SOCIOLOGIE – Suport de curs – I.

OBIECTUL ŞI VOCAŢIA SOCIOLOGIEI

La întrebarea frontală „ce este sociologia?” un răspuns categoric, în termenii unei definiţii limitative, este dificil de formulat. A pretinde că sociologia se ocupă cu studiul societăţii (sau societăţilor) umane este un prim punct de plecare, necesar dar nu suficient. Societatea a reprezentat dintotdeauna o temă de reflecţie obsedantă, din antichitate până în zilele noastre. Este oare sociologia un substitut modern pentru filosofia socială, antropologie psihologie, istorie, ştiinţa politică sau alte ştiinţe care descriu şi explică diferitele aspecte ale existenţei umane, individuale şi colective de-a lungul timpului? Sau din contră, ea este un produs teoretico-metodologic, istoriceşte determinat, al unei viziuni care şi-a croit calea în ultimele două secole? Termenul însuşi de „sociologie” pare un artificiu lingvistic. În general se consideră că sociologia începe cu Auguste Comte, gânditor francez din prima jumătate a secolului al XIX, autorul unui monumental „Curs de filosofie pozitivă” (apărut între anii 1830-1842) şi al unui „Sistem de politică pozitivă, sau tratat de sociologie, instituind religia umanităţii” (1851-1854), Lui i se atribuie paternitatea termenului de sociologie, termen hibrid, jumătate de sorginte latină, jumătate de sorginte grecească. Dar ar fi hazardat şi contraproductiv din punct de vedere intelectual să considerăm sociologia – ca ştiinţă – exclusiv invenţia sa. Ambiţia lui Comte de a realiza o sinteză totală, un gen de antropologie filosofică a omului şi a societăţii revendicând pentru aceasta statutul de ştiinţă „pozitivă”, aidoma ştiinţelor exacte sau ştiinţelor naturii, este meritoriu, dar aceasta constituie doar o premisă, între altele, ale naşterii şi evoluţiei sociologiei, aşa cum o înţelegem azi. Nici o ştiinţă nu se naşte pe un teren gol şi nu evoluează într-un sens predeterminat, emanând dintr-o singură minte, oricât de genială ar fi aceasta. Sociologia are o ereditate intelectuală prodigioasă şi o geneologie onorantă. Platon şi Aristotel, Cicero, Sf. Augustin şi Toma din Aquino, Jean Bodin, Hobbes şi Machiavelli sunt doar câteva figuri de iluştri antecesori. Sociologia este, dintr-un anumit punct de vedere, indisociabilă de rădăcinile sale istorice, iar condiţia ei fundamentală este dată şi de istoricitatea contextului în care s-a plămădit. Spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale – şi în particular, sociologia – se definesc prin contextul lor socio-cultural specific. Dacă ştiinţa clasică îşi propunea să atingă un ideal de raţionalitate, o raţionalitate absolută şi impecabilă, atribuind secvenţele de ignoranţă şi îndoială ale demersului teoretic imperfecţiunilor modelului de raţionalitate asumat, ştiinţa modernă şi, implicit, cea

1

contemporană este mai curând ataşată de ideea aproximării raţionalităţii, prin accederea la adevăr, de-a lungul unui proces laborios, pe parcursul căruia cetitudinile sunt problematice şi incertitudinile sunt depăşite rând pe rând. Ştiinţa clasică opera în termeni de evidenţă şi necesitate, având caracter net descriptiv şi veleităţi normative. Ştiinţa modernă, sociologia nefăcând excepţie, operează mai degrabă în termeni convenţionali şi probabilistici. Conceptului metafizic şi dogmatizat de „lege” îi succede cel de „ lege tendenţială”, în sens probabilistic. Ştiinţa modernă reclamă o metodologie pe măsură, se vrea o expresie nemijlocită a rigorii, pozitivităţii, cu care trebuie acroşate faptele exterioare conştiinţei văzute ca „lucruri”, ca realitate „obiectivă”. Sociologia se afirmă deci ca o ştiinţă ancorată în social. Ea a fost dintru început un răspuns calificat la problemele şi nevoile societăţii. Ea a apărut într-un moment de ruptură istorică, când societatea tradiţională, paleotehnică şi preindustrială a intrat în criză şi au început să se manifeste simptomele industrialismului iar societatea „vechiului regim” (de care vorbea Alexis de Tocqueville – un alt părinte fondator al sociologiei) lăsa loc societăţii industriale. Societatea tradiţională, statică, încremenită în cutume, cu o economie de subzistenţă, subordonată unui încorsetant principiu al autorităţii divine şi monarhic-absolutiste, o societate ciclică şi perfect previzibilă nu avea nevoie de sociologie. Societatea industrială însă, o societate în care rolul individului devenea primordial, în care emergenţa grupurilor evidenţiază forţa interacţiunii umane şi substratul structural al fenomenelor şi proceselor sociale, în care producţia solicită consumul şi modelează comportamentul individual şi colectiv al oamenilor, reprezentările lor, generând noi constelaţii de valori şi norme, reclama cu necesitate o ştiinţă cu o vocaţie nouă şi diferită de a tuturor celelalte, similare, afine (istorie, economie, antropologie, psihologie etc.) sau a ştiinţelor exacte, prin excelenţă „pozitive”. O definiţie demnă de reţinut, din această perspectivă, este posibilă, aşa cum remarcă sociologul italian Franco Ferrarotti, întrucât din punct de vedere formal sociologia este o ştiinţă ce recurge la observarea faptelor sociale, procedează la o analiză empirică orientată conceptual, ghidată de ipoteze de lucru verificabile inductiv, interprezează critic orice asociere umană aşa cum se exprimă aceasta în multitudinea relaţiilor inter-individuale, constatate în aspectele lor de uniformitate, repetabilitate şi previzibilitate, în procesele de schimbare ce fac evidente mecanismele de inovare şi autoreglare de care dispune orice structură socială Sociologia întreţine cu celelalte ştiinţe sociale raporturi fructuoase multidisciplinare şi interdisciplinare. Obiectul său de studiu nu este conceput în sens exclusiv ci disputat sau mai bine zis împărţit cu alte discipline, fiecare dintre ele ocupându-se de aspecte şi faţete ale aceleiaşi realităţi – sociatatea – din unghiuri diferite de abordare. Resursele lor teoretice şi metodele proprii sau de împrumut
2

oferă o multiplicitate de optici; are loc o potenţare a acestora şi o integrare problematică selectivă. Sociologia se diferenţiază de celelalte ştiinţe sociale prin aceea că se „autonomizează” şi se „revendică” în calitate de ştiinţă socială fundamentală pe de o parte, ca sociologie generală ca ştiinţă a totalităţii sociale, a ansamblului faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, a multitudinilor formelor de asociere şi interacţiune umană. Dar sociologia nu se complace doar în această postură generalistă. Ea s-a înscris încă de la debut într-un accentuat şi accelerat proces de diferenţiere a câmpului său intern de exercitare. Aşa au apărut ramurile sociologiei sau sociologiile de ramură (sociologia economică, sociologia politică, sociologia culturii, sociologia massmedia etc.) şi deschiderile spre câmpurile teoretico-metodologice ale altor discpline (psihosociologia, sociolingvistica, antroposociologia, sociobiologia etc.). Ştiinţă cu valenţe preponderent „pozitive”, sociologia este în egală măsură o ştiinţa cumulativă, pe coordonate atât cantitative cât şi calitative. Devenind obiect de cercetare, faptele sociale intră în registrul sociologiei prin determinaţii specifice, ca fapte de interes teoretic şi metodologic, esenţialmente de ordin sociologic. Sociologia îşi asumă o sarcină descriptivă şi expozitivă a realităţii dar ea tinde să-şi adjudece şi un statut complementar de ştiinţă normativă, prin recursul pe care îl face la legi şi norme, ca sisteme coerente de orientare şi reglementare a conduitelor şi relaţiilor socio-umane. Totodată, sociologia, dând o configuraţie aparte raportului fundamental în cazul oricărei ştiinţe demne de acest titlu, între teorie şi metodă, nu se cantonează nici în zona abstracţiilor teoretice ipostaziate, nici în planul empirismului contingent. De la empiric la teorie şi invers trecerea se face prin teorii limitate, de rang mediu (pentru a folosi formularea sociologului american Robert K. Merton). Sociologia uzează de metode verificate în câmpul altor ştiinţe (observaţia, experientul), le dezvoltă şi le diversifică. Recurge la metode specifice (ancheta sociologică), utilizează tehnici îndelung rafinate (chestionarul, interviul) dar nu se poate dispensa de instrumente şi procedee de analiză logică, matematică, statistică, proiectivă, de anumite tehnici de intervenţie la nivel micro şi macrosocial (sondaje de opinie, mijloace de diagnoză asemănătoare celor folosite în marketing şi publicitate etc.). Sociologia are dincolo de ambiţiile inerente în sfera teoriei şi importante implicaţii de ordin practic. Putem vorbi de o „sociologie cogitans” dar şi de o „sociologie militans” (pe urmele distincţiei operate de marele sociolog român Dimitrie Gusti). Sociologia nu are doar o funcţie constatativă ci şi una comprehensivă explicativă relevând nu doar „ce este” ci şi „cum este” societatea. Ea nici nu poate fi învinovăţită, aşa cum a făcut marxismul,
3

II. În momentul în care sociologul întreprinde analiza unui fenomen social. ordonate 4 . Ea este în măsură să furnizeze elemente explicative pentru înţelegerea împrejurărilor în care oamenii trăiesc şi acţionează pentru a-şi atinge obiectivele urmărite. a unui comportament sau a unei instituţii el pune în valoare şi face să prevaleze un criteriu de raţionalitate care clarifică implicit şi raţiunile profunde ale practicilor sociale. a politicilor de reformă socială. slujind progresului societăţii. Sociologia poate contribui la critica socială şi la fundamentarea practicii. Momente sociologiei semnificative ale istoriei Istoria gândirii sociologice – ca în cazul oricărei alte ştiinţe – este în măsură să furnizeze indicii şi repere epistemologice. a unui anumit tip de orânduire socială – chiar dacă aserţiunile ei au funcţionat în anumite circumstanţe ca argumente în favoarea unei anumite ordini.de partizanat ideologic aprioric: o sociologie – ca ştiinţă justificativă a ordinii sociale. Sociologia ajunge astfel să-şi onoreze în final vocaţia sa inalienabilă socială. Acestea pot deveni repere ale politicilor şi modalităţilor de control al acestor politici.

Dilemele în faţa sociologiei industriale ilustrate de Saint Simon vizează: metoda prin prisma căreia va fi abordată şi interpretată realitatea socială. Dacă sociologia apare la Saint Simon ca un derivat al filosofiei – aşa cum remarcau doi sociologi contemporani. „Noul creştinism” (1825). la cerinţele epocii industrialismului. Istoria sociologiei este de fapt cronica unor căutări şi eforturi teoretice şi metodologice care se înscriu pe linia raţionalistă şi analitico-inductivă deschisă de Bacon. Galilei şi Newton. funcţiile elitelor industriale şi ale maselor muncitoare în noua societate.cronologic. Voltaire. Montesquieu. de întemeierea unei ordini sociale raţionale întemeiate pe ştiinţa producţiei şi industriei. de acţiunile şi reacţiile întrepătrunse ca părţi ale unui sistem social – şi dinamica socială – care are ca obiect studiul legilor progresului. care individualizează obiectul sociologiei şi vocaţia sa. Jonas – ea nu este un suport ci un nou proiect teoretic. în care oferă premisele trecerii de la studiul problemelor umane de o manieră conjuncturală la ştiinţa „pozitivă”. Rousseau sau Condorcet. al începuturilor sociologiei îl reprezintă reflecţiile teoretice despre om şi societate ale lui H. considerat fondatorul sociologiei. a meditaţiilor asupra istoriei datorate unor gânditori ca Vico. determinaţiile organiciste şi conflictuale ale studiului sociologic. Ea devine baza consensului social şi noul temei al legitimităţii deciziilor colective importante. autorul unor lucrări precum „Memoriu asupra ştiinţei omului” (1813). Auguste Comte (1798-1857). Un prim moment semnificativ. metafizic – în care entitatea divină antropomorfică este substituită de idei fixe ce ambiţionează să dea o explicaţie rigidă şi definitivă a fenomenelor umane. „Organizatorul” (1819-1820). care să marcheze abandonarea moralei teologice pentru o nouă morală industrială. pozitiv. constituind un factor social determinant într-o societate în care tehnologia productivă. de Saint-Simon. distributivă şi comunicativă ocupă un rol dominant. filosofice şi industriale” (1825). Herbert Spencer (1820-1903) este principalul reprezentant al curentului evoluţionist în sociologie. Don Martindale şi F. de ordinea socială. Principalele sale lucrări sunt: 5 . El consideră că sociologia este răspunsul ştiinţific. El este interesat de problemele pe care le ridică societatea industrială in statu nascendi. El distinge între statica socială – care se ocupă de condiţiile constante în care se desfăşoară existenţa umană. Comte distingea trei mari stadii în istoria omenirii: teologic – în care faptele sociale se referă la universul uman prin recurs la o entitate divină şi supramundană. raportul între forţele culturale şi economice în istorie. „Catehismul industriaşilor” (1823-1824). „Sistemul industrial” (1821). pozitiv – în care explicaţia atinge un nivel ştiinţific prin apelul la o metodologie de observare a faptelor sociale în înlănţuirea lor cauzală. despre care am amintit. punea la baza progresului uman ştiinţa – ca principiu organizator al societăţii. „Opinii literare.

cel sintetic. a relaţiilor politice şi funcţionării ideologiilor. un discipol belgian al lui Saint-Simon are meritul de a fi transformat „fizica socială” în „statistică socială”. cel biosocial. Pentru Spencer. „Principiile sociologiei” (1877-1896). Thierry. cel biologic. cel sociologist. identificate de Pitirim Sorokin. „Studiul sociologiei” (1873). 6 . sunt: cel mecanicist. metode şi modele preeminente. Viziunea lor sociologică. Un al patrulea moment semnificativ pentru constituirea sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă concepţia despre praxis a lui Karl Marx şi Friedrich Engels. Lorenz von Stein şi Gustav Schmoller de a utiliza interpretarea sociologică în analiza instituţiilor şi factorilor culturali. doctrina marxistă. prin aplicarea unei matrici a dezvoltării istorice având în centrul ei lupta claselor sociale. introducând metoda de analiză cantitativă în studierea datelor realităţii empirice. legile şi cauzele sale” (1857). asociate unei structuri politice democratice. metodele interviului şi clasificării parvenind la numeroase generalizări empirice în serviciul filosofiei sociale. Un al doilea mare moment al perioadei clasice din istoria sociologiei l-a reprezentat conştientizarea problemei măsurării faptelor sociale. cea germană şi cea anglo-saxonă. cel geografic. fenomenele societăţii umane sunt fenomene de viaţă specializată ca urmare a agregării grupurilor în împrejurări ce rezultă din acţiunea mediului extern asupra omului. antagonismul dintre acestea în jurul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie fiind cheia înţelegerii tuturor celorlalte raporturi sociale dintre oameni. Spencer distinge două tipuri fundamentale de societate: cea militară – dezvoltată pe organizarea atacului şi a apărării în care domină tradiţia şi guvernarea despotică – şi cea industrială – în care prevalează problemele satisfacerii necesităţilor indivizilor prin producţie. pentru studiul fenomenelor sociale.„Statica socială” (1850). Iar principalele curente de gândire. Principalele şcoli naţionale sunt cea franceză. cunoscuţi ca întemeietori ai materialismului dialectic şi istoric şi a ceea ce avea să devină ulterior. unul dintre cei mai importanţi sociologi al secolului al XX-lea. cel psihologist. utilizarea tehnicii şi diviziunea muncii. „Progresul. A Quételet (1796-1874). operează prin exacerbarea determinaţiilor economice ale vieţii sociale. Un al treilea moment este legat de tentativele unor reprezentanţi ai şcolilor istorice franceză şi germană din secolul al XIXlea A. cel psiho-sociologist. îmbrăcând o formă deliberat profetică. Bazându-se pe principiile funcţionale ale corespondenţelor şi diferenţierilor între instituţiile sociale. din acţiunea omului asupra mediului extern şi din acţiunea reciprocă a oamenilor. Foustel de Coulange. economici ai devenirii umane. Fréderic Le Play (1806-1882) a elaborat. curente de gândire structurate potrivit unor opţiuni intelectuale pentru concepte. La sfârşitul secolului al XIX-lea sociologia cunoaşte un intens proces de sistematizare: apar şcoli sociologie naţionale.

G. O.Curentul mecanicist interpreta fenomenele sociale în termenii fizicii privilegiind fie modelul geometric. Reprezentanţi: H. Kovalevski. Lilienfeld. Sumner. Reprezentanţi: A. Coste. generalizării şi corelării datelor statistice despre familie. între drept şi economie. Gernet. E. Izoulet. M. studiul 7 . Ross. G. L. Curentul geografic supralicitează rolul ambientului geografic asupra vieţii sociale. R. Demolins. W. A. Ammon. T. al relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene sociale (între economie şi religie. Curentul biologic include o componentă bioorganicistă. S. una antroporasială şi o alta conflictualistă. W. Reprezentanţi: S. Thomas. Subdiviziunile acestui curent: 1) nepozitivismul – de Roberty. W. Bouglé (succesorul lui Durkheim la catedra de sociologie de la Sorbona). A. Le Bon. J. Worms. von Wiese. Curentul psihologist este divizat în trei tendinţe: „comportamentistă” (behavioristă). P. E. R. Geddes. Carey. Freud. Oppenheimer. I. de Tourville. înainte de toate. interpretarea fenomenelor sociale ca derivaţii sau manifestări ale acestora. Stammler. Drăghicescu. Reprezentanţi: H. a avansat în direcţia cuantificării. Durkheim. Halbwachs. L. A. Sorokin avansează următoarea definiţie a sociologiei: studiul. G. Schäffle. Giddings. Solvay (întemeietorul Institutului de cercetări sociale din Belgia ce-i poartă numele). G. K. Trecând în revistă toate aceste şcoli şi curente sociologice. Cooley. Curentul demografic sau biosocial consideră factorul demografic o „variabilă” primară şi interpretează fenomenele sociale ca „funcţii” ale mişcărilor de populaţii. între familie şi morală . E. E. Galton. între mobilitatea socială şi faptele politice etc. Mauss. Kidd. Ratzenhofer. T. P. C. B. Tarde. F. Reuss. Pearson. fie pe cel matematic. plecând de la caracteristicile psihice ale individului. atribuind familiei un rol central. A. M. Veblen. L. Curentul psihosociologist particularizează simultan factorii sociali şi psihici în cele mai diverse situaţii sociale – G. Granet. G. Vacher de Lapouge. Burgess. instinctivistă şi introspectivistă şi în interiorul său se încearcă. 2) şcoala durkheimiană: E.). Espinas. N. fie modelul mecanic. fie modelul energetic. N. C. 5) şcoala de sociologie urbană de la Chicago – R. C. E.. H. E. Ostwald. W. asumate ca variabile. Levy-Bruhl. M. A. D. Keller. Gini. F. F. A de Gobineau. A. Curentul sociologist situează interacţiunea socială şi constructele acesteia ca factori fundamentali ai tuturor expresiilor vieţii sociale. M. Simmel. 3) L. Carven. Vierkandt. 4) şcoala formal-sistemică a raporturilor sociale – F. A. Chamberlain. Reprezentanţi: P. C. Gumplowicz. proprietate. Tönnies. Ward. darwinistă. H. H. Curentul sintetic – avândul ca magistru pe Le Play – a pus bazele unei nomenclaturi socio-statistice precise. G. Park. Novicow. în direcţia perfecţionării schemelor de clasificare.

Faptele sociale sunt definite de către Durkheim ca „moduri de a acţiona. iar pe de altă parte.3) cea formalistă. El situa la baza schimbării sociale diviziunea muncii. Vilfredo Pareto (1848-1923) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii italiene moderne de sociologie. Alexis de Tocqueville şi Karl Marx – şi de maeştrii gânditori ai sociologiei clasice – E. „Formele elementare ale vieţii religioase” (1912). „Sinuciderea” (1896). de disperare care poate conduce chiar la sinucidere. A fost însă nu mai 8 . a simţi. Aceştia trei din urmă au meritul de a fi ridicat teoretizarea sociologică la cele mai înalte cote de abstractizare şi de a fi fixat canonul metodologic al abordării empirice. Rapiditatea schimbărilor în lumea modernă generează fenomene de criză pe care sociologul francez le explică prin conceptul de anomie – o stare de abandon şi inutilitate. A. Don Martindale consideră că sociologia este împărţită în 5 şcoli principale cuprinzând 12 curente: 1) cea mai veche – cea organicist-pozitivistă. Pentru Durkheim important era. „Regulile metodei sociologice” (1895). a gândi. Durkheim a studiat totodată formele vieţii religioase. biologici etc. exterioare individului şi având o putere de constrângere în virtutea căreia se impun”. normelor şi credinţelor pe care membrii ei le împărtăşesc. Weber. restituind legilor caracterul lor regulator intern la nivelul indivizilor şi grupurilor.) pe de alta. 4) comportamentistă. subiectului cunoscător. V. studiul în fine al caracteristicilor generale comune tuturor claselor de fenomene sociale. căutând fundamentele sociale ale conştiinţei religioase. Emile Durkheim (1858-1917) este considerat întemeietorul şcolii franceze moderne de sociologie. 5) funcţionalistă (ultimele două foarte bine reprezentate în SUA). pe de o parte să individualizeze sociologia de celelalte ştiinţe sociale. Principalele sale lucrări sunt: „Diviziunea muncii sociale” (1893). Ceea ce Durkheim numea gândirea ştiinţifică întemeiată pe faptele sociale văzute ca lucruri. Durkheim. 2) cea conflictualistă. Aceasta a înlocuit treptat religia ca element de coeziune socială. Pareto avea în vedere ca gândire logico-experimentală iar Weber ca gândire „raţională de scop”. să utilizeze cercetarea sociologică în calitate de instrument critic pentru renovarea şi reconstrucţia ordinii sociale. Într-o lucrare monumentală consacrată corifeilor sociologiei. „Etapele gândirii sociologice” (1967). creând interdependenţe umane. Durkheim considera că o societate este ceea ce este datorită valorilor. Comte. Sociologia trebuie să se raporteze la acestea ca la obiectele şi fenomenele naturale exterioare omului. Raymond Aron se ocupă de precursorii acesteia – Montesquieu. făcând din ea o ştiinţă autonomă din punct de vedere al cercetării şi al intervenţiei operaţionale. Pareto şi M.relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene sociale pe de o parte şi diferitele clase de fenomene non sociale (geografici.

Lewin. Criteriile şi interpretările de ordin sociologic au penetrat în biologie. economie. subzistând independent unele de celelalte. Alte lucrări paretiene: „Sistemele socialiste” (1902). aceştia îndeplinind funcţii importante în calitate de experţi. teorii tipologice. sociologiei politice. Cercetările sociologice în diferite domenii s-au intensificat şi au proliferat. 2) Teoriile sistemice. aceea a derivaţiilor – sfera culturii –. ştiinţe politice. Principali reprezentanţi: P. „Ştiinţa ca vocaţie” (1919) şi „Politica – o vocaţie” (1919) în care a elaborat criteriile autonomiei gândirii ştiinţifice şi acţiuni politice faţă de prejudecăţile de valoare ce orientează responsabilitatea către raportul mijloace-scop fără ca prin aceasta să pretindă că inaugurează o etică universală. 9 . „Fapte şi teorii” (1922). etică. subdivizate în teorii fizicalist-mecanice şi cantitativ-atomistice postulează că realitatea socio-culturală este constituită din fenomene separate. comerţ. Au urmat apoi o serie de studii consacrate elaborării metodei ideal-tipice de interpretare a faptelor istorice. Sociologia a devenit obiect de studiu în universităţi. Principala sa lucrare este „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1904-1905) în care el expune fundamentele sociologiei comprehensive aplicate în analiza originilor capitalismului. cu erudiţie. Principala sa lucrare este „Tratatul de sociologie generală” (1916) în care îşi expune pe larg. urbanism. prin intermediul căreia reconstituie procesul de raţionalizare a comportamenttului social. subdivizate în patru macrosociologii ale sistemelor. sfera reziduurilor biopsihice şi cea a luptei politice între elitele. medicină. În sociologia contemporană mai multe tipuri de teorii îşi exercită hegemonia intelectuală. F. supersisteme culturale sau civilizaţii: teorii totalitare. Rolul sociologilor a crescut în societate. Este de remarcat tentativa sa de a plasa acţiunea umană într-un cadru sociologic unitar cuprinzând sfera intereselor. disparate. În secolul al XX-lea sociologia a înregistrat o dezvoltare impetuoasă. nonunificate – din punct de vedere cauzal sau semnificativ.puţin un reputat economist şi teoretician al politicului. marcate de agresivitate sau calcul. psihiatrie. istorie. Prestigiul academic şi cultural al sociologiei ca ştiinţă a atins cote înalte. Max Weber (1964-1920) este cel mai important sociolog german şi probabil cel care a înrâurit cel mai mult sociologia secolului al XX-lea. sociologiei religiilor. teorii dihotomice. contrapuse maselor. Alte lucrări: „Economie şi societate” (1922) – apărut postum. drept. armată. industrie. S-a impus lumii academice prin cercetările sale în domeniul sociologiei economice. educaţie. consultanţi în politică. sociologiei organizaţiilor şi birocraţiei. 1) Teoriile singularist-atomistice. În multitudinea de fenomene socioculturale există mari sisteme culturale. Lazarsfeld. K. principiile şi viziunea cu ajutoul cărora îşi construieşte sistemul teoretic şi îşi fundamentează metoda logicoexperimentală. teorii nontotalitare.

O atenţie aparte a fost acordată de pe liniamentele acestor teorii sistemice fenomenelor de criză. C. Aceste fenomene socio-culturale prezintă trei nivele diferite de realizare: un nivel semnificant-ideologic. T. naţiune). Ortega Y Gasset.supersisteme sau civilizaţii ce funcţionează ca unităţi reale neidentificându-se cu niciun grup social (stat. Mayo. Mills. Toynbee. Berdiaef. Reprezentanţi: H. Horkheimer. Merton. în cadrul acţiunilor şi reacţiilor lor semnificante (interacţiuni) semnificaţii-valori-norme. semnificaţiile – valori-norme (numite de aceea simboluri sau imagini) care sunt supraimpuse fenomenelor anorganice şi organice transformându-le în realitate supraorganică. Cassirer. un nivel comportamental realizat prin acţiuni şi reacţii semnificative „deschise”. Levy-Strauss. rupturilor dintre epoci. R. Sorokin. R. 3) Teoriile sistematice ale sistemelor sociale. Adorno. MacIver. W. teoriile funcţional-structurale şi nomenclaturale. teoriile (mixte) pseudocomportamentale. Tipice pentru o astfel de propensiune teoretică sunt prestaţiile unor gânditori precum E. mental. Acest tip de sistem a fost asumat de P. realizează şi schimbă între ei. C. B. subdivizate în şase clase principale – teoriile acţiunii sociale şi analitice. M. Spengler. 10 . Aceste supersisteme se caracterizează prin realitatea părţilor lor. Sorokin. mijloace biofizice în care şi prin care indivizii interacţionând obiectivează. E. Reprezentanţi: O. G. taxonomiile (mixte) ale sistemelor sociale (grupuri). prin intermediul mijloacelor biofizice. Homans. Malinowski. individualizare. R. teoriile (mixte) ale mutaţiilor sociale. trans-obiective ale indivizilor interacţionând şi un nivel material. C. R. Gurvitch. Mannheim. 4) Sistemul integral al sociologiei structurale şi dinamice – are în vedere trei componente distincte ale fenomenelor socio-culturale: indivizii umani interacţionând semnificativ ce creează. obiectivat. în interiorul sistemului şi în interiorul părţilor. În genere ele transcend frontierele oricărui sistem social. Benedict. P. A. Marcuse. Lynd. K. Ogburn. păstrarea „identităţii” dar şi existenţa unor mutaţii la nivelul părţilor. teoriile dialectice. reconsiderărilor valorice. N. Riesman. materializează şi schimbă semnificaţiinorme-valori imateriale (simbolice). S. D. Fromm. G. W. E. interdependenţe generale şi diferenţiale între părţi. K. W.

generalizare şi predicţie. un răspuns sistematic la nevoia imperioasă a omului de a găsi semnificaţii convenabile ale comportamentelor. Din punct de vedere sociologic. Analiza substratului naşterii teoriilor sociologice. fomelor de asociere şi interacţiune. mediată însă de apartenenţa sociologului sau cercetătorului social la grupuri. a interacţiunilor acestora şi a deschiderii lor spre experienţă se întemeiază pe o concepţie a sociologiei ce vrea să-şi afirme opţiunea pentru un mai mare grad de aderenţă la problemele reale ale societăţii şi pentru o mai mare „vizibilitate” istorică. relaţiilor. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE Ca orice teorie. cea sociologică este şi ea un produs al cunoaşterii umane. contexte şi sisteme de valori care-i determină şi circumstanţiază demersul. gradul de corespondenţă cu realitatea şi capacitatea interpretativă pe care sociologia şi-o revendică. a şcolilor şi curentelor dominante în sociologie. Teoria sociologică este un construct raţional. teoria se prezintă ca un ansamblu de concepte care evidenţiază între ele anumite conexiuni logice şi care au drept scop interpretarea realităţii sociale. Există totodată un criteriu de istoricitate al conceptelor şi teoriilor sociologice. de perspective în orientarea analizelor sociale. pe care am încercat să-l recuperăm trecând în revistă succesiunea doctrinelor sociologice. Există un nivel sistematic superior al teoriei sociologice ca rezultat al pretenţiilor sociologiei de a analiza şi valoriza diferitele imagini desprte societate pentru a releva coerenţa internă a acesteia. Este vorba. privilegiindu-şi propriul câmp 11 . de eforturi de conceptualizare. Se construieşte o imagine practică a societăţii. de scheme conceptuale mai mult sau mai puţin coerente şi consistente. Dar nu unul eminamente abstras de realitatea socială. cu directă referinţă la teorie. clasificare.III METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. de tentative de explicare şi interpretare. tipologizare. structurilor sociale.

Acestea pot fi numite paradigme (Phillips). claritate. amplitudinea clasei de situaţii cărora el se aplică. Hatt) etc. sunt abstracţii ce constituie bază însăşi a gândirii umane. pe anumite coordonate constante dar care sunt în măsură să înregistreze variaţii datorate progreselor şi dezvoltărilor conceptuale. Unele abordări în domeniu situează metodologia întrun veşnic balans între epistemologie – ca teorie generală a cunoaşterii ştiinţifice – şi tehnicile de cercetare socială. concepte. incluzând analiza logică a procesului de cercetare şi de evaluare critică a achiziţiilor sale fundamentale. Termenul de metodologie nu are o semnificaţie univocă şi accepta unanim. elemente apriorice (Demarchi). Metodologia poate fi definită ca studiul sistematic al metodelor utilizate de o ştiinţă. precum sociologia. marea sinteză teoretică. Limbajul unei ştiinţe. protopostulate (Braga).problematic şi diversificându-l continuu. simboluri ale fenomenelor (Goode. Metoda – după părerea unor sociologi precum Goode şi Hatt – ar fi ceva mai general decât tehnica. construcţii logice. Se impune deci din start o distincţie netă între metodă şi tehnică în sociologie. Din acest punct de vedere regruparea fenomenelor într-o categorie sau concept nu este nici adevărată nici falsă ci mai mult sau mai puţin utilă (Phillips). în vreme ce tehnica este o procedură specifică cu care sociologul culege şi ordonează datele ce-l interesează. potrivit formaţiei (filosofice sau mai puţin filosofice) a metodologului în cauză. cuprinderea sa. acumulărilor teoretice şi metodologice interne sau în sfera altor ştiinţe socio-umane sau exacte. Este de notorietate în sociologie polemica privind inadecvarea nivelurilor de abstratizare a conceptelor sociologice în raport cu dezvoltarea unei ştiinţe empirice: de la concepte foarte abstracte greu de utilizat în 12 . Gradul de abstractizare al unui concept defineşte într-o anumită măsură sarcina sa empirică. Există multe idei neexplicitate care totuşi sunt prezente în activitatea de cercetare sociologică. alţi autori preferând să le trateze prin referinţă la ceea ce s-ar chema cultura comună. 2) al cercetării care coincide cu un modus operandi analitic al sociologiei. oscilaţiile sunt când spre un pol când spre celălalt. tradiţiei culturale. 3) cel metodologic ce reconstruieşte modul în care procedează ştiinţa socială ca atare în confruntarea cu realitatea. propoziţii şi teorii. dar pentru a fi folosite în demersul ştiinţific trebuie să răspundă unor exigenţe determinate: extensie. apartenenţei la o şcoală sau curent de gândire. relevanţă sistematică (Hempel). Resursele sociologiei pot fi astfel clasificate la cel puţin trei niveluri: 1) al studiilor ce vizează conţinutul ştiinţelor sociale. Conceptele definite ca „moduri de percepere a fenomenelor” (Phillips). discursul teoretic sistematic. curpinde paradigme. Prin metoda sociologică se înţelege aplicarea principiilor fundamentale ale ştiinţei în câmpul sociologiei.

de a fi maximizat doar măsurabilitatea conceptelor. aceasta înseamnă că ele nu trebuie să fie atât de abstracte încât să nu poată fi folosite în cercetarea concretă sociologică. o atare conexiune există doar atunci când sistemele sociale sunt unităţi analizate la nivelul componentelor lor individuale sau microgrupale. Există deci riscul ca sociologia să trateze probleme irelevante cu concepte relevante sau să trateze probleme relevante cu concepte irelevante. fie pentru că o teorie care nu va face anumite referinţe empirice nu va mai avea de acum credit. Pe această cale se poate trece de la luarea în considerare a conceptelor izolate la examinarea conceptelor în interrelaţionarea lor. chiar dacă la rigoare. dacă menţionatele corelate empirice sunt precise sau diferă de la un sociolog la altul.cercetare (marile teorii) se trece la concepte cu sarcină empirică limitată. fie pentru că o cercetare empirică. respectiv precizia delimitării corelatelor lor empirice. doar aparent radicală este operaţionalizarea. va tinde să devină o ocazie de a teoretiza pe marginea constatărilor la care ajunge. ambiţionând să propună concluzii de mai mare anvergură. depăşindu-şi limitele inerente. fără a fi acordat atenţie relevanţei lor teoretice (Hempel). Dacă în general se poate spune că conceptele pe care le utilizează sociologia trebuie să aibe şi o pronunţată sarcină empirică. între conceptualizări destul de abstracte şi altele cu sarcină empirică extrem de limitată se va reduce în chip notabil. Socioloogul american Shils remarca faptul că diferenţa dintre teorie şi metodă. definirea conceptului izomorf printr-un procedeu de măsură (Hempel). Dacă există un deficit de claritate conceptuală. în vreme ce ar fi de preferat niveluri de abstractizare intermediare care ar permite elaborarea teorii de rang mediu (Merton). Pentru a rezolva problema corespondenţei între concept şi realitatea empirică o soluţie. Un al treilea parametru de bază în evaluarea relevantei unui concept este centralitatea acestuia într-un sistem teoretic. Parţial conexă extensiei sau cuprinderii conceptelor este claritatea lor. Procesul prin care se verifică imediat claritatea conceptelor este măsurarea. Mulţi sociologi care utilizează în cercetările lor metodologii de lucru rafinate au fost acuzaţi de a fi exagerat. Sociologia – ca orice ştiinţă – nu se limitează doar la a defini concepte ci procedează şi la observaţii. calitatea rezultatelor va avea de suferit. fie ca propoziţii supuse controlului 13 . uşor de utilizat în cercetare dar care conduc la rezultate insignifiante din punct de vedere teoretic (Mills). Relevanţa sistematică a unui concept este greu de apreciat în sociologie unde teoria empiric controlată este relaţiv puţin dezvoltată. le pune pe acestea din urmă în raport cu conceptele. O altă distincţie ce decurge de aici este cea între macrosociologie şi microsociologie.

fie ca propoziţii ce nu au putut fi neconfirmate pentru a fi falsificabile (legi). dacă se iau în consideraţie nu o singură dimensiune ci mai multe aspecte. Primele se referă la distribuţia unei variabile sau la determinarea valorii ei. pârghii de control al fenomenelor sociale. Pentru a fi empiric controlate ipotezele trebuie să fie clare inteligibile. Exemplu de corelaţie negativă: între numărul de oameni ai unui grup şi numărul de oameni din grup care îşi exprimă clar opiniile (Goodman). cele două variabile sunt corelate negativ. Conexiunile între variabile pot evidenţia corelaţii simple sau complexe (analiza multivariată. Acestea pot rămâne la nivelul unei simple constatări empirice sau din contră pot aspira la a furniza previziuni. 7) formularea de concluzii şi propuneri în cadrul 14 . Vârsta. susţinute de tehnici accesibile şi având termeni de referinţă empirici (Goode. explicaţii. Sociologia se ocupă cu precădere de ipotezele relaţionale. Stabilirea corelaţiei este primul pas pentru a afla dacă o variabilă o „produce” sau o influenţează pe alta. 6) analiza datelor. 2) examinarea bibliografiei aferente temei de cercetare. Dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte creşte (sau descreşte) avem de-a face cu variabile corelate pozitiv. formularea acesteia într-o terminologie ştiinţifică adecvată. În prima situaţie este posibilă o abordare tipologică. analiza factorială etc. Hatt). Variabilele care sunt influenţate sunt variabilele dependente. Există anumite variabile ce le influenţează pe altele. Între variabile pot fi stabilite anumite relaţii. stabilirea reperelor teoretico-metodologice şi identificarea conceptelor-cheie. 3) operaţionalizarea conceptelor folosite. cultura generală. sursele acestora fiind ştiinţa. respectiv variabilele independente. interpretarearea rezultatelor cercetării. un spaţiu de atribute (McKinnecy). 5) colectarea datelor. Cercetarea sociologică este un demers ce cuprinde mai multe etape: 1) definirea problemei. sexul. dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte descreşte (sau creşte). Celelalte pun în relaţie mai multe variabile. verificarea ipotezelor de lucru. delimitarea temei de cercetare. tehnicilor care vor fi aplicate. Variabila a fost definită ca o caracteristică sau trăsătură ce se schimbă sau are valori diferite în condiţii diferite (Goodman). Modurile prin care pot fi formulate ipoteze în sociologie sunt diferite.). Conceptele trebuie să fie astfel transformate în variabile măsurabile. avansarea de ipoteze şi prefigurarea eventualelor relaţii între variabilele avute în vedere . se impune să arătăm că acestea pot fi descriptive şi relaţionale.empiric (ipoteze). înregistrarea informaţiilor. Dacă variabilele se schimbă împreună ele sunt corelate. experienţa personală etc. Revenind la ipoteze. clasa socială sunt tipuri de varibile frecvent folosite de sociologi în investigaţiile lor. Exemplu de corelaţie pozitivă: între aparteneţa la o clasă socială şi gradul de şcolarizare. 4) elaborarea unui plan de cercetare şi alegerea metodelor.

comportamente. şcoala monografică de la Bucureşti condusă de D. Plecând de la distincţia de principiu între metodă-sistem de reguli şi principii de cunoaştere a realităţii sociale – şi tehnică de cercetare – ansamblu de prescripţii pentru ca activitatea de cunoaştere ştiinţifică a realităţii socială să-şi atingă scopul –. ancheta sociologică. Duverger considera că observaţia faptelor sociale se poate prezenta ca: observaţie documentară. studiile pe teren realizate cu ajutorul interviurilor şi chestionarelor sociologice asupra unor eşantioane de populaţie. Gusti. acest demers – cercetarea sociologică – este un proces de identificare. Bales şi colaboratorii. Chelcea inventariază următoarele metode: observaţia sociologică. F. Gold distinge între: observaţia completă. cu scopul de a verifica anumite ipoteze de cercetare. L. experimentele). observaţie directă extensiva şi observaţie directă intensivă. F. chestionar) tehnici de eşantionare. un tip aparte de cercetare sociologică de teren îl constituie sondajul de opinie publică. S. White („Street Corner Society”). persoane. observaţia participantă. s-au ilustrat şcoala de la Chicago condusă de R. După cum uşor se poate remarca. cercetătorul rămâne exterior şi străin grupului studiat. pentru a descrie sistematic şi obiectiv un obiect de studiu (mediu. sociometria. R.unui raport destinat unui beneficiar sau care va fi dat publicităţii. o manifestare de viaţă socială prin intermediul simţurilor. Avantajul cercetătorului de a trece neobservat de către cei pe care-i observă poate fi însă contracarat de „codurile” interne şi modelele de comportament disimulate sau simulate la care grupul recurge pentru a 15 . participarea observantă şi participarea completă. studiul documentelor sociale. tot la acest capitol este inclusă observaţia coparticipativă exemplul clasic fiind cercetarea lui W. În cadrul anchetei sociologice îşi dau concursul mai multe tehnici interogative (interviu. După gradul de implicare al cercetătorului (observator) în viaţa grupurilor umane studiate. Unii autori fac o distincţie între metodele uzitate având în vedere gradul lor de formalizare. analizele proceselor de interacţiune dezvoltate de R. Între acestea pot fi nominalizate: analizele statisticodemografice. Park. Observaţia într-un sens mai larg este o metodă de obţinere a datelor despre o situaţie. studiile privind comunităţile umane. O primă categorie este reprezentată de metodele informale care valorifică tradiţia descriptivă generală a ştiinţelor şi a căutărilor de început ale sociologiei (metoda etnografică. acţiuni. M. experimentul. de investigare delibertată a unei probleme sociale în vederea obţinerii de date relevante despre aceasta cu ajutorul unor metode şi tehnici ştiinţifice proprii sau împrumutate. O altă categorie include metodele formale. produse ale activităţii materiale şi spirituale ale indivizilor şi grupurilor umane). În cazul observaţiei complete nonparticipante.

da sau nu. implicându-se total în viaţa grupului. există însă riscul inevitabil ca aceştia să furnizeze răspunsuri neformalizate în cantitate mare. Observaţia participantă are drept caracteristică faptul că un cercetător-observator reuşeşte să se facă acceptat ca membru al grupului pe care intenţionează să-l studieze. Această metodă uzează de tehnica chestionarului şi.) şi cu variante exclusive sau care nu se exclud. sex: masulin sau feminin etc. răspunsurile au însă un grad sporit de spontaneitate. aceste întrebări dichotomice pot servi ca întrebări filtru pregătind trecerea la alte întrebări care se adresează doar subiecţilor care au dat 16 . ceea ce îngreunează prelucrarea. În accepţiunea sa cea mai la îndemână chestionarul poate fi definit ca un formular standardizat ce cuprinde un număr de întrebări dispuse într-o anumită succesiune vizând acele aspecte de interes pentru investigator care au legătură cu ipotezele de cercetare avansate şi pe care tinde să le verifice din punct de vedere cantitativ. de cea a interviului. Participarea completă se distinge de participarea observantă prin faptul că membrul grupului secretizează complet rolul de cercetător. situaţii. sunt mai sincere şi conforme firii. Există şi o observaţie cvasiparticipantă – în care rolul fundamental al cercetătorului rămâne observaţia. aşteptări şi motivaţii ale subiecţilor. Tipurile de întrebări folosite în mod frecvent sunt: 1) deschise – se lasă subiecţilor libertatea de răspuns. chestionarele cuprind trei mari tipuri de întrebări în verderea obţinerii de date: 1) factuale – referitoare la caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor interogaţi. Ancheta sociologică este o metodă de cercetare a realităţii sociale bazată pe tehnici de culegere a datelor cu ajutorul întrebărilor puse de cercetător şi răspunsurilor furnizate de subiecţii interogaţi. 2) date de comportament – referitoare la modul în care subiecţii acţionează şi reacţionează în raport cu anumite cauze. complementar.se proteja. Un tip special de observaţie este cel în care aceiaşi subiecţi de studiu realizează o autoanaliză colectivă (vezi tehnica utilizată de K. nivelului de pregătire şi stilului de exprimare ale subiecţilor. Participarea observantă se distinge de observaţia participantă prin aceea că respectivul cercetător este deja membru al grupului dedicându-şi cea mai mare parte a timpului rolului ce-i revine în cadrul grupului (cazul fidelilor unei mişcări sau ex-membrilor unui grup „trădători” – ce pot furniza informaţii altfel inaccesibile unei persoane străine de grup). 2) închise – răspunsurile sunt prestabilite iar subiectul poate doar să aleagă între alternativele propuse pe aceea care-i convine sau crede el că exprimă cel mai bine punctul său de vedere. forma pe care acestea o îmbracă. Conţinutistic vorbind. O chestiune de prioritară importanţă este formularea întrebărilor. 3) date referitoare la opinii. Lewin în „laboratoarele sociale”). există întrebări cu răspuns dichotomic (ex. dar însoţită de participarea la anumite activităţi de grup.

2) interviu pe bază de chestionar – administrat de un operator de teren sau investigator calificat. nu. Tehnica interviului – se întemeiază pe o conversaţie între două persoane. acestea pot fi: 1) autoadministrate – în cazul în care completarea răspunsurilor la întrebări revine în totalitate subiectului fără nici o intervenţie din afară.. care cuprinde şi instrucţiunile de completare.un anumit răspuns (ex. Interviul este iniţiat şi condus de cel ce îndeplineşte rolul de intervievator cu ajutorul unui ghid de interviu sau al unui chestionar. Interviul „liber” este condus pe baza unui simplu ghid de 17 . Potrivit modalităţilor în care interviul este condus de intervievator se disting două tipuri... un al doilea tip vizează modul de tratare a răspunsurilor sale.). După modul de completare a chestionarelor. această tehnică necesită costuri ridicate cu plata operatorilor şi implică pericolul unor distorsiuni datorate chiar celui care intervievează. Aveţi automobil? 1. 7) mi s-a părut cea mai interesantă facultate.). 5) pentru a nu fi recrutat în armată (în cazul subiecţilor de gen masculin). pe care subiecţii au interes să le completeze şi să le remită autorităţilor. 4) pentru că nu mi-am găsit o slujbă. care se apropie de o situaţie informală.. Acesta solicită răspunsuri şi obţine informaţii asupra comportamentului. avantajele acestui tip de chestionar – poate acoperi un eşantion de populaţie dispersat pe un teritoriu extins. stimulii asociaţi întrebărilor şi aplicaţi diferiţilor intervievaţi pot să nu fie aceiaşi. cele mai bune rezultate sunt obţinute prin chestionarele cu conţinut „administrativ” ce conţin multe date factuale. pe de altă parte se verifică gradul de colaborare şi nivelul de aşteptare al celui intervievat. întrebări structurale – având răspunsuri alternative fixate ce oferă celui interogat posibilitatea de a alege dintr-o serie de răspunsuri impuse în chestionar pe baza unor cunoştinţe deja acumulate ce permit o previziune a tuturor variantelor probabile şi focalizarea mai bună a obiectului sau obiectivelor de interes ale cercetării (ex. care sunt motivele pentru care v-aţi înscris la Facultatea de Administraţie Publică? 1) materiile de studiu interesante. 8) pentru că nu-mi solicită prea mult timp faţă de alte activităţi. În primul caz. aşteptărilor. 3) dorinţa de a mă ocupa de probleme sociale. dacă da. 6) pentru a-mi pune bazele unei cariere. Un prim tip poate fi pus în legătură cu calitatea stimulilor la care este supus cel intervievat. 3. 2. această tehnică garantează identitatea celui intervievat şi permite prin intermediul intervievatorului eventuala clarificare a întrebărilor mai dificile şi aprofundarea temelor mai importante. credinţelor şi valorilor celui intervievat. cel mai uzitat mod este chestionarul expediat poştal. da. ce marcă (tip)?. publice cu competenţă. dezavantajele – imposibilitatea verificării dacă răspunsurile date au fost completate efectiv de către subiect şi gradul lor de returnare scăzut. 9) alte (care. 2) posibilitatea de a avea după terminarea studiilor o funcţie bine remunerată sau prestigiu.

documente neoficiale – scrisori. O altă metodă la care sociologia recurge este experimentul. jurnale intime. În sociologie se realizează atât experimente de laborator (desfăşurate în condiţii artificiale) cât şi experimente de teren. capacitatea discreţionară a intervievatorului este maximă iar evoluţia discuţiei poate releva aspecte neprevăzute iniţial. Studiul documentelor sociale are în vedere obiecte sau texte ce oferă informaţii despre viaţa socială trecută sau prezentă a colectivităţilor umane. biografii sociale –. O problemă de cea mai mare importanţă în cercetarea sociologică o reprezintă eşantionarea – prelevarea unui procentaj mic de populaţie dintr-un grup de ansamblu asupra căruia sunt aplicate tehnicile de investigare.interviu ce precizează temele urmărite. Această metodă apărută iniţial în biologie şi a fost utilizată şi descrisă de savantul francez Claude Bernard (1865). trebuie să fie reprezentativă. Pentru ca rezultatele obţinute pe baza răspunsurilor primite de la subiecţii cuprinşi în eşantion să aibă relevanţă şi acurateţe eşantionarea. 18 . În cazul experimentelor de teren sunt urmărite date relevante pentru performanţa grupului experimental (la care se introduce variabila independentă) cu performanţa grupului de control (la care nu se introduce variabila independentă). fotografii. legislaţie. pe o listă de persoane cu numere întâmplătoare se aplică un pas statistic rezultat din raportarea totalului populaţiei la volumul eşantionului. Exemple de asemenea documente: statistici. 2) eşantionarea pe cote – presupune stabilirea criteriilor de eşantionare (caracteristicile cele mai relevante ale unităţilor sociale) şi includerea în eşantion a persoanelor sau unităţilor sociale proporţionale cu structura populaţiei de ansamblu potrivit criteriilor de eşantionare fixate. Caracterul non-structurat este legat de faptul că întrebările din chestionar de care intervievatorul se serveşte sunt în mare parte „deschise”. În cazul interviului structurat – există o succesiune fixată în prealabil a întrebărilor iar întrebările sunt în mare parte „închise”. Există diverse procedee de eşantionare: 1) eşantionarea aleatorie – se stabileşte o marjă de eroare sau reprezentativitatea eşantionului (corespondenţa dintre structura eşantionului şi cea a populaţiei în ansamblu). stimulii nu pot varia de la o situaţie la alta. În cazul interviului non-structurat (sau semi-structurat) caracterul discreţionar) al muncii intervievatorului este mult redus. Experimentul constă în analiza acţiunii unor variabile independente asupra unor variabile dependente într-o situaţie aflată sub control în vederea verificării de ipostaze cauzale. recensăminte ale populaţiei. în instituţii publice).100 de persoane şi selecţia se face probabilistic. pe stradă. volumul minim al unui eşantion este de circa 1. cărţi poştale. în mediul de existenţă natural al oamenilor (în clasă. de la un subiect la altul. beletristică. o marjă de plus sau minus 3 la sută este considerată îndeobşte acceptabilă. respectiv grupul de subiecţi studiaţi să fie tipic pentru populaţie în ansamblul ei.

timbre etc. trecându-se la anatomia organismului uman să desemneze o vizi une a realităţii care vedea în tot ceea ce era creat un construct. ziare. Originile sale pot fi identificate în zona arhitecturii („edilizia” – în Italia Renaşterii). O dată cu Max Weber care a avansat termenul de „ordine legitimă” şi care poate fi considerat un echivalent al structurii sociale.ilustrate. Procesul prin care devin funcţionale părţile unui întreg este numit organizare. „structura” este nu mai puţin un concept-cheie al sociologiei. Există astfel o structură globală şi mai multe structuri parţiale. H. juridice. termenul de suprastructură cuprinde ansamblul instituţiilor politice. IV. a căror subzistenţă este posibilă graţie interdependenţei lor mutuale în funcţie de întreg. culturale prin care clasele sociale ce deţin mijloacele de producţie manipulează în interes propriu masele deposedate de mijloacele de producţie. reviste. iar rezultatul său este însăşi structura. E. CLASELE SOCIALE ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ Termen extrem de disputat în ştiinţa contemporană. pentru ca mai târziu. În antiteză. În lucrarea sa Leviathan. afişe. în prim plan apare interacţiunea între indivizii 19 . STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIE ÎN SOCIOLOGIE STRUCTURA SOCIALĂ. În viziunea marxistă termenul de structură este rezervat ansamblului raporturilor de producţie care subîntind şi relaţiile sociale. Durkheim considera că structura este substratul de norme constante şi generale prezente în societate. Thomas Hobbes folosea termenul de „structură socială” pentru a descrie statul ca un organism artificial. Spencer considera că structura este rezultatul unui proces de diferenţiere a părţilor constitutive ale unui organism social global în organe individualizate. coexistând între ele. Ansamblul este mai complex decât elementele constitutive ale întregului. plasat într-un univers ordonat.

fiecare grup are o poziţie socială şi un punct identificabil de localizare la nivelul unui model de organizare societală. mai mult. în lucrarea sa „Teorie socială şi structură socială”. face distincţia între funcţiile manifeste – consecinţe obiective ale unui sistem. voite şi recunoscute de participanţii la interacţiune (un exemplu: ritul de iniţiere) şi funcţiile latente – cele care nu sunt vizibile. Alţi sociologi. nefiind nici disfuncţionale nici eufuncţionale. Statusul este complet diferit de o localizare ecologică sau spaţială. Un alt sociolog american. J. prevăzute şi voite. şi care nu sunt recunoscute ca atare. Parsons a relevat faptul că raportul status-rol subzistă prin cel dintre structură şi funcţie.purtători de statusuri şi roluri constitutive. Fiecare individ. R. a unor modele bine definite de conduită reciprocă. psihologică şi socială. Semnificaţia sa este distinctă. se cuvine să menţionăm că abia acestea au permis sociologiei funcţionalist-structurale să ofere un model explicativ şi operaţional la nivelul cercetării structurii sociale. el îndeplineşte un rol. O altă distincţie posibilă: între eufuncţiuni sau funcţii pozitive şi disfuncţiuni sau funcţii negative. Pe urmele lui Weber. prevăzute. Goode a definit şi o altă serie de activităţi ce nu comportă în particular consecinţe asupra stării sistemului. precum W. o expresie a scalei de valori a societăţii. Din punct de vedere social individului îi este asociat un status pe care el îl deţine în relaţiile cu alte statusuri. fiecare categorie de indivizi. sociologul american T. Statusul desemnează poziţia într-un sistem social ce implică aşteptări reciproce de acţiune din partea celor care ocupă alte poziţii în aceeaşi structură. Linton opera distincţia între statusul prescris – cel care este ocupat de 20 . Când acesta uzează de drepturile şi îndatoririle ce constituie statusul. Rolul reprezintă aspectul dinamic al statusului – spunea Linton. credinţe. Pentru Parsons conceptul de funcţie este unul fundamental pentru înţelegerea tuturor sistemrlor vii. Obiectiv. Funcţionarea unei societăţi sau unui grup depinde de existenţa unor relaţii structurale între indivizi şi grupuri. Referindu-se la modul în care un status poate fi obţinut R. Orice status este parte a unui sistem funcţional al sistemului. (având deci funcţii neutre sau nule). În ceea ce priveşte conceptele-cheie de status şi rol. câmpul şi substanţa relaţiilor sociale. Merton. existenţa sa într-un sistem social se manifestă prin diversele funcţii ale sistemului. norme şi idei conexe unele cu altele. de la organismul unicelular la cea mai elevată civilizaţie umană. care împreună cu Parsons a pus bazele şcolii funcţionalist-structurale contemporane. la a căror definire un aport substanţial au înscris Parsons. El este. în cadrul unui sistem de interdependenţe centrate pe personalitate. Merton şi R. Linton. Diferitele poziţionări sociale ale invidizilor datorită statusurilor pe care le deţin şi rolurilor pe care le îndeplinesc au o semnificaţie fundamentală în organizarea şi funcţionarea societăţii. K. Există în plan subiectiv în mintea indivizilor sub formă de atitudini. culturală şi societate.

fie diferiţi factori sociali. 2) diferenţele între dificultăţile inerente unei sarcini. privilegii. puterii şi autorităţii într-un sistem. Apare deci şi un conflict între statusurile unei persoane (un profesor ce predă unei clase în care se află fiul său) şi un altul intrastatus (ex: statusul adolsecentului). Unele statusuri sunt exprimate simbolic prin vestimentaţie. 3) permis. În tradiţia sociologică. la distribuţia drepturilor şi îndatoririlor. el ocupă un status sau o poziţie generală distinctivă în comunitate sau în societate (Hiller) – status-cheie. şi prestigiul atribuit acestuia poate fi scăzut. nu este legat de caracteristicile native. 5) nevoia de protecţie a integrităţii persoanei. fie rudenia. şi prestigiul dobândit va fi mai ridicat. activităţi. Când din contră statusul este apreciat şi greu accesibil. iar îndeplinirea rolului asociat statusului respectiv solicită anumite calităţi care nu sunt la îndemâna oricui. Barnard a stabilit cinci tipuri de diferenţe şi nevoi care formează condiţiile în care se originează sistemele de status: 1) diferenţele între abilităţile indivizilor. I. identificate. Unele statusuri rămân aceleaşi (rasa. Adeseori nivelul prestigiului poate fi determinat şi prin modalitatea potrivit căreia un status este considerat necesar vital sau cel puţin benefic socialmente. titulatură. oportunităţilor sau opreliştilor întâlnite în viaţă. statusul semnifică şi un loc. Criteriile pentru atribuirea statusului sunt într-o societate: fie sexul. există doar puţini indivizi disponibili să acceadă la acel status. exersate şi cultivate. Depinde de personalitatea fiecăruia modul în care abordează şi depăşeşte conflictele legate de sistemul rol-statusurilor sale. 2) interzis. Ca atare. 3) diversitatea importanţei diferitelor tipuri de muncă. Definind structura socială a unei societăţi prin ansamblul 21 . misiuni. poate fi anticipat şi pregătit încă din momentul naşterii – şi statusul dobândit – cel ce presupune calităţi speciale. altele se schimbă potrivit împrejurărilor.un individ fără legătură cu caracteristicile sale ce-l diferenţiază de alţii sau cu abilităţile de care dă dovadă. fie vârsta. poziţia în familie). şi poate fi apropriat prin competiţia cu alţii şi sforţări proprii. Fiecare individ ocupă de-a lungul existenţei sale mai multe statusuri. atribuindu-i acesteia un status care să fie la înălţimea capacităţilor sale. Orice status implică trei tipuri generale de comportament la care ne putem aştepta de la individul ce deţine respectivul status: 1) solicitat. în special la Weber. altele care sunt interzise şi altele ce sunt permise. 4) dorinţa unui status oficial ca instrument de acţiune socială sau organizatorică. C. Când un status este comun mai multor indivizi şi uşor accesibil. Indiferent de numărul şi calitatea poziţiilor pe care un individ le deţine în societate în diferite faze ale existenţei sale. sexul. însemne exterioare. o poziţie cu trimitere la distribuţia prestigiului întrun sistem social. religia. Un status deţinut la un moment dat are asociate unele roluri corespunzând acelui status.

relaţiilor (interacţiunilor) dintre oameni, va trebui însă să avem în vedere o anumită matrice care evidenţiază principiile structurante, persistenţa, stabilitatea acestui ansamblu de relaţii. Oamenii desfăşoară o multitudine de activităţi în cadrul cărora ei se relaţionează şi-şi definesc status-rolul. Aceste activităţi specifice – economice, juridice, politice, culturale – sunt tributare unor modele de structurare diferite; etico-universale, tehnico-pragmatice, simbolice. De exemplu separaţia între structura culturală şi cea economico-socială, opoziţia dintre infrastructură si suprastructură apare cu atât mai pronunţată când dezvoltarea şi structurarea culturii (elaborarea de norme, simboluri, limbaje) se îndepărtează de problematica interacţiunii umane şi/sau se suprapune fără a mai se ţine cont de caracteristicile lor concrete. Formele de convieţuire umană apărute pe baza unor principii structurante precum rudenia, căsătoria, originea etnică, apartenenţa naţională, locuirea, credinţa etc., respectiv familia, grupul etnic, poporul, naţiunea, colectivităţile, comunităţile religioase sunt tot atâtea configuraţii ale structurii sociale. După cum luarea în considerare a altor factori şi criterii structurante de factură demografică, economică, politică, culturală indică alte elemente de structură socială sau influenţe resimţite la nivelul structurii sociale de ansamblu. Dacă avem în vedere un alt plan al organizării activităţilor desfăşurate de către membrii societăţii în cadrul comunităţilor umane pot fi distinse o multitudine de sisteme sociale cu structuri aparte între care se detaşează cele ocupaţionale, de clasă şi de stratificare socială care presupun diferenţieri inegalităţi şi ierarhii. Premisa de la care pleacă studiul stratificării sociale constă în faptul că societatea umană se caracterizează, istoriceşte vorbind printr-o marcată creştere a inegalităţilor instituţionalizate. Orice societate trecută, prezentă sau viitoare distribuie în mod inegal resursele de care dispune. Criteriile de distribuţie pot varia în raport cu diferite sisteme de valori şi de evaluare, generând astfel forme de stratificare socială. În orice societate organizată există un minimum de diferenţiere, chiar şi în cele pretins „egalitare” sau fără clase, cum se revendicau cele din ţările cu regim comunist. Stratificarea socială în sens larg se referă la procesul de dispunere a indivizilor şi grupurilor, având caracteristici comune determinate de-a lungul unui continuum de poziţii sociale, ierarhic ordonate pe o scală verticală. În sens strict sociologic termenul de stratificare semnifică procesul prin care structura oricărei regrupări se diversifică şi se ordonează în straturi potrivit unor grade diferite de prestigiu şi/sau proprietate şi/sau putere. Dispunerea pe verticală a straturilor sociale, existenţa de categorii inferioare şi superioare în poziţii sociale, ca o consecinţă a unei distribuţii diversificate a privilegiilor sau a unui sistem de discriminare şi conştientizarea propriei poziţii în ierarhia claselor constituie deci elemente
22

fundamentale pentru studiul şi individualizarea stratificării sociale. Un prim punct de vedere autorizat în teoria stratificării aparţine lui K. Marx care a formulat o definiţie a claselor sociale în termenii antagonici ai posesiei şi controlului instrumentelor de producţie în societatea capitalistă. Există doar două clase determinante în evoluţia istorică, proprietarii mijloacelor de producţie şi proletariatul care îşi vinde forţa de muncă în condiţii de cruntă exploatare. Această viziune a fost extinsă la scara întregii dezvoltări istorice, Marx considerând că soluţionarea conflictului antagonic de clasă prin revoluţia anticapitalistă crează premisele apariţiei unei societăti fără clase. O perspectivă polemică şi complementară în acelaşi timp, în raport cu tentativa marxiană, oferă M. Weber. El consideră clasa socială ca o asociere de indivizi având acelaşi status dar refuză stricta determinare economică completând-o cu cea politică. Dacă Marx recurge la o analiză preponderent economică, Weber distinge trei ordini în sânul societăţii; economică, socială, politică. Acestora le corespund clasele, categoriile sau păturile sociale şi partidele, respectiv trei fenomene diferite de distribuţie a puterii în interiorul unei comunităţi. Membrii unei societăţi se găsesc în trei situaţii diferite: situaţia de clasă – determinată de modul de procurare a bunurilor economice; situaţia ţinând de apartenenţa la o categorie sau pătură socială, privilegiată sau nu în sfera prestigiului, reflex al unei valorizări sociale; situaţia de partid – dată de acumularea de putere politică şi determinată de cerinţa influenţării direcţiei politice a guvernării la nivelul societăţii. Parsons, utilizând concepţia weberiană despre status, oferă o viziune despre stratificarea socială în cadrul căreia indivizii şi grupurile sunt discriminate pe baza unor elemente precumpănitor sociopsihologice. Societatea este compusă din straturi ordonate cuprinzând indivizi şi grupuri care ocupă poziţii sociale similare, deţin cote apropiate de venit, putere şi prestigiu, au un anume status, împărtăşesc aceleaşi standarde de valori, ce generează comportamente şi aşteptări comune. Aceste straturi sunt uşor identificabile deoarece caracteristicile lor accentuate sunt măsurabile şi încadrarea indivizilor în diferite straturi se efectuează cu concursul indivizilor înşişi care se recunosc şi se identifică pe un nivel determinant al scalei sociale. Stratul social, într-o astfel de optică este sinonim cu clasa socială. Stratificarea socială prezintă mai multe forme: casta – sistemul care nu permite trecerea dintr-un strat într-altul şi care se caracterizează printr-un unic criteriu de atribuire, respectiv naşterea; 2) sistemele deschise – în care nu există frontiere între un strat şi altul iar trecerea se face de-a lungul unei scale sociale, fie în sens ascendent, fie în sens descendent. Aceste din urmă sisteme se carac terizează deci prin mobilitate socială. Mobilitatea care se manifestă pe parcursul vieţii unei
23

persoane poartă numele de mobilitate intrangeneraţională. Dacă aceasta se manifestă în succesiunea generaţiilor, ea poartă numele de mobilitate intergeneraţională. Plecând de la definiţia weberiană a statusului şi alţi cercetători au căutat să identifice care ar fi dimensiunile prestigiului social. Pentru Warner acestea pot fi date de informaţii concrete referitoare la ocupaţia indivizilor, tipul lor de locuire, veniturile obţinute şi zona de rezidenţă. Caracteristicile ce pot face distincţia între sistemele de stratificare socială sunt următoarele: 1) gradul de deschidere sau de închidere (caste, straturi, clase); 2) criterii folosite pentru ordonarea straturilor (bogăţia, rudenia, paternitatea, grupul etnic de provenienţă; 3) modalitatea de încadrare într-un strat (perscripţie sau dobândire); 4) difuziunea sau contracţia consecinţelor subdivizării în clase alternative şi stiluri de viaţă; 5) conţinuturile ideologiei ce justifică scala ierarhică făcând referire la autopercepţia şi valorizarea altuia; 6) prezenţa sau lipsa unei conştiinţe de clasă; 7) consensul privind raţiunile în măsură să justifice stratificarea în interiorul diferitelor instituţii sociale (gradul de reuşită în sfera economică şi cel obţinut în familie); 8) examinarea comparativă a gradului de ostilitate şi a conflictului între diferitele straturi şi a tendinţelor de consens şi integrare; 9) distanţa între sistemul efectiv de stratificare şi modelul ideal de stratificare. Spre deosebire de societăţile tradiţionale care sunt închise şi stagnate, societăţile industrialiste, în schimbare, sunt deschise şi cu mobilitate socială accentuată. Este însă important dacă această mobilitate este verticală sau orizontală. În SUA, în fiecare an, potrivit statisticilor oficiale, 25 la sută din populaţie îşi schimbă statutul de rezidenţă şi profesia. Mobilitatea orizontală poate constitui însă doar un factor iluzoriu al accesului social într-un alt strat sau clasă. În SUA, clasa superioară cuprinde 3-4 la sută din populaţie şi este constituită din oameni foarte bogaţi şi influenţi. Bogăţia se transmite adesea de la o generaţie la alta. În cadrul acesteia se conturează o elită aristocratică, un cerc închis (familii precum Kennedy, du Pont, Rockefeller, Vandebilt, care reprezintă doar 1 la sută, restul de 2-3 procente fiind formate din cei cu averi de dată mai recentă. Clasa mijlocie superioară, respectiv 5-10 la sută din populaţie este formată din afacerişti şi profesionişti cu venituri relativ mari (între 50.000100.000 dolari anual), cu pondere în politică şi în viaţa comunităţilor. Clasa mijlocie – salariaţii, „gulerele albe”, cu venituri între 20.00050.000 de dolari anual – reprezintă cam 30-35 la sută din populaţie Imici afacerişti, profesori, manageri, reprezentanţi comerciali). Clasa muncitoare (40 la sută din populaţie), salariaţi în servicii, funcţionari inferiori evidenţiază între 15.000-25.000 dolari anual. Clasa de jos reprezentând 20 la sută” din populaţie se mulţumeşte cu venituri inferioare, sub 15.000 dolari anual, şi cuprinde săraci, beneficiind de serviciile asistenţei sociale, precum şi grupuri minoritare etnic.
24

). grupuri economice. politice. etnice etc. grupuri teritoriale. întâlnit atât în vorbirea curentă cât şi literatura sociologică sau psihologică prezintă o accepţiune „nediferenţiată” – ca să-i spunem aşa – o multitudine de persoane care se află undeva. (un număr de pietoni sau oameni ce aşteaptă trenul în gară. Societatea este studiată prin intermediul grupurilor ce o compun. aşteptări. ORGANIZAŢII. Abordarea sociologică ţine cont mai cu seamă însă de caracteristicile externe ale entităţii numite grup uman. câţiva copii jucând fotbal. grupuri de interese. GRUPURI SOCIALE. Iese în evidenţă astfel o întreagă tipologie a grupurilor sociale (voluntare – nonvoluntare. o categorie profesională. fac ceva. O primă distincţie. BIROCRAŢIE Termenul de grup.V. motivaţii. au o anumită caracteristică. locuitorii unui cartier. dintr-o perspectivă exterioară. chiar cetăţenii unei naţiuni). cu mare valoare operaţională în 25 . Grupul are însă şi o realitate psihologică – o sumă de trăsături comune. Aşa cum remarca Olmsted grupul este văzut din afară. ca o celulă a organismului social. nevoi înmpărtăşite.

Modul cel mai simplu de a descrie această totalitate este de a o defini „noi”. opţiunea politică. cetăţenia). este cea dintre grupurile primare şi cele secundare. K. Exemple: o asociaţie profesională. Primele sunt grupurile cărora le aparţinem. dar mai ales pentru că ele contribuie la formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. un partid politic. Au dimensiuni ample. etnia. Celelalte sunt grupuri la care ne raportăm. Această distincţie este utilă în analiza unor fenomene precum devianţa sau subculturile. sunt reglementate de forme formale. în lucrarea sa „Teoria socială şi structura socială” (1949).). banda de tineri etc. Merton – face. R. teoretică şi aplicativă. grupul profesional. Pe de altă parte. implică o anume simpatie şi o mutuală identificare care se exprimă în cuvântul „noi”. Grupurile primare sunt forma de asociere umană cuprinzând un număr redus de persoane care prezintă un înalt nivel de interacţiune. confesiunea). Individul trăieşte simţindu-se parte a totalităţii. caracterizate prin asociere şi cooperare intimă. la care se poate asocia şi un sentiment de manifestă ostilitate faţă de gruprile externe. ele având un rol comparativ sau normativ.cercetarea sociologică. Colley în lucrarea sa „Organizarea socială” (1909) a oferit formularea clasică pentru grupurile primare. H. Sociologul american C. ce induc o anumită impersonalizare la nivelul relaţiilor între membrii lor. Primele de remarcă printr-un puternic sentiment de identificare şi loialitate al membrilor lor. rezultatul unei asocieri intime. profesia. sexul. Acestea sunt primare în mai multe sensuri. Comunicarea interpersonală este superficială şi sporadică. Grupurile secundare se configurează în antiteză cu grupurile primare. o naţiune. disticţia între grupurile de referinţă pozitive – ale căror norme şi valori sunt preluate de către alte grupuri şi persoane – şi grupurile de referinţă negative – ale căror norme şi valori sunt respinse. fie ele primare sau secundare (familia. Din punct de vedere psihologic. comunitatea religioasă. Alte criterii ce operează în tipologizarea grupurilor (vârsta. faţă în faţă. O altă dihotomie tipologică este cea referitoare la grupurile de apartanenţă şi grupurile de referinţă. aflându-şi scopurile principale ale voinţei în modul de a fi al grupului. Există şi o altă tipologie uzitată în literatura de specialitate anglo-saxonă: grupuri interne (ingroups) şi grupuri externe (outgroups). rasa. o puternică solidaritate reciprocă între membrii săi. în aşa fel încât în anumite privinţe eul propriu al fiecăruia se identifică cu viaţa şi scopurile comune ale grupului. grupul de prieteni. Aceste grupuri sunt sursă de viaţă nu numai pentru indivizi ci şi pentru instituţiile sociale. ea oferă indicii preţioase pentru decelarea nivelurilor de aspiraţii la care se raportează indivizii atunci când se orientează spre anumite grupuri de referinţă. este o anumită fuziune a individualităţii într-o totalitate comună. având produnde rădăcini afective (familia. raţionale. Cum se 26 .

Pot fi distinse două tipuri de structură: 1) orizontală. mai mult sau mai puţin stabile. raporturile de dominaţie-supunere. în legătură cu o metodă specială de studiere a fenomenelor ce se desfăşoară în grupurile mici. respectivii membri ai grupului ajung să stabilească între ei relaţii frecvente. Alături de structura formală a unui grup există şi o structură informală care exprimă orientarea şi intensitatea relaţiilor afective între membrii grupului. o „colectivitate”. Ansamblul poziţiilor acestora formează „structura” grupului. de existenţă în comun. când nu sunt diferenţe individuale în materie de capacitate decizională. 4) când cunoştinţele unui individ din cadrul grupului sunt mai mult sau mai puţin echivalente cu ale celorlalţi. Tehnica folosită pentru a evidenţia structura informală a unui grup poartă numele de socio9metrie. înpărtăşirea a ceva în comun. Termenul „dinamica de grup” a fost avansate Kurt Lewin în 1944. 27 . metodă care se inspiră din „teoria câmpului” potrivit căreia elementele cuprinse într-un câmp de forţă se caracterizează în funcţie de forţele câmpului însuşi. o clasă de indivizi. specifică unui context social anacronic. Fiecare grup are însă pe lângă momentele sale statice în care structura sa poate fi „radiografiată” şi o dinamică proprie. Condiţiile facilitante constituirii unui grup sunt următoarele: 1) un număr de persoane relativ redus – între 8 şi 20. are anumite determinaţii. Abordarea dinamică a fenomenelor vieţii sociale implică referirea la obiectul situaţiei în cazul specific dat. Liderul democratic caută şi oferă maximă colaborare. o categorie socială. autoritar şi „laissez-faire” (dezinteresat sau permisiv). Structura unui grup poate fi reprezentată grafic printr-o organigramă. Pe măsură ce timpul trece gradul de structurare şi organizarea internă a unui grup devin mai stabile.formează un grup? Un grup este în ultimă instanţă un „agregat”. După o anumită perioadă de timp. 2) verticală. Fiecare dintre aceştia ocupă o poziţie determinată în interiorul grupului. 2) concursul pe care acestea şi-l dau pentru atingerea unui obiectiv comun şi convingerea că acesta reprezintă un beneficiu pentru toţi. privind dimensiunea afectivă. 3) când competitivitatea între membri este scăzută şi colaborarea este strânsă. la comportamentul indivizilor şi la comportamentul de grup în contextul respectiv. Lippitt şi White în lucrarea lor „Autocraţie şi democraţie” (1960) au studiat comportamentul liderilor de grup şi au identificat trei stiluri de conducere: democratic. privind dimensiunea puterii. când prevalează un spirit de într-ajutorare şi nu există preocupare pentru supremaţia unora asupra altora. ce indică relaţiile pe care le întreţine cu ceilalţi în raport cu o dimensiune dată. 6) când un grup de indivizi doreşte să iasă dintr-o situaţie de izolare. 5) când este foarte probabil să existe simpatii şi ataşamente reciproce şi comune. este rezultanta acţiunii unor factori care favorizează apariţia unei componente de grup.

Organizaţia se originează ca raţiunea de a fi a unei ordini finalizate. în genere. discută asupra a ceea ce este de făcut. aşteptarea este marcată de inerţie şi lipsă de coeziune internă. ne conformăm acestora şi devenim. identificarea cu ceilalţi şi cu scopurile urmărite în comun. grupul apare dezbinat. Dar indivizii nu rămân prin aceasta „captivi”. de referinţă. Merton sesiza chiar că aspiraţia unui individ de a deveni membru al unui grup de referinţă poate fi caracterizată ca o formă de socializare anticipată. Când domină atmosfera agresivă în grup există o stare de aşteptare încordată. un ansamblu de instrumente (organe) alese. Liderul autoritar exercită puterea de manieră despotică. contingente. prin raportare la ceilalţi. Grupurile formale şi cele secundare evidenţiază o sumă de caracteristici ce permit înţelegerea mecanismelor prin care în lumea modernă anumite structuri se instituţionalizează şi dau naştere acelor entităţi pe care cu un termen generic le denumim organizaţii. cooperarea este accentuată şi interesul comun evident. alta de apatie. segmentează activităţi. nu admite sfaturi şi sugestii din partea membrilor grupului. mai multă rigoare şi eficienţă. nu controlează. bazată pe interese istoriceşte determinate. nici efort comun. Când conducerea este tributară stilului permisiv. lasă altora maximă libertate de acţiune. cu propensiuni spre rebeliune. ci apar forme de raportare şi la alte grupuri. A aparţine unui grup presupune a accepta normele şi valorile acestuia. răspunde exigenţelor convieţuirii în cadre naturale sau culturale şi exprimă însăşi durata şi formula unei societăţi date. de interacţiunea între subiecţi care au acceptat formalizarea părţilor şi rolurilor ce le revin în plan executiv. Liderul „laissez-faire” sau permisiv dă dovadă de dezinteres şi indiferenţă în relaţiile cu membrii grupului. Prin organizaţie se înţelege. 28 .acceptă critici şi sugestii de la alţii. nu stimulează şi nu ajută pe nimeni. noi înşine. În viaţă aparţinem unui număr imprecis de grupuri. conferind interacţiunilor dintre indivizi. spre deosebire de socializarea primară la care ne vom mai referi în cele ce urmează. Faptul organizaţional este o exteriorizare concretă a solidarităţii umane. urmăreşte rezultate. mai presus de toate. Este o modalitate socială care în circumstanţele date organizează eforturi umane. nu are încredere în ceilalţi. unii membri se pot uni împotriva liderului sau a unui pericol extern. Când atmosfera de apatie domină. În sens sociologic organizaţia este un ansamblu sau sistem operativ caracterizat. una agresivă. În cazul conducerii democratice. nu colaborează. conştiinţa de grup este cvasiinexistentă. predeterminte şi oportun coordonate de către un subiect sau grup în vederea atingerii unei finalităţi. refuză orice raport de comunicare în legătură cu modul în care ia deciziile. nu există colaborare între membrii săi. agresivitatea între membri în confruntarea cu liderul este minimă. Efectele produse de exercitarea celor trei stiluri pot fi astfel rezumate: conducerea autoritară provoacă două tipuri antitetice. favorizează dialogul cu toţi şi între toţi membrii grupului.

graţie specializării şi segmentării sarcinilor 2) modelul birocratic weberian. propensiunea funcţionarilor – în acest caz a funcţionarilor de partid – de a-şi perpetua poziţiile-cheie în structurile organizaţionale. Persons consideră că orice sistem social organizat este structural diferenţiat. Structura administrativă a unui stat sau a unui mic birou local are o constantă birocratico-organizaţională care nu este altceva decât raţionalitatea aplicată. constituite formal şi normativ din membri ce decid regulile activităţii prestate unice şi colective. Merton este tentat să vadă birocraţia prin prisma dimensiunii publice (administrative a statului în diferitele sale articulaţii) în vreme ce alţi autori se arată atraşi de dimensiunea privată a acesteia. Normele şi cele mai minuţioase prescripţii dobândeau un rol atât impersonal cât şi imperativ care mobilizează indivizii în mod mai eficient. Taylor. Birocraţia este o distribuţie de sarcini ce reclamă o subordonare necondiţionată. 3) modelul relaţiilor umane – o versiune moderată a taylorismului care scoate în evidenţă factorul uman a accetuat inerent 29 .). pe de o parte prin forţa principiului autorităţii. W. După cum se poate vedea. sociologia organizaţională studiază în plus dinamica faptului asociativ şi structurat deja în act. cât şi ipoteza-proiect a unui fapt încă posibil. prin ştiinţificitatea competenţelor pe care însuşi mecanismul organizaţional le solicită.Teoriile sociologice clasice ale organizaţiei îşi au punctul de plecare în concepţia lui Max Weber ale cărei liniamente au fost fixate în lucrarea „Economie şi societate” apărută postum. eludând principiile democratice pe care le confiscă în folosul lor în aceeaşi familie de spirite merită să fie menţionat şi sociologul american C. T. W. Modelele organizaţionale – care au un important rol euristic în explicarea fenomenelor organizaţionale se relevă după cum urmează: 1) modelul clasic al conducerii ştiinţifice – reprezentat de F. cu lucrarea sa de referinţă „Elita puterii” (1959). Firmă etc. Mills. Mosca şi R. Şcoală. sunt direcţionate şi nemijlocite în vederea atingerii scopurilor stabilite. în 1922. autorul lucrării „Principiile managementului ştiinţific” (1903). făcând sinteza acelor momente. căruia i se pot asocia sociologii şcolii italiene G. şi pe de altă parte. Birocraţia face astfel posibilă dominaţia legal-raţională. Pentru Weber birocraţia este sinonimul fenomenului organizaţional. se întemeiază pe o riguroasă ierarhie a funcţiilor de conducere şi execuţie. Michels. asigurându-se şi prevăzându-se o perfectă atingere a scopurilor unei organizaţii eficiente. Izvorul supunerii este autoritatea legii. primul vede birocraţia ca o caracteristică organizatorică a statului în vederea raţionalizării instrumentelor de formare a clasei politice şi de selectare a reprezentanţilor ei cel de al doilea accentuează „legea de fier” a oligarhiei. în vederea atingerii unor scopuri preastabilite sau convenite prin intermediul distribuţiei de sarcini şi rolul ierarhiilor şi funcţiunilor (vorbim de Biserică. Armată. Sociologia înregistrează şi interpretează sursa şi funcţionarea organizaţiilor formale şi complexe.

d) modele monografice sau „prisma variabilelor”. Parsons. diferenţiată potrivit treptei ierarhice a sarcinii. Argyris. ci ideii de drept pe care o reprezintă. 5) funcţionarii consideră activitatea în propriul oficiu ca profesiunea lor unică. L. c) modelul de inspiraţie al relaţiilor umane – o psihologie organizaţională. Crozier. 6) avansarea în carieră vine odată cu vechimea în funcţie. K. Coser. Potrivit previziunilor lui Weber. În definirea şi aprofundarea modelului ideal – tipic al birocraţiei M. 7) prestaţia este complet separată de „mijloacele administrative”. sau prin combinaţia ambelor criterii şi depinde de aprecierea superiorului. propunerile. 3) asumarea sarcinilor se produce pe baza unui contract şi a selecţiei personalului funcţionăresc pe criterii de calificare profesională care se verifică prin examen şi este certificată de o diplomă. având ca reprezentanţi pe R. fiecăruia fiindu-i precizată competenţa specifică. C. 2) oficiile au un regulament ierarhic. G. A.latura psihosociologică a fenomenului organizaţional (vezi cercetările lui E. 2) esenţa drepturilor constă în reguli abstracte între care administraţia garantează urmărirea raţională a intereselor grupului. 4) modele derivate cum ar fi: a)modelul de inspiraţie clasică – având în centruul preocupărilor tema deciziei organizaţionale (vezi H. Merton. Hawtorne-Chicago. Weber abea în vedere că organizaţia se întemeiază pe autoritatea legal-raţională presupunând: 1) o reglementare a drepturilor astfel încât acceptarea sa să fie generalizată. Mayo efectuate la Wesrten Electric Company. dispoziţiile şi prescripţiile de orice tip sunt menţionate în scris. ca urmare a accentuării raţionalizării relaţiilor sociale. R. insistând asupra disfuncţionalităţilor birocraţăiei – R. March „Organizaţiile” (1958). secolul al XX-lea ar fi urmat să stea sub semnul unei inevitabile ascensiuni a birocraţiei. ei fiind personal liberi. Gouldner. el notează totuşi disfuncţionalităţile la nivel politic care ar putea conduce la o excesivă birocratizare a sistemului social. b) modelul de inspiraţie weberiană. fără aproprierea resurselor. A. e) modelul sintetic sistematic (structural funcţional) T. 8) toţi funcţionarii sunt supuşi fără deosebire unei discipline riguroase şi controlului 9) funcţionează principiul conformităţii documentelor. A. Etzioni. Dahrendorf. Consideraţiile lui Weber asupra fenomenului birocratic nu sunt pătrunse de un optimism necritic şi chiar dacă nu consacră mult spaţiu problemelor legate de ineficienţa şi rigiditatea procedurilor administrative. 4) cei care trebuie să se subordoneze o fac doar pentru că sunt membri ai unei asociaţii anume 5) obedienţa este datorată nu unei persoane. Mentalitatea pe care o încurajează o 30 . De aici se prefigurează şi caracteristicile fundamentale tipice ale organizaţiei monocraticobirocratice ideale: 1) funcţionarii sunt ţinuţi în subordine de reglementări ale organizaţiei. 3) deţinătorul puterii legale trasează ordine celor ce i se subordonează pe baza unui comandament abstract. M. Simon – J. Likert. A. avându-se în vedere prestaţia. principală. 4) recompensarea prestaţiilor corespunde cu o stipendie stabilită în bani.

S-ar produce astfel o diminuare progresivă a ariei de recrutare a liderilor politici a căror caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a gestiona responsabil propriile decizii. 3) aşteptarea indiferentă sau pseudobirocratuică în cazul celor pentru care normele nu sunt considerate serioase şi demne de interes de către membrii organizaţiei. omogenizată şi solidarizată de interese comune. În SUA modelul weberian a suscitat interes în special în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut. unul dintre exponenţii radicalismului sociologic din SUA. în cazul celor pentru care normele sunt acceptate ca necesare şi utile interesului comun. 31 . fiind în măsură să se adapteze cerinţelor epocii. 2) aşteptarea reprezentativă. ceea ce face ca să apară un refuz miop din partea funcţionarilor al oricăror tendinţe de schimbare socială. a sesizat apariţia a trei tipuri de aşteptări în conformarea la normele birocratice: 1) aşteptarea punitivă. astfel încât funcţionarii vor oscila în subordonarea lor ierarhică între cei care sunt competenţi şi cei care deţin autoritatea administrativă directă. excesiv de negativă avea ca sursă experienţa biografică a autorului. reluând problema acestui raport conflictual între autoritate şi competenţă. Mannheim în lucrarea „Ideologie şi utopie” a acordat între altele şi o atenţie deosebită chestiunii conservatorismului birocratic. să planifice viaţa socio-economică a ţării pentru a pune bazele unui stat al bunăstării. Această viziune. autorul lucrării „Revoluţia managerială” a evidenţiat mai ales faptul că specializarea crescândă a categoriilor profesionale reprezentate de manageri şi lucrători în cadrul diferitelor oficii va face inevitabilă o redimensionare a raporturilor între sectorul public şi cel privat. Burnham. O problemă importantă abordată în sociologia americană de orientare structural-funcţionalistă a fost cea a raportului (conflictului) între autoritate şi competenţă şi autoritate în interiorul structurilor birocratice. care va avea o mobilitate pronunţată în plan vertical ajungând să înrâurească în mod determinant deciziile puterii politice. el îşi revizuieşte poziţiile sesizând că birocraţia britanică nu era o entitate monolitică şi insensibilă la presiuni sociale. ca urmare a faptului că regulile sunt suportate ca o imixtiune a unui grup exterior şi receptate de o manieră constrângătoare. confruntat în anii ‘20-’30 ai veacului al XX-lea cu birocraţia germană a Republicii de la Weimar.astfel de situaţie nu ar fi alta decât deresponsabilizarea în grad înalt a noilor generaţii care vor manifesta tendinţa de a se descărca de răspundere pe seama superiorilor ierarhici. A. transformă orice problemă politică într-o simplă chestiune administrativă. care într-o epocă de raţionalizare intensă. ci o instituţie ce depăşise vechile prejudecăţi structurale. Viitorul societăţii va fi marcat de emergenţa unei elite tehnocratice. Teoria birocrartizării a cunoscut şi o dezvoltare post-weberiană K. Ajuns la începutului celui de al doilea război mondial în Anglia. Gouldner. J.

Blau care a valorizat în mod semnificativ importanţa relaţiilor umane în funcţionarea mecanismului birocratic. ceea ce ar contribui la o birocratizare a structurilor puterii politice. Eisenstadt care a surprins tendinţa birocraţiei de a exercita presiuni asupra grupurilor sociale pentru controlarea fluxurilor resurselor. Concentrarea puterii în organizaţiile de tip birocratic a fost atent examinată la nivel microsociologic de sociologul francez M. dezavantajate fiind acele sectoare în care nu este necesară înalta competenţă tehnologică. care a demonstrat că normele şi regulamentele pot fi utilizate în avantajul celor ce deţin poziţii privilegiate la niveluri discreţionare maxime. N. ceea ce duce la o ruptură între vârful ierarhiei şi baza acesteia. Această situaţie poate fi depăşită recurgându-se la procedee de elasticizare a structurilor şi accentuare a imparţialităţii controlului subordonaţilor.O contribuţie însemnată la dezvoltarea sociologiei birocraţiei a adus P. 32 . limitându-se arbitrariul superiorilor ierarhici. Interesant este şi punctul de vedere al sociologului american S. el a pledat pentru participarea tuturor membrilor la procesul decizional în cadrul organizaţiei şi a evidenţiat posibilitatea ca o parte a funcţionarilor să interpreteze normele în raport cu mutaţiile survenite într-o împrejurare sau alta. Crozier în lucrarea sa „Fenomenul birocratic”.

Pentru înţelegerea esenţei procesului de socializare sunt necesare mai multe contextualizări. când socializarea produsă într-o anumită perioadă îşi va fi arătat roadele. Procesul de socializare se întinde practic pe parcursul întregii vieţii unui individ. funcţiile şi rolurile pe care le va îndeplini în grup. Inserţia socială a unui individ este pregătită. Învăţarea nu se încheie niciodată cu absolvirea unei şcoli şi nici nu este limitată doar la perioada copilăriei ori adolescenţei. clasa socială de apartenenţă. SOCIALIZAREA Termenul de socializare desemnează procesul prin care un nou membru al unui grup social îşi însuşeşte valorile. 2) prin „referire orizontală”. status sexual etc. pe parcurs maleabil. aşteptările şi comportamentele ce vor fi împărtăşite cu ceilalţi în cadrul vieţi a de grup. În definirea noţiunii de socializare un inevitabil punct de plecare îl reprezintă rezolvarea tensiunii dihotonice între natură şi cultură.VI. normele. 3) prin „referire cronologică şi longitudinală” cu trimitere spre viitor. la agenţii socializării – părinţi. învăţători. Socializarea poate fi raportată la perioada învăţării într-o primă etapă biografică: 1) prin „referire la altul”. într-o măsură ce variază de la o persoană la alta. educatoare. influenţabil la acţiunea concertată sau 33 . acele valori şi aşteptări care fac trimitere la viitoarele roluri de îndeplinit ca adult. dar care este „tabula rasa” iniţial. sunt însuşite. pe baza unor acumulări de cunoştinţe şi îmbogăţirii experienţei de viaţă. Socializarea anticipează cumva comportamentul ulterior al unui individ. Unii teoreticieni consideră că omul trebuie privit ca fiind o entitate disponibilă pentru socializare. pentru a deveni. la grupul celor de aceeaşi vârstă.

Manifestările sale vitale se datoresc unor combinaţii de impulsuri nervoase şi instincte de supravieţuire şi nu conştiinţei în măsură să manipuleze o formă primitivă chiar de limbaj. refulări pot fi atenuate sau vindecate. în cadrul căreia ne-am născut şi trăim. geneticii. Indiferent de conţinutul procesului de socializare. norme. în raport cu anumite aspecte comportamentale. adult. Freud. Lucru dovedit de o serie întreagă de cercetări ştriinţifice în domeniul biologiei. Dar problema care rămâne este modul de internalizare a seturilor de valori. până în prezent. biochimiei. şcoala. chiar şi la nivelul instinctului de supravieţuire. atunci când nu neagă explicit posibilitatea unei socializări sau resocializări la o vârstă matură. În opoziţie cu această viziune care supralicitează importanţa factorilor aşa-zis „culturali” sau „social-ambientali”. în fundamentarea teoriei psihanalitice. Experienţa primilor ani de viaţă condiţionează comportamentul viitor. cât şi pe cei ambientali. chiar dacă prin terapie psihanalitică unele manifestări nevrotice. angoase. Pe de altă. prietenii de aceeaşi vârstă. respectiv nu există argumente solide pentru un algoritm de „socializare ştiinţifică” standardizată şi infailibilă. printr-o serie secvenţială de schimbări. biofizicii. instrumente valide de cercetare care să permită măsurarea influenţei şi aportul fiecăruia dintre aceşti factori la modelarea omului. Analizând sumar cele două viziuni putem spune că modul social de a fi al individului uman este preformat încă de la naştere şi este independent de experienţa la care este expus în contact cu ambientul socio-cultural. La naştere omul nu este automat o fiinţă socială. de factorii sociali şi că anumite comportamente apar doar atunci când succesive acumulări cantitative fac loc unor prefaceri de ordin calitativ. cum aprecia Durkheim. embriologiei etc. de răspuns reflex la stimulii externi. De-a lungul unor încercări şi erori. omul devine o fiinţă socială. Unele cercetări tind chiar să pună în evidenţă condiţionarea socială a factorilor interni. sau prin presiunea conformismului social. mass media. parte conceperea dezvoltării individului doar în termeni cvasimecanici. nu există. Freud nu-şi ascunde rezervele pledând într-un fel pentru o anume inflexibilitate a naturii umane. diferitele grupuri sociale. diverşi autori în domeniu pun accent pe ceea ce s-ar chema „natura umană”. prin abilităţi de comunicare cu ceilalţi. genetici. internalizarea culturii unei societăţi. S-a dovedit ştiinţific faptul că stimulii hormonali sunt influenţaţi de experienţa socială. se realizează prin interacţiuni simbolice. lua în considerare atât factorii înnăscuţi. 34 . Care sunt acei factori care determină efectiv dezvoltarea personalităţii umane rămâne o problemă deschisă. nu explică specificul procesului de creştere şi schimbare socială. caracteristicile genetice ale individului având rol preeminent pe parcursul procesului de socializare.disparată a unor agenţi de socializare şi factori ambianţi – familia. aşa cum consideră Parsons. chiar dacă poate fi corectă până la un punct.

potrivit „modelului personal” şi „modelului poziţional”. indivizii vor adopta ca modele de comportament persoanele care se bucură cel mai mult de afecţiunea lor (Sears). pentru care. în cazul imitaţiei personale. mai direct spus. evocă şi întăreşte comportamentul individual. 2) puterea provenind din controlul resurselor sociale apreciate. Identificarea cu modelul poziţiei sociale este funcţie a percepţiei din partea subiectului a poziţiei modelului în sistemul social. Guthri. în cazul imitaţiei unui model de poziţie. vârstă. Primii privesc conţinutul răspunsului. Cele două tipuri de imitaţie se bazează pe două tipuri de putere: 1) puterea unei ameninţări personale. imitaţia are în vedere atributele inerente poziţiei sociale definite de sex. clasa socială. s-a demonstrat de asemenea că efectele gratificante sau inhibitorii ale expresiilor de aprobare sau dezaprobare variază în raport cu sexul. indică probabilitatea ca răspunsul să fie conform unui „program”. sunt pozitivi când accentuează forţa răspunsului sau negativi când o diminuează. imitaţia are în vedere atributele persoanei admirate. o reacţie iniţiată în concordanţă cu stimulul.simboluri. comportamente. procesul de socializare apare ca un produs de întăriri secvenţiale pe care individul le-a primit sau le primeşte în situaţii particulare. Acceptând această poziţie teoretică. Procesul de imitaţie se produce în două modalităţi. În cazul primului. modul în care mecanismele de învăţare funcţionează la scară individuală şi socială. grupul de apartenenţă. Teoria „întăririi” sociale a acţiunii stimulilor în procesul socializării. Subiectul uman este văzut ca un organism pasiv sub controlul unui agent de socializare care distribuie recompense şi pedepse. Stimulul este un element ambiental contingent care sugerează. este vorba de puterea directă a modelului asupra individului. Hall şi Skinner pleacă de la studiile experimentale ale psihologului rus Pavlov. Există două categorii de stimuli: discriminanţi şi întăritori. vârsta. în cel de-al doilea caz. Teoria imitaţiei sau identificării pretinde că indivizii învaţă unii de la alţii prin intermediul observaţiei şi că experienţa directă a întăririi nu este relevantă pentru modificarea comportamentului uman. profesie etc. În special în perioada copilăriei. teorie avansată de Thorndike. în vreme ce ignoră acei factori interesaţi în procesele de maturizare şi care nu cad sub controlul forţelor ce acţionează din exterior. potrivit teoriei întăririi stimulilor. Identificarea cu un model personal este funcţie a familiarizării cu modelul însuşi. ar trebui să opereze în mod uniform şi constant. O altă ipoteză avansată are în vedere faptul că un comportament se modelează după cel al indivizilor ce ocupă poziţii care sunt asociate recompenselor dorite (Whiting). Teoria dezvoltării cognitive pleacă de la premisa că individul 35 . Stimulii întăritori sunt reprezentaţi de anumite evenimente recurente care fac posibil un răspuns ce succede sau precede.

a rolurilor pe care membrii grupului le au de îndeplinit. valorilor şi modelelor de comportament care acţionează asupra indivizilor astfel încât aceştia din urmă să se 36 . subiectul înscris în procesul de socializare nu este pasiv. modelele culturale prevalente transmiţându-se din generaţie. Studiile sociologice întreprinse de Parsons şi colaboratorii săi au scos în relief o distincţie între socializarea primară – care se înfăptuieşte în primii ani de viaţă şi în care se constituie structura de bază a sistemului personalităţii fiecăruia – şi socializarea secundară – care constă într-o orientare şi o specializare în vederea asimilării rolurilor pe care individul le va îndeplini succesiv. Menţinerea sistemului social se realizează printr-o recrutare şi selecţie socială adecvate. Finalitatea socializării se suprapune conformităţii sociale. Dacă antropologia culturală integrează problema socializării într-o perspectivă mai amplă. ci în interacţiune cu ambientul său. socializarea este un proces prin care aşteptările şi comportamentele indivizilor trebuie să fie conforme cu normele sociale. Lewin şi J. socializarea este o operaţie normală la nivelul sistemului social pentru a fi evitate comportamentele deviante şi pentru ca acesta să-şi menţină configuraţia şi coeziunea. Pe măsura dezvoltării individului. reflectând astfel însuşirea unor norme culturale şi a simbolurilor necesare comunicării cu ceilalţi. un simplu receptacol de stimuli. Altfel spus. permiţând formarea grupurilor umane şi apariţia de relaţii şi sentimente interumane eliberate de agresivitate. Pentru Freud. organizarea socială reclamă ca instinctul sexual să fie sublimat. Aici se relevă importanţa factorilor „civilizării” de care vorbea sociologul german N. imediat perceptibil. Agenţii de socializare sunt elementele responsabile cu transmiterea normelor. Reprezentarea cognitivă este relativ limitată şi focalizată pe un aspect al realităţii. Piaget. a culturii care determină limitele experienţelor socializante. ce pot avea un potenţial distructiv asupra vieţii sociale. pe parcursul vieţii. şi astfel să perceapă evenimentele lumii exterioare în mod subiectiv şi dependent de câmpul relaţiilor şi interacţiunilor între simbolurile pe care le produce. Elias. codificată. prin definirea normelor şi sancţiunilor. Potrivit teoriei dezvoltării cognitive. mesajele recepţionate sunt asimilate într-o structură cognitivă existentă. Noile experienţe. în psihanaliza freudiană socializarea este tratată în termeni de „domesticire” şi „canalizare” a instinctelor şi pulsiunilor înnăscute ale omului. ce face posibilă” acomodarea la cerinţele mediului. Din punct de vedere sociologic. Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii sunt psihologii K. el fiind în măsură să articuleze şi să asambleze aceste simboluri. Dacă se cunosc normele şi sancţiunile impuse de o structură socială se pot anticipa comportamentele indivizilor fără a se acorda o atenţie specială detaliilor ce ţin de procesul învăţării.creează valori care au funcţia de a reprezenta realitatea. reprezentarea cognitivă se separă progresiv de ambient şi tinde să devină neutră. Structura cognitivă suferă un permanent proces de reorganizare.

În cazul copiilor şi tinerilor influenţa sistemului mass media este covârşitoare şi cu efecte adeseori negative prin modelele superficiale şi contaminante (formele facile de succes social. dar menirea ei fundamentală pentru individ este de a stabiliza într-o mai mare măsură dezvoltarea cognitivă şi achiziţia de informaţii cu privire la normele şi valorile comunităţii şi adjudecarea unor comportamente sociale care să fie acceptate de către comunitate. În primii ani de viaţă individul este complet dependent de familie. în piramida trebuinţelor. în grupurile sociale. Mare parte dintre aceste nevoi sunt satisfăcute în familie. Rolul instituţional al şcolii tinde să se substituie în anumite privinţe familiei. 2) sociale. ceremoniale şi experimentarea unor practici participative care ulterior se vor desfăşura în însuşi câmpul relaţiilor sociale. predomină orientarea universalizantă şi cu finalitate conştientizată. afecţiune.conformeze exigenţelor ce funcţionează la nivelul grupurilor sociale. pornografie etc. dar procesul de socializare solicită şi acţiunea altor agenţi. Piaget a demonstrat că mai cu seamă copiii ajung la un înalt nivel de „conştientizare morală”. protecţiei etc. 37 . este grupul de prieteni.. care vizează construirea unei identităţii proprii. În cadrul acestui grup ei descoperă respectul şi solidaritatea. ţinând de asigurarea hranei. care ocupă o poziţie privilegiată în structurarea personalităţii individului. la maturitate influenţa părinţilor este substanţială. mai mult sau mai puţin conştient şi profitabil. de exemplu şcoala. J. dar şi mai târziu. îmbrăcămintei. Dacă în familie prevalează orientarea particularizantă. stabilea patru nevoi fundamentale: 1) fizice. extrem de expansiv. sentimentul dreptăţii şipropensiunea spre reciprocitate în raport cu ceilalţi. în special în cele profesionale. Socializarea în grupul celor de aceeaşi vârstă este un complement indispensabil al socializării în familie. Un alt agent de socializare. Mead sublinia faptul că în grupul de afinităţi cu cei de aceeaşi vârstă apare necesitatea internalizării sistemelor de valori şi norme comunitare dar şi ale subculturii căreia tinerii îi aparţin. Primul în ordine temporală şi nu numai între agenţii de socializare se numără familia. Maslow. la interacţiunea socială. violenţă. 3) stimă” de sine. în ultimele decenii se dovedeşte a fi mass media care exercită o funcţie de întărire a aşteptărilor preexistente la nivelul indivizilor. Şcoala consolidează acţiunea exercitată de alte instituţii ale comunităţii prin instruire. nu însă în raport cu grupul de adulţi. înţelegere de către ceilalţi. G. H. 4) autorealizare referitoare la valorificarea potenţialităţilor. Pe această cale individul devine apt de a participa. Un alt agent de socializare. Aceşti agenţi de socializare acţionează fiecare în parte dar şi în concordanţă unii cu alţii. de aceeaşi etate şi status.) pe care le oferă. cu incontestabilă relevanţă. dovedind o propensiune spre adoptarea unor poziţii de cooperare sau de autonomie cu cei de aceeaşi vârstă şi având acelaşi status.

sindicatele. partidele politice. Interacţiunea este însăşi substanţa vieţii sociale. asociaţiile voluntare. respectiv transmiterea la nivel individual a conţinuturilor culturii politice a societăţii. nesistematică datorată şi familiei şi mediului apropiat dar şi cu o socializare deliberată. Socializarea politică. instituţiile. sentimente.Alţi agenţi de socializare cu influenţă notabilă şi diferenţiată sunt Biserica. VII. Eubank a identificat două mari tipuri de interacţiune: 1) cea care conduce la opoziţie (conflict. sistematică. competiţie. generează un 38 . de o educaţie civică. strict controlată. pentru socializarea sa şi învăţarea de către acesta a rolurilor sociale. Interacţiunea este condiţiafundamentala pentru dezvoltarea psihică a individului. de egalitate şi asemănare între protagonştii procesului ce asigură stabilitatea grupului în ansamblul său. Interacţiunea este forţa internă a acţiunii colective văzută din perspectiva celor ce participă la viaţa de grup sau activitatea unei organizaţii. funcţiile şi procesele politice. Un aspect important al procesului de socializare priveşte acumularea de cunoştinţe şi internalizarea de norme şi orientări activale referitoare la sistemul politic. a unor aşteptări şi valorizări ale acestora pe baza cărora se produc opţiuni şi se manifestă anumite preferinţe politice. aceasta din urmă îşi întemeiază efectele pe un grad de continuitate. atât cu o socializare incidentală. reacţii. Avem de-a face aici. este parte şi faţetă a socializării de ansamblu a indivizilor. cum se întâmplă în regimurile democratice sau de o îndoctinare politică. Interacţiunea are loc când o entitate ce acţionează. INTERACŢUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELE SOCIALE Interacţiunea socială este procesul prin care indivizii şi/sau grupurile se influenţează reciproc printr-un transfer permanent de idei. aşa cum se întâmplă în regiunile nedemocratice de tip totalitar. fuziune). 2) cea care conduce la acord (combinaţie. a informaţiilor privind structurile.

stimul de acţiune răspuns din partea altei entităţi. O interacţiune negratificantă poate deveni conflictuală. un grad sporit de securitate personală. Studiile asupra interacţiunii sociale examinează cu precădere comportamentele umane în contexte de grup. când unii dintre protagonişti se derobează de răspundere. La începutul unei relaţii. în sensul că activitatea lor devine interdependentă. Avem de-a face cu o co-acţiune. difuz şi imponderabil asupra lor. subiecţii acesteia influenţând şi fiind influenţaţi la rândul lor de către cei cu care sunt implicaţi prin similaritate între relaţie ce poate fi definită ca biunivocă. având fiecare responsabilitatea desfăşurării relaţiei. interacţiunea continuă. valorizează trăsăturile personalităţii celorlalţi. reciproc convenabile. contextul având un rol stimulativ. dă măsura unei intenţii materializate prin acţiune şi evidenţiază modul în care efectele propriei acţiuni. orice acţiune stimulează o reacţiune ce moderează sau modulează acţiunea iniţială. dacă nu ea se întrerupe. comportând riscuri. fiecare participant îşi relevă diferitele faţete ale personalităţii sale. ea nu se produce doar între doi indivizi ci şi între individ şi grup sau între două ori mai multe grupuri. la scară microsociologică. Alte situaţii conflictuale la nivelul interacţiunii sociale îşi au sursa în poziţii divergente de clasă de apartenenţă a indivizilor. Interacţiunea constituie un proces circular. O astfel de situaţie apare atunci când se manifestă dorinţi egoiste de satisfacere doar a propriilor interese (potrivit expresiei latineşti „homo homini lupus”). Dacă există probe gratificante. sau apar din poziţii divergente datorate rolurilor pe care indivizii le ocupă în grup. suspendând sau anulând interacţiunea. se eschivează de la acţiune. Interacţiunea reciprocă a persoanelor este cea care le leagă pe acestea într-un sistem social coerent şi articulat. ale reacţiei celorlalţi se răsfrâng asupra sa. ci acţionează în comun cu ceilalţi. Există însă situaţii de criză. în disimetria raporturilor de putere. concomitent. O interacţiune este gratificantă dacă participanţii primesc „recompense” superioare „preţului” plătit prin investiţia de afectivitate şi încredere în partenerii cu care au de-a face (exemplul tipic: o asociaţie regrupând prieteni). De ce? Pentru că doar comportamentul. Interacţiunea se păstrează atunci când ambii participanţi (dacă este vorba de o diadă acţională) obţin efecte dezirabile. rezultanta fiind o coacţiune pe parcursul căreia protagoniştii devin parteneri şi-şi ajustează permanent poziţiile şi aşteptările. 39 . într-o situaţie dată. satisfacţii. Prin intermediul interacţiunii ambele părţi învaţă sau împărtăşesc stiluri fundamentale de reacţie una faţa de cealaltă. Această constatare implică determinarea unităţii de acţiune şi elaborarea unui cadru de referinţă care să permită identificarea şi clasificarea conexiunea unei acţiuni cu celelalte. observă cum reacţionează ceilalţi la toate aceste aspecte şi. Putem spune că oamenii nu acţionează doar în prezenţa altora.

la rândul lor. pe această cale influenţând rezultatul interacţiunii sociale. Există un spectacol pentru public şi culise. Goffman (1959). într-o anumită lumină şi încearcă să câştige acceptarea sa de către ceilalţi sau acordul acestora pentru un gen de acţiune. linii de acţiune pe care ei şi le impun interacţionând. ca fiind o abordare dramaturgică. Publicul ia cunoştinţă doar de ce vede pe scenă nu şi de ceea ce se petrece în culise. Conceptul central de rol social trimite la ideea de dramă. Interacţiunea presupune nu mai puţin reajustarea strategiei mutual convenite şi acceptate pentru atingerea obiectivelor prin încercări şi erori. De fapt Bales reia într-un fel ideea lui Thomas (1931) potrivit căreia în orice interacţiune simbolică se consumă un act de atribuire de sens în context social. sistemul social sau cultura. Totul se desfăşoară ca şi cum ar fi o punere în scenă. ceea ce el numea definirea situaţiei. oamenii sunt capabili să improvizeze în situaţii noi şi neobişnuite. o acceptă. Adecvarea reciprocă a comportamentelor lor va urma anumite obiective. De modul în care oamenii definesc situaţiile care-i privesc depinde maniera în care vor interacţiona unii cu ceilalţi. abordarea dramaturgică este o tentativă de a concilia punctul de vedere structural al interacţiunii sociale. Atribuie diferite sensuri aspectelor mediului lor de viaţă pentru ca apoi să acţioneze asupra acestor aspecte în lumina sensurilor atribuite. Ea a fost denumită. Aşa cum remarca Goodman. Prezentarean unor identităţi diferite în situaţii diferite nu este expresia unei lipse de onestitate. El a subliniat că sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jur îi determină să acţioneze în anumite feluri. Elementul cel mai important pentru interacţiunea socială este organizarea imaginii. Thomas făcea următoarea constatare: „dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială ordonată şi predictibilă.În lucrarea sa „Analiza procesului de interacţiune” (1953) R. dacă indivizii cred în identitatea pe care şi-o asumă. plecând de la aserţiunile lui T. Bales. consideră că atenţia cercetătorilor trebuie să se concentreze pe actiune – ce cuprinde de fapt interacţiunea – şi pe situaţia în care se desfăşoară acţiunea. Parsons şi de la o sumă de observaţii empirice pe baza unor experimente. De aceea viaţa socială este un amestec de ordine 40 . indiferent că se are în vedere personalitatea. Eul se prezintă celorlalţi într-o anumită ipostază. cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii simbolice. acestea sunt reale prin consecinţele lor” (de exemplu: o persoană paranoică obsedată de convingerea că este ţinta unei conspiraţii va acţiona automat de o manieră defensivă). Indivizii joacă roluri diferite în situaţii diferite. O perspectivă incitantă care s-a bucurat de interes deosebit în comunitatea intelectuală sociologică este cea propusă de E. prin similitudine cu lumea teatrului şi spectacolului. O persoană adoptă o identitate sau conferă altora anumite identităţi. o prezintă celorlalţi iar aceştia.

beneficii proporţionale cu costurile implicate de o astfel de situaţie. Interacţiunea socială este posibilă pentru că modul de a reacţiona al oamenilor nu este aleatoriu. ei trebuie să fie în măsură să ofere partenerilor lor de interacţiune ceva echivalent. unele relaţii sunt profunde. aducea completarea că oamenii au relaţiile pe care le merită. Dacă indivizii vor să menţină o relaţie specială. Blau. Homans a avansat în 1961 conceptul de „justiţie distributivă” potrivit căruia oamenii se aşteaptă să primească beneficii de pe urma interacţiunii sociale. cooperează sau se contrapun unii altora. Nici o interacţiune nu se produce la întâmplare. în 1964. O astfel de textură de relaţii sociale ale unei persoane la nivelul grupului sau în afara lui poartă numele de reţea socială. interacţiunea este invalidă. O altă perspectivă fructuoasă în privinţa interacţiunii sociale propune etnometodologia – un curent în sociologia americană care se axează pe modalităţile cu care oamenii se străduiesc să înţeleagă realitatea socială pe baza ipotezelor fundamentale graţie cărora ei înşişi îşi reglează comportamentul într-o situaţie dată. Ele au la 41 . Reţelele sociale sunt constituite dintr-o multitudine de relaţii având intensităţi şi extensii diferite. Întrucât indivizii deţin statusuri diferite şi multiple şi ocupă roluri ce conferă relaţiilor interumane anumite semnificaţii. sporadice. generatoare la rândul lor de consecinţe ce înrăuresc percepţiile şi autopercepţiile respectivelor statusuri şi roluri. P. Altminteri. altele – mai superficiale. Unele relaţii sunt mai strânse. haotic ci previzibil. Noile relaţii sociale se ţes şi intreţes între ele. schimbul social. urmărind anumite beneficii. altele sunt mai efemere. altele – mai laxe. mai personalizate. ceea ce fiecare dă şi ceea ce primeşte în cazul unei interacţiuni reprezentând conceptul-cheie şi miza înţelegerii raţiunilor pentru care indivizii intră în contact. Alte perspectiva asupra interacţiunii sociale se datorează aplicării analizei cost-beneficiu în câmpul relaţiilor interumane. mai impersonale. un preţ ce trebuie plătit socialmente vorbind. Este o altă formulare pentru ceea ce vrea să însemne reciprocitatea în schimbul social. unele relaţii sunt trainice în timp. studiile consacrate relaţiilor sociale configurate în reţele au cunoscut o proliferare spectaculoasă. calchiinduse pe anumite aşteptări de la aceştia (de exemplu: pietonii se aşteaptă ca şoferii să se oprească la culoarea roşie a semaforului). În sociologia contemporană. Interacţiunea este un stabilizator al relaţiilor sociale dar şi un multiplicator al acestora. relaţiile ca atare dobândesc consistenţă şi configuraţii stabile ce se dezvoltă independent de interesele imediate ale protagoniştilor interacţiunii. normele sociale cerând ca beneficiul să fie bazat pe o valoare similară.predictibilă şi inovaţie flexibilă. În cazul în care aşteptările normale sunt contrazise sau violate interacţiunea socială realizată trădează existenţa unui alt ansamblu de reguli ce o guvernează şi care doar astfel se devoalează. altele – mai distante. unele relaţii sunt mai intime. Tot în aceeaşi ordine de idei.

intensitatea efectivă. întrucât într-o reţea cu densitate mai mare există mai multe legături pentru fiecare individ decât într-o reţea cu mică densitate. Granvetter. odată constituite. 42 . Goodman consideră că acestea ar fi. aceasta depinzând de cantitatea de timp. care se pot ulterior răsfrânge asupra funcţionării grupurilor mici. Pe de altă parte. cu atât mai mare este probabilitatea ca un individ să aibă o sferă mai largă de relaţii. fragmentare şi nu comunică între ele. cu atât mai mare este accesibilitatea. reţelele au tendinţa de a prescrie roluri sociale. Sentimentul de comuniune şi intensitatea trăirii apartenenţei de grup depind de gradul în care indivizii sunt implicaţi şi integraţi în reţele . 1) Densitatea unei reţele este dată de procentajul legăturilor posibile ce ar putea fi create între membrii efectivi ai reţelei. de a impune standarde acţionale. 3) Sfera de cuprindere a reţelei este dată de numărul de contacte directe pe care fiecare individ le are în cadrul unei anumite reţele. la nivelul unei comunităţi. intimitatea (încrederea mutuală) şi serviciile reciproce care caracterizează relaţia. a oferit elemente preţioase cu privire la „puterea” relaţiilor în reţele. organizarea şi valorificarea resurselor respectivei comunităţi au de suferit. având preeminenţă asupra indivizilor. Cu cât o reţea este mai densă. poziţia în reţea fiind precumpănitoare în raport cu alte calităţi şi atribuţii. în care legăturile cu alţii sunt intense şi consistente. Reţelele sunt structuri sociale complexe care servesc ca verigă de legătură între micro şi macroniveluri de analiză. Reţelele sociale reprezintă însăşi cheia înţelegerii diferitelor aspecte ale funcţionării mecanismelor vieţii sociale.bază postulatul că modelele structurale ale relaţiilor sunt mai importante decât caracteristicile personale. Indivizii importanţi din punct de vedere social sunt cei cu un câmp extins de relaţii. Atunci când. în 1973. 2) Accesibilitatea – vizează numărul de legături între grupuri de doi indivizi dintr-o reţea. Reţelele slabe lasă oamenilor o mai mare libertate de acţiune decât relaţiile puternice care exercită presiuni sociale mai pronunţate asupra individului şi sunt mai restrictive. Există o serie de caracteristici definitorii ale reţelelor. în principal. socio-demografice ale indivizilor implicaţi. neomologate pe parcursul funcţionării reţelei respective. mobilitate socială şi organizare politică şi coeziune la scară macrosociologică. în număr de trei. Cu cât densitatea este mai mare. reţelele sociale sunt independente. Interacţiunea funcţionând la scară microsociologică poate furniza modele de difuziune.

echilibrul social spre deosebire de ceea ce se întâmplă în regimul animal se realizează prin raţionalitate şi controlul exercitat asupra condiţiilor geografice. Indivizii umani sunt actori liberi în relaţiile pe care ei le dezvoltă de-a lungul existenţei lor sociale.VIII. constituţiei biologice şi manifestării instinctelor naturale. CONTROLUL SOCIAL Ordinea. Există 43 . dar libertatea de care dispun nu este absolută şi nici aflată sub zodia arbitrariului.

o teorie a controlului social trebuie formulată în raport cu o stare de echilibre a unui sistem sau subsistem. se referă la condiţiile ce marchează regularitatea şi previzibilitatea conduitei umane. manipularea simbolurilor. unde. Pentru Roncek şi Warre controlul social poate fi echivalat cu „toate procesele de mediere prin care societatea şi grupurile ce o compun influenţează conduita membrilor lor în conformitate cu normele colective”. un sociolog american de la începutul secolului al XX-lea. are în vedere acest caracter de „dominaţia socială”. tehnici. Accentul cade deci nu atât pe mecanismele controlului social ci pe funcţiile pe care acesta din urmă trebuie să le onoreze în confruntarea cu indivizii ce fac obiectul controlului în cadrul grupului. Wolff accentuează asupra faptului că mecanismele controlului social. Dealtfel prima definiţie dată controlului social de către E. factorilor psihologici interni şi externi. prin intermediul unor procese. structurilor de îndoctrinare şi încadrare strictă a indivizilor. Homans. Ea este pregătită şi devine posibilă datorită modelelor normative 44 . Această limitare în plan comportamental a indivizilor se înfăptuieşte prin activarea unor funcţii ale sistemului social – manifeste şi latente – ce impun preeminenţa şi dominaţia normelor graţie cărora viaţa colectivă devine posibilă. Acestei viziuni i se alătură o întreagă pleiadă de sociologi şi psihologi americani: Burgess. Studierea acestor mecanisme şi forme de determinare a comportamentelor individuale în raport cu exigenţele convieţuirii sociale furnizează indicii revelatoare despre orientarea dezirabilă. în raport cu criterii de oportunitate. Forme extreme ale controlului social sunt prezente în toate regimurile dictatoriale. circumstanţelor spaţio-temporale şi contextelor socio-culturale în care acţiunile indivizilor şi grupurilor se înscriu. având de îndeplinit o funcţie precisă la scara sistemului social. Societatea prescrie şi restricţionează. Pentru a fi validă. frânează sau obstaculează pe de altă parte conduitele indezirabile din punct de vedere social. Mead. paradoxal. educaţie). adaptarea. persuasiune. a acţiunilor indivizilor în context social.condiţionări datorate forţelor şi proceselor fizice din natură. Controlul social priveşte nemijlocit problema ordinii sociale. direcţionarea. Un alt curent sociologic. Parsons. funcţiile sociale ale controlului sunt reduse până la dispariţie fiind transferate instanţelor politice. Este vorba de modul în care societatea şi mecanismele sociale funcţionează pentru reglarea. internalizarea. reprezentat de K. programe şi aparate instituţionale adecvate (sugestie. ale limitărilor şi condiţionărilor impuse indivizilor sunt de natură socială.A. şi organizarea conduitei sociale a indivizilor şi grupurilor. procesul de socializare. Ross. instruire. controlate de partidul mic şi statul totalitar. influenţând acţiunile acestora: utilizarea sancţiunilor. la menţinerea echilibrului elementelor constitutive ale societăţii. H.

Aceste trei elemente fundamentale ale controlului social – susţinerea. care furnizează într-o situaţie de anxietate un fundament de siguranţă de sine. reductibil originar la tendinţele de conformare sau de devianţă la care în mod conştient sau nu indivizii subscriu. cunoaşterea. Parsons are ca element de referinţă procesul de socializare. suspiciunile legate de posibila ostilitate care ar putea să vină din exterior. Există deci un echilibru între ariile de permisivitate şi cele de restricţionare. În analiza pe care o face mecanismelor de control. partidele şi sindicatele sunt mijloace ale controlului social. Dar susţinerea nu este necondiţionată. Îl regăsim sub forma religiei şi magiei în societăţile primitive şi extrem de diferenţiat în societăţile complexe. a actelor prin intermediul cărora acestea sunt cultivate şi aplicate şi cu 45 . impunându-se luarea în considerare a rolului stereotipurilor şi simbolurilor culturale. mai mult decât orice. Astfel. Gurvitch. permisivitatea şi limitarea reciprocităţii reprezintă tot atâtea funcţii latente ale sistemului social în care se înscriu indivizii. Motivaţiile Eului sunt mai mult sau mai puţin controlate pentru a se vedea în ce măsură modelele normative sunt respectate sau nu. moderne. familia. În ceea ce priveşte formele controlului social acestea variază independent de tipuri. şcoala. dreptul. Refuzul transferului de ostilitate este un moment decisiv în procesul controlului social. El distinge între mijloacele. asociaţiile. fantasmele. Pentru Gurvitch factorul central al tuturor proceselor de integrare socială este controlul social. autoreplierea şi autoapărarea generează un simţ al restricţionării. T. tipurile şi formele de control. este ceea ce Parsons numeşte „limitarea reciprocităţii”. o reacţie defensivă – ca răspuns la acţiunile distructive şi agresive ce vin din exterior. Biserica. Conservarea Eului prin intermediul unei relaţii de solidarizare cu ceilalţi conduce la o minimizare a insecurităţii (dragostea maternă resimţită de copil. Morala. religia sunt definite ca tipuri de control social. acestea din urmă decurgând din modelele urmate şi împărtăşite. controlul social poate fi definit ca esenţa tuturor modelelor şi simbolurilor sociale.instituţionalizate care sunt în măsură să permită conformitatea sau devianţa socială. în învăţarea a ceea ce nu trebuie făcut şi în ceea ce trebuie făcut în sensul pozitiv al socializării. educaţia. Un alt punct de vedere demn de interes în teoria controlului social aparţine sociologului francez G. Aştepările nesatisfăcute ale Eului. datorită refuzurilor arătate de ceilalţi. Ostilitatea generată de către Eu nu va fi modificată de către celălalt prin refuzul acesteia ci prin supunerea şi dominarea Eului. Permisivitatea faţă de individ este riguros limitată. ajutorul şi înţelegerea pe care pacientul le primeşte din partea terapeutului). Un prim aspect fundamental surprins de Parsons la acest capitol este „susţinerea”. Aspectele de prevenire sau de anticipare ale mecanismelor de control social constau.

în mod individual sau colectiv. Modalitătile controlului social sunt următoarele: 1. sportive. 46 . dincolo de recursul la forţă. sistemul de instruire şi sistemul politic. dar cauzal. Este de asemenea cazul folclorului. Se recurge la o gamă extinsă de modalităţi de acţiune: publicitate. este mai curând o reacţie spontană la stimuli ce provin de la persoanele din jur. familia – unde se realizează socializarea iniţială a noilor generaţii –. reclamă uniformitate de conduită. venind din trecut sau din prezent. Există forme de control bine organizate ce folosesc tehnici moderne de publicitate de care chiar persoanele controlate au cunoştinţă. academice. Este un control real. politice. atunci când normele convenţionale. O formă elementară este sugestia. decizii ale tribunalelor. Bottomore distinge între tipurile de control social. sentimentul religios în persecuţie religioasă şi arderea pe rug a ereticilor. Sociologul american T. 3. bisericile şi instituţiile religioase. Controlul inconştient – manifestat la nivelul indivizilor controlaţi. agenţii şi mijloacele ce permit aplicarea sa. are nevoie de a fi justificată în termeni de valori unanim acceptate. economice etc. opoziţiile şi conflictele. profesionale. politice. ştiinţa. Controlul conştient – înţeles ca atare de către indivizii sau grupurile sociale care îl manipulează. convenţiilor. necesită. membrii lor depăşesc tensiunile. grupurile parţiale. 5. educaţia. obiceiurilor. morala. propagandă. 2.ajutorul cărora societatea globală. militare. revelaţiilor etc. Controlul personal – exercitat de persoane vii sau moarte (cum ar fi marile figuri istorice. este cazul unei dictaturi militare în care grupul conducător. Din această perspectivă controlul social trebuie departajat de sistemul de reglementare a comportamentului prin mijloace de forţă. opinia publică poate să degenereze în violenţa mulţimii. pentru a fi eficientă. realizânduse în prezenţa lor sau operelor lor vizualizate. În fapt sancţiunea ultimă în drept este constrângerea fizică. solicitări ale organizaţiilor. codurilor morale. dreptul. utilizarea unor mijloace de persuasiune şi manipulare. Scopul său este de a obţine de la indivizii controlaţi un anumit nivel de conformitate. tradiţiilor. în familie. Controlul situaţional – caracterizează anumite situaţii sociale. alte organizaţii specializate. în grupul religios în politică. religia. Deşi în viaţa socială sunt dificil de separat. religioase). legi emanate din parlament. Controlul de grup – acţionând atât la nivelul grupurilor primare cât şi secundare: religioase. 4. pentru a-şi păstra dominaţia. fără intervenţia sau iniţiativa sursei stimului ce evidenţiază o conduită complacentă. cunoaşterea. Tipurile principale sunt obiceiurile şi opinia publică. Constrângerea fizică. alte manifestări – reacţia gregară la anumiţi stimuli în psihologia mulţimilor.

structuri sociale consolidate în timp de tipul: legende. economice. idealuri. neoficial şi neinstituţional îmbracă diferite forme (imitarea adulţilor de către copii. Obiectivele controlui social sunt de mai multe feluri: 1) profitoare. stimulare. forme socio-culturale şi subinstituţionale. convenţii sociale. universale ale acţiunilor bazate pe considerente morale imperative şi utile în vederea obţinerii unui consens general. interese sublimate ale puterii grupurilor. stabileşte legi constituţionale şi produce reglementări juridice. acţionând direct asupra indivizilor antisociali sau incomplet socializaţi. comenzi. alteori se recurge la forme intenţionale. exercitare şi motivare a indivizilor şi grupurilor. sloganuri. promisiune. Între cele două extreme există o întreagă gamă de mijloace de control combinate: sugestii. 7. parabole. Controlul instituţional – ansamblul de consemne sociale constituite şi organizate în timp pentru menţinerea ordinii sociale şi funcţionarea fiecărui sector al vieţii sociale. pedagogice. etico-religioase. Aceste forme de control sunt realizabile cu ajutorul instituţiilor. gesturi. politice. sentimente (precum în cazul expresiilor artistice. La un nivel mult superior. sfaturi. incitare. la un anumit nivel. prădătoare – care vin în contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi şi ale grupurilor. moravuri. se pot transforma în artefacte simbolice pentru a suscita emoţii. încurajări. Natura controlului se relevă a fi: 1) negativă – procesele care. inhibă sau interzice forme de comportament antisociale. proverbe. mai presus de toate. de persuasiune. aluzii. 47 . mituri. ridiculizare. drept cutumiar etc. interese. dezirabilă şi sănătoasă. vorbe. simbolizări. sugestii. tradiţii. regulile de castă funcţionează.). matrimoniale. neorganizat. a căror conduită este dăunătoare. principii. 2) pozitivă – procesele intenţionale de persuadare. Este vorba de instituţiile familiale. controlul social uzează de abstracţii ce se manifestă prin credinţe sociale. dispunând totodată de organele şi de forţa necesară pentru a le aplica. stereotipuri. dogme. simbolurilor şi funcţiilor. promisiuni care. exemple. în mod deliberat. inducere. de ameninţare cu forţa şi servere sancţiuni care pot culmina cu pedeapsa capitală. Statul este suprema organizare instituţională în sfera civilă. comprimă. lezând drepturile şi interesele celorlalţi. Controlul formal. Controlul social se exercită fie de o manireă cvasiimperceptibilă. fie uzând de forţă de presiuni fizice şi psihice mergând până la ameninţarea cu moartea. prin stabilirea de standarde fizice. acuzare. insinuare. cărţilor).contractuale. speculative. convenţii. satirizare şi. generând o conduită acceptabilă. simbolurilor religioase. fără vreo presiune fizică sau psihică. limitându-se la aluzii. frânează. nu neapărat organizate. 6. discutare.

revoluţionare din punct de vedere social. intimidare. 3) control reorganizator – în scopul reorganizării. 48 . clientele. există multe astfel de forme de control intelectual. menţinerea ordinii sociale la un minim nivel. sindicate. reformării ordinii sociale: mişcările sociale reformiste. dictatoriale. criminalilor. monopol. al speculatorilor. publicitate. propagandă. clici. cu caracter conflictual: controlul exercitat de către unele asociaţii profesionale. maşina politică a statului ce uzează de violenţă. corupţie. practic toate tipurile de control pot fi utilizate în scopuri antisociale. cenzură. violând normele legale şi morale.slujesc unor indivizi. al elementelor insuficient socializate ce constituie o ameninţare pentru ordinea şi bunăstarea societăţii. 2) controlul reglator de menţinere – folosirea de tehnici şi instrumente de control în interesul societăţii. vizând restructurarea societăţii. controlul paraziţilor sociale. teamă. fraudă poltiică.

Se poate identifica deci o cauzalitate circulară: direct marcate de un gen de presiune internă. ei acţionează şi reacţionează în interiorul unor grupuri organizate diferit. în raport cu care noii veniţi trebuie să adopte o atitudine de 49 . dorinţe. prin aceea că se generalizează. Astfel. printr-o uniformitate comportamentală. ca membri ai unui grup. prin care un individ intră efectiv în relaţie cu ceilalţi. sentimente. îmbrăcând forma unei idei-forţă. Un factor fundamental al determinării comportamentului indivizilor în grup şi al grupului ca atare este coeziunea (înţeleasă ca legătură a indivizilor dintr-un grup) care se manifestă prin intermediul unui comportament colectiv împărtăşit. judecăţi referitoare la situaţii sociale. Aceste credinţe se deosebesc radical de altele ce ghidează diferite tipuri de comportament uman. militează pentru schimbarea unor circumstanţe naturale şi sociale. tind să conserve anumite condiţii. Definiţia avansată de către sociologul american N. aşteptări. rupţi de ceilalţi. cu o încărcătură aproape „magică”. rezistenţă la devianţă şi agresivitate potenţială. COMPORTAMENTUL COLECTIV Procesul de interacţiune socială are ca principală ipostază predilect comunicarea umană. în situaţiile informale relevându-se ceea ce s-ar numi un comportament social elementar. Instinctul de agregare al omului este elementul de bază al comportamentului colectiv. prin dinamica existentă între grupuri şi situaţiile de masă. de opinii. a comportamentului colectiv. proiecţii mentale. Conformismul se traduce prin prezenţa sau emergenţa unor norme şi modele colective specifice. aceste comportamente individuale în colectivitate contribuie la întărirea acestei presiuni şi la cristalizarea grupului. Apar manifestări de conformism. modul de a fi al acestuia la incidenţa contactelor şi relaţiilor cu ceilalţi. să coexiste unii alături de alţii. Smelser este edificatoare în această privinţă: „definim comportamentul colectiv ca o mobilizare pe baza unei credinţe ce redefineşte acţiunea socială”. care nu este doar simptomatic. În grupurile instituţionale. aceste modele iau forma unui consens acceptat. Indivizii nu se limitează. fiind la rândul său influenţată. direcţionată spre exterior. Din contră. Alţi autori tratează problematica aceasta. limbaj. în conformitate cu caracterul şi poziţia grupurilor cărora le aparţin. ci reprezintă un element dinamizator. Aceasta din urmă este modalitatea prin care o persoană influenţează pe alta. solitari.IX. comportamentul colectiv trebuie privit prin prisma modului în care acesta este ghidat de credinţe. energizante. Unii autori în domeniu sunt tentaţi să atribuie comportamentului colectiv zona manifestărilor individului în grup.

asistăm la apariţia progresivă a normelor colective şi a procesului de conformizare. dar variaţiile specifice sunt situate în afara câmpului comportamentelor tolerate în mod curent în grup şi care sunt în conformitate cu normele acceptate. Există mai multe tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare – formate în mod spontan. Operaţiunea prin care normele sunt promovate şi impuse poartă numele de transfer normativ. nu întotdeauna conştientă şi limitată ca amploare. În grupurile spontane. mai mult sau mai puţin spontană. între care există slabe legături şi care arareori se finalizează cu o acţiune colectivă coerentă (ex. a fiecărui individ din grup. Funcţia colectivă a conformismului se exercită simultan asupra resorturilor operative şi afective ale coeziunii. Unii cercetători. Unii autori au ajuns la concluzia că factorii care influenţează norma de grup sunt forţa şi claritatea mesajelor emanate de la lideri şi receptarea acestora de către membrii grupului. de la excentricităţile unor indivizi bizari la manifestările de cruzime ale criminalilor. pasageră şi neorganizată de indivizi aflaţi în raporturi de contiguitate şi care se raportează la un centru comun de interes. există o întreagă gamă de manifestări ale devianţei. Procesul de transmitere a normelor cuprinde mai multe componente (faze): 1) definirea aşteptărilor şi comportamentelor în cauză. au demonstrat că este posibil ca o normă să se formeze chiar în absenţa unor presiuni sociale directe şi vizibile. pe axa dominaţie-obedienţă. existând o anumită ambiguitate între cei ce participă şi cei ce asistă la un eveniment intrând în categoria comportamentului colectiv. Termenul de devianţă se referă explicit la orice variaţie a comportamentului.supunere. legate de un eveniment oarecare ce atrage atenţia mai multor indivizi. mulţimea ce priveşte un accident). în raport cu norma. Orice comportament care se abate de la normele colective poate fi definit ca deviant. Comportamentul colectiv presupune o interacţiune în care angajarea participanţilor este temporară. În această situaţie. 50 . în curs de constituire. 2) controlul gradului de conformitate. pentru a se integra în respectivele grupuri. 3) aplicarea de sancţiuni (premiale sau punitive) comportamentelor conforme sau deviante. acţiunile indivizilor ce le compun se supun unor norme sociale. Cea mai importantă şi încărcată de dramatism formă de comportament colectiv este mulţimea – o adunare spontană. precum Asch. 2) convenţionale – constituite pentru atingerea unui scop precis. Modelele respective slujesc la menţinerea structurii verticale a acestor grupuri. fiind uneori slabe sau de dată recentă constituite. În afara factorului „coeziune” pot fi identificate şi alte elemente: cunoaşterea normelor de grup şi identificarea cu liderii. Pe de altă. parte limitele participării nu sunt prea clare. dacă o comparăm cu aceea a organizaţiilor sociale. Nici normele ce ghidează comportamentul colectiv ca atare nu sunt atât de bine reprezentate. coeziunea însăşi apare ca o identificare a indivizilor cu grupul şi ca acceptare de către aceştia a liderilor.

Masele sunt apropiate naturii specifice. Tema motivaţiilor inconştiente ale masei a fost abordată şi tratată de gânditorul francez G. finale. suporterii unei echipe de fotbal). procesele sociale în act trebuie înţelese în modul în care raporturile proprii indivizilor izolaţi. politice şi sociale de către noile condiţii de viaţă şi de gândire. aglutinaţi în masă influenţează direct asupra acţiunii de masă... 5) protestatare – cuprind atât elemente caracteristice ale mulţimii convenţionale cât şi ale celei active. El analizează sensul curent al termenului de mulţime – o reuniune de indivizi oarecare – contrapunându-l celui sociologic şi psihologic care presupune o anulare a individualităţii în favoarea unui „suflet colectiv”. Sociologul german L. sunt mulţimi mai puţin organizate decât cele convenţionale (ex. prezintă un grad un grad moderat de organizare (ex. nelegate de semnificaţia termenului de viaţă singulară”. cât mai depărtat posibil de individul singular empiric. subiect al legii unităţii mentale. cum ar fi de exemplu un mare eveniment naţional. predomină starea de inconştienţă orientată prin sugestie şi contagiune emoţională iar tendinţa ce se manifestă este transformarea imediată în acte a ideilor ce au fost sugerate. Configuraţiile de grad secund. ale unei mulţimi psihologice (masa)”. este dinamica fenomenului de masă.iar interacţiunea participanţilor este redusă (ex. o mulţime care linşează o persoană). rezultantă în mare parte a progresului ştiinţei şi industralizării. colectivităţile sau entităţile abstracte se bazează pe o ideologie susţinută de componente şi care formează colectivităţile întrun mod cu totul impersonal. Le Bon în lucrarea sa „Psihologia mulţimilor” (1895). Se vorbeşte de societatea de masă. 4) active – adunări de indivizi marcate de pulsiuni. Conştiinţa sa sucombă. După opinia sa. El anticipa emergenţa unei „ere a maselor”. grupurile. de omul-masă. Le Bon sesizează faptul că „mii de indivizi separaţi pot la un moment dat şi sub influenţa unor certe emoţii violente. a credinţelor religioase.. cauza acestui proces ce pare irezistibil şi care ameninţă să facă superfluă orice etică trebuie căutată în substituirea izvoarelor inspiratoare ale societăţii.. de comunicarea de masă. studiată de psihologi şi sociologi. un grup de grevişti). de partide de masă. ale procesului de socializare. Individul îşi pierde autonomia 51 . spectatorii unui film). Individul în mulţime îşi pierde identitatea. să dobândească numite caracteristici. Fenomenologia masei este actualmente extinsă asupra unor vaste câmpuri problematice. 3) expresive – se manifestă în raport cu evenimente ce au încărcătură emoţională. de cultura de masă. Configuraţiile supreme. Aceste colectivităţi sunt gândite şi simţite ca purtătoare de valori durabile. adică principalelor dorinţe ale oamenilor ce le compun. von Wiese consideră că „în cazul masei. O altă dimensiune a comportamentului colectiv. sunt mai îndepărtate de jocul variabil al raporturilor individuale prin aceea că fac ca organizaţia să-şi impună indivizilor regula sa de acţiune. agresivitate şi spirit distructiv (ex.

capacitatea de a iubi şi de a urî raţional). El atrage atenţia asupra pericolelor ce pândesc societatea contemporană datorită procesului de masificare. Când edificiul unei civilizaţii este fisurat. Ortega Y Gasset operează cu două entităţi sociologice: minorităţile şi masele. cruzimea. forţa oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”. Spre deosebire de Marx. Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi particularmente calificaţi. stratul profund biologic (tendinţele înnăscute. capacitatea intelectuală se diminuează. între masele omogene – compuse din indivizi asemănători. masele provoacă prăbuşirea acestuia. se dezvăluie stratul caracterial al pulsiunilor secundare”. părintele psihanalizei S. Masa este ansamblul de persoane non-particularmente calificat”. Plecând de la constatarea că fascismul a fost o mişcare „difuză şi susţinută de masele umane”. impulsurile sadice. pulsiunile. 2. Le Bon consideră că „masele acţionează ca microbii ce accelerează disoluţia corpului bolnav sau a cadavrelor. „Societatea – spunea el – este întotdeauna o unitate dinamică a doi factori: minoritatea şi masa. stratul intermediar de pervesiune (inconştientul freudian. Biserica şi Armata sunt. W. în care coeziunea reclamă chiar o coerciţie exterioară. Un discipol al lui Freud care a căutat să concilieze teoria maestrului cu marxismul într-un hibrid intelectual ce avea să fie denumit freudo-marxism. O contribuţie importantă la înţelegerea fenomenului de masă în lumea modernă a adus Ortega Y Gasset autorul celebrei cărţi „Revolta maselor”.acţională. Trecând de la dimensiunea cantitativă la 52 . cooperare şi tot ceea ce este fructul educaţiei). Freud distinge între masele tranzitorii şi durabile. senzualitatea lascivă). La originea mentalităţii de masă. Afectivitatea sa înregistrează cote de exaltare. mase artificiale. potrivit considerentelor freudiene. Sub influenţa lecturii cărţii lui Le Bon. Freud plasează sugestia-mecanism prin care în individ se produce o translaţie inconştientă de energie libidinală. Reich a avansat în lucrarea sa „Psihologia de masă a fascismului” o schemă de interpretare ce face trimitere la trei straturi ale fiinţei umane: 1) stratul superficial (reprezentat de socialitate. în lucrarea sa „Psihologia de masă şi analiza eului” insistă asupra profundelor schimbări psihice pe care individul le suportă în mulţime. ambele tendinţe având efecte egalizatoare asupra celorlalţi indivizi din sânul masei. Reich crede că principala cauză a ascensiunii acestuia o reprezintă căderea la scară socială a primului stadiu superficial. şi mase neomogene. el devine un automat lipsit de voinţă proprie care se lasă contaminat de emoţiile stârnite într-o situaţie dată. Pentru moment. deviată conform unui caracter originar. Freud. „în rebeliunea maselor de animale umane. maltratate şi potrivnice insignifiantelor amabilităţi ale falsului liberalism. care vedea în mase substratul clasei care dobândind conştiinţă de sine determină o profundă mutaţie socială. socialitatea înnăscută. 3. între masele naturale şi masele artificiale.

Iar revolta maselor este nu un protest faţa de o civilizaţie revolută ci manifestarea gregarităţii care aspiră să ia locul vechilor elite culturale. „organizarea” şi „dezvoltarea” comunităţii nu reprezintă altceva decât o manifestare a modului de operare a puterii politice în sistem. care sunt atraşi într-o situaţie şi acţionează în comun. este cea avansată de Turner şi Killian la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 ai veacului trecut. În al doilea caz este vorba de depăşirea stării de dezagregare. Pretenţia omului-masă de a fi perfect nu derivă din convingerea unei finalităţi euristice ci din cotropirea conştiinţei sale de locuri comune. anemie. este adevărat sau fals dar originea şi validitatea sa sunt greu de stabilit. datorită asemănărilor prexistente la nivelul personalităţilor lor (ex. autarhie) constituie din punct de vedere logic şi istoric o formă intermediară prin care sistemul se serveşte pentru a raţionaliza controlul la scară locală. Instituirea de nivele de autonomie locală (autoguvernare. Allport) care au căutat să explice comportamentul colectiv ca fiind rezultatul acţiunii unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit. impulsurile emoţionale. În viziunea sistemică. Ele se impun atunci când apar şi nu apar atunci când se impun. Ea este gestionată nu de sociologi. teoria psihanalitică a lui Frud şi teoria masificării lui Ortega Y Gasset – s-au dezvoltat şi altele precum teoriile convergenţei (Martin. ci de „autorităţi locale” şi politicieni. ura – scăpate de sub constrângerile sociale care le-au ţinut sub control). Comportamentul lor colectiv se datorează normelor sociale care apar din interacţiunea participanţilor la un eveniment colectiv. prejudecăţi. individualism. pretinzând că pe această cale pot fi soluţionate toate probleme sale. „şocul cultural”. privitoare la comportamentul colectiv. ci tinde să repete în sine un tip generic. experţi. deformări de idei sau vocabule lipsite de conţinut. „controlul social”.cea calitativă. Formele de comportament colectiv sunt următoarele 1) zvonul – o informaţie ireală din surse anonime care se propagă în mod informal. Accentul studiilor consacrate acestor fenomene cade pe ceea ce se cheamă „patologia socială”. în politică în primul rând cu statul. Masa se identifică astfel. dezorganizare. putem deci deduce că aşa-zisul om-masă nu se diversifică în raport cu alţi oameni. Comuna – ca nivel de bază al organizării politico-teritoriale – nu este o formă tradiţională de „organizare” şi „dezvoltare” a comunităţii. 53 . „organizarea comunitară”. O altă teorie demnă de atenţie. Mulţimile nu sunt conglomerate de indivizi iraţionali. tehnocraţi. Alături de aceste teorii clasice asupra fenomenului de masă – teoria contagiunii lui Le Bon. masificare ce caracterizează ambientul urban-industrial occidental în faza de maximă dezvoltare şi în care se manifestă fenomene legate de efectele migraţiei dinspre rural spre urban. stăpâniţi de patimi şi împinşi să acţioneze de anumite predispoziţii. numită şi teoria normei emergente.

vechiul cartier – şi comunitatea naţională. Este nevoie de o nouă clasă politicoadministrativă. Între comunitatea locală tradiţională – mica aşezare rurală. 54 . consilierii locali nu deţin în genere pregătirea socio-psiho-pedagogică necesară pentru a rezolva probloemele de percepţie a valorilor. oficii) constituie un exemplu de „specificare instituţională”. dincolo de frontierele lor convenţionale. Ce ne rezervă însă viitorul în privinţa raportului dintre individ şi comunitate? Probabil că individul îşi va împărţi sentimentele de identificare şi apartenenţă comunitară între o diferite sfere teritoriale sau de alt gen. cu aureola lor de unicitate. statul care tinde să transfere o serie de prerogative altor organisme de guvernare teritorială se vor dezolta noi nivele şi structuri intermediare de tipul regiunilor subnaţionale sau transfrontaliere. Construirea unei astfel de infrastructuri. o profesionalizare corespunzătoare exigenţelor managementului public modern. a instituţiilor specializate (agenţii. tehnicienii „comunali”. Aceste sfere şi niveluri de identificare teritoriale vor varia de la individ la individ. comportamentelor implicate în „dezvoltarea” şi „organizarea” grupurilor sociale.Există aici o diferenţă de ordin profesional dar şi funcţional. generând reţele de infrastructură. Experienţa Uniunii Europene este cât se poate de edificatoare în această direcţie. Unele dintre aceste sfere pot funcţiona doar dacă se concretizează în teritoriu. în „noduri” de servicii sociale. de comunicaţii. administratorii. de un aparat tehnic – căruia să i se încredinţeze gestionarea problemelor localităţilor care să se înscrie realmente într-un proces de „specificare instituţională” corespunzător etapei actuale de dezvoltare. Oamenii politici tradiţionali. care nu vor coincide cu necesitate. alimentând nostalgii să se coaguleze în forme şi organisme socio-teritoriale deschise spre contacte şi modernizare. aşteptărilor. diviziune a muncii. Emergeţa profesioniştilor şi a organizaţiilor comunitare. organizarea teritoriului reclamă ca entităţile izolate ale comunităţilor de apartenenţă. diferenţiere funcţională.

Există acumulări cantitative şi prefaceri calitative.XI. A. Ca atare. Varietatea interpretărilor asupra conţinutului şi semnificaţiilor conceptului de schimbare socială este de-a dreptul deconcertantă. încă de la începuturile sale. întocmit de sociologul P. dezvoltare. orientată spre surprinderea stării dinamice a societăţii. – schimbarea a reprezentat o miză teoretică şi o provocare permanentă pentru sociologie. modernizare etc. sociologia este prin excelenţă. Un tablou sinoptic al teoriilor schimbării sociale. SCHIMBAREA SOCIALĂ PROCESUL DE MODERNIZARE Ca ştiinţă ataşată rigorilor studierii totalităţii sociale văzută ca un ansamblu de relaţii. forme de asociere umană şi activităţi ce solicită eforturi conjugate şi concertate ale indivizilor şi grupurilor. obsesiv am putea spune. în gândirea sociologică. Bardis grupează 8 orientări teoretice ale căror origini se pot regăsi chiar în gândirea filosofică precomtiană: 1) evoluţionismul sau schimbarea 55 . Indiferent de terminologia uzitată. problematica schimbării sociale a fost prezentă. interacţiuni. progres. de sinonimele imaginate – evoluţie. Schimbarea este o componentă intrinsecă a existenţei sociale. modificări de durată şi graduale sau brutale şi profunde la nivelul realităţii sociale.

respectiv o dominaţia a raţiunii. Pentru F. la sclavagism. H. Dewey). Sumner propunea pentru schimbarea socială o perspectivă în termenii trecerii de la dominaţia instinctelor şi obiceiurilor. Cooley. A. R. G. J. V. O. Perspectiva structural-funcţionalistă (Parsons. Dacă facem o scurtă incursiune în istoria sociologiei vom constata că mai fiecare dintre gânditorii proeminenţi a imaginat fie o schemă. Tönnies schimbarea socială consta în trecerea de la comunitate la societate. la o fază a controlului deliberat şi administrativ. Vico. Sorokin). Durkheim. având o solidaritate mecanică. 6) schimbarea socială neregulată (în care spre deosebire de cea precedentă variaţiunile nu se repetă ci sunt graduale şi cumulative (W. Ward conceptualiza schimbarea având ca repere stadiul tradiţional şi cel modern. progresive. metafizic. societatea industrială şi. Maine credea că schimbarea se produce ca trecere de la societate bazată pe status la una bazată pe contract. Hobhouse vedea schimbarea ca trecere de la sistemul de rudenie. Park). Ward. F. societăţii moderne. 4) schimbarea socială finalistă (scolastica. pozitiv. la exploatarea capitsalistă pentru ca pe baza revoluţiei socialiste să se ajungă la societatea comunistă. Toynbee. Gumplowicz. Durkheim contrapunea societatea tradiţional segmentară. stoicii. P. Spencer propunea o paradigmă a schimbării ce avea în vedere societatea militară. F. C. Weber ca trecere de la tradiţional la raţional. Nietzsche). Comte. Platon. Babson). 2) evoluţionismul discontinuu (având drept scop schimbarea pentru înfăptuirea unei utopii. E. de la un comunitarism primitiv. elementele comune ale conţinutului procesului de schimbare socială vizează trecerea de la o societate preponderent tradiţională la una preponderent contractuală şi raţională. la depotism şi cetăţenie iar M. K. Aristotel. ce presupune totodată o reconstrucţie instituţională în lumina unor principii raţionale şi etice. După cum uşor se poate remarca. Ogburn). la servajul feudal. Galtung) propune conceperea schimbării sociale ca un proces de 56 . caracterizată de o solidaritate organică. Spencer). fie stadii sau faze ale schimbării sociale. Giddings identifica trei stadii evolutive: militar-religios. H. la moravuri şi instituţii intemeiate pe legi. 3) şcoala dihotomică (ce fixează un punct de plecare şi unul de sosire (E. în final. L. Într-o manieră similară W. fără clase sociale antagonice. M. Comte vorbea de trei stadii în cursul istoriei omeneşti: teologic. pitagoreicii. Democrit. liberal-legal şi economicetic. Weber. Marx). Tönneis. Dimensiunea istorică a procesului este net marcată. A.socială uniliniară (reprezentată de Hegel. 5) schimbarea socială în zig-zag (R. H. 8) schimbarea socială ciclică (Anaximandru. Marx identifica fazele schimbării prin treceri succesive. Cicero. C. Spengler. F. Gini. L. L. Pareto. societatea etică. în special prin trecerea de la o fază în care prevalau consecinţele imprevizibile ale comportamentului. L. Merton. Heraclit. principal exponent – K. 7) schimbarea socială în spirală (Ibn Khaldun.

cvasicomplet. Între izvoarele valorilor şi comportamentelor inovatoare sunt menţionate: specializarea rolurilor pentru satisfacerea nevoilor funcţionale. Pentru H. 4) schimbarea planificată. ce dezvoltă ele însele inovaţia. 2) tensiuni structurate în sisteme sociale cu bariere rigide de îndiguire sau suprimare a inovaţiei din partea nivelurilor instituţionale dominante. acţionând la nivel societal. Adesea valorile şi cultura ierarhiei verticale sunt şi cele ale societăţii globale pe care aceasta o controlează prin mijloace juridice şi politice (drept şi stat). o susţin şi o promovează drept criteriu unificator. O schemă demnă de interes este cea propusă de Boskoff: schimbarea socială se întemeiază pe identificarea surselor valorilor şi comportamentelor inovatoare (surse externe. percepţia ineficienţei (disfuncţii). Noile structuri pot remedia disfuncţiile structurilor precedente. Janne. cu valenţe pragmatice: 1) o schimbare graduală şi ordonată în sistemele sociale caracterizate de relativă izolare şi prezenţa unor grupuri instituţionale stabile. ale cărei dimensiuni ortogonale sunt stratificarea verticală (ierarhia socială) şi stratificarea orizontală (organizaţiile funcţionale). cantitatea resurselor destinate fiecăreia dintre acestea din urmă. conflictualitatea între ariile funcţionale de satisfacerea nevoilor. Funcţiile pozitive pot să se estompeze în vreme ce funcţiile negative pot provoca acumularea de frustări. la rândul lor alte disfuncţii. Gradul de birocratizare. în interiorul sistemelor sociale caracterizate de prezenţa unor grupuri instituţionale incontestabile. pe procesul de filtrare şi control al anumitor inovaţii (la nivel instituţional) şi pe reverberaţiile lor structural-funcţionale (adaptarea structurilor la inovaţii). unificând abordarea istorică a schimbării sociale cu cea structural funcţională. secularizarea. biunivocitatea sau univocitatea comunicării între diferitele niveluri de organizare. Avem de a face cu schimbări produse în sistemul 57 . Pentru A. societatea se prezintă ca o structură cadrilată. Există însă şi o perspectivă sistemică referitoare la schimbarea socială. Ea furnizează un cadru conceptual mai vast. compoziţia şi permeabilitatea elitelor sunt totuşi variabile ce pot explica facilitarea sau nu a inovaţiei în faza de control. competiţia pentru dominaţie la nivel instituţional. Acesta este un proces continuu. 3) inovaţii impuse din exterior în sisteme sociale ale căror grupuri instituţionale sunt inapte să controleze efectele inovaţiilor. dar pot genera.ajustare a unei matrici structural-funcţionale în vederea eliminării disfuncţiilor. Boskoff propune chiar o tipologie a situaţiilor de schimbare socială. Etzioni dinamica socială poate fi analizată din mai multe unghiuri de vedere. tehnice şi manageriale). Schimbarea apare deci ca o solicitare neîntreruptă de soluţionare a disfuncţionalităţilor unui sistem dinamic. El consideră că schimbările (revoluţionare) prevalează asupra integrării orizontale realizate în virtutea interdependenţei şi solidarităţii organice a diferitelor organizaţii funcţionale.

în insecuritatea resimţită difuz şi în 58 . cercetarea aplicată asupra difuziunii inovaţiilor. Moreno. publice (magistratura) până la restructurarea elitelor puterii. în percepţia selectivă şi memoria selectivă. Strategiile schimbării pot fi de mai multe feluri. G. Strategia normativo-reeducativă mizează pe faptul că schimbarea modelelor de acţiune se va realiza doar dacă individul îşi va modifica propria sa orientare normativă nefiind întrutotul suficientă acumularea de cunoştinţe şi informaţii. precum J. norme) în strategia bazată exclusiv pe impunerea puterii se are în vedere doar aplicarea de sancţiuni (economice. Există. în fine. utilizarea instituţiilor politice. Rezistenţa la schimbare la nivelul personalităţii subzistă în tendinţa de menţinere a echilibrului obţinut (homeostaza).). considerau că importantă este plasarea omului potrivit la locul potrivit. L. reorganizarea perceptivă şi conceptuală prin intermediul clarificării limbajului. Puterea este o componentă a oricărei acţiuni umane. dacă în strategia empirico-raţională puterea derivă din cunoaştere iar în strategia normativ-reeducativă provine şi din elemente noncognitive (valori. în obişnuinţe. În această linie de gândire se înscriu A. F. Postalatul ei este că oamenii sunt raţionali şi îşi urmăresc interesele lor în mod raţional. Caracteristicile acestei strategii sunt: implicarea beneficiarului schimbării în elaborarea programelor de schimbare şi colaborarea între agentul schimbării şi beneficiarul acesteia (soluţia este rodul concertării unor eforturi pe baza lucrului în echipă. Ward – care pledau pentru dezvoltarea ştiinţei şi generalizarea instruirii. focus-grup etc. schimbări ce derivă din capacitatea sistemului de a proiecta. 3) bazate pe impunerea puterii (în formă politică sau socială). Prima dintre ele decurge din discursul iluminist şi liberal. Alţii. 2)normativo-reeducative.social pentru menţinerea de către acesta a propriilor limite şi modele (homeostaza). Strategia fundată pe impunerea puterii presupune că indivizii având mai puţină putere se supun celor ce au mai multă putere. Chin identifică trei strategii fundamentale de schimbare: 1) empirico-raţionale. atât la nivelul pesonalităţii umane cât şi la nivelul sistemelor sociale. mergând de la nesupunerea civilă. K. D. terapie de grup. psihologia). morale) chiar dacă formele de manifestare sunt diferite. Comte. pliindu-se planurilor acestora. în dependenţa de alţii. Watson a căutat să depisteze principalele izvoare ale rezistenţei la schimbare. politice. recursul la achiziţiile în domeniu al ştiinţelor socio-umane (sciologia. Benne şi R. Dar nu mai puţini importante sunt: valorificarea consultanţei oferite de experţi în probleme organizaţionale. schimbări în mecanismele înseşi de homeostazie şi ultrasensibilitate în vederea creării unei noi unităţi. Există. de asemenea schimbări structurale produse de către sistemul social pentru garantarea supravieţuirii lui în faţa unor sfidări externe sau interne (ultrasensibilitatea). independent de sfidările ce provin din mediul exterior (transformabilitatea).

clivaje. unul de plecare şi altul de destinaţie ale modelului analitic-dihotomic cu ajutorul căruia a fost îndeobşte abordat procesul de modernizare. circulaţia bunurilor şi persoanelor. 4) un răspuns la acest transfer care se poate manifesta sub forma „distanţării”.manifestări regresive. de manifestările procesului conex de industrializare dar şi al altor procese prin care se poate parveni la stadiul modernităţii. al străinilor. Unicitatea procesului de modernizare este subliniat de principiul său dinamic. instituţiile. Studiile asupra tehnicilor pe care strategiile schimbării şi le asociază sunt multiple şi diverse: vizează modul de difuziune a inovaţiilor. Aceasta este definită ca un proces complex ce cuprinde trei modificări fundamentale ale structurii sociale şi care implică tipul de acţiune schimbarea socială. tensiuni dificil de rezolvat. esenţial al ansamblului de condiţii necesare dar nu şi de suficiente de dezvoltare. filosofie. organizarea socială. evaluarea acţiunii colective în comunităţi sau a tehnicilor puterii a formelor de manipulare a tehnicilor proiective şi de elaborare a proiectelor de schimbare socilă. productivitatea agricolă. arte. neo-moderne uzează de anumite scheme. în coerenţa sistematică şi culturală. Variabilele pe care acesta la relevă sunt: structura socială. în existenţa unor interese ascunse. Principiul dinamic şi nucleul universal. iar procesul schimbării cuprinde mai multe momente: 1) un stadiu de „integrare” socială în interiorul unui model structural specific. 2) un proces de „ruptură” sau de „dezintegrare” ce are incidenţă asupra anumitor părţi ale structurii existente sau afectează în mod semnificativ gradul de adaptare între diferitele niveluri de integrare. 3) o „dislocare” sau un „transfer” de indivizi. precum cea oferită de J. producţie. Galtung. se referă la disonanţa sau discrepaţa cognitivă. venitul pe cap de locuitor. sistemul economic. Problema schimbării sociale este legată la Germani de mobilizarea resurselor materiale şi umane. comunicarea). tradiţionale sau moderne. de persuasiune şi propagandă. obiceiuri. La nivelul sistemului social rezistenţa la schimbare rezidă în: conformitatea cu normele (ce garantează colaborarea. apariţiei unei stări de 59 . grupuri şi sectoare sociale. religie) producându-se astfel disproporţii. consum de produse) decât în cazul culturii non-materiale (organizare socială. secundar şi terţiar. pentru a se ajunge la societatea industriaiă modernă a fost indicat de sociologul G. comunicarea de informaţii. Lumea tradiţională şi lumea modernă reprezintă două puncte. amploarea demografică a acesteia din urmă – care toate stau la baza distribuţiei rolurilor sociale. Descrierea societăţilor umane fie ele primitive. Germani în lucarea sa „Sociologia mdernizării” prin noţiunea de secularizare. a lucrurilor „sacre” şi în refuzul elementelor alogene. Ogburn sesiza pe de altă parte faptul că procesul schimbării se produce mai rapid în cazul culturii materiale (obhiecte. distribuţia populaţiei active în sectoarele primar.

D. în faza de maturitate a capitalismului şi de modernizare occidentală. G. Rostow. participarea unor mai largi categorii de populaţie creşte şi aceasta nu numai în planul vieţii politice ci şi în planul culturii urban-industriale. tehnocrat. A. Elementele acestui model sunt urbanizarea. câştigate de principiile egalitariste ale „justiţiei sociale”. condiţiile prealabile pentru „decolare” (dezvoltarea ştiinţei. grupul de rudenie. comunitatea locală. Acest lucru poate fi evidenţiat comparând fazele iniţiale şi cele terminale ale procesului de modernizare a societăţilor occidentale. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut era în vogă teoria stadiilor de dezvoltare elaborată de W. În primele faze participarea politică este limitată doar la activitatea unor grupuri (vezi explicaţia dată de Weber ascensiunii capitaliste ca urmare a comportamentului ascetic propriu protestantismului). Bendix. manager. difuziunea mijloacelor de comunicare de masă şi participarea politică (electorală). Trebuie să se producă o profundă transformare a instituţiilor care se caracterizează în societatea tradiţională prin nediferenţierea lor funcţională (familia. alfabetizarea. sistemul economic. „inventat” în ţările industrializate din Europa occidentală. 5) o „mobilizare obiectivă”. R. deşi atractiv şi proliferant. de „mobilizare psihologică”.N. Acest model secvenţial. Frank. Aceste stadii erau identificate ca fiind: societatea tradiţională de plecare. organizarea politică şi socială. S. Spiritul capitalist iniţial cumulativ-ascetic îşi pierde importanţa şi apare un nou tip de întreprinzător. În tranziţia de la societatea tradiţională la cea modernă. „asimilări” ca urmare a „schimbării structurii precedente”. aşteptările individuale au suferit ele însele modificări. Lerner considera cam în aceeaşi perioadă că modelul de dezvoltare occidental este valid şi poate fi exportat în bloc în ţările în curs de dezvoltare în scopul stimulării progresului printr-o abordare difuzionistă. antreprenoriatul. indispensabile producţiei). Expansiunea economică face posibilă potenţarea consumului de masă.Baran. trecerea spre faza de maturizare. cum s-a dovedit după prăbuşirea blocului comunist. Myrdal). Ulterior. dezvoltarea economică. nu constituie însă singura paradigmă.G. Eisenstadt. grupurile. „decolarea”. 6) o „reintegrare” care poate surveni de-a lungul unei „absorbţii”. religia au funcţiuni încreucişate. Organizarea statului şi a proceselor de producţie se datorează unei birocratizări difuze şi care pătrunde printr-o capilaritate socială la nivelul tuturor grupurilor sociale. Modelul asiatic de dezvoltare prezintă alte caracteristici şi ritmuri chiar dacă valorifică anumite elemente strategice manageriale şi practici deduse din experienţa occidentală. perioada marelui consum de masă.„disponibilitate”. Alte mutaţii 60 . Nu poate fi vorba de un simplu transfer de strategii manageriale şi tehnici de organizare. Alţi sociologi au evidenţiat însă limitele şi inadecvarea modelului occidental pentru alte arii teritoriale în care lipsesc factorii strategici de dezvoltare (P. educaţia.

trebuie să se înregistreze la nivel psiho-social. boem. Mobilitatea geografică generează o criză a sistemului parental extins şi provoacă o ruptură în raport cu modelele tradiţionale. motivaţional şi expectaţional. economic şi psihosocial (C. Parsons avea în vedere cinci cupluri de variabile: afectivitate – neutralitate. pe această filieră producându-se un proces rapid de inserţie în mediul industrial. munca. ideatic (Sorokin). Are loc nu numai o emancipare a tinerelor generaţii ci şi a femeii. Urbanizarea face ca mari mase de indivizi să migreze dinspre rural spre urban. Secularizarea produsă pe parcursul trecerii la modernizare favorizează aparuiţia de noi tipuri de personalitate. Pentru ca o societate să devină modernă. Alfabetizarea şi şcolarizarea primară permit accesul la cultură şi mass-media. autodirect (Riesman). Familia suferă importante transformări. politic. în plan comportamental. într-un nou stil de viaţă. favorizează formarea unei conştiiţe sociale şi naţionale dincolo de limtele localismului comunitar tradiţional. Black). secularizarea de care vorbea Germani trebuie să se extindă asupra câmpului ştiinţei. Stratificarea socială. Tipurile de relaţiile sociale difuze în societatea tradiţională se diferenţiază în societatea industrială. Se deschide astfel calea pentru o „instituţionalizare” a schimbării sociale. polarizări. competiţiei pe piaţa muncii. de la rate mari ale natalităţii şi mortalităţii la controlul naşterilor şi modificări ale speranţei de viaţă. înregistrează de asemenea profunde modificări. total diferit de cel partiarhal din comunităţile locale abandonate. filistin. este vorba de aspecte de ordin intelectual. ceea ce duce la dezorganizarea familiei. E. „Tipurile ideale” de personalitate. particularism – universalism. heterodirect. În plan social dinamica modernizării se originează în difuziunea unui model ce acoperă intreaga activitate umană. al tehnicilor productive şi instituţiilor economice. de ordin ocupaţional. senzitiv. social propriu-zis. În plan demografic încep să se facă simţite tendinţele de restructurare. Aspectele sociale definitorii ale schimbării se grupează în jurul unui nucleu central comun societăţilor industriale moderne – raţionalitatea structurilor tehnologice şi economice. orientare spre ego-orientare spre colectivitate. noii configuraţii a raportului între cererea şi oferta forţei de 61 . teoretizate de către sociologi au o varietate notabilă: idealist. Creşte participarea straturilor populare în sfera politicoinstituţională iar aceasta determină o mai mare raţionalizare a administraţiei publice. reconfigurări de raporturi între clase datorate schimbărilor economice. creativ (Znaniecki). tradiţional. Raporturile între soţi încep să se elibereze de sub tutela strictă a autoritarismului paternalist tinzând spre recunoaşterea egalităţii de statut. schimbul. difuziune-specificitate. În economie se impune diferenţierea instituţiilor specifice – proprietatea. atribuire-realizare. cerute de noua situatie.

Procesul de globalizare modifică în parte unele date dar el nu este esenţial altceva decât poate prin amploarea şi rapiditatea transformărilor petrecute. la sfârşitul secolului al XIX-lea. 62 . prin extensiunea la scară mondială a circulaţiei bunurilor.muncă. informaţiei şi persoanelor dar şi a sistemelor de valori ale capitalismului. ulterior. atât în perioada emergenţei modelului industrialist – capitalist. mai recent. în perioada interbelică sau. consumerismului liberalismului şi pluralismului politic. după 1989. Toate aceste simptome şi efecte ale tranziţiei sociale şi modernizării pot fi constatate şi în cazul României. tehnologiei. ale multiculturalismului şi universalismului. cât şi. capitalului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful