UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
CURS - SEMESTRUL I -

Conferenţiar univ. dr. Adrian Opre

Tipul cursului: obligatoriu Durata cursului: 2 semestre Evaluarea: se va realiza pe baza de examen, la care se adaugă rezultatele la sarcinile pe care le veţi primi pe parcursul semestrului. Sarcinile precum şi termenele limită de predare ale acestora vor fi puse pe site. Nota finală se compune din 70% (7 puncte) examen şi 30% (3 puncte) activitate de pe parcursul semestrului.

2

CUPRINS
Capitolul 1 Drumul spre statutul de ştiinţă al psihologiei; problematica ei actuală 1.1.Psihologia şi simţul comun 1.2.Trecut lung, istorie scurtă 1.3.Problema legităţii în psihologie Capitolul 2 Metode de cercetare în psihologie 2.1. Problema cunoaşterii psihologice Capitolul 3 Procesele senzoriale 3.1. Conceptul de senzaţie 3.2. Principalele caracteristici şi legităţile generale ale senzaţiilor 3. 3. Conceptul de percepţie şi caracterizarea principalelor sale particularităţi 3. 4. Percepţia ca proces 3. 5. Formele percepţiilor Capitolul 4 Atenţia 4.1. Caracterizarea generală a atenţiei 4.2. Modele fiziologice ale atenţiei 4.3. Teoria filtrului şi atenţia selectivă 4.4. Neurochimia atenţiei şi unele trăsături de personalitate 4.5. Atenţia, vigilenţa şi activităţile informaţionale 4.6. Însuşirile atenţiei Capitolul 5 Limbajul 5.1. Conceptul de limbaj 5.2. Neurofiziologia limbajului 5.3. Repere psihogenetice în dobândirea limbajului 5.4. Formele şi funcţiile limbajului Capitolul 6
Gândirea

2 2 3 4 6 6 10 10 11 15 17 19 22 22 23 24 26 27 28 31 32 33 34 39 39 41 44 47 47 48 51 53

6.1. Caracterizarea generală a gândirii 6.2. Raţionamentul 6.3. Rezolvarea de probleme Capitolul 7 Stadiile dezvoltării psihice la copil şi adolescent 7.1. Principiul dezvoltării în psihologie 7.2. Caracterul stadial al dezvoltării psihice 7.3. Adolescenţa: particularităţile dezvoltării fizice 7.4. Stadiile dezvoltării intelectuale

3

PROBLEMATICA EI ACTUALĂ Obiective de studiu: Dupa parcurgerea acestui modul studentul va putea: să facă deosebirea între psihologia ca ştiinţă şi psihologia simţului comun să cunoască principalele repere în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă să prezinte principalele modificări aduse de neobehaviorişti în cadrul psihologiei ştiinţifice să enumere legităţile cărora li se supune cercetarea psihologică 1. fiind anterioară şi paralelă ştiinţei. ca preocupare practică. la Leipzig (în Germania). .arată V. Wundt – în cadrul căruia s-au format pionierii psihologiei experimentale pe diferite meridiane ale 4 . modele descriptive şi conceptuale. Din studierea acestor fenomene desprinde legi sau regularităţi. care consemnează notaţii psihologice validate de o îndelungată experienţă. Psihologul profesionist supune afirmaţiile şi ipotezele sale probei experimentale şi analizei ştiinţifice. precum şi metode de investigaţie precise în măsura să ducă la stăpânirea treptată a faptelor. “Din acţiunea omului asupra omului . neintenţionate. prin natura preocupărilor sale. în principal. cu dezvoltarea contactelor interumane. În jumătatea a doua a secolului trecut.deci de a face analiză psihologică şi de a formula judecăţi asupra comportamentului. croindu-şi drum în labirintul complicat al conduitei umane. raportul dintre modificările stimulului fizic şi variaţiile corespunzătoare în planul senzaţiei. la însuşirile lor personale. dar cu valoare informativă. Prima lucrare cu caracter ştiinţific în acest domeniu – ceea ce a însemnat studierea unor fapte psihice cu mijloace precise – a apărut în 1860 şi aparţine lui Th.s-a născut reflexia asupra scopurilor urmărite. care a fost mai întâi medic. a mijloacelor folosite şi a rezultatelor obţinute”. numită legea psihofizică. în care se condensează opinii şi observaţii ocazionate de viaţa cotidiana.cum o numeşte T. În prima aproximaţie ştiinţa este cunoaşterea adunată în sistem. psihologia devine o ramură de sine stătătoare a ştiinţei. În anul 1879. institut de psihologie din lume – creat de W. lua fiinţă primul laborator. proverbe. Constatând dificultatea pe care o încearcă psihologul. psihologia a apărut odată cu omul. p. ca şi alte discipline. zicale etc. 166] . ipoteze explicative. De asemenea. asupra lor propune clasificări. În chip firesc. luând în considerare experienţa cotidiană ca instanţă de verificare şi ca sursă de exemple cu valoare de ilustrare. Acesta este şi cazul psihologiei care are drept obiect studiul fenomenelor psihice. la modul de comportare al semenilor. De fapt. Din răspunsurile date la asemenea întrebări s-a născut o psihologie empirică. Lucrarea se intitulează Elemente de psihofizică (Elemente der Psychophysik) şi studiază. în sensul cunoaşterii de sine şi de altul. efectuează experienţe şi observaţii spontane. s-a dezvoltat o psihologie preştiinţifică presărată în scrieri literare sau sistematizată în operele moraliştilor. ale filosofilor etc. în care se formulează raportul dintre modificările senzaţiei (S) în funcţie de mărimea stimulului extern (I).care este creată de popor.1. apoi fizician.Modul 1 DRUMUL SPRE STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PSIHOLOGIEI. activitatea psihică fiind obiect al reflexiei filosofice. înainte de a deveni o ştiinţă autonomă. Fechner. Pavelcu [15. Înseşi problemele psihologiei au apărut ca o decantare treptată din datele simţului comun. se acreditează tipologii. Alături de această psihologie poporană . oamenii nu au aşteptat constituirea unei ştiinţe psihologice pentru a-şi pune întrebări cu privire la viaţa sufletească. De altfel. de a-i descifra motivele ascunse sau explicite . psihologia a făcut parte integrantă din corpul filosofiei. În scrieri cu caracter literar se întâlnesc analize reuşite ale vieţii afective. apoi portrete individuale sau colective. Specialitatea moralistului este aceea de a se apleca asupra conduitei umane. un manual de profil [10. În limbă. în folclor se întâlnesc locuţiuni. care încearcă să înţeleagă propria conduită.. PSIHOLOGIA ŞI SIMŢUL COMUN Fiecare ştiinţă cercetează o clasă sau categorie de fenomene care formează obiectul ei specific. Herseni [9] . Aceste prime experienţe au fost sistematizate într-o lege matematică. filosoful a supus analizei şi fenomenele psihice alături de alte forme de existenţă. XII] notează că alături de cercetătorul psiholog se află în acelaşi labirint oamenii de fiecare zi. p. fixată şi transmisă mai întâi pe cale orală.

care conţinea în mod sincretic elemente subiective şi obiective. Pavelcu 15] – putem găsi dovezi de fineţe şi pătrundere în adâncurile fiinţei umane. în defavoarea disciplinei însăşi. în cerecetare. s-au prefigurat unele generalizări empirice. Atunci când scriitorul. Minos oferă regelui sicilian Cocalos să rezolve o problemă: a trece n fir printr-o cochilie de melc. Altfel. 1. se oferă contemporanilor “oglinzi” în care să se regăsească sau imagini pe care să le respingă. nu se poate confunda demersul ştiinţific cu cel pur empiric. O legendă cretană. care rămâne accesibil în principiu numai celuia care-l trăieşte – ceea ce nu poate constitui temeiul unei ştiinţe. fiziologiei etc. remarca invariabil: “Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decât fizica!”. înfăţişează în chip reuşit un fenomen psihic – un sentiment etc. În perioada preştiinţifică a psihologiei – în pofida drumului în zigzag – s-au acumulat unele achiziţii segmentare. ascultând relatările lui J. care se mai află în vecinătatea imediată a simţului comun. Einstein. ISTORIE SCURTĂ Se poate pune întrebarea. Omul comun pluteşte între aceste două extreme. de exemplu. de pildă. A trebuit să fie mai întâi cunoscute fenomenele simple.d. S-a trecut apoi – pornind de la autoobservaţie – la desprinderea conştiinţei ca fenomen pur subiectiv şi intern. În sfârşit. deci printr-o “lectură modernă”. ne descrie un episod din urmărirea atenianului ingenios Dedal. Ajuns în Sicilia. şi orânduind-o. în cartea sa “Caracterele sau moravurile acestui secol” (apărută în 1688) anticipează parcă ideea distribuţiei gaussiene a aptitudinilor umane: “Vedem puţini oameni cu totul stupizi şi greoi. la faptul de conştiinţă. Minos ştia că problema nu era accesibilă regelui Cocalos şi că numai isteţul Dedal deţinea cheia rezolvării. Cunoscutul fizician A. Intervalul este umplut de marele număr de talente obişnuite”. Drept replică la psihologia introspectivă – ceea ce reducea studiul la privirea interioară asupra faptului de conştiinţă – s-a născut curentul comportamentist (behaviorist). Minos. A fost nevoie o anumită maturizare a fizicii. Tot aşa. În mod firesc. capătă caracterul de text psihologic ca atare numai privite prin grila de concepte pe care le vehiculăm astăzi. Există încă teme de psihologie. Tot aşa în maxime şi aforisme. Materialul descrierii sale trebuie luat în considerare de către psiholog. vizuale etc. dar scriitorul nu-şi propune explicaţia cauzală şi nici dezvăluirea legităţii – note care ţin de domeniul ştiinţific. Moralistul francez La Bruyere. să devină conştient de ea. Piaget asupra experienţelor sale efectuate la copii. Ceea ce caracterizează spiritul ştiinţific modern este – după G. de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca ştiinţă? Istoriceşte s-a pornit de la noţiunea naivă de suflet (psyche). nivele de organizare subiacente. pentru a se putea trece progresiv la studierea fenomenelor psihice. dizolvăm psihologia într-un câmp cu limite foarte vagi. de către regele Cretei. fără a o sparge. primul laborator modern se înfiinţează în 1968 (în Zambia) ş. s-o pregătească pentru a fi folosită”. Bachelard – detaşarea de simţul comun. Sarcina psihologiei consta în a surprinde şi sistematiza conexiunile regulate între situaţii sau stimuli (S) şi reacţiile organismului (R).globului. Se pune întrebarea dacă există o continuitate între cunoaşterea comună şi ştiinţa psihologică? Fără îndoială.). – el nu face ştiinţă şi nu-şi asumă o atare pretenţie. Nu se poate estompa trecerea de la un plan la altul până la deplina continuitate. apare sinteza dialectică: unitatea dintre conştiinţă şi comportament. Impulsul dat cercetării psihologice de către şcoala lui Wundt s-a resimţit pretutindeni deşi primele laboratoare apar în diverse ţări la date diferite: în Africa. Este o prefigurare a testului de inteligenţă. adâncirea unor fenomene fizice (acustice.a. pentru a se ajunge treptat la cele complexe. ceea ce aduce o distanţare de simţul comun. De altfel primii psihologi au fost adesea fizicieni ori fiziologi de formaţie. În lumea legendelor – arată V. optice) a dus la desprinderea aspectelor psihologice (senzaţiile auditive. care propunea ca obiect al psihologiei faptul de conduită ca realitate pur obiectivă şi externă. s-au condensat observaţii la nivelul simţului comun. întrucât presupune acordul intersubiectiv greu de obţinut. formulate de moralişti şi gânditori.. Dezlegarea efectivă a problemei de către Cocalos I-a permis regelui Minos să identifice ascunzişul celui urmărit. Surse ale cunoaşterii psihologice se află în întreg câmpul culturii. pe un plan superior. vedem şi mai puţini care să fie sublimi şi excepţionali. trebuie făcută o separaţie clară. Spicuim câteva exemple. progresele fiziologiei s-au răsfrânt nemijlocit asupra cunoştinţelor despre viaţa psihică.m. de la noţiuni în accepţia simţului comun.. Într-adevăr. “În jurul acestor maxime – spune Lanson [11] – fiecare dintre noi îşi poate distribui experienţa sa . Se porneşte în cazul acesta. se iniţiază o experienţă sau observaţie sistematică pe baza unei idei/ipoteze şi se verifică apoi rezultatele în practică. deşi 5 . exemplele citate devin relevante. punând între paranteze în chip programatic conştiinţa.2. în care desfăşurările lumii subiective devin obiect al psihologiei în unitate cu faptele de conduită pe care le reglează Se invocă astfel complexitatea fenomenului psihic şi variabilitatea sa interindividuală. inclusiv cei din România. TRECUT LUNG. fenomenul psihic a fost redus la evenimentul mintal.

în care se ţine seama de stările şi evenimentele interne ale organismului O.a) – a variabilei intermediare între stimuli şi răspuns. când se procedează la generalizarea şi absolutizarea unor observaţii sau modele parţiale. 199). în diversitatea aceasta de orientări şi-au spus cuvântul poziţiile de gândire pe care s-au situat filosofi ori cercetători ai domeniului. 3.şi-a cucerit autonomia cu o întârziere considerabilă faţă de logică. după care au urmat eforturi de conciliere şi integrare a modelelor parţiale. Multă vreme – arată un istoric al ştiinţei (E. 5. Locul acestuia în psihologie îl ia determinismul complex. Experimentarea impune disocierea factorilor. de la Watson la Skinner. Se creează posibilităţi propice unei legături mai strânse între psihologie şi neuroştiinţe şi de eliminare a substanţializării psihicului. fiecare considerând că deţine cheia sistemului ştiinţific al psihologiei. În cazul psihologiei – arată acelaşi autor – disocierea factorilor este mai dificilă. psihologie fenomenologică – psihologie experimentală. aceste şcoli sau orientări au scos în relief şi au adâncit câte o latură sau alta a fenomenului psihic. memorie. la fel psihologia – ca ştiinţă a faptelor. Piaget [16] observa că ştiinţele experimentale s-au născut cu mult în urma disciplinelor deductive. 1. Fireşte. Pe terenul ei continuă să se manifeste. 3. psihologia nu a devenit o disciplină complet integrată şi unitară. deschizându-se calea spre coerenţa progresivă a discursului teoretic. pe care le sistematizăm după Al. legitatea există numai pe tripletul S – O – R. Este o trăsătură tipică stadiilor mai timpurii ale unei discipline. Roşca [20]: 1. este o condiţie internă fără de care stimulii rămân nesesizaţi. Să menţionăm apoi faptul că în prima perioadă a dezvoltării ei ca ştiinţă. Un moment deosebit în apusul şcolilor antinomice şi consolidarea unităţii psihologiei ştiinţifice l-a constituit recunoaşterea şi includerea în comportament – de către nebehaviorişti (Tolman. Prin includerea variabilelor intermediare în formula S – R s-a creat posibilitatea ieşirii psihologiei din fundătură în care ajunsese behaviorismul clasic. care înscrie la activul ei peste un secol de existenţă. psihologie introspecţionistă – behaviorism. care se pretează greu la variaţii sistematice (p. Practic. pe care l-au generalizat în chip unilateral. subsumării lor în genuri şi specii: percepţie. Diversitatea opiniilor – dincolo de adevărurile unanim acceptate . dialectic. În psihologie. încercând să se aproximeze regularităţi ale proceselor.faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a fiecăruia astfel încât par destul de simple. ca şi încercarea de a le explica. Hull ş. aceste curente au generat – în replică – direcţii şi orientări contare. operată de behavioriştii ortodocşi. în realitate. 4 – 5). Behaviorismul clasic. Astfel nici cea mai simplă sarcină perceptivă nu poate avea loc fără “reflectorul” atenţiei. a clădit pe strategia cutiei negre. Introducerea variabilelor intermediare a avut o seamă de consecinţe unificatoare. PROBLEMA LEGITĂŢII ÎN PSIHOLOGIE Ştiinţele încep prin a face operă de descriere şi clasificare înainte de a descoperi legi. mai ales cele reducţioniste. au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă. Se renunţă la golirea conduitei omului.a dominat în psihologie modelul aristotelian: omul gândeşte pentru că 6 . Astfel. proiectându-i ca “facultăţi” sau funcţii care ar oferi şi “explicaţia” faptelor concrete.este un semn de vigoare. Nebehavioriştii propun o psihologie S – O – R. ca demers probabilist. constituie o bază sigură pentru cunoaşterea obiectivă a vieţii psihice (p. Bunge. Centrate pe câte o metodă sau fenomen. J. care duce spre treapta explicativă a fenomenelor. voinţă etc. observă M. de a avansa ipoteze explicative. ponderea demersurilor clasificatorii şi descriptive este destul de mare. iar aceasta înseamnă de cele mai multe ori o experienţă controlată şi nu doar o simplă deducţie. Actul de conduită şi procesele psihice cuprinse în el reprezentând un sistem unitar. care îndreaptă atenţia asupra procesului însuşi. După acest prim stadiu urmează întrebarea “Cum?”. creând o psihologie S – R. pentru că ei sunt legaţi în totalităţi. 4. fizica experimentală s-a dezvoltat cu un decalaj de două milenii faţă de matematică. 2. gândire. în formă directă sau voalată tendinţe diferite. reifica termenii. În sfârşit urmează întrebarea “De ce?”. cele din urmă oferind cadrul şi condiţia celor dintâi. de ceea ce este mai esenţial şi mai specific fiinţei sale: activitatea mintală. profesat iniţial de Wundt. . de emergenţă a psihologiei. studiul lor cu mijloace precise. Era firesc să se acorde prioritate în timp clasificării actelor psihice. Prin unirea conduitei cu activitatea mintală se înlătură paralelismul psihofiziologic. Nu există legi generale S – R. Caracteristic era refuzul lor de a se deschide unele faţă de altele. . tabloul psihologiei a fost dominat de apariţia unor curente sau şcoli antinomice: asociaţionism – configuraţionism. Faptul brut este difuz şi perceput global. conturând treptat o imagine coerentă asupra domeniului sau cel puţin convergenţe notabile. aducând clarificări în zona respectivă de fapte. Boring) . pe care au studiat-o sistematic. Situaţia psihologiei nu este însă o excepţie. Odată cu aceasta a apărut şi tendinţa de a hipostazia. în pofida unei convergenţe remarcabile. Chiar şi în prezent. ca urmare a recurgerii la principiul determinismului liniar (rigid şi univoc). etc. al desfăşurării fenomenului. procesele psihice.

3. redusă la înţelesul7unei simple acţiuni învăţate şi efectuate pe baza unei observaţii concrete şi individuale. sub conducerea lui Wundt. cum ar fi stadiile dezvoltării inteligenţei ş. a. Psihologia – arată Al. şi anume variabilele legate de personalitatea individului asupra căruia acţionează stimuli. nu sunt cumva idiografice? În realitate. faptul irepetabil. Ebbinghaus a stabilit legea uitării efectuând 165 de probe cu sine însuşi înainte de a încerca pe alţii. Care sunt primele „produse” ale psihologiei ştiinţifice? 2. psihologia se supune câtorva legităţi. Lomov 1986 – mai multe grupe de legităţi: ♣ legile psihofizicii. şi prin raportare individualului la variabilitatea grupului. Categoriile clasificatorii capătă valoare explicativă. 280). grupate de Lomov în: legi ale psihofizicii. a apărut odată cu dezvoltarea relaţiilor interumane. Curentul neobehaviorist încearcă să aducă în discuţie variabilele intermediare care apar între stimuli şi răspunsul organismului la aceştia. Psihologia neştiinţifică. adică să fie o ştiinţă pur descriptivă (fenomenologie). Arătaţi consecinţele produse de apariţia neobehaviorismului în psihologie. iar în cazul psihologiei genetice este vorba de stabilirea legilor dezvoltării. primele curente au insistat mult asupra descoperirii unor legităţi commune în psihologie. învăţării etc. Nu o dată în istoria ştiinţei. care studiază mai ales cazuri individuale. Cum s-a arătat. în psihologie există – după B. ♣ legităţi ale dezvoltării psihice a omului. până la formularea generală şi abstractă a unor relaţii constante şi necesare” (p. Fireşte. SUMAR Fiecare ştiinţă cercetează o clasă sau categorie de fenomene care formează obiectul ei specific. Demersul ştiinţific tinde să găsească legi. d. principii. Se face distincţia între ştiinţe nomotetice – care tind să descopere legi şi ştiinţe idiografice. demersul taxonomic îşi are importanţa sa în drumul spre căutarea legităţii. care s-au dovedit ulterior a fi mai curând aproximaţii sau cu valoare limitată. În ansamblu. încă de la începutul apariţiei omului. s-a susţinut că psihicul nu se supune unor legităţi obiective şi că psihologia nu face decât să descrie ceea ce este dat nemijlocit în experienţa internă a subiectului. “Elemente de psihofizică”. cum este psihologia diferenţială. Unele regularităţi – spune Pavelcu [15] – sunt mai mult o condensare a experienţei curente. care ar avea drept obiect singularul. a. studiile ulterioare au arătat că această relaţie este valabilă numai pentru registrul mijlociu al stimulilor. a. Problema este în ce fel este individul asimptota legilor stabilite de ştiinţa psihologică. totuşi găsim o unitate în diversitate. pentru că urmăreşte să descopere principii şi legi generale. de exemplu: comunic unui prieteno veste fiind sigur că-l va bucura. Enumeraţi principalele curente apărute în psihologie la începutul ei ca ştiinţă. Fechner în lucrarea amintită. studierea cazurilor individuale nu este posibilă decât pe baza cunoaşterii legilor de distribuţie sau frecvenţă. al cărei obiect de studiu este dezvoltarea comportamentului. Şi-a câştigat statutul de ştiinţă doar în secolul XX. existenţa unor stadii sau perioade care presupun repetabilitate la fiecare generaţie ş. Ca ştiinţă. 15). fenomenele psihice prezintă o mare dispersie sau variabilitate interindividuală. precum şi la formarea asociaţiilor. m.” (p. în desfăşurarea fenomenelor psihice acţionează principiul determinismului probabilist. a simţului comun. legi ale dezvoltării psihice a omului şi legi ale dinamicii proceselor psihice. care se referă la identificarea. iar primul laborator de psihologie apare la Leipzig. Multe acte cotidiene se bazează pe prevedere. 7 . acţionează pentru că are voinţă ş. “Trebuie să admitem – arată autorul – trepte de cunoaştere a legilor: de la legea intuită şi aplicată în practică. Pentru a evidenţia caracterul ştiinţific al acestei discipline. caracterul nomotetic este prezent şi aici – observă autorul. Prima lucrarea ştiinţifică de psihologie îi aparţine lui Fechner.are gândire. ajungându-se deseori la exagerări în acest sens. “Unele ramuri ale psihologiei. Acesta este şi cazul psihologiei care are drept obiect studiul fenomenelor psihice. motiv pentru care aparatul statistico-matematic îşi găseşte aplicarea în cercetarea psihologică. De exemplu. care ia forma legităţii statice. De exemplu în legătură cu legea psihofizică fundamentală prezentată de Th. În psihologie este considerat cazul individual ca punct de plecare. sau psihologia genetică. În istoria disciplinei s-au formulat legi. Întrebări şi exerciţii de verificare: Care este obiectul de studiu al psihologiei? 1. ♣ legităţi care dezvăluie dinamica proceselor psihice: succesiune legică a fazelor percepţiei. Roşca [19] – face parte din ştiinţele cu caracter nomotetic. concepte pentru a se întoarce din nou la individual în vederea înţelegerii şi pătrunderii acestuia. diferenţierea şi recunoaşterea semnalelor. Rezumând.

cunoaştere în care cele doua momente imaginea de sine şi de altul . atunci când se cerea de fapt caracterizarea însăşi a percepţiei. In “Fiinţa istorica”. Cercetătorii introspecţionişti si-au dat seama de acest lucru. pretinsa greşeala pe care o făceau subiecţii relatând despre obiectul (stimulul) percepţiei. psihicul se sesizează nemijlocit pe sine însuşi printr-un act de autoreflectare.a dominat multa vreme metoda introspecţiei.de o dublă cunoaştere: una.d. P.a putut să facă pe un Schopenhauer sau pe un Bergson să creadă ca în lumea psihica ne-am găsi cu posibilităţile noastre de cunoaştere. sentimente. chiar în faţa lucrului <in sine > “. de situaţia real care-l determină. Datele introspecţiei sunt considerate a fi absolut veridice şi nu ar comporta o instanţa obiectiva de verificare. în privinţa psihicului fenomenul şi esenţa coincid. etc. Despre trăsăturile personale (de temperament.cu deosebire în etapa preştiinţifică . etc. conceputa ca ‘’ o privire interioară ‘’. Blaga [3] făcea remarca: “Fenomenele psihice sunt ca <trăiri> ele însele”. Vedenski ) Nu este o simpla problema de nuanţa distincţia dintre introspecţie şi autoobservaţie. eliminându-se orice referire la obiect. din încercările vieţii.m. În aceasta. Psihologia introspectivă pleacă de la ideea ca omul ar dispune de o facultate speciala de cunoaştere nemijlocita a propriului sau psihic. 189). el se cunoaşte pe sine în acelaşi chip în care îi cunoaşte pe alţii ( p. în sensul că nu trimit spre altceva ascuns în spatele lor. ei cereau subiectului sa relateze numai asupra aspectului psihic ”pur”.Modul 2 METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE Obiective de studiu: Dupa parcurgerea acestui modul studentul va putea să facă diferenţa dintre introspecţie şi autoobservaţie să poată analiza principalele surse de autocunoaştere să cunoască diferenţa între cunoaştere empirică şi cunoaştere sistematică să enumere caracteristicile unui fapt ştiinţific (după Piaget) 2.sunt solidare. prin introspecţie.în opinia autorului .) aflam din relaţiile cu semenii. despre obiectul gândirii lor.a. senzaţii. caracter. ieşind astfel din limitele “conştiinţei pure”.” O astfel de situaţie. ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea gândurilor. subiectul nu reuşeşte. ci şi faptele conduitei şi activităţi proprii. gândirii. Fiecare om aspira la cunoaşterea de sine şi de altul. prin care el sesizează propriile gânduri. In istoria disciplinei . Omul este capabil . Fraise [6] atrăgea atenţia asupra dualităţii modului de percepţie a propriei personalităţi.continua el . graţie căreia conştiinţa. Dar Blaga adaugă “Cunoaşterea acestor fenomene nu este identica cu <trăirea lor>” (p. fire. iar o viata sufleteasca străină ne rămâne inaccesibila. Pe primul plan apare obiectul imaginii. despre “fondurile memoriei” noastre nu aflăm prin introspecţie. care ni se prezintă ca imagini ale lumii externe. Fenomenul de conştiinţa nu poate fi înţeles în afara relaţiei sale cu obiectul. sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia ). L. Împinsa pâna pe ultimele ei poziţii această concepţie duce la “solipsism psihologic”. 186). fenomenele psihice pot fi cunoscute numai cu ajutorul introspecţiei. In aceasta concepţie. 79 ). noi sesizăm nemijlocit conţinutul gândirii şi reprezentării noastre. ci şi cunoaşterea din activitatea proprie.. 8 .1. încep şi distanţările faţa de el” (p. în fond la absurdităţi: “pot să admit sau să neg această viaţă psihologică pretutindeni şi oriunde vreau” declară un autor ( I. al reprezentării. aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologica. fenomenele psihice se pot cunoaşte numai de către persoana care le trăieşte. desprins de condiţiile obiective. Autoobservaţia este de fapt observaţia aplicată asupra propriei persoane. introspecţia pretinde abstagerea de la acest conţinut şi relatarea aspectului psihic “pur”. … De îndată ce încercăm să-l asimilăm [fenomenul psihic] prin cunoaştere. bineînţeles. ca o percepţie internă. PROBLEMA CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE Numim cunoaştere psihologica acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice. Cunoaşterea psihologica s-ar reduce la limita la tehnica jurnalului intim. etc.”…Nu pot sa aflu unde exista viata sufleteasca în afară de mine însumi şi unde nu exista”. Autoobservaţia include nu numai datele conştiinţei. şi a doua. din actele relaţiilor cu semenii. prin care se vede pe sine trăind şi acţionând aşa cum vede trăind şi acţionând pe ceilalţi şi sub acest unghi. S-a şi numit “stimulus error”. etc. ci punând la probă memoria şi reuşind în testul făcut s. introspecţia este deci numai o latura a autoobservaţiei. ceea ce. Efectiv. din succese şi eşecuri.declara un asemenea psiholog.

e ca şi cum am admite ca sinceritatea şi talentul ar permite sa se evite erorile sistematice ale metodei [13. fapta…). Este greşit însă să se creadă că înregistrarea conduitei externe şi a proceselor neurofiziologice ar putea suplini total datele pe care le furnizează introspecţia. Latura externă a conduitei. ca şi în alte domenii. limbajul nu este oglinda exacta a psihicului.trebuie sa adăugăm ca. precum şi preocuparea faţă de ei înşişi. fenomenul şi esenţa nu coincid. Rezumând: avem psihologul P şi subiectul S. cuprind întotdeauna o interpretare … spre a verifica apoi acestea interpretare cu ajutorul unor noi fapte (p. ele nu conţin adevărul gata . Şcoala de la Wurtzburg a utilizat mai ales întrospectia provocata. în psihologie. Nu numai adolescenţii dar şi adulţii au o asemenea convingere.Fenomenul psihic este “trăit” nemijlocit. prin relaţionarea lor cu lumea obiectiva.“Cine te cunoaşte mai bine?” şi la răspunsul modal “Eu însumi”.etc. nu şi procesul care duce la aceasta. Trăirile noastre se cunosc şi devin conştiente în mod mijlocit. dincolo de acest răspuns modal. cu valoare psihologica explicativa. ci se constituie pe o cale obiectiva trecând de la fapte la ipoteze şi valorificându-le pe acestea în practica. gest. 181). de autoobservaţie. motorie. EMG. Jurnalele intime. un model al actelor prin care subiectul S sesizează lumea şi acţionează asupra ei. 5 . Si într-o ancheta întreprinsa printre elevii din ciclul liceal [16] figura printre altele. De asemenea. p. Conduita însăşi nu se reduce la actul fizic. nu este egalata de studiul modificărilor fiziologice în emoţie. Cunoaşterea şi înţelegerea subiectului S ca atare se constituie valabil pe o cale obiectiva. nu determina univoc conţinutul psihologic intern. În ştiinţă nu se poate conta doar pe onestitatea şi virtuozitatea analitica a subiectului în calitate de garanţi ai adevărului. aceleaşi acte de comportare pot avea motivaţii diferite. care este atât de fin câte diferenţieri sau discriminări permite. Psihologia pleacă de la fapte – fapte de conştiinţa şi de conduita. deci urmeaă a fi interpretate. metoda înlesneşte comparaţia între modul de conştientizare a unui fapt şi comportarea efectiva.) a înlesnit sensibil controlul relatărilor introspective. lămurit în chip mijlocit. 2 . ea poate să constea tocmai în suspendarea sau aminarea reacţiei [7]. L. mărturia ei este valorificata în psihologie. Dintre răspunsurile oferite se puteau alege cel mult doua. El este .tu însuti.că nu suntem conştienţi decât de rezultatele gândirii şi nu de mecanismele ei (de aici butada sa: “Gândirea este o activitate inconştientaă a psihicului”). Un asemenea model nu este doar o proiecţie sau extrapolare a lui P în S.cum arata Osgood . au ieşit în evidenta anumite deosebiri 9 . introspecţia trebuie controlată şi suplimentată cu mijloace obiective. sunt semnificative şi erorile introspecţiei. sensul sau. Descoperirea ”lumii interioare” de către adolescenţi. acordandu-I un credit mai mare decât adulţii. 3 . Diversitatea şi nuanţarea vieţii afective. 189]. arătând pe baza ei minusurile explicaţiei asociaţioniste ale judecăţii şi rolul secundar al imaginii considerată ca element al gândirii. luată în ea însăşi. întrebarea: ”Cine apreciezi că te cunoaşte mai bine?” 1 . întrospectia furnizează informaţii valoroase. Întreaga psihanaliza a arătat cum faptele de conştiinţă imediată pot sa cuprindă şi aspecte de “falsa conştiinţă” graţie mecanismelor de proiecţie. mărturisirile literare ale scriitorilor sunt documente preţioase. Psihologul francez Alfred Binet a conchis . Acelaşi context – contextul vieţii şi activităţii omului – include atât datele comportării. a fost ultimul. De aceea nu ne putem margini – în cunoaşterea psihologica – numai la consemnarea formei externe a acţiunii. transformând-o. apreciind că se cunosc mai bine pe ei înşişi. dar el este cunoscut.făcut. Cunoaşterea psihologica – arata S. indusa de cercetător. Constatarea: răspunsul care a întrunit procentajul maxim de frecventa. Din punct de vedere psihogenetic. care nu poate depăşi – prin natura ei .pe temeiul datelor introspecţiei provocate .profesorii. fiind pentru ei o chestiune de simpla introspecţie. ea trece de la fapte. Conduita poate sa nu capete expresie externa. De fapt. mărturiile introspecţiei trebuie considerate ca fapte şi ca atare. întrospectia sesizează numai rezultanta. Oricum. Mergând pe o asemenea opinie am putea spune .limitele descrierii pure. Rubinstein [18] – se desfăşoară în principiu ca orice cunoaştere ştiinţifică. aşa cum procedează behaviorismul clasic. ea ne dezvaluie “experienta traitului” fara de care conduita nu poate fi înţeleasa. raţionalizare. la reacţia externa (mişcare. trebuie surprins şi conţinutul psihologic intern. Pentru aceasta. deci răspunsul modal cum se spune. adică: ”eu însumi” (transcris la persoana întai). luminat de întreg contextul de viata în care se manifesta. Datele introspecţiei pot fi uneori tot atât de fidele cât sunt indicaţiile instabile ale unor aparate electrice moderne .un instrument.că adolescenţii sunt cei care se cunosc mai bine pe ei înşişi şi ca fizionomia psihologica a vârstei respective este accesibila în primul rând tinerilor. etc. de pilda.prin extensiune .părinţii. îi face să supraliciteze întrospectia. cât şi trăirile subiective într-o conexiune indisolubila. Combinata cu studiul comportamentului.nota un autor.prietenii. Psihologul propune o imagine. ea se ridica de la date la ipoteza pentru a verifica acestea din urma pe baza unor noi date de control. Revenind la întrebarea adresata adolescenţilor . 4 . Dezvoltarea metodelor electrofiziologice (EEG. Cât priveşte introspecţia.colegii de clasa. In continuare ne referim pe scurt la tema cunoaşterii de sine. care este copilul sau adultul în variatele sale ipostaze.

este cazul sa facem câteva menţiuni din unghiul psihologiei obiective. care stă în spatele răspunsurilor amintite. raţionalizarea. în ultima analiza. ceea ce este o exagerare. Aceasta caracteristica subliniaza importanta orizontului de înformatie. atat în punerea întrebarii. s-au filmat gesturi caracteristice ale unei persoane. care pleca de la ideea ca omul ar dispune de o facultate speciala de cunoaştere nemijlocita a propriului sau psihic. Asa cum s-a aratat constiinta imediata poate fi uneori ”falsa constiinta”. Sase luni mai tarziu s-au prezentat persoanei respective aceste documente unele dupa altele în alternanta cu documente prelevate de la alte persoane. Mecanismele de aparare. imaginea sociala de sine. prietenii sau colegii de clasa(dar nu profesorii). sau procurat specimene de scris.“un fapt nu exista niciodata în stare pura…. prin întermediul actelor sale de conduita. între conceptie şi metoda exista o conditionare reciproca. SUMAR Numim cunoaştere psihologica acea versiune a procesului gnoseologic care are drept obiect fenomenele şi însuşirile psihice. întegrarea lor în versiunea întima a constiintei de sine se afla sub încidenta unor mecanisme de aparare. de asemenea s-au facut înregistrari sonore pe banda magnetica în timpul unei povestiri. etc. ceea ce presupune o întreaga elaborare.). La acestea se adauga opinia grupului. Prima sursa în autocunoastere este dinamica succeselor şi esecurilor proprii. repetata de mai multi autori. Trebuie făcută distincţia între introspecţie şi autocunoaştere (autoobservaţie). elevii cu rezultate şcolare bune apreciază că îi cunosc mai bine-in afara de “ei înşişi”. solidara cu sistemul de înformatii care au dus la acea întrebare. Succesele ridica nivelul autoaprecierii. introspecţia este deci numai o latura a autoobservaţiei. autocunoastere. pe care îndividul nu le controleaza în chip constient.de un nivel al cunoasterii empirice realizat în contextul vietii cotidiene cu mijloacele observatiei curente şi ale limbajului comun şi un nivel al cunoasterii sistematice. proiectie. cat şi în :lectura” experientei. dar în combinaţie cu alte metode. pretuirea colectiva. ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea gândurilor. iar G. Introspecţia poate furniza date valoroase. şi care pun sub semnul întrebării adevărul lor. psihometrice etc. a cadrului înterpretativ. care pune în actiune mijloace obiective de studiu( tehnici de observatie. care nu se reduce la simpla “citire” a datelor. una dintre metodele dominante la început a fost introspecţia. el nu valoreaza decat prin ideea care I se ataseaza sau prin proba pe care o furnizeaza. în demersul stiintific.ca şi în alte domenii. Astfel.c. Ch. copilul percepe propriile atribute mai întai la altul şi dupa aceea le recunoaste la el însusi. deci o supraevaluare a documentelor personale chiar daca nu si-a dat seama ca ii apartin. Fară să discutam în detaliu jocul acesta de proiecţii şi de compensări. ci comporta o întreaga structurare. din succese şi eşecuri. Desi n-au recunoscut doua treimi din documentele care-l privesc. De fapt. dar şi diferente notabile. el este întotdeauna solidar cu o înterpretare”. Individul se cunoaşte pe sine din încercările vieţii. imaginea de sine rezulta din înteriorizarea schemei unui semen al nostru.etc. înnnainte de actiune. comparatia înterindividuala. în cunoasterea de sine îndividul utilizeaza în mare masura acelasi tip de înformatie ca şi în cunoasterea de altul. pe acelaşi loc. mijlocit de un al doilea factor: comparatia cu altul şi înscrierea sau situarea în repere oferite de contextul social. a relaţiilor sale cu alţii atât în imprejurări obişnuite. toate acestea fara ca subiectul în cauza sa stie. plasat în contextul unei idei şi a unei observatii analitice. proces înlesnit. din relaţiile cu semenii. Intr-o experienta. indică. Pe termen mai lung. actioneaza fara ca persoana în cauza sa-si dea seama. Exista o deosebire între faptul brut. situarea în repere oferite de cadrul social. apoi capul din semi-profil. cat şi în situaţii-limita. din încercările vieţii. în procesul activitatii. aceasta ar fi singura cale de cunoaştere psihologică. de pilda. proiectie. îndici proveniti din surse diferite-experienta succesului/esecului. a prestaţiilor personale. între cele doua niveluri exista o anumita continuitate. spre exemplu studiul comportamental. o unitate.individuale în funcţie de răspunsul plasat pe locul 2.profesorii. mijloace experimentale.in ansamblu a rezultat o asimetrie neta a aprecuerilor spre polul pozitiv.sunt supusi unei decantari continue.. b-un fapt este apoi o constatare sau “lectura” a experientei. etc. în timp ce esecurile il coboara. Se pune întrebarea: ce constituie “fapt stiintific”? Cl. Autoobservaţia este de fapt observaţia aplicată asupra propriei persoane. J. Se poate vorbi în cunoasterea psihologica. în timp ce elevii mai slabi. jocul acestor tatonari duce la o stabilizare relativa a imaginii de sine. adică numesc de fapt sursa care le oferă satisfacţie. 10 . Intervine deci compensarea. Baldwin sublinia constructia genetica simultana a imaginii de sine cu imaginea de altul. Piaget [13] propune trei caracteristici: a-un fapt stiintific este un raspuns la o întrebare. Un fapt întra în campul atentiei gratie problemei care se pune. În psihologie. de relatie cu altul. ci şi cunoaşterea derivată din activitatea proprie. Bernard sublinia: un fapt nu este nimic în el însusi. sentimentelor şi aspiraţiilor intime (introspecţia ). Mead avea în vedere reprezentarea despre celalalt ca prototip(“altul generalizat”). se însumeaza parca algebric. Nu exista autoperceptie. rationalizare. condensand înformatia în limbajul stiintei psihologice.. S-a cerut persoanei studiate sa faca aprecieri asupraacestor documente şi sa îndice în final care ii apartin. reusitele şi însuccesele se înscriu pe o scala permanenta de valori.

Întrebări şi exerciţii de verificare: Care sunt principalele surse de autocunoaştere? Analizaţi pe un exemplu ce înseamnă. fapt ştiinţific? 11 . în viziunea lui Piaget.

Date valoroase referitoare la rolul diferitelor tipuri de senzaţii în dezvoltarea psihicului uman oferă cazurile de copii cu deficienţe senzoriale (nevăzătorii. se constată că în condiţiile unei severe “claustrări” (navigatorii solitari pe oceane.). Fără o judicioasa confruntare şi integrare a informaţiilor senzoriale referitoare la evenimentele care au loc în lumea exterioară şi în mediul intern. CONCEPTUL DE SENZAŢIE Prin intermediul senzaţiilor noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale. halucinaţii. iar structura psihica specific umana nu se dezvoltă. psihicul nu poate interveni în mod eficient în reglarea adecvata a diferitelor părţi componente precum şi a organismului luat ca întreg în relaţiile sale complicate şi variabile cu lumea înconjurătoare. însă. Sa reţinem deci că organele de simţ furnizează creierului informaţia senzorială primară necesară pentru construirea complicatului edificiu al psihicului uman.) subiectul este cuprins de o adevărată “ foame informaţionala”. deşi organismul respectiv ar putea să ducă o existenţă pur “vegetativă” în cazul în care se iau măsuri pentru întreţinerea artificială a funcţiilor vitale. etc. care reflecta diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe. structura psihica generala se menţine în absenta unor noi informaţii senzoriale. rămân la un nivel extrem de scăzut al vieţii psihice. viata lor psihica nu depăşeşte cu mult din punct de vedere calitativ nivelul psihicului animalelor respective). 1. utilizarea şi dezvoltarea intensiva a tuturor sistemelor senzoriale valide (inclusiv a resturilor de văz şi auz). Pentru aceasta este absolut necesară şi decisivă includerea individului intr-un sistem adecvat de relaţii sociale. etc. sunt supuşi unui proces psihopedagogic special. precum şi stările interne ale organismului. În absenţa influenţei formative a factorului social “materia prima senzoriala” (chiar de cea mai buna calitate) rămâne neprelucrată. în afara societăţii. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive. Pe de altă parte însă simpla prezenţă a senzaţiilor de toate felurile nu este suficientă pentru a asigura dezvoltarea normală a structurii psihice a personalităţii. a diferitelor sale organe şi aparate. orbii-surzi). tocmai ca efect al izolării informaţionale. ci rămâne la un nivel elementar (în cazuri extreme. De regulă. Aşa de pildă. speologii izolaţi în peşteri. lăsaţi în afara unui sistem special de instrucţie şi educaţie. pe baza acestui bagaj informaţional senzorial structura psihica a individului orb-surd se poate constitui şi dezvolta până la nivelul normal în toate compartimentele sale. când copiii sunt crescuţi de animale. totuşi ele ne furnizează informaţii şi despre starea funcţională a organismului. echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice a individului uman. copiii care suferă de surdocecitate congenitală sau timpurie (survenita în primii ani de viaţă). surzii. printre altele. ceea ce determină prin compensare o intensificare a activităţii psihice a creierului (apar iluzii de tot felul. în momentul acţiunii 12 .Modul 3 PROCESELE SENZORIALE Obiective de studiu: După parcurgerea acestui capitol studentul va putea: să definească conceptul de senzaţie să recunoască principalele caracteristici ale senzaţiilor să definească pragul senzorial şi să recunoască tipurile sub care se regăseşte acesta să cunoască principalele legităţi ale senzaţiilor să definească conceptul de percepţie să cunoască principalele particularităţi ale percepţiei să numească şi să descrie cele patru niveluri ale percepţiei să cunoască formele percepţiilor să definească şi descrie iluziile perceptive 1. Efectele unei asemenea deprivări senzoriale sunt cu totul altele daca aceasta survine după ce structura psihica a omului s-a constituit pe baza funcţionarii anterioare normale a organelor de simt: chiar daca se produc o serie de tulburări şi o oarecare degradare a unor compartimente ale vieţii psihice. Să mai notăm că deşi destinaţia principala a senzaţiilor este de a reflecta lumea exterioară. Din cele spuse reiese ca senzaţiile sunt procese psihice elementare. Deprivarea senzorială totală chiar din momentul naşterii (ceea ce se poate realiza experimental doar pe animale). Dacă.

împreună cu celelalte structuri corporale. Desigur. Desprinderea şi studierea lor oarecum separată este expresia folosirii unui procedeu obişnuit de abstragere în interes ştiinţific şi didactic. limbajul. precum şi practica sociala (inclusiv sub forma cercetării ştiinţifice experimentale). în derularea vieţii psihice. întreaga informaţie senzorială dobândeşte o valoare specific umană. Pe măsura ce copilul se integrează tot mai deplin în sistemul relaţiilor sociale (în cadrul activităţii obiectuale şi al comunicării interumane) organele sale senzoriale. saturaţia. fie ca un semnal acustic (modalitate auditiva). În realitate. la începutul vieţii postnatale copilul reflectă realitatea sub forma de senzaţii. implicându-se în constituirea şi dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice superioare ale personalităţii. care posedă însuşirile respective. o impresie senzorială mai mult sau mai puţin vagă. de durere a unui organ etc. dar este prezentat în diferite modalităţi senzoriale: fie ca un stimul optic pe un tablou de comanda (modalitate vizuala). care prezintă o importanţă pentru existenta şi funcţionarea normala a organismului uman.m. senzaţiile sunt incluse în structuri psihice mai ample şi totodată sunt “penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai complexe (reprezentările. putem vorbi de senzaţii de lumină. de pildă modalitatea “vizuala” prezintă următoarele calităţi: luminozitatea. de dulce. auditive etc. fie ale unui semnal determinat. gândirea. de zgomot etc. ele sunt “aparate senzoriale” în sensul că permit omului să obţină informaţiile necesare pentru a se orienta cât mai bine în timp şi spaţiu. graţie cărora realizează reflectarea senzoriala a realităţii. de rece. Organele de simţ ale omului sunt produsul unui îndelungat proces de evoluţie biologica. neesenţiale ale lucrurilor. trebuie să consideram ca este vorba de reflectarea unor însuşiri separate şi în mod obligatoriu elementare ale obiectelor şi fenomenelor.a. iar dintre pluricelulare – viermii inelari. al adaptării continue. De asemenea. De asemenea. deşi în mod curent noi venim în contact cu o serie de obiecte concrete. senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii. În al doilea caz este vorba de caracterul adecvat al stimulării în raport cu analizatorul asupra căruia acţionează.2. informaţiile pe care ni le furnizează sunt uneori inexacte (experienţa empirică. adică să reflecte numai unele însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor externe: proprietăţile lor mecanice (de pildă vibraţiile) sau chimice (de pildă mirosul ş.). Criteriul principal al veracitatii reflectării senzoriale îl constituie activitatea practică a individului. Senzaţia este prin definiţie ceva fără un contur precis şi “determinat”. la acţiunea agenţilor externi. organele de simţ. dat fiind că procesele psihice mai complexe nu s-au constituit încă. Trebuie sa adăugăm însă că. La rândul său. Dar. Totuşi. nu putem spune că avem o senzaţie de “masa”. alături de celelalte părţi constitutive ale corpului. ajung sa îndeplinească într-un grad tot mai mare funcţii socio-culturale. pe baza selecţiei naturale. Pentru a le distinge de celelalte procese. Dat fiind că senzaţiile oglindesc proprietăţile exterioare. În cadrul fiecărei modalităţi distingem diferitele calităţi ale senzaţiilor. 3. data fiind natura sociala a omului. de sărat. În acest context. Modalitatea senzoriala este un termen care desemnează apartenenţa la un anumit sistem senzorial şi este utilizat pentru a releva caracteristicile fie ale unei anumite categorii de senzaţii. paramecii. Din acest motiv s-a impus necesitatea verificării şi cercetării permanente a reflectării senzoriale prin intermediul practicii personale şi mai ales sociale.) sunt capabile să sesizeze şi să reacţioneze numai la acţiunea unor stimuli izolaţi. de “banca” etc. în derularea obişnuită a vieţii psihice cu greu putem detaşa “senzaţia” în forma sa pură (ca reflectare a unei însuşiri simple şi izolate).). în aşa fel încât senzaţiile să ofere organismului informaţii suficient de exacte şi de detaliate despre proprietăţile acestor obiecte şi fenomene. putem desprinde câteva caracteristici şi legităţi comune tuturor tipurilor de informaţie senzorială. timbru s. 13 . Intensitatea senzaţiilor este o particularitate cantitativă şi este determinata de stimulul care acţionează şi de starea funcţionala a receptorului şi în ultima instanţă a întregului analizator. Astfel. de sete.). 3. tonalitatea cromatica. rolul organelor sale de simţ nu se rezumă la funcţiile lor biologice. pentru a oferi un exemplu ilustrativ. de cald. emoţiile. ne putem referi cu precădere la senzaţiile organice (de foame. de “carte”.nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor. modalitatea senzoriala “auditiva” posedă înălţime. această împrejurare modifica substanţial mecanismele informaţionale ale sistemelor senzoriale. În primul caz se are în vedere totalitatea impresiilor senzoriale similare a căror apariţie este legata de funcţionarea unui anumit analizator (senzaţiile vizuale.). 2. de pildă. Fiecare individ uman “primeşte” de la natura. etc. în evoluţia filogenetică există o treaptă a “psihicului senzorial elementar” care se caracterizează prin faptul că animalele situate la acest nivel (unicelularele – de pildă amibele. Din acest motiv. atât pe plan individual cat şi pe plan social oferă o cunoaştere de suprafaţă şi de aceea poate fi înşelătoare).. altfel spus.d. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ŞI LEGITĂŢILE GENERALE ALE SENZAŢIILOR Dincolo de marea diversitate a conţinutului informaţional al senzaţiilor de care dispune omul.1. un semnal poarta aceeaşi informaţie.a. insectele etc. Din acest punct de vedere organele de simţ ale omului se aseamănă cu cele ale animalelor.

în locul unui obiect colorat în roşu va apare imaginea verde etc. Raportul invers proporţional dintre sensibilitatea absoluta a unui analizator (S) şi pragul absolut inferior (P) este exprimat de formula: S = 1/P. ceea ce ar împiedica perceperea sunetelor din lumea exterioara. Senzaţia nu apare imediat după ce stimulul a început sa acţioneze asupra receptorului. termici etc.3. Sensibilitatea se manifestă faţă de diferite categorii de stimuli: mecanici. Sensibilitatea absoluta este la rândul sau minima şi maxima. diferenţiala şi operativa.4. Acesta variază de la o modalitate senzoriala la alta: la senzaţiile tactile. Sensibilitatea analizatorilor este de mai multe feluri: absoluta. poate influenta uneori chiar desfăşurarea unor fenomene psihice din sfera conştientă. Sensibilitatea absoluta a analizatorilor este diferita. dacă aceasta ar fi prezentă. Analizatorul auditiv. Imaginea consecutivă pozitiva continuă sub toate aspectele imaginea vizuala produsă de stimulul corespunzător. ale viselor sau. potenţialele evocate ş. se manifesta în conţinuturile informaţionale ale “presimţirilor”. alteori. Imaginea consecutiva negativa apare în continuarea celei pozitive şi este reversul contrastant al imaginii iniţiale (dacă am perceput un obiect alb. sensibilitatea este considerată ca fiind o mărime funcţionala invers proporţionala cu valoarea cantitativa a stimulului (pragul senzorial). Pragul absolut inferior (minim) este cantitatea minima de stimul pe care o poate sesiza analizatorul sub forma celor mai slabe senzaţii. Durata senzaţiei este caracteristica sa temporala. de pilda. ci la un anumit interval de timp. informaţia senzoriala pe care o poarta semnalele nervoase declanşate de aceşti stimuli nu ajunge să fie decodată la nivelul scoarţei cerebrale (cu ajutorul sistemului verbal). Aceasta inerţie a senzaţiilor se manifesta în aşa numita postacţiune. la senzaţiile de durere – de cca.d. de asemenea. ea poate intra în sfera fenomenelor psihice subconştient. este de cca. Din acest motiv. Sensibilitatea a apărut în filogeneză atunci când organismele vii (chiar cele mai elementare – protozoarele) au început să reacţioneze la agenţii externi care îndeplineau o funcţie semnalizatoare (pe lângă valoarea lui biologica directa. Din diferite motive. Deosebit de mare este sensibilitatea analizatorului vizual: sunt suficiente 2-8 cuante de energie luminoasă pentru a produce senzaţie liminară de lumină (în întuneric total am putea sesiza o lumânare situata la distanta de 27 km). denumit timp de latenta. absolută). dar la nivelul etajelor inferioare ale SNC este descifrată o anumita informaţie “fiziologica”. depresia stimulului alfa.) nu sunt însoţite întotdeauna de senzaţii conştientizate. organul lui Corti (în care se află celulele auditive) este lipsit de vascularizaţie. reflectându-i cu o exactitate mai mare sau mai mică. de cele mai multe ori.a. fiecare se afla în raport invers proporţional cu pragul omonim. pentru a avea senzaţii tactile. De notat ca stimulii subliminali (situaţi sub pragul inferior al sensibilităţii). tot aşa ea nu dispare îndată după încetarea stimulării. imaginea consecutiva va avea culoarea neagră. reacţiile vasculare. Diferiţii analizatori care ne furnizează informaţii despre evenimentele lumii reale pot fi mai mult sau mai puţin sensibili faţă de stimulii adecvaţi. 14 . deşi nu determină apariţia unor senzaţii conştientizate. 3.04 secunde). vegetativa. In sens restrâns. dar cu precădere de durata acţiunii stimulului şi de intensitatea acestuia. pragul senzorial al unei celule olfactive nu depăşeşte 8 molecule dintr-o substanţa mirositoare adecvată. senzaţiile gustative în schimb apar la un interval de 50 ms după ce stimulul a fost pus pe mucoasa limbii. prin sensibilitate se înţelege capacitatea analizatorilor de a reacţiona la apariţia stimulului sau la modificarea lui.a. de aici. în cazuri patologice. implicata intr-o măsura mai mare sau mai mica în reglarea diferitelor procese organice. 370 ms. care poate fi pozitiva şi negativa. 130 ms. Vestigiul imaginii stimulului poarta numele de imagine consecutiva. pe acest fenomen se bazează cinematograful (efectul stroboscopic. fiind implicate fenomene atât periferice cât şi centrale (cerebrale). nu rămân fără nici un efect asupra diferitelor funcţii ale organismului. bioelectrică. Ea este determinata şi de starea funcţionala a analizatorului. Aşa de pilda. optici. Pentru a genera o senzaţie gustativa minima este necesară o cantitate de cel puţin 25000 de ori mai mare de molecule decât pentru a produce o senzaţie olfactiva. este nevoie de o energie de 100-10000 de ori mai mare decât energia liminara optica sau acustica. în anumite împrejurări. în psihofizica (ramura a psihologiei care are ca obiect măsurarea senzaţiilor omului). O alta caracteristica importanta a analizatorilor este sensibilitatea. Pentru ca aceasta imagine sa apară este necesar sa privim fix un obiect mai multa vreme (30-40 s) şi apoi sa proiectam privirea pe un paravan alb. În schimb. aceste reacţii (reflexul electrodermal. este în stare să sesizeze o oscilaţie a membranei bazilare de 10 ori mai mica decât diametrul unui atom de hidrogen.). în cercetările psihologice. adică impresia mişcării continue daca secvenţele fixe se succed la un interval de 0.3. urechea noastră ar înregistra mişcarea sângelui ca un puternic zgomot de fond. chimici. Aşa cum senzaţia nu apare concomitent cu debutul acţiunii stimulului.m. Asemenea imagini consecutive apar probabil în toate organele de simt. în schimb. dar în principiu poate fi luata ca indicator obiectiv orice fel de alta reacţie somatica. ceea ce înseamnă ca putem “auzi” mişcarea browniana. sub forma de halucinaţii s. Deosebit de clare sunt cele din sfera vizuala. În mod obişnuit acest termen desemnează capacitatea generala a organismului de a avea senzaţii. sensibilitatea analizatorilor este apreciată pe baza senzaţiilor conştientizate. ele pot evidenţia o sensibilitate mai mare decât cea stabilita pe baza relatărilor verbale ale subiectului.03 – 0.

senzorială) nu există o asemenea concordanţă univocă. radiaţiile electromagnetice cu o lungime de undă mai mică de 300 nm (undele ultraviolete) şi cele peste 1000 nm (undele infraroşii) nu generează senzaţii vizuale. ea nu reflectă nemijlocit caracteristicile impulsurilor nervoase ca elemente materiale ale cordului nervos.09 pentru tăria sunetului. determină schimbarea abia sesizabila a senzaţiei iniţiale: avem o alta senzaţie. în plus.V. Nu încape îndoială că între intensitatea (energia) stimulilor şi dimensiunea “cantitativă” (tăria) senzaţiilor există o corelaţie: un stimul mai puternic produce o senzaţie mai puternică (evaluată pe baza relatărilor majorităţii subiecţilor. cu 0. în ceea ce priveşte inălţimea sunetelor. variind între 0. ∆ I valabilă pentru un anumit sistem senzorial: I = k. sectorul vizibil al radiaţiei electromagnetice este cuprins cu aproximaţie între lungimile de undă de 300 şi 1000 nm. Senzaţia. luarea deciziei. Aşa cum s-a arătat mai sus. cu 0. pornind de la supoziţia referitoare la egalitatea subiectivă a unor diferenţe abia sesizabile dintre senzaţii. 20000 hz) al frecventei oscilaţiilor acustice. pe de o parte. strategia observatorului…”. ci şi de un prag maxim (superior). Pe aceasta baza a fost formulata legea lui Bougner-Weber (1851). optice etc. 16-20 hz) şi unul superior (cca. de pildă.3 (pentru tăria sunetului) şi 3. Cercetările electrofiziologice au relevat dependenţa directă dintre intensitatea stimulărilor acustice. există un prag absolut inferior (cca. Aşa de pildă.). Ceva mai târziu a fost formulată dependenţa logaritmică a tăriei senzaţiei (S) de intensitatea fizică a stimulului (I): S = k . al descifrării la nivel cortical a informaţiei pe care o poartă acestea despre diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor reale. iar apoi de durere (aşa se întâmpla. Iar informaţia senzorială reflectă întotdeauna în mod selectiv (doar unele aspecte şi cu aproximaţie) aceste însuşiri. în analiza lor nu putem face abstracţie de relaţia generală dintre informaţie şi suportul său material (substanţial – energetic): deşi nu poate exista fără acesta (în afara lui şi independent de el). care exprimă dependenta direct proporţionala dintre pragul diferenţial ∆I şi mărimea stimulului I.04 pentru senzaţiile de greutate (chinestezice). Să mai adăugăm că cele doua praguri absolute (inferior şi superior) se referă nu numai la intensitate (cantitatea de energie). După opinia autorului.5 (pentru stimularea electrică). cu 0. în realitate. pentru care nu există unităţi de măsură obiective (seria grafiilor. ci şi să distingem. dar pot avea alte efecte asupra organismului (modifică procesele metabolice. cu toate particularităţile sale calitative şi cantitative. în care “n” este exponentul cu o valoare diferită pentru diverse modalităţi senzoriale.log I + c. nu depinde numai de natura stimulului. Prin pragul operativ al senzaţiei se înţelege dimensiunea minimă a diferenţei dintre stimuli în cadrul căreia precizia şi viteza discriminării atinge nivelul maxim. Acest prag diferenţial.). după care între seria senzaţiilor şi seria stimulilor există o dependenţă exponenţială nu logaritmică: S = k .). cu 0. de asemenea. Bardin (1976) – sunt necesare “asemenea noţiuni ca semnificaţia subiectivă (sau dezirabilitatea) a rezultatelor observaţiei. Conţinutul informaţional al senzaţiilor (ca şi al tuturor fenomenelor psihice) depinde de un întreg complex de factori obiectivi şi subiectivi în contextul cărora se desfăşoară activitatea omului. şi amplitudinea potenţialului receptor şi frecvenţa impulsurilor nervoase propagate de-a lungul fibrelor senzitive. O variantă recentă a legii psihofizice fundamentale a fost propusă de psihologul american S. excesiv de puternice). de asemenea. auditive etc. Pentru a descrie mecanismele funcţionării unui sistem senzorial – scrie K. Acest lucru este posibil pe baza sensibilităţii diferenţiale. de aceea trebuie examinate din această perspectivă. lungimea liniilor. Stevens (1961). ea are totuşi o relativă independenţă. cei care nu răspund conform “aşteptărilor” experimentatorilor sunt excluşi ca “martori falşi”). pe de altă parte. dar rămâne constant în cadrul modalităţii senzoriale respective. biologice) există o evidentă dependenţă lineară. cât şi de altă natură. să diferenţiem o gamă largă de nuanţe ale diferitelor proprietăţi sesizabile ale obiectelor şi fenomenelor. Pragul diferenţial este o mărime relativa. ci şi la alţi parametri ai stimulilor.5. Coeficientul k (o constantă) diferă de la o modalitate senzorială la alta: este egal cu 0. Iª . care pot fi uşor măsuraţi obiectiv (greutatea. esenţa psihologică a problemei este mai complexă. de obicei. legea stabilită de el (legea lui Stevens) este valabilă pentru orice serie de stimuli. Aceasta ar reprezenta o confirmare obiectivă a legii psihofizice fundamentale (indiferent de expresia matematică). Dincolo de acest prag stimulul produce mai întâi o senzaţie de jena. de disconfort. 3. Analizatorii ne permit nu numai sa constatam prezenta sau absenta unor stimuli. care constă în sesizarea unei deosebiri minime intre doi stimuli (pragul diferenţial). adică de cantitatea maxima a stimulului care mai produce senzaţii adecvate. nu absoluta. Senzaţia este rezultatul prelucrării active a semnalelor nervoase. senzaţiile nu sunt fenomene realmente izolate ci sunt incluse în structura psihică a personalităţii . atât fizici. temperatura etc. Chiar dacă între stimul (ca energie externă) şi semnalele nervoase (ca formă a energiei interne. ceea ce înseamnă ca valoarea lui depinde de mărimea stimulului de referinţa la care se adaugă (sau se scade).Sensibilitatea absolută a analizatorilor este limitată nu numai de pragul minim (inferior).03 pentru senzaţiile tactile etc. adăugat sau scăzut dintr-o anumită cantitate de stimul. seria desenelor etc.003 pentru înălţimea sunetului. produc senzaţii termice etc. ceea ce 15 . în schimb între energia nervoasă şi informaţia psihică (în cazul de faţă.. De cea mai mare însemnătate este tocmai determinarea intrapsihologică. în cazul stimulării luminoase.01 pentru luminozitate. intensitatea sunetului şi a luminii.

în mod similar se manifestă şi acţiunea stimulilor optici asupra sensibilităţii auditive. gustativă etc. Aşa de exemplu. La unii oameni culoarea galben-portocalie produce o senzaţie de 16 . O forma specifică de manifestare exagerată a interacţiunii analizatorilor este fenomenul sinesteziei. de asemenea. tactil. dar în grade diferite. 3. ochelarii de pe nas etc. adică se influenţează reciproc pozitiv sau negativ. Deosebit de evidentă este această creştere în cazul adaptării la întuneric: venind brusc de la lumină într-o cameră întunecată. iniţial senzaţiile respective par insuportabile. Această interacţiune a senzaţiilor se manifestă (ca şi în cazul adaptării) în două direcţii opuse: în creşterea şi scăderea sensibilităţii. auditiv. în general. reflectarea realităţii are loc polisenzorial nu monosenzorial. ci determină concomitent apariţia unei senzaţii (sau reprezentări) caracteristice altui analizator. Legitatea generală este: stimulările slabe în cadrul unui analizator sporesc sensibilitatea altora (fenomenul sensibilizării) şi invers. în sfera sensibilităţii termice adaptarea pozitivă se manifestă.7. la început nu vedem nimic. Distingem trei variante ale adaptării senzoriale: a). Adaptarea negativă se poate manifesta şi ca diminuare a sensibilităţii. cu timpul (după 50-60 s) sensibilitatea ochiului scade şi ajungem să vedem normal (adaptarea ochiului la lumină se realizează prin suspendarea funcţionării bastonaşelor şi intrarea în funcţiune a conurilor. la început lumina ne orbeşte şi nu vedem nimic. în general. dacă intrăm în apă foarte rece sau foarte caldă. Ea poate urma două direcţii: creşterea (adaptare pozitivă) sau scăderea sensibilităţii (adaptare negativă). 30-45 min. Adaptarea senzorială implică atât mecanisme nervoase periferice (receptoare) cât şi centrale (în primul rând corticale) care sunt încă insuficient studiate. mirosurile slabe şi plăcute intensifică unele forme de sensibilitate (vizuală. şi dimpotrivă. De exemplu. deoarece toţi analizatorii formează un sistem senzorial unitar. adaptarea negativă merge până la dispariţia senzaţiilor respective (intrând într-o încăpere cu miros urât. Această modificare are un caracter adaptativ în sensul că vizează reflectarea cât mai exactă a realităţii. cele puternice şi neplăcute le inhibă. foarte sensibil la lumină) şi începem să distingem tot mai bine obiectele din jur (vederea aproape normală se restabileşte după cca. dar după un timp dispare).. Destul de răspândit este aşa-numitul “auz colorat”. sensibilitatea vizuală creşte dacă asupra analizatorului auditiv acţionează stimuli acustici slabi. c) Adaptarea pozitivă se manifestă sub forma creşterii sensibilităţii la acţiunea unor stimuli slabi. în sfera olfactivă.atunci când stimulii sunt puternici sau de lungă durată. La rândul lor. toţi analizatorii în funcţie sunt în stare să influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică funcţionarea celorlalţi. Sunt cunoscute cazurile în care o uşoară senzaţie de durere sporeşte sensibilitatea unui şir de analizatori (vizual. Baza anatomo-fiziologică a interacţiunii trebuie căutată în apropierea unor căi nervoase aferente (în diferite etaje ale SNC). în care un sunet generează nu numai senzaţia auditivă. stimulările puternice au un efect negativ asupra celorlalţi analizatori (desensibilizarea). Sinestezia rezidă în faptul că un stimul oarecare. cu aplicabilitate în diferite domenii ale artei. dar nivelul maxim survine după 2-3 ore). ci şi o senzaţie suplimentară cromatică. la fel se întâmplă şi cu hainele. produce nu numai senzaţia specifică analizatorului respectiv. fără să se ajungă la dispariţia senzaţiilor. In general. iniţial senzaţia olfactivă este puternică. dacă dintr-o încăpere semiobscură intrăm într-o cameră puternic iluminată (sau afară la soare). de regulă se manifestă atunci când stimulii sunt excesiv de puternici. de pildă. Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilităţii absolute minime şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu intensitatea şi durata acţiunii stimulilor asupra receptorilor. treptat sensibilitatea vizuală creşte (pe seama refacerii purpurului retinian din bastonaşe. 66). creşterea sensibilităţii are loc atunci când stimulii sunt slabi. Interacţiunea analizatorilor se exprimă prin influenţa pe care o exercită funcţionarea unui analizator asupra stării funcţionale a altora. acţionând asupra unui receptor. iar scăderea .). care conţin o substanţă chimică mult mai puţin sensibilă la lumină – iodopsina). De pildă. precum şi în existenţa unor neuroni polimodali. în care elementele se află în interacţiune. Sau. spre care converg impulsurile nervoase de la diferiţi analizatori. o greutate uşoară aşezată pe piele încetează să mai fie simţită. dar treptat sensibilitatea scade şi senzaţiile devin mai slabe. b). atunci când introducem într-un vas cu apă de temperatura camerei o mână care a fost în prealabil răcită iar cealaltă mână după ce a fost încălzită: în primul caz apa ni se va părea caldă (sensibilitatea la căldură este crescută). în legăturile intracentrale (cu deosebire la nivelul cortexului) dintre analizatori.duce la constatarea că “… măsurarea psihofizică dobândeşte tot mai mult caracterul unui act comportamental complex” (p.6. Adaptarea negativă ca dispariţie totală (sau cvasitotală) a sensibilităţii în cazul acţiunii îndelungate a unor stimuli constanţi asupra receptorilor. iar în al doilea caz – rece (creşte sensibilitatea la rece). scade în condiţiile unui zgomot puternic. în schimb. auditivă. olfactiv). 3. De reţinut că acest fenomen este prezent în toate sistemele senzoriale.

căldură, în vreme ce culoarea verde-albastră declanşează o senzaţie suplimentară de rece. Astfel, fenomenul sinesteziei justifică expresii ca: “sunete dulci”, “culori calde sau reci”, “gust ascuţit” etc., folosite frecvent mai ales în descrierile poetice, dar şi în vorbirea curentă.
3. 3. CONCEPTUL DE PERCEPŢIE ŞI CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR SALE PARTICULARITĂŢI Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţioneaza direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie, gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt stimulate şi orientate selectiv de motivaţie. Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc – aşa cum s-a arătat – diferitele însuşiri ale lucrurilor, percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale. După cum se ştie orice obiect sau fenomen real posedă o mulţime de însuşiri dintre care unele sunt esenţiale iar altele neesenţiale (periferice). Însuşirile esenţiale se caracterizează prin faptul că de ele depinde însăşi natura obiectului respectiv; de pilda, însuşirea esenţială a creionului rezidă în capacitatea minei de cărbune de a lăsa o urmă vizibilă (mai ales pe hârtie); însuşirea esenţială a laptelui constă în valoarea nutritivă a componentelor sale chimice; trăsătura esenţială a mamiferelor constă în faptul că nasc pui vii şi-i alăptează, ş.a.m.d. însuşirile neesenţiale vizează aspectele exterioare ale lucrurilor astfel încât modificarea sau suprimarea lor nu duce la schimbarea naturii obiectelor sau fenomenelor. Aşa de exemplu, putem colora altfel sau modifica partea lemnoasă a creionului, fără a-i afecta calitatea de creion; laptele poate fi colorat fără să-şi piarda proprietăţile nutritive etc. La nivelul percepţiilor se oglindesc, prin excelenţă însuşirile neesenţiale, de suprafaţă ale obiectelor şi fenomenelor ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor. De regulă, însuşirile esenţiale nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor: ele trebuie să fie desprinse din relaţiile constatate între lucruri şi tocmai acestea intră în conţinutul noţiunilor (al cunoştinţelor ştiinţifice) asimilate în şcoală. Aceasta presupune intervenţia unui proces de reflectare de nivel superior – a gândirii (în legătură indisolubilă cu limbajul). În continuare vom examina cele mai importante particularităţi ale percepţiei. Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele lumii reale şi nu la organele receptoare sau la structurile cerebrale care participă la descifrarea şi prelucrarea informaţiei perceptive. Fără o asemenea raportare, percepţia nu-şi poate îndeplini funcţia orientativă şi reglatoare în activitatea practică a omului. Obiectualitatea percepţiei nu este o calitate înnăscută. Este necesară efectuarea unui întreg sistem de acţiuni prin intermediul cărora subiectul descoperă obiectualitatea imaginilor sale despre lume. În acest proces rolul decisiv îl joacă pipăitul şi mişcarea. Obiectualitatea percepţiei se constituie, în ultima analiză, pe baza acţiunilor motrice, care asigură contactul propriu-zis al subiectului cu obiectul. Noi percepem obiectele ca având un contur care le delimitează de restul obiectelor şi fenomenelor. Formarea obiectualitătii percepţiei în ontogeneză este legată de primele acţiuni practice ale copilului care au un caracter obiectual, se îndreaptă spre obiectele externe şi sunt adaptate la particularităţile acestora, la poziţia lor în spaţiu şi la forma lor. Ulterior, când percepţia se constituie într-un sistem relativ independent de acţiuni perceptive, activitatea practică a omului continuă să-i pună în faţă diferite sarcini perceptive şi impune necesitatea reflectării adecvate, adică obiectuale a realităţii. Integralitatea percepţiei trebuie înţeleasă în sensul că noi percepem orice obiect şi cu atât mai mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg sistemic stabil, chiar dacă unele părţi componente ale acestui întreg nu pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. şpre deosebire de senzaţii, care reflectă diferitele însuşiri ale unui obiect, în momentul în care ele acţionează asupra receptorilor, percepţia este imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elementele inaccesibile perceperii într-un anumit context. Problema integralităţii a fost formulată clar pentru prima dată şi cercetată experimental de reprezentanţii psihologiei configuraţioniste (M. Weitheimer, W. Köhler etc.). Dar, în cadrul acestei teorii, integralitatea percepţiei a fost concepută ca o însuşire primordială determinată de anumite legi imanente conştiinţei, dincolo de experienţa perceptiva anterioară a individului. În realitate, integralitatea percepţiei este o reflectare a integralităţii lumii obiective, de aceea ea se formează treptat în procesul activ al perceperii obiectelor şi fenomenelor realităţii. Imaginea perceptivă se caracterizează printr-o mare redondanţă. Aceasta înseamnă că un anumit ansamblu de elemente componente ale unei imagini conţine informaţii nu numai despre el însuşi, ci şi despre alte componente ale imaginii respective, precum şi despre imagine în totalitatea sa. Astfel, dacă la un moment dat, privind pe fereastră, observăm capul 17

şi umerii unui trecător noi avem în percepţia noastră într-o formă mai mult sau mai puţin clară, şi poziţia mâinilor, a trunchiului, a picioarelor şi chiar particularităţile mersului său; altfel spus, imaginea sa integrală. Gradul de claritate a acestei imagini perceptive amodale depinde de posibilitatea anticipării şi evocării acelor părţi ale obiectului, care lipsesc în momentul dat; iar această capacitate de anticipare se constituie în procesul formării imaginii perceptive. De integralitatea percepţiei se leagă strâns structuralitatea sa. Putem spune că într-o anumită măsură, percepţia nu coincide cu senzaţiile noastre momentane şi nu rezultă din simpla lor însumare. Noi percepem, de fapt, o structură generalizată ca o formaţiune psihică nouă, distinctă de senzaţiile care intră în componenţa sa. Aşa, de exemplu, dacă cineva ascultă o melodie oarecare, notele auzite mai înainte continuă să-i răsune în minte până când soseşte o nouă notă. De obicei, ascultătorul înţelege bucata muzicală, adică percepe structura sa. Evident, ultima notă auzită nu poate constitui suportul acestei înţelegeri: în mintea ascultătorului continuă să răsune întreaga structură a melodiei, cu variatele interacţiuni dintre elementele sale componente. Un proces analog are loc şi în perceperea ritmului. În fiecare moment noi putem auzi doar o singură bătaie; totuşi, ritmul nu constă din bătăi izolate, ci din imaginea sonoră continuă a întregului sistem de bătăi; iar bătăile se află într-o anumită relaţie reciprocă şi tocmai această relaţie dintre elemente stă la baza percepţiei ritmului. Constanţa percepţiei se manifestă în relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în cadrul unui registru destul de larg de modificare a condiţiilor în care are loc perceperea. În mod obişnuit, noi nu remarcăm prezenţa fenomenului de constanţă a percepţiei, deoarece arareori obiectul percepţiei îl formează însuşirile separate ale obiectelor: mărimea, forma, culoarea, poziţia spaţială şi o serie de alte însuşiri în care se manifestă constanţa percepţiei. Dependenţa funcţională reciprocă a obiectelor percepute, însuşirile complexe ale unui obiect indisolubil legate de însuşirile altor obiecte într-un anumit context situaţional formează condiţia necesară a activităţii concrete pe care o desfăşoară omul; cu acest prilej, perceperea diferitelor însuşiri în condiţii mereu variabile rămâne cu atât mai mult nesesizată. Graţie marii variabilităţi a poziţiei obiectelor din ambianţă faţă de subiectul care le percepe, precum şi nesfârşitei diversităţi a condiţiilor în care apar, obiectele îşi schimbă în permanenţă înfăţişarea, îşi arată mereu alte laturi. Ca urmare, se modifică în mod corespunzător şi procesele perceptive. Cu toate acestea, sistemul perceptiv (adică totalitatea analizatorilor implicaţi în actul percepţiei) posedă capacitatea de a compensa aceste nesfârşite variaţii. De aceea, într-un anumit context spţial, noi percepem obiectele din jur ca fiind relativ constante sub aspectul formei, mărimii, culorii etc. Vom ilustra această particularitate a percepţiei, folosind ca exemplu constanţa percepţiei de mărime. Se ştie că imaginea optică a unui obiect proiectată pe un paravan (inclusiv imaginea lui de pe retină) creşte atunci când obiectul se apropie şi invers se micşorează atunci când se îndepărtează. Totuşi, deşi ca urmare a schimbării distanţei obiectului, mărimea imaginii de pe retină se schimbă, noi percepem mărimea obiectului respectiv ca fiind relativ constantă. Marimea unui obiect, care se îndepărtează sau se apropie, este percepută împreună cu distanţa obiectului faţă de subiect; de aceea, percepţia mărimii este indisolubil legată de perceperea distanţei şi invers. Fenomenul constanţei rămâne neobservat şi datorită faptului că în mod obişnuit perceperea (chiar şi a unei însuşiri separate, cum este mărimea) are loc sub forma unei evaluări globale (nu metrice). Aceasta nu permite sesizarea variabilităţii sau stabilităţii unor anumite relaţii cantitative, atunci când aceste relaţii, în condiţii diferite, dau rezultate diferite. Constanţa percepţiei se explică prin faptul că percepţia este o acţiune sui-generis, care implică intervenţia conexiunii inverse şi se modelează după particularităţile obiectului perceput, precum şi în raport cu condiţiile externeşi interne ale activităţii subiectului. Constanţa percepţiei se formează în procesul activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii obiectuale şi totodată este o condiţie necesară a vieţii şi activităţii omului. Fără ea omul n-ar putea să se orienteze în nesfârşita diversitate şi variabilitate a realităţii obiective. Constanţa percepţiei reflectă relativa stabilitate a lumii înconjurătoare, unitatea activităţii omului cu ambianţa naturală şi socială. Inteligibilitatea (categorialitatea) este o altă însuşire importantă a percepţiei. Deşi apar ca rezultat al acţiunii nemijlocite a stimulilor asupra receptorilor, imaginile perceptive au întotdeauna o anumită semnificaţie semantică. La om percepţia este strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l “generaliza” prin cuvânt. Chiar dacă percepem un obiect necunoscut, noi încercăm să surprindem în el o asemănare cu obiectele cunoscute, să-l includem într-o anumită categorie de obiecte. Percepţia nu este pur şi simplu rezultatul acţiunii unei garnituri de stimuli asupra receptorilor (deşi aceasta este absolut necesară), ci reprezintă o investigaţie activa şi dinamică a celei mai bune interpretari a datelor senzoriale din perspectiva subiectului. Ilustrative în această privinţă sunt aşa-numitele “imagini duble”, în care subiectul percepe alternativ “figura” şi “fondul” imaginii. Deşi stimulul rămâne neschimbat, percepţîa se schimbă ceea ce relevă contribuţia activă a factorului subiectiv în procesul perceperii lumii exterioare. 18

Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţă a percepţiei de conţinutul vieţii psihice a omului, de drumul de viaţă pe care l-a parcurs, de particularităţîle personalităţii sale (termenul a fost introdus de Leibnitz). Întradevăr, percepe nu un ochi, o ureche sau chiar mai mulţi analizatori, ci un om viu, concret: de aceea în percepţie se răsfrâng întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică atitudinea lui faţă de ceea ce percepe, trebuinţele, interesele, năzuinţele, dorinţele şi sentimentele sale, experienţa sa anterioară. Aşa se explică faptul că imaginea perceptivă a unui obiect sau a unei situaţii nu este o simplă sumă a senzaţiilor momentane; ea conţine de fiecare dată detalii care nici nu sunt prezente în momentul respectiv la nivelul organelor receptoare (pe retină, la nivelul celulelor auditive etc.), dar pe care omul le “adaugă”, completând imaginea perceptivă pe baza informaţiei deja stocate în memorie; alteori imaginea perceptivă omite (în mod selectiv) ceea ce există în obiectul real. 4. 4. PERCEPŢIA CA PROCES Percepţia este nu numai o imagine mai mult sau mai puţin constituită a unui obiect sau fenomen din lumea externă, ci poate fi examinată şi ca proces, în cursul căruia se formează, se “construieşte” treptat imaginea perceptivă. Din această perspectivă, percepţia poate fi concepută ca un sistem de acţiuni perceptive. Chiar dacă în mod obişnuit în mintea noastră informaţia despre obiecte şi fenomene există sub formă de imagini cu care operăm fără să sesizăm în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în mod conştient diferitele unităţi structurale ale procesului perceptiv, în realitate acestea sunt mereu implicate. “Teoria activităţii” (P. Janet, J. Piaget, A. N. Leontiev, A. R. Luria, ş.a.) scoate în relief caracterul dinamic, procesual al percepţiei. Acţiunile şi operaţiile perceptive se constituie în cursul vieţii pe baza asimilării experienţei socialistorice în variatele forme de activitate umană. Această idee este limpede exprimată de psihologul englez R. L. Gregory (1970). Pentru psiholog – scrie el – problema care se pune este: “putem percepe înainte de a învăţa să percepem?” Răspunsul este: “Într-adevăr, membrele şi organele de simţ sunt inutile până când nu învăţăm să le folosim în mod efectiv; ele sunt la fel de inutile ca şi uneltele până când nu avem deprinderea de a le folosi” (p.208). Copilul nou-născut nu poate să descifrezede la început informaţia pe care o poartă configuraţiile “polisenzoriale” de semnalele nervoase produse de obiectele şi fenomenele lumii reale: el învaţă pas cu pas să le perceapă în contact nemijlocit cu ele, mânuindu-le mai întâi sub directa îndrumare a adultului, iar ulterior din ce în ce mai independent. În formarea şi desfăşurarea acţiunilor perceptive, îndreptate spre “examinarea” obiectului şi elaborarea percepţiei ca “model mintal” al acestuia, un rol important îl joacă procesele motrice: mişcările mâinilor în pipăit, mişcările ochilor în urmărirea conturului în percepţia vizuală a obiectelor, micromotricitatea coardelor vocale în perceperea sunetelor etc. Din punctul de vedere al destinaţiei lor, mişcările manuale implicate în percepţia haptică (pipăit) şi cele oculare în percepţia vizuală sunt de două feluri: a) mişcări de investigaţie, de orientare şi de corecţie, care vizează examinarea activă a obiectului, ajustarea ochilor (sau a mâinilor) în raport cu însuşirile obiectului şi cu ambianţa, precum şi corecţia succesivă a mişcărilor perceptive; b) mişcări gnostice propriu-zise, care participă la “construirea” imaginii perceptive, la evaluarea însuşirii spaţiale ale obiectelor, la recunoaşterea obiectelor cunoscute etc. Îndeplinind variate funcţii, mişcările oculare sunt deosebit de complexe (unele sunt macromişcări, iar altele micromişcări) şi variate ca formă. Astfel, dintre macromişcări cercetările electrografice au pus în evidenţă, în primul rând, aşa-numitele mişcări de urmărire, care au o înfăţişare lină, ordonată şi permit ochilor să urmărească continuu obiectul în mişcare. Viteza minimă a mişcărilor de urmărire este de cinci minute unghiulare pe secundă, ceea ce corespunde pragului percepţiei mişcării. Viteza maximă este de cca 30-40 grade pe secundă. O altă categorie este reprezentată de mişcările sacadate ale ochilor; acestea sunt salturi rapide şi bruşte săvârşite de globii oculari în timpul examinării obiectelor imobile, în timpul lecturii etc. Noi nu ne dăm seama de aceste mişcări şi avem impresia că, de pildă, atunci când citim un text sau percepem un obiect (un tablou, o fotografie) privirea noastră se deplasează repede, succesiv şi cu o viteză constantă de-a lungul rândurilor, conturului obiectelor etc. În realitate, aşa cum relevă înregistrările electrografice, cu acest prilej ochii noştri se deplasează în salturi dintr-un loc (reper) în altul; salturile (denumite sacade) alternează cu momentele de fixare. Astfel, în timpul lecturii o sacadă durează în medie cca 0,022 s, iar durata unui salt în care privirea revine la începutul rândului următor este de aproximativ 0,04 s. Atunci când ochiul nu se mişcă, iar privirea este îndreptată asupra unui reper, avem de-a face cu faza de fixaţie vizuală a obiectului. Rolul fixaţiilor rezidă în faptul că tocmai în acest răstimp creierul primeşte cea mai mare cantitate de informaţie despre obiectele percepute. S-a stabilit că în efectuarea unei sarcini vizuale (examinarea unui obiect sau tablou, lectura unui text) ochii se află în majoritatea timpului (90-95%) în stare de fixaţie. Desigur, ca urmare a automatizării acţiunilor perceptive prin exerciţii, are loc perfecţionarea şi creşterea eficienţei întregului proces de percepţie. Aşa de pilda, formarea deprinderilor de lectură se manifestă prin: a) reducerea numărului 19

1976). Deşi cineva care priveşte cu atenţie un punct dintr-un obiect imobil are impresia că fixează punctul respectiv fără să-şi mişte ochii. înainte ca ochii să poată efectua vreo mişcare. identificarea şi recunoaşterea (V.u. care duce la apariţia “câmpului gol”. c) flicurile – mişcări oculare rapide cu o amplitudine de 2-10 min. examinarea unor obiecte fixe) ochii se deplasează sacadat şi extrag informaţia corespunzătoare numai în pauzele de fixaţie dintre salturi. Aceste mişcări sunt de trei tipuri principale: a) tremorurile – oscilaţii mărunte ale ochilor cu o amplitudine de 5-15 minute unghiulare şi cu o frecvenţă de 20-150 Hz (în percepţia vizuală ele nu au o semnificaţie prea mare)..P. Acţiunile obiectuale.P. în efectuarea variatelor sarcini (lectura unui text. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al recunoaşterii. adică dispariţia din percepţie a obiectului. toţi aceşti parametri depind în mare măsură de scopul urmărit in lectură. Totuşi. Discriminarea. Percepţia poate fi considerată nu numai ca unul dintre procesele cognitive. însă. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte. s-a cercetat cum se modifică volumul percepţiei în funcţie de instructajul dat subiectului. Se pune întrebarea: câte obiecte pot fi percepute într-o singură fixaţie (sau într-o expunere scurtă)? De asemenea. Dacă însă elementele formează unităţi mai ample (cuvinte. de dificultatea textului. ca stimuli au fost utilizate litere. De asemenea s-a constatat că omul poate percepe (şi înţelege) vorbirea şi în condiţiile paraliziei prin curarizare a muşchilor aparatului verbal. cifre. şi T. Zincenko. Dar. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat. c) reducerea numărului de reveniri asupra celor citite anterior. care implică motricitatea sunt absolut necesare şi de o mare însemnătate în procesul de formare a imaginilor perceptive (mai ales la copii). silabe./s.u. Perceperea realităţii poate avea loc şi fără participarea imediată a motricităţii musculare. aceste mişcări participă la procesul de menţinere a imaginii în zona optimă a retinei (fovea centrală) şi totodată împiedică formarea aşa-numitului “câmp gol”. recurgându-se şi la formarea deprinderilor de lectură rapidă. de particularităţile individuale ale cititorului. fie un obiect perceput la un moment dat şi imaginea păstrată în memorie. configuraţii de puncte etc. care participă la percepţia vizuală a spaţiului (a formei. b) draivurile – mişcări relativ lente cu o amplitudine de 3-30 min. şi cu o viteză de 6 min. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea. După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. succesiv. potrivit căreia motricitatea joacă un rol decisiv în formarea imaginilor perceptive. d) creşterea volumului segmentelor de text percepute simultan etc.u. de natura materialului. Desigur. Cercetările au confirmat că volumul materialului reprodus nu depinde de volumul percepţiei. relaţiile spaţiale pot fi suficient de exact apreciate şi la lumina fulgerului (noaptea). deşi pregul se menţine. În experimente. Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost puse în evidenţă patru operaţii sau. ci şi ca formă de activitate relativ independentă.). în realitate aceştia săvârşesc în timpul fixaţiilor respective o serie de micomişcări involuntare şi imperceptibile. înscrise pe cartonaşe şi prezentate subiecţilor cu ajutorul tahitoscopului (un aparat electronic pentru expuneri scurte. După cum s-a arătat. şi ele împiedică formarea adaptării locale. adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi identificarea. După ce s-au constituit. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan. volumul percepţiei este de 4-8 elemente. în prezent se cercetează posibilitateaoptimizării procesului de lectură. ci de posibilităţile memoriei. constă In faptul că subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului.. A fost emisă ipoteza că chiar în expunerile scurte subiectul este în stare să extragă o cantitate mai mare de informaţie decât cea pe care o redă ulterior. care apar la intervale cuprinse între 100 ms şi câteva secunde. puncte sau figuri etc. volumul percepţiei creşte semnificativ. ele posedă o relativă independenţă faţă de componenta motrică. mărimii obiectelor. mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea. O problemă frecvent abordată este volumul percepţiei (mai ales vizuale). În mod obişnuit percepţia ca proces este inclusă în diverse forme de activitate practică sau 20 . cuvinte.de fixaţii pe parcursul unui rând. Depistarea. b) scurtarea duratei fixaţiilor. a distanţei etc. De pildă. ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv. de vârsta subiectului etc. discriminarea. Pentru ilustrare se fac referinţe la mişcările globilor oculari. poziţiei. percepute anterior) şi degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă durată. Să notăm că în prezent este destul de răspândită “teoria motrică” a percepţiei (în opoziţie cu teoria senzorială a percepţiei). a cărui imagine este strict fixată pe retină (“imagine stabilizată”). pentru ca recunoaşterea să poata avea loc. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul. care se bazează în mare măsură pe perfecţionarea percepţiei vizuale a textului scris. măsurate în miimi de secundă).). dar nu se reduce la ea. A reieşit că atunci când elementele prezentate nu sunt legate între ele. Fără a subestima contribuţia motricităţii la perceperea activă şi adecvată a realităţii trebuie spus că adesea se exagerează.

Astfel. La sfârşitul secolului trecut. deşi acest lucru n-a putut avea loc. în timp şi în mişcare. atât în plan. acesta are o anumită mărime. pipăitul bimanual. evaluarea distanţei se realizează cu ajutorul a două mecanisme: a) acomodarea. în calitate de componentă de care adesea nici nu ne dăm seama. deşi în structura fiecărui tip de percepţii intră variate alte senzaţii. Percepţia formei obiectelor este realizată de obicei cu ajutorul analizatorilor: vizual. a mişcării lor (viteza de deplasarea unora faţă de altele şi faţă de subiect). b) convergenţa.m. activitatea şcolară. Luând ca criteriu aceste dimensiuni fundamentale ale realităţii.. tactil şi kinestezic. anumite modalităţi de realizare şi un rezultat determinat. 5. Corpul reprezintă un reper la care se raportează omul în perceperea dimensiunilor spaţiale ale realităţii. FORMELE PERCEPŢIILOR Percepţiile pot fi clasificate după variate criterii. unul ocupă o poziţie dominantă. Percepţia spaţiului este o condiţie necesară a orientării practice a omului în lumea înconjurătoare.intelectuală. Percepţia vizuală a mărimii implică mărimea imaginii de pe retină şi distanţa obiectului faţă de ochiul observatorului. psihologii ajung treptat la concluzia că iluziile nu sunt nicidecum legate de unele erori de 21 . 5. . Totuşi. ªi astăzise mai afirmă că iluziile sunt exemple de percepere falsă inadecvată a obiectelor. proprie tuturor analizatorilor pereche. dar adesea semnificative. este menţionată “iluzia înţelegerii bruşte” (directe. că observaţia este un proces de percepere intenţionată. La percepţia mărimii obiectelor participă analizatorii: vizual şi tactil-kinestezic. scade gradul de întindere a cristalinului şi acesta se bombează. Trăsătura cea mai informativă în acest context este conturul obiectelor. În percepţia direcţiei sunt implicate în primul rând mecanismele vederii binoculare şi ale auzului binaural. cea mai mare cantitate de informaţie despre spaţiu omul o primeşte pe cale vizuală (cca 95%). olfacţia birinală etc. însă. un volum. în funcţie de componenta senzorială dominantă putem vorbi de percepţii vizuale. au o direcţie. La baza diferitelor forme de perceptii spaţîale se află funcţionarea unor sisteme complexe de analizatori: vizual. O mare importanţă are asimetria funcţională. Reiese. ponderea fiecaruia variind de la o situaţie la alta. cutanat. prin “intuiţie”) în sfera gândirii ş. Obiectele şi fenomenele percepute de om există în spaţiu. vom examina în continuare formele corespunzătoare ale percepţiilor. La rândul său. ocupă o poziţie în spaţiu. în care percepţia devine o activitate perceptivă mai mult sau mai puţin autonomă. vestibular. care constă în modificarea capacităţii de refracţie a cristalinului.a. fiecare îndeplinind funcţii distincte. Un rol important joacă simetria bilaterală a corpuluiomenesc. de aici rezultă mecanismele specifice ale orientării în spaţiu: vederea binoculara. Ea este necesară în orice domeniu în care omul îsi desfăşoară activitatea – munca profesională. Principala însuşire a iluziilor rezidă în caracterul lor “convingător” pentru subiect. o formă. Interacţiunea omului cu mediul implică si propriul corp cu sistemul său specific de coordonate. ca o trăsătură tipică a structurii psihice a personalităţii.. în vreme ce percepţia “normală” ar corespunde realităţii. un sistem de motive. Prin combinarea semnalelor despre aceste două fenomene cu semnalele referitoare la dimensiunile imaginii de pe retină. aşa se întâmplă.d. cât şi în adâncime). creierul extrage informaţia despre mărimea obiectelor percepute. auditiv. olfactiv etc. percepţii haptice (tactil-kinestezice) ş. din fiecare pereche. percepţii auditive. psihologul german O. Trebuie spus. kinestezic. ci şi în alte sectoare ale vieţii psihice a omului. auzul binaural.a.d. şcoala trebuie să cultive la elevi spiritul de observaţie. inclusiv a celor două emisfere cerebrale. Iluziile Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei. când obiectele sunt îndepărtate cristalinul se întinde şi puterea de refracţie scade. care constă în faptul că. a relaţiilor spaţiale dintre ele (dispunerea lor unele faţă de altele şi faţă de subiectul care percepe. de pildă. Această opinie despre iluziile perceptive este foarte răspândită. însă. că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor.m. ca urmare a schimbării curburii sale. muşchii ciliari se contractă. Activitatea perceptivă poartă numele de observaţie (în acest context nu se confundă cu observaţia ca metodă de cercetare ştiinţifică). De asemenea. Percepţia spaţiului Prin percepţia spaţiului înţelegem reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale lucrurilor (mărimea şi forma). care joacă rolul de linie de demarcaţie dintre două realităţi (vezi relaţia dintre figură şi fond). de a sesiza unele aspecte de detaliu. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei. care rezidă în apropierea axelor celor doi ochi atunci când privim un obiect apropiat şi invers (fenomenul divergenţei). planificată şi controlată a obiectelor sau fenomenelor lumii reale (inclusiv a propriilor acte de conduită). activitatea de creaţie etc. deci. având un scop. de a remarca deosebirile dintre obiectele asemănătoare şi de a interpreta cât mai obiectiv rezultatele observaţiilor proprii. mişcările se realizează cu o anumită amplitudine şi viteză. care constă în priceperea de a percepe destul de complet şi multilateral obiectele şi fenomenele. când privim obiectele apropiate. În procesul de învăţământ. Külpe le-a denumit “denaturări subiective ale percepţiilor obiective”. in cazul fenomenului “déjà vu”. când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi perceput cândva înainte. Sunt situaţii.

Participă. De obicei. diferiţi analizatori: vizual. în scenografia teatrală etc.). dar cele mai numeroase. pe când emoţiile negative lungesc întrucâtva intervalele de timp. deplasarea soarelui în timpul zilei. pe principiul căreia se bazează cinematografia. Iluzia se caracterizează dacă luăm un reper fix din ambianţă sau dacă ne dăm seama că lipsesc vibraţiile caracteristice trenului în mişcare.funcţionare a mecanismelor perceptive. noi deplasăm privirea dintr-o parte în alta a unei încăperi. în arhitectură. 22 . noi sesizăm mişcarea obiectului.). semnalele kinestezice îl ajută să evite eroarea. La acest proces participă diferiţi analizatori. într-un sistem. Unele teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia. la dreapta la stânga etc. Percepţia timpului este influenţată şi de starea afectivă. Dimpotrivă. dar pe primul loc se situează contribuţia analizatorului auditiv şi a celui kinestezic. În general emoţiile pozitive ne produc iluzia scurgerii rapide a timpului. P e cale vizuală putem primi informaţii despre mişcarea obiectelor în două situaţii diferite: a) în condiţiile privirii fixe. Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate şi încă insuficient studiate. Evaluarea subiectivă a intervalelor de timp este determinată de caracterul trăirilor şi de natura activităţii desfăşurate. Dar în relatarea ulterioară raporturile se schimbă: timpul petrecut în inactivitate şi plictiseală pare mai scurt atunci când ne amintim de el şi invers. iniţial avem impresia că se miscă trenul nostru (în direcţie opusă). de aceea sunt implicate impresiile kinestezice şi reacţile motrice. tranzitul alimentar în aparatul digestiv. Dacă merge sau fuge. procesele bioelectrice cerebrale (EEG). în sus-în jos. În primul caz. imaginea obiectului se deplasează pe retină stimulând succesiv receptorii fotosensibili. In condiţiile deprivării senzoriale timpul se scurge mult mai lent. care prezintă o regularitate caracteristică (ritmul alfa – cca 10 c/s. cutanat etc. pe baza semnalelor venite de la muşchii orbiculari sau de la alţi muşchi care realizează rotirea capului. Obiectele se pot deplasa în spaţiu în diferite direcţii faţa de subiect şi cu viteză variabilă: înainte-înapoi. timpul in care desfaşuram o activitate interesantă şi profund motivată pare mai scurt decât timpul petrecut în inactivitate. mişcările respiratorii (cca 16 cicluri pe minut). iar aceasta este adesea înşelătoare. De pildă. În unele situaţii subiectul atribuie mişcarea atât obiectelor din jur. imaginea obiectului în mişcare rămâne relativ stabilă pe retină. trebuie menţionată în primul rând succesiunea ciclică a evenimentelor externe: ziua-noaptea. prezenţa iluziilor demonstrează tocmai caracterul activ al reflectării realităţii la nivelul percepţiilor. De asemenea. vestibular. La baza percepţiei timpului se află alternanţa ritmică a excitaţiei şi inhibiţiei în scoarţa cerebrală. Mişcarea obiectelor poate fi reală sau aparentă. şi b) în condiţiile urmăririi obiectului în mişcare cu privirea. atunci principala sursă de informaţie este cea vizuală. Mai bine studiată a fost percepţia vizuală a mişcării. O deplasare analoagă a imaginilor pe retină are loc şi atunci când. acomodarea. la care se adaugă informaţiile furnizate de sensibilitatea vestibulară. Adesea absenţa iluziilor denotă funcţionarea distorsionată a mecanismelor perceptive şi poate fi apreciată ca un semn patologic. ritmul beta – cca 20 c/s etc. Mecanismele percepţiei mişcării sunt foarte complexe: are loc o îmbinare a informaţiilor spaţiale şi temporale. dacă privim din tren pe fereastră şi vedem un alt tren care se deplasează. mai variate şi mai bine studiate sunt cele din sfera vizuală. dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali. schimbarea temperaturii. mişcările ochilor etc. cât şi propriei sale persoane. Percepţia timpului constă în reflectarea duratei obiective. Dacă însă subiectul se află nemişcat în tren sau în avion. Percepţia mişcării are loc şi atunci când se mişcă subiectul însuşi. Acestea sunt pe larg utilizate în pictură. kinestezic. de exemplu. In al doilea caz. Cât priveşte “reperele” indicate în percepţia timpului. altele. Iluziile pot să apară în diferite modalităţi senzoriale. Percepţia mişcării constă în reflectarea modificărilor survenite în poziţia pe care o ocupă obiectele întrun anumit interval de timp. precum şi faptul că în anumite condiţii lumea externă poate să arate şi altfel decât în alte împrejurări. Cineva poate avea impresia că obiectele din jur se mişcă dacă este obosit sau daca este sub influenţa alcoolului. a vitezei şi a succesiunii evenimentelor realităţii. În acelaşi sens intervin şi evenimentele interne (inclusiv cele cerebrale). a lunii şi stelelor în timpul nopţii. auditiv. care se desfăşoară cu o anumită ritmicitate: bătăile inimii (cca 62 pe minut). Percepţia ritmului este strâns legată de mişcare. Cu toate acestea noi nu avem impresia mişcării obiectelor. Un exemplu de mişcare aparentă este şi mişcarea stroboscopică.

precum şi stările interne ale organismului. sensibilitatea analizatorilor. care reflecta diferitele însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe. Prezentaţi teoria motrică a percepţiei. durata senzaţiilor. 4. a direcşiei. în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor. Întrebări şi exerciţii de verificare: 1. Senzaţiile sunt tratate ca procese separate doar în scop didactic. structuralitatea. Care sunt operaţiile precepţiei? Descrieţi pe scurt principalele forme ale percepţiei. Ce este pragul senzorial diferenţial? Ce este adaptarea senzorială şi ce forme poate lua? Enumeraţi principalele particularităţi ale percepţiei. identificare şi recunoaştere. 9. constanţa. inteligibilitatea. Împreună cu senzaţiile. apercepţia. Definiţi şi daţi un exemplu de iluzie perceptivă? 23 . Prezentaţi comparativ senzaţiile şi percepţiile. intensitatea senzaţiilor. 7. adaptarea senzorială (pozitivă şi negativă). Procesual. 6. integralitatea.SUMAR Senzaţiile sunt procese psihice elementare. percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. timpului. 8. Prin percepţie întelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care acţioneaza direct asupra receptorilor. dintre care cele mai cunoscute sunt cele optice. se poate considera că percepţia are loc în patru faze: depistare. Dincolo de marea diversitate a conţinutului informaţional al senzaţiilor de care dispune omul. discriminare. putem desprinde câteva caracteristici şi legităţi comune tuturor tipurilor de informaţie senzorială: modalitatea senzorială. corelaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea senzaţiei produsă de acesta. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. percepţia formei. 5. Un fenomen strâns legat de percepţie sunt iluziile. 3. mişcării. interacţiunea analizatorilor. 2. Enumeraţi caracteristicile senzaţiilor. Cela mai importante particularităţi ale percepţiei sunt: obiectualitatea. Formele percepţiilor sunt: percepţia spaţiului. percepţia mărimii.

se poate spune că atenţia este un nod-releu al vieţii şi activităţii psihice (Fig. rezolvării adecvate a sarcinilor. să prezinte modelele fiziologice ale atenţiei. prin intermediul analizatorilor. 4. precum şi a comportamentelor motorii. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ATENŢIEI Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu natural şi social hipercomplex. Atenţia apare ca o conditie primară. Aceasta presupune o stare de conştienţă. în mod conştient. 5. Este important ca în mediul înconjurător sa receptăm cu claritate şi să prelucrăm informaţiile care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete ale unei anumite situaţii. a celor de autoanaliză şi autoevaluare. să înţeleagă conceptul de selectivitate şi să cunoască teoriile filtrelor atenţionale să prezinte dihotomia introvert. doar 25-100 biţi/ sec. Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini.1 ). de fond. 1. Mulţimea OBIECTELOR şi FENOMENELOR Din câmpul perceptiv al subiectului Analizatori ca sisteme aferent . Declanşarea atenţiei focalizate este concomitentă cu declanşarea de către un obiect-stimul a percepţiei. imaginaţiei. Din această avalanşă de informatii se prelucrează la nivelul codurilor psihice. ci ea asigură declanşarea. gândirii. valorificată sub unghi conativ şi cognitiv prin intermediul procesului psihofiziologic numit atenţie. Deci. în vederea obţinerii unei percepţii optime.Modul 4 ATENŢIA Obiective de studiu: După parcurgerea acestui capitol studentul va putea: să definească atenţia ca proces psihofiziologic. praxiilor etc.extravert propusă de Eysenck Să înţeleagă relaţia atenţie-vigilenţă să enumere şi să caracterizeze principalele însuşiri ale atenţiei.eferente ATENŢIA Proces psihofiziologic PROCESE PSIHICE cognitive afective motivaţionale conative 24 Procese fiziologice cerebrale . a memorării reactualizării. menţinerea şi optimizarea proceselor psihice cognitive. sau prin reglare voluntară –a reprezentării. se transmit creierului uman şi se cifrează la circa 100000 biţi/ sec. Atenţia nu dispune de un conţinut reflectoriu propriu. pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere. cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei. de un conţinut informaţional specific. a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor. deosebit de bogat în stimuli şi în informaţii care.

Sistemul nespecific realizează activarea difuză a cortexului. proces sau eveniment.arată R. cu aspectele ei fazice şi tonice. Formaţiunea reticulată diencefalică are rol principal în comutarea şi mobilitatea atenţiei. filtrare şi facilitare a proceselor psihofiziologice corticale care stau la baza unor mecanisme ale proceselor psihice. atenţia permite reflectarea unor elemente din mediu care intră în câmpul perceptiv al subiectului. în două direcţii: controlul cognitiv al atenţiei prin concentrare/baleiaj şi controlul flexibil/rigid (ca trăsături ale stilului cognitiv). Extensivitatea baleierii (“scanning”) şi selectivitatea atenţiei reprezintă două tipuri de control cognitiv. Controlurile cognitive se interrelaţionează cu funcţionalitatea atenţiei. selectivă determinată de semnificaţia obiectului pentru o anumită persoană. Legăturile dintre reacţia de orientare. selective. de lungă durată şi remanent. două structuri morfo-funcţionale unitare. Declanşarea şi menţinerea atenţiei difuze şi a celei selective implică în mod necesar funcţionalitatea sistemului reticulat activator şi selector . activarea corticală datorată sistemului reticulat. acesta fiind un traseu comun oricărei modalităţi senzoriale. Sistemul reticulat difuz de proiecţie din diencefal are efect fazic de scurtă durată. având funcţii de activare. atitudinea pregătitoare şi atenţia efectoare rezidă în primul rând în aspectele lor procesuale în trecerea unei faze în cealaltă . 43-45]. motor.integrare a diferitelor părţi ale unei structuri perceptive [27]. Stimularea SRAA are un efect tonic difuz. de fapt. fenomen. în raport cu trebuinţele persoanei şi capacitatea atenţiei acesteia. protuberanţă şi mezencefal. sesizează. Sistemul reticulat rezidă în reţele de neuroni care compun. în existenţa unei succesiuni a unei regularităţi. organizarea şi reglarea unor procese si activităţi psihice. 2. ca funcţie esenţială a atenţiei. Atenţia. Odată declanşată.În opinia lui P. chiar dacă în cadrul acestei succesiuni fiecare poate să se manifeste relativ independent şi. care exprimă printre altele şi eficienţa filtrării informaţiilor. realizat de ramurile colaterale ale formaţiunii reticulate. precum şi desfăşurarea activitătii cognitive prin punerea în funcţiune si. Floru [8] – este un proces psihofiziologic cu valenţe cognitive şi conative în evoluţia căruia se pot desprinde aspectele generale şi particulare ale trecerii de la orientarea neselectivă la atitudinea pregătitoare şi la atenţia efectoare focalizată. ne interesează două: articularea câmpului şi baleiajul. de emoţii şi sentimente etc. vizuale. prin controlul realizat asupra proceselor cognitive şi conative. urmată de filtrajul senzorial. asupra unor idei. de organizare a câmpului perceptiv. Atenţia se manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare rezultată din concentrarea activităţii psihice asupra unui obiect. Articularea câmpului care subsumează şi independenţa/dependenţa de câmp se leagă de selectivitatea atenţiei. Sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) localizat în trunchiul cerebral. bulb. reacţia de trezire bioelectrică şi comportamentală. a) Traseul nespecific are rol de activare difuză a scoarţei cerebrale din zona proiecţiei corticale a analizatorilor.Fig. Dintre principiile controlului cognitiv. totodată.desigur. intelectual) atenţia se obiectivează prin selectivitate. interese). Ceea ce unifică diferitele faze ale atenţiei este un mecanism neurofiziologic comun. Sub aspect psihologic. în contextul de fată. orientare şi activare. Subiectul atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli. Impulsurile nervoase merg spre cortex pe două trasee: un traseu nespecific şi un traseu specific. Atenţia: nod – releu al activităţii psihice. motive. acţionând 25 . concentrându-se asupra celor relevante şi neglijându-le pe altele nesemnificative pentru o anumită situaţie.atenţia este o funcţie a controlului psihic. Stilul perceptiv are o funcţie imediat adaptativă. deci. formaţiunea reticulată mezencefalică are rol principal în declanşarea şi menţinerea atenţiei. stări psihice etc. Sistemul reticulat acţionează de la nivelul trunchiului cerebral şi diencefalului. implicată în gradul de relaţionare. prelungindu-se şi după încetarea stimulării senzoriale. fiind egal cu stimularea senzorială. p. Galperin [9. kinestezice). “Criteriul interior” al selecţiei informaţiilor depinde în esenţă de motivaţie (trebuinţe. 5. I. tactile. Aceasta se poate realiza în mod natural prin stimularea oricărei modalităţi senzoriale (acustice. şi este limitat topografic. 4. detectează şi filtrează informaţii. acţiuni. precum şi în cadrul atenţiei efectoare. poate fi studiată ca atare prin metode ale psihofiziologiei. Activitatea de control nu are. MODELE FIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI Premisa neurofiziologică generală a atenţiei este starea de veghe care este asigurată printr-o influenţă activatoare primară difuză exercitată de sistemul reticulat asupra scoarţei cerebrale. permiţând declanşarea. În plan comportamental (senzorial.1. un produs special. Atenţia trebuie analizată şi în relaţie cu stilurile cognitive (mai ales perceptive) şi cu controlul cognitiv. Ponderea activării difuze fazice şi a celei tonice este diferită în cadrul evoluţiei de la reacţia de orientare la atitudinea pregătitoare. respectiv.

el îşi deplasează rapid atenţia asupra mesajului B . Prin buna funcţionalitate a traseului specific şi a celui nespecific se asigură filtrajul senzorial şi caracterul selectiv al reflectării. care însă se pot relaţiona. strategia optimă pentru ca o persoană să urmarească simultan două mesaje pe baza atenţiei distributive. tonigen. În condiţiile 26 . Majoritatea semnalelor slăbite în intensitate prin fenomenul filtrării nu ajung la proiecţia corticală a analizatorilor . prevenind totodată efectele nedorite ale supraîncărcării: interferenţa unor semnale. iar selecţia are loc la nivelul memoriei operative printr-o “filtrare târzie”. amplificând efectul lor psihologic. motive. Acestea merg direct spre cortex . În acest sens. În strânsă interrelaţie funcţională cu SRAA se află SRIA. Ori. Broadbent[5] –după care atenţia funcţionează ca un filtru pe baza principiului “totul sau nimic” –teoria şi modelul filtrului s-au îmbogăţit şi s-au precizat de-a lungul anilor.în mod nespecific asupra întregii scoarţe cerebrale. A. relaţionate cu criteriile subiective ale persoanei (trebuinţe. Aceasta nu înseamnă ca semnalele slăbite nu pot fi şi ele selectate pentru prelucrare corticala în funcţie de caracteristicile şi valenţele lor. la intervale optime de timp. Ele se găsesc sub controlul şi acţiunea reglatorie a cortexului. după cum arată N. Treisman [25. sistemul reticulat produce o descărcare a acestor impulsuri în scoarţa cerebrală. indiferent de modalitatea senzorială prin care a fost impulsionat şi indiferent de proiecţia corticală căreia i se adresează. asigurându-se filtrarea informaţiilor provenite pe caile senzoriale. în zona proiecţiei corticale. Dupa D. creându-se o stare de activare corticală difuză care optimizează condiţiile psihofiziologice de analiză a informaţiilor senzoriale venite pe căi specifice. Broadbent filtrul blochează informaţiile nerelevante. Modelul de filtru al atenţiei selective (Broadbent. Neisser [16] filtrul actionează pozitiv. şi nu la periferia analizatorilor. multe fiind complementare. central. prelucrându-se la nivel semantic în proiecţia corticală.D. E. Treisman filtrul nu blochează. Dar orice stimulare senzorială supraliminara are ca efect atât transmiterea unui influx nervos specific. în momentele redundante ale acestuia. astfel încât se prelucrează semantic numai semnalele captate cu atenţie. În opinia lui A. b) Traseul specific rezidă în căile neuronale aferente proprii fiecărui analizator.Astfel. Pentru aceasta este necesară reglarea sistemului activator şi a celui inhibitor selectiv prin intermediul circuitelor cortico-reticulo-corticale. set-uri perceptive). Berlyne [4] are dreptate să considere că atenţia se referă la procesele sau condiţiile din interiorul organismului care determină cum poate fi utilă acţiunea stimulilor specifici. Cod fiziologic Discriminarea caracteristicilor fizice ale stimulilor Organe de simţ FILTRU Canale de întrare (input-ul senzorial) Cod psihologic Identificare a categorială. pentru a lua “mostre de informaţie” despre acesta. în timp ce subiectul se concentrează asupra mesajului A . reacţii neadecvate la stimulii care acţionează asupra receptorilor etc. senzorial. 3. interese. Primind impulsurile neuronale prin colateralele fibrelor ascendente. Deutsch [6] arată că filtrajul se realizează la nivel superior. cât şi a unui impuls nespecific spre formaţiunea reticulată. evitând sistemul reticulat.5. din mulţimea mesajelor la care nu suntem atenţi în mod continuu. 1958). filtrul protejează creierul de suprasolicitare. Astfel. realizându-se filtrarea informaţiilor pertinente. în timp ce pentru U. TEORIA FILTRULUI ŞI ATENŢIA SELECTIVĂ Începând cu cercetările lui D. Desprinder ea semnificaţi ei MEMOR stimulilor IE RĂSPUNS Fig. Funcţionarea filtrului implicat în atenţia selectivă este explicată de diferiţi cercertători în moduri relativ diferite.26] toţi stimulii care acţionează asupra receptorilor produc influxuri nervoase care se transmit la instanţele neurofiziologice superioare ale analizatorilor . Deci. E. Moray [15]. rezidă în a lua “mostre de informaţie”. E. 4. Deutsch şi D. Astfel. în cazul semnalelor relevante. ci doar slăbeşte semnalele care nu sunt urmărite atent. după cum susţine şi A.2.

Astfel. Aceste circuite sunt constituite prin reţele neuronale în dublu sens: între formaţiunea reticulată şi cortex. eficacităţii comportamentale. Astfel se întâmplă în următoarele situaţii psihofiziologice: a) tonusul reticular şi tonusul cortical rămân crescute chiar şi în condiţii de obscuritate şi linişte. din scoarţa cerebrală. o stare de vigilitate medie este favorabilă integrării perceptuale şi. fiind neatent şi inactiv. aceste unde oscilează mai lent şi sunt de voltaj mai ridicat (ritm alfa). de asemenea. Activitatea corticală se intensifică sub efectul creşterii activitătii reticulare. la teoriile fiziologice ale atenţiei. Dacă subiectul este în stare de veghe difuză . s-a demonstrat ca impulsurile cortico-reticulate care vin de la scoarţa lobului frontal joacă un rol important în menţinerea atenţiei voluntare. Relatiile dintre activitatea reticulară şi activitatea corticală. întrucât permite doar trecerea acelor impulsuri senzoriale care poartă un mesaj specific relevant. creşterea tonusului propriu. Activitatea fiecăreia dintre elementele circuitului este modelată prin efectele pe care ea le produce asupra activitătii celorlalte elemente. retroactiv. B. Reuchlin[22] este vorba despre “bucle” capabile sa asigure o reglare de tip cibernetic. formaţiunea reticulată este implicată în “filtrajul senzorial”. Întarind excitaţiile care pleacă de la anumiţi receptori. În cadrul interrelaţiilor cortico-reticulo-corticale formaţiunea reticulată deţine şi o funcţie “fracţionatocluzivă”. s-a constatat. dar creşterea peste un anumit nivel a vigilităţii şi. atunci când în aceste condiţii se prelungeşte o activitate mintală suficient de intensă.Declanşarea atenţiei şi menţinerea ei se realizează de stimularea senzorială ale cărei impulsuri sunt însă selecţionate. Astfel. Nivelurile de vigilitate şi de atenţie sunt identificate electroencefalografic. Aceasta interpretare a teoriei filtrului. Căile cortico-reticulate excitatorii se caracterizează prin faptul ca scoarţa cerebrală poate mări tonusul formaţiunii reticulate. ci contribuie la determinarea nivelului general de activitate electrică a cortexului (“tonus cortical” influenţat de “tonusul reticular”). realizat prin “bucla cortico-reticulată” este de natură predominant inhibitivă. undele electrice oscilează foarte rapid şi sunt de voltaj scăzut. formaţiunea reticulată inhibă excitaţiile concomitente care pleacă de la ceilalţi receptori. De asemenea. în acelaşi timp. cu specific psihofiziologic şi cognitiv. include în ea elemente explicative pe care le vom întâlni în modelele cognitive ale atenţiei . în strânsă legătură cu teoria filtrului. respectiv. ce corespunde electivităţii motivaţionale a persoanei aflată într-o situaţie concretă. ce includeau şi “teoria filtrului”. ca stimularea formaţiunii reticulate reduce timpul de reacţie şi măreşte promptitudinea în discriminarea tahistoscopică a stimulilor. ori între formaţiunea reticulată şi căile senzoriale. astfel. După M. provocând. 27 . cu rol de filtru. iar acestea sunt amplificate de sistemul reticulat. ca expresie fiziologică a stării de atenţie. Tocmai de aceea. o alarmă exagerată a cortexului este cauza unei ineficienţe comportamentale. În acest sens. şi un sistem cu ieşiri multiple. prin mărirea tonusului reticular. În acelaşi timp. Mesajele emise de cortexul activ pot dezactiva unul din sistemele reticulate-activator sau inhibitor. de exemplu. dispărând ritmul alfa. acţionând asupra SRIA. chiar a unei “blocări” senzoriale. elaborată de D. controlul central al căilor senzoriale. În schimb. b) se poate lupta voluntar contra somnului. Ele nu aduc nici o informaţie specifică. Tocmai de aceea. dintre care unele sunt excitatorii. produse prin intrarea în funcţie a SRAA. pentru mentinerea atenţiei voluntare este importantă participarea scoarţei cerebrale la propria sa “trezire”(activare) –prin intermediul sistemului reticulat. Dacă formaţiunea reticulată este un sistem neurofiziologic cu intrări multiple. unele explicaţii care până acum erau redate în cadrul modelelor fiziologice ale atenţiei. subliniind prin aceasta caracterul complementar al acestor teorii şi modele. ea este. precum şi între cortex sau formaţiunea reticulată şi sistemul nervos vegetativ. Deci. S-a demonstrat că eficacitatea sistemelor senzoriale este în general îmbunătăţită în timpul reacţiei activatorii difuze de nivel mediu. Frecvenţa oscilaţiilor bioelectrice corticale variază în raport cu activitatea cortexului. Dar.deplasărilor rapide ale atenţiei de la mesajul A la mesajul B este posibilă cunoaşterea cât de cât adecvată şi a mesajului B. cortexul poate exercita o acţiune inhibativă asupra formaţiunii reticulate ascendente. obţinută prin impulsuri cortico-reticulo-corticale. O stimulare senzorială bruscă sau o activitate mintală produc desincronizarea EEG. vom prezenta în continuare aspectele esenţiale ale reglării sistemului reticular. desprinse din cadrul mai larg al teoriei activării. “Bucla” care leagă formaţiunea reticulată şi cortexul este parcursă de mesaje care merg de la formaţiunea reticulată la cortex (vehiculând mesaje reticulo-corticale) şi de mesaje de sens opus. Prin fenomenul de “ocluzie-fracţionată” sistemul reticulat contribuie la “filtrajul senzorial” şi exercită în acelaşi timp şi un rol protector asupra cortexului. Atunci când subiectul este atent. asigurându-se reflectarea clară a unor stimuli a căror semnificaţie este analizată în zona cu excitabilitate optimă. Lindsley. În sistemul reticulat există mai multe circuite reglatorii ale activităţii cerebrale. în general. le prezentăm la modelele cognitive ale atenţiei. iar altele sunt inhibitorii (mesaje cortico-reticulate). a cărei consecinţă psihologică este oportunitatea şi electivitatea fixării şi concentrării atenţiei. semnalele bioelectrice reticulare vor stimula îndeosebi ansamblul cortexului. datorită “buclei cortico-reticulate” cu efecte inhibitorii.

reglarea neurochimică nu epuizează determinările funcţionalităţii atenţiei. evitarea suprastimulării şi menţinerea optimumului de stimulare. 4. Astfel. respectiv al nivelului înnăscut de stimulare pentru buna funcţionalitate a sistemului reticulat. Din această cauză. s-a emis ipoteza că la unii indivizi excitaţia cortexului prin formaţiunea reticulată este în mod particular scăzută. În ultimii ani s-au adus argumente noi privind înfluenţa unor substanţe chimice asupra formaţiunii reticulate şi. caracterizându-se prin evitarea de senzaţii. ”cautarea/evitarea” senzaţiilor este o dimensiune bipolară a personalităţii care în opinia noastră poate fi privită şi în relaţie de interdeterminare cu anumite calităţi ale atenţiei involuntare şi ale atenţiei voluntare. contactele sociale. prin diferitele modalităţi senzoriale. Mai recent. Prin strategiile utilizate în evitarea senzaţiilor. introvertitii urmăresc. Cercetările lui D. J . determină măsura în care persoana caută sau evită senzaţiile si. asupra vigilităţii şi atenţiei voluntare şi a celei involuntare. funcţiile vegetative şi atenţia. ceea ce are repercursiuni negative asupra atenţiei şi a diferitelor aspecte comportamentale ale persoanei[13]. caută contactele sociale şi stimulările. precum şi ale activării cerebrale. de exemplu. Dimpotrivă. simultan. norepinefrină). Facilitarea reticulara nu poate să exercite în acelaşi mod asupra celor doua sisteme vegetative. psihologul poate ordona diversele niveluri ale stării de vigilitate şi ale trăsăturilor acesteia pe o scală a dimensiunilor intensive ale activării reticulare. Extravertiţii îşi îndreaptă organele de simţ către sursele de stimulare. desigur. dimpotrivă. În strânsă legatură cu evitarea de senzaţii şi căutarea de senzaţii de catre introvertiţi şi. Subiecţii introvertiţi se încadrează în prima categorie. care tind să menţină pupila cu diametrul micşorat. care. procese şi trăsături psihice ale persoanei. subliniind rolul major al activării cerebrale optime în explicarea trăsăturilor de personalitate numite de el “căutarea de senzaţii” . deci. raporturile specifice dintre sistemul reticulat activator ascendent (SRAA) şi sistemul reticulat inhibitor ascendent (SRIA) la cele două tipuri de persoane. cea mai mare parte a anestezicelor şi diferite droguri acţionează asupra substanţei reticulate şi îi modifică funcţionalitatea.simpatic şi parasimpatic. La fel. precum şi anumite particularităţi ale circuitelor realizate de impulsurile cortico-reticulo-corticale. Tendinţa lor este aceea de a evita agitaţia. Activitatea reticulară. desigur.“evitarea de senzaţii”. la baza “căutarii de senzaţii” sau a “evitării senzaţiilor” se află nivelul activării cerebrale determinat de nivelul catecolaminelor din sistemul limbic (dopamină. printr-o inhibare a activităţii fibrelor parasimpatice. desigur. mărirea diametrului pupilei ce însoţeşte activitatea corticala este obţinută prin facilitarea activităţii fibrelor simpatice care comanda mărirea diametrului pupilei si. cele doua tipuri utilizează strategii diferite pentru obţine un nivel optim de stimulare a neocortexului. la rândul său. Eysenck[7] pune problema rolului bazelor neurofiziologice.ceea ce are ca efect creşterea stimulării pentru a atinge un nivel optim. asupra filtrajului senzorial. Nivelul catecolaminelor influenţează în mod direct activismul cerebral. Subiecţii extravertiţi. Atât MAO cât şi endorfinele acţionează înhibitiv.4. Zuckerman. în timp ce la alţii mecanismul inhibitor al cortexului asupra formaţiunii reticulate va fi mai eficace. Eysenck a surprins complexitatea acestor interrelaţii. oxigenului şi gazului carbonic. Din cele mai de sus rezultă că H. există un nivel optim de stimulare. al vigilenţei şi a aşa numitei “căutări de senzaţii”. precum şi alte funcţii. H Hess [11] a utilizat ca indicator fiziologic al activării reticulare tocmai creşterea diametrului pupilei şi nu desincronizarea 28 . Remond şi ale lui C. respectiv. şi prin urmare. în mod direct. Pe drept cuvânt se poate considera ca E. căutând senzaţii. Un nivel înalt de MAO duce la reducerea catecolaminelor din sistemul limbic. extravertiţii se nasc cu un nivel de stimulare mai mic decât optimum. amintim ca E. deci. introvertiţii evită acest tip de stimulare. iar introvertiţii cu un nivel de stimulare care depăşeşte acest optimum. în acest context. de fapt. serotonină. pentru buna funcţionalitate a sistemului reticulat. ceea ce implica. NEUROCHIMIA ATENŢIEI ŞI UNELE TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE Din punctul de vedere al psihologiei diferenţiale. Conform tezei lui Eysenck. Fowler arată că nivelul monoaminooxidei (MAO) şi al endorfinelor se află în relaţie inversa cu activismul cerebral şi. selectivitatea şi concentrarea atenţiei. Zuckerman[28] arată că. E. M. J. de către extravertiţi se află. După M. funcţionarea substanţei reticulate este influenţată de variaţiile chimice ale glicemiei. care pot merge de la trezirea din somnul profund până la hiperexcitabilitate emoţională. trăsături care provin din dificultatea pe care o au în a controla nivelurile excitaţiei corticale pe care stimulii foarte intensi o suscită la aceştia prin intermediul formaţiunii reticulate. Dar. J. în determinarea extraversiunii şi introversiunii. asupra receptorilor şi. determina funcţionalitatea atenţiei. Relaţiile dintre activitatea formaţiunii reticulate şi funcţiile vegetative sunt complexe. cu nivelul funcţionalităţii atenţiei. Pornind de la faptul ca excitarea formaţiunii reticulate are efecte asupra comportamentelor persoanei. Introvertitii şi extravertiţii dispun de un nivel înnăscut de stimulare diferit de cel optim. de fapt. aparţinând celei de-a doua categorii[7]. desigur. Astfel. în consecinţă. De exemplu. scade activismul psihic.

şi particularitatile situatiei sau sarcinii de rezolvat. (b) întervalul dintre semnale. din domeniul traficului aerian etc. Explorarea şi urmarireaatenta este şi trebuie sa fie continua. înspectie şi pinda [18]. la atentia focalizata. ce reprezinta sincope ale atentiei sau blocaje ale acesteia. (i) motivatia subiectului. bazata pe asteptarea selectiva. se datoresc aparitiei unor stari refractare. Disparitia temporara sau reducerea starii de vigilenta. de cautare perpetua a înformatiei. deconectarea starii de vigilenta [3. în conditiile unei stari de asteptare nedeterminata. pe de o parte. VIGILENŢA ŞI ACTIVITATILE INFORMAŢIONALE Vigilenţa este o stare psihofiziologica ce are ca efect pregătirea pentru o activitate perceptiva. în conditiile riscului de a omite unele semnale importante care au însa o aparitie discreta.). care implica vigilenta. mnezice. Activitatile profesionale moderne presupun cu necesitate. în organizarea detectiei semnalelor este mai importanta expectanta spatiala decit cea temporala. pe de alte parte. deci. Prin exercitiu. în opinia lui F. Diferenţele individuale în domeniul vigilentei s-ar datora forţei sistemului nervos. este preparatorie. creşterea diametrului pupilei este un indicator al activării reticulare. (c) marimea fizica a semnalelor. (e) factorii de ambianta. 29 . bazata pe starea de vigilenta exprimata în efortul de a nu omite sau de a nu înterpreta gresit vreunul din semnalele importante.EEG. şi . în conditiile vigilentei. atentia. Ceea ce trebuie sa domine în toate tipurile de activitate înformationala este asteptarea selectiva. 5. intervenind în filtrajul senzorial. dar acestea din urmă se continuă cu identificarea. clasificarea. atentia concentrata şi o stare de vigilenta. uneori greu perceptibile.” sa-si antreneze vigilenta pentru a detecta şi înterpreta stimulii relevanti. “invata sa fie atent. precum şi cea implicata în alte activitati. Mackworth [14]. ce întervine odata cu semnalizarea evenimentelor critice în legatura cu care trebuie luata o decizie. ce au loc în mediul ambiant la intervale de timp întâmplătoare şi de a răspunde la ele în chip adecvat. o forma de atentie sustinuta focalizat. 4. (d) cunoasterea semnalelor din experienta anterioara. Supravegherea implicata în activitatea de la tablourile de comanda şi control.” ce consta în operatii de baleiaj. operatorul de la tabloul de comanda învata sa-l supravegheze. Astfel. presupune alternante şi discontinuitati ale vigilentei. este util ca subiectul sa exerseze diferite procedee apte sea impiedice dezactivarea si. starile de motivatie şi expectantele subiectului. Cercetările au arătat ca retroacţiunea pe care funcţiile vegetative o exercita asupra formaţiunii reticulate pot fi ele însele activatoare sau inhibitoare. respectiv. vigilenta este o stare activizantă a atenţiei pentru a detecta anumite schimbări specifice. (h) stimulii externi cu aparitie brusca. Adesea sarcinile de vigilenta sunt reductibile la detecţie. de gindire şi al actelor motorii (al praxiilor) pe baza înteractiuii dintre continuturile experientei anterioare. în marea lor majoritate. în mecanismele atentiei şi ale vigilentei se înclud set-urile pregatitoare.” bazata pe operatii de baleiaj care realizeaza un fel de învaluire sincretica a stimulului complex. (f) cunoasterea sursei de aparitie a semnalelor. (g) asigurarea întervalelor de odihna. supraveghere. Starile de vigilenta. scazind vigilenta. precum şi desfăşurarea unor asemenea activităţi în raport cu o sarcina care solicita buna funcţionalitate a calităţilor atenţiei. de control succesiv şi în reactii observative. ATENTIA. în functie de activitatile specializate. care se constituie în structura functionala a proceselor perceptive. respectiv a întensitatii şi eficientei acesteia. se structureaza în cadrul detectiei înformationale şi a deciziei: verificare. în general. Strategia optima de supraveghere şi de control consta în trecerea de la “atentia de suprafata. Variabilele care înfluenteaza performanta într-o sarcina de vigilenta sint: (a) frecventa semnalelor. dar şi concentrata asupra stimulului cel mai probabil. 14]. Sarcinile de vigilenta şi cele de atenţie sunt foarte apropiate şi cu greu pot fi disociate. cu procese decizionale şi actiuni precise. concentrindu-si atentia asupra lor. precum şi set-urile anticipatoare şi operatorii. Totodata. calculul şi. deci al concentrării atenţiei în raport cu stimulii recunoscuţi ca interesanţi de către subiect. estimarea. în sarcinile de supraveghere poate înterveni oboseala.J. sustinuta prin vigilenta şi prin decizii ale subiectului racordate la exigentele structurii functionale a muncii. în timp ce “virfurile” de vigilenta apar şi dispar. motorie si / sau intelectuală. în menţinerea şi concentrarea atenţiei sau în comutarea acesteia. întervine atentia “de suprafata. în activitatea de supraveghere a tablourilor de comanda şi control (din îndustria automatizata. Într-adevăr.

a) Volumul atentiei sau campul de aprehensiune al atentiei se exprima prin numarul de elemente sau unitati înformationale( litere. ale activitatii psihomotorii si. cuvinte.. datorita limitelor memoriei operative. oboseala. criteriul esential al atentiei concentrate este rezistenta la agentii perturbatori şi mentinerea focalizarii ei. Ei arata ca este necesara analiza întrepatrunderii dintre capacitatea de aprehensiune şi memoria imediata(operativa ) implicata în redarea unitatilor înformationale percepute. al lipsei sau însuficientei flexibilitatii adaptative îndeosebi în conditii stresante. Daca se utilizeaza cuvinte. Formele grafice geometrice sunt mai usor percepute decat literele izolate. fenomen sau proces. ale activitatii cognitive. în general. asupra unei actiuni etc.4. De exemplu. figuri geometrice etc. verificata de actiunile cotidiene. dupa primele sase redate sa le uite pe celelalte. variaza în raport cu înstructajul dat subiectilor. dezinteres etc. ceea ce pericliteaza traficul aerian. sustinuta de factorii motivationali şi afectivi. Cercetarile experimentale. materialul utilizat. s-a emis ipoteza. motivatie etc. 6. Volumul atentiei. îndeosebi tahistoscopice. evaluat tahistoscopic. Un experiment îngenios. se datoreste focalizarii atentiei paralel cu reducerea volumului acesteia şi cu crearea unei stari de “neatentie” fata de alte elemente ale campului perceptiv. Astfel. sunt perceputi mai usor aceia în care succesiunea literelor este mai familiara în limba respectiva. înlocuind unitatile simple cu simboluri matematice sau logice de o mare concentrare înformationala. pe care şi alti cercetatori au obtinut-o prin prezentarea tahistoscopica a unor unitati înformationale simple[dupa 18 ].). prezentarea dispersata sau grupata a materialului. deoarece aceasta însusire a atentiei focalizate este o conditie a reusitei în toate activitatile umane. iar daca se utilizeaza propozitii simple. Educarea stabilitatii atentiei prezinta un înteres practic deosebit. sub unghi fiziologic.) înregistrate de subiect relativ simultan. Efortul voluntar solicitat de concentrarea atentiei este mai mare în conditiile existentei unor factori perturbatori externi sau înterni(zgomot. cifre. Dar. dar în cursul reproducerii lor. Concentrarea profunda asupra unuiobiect. INSUSIRILE ATENTIEI Atentia unei persoane se diferentiaza pe baza unor însusiri care se din functie de structura activitatile desfasurate predominant. Daca se utilizeaza logatomi..numarul literelor este şi mai mare. valorificandu-se potentialitatile înnascute specifice acestui proces psihofiziologic. efectuat de Averbach şi Sperling [dupa 26] confirma ipoteza de mai sus. înfluenta experientei anterioare. Gradul de concentrare al atentiei. nu poate fi neglijata calitatea organizarii înformatiilor ce se prezinta. de experienta. 30 . Deci este posibil ca subiectul sa aiba un camp de aprehensiune mai mare de 6 unitati pe care le vede şi le recunoaste simultan. logatomi. cercetarile arata ca dupa 30-40 minute de supraveghere a radarului performantele de detectie scad progresiv. G. “dintr-o privire”.in explicarea concentrarii atentiei. Prin urmare. Cifrele sunt percepute mai usor decat literele.intra în functie principiul dominantei şi al înductiei pozitive.poate fi apreciat dupa rezistenta la factorii perturbatori. releva ca atunci cand stimulii sunt elemente fara legatura între ele se percep cu claritate între 5-9 elemente. sustinuta energetic de factori motivationali şi afectivi. întensitatea şi durata stimularii. c) Stabilitatea atentiei releva durata mentinerii neintrerupte şi întensive a focalizarii acesteia.în opozitie cu distragerea ei. numarul literelor este mai mare. focalizate. desigur. ceea ce permite orientarea şi concentrarea optima a activitatii psihice în raport cu exigentele unor sarcini. b) Concentrarea atentiei este o trasatura a atentiei selective. ca persoanele cu tipuri de activitate nervoasa superioara mobile şi excitabile sunt avantajate în ceea ce priveste volumul atentiei. relevand ca volumul atentiei este aproximativ de trei ori mai mare decat se crezuse. Scaderea capacitatii de concentrare a atentiei voluntare este un simptom al oboselii neuropsihice. Ca urmare a directionarii selective a activitatii exploratorii a persoanei. silabe. Unii psihologi contesta corectitudinea înterpretarii rezultatelor obtinute prin experimentele tahistoscopice. De asemenea. mai ales în cele care implica detectarea şi supravegherea unor semnale sau în sarcinile de munca efectuate în conditii de monotonie. Miller a obtinut aceeasi “cifra magica” 7+/-2.

Aceasta mai ales în conditiile unor stimuli familiari. la un nou canal de timp[26]. în contextul existentei unor stiluri cognitive flexibile.celelalte întrand întro faza refractara.Stabilitatea atentiei este un fenomen complex. Sa ne amintim de faptul ca D. e) Distributivitatea atentiei vizeaza vechea întrebare privind posibilitatea sau imposibilitatea efectuarii simultane a doua actiuni sau activitati diferite.Executarea simultana a doua activitati neautomatizate ar avea consecinte negative atat pentru una cat şi pentru cealalta. avand nevoie de un anumit prag temporar.atentia se comuta rapid de la o actiune la alta.ele trebuind sa fie luate în considerare în definirea profilului psihologic al unei persoane. însusirile atentiei au note particulare şi uneori tendinte contrarii. Subiectilor li s-a cerut sa asculte prin casti un fragment al unui text transmis de pe o banda magnetica. stabilitatea atentiei. . d) Mobilitatea atentiei se evalueaza în raport cu capacitatea subiectului de a realiza deplasari ale focalizarii acestui proces psihofiziologice.Prin urmare. Desi focalizarea atentiei şi concentrarea selectiva nu se pot distribui spre doua activitati diferite. ca şi consecinta a punerii în functiune a mobilitatii atentiei. alternativ. în întervale scurte de timp. cealalta fiind automatizata. Broadbent desi opiniaza pentru functionarea atentiei în fiecare moment numai pe un canal.In conditiile în care comutarile nu sunt prea frecvente. fara ca una sa înterfereze prea mult cu celelalte. respectiv a “filtrului”.diferite actiuni sunt întegrate într-o activitate complexa. realizate întentionat. dintre echilibrul şi dezechilibrul. fiind favorizate persoanele cu o mobilitate optima a atentiei. 31 . Comutarea este înfluentata de trasaturile proceselor nervoase. în schimb. dar în general complementare. în timp ce atentia se concentreaza asupra activitatii neautomatizate. Deci. . In ansamblu. Distributivitatea atentiei este antrenabila mai ales la persoanele cu un tip de activitate nervoasa superioara puternic echilibrat mobil şi la cele care manifesta “independenta de camp”. înertia relativa a proceselor nervoase favorizeaza stabilitatea atentiei unei persoane. exercitiile îndelungate pot mari capacitatea de distributivitate a atentiei. subiectul poate urmari continutul semantic al fragmentului prezentat. comutarea atentiei. daca au loc peste 3 comutari pe secunda. ce exprima una dintre determinarile psihofiziologice datorate raporturilor dintre forta excitatiei şi înhibitiei. Durata necesara pentru deplasarea atentiei este de minimum 1/6 secunde(Cherry Taylor). aceasta poate fi dirijata de regiuni corticale partial înhibate. E. Mobilitatea atentiei este determinata de capacitatea de readaptare a sistemului selectiv. la diferite niveluri de functionalitate[18]. în raport cu solicitarile unor sarcini. în schimb.doar una dintre ele solicita atentia concentrata. în asa fel încat ascultarea avea loc doar un timp scurt. în conditiile în care una din activitati este automatizata. subiectul nu va putea întelege sensul fragmentului prezentat. Totusi. De asemenea comutativitatea este determinata şi în acelasi timp înfluenteaza buna stapanire a formelor de comunicare şi de activitate profesionala. rezida în deplasarea ei de la un obiect la altul. ca şi celelalte însusiri ale atentiei. Dar. totusi unele activitati se pot efectua în acelasi timp daca: . dar performanta este mai redusa decat în conditiile în care stimularile nu sunt concomitente. Acest aspect a fost relevat experimental de Broadbent[5]. cu o singura ureche. distributivitatea atentiei se caracterizeaza prin numarul de actiuni sau de activitati pe care o persoana le poate efectua simultan. îndeosebi de mobilitate/ înertie şi de motivatie. se poate antrena prin procedee adecvate.admite totusi ca unul dintre canale poate functiona latent. Atentia distributiva reprezinta o aptitudine care trebuie înteleasa în sensul înterventiei concomitente a unor modalitati ale atentiei spontane şi ale celei voluntare. mobilitatea şi înertia proceselor nervoase.

Descrieţi şi exemplificaţi însuşirile atenţiei. 32 . pentru desfăşurarea proceselor de cunoaştere. Eysenck împarte indivizii în extraverţi şi introverţi prin raportare la un nivel optim de stimulare corticală prin intermediul SRAA. 3. Pentru a explica selectivitatea atenţiei au fost propuse diferite teorii ale filtrelor atenţionale (Broadbent. 6. Principalele însuşiri ale atenţiei sunt următoarele: volumul. a celor de autoanaliză şi autoevaluare. Vigilenţa este o stare psihofiziologică ce are ca efect pregătirea pentru o activitate perceptiva. Treisman. Astfel. concentrarea. a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor. cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei. rezolvării adecvate a sarcinilor. etc). Prezentaţi variabilele care influenţează performanţa într-o sarcină de vigilenţă. Diferenţele individuale în domeniul vigilentei s-ar datora forţei sistemului nervos. Prezentaţi modalităţile prin care impulsurile nervoase ajung la cortex. Atenţia apare ca o conditie primară. motorie si / sau intelectuală. Care este relaţia dintre activitatea reticulară şi activitatea corticală? 5. Din punct de vedere neurofiziologic principalele formaţiuni implicate în procesul atenţiei sunt formaţiunea reticulată activatoare ascendentă (SRAA) şi scoarţa cerebrală. mobilitatea şi distributivitatea. Unii cercetători au încercat evidenţierea unei legături între neurochimia atenţiei şi trăsăturile de personalitate. în vederea obţinerii unei percepţii optime. Întrebări şi exerciţii de verificare: 1.SUMAR Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini. precum şi a comportamentelor motorii. Teoria filtrajului timpuriu propusă de Broadbend 4. precum şi desfăşurarea unor asemenea activităţi în raport cu o sarcina care solicita buna funcţionalitate a calităţilor atenţiei. Ce este atenţia? 2. de fond. În legătură cu atenţia este studiată şi vigilenţa. stabilitatea.

Asupra acestui tip de limbaj ne vom opri în continuare. Comunicarea socială a operat o selecţie între diversele manifestări ale funcţiei semiotice. ponderea lor este relativ redusă faţă de codul lingvistic care corespunde cel mai bine cerinţelor fixării şi comunicării de informaţii. psihologia limbajului vizează în special integrarea “comportamentelor verbale” în ansamblul structurii personalităţii. fonetica etc.o pondere substanţial sporită odată cu apariţia la începutul secolului a semioticii – ştiinţa despre semne – dar mai ales graţie dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atât o bază de pornire cât şi un domeniu preferat de aplicaţie. 33 .). Ca urmare. limbajul face parte dintr-o clasă mult mai vastă de fenomene – conduitele simbolice – alături de gesturi. Deşi limbajele artificiale (formale) se bucură de o atenţie sporită în ultimii ani şi din partea psihologiei (8). regulile de folosire a pronumelui personal “eu”). cât şi pentru limbajele artificiale. regulile relaţiilor dintre diversele părţi de propoziţie). gesturile etc. construite de om în procesul cunoaşterii ştiinţifice Unii autori fac distincţie între limbă – fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice. reţinând expresia lingvistică drept cea mai adecvată. desemnându-l simplu prin termenul de limbaj. care vizează relaţia dintre semne şi semnificaţiile lor (de exemplu. Limbajul verbal este deci una din formele de manifestare a funcţiei semiotice. realizând saltul de la real la posibil. constituit ontogenetic.1 CONCEPTUL DE LIMBAJ Semiotica oferă definiţia cea mai generală a limbajului. Mimica. în funcţie de context. Printre ştiinţele care au ca obiect limbajul (lingvistica. Acesta a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării sociale. deci inclusiv a limbajului. cu toate că în comunicarea socială se utilizează şi limbajul nonverbal (mimica. se află funcţia semiotică. mult mai imense au fost eforturile pentru analiza psihologică a limbajului natural.Modul 5 LIMBAJUL Obiective de studiu După parcurgerea acestui modul studentul va putea: Să definească conceptul de limbaj şi conceptele relaţionate cu acesta Să prezinte baza neurofiziologică a limbajului Să prezinte reperele psihogenetice în dobândirea limbajului şi teoriile actuale asupra achiziţiei acestuia Să analizeze relaţia dintre limbaj şi gândire Să prezinte şi să caracterizeze formele şi funcţiile limbajului Să înţeleagă principalele modele ale comunicării Problematica limbajului a dobândit – în ansamblul preocupărilor ştiinţifice . Combinatorica mintală dobândeşte prin aceasta noi dimensiuni. care stabilesc regulile de utilizare a semnelor de către agenţi în comportamentul lingvistic (de exemplu. Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese. Noi folosim termenul de limbaj în ambele sensuri. b) reguli semantice. semiotica. adică semnificanţi ca înlocuitori ai obiectelor (semnificaţiilor) şi de a opera cu aceştia pe plan mintal. Această comunicare socială a impus arbitrarietatea semnelor lingvistice. La baza tuturor acestor fenomene. Din punctul ei de vedere. Această definiţie a limbajului este valabilă atât pentru limbajele naturale. prelucrării şi transmiterii de informaţii” (3. pag. lexicale şi gramaticale) şi limbaj – mecanismul psihic individual. Din punct de vedere psihologic. c) reguli pragmatice. adică limbile formate în procesul comunicării sociale. nu sunt identice cu limbajul verbal. Regulile care guvernează sistemul de semne sunt de 3 tipuri: a) reguli sintactice. deşi sunt forme ale funcţiei semiotice. limbajul este un “sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării.). exercitându-se în absenţa obiectelor de cunoscut. regulile de traducere). artele figurative. mimica etc. gesturile. care vizează relaţiile dintre semne (de exemplu. de utilizare a limbii. 167). Semn este tot ceea ce – pe baza unor reguli – este substituit pentru altceva (8). neasemănarea lor fizică cu obiectul desemnat. Funcţia semiotică desemnează capacitatea de a utiliza semne/simboluri. 6. imagistica.

34 . limbajul verbal restructurează până în temelii activitatea psihică a omului. Momentul asimilării limbii marchează o cotitură decisivă în dezvoltarea copilului. Se citează însăşi cazuri de bilateralitate. tactile etc. relaţiile dintre limbaj şi celelalte fenomene psihice atât în timpul funcţionării lor la un moment dat. (b) actul vorbirii reclamă zonele motorii din lobul frontal (“centrul Broca” şi zonele adiacente). în general. iar. pe de altă parte. care apar în urma contracţiei muşchilor verbali şi ajung la cortex. NEUROFIZIOLOGIA LIMBAJULUI Procesul limbajului are la bază mecanisme nervoase reflexe. rezolvarea problemelor). unele zone menţionate mai sus nu funcţionează şi totuşi activitatea verbală se realizează. afazia senzorială. rolul codării verbale în sporirea eficienţei proceselor psihice. el începe întotdeauna cu stimularea neuronilor eferenţi (motori) sub influenţa impulsurilor aferente (auditive. (d) scrierea (reproducerea semnelor grafice) e legată de zonele motrice din lobul frontal.2. probabil. se ajunge la o afazie expresivă ce constă în subminarea capacităţii subiectului de a produce independent limbajul oral. Trebuie subliniat că nu orice tulburare de limbaj este localizată în zonele mai sus menţionate. In general. atât conştiente. se consideră că majoritatea funcţiilor lingvistice sunt localizate în emisfera dominantă (stânga pentru dreptaci. elementele de detaliu variază în limite apreciabile (de exemplu. Numai zonele mari sunt identice la mai mulţi indivizi. Determinarea socială a psihicului uman se manifestă în mare măsură tocmai prin “natura verbală” a tuturor proceselor. învăţarea etc. vizuale. în care funcţiile limbajului rezultă din emergenţa ambelor emisfere. iar consecinţele lezării unor arii cerebrale în planul limbajului sunt mult mai grave. după cum urmează: (a) pentru percepţia limbajului oral sunt solicitate zonele auditive din lobul temporal (“centrul Wernicke”). Se menţionează că pe lângă funcţia primordială de asimilare a comunicării dintre indivizi.) până la cele mai complexe (memoria. pe de o parte. kinestezice. locul limbajului în sistemul general al psihicului uman. centrul nervos trimite impulsuri aferente. relevându-se. procesele de achiziţionare a limbajului de către copil. rezultată din lezarea acestor zone. Chiar specializarea diferitelor arii corticale în executarea unor verigi specifice ale limbajului se realizează în cursul ontogenezei. Capacitatea de a avea limbaj este. despre modalitatea de execuţie a mişcărilor verbale. Controlul şi reglarea mişcărilor complexe efectuate de variatele organe şi segmente ale aparatului verbal periferic se realizează pe baza informaţiilor trimise de centrii nervoşi corticali pe calea “aferentaţiei inverse”. tulburările de lectură rezidă din leziuni la nivelul acestor zone. cât şi pe parcursul constituirii lor. Dacă o leziune cerebrală în primii ani de viaţă duce la tulburări nesemnificative sau de scurtă durată ale limbajului. limbajul joacă un rol mediator în dezvoltarea şi desfăşurarea altor funcţii psihice. In această direcţie au fost întreprinse o serie de cercetări care abordează din perspectiva psihologică propriu-zisă. Datele experimentale vizează o gamă largă de fenomene de la cele mai simple (condiţionarea. odată cu înaintarea în vârstă specializarea este tot mai pronunţată. care realizează respiraţia. (c) actul citirii antrenează zonele primare şi asociative din lobul occipital şi a celor motorii şi vizuale din lobul frontal. proprietatea cea mai importantă şi totodată unică a conştiinţei umane. 6. ca urmare a lezării acestor zone. Aferentaţia inversă cuprinde impulsuri nervoase variate care circulă mai ales pe canalul auditiv. Toate aceste informaţii aferente “inverse” se confruntă cu “modelul” mişcărilor verbale învăţate (acceptorul acţiunii) şi dacă mişcarea efectuată (adică rezultatul acţiunii) nu coincide cu modelul. discriminarea perceptivă. cât şi inconştiente. activitatea omului dobândeşte un conţinut specific. dreapta pentru stângaci). Cercetările de neurofiziologie a limbajului au pus în evidenţă un localizaţionism dinamic şi diferenţial. surdo-cecitate. fonaţia şi articulaţia sunetelor verbale. de cea mai mare importanţă sunt impulsurile aferente proprioceptive (kinesteziile verbale).) la nivelul scoarţei cerebrale. stărilor şi însuşirilor psihice ale personalităţii. dar şi pe alte căi. ea nefiind predeterminată genetic. leziuni având aproximativ aceeaşi localizate şi întindere dau – în planul limbajului – efecte perturbatoare diferite). duce la tulburarea decodificării în recepţia vorbirii celor din jur. Neuronii verbo-motori stimulaţi trimit impulsuri spre musculatura organelor verbale. gândirea cu variatele sale operaţii. în unele cazuri de cecitate. De pildă. Merită reţinută marea variabilitate individuală a bazei neurofiziologice aferente limbajului.Prin asimilarea limbii.

Sub aspectul lexicului. La 4 ani copilul utilizează propoziţii mult mai lungi şi mai complexe atunci când comunică cu un adult decât în comunicarea cu un alt copil de vârstă mai mică. Această funcţie a cărei infrastructură e constituită de indici perceptivi – încă nediferenţiaţi de obiectul perceput (indexul perceptiv este o parte sau un aspect al referentului) – conferă subiectului uman capacitatea de a utiliza simbolurile. conferă şi semnelor un caracter colectiv (social). apoi semnele în locul lucrurilor. De pildă. La 6 luni copilul începe să repete aceleaşi foneme (procesul de lalaţie). La 15 luni el începe să utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propoziţii. Subiecţii care au dobândit conservarea folosesc un vocabular mai nuanţat. corecte din punct de vedere gramatical. performanţele lingvistice se îmbunătăţesc rapid: în jurul vârstei de 3 ani copilul emite propoziţii complete şi. Cercetările efectuate de Piaget. Sub aspect morfo-sintactic. sunetele pe care le emite copilul aproximează tot mai bine cuvintele pe care le aude. celălalt este scurt. Pe lângă disponibilităţile biologice. Sinclair a procedat la testarea abilităţilor lingvistice ale unor subiecţi aflaţi în faze de dezvoltare diferite a noţiunii de “conservare”: nonconservare.). vor coexista alături de expresia verbală în stadiile ulterioare ale dezvoltării. 11. La 2 ani deja este în măsură să formeze propoziţii din două cuvinte (ex. Dacă simbolurile mai păstrează ceva din asemănarea fizică cu obiectul semnificat (vezi “jocul simbolic” la copii). Ideea centrală a acestei abordări este cea de disponibilitate (readiness). Cu o aproximaţie neglijabilă. De pildă subiecţii non-conservativi folosesc un singur termen “mic”. cei peste 15 nu au mai putut fi verbalizaţi. se pot stabili următoarele repere psihogenetice. pe când cei evoluaţi construiesc structuri bipartite (“acest creion este lung şi subţire.) în funcţie de nivelul structurilor operatorii. La 2 luni copilul scoate sunete specifice ca răspuns la stimularea cu obiecte plăcute sau la apariţia unor figuri familiare. cercetările actuale susţin o concepţie interacţionistă. în următoarele luni. copiii mai puţin evoluaţi sub aspect operatoriu recurg la structuri cvadripartite (“acest creion este lung. Rezultatele experimentale au arătat că performanţele lingvistice ale subiecţilor care au dobândit noţiunea de conservare sunt net superioare faţă de cei aflaţi în stadiul nonconservării. REPERE PSIHOGENETICE ÎN DOBÂNDIREA LIMBAJULUI Aşa după cum s-a arătat. Deşi adverbele şi timpurile verbale sunt folosite de timpuriu. Această dependenţă funcţională a structurilor lexicale de cele cognitive apare mult mai evidentă în constituirea sintaxei decât a lexicului. la 6 ani lexical său va subîntinde un număr de circa 2. dezvoltarea competenţei lingvistice e marcată prin trecerea de la exprimarea unei propoziţii printr-un singur cuvânt la asertarea unor propoziţii cu două apoi cu mai multe cuvinte într-o gramatică tot mai corectă. Invers. pe parcurs acestea se diminuează. 5. 4. H. ceea ce îl face apt pentru împlinirea activă în comunicarea socială. Depăşind abordările behavioriste (15) sau biologizante cu privire la modul de dobândire a limbajului. Aceasta înseamnă că maturizarea biologică a copilului. pentru a desemna lungimea sau grosimea. Comunicarea fiind un fenomen social. “tata” etc.500 de cuvinte. stadiul intermediar. Pentru a pune în evidenţă dependenţa structurilor lingvistice de cele cognitive. După 2 ani. 14) au arătat că structurile senzorio-motorii constituie premisele necesare dezvoltării structurilor lingvistice. semnele marchează o etapă superioară a funcţiei semiotice. în general. Fereiro.3. “mama lapte”). acest creion este subţire. iar relaţiile dintre semnificanţi sunt arbitrare (convenţionale). dar mai ales de descendenţa piagetiană (2. Clark. Ele rezidă în situaţia de comunicare. celălalt este gros şi scurt”) (2). limbajul verbal are la bază dezvoltarea prealabilă a funcţiei semiotice. adverbe etc. ca şi alte manifestări ale ei. 6. Cercetând modalităţile de exprimare lingvistică a timpului (verbe. dobândirea limbajului este condiţionată de un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive. Faptul a fost demonstrat de analiza celor câtorva cazuri de “copii-lup”. atunci când li se cere să exprime câte două diferenţe dintre itemi. Dacă în jurul acestei vârste copilul abia posedă aproximativ 100 de cuvinte. Imagistica. Rezultate similare au obţinut E. Nivelul de maturare atins de copilul de 1 an de pildă îl face disponibil pentru repetarea imitativă a unor cuvinte izolate fiind însă insuficient dezvoltat pentru dobândirea propoziţiilor sau a frazelor. celălalt este gros”).6. 1. Funcţia semiotică nu se estompează total în limbajul verbal. pe când subiecţii conservativi utilizează cuplurile: “lung/scurt”. halucinaţiile. în special la nivel cerebral – îl face disponibil (ready) pentru anumite achiziţii lingvistice şi indisponibil pentru altele. învăţarea limbajului urmează o creştere exponenţială începând cu vârsta de 2 ani. 2. “gros/subţire”. conservare. 35 . La 1 an copilul rosteşte primele cuvinte (“mama”. Fereiro a evidenţiat “reala forţă organizatorică” a acestora asupra subsistemului lingvistic. dacă disponibilităţile pe care le oferă dezvoltarea creierului în materie de învăţare a limbajului nu sunt fructificate la timp. abia pe măsura maturizării cognitive acestea dobândesc o organizare structurală şi sunt folosite adecvat. E. De pildă spune “sus” pentru a semnala dorinţa lui de a fi ridicat. 3.

). semantic (vezi în acest sens capitolul “Inteligenţa artificială şi psihologia cognitivă”). cu ajutorul căruia este codată sau decodată componenţa sonoră a vorbirii şi 2. mişcări oculare. să recunoască sunetul scos de propriul copil. O atenţie deosebită merită acordată relaţiei dintre gândire şi limbaj (mai precis. rezultată din expresiile în care apare. gândirea (care operează cu semnificaţii) se estompează în operaţii lingvistice? Nu cumva. a activităţii verbale. cele dintâi sunt dominante. în cazul folosirii limbajelor formale. Răspunsul este negativ.4. Altfel spus. Deci. Limbajul nonverbal a făcut obiectul unor cercetări asidue în ultimii ani. cercetările de până acum nu confirmă această ipoteză (Bronckart). Goblot). Prin urmare. Investigarea nemijlocită a activităţii neuropsihologice a creierului uman a permis punerea în evidenţă a două tipuri de coduri nervoase. Problema este dacă nu cumva în acest caz. chiar în sistemele formale semnele utilizate au o semnificaţie. ataşat cuvântului (sau enunţului). în creierul omului există. unii autori (16) au susţinut că odată cu apariţia limbajului (extern) acesta este interiorizat sub aspectul formei şi funcţiilor sale. în vederea eliminării unor paradoxuri din teoria mulţimilor. codul “acustic”. iar apoi gândire. suport care are o funcţie deosebită de suportul material (pattern-ul nervos) al limbajului. o variabilă despre a cărei semnificaţie nu avem nici o informaţie. în ciuda unei ingeniozităţi experimentale puse în joc. caracterul lor etc. al logicii matematice etc. apoi vom insista asupra principalelor funcţii ale limbajului (verbal). gândirea este un limbaj interiorizat. Esenţialul este că în mod experimental a fost demonstrată existenţa unui suport material (pattern-ul nervos) al gândirii. în plus. un pattern de impulsuri nervoase care corespund structurii acustice a limbajului oral. primele două sunt următoarele: A1(x){F(x) ⊂ M(x)} ⊃ ∃ y(z){z ∈ y ⊃ F(x)} A2(x ⊂ y & y ⊂ x) ⊃ (x = y) In aceste axiome “x” este un “obiect formal” cum ar spune Quine. observăm că variabila “X” are cel puţin după proprietăţi (exprimate formal prin F şi M). operaţiile de gândire continuă să poarte asupra semnificaţiilor (fireşte – de alt gen) şi deci. să numească situaţiile în care aceste strigăte au fost emise. poziţii ale corpului. FORMELE ŞI FUNCŢIILE LIMBAJULUI În general.). Analizând aceste expresii. comportamentele lingvistice au fost clasificate după diverse criterii (suportul natural al semnelor. nu este semnificaţia stabilită de regulile semantice. Deşi recunosc rolul structurilor senzorio-motorii ca prealabile în dezvoltarea lingvistică. cele din urmă – recesive. de variabile golite de orice semnificaţie (vezi limbajul algebrei moderne. deşi cele două coduri cerebrale acţionează în strânsă legătură. pe de o parte. Dar domeniul de aplicaţie al acestei operaţii (constituit de “obiectele formale” de tipul variabilelor) este diferit. ea poate fi membru în două operaţii “ “ şi “&”. chiar în limbajele formale. Sistemul conţine 4 axiome (scheme de axiome). ideii. dintre structurile cognitive şi cele lingvistice) în condiţiile operării cu limbaje formale. după apariţia limbajului. operaţiile cognitive se transformă în simple “operaţii de condei” (E. Încercând să evităm aceste clasificări scolastice ne vom opri asupra dihotomiei limbaj verbal – limbaj nonverbal. limbajul formal presupune utilizarea de simboluri. Ackerman. în general. al conţinutului semantic. numai că aceasta e o semnificaţie funcţională (= rezultă din operaţiile în care intră aceste semne). Toate aceste atribute ale variabilei “x” îi conferă o semnificaţie formală deosebită de cea stipulată prin regulile semantice care nu apar în expresia sintactică. Categoriile rezultate au fost numite “forme ale limbajului”. fiind cuantificabilă şi coextensivă cu y etc. Intr-un experiment efectuat asupra limbajului nonverbal (mai exact ţipetele copiilor între 0 şi 2 ani) Rick (13) a solicitat unor mame să asculte strigătele înregistrate ale unui lot de copii. Aceleaşi operaţii de gândire – cele formal operatorii – acţionează şi aici ca şi în cazul utilizării limbajului natural. în spaţiu etc.Toate aceste date susţin teza generală că în sistemul multiplelor interacţiuni dintre structurile cognitive şi lingvistice. 6. cu care operează creierul în timpul activităţii verbale: 1. devenind limbaj intern. conţinutului informaţional. codul “semantic” în care este codat conţinutul informaţional al mesajului verbal. gândirea utilizează şi alte coduri – imagistic. Pe aceeaşi linie se înscriu şi rezultatele remarcabile obţinute în studiul “codurilor neurofiziologice ale activităţii psihice”. căci nu este specificat nici măcar domeniul ei de variaţie. Dealtfel. Unii psihologi estimează că circa 65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie sunt purtate de semnale nonverbale (gesturi. folosind metoda electrozilor implantaţi pe termen lung în creierul bolnavilor (numai în scopuri terapeutice). Mamelor li se cerea: 1. După cum se ştie. iar pe de altă parte un pattern de impulsuri nervoase care corespunde noţiunii. 36 . nu sunt reductibile la simple mişcări de condei. 2. structurile cognitive fiind subordonate celor lingvistice. Ea dobândeşte totuşi o semnificaţie funcţională. Să luăm ca exemplu un fragment din sistemul formal elaborat de R. expresii faciale.) (3). în procesualitatea ei.

organizarea spaţială a comportamentului. concept etc. Un european poate vedea în aceasta o lipsă de interes din partea colegului său japonez şi va întrerupe conversaţia. O asemenea tratare. Funcţia comunicativă. Ideea de a studia un fenomen complex – cum este comunicarea verbală – plecând de la o schematizare a procesului real. 3. nu “circulă” informaţia propriu-zisă. ne spuneau părinţii). Pentru ca informaţia Codare Emiţător Perturbaţii Decodare Receptor Re Re∩Rr Rr Fig. la punctul de destinaţie (R) mesajul urmează să se retransforme în forma sa originală (informaţie. Limba constituie codul fundamental. între parteneri. mimica. glisarea privirii e semnul lipsei de respect şi al insolenţei. de la un model abstract. pentru el. este indiscutabilă interacţiunea lor. idee. aduce un plus de ordine şi de precizie în descrierea faptelor. el fixându-şi privirea pe gâtul partenerului de discuţie. În fig. în schema de mai sus. împreună cu mijloacele verbale de exprimare: gesturile. de pildă. ci 37 . Aşa cum s-a arătat. 6. Aceasta arată că producţiile vocale ale copiilor sunt suficient de precise şi universale (colective) pentru a funcţiona ca limbaj în comunicarea mamăfiu).). între cele două puncte (sursă şi destinatar) distincte în spaţiu sau timp. Montagner (10) Mounoud (11) au evidenţiat existenţa unor veritabile sisteme de comunicare mimică şi gestuală la copiii de creşă între 1. Fără luarea în considerare a acestor diferenţe. expresii mimate care într-un context dat provoacă reacţiile dorite. Cele mai importante sunt: 1. a devenit o cerinţă aproape curentă în ştiinţă. acest lucru e considerat o impoliteţe gravă. Distingem în această schemă. Evident. al doilea (Rr) – repertoriul receptorului în timp ce partea haşurată marchează repertoriul comun. Comunicarea nonverbală între adulţi este saturată în diferenţe transculturale. în ochi persoana cu care vorbeşte. limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex. Orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare între oameni (ex. ea trebuie redată într-o formă aptă de transmisie. comunicarea presupune un cod interiorizat comun. posturi. funcţia comunicativă. mai întâi. Ca funcţii ale aceluiaşi sistem lingvistic. care este în mod curent limba. Un arab însă e obişnuit să privească fix. Un asemenea cod este rezultatul unei evoluţii istorice (şi ontogenetice) comune. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne) care să fie comun cel puţin în parte emiţătorului şi receptorului. limbajele de programare). Meyer-Eppler (9) – schematizarea grafică a comunicării interumane. se interpune canalul sau calea de comunicare.Rezultatele au arătat că mamele recunosc mult mai uşor contextul de emisie a unor strigăte scoase de toţi copiii (adică “semnificaţia” lor) decât strigătele scoase de propriul copil. funcţia reglatoare. Modelul abstract al comunicării umane să treacă prin acest canal.6-4 ani. mişcarea şi atitudinea corpului. această relaţie este redată de cele două cercuri secante: unul din cercuri (Re) indică repertoriul emiţătorului. emiţătorul (E) şi receptorul (R). Acestea constau în secvenţe de gesturi.1 este redată – după W. chiar dacă rămâne o primă aproximaţie. Un fenomen psihic atât de complex ca limbajul îndeplineşte variate funcţii în cadrul personalităţii. Contactul vizual. Doi europeni (sau nord-americani) aflaţi în conversaţie privesc din când în când unul în ochii celuilalt (acest tipar l-a învăţat în copilărie: “uită-te la mine când îţi vorbesc”. are semnificaţii diferite în culturi diferite. Intr-un sistem de comunicare. comunicarea nonverbală dintre personaje din culturi diferite are de suferit. 6. Pentru un japonez.1. funcţia cognitivă. 2.

6. ceea ce nu găsim la nivelul infrauman al comunicării. Statistic aria de contacte intre oameni sporeste în conditiile acordului şi scade în urma dezacordului. volumul de mesaje cu o asemenea adresa creşte până atinge un maximum. Th. . în primul rând axiologica. caracterizându-se printr-un anumit grad de consonanţă psihică. care se dezvăluie în categoria de activitate. trebuinţe. Comunicarea verbală nu are numai un sens funcţional. De notat că orice emiţător uman este “programat” în mod normal şi ca receptor. alături de alte categorii mai bine studiate. în care opereaza două categorii de vectori: pe de o parte. dar nu numai printr-un transfer reciproc de informaţii (reprezentări. stări afective. Atitudinile asemanatoare manifestate de A şi B fata de X se pot numi “relatii simetrice”. Colegii de munca sau prietenii păstrează mereu contacte pentru a rămâne orientaţi unul spre altul şi simultan faţă de evenimente. Studii experimentale asupra timpului de reacţie simplă sugerează ideea ca omul se comportă ca şi cum ar constitui o singură care de comunicare pentru trecerea semnalelor. persoana în cauza fiind repudiată din grup. diferenta pana la un punct.mesajul. de validare sociala a parerilor şi atitudinilor. X A Fig. după care scade sensibil. evenimente sau alte persoane din jur. gesturi – care trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minimă. textul tipărit.). Comportamentul este comunicativ când participă la un cod (4). ceea ce se manifestă într-un fel sau altul în conduita oamenilor care participă la comunicare. Prin generalitatea sa. idei etc. raporturile dintre A şi B – care sunt persoane – nu sunt deloc independente de atitudinea lor fata de cel de al treilea element (X) din universul comun. toate împreună urmărind să dezvăluie natura. pe de altă parte – atitudinea lor faţa de obiect. valori etc. Fireste. atracţia reciprocă între persoanele angajate în dialog. caracterizat prin coeziune apare o opinie divergenta. dar nu este o comunicare. cu cât este mai puternică 38 B . Atractia interpersonala constituie simultan cauza şi efect al comunicarii. de schimb de informaţie impus de rezolvarea unei sarcini comune. Fig 6. comunicarea interumană vehiculează şi un conţinut emoţional. reflectarea. Schema sistemului A-B-X. Când într-o relaţie duală (între două persoane) apare dezacordul. dacă se menţine pe pozitie. clădită pe noţiunea de convergenţă. postură corporală etc. Newcomb a schiţat o teorie a actelor comunicative. studierea multilaterală a psihicului uman trebuie să aibă în vedere nu numai relaţia “subiectobiect”.purtat de undele sonore. conceptul de comunicare face parte din sistemul categoric al al psihologiei. El este un mod de interacţiune. Psihologii insistă asupra faptului că întregul conţinut (individual şi mai ales social) al vieţii psihice este implicat în procesul comunicării specifice umane. Un gest care constituie prin el însuşi o informare – în loc să fie un semn care trimite la altceva – poate fi numit comportament informativ. orice comportament capătă – în procesul interacţiunii – valoare de mesaj. Intr-o asemenea optică. care fac obiectul comunicării reciproce. rezistenta la eforturi etc. ci şi relaţia “subiect-obiect” (individual şi colectiv).2. care îşi găseşte expresia în categoria de comunicare.. mimică. de concordanţă sau neconcordanţă. Esenţial este faptul că participanţii la comunicare se influenţează unii pe alţii. de acceptare sau inacceptare. Este însă mai corect să legăm comportamentul de comunicare. mecanismele. la randul ei. Dată fiind gama atât de întinsă a mijloacelor de comunicare – cuvânt. – după unii autori comunicarea şi comportamentul devin practic sinonime. Se instituie o dinamica specifica a cestor relatii care se supun unor regularitati. Aceasta simetrie constituie . ci şi de activităţi. sursa de confirmare. Cand intr-un grup. aspiraţii. imbolduri spre acţiune. Tendinta sau aspiratia la simetria în atitudini devine astfel motiv de comunicare. Comunicarea interumană. fluxul de comunicări este dirijat cu precădere spre persoana cu opinii contrare pentru a o “recupera”. dacă un mesaj este emis înainte de a obţine răspunsul la mesajul anterior. răspunsul la al doilea mesaj este decalat în timp până ce răspunsul la primul mesaj a avut loc (Welford). conştiinţa. cosolidand astfel relatia interpersonalasi dorinta de reiterare a dialogului. deci capata valoare de “recompensa”. dialogul între doua persoane A şi B. Chiar şi în cele mai simple acte de comunicare sunt implicate două persoane (A şi B) care discuta despre lucruri. Schematizând sistemul A – B – X. evenimente (X) ce fac parte din universul lor comun. dar convergenta nu exclude inca deosebirea. personalitatea etc. gest. Fără îndoială.2 reda aceasta configuratie: intre A şi B exista relatii reciproce în primul rand de afinitate. mimica. pentru a înlesni sau păstra apropierea sau convergenta reciproca. de utilizarea unui cod. se poate iniţia şi menţine pe baza unei motivaţii profunde. ca: activitatea. situaţia curentă în viaţa de toate zilele fiind aceea de dialog. funcţiile şi legităţile de dezvoltare şi de manifestare a psihicului.

reacţiile organice ca efect al unui sistem special de autosugestie activă. observă sau ignoră tipurile de relaţii şi fenomene. Chiar şi în cazul limbajului adultului funcţia reglatoare a limbajului se exercita initial prin aspectele sale sonore urmand ca dupa 5 ani aceasta să se realizeze prin componentele sale semantice. Rezultatele experimentale oferite îdeosebi de “şcoala sovietica” au dovedit că la început funcţia de reglare a comportamentului copilului este exercitată doar de limbajul adultului.atracţia lui A faţă de B. inţelegerea. cunoaşterea nu se realizează numai prin structuri lingvistice. Cercetările ulterioare au infirmat ipoteza lui Whorf. memorare. Nemijlocit sau prin concomitenţele sale neurofiziologice limbajul exercita o puternică funcţie reglatoare (autoreglatoare) a comportamentelor şi proceselor psihice. Restabilirea echilibrului poate lua – dupa Newcomb – forme diferite: a) aprecierea celor două atitudini graţie evoluţiei unuia sau celor doi parteneri.6 ani se observă diferentierea comportamentelor. Uneori valoarea reglatoare a limbajului este mediată de funcţia sa sugestivă. În cazul sarcinilor complexe realizarea acestei coordonari prin limbaj se eşalonează între 4 şi 7 ani. raţionamentul. Mai interesantă pentru cercetarile de psihologia limbajului a fost ipoteza relativismului lingvistic lansată de Whorf. Această “putere” a cuvântului se bazează pe faptul că funcţiile organismului sunt designate verbal. diferit de altele. adică să le “programeze” pe plan mintal şi să comande desfaşurarea lor ulterioară. să ne modificăm la un moment dat dispoziţia afectivă. Performanţele intelectuale (memorarea. rezolvarea de probleme etc. 39 . cu atât va căuta să reducă mai mult diferenţa sau abaterea eventuală între propria atitudine faţă de X şi aceea pe care o inregistreaza la B. 3). Functia reglatoare. Functia cognitiva. Vom spune succint că. în care sunt stabilite din punct de vedere cultural formele şi categoriile prin care personalitatea nu numai comunică.6 ani el poate stopa (inhiba) un comportament motor. ceea ce va diminua şi nevoia de comunicare reciproca – în caz de eşec al alternativelor (a) şi (b). o adevarata “gimnastica psihica” (similară cu cea fizică). Prin “comenzi” formulate fie în limbaj extern (cu voce tare). c) reducerea intensitatii afective intre A şi B. Sporirea sugestibilitatii prin inducţii verbale sporeşte eficacitatea limbajului în reglarea psiho-comportamentală. Modelarea verbala a reactiilor permite omului să le stapânească.6 ani prin limbaj se poate coordona un răspuns la un stimul vizual. la 18 luni limbajul (prin cararcteristicile sale ritmice) poate declanşa un comportament motor simplu.potrivit căruia structurile logice trebuie căutate în limbaj). dificile (în condiţii de “stres”). la 2. dar şi analizează natura. Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Abia la 2. fie în limbaj intern (“în gand”) noi putem să declanşăm sau să frânăm aceste reacţii. Pe masură ce convergenţa sau afinitatea între A şi B scade. posedă o “dublura verbala”. Este un truism să spunem că limbajul (verbal) participa activ nu numai la transmiterea. Intr-un experiment efectuat de Ivanov-Smolenski aceştia au oferit copiilor o para de cauciuc (dotata cu un sistem de înregistrare a mişcărilor de presare executate de copii. să mobilizăm forţele organimului pentru a face faţă unor situaţii neobişnuite. Majoritatea operaţiilor logice (studiate de logica clasică şi de psihologie) se sprijină pe codarea lingvistică a informaţiei asupra căreia opereaza. Pe baza datelor actuale principalele repere în dezvoltarea funcţiei reglatorii a limbajului sunt următoarele: 1). a dezacordului. acesta susţine că limitele cunoaşterii sunt identice cu limitele limbajului. Iar fiecare limbă este un vast sistem-tipar. Cu cuvintele sale: însăşi gândirea este într-o limbă. rezolvare de probleme etc. cu toate că limbajul are o functie importanta în cunoaştere. Bineinţeles. comunicarea reciprocă se va limita la informaţii de simpla asociere sau convieţuire. ci şi la dobândirea de noi cunoştinte. . 2). Abia dupa 3.6 ani limbajul copilului începe să exercite funcţia de reglare (autoreglare). de pildă. Instrucţiunile verbale sporesc performanţele obţinute la sarcinile de discriminare perceptiva. b) atenuarea importanţei acordate obiectului sau evenimentului care formează sursa tensiunii. pentru că la asemenea performanţe trebuie să efectuăm un anumit antrenament. la 3. Se observa că copiii apasă ori de câte ori adultul formulează un ordin (se declanşează un comportament indiferent de ordinul “strânge” sau “nu strânge”. Începutul exercitarii funcţiei reglatoare a limbajului prin aspectele sale semantice rămâne deocamdată greu de demonstrat. Aceste fenomene au putut fi constatate în hipnoză sau training autogen. Numeroase cercetări experimentale atestă sporirea considerabilă a capacităţii omului de a-şi regla voluntar conduita. De aici unele exagerări (vezi pozitivismul logic.) sporesc semnificativ prin dobandirea limbajului. îi canalizează judecata şi clădeşte casa conştiinţei sale. Pe scurt.

funcţia reglatoare. 6. 3. Bazele fiziologice ale limbajului au fost îndelung cercetate. 2. în primul rând axiologica. Întrebări şi exerciţii de verificare: 1. Utilizaţi exemple în explicarea ipotezei lui Whorf. 4. Între limbaj şi gândire există o puternică legătură. prelucrării şi transmiteri informaţiei. Iar modelul lui Th. 11. 12. Precizaţi etapele evoluţiei funcţiei reglatoare a limbajului? 40 . Care este legătura între funcţia semiotică şi limbaj? Care sunt zonele anatomice centrale necesare realizării limbajului? Prezentaţi caracteristicile limbajului unui copil de 4 ani. 2. Există o serie de teorii care încearcă să explice cum se realizează acest proces. Exemplificaţi modelul abstract al comunicării. Limbajul îndeplineşte trei funcţii principale: 1. 5. în momentul de faţă este acceptată concepţia interacţionistă care porneşte de la ideea de disponibilitate biologică şi de dezvoltare a structurilor cognitive. Descrieţi şi analizaţi legătura între limbaj şi gândire. Newcomb schiţează o teorie a actelor comunicative. În momentul de faţă se cunoaşte localizarea dinamică şi diferenţială a acestuia.SUMAR Limbajul poate fi definit ca un sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării. funcţia comunicativă. Definiţi limbajul din punctul de vedere al semioticii. funcţia cognitivă. Modelul abstract al comunicării încearcă să reprezinte grafic limbajul din perspectiva funcţiei comunicative. 9. 10. Se disting două categorii generale de limbaj: limbajul verbal şi cel nonverbal. 8. 7. 3. clădită pe noţiunea de convergenţă. Funcţia cognitivă a limbajului face obiectul unei dispute: este dependentă gândirea de limbaj? Sunt limitele cunoaşterii identice cu limitele limbajului? Funcţia reglatoare se referă la efectele limbajului asupra comportamentelor şi proceselor psihice. Reperele psihogenetice în dobândirea limbajului se centrează pe stabilirea unor etape parcurse de copil de-a lungul învăţării exprimării corecte. regulile pot fi de trei tipuri. Ce susţine teza lui Th Newcomb în legătură cu limbajul? Care sunt funcţiile limbajului? Descrieţi funcţia cognitivă a limbajului. Limbajul nonverbal este puternic influenţat de cultura în care se formează individul. Ce este limbajul nonverbal şi cum se manifestă? Explicaţi cu ajutorul exemplelor. Cel din urmă este cel puţin la fel de important ca şi primul.

La vârsta preşcolara se întâlnesc copii care fac singuri drumul de acasă la grădiniţa şi înapoi. Procesul de constituire a gândirii prin “interiorizarea acţiunii” antrenează două mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea acţiunii în operaţie) şi mecanismul semiotic (trecerea de la acţiunea asupra obiectelor la operaţii asupra reprezentărilor . simbolurilor acestor obiecte). gândirea conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii. gândirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie. părculeţe. Interiorizarea unei acţiuni. O operaţie nu este o acţiune pur şi simplu mintală. străzi. se cere o articulare a reprezentărilor drept condiţie a interiorizării 41 . virtual. Rezultatul principal al acestui proces este cunoaşterea realităţii şi. Principala condiţie a apariţiei gândirii este deci interiorizarea acţiunii. un schimb specific între organism şi mediu. Omul gândeşte în deosebi atunci când este solicitat de probleme. devenită reversibilă şi gata de a “se compune” cu altele în cadrul unui sistem. capacitatea de reprezentare. În definiţia lui Piaget. (1). Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii.Modul 6 GÂNDIREA Obiective de studiu După parcurgerea acestui modul studentul va putea: Să caracterizeze gândirea din punct de vedere funcţional. dar daca li se cere să reconstituie traseul folosind mici obiecte tridimensionale din carton (căsuţe. adică al rolului sau funcţiei pe care îl joacă în dinamica personalităţii. O asemenea achiziţie este consemnata la copil în medie în jurul vârstei de 6-7 ani. Dar o reprezentare izolată nu înseamnă încă suportul unei operaţii. Gândirea. Prin gândire. atestată la copii încă din cel de-al doilea an de viaţă.novici 7. nu se exercita permanent. găsim potrivită abordarea lui din cel puţin trei perspective: (1) funcţională. gândirea este – prin origine – acţiune. de situaţii inedite pentru care nu dispune. alege mijloacele pentru realizarea lor optimă etc. Din punct de vedere istoric şi psihogenetic. semnelor. Specificitatea acestui schimb rezidă în procesul complementar de asimilare a mediului la structurile cognitive ale subiectului şi de acomodare a acestor structuri la constrângerile realităţii. proiectează scopuri. de soluţii gatafăcute. ca funcţie adaptativă. Prin urmare. (2). transpunerea ei pe plan mintal presupune. (2) psihogenetică şi (3) structural-operatorie. Ceea ce a fost dobândit deja pe planul acţiunii nu poate fi reconstituit imediat pe planul reprezentării. în repertoriul sau – de acte învăţate. sporirea adaptabilităţii fiinţei umane. o operaţie de gândire este o acţiune interiorizată. îşi planifica acţiunile. ca urmare. CARACTERZAREA GENERALĂ A GÂNDIRII În vederea circumscrierii unui fenomen atât de complex cum este gândirea. Din punct de vedere funcţional.1. omul îşi dirijează comportamentele. inferenţa propriu-zisa. constituind astfel demersul logic. psihogenetic şi structural Să se familiarizeze cu principalele modalităţile de investigare a gândirii Să definească principalele două componente operative ale gîndirii: raţionamentul şi rezolvarea de probleme Să definescă şi să caracterizeze formele raţionamentului Să cunoască modelele explicative ale diferitelor tipuri de raţionament Să înţeleagă semnificaţia conceptului de „strategie rezolutivă” şi caracteristicile acestuia Să cunoască principalele metode utilizate în investigarea procesului rezolutiv Să caracterizeze şi să analizeze comparativ strategiile algoritmică şi euristică în rezolvarea de probleme Să exemplifice diferenţa experţi . ca o premisa. cheiul unui râu). nu putem vorbi de operaţii propriu-zise până ce acţiunea mintală nu este reversibilă şi în acelaşi timp solidară cu altele într-un sistem. ei nu reuşesc acest lucru. face inutil apelul la experienţă. care.

deci. În al doilea rând. 42 . gândirea constă din structuri cognitive ( = informaţii structurate) şi operaţii sau secvenţe de operaţii ( = strategii) de poartă asupra acestor structuri. de pildă. avem un sincretism al percepţiei. Pentru a rezolva probleme mai complexe. Din punct de vedere structural–operatoriu.acţiunii. Dimpotrivă. La nivel mediu de analiză a gândirii. Deocamdată sa rezumăm. Operaţiile de nivel inferior. Piaget va susţine că imaginea mintala. daca imaginea ar fi o simplă prelungire a percepţiei. fără să fie unicul. corticale (EEG) sau musculare (EMG) ca şi executarea materială a mişcării. evocarea interioara a unei mişcări declanşează aceleaşi unde electrice. intervine apoi desenul ca reprezentare grafica şi în sfârşit. intră ca subcomponente intr-o operaţie de nivel superior. Pornind de aici. evocarea unei mişcări presupune schiţarea ei în minte. Studiile făcute pe copiii surzi au arătat că aparatul logic al gândirii se dezvoltă şi în absenta limbajului verbal. noţiunea este un model informaţional integrativ. ca evocare a unui obiect sau act extern – în absenta acestuia – nu constituie un fapt primar. În ceea ce priveşte funcţionarea semiotică. Întâi. în opinia lui Piaget. Operaţiile sau prelucrările (procesările) la care e supusa informaţia psihică sunt extrem de variate şi au o organizare ierarhică. individuale. Se consideră că la originea reprezentării realităţii în mintea noastră se afla actul imitaţiei. în jurul vârstei de 6-7 ani – aşa cum s-a arătat – apare şi reversibilitatea. Ca urmare. înseamnă operarea cu noţiuni. el prezintă aceleaşi stadii de evoluţie ca şi la copilul normal. Fraisse – ajunge să opereze prin şi cu semnele. Mai întâi este vorba de imitaţia amânată. Psihologul elveţian înfăţişează o trecere sau filiaţie continuă de la imitaţie la imaginea mintală. operaţia cea mai însemnată este raţionamentul (inferenţa). se face că doarme). Ea depăşeşte datul nemijlocit al percepţiei. necesare şi esenţiale despre un obiect sau stare de lucru. or indiciile apariţiei evocării reprezentative sunt consemnate numai începând din al doilea an al vieţii. Exista doua mari tipuri de strategii: algoritmi şi euristici asupra cărora se va insista intr-un paragraf ulterior. ce au loc asupra noţiunilor. adică posibilitatea compunerii pe plan mintal a acţiunii directe (T) cu inversa ei (T-1). în plus. când copilul repetă independent gesturi copiate din jur (de exemplu. deşi cu o întârziere de 1-2 ani. când gestul imitativ apare în absenta obiectului–model . Structura cognitivă tipică pentru gândire este noţiunea. în percepţie esenţialul coexista pe acelaşi plan cu neesenţialul. Aceasta implica faptul ca planul mental – al semnelor şi simbolurilor obiective din realitate – chiar dacă e consolidat prin limbaj – apare totuşi înaintea limbajului. care se desfăşoară în strânsă interdependenta cu dezvoltarea repertoriului de operaţii cognitive ale subiectului. deşi dobândirea limbajului sporeşte considerabil capacitatea operatorie a omului. Gândirea. un simplu reziduu senzorial. gândirea logica se poate dobândi independent de limbaj. Ea are ca rezultat reflectarea (reprezentarea) generalizată şi mijlocita a realităţii. ceea ce indică formarea sistemelor de operaţii. În sprijinul acestei afirmaţii se citează două argumente. în primul rând cu cele lingvistice. Noţiunea structurează informaţiile generale. aceasta este capacitatea individului de a opera cu semne / simboluri ca substitute ale obiectelor şi actelor externe. subiectul e nevoit să folosească o serie bine ordonata de operaţii numită strategie rezolutiva. deşi se bazează sau se sprijină pe informaţia perceptiva. (3). în cel mai înalt grad al său. Opusă acestei poziţii este concepţia curenta care leagă reprezentarea de codul psihobiologic. Limbajul verbal reprezintă la om mecanismul semiotic prin excelenţă. imaginea mintala ca “imitaţie interiorizată”. Omul – cum scrie P. reprezentarea este “imitaţie interiorizata”. Formarea noţiunilor este un proces îndelungat. urmează jocul simbolic. efectul interiorizării mecanismului imitativ. care subordonează o mulţime de cazuri particulare. ar trebui sa intervină imediat după naştere. ca şi cu / prin referenţii acestora. ci mai curând o copie activă. spunând că în expresia ei matură gândirea consta dintr-un ansamblu de operaţii şi strategii.

Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuşeşte să descopere relaţiile ( = structura) dintre primii doi termeni şi apoi sa o inducă asupra următorilor doi termeni. în funcţie de obiectul inducţie ( = ceea ce se induce) avem trei genuri de raţionamente inductive. b) raţionamentul ipoteticodeductiv. Ele dovedesc complexitatea procesului gândirii. seria ABM CDM EFM GH şi se cere subiectului să precizeze litera care urmează să fie scrisa în aceasta serie. (1)Raţionamentul inductiv. inferenţa. Se da de pilda. psihologia raţionamentului promovează un nivel de analiză mai adânc decât logica şi totodată mai extins. Raţionamentul silogistic. aplica relaţia descoperită între A şi B la dubletul format de C şi o variabila ideala (I) care satisface aceasta relaţie. Astfel. (b) medicina”. Exista trei tipuri de raţionament deductiv: a) raţionamentul silogistic.7. asupra raţionamentului şi rezolvării de probleme. subiectul induce regula: “După fiecare doua litere consecutive din alfabet urmează litera <<M>>”. eroarea de conţinut etc. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat. minimale) atunci inducţia pune în joc şapte componente: codarea (encoding) . compară D1 cu I şi D2 cu I. raţionamentul (inferenţa) reclama o trecere dincolo de informaţia data iniţial. In general se consideră ca raţionamentul este o procedura prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Daca pentru logica eroarea logica este considerata pur şi simplu ca abatere de la norma. Cele şapte componente oferite ca ilustrare pentru raţionamentul analogic sunt prezente şi în celelalte tipuri de raţionament inductiv. In mod tradiţional. Răspunsul corect va fi obţinut daca. Principalele erori ce apar în raţionarea silogistica sunt cunoscute de la logica: eroarea termenului mediu nedistribuit. Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc în raţionamentul silogistic sunt următoarele: 43 . Teoria componentială a raţionamentului şi-a găsit o exprimare topologica în modelul lui Rumelhart şi Abrahamson. codează D 1 şi D2 . Pentru a înţelege mai bine operaţiile de gândire implicate în raţionamentul analogic. din examinarea seriei. justificarea. de aceea vor fi prezentate separat. aplicarea structurii descoperite. care. (2). De pildă. Deşi raţionamentul formează “nucleul tare” al gândirii. fie pe investigarea strategiilor utilizate în rezolvarea de probleme. Cel mai cunoscut consta în inducerea unei proprietăţi de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasă. inferează mulţimea de relaţii dintre A şi B. Există numeroase strategii rezolutive care nu au la baza raţionamentul. pune în corespondenta prima parte a analogiei (A:B) cu cea de-a doua: C (D1. eroarea deducerii unei concluzii din doua premise particulare. deşi vedem doar doua fete şi trei muchii ale unui cub. La aceasta cunoştinţă nu ajungem insa printr-o inferenţă. D2). Orice model psihologic care nu explica erorile de raţionament este considerat lipsit de viabilitate. răspunde. de aici cercetările psihologiei diferenţiale dar complementare. eroarea este principala piatra de încercare a modelelor propuse. în psihologie.2. compararea. În cazul raţionamentului analogic de mai sus subiectul procedează astfel: codează A şi B. De exemplu. (2) deductive. să-l scriem la forma generală: A : B : : C (D1. în sfârşit. ci printr-o operaţie de gestalt. Sarcina consta în a stabili care dintre cele doua alternative este corecta. a treia categorie de raţionament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Dacă descompunem raţionamentul reclamat de această sarcină în componente ( = operaţii primitive. Probabilitatea alegerii alternativei optime în raţionamentul analogic este cu atât mai mare cu cât “distanţa psihică” dintre variabila ideală I şi alternative (D1) este mai mică. RAŢIONAMENTUL Cercetările asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat fie pe investigarea raţionamentului. În raţionamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii unor reguli – sau structuri – ca în cazul raţionamentului inductiv – ci pe baza unor reguli stabilite se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe. punerea în corespondenta (mapping). Toate modelele psihologice ale raţionamentului silogistic pornesc de la reconsiderarea statutului erorii de raţionament. el constituie numai o parte din procedurile de care dispune gândirea în rezolvarea de probleme. (“A este pentru B. Deci. în actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei face obiectul unei analize componenţiale. Să consideram de exemplu expresia: “Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru : (a) bolnav. ceea ce este C pentru D 1 sau D2 “). Exista apoi raţionamente de inducere a unei reguli. vom induce aceasta proprietate pentru toţi corbii. Ei susţin că fiecare termen al unui raţionament analogic este reprezentat intr-un spaţiu mental multidimensional. ştim că este vorba de un cub. D2). constatând ca penajul corbilor văzuţi pana acum e negru. codează C. Raţionamentul deductiv. justifică selecţia făcută. Cercetările de cronometrie efectuate până acum au confirmat această ipoteză. Aceasta “indică faptul că logica formală şi mentalul uman sau psiho-logica nu sunt identice. raţionamentele se împart în doua mari categorii: (1) inductive. răspunsul. şi vom spune: “Toţi corbii sunt negri”. orientând investigaţiile şi spre componentele ignorate de logica (ex: codarea informaţiei din premise) dar absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenţă. c) raţionamentul linear.

daca facem uz de o alta reprezentare a informatei din premise. Deşi modelul explica multe dintre distorsiunile ce apar în raţionare. Daca la Erickson omul procedează logic. 5. el rămâne încă vag.1. Corect ar fi fost sa nu se ofere nici un răspuns (pentru ca premisele nu făceau posibil acest 44 . d) Testarea concluziilor (= selectarea numai a acelor / acelei concluzii care sunt conform cu regulile logicii). dar sunt extrem de limitaţi în extragerea (reprezentarea) informatei conţinute în premise. Wyer susţine ca. Erorile apar prin supraponderarea dorinţelor în dauna logicii. pentru descrierea concluziei. Mecanismul selectării concluziei pe baza probabilităţii sale subiective funcţionează însă şi fără implicarea factorilor conativi. Cercetările întreprinse de Erickson şi Mayer au arătat că nici unul din subiecţii investigaţi nu a folosit ambele reprezentări ale informatei (60% au preferat sa o codeze sub forma identităţii sferei noţiunilor din premise. Aceasta reprezentare este analoga dar nu izomorfa cu diagramele Venn. c) Asertarea unei mulţimi de concluzii sub forma „experimentului mental”. motivaţionali. lăsând în suspensie – de pilda – problema factorilor care determina alegerea euristicilor utilizate în raionare. emoţii) în procesul de raionare. sunt folosite ca „ancore”. ca puncte de reper în funcţie de care se apreciază probabilitatea unei concluzii. încearcă sa surprindă imixtiunea factorilor conativi (afecte. Johnson-Laird porneşte de la necesitatea analizei ecologice „in situ” a raţionamentului (= sarcinile silogistice sunt exprimate în limbaj natural iar subiecţii sunt rugaţi sa tragă concluzii. b) în condiţiile în care M ≡ P≡ S. în ştiinţa. Modelul este viabil îndeosebi pentru raţionamentele subiacente relaţiilor interpersonale. iar erorile sunt rezultatul insuficientei resurselor (de timp. Modelul propus de Erickson surprinde „numai o parte din complexitatea procesului silogistic”. Aşadar. Dintre concluziile posibile se selectează cele mai probabile subiectiv adică cele mai apropiate de concluzia dezirabilă şi care satisfac şi o parte din criteriile logice (sau pretins logice).1. raţionamentul este mai puţin influenţat de factorii emoţionali. In acest caz. regulile logicii nu apar în ghidarea efectiva a raţionamentului care se desfăşoara după reguli euristice. în vederea deducerii concluziei. omul procedează euristic. subiecţii identifica în prealabil (subconştient) pe cea mai dezirabilă şi cea mai indezirabila concluzie care pot fi extrase din premise. raţionalizarea). c) alegerea etichetei verbale. modul Darapti (AAI). a) Dar informaţia conţinuta în premise mai poate fii prezentata şi în alt mod (fig. 5. 40% sub forma incluziunii).) necesare pentru testarea logica a resurselor obţinute euristic. Modelul probabilităţilor subiective. Acest model la elaborarea căruia au concurat McGuire şi Wyer. Aceasta schema ilustrează un silogism de figura a treia. atenţie etc. în stadiul final ca norma de validare. Deci. Exemplu: Toţi oamenii sunt raţionali Toţi oamenii sunt potenţiali creatori Toţi cei potenţiali creatori sunt raţionali Toate fiinţele raţionale sunt potenţial creatoare. dar erorile survin ca urmare a deficientelor în reprezentarea informaţiei. în modelul lui Johnson-Laird. ci în selectarea concluziilor. ele stau la baza constituirii unor mecanisme de apărare (ex. Mai precis. Sa consideram următoarea schema de raţionament: Toţi M sunt P Toţi M sunt S Deci. El are la baza o reprezentare a informatei (analoagă diagramelor Venn) prezentata în fig. b) combinarea reprezentărilor. Pe baza acestor date se considera ca deficientele de raţionament se datorează limitelor de reprezentare a informatei. Nu s-a făcut nici o referinţa la profitul lor actual. fapt ce a justificat construirea unor modele alternative. b) Combinarea euristica a reprezentărilor premiselor. Unui lot de subiecţi li s-a citit caracterizarea a doua companii economice. unii S sunt P. oamenii procedează logic. Aceste concluzii care circumscriu spectrul concluziilor posibile.Modelul lui Erickson. Johnson-Laird considera ca „subiecţii îşi reprezintă o clasa prin imaginea unui număr arbitrar dintre membrii săi ”. mai sunt posibile încă doua concluzii: Toţi S sunt P Toţi P sunt S. El considera ca asertarea concluziei silogismului presupune următoarele etape (componente): a) Reprezentarea premiselor. din aceleaşi premise se pot extrage trei concluzii în loc de una. dorinţe. S-a cerut subiecţilor sa numească întreprinderea care în viitor va avea profitul cel mai ridicat. Cu alte cuvinte. nu sa aleagă concluzia corecta dintre cele oferite de psiholog în laborator). care ia forma similara cu diagramele Venn. dar una dintre aceste companii a fost caracterizata în culori mai favorabile. S-a efectuat următorul experiment [17]. Modelul lui Johnson-Laird. Erickson considera ca efectuarea unui silogism cuprinde următoarele etape: a) reprezentarea ( = proiecţia informatei din premise în mintea noastră ).

se poate spune ca estimarea probabilităţii subiective influenţează procesul de deducere a concluziei. reformulat în figura I. Modelele prezentate sunt mai degrabă complementare decât exclusive. s-au elaborat mai multe modele ale raţionamentului linear. spun adepţii modelului imagistic. H.123]. c) daca se exclud cele doua situaţii anterioare. Ele se completează reciproc. Abia apoi. acelaşi silogism.112-113]. p. naturii ambigue a condiţionalului. Clark porneşte de la premisa ca „dificultăţile principale inerente în multe probleme de raţionament nu se datorează proceselor cognitive specifice acestor probleme ci limbajului în care acestea sun exprimate” [3. Pentru a ilustra influenta factorilor lingvistici în procesul de raţionare vom considera doar principiul congruentei elaborat de H. care e plasata fata de celelalte doua conform cu relaţia de ordonare după mărime. El a observat ca 85% dintre subiecţii cărora li se prezintă un silogism în figura a IV-a A–B B . De exemplu. Cel puţin un item este prezent în ambele premise. concluzia cea mai frecvent acceptata este negativa b)daca cel puţin o premisa conţine cuantificatorul particular („unii”). Johnson-Laird susţine ca „anumite figuri ale silogismului exercita o puternica influenta asupra formei concluziei” [9. dar că aceasta estimare nu este determinata exclusiv de factori conativi. Subiecţii codează primii doi itemi sub forma unor imagini stilizate. fiecare descriind o relaţie dintre doi temi. In replica. Cel de-al treilea termen este reprezentat – după cum arata rapoartele de introspecţie – printr-o imagine mobila . Subiecţii din lotul de au apreciat insa ca întreprinderea descrisa în culori favorabile va avea un profit mai ridicat. deci cu premisele: B–A C – B ii determina pe 85% dintre subiecţi sa opteze pentru o concluzie de forma C – A. concluzia cea mai frecvent acceptata îl va conţine de asemenea. Clark. subiectul procedează la o reformulare a premisei a doua. H. Fiecare e deschis perfecţionărilor ulterioare Cercetările psihologice mai vechi şi mai noi asupra silogismului au pus în evidenta anumite comportamente raţionative specifice. tind sa deducă o concluzie de forma A – C. (3) Raţionamentul linear. subiecţii considerând mai probabil un profit ridicat pentru o întreprindere cu „calităţi pozitive”. Raţionamentul linear este o specie de raţionament tranzitiv. după stabilirea congruentei informaţiilor se deduce concluzia. El are doua premise.: Daca e ziua. în acest fel. în cele din urma. determinate atât de forma premiselor (efectul de atmosfera) cat şi de figura în care se desfăşoară silogismul (efectul figural). apoi o recodeaza în imagini spaţiale intr-o forma care permite efectuarea inferenţei tranzitive. în primul rând. înainte de a deduce concluzia raţionamentului linear. în concluzie. atunci e lumina E ziua 45 . 7] pune accentul pe aspectele lingvistice ale raţionamentului. Efectul figural.182] (b) Raţionamentul ipotetico-deductiv (condiţional). Aceste imagini sunt „fixe”. concluzia cea mai frecvent acceptata va fi o judecata universal afirmativa. modelul lingvistic [3. sub una şi aceeaşi expresie condiţionala se poate ascunde: a) o relaţie de antrenare logica Ex. Subiectului i se cere sa determine relaţia dintre doi itemi neadiacenţi (= care nu apar în aceeaşi premisa ). informaţia conţinuta în a doua premisa e făcuta congruenta cu premisa I şi cu întrebarea pusa subiecţilor. se dau premisele: Ion este mai mare ca George Nicu este mai mic ca George Se cere subiecţilor sa stabilească cine este cel mai mare dintre cei trei? Răspunsul corect este: „Ion este cel mai mare”. Mai întâi ei decodează informaţia exprimata verbal în premise. Efectul de atmosfera consemnează următoarele tendinţe în deducerea concluziei: a) când cel puţin o premisa este negativa. consta în traducerea în expresie verbala a informaţiei extrase din aranjarea spaţiala a imaginilor. Pe baza acestor date. în loc de „Nicu este mai mic ca George” va formula „George este mai mare ca Nicu”. procedează la recodarea verbala a concluziei [16. Exista o serie de dovezi experimentale care susţin acest proces [7]. p. Analiza psihologica a raţionamentului condiţional este mai puţin avansata decât în cazul celorlalte forme de raţionament. a fost pus în evidenta de psihologul englez Johnson-Laird [9]. In ultima vreme se marşeaza pe o teorie mixta asupra raţionamentului linear. Potrivit acestui principiu. Acest fapt se datorează.lucru) sau sa se considere ca profiturile vor fi aproximativ egale. H. Aceasta concluzie se explica prin probabilitatea subiectiva mai mare ce i-a fost acordata. In schimb. Se considera ca în raţionamentul linear subiecţii fac apel atât la operaţii lingvistice cat şi la operaţii spaţiale. p. ordonate după relaţia: „mai mare”. Cel mai bine articulat este modelul imagistic [5] care susţine ca deducerea concluziei are la baza operaţii asupra imaginilor. Concluzia. Pentru a explica modul în care subiecţii au ajuns la aceasta concluzie.C.

cercetările asupra raţionamentului condiţional au pus în evidenta faptul ca multe erori provin din interpretarea propoziţiilor condiţionale ca bicondiţionale. consemnarea altor comportamente sau indicatori (de exemplu. Desigur. Activitatea gândirii este solicitata în mod esenţial de probleme. constituie probleme nu numai cele din domeniul matematicii sau fizicii. Practic.Deci. o „disonanta” interna iscata de decalajul intre resurse actuale şi cerinţe. un comentariu de ordin stilistic (la literatura) etc. aprinde focul. 7. recombinând datele experienţei anterioare în funcţie de cerinţele problemei. determinarea unei plante (la botanica). în termeni psihologici. Procesul 46 . schemele cognitive constituie: • criteriu de acceptare sau respingere a informaţiei cuprinse în premise. c) o regula de producere Ex. Pe baza acestor relatări verbale se reconstituie apoi pas cu pas. • sursa de informaţie noua din care sa derive o concluzie. Ca metode de investigare a procesului rezolutiv se utilizează: tehnica „gândirii cu voce tare”. precum şi din oricare altul. generatoare de tensiune psihica. Suprapunerea protocoalelor poate oferi totuşi o imagine satisfăcătoare asupra procesului gândirii. odată cu nevoia de „închidere” a structurii incomplete. O situaţie problematica presupune un conflict cognitiv creat de raportul dintre cunoscut şi necunoscut. o problema se defineşte ca un obstacol sau o dificultate cognitiva care implica o necunoscuta (sau mai multe) şi fata de care repertoriul de răspunsuri câştigat în experienţa anterioara apare insuficient sau inadecvat. reacţiile electrodermale) ş. De pilda. b) o relaţie cauzala Ex. In final. procesul căutării (în limbaj interior) se desfăşoară rapid.: Daca e frig atunci aprinde focul E frig Deci. deci întreg conţinutul conştiinţei legat de rezolvarea problemei. deci un efort de voinţa. Ascunzând relaţii diferite. REZOLVAREA DE PROBLEME Al doilea aspect esenţial al componentei operative a gândirii – strategiile rezolutive – se releva în procesul rezolvării de probleme. în general. se pare ca şcolarizarea (care sporeşte competenta lingvistica a subiecţilor) este mai importanta decât mediul socio-cultural.a. dar şi din domeniul tehnic. Tehnica „gândirii cu voce tare” – cunoscuta de peste sase decenii în psihologie – impune subiectului sa dezvăluie în cuvinte mersul gândirii. probleme pentru ca impun depăşirea cognitiva a unui obstacol sau a unei dificultăţi. e lumina. ipotezele care apar pe parcurs. iar M. sa notam ca cercetările de psihologie transculturală au arătat ca diferenţele interculturale obţinute la sarcinile de raţionament sunt nesemnificative în comparaţie cu variaţiile mari dintre rezultatele obţinute – în interiorul aceleiaşi culturi – de subiecţii şcolarizaţi faţă de cei neşcolarizaţi.: schemele depresive ale unui pacient vor favoriza acceptarea unor premise pesimiste. Mager releva caracterul de „situaţie deschisa”. care pot avea grade de dificultate diferite. Este foarte important de subliniat faptul ca raţionamentul nu se desfăşoară intr-un vacuum mintal. Influenta exercitata de aceste structuri de cunoştinţe sau scheme este şi mai puternica atunci când raţionamentul se desfăşoară în condiţii de incertitudine [17].3. care se etichetează şi numerotează.. din inabilitatea de a utiliza informaţia din enunţurile condiţionale negative şi din greşita interpretare a operatorului „non”[16]. în consecinţa. înregistrarea mişcărilor oculare. reprezintă la rândul lor. protocolul este descompus în fraze scurte. Deocamdată. O. orice raţionament se desfăşoară în interiorul unei scheme cognitive (raţionamente intraschematice) sau intre scheme (interschematice) [8]. e de presupus ca şi procesul efectiv de raţionare să se desfăşoare diferit. un fapt. asfaltul este ud Ploua Deci asfaltul este ud. pe unităţi sau secvenţe determinate întreg procesul dezvoltării. după cum pot aparţine unor tipuri foarte variate. Selz şi M Wertheimer considera problematica – o situaţie ce prezintă o „lacuna acoperita”. analiza sintactica a unei fraze (la gramatica). rezolvarea însăşi impunând tatonări repetate. ceea ce se consemnează intr-un protocol fidel. defavorabile subiectului în procesul de raţionare. de ex. Frazarea se bazează pe o evaluare a ceea ce constituie un episod. o referinţa.: Daca ploua. un element criptic. • justificare sau verificare a concluziei obţinute din anumite premise. în sensul arătat. intenţiile ce se conturează. Rezolvarea problemei înseamnă depăşirea obstacolului / dificultăţii. astfel încât nu toate detaliile sale ajung să se reflecte în verbalizările subiectului.

A. la fiecare nod.a.m. Intr-o schematizare grafica întreaga desfăşurare poate fi redata printr-un „ arbore” cu ramificaţii dihotomice care comporta deci. fără sa se sprijine pe mijloace analitice desfăşurate. Pentru exemplificare. Constituie prescripţie sau regula euristica orice principiu sau procedeu care reduce sensibil activitatea de căutare a soluţiei. o asemenea metoda combinata s-a utilizat în studierea jocului de şah pentru a urmări dinamica activităţii de explorare-căutare înaintea efectuării unei mişcări. Daca ne gândim. strategii sistematice – uneori algoritmice – şi strategii euristice. care descompune demersul respectiv în etape şi paşi mai mici. când pe tabla de şah s-ar afla numai 10 figuri albe şi 10 negre. Radu [12] constata – utilizând tehnica „ gândirii cu voce tare” – ca ansamblul protocoalelor individuale nu acoperă nici pe departe graful total prevăzut în mod teoretic. mai exact. Aceasta selecţie are loc prin procedee euristice. mai exact la un moment al unei partide. Exemplul dat ilustrează ceea ce se poate numi o prescripţie algoritmica. Succesul unui rezolvitor de probleme consta în capacitatea de a decupa pentru investigare doar o mica parte din ansamblul de posibilităţi (alternative) pe care-l comporta teoretic problema. care se bazează pe simţul tactil-kinestezic pentru examinarea poziţiilor pe tabla de şah. analitica şi avansează secvenţial. I. decupare în măsura sa duca totuşi la rezultatul corect. adică un drum de la nodul de start la nodul-scop.5). valabilitatea sa pentru o clasa întreaga de probleme şi finalitatea certa. asigurând obţinerea certa a rezultatului.d. Markov). dezvoltaţi caii înaintea nebunilor etc. care nu pot fi triate toate. In rezolvarea de probleme alternează de regula. el se va afla în fata unui număr mare de alternative posibile. exteriorizând procesul rezolutiv în vederea unei analize experimentale. nu scoateţi dama în joc prea devreme. Trei note apar ca fiind definitorii pentru ceea ce se numeşte algoritm: caracterul precis determinat. de exemplu. laureat al premiului Nobel. In definiţie exacta. ceea ce evident ar depăşi capacitatea unui subiect uman. poate dubla relatarea verbala a subiectului. în paralel. prescripţie care permite ca. decizii binare (fig. ce pot fi introduse şi în programul calculatorului.). plecând de la date iniţiale – variabile în anumite limite – sa se ajungă la rezultatul căutat ( A. A rezolva o problema înseamnă a găsi o secvenţa de operaţii care transforma situaţia de plecare în situaţie-scop. care pot fi învăţate. arătându-se ramificaţiile urmate. sa ne gândim la jocul de şah. In fata unei probleme noi sau complexe. exteriorizând astfel în mai mare măsura pe plan motric procesul gândirii. rezolvitorul nu se mai poate baza pe un set de reguli (algoritm) care sa-i garanteze obţinerea soluţiei. raţionamente neformalizate care urmează scheme fluente. s-au studiat şi şahiştii orbi. 47 . jucătorul nu poate explora practic toate posibilităţile ( alternativele). Ea este completa. prezentând fiecare posibilitatea ( în medie) a cate 6 mutări. asemenea reguli nu garantează soluţia – aşa cum se întâmpla în strategiile algoritmice – dar pot duce în multe cazuri la rezolvare în mod economic şi cu o anumita flexibilitate. Un calculator ar putea efectua o asemenea operaţie intr-un număr foarte mare de ani. Subiectul nu procedează la inventarierea explicita a tuturor cailor. Iniţial. teoretic. astfel încât se impune utilizarea unor strategii euristice. Din experienţa îndelungata a jocului de şah – în primul rând a marilor maeştri – se extrag moduri de abordare euristica. In studii asupra rezolvării de probleme şcolare de matematica. aceasta urmează o schema precisa data de formula: In care se arata suita de operaţii necesare pentru a ajunge la rezultat. astfel ca din sincronizarea acestor doua feluri de informaţii sa se poată surprinde mai bine procesul de rezolvare. mai exact a traseelor oculare (sacade. Strategiile algoritmice cuprind scheme de lucru fixate în prescripţii precise. el se angajează pe un drum sau altul . Simon. dar teoria probabilităţilor se aplica aici numai calitativ (G. algoritmul este o prescripţie precisa ce nu lasă loc arbitrarului. ca un proces de căutare şi parcurgere de la un capăt la altul a unui arbore poate. Înregistrarea mişcărilor oculare. Graful conţine un nod de plecare şi unul sau mai multe noduri-scop. a unui graf orientat). Fiecare simbol indica o acţiune: -b înseamnă a lua coeficientul termenului de gradul întâi cu semn schimbat. datele obţinute se vor suprapune sau completa reciproc. Teoretic. de natura probabilista. Se estimează ca pentru a găsi cele 2 mutări optime următoare ar trebui sa se cerceteze 640 posibilităţi. a cărui noduri reprezintă stări de fapt sau situaţii şi ale cărui ramuri sunt operaţii care transforma o situaţie în alta. arata ca rezolvarea de probleme este caracterizata. Este necesar deci sa intervină o alegere euristica a strategiilor. Raţionamentul euristic este.rezolvării se poate reda sub forma unui graf cu arborescente. Asemenea abordări ar fi: căutaţi sa obţineţi controlul centrului înainte de a ataca asiguraţi regele. H. de forma completa. Polya). b2 indica mulţimea lui b cu el însuşi s. prin excelenta. zone de fixare a atenţiei etc. Înregistrarea mişcărilor vizuale poate suplimenta deci comportamentul verbal. nota algoritmica formează doar canavaua schematica a activităţii. pentru care nu se cunosc încă proceduri tipice. In mod analog se pot propune prescripţii de tip algoritmic pentru analiza sistematica a unei fraze sau pentru recunoaşterea unei planete. numit graf-arbore. la rezolvarea unei ecuaţii de gradul II. Fireşte.

fac apel la ecuaţia în care ea apare şi pe baza ei încearcă sa calculeze acesta variabila (deci pornesc de la necunoscut spre cunoscut) [10]. Analiza mijloace-scop(means-ends analysis) a fost recomandata de Simon şi Newell. cele mai cunoscute sunt următoarele: analiza mijloace-scop şi analiza prin sinteza propusa de Rubinstein. La rezolvarea problemelor de fizica de pilda exista doua deosebiri importante: a)experţii îşi organizează cunoştinţele în unităţi semnificative.ca un şir de reformulări . Analiza prin sinteza este procesul prin care obiectul. Aceasta euristica. Din punct de vedere logic am spune ca informaţiile obţinute în procesul rezolvării îşi schimba funcţia. raţionamentul liniar. exprimabile în noţiuni noi. În acest context s-au cercetat strategiile rezolutive care sunt de două tipuri” algoritmi şi euristici. novicii pornesc de la variabila recunoscuta. gratie cărora i se conferă proprietăţi noi. 48 . formalizata şi implementata a constituit programul G. Raţionamentul ipotetico-deductiv poate fi explicat cu ajutorul: modelului imagistica sau a modelului lingvistic. raţionamentul deductiv – silogismul. astfel încât procesul rezolvării ne apare – în expresie exterioara . Revenind prescriptive. care se împart la rândul lor în mai multe subcategorii: raţionamentul inductiv – de inducere a unei proprietăţi. Datele furnizate de psihologia rezolvării de probleme dovedesc ca problemele sunt rezolvate diferit de experţi fata de novici. psihogenetică – gândirea necesită interiorizarea acţiunii prin mecanismul operatoriu şi mecanismul semiotic. modelul probabilităţilor subiective. procesul de rezolvare se produce mai curând simultan. determinând pe rezolvitor sa aleagă anumite ramuri ale arborelui rezolutiv şi nu altele. Două dintre elementele care influenţează raţionamentul sunt schemele cognitive şi educaţia. Utilizarea euristicilor în procesul rezolutiv sta la baza dihotomiei experţi-novici. schimb realizat prin asimilare şi acomodare. a unei reguli. novicii procedează pas cu pas.Euristicile pot fi generale sau specifice unei subclase de probleme. gândirea poate fi abordată din trei perspective: funcţională – gândirea reprezintă un schimb specific între organism şi mediu.fapt care are drept rezultanta exterioara reformularea continuă a problemei. din indicativa în imperativa. aceste conţinuturi informaţionale orientează mersul ulterior al rezolvării problemei.S (General Problem Solving) care a demonstrat în chip original unele din teoremele logicii matematice. modelul lui Erikson. este inclus în relaţii noi. Avem de-a face cu o alternanta foarte rapida intre percepţie şi gândire. Rezolvarea problemei consta în detectarea diferenţelor dintre cele doua stări şi reducerea succesiva a acestor diferenţe pe baza unor reguli pana la anularea lor. Rezultatul este influenţat de efectul de atmosferă şi de efectul figural. a unei structuri. Există două categorii mari de raţionament. la niveluri diferite -(senzorial şi logic-noţional). raţionamentul ipotetico-deductiv. structuraloperatorie – gândirea este alcătuită din structuri cognitive şi operaţii/secvenţe de operaţii. b) experţii rezolva problemele pornind de la cunoscut la necunoscut. în procesul gândirii. De aici şi remarca generala a psihologului amintit examinând o problema oarecare o reformulăm şi reformulând-o o rezolvăm. Rezolvarea de probleme este al doilea aspect esenţial al componentei operative a gândirii. Metodele de investigare utilizate sunt: tehnica gândirii cu voce tare şi înregistrarea mişcărilor oculare. Ea porneşte de la descompunerea problemei în starea iniţiala (So) (=datele problemei) şi starea finala (Sf) (soluţia problemei sau numele acestei soluţii). Cercetările asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat în principal pe investigarea raţionamentului. dezvăluindu-se astfel un conţinut informaţional nou. şi pe investigarea rezolvării de probleme. Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc în raţionamentul silogistic sunt: modelul Johnson-Laird. SUMAR Ca fenomen. Dintre euristicile generale.P.

Definiţi şi prezentaţi comparativ raţionamentul inductiv şi deductiv 6. Există diferenţe între subiecţii testaţi cu sarcini de raţionament în funcţie de nivelul lor de educaţie? Explicaţi. 8. Care sunt metodele de investigare a rezolvării de probleme? Descrieţi-le. Analizaţi pe un exemplu. Comparaţi explicaţiile oferite de modelul lui Erikson. 49 . 13. Ce tip de raţionament este următorul şi care sunt variantele corecte de rezolvare a acestuia: Toţii cligii sunt clangi. Ce este noţiunea? Ce sunt operaţiile? 5. Ce sunt algoritmii şi ce sunt euristicile? Comparaţi-le şi daţi exemple. Toţii cligii sunt crangi ? 7. Descrieţi asimilarea şi adaptarea. Explicaţii concluziile prin cele două modele existente. 12. modelul Johnson-Laird şi modelul probabilităţilor subiective. Ce este efectul de atmosferă? Dar cel figural? 9. 10.Întrebări şi exerciţii de verificare: 1. 14. Cum influenţează schemele cognitive rezolvarea raţionamentelor? 11. Caracterizaţi gândirea din perspectiva celor trei abordări ale acesteia 2. diferenţa experţi-novici. Daţi exemple de raţionament liniar. Cum se realizează interiorizarea acţiunii conform lui Piaget? 4. Care este utilitatea lor? 3.

Modul 7 STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE LA COPIL ŞI ADOLESCENT Obiective de studiu: După parcurgerea acestui modul studentul va putea Să înţeleagă principiul dezvoltării în psihologie şi ideea stadialităţii în dezvoltare Să enumere şi să caracterizeze stadiile dezvoltării intelectuale Să explice relaţia dintre ereditate şi mediu în contextul dezvoltării umane Să prezinte caracteristicile transformărilor fizice şi psihice care au loc în adolescenţă Să descrie impactul dezvoltării fizice asupra vieţii psihice în preadolescenţă şi adolescenţă Să analizeze comparativ gândirea concretă şi gândirea formală (abstractă) Să demonstreze modul de utilizare al cunoştinţelor despre dezvoltarea umană în cadrul procesului educativ Să înţeleagă termenii de statut şi rol 8. regăsite în stadii mai timpurii în forme simple. omul nu se exclude din sfera vieţii. Perspectiva psihogenetică s-a dovedit fecunda în dezvoltarea unor filiaţii ale unor fenomene complexe. Structurile. ştiinţei. ci ontogenetic. care parcurge o cale mai economica şi productiva. Beniuc [3] . 12-13). De exemplu din Cromagnon şi până astăzi. sociologice. Exista deci tendinţa continua a adultului de a-i “preseria” copilului propria sa mentalitate. în schimb în dezvoltarea sa social-istorica a parcurs un drum uriaş. adultul porneşte de regulă de la sine. rezultatul final al dezvoltării. fără ca baza biologica de la omul. care nu se schimba la nivel filogenetic. să fi suferit schimbări vizibile”(p. “Ducând o existenta eminamente sociala. culturale… “. Preludiile îndepărtate ale psihicului uman se afla la nivel infrauman. Principiul genetic statuează necesitatea de a studia nu numai produsul. situaţia de disjuncţie în comunicare.“Foarfeca dintre animal şi om – arata acelaşi autor – s-a deschis şi s-a adâncit tot mai mult.) este din ce în ce mai accelerat.2. Suntem aceeaşi speţa.îi dă numai o nouă dimensiune. cea istoricosociala. Descoperind filiaţiile unor fenomene complexe. De aici. susceptibile de studiere precisa. 8. Dezvoltarea ontogenetica beneficiază astfel de moştenirea social-istorica în măsură să accelereze procesul formativ. Abordarea psiho genetica are o valoare euristica recunoscuta. Ritmul dezvoltării istorice a societăţii (a culturii.precizează M. Legile psihofiziologice descoperite la nivel infrauman pot sugera idei şi ipoteze cu privire la procesele psihofiziologice şi psihice ale omului. ea se află sub incidenţa condiţiilor vieţii sociale şi se dezvoltă după legităţi proprii. Conştiinţa umană este un produs social. PRINCIPIUL DEZVOLTARII ÎN PSIHOLOGIE Printre cuceririle importante ale psihologiei moderne se numără şi sublinierea dimensiunii genetice (evolutive) a psihicului. de 50 . tehnicii etc. depistând trepte parcurse şi funcţionalitatea lor în procesul evolutiv. propria sa logica. de a-l asemăna cu sine. mereu dinamic. în relaţiile sale cu copilul. şi se subordonează unor sisteme de ordin superior şi constituie chiar şi în forma lor latenta un suport al achiziţiilor mai recente ale dezvoltării. selectate şi condensate rezultatele întregii dezvoltări istorice. ci sa se abordeze însuşi procesul apariţiei şi instalării unei forme superioare a fenomenului considerat. La nivel individual. conştiinţa umana însăşi ar apărea drept un miracol.1. preistoria comportamentului omenesc îşi are prefigurări în lumea animala. sistemele funcţionale depăşite în cursul evoluţiei nu dispar. fiind mereu tentat să proiecteze în capul copilului. Fiecare secvenţa a dezvoltării psihice trebuie privita concomitent ca rezultanta a etapelor anterioare şi ca premisa a celor viitoare. reuşim sa le şi explicam. fără cadrul oferit de ideea evoluţiei şi de procesul evolutiv. CARACTERUL STADIAL AL DEZVOLTARII PSIHICE în activităţile comune.000 ani modificări semnificative. psihogeneza se înscrie intr-un cadru socio-cultural în care sunt rezumate. De altfel. . Daca în structura biologica a speciei homo sapiens nu s-au produs în aproximativ 50. cu toate noile ei implicaţii psihologice.

m. se apropie de noţiuni şi generalizări. se dezvolta la copil un nou mecanism – numit mecanismul semiotic – cu gama proprie de posibilităţi inedite: capacitatea de a opera cu semne/simboluri ca subsitute ale lucrurilor. copilul apare în aceasta optica drept “un adult în miniatura”. Leontiev. precum şi la desprinderea relaţiilor dintre obiecte. fata de care copilul nu prezintă aderenta [12]. Practic. urmând implicit reguli de comportare cuprinse în rol. în timp ce unul rămâne nemodificat (martore sau etalon) al doilea ia – prin acţiunea copilului dirijata de experimentator – forme foarte diferite: prin alungirea în forma unui cârnăcior. prin latire devine ca o plăcinta. fapt atestat de căutarea unui obiect dispărut din câmpul vizual. desprinde notele lor comune. nu poseda în comparaţie cu adultul. pe care le cunoaşte sub aspecte mereu diferite. copilul îşi subordonează conduita reprezentării sau modelului respectiv. Wallton. Primul pas independent. J. Desigur. H. pe intervale mici de timp. reuşind sa mânuiască şi sa examineze un cerc tot mai mare de obiecte. pentru ca ajuta la desprinderea obiectului de fond. nu remarca “salturile” în dezvoltarea acestuia. riscând cantonarea pe poziţiile depăşite ale evoluţionismului plat. Spre 9-12 luni se constituie “schema obiectului permanent” .d. la desprinderea diverselor însuşiri. sprijinind evocarea. primul cuvânt rostit. pentru ca pe la 5-6 ani sa se consemneze mai pregnant jocul cu reguli. fixarea şi combinarea imaginilor. ştiinţa acreditează principiul de a considera copilul în funcţie de el însuşi. pe aceasta nu se poate construi. activitatea sa de explorare acoperă progresiv un perimetru tot mai larg. S-a comis de altfel şi greşeală de a caracteriza copilul prin ceea ce nu are. 2) In cadrul experienţelor lui J. acumulări treptate duc cu timpul la schimbări semnificative. în jurul vârstei de 3-4 ani. care ajung sa tina locul obiectului absent. Exemple: 1) In dezvoltarea jocului la copii pana la vârsta şcolara se remarca o anumita succesiune: întâi apar jocurile de simpla imitaţie . datorita cuvântului. dar abia în jocurile de mai târziu regula va trece în prim plan. Experienţa curenta arata ca intr-un tablou nu se deprinde mare lucru daca îl priveşti prea de aproape. Cuvântul instituie un sistem de semne.incongruenta a codurilor. Întinzând mana sa apuce un obiect.a. printr-o simpla “reducere de scara”. nu reuşim sa deprindem desenul general al dezvoltării. dar care a fost perceput. după care. b) Odată cu dezvoltarea funcţiei de locomoţie (mersul independent) – reper legat în medie de vârsta de 15 luni – copilul începe sa “cucerească” spaţiul apropiat prin constituirea grupului practic al deplasărilor. copilul grupează obiectele. daca în studiul copilului ne mărginim doar la simpla inventariere a detaliilor de comportare. De asemenea. în felul acesta cu al doilea an de viata universul copilului este “populat” de obiecte care au anumita permanenta [20]. fără a-l aduce la “tiparele” vârstei adulte. Cum trebuie privita dezvoltarea psihica? Simţul comun reduce dezvoltarea psihica la simple acumulări cantitative. pentru cate “copilul=adult în miniatura”. chiar daca reperele cronologice corespunzătoare acestor stadii prezintă o anumita variabilitate în funcţiile de condiţiile şi solicitările mediului social. ar însemna sa extindem la copil forme de activitate şi de educaţie practicate de adulţi. de propria sa natura. Treptat. prima operaţie mintala sau primul raţionament verbal sunt pregătite prin progrese cantitative lente. dar odată apărute ele marchează adevărate noduri în evoluţia ascendenta a copilului. în plan ştiinţific. De asemenea. Piaget) privesc copilăria ca pe o suita de stadii a căror ordine de succesiune este relativ constanta. Or. care apar şi dispar. Tot aşa se întâmpla şi în cazul copilului: cei care se afla mereu în preajma copilului. cele lingvistice. Fireşte. ca şi cum obiectul ar fi dispărut. Sărind peste o veriga sau alta din lanţul de succesiune – gratie unei intervenţii de afara – ar rezulta ceva hibrid. ceea ce se şi întâmpla de multe ori. Copilul este 51 . Piaget [19] se prezintă copilului doi bulgari de plastilina de aceeaşi mărime şi greutate. integrând în imagini perceptive aceste achiziţii cognitive. în realitate procesul dezvoltării trebuie privit dialectic: pante rapide de evoluţie alternează cu paliere de echilibru [5]. copii trec la jocurile cu roluri. Lucrările de sinteza în psihologie (A. imaginea “in negativ” nu poate constitui suportul formarii educative. c) Tot aşa apariţia limbajului activ – care intervine de la 18 luni – aduce cu sine posibilităţi inedite. schiţând imaginea “in negativ” a acestuia şi nu imaginea reala a copilului. Exemple: a) Universul iniţial al copilului este o lume fără obiecte constând doar din “tablouri” mişcătoare şi inconştiente. datorita acestei apropieri. asumându-si în timpul jocului un anumit rol. cuvântul devine un mijloc de analiza. daca îl ascundem după un ecran copilul îşi retrage pur şi simplu mana. prin divizare în bucăţi ia o altă formă s.

ghiozdan. liceul. jocul de priviri.. număr etc. aspiraţiile şi proiectele profesionale etc. aceasta poate fi redata intuitiv prin imaginile din figura 16. modificări ale fizionomiei învăţate prin imitaţie simpla. modificându-si modul de desfăşurare.Dovada este faptul ca deşi mediul fizic şi sociale este aproximativ acelaşi pentru copii de vârste diferite.m. O parte din condiţiile interne – cu deosebire cele de ordin psihologic – sunt în ultima analiza de origine externa. De exemplu. Deschizătura unghiului E reprezintă potentialităţile oferite de factorul ereditate iar deschizătura unghiului M reda evantaiul condiţiilor de mediu. şcoala primară. respectiv greutatea. gimnaziul. De notat ca influentele mediului fizic şi social. tinereţea (18-25 ani) s. nu se însumează aditiv în interiorul fiecărui stadiu. concretizata în statutul şi 1 S-a vorbit de un instinct al imitatiei la copil (Ch. vârsta şcolara mica (6/7. Rolul condensează cerinţele grupului social mai larg fata de conduita persoanei care deţine o anumita poziţie. Desigur.1). cu ajutorul îndrumătorilor adulţi. în sensul ca se constituie în procesul interacţiunii dintre individ şi mediu: înrâuriri şi cerinţe din afară ajung sa fie însuşite. în procesul dezvoltării individuale. de la o arie socio-culturala la alta. Ogilvie) au regăsit aceeaşi succesiune cu deosebire ca vârstele medii stabilite pot sa difere sensibil de la o populaţie la alta. Se poate spune în acest sens ca în procesul dezvoltării ne întoarcem – cel puţin pana la un punct – “pe urmele propriilor paşi şi recodificăm intr-o forma noua. Elkind. Distanta dintre punctele de intersecţie a laturilor celor doua unghiuri ar reprezenta măsura intuitiva a rezultantei ce apare din interacţiunea celor doi factori [27]. influentele sau mesajele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Procesele şi însuşirile psihice nu se dezvolta separat unele de altele. Se constata o anumita regularitate în răspunsurile copiilor şi anume: afirmarea conservării cantităţii de materie pe la 8 ani. motive de acţiune. pregătirea temelor. şi formează o structura unitara. adolescenta (14/15-18 ani). D. de a intra în contacte interpersonale cu cei din jur se deosebeşte în mod sensibil [7]. colectivul de muncă în producţie. totuşi modul lor de a înregistra şi înţelege lumea. 33] Întotdeauna. progresele în formarea gândirii logice schimba însăşi structura memoriei. şi apoi volumul – dincolo de modificările fizice date în percepţie – cerându-se motivarea fiecărui răspuns. Prin “condiţii interne” înţelegem mai întâi echipamentul nativ transmis prin patrimoniul de gene. Copilul se formează prin activitate proprie. Urmărind aceste imagini. vârsta preşcolară (3-6 ani). Sub unghi psihologic. p. elevul nu e doar persoana fizica care poarta uniforma. Devenind elev copilul dobândeşte un anumit statut şi rol.).d. copilăria timpurie (de la 1 la 3 ani). aspiraţii. Buhler). calitatea de elev capătă definiţie sociala. la care se adaugă succesiv grădiniţa. pentru a trece apoi mai departe către noi moduri de organizare. Repetându-se experienţele cu probele piagetiene pe populaţii diferite. la care se adaugă efectele maturizării biologice. preadolescenta (10/11-14/15 ani). se stie ca imitatia se invata şi ca nu exista o tehnica ereditara de imitatie: ceea ce preexista este propensiunea nativa de imitatie – suport al copierii gesturilor şi miscarilor celor din jur 52 . edificiul gândurilor şi sentimentelor formate. valori etc. Cu alte cuvinte.întrebat daca se conserva cantitatea de substanţa (pasta). statutul este poziţia pe care o persoana sau un grup o deţine în sistemul relaţiilor sociale şi preţuirea colectiva ataşata acestei poziţii. în succesiunea stadiilor există o anumita continuitate. Existenta unor regularităţi de succesiune în dezvoltarea copilului constituie un fapt bine stabilit. alţi autori (J.1. structurate treptat în procesul dezvoltării psihice: aptitudini şi interese individuale. de a simţi şi a se comporta. Ansamblul acestor schimburi/relaţii constituie un fel de câmp formativ şi se organizează după o anumita ordine evolutiva: primul cadru de viata şi implicit de educaţie este familia. ne putem da seama – pe baza unei vizualizări aproximative – de contribuţia relativa a factorilor amintiţi (Fig. structurile psihice elementare se integrează în structurile supraordonate. interiorizate. ceea ce am văzut şi auzit singuri. Smedslund. apoi achiziţiile durabile. Termenul de instinct are doua sensuri: unul de tendinta sau propensiune nativa iar al doilea de structura gata formata. Aceleaşi cercetări au arătat ca experienţe de învăţare organizate ad-hoc pot accelera termenele de apariţie ale noţiunilor de conservare. Or. de “copiere” în plan psihic1. promovarea etc. Rolul se refera la modelul sau tiparul de comportare asociat unei poziţii sociale. în cercetare etc. îndeplinirea consecventa a unor îndatoriri (frecventarea scolii. Se disting ca perioade de vârsta: primul an de viata. cristalizându-se ca atitudini.10 ani). procedeele sau tehnicile de învăţare se supun la adolescenţi exigentelor logice. cu se copiază pur şi simplu de către inteligenta şi conduita copilului. Aşadar. Încă de la naştere se poate vorbi de schimburi cu mediul: primele surâsuri. Calitatea de elev reprezintă o poziţie sociala statuata prin forme instituţionalizate şi cadru juridic. fără a schimba ordinea lor.a. 16. în ceea ce priveşte interacţiunea dintre factorii genetici şi condiţiile de mediu. cu noile produse ale acestor recodificări” [7. moduri de gândire. gratie schimburilor neîncetate cu mediul fizic şi social. Debesse). sistemul de opinii şi atitudini. dezvoltarea copilului se succede asemenea unor ”capitole distincte” ale uneia şi aceleiaşi istorii (M. Înrâuririle externe nu se realizează doar printr-un “efect de amprenta”. Devenind elev. E. societatea aşteaptă de la copil sau tânăr o anumita comportare. achiziţia conservării greutăţii pe la 9 ani şi a volumului pe la 11 ani.

Fireşte. creşterea părului în regiunea pubisului şi în axila.4 şi 16. Tânărul se supune parca “testului” reuşitei în dragoste. înclinat sa lucreze colectiv. Constatând ca stăpâneşte treptat situaţia. sentimentul erotic etc. dar cu rezultate bune la învăţătura. aceasta accelerare a maturizării. respectiv coborârea vârstei de început a pubertăţii se situează deasupra unui nivel asimptotic.3. cu deosebire preadolescenta şi adolescenta. Se citează de pildă. alături de informatica. ea nu ar putea cobori indefinit. Un plus de încredere în sine. în ultimele decenii se remarca aproape în toate tarile un fenomen de acceleraţie biologica. în tabloul preadolescentei un loc deosebit de important îl ocupa începutul maturizării sexuale. maturizarea sexuala intervine cu 1-1. precum şi îndrumările de igiena personala. în perimetrul diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. fără sa se creeze o preocupare aparte în jurul lor. eveniment marcat de dezvoltarea caracterelor sexuale secundare (apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi. Alături de diferenţele de ordin genetic dintre populaţii – responsabile de o parte din varianta – acest fenomen de acceleraţie este pus în primul rând pe seama unui complex de factori legaţi de procesul de urbanizare. Aceasta “oferta” crescută de informaţie forţează intr-o măsura procesul de maturizare intelectuala.rolul sau. cu cele doua etape ale ei. Pe fondul calităţii de elev. fiind promovat intr-o funcţie de conducere în colectiv. schimbarea vocii. el îşi va învinge timiditatea şi va deveni un element activ. Din datele citate reiese ca. 2 ani şi chiar mai mult în raport cu anul 1850 sau 1900. Bineînţeles. pubertatea intervine cu 1.5 ani mai devreme la fetele japoneze crescute în SUA. Toate acestea înseamnă simultan recunoaşterea unor calităţi. 8. cat şi în funcţiile diferitelor organe. copii de vârsta şcolara au în medie cu 10 cm şi cu 5 kg mai mult decât copii de aceeaşi vârsta de acum 7-8 decenii. a unei valori. îndeosebi preadolescenta (de la 11/13 ani la 14/15 ani) este marcata de o creştere şi dezvoltare impetuoasa atât sub aspect corporal extern. De asemenea. perimetrul toracic înregistrează valori de creştere aproape duble fata de perioada precedenta. în greutate. în special a tipului de alimentare (aportul sporit de vitamine). este pus practic în situaţia de a apare în chip frecvent în fata grupului şi de a susţine un punct de vedere. în contextul aceleiaşi comparaţii. nu vor fi neglijate răsfrângerile acestor modificări în viata psihica a tinerilor. în continuare. Spre exemplu. ale organelor şi sistemelor. conducător al unui cerc ştiinţific. Intre 10 şi 18 ani masa corporala creste cu mai mult de 100%. dezvoltarea glandelor mamare la fete etc. se instalează o anumita curiozitate. împing în prim plan însuşiri latente. Aceste fenomene fiziologice trebuie sa capete în ochii copiilor explicaţia ştiinţifică necesară. 16. de formare a opiniilor şi atitudinilor la copii şi tineri.5). de relaţii cu ceilalţi. ca şi ai maturizării sexuale. de asemenea. intre mediul urban şi cel rural în ceea ce priveşte puseul creşterii somatice şi vârstele maturizării sexuale (Fig.3 cuprind grafice comparative pentru indicii staturii [8] şi pentru vârsta instalării ciclului menstrual la fete (după [22]). fata de aceea a copiilor japonezi care s-au dezvoltat în tara de origine. în acelaşi timp se constata ca baremele testelor de inteligenta întocmite cu decenii în urma se cer revizuite în raport cu avansul generaţiilor tinere. Se produc modificări sensibile. fiecare vârsta şi fiecare copil brodează varianta sa particulara. în vreme ce toracele şi bazinul rămân în urma. marchează un adevărat salt în dezvoltarea somatica a copilului. apare atracţia specifica spre sexul opus. Deşi dezvoltarea fizica a preadolescentului este reglata de legi biologice. care imprima o restructurare profunda a întregului organism al preadolescentului. iar înălţimea cu 27%. dar şi obligaţia de a-si onora statutul atribuit sau dobândit. ceea ce impune un anumit mod de lucru. la care se adaugă evantaiul mult mai larg de solicitări psihonervoase. un şcolar mai timid şi necomunicativ. Potrivit datelor statistice de la noi.).2 şi 16. ADOLESCENTA: PARTICULARITATILE DEZVOLTARII FIZICE Situata intre copilăria propriu-zisa şi vârsta adulta. crescute intr-un mediu saturat de informaţii gratie mijloacelor comunicării de masa atât de răspândite în zilele noastre. Validitatea acestei ipoteze este atestata de diferenţele mai semnificative înregistrate şi în prezent. Figurile 16. a unei formaţii culturale sau sportive etc. paralel cu o dezvoltare psihica precoce. Statutul şi rolul devin astfel pârghii de educaţie. în sensul amplificării vitezei de creştere şi diferenţiere somatica a copiilor. De aici. de care depinde temporar imaginea de sine. Potrivit datelor statistice. pot sa apară disarmonii trecătoare ale segmentelor corpului. vârsta medie a maturizării sexuale a coborât cu cca. înfăţişarea nearmonioasa a 53 . cunosc un devans semnificativ în raport cu perioade situate cu câteva decenii în urma. În cadrul comun determinat de jaloanele amintite. lungime.5 ani mai devreme în mediul urban fata de cel rural. Intr-un timp relativ scurt apar elemente noi. Dintre perioadele de viata ne interesează. ca şi experienţa succesului în activitate. copilul sau tânărul este investit şi cu atribuţii în grup: responsabilul clasei. creşterea în înălţime se realizează mai ales pe seama membrelor. de îmbunătăţirea condiţiilor de viata. Indicii creşterii somatice. chiar nelinişte. De pilda. faptul că statura copiilor de origine japoneza crescuţi în SUA s-a mărit simţitor. Pe la 12-13-14 ani fetele şi la 14-15-16 ani băieţii intră în perioada pubertăţii.

în general. mâinile şi picioarele lungi. chipul de mai târziu al adultului. mobil şi puternic este musculatura. După aceste momente de vârf ritmul diminuează astfel ca spre sfârşitul perioadei el devine cu totul neînsemnat. statura mica fiind uneori sursa unui “complex de inferioritate”. insatisfacţii. dezvoltarea somato-psihica a adolescentului este mult mai calma. din punct de vedere morfologic. Acumularea atâtor modificări pentru care copilul nu are încă o înarmare psihica satisfăcătoare creează o stare de alerta. se accentuează funcţia reglatoare a limbajului intern.). Pubertatea este momentul de diferenţiere intre sexe în ceea ce priveşte forţa musculara. Notam. când e vorba de băieţi şi de 60-70% când ne referim la fete [1. Are loc un proces de perfecţionare funcţionala a neuronilor scoarţei cerebrale. creşterea exagerata în înălţime. Procesele de analiza şi sinteza devin tot mai fine. Presiunea sanguina se echilibrează – pentru ca dispare disproporţia dintre volumul inimii şi lumenul arterelor – iar reglarea nervoasa a aparatului cardiovascular devine tot mai perfecta. în perioada aceasta. în comparaţie cu furtunoasa etapa a preadolescentei. sub toate aspectele. în timp ce la fete – la aceeaşi vârsta – ea ajunge numai la 60%. Paralel. 39]. Depistarea la timp a acestor modificări. a rezistenţei la efort. Adolescentul e preocupat de aspectul corpului. în organizarea vieţii şi activităţii şcolarilor de vârsta mijlocie trebuie sa se evite factorii care duc la supraexcitarea sistemului nervos central sau pot induce labilitatea neurovegetativa cu simptome cardiovasculare. adolescenţii sănătoşi pot. de a fi ca “ceilalţi”. respectiv cefalee. în înfăţişarea tânărului putem întrevedea. creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el atinge 85-90% din greutatea finala constatata la 24-25 de ani). în încheiere. creste volumul relativ al cutiei toracice şi al bazinului (mai ales la fete). de asemenea se măreşte craniul facial cu muşchii mimicii astfel încât se definitivează trasaturile fetei caracteristice adultului. Daca se ia drept reper forţa musculara maxima a bărbaţilor. capta fineţe şi reglajul nervos al mişcărilor. pieptul căzut şi îngust (corpul cu aspect de “păianjen”). se poate observa ca la 14 ani fetele au 50% din aceasta forţa iar băieţii 60%. spre cel adult. algii abdominale etc. a preciziei şi coordonării mişcărilor. în condiţii normale. Se stabilizează activitatea ritmica a sistemului endocrin. Schimbările survenite în dinamica dezvoltării diferiţilor indici somatici se răsfrânge asupra înfăţişării generale a corpului adolescentului: dispare disproporţia dintre trunchi şi membre. în perioada adolescentei se încheie prima perioada a maturizării sexuale şi procesul continua lent pana pe la 22-23 de ani. cea mai mica abatere (îngrăşare. sa depună efort reprezentând 70-78% din cel al adulţilor. la 18 ani forţa musculara a băieţilor creşte până la 90% fata de reperul amintit. dezvoltarea fizica a adolescentului se desfăşoară intr-un ritm din ce în ce mai lent. ca şi dezvoltarea mai lenta a unor caractere sexuale secundare creează teme de frământare. la băieţi nivelul maxim e atins intre 1516 ani iar la fete pe la 13-14 ani. nasul mai lung. pe temeiuri adesea aparente. acneea etc. 54 . Băieţii sunt cu deosebire deprimaţi de constatarea deficitului lor morfologic. p. Expresia funcţionala a perfecţionării structurale a creierului o constituie apariţia ritmului alfa de “tip adult” pe electroencefalograma în jurul vârstei de 18 ani. Elementul esenţial în realizarea unui corp armonios dezvoltat.preadolescentului. După puseul specific pubertăţii. Folosirea adecvata a culturii fizice îmbunătăţeşte sensibil procesul de dezvoltare. Sporul de înălţime scade simţitor în comparaţie cu perioada precedenta. împrejurare ce condiţionează o anumita stângăcie a mişcărilor preadolescentului. Tot aşa. La fete produce insatisfacţie de durata “complexul de urâţenie”. bustul prea voluminos sau prea plat. Asistam la perfecţionarea activităţii motrice sub aspectul forţei fizice. instituirea unui sistem adecvat de munca. tendinţa adolescentei de a se prelungi spre al doilea mare ciclu al vieţii. odihna. cu o vădită tendinţa de echilibrare. musculatura corpului se dezvolta mai lent decât scheletul. o preocupare de a se înscrie în registrul normalului. sport şi alimentaţie sub un control medico-pedagogic constituie soluţii indicate pentru prevenirea îmbolnăvirilor.

deoarece acţiunea (mintala) nu este reversibila. nicidecum reflexiva. Gândirea este cantonata în concret şi în actual. ea ajunge se îndeplinească deci un alt rol [13].8. cu “preconcepte” . în activitatea de joc intervine frecvent substituirea unui obiect prin altul: o cutie de chibrituri devine vagon de tren. Piaget vorbeşte de stadiul inteligentei motorii care acoperă primii 2 ani de viata. în “sintaxa” acţiunii. Limbajul se include de timpuriu în activitatea copilului. nu este vorba de stadii succesive. Logica este prefigurata la nivelul acţiunii. alegând de fiecare data pe cea mai mica din totalitatea celor ramase de seriat. respectiv ale reprezentărilor imediate ale acestora. în prima aproximaţie am putea vorbii de trei stadii principale în activitatea intelectuala la copii: forma actional-obiectuala. Nu exista dualitatea subiect obiect [14]. reprezentarea sau imaginea. Fiecare “centrare” sau fixare perceptiva deformează ori anulează pe celelalte. Piaget [19] – constituie pur şi simplu axiomatica structurilor operatorii ale gândirii. un bat tine loc de cal etc. 57). numita de Piaget “preparatorie” pentru ca nu apare operaţia logica propriu-zisa. pune întrebări. Aceasta substituţie nu înseamnă încă funcţia semiotica propriu-zisa ci un preludiu al ei. Exemplu: O operaţie de seriere reuşeşte încă de la 6-7 ani pe un material concret: tije sau riglete de lungimi diferite sunt ordonate cu uşurinţa. Se schiţează deci aparatul logic al gândirii dar cu anumite limitări şi particularităţi. adică exemplare-tip ale unor colecţii de obiecte [19] ceea ce creează aparenta stăpânirii unor noţiuni-gen (fruct. mai exact în modurile de coordonare a acţiunilor. aceleaşi inferenţe tranzitive nu mai au loc. transforma şi reda informaţia. copilul deduce (mintal) “A=C” (inferenţa tranzitivă). cuvinte cu sensul de fraze. copilul o poate şi transpune în cuvinte. Acţiunea. iar ştiinţa reala care corespunde acestei axiomatici nu este altceva decât însăşi psihologia gândirii“ (p. relatează pe parcurs. cum se spune. fiind dominata de contextul figural al situaţiei concrete. care nu de coordoneaza/combina. pana atunci. Daca la început acţiunea constituie modul de rezolvare al problemelor. Inteligenta senzoriomotorie este o inteligenta trăita. pentru ca la preşcolarul mare sa se deplaseze spre începutul ei. în care unul rămâne predominant. De notat ca operaţiile de gândire sunt legate de suporturi obiectuale. Ceea ce ne oferă un manual de logica este o schematizare a proceselor de gândire ajunse în stadiul deplinei lor maturităţi. înţelesul lor reieşind din situaţia concreta în care copilul le utilizează. Din premise date obiectual:” A=B” şi “B=C”. Este vorba de operaţii concrete: din informaţiile percepute A>B şi B>C. care este forma iniţiala a gândirii. “Logica formala – arata J. Desigur copilul acumulează informaţii prin percepţie. Funcţia semiotica indica posibilitatea de a semne/simboluri – în primul rând cuvinte – ca substitute ale lucrurilor. Bineînţeles. Iniţial. practic apar devansuri sau întârzieri în funcţie de condiţiile şi solicitările mediului. Transpunerea verbala a unei acţiuni indica posibilitatea interiorizării ei. formulează răspunsuri. Începuturile funcţiei semiotice sunt consemnate aproximativ pe la 18 luni când apar primele holofraze. Este vorba – după J Piaget [19] –de operaţii concrete. ulterior aceasta devine mijloc de verificare a soluţiilor găsite “in minte”. limbajul sau funcţia semiotica în genere. copilul deduce (mintal) A>C. dar aceasta nu înseamnă încă operaţie. In medie pe la 6-7 ani se remarca indicii unui demers logic: copilul devine capabil sa combine pe plan mintal 2 sau mai mulţi biţi de informaţie pentru a forma o concluzie. Fireşte. problemele/sarcinile de adaptare apar şi se rezolva în acţiunea concreta ca atare. în studiile asupra dezvoltării gândirii la copil întâlnim trei noţiuni-pivot: acţiunea. în anumite domenii. care este forma primara a gândirii nu se suprima pur şi simplu odată cu trecerea copilului pe o treapta superioara. în care un nivel – o data apărut – anulează pe celelalte. transformând-o. iar Mircea este mai mare decât Gheorghe: care dintre cei trei este mai mic?. Mai degrabă putem vorbi de coexistenta şi suprapunere de nivele. De notat ca abia după 5 ani. Pana destul de târziu în adolescenta. ea este orientata intr-un singur sens. devenind mijloc de proiectare sau planificare. Aceleaşi acte de gândire devin adesea inoperante când se înlocuiesc obiectele cu simple enunţuri verbale (propoziţii). STADIILE DEZVOLTARII INTELECTUALE Structura logica-formala a gândirii este termenul sau finalizarea unei evoluţii punctate de anumite stadii de dezvoltare. pasare etc. Gândirea operează cu reprezentări. efectuând o acţiune. se restructurează. în fapt.4. limbajul punctează mai ales încheierea acţiunii. apoi gândirea în imagini şi gândirea verbal-logica. deşi efectiv o realizează nu reuşeşte să o reproducă prin limbaj [13. Pana la 6-7 ani predomina gândirea în imagini. Vârstele menţionate reprezintă repere de ordin statistic.). ea se modifica. ceea ce constituie inferenţa propriu-zisa. Copilul asculta indicaţiile verbale ce I se dau . Daca se înlocuiesc obiectele concrete cu simple propoziţii ( ca în testul verbal) . manipularea obiectuala are loc la tot pasul în contextul comunicării cu adultul.nu este rezolvata decât mai târziu (pe la 11-12 ani). p 127]. dar acestea rămân fragmentate . copilul nu poate stăpânii pe planul gândirii 55 . pentru ca funcţional ele au loc în prezenta obiectelor. Sunt cele trei modalităţi de care dispune fiinţa umana pentru a prelua. în acelaşi timp un test verbal – cum ar fi: Ionel este mai mare decât Mircea. la preşcolarul mijlociu însoţeşte acţiunea. a sarcinilor de adaptare. biţi de informaţie strict individuali.

logic necesara. reversibilitatea înseamnă a executa o acţiune intr-un sens şi apoi în sens contrar. Copii de 4-5 ani şi în buna parte cei de 6 ani declara în acest caz ca s-a modificat cantitatea de lichid . Datele care scot în evidenta stadiile amintite au fost obţinute pe loturi sau eşantioane de copii şi adolescenţi. pe care nu-l poate depăşi decât din aproape în aproape. capacitatea de deducţie. în figura 16. în timp ce operaţiile propoziţionale se generalizează pe la 14-15 ani. 227). capacitate potenţială. care odată cristalizata.verbale ceea ce nu a cucerit în prealabil în planul acţiunii.7 (adaptata după [15]). loturi extrase din anumite populaţii aparţinând cu deosebire spaţiului cultural european şi nord-american. care e absenta la o vârsta anterioara. dincolo de anumite modificări fizice (vizibile). Experienţa demonstrativa [19] este relativ simpla. Operaţiile de gândire poarta nu. De notat fazele de oscilaţie redate prin linii punctate. Ciclul gimnazial se situează deci intr-un stadiu intermediar – numit de unii autori stadiu preformal – în care la un procent de elevi se menţin încă trăsăturile operaţiunilor concrete. S-a observat ca. în fata unui concept dificil sau a unui domeniu inedit nu numai copilul dar şi adolescentul are nevoie de modele concrete şi exemple ilustrative.6. în cazul nostru. situat intre 6/7 şi 11 ani. Odată operaţiile propoziţionale formate. arătând ca transvasarea din A2 în B1. reversibilitatea îmbracă iniţial forma inversiunii: unei operaţii T ii corespunde operaţia T(la –1) care. Ei motivează. stabilite pe baza cercetărilor lui Piaget şi a colaboratorilor săi. “Copilul începe prin contraste grosolane – scrie H. întâlnite intre7 şi 11 ani. Constatarea şi inventarul operaţiilor specifice unui anumit stadiu regăsit la circa doua treimi din eşantion au fost extrapolate la populaţie şi postulata drept competenta. respectiv B2. prezintă numeroase limitări: adesea elevul nu poate ieşi din limitele informaţiei prezente. acestea admit – ca orice repere de ordin statistic – variaţii sau abateri sensibile intr-un sens sau altul. cat şi intre diferite domenii de cunoaştere. face posibila inferenţa. compusa cu prima. situata pe la 14-15 ani. pe care le suferă obiectele. Preadolescenta constituie propriu-zis o etapa de tranziţie. Acestea constituie începutul aparatului logic. ca în paharele B1 şi B2 este mai mult lichid decât în A1. poate fi compensata prin transvasarea inversa fără ca sa simtă nevoia de a efectua acţiunea materiala însăşi. Doua pahare A1 şi A2 având forma şi dimensiuni identice sunt umplute cu lichid colorat exact pana la acelaşi nivel. de conservare a cantităţii. Pe plan mintal. Pe la 11-12 ani începe un nou stadiu de dezvoltare a gândirii – stadiul operaţiilor propoziţionale – când şcolarul devine capabil sa raţioneze asupra propoziţiilor sau enunţurilor verbale ca atare. apar condensate. nu întrevede alternative posibile în prelungirea unui fapt actual. deşi 60% din adolescenţii sub 16 ani ating stadiul operaţiilor formale în ştiinţele naturii. revenind la punctul de plecare. De fapt vârstele medii stabilite constituie mai curând un cadru aproximativ de situare a evoluţiei gândirii copilului. se varsă lichidul din A2 în doua pahare mai mici B1 şi B2 de forma diferita. numai 20% din populaţia şcolara ajunge la structura logica formala pe la 11 ani. duce la anularea ei [19]. se poate mişca de la posibil la real. Gândirea abstracta apare mai curând în domeniul ştiinţelor naturii. mai asupra unor propoziţii constatative sau reprezentări considerate ca adevărate şi nu doar ca simple ipoteze. Indiciul experimental al formarii operaţiilor concrete îl constituie apariţia la majoritatea copiilor a ideii de invarianta. Operaţiile de gândire nu exista izolate.. Lăsând în continuare paharul A1 ca martor. un procent mult mai mic dintre aceştia sunt capabili de raţionamente pe plan moral. demersul ipotetico-deductiv apare şi el: raţionamentul elevului poarta asupra posibilului. fiind 56 . în funcţie de mediul social şi de educaţia primita. de asemenea. Gândirea devine mobila. generalizările făcute sunt înguste. de modificările fizice ei susţin non-conservarea cantităţii deşi transvasarea se face sub ochii lor. spre exemplu. Dominaţi de aspectul perceptiv. Wallon [26]. decât în studiul ştiinţelor sociale – remarca Ausubel. Fiind vorba de repere statistice. Principalele repere psihogenetice. de la propoziţii admise ca ipoteze la concluzii. nu se poate detaşa de datele figurale actuale sau ale experienţei imediat anterioare. nu are loc simultan în toate sferele activităţi intelectuale. a lungimilor etc. Pe plan practic. Raţionamentul sau se pliază nemijlocit pe concretul imediat. Egalitatea este constatata perceptiv. unilaterale. ca în figura 6. în fata aceleiaşi experienţe 74% dintre copii de 7 ani (vezi tabelul ataşat figurii) răspund imediat corect: conservarea cantităţii le apare evidenta. Mecanismul mintal gratie căruia apare ideea de invarianta este reversibilitatea acţiunilor mentale. Pe plan mental se compun deci doua transformări: transformarea directa (T) şi cea inversa (T la –1). Generalizarea operaţiilor formale. El sesizează greşit intermediarele şi nu imaginează stări tranzitorii” (p. Gândirea sa este încă sincretica. Stadiul operaţiilor concrete. Transpunerea în performante a capacităţilor depinde de spectrul de solicitări/probleme caracteristice unui mediu socio-cultural. ele formează anumite grupaje sau sisteme ce funcţionează după legităţi interne. operează în configuraţii globale. sunt întrevăzute – chiar inventariate – alternativele pornind de la condiţii date. Primele sale structuri au un caracter extrem. apar frecvent decalaje atât intre tinerii de aceeaşi vârsta. Elementele sunt redate în terminologia piagetiana iar reperele cronologice apar marcate prin liniile verticale.

legate de acţiuni obiectuale (ex: o inferenţa tranzitiva este realizata pe materiale concrete. . . . a ofertei de informaţie a scolii iar şcolaritatea acoperă în primul rând vârstele copilăriei şi adolescentei. după cum o educaţie defectuoasa poate încetini sensibil acest proces. În semn rămâne transparenta semnificaţia. “catalogul” posibilului se suprapune nemijlocit datelor concrete actuale. în locul lui “a” se afla potenţial orice număr. putem rezuma intr-o schema caracteristicile celor doua stadii ale gândirii: Gândirea concreta Gândirea formala (abstracta) .intre 6-7 şi 11 ani. multi plicarea punctelor de vedere. 57 . .putere de deducţie imediata: poate efectua anumite raţionamente de tipul “daca…atunci” cu condiţia sa se sprijine pe obiecte concrete sau exemple. nu depăşeşte concretul imediat decât din aproape în aproape.demersul analitico-sintetic dezvoltat.se adaugă reversibilitatea sub forma reciprocitatii. asociaţii locale. comparaţia reuseste pe contraste mari.capabila sa realizeze cu egala uşurinţă raţionamente directe şi inverse: de la cauza spre efect şi invers. . extinderi limitate.operaţii propoziţionale. Proiectând lecţia şi activităţile educative. lipseste dubla miscare rapida de disociere-recompunere (Wallon). precum şi a unei instruiri diferenţiate poate accelera mersul dezvoltării. de conservare (a cantitatii. . intre demersul progresiv şi cel regresiv (de la efect spre cauze).reconstruieşte şi depăşeşte cu mijloace verbale. . volumului. Situarea intre anumite limite de vârsta rămâne – aşa cum s-a spus – aproximativa. registrul figural sau registrul simbolic. Daca ne situam direct în planul semnelor/simbolurilor intr-o etapa mai timpurie de dezvoltare intelectuala – sărind peste acţiuni şi obiecte sau modele obiectuale – riscam sa pierdem semnificaţia.). nu întrevede alternative posibile. capabil sa inventarieze alternativele. pornind de la condiţii date. . mobilitate.Trebuie avut mereu în vedere registrul în care lucrează efectiv elevul: registrul actional (de manipulare obiectuala). Simplificând puţin lucrurile. . comutarea dintr-un sistem de referinţa in altul. În sistematizarea de mai sus au fost surprinse mai ales extremele procesului evolutiv. profesorul urmează sa traducă materialul în limbajul şi formele logice proprii nivelului de vârsta căruia i se adresează . . ceea ce a cucerit anterior în mod practic. utilizarea unor metode active.intelectul cu o singura “pista” ( Bruner). de la condiţii spre consecinţa şi invers. .domina operaţiile concrete. care au loc asupra propoziţiilor ca atare.misacrea gândirii de la posibil la real. . apare demersul ipotetico-deductiv. Luarea în considerare a reperelor psihogenetice priveşte organizarea procesului de instruire.alternanta mobila intre raţionamente directe şi inverse. dar nu o regăsim pe un material pur verbal cu acelaşi conţinut). .prezenta raţionamentului progresiv: de la cauza spre efect. greutatii etc. .apare reversibilitatea sub forma inversiunii şi a compensării. “văzul lor se opreşte asupra întregului încă “nedescompus”.percepţia lucrurilor rămâne încă globala. ansamblul de posibilitati.stăpânirea instrumentelor deductive. Condiţii optime de mediu şi educaţie. .începe pe la 10-11 ani şi devine sistematica pe la 14-15 ani. nu sunt sesizate stările intermediare. Semnele/simbolurile îşi împrumuta înţelesurile de la lucruri şi acţiuni. In expresia simpla “a + 2a = 3a” nu este vorba de a aduna doar litere din alfabet.apariţia ideii de invarianta. de la condiţii spre consecinţe.

Aceste “prenotiuni” trebuie doar puse în relief. Gratie cerinţelor noi şi mai complexe puse în fata elevului. Piaget explica dezvoltarea intelectuala prin “echilibrarea majoranta” – adică o echilibrare care aduce un plus de structurare cognitiva gratie prelucrării informaţiei – continuatorii săi pun accentul pe ideea problematizării. beţişoare. Când acelaşi matematician s-a adresat la elevi de 12 ani. fie pe imagini. J. în exemplul dat. a propus un grafism multicolor. în cunoaşterea comuna a copiilor. ca instrucţia şi educaţia merg cu un pas înaintea dezvoltării şi dobândesc contururi concrete nu numai în funcţie de un stadiu atins deja în gândire. fie pe mijloace verbale. La întrebarea educatoarei “Aveţi toţi cate o mulţime de elefanţi: câţi elefanţi aveţi în mulţimea lor ?“. procesul de instruire împinge înainte dezvoltarea intelectuala. La insistenta educatoarei s-a găsit un copil care sa dea răspunsul corespunzător: “un elefant când este intr-o mulţime de elefanţi se numeşte element”. efectele învăţării fiind rapide. Aceasta presupune deja stadiul operaţiilor propoziţionale. a introdus elemente de joc. Dialogul a continuat. descrierea macrostructurala cu statut de prima aproximaţie.. elefanţi etc. Aceste activităţi erau susţinute de un material didactic băgat: păpuşi multicolore. Învăţarea prematura este sterila şi dăunătoare sub aspectul cerinţelor igienei mintale a copilului. pe funcţia constituanta sau formativa a punerii şi rezolvării de probleme (problema fiind în principiu orice sarcina de adaptare). Răspunsul a fost repetat apoi cu câţiva copii. el va indica elefantul. copii au răspuns rapid: “Trei”. cu reproducerea în cuvinte proprii (83%). oferă numai desenul general al evoluţiei intelectuale. remarca este justa. pe măsura ce se formează operaţiile propoziţionale se modifica şi procedeele de învăţare. activităţi şi achiziţii. se pare. 88). cuburi. şcoala neo-piagetiana a trecut la analiza mecanismelor dezvoltării. cu un eşec. deci nu se poate desprinde de referinţa obiectuala şi nu parvine la noţiunea abstracta de “element al mulţimii” Fireşte. intr-o forma vaga şi imprecisa. Fireşte. De la studiul structurilor. Studiile de psihologie interculturala subliniază ca succesiunea stadiilor şi substadiilor. Se trece de la memorarea textuala la cea inteligibila. Pentru fiecare perioada exista cerinţe. în problema discutata. adolescentul se emancipează mai uşor de configuraţia senzoriala imediata. după un grafic de evoluţie aproximat în figura 16. definiţia 1 din capitolul “Funcţii” apare sub forma următoare: “o relaţie este numita funcţie daca şi numai daca din orice punct al graficului ei pleacă cel mult o săgeata” [17]. predomina memorarea inteligibila. dintre care unele sunt accesibile. Oricând insa. Studiind un material. ori pentru o versiune combinata deschide calea diferenţierii instruirii. Orice tema din programa poate fi prezentata . S.Exemple: 1) Matematicianul G. Totuşi. În ceea ce priveşte memoria elevilor. economice şi productive. 2) Încercarea de a prefigura noţiuni de teoria mulţimilor la preşcolar (stadiul preoperator) s-a soldat. Visgotski [25] sublinia. Daca J. dimpotrivă.8. Data fiind dezvoltarea inegala a elevilor nu exista o versiune unica de prezentare şi de succesiune a materialului de predat. Bruner [5] subliniază în acest sens: “un material care exprima conţinutul învăţământului trebuie sa cuprindă mai multe piste care sa duca la aceeaşi ţinta comuna” (p. de elementul de contiguitate (apropiere) în spaţiu şi timp. păpuşa etc. la un stadiu mai avansat al dezvoltării intelectuale ne bazam pe transferul de semnificaţii: o noţiune se defineşte punând-o în ecuaţie cu alte noţiuni care-i împrumuta sensul. precum şi ofertei de informaţii şi mijloace adecvate. ci de zona proximei dezvoltări a inteligentei copilului. pentru a preda elemente de matematica moderna. L. numai ca. la orice vârsta. “Ştiţi voi cum se cheamă un elefant când este intr-o mulţime? Ce este el în mulţime? “. conţinutul noţiunii de element nu a putut fi câştigat. reuşind sa rearanjeze pe plan mintal datele şi sa le organizeze logic. Teodorescu [23] relatează un fragment cu valoare de eşantion din activităţile de învăţare pe tema amintita urmărite la grădiniţă. pentru a decanta noţiunile matematicii moderne. respectiv “creoda” piagetiana. o noţiune dificila e însuşită mai uşor daca oferim suporturi concrete. De exemplu. pornind de la situaţii familiare pentru a se ajunge spre conceptele matematicii. Matematicianul N. modele obiectuale sau figurale pentru înţelegerea ei. considerate sub aspectul dobândirii de noi strategii rezolutive vizavi de spectrul de probleme/solicitări cu care se confrunta individul. Daca copilul este întrebat ce înseamnă element al mulţimii. Opţiunea pentru o versiune sau alta. Daca la clasa I proporţia materialului memorat textual apare de 72%. a scris manuale cu zeci de exemple şi a dat definiţii cu referinţe figurale. în cazul cerinţelor inaccesibile efectele sunt neeconomice şi infructuoase [7]. 58 . oferta didactica trebuie sa se înscrie în formele logice şi în vocabularul elevului. Papy [16] susţine ca toate conceptele fundamentale ale matematicii de astăzi se afla.în opinia autorului citat – în forme care sa pună accent fie pe acţiuni obiectuale. în schimb la clasa a IX-a proporţiile se inversează.

dar totodată o diversitate intre elevi şi la acelaşi elev între diferite domenii de cunoştinţe. Comparând caracteristicile procesului dezvoltării din ultimele decade cu cele din secolele trecute se observă diferenţe semnificative. ei scot citate. datorate. Dezvoltarea copilului este strict legată de interacţiunea acestuia cu mediul. SUMAR Studiul dezvoltării umane împrumută din teoriile evoluţiei şi din cercetările realizate pe subiecţi infraumani. Modificările care apar la nivel fizic sunt majore. schematizarea şi condensarea lui. Daca şcolarii mici recurg în mod frecvent la o singura tehnica de memorare – repetarea cu voce tare sau interiorizata – la adolescenţi intervine gruparea materialului. asociaţii. Cunoaşterea datelor dezvoltării este necesară îndeosebi pentru procesul educativ. Stadiile dezvoltării intelectuale. la adolescenţi se lărgeşte sensibil repertoriul procedeelor mnezice. Lărgirea procedeelor mnezice aduce o creştere a indicilor de memorare ca volum.Dezvoltarea psihică nu trebuie înţeleasă ca o simplă „reducere la scară”. fac colecţii (de plante. dar. În legătura cu aceasta se pune problema formarii unui stil raţional de învăţare care sa reflecte preceptele rezultate de studiul memoriei şi învăţării. stadiul operaţilor concrete şi stadiul operaţilor formale. decupează din reviste etc. corelări etc. modificărilor apărute în societate. animale. influenţa celui din urmă fiind constrânsă de zestrea genetică. dezvoltarea social-istorică a înaintat foarte mult. Un accent tot mai mare în mecanismele dezvoltării se pune pe volumul memoriei de lucru care însumează strategiile rezolutive însuşite.De asemenea. în concepţia lui Piaget. conţin următoarele etape: stadiul inteligenţei motorii. dimpotrivă dezvoltarea cunoaşte o dinamică proprie. Structura biologică umană pare să nu fi suferit modificări majore de aproximativ 50 000 de ani. Indicii evoluţiei apar mai curând în metodele de folosire a memoriei de lucru în condiţiile în care volumul acesteia rămâne constant [14]. 59 . în acest timp. O influenţă importanţă o are şi societatea prin atribuţiile pe care le dă noilor săi membri. introducerea unor puncte de sprijin sau repere logice. probabil. fotografii). Preadolescenţă şi adolescenţa sunt perioade semnificative în dezvoltare. incontestabilă. întocmesc fişe de lectura. La şcolarii mari se conturează gustul pentru munca individuala independenta. efectele lor răsfrângându-se asupra planului psihic.

Structura genetică a rămas constantă în ultimii 50 000 de ani. Care sunt caracteristicile dezvoltării stadiale? Ce presupune noţiunea de stadiu? Ce presupune trecerea de la un stadiu la altul? 4. Sunteţi profesor la clasa a Va. Care sunt schimbările fizice majore care intervin în preadolescenţă şi adolescenţă? 6. Care sunt noţiunile pivot în studiile asupra dezvoltării gândirii la copil? 9. În dezvoltarea umană primează mediul sau ereditatea? Argumentaţi răspunsul. Este adevărată propoziţia: „un copil este un adult în miniatură”? Argumentaţi. Descrieţi şi comparaţi gândirea concretă şi cea abstractă. Exemplificaţi cum utilizaţi cunoştinţele privind stadiile dezvoltării intelectuale 60 . 3. 7. Numiţi şi descrieţi fazele dezvoltării intelectuale. 10. cum se poate explica atunci diferenţa între omul primitiv şi cel modern? 2. 5. Cum influenţează schimbările fizice planul psihic al adolescentului? 8.Întrebări şi exerciţii de verificare: 1. 11. Daţi exemple de influenţe din mediu care modifică datele biologice.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful