. ceremoniale şi experimentarea unor practici participative care ulterior se vor desfăşura în însuşi câmpul relaţiilor sociale. dar procesul de socializare solicită şi acţiunea altor agenţi. mai mult sau mai puţin conştient şi profitabil. este grupul de prieteni. În primii ani de viaţă individul este complet dependent de familie. în grupurile sociale. Rolul instituţional al şcolii tinde să se substituie în anumite privinţe familiei. extrem de expansiv.) pe care le oferă. Un alt agent de socializare. dar şi mai târziu. pornografie etc. Socializarea în grupul celor de aceeaşi vârstă este un complement indispensabil al socializării în familie. Aceşti agenţi de socializare acţionează fiecare în parte dar şi în concordanţă unii cu alţii.. de aceeaşi etate şi status. Primul în ordine temporală şi nu numai între agenţii de socializare se numără familia. la maturitate influenţa părinţilor este substanţială. afecţiune. Şcoala consolidează acţiunea exercitată de alte instituţii ale comunităţii prin instruire. violenţă.

Interacţiunea are loc când o entitate ce acţionează. aşa cum se întâmplă în regiunile nedemocratice de tip totalitar. funcţiile şi procesele politice. INTERACŢUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELE SOCIALE Interacţiunea socială este procesul prin care indivizii şi/sau grupurile se influenţează reciproc printr-un transfer permanent de idei. este parte şi faţetă a socializării de ansamblu a indivizilor. a informaţiilor privind structurile. asociaţiile voluntare. respectiv transmiterea la nivel individual a conţinuturilor culturii politice a societăţii. sistematică. VII. strict controlată. nesistematică datorată şi familiei şi mediului apropiat dar şi cu o socializare deliberată. sindicatele. Socializarea politică. Interacţiunea este forţa internă a acţiunii colective văzută din perspectiva celor ce participă la viaţa de grup sau activitatea unei organizaţii. Un aspect important al procesului de socializare priveşte acumularea de cunoştinţe şi internalizarea de norme şi orientări activale referitoare la sistemul politic. Interacţiunea este însăşi substanţa vieţii sociale. atât cu o socializare incidentală. Avem de-a face aici. pentru socializarea sa şi învăţarea de către acesta a rolurilor sociale. de o educaţie civică. instituţiile. reacţii. Interacţiunea este condiţiafundamentala pentru dezvoltarea psihică a individului. fuziune). cum se întâmplă în regimurile democratice sau de o îndoctinare politică. competiţie. partidele politice. aceasta din urmă îşi întemeiază efectele pe un grad de continuitate.Alţi agenţi de socializare cu influenţă notabilă şi diferenţiată sunt Biserica. a unor aşteptări şi valorizări ale acestora pe baza cărora se produc opţiuni şi se manifestă anumite preferinţe politice. 2) cea care conduce la acord (combinaţie. generează un 38 . de egalitate şi asemănare între protagonştii procesului ce asigură stabilitatea grupului în ansamblul său. sentimente. Eubank a identificat două mari tipuri de interacţiune: 1) cea care conduce la opoziţie (conflict.

având fiecare responsabilitatea desfăşurării relaţiei. Studiile asupra interacţiunii sociale examinează cu precădere comportamentele umane în contexte de grup. ale reacţiei celorlalţi se răsfrâng asupra sa. observă cum reacţionează ceilalţi la toate aceste aspecte şi. contextul având un rol stimulativ. Există însă situaţii de criză. orice acţiune stimulează o reacţiune ce moderează sau modulează acţiunea iniţială. Interacţiunea se păstrează atunci când ambii participanţi (dacă este vorba de o diadă acţională) obţin efecte dezirabile. ci acţionează în comun cu ceilalţi. Interacţiunea constituie un proces circular. se eschivează de la acţiune. reciproc convenabile. Putem spune că oamenii nu acţionează doar în prezenţa altora.stimul de acţiune răspuns din partea altei entităţi. în disimetria raporturilor de putere. într-o situaţie dată. 39 . difuz şi imponderabil asupra lor. rezultanta fiind o coacţiune pe parcursul căreia protagoniştii devin parteneri şi-şi ajustează permanent poziţiile şi aşteptările. suspendând sau anulând interacţiunea. Această constatare implică determinarea unităţii de acţiune şi elaborarea unui cadru de referinţă care să permită identificarea şi clasificarea conexiunea unei acţiuni cu celelalte. satisfacţii. concomitent. subiecţii acesteia influenţând şi fiind influenţaţi la rândul lor de către cei cu care sunt implicaţi prin similaritate între relaţie ce poate fi definită ca biunivocă. O interacţiune este gratificantă dacă participanţii primesc „recompense” superioare „preţului” plătit prin investiţia de afectivitate şi încredere în partenerii cu care au de-a face (exemplul tipic: o asociaţie regrupând prieteni). ea nu se produce doar între doi indivizi ci şi între individ şi grup sau între două ori mai multe grupuri. sau apar din poziţii divergente datorate rolurilor pe care indivizii le ocupă în grup. De ce? Pentru că doar comportamentul. Prin intermediul interacţiunii ambele părţi învaţă sau împărtăşesc stiluri fundamentale de reacţie una faţa de cealaltă. comportând riscuri. Alte situaţii conflictuale la nivelul interacţiunii sociale îşi au sursa în poziţii divergente de clasă de apartenenţă a indivizilor. Interacţiunea reciprocă a persoanelor este cea care le leagă pe acestea într-un sistem social coerent şi articulat. valorizează trăsăturile personalităţii celorlalţi. interacţiunea continuă. Avem de-a face cu o co-acţiune. O interacţiune negratificantă poate deveni conflictuală. O astfel de situaţie apare atunci când se manifestă dorinţi egoiste de satisfacere doar a propriilor interese (potrivit expresiei latineşti „homo homini lupus”). Dacă există probe gratificante. la scară microsociologică. La începutul unei relaţii. dacă nu ea se întrerupe. când unii dintre protagonişti se derobează de răspundere. în sensul că activitatea lor devine interdependentă. fiecare participant îşi relevă diferitele faţete ale personalităţii sale. dă măsura unei intenţii materializate prin acţiune şi evidenţiază modul în care efectele propriei acţiuni. un grad sporit de securitate personală.

Totul se desfăşoară ca şi cum ar fi o punere în scenă.În lucrarea sa „Analiza procesului de interacţiune” (1953) R. Interacţiunea presupune nu mai puţin reajustarea strategiei mutual convenite şi acceptate pentru atingerea obiectivelor prin încercări şi erori. ca fiind o abordare dramaturgică. O perspectivă incitantă care s-a bucurat de interes deosebit în comunitatea intelectuală sociologică este cea propusă de E. El a subliniat că sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jur îi determină să acţioneze în anumite feluri. Thomas făcea următoarea constatare: „dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale. Publicul ia cunoştinţă doar de ce vede pe scenă nu şi de ceea ce se petrece în culise. O persoană adoptă o identitate sau conferă altora anumite identităţi. Atribuie diferite sensuri aspectelor mediului lor de viaţă pentru ca apoi să acţioneze asupra acestor aspecte în lumina sensurilor atribuite. Există un spectacol pentru public şi culise. indiferent că se are în vedere personalitatea. consideră că atenţia cercetătorilor trebuie să se concentreze pe actiune – ce cuprinde de fapt interacţiunea – şi pe situaţia în care se desfăşoară acţiunea. De fapt Bales reia într-un fel ideea lui Thomas (1931) potrivit căreia în orice interacţiune simbolică se consumă un act de atribuire de sens în context social. într-o anumită lumină şi încearcă să câştige acceptarea sa de către ceilalţi sau acordul acestora pentru un gen de acţiune. o acceptă. Conceptul central de rol social trimite la ideea de dramă. ceea ce el numea definirea situaţiei. prin similitudine cu lumea teatrului şi spectacolului. sistemul social sau cultura. linii de acţiune pe care ei şi le impun interacţionând. cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii simbolice. la rândul lor. Eul se prezintă celorlalţi într-o anumită ipostază. plecând de la aserţiunile lui T. dacă indivizii cred în identitatea pe care şi-o asumă. Parsons şi de la o sumă de observaţii empirice pe baza unor experimente. De modul în care oamenii definesc situaţiile care-i privesc depinde maniera în care vor interacţiona unii cu ceilalţi. Ea a fost denumită. abordarea dramaturgică este o tentativă de a concilia punctul de vedere structural al interacţiunii sociale. acestea sunt reale prin consecinţele lor” (de exemplu: o persoană paranoică obsedată de convingerea că este ţinta unei conspiraţii va acţiona automat de o manieră defensivă). Goffman (1959). Elementul cel mai important pentru interacţiunea socială este organizarea imaginii. Indivizii joacă roluri diferite în situaţii diferite. De aceea viaţa socială este un amestec de ordine 40 . oamenii sunt capabili să improvizeze în situaţii noi şi neobişnuite. o prezintă celorlalţi iar aceştia. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială ordonată şi predictibilă. Prezentarean unor identităţi diferite în situaţii diferite nu este expresia unei lipse de onestitate. Adecvarea reciprocă a comportamentelor lor va urma anumite obiective. Aşa cum remarca Goodman. pe această cale influenţând rezultatul interacţiunii sociale. Bales.

relaţiile ca atare dobândesc consistenţă şi configuraţii stabile ce se dezvoltă independent de interesele imediate ale protagoniştilor interacţiunii. unele relaţii sunt profunde. unele relaţii sunt trainice în timp. Nici o interacţiune nu se produce la întâmplare. Interacţiunea este un stabilizator al relaţiilor sociale dar şi un multiplicator al acestora. mai personalizate. Unele relaţii sunt mai strânse. schimbul social. ei trebuie să fie în măsură să ofere partenerilor lor de interacţiune ceva echivalent. sporadice. Tot în aceeaşi ordine de idei. Interacţiunea socială este posibilă pentru că modul de a reacţiona al oamenilor nu este aleatoriu. Blau. altele sunt mai efemere. altele – mai distante. haotic ci previzibil. În cazul în care aşteptările normale sunt contrazise sau violate interacţiunea socială realizată trădează existenţa unui alt ansamblu de reguli ce o guvernează şi care doar astfel se devoalează.predictibilă şi inovaţie flexibilă. P. interacţiunea este invalidă. altele – mai superficiale. Altminteri. Reţelele sociale sunt constituite dintr-o multitudine de relaţii având intensităţi şi extensii diferite. Ele au la 41 . O astfel de textură de relaţii sociale ale unei persoane la nivelul grupului sau în afara lui poartă numele de reţea socială. Alte perspectiva asupra interacţiunii sociale se datorează aplicării analizei cost-beneficiu în câmpul relaţiilor interumane. Întrucât indivizii deţin statusuri diferite şi multiple şi ocupă roluri ce conferă relaţiilor interumane anumite semnificaţii. În sociologia contemporană. calchiinduse pe anumite aşteptări de la aceştia (de exemplu: pietonii se aşteaptă ca şoferii să se oprească la culoarea roşie a semaforului). cooperează sau se contrapun unii altora. Noile relaţii sociale se ţes şi intreţes între ele. Homans a avansat în 1961 conceptul de „justiţie distributivă” potrivit căruia oamenii se aşteaptă să primească beneficii de pe urma interacţiunii sociale. în 1964. Este o altă formulare pentru ceea ce vrea să însemne reciprocitatea în schimbul social. ceea ce fiecare dă şi ceea ce primeşte în cazul unei interacţiuni reprezentând conceptul-cheie şi miza înţelegerii raţiunilor pentru care indivizii intră în contact. aducea completarea că oamenii au relaţiile pe care le merită. generatoare la rândul lor de consecinţe ce înrăuresc percepţiile şi autopercepţiile respectivelor statusuri şi roluri. mai impersonale. beneficii proporţionale cu costurile implicate de o astfel de situaţie. studiile consacrate relaţiilor sociale configurate în reţele au cunoscut o proliferare spectaculoasă. un preţ ce trebuie plătit socialmente vorbind. O altă perspectivă fructuoasă în privinţa interacţiunii sociale propune etnometodologia – un curent în sociologia americană care se axează pe modalităţile cu care oamenii se străduiesc să înţeleagă realitatea socială pe baza ipotezelor fundamentale graţie cărora ei înşişi îşi reglează comportamentul într-o situaţie dată. unele relaţii sunt mai intime. normele sociale cerând ca beneficiul să fie bazat pe o valoare similară. altele – mai laxe. Dacă indivizii vor să menţină o relaţie specială. urmărind anumite beneficii.

1) Densitatea unei reţele este dată de procentajul legăturilor posibile ce ar putea fi create între membrii efectivi ai reţelei. mobilitate socială şi organizare politică şi coeziune la scară macrosociologică. în care legăturile cu alţii sunt intense şi consistente. Sentimentul de comuniune şi intensitatea trăirii apartenenţei de grup depind de gradul în care indivizii sunt implicaţi şi integraţi în reţele . în 1973. Reţelele slabe lasă oamenilor o mai mare libertate de acţiune decât relaţiile puternice care exercită presiuni sociale mai pronunţate asupra individului şi sunt mai restrictive. Cu cât o reţea este mai densă. Cu cât densitatea este mai mare. intimitatea (încrederea mutuală) şi serviciile reciproce care caracterizează relaţia. reţelele au tendinţa de a prescrie roluri sociale. neomologate pe parcursul funcţionării reţelei respective. odată constituite. Există o serie de caracteristici definitorii ale reţelelor. care se pot ulterior răsfrânge asupra funcţionării grupurilor mici. reţelele sociale sunt independente. intensitatea efectivă. Reţelele sociale reprezintă însăşi cheia înţelegerii diferitelor aspecte ale funcţionării mecanismelor vieţii sociale. poziţia în reţea fiind precumpănitoare în raport cu alte calităţi şi atribuţii. având preeminenţă asupra indivizilor. Pe de altă parte. organizarea şi valorificarea resurselor respectivei comunităţi au de suferit. în număr de trei.bază postulatul că modelele structurale ale relaţiilor sunt mai importante decât caracteristicile personale. a oferit elemente preţioase cu privire la „puterea” relaţiilor în reţele. întrucât într-o reţea cu densitate mai mare există mai multe legături pentru fiecare individ decât într-o reţea cu mică densitate. fragmentare şi nu comunică între ele. 3) Sfera de cuprindere a reţelei este dată de numărul de contacte directe pe care fiecare individ le are în cadrul unei anumite reţele. Granvetter. Atunci când. în principal. 42 . Goodman consideră că acestea ar fi. la nivelul unei comunităţi. cu atât mai mare este accesibilitatea. 2) Accesibilitatea – vizează numărul de legături între grupuri de doi indivizi dintr-o reţea. Indivizii importanţi din punct de vedere social sunt cei cu un câmp extins de relaţii. Interacţiunea funcţionând la scară microsociologică poate furniza modele de difuziune. Reţelele sunt structuri sociale complexe care servesc ca verigă de legătură între micro şi macroniveluri de analiză. cu atât mai mare este probabilitatea ca un individ să aibă o sferă mai largă de relaţii. aceasta depinzând de cantitatea de timp. socio-demografice ale indivizilor implicaţi. de a impune standarde acţionale.

constituţiei biologice şi manifestării instinctelor naturale. CONTROLUL SOCIAL Ordinea. Există 43 . echilibrul social spre deosebire de ceea ce se întâmplă în regimul animal se realizează prin raţionalitate şi controlul exercitat asupra condiţiilor geografice. dar libertatea de care dispun nu este absolută şi nici aflată sub zodia arbitrariului. Indivizii umani sunt actori liberi în relaţiile pe care ei le dezvoltă de-a lungul existenţei lor sociale.VIII.

persuasiune.condiţionări datorate forţelor şi proceselor fizice din natură. o teorie a controlului social trebuie formulată în raport cu o stare de echilibre a unui sistem sau subsistem. internalizarea. Studierea acestor mecanisme şi forme de determinare a comportamentelor individuale în raport cu exigenţele convieţuirii sociale furnizează indicii revelatoare despre orientarea dezirabilă. Ea este pregătită şi devine posibilă datorită modelelor normative 44 . Controlul social priveşte nemijlocit problema ordinii sociale. un sociolog american de la începutul secolului al XX-lea. educaţie). Această limitare în plan comportamental a indivizilor se înfăptuieşte prin activarea unor funcţii ale sistemului social – manifeste şi latente – ce impun preeminenţa şi dominaţia normelor graţie cărora viaţa colectivă devine posibilă. Societatea prescrie şi restricţionează. având de îndeplinit o funcţie precisă la scara sistemului social. reprezentat de K. Dealtfel prima definiţie dată controlului social de către E. direcţionarea. manipularea simbolurilor. adaptarea. Mead. Ross. şi organizarea conduitei sociale a indivizilor şi grupurilor. Accentul cade deci nu atât pe mecanismele controlului social ci pe funcţiile pe care acesta din urmă trebuie să le onoreze în confruntarea cu indivizii ce fac obiectul controlului în cadrul grupului. structurilor de îndoctrinare şi încadrare strictă a indivizilor. Acestei viziuni i se alătură o întreagă pleiadă de sociologi şi psihologi americani: Burgess. are în vedere acest caracter de „dominaţia socială”. a acţiunilor indivizilor în context social. instruire. H. influenţând acţiunile acestora: utilizarea sancţiunilor. tehnici. Un alt curent sociologic. la menţinerea echilibrului elementelor constitutive ale societăţii.A. factorilor psihologici interni şi externi. prin intermediul unor procese. se referă la condiţiile ce marchează regularitatea şi previzibilitatea conduitei umane. controlate de partidul mic şi statul totalitar. programe şi aparate instituţionale adecvate (sugestie. Forme extreme ale controlului social sunt prezente în toate regimurile dictatoriale. procesul de socializare. ale limitărilor şi condiţionărilor impuse indivizilor sunt de natură socială. frânează sau obstaculează pe de altă parte conduitele indezirabile din punct de vedere social. Homans. Pentru Roncek şi Warre controlul social poate fi echivalat cu „toate procesele de mediere prin care societatea şi grupurile ce o compun influenţează conduita membrilor lor în conformitate cu normele colective”. Wolff accentuează asupra faptului că mecanismele controlului social. funcţiile sociale ale controlului sunt reduse până la dispariţie fiind transferate instanţelor politice. în raport cu criterii de oportunitate. Este vorba de modul în care societatea şi mecanismele sociale funcţionează pentru reglarea. Pentru a fi validă. circumstanţelor spaţio-temporale şi contextelor socio-culturale în care acţiunile indivizilor şi grupurilor se înscriu. Parsons. paradoxal. unde.

Un prim aspect fundamental surprins de Parsons la acest capitol este „susţinerea”. cunoaşterea. Refuzul transferului de ostilitate este un moment decisiv în procesul controlului social. controlul social poate fi definit ca esenţa tuturor modelelor şi simbolurilor sociale. este ceea ce Parsons numeşte „limitarea reciprocităţii”. şcoala. În ceea ce priveşte formele controlului social acestea variază independent de tipuri. fantasmele. educaţia.instituţionalizate care sunt în măsură să permită conformitatea sau devianţa socială. care furnizează într-o situaţie de anxietate un fundament de siguranţă de sine. Dar susţinerea nu este necondiţionată. permisivitatea şi limitarea reciprocităţii reprezintă tot atâtea funcţii latente ale sistemului social în care se înscriu indivizii. mai mult decât orice. Există deci un echilibru între ariile de permisivitate şi cele de restricţionare. Îl regăsim sub forma religiei şi magiei în societăţile primitive şi extrem de diferenţiat în societăţile complexe. familia. suspiciunile legate de posibila ostilitate care ar putea să vină din exterior. moderne. Aceste trei elemente fundamentale ale controlului social – susţinerea. acestea din urmă decurgând din modelele urmate şi împărtăşite. Morala. Gurvitch. impunându-se luarea în considerare a rolului stereotipurilor şi simbolurilor culturale. Permisivitatea faţă de individ este riguros limitată. religia sunt definite ca tipuri de control social. datorită refuzurilor arătate de ceilalţi. partidele şi sindicatele sunt mijloace ale controlului social. tipurile şi formele de control. Aspectele de prevenire sau de anticipare ale mecanismelor de control social constau. dreptul. autoreplierea şi autoapărarea generează un simţ al restricţionării. Astfel. Conservarea Eului prin intermediul unei relaţii de solidarizare cu ceilalţi conduce la o minimizare a insecurităţii (dragostea maternă resimţită de copil. o reacţie defensivă – ca răspuns la acţiunile distructive şi agresive ce vin din exterior. Ostilitatea generată de către Eu nu va fi modificată de către celălalt prin refuzul acesteia ci prin supunerea şi dominarea Eului. în învăţarea a ceea ce nu trebuie făcut şi în ceea ce trebuie făcut în sensul pozitiv al socializării. Un alt punct de vedere demn de interes în teoria controlului social aparţine sociologului francez G. Aştepările nesatisfăcute ale Eului. ajutorul şi înţelegerea pe care pacientul le primeşte din partea terapeutului). În analiza pe care o face mecanismelor de control. Motivaţiile Eului sunt mai mult sau mai puţin controlate pentru a se vedea în ce măsură modelele normative sunt respectate sau nu. reductibil originar la tendinţele de conformare sau de devianţă la care în mod conştient sau nu indivizii subscriu. asociaţiile. a actelor prin intermediul cărora acestea sunt cultivate şi aplicate şi cu 45 . Pentru Gurvitch factorul central al tuturor proceselor de integrare socială este controlul social. Biserica. El distinge între mijloacele. T. Parsons are ca element de referinţă procesul de socializare.

Este de asemenea cazul folclorului. revelaţiilor etc. convenţiilor. codurilor morale. legi emanate din parlament. militare. necesită. sistemul de instruire şi sistemul politic. Bottomore distinge între tipurile de control social. atunci când normele convenţionale. morala. alte manifestări – reacţia gregară la anumiţi stimuli în psihologia mulţimilor. religia. 46 . opinia publică poate să degenereze în violenţa mulţimii. sportive. în grupul religios în politică. agenţii şi mijloacele ce permit aplicarea sa. Constrângerea fizică. politice. Controlul situaţional – caracterizează anumite situaţii sociale. în familie. politice. membrii lor depăşesc tensiunile. este cazul unei dictaturi militare în care grupul conducător. Este un control real. Modalitătile controlului social sunt următoarele: 1. Se recurge la o gamă extinsă de modalităţi de acţiune: publicitate. în mod individual sau colectiv. Controlul personal – exercitat de persoane vii sau moarte (cum ar fi marile figuri istorice. Controlul inconştient – manifestat la nivelul indivizilor controlaţi. bisericile şi instituţiile religioase. pentru a fi eficientă. religioase). 2. are nevoie de a fi justificată în termeni de valori unanim acceptate. familia – unde se realizează socializarea iniţială a noilor generaţii –. este mai curând o reacţie spontană la stimuli ce provin de la persoanele din jur. reclamă uniformitate de conduită. decizii ale tribunalelor. venind din trecut sau din prezent. profesionale. 4. utilizarea unor mijloace de persuasiune şi manipulare. grupurile parţiale. obiceiurilor. opoziţiile şi conflictele. educaţia. sentimentul religios în persecuţie religioasă şi arderea pe rug a ereticilor. cunoaşterea. Există forme de control bine organizate ce folosesc tehnici moderne de publicitate de care chiar persoanele controlate au cunoştinţă. fără intervenţia sau iniţiativa sursei stimului ce evidenţiază o conduită complacentă. dreptul. alte organizaţii specializate. dar cauzal. 3. pentru a-şi păstra dominaţia. În fapt sancţiunea ultimă în drept este constrângerea fizică. economice etc. 5. Controlul conştient – înţeles ca atare de către indivizii sau grupurile sociale care îl manipulează. Din această perspectivă controlul social trebuie departajat de sistemul de reglementare a comportamentului prin mijloace de forţă. academice. O formă elementară este sugestia. Controlul de grup – acţionând atât la nivelul grupurilor primare cât şi secundare: religioase. solicitări ale organizaţiilor.ajutorul cărora societatea globală. Sociologul american T. Scopul său este de a obţine de la indivizii controlaţi un anumit nivel de conformitate. ştiinţa. Deşi în viaţa socială sunt dificil de separat. realizânduse în prezenţa lor sau operelor lor vizualizate. propagandă. tradiţiilor. Tipurile principale sunt obiceiurile şi opinia publică. dincolo de recursul la forţă.

prin stabilirea de standarde fizice. fără vreo presiune fizică sau psihică. acţionând direct asupra indivizilor antisociali sau incomplet socializaţi. Controlul formal. proverbe. se pot transforma în artefacte simbolice pentru a suscita emoţii. cărţilor). tradiţii. Aceste forme de control sunt realizabile cu ajutorul instituţiilor. vorbe. comenzi. etico-religioase. matrimoniale. alteori se recurge la forme intenţionale. generând o conduită acceptabilă. convenţii. sfaturi. 2) pozitivă – procesele intenţionale de persuadare. limitându-se la aluzii. 6. de ameninţare cu forţa şi servere sancţiuni care pot culmina cu pedeapsa capitală. a căror conduită este dăunătoare. satirizare şi. încurajări. neorganizat. neoficial şi neinstituţional îmbracă diferite forme (imitarea adulţilor de către copii. speculative. parabole. inducere. stereotipuri. sentimente (precum în cazul expresiilor artistice. 7. stimulare. frânează. dezirabilă şi sănătoasă. sloganuri. la un anumit nivel. exemple.contractuale. prădătoare – care vin în contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi şi ale grupurilor. promisiuni care. simbolurilor şi funcţiilor. Este vorba de instituţiile familiale. comprimă. în mod deliberat. politice. Statul este suprema organizare instituţională în sfera civilă. mituri. moravuri. regulile de castă funcţionează. economice. Controlul instituţional – ansamblul de consemne sociale constituite şi organizate în timp pentru menţinerea ordinii sociale şi funcţionarea fiecărui sector al vieţii sociale. sugestii. inhibă sau interzice forme de comportament antisociale. Natura controlului se relevă a fi: 1) negativă – procesele care. interese sublimate ale puterii grupurilor. aluzii. ridiculizare.). structuri sociale consolidate în timp de tipul: legende. universale ale acţiunilor bazate pe considerente morale imperative şi utile în vederea obţinerii unui consens general. mai presus de toate. Controlul social se exercită fie de o manireă cvasiimperceptibilă. nu neapărat organizate. drept cutumiar etc. promisiune. idealuri. controlul social uzează de abstracţii ce se manifestă prin credinţe sociale. discutare. 47 . interese. insinuare. acuzare. pedagogice. gesturi. exercitare şi motivare a indivizilor şi grupurilor. principii. dogme. fie uzând de forţă de presiuni fizice şi psihice mergând până la ameninţarea cu moartea. Obiectivele controlui social sunt de mai multe feluri: 1) profitoare. dispunând totodată de organele şi de forţa necesară pentru a le aplica. convenţii sociale. forme socio-culturale şi subinstituţionale. incitare. stabileşte legi constituţionale şi produce reglementări juridice. simbolurilor religioase. lezând drepturile şi interesele celorlalţi. La un nivel mult superior. de persuasiune. simbolizări. Între cele două extreme există o întreagă gamă de mijloace de control combinate: sugestii.

menţinerea ordinii sociale la un minim nivel. dictatoriale. vizând restructurarea societăţii. violând normele legale şi morale. clientele. fraudă poltiică. propagandă.slujesc unor indivizi. cu caracter conflictual: controlul exercitat de către unele asociaţii profesionale. criminalilor. monopol. teamă. maşina politică a statului ce uzează de violenţă. publicitate. revoluţionare din punct de vedere social. reformării ordinii sociale: mişcările sociale reformiste. al speculatorilor. există multe astfel de forme de control intelectual. corupţie. sindicate. 3) control reorganizator – în scopul reorganizării. controlul paraziţilor sociale. cenzură. 2) controlul reglator de menţinere – folosirea de tehnici şi instrumente de control în interesul societăţii. clici. al elementelor insuficient socializate ce constituie o ameninţare pentru ordinea şi bunăstarea societăţii. 48 . practic toate tipurile de control pot fi utilizate în scopuri antisociale. intimidare.

prin care un individ intră efectiv în relaţie cu ceilalţi. fiind la rândul său influenţată. aceste modele iau forma unui consens acceptat. în raport cu care noii veniţi trebuie să adopte o atitudine de 49 . rezistenţă la devianţă şi agresivitate potenţială. solitari. îmbrăcând forma unei idei-forţă. Din contră. sentimente. COMPORTAMENTUL COLECTIV Procesul de interacţiune socială are ca principală ipostază predilect comunicarea umană. aşteptări. dorinţe. ca membri ai unui grup. Instinctul de agregare al omului este elementul de bază al comportamentului colectiv. aceste comportamente individuale în colectivitate contribuie la întărirea acestei presiuni şi la cristalizarea grupului. tind să conserve anumite condiţii. Smelser este edificatoare în această privinţă: „definim comportamentul colectiv ca o mobilizare pe baza unei credinţe ce redefineşte acţiunea socială”. proiecţii mentale. prin dinamica existentă între grupuri şi situaţiile de masă. Conformismul se traduce prin prezenţa sau emergenţa unor norme şi modele colective specifice. comportamentul colectiv trebuie privit prin prisma modului în care acesta este ghidat de credinţe. Un factor fundamental al determinării comportamentului indivizilor în grup şi al grupului ca atare este coeziunea (înţeleasă ca legătură a indivizilor dintr-un grup) care se manifestă prin intermediul unui comportament colectiv împărtăşit. Se poate identifica deci o cauzalitate circulară: direct marcate de un gen de presiune internă. care nu este doar simptomatic. Indivizii nu se limitează. cu o încărcătură aproape „magică”. în situaţiile informale relevându-se ceea ce s-ar numi un comportament social elementar. Apar manifestări de conformism. Astfel. a comportamentului colectiv. judecăţi referitoare la situaţii sociale. limbaj. în conformitate cu caracterul şi poziţia grupurilor cărora le aparţin. ci reprezintă un element dinamizator. energizante. modul de a fi al acestuia la incidenţa contactelor şi relaţiilor cu ceilalţi. militează pentru schimbarea unor circumstanţe naturale şi sociale. direcţionată spre exterior.IX. Definiţia avansată de către sociologul american N. să coexiste unii alături de alţii. Aceste credinţe se deosebesc radical de altele ce ghidează diferite tipuri de comportament uman. printr-o uniformitate comportamentală. Aceasta din urmă este modalitatea prin care o persoană influenţează pe alta. ei acţionează şi reacţionează în interiorul unor grupuri organizate diferit. prin aceea că se generalizează. Alţi autori tratează problematica aceasta. În grupurile instituţionale. rupţi de ceilalţi. Unii autori în domeniu sunt tentaţi să atribuie comportamentului colectiv zona manifestărilor individului în grup. de opinii.

acţiunile indivizilor ce le compun se supun unor norme sociale. coeziunea însăşi apare ca o identificare a indivizilor cu grupul şi ca acceptare de către aceştia a liderilor. Termenul de devianţă se referă explicit la orice variaţie a comportamentului. dar variaţiile specifice sunt situate în afara câmpului comportamentelor tolerate în mod curent în grup şi care sunt în conformitate cu normele acceptate. Operaţiunea prin care normele sunt promovate şi impuse poartă numele de transfer normativ. precum Asch. a fiecărui individ din grup. Comportamentul colectiv presupune o interacţiune în care angajarea participanţilor este temporară. în raport cu norma. În această situaţie. pe axa dominaţie-obedienţă. mulţimea ce priveşte un accident). există o întreagă gamă de manifestări ale devianţei. Nici normele ce ghidează comportamentul colectiv ca atare nu sunt atât de bine reprezentate. parte limitele participării nu sunt prea clare. Modelele respective slujesc la menţinerea structurii verticale a acestor grupuri. mai mult sau mai puţin spontană. 50 . Procesul de transmitere a normelor cuprinde mai multe componente (faze): 1) definirea aşteptărilor şi comportamentelor în cauză. 2) convenţionale – constituite pentru atingerea unui scop precis.supunere. de la excentricităţile unor indivizi bizari la manifestările de cruzime ale criminalilor. Pe de altă. Unii autori au ajuns la concluzia că factorii care influenţează norma de grup sunt forţa şi claritatea mesajelor emanate de la lideri şi receptarea acestora de către membrii grupului. pentru a se integra în respectivele grupuri. 2) controlul gradului de conformitate. au demonstrat că este posibil ca o normă să se formeze chiar în absenţa unor presiuni sociale directe şi vizibile. 3) aplicarea de sancţiuni (premiale sau punitive) comportamentelor conforme sau deviante. pasageră şi neorganizată de indivizi aflaţi în raporturi de contiguitate şi care se raportează la un centru comun de interes. în curs de constituire. fiind uneori slabe sau de dată recentă constituite. Unii cercetători. Există mai multe tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare – formate în mod spontan. între care există slabe legături şi care arareori se finalizează cu o acţiune colectivă coerentă (ex. În afara factorului „coeziune” pot fi identificate şi alte elemente: cunoaşterea normelor de grup şi identificarea cu liderii. dacă o comparăm cu aceea a organizaţiilor sociale. În grupurile spontane. Orice comportament care se abate de la normele colective poate fi definit ca deviant. legate de un eveniment oarecare ce atrage atenţia mai multor indivizi. Cea mai importantă şi încărcată de dramatism formă de comportament colectiv este mulţimea – o adunare spontană. asistăm la apariţia progresivă a normelor colective şi a procesului de conformizare. nu întotdeauna conştientă şi limitată ca amploare. existând o anumită ambiguitate între cei ce participă şi cei ce asistă la un eveniment intrând în categoria comportamentului colectiv. Funcţia colectivă a conformismului se exercită simultan asupra resorturilor operative şi afective ale coeziunii.

agresivitate şi spirit distructiv (ex. politice şi sociale de către noile condiţii de viaţă şi de gândire. ale unei mulţimi psihologice (masa)”. aglutinaţi în masă influenţează direct asupra acţiunii de masă. adică principalelor dorinţe ale oamenilor ce le compun. Le Bon sesizează faptul că „mii de indivizi separaţi pot la un moment dat şi sub influenţa unor certe emoţii violente. o mulţime care linşează o persoană). cauza acestui proces ce pare irezistibil şi care ameninţă să facă superfluă orice etică trebuie căutată în substituirea izvoarelor inspiratoare ale societăţii. Configuraţiile supreme. cum ar fi de exemplu un mare eveniment naţional. este dinamica fenomenului de masă. predomină starea de inconştienţă orientată prin sugestie şi contagiune emoţională iar tendinţa ce se manifestă este transformarea imediată în acte a ideilor ce au fost sugerate. a credinţelor religioase. sunt mulţimi mai puţin organizate decât cele convenţionale (ex. Sociologul german L. un grup de grevişti). procesele sociale în act trebuie înţelese în modul în care raporturile proprii indivizilor izolaţi. subiect al legii unităţii mentale. Masele sunt apropiate naturii specifice. grupurile. O altă dimensiune a comportamentului colectiv. finale. spectatorii unui film). Se vorbeşte de societatea de masă. După opinia sa. de cultura de masă. 5) protestatare – cuprind atât elemente caracteristice ale mulţimii convenţionale cât şi ale celei active. Le Bon în lucrarea sa „Psihologia mulţimilor” (1895).. sunt mai îndepărtate de jocul variabil al raporturilor individuale prin aceea că fac ca organizaţia să-şi impună indivizilor regula sa de acţiune. Configuraţiile de grad secund. El analizează sensul curent al termenului de mulţime – o reuniune de indivizi oarecare – contrapunându-l celui sociologic şi psihologic care presupune o anulare a individualităţii în favoarea unui „suflet colectiv”. 3) expresive – se manifestă în raport cu evenimente ce au încărcătură emoţională.. de partide de masă.iar interacţiunea participanţilor este redusă (ex. Conştiinţa sa sucombă. de omul-masă. prezintă un grad un grad moderat de organizare (ex. colectivităţile sau entităţile abstracte se bazează pe o ideologie susţinută de componente şi care formează colectivităţile întrun mod cu totul impersonal. ale procesului de socializare... cât mai depărtat posibil de individul singular empiric. Individul în mulţime îşi pierde identitatea. studiată de psihologi şi sociologi. 4) active – adunări de indivizi marcate de pulsiuni. Aceste colectivităţi sunt gândite şi simţite ca purtătoare de valori durabile. rezultantă în mare parte a progresului ştiinţei şi industralizării. von Wiese consideră că „în cazul masei. nelegate de semnificaţia termenului de viaţă singulară”. să dobândească numite caracteristici. Tema motivaţiilor inconştiente ale masei a fost abordată şi tratată de gânditorul francez G. Individul îşi pierde autonomia 51 . de comunicarea de masă. El anticipa emergenţa unei „ere a maselor”. Fenomenologia masei este actualmente extinsă asupra unor vaste câmpuri problematice. suporterii unei echipe de fotbal).

O contribuţie importantă la înţelegerea fenomenului de masă în lumea modernă a adus Ortega Y Gasset autorul celebrei cărţi „Revolta maselor”. cooperare şi tot ceea ce este fructul educaţiei). părintele psihanalizei S. Afectivitatea sa înregistrează cote de exaltare. W. Reich crede că principala cauză a ascensiunii acestuia o reprezintă căderea la scară socială a primului stadiu superficial. Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi particularmente calificaţi. „în rebeliunea maselor de animale umane. Ortega Y Gasset operează cu două entităţi sociologice: minorităţile şi masele. forţa oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”. El atrage atenţia asupra pericolelor ce pândesc societatea contemporană datorită procesului de masificare. Masa este ansamblul de persoane non-particularmente calificat”. cruzimea. senzualitatea lascivă). masele provoacă prăbuşirea acestuia. pulsiunile. potrivit considerentelor freudiene. între masele naturale şi masele artificiale. capacitatea de a iubi şi de a urî raţional). 3. între masele omogene – compuse din indivizi asemănători. în care coeziunea reclamă chiar o coerciţie exterioară. Când edificiul unei civilizaţii este fisurat. el devine un automat lipsit de voinţă proprie care se lasă contaminat de emoţiile stârnite într-o situaţie dată. capacitatea intelectuală se diminuează. socialitatea înnăscută. Freud. Le Bon consideră că „masele acţionează ca microbii ce accelerează disoluţia corpului bolnav sau a cadavrelor. impulsurile sadice. Trecând de la dimensiunea cantitativă la 52 .acţională. deviată conform unui caracter originar. se dezvăluie stratul caracterial al pulsiunilor secundare”. Un discipol al lui Freud care a căutat să concilieze teoria maestrului cu marxismul într-un hibrid intelectual ce avea să fie denumit freudo-marxism. 2. Biserica şi Armata sunt. „Societatea – spunea el – este întotdeauna o unitate dinamică a doi factori: minoritatea şi masa. Pentru moment. Freud distinge între masele tranzitorii şi durabile. Plecând de la constatarea că fascismul a fost o mişcare „difuză şi susţinută de masele umane”. mase artificiale. care vedea în mase substratul clasei care dobândind conştiinţă de sine determină o profundă mutaţie socială. stratul profund biologic (tendinţele înnăscute. maltratate şi potrivnice insignifiantelor amabilităţi ale falsului liberalism. şi mase neomogene. stratul intermediar de pervesiune (inconştientul freudian. Freud plasează sugestia-mecanism prin care în individ se produce o translaţie inconştientă de energie libidinală. La originea mentalităţii de masă. în lucrarea sa „Psihologia de masă şi analiza eului” insistă asupra profundelor schimbări psihice pe care individul le suportă în mulţime. Sub influenţa lecturii cărţii lui Le Bon. Reich a avansat în lucrarea sa „Psihologia de masă a fascismului” o schemă de interpretare ce face trimitere la trei straturi ale fiinţei umane: 1) stratul superficial (reprezentat de socialitate. ambele tendinţe având efecte egalizatoare asupra celorlalţi indivizi din sânul masei. Spre deosebire de Marx.

privitoare la comportamentul colectiv. Comuna – ca nivel de bază al organizării politico-teritoriale – nu este o formă tradiţională de „organizare” şi „dezvoltare” a comunităţii. „organizarea” şi „dezvoltarea” comunităţii nu reprezintă altceva decât o manifestare a modului de operare a puterii politice în sistem. datorită asemănărilor prexistente la nivelul personalităţilor lor (ex. Ele se impun atunci când apar şi nu apar atunci când se impun. în politică în primul rând cu statul. teoria psihanalitică a lui Frud şi teoria masificării lui Ortega Y Gasset – s-au dezvoltat şi altele precum teoriile convergenţei (Martin. Accentul studiilor consacrate acestor fenomene cade pe ceea ce se cheamă „patologia socială”. stăpâniţi de patimi şi împinşi să acţioneze de anumite predispoziţii. „controlul social”. tehnocraţi. Ea este gestionată nu de sociologi. Allport) care au căutat să explice comportamentul colectiv ca fiind rezultatul acţiunii unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit. impulsurile emoţionale. care sunt atraşi într-o situaţie şi acţionează în comun. În viziunea sistemică. este cea avansată de Turner şi Killian la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 ai veacului trecut. dezorganizare. anemie. pretinzând că pe această cale pot fi soluţionate toate probleme sale. Iar revolta maselor este nu un protest faţa de o civilizaţie revolută ci manifestarea gregarităţii care aspiră să ia locul vechilor elite culturale. numită şi teoria normei emergente.cea calitativă. masificare ce caracterizează ambientul urban-industrial occidental în faza de maximă dezvoltare şi în care se manifestă fenomene legate de efectele migraţiei dinspre rural spre urban. este adevărat sau fals dar originea şi validitatea sa sunt greu de stabilit. În al doilea caz este vorba de depăşirea stării de dezagregare. Alături de aceste teorii clasice asupra fenomenului de masă – teoria contagiunii lui Le Bon. O altă teorie demnă de atenţie. ci tinde să repete în sine un tip generic. Comportamentul lor colectiv se datorează normelor sociale care apar din interacţiunea participanţilor la un eveniment colectiv. Instituirea de nivele de autonomie locală (autoguvernare. prejudecăţi. individualism. „organizarea comunitară”. Mulţimile nu sunt conglomerate de indivizi iraţionali. „şocul cultural”. experţi. deformări de idei sau vocabule lipsite de conţinut. Masa se identifică astfel. ci de „autorităţi locale” şi politicieni. Pretenţia omului-masă de a fi perfect nu derivă din convingerea unei finalităţi euristice ci din cotropirea conştiinţei sale de locuri comune. Formele de comportament colectiv sunt următoarele 1) zvonul – o informaţie ireală din surse anonime care se propagă în mod informal. 53 . putem deci deduce că aşa-zisul om-masă nu se diversifică în raport cu alţi oameni. autarhie) constituie din punct de vedere logic şi istoric o formă intermediară prin care sistemul se serveşte pentru a raţionaliza controlul la scară locală. ura – scăpate de sub constrângerile sociale care le-au ţinut sub control).

Aceste sfere şi niveluri de identificare teritoriale vor varia de la individ la individ. tehnicienii „comunali”. administratorii. Experienţa Uniunii Europene este cât se poate de edificatoare în această direcţie. vechiul cartier – şi comunitatea naţională. cu aureola lor de unicitate. Unele dintre aceste sfere pot funcţiona doar dacă se concretizează în teritoriu. o profesionalizare corespunzătoare exigenţelor managementului public modern. de un aparat tehnic – căruia să i se încredinţeze gestionarea problemelor localităţilor care să se înscrie realmente într-un proces de „specificare instituţională” corespunzător etapei actuale de dezvoltare. comportamentelor implicate în „dezvoltarea” şi „organizarea” grupurilor sociale. statul care tinde să transfere o serie de prerogative altor organisme de guvernare teritorială se vor dezolta noi nivele şi structuri intermediare de tipul regiunilor subnaţionale sau transfrontaliere. dincolo de frontierele lor convenţionale. Între comunitatea locală tradiţională – mica aşezare rurală. aşteptărilor. care nu vor coincide cu necesitate. 54 . Oamenii politici tradiţionali. diferenţiere funcţională. de comunicaţii. Construirea unei astfel de infrastructuri.Există aici o diferenţă de ordin profesional dar şi funcţional. organizarea teritoriului reclamă ca entităţile izolate ale comunităţilor de apartenenţă. generând reţele de infrastructură. Emergeţa profesioniştilor şi a organizaţiilor comunitare. alimentând nostalgii să se coaguleze în forme şi organisme socio-teritoriale deschise spre contacte şi modernizare. diviziune a muncii. Este nevoie de o nouă clasă politicoadministrativă. a instituţiilor specializate (agenţii. oficii) constituie un exemplu de „specificare instituţională”. consilierii locali nu deţin în genere pregătirea socio-psiho-pedagogică necesară pentru a rezolva probloemele de percepţie a valorilor. în „noduri” de servicii sociale. Ce ne rezervă însă viitorul în privinţa raportului dintre individ şi comunitate? Probabil că individul îşi va împărţi sentimentele de identificare şi apartenenţă comunitară între o diferite sfere teritoriale sau de alt gen.

Indiferent de terminologia uzitată. de sinonimele imaginate – evoluţie. Bardis grupează 8 orientări teoretice ale căror origini se pot regăsi chiar în gândirea filosofică precomtiană: 1) evoluţionismul sau schimbarea 55 . încă de la începuturile sale. problematica schimbării sociale a fost prezentă. progres. Există acumulări cantitative şi prefaceri calitative. întocmit de sociologul P. Ca atare. modificări de durată şi graduale sau brutale şi profunde la nivelul realităţii sociale. interacţiuni. forme de asociere umană şi activităţi ce solicită eforturi conjugate şi concertate ale indivizilor şi grupurilor. Schimbarea este o componentă intrinsecă a existenţei sociale. obsesiv am putea spune. orientată spre surprinderea stării dinamice a societăţii.XI. modernizare etc. Un tablou sinoptic al teoriilor schimbării sociale. dezvoltare. în gândirea sociologică. – schimbarea a reprezentat o miză teoretică şi o provocare permanentă pentru sociologie. sociologia este prin excelenţă. A. SCHIMBAREA SOCIALĂ PROCESUL DE MODERNIZARE Ca ştiinţă ataşată rigorilor studierii totalităţii sociale văzută ca un ansamblu de relaţii. Varietatea interpretărilor asupra conţinutului şi semnificaţiilor conceptului de schimbare socială este de-a dreptul deconcertantă.

6) schimbarea socială neregulată (în care spre deosebire de cea precedentă variaţiunile nu se repetă ci sunt graduale şi cumulative (W. Într-o manieră similară W. în special prin trecerea de la o fază în care prevalau consecinţele imprevizibile ale comportamentului. C. având o solidaritate mecanică. Democrit. F. V. Pentru F. la depotism şi cetăţenie iar M. Toynbee. Sumner propunea pentru schimbarea socială o perspectivă în termenii trecerii de la dominaţia instinctelor şi obiceiurilor. caracterizată de o solidaritate organică. Gumplowicz. elementele comune ale conţinutului procesului de schimbare socială vizează trecerea de la o societate preponderent tradiţională la una preponderent contractuală şi raţională. Spengler. Dimensiunea istorică a procesului este net marcată. Perspectiva structural-funcţionalistă (Parsons. Cooley. Tönneis. 3) şcoala dihotomică (ce fixează un punct de plecare şi unul de sosire (E. După cum uşor se poate remarca. societăţii moderne. Durkheim contrapunea societatea tradiţional segmentară. societatea industrială şi. P. K. principal exponent – K. Marx). fără clase sociale antagonice. Park). C. 5) schimbarea socială în zig-zag (R.socială uniliniară (reprezentată de Hegel. Babson). Giddings identifica trei stadii evolutive: militar-religios. pozitiv. Galtung) propune conceperea schimbării sociale ca un proces de 56 . A. Marx identifica fazele schimbării prin treceri succesive. Cicero. la exploatarea capitsalistă pentru ca pe baza revoluţiei socialiste să se ajungă la societatea comunistă. metafizic. Ward. G. la servajul feudal. M. L. Sorokin). Ogburn). la moravuri şi instituţii intemeiate pe legi. Vico. F. 8) schimbarea socială ciclică (Anaximandru. pitagoreicii. E. stoicii. Comte. Maine credea că schimbarea se produce ca trecere de la societate bazată pe status la una bazată pe contract. societatea etică. L. Nietzsche). 7) schimbarea socială în spirală (Ibn Khaldun. Hobhouse vedea schimbarea ca trecere de la sistemul de rudenie. Weber. la o fază a controlului deliberat şi administrativ. Weber ca trecere de la tradiţional la raţional. ce presupune totodată o reconstrucţie instituţională în lumina unor principii raţionale şi etice. fie stadii sau faze ale schimbării sociale. respectiv o dominaţia a raţiunii. O. Durkheim. R. H. Platon. H. Spencer propunea o paradigmă a schimbării ce avea în vedere societatea militară. la sclavagism. Spencer). Aristotel. Dacă facem o scurtă incursiune în istoria sociologiei vom constata că mai fiecare dintre gânditorii proeminenţi a imaginat fie o schemă. liberal-legal şi economicetic. 4) schimbarea socială finalistă (scolastica. L. Pareto. progresive. A. în final. Merton. J. Gini. H. Dewey). Comte vorbea de trei stadii în cursul istoriei omeneşti: teologic. Tönnies schimbarea socială consta în trecerea de la comunitate la societate. de la un comunitarism primitiv. L. Ward conceptualiza schimbarea având ca repere stadiul tradiţional şi cel modern. Heraclit. 2) evoluţionismul discontinuu (având drept scop schimbarea pentru înfăptuirea unei utopii. F.

Ea furnizează un cadru conceptual mai vast. Schimbarea apare deci ca o solicitare neîntreruptă de soluţionare a disfuncţionalităţilor unui sistem dinamic. biunivocitatea sau univocitatea comunicării între diferitele niveluri de organizare. Adesea valorile şi cultura ierarhiei verticale sunt şi cele ale societăţii globale pe care aceasta o controlează prin mijloace juridice şi politice (drept şi stat). Gradul de birocratizare. 2) tensiuni structurate în sisteme sociale cu bariere rigide de îndiguire sau suprimare a inovaţiei din partea nivelurilor instituţionale dominante. Acesta este un proces continuu. Avem de a face cu schimbări produse în sistemul 57 . Noile structuri pot remedia disfuncţiile structurilor precedente. pe procesul de filtrare şi control al anumitor inovaţii (la nivel instituţional) şi pe reverberaţiile lor structural-funcţionale (adaptarea structurilor la inovaţii). cu valenţe pragmatice: 1) o schimbare graduală şi ordonată în sistemele sociale caracterizate de relativă izolare şi prezenţa unor grupuri instituţionale stabile. Pentru A. compoziţia şi permeabilitatea elitelor sunt totuşi variabile ce pot explica facilitarea sau nu a inovaţiei în faza de control. în interiorul sistemelor sociale caracterizate de prezenţa unor grupuri instituţionale incontestabile. 3) inovaţii impuse din exterior în sisteme sociale ale căror grupuri instituţionale sunt inapte să controleze efectele inovaţiilor. Funcţiile pozitive pot să se estompeze în vreme ce funcţiile negative pot provoca acumularea de frustări. competiţia pentru dominaţie la nivel instituţional. Janne. 4) schimbarea planificată. ce dezvoltă ele însele inovaţia. cantitatea resurselor destinate fiecăreia dintre acestea din urmă. societatea se prezintă ca o structură cadrilată. Etzioni dinamica socială poate fi analizată din mai multe unghiuri de vedere. ale cărei dimensiuni ortogonale sunt stratificarea verticală (ierarhia socială) şi stratificarea orizontală (organizaţiile funcţionale). Există însă şi o perspectivă sistemică referitoare la schimbarea socială. percepţia ineficienţei (disfuncţii). dar pot genera. Boskoff propune chiar o tipologie a situaţiilor de schimbare socială. Între izvoarele valorilor şi comportamentelor inovatoare sunt menţionate: specializarea rolurilor pentru satisfacerea nevoilor funcţionale. cvasicomplet. conflictualitatea între ariile funcţionale de satisfacerea nevoilor. acţionând la nivel societal. El consideră că schimbările (revoluţionare) prevalează asupra integrării orizontale realizate în virtutea interdependenţei şi solidarităţii organice a diferitelor organizaţii funcţionale. Pentru H. secularizarea. unificând abordarea istorică a schimbării sociale cu cea structural funcţională. la rândul lor alte disfuncţii.ajustare a unei matrici structural-funcţionale în vederea eliminării disfuncţiilor. tehnice şi manageriale). o susţin şi o promovează drept criteriu unificator. O schemă demnă de interes este cea propusă de Boskoff: schimbarea socială se întemeiază pe identificarea surselor valorilor şi comportamentelor inovatoare (surse externe.

Strategiile schimbării pot fi de mai multe feluri. Ward – care pledau pentru dezvoltarea ştiinţei şi generalizarea instruirii. mergând de la nesupunerea civilă.social pentru menţinerea de către acesta a propriilor limite şi modele (homeostaza). precum J. norme) în strategia bazată exclusiv pe impunerea puterii se are în vedere doar aplicarea de sancţiuni (economice. dacă în strategia empirico-raţională puterea derivă din cunoaştere iar în strategia normativ-reeducativă provine şi din elemente noncognitive (valori. Există. Există. independent de sfidările ce provin din mediul exterior (transformabilitatea). Alţii. în fine. focus-grup etc. recursul la achiziţiile în domeniu al ştiinţelor socio-umane (sciologia. în dependenţa de alţii. reorganizarea perceptivă şi conceptuală prin intermediul clarificării limbajului. în percepţia selectivă şi memoria selectivă. Strategia normativo-reeducativă mizează pe faptul că schimbarea modelelor de acţiune se va realiza doar dacă individul îşi va modifica propria sa orientare normativă nefiind întrutotul suficientă acumularea de cunoştinţe şi informaţii. morale) chiar dacă formele de manifestare sunt diferite. Chin identifică trei strategii fundamentale de schimbare: 1) empirico-raţionale. schimbări ce derivă din capacitatea sistemului de a proiecta. Benne şi R. atât la nivelul pesonalităţii umane cât şi la nivelul sistemelor sociale. în insecuritatea resimţită difuz şi în 58 . L. Postalatul ei este că oamenii sunt raţionali şi îşi urmăresc interesele lor în mod raţional. de asemenea schimbări structurale produse de către sistemul social pentru garantarea supravieţuirii lui în faţa unor sfidări externe sau interne (ultrasensibilitatea). Caracteristicile acestei strategii sunt: implicarea beneficiarului schimbării în elaborarea programelor de schimbare şi colaborarea între agentul schimbării şi beneficiarul acesteia (soluţia este rodul concertării unor eforturi pe baza lucrului în echipă. pliindu-se planurilor acestora. în obişnuinţe. considerau că importantă este plasarea omului potrivit la locul potrivit. K.). terapie de grup. Dar nu mai puţini importante sunt: valorificarea consultanţei oferite de experţi în probleme organizaţionale. 2)normativo-reeducative. G. Comte. schimbări în mecanismele înseşi de homeostazie şi ultrasensibilitate în vederea creării unei noi unităţi. F. În această linie de gândire se înscriu A. D. 3) bazate pe impunerea puterii (în formă politică sau socială). Rezistenţa la schimbare la nivelul personalităţii subzistă în tendinţa de menţinere a echilibrului obţinut (homeostaza). Moreno. publice (magistratura) până la restructurarea elitelor puterii. Watson a căutat să depisteze principalele izvoare ale rezistenţei la schimbare. Puterea este o componentă a oricărei acţiuni umane. cercetarea aplicată asupra difuziunii inovaţiilor. Prima dintre ele decurge din discursul iluminist şi liberal. Strategia fundată pe impunerea puterii presupune că indivizii având mai puţină putere se supun celor ce au mai multă putere. utilizarea instituţiilor politice. psihologia). politice.

Unicitatea procesului de modernizare este subliniat de principiul său dinamic. comunicarea de informaţii. secundar şi terţiar. precum cea oferită de J. apariţiei unei stări de 59 . neo-moderne uzează de anumite scheme. comunicarea). 2) un proces de „ruptură” sau de „dezintegrare” ce are incidenţă asupra anumitor părţi ale structurii existente sau afectează în mod semnificativ gradul de adaptare între diferitele niveluri de integrare. producţie. 3) o „dislocare” sau un „transfer” de indivizi. circulaţia bunurilor şi persoanelor. clivaje. sistemul economic. Galtung. tensiuni dificil de rezolvat. religie) producându-se astfel disproporţii. iar procesul schimbării cuprinde mai multe momente: 1) un stadiu de „integrare” socială în interiorul unui model structural specific. Ogburn sesiza pe de altă parte faptul că procesul schimbării se produce mai rapid în cazul culturii materiale (obhiecte. 4) un răspuns la acest transfer care se poate manifesta sub forma „distanţării”. al străinilor. obiceiuri. venitul pe cap de locuitor. tradiţionale sau moderne. Studiile asupra tehnicilor pe care strategiile schimbării şi le asociază sunt multiple şi diverse: vizează modul de difuziune a inovaţiilor.manifestări regresive. Germani în lucarea sa „Sociologia mdernizării” prin noţiunea de secularizare. grupuri şi sectoare sociale. consum de produse) decât în cazul culturii non-materiale (organizare socială. La nivelul sistemului social rezistenţa la schimbare rezidă în: conformitatea cu normele (ce garantează colaborarea. Lumea tradiţională şi lumea modernă reprezintă două puncte. se referă la disonanţa sau discrepaţa cognitivă. Aceasta este definită ca un proces complex ce cuprinde trei modificări fundamentale ale structurii sociale şi care implică tipul de acţiune schimbarea socială. Descrierea societăţilor umane fie ele primitive. Principiul dinamic şi nucleul universal. filosofie. Variabilele pe care acesta la relevă sunt: structura socială. productivitatea agricolă. în existenţa unor interese ascunse. arte. pentru a se ajunge la societatea industriaiă modernă a fost indicat de sociologul G. Problema schimbării sociale este legată la Germani de mobilizarea resurselor materiale şi umane. în coerenţa sistematică şi culturală. distribuţia populaţiei active în sectoarele primar. unul de plecare şi altul de destinaţie ale modelului analitic-dihotomic cu ajutorul căruia a fost îndeobşte abordat procesul de modernizare. instituţiile. amploarea demografică a acesteia din urmă – care toate stau la baza distribuţiei rolurilor sociale. a lucrurilor „sacre” şi în refuzul elementelor alogene. esenţial al ansamblului de condiţii necesare dar nu şi de suficiente de dezvoltare. organizarea socială. de manifestările procesului conex de industrializare dar şi al altor procese prin care se poate parveni la stadiul modernităţii. de persuasiune şi propagandă. evaluarea acţiunii colective în comunităţi sau a tehnicilor puterii a formelor de manipulare a tehnicilor proiective şi de elaborare a proiectelor de schimbare socilă.

Ulterior. Eisenstadt. A. D. Myrdal). grupul de rudenie. Modelul asiatic de dezvoltare prezintă alte caracteristici şi ritmuri chiar dacă valorifică anumite elemente strategice manageriale şi practici deduse din experienţa occidentală. câştigate de principiile egalitariste ale „justiţiei sociale”. indispensabile producţiei). R. 5) o „mobilizare obiectivă”. Organizarea statului şi a proceselor de producţie se datorează unei birocratizări difuze şi care pătrunde printr-o capilaritate socială la nivelul tuturor grupurilor sociale. Expansiunea economică face posibilă potenţarea consumului de masă. „asimilări” ca urmare a „schimbării structurii precedente”.G. deşi atractiv şi proliferant. Rostow. sistemul economic. comunitatea locală. Alte mutaţii 60 . Lerner considera cam în aceeaşi perioadă că modelul de dezvoltare occidental este valid şi poate fi exportat în bloc în ţările în curs de dezvoltare în scopul stimulării progresului printr-o abordare difuzionistă. aşteptările individuale au suferit ele însele modificări. 6) o „reintegrare” care poate surveni de-a lungul unei „absorbţii”. nu constituie însă singura paradigmă. „decolarea”. condiţiile prealabile pentru „decolare” (dezvoltarea ştiinţei. tehnocrat. „inventat” în ţările industrializate din Europa occidentală. Bendix. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut era în vogă teoria stadiilor de dezvoltare elaborată de W. de „mobilizare psihologică”. Acest lucru poate fi evidenţiat comparând fazele iniţiale şi cele terminale ale procesului de modernizare a societăţilor occidentale. în faza de maturitate a capitalismului şi de modernizare occidentală. difuziunea mijloacelor de comunicare de masă şi participarea politică (electorală). antreprenoriatul. dezvoltarea economică. organizarea politică şi socială. manager. educaţia. trecerea spre faza de maturizare. În tranziţia de la societatea tradiţională la cea modernă. cum s-a dovedit după prăbuşirea blocului comunist. Frank. Elementele acestui model sunt urbanizarea. perioada marelui consum de masă. grupurile.„disponibilitate”. alfabetizarea. Aceste stadii erau identificate ca fiind: societatea tradiţională de plecare. S.Baran. participarea unor mai largi categorii de populaţie creşte şi aceasta nu numai în planul vieţii politice ci şi în planul culturii urban-industriale. Trebuie să se producă o profundă transformare a instituţiilor care se caracterizează în societatea tradiţională prin nediferenţierea lor funcţională (familia. Acest model secvenţial. Spiritul capitalist iniţial cumulativ-ascetic îşi pierde importanţa şi apare un nou tip de întreprinzător. religia au funcţiuni încreucişate. Nu poate fi vorba de un simplu transfer de strategii manageriale şi tehnici de organizare. În primele faze participarea politică este limitată doar la activitatea unor grupuri (vezi explicaţia dată de Weber ascensiunii capitaliste ca urmare a comportamentului ascetic propriu protestantismului).N. Alţi sociologi au evidenţiat însă limitele şi inadecvarea modelului occidental pentru alte arii teritoriale în care lipsesc factorii strategici de dezvoltare (P. G.

reconfigurări de raporturi între clase datorate schimbărilor economice. economic şi psihosocial (C. filistin. boem. „Tipurile ideale” de personalitate. polarizări. într-un nou stil de viaţă. Are loc nu numai o emancipare a tinerelor generaţii ci şi a femeii. al tehnicilor productive şi instituţiilor economice. pe această filieră producându-se un proces rapid de inserţie în mediul industrial. de ordin ocupaţional. Black). Tipurile de relaţiile sociale difuze în societatea tradiţională se diferenţiază în societatea industrială. Mobilitatea geografică generează o criză a sistemului parental extins şi provoacă o ruptură în raport cu modelele tradiţionale. heterodirect. de la rate mari ale natalităţii şi mortalităţii la controlul naşterilor şi modificări ale speranţei de viaţă. În plan social dinamica modernizării se originează în difuziunea unui model ce acoperă intreaga activitate umană. competiţiei pe piaţa muncii. Parsons avea în vedere cinci cupluri de variabile: afectivitate – neutralitate. creativ (Znaniecki). Creşte participarea straturilor populare în sfera politicoinstituţională iar aceasta determină o mai mare raţionalizare a administraţiei publice. ceea ce duce la dezorganizarea familiei. În plan demografic încep să se facă simţite tendinţele de restructurare. politic. particularism – universalism. noii configuraţii a raportului între cererea şi oferta forţei de 61 . este vorba de aspecte de ordin intelectual.trebuie să se înregistreze la nivel psiho-social. Urbanizarea face ca mari mase de indivizi să migreze dinspre rural spre urban. favorizează formarea unei conştiiţe sociale şi naţionale dincolo de limtele localismului comunitar tradiţional. Familia suferă importante transformări. Pentru ca o societate să devină modernă. schimbul. în plan comportamental. secularizarea de care vorbea Germani trebuie să se extindă asupra câmpului ştiinţei. E. ideatic (Sorokin). senzitiv. total diferit de cel partiarhal din comunităţile locale abandonate. social propriu-zis. difuziune-specificitate. cerute de noua situatie. Raporturile între soţi încep să se elibereze de sub tutela strictă a autoritarismului paternalist tinzând spre recunoaşterea egalităţii de statut. Alfabetizarea şi şcolarizarea primară permit accesul la cultură şi mass-media. motivaţional şi expectaţional. orientare spre ego-orientare spre colectivitate. Se deschide astfel calea pentru o „instituţionalizare” a schimbării sociale. înregistrează de asemenea profunde modificări. autodirect (Riesman). Aspectele sociale definitorii ale schimbării se grupează în jurul unui nucleu central comun societăţilor industriale moderne – raţionalitatea structurilor tehnologice şi economice. În economie se impune diferenţierea instituţiilor specifice – proprietatea. teoretizate de către sociologi au o varietate notabilă: idealist. Secularizarea produsă pe parcursul trecerii la modernizare favorizează aparuiţia de noi tipuri de personalitate. munca. tradiţional. Stratificarea socială. atribuire-realizare.

atât în perioada emergenţei modelului industrialist – capitalist. mai recent. ulterior. în perioada interbelică sau. Procesul de globalizare modifică în parte unele date dar el nu este esenţial altceva decât poate prin amploarea şi rapiditatea transformărilor petrecute. prin extensiunea la scară mondială a circulaţiei bunurilor. la sfârşitul secolului al XIX-lea. informaţiei şi persoanelor dar şi a sistemelor de valori ale capitalismului. după 1989. Toate aceste simptome şi efecte ale tranziţiei sociale şi modernizării pot fi constatate şi în cazul României. tehnologiei. cât şi.muncă. 62 . consumerismului liberalismului şi pluralismului politic. capitalului. ale multiculturalismului şi universalismului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful