ANNALES DE L’UNIVERSITÉ DE CRAÏOVA

ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA








ANALELE UNIVERSITĂğII
DIN CRAIOVA




SERIA ùTIINğE FILOLOGICE

LINGVISTICĂ
™
ANUL XXXII, Nr. 1-2, 2010









EUC
EDITURA UNIVERSITARIA


ANNALES DE L`UNIVERSITE DE CRAÏOVA
13, rue Al. I. Cuza
ROUMANIE
On Iait des échanges de publications avec les
institutions similaires du pays et de l`étranger.
ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA
13, Al. I. Cuza Street
ROMANIA
We exchange publications with similar institutions oI
our country and Irom abroad.
COMITETUL DE REDACğIE
ISSN: 1224-5712

Michel Francard Laurent Gautier Maria Iliescu
(Louvain-la-Neuve) (Dijon) (Innsbruck)

Ileana Oancea Elena Prus Marius Sala
(Timişoara) (Chişinău) (Bucureşti)

Fernando Sánchez Miret Flora Şuteu Federico Vicario
(Salamanca) (Craiova) (Udine)

Cristiana-Nicola Teodorescu – redactor-şef
Elena Pîrvu – redactor-şef adjunct
Ioana Murar
Gabriela Scurtu
Nicolae Panea
Ştefan Vlăduţescu
Ovidiu Drăghici, Melitta Szathmary – secretari de redacţie

Cristina Bălosu – tehnoredactor



3

CUPRINS


Mirela AIOANE, La radio italiana e la sua importanza linguistica 13
Gabriela BIRIŞ, Neologie de sens în româna actuală 21
Ana-Maria BOTNARU, Verbe care exprimă intervenţia omului asupra
pădurii

30
Iustina BURCI, Prenumele feminine – repere locale şi sociale în toponimia
din Oltenia

35
Cecilia CONDEI, Hypo/hyper/co-discours: trois plans discursifs de
l’étymologie sociale

45
Daniela CORBU-DOMŞA, Termeni entopici în structurile toponimice din
Ţinutul Dornelor

55
Adriana COSTACHESCU, Quelques lexèmes en voyage (trajet français –
anglais – roumain)

73
Daniela DINCĂ, Étude lexicographique et sémantique du gallicisme
marchiz, -ă en roumain actuel

89
Cosmin DRAGOSTE, „Tâlhari” şi „hoţi” – aspecte ale traducerii în piesa
Diebe de Dea Loher

97
Ilona DUŢĂ, Identitate şi nume propriu în romanul Pupa Russa, de
Gheorghe Crăciun

103
Denisa IONESCU, Cambiamenti di nome in ambito religioso 113
Michaela LIVESCU, Evoluţia semantică a cuvântului cap în locuţiuni şi
expresii

118
Oana MERCIC, Analiza pragmatică a unui text literar 123
Emilia PARPALĂ, „Germinare” anaforică, paralelism, progresie tematică
liniară. Cu referire la sintaxa poeziei optzeciste

131
Carmen POPESCU, Le centon, la satire Ménippée et le collage, repères
architextuels dans le postmodernisme roumain

142
Daniel RAICHVARG, Le destinataire-spectateur, terra incognita du théâtre
de (techno-)sciences contemporain

155
Gabriela SCURTU, Considérations sur l’influence de la langue française sur
le lexique de la langue roumaine

166
Diana SOPON, Alcune osservazioni sulla cortesia linguistica nella lettera
commerciale italiana e romena

176
Emilia ŞTEFAN, Zwei Dialektregionen: Pfälzisch und Rheinisch 183
Cristiana-Nicola TEODORESCU, La communication non verbale dans la
classe de FLE

190
Titela VÎLCEANU, A multisided perspective of legal translation 202
A. K. ZHUMABEKOVA, Linguistic and didactic problems of translation in
Kazakhstan


215


4
*
* *
Raluca ALEXE, La jerga taurina en el español 224
Jadranka ANGELOVSKA, Differences in the south dialects of Macedonian
language

229
Alina BACI-POP, I due punti nell’indiretto libero bassaniano 234
Oana BADEA, Opinii în lingvistica românească şi internaţională cu privire
la necesarul neologic

242
Irina JANINA BONCEA, Modalitatea epistemică în postmodernism (poezia
Marianei Marin)

249
Mădălina CERBAN, Syntactic Relations versus Semantic Roles within
Relational Framework

259
Delia CRISTEA, ¿Hay creatividad en las expresiones fijas? 265
Ioana-Rucsandra DASCĂLU, Vos passionum (echivalarea şi antonimia
pentru exprimarea afectelor) în versiunea latină a tratatului
descartian Passiones animae


273
Ramona DRAGOSTE, Evoluţii semantice ale unor cuvinte împrumutate din
limba franceză în limba română

281
Oana-Adriana DUŢĂ, Estrategias en la traducción de las unidades
fraseológicas

290
Alina GIOROCEANU, Împrumut şi creativitate lexicală în româna actuală:
brand şi familia lexicală

296
Eliana LAÇEJ, L’acquisizione dell’italiano da parte di apprendenti albanesi
in contesti non guidati. L’errore linguistico

306
Silvia MADINCEA PAŞCU, L’infinito con il soggetto espresso o le
costruzioni assolute italiano e romeno

315
Gina MĂCIUCĂ, The Subtle Interplay of Syntax and Semantics in Passive-
Like Constructions

321
Dorina PĂNCULESCU - Ilona BĂDESCU, Reprezentarea semantică a
lexemului nas în limba română curentă actuală

330
Elena PÎRVU, La costruzione italiana fare con l’infinito e le modalità della
sua traduzione in romeno

338
Mihaela POPESCU, Câteva observaţii cu privire la semantismul unor
împrumuturi lexicale de origine franceză din limba română

345
Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Limbajul audiovizual şi tentaţia hipertextului 358
Liliana SOARE, Şcoala Ardeleană. Aspects of biology terminology 364
Laura TRĂISTARU, Anglicisme-nume noi de ocupaţii în limba română 371
Ana-Maria TRANTESCU, Semantic transparency and opacity in fixed
expressions

375







5
*
* *
PREZENTĂRI DE CĂRŢI ŞI REVISTE

Cosmin VILĂU, Oltenia în istoria slavisticii româneşti (Iustina BURCI) 385
Hermann BLUHME, Etymologisches Wörterbuch des deutschen
Grundwortschatzes (Ioana-Rucsandra DASCĂLU)

387
Florica BECHET, Introducere în dialectologia greacă (Dana DINU) 389
Eugeniu COŞERIU, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a
limbii şi lingvistică generală (Anişoara-Nina DUMITROV - Ramona-
Olga POHOAŢĂ)


392
Dana FEURDEAN, Delia MORAR, Test d’italiano (Elena PÎRVU) 396

































6

CONTENTS


Mirela AIOANE, The Italian radio and its linguistic importance 13
Gabriela BIRIŞ, Sense neology in present-day Romanian 21
Ana-Maria BOTNARU, Verbs which express man’s action on the forest 30
Iustina BURCI, Feminine first names – local and social reference points in
Oltenian toponymy

35
Cecilia CONDEI, Hypo/hyper/co-discourse: three discourse levels of social
etymology

45
Daniela CORBU-DOMŞA, Entopic terms in the toponymic structures from
Dorna area

55
Adriana COSTĂCHESCU, A few travelling lexemes (on the French –
English – Romanian route)

73
Daniela DINCĂ, A lexicographic and semantic analysis of the Gallicism
marchiz,-ă in present-day Romanian

89
Cosmin DRAGOSTE, „Robbers” and „thieves” – aspects of translation in
Dea Loher's play Diebe

97
Ilona DUŢĂ, Identity and proper noun in the novel Pupa Russa by
Gheorghe Crăciun

103
Denisa IONESCU, Changes of name in the religious environment 113
Michaela LIVESCU, The semantic evolution of the word cap in phrases
and expressions

118
Oana MERCIC, The pragmatic analysis of a literary text 123
Emilia PARPALĂ, Anaphoric “germination”, parallelism, linear thematic
progression. With reference to the syntax of the poetry of the eigthies

131
Carmen POPESCU, The patchwork, the Menippean satire and the collage,
architextual references in Romanian postmodernism

142
Daniel RAICHVARG, The recipient-audience terra incognita of
contemporary theatre dealing with (techno)sciences

155
Gabriela SCURTU, Remarks on the influence of the French language on
Romanian lexis

166
Diana SOPON, A few observations on linguistic politeness in Italian and
Romanian commercial letters.

176
Emilia ŞTEFAN, Two dialectal regions: Palatine and Rhenish 183
Cristiana-Nicola TEODORESCU, The non-verbal communication in FLE
(French as a Foreign Language)

190
Titela VÎLCEANU, A multisided perspective of legal translation 202
A. K. ZHUMABEKOVA, Linguistic and didactic problems of translation in
Kazakhstan

215




7

*
* *
Raluca ALEXE, The influence of bullfighting language on colloquial
Spanish
224
Jadranka ANGELOVSKA, Differences in the south dialects of the
Macedonian language

229
Alina BACI-POP, The punctuation mark colon in Bassanian free indirect
speech
234
Oana BADEA, Points of view in Romanian and international linguistics
regarding the demand for neological terms

242
Irina JANINA BONCEA, Epistemic modality in postmodernism (Mariana
Marin’s poems).

249
Mădălina CERBAN, Syntactic Relations versus Semantic Roles within
Relational Framework

259
Delia CRISTEA, Is there creativity in fixed expressions? 265
Ioana-Rucsandra DASCĂLU, Vos passionum (equivalence and antonymy in
exprssing affects) in the Latin version of Descartes’ treatise Passiones
animae


273
Ramona DRAGOSTE, Semantic evolutions of some words borrowed from
French into Romanian

281
Oana-Adriana DUŢĂ, Translation strategies of phraseological units 290
Alina GIOROCEANU, Borrowing and lexical creativity in present-day
Romanian: brand and its derivatives

296
Eliana LAÇEJ, The acquisition of Italian by Albanian pupils in uncontrolled
contexts. Linguistic error

306
Silvia MADINCEA PAŞCU, The infinitive with expressed subject or the
absolute constructions in Italian and Romanian

315
Gina MĂCIUCĂ, The Subtle Interplay of Syntax and Semantics in Passive-
Like Constructions

321
Dorina PĂNCULESCU - Ilona BĂDESCU, The semantic representation of
the lexeme nas in present-day Romanian

330
Elena PÎRVU, The Italian construction fare with the infinitive and its
possibilities of translation into Romanian.

338
Mihaela POPESCU, A few remarks regarding the semantics of some lexical
borrowings of French origin in Romanian

345
Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Audio-visual speech and the temptation of
hypertext
358
Liliana SOARE, Şcoala Ardeleană (The Transylvanian School). Aspects of
biology terminology
364
Laura TRĂISTARU, Anglicisms-new occupational names in Romanian 371
Ana-Maria TRANTESCU, Semantic transparency and opacity in fixed
Expressions

375


8

*
* *
BOOK AND JOURNAL REVIEWS

Cosmin VILĂU, Oltenia în istoria slavisticii româneşti (Iustina BURCI) 385
Hermann BLUHME, Etymologisches Wörterbuch des deutschen
Grundwortschatzes (Ioana-Rucsandra DASCĂLU)

387
Florica BECHET, Introducere în dialectologia greacă (Dana DINU) 389
Eugeniu COŞERIU, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a
limbii şi lingvistică generală (Anişoara-Nina DUMITROV - Ramona-
Olga POHOAŢĂ)


392
Dana FEURDEAN, Delia MORAR, Test d’italiano (Elena PÎRVU) 396






























9

SOMMAIRE


Mirela AIOANE, La radio italienne et son importance linguistique 13
Gabriela BIRIŞ, Néologie de sens en roumain actuel 21
Ana-Maria BOTNARU, Verbes exprimant l’intervention humaine sur la
forêt

30
Iustina BURCI, Les prénoms féminins – repères locaux et sociaux dans la
toponymie de l’Olténie

35
Cecilia CONDEI, Hypo/hyper/co-discours: trois plans discursifs de
l’étymologie sociale

45
Daniela CORBU-DOMŞA, Termes entopiques dans les structures
toponymiques de la région de Dorna

55
Adriana COSTACHESCU, Quelques lexèmes en voyage (trajet français –
anglais – roumain)

73
Daniela DINCĂ, Étude lexicographique et sémantique du gallicisme
marchiz, -ă en roumain actuel

89
Cosmin DRAGOSTE, «Tâlhari» et «hoţi» – aspects de la traduction dans la
pièce Diebe de Dea Loher

97
Ilona DUŢĂ, Identité et nom propre dans le roman Pupa Russa de Gheorghe
Crăciun

103
Denisa IONESCU, Les changements de noms en milieu religieux 113
Michaela LIVESCU, L’évolution sémantique du mot cap dans des locutions
et expressions

118
Oana MERCIC, L’analyse pragmatique d’un texte littéraire 123
Emilia PARPALĂ, «Germination» anaphorique, parallélisme, progression
thématique linéaire. Avec référence à la syntaxe de la poésie des
années ’80

131
Carmen POPESCU, Le centon, la satire Ménippée et le collage, des repères
architextuels dans le postmodernisme roumain

142
Daniel RAICHVARG, Le destinataire-spectateur, terra incognita du théâtre
de (techno-)sciences contemporain

155
Gabriela SCURTU, Considérations sur l’influence de la langue française sur
le lexique de la langue roumaine

166
Diana SOPON, Quelques remarques sur la politesse linguistique dans la
lettre commerciale en italien et en roumain

176
Emilia ŞTEFAN, Deux régions dialectales: palatine et rhénane 183
Cristiana-Nicola TEODORESCU, La communication non verbale dans la
classe de FLE

190
Titela VÎLCEANU, L’approche interdisciplinaire dans la traduction
juridique
202
A. K. ZHUMABEKOVA, Problèmes linguistiques et didactiques de la
traduction en Kazakhstan

215

10

*
* *

Raluca ALEXE, L’influence du langage des corridas sur l’espagnol familier 224
Jadranka ANGELOVSKA, Différences entre les dialectes macédoniens du
sud

229
Alina BACI-POP, Le signe deux points dans le discours indirect libre
bassanien
234
Oana BADEA, Opinions dans la linguistique roumaine et internationale
concernant la nécessité des néologismes

242
Irina JANINA BONCEA, La modalité épistémique dans le postmodernisme
(la poésie de Mariana Marin)

249
Mădălina CERBAN, Relations syntaxiques et rôles sémantiques dans la
grammaire relationnelle

259
Delia CRISTEA, Y a-t-il de la créativité dans les expressions figées? 265
Ioana-Rucsandra DASCĂLU, Vos passionum (l’équivalence et l’antonymie
pour l’expression des états affectifs) dans la version latine du traité
cartésien Passiones animae


273
Ramona DRAGOSTE, Les évolutions sémantiques de quelques emprunts
lexicaux d’origine française en roumain

281
Oana-Adriana DUŢĂ, Stratégies de traduction des unités phraséologiques 290
Alina GIOROCEANU, Emprunt et créativité lexicale en romain actuel:
brand et sa famille lexicale

296
Eliana LAÇEJ, L’apprentissage de l’italien par les élèves albanais dans des
contextes non dirigés. La faute linguistique

306
Silvia MADINCEA PAŞCU, L’infinitif avec sujet exprimé ou les
constructions absolues en italien et en roumain

315
Gina MĂCIUCĂ, Le jeu subtil de la syntaxe et de la sémantique dans les
constructions à passivité formelle

321
Dorina PĂNCULESCU - Ilona BĂDESCU, La représentation sémantique
du lexème nas en roumain actuel courant

330
Elena PÎRVU, La construction fare con l’infinito en italien et les modalités
de traduction en roumain

338
Mihaela POPESCU, Quelques remarques sur le sémantisme des emprunts
lexicaux d’origine française en roumain

345
Gabriela RUSU-PĂSĂRIN, Le langage audiovisuel et la tentation de
l’hypertexte
358
Liliana SOARE, L’École Transylvaine. Aspects de la terminologie
biologique
364
Laura TRĂISTARU, Les anglicismes-nouveaux noms d’occupations en
roumain
371
Ana-Maria TRANTESCU, Transparence sémantique et opacité dans les
expressions figées

375


11

*
* *
COMPTES RENDUS

Cosmin VILĂU, Oltenia în istoria slavisticii româneşti (Iustina BURCI) 385
Hermann BLUHME, Etymologisches Wörterbuch des deutschen
Grundwortschatzes (Ioana-Rucsandra DASCĂLU)

387
Florica BECHET, Introducere în dialectologia greacă (Dana DINU) 389
Eugeniu COŞERIU, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a
limbii şi lingvistică generală (Anişoara-Nina DUMITROV - Ramona-
Olga POHOAŢĂ)


392
Dana FEURDEAN, Delia MORAR, Test d’italiano (Elena PÎRVU) 396

































LA RADIO ITALIANA E LA SUA IMPORTANZA
LINGUISTICA

Mirela AIOANE
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi


L’articolo presenta l’importanza della radio per la diffusione dell’italiano tra
il popolo della penisola italiana. I mass-media, ancor prima dell’avvento del
piccolo schermo, il cinema e la radio, hanno diffuso cultura e modelli linguistici.
Per certi aspetti, l’Italia appariva come una terra vergine e inesplorata rispetto
all’italiano standard, parlato solo in Toscana e dagli stratti sociali più elevati, che
potevano contare su un grado di istruzione che garantiva l’accesso alle fonti del
sapere. L’alto tasso di analfabetismo, la non omogenea diffusione della cultura
rendevano problematico l’accesso al sapere trasmesso tradizionalmente attraverso
la parola scritta. La “buona lingua” e la cultura “alta” rimanevano patrimonio e
appannaggio degli strati privilegiati della popolazione, prevalentemente, maschile.
“La radio e la televisione stanno diventando sempre più mezzi di unificazione
linguistica. Nei primi decenni del Novecento, l’immensa maggioranza degli scambi
linguistici della nazione era affidata alla lingua scritta, o più esattamente a quella
stampata. Ora la radio e la televisione sono venute a sconvolgere radicalmente
questo stato di cose. In un casolare sperduto della campagna, dove forse non è mai
giunto un uomo che parlasse un buon italiano, dove arrivano pocchissimi libri e
pochi giornali, giunge invece spessissimo la voce della radio. […] Sono poste cioè
le principali premesse perché una pronunzia corretta e relativamente uniforme
giunga dapperttutto. Non è passata una generazione da quando la radio è entrata
nella consuetudine di tutte le famiglie, e già è possibile sentire che le persone
giovani del Settentrione e del mezzogiorno, quando parlano italiano hanno un
accento meno dialettale di quello delle persone anziane.” (Migliorini 1990: 21-22).
La prima trasmisione radiofonica andò in onda in Italia per la prima volta nel
1924, ma le trasmissioni regolari iniziano soltanto nel 1925, sotto l’egida dell’ente
che aveva ottenuto il monopolio del nuovo mezzo, L’Unione Radiofonica Italiana
(nel 1927 viene trasformata in EIAR, Ente Italiano Audizioni Radiofoniche, poi,
nel 1944, Rai, Radiotelevisione italiana) (Cortelazzo 2000: 40).
Un indicatore dell’evoluzione del linguaggio giornalistico è il problema del
tempo. L’invenzione della radio rappresenta una tappa fondamentale
dell’evoluzione del concetto di tempo. Siamo di fronte alla pura parola e possiamo
dire che c’è stato un forte ritorno alla tradizione orale dopo la scoperta di Marconi.
Il mezzo radiofonico fu usato durante la ditttatura nazzista con Goebbels, dalla
dittatura fascista con Mussolini, dalla democrazia americana, dal presidente
Roosvelt. La radio ebbe un’importanza straordinaria nella diffusione delle notizie
attraverso transistori tra gli arabi e beduini nel deserto. All’inizio la radio fu solo
uno strumento di élite, per i costi alti degli apparecchi o dell’abbonamento, ma a
Mirela AIOANE


14
partire dagli anni trenta, il regime fascista si rese conto delle sue potenzialità per
l’organizzazione del consenso e cominciò a promuovere l’allestimento di centri di
ascolto collettivo nelle piazze, nelle case del fascio, neocentri rurali, nelle scuole e
la radio divenne di conseguenza mezzo di comunicazione e, allo stesso tempo,
strumento di socializzazione. Si può dire che solo dopo la seconda guerra
mondiale, la radio diventa mezzo di intrattenimento e di informazione nell’ambito
domestico. Michele Cortelazzo indica una cifra di 2 milioni di abbonati (rispetto a
soli 500000 nel 1935 e 1 milione nel 1939) (Cortelazzo 2000:41).
De Mauro afferma che nel 1963, circa 69% della popolazione italiana
ascoltava la radio. Negli anni Settanta si verifica un mutamento strutturale della
radiofonia italiana con l’aggiunta alla radio nazionale pubblica di all’incirca 4000
radio private, locali che trasmettono musica e piccola pubblicità, notiziari locali e
interventi degli ascoltatori, e anche di altri emittenti privati nazionali.
Il pubblico del giornale stampato è ovviamente diverso da quello del
giornale radio. I lettori dei quotidiani hanno una velocità di lettura regolata da loro
stessi, quello che non può succedere per gli ascoltatori della radio. Il linguaggio
dell’informazione non è assistito da espedienti grammaticali presenti nel
linguaggio scritto: l’uso delle iniziali maiuscole, le virgolette ecc. Nel 1948,
Antonio Piccone Stella (Faustini 1998: 148) scriveva in un manuale edito dalla Rai:
“Le notizie del giornale radio sono dette. Bisogna non stamparle, ma parlarle.
L’impostazione, l’ordine delle singole parti, il ritmo e la durata del periodo, la
scelta delle parole si ispirano a questa fondamentale esigenza. Il miglior modo di
redigere una notizia per la radio è suppore di raccontarla al primo che si incontri
per la strada. Ogni notizia è un dialogo con l’ascoltatore: un dialogo che sottintende
le domande ma dà le risposte. La notizia ‘a domande sottintese’ segue uno
svolgimento piuttosto psicologico che logico. I particolari del fatto sono disposti
non in ordine di tempo, ma di importanza. Tenere conto che l’ascoltatore, al
contrario del lettore, non può tornare indietro per rileggere quello che lì per lì non
ha capito. La notizia radiofonica deve essere sempre comprensibile. Lì per lì.
Altrimenti, fosse la più importante del mondo, sarà come non detta”. Nel manuale
di Piccone Stella (Faustini 1998: 140) ritroviamo anche altre regole pratiche quali:
“Occorre ripetere spesso il soggetto. Lo stile parlato esige periodi brevi, costrutti
semplici, legami agili. Abolire i superlativi. […] Non adoperare termini stranieri,
termini tecnici, formule scientifiche, espressioni di gergo professionale, forme
arcaiche e metaforiche, frasi fatte. Ridurre al minimo i sostantivi in -zione, gli
avverbi in -mente, i suffissi in -ismo e in -istico. […] Gli elementi letterari e
oratorii, concepiti come ornatezza stilistica sono i più lontani dal chiaro, semplice
corretto linguaggio radiofonico. Lo scrittore alla radio deve dimenticare di scrivere.
L’uso del microfono rassomiglia più a quello del telefono che dell’altoparlante.
Come una conversazione si scrivo in modo che sembri parlata, così si legge al
microfono in modo che sembri detta.”
Nel 1953 Carlo Emilio Gadda, ricordato da Sergio Lepri nel suo Medium e
messaggio, aveva redatto una guida dal titolo Norme per la redazione di un testo
radiofonico e si occupò delle conversazioni e non dell’informazione giornalistica:
LA RADIO ITALIANA E LA SUA IMPORTANZA LINGUISTICA


15
“Il pubblico che ascolta una conversazione è un pubblico per modo di dire. In
realtà si tratta di persone ‘singole’, di monadi ovvero unità, separate le une dalle
alre. Ogni ascoltatore è solo: nella più soave delle ipotesi è in compagnia di pochi
intimi. Seduto solo nella propria poltrona, dopo avere inserito in bilancio la
profittevole mezz’ora e la nobile fatica dell’ascolto, egli dispone di tutta la sua
segreta suscettibilità per potersi irritare del tono inopportuno onde l’apparecchio
radio lo catechizza. E bene perciò che la voce, e quindiil testo affidatole, si astenga
da tutti quei modi che abbiano a suscitare l’idea di un’allocuzione compiaciuta, di
un insegnamento impartito, di una predica, di una predica, di un messaggio
dall’alto. L’eguale deve parlare all’eguale, il libero cittadino al libero cittadino, il
cervello opinante al cervello opinante. Il radiocollaboratore non deve presentarsi al
radioascoltatore in qualità di maestro, di pedagogo, e tanto meno di giudice o di
profeta, ma in qualità di informatore, di gradevole interlocutore, di amico. […]
astenersi dall’uso della prima persona “io” che ha carattere esibitivo. Sostituire
all’“io” il “noi”, evitare l’autocitazione. […] Evitare le parentesi, gli incisi, gli
infarcimenti e le sospensioni sintattiche. [...] Evitare le allitterazioni involontarie,
sia le vocaliche sia le consonantiche o comunque la ripetizione continuata di un
medesimo suono. Le allitterazioni sgradevoli costituiscono inciampo a chi parla,
moltiplicano la fatica e la probabilità di errore (papera)” (Faustini 1998: 144).
Umberto Eco si chiedeva chi potesse essere l’italiano medio “incontrato per
strada” di cui parlava Piccone Stella nel suo manuale ed e arrivato a questa
conclusione: la RAI ha contribuito per molti anni a far sì che l’italiano medio
fosse, per sensibilità politica e culturale, molto somigliante all’ascoltatore medio
scelto dai grandi “network” comerciali americani: quattordicenne, di scarsa
istruzione. Quindi tendenzialmente molto influenzabile. Quindi scarsamente
reattivo. Nel classico “codice linguistico” di Piccone Stella c’erano anche altre
regole di un carattere diverso. Eccone alcune: “Le notizie su disordini, incidenti o
conflitti di natura politica sono trasmesse quando abbiano una effettiva gravità,
nella forma più concisa e obiettiva, con le debite cautela.”, oppure “Le notizie sugli
scioperi sono trasmesse quando riguardino vaste categorie di lavoratori, subito
dopo il loro inizio.” “La cronaca nera è esclusa dal giornale radio, a meno che certe
notizie di delitti o suicidi non acquistino un evidente interesse sociale o olitico. Lo
stesso vale per processi” (Faustini 1998: 145).
Nella comunicazione radiofonica manca l’interazione fra emittente e
destinatario, tipica dei mezzi di comunicazione di massa, manca qualsiasi supporto
visivo e tutto questo ha determinato una grande standardizzazione del parlato
radiofonico tanto dal punto di vista lessicale, quanto al punto di vista fonetico e
sintattico. La radio, malgrado l’uso del’oralità si è decisa per verso il modello
scritto dell’italiano, al meno fino agli anna Settanta: notizie radiofoniche, testi di
teatro, domande dei giochi a quiz e altro erano tutti testi scritti, letti al microfono.
Erano testi programmati, molto elaborati, pianificati, ma ordinati secondo criteri
precisi per aiutare la ricezione dei messaggi orali, quali: periodi brevi, scarsa
subordinazione, mancanza di inversioni sintattiche, la ripetizione del soggetto
(Cortelazzo 2000: 52). Michele Cortelazzo afferma che il monolinguismo del
Mirela AIOANE


16
parlato radiofonico tradizionale veniva accentuato dall’uniformità della pronuncia,
veniva allontanata qualsiasi variazione regionale e se a volte si faceva presente
qualche ‘colore locale’ era sentito come un errore. Neanche i dialoghi, le interviste
di argomento quotidiano riuscivano a rispecchiare la vera realtà linguistica. Il
dialetto era ogni tanto usato, ma soltanto per scopi umoristici. Tutti i tratti tipici del
parlato erano eliminati: gli riempitivi, le ripetizioni, le frasi cortesi che “alla radio
danno una noia terribile” (Francastoro Martini 1951: 77). Una trasmissione
innovativa poteva essere considerata il dibattito radiofonico tra esperti su temi
culturali o di attualità che, in qualche modo, avrebbe portato elementi della lingua
parlata, ma il registro era comunque alto, formale. Le radiocronache, soprattutto
quelle sportive, favorivano una libertà linguistica. Altre volte, presentatori molto
vivaci e brillanti riuscivano a uscire da questi schemi (Cortelazzo 2000: 53).
Negli anni Settanta del Novecento la situazione comincia a cambiare: le
trasformazioni strutturali del sistema radiofonico determinano anche un profondo
mutamento linguistico. Il plurilinguismo della società italiana si rispecchia a poco a
poco nel parlato radiofonico e si avverte benissimo la cittadinanaza concessa ai più
diversi tipi di parlato, illustrando la grande complessità sociolinguistica italiana.
Questa nuova tendenza si manifesta nelle diverse forme della radio pubblica statale
e nelle reti locali private.
Le trasmissioni culturali continuano a usare un modello scritto, di livello
linguistico alto, letto al microfono: le notizie radiofoniche offrono una varietà di
pronuncia, data la provenienza geografica dei giornalisti radio, e inseriscono le
strutture nominali che ricordano le techiche usate durante la seconda guerra
mondiale dalla sezione italiana della BBC (Francastoro Martini 1951: 42). Le
trasmissioni di musica per i giovani introducono nella presentazione forme del
parlato colloquiale, elementi del linguaggio giovanile, l’uso dei forestierismi,
soprattutto anglicismi. Gli interventi diretti, effettuati al telefono,con il pubblico
portano nelle trasmissioni radiofoniche espressioni spontanee del parlato comune.
Le reti radiofoniche locali rispecchiano il repertorio linguistico dell’ambiente
geografico specifico, con una tendenza verso i registri piuttosto bassi della lingua
italiana: la presenza dei tratti dialettali, mistilinguismo, forme dell’italiano
popolare (Cortelazzo 2000: 54).
La radio italiana ha compiuto ormai, 86 anni. E molti italiani dicono di aver
imparato più dalla radio che dalla tv, perché la radio è lo specchio della realtà
linguistica o, come afferma Gian Luigi Beccaria, è lo specchio della stratificazione
linguistica, dei registri (Beccaria 2006: 100). Alla radio si ascolta di tutto: uno può
chiamare e usa il suo accento regionale, un altro si esprime in una maniera
elementare o anzi, adopera un linguaggio formale, raffnato se si tratta di uno
scrittore o di un tecnico. Diciamo insieme a Beccaria che la radio ha funzionato
come una scuola di lingua italiana in un paese nella sua quasi totalità dialettofono.
Negli anni trenta del Novecento la radio nasce come servizio pubblico. È più
rilassante della tv, è solo pura voce, non è imperiosa, non ha bisogno di colori, di
scenari che si possono immaginare. La voce rimane qualcosa di misterioso e di
personale. Quindi, si riesce a mettere in evidenza quello che si dice, il
LA RADIO ITALIANA E LA SUA IMPORTANZA LINGUISTICA


17
ragionamento, il contenuto, senza una presenza fisica vera e propria. La radio ha
certamente contribuito al livellamento del lessico italiano e della pronuncia e anche
a semplificare la sintassi (Beccaria 2006: 101). L’indice di comprensibilità
diminuisce sensibilmente quando le frasi sono troppo lunghe e la subordinazione
prevale sulla coordinazione.
In quanto all’evoluzione della radio negli ultimi decenni, il parlato si
presenta come spontaneo; girando tra i vari canali radiofonici italiani, si ha
l’impressione di una continua chiacchiera indistinta (Antonelli 2007: 120). E
questo l’effetto dovuto alle somiglianze nello stile comunicativo dei network
privati con cui la RAI lotta per l’audience radiofonica. Secondo i sondaggi ISTAT
(Antonelli 2007: 121), nel 2000, la radio era il mezzo di comunicazione più usato
dai giovani tra i 14 e i 24 anni. E molti, più di 80%, dichiaravano di ascoltare la
radio almeno una volta a settimana. Nelle fasce successive di età i livelli di ascolto
risultano progressivamente sempre più bassi
1
.
I network più ascoltati utilizzano tutti una programmazione di flusso che si
basa sul concetto della rotazione: “Non è il pubblico a doversi adeguare a orari
precisi: l’emittente gli viene incontro ripetendo la programazione (con modifiche
dovute soltanto al diverso ‘clima’ dei diversi momenti della giornata) in cicli
periodici” (Menduni 2002: 130-131). Il tempo della radio di flusso ha cicli che
durano di solito un’ora (clock) segmentati al loro interno da sequenze fisse di
musica, di informazioni, pubblicità, intrattenimento. Le radio di flusso vengono
riconosciute dalle siglette (i jingle) che indicano il passaggio da un momento
all’altro del clock e dalla ripetizione continua del nome della radio. Si usano
spesso i giochi di parole: Kisseloricorda (Radio Kiss Kiss) il Rinoceronte (RIN,
Radio Italia Network).
Un’altra maniera di riconoscibilità delle radio di flusso viene affidata a un
particolare timbro della voce o a una dizione speciale dei dj. Possiamo citare con
Giuseppe Antonelli, la “r” francesizzante di Radio Montecarlo (“la radio di gran
classe”) (Antonelli 2007: 122) oppure l’uso di parole straniere che trasformano il
loro italiano in uno difficile, stentato, come succede con la Radio Dimensione
Suono. Il filo conduttore del clock è realizzato dalla voce del dj. Il linguaggio è
sempre uno standard, ritmico, spontaneo e pieno di dialogicità. La differenza che
un ascoltatore può fare tra la radio di flusso e la radio “normale”, di palinsesto, è
proprio il ritmo sostenuto, senza pause. C’è sempre una musica di sotoofondo che
accompagna la voce del dj, ma anche la trasmissione delle notizie, le previsioni
meteorologiche, i messaggi promozionali. Il parlato pare “messo in forma”
(Ibidem). Il conduttore deve evitare tempi morti, silenzi; imprime al discorso un
andamento accelerato con salti intonativi. La lingua, insieme al ritmo e alla musica,
è una delle componenti principali dell’immagine che la radio vuole dare alla sua
audience. Quindi, si cercano gli effetti per trasformare un parlato programmato
(basato su “scalette” scritte) in un parlato spotaneo. Si vuole diminuire la distanza
con l’ascoltatore e per questo si cerca di parlare in una modo che rispecchi le sue
abitudini e che rispetti le sue aspettative. Peppino Ortoleva afferma che “Molta
radio di flusso sembra voler smentire ogni sospetto di mancanza di spontaneità e
Mirela AIOANE


18
ricorre a un registro conversativo ostentato. Finisce quindi con il creare
paradossalmente propri standard che si potrebbero definire ‘iper-orali’ e con
l’applicarli altrettanto ossessivamente di una grammatica accademica” (Ortoleva
1994: 17, 29; 24-25). Si tratta di un italiano piuttosto corretto, velocità di eloquio,
variaziaoni intonative iperboliche, ripetizione di parole chiave, esclamazioni,
interiezioni, l’uso di parole straniere, soprattutto inglesi, ricorso a gergalismi o al
turpiloquio, il desiderio di cercare la battuta spiritosa. Per poter ottenere questo
effetto di parlato spntaneo, il dj parla come se si trovasse impegnato in un continuo
dialogo, un dialogo implicito. L’interlocutore reale è sempre assente. Quindi, il
pronome allocutivo con cui si rivolge all’ipotetico pubblico ascoltatore è il voi
indifferenziato. Fa spesso uso di interrogative destinate ad aspettare una risposta, il
feedback del pubblico. A volte questo dialogo immaginario si trasforma in uno
reale, nel caso delle telefonate in diretta. Oggi, le telefonate sono diventate molto
più rare, la voce degli ascoltatori “arriva” tramite e-mail o sms, e diventa una
citazione o una prafrasi nel commento del conduttore radiofonico. Il dialogo vale
mantenuto comunque, la dialogicità essendo molto importante e si ricorre a un altro
espediente: i conduttori (conosciuti e riconosciuti dal pbblico) conversano fra loro
oppure con rappresentanti del mondo dello spettacolo; cantanti, attori, imitatoti,
ospiti in studio. Il risultato è che la radio di flusso tende ormai a parlarsi addosso,
in uno scambio di messaggi sempre più autoreferenziale (Antonelli 2007: 123).
Ci sono ancora canali radiofonici italiani su cui si può veramente sentire il
parlato spontaneo e si tratta dei canali RAI o delle reti all neuws, Radio 24 - il Sole
24 Ore. Le telefonate in diretta esistono ancora e anche le interviste con contenuto
culturale sono in voga. Nelle telefonate, il pubblico ascoltatore rivolge delle
domande a giornalisti, politici ecc.
Nicoleta Maraschio (1997: 834) ha analizato linguisticamente tre ore di
programmi trasmessi da Radiouno nell’11 febbraio del 1994 (programmi
informativi, varietà, fiction, pubblicità) (Antonelli 2007: 124) e ha sentito parlare in
quell’occasione: “una signora giapponese che sta in Italia da trent’anni ma ancora
parla un italiano approssimativo, alcuni ragazzini che frequentano una scuola (…[ a
Bardonecchia, alcuni politici, il funzionario ministeriale, l’avvocato penalista, e
quello civilista, il cardiologo, il romanziere di successo – Tabucchi –, il cantautore
milanese Gianni Svampa ]…), il camionista e il contrabandiere napoletano,
l’amministratore locale bolognese: tutti hanno portato in radio la loro lingua per un
tempo più o meno lungo.”
Lo stile ufficiale dell’informazione radiofonica ha subito un’importante
evoluzione e, di conseguenza, giornale radio oggi è caratterizzato da una grande
velocità ritmica, una dizione molto sostenuta, inferiore soltanto a quella delle
cronache sportive. Gli studiosi italiani hanno dimostrato che, dal 1953 fino al 1993,
il numero di parole lette nella stessa unità di tempo in un giornale radio si è
triplicato; le pause si sono ridotte. Quindi, la lingua dei giornali radio si è fatta più
snella, con le frasi brevi e coordinatte e lo stile è più comune e, sicuramente, più
comprensibile.
LA RADIO ITALIANA E LA SUA IMPORTANZA LINGUISTICA


19
Nell’era della comunicazione non è difficile raggiungere il destinatario, ma è
difficile conquistare la sua attenzione e trattenerla più tempo; si tratta piuttosto di
intrattenere un pubblico indifferenziato. Dal punto di vista linguistico, per attrarre e
lusingare il pubblico, si devono seguire diverse soluzioni espressive che
porterebbero a tre tipi di effetto: l’animazione linguistica (l’uso dell’enfasi,
dell’iperbole, dei superlativi – fantastico, storico, tragico, epico, stupendo), una
colloquialità esagerata (“l’iperparlato” [Antonelli 2007: 113]). L’espressività si
realizza con neologismi e parole alla moda, “modismi”, ma nache il gioco dei
doppi sensi e dei dialettalismi. Il secondo effetto è la riconoscibilità, per cui
l’ascoltatore è capace di ritrovare il già noto (slogan di alcuni dj, frasi fatte): il
terzo effetto è il rispecchiamento: “la radio, la televisione parla come me”, deve
creare complicità, solidarietà, accorciare le distanze tra emittente e ricevente e si
crea l’impressione di essere in famiglia.
Un ruolo dominante nelle trasmissioni radiofoniche ha sempre avuto la
musica leggera; la canzone italiana gode ancora oggi di uno spazio notevole nelle
trasmissioni radiotelevisive. La musica pop rappresenta ancora un’area molto
importante dell’industria dell’intrattenimento, soprattutto per un pubblico
giovanile, a cui si rivolgono anche fumetti e videogiochi, pero, la nozione di
“giovane” oggi è cambiata, perché il consumo di canzoni, fumetti e giochi
comprende una fascia molto ampia della popolazione italiana adulta. Questo fatto
ha prodotto conseguenze notevoli anche sul piano linguistico e si fa notare nelle
scelte lessicali di parolieri e sceneggiatori che devono intrattenere un pubblico
eterogeneo e esigente.
Con la nascita della televisione italiana (inizia a trasmettere regolarmente nel
gennaio del 1954), le cose cambiano: l’accesso diretto alle trasmissioni è
accentuato da quando le televisioni si sono moltiplicate, con l’apparizione di nuove
reti private. Tipici della televisione sono gli spettacoli popolari di intrattenimento e
le rubriche in cui il pubblico telefona, dibatte, interviene liberamente. I media
diventano diffusori di tecnicismi, esotismi, neologismi, di un buon numero di
luoghi comuni verbali della cronaca e della politica (anni di piombo, mani pulite,
Jurassic school ecc.) e diffusori di nuovi nomi di persona, esotici, che vengono poi
usati dalla gente per battezzare i propri figli a causa delle più popolari trsmissioni
televisive, serial o per io successo dei famosi cantanti italiani: Alice, Alicia,
Barbara, Micaela, Raffaella ecc. A Roma ci sono i maggiori centri di produzione
dei programmi e anche il cinema con Cinecittà ha avuto come centro sempre Roma
e, di conseguenza, la varietà regionale linguistica romana ha avuto largo spazio alla
Rai.

NOTE

1
In base ai dati Audiradio, le dieci stazioni più ascoltate in Italia nel 2005 sono state: 1. RAI
Radiouno; 2. Radio Deejay; 3. Radio Dimensione Suono; 4. RAI Radiodue; 5. RTL 102.5 -
Hit Channel; 6. Radio 105 Network; 7. Radio Italia Solo Musica Italiana; 8. Radio Monte
Carlo; 9. Radio Capital; 10. RAI Radiotre.
2
L’argomento “L’italiano televisivo” sarà trattato in un altro articolo.
Mirela AIOANE


20

BIBLIOGRAFIA

Antonelli, Giuseppe, L’italiano nella società della comunicazione, Bologna, Il
Mulino, 2007. (Antonelli 2007)
Beccaria, Gian Luigi, Per difesa e per amore. La lingua italiana oggi, Milano,
Garzanti, 2006. (Beccaria 2006)
Cortelazzo, Michele, Italiano d’oggi, Padova, Esedra, 2000. (Cortelazzo 2000)
Faustini, Gianni, Tecniche del linguaggio giornalistico, Roma, La Nuova Italia
Scientifica, 1998. (Faustini 1998)
Francastoro Martini, Ornella, La lingua e la radio, Firenze, Sansoni, 1951.
(Francastoro 1951)
Maraschio, Nicoleta, Una giornata radiofonica: osservazioni linguistiche, in Gli
italiani trasmessi. La radio, Firenze, Accademia della Crusca, 1997.
(Maraschi 1997)
Menduni, E., I linguaggi della radio e della televisione. Teorie e tecniche, Roma-
Bari, Laterza, 2002. (Menduni 2002)
Migliorini, Bruno, La lingua italiana nel Novecento, Firenze, Le Lettere, 1990.
(Migliorini 1990)
Ortoleva, Peppino, La cavalleria leggera della comunicazione, in Monteleone, F,
La radio che non c’è. Settant’anni, un grande futuro, Roma, Donzelli, 1994.
(Ortoleva 1994)

ABSTRACT

The paper presents the importance of the radio in broadcasting the Italian
language among the Italian population, that was predominantly dialectophone and
illiterate at the beginning of the twentieth century. Standard Italian, spoken only in
Toscany, was the privilege of the upper classes of society. The press, the radio and
later, television were and still are means of linguistic unification. In radio
communication the direct interaction between emitter and receiver is absent,
typical of mass communication, any visual support is also absent, and thus, all
these aspects had a decisive role in standardizing the spoken language through the
radio, both from the lexical, phonetic and morphosyntactic points of view. The
radio is the mirror of regional and social stratification, functioning for 86 years as a
school of Italian language.

Key words: radio, Italian, broadcasting the Italian language






NEOLOGIE DE SENS ÎN ROMÂNA ACTUALĂ

Gabriela BIRIŞ


Crearea unor reţele de identificare şi de analiză a neologismelor din
principalele limbi romanice
1
sau organizarea unui prim congres de neologie pentru
limbile romanice
2
reprezintă câteva dintre cele mai recente iniţiative de studiu, prin
care schimbările sociale, economice, politice şi tehnologice fără precedent din
societatea contemporană sunt direct reflectate în cercetarea lingvistică. Neologia,
înţeleasă ca sumă a procedeelor interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului cu
cuvinte şi sensuri noi, se foloseşte relativ rar ca termen generic în lingvistica
românească, fiind relaţionată mai curând terminologiei (Vintilă-Rădulescu 2005:
4). Cu toate acestea, prin intermediul lingvisticii franceze, termenul tinde să se
impună, cu subtipurile neologie de sens şi neologie de formă
3
. Fără a se mai
restrânge la limbajele specializate, termenul neologie de sens devine un
„concurent” pentru calc semantic, fiind folosit alternativ în interiorul aceloraşi
studii
4
. Referindu-se la limbajul modei, Adriana Stoichiţoiu Ichim introduce mai
întâi termenul neologie de sens: „În cadrul neologiei de sens, semnificantul unui
neologism (împrumutat din engleză, franceză etc.) înregistrat în dicţionarele
româneşti, se îmbogăţeşte cu un sens specializat pentru limbajul modei” (2007:
586), pentru ca, ulterior, să se refere la calc semantic („Prin calc semantic după
limba engleză neologisme latino-romanice dobândesc noi sensuri în limbajul
modei”, ibid). Primul termen este împrumutat de autoare de la Louis Guilbert
(1975) şi este extins la anglicismele din limba română, indiferent de domeniu: „În
cazul anglicismelor asimilate în limba română, neologia de sens se manifestă prin
împrumutarea recentă, pe cale directă, a altui/altor sensuri ale etimonului englezesc
polisemantic” (idem: 587). În studiul Ilenei Busuioc (2006), neologia este discutată
în relaţie cu terminologia, subsumând împrumutul direct, calcul/traducerea
literală şi neologismele traductive (idem: 8-10). În acelaşi timp, într-un alt studiu
(Busuioc şi Cucu 2001), creaţia terminologică este considerată sinonimă cu
neologia.
Definiţia calcului semantic din cea mai recentă lucrare românească pe acest
subiect: „preluarea de către un cuvânt a sensului sau a sensurilor unui cuvânt străin,
pe care acesta îl are în plus faţă de sensul comun al celor două cuvinte” (Ştefan
1963, apud Stanciu Istrate 2006: 96) demonstrează că neologia de sens nu este
decât o nouă „etichetă” aplicată aceluiaşi fapt lingvistic. Cu toate acestea, opţiunea
noastră pentru termenul de neologie a derivat din necesitatea de a desemna nu
numai calcuri semantice, ci şi substituiri ale conţinutului semantic al unor lexeme
sub presiunea modelelor străine, false inovaţii pentru limba română, de tipul
folosirii lui actual cu sensul „real, adevărat, veritabil” (< engl. actual) sau a lui
valabil pentru „preţios, care are valoare” (< engl. valuable), care nu reprezintă
îmbogăţiri semantice propriu-zise (Micuşan, apud Stanciu Istrate 2006: 93), pentru
că sunt utilizări accidentale, pasagere, cu puţine şanse de a se fixa în uz.
Gabriela BIRIŞ


22
Limbajul publicistic românesc tinde să impună sensuri noi unor cuvinte de
origine latino-romanică, sub presiunea limbii engleze (americane), ignorând astfel
sensurile fixate deja în limba română pentru aceste cuvinte. O serie de lexeme de
origine latină, intrate în română prin intermediul limbii franceze, în majoritatea
cazurilor, între secolul al XVI-lea: jucător, respectiv al XIX-lea: actor, colorist,
confesional, operator, sunt folosite cu sensuri împrumutate din limba engleză, în
care aceste cuvinte sunt sau au devenit de curând polisemantice. Cu acest articol
ne propunem să semnalăm aceste modificări semantice, aducând în discuţie atât
sensurile cu reale şanse de a fi adoptate în limba română, datorită noutăţii
conceptuale, cât şi utilizările accidentale, de multe ori greşite, preluate pentru
lexeme româneşti cu forme apropiate de cele din limba engleză.

1. ACTOR
Lexem cunoscut cu sensul „persoană care interpretează diferite roluri în
piese de teatru sau în filme”, < fr. acteur, lat. actor. s.v. MDA este utilizat, în
presă, cu un al doilea sens prezent în limbile engleză: „one that takes part in any
affair” s.v. Merriam-Webster Dictionary (http://www.merriamwebster.com/dictio-
nary/actor) şi franceză: „personne qui prend une parte active, joue un role
important; personne qui intervient dans un domaine” s.v. PR:

„Hazardul moral este un principiu în teoria economică care spune că un actor
X va tinde să îşi asume riscuri din ce în ce mai mari atunci când cineva sau ceva îl
izolează de consecinţele faptelor sale” (RL, 17 feb. 2010, p. 9).

„Angajamentul deplin al Franţei va accelera ritmul reformei în NATO şi va
transforma alianţa într-un instrument mai bine adaptat la crizele secolului 21, prin
reducerea birocraţiei sale împovărătoare. Franţa nu ar fi putut fi un actor activ în
această dezbatere fără a fi parte din NATO” (RL, 9 feb 2010, p. 4).

„Practic, România este astfel recunoscută drept un actor important în cadrul
coaliţiei NATO. Depinde acum de România în a fructifica toate oportunităţile pe
care acest proiect le presupune şi, în acelaşi timp, prin votul său, Parlamentul va
recunoaşte şi riscurile la care ne expunem, fiind parte a unui asemenea proiect de
securitate globală", a spus Sereş”. (RL, 4 feb 2010, p. 5).

„Există în eforturile globale de limitare a emisiilor de CO2 un anume actor
de care se uită: consumatorul” (RL, 4 nov 2009, p. 7).

„În opinia publicaţiei britanice, prin acest anunţ, China îşi revendică statutul
de actor important pe scena globală, în condiţiile în care, cu un an în urmă,
Beijingul se agăţa de un rol eminamente pasiv în relaţiile internaţionale” (RL, 25
sept 2009, p. 4).

NEOLOGIE DE SENS ÎN ROMÂNA ACTUALĂ


23
„Potrivit The Independent, de la începutul crizei producţia de matriosci din
Rusia s-a redus cu 90%, iar principalul actor pe această piaţă, întreprinderea
"Hohlomskaia Rospis", şi-a micşorat de douăa ori producţia în anul 2009 (RL, 3
iun 2009, p. 8).

2. JUCĂTOR
Lexemul este polisemantic în dicţionarele româneşti, fiind definit ca: 1.
„persoană care practică un joc sportiv, 2. „persoană care practică un joc de
societate/de norc”, 3. persoană care participă la un dans popular” s.v. MDA, < ml *
jucare, având aproximativ aceleaşi sensuri şi în engleza britanică, unde,
suplimentar, desemnează şi persoana care interpretează la un instrument muzical,
engl. player: „person who plays a musical instrument”, s.v. OAD. Engleza
americană consemnează însă şi sensul „one of the important people, companies,
countries, etc. that is involved in and influences a situation, especially one
involving competition: a firm that is a dominant player on Wall Street. s.v. LONG,
care este utilizat şi în româna actuală:

„Intrarea unor jucători de asemenea anvergură în România ar revigora o
piaţă dominată de doi jucători, Petrom şi Romgaz” (EVZ, 24 mai 2010, p. 3).

„Primul jucător de pe piaţa auto va coopera cu micul producător de
autoturisme electrice, cu scopul de a-şi întări poziţia în segmentul modelelor
hibride şi pentru dezvoltarea de noi tehnologii necesare viitoarelor modele cu zero
emisii poluante” (EVZ, 21 mai 2010, p. 4).

„Unii coloşi s-au prăbuşit, dar alţii mici s-au ridicat. Criza economică i-a
afectat diferit pe jucătorii din aceleaşi pieţe, odată cu mutarea consumatorilor, spun
specialiştii”. (EVZ, 3 mai 2010, p. 2).

„Petre Roman încă nu-şi aduce aminte să fi văzut sau să fi auzit ceva şi
oricum crede cu tărie despre fostul său aliat într-ale revoluţiei că este „simbolul
unui jucător pentru oameni şi nu al unui jucător pentru el însuşi”.(EVZ, 22 aprilie
2010, p. 3).

3. OPERATOR
Desemnează o „persoană calificată care supraveghează funcţionarea unei
maşini sau instalaţii”, < fr. opérateur, lat. operator s.v. MDA, având aceleaşi
sensuri şi în dicţionarele britanice: engl. operator: 1. „person who operates
equipment, a machine, etc.” 2. „person who operates a telephone switchboard at the
exchange” s.v. OAD, dar care întregistrează şi un alt sens: 3. „person who operates
or owns a business or an industry (esp a private one): a private operator in civil
aviation”, cu care tinde să fie folosit în limba română:

Gabriela BIRIŞ


24
„Operatorii de salubritate locali au fost de acord să preia, voluntar, fără
costuri suplimentare, deşeurile din localităţile care vor face curăţenie” (EVZ, 20
mai 2010, p. 3).

„Consorţiul este format din companiile de profil din Serbia şi Croaţia, iar
România este reprezentată de Conpet, operatorul conductelor româneşti de ţiţei
(...)” (Adevărul, 29 ian. 2010, p. 47).

„Mihai Frăsinoi era director general din iulie 2009, după demisia fostului şef
al companiei Călin Graţian. Graţian a demisionat pentru a ocupa postul de director
de dezvoltare la sucursala din România a operatorului austriac Rail Cargo” (EVZ,
14 mai 2010, p. 4 ).

„În fine, Capitala ar urma să fie divizată în cel mult 15 zone de distribuţie a
energiei termice, centralele urmând a fi şi ele vândute sau concesionate „unuia sau
mai multor operatori” (EVZ, 7 mai 2010, p. 5).

4. MIX/MIXT
Adjectivul mixt: „alcătuit din elemente deosebite ca natură, origine, funcţie
etc.”, < fr. mixte, lat. mixtus s.v. MDA, „compus din elemente eterogene,
amestecat” s.v. MDN şi elementul de compunere mix(o) – „amestec”, „mixt”, <
fr. mix(o), gr. mixis, s.v. MDN au în limba engleză un corespondent adjectival:
mixed „composed of different qualities or elements” şi unul nominal: mix „mixture
or combination of things or people” s.v. OAD, care au condus la apariţia
substantivului românesc mix(t), utilizat în defavoarea lexemelor deja existente în
limbă: amestec, combinaţie, melanj, complex etc.:

„Am discutat diferite opţiuni referitoare la mixul adecvat de măsuri care ar fi
necesar. FMI a sugerat o opţiune care ar fi pus accentul pe venituri” (EVZ, 22 mai
2010, p. 3).

„Astfel, joi, 20 mai, începând cu ora 20.00, la Radisson Blu va avea loc
prezentarea"La Dolce Vita", un mix de glam, senzualitate şi feminitate, combinând
elementele provocatoare ale strip-chic-ului cotidian cu romantismul decadent.
Aceşti ani au fost readaptaţi prin rochii lungi şi incitante, dantelă, transparenţă,
piele şi tricotaje” (EVZ, 17 mai 2010, p. 6).

„Este un oraş frumos, cu mult farmec. Personal, cred însă că e foarte
aglomerat, un mix kitsch-os de clădiri aruncate la voia întâmplării. Obiectivele
turistice sunt multe, dar nu sunt puse în valoare” (EVZ, 5 mai 2010, p. 7).

„Aici musafirul a fost ospătat cu salată din somon (...), costiţe de viţel cu
mix de legume coapte la cuptor (....)” (Naţional, 29 ian. 2010, p. 2).

NEOLOGIE DE SENS ÎN ROMÂNA ACTUALĂ


25
„Competiţia pentru aceste posturi se anunţă a fi un mixt între politica la nivel
central şi divergenţele de pe plan local” (EVZ, 30 mar 2010, p. 5).

5. CAPABILITĂŢI
Pentru capabilitate, MDN înregistrează un singur sens: „însuşirea de a fi
capabil”, < fr. capabilité, ca şi dicţionarele britanice: „quality of being able to do
sth” s.v. OAD. Dicţionarele americane au adăugat un al doilea sens, pentru
domeniul militar: 1. „the natural ability, skill, or power that makes a machine,
person, or organization able to do sth, esp sth difficult, 2. the ability that a country
has to take a particular kind of military action: military/nuclear etc. capability”, s.v
LONG. În limba română se tinde spre folosirea formei de plural capabilităţi, mai
frecventă în contexte cu caracter militar şi politic
5
:
„Pe teritoriul naţional vor fi amplasate capabilităţi terestre de interceptare,
ca elemente componente ale sistemului”, a anunţat preşedintele Băsescu (EVZ, 5
feb. 2010, p. 3).

6. TABLETĂ
Pentru domeniul informaticii, tabletă desemnează un „dispozitiv pentru
introducerea manuală a imaginilor grafice în terminal de către utilizator” s.v MDN,
fiind consemnat pentru prima dată ca intrare în ediţia din 2006 a dicţionarului citat,
dar neînregistrat cu acest sens de ediţia din 2009 a DEX. În rubricile de informatică
din ziarele româneşti, lexemul este folosit cu un sens şi mai nou, neînregistrat încă
nici de dicţionarele străine, dar descris în texte explicative de informatică de pe
internet:

„In general, a tablet PC is a wireless personal computer (PC) that allows a
user to take notes using natural handwriting with a stylus or digital pen on a touch
screen. A tablet PC is similar in size and thickness to a yellow paper notepad and is
intended to function as the user's primary personal computer as well as a note-
taking device” http://searchmobilecomputing.techtarget.com/definition/tablet-PC).

În contextele ilustrative identificate într-un cotidian românesc, s-a optat
pentru forma prescurtată tabletă < engl. tablet, în defavoarea celei iniţiale: tablet
PC, simplificarea producându-se probabil simultan cu limba engleză:

„E greu să deschizi laptopul în tren sau în avion. O tabletă e mai
manevrabilă, mai mobilă (EVZ, 29 ian. 2010, p. 3).

„La mijlocul lunii iunie, acesta a revenit la birou. Între timp, echipa sa a
continuat să lucreze la tableta Apple, iar la un an de la anunţul concediului, Jobs a
lansat iPad-ul, un produs care s-a bucurat de mulţi susţinători, dar şi de critici”
(EVZ, 27 mai 2010, p. 4).


Gabriela BIRIŞ


26
7. PLANTE ENERGETICE
Traducerea literală a sintagmei din limba engleză energetic plants este
propusă pentru a desemna acele „plante de cultură (ca rapiţa, plopul, salcia, stuful
etc.) utilizate în producerea energiei”
6
:

„Subvenţiile pentru culturile energetice, în cadrul schemelor de plăţi pe
suprafaţă, nu vor mai fi acordate în acest an (...) ” (EVZ, 5 feb. 2010, p. 9).

„Parlamentarii dezbat un proiect de lege care prevede acordarea de
stimulente pentru culturile de plante energetice. Potrivit actului, cei care produc
plante din care se obţine biocombustibil folosit la producerea energiei electrice, a
căldurii sau pentru producerea combustibilului pentru maşini pot beneficia de o
subvenţie anuala de maximum 100.000 de euro” (http://www.ecomagazin.ro/pana-
10000-de-eurohectar-de-plante-energetice).

În limba română, adjectivul energetic se defineşte ca „referitor la energie,
care produce energie”, < fr. énérgetique s.v. MDN, şi este folosit în relaţie cu
producerea directă, nemijlocită de energie. Pentru limba engleză însă, adjectivul
energetic(al) are un sens uzual diferit „energic, activ”, dominat de semul /+ uman/,
asocierea cu inanimate fiind deci neobişnuită.

8. CONFESIONALE
Substantivul confesional desemnează o „cabină într-o biserică catolică de
unde preotul ascultă spovedania, < fr. confessional, it. confessionale. s.v. MDN,
adjectivul cu aceeaşi formă fiind direct legat de acest sens: „care este în legătură cu
o confesiune” s.v. MDA. O situaţie identică apare în dicţionarele de limbă engleză,
unde, ca substantiv, engl. confessional, este definit prin „place in a church, usually
an enclosed room, where a priest hears people make their confessions” iar ca
adjectiv: „confessional speech or writing contains private thoughts or feelings that
you would normally keep secret”, s.v. LONG. În limba română apare utilizat în
mod greşit, în limbajul tinerilor, fiind preferat unor cuvinte ca mărturisire sau
confesiune:

„În facultate am început să ies în ceainării în grupuri mici, iar acum aproape
că nu mă mai distrez deloc în afară de filme şi de ieşiri ocazionale cu câte o
prietenă care, adesea se transformă în confesionale siropoase” (Adevărul, 29 ian.
2010, p. 26).

9. COLORIST
Limba română a împrumutat din franceză, în sec. al XIX-lea, cuvântul
coloriste, rom. colorist, pentru a desemna un „pictor care se distinge prin atenţia
deosebită acordată coloritului tablourilor sale” < fr. coloriste, s.v. MDA, adăugând
ulterior sensurile: 2. „cel care colorează stampe, hărţi etc.”, 3. „în cinematografie,
specialist care realizează culoarea personajelor, după modelul conceput de regizor,
NEOLOGIE DE SENS ÎN ROMÂNA ACTUALĂ


27
pentru fiecare cadru în parte”, s.v. MDN. În prezent, cuvântul se foloseşte pentru a
desemna o profesie din domeniul coafurii, prin preluarea sensului din engleza
americană: „someone whose job is to dye people’s hair (= change the colour)” s.v.
LONG.:

„Un colorist experimentat va şti să vă sfătuiască ce culoare vă pune în
valoare, însă adaptându-se la gusturile voastre şi ţinând cont de nuanţa pe care o
aveţi şi de textura părului” (http://www.mabella.ro/cum-alegem-culoarea-vopselei-
de-par).

CONCLUZII
Modificările semantice semnalate în acest articol cuprind atât inovaţii
preluate din diverse terminologii (capabilităţi, plante energetice, tabletă),
cultisme
7
motivate de dorinţa de exprimare „aleasă”, „de actualitate” (actor,
jucător, mix/mixt, operator) ce pot fi relaţionate unor „mode” lexicale ale stilului
jurnalistic, dar şi false inovaţii aflate la limita confuziei şi greşelii (confesionale)
sau termeni care desemnează realităţi insuficient conturate şi delimitate, creaţi prin
traducere literală, superficială, care se suprapun peste termeni deja existenţi
(colorist). Înlocuirea unor cuvinte vechi din limbă considerate „banale” sau
„inactuale” prin neologisme cu sensuri multiple în limba de origine, ca şi
adăugarea unor sensuri noi, complet diferite de cele vechi, la cuvinte din
vocabularul uzual, pot fi sursa unor confuzii sau decodări complet greşite ale
textelor în care apar. Spre exemplu, în limba română, majoritatea vorbitorilor sunt
obişnuiţi să relaţioneze cuvântul actor cu un context referitor la teatru sau
cinematografie, fiind cel puţin neobişnuită asocierea cu domeniul economic sau
politic, situaţie în care vorbitorul obişnuit ar fi poate mai înclinat să-l decodeze în
registru figurativ, decât să-i atribuie sensul preluat din limbile engleză sau
franceză. Existenţa unor cuvinte monosemantice cu vechime de peste un secol în
limba română (capabilitate, tabletă) alături de neologisme din limbajele
specializate neînregistrate de dicţionare nu este lipsită nici ea de dificultăţi: de
ordin morfologic, prin încadrarea greşită a cuvântului într-un anumit gen
gramatical, sau de ordin semantic, în interiorul aceluiaşi articol existând dublete
care ne semnalează tocmai ezitarea autorului în faţa atribuirii unui gen gramatical
şi a unui sens specializat, „neaşteptat”, cum se întâmplă cu tablet/tabletă PC:

„Dell lansează în luna iunie în Europa primul tablet PC - Poate fi folosit pe
post de telefon, are două camere video iar ecranul e de 5 inch. Producăatorul
american Dell va lansa în luna iunie în Europa tableta Streak, terminal care
foloseşte sistemul de operare Android al Google, are iniţial 2 GB memorie, cameră
de 5 MP şi poate fi utilizat şi pe post de telefon. BBC scrie că lansarea în Europa o
precedă pe cea din SUA, dar marea întrebare e dacă piaţa are nevoie de un astfel de
gadget plasat mai aproape de smartphone decât de mini-laptop” (http://econo-
mie.hotnews.ro/stiri-it-7315886-video-dell-lanseaza-luna-iunie-europa-primul-
Gabriela BIRIŞ


28
tablet-poate-folosit-post-telefon-are-doua-camere-video-iar-ecranul-5-inch.htm).

Aflându-ne în faţa unor aspecte lingvistice noi, „în mişcare” este dificil să
anticipăm câte dintre acestea se vor generaliza şi vor fi adoptate în limba română şi
câte vor rămâne la stadiul de abateri produse sub presiunea modelului limbii
engleze, astfel că singura opţiune rămasă este consemnarea lor ca atare.

NOTE

1
Pentru o descriere a reţelelor de neologisme se poate consulta http://www.iula.upf.edu/obneo/obpre-
suk.htm.
2
Primul Congres de neologie în limbile romanice a avut loc în cadrul proiectului „Observatori de
Neologie” de la Institutul de Lingvistică Aplicată al Universităţii „Pompeu Frabra”.
3
Prin néologie se desemnează „le processus de formation de nouvelles unités lexicales” iar prin
néologisme rezultatul acestui proces, făcându-se distincţie între néologisme de forme şi
néologisme de sens (Dubois et al. 2001).
4
Busuioc (2006), Stoichiţoiu Ichim (2007).
5
Ipotezele privind noile sensuri ale lexemului au fost perfect sintetizate în textul următor, care
încearcă să propună şi o definiţie: „Termenul de capabilităţi este foarte des folosit astăzi în
multe domenii ale vieţii sociale cum ar fi cel economic , informaţional (mai ales în domeniul
IT), politic, sau militar, dar o delimitare strict teoretică a termenului este oarecum dificil de
efectuat mai ales în condiţiile în care aria de cuprindere a termenului este extrem de vastă.
Dificultatea sporită în ceea ce priveşte înţelegerea şi explicarea termenului în limba română
este evidentă prin prisma faptului că nici un dicţionar explicativ al limbii române nu oferă
vreo interpretare termenului „capabilitate”. Cu toate acestea el este des folosit în varii
domenii. Iată totuşi câteva definiţii scurte şi succinte ale termenului „capabilitate” conform
interpretărilor date de câteva dicţionare străine: capacitate, aptitudine, pricepere, talent,
înzestrare, posibilităţi; calitatea de a fi capabil, modul în care cineva sau ceva este capabil;
abilitatea de a executa un curs specific de acţiune; număr de arme, soldaţi etc. pe care o ţară îi
foloseşte pentru a duce un război (...). Capabilitatea apare astfel ca fiind un ansamblu format
din instrumente, caracteristicile acestora şi capacitatea indivizilor de a pune în valoare
instrumentele şi caracteristicile lor pentru a-şi satisface nevoile”
(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:5FK7Zuj93YcJ:rft.forter.ro/cd_200
9/07-sub7/01.htm+capabilitati+militare&cd= 3&hl= ro&ct= clnk&gl=ro).
6
Termenul apare frecvent în lucrări recente de ecologie şi chimie industrială: „plants grown as a low
cost and low maintenance harvest used to make biofuels, or directly exploited for its energy
content” http://tchie.uni.opole.pl/freeECE/S_16_3/Masarovicova_16(3).pdf.
7
Am utilizat termenul cultism cu sensul dat de Guţu Romalo (2005: 51): „Înţelegem prin cultism o
greşeală a cărei origine o constituie dorinţa de a se exprima mai literar, mai „ales”, mai puţin
banal”.

BIBLIOGRAFIE

Busuioc, Ileana, Despre neologisme şi neologie, 2006, versiune electronică,
http://www.litere.uvt.ro/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm4_2006/ilean
a_busuioc.pdf. (Busuioc 2006)
Busuioc, Ileana şi Cucu, Mădălina, Introducere în terminologie, 2001, versiune
electronică http://ebooks.unibuc.ro/filologie/terminologie/-frameset23.htm.
(Busuioc şi Cucu 2001)
NEOLOGIE DE SENS ÎN ROMÂNA ACTUALĂ


29
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a rev., Bucureşti, Univers
Enciclopedic Gold, 2009.
Dubois, Jean, Marcellesi, Giacomo, Gespin, Loius, Dictionnaire de linguistique et
des sciences du langage, Paris, Larousse, 2001. (Dubois, Marcellesi, Gespin
2001)
EVZ – Evenimentul zilei
Guilbert, Loius, La créativité lexicale, Paris, Larousse, 1975. (Guilbert 1975)
Guţu Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas,
2005. (Guţu Romalo 2005)
LONG – Longman dictionary of contemporary English, Pearson Education,
Harlow Essex, 2008.
MDA - Micul dicţionar academic, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2001- 2003.
MDN – Florin Marcu: Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, Saeculum I.O.,
2006.
Micuşan, Cristina: Types d’interferences lexicales dans un cas de bilinguisme
romano-germanique, în Acte XII, vol II, p. 1219-1225.
OAD – Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current English, Oxford, OUP,
1994.
RL – România liberă.
Stanciu-Istrate, Maria, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la
scrieri beletristice din secolul al XIX-lea), Bucureşti, EA, 2006. (Stanciu-
Istrate 2006)
Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Anglicisme „la modă” în limbajul modei, în Limba
română – stadiul actual al cercetării (coord. Gabriela Pană Dindelegan),
Bucureşti, EUB, 2007, p. 581-598. (Stoichiţoiu Ichim 2007)
Ştefan, Ion, Calcul lingvistic, în LR, XII, nr. 4, 1963, p. 335-346. (Ştefan 1963)
Vintilă-Rădulescu, Ioana, Cuvânt-înainte la SCL, LVI, nr.1-2, 2005, Bucureşti,
EA, p. 3-4. (Vintilă-Rădulescu 2005)

ABSTRACT

While the neologisms of English origin have been the focus of several
studies in Romanian linguistics, little effort has been devoted so far to the study of
lexical semantic loans registered in the last decade. This paper provides brief
considerations on this topic, with particular attention to words of Latin and
Romance origin adopted initially in the 19
th
century with certain meanings by
means of French which have recently reentered Romanian with new and
”unexpected” meanings due to the influence of English. The difficulty to predict a
future transfer of these words from the intensive use in newspaper articles to all
language registers has restricted their status to accidental occurrences.

Key words: neology, lexical semantic loans, semantic changes

VERBE CARE EXPRIMĂ
INTERVENŢIA OMULUI ASUPRA PĂDURII

Ana-Maria BOTNARU
Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti


Odată cu aşezarea valurilor de migratori slavi, după ce se va fi stabilit un
modus vivendi între autohtoni şi nou-sosiţi, continuă – pe teritoriul ţării noastre –
vechile îndeletniciri specifice unei populaţii sedentare: cultivarea pământului şi
creşterea animalelor.
Treptat, s-a trecut la tăierea pădurilor pentru mărirea suprafeţelor destinate
fie agriculturii, fie păşunatului. În urma unui studiu amplu asupra satului românesc,
H. H. Stahl conchidea: „Copacii dărâmaţi sunt caracteristici pentru un anume
peisagiu rural al ţării. Oriunde apar ei, ne indică asemenea moravuri forestier-
pastorale, dovadă a existenţei pădurii masive de pe vremuri” (Stahl 1946: 104). Cu
toate că documentele scrise care să ateste acest fapt al defrişării sunt puţine,
probele indirecte, dar la fel de sigure în acest sens, le găsim în vocabular.
Din dicţionarul-tezaur al limbii române şi din alte lucrări lexicografice
importante (v. bibliografia), am extras 17 verbe care exprimă diverse acţiuni ale
omului asupra pădurii.
Trei dintre verbele din lista noastră sunt esenţiale: „a arde” şi „a tăia” sunt
termeni generici, care indică m o d a l i t a t e a intervenţiei asupra pădurii, iar „a
cura” este hiperonimul acestei serii. Toate trei sunt moştenite din latină. Originea
acestor termeni arată că practicile respective erau folosite încă din timpul Daciei
Romane şi au continuat şi după părăsirea ei de către legiunile romane.
În afară de operaţiile cu scop economic precis (extinderea suprafeţelor
pentru agricultură sau păşunat), tăierea pădurilor era folosită şi ca mijloc de
apărare. „Vechii români aveau un mijloc potrivit de a-şi învinge duşmanii, precum
ne putem convinge din cele mai vechi cronici naţionale. Îi atrăgeau prin fugi
simulate în codri, unde de mai nainte copacii erau aţinaţi sau înţinaţi, adică tăiaţi
aproape de rădăcină, dar numai atât, ca să mai stea în picioare. Aceşti copaci
erau apoi prăvăliţi peste duşmanul intrat în pădure” (Puşcariu 1940: 350). A aţina,
precizează Puşcariu, provine din latinescul attenare.
Este semnificativ faptul că în lista noastră nu există verbe de origine slavă
sau din alte limbi vorbite în spaţiul românesc. Ca şi terminologia pastorală,
terminologia pădurii este esenţialmente românească, ceea ce înseamnă latină.
Majoritatea verbelor pe care le-am selectat nu sunt împrumutate, ci formate pe
teren românesc, de la diverse baze, cu sufixele verbale de conjugarea a IV-a -i sau
-ui: a brănişti, a câmpui, a împăduri, a despăduri, a lăzui, a livezi, a rări, a râtui, a
runcui, a seciui, a târşi, a urici, a zăbrăni. Acest lucru demonstrează că, de-a
lungul timpului, populaţia autohtonă a ştiut să-şi gospodărească, inclusiv lingvistic,
pădurea.
VERBE CARE EXPRIMĂ INTERVENŢIA OMULUI ASUPRA PĂDURII


31
a arde vb. tranz. III, prez. ind. ard: (complementul indică păduri, copaci)
„a da foc, a distruge prin foc”; etimologie: lat. ardere;

a brănişti vb. tranz. IV, prez. ind. brăniştesc: „a desfunda o pădure tânără
(de 8-10 ani), curăţând din ea toate tufărişurile, uscăturile şi mărăcinişurile şi
lăsând numai tufele alese să crească în voie”; etimologie: branişte + suf. vb. -i;

a câmpui vb. tranz. IV, prez. ind. câmpuiesc: (complementul indică
păduri) „a lăzui, a defrişa”, cf. ALR II, h 593 / 228; etimologie: câmp + suf. vb. -
ui;

a cura vb. tranz. I, prez. ind. cur: „a curăţi un loc de copaci, a tăia o pădure
şi a o curăţi de buturugi, de crengi, spre a putea ara locul acela sau spre a-l lăsa de
păşune; a desţeleni, a lăzui, a defrişa”; etimologie: lat., din contaminarea verbelor
curo, -are = „a îngriji” şi colo, -are = „a curăţi, a strecura, a îngriji”;

a defrişa vb. tranz. I, prez. ind. defrişez: „a înlătura (prin tăiere sau prin
ardere) arborii şi alte plante lemnoase spre a face un teren propriu pentru
agricultură, păşunat, construcţii etc. sau pentru a-l împăduri din nou; a despăduri”;
etimologie: fr. défricher;

a despăduri vb. tranz. IV, prez. ind. despăduresc: „a tăia pădurea de pe un
anumit teren; a defrişa”; etimologie: des + [îm]păduri (cf. fr. déboiser);

a împăduri vb. tranz. IV, prez. ind. împăduresc: „a planta arbori pentru a
forma o pădure”; etimologie: pref. în- + pădure + suf. vb. -i;

a lăzui vb. tranz. IV, prez. ind. lăzuiesc: „a face laz, a cura, prin tăierea
copacilor, spre a face loc de cosit şi de arat”; etimologie: laz + suf. vb. -ui;

a livezi vb. tranz. IV, prez. ind. livezesc: 1. (în Moldova) „a curăţi copacii
de pe un teren”; 2. (în Argeş) „a curăţa o pădure de nuiele (până la 7-8 ani) de toate
tufărişurile, uscăturile şi mărăcinişurile care o înăbuşesc, pentru a-i da libertate să
se dezvolte în voie”; etimologie: livadă + suf. vb. -i;

a rări vb. tranz. IV, prez. ind. răresc: (complementul indică păduri) „a
face să fie sau să devină mai puţin des sau mai puţin compact”; etimologie: rar +
suf. vb. -i;

a râtui vb. tranz. IV, prez. ind. râtuiesc: (reg., Negreşti – Baia Mare) „a
desţeleni”, cf. ALRM SN I h 20 / 346; etimologie: rât + suf. vb. -ui;

a runcui vb. tranz. IV, prez. ind. runcuiesc // a runculi vb. tranz. IV, prez.
ind. runculesc: (prin sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei) „a doborî copacii pe o
Ana-Maria BOTNARU


32
porţiune de pădure, a defrişa” // (mai ales prin Bucovina) „a defrişa un loc
împădurit pentru a face imaş sau ogor”; etimologie: runc + suf. vb. -ui // -uli;

a seciui vb. tranz. IV, prez. ind. seciuiesc // (reg., SV Transilvaniei) a
săciui: 1. (înv. şi reg.; complementul indică copaci, păduri) „a reteza”; 2.
(Transilvania; complementul indică păduri) „a defrişa pentru cultură”; etimologie:
seci / săci + suf. vb. -ui;

a tăia vb. tranz. I, prez. ind. tai: (complementul indică păduri, copaci) „a
doborî”; etimologie: lat. *taliare;

a târşi vb. tranz. IV, prez. ind. târşesc: (mai ales în Banat şi vestul
Transilvaniei) „a curăţa un loc de arbori, de mărăcini (pentru a-l transforma în teren
arabil); a defrişa”; etimologie: târş + suf. vb. -i;

a urici vb. tranz. IV, prez. ind. uricesc: (prin Transilvania) „a tăia o
pădure; a defrişa”; etimologie necunoscută;

a zăbrăni vb. tranz. IV, prez. ind. zăbrănesc: (prin Banat; complementul
indică păduri) „a rări”; etimologie: zăbran + suf. vb. -i;

Vom urmări în continuare (ALR s.n. vol. II, harta 594, întrebarea 6368 –
LĂZUIM) repartiţia teritorială a unor verbe care exprimă intervenţia omului asupra
pădurii, mai precis defrişarea unei suprafeţe împădurite pentru a folosi terenul în
scopuri agricole.
„A lăzui” se înregistrează în nordul Transilvaniei – „am lăzuit; lăzuiesc”
[°353], „lăzuiesc” [°219, °260, °362], în centru – „am lăzuit” [°228], „o scos
pădurea, o lăzuit-o” [°235], „lăzuim” [°157] şi în sud – „lăzuiesc” [°172],
„lăzuieşte” [°182].
„A râtui” se înregistrează izolat, în Maramureş – „râtuim” [°346].
„A iertui” predomină în nord-vestul Transilvaniei – „iertuiesc” [°279,
°334], „am iertuit, iertuiesc” [°349], „o iertuit, iertuiesc” [°272], „o iertuit afară”
[°316].
În jumătatea de vest a ţării, se înregistrează frecvent verbul „a târşi” –
„(s-)o târşit” [°64, °310], „târşăsc” [°36, °76], „l-am târşit” [°105].
Dintre verbele generice, pe harta 594 apare, în regiuni diferite, „a arde” –
„ardem” [°27], „o arde” [°95], „o ardem” [°762].
În Moldova predomină un alt verb generic, „a scoate” – „scoatem cioatele”
[°537], „o scoatem” [°514]; tot aici, se înregistrează neologisme (cu pronunţia
regională specifică) – „o difişăm” [°414], „am disfundat, am curăţât locu” [°605].
În Dobrogea apare destul de des tot „a scoate” – „a scos-o” [°682], „o
scoatem” [°987].
VERBE CARE EXPRIMĂ INTERVENŢIA OMULUI ASUPRA PĂDURII


33
Punctul de anchetă °833 este foarte important, deoarece în acest loc se
înregistrează „a cura”, un verb foarte vechi, moştenit din latină – „s-o curat
pădurea; curăm; cur”.
Expresia „facem curătură” apare în jumătatea de sud a ţării [°784, °812,
°848].
În Muntenia predomină răspunsurile de tip explicaţie, pornind de la acelaşi
verb „a scoate”: „s-a scos din pământ” [°791], „(s-)a scos pădurea” [°723, °728,
°928].
Anumite răspunsuri sunt interesante din punct de vedere antropologic:
vorbitorii resimt tăierea unei păduri ca pe o distrugere: „s-a scos pădurea, a distrus-
o” [°723], „a scos-o, a distrus-o” [°886].
Din NALR – Oltenia vom analiza harta 516, întrebarea [1294] –
LĂZUIESC: „Ce zici că faci cu un loc când tai pădurea de pe el, când îl cureţi de
tufişuri? ”.
„Curăţ” este răspunsul cel mai frecvent, înregistrat în nordul [°903, °935
etc.], în centrul [°924, °951 etc.], în vestul [°945, °961 etc.], în estul [°912, °932
etc.] şi în sudul [°975, °979 etc.] Olteniei.
Al doilea verb, ca număr de înregistrări, este neologismul „def(r)işez”
[°923, °929, °970, °982, °985 etc.].
Apar şi răspunsuri de tip explicaţie, cu o expresie populară interesantă:
„fac tăiere” [°922], „am făcut tăiere” [°986] sau banale: „tai pădurea” [°968, °995];
„fac loc arabil” [°984]; „curăţ terenu” [°974]; „(îl) fac loc de / pentru muncă”
[°964, °983].
Alte verbe care exprimă acelaşi tip de intervenţie asupra pădurii: „a
desfunda” – „desfund, curăţ” [°939] şi „a dezrădăcina” – „dezrădăcinez” [°967].
Dar cele mai interesante verbe de pe harta 516 nu sunt neologismele, ci
verbele din graiul popular:
o a cura (moştenit din latină): „îl cur” [°969], „am curat” [°913] şi expresia
echivalentă – „fac o curătură” [°941];
o a livezi: „l-am livezit, livezesc” [°944];
o a limpezi: „l-am limpezit” [°947], „am limpezit locu” [°957];
o a brănişti: „brăniştesc” [°930];
o a gărâni: „gărânesc, faci câmp” [°937];
Una dintre cele mai interesante înregistrări este aceea din punctul de
anchetă °925 – care alătură un verb foarte vechi şi un neologism din domeniul
silviculturii: „cur, defrişez”. Chiar şi într-o terminologie atât de conservatoare cum
este cea a pădurii, tendinţa generală de modernizare a vocabularului duce la
adoptarea (şi uneori adaptarea) neologismelor. Prezenţa lor este foarte rară, însă cu
atât mai interesantă.

BIBLIOGRAFIE
*** Atlasul lingvistic român (redactori: Ioan PĂTRUŢ, Pia GRADEA, Petru
NEIESCU, Malvina PĂTRUŢ, Ionel STAN), serie nouă, vol. II (G –
Pădurărit), Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1956. (ALR)
Ana-Maria BOTNARU


34
*** Dicţionarul limbii române, Academia Română, Bucureşti, 1913-1949, Serie
nouă, Bucureşti, Academia RSR, 1965 şi urm. (Dicţionarul Academiei)
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1996. (DEX)
*** Noul atlas lingvistic român pe regiuni: Oltenia (sub conducerea lui Boris
CAZACU; autori Teofil TEAHA, Ion IONICĂ, Valeriu RUSU), vol. III,
Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1974. (NALR)
Candrea, Ioan-Aurel, Adamescu, Gheorghe, Dicţionarul enciclopedic ilustrat
Cartea Românească, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931. (CADE)
Candrea, Ioan-Aurel, Densusianu, Ovid, Dicţionarul etimologic al limbii române
(elementele latine), Bucureşti & Piteşti, Editura Paralela 45, 2003 (ediţie
îngrijită şi introducere de Grigore BRÂNCUŞ). (DELR)
Puşcariu, Sextil, Limba română, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II”, 1940. (Puşcariu 1940)
Stahl, H. H., Sociologia satului devălmaş românesc, Bucureşti, Fundaţia „Regele
Mihai I”, 1946. (Stahl 1946)

ABSTRACT

In this paper we discuss a particular lexical aspect of the Romanian forest
terminology, namely the verbs indicating man’s action upon the forest. We analyze
two linguistic maps – one in the Romanian Linguistic Atlas and the other in the
New Regional Linguistic Atlas of Romania. We discuss the etymological aspect, as
well as the geographical spread of these verbs, and draw some important historical
conclusions.

Key words: forest, verbs, etymology














PRENUMELE FEMININE – REPERE LOCALE ŞI
SOCIALE ÎN TOPONIMIA DIN OLTENIA

Iustina BURCI


Sistemul numelor de locuri este strâns legat de graiul local, pe care-l
conservă în diferite modele şi structuri toponimice; în acelaşi timp, el este
condiţionat de particularităţile mediului geografic şi de evoluţia şi dezvoltarea
socio-economică, petrecută în localităţile ale căror denumiri le reflectă, prin
mijloace proprii, cel mai adesea cu fidelitate. Rolul decisiv în procesul
denominaţiei l-a avut însă omul; obligat să stabilească repere concrete pentru a se
putea orienta cu uşurinţă în microclimatul în care-şi desfăşura viaţa, dar şi
predispus, totodată, către asociaţii psihologice şi imaginaţie, el şi-a creat un sistem
de semne ordonat, cu funcţii sociale de identificare şi diferenţiere a obiectelor
geografice de pe un teritoriu oarecare. Toponimia este, aşadar, un domeniu
deosebit de complex, cristalizat de-a lungul veacurilor, ale cărui surse trebuie
căutate în:
a) lexicul comun al limbii, care îi furnizează cuvinte, primare sau derivate,
din sfere de activitate foarte variate;
b) sistemul antroponimic, din care preia un mare număr de nume, pe care le
foloseşte, pe de o parte, fără nici o modificare sau, pe de altă parte, le
introduce în anumite structuri derivaţionale ori în structuri compuse sau
analitice;
c) sistemul toponimic, folosit fie prin transferul de nume, fie prin derivare
sau compunere (Bolocan 1993: 24-25).
În articolul de faţă ne-am propus să ne oprim asupra celei de-a doua surse de
material în formarea numelor de locuri – sistemul antroponimic – şi în special
asupra prenumelor feminine, mai puţin analizate, poate şi din cauza faptului că
numele masculine se întâlnesc în toponimie cu o frecvenţă mult mai mare. Faptul
că antroponimele feminine sunt mai reduse, ca număr, decât cele masculine nu
înseamnă însă că sunt şi mai puţin importante. Adunate împreună, ele prezintă
interes, în momentul de faţă, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte reflectă rolul
femeilor în societatea românească din trecut, iar pe de altă parte, ocupă un loc
important în istoria şi evoluţia sistemului de denominaţie personală. Toponimia a
conservat, de-a lungul timpului, atât nume de locuri care ne vorbesc despre
ocupaţiile din trecut ale femeilor, despre locul şi rolul lor în societate, cât şi
structuri intermediare, populare din evoluţia patronimicelor actuale.
Dar, ţinând cont de faptul că, pentru o foarte lungă perioadă femeia s-a
ocupat exclusiv de casă şi de gospodărie, participarea ei la viaţa publică fiind un
drept câştigat destul de târziu, antroponimia şi, implicit, toponimia înregistrează
astăzi puţine prenume şi nume de familie cu formă de feminin. Documentele de
arhivă au surprins şi ele această stare de fapt.
Iustina BURCI


36
Cercetând materialele istorice de dinainte de anul 1600, vom constata că
antroponimia feminină este foarte slab reprezentată în comparaţie cu cea
masculină. Femeile sunt menţionate doar în acte interne cu caracter privat, cum ar
fi cele de moştenire, testamentare, de vânzare-cumpărare, de judecare a unor
pricini, „numai în acea parte care se referă la conţinutul propriu-zis al
documentului” (Reguş 1995: 143). Faptul că statutul femeilor era unul de
inferioritate juridică faţă de cel al bărbaţilor se deduce nu numai din frecvenţa
redusă a apariţiei lor în actele civile, ci, de asemenea, şi din modul cum se făcea
această menţionare, cel mai adesea prin raportare la persoana care ocupa poziţia de
cap al familiei (cu excepţia cazului când nu ocupau ele însele acest loc).
Până în secolul al XVI-lea cele mai multe dintre femei sunt consemnate cu
un singur nume
1
(individual, prenume, supranume andronim) – Alba, Agrişca,
Anghelina, Ana, Anuşca, Barba, Brănduşa, Buna, Calea, Călina, Cătălina, Creaţa,
Dafina, Despina, Dobriţa, Dochiţa, Drăguşa, Dumitra, Elena, Eufrosina, Floare,
Furnica, Ileana, Irina, Malea, Maria, Marta, Măgdălina, Muşata, Nastasia,
Neaga, Olenca, Oprişa, Paraschiva, Păuna, Rada, Răduţa, Rusca, Safta, Sanda,
Slavna, Sofiica, Sora, Stana, Tudora, Urăta, Varvara, Vasilica, Voica, Voichiţa,
Voiva; Albotoae, Apostoloae, Bădeasa, Bădişoe, Bărbuleasa, Bucureasa,
Comăneasa, Costăchioae, Dănciuleasa, Dimitreasa, Dobromireasa, Hilipoae,
Ignătoae, Iosifoae, Lăzăroae, Lupuleasa, Măneasa, Mihăileasă, Nănuleasa,
Neagomireasa, Negoiasă, Oneasa, Oproae, Petreasa, Predoaie, Slăvileasca,
Stroiasa, Trifoae, Ursoae, Vlăduleasa, Voineasa, Zbieroaia etc. –, şi doar un
număr restrâns au nume duble (în care cel de-al doilea element este, cel mai adesea,
tot un andronim): Agafie Ciolpăneasa, Ana Lucoae, Ana Plăxoae, Anghelina
Ţănţăroae, Anuşca Frunteşoaie, Calea Borcioaia, Mădălina Moţocoae, Mărica
Miculcoe, Muşa Oncioae, Nastasia Oproae, Stana Măndeasca, Todosia Tăbucioae,
Todosiia Samoileasă, Tudora Borşoaie, Tudora Ghinoe etc.

Cu toate că numele feminine s-au dezvoltat în paralel cu cele masculine, se
deosebesc totuşi de acestea din urmă prin faptul că, din punct de vedere social,
femeia poartă toată viaţa doar numele de botez, celălalt element al formulei sale de
denominaţie fiind reprezentat, la nivel oficial, mai întâi de numele tatălui, apoi de
cel al soţului (Coteanu 1969: 140) [la care se adăugau sufixele: -oaie (-oane), -
easă, -easca, -eanca], conform regulei că „... numele comun neamului, cât şi
individul faţă de care se arată o aparţinere, este ales pe linia descendenţii
bărbăteşti” (Paşca 1936: 74). Există însă şi situaţii în care susţinătorul familiei ori
beneficiarul unui act domnesc de împroprietărire era o femeie (de obicei văduvă).
În astfel de cazuri, descendenţii vor face uz de numele acesteia. Referindu-se la
modul în care se forma numele grupului familial în situaţia în care tatăl era absent,
iar rolul său era preluat de către mamă, Iorgu Iordan arăta că: „Numele de familie
al copiilor putea fi numele mic al mamei, fără nici o modificare formală, întocmai
ca atunci când intervenea numele tatălui: Ilinca, Maria etc. ...” (Iordan 1983: 13)
ori „... numele mamei... sufixat: la numele mic care este cel mai adesea al soţului,
se adaugă un sufix feminin pentru a arăta că e vorba de o femeie. De pildă:
Mântuleasa, Dobriţoaia etc. La început aceste nume aveau forma de genitiv: a
PRENUMELE FEMININE – REPERE LOCALE ŞI SOCIALE
ÎN TOPONIMIA DIN OLTENIA

37
Mântulesei, a Dobriţoaiei etc. Fiind relativ greoaie s-a recurs la forma cazului
direct (nominativul) mult mai uşor de mânuit. Uneori a rămas genitivul, dar fără
articol antepus şi fără i final: Boculesi, de pildă, este, la origine, a Boculesii”
2
.
Aşadar, elementul de denominaţie la care se făcea referire în stabilirea
filiaţiei, putea fi atât un prenume (Aniţa, Sanda, Simina etc.), un supranume
andronim (Iordăchioaia, Manoleasa etc.), dar şi numele unei meserii sau o poreclă
(bucătăriţă, ciubotăriţă, cârciumăriţă, pâslăriţă etc.), care, ulterior, au putut
deveni cu uşurinţă nume de familie.
Tot un raport de apartenenţă – de astă dată între întemeietorul unui sat şi
locuitorii acestuia sau unul de proprietate între stăpân şi moşia pe care o avea în
posesie (Iordan 1963: 177) – au reflectat, iniţial, denumirile celor mai multe dintre
oiconimele româneşti şi, ulterior, şi ale altor forme geografice din perimetrul unei
localităţi. Un sat îşi trăgea numele, în majoritatea cazurilor, fie de la stăpânul, fie
de la întemeietorul lui, care, foarte adesea, se confunda cu cel dintâi: cine înfiinţa
un sat devenea oarecum de drept, adică prin forţa lucrurilor „stăpânul” lui. Deseori
locul acestora îl lua proprietarul moşiei pe care era aşezat satul, ceea ce se întâmplă
relativ târziu, când noţiunea juridică a proprietăţii de pământ a început să sufere
modificări esenţiale, datorită puterii din ce în ce mai mari a clasei boiereşti. În
sfârşit, într-o epocă mai apropiată de noi, orice persoană care juca vreun rol în viaţa
satului a putut împrumuta acestuia numele său (Iordan 1963: 155).
În general, „satele folosesc un procent foarte ridicat de toponime provenite
de la antroponime. Aceasta este urmarea firească a faptului că elementele cele mai
importante ale unui sat sunt oamenii, de aceea numele acestora marchează
diferitele părţi ale satelor, pentru a le deosebi între ele” (Toma 1988: 63). După
cum am menţionat deja, spre deosebire de numele de localităţi ale căror denumiri
provin de la antroponime masculine, care constituie majoritatea, cele feminine sunt
mai puţine doar cantitativ, nu şi ca importanţă.
În toponimia actuală din Oltenia există un număr destul de mare de obiecte
geografice – bălţi, biserici, câmpuri, comune, culmi de deal, dealuri, heleştee,
islazuri, izvoare cu apă minerală, locuinţe izolate, mahalale, moşii, movile, munţi,
ogaşe, păduri, pâraie, părţi de sat, poieni, poteci, sate, silişti, văi, vâlcele, zăvoaie
etc. – aparţinând atât macro, cât, mai ales, microtoponimiei – cu denumiri
feminine. Acestea apar atât în nume de locuri simple (derivate sau nederivate), dar
şi analitice. Iată numai câteva exemple de astfel de toponime:
1. Simple
3
:
Aniţeasca (Mh), Benguleasca (Gj), Călineasca (Gj, Vl), Davideasca (Vl),
Pârvuleasca (Gj), Portăreasca (Ot), Salomireasca (Ot), Sărdăreasca (Vl),
Şerbăneasca (Gj, Vl); Armăşoaica (Gj), Bădoaica (Ot), Băgioaica (Dj), Bărboaica
(Gj), Cristinoaica (Mh), Dănoaica (Dj, Vl), Diţoaica (Vl), Dobroaica (Dj),
Oncioaica (Gj), Predoaica (Dj, Mh), Tomoaica (Gj); Băleasa (Gj, Ot),
Bogdăneasa (Vl), Călineasa (Vl), Chirculeasa (Dj), Cârnuleasa (Ot), Dăneasa
(Gj, Vl), Diaconeasa (Dj), Dumitreasa (Dj), Preoteasa (Vl), Surduleasa (Mh),
Şerbăneasa (Vl), Tocileasa (Vl), Todoreasa (Gj); Albinoaia (Vl), Aricioaia (Vl),
Avrămoaia (Gj), Băcănoaia (Dj), Bălănoaia (Gj), Băloaia (Vl), Băluţoaia (Gj, Ot,
Iustina BURCI


38
Vl), Bărboaia (Vl), Brânzoaia (Vl), Călinoaia (Vl), Chiriţoaia (Dj, Ot),
Dăscăloaia (Gj), Dragomiroaia (Dj, Ot), Răduţoaia (Gj), Sâmburoaia (Gj),
Străchinoaia (Vl), Tufănoaia (Mh), Turcoaia (Dj), Turturoaia (Vl); Deleanca (Vl),
Pădureanca (Dj), Pârscoveanca (Dj), Piersăceanca (Vl), Săceleanca (Gj);
Băcioasa (Dj), Băloasa (Dj, Vl); Brătăşanca (Vl); Stănaia (Dj); Bălana (Vl),
Baroana (Dj, Gj), Beteaga (Vl), Bunica (Dj), Cioanta (Mh), Ciorăpăreasa (Dj),
Ciorâca (Dj, Mh), Cojocăriţa (Mh), Coţofana (Dj, Vl), Dăscăliţa (Dj) etc.
2. Analitice:
• entopic + nume în genitiv (cu articol ante sau post pus): Cureaua Nicoliţei
(Dj); Dealu Călinei (Vl), ~ Floarei (Mh, Vl), ~ Liliei (Dj), ~ Radei (Gj), ~ Slăvesii
(Gj); Dosu Sandii (Dj); Ocina Sorei (Ot); Ogaşu Catalinei (Gj), ~ Neacşei (Dj), ~
Negrii (Mh); Ograda Mariei (Vl); Ştiubeiu lu Anica (Gj); Pădurea lu Florica (Dj),
~ Smarandei (Mh), ~ Sorei (Gj), ~ Stanii (Vl); Pârâu Bălaşii (Gj), ~ Cătălinii (Gj),
~ Cioantii (Vl), ~ Floarei (Gj), ~ Floroaichii (Gj); Plaţu Casandrii (Mh); Poiana
lu Gherghina (Mh, Vl), ~ Drăghinii (Mh), ~ Ilenii (Gj), ~ Mărioarei (Dj), ~
Măriţei (Vl), ~ Zoiţei (Gj); Pârâu Preotesii (Vl), ~ Puricioaichii (Gj); Piscu
Odrăsloasei (Vl); Poiana Brânzânoaiei (Mh); Rampa Floricăi (Ot); Scorborişu
Mătuşii (Mh); Scofa Liei (Dj); Scoruşu Cucoanei (Gj); Siliştea Dobrei (Gj); Teiu
Cârstoiei (Gj); Ţarina Liţei (Mh) etc.;
• entopic + nume în nominativ: Pârâu Rădiţa (Mh); Piscu Nicoliţa (Dj);
Vadu Mărica (Gj); Siliştea Dobra (Mh) etc.;
• toponime care păstrează vechea formulă de denominaţie, în care:
– o persoană masculină se raportează la una feminină: Curătura lui Mihai al
Ioanei (Vl); Ştiubeiu lu Gicu Stanchii (Gj), ~ lu Ion al Dinii (Mh), ~ lu Ion al Stanii
(Gj), ~ lu Luca a lu Soana (Vl), ~ lu Melache al Aniţî (Mh), ~ lu Nicu Bălaşii
(Mh), ~ lu Oane al Ioanei (Vl); Pădurea lu Dumitru a lui Mihai al Mândri (Gj), ~
lu Nicolae a lu Maria (Gj); Pivniţa lu Niţă al Vetii (Gj); Pârâu lu Gheorghe al Anii
(Gj), ~ lu Petru Ioanii (Gj), ~ lu Voicu Anghelinii (Gj); Plaţu lu Mărin al Floarii
(Mh); Podu lu Ion al Viţî (Dj), ~ lu Radu Păunii (Vl); Poiana Ion a Maricăi (Vl), ~
lu Gau al Firii (Gj) etc.;
– o persoană feminină se raportează la una masculină: Ştiubeiu Linii lu
Florea (Gj), ~ Leanii lu Albei (Dj); Via Măriei lu Păun (Gj); Uliţa Florica a lui
Gugul (Dj), ~ lu Ioana lu Cică (Dj), ~ lu Veta lu Chesan (Mh), ~ pe la Sevastiţa lu
Ion Matei (Dj);
– o persoană feminină se raportează la o altă persoană feminină: Ştiubeiu
Floarii Păunii (Gj); Poiana Linii Catrinii (Ot);
• localizare: Pârâu de la Năsturica (Vl); Piscu de la Via Ioanei (Gj); Podu
de la Berbecoaia (Dj), ~ de la Bogdăneasa (Ot), ~ de la ai Chiţii (Vl), ~ de la
Anghelina (Dj), ~ de la Chira (Dj), ~ de la Nae a lu Sanda (Mh), ~ la Nae al
Angliţăi (Gj), ~ la Nastasâia (Vl); Uliţa de la Sârboaica (Ot), ~ de la Spânoaica
(Dj), ~ de lângă Anastasâia (Gj); Valea de la Floricuţa (Dj); Vâlceaua de la
Anghilina (Vl) etc.;
• toponime în care apar persoane feminine a căror formulă de denominaţie
este completă, care exprimă grade de rudenie ori relaţii între membrii comunităţii:
PRENUMELE FEMININE – REPERE LOCALE ŞI SOCIALE
ÎN TOPONIMIA DIN OLTENIA

39
Piscu Floarei Meleroaei (Vl), ~ Mătuşii Floarea Meleroaia (Vl); Pădurea Propr.
Eliza Popescu (Dj); Dealu Mătuşii Floarii (Vl); Baba Floarea (Vl), Baba Ioana
(Mh); Baba Lupa (Dj), Baba Nedela (Dj), Baba Neta (Gj), Baba Opriţa (Dj), Baba
Rada (Dj), Baba Stana (Dj); Podu lu Baba Iovana (Dj) etc.
Din economie de spaţiu, nu putem reda în paginile articolului de faţă întregul
inventar al denumirilor geografice în care apar nume feminine. Este unul dintre
motivele pentru care ne-am oprit în special asupra acelora provenite de la nume de
botez feminine, devenite toponime. Iată-le redate mai jos, împreună cu formele de
relief care le poartă şi localizarea lor:
Albinuşa [pârâu, poiană or. Târgu Cărbuneşti – Gj];
Anicuţa [izvor cu apă minerală or. Băile Olăneşti – Vl];
Anuţa [pârâu s.c. Cezieni – Ot];
Augustina [vale s. Tabaci c. Vulpeni – Ot];
Aurora [sat c. Cujmir; comună – Mh];
Bogdana [ogaş, pădure s. Pinoasa c. Câlnic – Gj];
Brânduşa [sat c. Bistreţ; mahala, biserică m. Craiova; pârâu s.c. Măceşu de
Sus – Dj; deal s. Bârzeiu c. Berleşti; culme de deal, potecă s. Fântânele c. Urdari –
Gj; vale or. Baia de Aramă; vale s. Dobra c. Bălăciţa; moşie s. Balta Verde c.
Gogoşu – Mh; vale s. Rusăneşti c. Fârtăţeşti – Vl];
Călina [vale, pădure s. Prejoi s. Seculeşti c. Bulzeşti; baltă, silişte s.
Căciulăteşti c. Dobreşti – Dj; parte de sat, pădure s.c. Cernişoara; parte de sat s.
Văratici c. Costeşti; sat c. Costeşti; sat c. Prundeni; comună; deal s. Călina c.
Prundeni; vale s. Bătăşani s. Mărgineni c. Valea Mare – Vl];
Cârna [sat, moşie c. Goicea; comună; baltă s. Măceşu de Jos – Dj; sat or.
Târgu Cărbuneşti – Gj; pârâu or. Strehaia, s. Bâltanele c. Greci – Mh];
Chiajna [vale s. Tâlveşti c. Drăguţeşti – Gj; culme s. Gârbovăţu de Jos c.
Corcova; deal s.c. Corlăţel; deal s. Almăjel c. Vlădaia – Mh];
Chiriţa [deal s.c. Bolboşi – Gj; uliţă s. Bârsăneşti c. Mihăieşti – Vl];
Chivuţa [deal s. Şiacu c. Slivileşti – Gj];
Coca [pârâu s. Armăşeşti c. Cernişoara – Vl];
Constantina [vâlcea, pădure s. Piscani c. Brădeşti – Dj];
Constanţa [sat c. Breasta – Dj];
Costandina [vâlcea s. Valea Muierii de Jos c. Melineşti – Dj];
Dara [loc s. Olăneşti or. Băile Olăneşti; parte de sat s. Văleni c. Zătreni –
Vl];
Dăiana [movilă s. Preajba Mare m. Târgu Jiu – Gj];
Deia [vâlcea s. Băceşti s. Dealu Leului c. Stejari – Gj];
Dia [sat c. Predeşti; moşie c. Predeşti – Dj];
Diana [izvor cu apă minerală – Vl];
Didina [heleşteu s. Pleşoi c. Predeşti – Dj];
Dobriţa [loc s. Calopăru c. Borăscu; sat c. Runcu; comună; moşie, pârâu,
deal s. Dobriţa c. Runcu; munte s. Vălari c. Stăneşti – Gj; vâlcea s. Obislavu c.
Grădiştea – Vl];
Dona [parte de sat s. Zgubea c. Roşiile – Vl];
Iustina BURCI


40
Dospina [loc. s. Roşia-Jiu c. Fărcăşeşti – Gj];
Draghina [deal s.c. Isverna – Mh; pârâu s. Dobra c. Pleşoiu – Ot];
Drăghina [poiană s. Baloteşti c. Izvoru Bârzii – Mh];
Dumitra [munte s. Pleşa c. Bumbeşti-Jiu; pârâu s. Pleşa c. Bumbeşti-Jiu, s.
Gornăcel s. Sâmbotin c. Schela; pădure s. Bumbeşti-Jiu, s.c. Schela; stână, şes s.c.
Bumbeşti-Jiu – Gj];
Dumitrăşcuţa [poiană s.c. Cernişoara – Vl];
Duşa [pădure s. Artanu c. Negomir – Gj];
Elisabeta [fort; sat, loc or. Vânju Mare; comună – Mh];
Eufrosina [izvor de apă minerală – Vl];
Floarea [zăvoi s. Jilţu c. Turceni – Gj; munte s. Râu Vadului c. Câineni;
vâlcea s.c. Popeşti – Vl];
Florica [deal s.c. Ţuglui – Dj; poiană s. Albuleşti c. Dumbrava; baltă – Mh;
parte de sat c. Vârtop or. Corabia; sat or. Corabia – Ot];
Frosa [pădure s.c. Borăscu – Gj];
Galiţa [sat – Mh];
Gherghina [vâlcea s. Rupturile c. Murgaşi – Dj; s. Slăvuţa c. Cruşeţ, s. Barza
c. Dăneşti – Gj; vale s.c. Ştefăneşti – Vl];
Guica [baltă s. Greci c. Osica de Sus – Ot];
Iana [loc s. Puţuri c. Castranova; sat – Dj; loc s.c. Ioneşti; deal s. Arsuri c.
Schela; pârâu s. Lintea c. Scoarţa – Gj];
Ileana [poiană s.c. Cerăt; vale s. Răchita de Sus c. Seaca de Pădure – Dj];
Ilinca [poiană s. Târgu-Logreşti c. Logreşti – Gj];
Ilincuţa [baltă s. Vrata c. Gârla Mare – Mh];
Iliuţa [pădure s. Surpatele c. Frânceşti – Vl];
Ilona [deal, pădure, câmp s.c. Runcu – Gj];
Ioana [vale s. Şovarna de Jos c. Şovarna – Mh];
Ioniţa [locuinţă izolată – Gj];
Irina [munte s. Sălişte c. Malaia – Vl];
Ivana [izlaz, ogaş s. Bobaia c. Aninoasa; munte s.c. Baia de Fier; izlaz,
pădure s. Hăieşti s. Maghireşti s.c. Săcelu – Gj];
Lala [deal, vale, pădure s. Ghindeni c. Malu Mare – Dj; mahala s.c. Broşteni
– Mh];
Lia [pârâu s. Zorleşti c. Prigoria; s.c. Bumbeşti-Piţic; s. Drăgoieşti c. Crasna,
s. Hăieşti c. Săcelu; pădure s. Drăgoieşti c. Crasna – Gj];
Liana [loc s. Mecea c. Zătreni – Vl];
Lica [deal s. Pietroasa c. Valea Mare – Vl];
Macaria [munte s. Radoşi c. Crasna – Gj];
Marcela [teren arabil s.c. Galicea Mare – Dj];
Marga [culme de deal s.c. Jupâneşti; deal s.c. Turcineşti; ogaş s.c. Licurici;
vale s. Câlnicu de Sus, s. Didileşti c. Câlnic – Gj; deal s. Schitu Topolniţei c.
Izvoru Bârzei; luncă s. Ciovârnăşani c. Şişeşti; sat c. Godeanu – Mh; parte de sat,
deal, pârâu s. Popeşti c. Orleşti; deal s. Cuceşti c. Oteşani – Vl];
Marghioala [vâlcea s.c. Căpreni Gj];
PRENUMELE FEMININE – REPERE LOCALE ŞI SOCIALE
ÎN TOPONIMIA DIN OLTENIA

41
Maria [loc s.c. Vădastra – Ot; vâlcea s. Mileşti c. Făureşti; izvor de apă
minerală or. Băile Olăneşti – Vl];
Marica [vale s.c. Bumbeşti-Piţic – Gj];
Maricica [vad de moară m. Râmnicu Vâlcea – Vl];
Marina [vale s. Boia c. Jupâneşti – Gj];
Mariţa [baltă s. Mihăiţa c. Coţofenii din Dos – Dj; pârâu s.c. Polovragi – Gj;
sat c. Vaideeni; sat c. Slătioara – Vl];
Maruşca [vale s. Lunca, s. Ocniţa or. Ocnele Mari – Vl];
Mădălina [coastă s. Şerbăneşti c. Lăpuşata – Vl];
Mărica [vâlcea s.c. Bumbeşti-Piţic – Gj];
Mărioara [vâlcea s. Portăreşti c. Laloşu – Vl];
Măriuca [deal s. Luhuleşti c. Berleşti – Vl];
Măriuţa [sat or. Târgu Cărbuneşti; pârâu s. Târgu Cărbuneşti-Sat, s.
Ştefăneşti or. Târgu Cărbuneşti – Gj];
Mica [uliţă s. Căciulăteşti c. Dobreşti – Dj; munte s.c. Tismana – Gj];
Milica [uliţă s. Frasin c. Predeşti – Dj];
Milioara [pârâu s. Măciuca, s. Popeşti c. Măciuca; mlaştină s. Găneşti, s.
Olteţ, s. Zătreni c. Zătreni – Vl];
Nasta [baltă s. Săpata c. Măceşu de Jos – Dj; loc s. Dunăreni c. Goicea – Gj;
pantă s. Teiuşu c. Buneşti – Vl];
Nastasia [baltă s.c. Desa – Dj];
Năsturica [deal s.c. Turburea – Gj; pârâu s. Popeşti c. Sineşti – Vl];
Neacşa [păşune s.c. Drănic – Dj; munte s.c. Bărbăteşti; teren arabil s.
Portăreşti c. Laloşu – Vl];
Neaga [bot de deal s. Ploştina or. Motru; râpă or. Motru; loc s. Pociovaliştea
or. Novaci – Gj];
Nica [pârâu s. Grui c. Muşeteşti; pădure s. Stănceşti-Larga c. Muşeteşti –
Gj];
Oana [vâlcea s.c. Fărcaşu; fâneţe s.c. Greceşti – Dj; pârâiaş s. Rădineşti c.
Dănciuleşti – Gj];
Odrica [vâlcea s.c. Fărcaş – Dj];
Olea [deal s.c. Măldăreşti – Vl];
Olga [loc arabil s. Găneşti s. Lăcustenii de Sus c. Zătreni – Vl];
Opriţa [pârâu s. Ursaţi m. Târgu Jiu – Gj; fântână s. Izvorălu c. Tâmna –
Mh];
Paraschiva [teren arabil s.c. Licurici – Gj];
Păpuşa [deal s.c Căpreni; pădure, vale s. Cornetu c. Căpreni; munte s.
Pociovaliştea or. Novaci, s. Cernădia c. Baia de Fier – Gj; schit c. Creţeşti; deal s.c.
Mateieşti – Vl];
Pătruţa [poiană c. Fratoştiţa or. Filiaşi–Dj; vale s. Mierea c. Ghioroiu–Vl];
Păuna [baltă s.c. Desa; vâlcea s. Rupturile c. Murgaşi – Dj; izlaz or. Novaci
– Gj; pădure s. Cremenea c. Tâmna – Mh];
Petra [vale s. Valea Motrului c. Văgiuleşti – Gj; sat c. Bâcleş; comună;
moşie s. Petra c. Bâcleş – Mh];
Iustina BURCI


42
Rada [baltă s.c. Ciupercenii Noi – Dj; vale s. Strâmtu c. Slivileşti – Gj; deal
s. Selişteni c. Husnicioara – Mh; loc agricol or. Balş – Ot];
Rădiţa [sat – Ot; vale s. Lovadia or. Băile Olăneşti – Vl];
Răduţa [deal s. Strâmtu c. Slivileşti – Gj];
Răfăila [ogaş, loc de muncă, izlaz, deal s. Busu c. Greceşti – Dj];
Safta [baltă s.c. Ciupercenii Noi – Dj];
Sanda [poiană s. Neguleşti c. Bărbăteşti – Vl];
Sara [vale s. Pojogeni or. Târgu Cărbuneşti – Gj];
Săvătia [teren agricol s. Văleni c. Brâncoveni – Ot];
Sida [vârf de munte – Vl];
Sinca [teren agricol s. Mosoroasa s. Olăneşti or. Băile Olăneşti – Vl];
Slăvuţa [sat c. Cruşeţ; deal, moşie, pădure, pârâu, vale s. Slăvuţa c. Cruşeţ;
comună – Gj];
Smaranda [teren arabil s. Motoci c. Mischii – Dj];
Stana [teren agricol s.c. Negomir – Gj];
Stanca [movilă s. Hunia c. Maglavit – Dj; pădure s. Cocorova c. Turburea –
Gj];
Stăncuţa [moşie s.c. Negomir – Gj];
Sulfina [loc s.c. Maglavit – Dj];
Şerbana [teren arabil s.c. Lădeşti – Vl];
Ştefana [parte de sat s.c. Ioneşti – Vl];
Tica [parte de sat s.c. Bustuchin – Gj];
Tita [moşie – Dj];
Tiţa [poiană s.c. Cernişoara – Vl];
Tofia [deal or. Balş – Ot];
Tolia [pârâu s. Ursaţi m. Târgu Jiu – Gj];
Tudosia [deal s. Podu Grosului c. Bâcleş – Mh];
Tutana [teren arabil s.c. Bistreţu – Dj];
Valica [parte de sat s.c. Amărăştii de Jos – Dj];
Vica [loc s. Pojogeni or. Târgu Cărbuneşti; podgorie s. Bobu c. Scoarţa –
Gj];
Vlăicuţa [vâlcea s. Gaia c. Murgaşi – Dj];
Voica [deal s. Bala de Sus c. Bala–Mh; pădure s. Groşi c. Cernişoara – Vl];
Voinica [stână – Vl];
Voislava [pârâu s. Negoieşti c. Melineşti – Dj].
O primă observaţie care se poate face asupra antroponimelor de mai sus este
aceea că ele au intrat în toponimie prin transfer, în forma în care au circulat ca
nume de botez. Acestea sunt prenume feminine:
– propriu-zise: Aurora, Chiajna, Dăiana, Diana, Dospina, Elisabeta,
Eufrosina, Floarea, Ileana, Ilinca, Ioana, Iolana, Irina, Liana, Marcela,
Marghioala, Maria, Mădălina, Nastasia, Neaga, Olga, Paraschiva, Safta,
Smaranda, Tudosia, Voica etc.
– diminutive: Anicuţa, Anuţa, Florica, Ilincuţa, Ioniţa, Marica, Maricica,
Mariţa, Măriuca, Măriuţa, Maruşca, Rădiţa, Slăvuţa, Stăncuţa, Vlăicuţa etc.
PRENUMELE FEMININE – REPERE LOCALE ŞI SOCIALE
ÎN TOPONIMIA DIN OLTENIA

43
– hipocoristice: Coca, Dara, Deia, Dia, Dona, Duşa, Frosa, Lala, Lia, Lica,
Marga, Mica, Nasta, Nica, Olea, Sanda, Sida, Tica, Tita, Tiţa etc.
Câteva dintre ele sunt formate de la nume masculine (Bogdana, Constantina,
Constandina, Dobriţa, Dumitra, Macaria, Neacşa, Opriţa, Pătruţa, Petra, Răfăila,
Şerbana, Ştefana etc.), în timp ce altele provin din porecle (derivate sau nu), care
au, ca nume de persoană, o vechime mare în antroponimia noastră: Albinuşa,
Brânduşa, Cârna, Năsturica, Păpuşa, Sulfina, Voinica etc.
Din punctul de vedere al originii lor, prenumele citate anterior sunt, în
general, fie slave laice (Cheajna, Deica, Neaga, Olga, Rada, Stana, Stanca, Voica,
Voislava etc.), fie româneşti laice (Brânduşa, Floarea, Năsturica, Păpuşa, Păuna
etc.) ori ecleziastice (Despina, Elisabeta, Ioana, Irina, Maria, Marina, Paraschiva,
Todosia etc.).
Şansa acestor nume de a se regăsi în toponimie creşte cu atât mai mult, cu
cât este mai frecvent numele respectiv în antroponimie. Criteriul enunţat nu este
însă unul hotărâtor. În cazul acestui tip toponimic intervin şi alţi factori, legaţi „de
aspecte social-istorice, printre care forma de proprietate s-ar putea să aibă un rol
esenţial” (Toma 1988: 65), de gradul de participare a persoanelor feminine la viaţa
unei comunităţi, mai mult sau mai puţin restrânse, şi, nu în ultimul rând, de poziţia
ocupată de acestea în cadrul familiei. În alte cazuri, mai ales în microtoponimie,
multe nume de locuri sunt rodul întâmplării, al unui eveniment în urma căruia
prenumele unei persoane a fost asociat cu locul respectiv. Ulterior, pe măsură ce
lucrurile au evoluat, iar condiţiile sociale s-au schimbat, „nu se mai arată, ca
odinioară, un raport de filiaţie între întemeietorul satului şi locuitorii acestuia sau
unul de proprietate între stăpânul lui şi moşia respectivă, ci se cinsteşte un membru
al familiei, un prieten etc.” (Iordan 1963: 177). Nemaifiind vorba de raporturi
juridice sau economice, sexul, adică starea civilă a „naşului”, nu mai conta (Iordan
1963: 177).
Odată pătruns în toponimie, numele se poate multiplica, în sensul că poate
trece de la un obiect la altul. Astfel, mai multe obiecte geografice din perimetrul
unui sat sau unei comune pot purta aceeaşi denumire. În localitatea Bumbeşti-Jiu
din Gorj, un munte, un pârâu, o pădure, o stână şi un şes se numesc Dumitra.
Numele a fost transferat de la munte către toate celelalte forme de relief.
În materialul analizat am întâlnit şi câteva toponime care au la bază nume de
grup, formate de la prenume feminine: Ancuţeşti, Anuţeşti, Catrineşti. În aceste
cazuri, clanul familial s-a constituit în jurul unei femei – Anca, Anuţa, Catrina – la
al cărei prenume s-au raportat toţi urmaşii.
Într-o altă situaţie este vorba despre simplificarea denumirii prin pierderea
sau renunţarea la unul dintre termeni: în satul Ociogi comuna Brâncoveni (Ot) un
loc este denumit Rachirii (np. Rachira, la genitiv); forma de genitiv indică faptul
că a existat un entopic care, cu timpul, a fost omis. Un alt teren arabil, din comuna
Bălăneşti (Gj), şi-a primit numele de la un antroponim masculin derivat de la unul
feminin: Săftoiu. Aceeaşi situaţie este şi în cazul (Dealu) Brânduşu, deal în
comunele Bălăciţa şi Vlădaia din judeţul Mehedinţi.
Iustina BURCI


44
Numele de locuri ne transmit informaţii despre realităţile din trecut. Acestea
pot furniza date importante în ceea ce priveşte reconstituirea anumitor etape din
istoria limbii, dar şi din istoria societăţii umane; ele reflectă, în cazul nostru – prin
frecvenţă şi structură – imaginea locului şi rolului pe care l-au ocupat femeile în
cadrul familiei ori al colectivităţii în epocile mai îndepărtate.

NOTE

1
Exemplele au fost extrase din Corneliu Reguş, Aspazia Reguş, op. cit.
2
Ibidem. Antroponime în care articolul posesiv a făcut corp comun cu numele feminine se întâlnesc
mai ales în Moldova: Aancuţei, Acatincăi, Aelenei, Agafiţei, Aioanei, Airinii, Amăricuţei,
Amarinei, Aoanei, Aprofirii, Asiminei, Aştefanei, Atudoricăi, Aulienii, Azoicăi; Alexandrei,
Anei, Aristiţei, Casandrei, Dochiţei, Elenei, Floarei, Ilenei, Măriuţei, Sofiţei, Zamfirei; Aane,
Adochiţa, Adomnica, Agafiţa, Ailinca, Amaria, Amariţa, Asalomia, Avasilca.
3
Provenienţa lor este diferită: de la un prenume feminin (Aniţeasca, Cristinoaica etc.), masculin
(Davideasca, Tomoaica etc.), poreclă sau supranume (Armăşoaica, Sărdăreasca etc.).

BIBLIOGRAFIE

Bolocan, Gheorghe, Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, vol. 1 (A-B),
Craiova, Editura Universitaria, 1993 şi urm. (Bolocan 1993)
Coteanu, Ion, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Bucureşti,
1969. (Coteanu 1969)
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, 1963. (Iordan 1963)
Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. (Iordan 1983)
Reguş, Corneliu, Reguş, Aspazia, Antroponimia feminină din documentele interne.
Sec. XIV-XVI, în SCO, nr. 1/1995, Craiova, Editura Universitaria. (Reguş
1955)
Toma, Ion, Toponimia Olteniei, Craiova, Reprografia Universităţii din Craiova,
1988. (Toma 1988)
Paşca, Şt., Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936
(Paşca 1936).

ABSTRACT

Most place names, derived from anthroponyms, have a masculine form. This
thing can be explained if we take into account the central role played by men in
family life and in society. Only in their absence (as a result of decease, army, etc.,
generally speaking, of their prolonged absence from home), or when a man
entered, by marriage, into a woman’s household, this time, was the whole family
referred to by the latter’s name.
This paper attempts to trace the extent to which feminine first names belong
to Oltenian toponyms.
Key words: feminine first names, transfer, toponymy

HYPO/HYPER/CO-DISCOURS: TROIS PLANS
DISCURSIFS DE L’ÉTYMOLOGIE SOCIALE

Cecilia CONDEI


DÉMARCHE THÉORIQUE
Notre contribution est le résultat d’une orientation récente qui permet
plusieurs réponses aux questions portant sur la source et l’origine du sens des mots,
sur les référents, l’évolution en fonction des destinataires, etc.
Une problématique visant les unités du discours dictionnairique ne peut pas
éviter le facteur social, ce qui nous fera envisager les trois plans discursifs de base :
- l’hypo-discours, pour suivre la quête des origines et les évolutions des
mots,
- le co-discours, sur lequel nous allons insister, étant donné sa structure qui
combine plusieurs énonciations parentes,
- l’hyper-discours, secteur qui exploite « les sens construits par les mots mis
en texte, avec les intentionnalités et les enjeux sous – tendus » (Charaudeau,
Maingueneau 2002: 241)
Un tel parcours, proposé par l’ouvrage de Patrick Charaudeau et Dominique
Maingueneau (2002: 240-241) pour la problématique de l’étymologie sociale, nous
allons l’exploiter pour l’étude d’un genre discursif que l’on tient proche du
« texte » (stéréotype encore vivant dans le monde universitaire roumain) et non pas
de « discours », comme il se doit : il s’agit du discours des dictionnaires de langue.
Nous allons appliquer le schéma à l’étude de deux coordonnées :
(i) les représentations collectives que l’on se fait de soi, de sa propre identité,
et de l’Autre, telles qu’elles sont véhiculées par les dictionnaires, ainsi que les
formes d’articulation du « texte » et du « discours »,
(ii) le point de vue qui oriente le(s) concepteur(s) des dictionnaires et qui
le(s) fait choisir tel ou tel extrait comme exemple. Nous aurons donc un regard du
côté du monde oriental vers le monde occidental et un autre, dans la direction
inverse.

LE PLAN DE L’HYPO-DISCOURS
Identité et altérité dans les dictionnaires : étymologie et historique.
Les traits communs de l’altérité et de l’identité les font apparaître ensemble,
par exemple dans le Trésor de la Langue Française
1
, (désormais TLFi) et dans le
Dictionnaire de l’Académie française
2
(désormais DA). Une séparation ultérieure
détermine l’apparition de deux groupes selon que les traits visent la ressemblance
ou la dissemblance.
Les deux mots sont empruntés du bas latin, mais attestés à des époques
différentes. En 1270 on signale altérité « altération, changement », quatre siècles
plus tard, chez Bossuet, en 1697, le mot désigne « qualité de ce qui est autre »
Cecilia CONDEI


46
(d’après TLFi). Identité est signalé au début du XIV
e
siècle (sous la forme de
ydemtite) : « ce qui fait qu'une chose, une personne est la même qu'une autre, qu'il
n'existe aucune différence entre elles » (d’après TLFi). Dans le Dictionnaire
étymologique de la langue françoise (1750), Gilles Ménage ne retient ni altérité, ni
identité, mais un siècle plus tard, Jean-Baptiste – Bonaventure de Roquefort –
Flaméricourt dans son Dictionnaire étymologique (1829) présente identité comme
« ressemblance des idées, qualité des choses identiques. Identitas »
Un tel parcours nous permet d’observer la manière dont les énonciateurs
ressentent et refaçonnent les mots et nous ouvre la perspective vers l’histoire des
mentalités, des représentations conçues comme des évaluations sociales.

LE PLAN DU CO-DISCOURS
Ce plan fait référence aux discours autres, prend en compte les éléments
situationnels (temps, lieu, acteurs), considère les textes comme traversés par un
permanent dialogisme et diversifie les sens en fonction des « places de pouvoir, les
consensus relatifs et les antagonismes sémantiques dont ils sont à la foi l’objet et
l’instrument » (Charaudeau, Maingueneau 2002: 241). C’est à ce niveau que
fonctionnent les stéréotypes.
L’image de l’Autre se fixe quelquefois dans un schème, dans un cliché. Les
relations entre les individus sont facilitées par une opération de simplification de la
réalité et de création des classes possédant une forte homogénéité interne : des
stéréotypes. Ainsi, l’identité personnelle, de groupe ou nationale se construit en
opposition aux autres et l’autre est défini tenant compte de la diversité, ce qui
conduit aux stéréotypes. Le terme stéréotype a une origine relativement récente. Sa
forme abrégée (stéréo) nous rappelle l’imprimerie où il est utilisé pour « cliché
métallique en relief ». TLFi trace son chemin : en 1796, l’adjectif stéréotype a le
sens « imprimé avec des caractères stéréotypes », en 1803, le mot réfère au « cliché
obtenu par coulage de plomb dans un flan ou une empreinte ”. En 1810 on parle
déjà des ouvrages imprimés avec des stéréotypes et en 1836, Stendhal utilise
l’expression « volumes stéréotypes » au sens de « volumes imprimés à l’aide des
stéréotypes »
Le sens général développe l’idée de fixité qu’accompagne chaque objet
qualifié comme stéréotypé. Étudié par Walter Lippmann (dans l’Opinion publique,
1922), présenté comme médiateur entre nous et le réel, comme un filtre utilisé
quotidiennement, le stéréotype bénéficie récemment des définitions qui soulignent
son caractère de fixité et de rigidité (Louis Marie Morfaux 1980, Gustave-Nicolas
Ficher 1996, Ruth Amossy 1991). Une ouverture vers la bivalence persiste dans la
plupart des démarches de définition, comme résultat de deux prises de positions :
l’une qui l’envisage soulignant sa péjoration (jugement non critique, un « savoir de
seconde main » comme dans Amossy & Herschberg-Pierrot 2000: 28) l’autre
soulignant sa fonction constructive. Nous tiendrons compte de cette bivalence dans
ce qui suit.


HYPO/HYPER/CO-DISCOURS: TROIS PLANS DISCURSIFS
DE L’ÉTYMOLOGIE SOCIALE

47
Stéréotypie et représentation sociale
Le stéréotype a, selon Maddalena de Carlo, deux formes : le stéréotype
dévalorisant – « pour ceux qui occupent un espace proche du nôtre » et le
stéréotype de l’exotisme – « pour les cultures lointaines » (Carlo 1998: 86). En fait,
le stéréotype est lié à la formation de l’identité parce qu’en essayant de le
démonter, de l’affronter, nous contribuons puissamment à faire de nous ce que
nous sommes. Le stéréotype se présente donc, comme une hypergénéralisation
(idem).
Il y a des similitudes entre stéréotype et représentation sociale, dont la
paternité réelle est attribuée à Émile Durkheim (1857-1918). Pour Jean Clenet, la
représentation est le lien, le rapport qu’une personne ou un collectif a avec
l’organisation et l’environnement (cf. Clenet, 1998: 70). Serge Moscovici consacre
aux représentations une bonne partie de ses travaux. Amossy et Hercheberg (2000:
50) parle d’un « rapport établi entre la vision d’un objet donné avec l’appartenance
socioculturelle du sujet » réitérant une définition de la représentation sociale,
reprise de Jodelet (1989: 36) « forme de connaissance, socialement élaborée et
partagée, ayant une visée pratique et concourant à la construction d’une réalité
commune à un ensemble social ».
Nous retenons aussi la différence stéréotype/représentation sociale, d’après
Jean Maisonneuve (1989: 146), le caractère d’indicateur du stéréotype contre la
désignation d’un univers d’opinions, trait spécifique pour la représentation sociale.
Selon lui, le stéréotype est grossier, brutale, rigide, basé sur l’ « essentialisme
simpliste où la généralisation porte à la fois sur l’extension : attribution de mêmes
traits à tous êtres ou objets désignables par un même mot […] - sur la
compréhension : par simplification extrême des traits exprimables par des mots »
(1989: 141). Le stéréotype incline donc vers le côté péjoratif, la représentation
sociale vers les aspects constructifs du schème collectif. La représentation sociale
ne porte pas de connotations négatives.

LE PLAN DE L’HYPER-DISCOURS
Le dernier plan est celui de l’hyper-discours, celui qui approche le plus
possible « discours dictionnairique » et « texte », car il se réfère aux mots mis en
texte. Le rôle du dictionnaire est d’éclaircir, de fournir une information, la plus
neutre possible, mais les mots ne peuvent pas fonctionner en dehors des stratégies
de discours, que nous considérons ainsi que Bonnafous et Tournier (1995 :75)
comme des « conditions de production d’un discours ». Observés de cette
perspective, les dictionnaires qui forment notre corpus n’inscrivent pas les mêmes
conditions de production d’un discours, ni les mêmes buts.

Représentations collectives et stéréotypie dans le discours
lexicographique
Le geste d’ouvrir un dictionnaire est la suite normale de l’envie de connaître,
de parfaire les connaissances, de s’instruire et implique à la fois le public et les
lexicographes dans une activité dont le trajet scientifique n’est nié par personne. Le
Cecilia CONDEI


48
dictionnaire forme ou façonne les idées que l’on se fait de l’Autre, permet l’accès à
des représentations ou à des stéréotypes tout prêts, présentés d’une manière abrupte
et en habit d’autorité, le dictionnaire étant un outil scientifique.
Nous nous sommes limitée pour illustrer les caractéristiques de ce plan, à
trois dictionnaires : un dictionnaire français-roumain, l’œuvre de Const. Şăineanu,
Ve édition, et deux autres, déjà mentionnés, Le Dictionnaire de l’Académie
française et le Trésor de la langue française, en versions informatisées.

Le regard de l’Europe Orientale vers le monde occidental prend en
compte les habitants et leurs langues.
Deux entrées du Dictionnaire de Const. Şăineanu nous renvoie vers les
Belges et la Belgique et vers la France.
BELGE, a. şi s. Belgian, (locuitor) din Belgia.[v. Suplimentu] (Şăineanu,
1928: 81)
Dans son supplément
3
:
BELGE f. 1. Lulea belgiană din lut; 2. Tip.distribué à labelge, împărţit
alandala. a.1. épouse édition belge, cocotă ; 2. Tip. manuscrit belge, carte
tipărită la Paris care servă de manuscrit tipografilor din Belgia pentru a
contraface lucrarea, manuscrit tipărit.
BELGIQUE f. la fuite en Belgique, fugă grabnică în altă ţară din cauză de
faliment sau de sfeterisire de bani. (Şăineanu 1928: 862)
FRANÇAIS, E a. francez, franţuzesc. s. Francez. m. limba franceză : dans
un bon français într-o bună franţuzească curată. adv. franţuzeşte : cela n’est
pas français : a) asta nu-i franţuzeşte ; b) asta nu se înţelege ; c) aşa nu
procedează un francez ; parlez-moi donc français, dar vorbeşte ca oamenii,
dacă vrei să te înţeleg ; fam. j’entends le français, te pricep acum ; d) à la
française, după moda franceză. (Şăineanu, 1928 : 350).

Ce qu’on remarque c’est le côté stéréotypé qui vise les représentations créées
par les mots-vedette du Supplément. Si à la belge balance visiblement vers le
négatif, à la française semble rester dans une zone neutre, non-subjective.

Le regard de l’Europe Occidentale vers le monde oriental, vision des
langues et des habitants.
a) Les dictionnaires mentionnent les caractéristiques d’une langue et
l’appartenance à une branche, comme dans le cas de ROUMAIN, aine, entrée d’où
nous ne retenons que les informations relatives à la langue roumaine :
« II. Subst. masc. Langue romane parlée en Roumanie. L'idée toute nue de
rouge, mais d'une petite chose rouge, encore d'une goutte de pourpre, se
rencontre dans l'ancien français rubitz (...); dans le silicien russulida et dans
le roumain, rushcutça (GOURMONT, Esthét. lang. fr., 1899, p. 199) »
(TLFi).


HYPO/HYPER/CO-DISCOURS: TROIS PLANS DISCURSIFS
DE L’ÉTYMOLOGIE SOCIALE

49
Sur le bulgare nous apprenons :
« Subst. masc., LING. Langue slave parlée en Bulgarie : 3. Ce n'est pas par
hasard que l'albanais, le bulgare et le roumain rejettent pareillement l'article
défini après le substantif et l'y agrègent. Arts et litt. dans la société contemp.,
1936, p. 5204 » (TLFi).

Le discours lexicographique du TLFi mélange deux perspectives : celle du
lexicographe et celle de l’œuvre dont on emprunte les citations. La deuxième est
cantonnée dans la subjectivité. Comparons les citations extraites de Gourmont et
Beauvoir aux autres, Vendryes, Saussure, et la position équidistante de Mérimée
(citations de TFLi) à d’autres types, véhiculés par DA.

L’hongrois semble laisser plus d’espace aux manifestations spirituelles:

« LING. subst. masc. sing. Langue finno-ougrienne parlée en Hongrie. Si
vous saviez comme je suis spirituel en hongrois! (BEAUVOIR, Mém. j. fille,
1958, p. 299) » (TLFi).
Étymol. et Hist. 1. XIII
e
s. subst. « habitant de la Hongrie » ([JEAN
BODEL], Saxons, éd. E. Stengel, 4616); 2. 2
e
moitié du XIII
e
s. adj. « de
Hongrie » (Gaufrey, éd. F. Guessard et P. Chabaille, p. 308); 3. 1701 subst. «
langue finno-ougrienne parlée en Hongrie » (FUR.). Dér. de Hongre «
Hongrois », v. hongre; suff. -ois*.(TLFi)
HONGROIS, -OISE, adj. et subst. De Hongrie.
A. (Celui, celle) qui habite la Hongrie ou qui en est originaire. Des
Russes et des Italiens ont fui leur patrie, les Hongrois ont évacué en masse
les territoires devenus roumains (J.-R.BLOCH, Dest. du S., 1931, p. 139) :
1. Je me souviens encore de ce train qui s'arrêta longuement en face du nôtre
près d' Oppeln, sur les voies de garage où l'on nous avait détournés, pour
laisser le passage aux renforts allemands et hongrois qui filaient à toute
allure dans la direction du front russe, avec leurs tanks et leurs canons.
AMBRIÈRE, Gdes vac., 1946, p. 303. (TLFi)

Pour la langue des Slaves on suit le même parcours discursif-explicatif :

ESCLAVE n. XII
e
siècle. Emprunté du latin médiéval sclavus, de même
sens, autre forme de slavus, «slave», parce que, durant le haut Moyen Âge,
de nombreux Slaves furent réduits en esclavage par les Germains et les
Byzantins.(DA)
Par ses caractères, le slave chevauche sur l'iranien et le germanique, ce qui
est conforme à la répartition géographique de ces langues (SAUSS. 1916, p.
279). Dans le slave du sud, le nom de la rose est devenu celui de la fleur en
général (VENDRYES, Langage, 1921, p. 237).(TLFI)
Cecilia CONDEI


50
Parler une langue slave. Les verbes slaves prennent un sens futur en se
combinant avec une préposition (MÉRIMÉE, Dern. nouv., 1869, p. 136)
(TLFI).
Le discours de Mérimée se place dans le voisinage d’une séquence
discursive explicative.

Le DA attire l’attention sur l’individualité de la langue russe.
« Les déclinaisons animée et inanimée du russe » (DA) . 2. GRAMM. Le cas
instrumental ou, subst., l'instrumental, dans certaines langues à déclinaisons,
le cas qui sert principalement à désigner l'instrument, le moyen. Le russe
possède un instrumental » (idem).

b) Les dictionnaires donnent aussi des détails sur l’écriture. Pour le slave,
l’information vise le cyrillique et le glagolitique, le premier inspiré de l’alphabet
grec, utilisé notamment pour la transcription du russe et du bulgare, le deuxième
utilisé dans plusieurs pays de l’Europe centrale.
*CYRILLIQUE (les deux l se prononcent sans mouillure) adj. XIX
e
siècle.
Dérivé du nom de saint Cyrille. […]Écriture cyrillique. Caractères
cyrilliques. Subst. Le cyrillique a emprunté certains signes de l'alphabet
grec (DA)
*GLAGOLITIQUE adj. XIX
e
siècle. […]Dérivé du slavon glagol, nom
d'un ancien alphabet slavon.[…]. Le glagolitique et le cyrillique. Certaines
liturgies d'Europe centrale ont été transmises dans l'écriture glagolitique
(DA)

Les détails concernant l’étymologie et l’historique des noms de nos voisins
diffèrent du point de vue quantitatif et qualitatif dans les deux dictionnaires, selon
la visée de chacun. En suivant l’évolution temporelle, slave, sous la forme esclavus
est attesté depuis 1573, en même temps que les Hongres.
« Hongroi,se adj. Dérivé de l’ancien Hongre, du latin médiéval. Hungarus
existe depuis le XVIII e s. (DA)
« 1. 1573 subst. masc. les Hongres et Sclaves « les Slaves étant les peuples
d'Europe centrale et orientale dont les langues sont apparentées » (F.
BAUDUIN, trad.: J. HERBURT DE FULSTIN, Hist. des roys et princes de
Poloigne, Feuille G ds QUEM. DDL t. 26); 1713 slave adj. (MÉNAGE,
Menagiana, ou Bons mots, rencontres agréables [...] de M. Ménage, vol. 2,
356, ibid., t. 7); 2. 1827 sang slave « propre à ce groupe ethnique »
(STENDHAL, Armance, pp. 119-120); 3. 1827 ling. subst. masc.
(MÉRIMÉE, Guzla, p. 132). Du lat. médiév. sclavus « slave », Sclavini «
peuple voisin des Bulgares, les Esclavons ». (TLFi)

Bulgare apparaît un peu plus tard, en 1606 :

HYPO/HYPER/CO-DISCOURS: TROIS PLANS DISCURSIFS
DE L’ÉTYMOLOGIE SOCIALE

51
« bulgaire (NICOT avec renvoi à burgaire); 1732 bulgare (Trév.); 1835 adj.
(LAMARTINE, Voyage en Orient, t. 4, p. 444).
Empr. au b. lat. Bulgares ou Bulgari, attesté sous la forme Vulgares, V
e
-VI
e

s. (ENNODIUS, Opusc., 1, 19, p. 266, 16 dans TLL s.v., 2240, 35) et
Bulgares VI
e
s. (CASSIOD., Var., 8, 10, 4, ibid. 2240, 37); v. Kl. Pauly, s.v.
Bulgaroi; (TLFi)

L’image de l’habitant est liée à celle d’une personnalité. Pour le « roumain »
les auteurs du dictionnaire ont retenu le nom de Konrad Bercovici, bien que ni le
nom, ni le prénom ne le rangent pas parmi les Roumains, ni son œuvre ne lui
accorde l’attribut de personnalité représentative pour la culture roumaine.

B. Adj. et subst. (Celui, celle) qui habite la Roumanie ou qui en est
originaire. L'écrivain roumain Konrad Bercovici s'est spécialisé dans la
description de ces quartiers étrangers (MORAND, New-York, 1930, p. 78).
(TLFI)

Dans le cas du « roumain » substantif, le discours glisse vers le côté négatif :

L'Orient, passe encore, se disait-il, mais l'Orient se dégradera: j'aurai l'air
d'un vieux Roumain ( NIZAN, Conspir., 1938, p. 110).(TLFi)
A. Adj. Qui est relatif, qui est propre à la Roumanie ou à ses habitants.
Phénomène analogue à celui qui, dans le peuple roumain, fait que le nom de
Ronsard est connu comme celui d'un grand seigneur, tandis que son oeuvre
poétique y est inconnue (PROUST, Sodome, 1922, p. 902). (TLFi)

Le côté positif est souligné par Lamartine :

«II. Subst. Celui, celle qui habite la Bulgarie ou qui en est originaire :
2. Notre voyage dans la Turquie d'Europe, chez les Bulgares et chez les
Serviens, a été, de la part des Turcs, des Bulgares et des Serviens, un
enchaînement continuel de prévenances, d'hospitalité, de bontés
inexprimables. LAMARTINE, Correspondance, 1833, p. 343 ». (TLFi)
Le peuple bulgare, les villes, les coutumes bulgares. Le yaourt, le ferment
bulgare. Subst. Un, une Bulgare, personne qui est originaire de Bulgarie ou
qui a la nationalité de ce pays (DA)

Le côté bohème caractérise les Hongrois
« [En parlant d'une collectivité] Le peuple hongrois. La nation bohème et
hongroise, les Tyroliens et les Flamands, qui composoient autrefois la
monarchie, ont tous plus de vivacité naturelle que les véritables Autrichiens
(STAËL, Allemagne, t. 1, 1810, p. 103) » (TLFi). La rêverie sauvage des
nomades de la steppe hongroise (FAURE, Hist. art, 1914, p. 509) (TLFi).

Cecilia CONDEI


52
La mode est non seulement grecque, mais aussi hongroise :
« À la hongroise. À la manière des Hongrois. Un pantalon de casimir
amarante avec des ornements et broderies d'or à la hongroise (SAND, Hist.
vie, t. 2, 1855, p. 198) » (TLFi). Derrière chaque tronc, elle croyait voir
quelqu'un en lévite noire et bottes à la hongroise, et elle se hâtait, serrant le
bouton au creux de sa paume (POURRAT, Gaspard, 1925, p. 209). (TLFi)

Les Russes s’individualisent par leurs fourrures :
ASTRAKAN n. m. XVIII
e
siècle. Emprunté du russe Astrakhan, nom d'une
ville de Russie. Fourrure de jeune agneau, à laine frisée. Astrakan noir. Un
bonnet d'astrakan. Un manteau en pattes d'astrakan (DA)

Des informations sur la manière d’être et de penser sont également présentes
dans les dictionnaires. TLFi retient le fait de pouvoir parler de roumanisme,
attitude imprégnée par des traces de mysticisme:
« Roumanisme, subst. masc. Esprit, attitude, façon d'être et de penser
caractérisant ce qui est roumain. Liviu Rebreanu (...) décrit les crises de
conscience d'un lieutenant transilvain qui s'est, au début de la guerre,
engagé dans l'armée impériale et royale. Il y a là une note de mysticisme qui
s'allie à certaines formes de la piété orthodoxe et sur le roumanisme profond
de laquelle on ne saurait se méprendre (Arts et litt., 1936, p. 52-5). »

On n’a pas, dans ce cas une façon d’être ou de penser caractéristique pour les
bulgares, ni pour les albanais, comme il y en a pour les roumains ou pour les grecs,
mentionnée deux fois dans le TLFi.
Il est à souligner la présence de l’adjectif bulgarisé, dans TLFI :

« À qui on a donné une forme bulgare. Coczani s'était souvenu à point de ce
prénom de Mathieu, qui, bulgarisé, se muait en un Maté sensationnel; et il
avait décidé son poète à américaniser Jemmequin en « Jemm » (R.
MARTIN DU GARD, Devenir, 1909, p. 71) »(TLFi).
« Slaviser, verbe trans., rare, littér. Rendre quelqu'un slave en lui imposant
la domination, la langue, la culture slaves; donner (à quelqu'un, à quelque
chose) un caractère slave. Les Bulgares sont d'origine ougrienne (...) et
s'établirent (...) en Mésie, après avoir soumis les Slaves; depuis, ils se sont
complètement slavisés. (...) ils ont la face large et aplatie; 63 pour 100 ont
des cheveux et des yeux foncés; environ 50 pour 100 ont la peau brunâtre
(HADDON, Races hum., trad. par A. Van Gennep, 1930, p. 131) (TLFi)
REM. Slavophile, adj. et subst. a) (Celui) qui est favorable aux Slaves, à
leur civilisation. (Dict. XIX
e
et XX
e
s.). b) [Dep. la fin du XIX
e
s.] (Celui)
qui, en Russie, se montre attaché aux valeurs traditionnelles slaves et
s'oppose à l'influence occidentale. Un soulèvement populaire contre le
régime paraît hautement improbable. La seule chose que l'on puisse
raisonnablement espérer, c'est de voir se poursuivre le processus de
HYPO/HYPER/CO-DISCOURS: TROIS PLANS DISCURSIFS
DE L’ÉTYMOLOGIE SOCIALE

53
libéralisation entamé depuis la mort de Staline, et qui représente une
revanche de la tendance « occidentale » contre la tendance « slavophile »
(Le Figaro littér., 27 nov. 1967, p. 3, col. 1).(TLFi)

En guise de conclusion, nous insistons sur le fait que les dictionnaires ne
décrivent pas seulement la langue, mais aussi la culture d’une société et ne
négligent pas les valeurs sociales ou politiques. Cette attitude laisse la place aux
stéréotypes et véhicule les idées reçues d’un groupe minoritaire à travers le choix
des définitions et des exemples. Notre démonstration a souligné quelques lieux
propices à l’insertion des partis pris culturels : ce sont les exemples choisis en vue
d’illustrer les définitions. Ces exemples, tirés de différents types de discours
portent la trace de leur auteur et s’installent en tant que représentations stéréotypées
dans un système efficace de transmission des informations qu’est le discours
dictionnairique, lieu d’articulation du texte et du discours.

NOTES

1
Le Trésor de la Langue Française a été élaboré par une équipe du CNRS dans les années 60. Le
premier tome sort en 1971, le seizième en 1994. Il regroupe dans ses 16 volumes : 100 000
mots avec leur histoire ; 270 000 définitions ; 430 000 exemples. La version informatisation
du TLFi, http://atilf.atilf.fr/tlf.htm , consultée le 6 juillet 2009.
2
Il s’agit du Dictionnaire de l’Académie française, neuvième édition,1985 sur papier, 1992, pour le
premier volume informatisé et 2000, pour le deuxième. La huitième édition date de 1932-1935
sur papier et 2000, pour la forme informatisée. http://www.academie-francaise.fr/ dernière
consultation, le 6 juillet 2009.
3
La IIIe édition, 1921 de ce dictionnaire apporte une innovation par rapport à la précédente, 1907,un
Supplément de l’Argot parisien (200 pages), la IV e édition remplace le titre Argot parisien
par Langage parisien, « beaucoup plus compréhensif, qui comprend à la fois, réunis
harmoniquement en lui, les argots de toutes les professions et de toutes les catégories sociales
(Préface à la quatrième édition, reprise dans la cinquième, 1928 : VIII).

BIBLIOGRAPHIE

Amossy, Ruth, Les Idées reçues. Sémiologie du stéréotype, Paris, Nathan, 1991.
(Amossy 1991)
Amossy, Ruth, & Herschberg-Pierrot, Anne, Stéréotypes et clichés, langue,
discours, société, Paris, Nathan, 2000. (Amossy & Herschberg-Pierrot 2000)
Amossy, Ruth & Rosen, Elisheva, Les discours du cliché, Paris, éd. SEDES, 1982.
(Amossy & Rosen 1982)
Bonnafous Simone, Tournier, Michel, Analyse du discours, lexicométrie,
communication et politique, „Langages”, 117, 1995, pp. 67-81 (Bonnafous,
Tournier 1995).
Charaudeau Patrick, Maingueneau, Dominique, (éds.) Dictionnaire d’analyse du
discours, Paris, Seuil, 2002. (Charaudeau, Maingueneau 2002)
Clenet Jean, 1998, Représentations, formations et alternance, Paris, l’Harmattan.
(Clenet 1998)
Cecilia CONDEI


54
De Carlo, Maddalena, L’interculturel, Paris, CLE International, 1998. (De Carlo
1998)
Dufays, Jean-Louis, Stéréotype et lecture, Liège, Mardaga, 1994. (Dufays 1994)
Ficher, Gustave-Nicolas, Les Concepts fondamentaux de la psychologie sociale,
Paris, Dunod, 1996. (Ficher 1996)
Jodelet Denise, (ed.), Les Représentations sociales, Paris, PUF, 1989. (Jodelet
1989)
Maisonneuve Jean, Introduction à la psychologie, Paris, PUF, 1989. (Maisonneuve
1989)
Morfaux, Louis-Marie, Stéréotype, Vocabulaire de la philosophie et des sciences
humaines, Paris, A. Colin, 1980. (Morfaux 1980)
Moscovici, Serge, (ed.), Psychologie sociale, Paris, PUF, 1988. (Moscovici 1988)
Porcher, Louis, & Martine Abdallah-Pretceille, Éducation et communication
interculturelle, Paris, PUF, 1996. (Porcher & Martine 1996)

TEXTES DE RÉFÉRENCE

Saineanu Const., Dictionnaire français-roumain, Ve édition, revue et augmentée,
Bucuresti, Imprimerie,« Cultura Nationala », Maison Editrice, 1928, (Ire éd.
1896).
Trésor de la Langue Française, Conception et réalisation informatiques : Jacques,
Dendien,
www : http://atilf.inalf.fr/tlfv3.htm , dernière consultation: le 22 mars 2010;
Dictionnaire de l’Académie française, 1992-2000, neuvième édition, 1932-1935
versions informatisées, www : http://atilf.atilf.fr/academie9.htm, dernière
consultation : le 30 avril 2010.

ABSTRACT

Our contribution is the result of a recent orientation which allows several
answers to the questions concerning the source and the origin of the sense of the
words, on the referents, the evolution according to the addressees, etc. A problem
aiming at the speech of the dictionaries cannot avoid the social factor, what will
make us envisage three discursive basic plans:
- the hypo-discourse, to follow the collection of the origins (background) and
the evolutions of the words,
- the co-discourse, on which we are going to insist given its structure which
combines several statements relatives,
- the hyper-discourse, the sector which exploits "the senses built by the
words put in text".

Key words: hypo-discourse, co-discourse, hyper-discourse



TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

Daniela CORBU-DOMŞA
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava


Fiecare toponim, încadrat în mapa toponimică a Depresiunii Dornelor,
prezintă un interes deosebit datorită faptului că, pe de o parte, poate aduce o serie
de argumente referitoare la aspectele istorice, sociale, culturale sau la
particularităţile de grai ale ţinutului cercetat, iar pe de altă parte, constituindu-se în
element al lexicului limbii, poate fi studiat, ca şi apelativul de la care s-a format,
din punct de vedere etimologic, fonetic, lexical, gramatical şi sintactic. În
cercetarea numelor topice – considerate mărturii concrete despre atestarea unor
fenomene care, în timp, au dispărut – este important să se identifice entopicele
(apelativele) de la care acestea s-au format, deoarece, înainte de a deveni toponime
au circulat mai întâi ca apelative, denumind anumite realităţi geografice. Datorită
faptului că, la origine, cele mai multe toponime sunt nume comune, care se
identifică cu entopicele de la care s-au format, dar care, în timp, din necesitatea
unei utilizări specializate, au primit trăsături individualizatoare, diferenţiindu-se de
această dată de entopice, trebuie să se evidenţieze raportul care există între numele
topic şi apelativul care stă la baza formării lui. Numele de locuri, deşi sunt
elemente comune ale lexicului, utilizate frecvent în cadrul arealului geografic
dornean, nu trebuie confundate cu apelativele, pentru că ele presupun o serie de
trăsături distincte, diferite de cele ale apelativelor, printre care un rol esenţial îl are
funcţia de desemnare (Bureţea 1994: 13).
Toponimia zonei cercetate din arealul dornean cuprinde un număr important
de nume topice, apariţia lor fiind strâns legată de specificul particularităţilor de
grai, de modul de viaţă al oamenilor, de credinţa, ocupaţiile, superstiţiile acestora,
de anumite evenimente din trecut, care au avut un rol esenţial în denumirea unor
realităţi, dar şi de particularităţile fizico-geografice şi naturale ale regiunii. În timp,
numeroase nume de sate consemnate în documente au dispărut, aspecte legate de
datini şi ocupaţii şi-au pierdut însemnătatea, dorinţa de a transforma cât mai multe
locuri nepopulate în locuri populate a dus la dispariţia unor realităţi geografice,
definite într-un anume fel, specii de arbori, culturi şi animale au dispărut; aşadar,
numele topice sunt singurele care servesc ca mărturii ale existenţei acestora în
vremurile de demult. În Depresiunea Dornelor au fost identificate numeroase
toponime provenite din apelative, cele mai multe fiind utilizate şi astăzi în lexicul
zonal.
Entopicele, care stau la baza unor toponime, denumite „topografice” (Iordan
1963: 18), referitoare la aspecte ale terenului (relieful zonal) sau ale
particularităţilor acestuia (natura solului, înălţimi, adâncituri, prezenţa sau absenţa
vegetaţiei, felul acesteia, trăsăturile faunei) datorate, pe de o parte, factorilor
Daniela CORBU-DOMŞA


56
naturali, iar pe de altă parte intervenţiei omului (defrişări), sunt „termeni geografici
sau cuvinte dialectale care au circulat cândva sau mai circulă şi acum în graiul
localnicilor” (Bureţea 1994: 14-15).
În zona supusă cercetării noastre, aceasta fiind una de munte, în care
defrişarea a avut un rol esenţial, numeroase toponime sunt formate de la o serie de
termeni (apelative geografice) utilizaţi în legătură cu noţiunea de defrişare:
priseaca (sl. presek „a tăia”, Prisaca Dornei), secătura (pus în legătură cu lat.
secare „a tăia”), laz (sl. laz „teren despădurit, transformat în loc arabil sau păşune”,
În livada din Lăzuţ, toponim întâlnit în Poiana Stampei), curătură („loc defrişat,
curăţat de arbori, de mărăcini pentru păşune”), runc (lat. runcare „a plivi, a curăţi,
a despăduri”, În Runc „izlaz comunal existent în Poiana Stampei”, Trupul
Runcului, Pârâul Runcu), poiană, târsă etc. Aceşti termeni apar şi în vechile
documente istorice, specifice zonei: în cererea lor din 1805, ţăranii au adus la
cunoştinţa autorităţilor austriece că ei sunt „moşinaşi la acest loc greu pustiu şi
depărtat cu hrana vieţăi di la strămoşi, moşi şi părinţăi noştrii şi având voe şi puteri
din poronca preinţăpilor moldoveni a ne face curăţitură şi deschizătură cum şi
lazuri din munţi cumpliţi şi din păduri verzi” (Balan 1960: 97). Prin anii 1686 –
1696, ţăranul Istrati Latiş dă mărturie pentru un loc de casă făcut de un oarecare
Mănăilă: „Adecă eu Istrati Latiş făcut-am această mărturie la mâna lui Ionaşcu
precum ştiu eu cu sufletul meu pentru un loc di casă ce-au făcut în Pecişte Mănăilă
şi l-au făcut din păduri verde şi el l-au stăpânit până la sfârşitul vieţii lui şi nime nu
s-au aflat să zică precum că n-are Mănăilă treabă, şi au stăpânit şi feciorul lui
Mănăilă” (Stefanelli 1915: 11). Multe dintre aceste denumiri sunt întâlnite astăzi cu
funcţie toponimică, însă nu întotdeauna coincid cu ariile de răspândire ale
apelativelor corespunzătoare, deoarece, în timp, apelativul şi-a restrâns aria pe care
o definea, din cauza evoluţiei arealului geografic, ajungându-se chiar la dispariţia
acestuia; toponimul însă s-a păstrat în graiul local pentru a denumi o realitate care a
existat cândva.
În Depresiunea Dornelor, apelativele au dus la apariţia unui număr însemnat
de unităţi lexicale care denumesc anumite realităţi şi alcătuiesc nomenclatura
toponimică zonală. La început, o realitate a fost desemnată cu ajutorul unui
apelativ, astfel că unui râu i s-a zis Râu, unui pârâu, Pârâu, unui deal, Deal, iar
unei bâtci, Bâtca. Anumite aspecte pozitive sau negative, care au influenţat într-un
anume fel populaţia din zonă, au determinat apariţia unui toponim. Simplul fapt că
într-un loc o specie de arbori era mai răspândită decât alta a făcut ca locul respectiv
să poarte numele acelei specii (Pârâul Alunului, Arşiţa Plopului, Zimbru Mare).
Prin urmare, omul, care a fost preocupat de realitatea înconjurătoare, a simţit
nevoia să o individualizeze prin nume proprii. Astfel că, apelativele, în special
termenii entopici, care descriu zona cercetată, făcând referire la relief, vegetaţie,
faună, evenimente diverse alcătuiesc fondul principal al toponimiei dornene.
Referindu-se, în general, la acest aspect Iorgu Iordan preciza următoarele: „Foarte
multe toponimice există ori au existat ca nume apelative în limba de toate zilele.
Este clar că izvorul lor trebuie căutat totdeauna şi fără nici o şovăire în lexicul
vorbirii curente. Prin urmare, indiferent de originea lor lingvistică, aceste numiri
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

57
trebuie tratate la fel cu celelalte elemente lexicale propriu-zise, aşadar ca cuvinte
româneşti în sens strict. Căci numai după ce au ajuns să le întrebuinţeze cu valoare
de nume apelative au putut românii să le extindă uzul, folosindu-le în aceeaşi
vreme cu ambele valori, de cuvinte obişnuite şi de toponimice” (Iordan 1963: 7).
Nume proprii ca Runcul, Smida, Tinoasa, Preluca, Bâtca (însoţite uneori şi de
prepoziţii) sunt utilizate de vorbitori ca apelative, acestea apărând fie singure, în
denominarea unei realităţi, fie făcând parte din structura unor toponime compuse.
În timp, datorită evoluţiei sale şi faptului că devine un nume propriu care
individualizează prin desemnare o realitate din arealul geografic dornean,
toponimul, constituit la început dintr-un apelativ cu funcţie toponimică, pierde
legătura cu apelativul respectiv, adică îşi pierde „accepţiunea antetoponimică sau
chiar prototoponimică, încadrându-se în noua categorie a numelor topice” (Dan
1980: 24), acelea care nu mai fac referire la o clasă de obiecte, ci la un singur
obiect. Astfel că, numele topice reprezintă ceea ce Kurylowicz
1
numea „un stadiu
morfologic depăşit” (Popa 1999: 455), „un fel de arhaisme, nişte simboluri
formale, ocupând un loc aparte în vocabularul limbii, constituind împreună cu
apelativele concrete nucleul categoriei numelui” (Dan 1980: 25). Numele propriu
este „un cuvânt sau un grup de cuvinte având drept scop specific identificarea şi
care atinge sau încearcă să atingă acest scop numai prin complexul său sonor
distinctiv” (Dan 1980: 25-26). Aşadar, se poate afirma că între apelativul care
uneori stă la baza formării unui toponim şi toponimul propriu-zis există
neconcordanţe, determinate de modificări ale mediului geografic, care au făcut ca
unele toponime să-şi piardă, cu timpul, înţelesul iniţial, ajungând la un moment dat
fără un sens lexical, faţă de apelativul omonim care are un sens bine determinat,
singura lui funcţie fiind aceea de a desemna şi de a individualiza o anumită realitate
geografică.
Datorită trăsăturilor geofizice ale reliefului, cele mai multe toponime
inventariate prin anchetele realizate pe teren au la bază apelative corespunzătoare –
din punct de vedere semantic – pentru a denumi realităţile respective.
Având în vedere bogăţia termenilor entopici, înregistraţi în anchetele
toponimice efectuate în zona cercetată, vom reda succint structurile toponimice şi
apelativele geografice care intră în componenţa acestor structuri. De asemenea,
considerăm că nu este lipsit de interes ca pentru fiecare entopic să menţionăm
etimologia şi definiţia (sensul), aşa cum apar ele înregistrate în dicţionarele limbii
române sau în lucrările toponimice publicate. Ca urmare, în continuare, vor fi
prezentate alfabetic apelativele cu funcţie toponimică existente în toponimia
Depresiunii Dornelor:
Arşiţă < lat. arsicia „care arde”; „partea dinspre soare a dealului”, „loc lipsit
de pădure, expus soarelui” (cf. DEX, 61); „lat. pop. arsīcia” (cf. DA, I, partea I,
270); „lat. arsīcia – loc de fânaţe, păşune în mijlocul unei păduri, pe un deal în faţa
soarelui; coastă pietroasă, neroditoare a unui deal” (cf. CADE, 83); „formaţiune
românească din ars” (cf. Şăineanu, D., 37); „lat. arsĭcia – loc bătut de soare” (cf.
Scriban, D., 125); „lat. arsicia” (cf. DM, 45); „loc de păşune sau fâneaţă aflat în
mijlocul pădurii, expus soarelui” (Grigorovitza 1908 : 4); „parte a muntelui dispusă
Daniela CORBU-DOMŞA


58
spre soare (din arsură)”, „pop. loc pietros sau nisipos ars de soare pe care nu creşte
nici o plantă; loc de fânaţ sau păşune în mijlocul unei păduri sau pe un deal mereu
însorit” (cf. MDA, I, 134); apelativ toponimic simplu, format din adjectivul
substantivizat ars, prin derivare cu suf. dim. -iţa (cf. Pascu, S., 160-168), sinonim
cu „runc sau curătură, un loc ars” (cf. TR, 108): Arşiţa, cătun Dorna Candrenilor;
Arşiţa Plopului munte; Arşiţa Văcarilor, munte; Arşiţa Vinului, munte; Spre Arşiţa,
zonă de pădure.
Bahnă < ucr. бахно „teren mlăştinos, inundabil, acoperit cu iarbă, cu papură
sau cu stuf; smârc (reg.), bahniţă” (cf. DEXI, 185); „rut. bahno” (cf. DA, I, partea
I, 426); „pol., rus., ceh. Bahno – loc mocirlos pe care creşte papură şi stuf,
mlaştină, smârc ” (cf, CADE, 111); „sl. bahno” (cf. Şăineanu, D., 49); „rut. bagno,
smârc, ceh. bahno, d. germ. bach, pârâu – loc umed unde a fost odată o baltă” (cf.
Scriban, D., 145); „ucr. bahno – loc mlăştinos acoperit cu iarbă sau cu stuf” (cf.
DM, 63); „rut. bagno” (cf. Ştefănescu, E., 38); „rut. bagno, baltă” (cf. TR. 53): În
bahnă (Coşna).
Băucă / beucă (et. ns., reg.) „pârâu adânc şi cu gropi, pe coasta muntelui”
(cf. MDA, I, 261); „prăpastie; adâncitură strâmtă între dealuri acoperite cu păduri,
totdeauna cu sens de loc rău” (cf. DA, I, partea I, 443); „văgăună, scobitură
neregulată făcută în pământ de ape; vâlcea prăpăstioasă” (cf. CADE, 141);
termenul este comparat cu vechiul germ. Binge, substantivul germ. Beuge
„adâncătură, cotitură” (cf. TRFR, 118-119); „văgăună” (cf. Scriban, D., 166);
„văgăună, scobitură neregulată săpată de ape; loc prăpăstios” (cf. DM, 78): Pârâul
Băuca, hidronim; Pârâul Băucuţii (băucă + suf. -uţa), afluent al pârâului Băuca.
Bâdă, provine din bâdâdău < et. ns. cf. bădădăi (pl. bădădaie) – „loc pe
care cresc buruieni mari, mai ales mărăcini şi unde este greu de pătruns”(cf. MDA,
I, 245): Bâda „munte situat în partea de sud-est a satului Cozăneşti, în hotarul
comunei Dorna-Arini, la izvorul pârâului Ortoaia” (cf. TTRM, 19); cătun, situat
geografic în partea de sud-est a satului Cozăneşti, comuna Dorna Arini.
Bâtcă < magh. bötkó, bötk, bötök – „măciulie”; „munte mai mic, vârf al unui
deal, loc arid de soare” (cf. MDA, I, 249); „vârf rotunjit de munte” (Ielenicz 1999 :
47); „deal, dâmb singuratic în mijlocul unui şes” (cf. CADE, 151); „cf. bütika, pisc
izolat mai mic decât runcul; fr. butte, deal” (cf. Scriban, D., 176); „înălţime pe
coasta unui munte, ridicătură de pământ împădurită; măgură” (DM, 83): Bâtca
Munceilor, „munte aflat în partea de sud-vest a oraşului Vatra Dornei” (cf. TTRM,
22); Bâtca Popii „munte împădurit situat la vest de cursul mijlociu al pârâului
Puzdra, Şarul Dornei” (cf. TTRM, 22); Bâtca Roşie, sat situat geografic în partea
de nord-vest a localităţii Poiana Negrii (cf. TTR, I, 96).
Borcut < ucr. боркут, буркут, magh. borkút – „apă minerală; izvor de apă
carbogazoasă” (cf. MDA, I, 301); „rut. borkut, burkut şi din ung. borküt” (cf. DA,
I, partea I, 618); „ung. borkut, apă minerală, borviz” (CADE, 162); ung. borkut, din
bor „vin” şi kut „izvor” (cf. Şăineanu, D., 73); „ung. borkut, rut. borkut, burkut
„borviz” (cf. Scriban, D., 208); „magh. borkút, apă minerală” (cf. DM, 89):
Borcuţăl, izvor de apă minerală, aflat în Poiana Stampei; Dorna Borcut, cătun,
comuna Poiana Stampei; Dorna Borcut, haltă, aflată în cătunul cu acelaşi nume.
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

59
Buză < alb. buzë, bg. бузъ „marginea de deasupra, subţiată a unui deal, a
unei culmi, a unei păduri” (cf. MDA, I, 350); „marginea de deasupra a unui deal
sau a unui pisc” (cf. CADE, 191); comp. cu alb. buzë „culme a unui deal, a unui
pisc, margine a unui şanţ, a unei păduri” (cf. DM, 103): Buza Şerbii, margine a
culmii muntoase numită Culmea Şerbei; Buzileni, cătun ce aparţine de satul Şarul
Bucovinei, aşezat pe coasta unui deal, unde locuiesc familii ce poartă numele de
Buzilă (cf. inf. Mihai Silea, Şarul Dornei); Trupul Buzilenilor (Neagra Şarului).
Bolniţă < slv. bolĭnica, srb. bolnica, rus. bolĭnica „spital, lazaret” (cf.
Scriban, D., 186); slv. bolĭnica „spital, infirmerie” (cf. DM, 87); „spital” (cf.
CADE, 160); „groapă comună” (cf. MDA, I, 296); „loc unde se izolau şi se
îngrijeau vitele bolnave” (cf. DEXI, 235): La Bolniţă „loc unde se aruncă
gunoaiele, aflat în satul Poiana Stampei; în joia mare în acest loc se dădeau foc
gunoaielor” (cf. inf. Matei Pentelescu, Poiana Stampei).
Carieră < fr. carrière – „areal unde se realizeză exploatarea la zi a unor
zăcăminte (cărbuni, minereuri complexe) sau a unor roci (calcar, granit)” (Ielenicz
1999 : 47); „exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăţi de substanţe
minerale, materiale de construcţie şi unde toate lucrările se execută sub cerul liber”
(cf. MDA, I, 389); „loc de unde se scoate piatră, marmură, nisip” (cf. DA, I, partea
a II, 86; CADE, 225); fr. carrière „loc de unde se extrag diferite varietăţi de piatră”
(cf. DM, 117): Cariera Cheile Dornei, loc de unde se scoate turba, aflat pe
teritoriul comunei Poiana Stampei; Cariera de piatră Dorna Candrenilor, aflată pe
teritoriul satului cu acelaşi nume, de unde se scoate piatra necesară pentru
construcţii; Cariera de piatră Dornişoara, aflată în satul Dornişoara, comuna
Poiana Stampei; Cariera de piatră Fundoaia, aflată pe teritoriul satului Valea
Bancului, aparţine de comuna Coşna; Cariera Deribau, carieră de piatră ce a
existat pe teritoriul satului Poiana Stampei; Cariera de piatră Dorna Borcut,
datează, ca şi cariera Dornişoara, din toamna anului 1914, când s-a construit calea
ferată Dornişoara – Tiha Bârgăului.
Căldare < lat. caldāria, -am, „depresiune circulară, cu versante prăpăstioase
în zona munţilor înalţi, scobitură în albiile apelor curgătoare” (cf. DEXI, 317; DM,
125); „vale hârtopoasă, în formă de cerc, mică şi scurtă” (Iordan 1963 : 21);
„adâncătură mare, rotundă” (cf. DA, I, partea a II-a, 121): Căldarea Călimanilor.
Cărare < lat. carraria, it. carraja, v. fr. charriere, pv. carriera, sp. ca rera,
pg. carreira „drum de trecut cu picioru, fie pe munte, fie pe câmp ori într-o
grădină” (cf. Scriban, D., 248); lat. carraria, -am „drum îngust pe care se poate
umbla numai cu piciorul” (cf. MDA, I, 427); „lat. carraria, potecă pe câmp, prin
pădure sau prin munţi” (cf. DA, I, partea a II-a, 128; CADE, 223; Şăineanu, D.,
104; DM, 127): Cărăruşa de la Fântâna Mare, aflată pe teritoriul comunei Poiana
Stampei.
Ciung < „rudă cu it. cionco, mutilat, ciocco, butuc, ciotto, şchiop şi cu ung.
csonk, csönkö, buturugă rămasă în pământ” (cf. Scriban, D., 291); „copac căruia i
s-au tăiat sau căruia-i lipsesc mai toate crăcile, arbore pitic, nedezvoltat” (cf.
CADE, 279); cf. it. cionco „butuc, trunchi de copac”, întrebuinţat metaforic „arbore
cu crengile rupte sau tăiate, zonă în care se găsesc arbori cu vârfurile frânte sau
Daniela CORBU-DOMŞA


60
putrede” (cf. MDA, I, 551), sau din adj. ciung „aspectul ridicăturilor de pământ
botezate astfel ar semăna cu un om căruia îi lipseşte o mână” (Iordan 1963 : 21); cu
derivatul „ciungar” înseamnă „arbore fără vârf, cu vârful frânt ori putred” (Iordan
1963 : 21), „ciungu – creastă de deal fără vârfuri şi piscuri” (cf. DLRL, 441):
Pârâul Ciungilor, afluent de dreapta al pârâului Coşniţa, izvorăşte din Poiana
Ciungi, aflată la poalele Vârfului Suhard; Poiana Ciungilor (loc unde locuieşte o
singură familie, a lui Florea Gabriel).
Cofă < germ. Kufe – „vas de băut, din lemn, cu formă cilindrică, făcut din
doage de brad, cu o toartă, în care se ţine la ţară apa de băut, doniţă” (cf. MDA, I,
594); rut., srb., bg. kofa < germ. „doniţă” (cf. CADE, 304, DM, 164); „rut., srb., bg.
kofa, alb. kovă, turc. koga, kuga, pop. kova, kofa, kuva, mgr. kúfa, ngr. kufás, „vas
de lemn compus din doage de brad şi cercuri şi care serveşte la dus apă c-o singură
mână sau atârnat de cobiliţă” (cf. Scriban, D., 313); termenul are sensul de „groapă,
adâncitură, evoluat prin metaforă de la cofă cu accepţiunea dată anterior” (cf.
TRFR, 125): Bâtca Cofii, deal aflat în satul Poiana Stampei.
Colnic < bg. kolnik – „drum îngust de picior, ce uneşte două drumuri mai
mari, care trece pe muchia unui deal şi străbate o pădure” (cf. TTRT, 42); bg.
kolnik, srb. kólnic „drum de ţară, drum de care; drum de munte ori de deal, cărare
prin pădure, deal” (cf. Scriban, D., 317); „deal, drum cotit prin pădure” (cf. CADE,
308; DM, 167); „cărare, drum care trece peste deal” (cf. DA); „loc mic în pădure
lipsit de arbori, luminiş” (cf. DEX, 197): Colnicul de la Savina din Tinoavă
(Poiana Stampei).
Culme < lat. culmen „partea cea mai înaltă a unui munte sau deal” (cf.
MDA, I, 747); „interfluviu rotunjit, prelung, din regiuni muntoase sau deluroase,
fiind împărţite în principale, care se desfăşoară pe lungimi mari unde eroziunea a
detaşat vârfuri separate pe şei şi secundare care sunt scurte şi au un profil uşor
convex” (cf. DGF, 111): Culmea Buciniş, aflată în partea de sud a Vârfului
Deluganul, în apropierea satului Păltiniş; Culmea Cicera, aflată la poalele Vârfului
Dorna, în vecinătatea satului Dornişoara, pe partea stângă a cursului râului Dorna;
Culmea Crucii, culme muntoasă aflată în comuna Panaci; Culmea Dârmoxa –
„culme mică, ţine de lanţul muntos Călimani, formând o ramificaţie în partea de est
a acesteia” (cf. DGB, 82); Culmea Fruntea – „culme mică ce se desprinde din
culmea laterală Dadul (cf. DGB, 98); Culmea Munceii Înşiraţi aparţine de
versantul nordic al Apei Cucuresei „creastă muntoasă între muntele Cucureasa şi
muntele Poiana Căşteilor” (cf. TTRM; 136).
Curătură < lat. curare „a îngriji, a curăţa” + suf. -ătură – „loc într-o pădure,
curăţat de arbori, pentru a putea fi cultivat, runc; deal sau povârniş acoperit cu vii”
(cf. DEX, 251); „teren defrişat, loc de pe care s-au scos copacii pentru a fi
transformat în teren agricol, imaş, livadă sau fâneaţă” (Iordan 1963: 22-23): Poiana
Curăturii (Poiana Stampei).
Deal < din sl. dĕlǔ; „v. sl. dělo” (cf. CADE, 385); „sl. dielŭ” (Şăineanu, D.,
192); „v. sl. dělŭ” (Scriban, D., 393; DM, 217); „formă de relief cu înălţime de
până la 1.000 m, înfăţişare convexă şi care domină prin versanţi povârniţi, albiile,
văile sau vatra depresiunilor” (cf. DGF, 121); „înălţime ceva mai însemnată, totuşi
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

61
nu chiar atât de impunătoare ca un munte, dar şi un versant mai mult sau mai puţin
înclinat” (Ungureanu 2006: 35): Dealul Boambelor, deal ce desparte Şarul
Bucovinei de Sărişorul Mare; Dealul Budegan – deal aflat în localitatea Poiana
Stampei, fiind „o ramificaţie a Dealului Ciungilor, 692 m” (cf. DGB, 39); Dealul
Ciungilor, culme muntoasă aflată în partea stângă a satului Dornişoara, la poalele
căreia se află Poiana Ciungilor; Dealul Deluganul, culme muntoasă situată în
partea de sud-vest a Compartimentului Şarului, fiind alcătuită din formaţiuni
vulcanice (cf. DD, 9-15); Dealul Lat, culme situată în partea de est a muntelui
Călimănelul şi la vest de satul Drăgoiasa, comuna Panaci (cf. TTRM, 71); Dealul
Maganului, culme muntoasă desfăşurată în vestul Compartimentului Şarului, între
Sărişoare şi Neagra, cu versanţi abrupţi care sunt consecinţa eroziunii exercitate de
către pârâul Sărişorul Mare (cf. DD, 295); Dealul Prihoadelor, zonă împădurită,
situată în partea de nord-vest a satului Teşna, comuna Dorna Candrenilor (cf.
TTRM, 72).
Dâmb < magh. domb (cf. DM, 254; DEXI, 594); „ung. domb” (cf. CADE,
422; Şăineanu, D., 190; Scriban, D. 436); „formă de relief mai mică decât dealul;
colină” (cf. DEXI, 594); „muchie a unui deal”, „ridicătură de teren mai mică decât
dealul, deluşor, colină, colnic” (cf. DLRL, 641): Spre Dâmbeni; Dâmbeni – „cătun
aparţinând de satul Glodul, în care locuiesc câteva familii cu numele de Dâmbu”.
Duruitoare (din a durui + -toare, din fr. dur, lat. durus) – „loc unde cade cu
zgomot apa unui râu” (cf. MDA, II, 244): Cascada La Duruitoarea, aflată pe
teritoriul comunei Şarul Dornei.
Dornă < tema slavă dor – „a smulge, a despărţi” + suf. -na, însemnând
„vârtej de apă, bulboană” (Drăganu 1928: 80). Ov. Densuşianu, în lucrarea sa
Graiul din Ţara Haţegului, p. 57, explică apelativul dornă < „vârtej de apă,
bulboană”, pe care-l consideră identic cu numele topic Dorna, din tema slavă dor
– „a smulge, a despărţi”, întocmai ca şi G. Weigand din tema slavă der – „a
smulge”, conform < sl. dorŭ „pământ făcut cultivabil prin smulgerea copacilor”,
„curătură, laz”; „dorna apare ca determinativ al substantivului zemlja”; dorna <
pol. dora „spărtură, gaură” şi slov. predora „loc inundat” (Iordan 1963: 59);
„termen regional cu semnificaţie de vârtej de apă, precum şi teren proaspăt
defrişat” (Ielenicz 1999: 135). Apelativul, fie singur, fie însoţit de o serie de
determinanţi, a dus la apariţia unui număr însemnat de toponime majore şi minore
în Depresiunea Dornelor: Dorna Candrenilor, comună şi sat, Vatra Dornei; Dorna
Burcut, haltă, aflată în cătunul cu acelaşi nume; Râul Dorna; Dornişoara, sat aflat
în comuna Poiana Stampei şi afluent al râului Dorna.
Dosul < din lat. pop. Dossum – dorsum; „lat. vulg. dossus < dorsus” (cf.
CADE, 430); „lat. vulg. dossum / dorsum” (cf. Şăineanu, D., 218); „lat. dorsum şi
dŏssum” (cf. Scriban, D., 443); „lat. dossum” (cf. DM, 259); „versantul umbrit al
muntelui cu expunere nordică, lăsat împădurit” (Ielenicz 1999: 138): Dosul
Tătarului (Coşna); Dosul Pietrosului, versant abrupt, împădurit ici-colo, aflat spre
satul Gura Haitii, care face parte din lanţul muntos al Călimanilor.
Dumbravă < din sl. donbrava – „pădure tânără şi nu foarte deasă care creşte
în văi, pe lângă râuri” (cf. MDA, II, 238); „v. sl. dobrava” (cf. CADE, 442); „sl.
Daniela CORBU-DOMŞA


62
dŏbrava” (cf. Şăineanu, D., 224); „v. sl. dombrava” (Scriban, D., 452); „v. sl.
donbrava” (cf. DM, 265); „pădure de stejar tânără, rară cu o bună dezvoltare a
ierburilor şi arbuştilor” (Ielenicz 1999: 139): Dumbrava Haitii aparţine de satul
Gura Haitii.
Enclavă < din fr. enclave – „domeniu înconjurat din toate părţile de terenuri
aparţinând altui proprietar şi care nu are acces independent” (cf. MDA, II, 292);
„termen generic pentru fragmentele de roci înglobate în masa rocilor eruptive” (cf.
DM, 276; DLRL, II, 212): Enclava Bâtcuţa, comuna Coşna; Enclava Dumitrelul,
situată la poalele Bâtcii Dumitrelului, în Teşna.
Faţa < lat. pop. facia < facies – „versantul însorit al muntelui cu expunere
sud-estică, preferat pentru culturi, păşuni, aşezări” (Ielenicz 1999 : 161): Faţa
Dealului, cătun, aparţine de satul Neagra Şarului; Faţa Gardului, culme muntoasă
ce formează abruptul nordic al Răchitişului Călimanilor, care delimitează Golful de
la Gura Haitii (cf. DD, 13); Faţa Măgurii, culme aflată în apropiere de Dornişoara,
la nord de Muntele Buba, situată între pârâul Negrişoara şi afluentul pe dreapta al
său, Pârâul Pintea (cf. TTRM, 69); Faţa Şarului, abrupt montan ce aparţine
Şarului.
Făget < fag + suf. -et < din lat. fagus „pădure de fagi” (cf. CADE, 475;
Şăineanu, D., 241; Scriban, D., 490; DM, 290); „pădure în care fagul, cu diferitele
lui specii, constituie elementul predominant” (Grigorovitza 1908 : 93): Făgeţelul
Mare, poiană aflată pe partea dreaptă a cursului râului Dorna, în apropiere de
Dorna Borcut, comuna Poiana Stampei; Făgeţelul Mic, poiană aflată pe partea
stângă a râului Dorna, în apropiere de Dorna Borcut, aparţinând de comuna Poiana
Stampei.
Fânaţ, fâneaţă < lat. fenacium – „teren pe care creşte iarba pentru fân;
fânărie” (cf. DEX, 371); „lat. fēnacium – câmpie, livadă pe care se lasă să crească
iarba spre a fi cosită şi a fi făcută fân” (cf. CADE, 496); „fân < lat. fênum it. fieno,
fr. foin, sp. Heno – iarbă bună de cosit, de făcut fân” (cf. Scriban, D., 511); „lat.
fenacium” (cf. DM, 306): Fânaţul Comunal (Poiana Stampei).
Fundoaia < fund + suf. -oaie; fund < lat. fundus (cf. DA, II, partea I, 192;
CADE, 518; Şăineanu, D., 263; Scriban, D., 533; DM, 322); „locul unde se înfundă
o vale, terminaţia superioară a unei văi, o intrare a păşunii în pădure” (Loşonţi
2000 : 139), „locul unde se înfundă o vale, terminaţia superioară a unei văi” (cf.
TTRT, 58); „loc ascuns printre munţi, dealuri, păduri” (cf. MDA, I, 483): Trupul
Fundoaia, zonă împădurită, situată în hotarul comunei Poiana Stampei; Spre
Fundoaia.
Hait < din ucr. hat’, cf. magh. hajta – „acumulare de apă pe râurile de
munte, în spatele unor baraje frecvent din lemn, realizată cu scopul asigurării
plutăritului”, „închidere a unei ape prin stavile” (cf. MDA, II, 595): Gura Haitii
(oiconim); Dumbrava Haitii (geomorfonim), pădure ce aparţine satului Gura
Haitii; Poiana Fundul Haitii (geomorfonim); Pârâul Haitului (hidronim).
Hâgă < „munte, cuvântul derivă de la ungurescul Hegy, care în forma
latinizată se cheamă şi Hegus. În documentele ungureşti se întâlneşte des cuvântul
acesta sub forma de Hegy şi Hegyes, cu multe derivate ale sale. Un munte rotund se
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

63
chema Hegus (ad rotundum montem Hegus vocatum), motiv pentru care se poate
afirma că hâgă înseamnă în româneşte un munte rodund” (Balan 1960 : 22): Hâga
Vlăjenilor.
Gura < lat. gula „gâtlej, gât” (cf. DA, II, partea I, 329; CADE, 504;
Şăineanu, D., 285-286, Scriban, D., 581, DM, 350) – apelativ, care însoţit de un
determinant în genitiv, desemnează „sfârşitul văii, sfârşitul râului sau al pârâului”
(Iordan 1963 : 72), uneori poate apărea în construcţia unui toponim cu sens
metaforic: Gura Haitii (sat, comuna Şarul Dornei), Gura Cucuresei (loc unde se
află o brigadă silvică); Gura Coşnei (cătun, aparţinând de satul Coşna).
Izlaz < srb. izlaz „câmp necultivat, pe care creşte iarba, folosit ca păşune;
imaş” (cf. DEX, 511): Izlazul lui Haralambie, păşune aflată în proprietatea lui
Haralambie din Teşna, comuna Poiana Stampei, loc unde acesta îşi ţine vitele pe
perioada verii, acolo există şi un staul de oi (cf. inf. Matei Pentelescu, Poiana
Stampei); Izlazul lui Pralea, păşune aflată în proprietatea lui Pralea, din satul
Prăleni, comuna Poiana Stampei; Izlazul Stampei, păşune aflată pe teritoriul satului
Poiana Stampei.
Izvor < v. sl. izvorŭ „apă subterană care iese sau ţâşneşte la suprafaţa
pământului” (cf. DEXI, 945; DA, II, partea I, 936; CADE, 630; Şăineanu, D., 346-
347; Scriban, D., 668; DM, 399); „loc de unde iese la suprafaţa pământului un
izvor, o apă curgătoare; începutul, obârşia unui curs de apă; locul apariţiei naturale
a unei ape subterane la suprafaţa topografică dintr-un strat acvifer” (Ielenicz 1999 :
221): Izvorul Alb, cătunul, sub vechea sa denumire de La Izvor, este o localitate
componentă a comunei Dorna Candrenilor (cf. TTRM, 127); Izvorul Alb,
„zăcământ de turbă aflat în Dorna Candrenilor” (cf. DD, 60); Izvorul Banului,
hidronim „izvorăşte din Transilvania, străbate teritoriul Coşnei şi formează
împreună cu Pârâul Făgeţelul şi cu Rârâul Livadei, râul Coşna, care este afluent pe
stânga al Dornei; Izvoarele Dornei, loc de unde izvorăşte Dorna, aflat sub Muntele
Strunioru (cf. inf. Gheorghe Chiperi, Poiana Stampei); Izvorul Lat, „aflat în Dealul
Lat, situat în partea de est a muntelui Călimănelul şi la vest de satul Drăgoiasa,
comuna Panaci” (cf. TTRM, 71).
Jarişte < (jar + suf. -işte, din sl. žarǔ) „loc cu pădure arsă de curând, cu
pământ încă cald” (cf. TR, 24); „pădure arsă pe locul căreia se dezvoltă o nouă
vegetaţie lemnoasă” (cf. DEXI, 998); „loc rămas după un incendiu, pădure arsă, pe
al cărui loc se va dezvolta o vegetaţie nouă” (Ielenicz 1999: 227): În Jarişte, zonă
fără pădure, aflată în apropiere de satul Poiana Stampei – „aici s-a aflat vatra
satului cu acelaşi nume” (cf. inf. Matei Pentelescu, Poiana Stampei).
Jgheab < din sl. žlebǔ – „depresiune, groapă, adâncitură de teren în formă de
jgheab pe coasta unui deal sau munte” (Loşonţi 2000: 176); „termen regional
acordat şanţurilor de şiroire, canalelor de scurgere înguste” (cf. DGF, 227): Jgeabul
Arinilor, aflat în Poiana Arinului, pe teritoriul comunei Coşna; „aici se află o
pădure tânără” (cf. inf. Aurel Buliga, Coşna); Jgheabul Castanilor, aflat pe cursul
râului Coşna; Jgheabul Castaurilor, aflat pe cursul Pârâului Siminicului, ce
izvorăşte de la poalele Muntelui Vin, afluent pe stânga al Râului Teşna; Jgheabul
Dadului, aflat între pârâul Tătarca şi pârâul Tătărcuţa, în locul numit astăzi
Daniela CORBU-DOMŞA


64
Răchitişul Mare, la poalele Muntelui Dadu; Jgheabul Sfârcanilor, aflat în Sărişor,
străbătut de pârâul Sfârcanilor, care udă şi cătunul Mândra (cf. inf. Gheorghe
Iordache, Şarul Dornei).
Joampă < din jomp „jgheab natural; groapă, adâncitură” (cf. TTRT, 71).
„Pe aceeaşi arie întinsă din Transilvania (cu excepţia părţii de sud-est), Maramureş,
Bucovina, Crişana, Banat şi Oltenia, apelativul joampă este cunoscut cu sensurile
de: mâncătură făcută de apă, afundătură într-un drum, într-o apă; cufundătură
uriaşă; groapă; loc neted pe coasta muntelui; prăpastie; afundătură plină de apă
mocirloasă; teren nestabil; râpă, ruptură de apă” (cf. TRFR, 177). Termenul apare
atestat şi cu sensul de „loc neted pe coasta muntelui” (cf. DA şi DM, fără a se
preciza nimic despre originea cuvântului), însă în unele lucrări este comparat cu
sârbocroatul žumba „gaură” (cf. CADE, 676), precum şi împrumutat din
sârbocroatul džomba „hârtop, bolovan; prăpastie, ponor; teren nestabil”
(Gămulescu 1974: 146; Loşonţi 2000: 177). Cuvântul este sinonim, pentru zona
Dornei, cu zănoagă: În Joampă, chei aflat pe teritoriul satului Dorna Candrenilor
(cf. inf. Angelica Spânu, Dorna Candrenilor).
Laz < srb. laz, magh. láz, ucr. лаз „curătură”; „teren despădurit transformat
în păşune sau în loc arabil”; „grup de case izolate de restul satului” (cf. DEXI,
1025). În ceea ce priveşte etimologia termenului acesta apare: „din rut. laz” (cf.
DA, II, partea a II-a, fasc. II, 122); „ung. laz” (CADE, 700); „srb. laz” (cf.
Şăineanu, D., 538; Scriban, D., 731); „ucr. laz – teren de curând despădurit,
transformat în păşune; câmp cultivat cu iarbă” (cf. DM, 447): În livada din Lăzuţ,
(Poiana Stampei); În Lăzuţ, poiană aflată în apropiere de casa localnicului Matei
Pentelescu, în comuna Poiana Stampei.
Măgură < cf. alb. magullё „masiv conic montan, ridicat deasupra unor
culmi joase; deal mare ridicat sau izolat ca un trunchi de con” (cf. DEXI, 1109);
„formă de relief relativ izolată într-un ansamblu de culmi montane sau deluroase”
(Ielenicz 1999: 256), „movilă, pădure situată pe un deal înalt” (cf. TR, 321):
Măgura, cătunul este aşezat în partea de sud-vest a satului Poiana Negrii (cf. TTR,
I, 689); Măgura Dârmoxei – „culme aflată în partea dreaptă a pârâului Ţibău, la
vest de Muntele Iedul” (cf. TTRM, 70); Muntele Măgura Coşnei, „situat lângă
pârâul Coşna, la nord-vest de Valea Bancului, comuna Coşna” (cf. TTRM, 60).
Muncel < lat. montĭcěllus – „formă de relief convexă sau plată, situată între
două văi, care face parte din treapta mai coborâtă a unui masiv sau a unui lanţ
muntos; munte puţin înalt; deal în formă de căciulă, cu locuri de păşune, de arat şi
de cosit” (cf. DEXI; 1207): Muncel, cătun aparţinând comunei Poiana Stampei;
Muncelul, munte situat la sud de muntele Lucaciu (cf. TTRM, 171); Munceii
Înşiraţi – „creastă muntoasă situată între muntele Cucureasa şi muntele Poiana
Căşteilor” (cf. TTRM, 171).
Munte < lat. mons, -tem „formă de relief convexă sau ascuţită, mai mare
decât dealul, a cărei înălţime depăşeşte 800 de metri” (cf. DEXI, 1208); „sistem de
culmi, în medie cu altitudine mai mare de 1.000 m, fragmentare ridicată, versanţi
cu pantă accentuată” (Ielenicz 1999: 277): Muntele Fărăoani, 1.716 m, „învecinat
în partea de sud cu Muntele Tarniţa, face parte din lanţul muntos al Suhardului (cf.
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

65
inf. Alexandru Nedelea, Dorna Candrenilor); Muntele Măgura, „situat la izvorul
pârâului Dornişoara, la nord de Muntele Buba; munte situat între pârâul Negrişoara
şi afluentul pe dreapta al său, pârâul Pintea” (cf. TTRM, 69); Munţii Negrişoarei,
cu vârful de 1.339 m „înălţat între Catrinari şi Glodul, comuna Panaci, unde
culmile se alungesc în direcţia nord-est – sud-vest, fiind separate prin văi largi,
aproximativ paralele, cu forme domoale, cu diferenţe uşoare de înălţime şi cu
plaiuri întinse” (cf. DD, 14); Muntele Păltinişul, „situat în partea de sud-est a
satului Păltinişul, comuna Panaci. Acest lanţ muntos apare şi sub denumirea de
Paltinul Dornei” (cf. TTRM, 190); Muntele Piatra Dornei, creastă muntoasă ce
„formează una din cele două ramuri ale masivului Pietrosul şi constituie împreună
cu creasta Lucaci şi ramificările dintre aceste creste, aşa numiţii Munţi La Roşi”
(cf. DGB, 161); Muntele Pietrele Roşii, oronim „ce-şi trage acest nume de la
ţancurile roşiatice ale pietroaielor din vârful său şi ţine de Munţii Roşii. Este situat
în apropiere de localitatea Dorna Candreni” (cf. DGB, 162).
Obcină < din sl. občina; „termenul apare comparat cu ceh. občina” (cf.
CADE, 898); „ceh. občin” (cf. Şăineanu, D., 436); ceh. občin „hotar de ogor al
unei comune”, občina „imaş comunal” (cf. Scriban, D., 903); comparat cu ceh.,
rus. občina – „culme, coamă de deal sau de munte care împreună două piscuri şi pe
care se poate umbla cu carul; munte sau deal prelung” (cf. DM, 552); „obcină,
opcină în V. şi N. Moldovei, culme de deal sau de munte care desparte două văi şi
care formează limită între moşiile satelor din cele două văi < sl. de est občina, cf.
ucr. opčina „numele unui munte”, rus občina „proprietate comună” (Petrovici
1970: 189); „culme muntoasă sau deluroasă, netedă, rotunjită, prin care din loc în
loc se găsesc vârfuri domoale, are înălţimi de 900 – 1.600 m şi este specifică
Carpaţilor Orientali” (cf. DGF, 288): Obcina Diecilor, munte ce aparţine de lanţul
muntos al Suhardului, învecinat cu muntele Rotunda în partea de vest şi cu Vârful
Icoana, la est, de unde izvorăşte pârâul Diecii, situat în partea de nord a comunei
Coşna (cf. inf. Aurel Bulica, Coşna).
Ocol < bg., rus., оқопъ „gard făcut în jurul unui loc, împrejmuire,
îngrăditură” (cf. DEXI, 1300); „v. sl. okolŭ” (CADE, 859; Scriban, D., 891); „sl.
okolŭ” (Şăineanu, D. 439); v. sl. okolŭ – „împrejur” (cf. DM, 557): Ocolul Vitelor,
„loc unde se închid, seara, vitele în munte, aflat în Poiana Stampei şi în Coşna” (cf.
inf. Gheorghe Chiperi, Poiana Stampei).
Ouşor (diminutiv format de la ou, explicat ca provenind din magh. avas,
ovas „curătură”; „ridicătură rotundă, vârf de munte sau de deal rotund” (Iordan
1963: 23); „plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori albe-verzui, cu fructe de forma
unor boabe lunguieţe roşii şi pline cu numeroase seminţe” (cf. DEX, 735): Culmea
Ouşorului, Târla la Ouşor (Dorna Candrenilor).
Pădure < din lat. padūle; lat. vulg. padūlem (cf. CADE, 885); „lat. vulg.
padulem, metateză din paludem” (cf. Şăineanu, D., 453); lat. padulem (cf. Scriban,
D., 947; DM, 593); lat. padulem < palus, -dis „baltă” (cf. DM, 593); „întindere
mare de teren acoperită de copaci” (cf. DEXI, 1399): Pădurea din Smizi, zonă
împădurită aparţinând de cătunul Smizi, situat în partea de sud-vest a localităţii
Poiana Negrii; Pădurea Făgeţel, zonă împădurită din care izvorăşte pârâul Făgeţel,
Daniela CORBU-DOMŞA


66
afluent al râului Coşna, aflată pe teritoriul comunei Coşna (cf. inf. Aurel Buliga,
Coşna) şi zonă cu pădure, aflată pe partea dreaptă a cursului râului Dorna, în
apropiere de Dorna Borcut, aparţinând de comuna Poiana Stampei; cea mai mare
parte a acestei zone este împădurită cu fag (cf. inf. Gheorghe Chiperi, Poiana
Stampei); Pădurea lui Chiperi, zonă împădurită de pe Suhard, aflată în proprietatea
lui Gheorghe Chiperi din Poiana Stampei.
Pănăstrie < panaş, reg. fr. panache, cf. it. pennachio, lat. pinnaculum „vârf,
culme muntoasă” (cf. DEXI, 1363): Pănăstriile, „culme muntoasă aflată între
cursul mijlociu al râului Coşna şi cursul superior al pârâului Cucureasa (cf. TTRM,
190).
Păşune < lat. pastiōne, -m „teren acoperit cu vegetaţie ierboasă, perenă sau
anuală, unde sunt duse vitele la păscut” (cf. DEXI; 1408); lat. pastio,-onis „loc
acoperit cu iarbă, imaş, izlaz, suhat” (cf. DM, 597): Păşunea alpină Răchitiş, zonă
de păşunat, aflată în partea de sud a satului Gura Haitii, la poalele Culmii Răchitiş,
ce face parte din lanţul muntos Călimani; Păşunea comunală Panaci, aflată în
proprietatea comunei Panaci.
Pârâu < cf. alb. Përrua – „apă curgătoare, mică, râu mic” (cf. DEX, 769;
DM, 624), unul dintre cele mai importante apelative devenite entopice, care au dus
la apariţia unui număr însemnat de toponime în Depresiunea Dornelor: Pârâul
Arinu, afluent pe partea dreaptă al pârâului Cucureasa; Pârâul Cerbilor, afluent pe
stângă al pârâului Panasuri, izvorăşte de la poalele Muntelui Păluta; Pârâul
Cociorva, afluent pe stânga al pârâului Cucureasa, izvorăşte din Vârful Pănăstrii,
de la altitudinea de 1.335 m; Pârâul lui Cristea, afluent pe dreapta al pârâului
Cucureasa, izvorăşte din creasta Munceii Înşiraţi; Pârâul Volosciuc, afluent pe
dreapta al pârâului Netedu, udă o parte a satului Coşna.
Piatră < lat. petra (cf. CADE, 960, Şăineanu, D. 479, Scriban, D., 956, DM,
612) „rocă solidă, dură, răspândită la suprafaţa sau în interiorul pământului” (cf.
DEX, 788): Piatra Dornei, „pisc pe creasta cu acelaşi nume (1.651 m), ce se
găseşte la sud de localitatea Poiana Stampei” (Grigorovitza 1908: 161); Pietrele
Roşii, munte (1.623 m) „ce-şi trage acest nume de la ţancurile roşiatice ale
petroaielor din vârful său şi ţine de Munţii Roşii, fiind situat nu departe de
localitatea Dorna Candreni
(
Grigorovitza 1908: 162
)
; Piatra Tunzăriei, creastă
montană, aflată pe teritoriul comunei Panaci.
Picior < lat. petiolum (cf. CADE, 931, DM, 613); lat. petiolus (Şăineanu,
D., 480, Scriban, D., 976); „partea de jos a unui munte, zona mai largă aflată la
baza acestei forme de relief” (cf. DEXI, 1446): Piciorul Munceilor, numele acesta
este utilizat pentru povârnişurile crestei Piatra Dornei
(
Grigorovitza 1908: 161);
Piciorul Crucii, „culme montană (1.312 m) ce coboară în continuarea Culmii
Tunzăriei şi se avântă cu pante repezi înspre Panaci şi Coverca, pierzându-se în
depresiune” (cf. DD, 12); Piciorul Dealul Lat / Piciorul Lat, „partea de jos a culmii
muntoase cu acelaşi nume, situată în partea de est a muntelui Călimănelul şi la vest
de satul Drăgoiasa, comuna Panaci” (cf. TTRM, 71); Piciorul lui Panac, „munte
aflat în comuna Neagra Şarului, îmbrăcat în pădure de răşinoase” (cf. MDG, IV,
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

67
631); Piciorul Turniţa, deal aflat în partea de est a satului Valea Bancului, la
poalele muntelui Livada.
Pod < din sl. podǔ (Şăineanu, D., 491; Scriban, D., 1004; DM, 635); „podiş,
terasă, pantă uşor înclinată” (cf. DEX, 814); v. sl. подъ „construcţie de lemn, de
piatră, de beton, de metal, care susţine o cale de comunicaţie terestră (şosea sau
cale ferată), legând între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de
pământ şi asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial” (cf.
DEXI, 1496): Podul Alunului, „la început sat cuprins în aria teritorială situată
geografic între localitatea Dorna Candrenilor şi suburbia Roşu a oraşului Vatra
Dornei. Satul, cunoscut sub această denumire, este atestat din anul 1954, când se
afla în componenţa administrativ-teritorială a comunei Dorna Candrenilor. După
doi ani a fost înglobat: jumătate în satul Dorna Candrenilor şi jumătate în suburbia
Roşu. Începând cu anul 1956 nu mai apare în documentele oficiale” (cf. TTR, II,
896); Podul Coşnei, sat ce aparţine de comuna Coşna; Podul Greblei, aflat la
intrarea în satul Dornişoara, peste micul afluent cu acelaşi nume, situat pe stânga
pârâului Dornişoara; Podul la Alexăni, aflat în comuna Poiana Stampei.
Poiană < din v. sl. poljana (cf. CADE, 966; DM, 636); sl. polĭana (cf.
Şăineanu, D., 492, Scriban, D., 1008); „suprafaţă de teren în interiorul unei păduri,
lipsită de copaci şi acoperită cu iarbă şi cu flori; luminiş” (cf. DEXI, 1499): Poiana
Andrienilor, zonă de păşune aflată în satul Andrieni, comuna Poiana Stampei;
Poiana Babei, zonă de păşune situată pe stânga pârâului Haita, în apropiere de
localitatea Gura Haitii; Poiana Boariei, luminiş aflat la poalele Capului Dealului,
în comuna Şarul Dornei; Poiana Castaurilor, zonă defrişată, în munte, unde austro-
ungarii aveau o spânzurătoare, aflată în apropiere de satul Poiana Stampei (cf. inf.
Gheorghe Chiperi, Poiana Stampei); Poiana Comârlenţului, numită şi Poiana din
Fund, se află pe teritoriul comunei Şarul Dornei; Poiana Diecilor, zonă lăzuită,
transformată în păşune, aflată la poalele Culmii Diecilor, care aparţine de satul
Coşna; Poiana Grui, se află la baza culmii Pietrosul, în partea stângă a râului
Dorna, pe teritoriul satului Dornişoara; Poiana Mâţii, zonă defrişată transformată
în păşune, situată pe partea dreaptă a cursului râului Dorna, la poalele vârfului
Piatra Dornei, în apropiere de Dornişoara; Poiana Răchita, păşune situată la
poalele Vârfului Răchita, în apropiere de satul Grădiniţa, comuna Coşna.
Potecă < bg. nσmeĸa „drum îngust de munte, pe care se poate merge numai
pe jos, cărare” (cf. DEXI, 1526): Poteca Florenilor, drum pietruit ce duce spre
casele Florenilor (Dealul Floreni).
Prelucă < srb. preluka, ucr. nрuлука „poiană mică, înconjurată de munţi sau
de dealuri, pe valea unei ape” (cf. DEXI, 1543); bg. proluka (cf. CADE, 994); rut.
preluka (cf. Scriban, D., 1039); ucr. pryluka „poiană mică” (cf. DM, 656); „poiană
mică într-o pădure, poiană de pe coastă; poiană fără locuri umede” (cf. TR, 529)
sau din „sl. luca, care în limba română a devenit luncă. Cum prepoziţia pre
înseamnă pe lângă, preluca este locul de lângă o luncă” (Balan 1960: 21); astăzi
prelucă înseamnă poiană pe lângă un râu sau pârâu: În Prelucă, imaş aflat în satul
Valea Bancului; Preluca Frăsânii, aparţine de comuna Poiana Stampei şi se află la
Daniela CORBU-DOMŞA


68
graniţa cu satul Coşna; Preluca Pardăilor, poiană cu păşune, aflată în comuna
Coşna.
Pripor < cf. ucr. прuпір, bg. прuпор, „coastă de deal sau de munte, pantă
abruptă; ruptură de pantă în lungul unui drum; adăpost de iarnă pentru oi făcut din
împletitură de nuiele sau din stuf şi acoperit cu paie sau cetină de brad” (cf. DEXI,
1562); ucr. prypir, -poru „coastă de deal sau de munte, pantă abruptă, povârniş”
(cf. DM, 664): Pripor, cătun care aparţine de satul Dorna Candrenilor; Bâtca
Priporului, coastă de deal (1.189 m) aflată în Poiana Stampei.
Prisacă, derivă de la lat. secare sau praesecare, care înseamnă „a tăia până
la capăt” (Balan 1960: 20); cuvântul înseamnă „loc unde sunt aşezaţi stupii, unde
se cresc albinele” (cf. DEX, 851), în trecut însemna „obligaţia de a lăzui sau locul
lăzuit”, astfel că, „de la acţiunea de a doborî copacii s-a trecut la numirea locului
curăţit, lăzuit. Locul curăţit de pădure s-a numit preseca. La 1167 existase o moşie,
al cărei hotar începea de la locul qui pocatur preseca” (Balan 1960: 20); termenul
apare comparat cu ucr. pasika „(reg) loc într-o pădure unde s-au tăiat de curând
copacii” (cf. DM, 664): Prisaca Dornei.
Punte < lat. pontem „pod îngust (construit dintr-o scândură sau dintr-o
bârnă), aşezat peste o apă mică, peste un şanţ, peste o râpă, peste care se poate trece
numai cu piciorul” (cf. DEXI, 1604): Puntea de la Minuţ Ivan, pod aşezat peste
şanţul din faţa casei lui Minuţ Ivan din satul Teşna, comuna Poiana Stampei;
Puntea la Bancu, pod din scânduri, care face posibilă trecerea spre satul Bancu.
Riz (reg., et. nct.) „văgăună, râpă mare şi largă” (Balan 1960: 21): Pârâul
Rizului este cunoscut şi sub denumirea de Pârâul din Văgăună; el udă o parte a
teritoriului satului Poiana Stampei.
Runc < lat. runcus „loc despădurit într-o pădure, care este folosit ca teren
sau ca păşune” (cf. DEXI, 1706); lat. vulg. runcus < runcare (cf. CADE, 1087); lat.
runcus (cf. Scriban, D., 1143; DM, 720); „derivă de la lat. runcare care înseamnă a
plivi, a curăţi, a despăduri; prin urmare, runcul este muntele despădurit” (Balan
1960: 20; Drăganu 1928: 120), „odinioară cuvântul avea un înţeles comun,
însemna curătură, loc curăţit de pădure spre a fi întrebuinţat la păşuni ori la
arătură” (Nicolae 2006: 131): Runc, cătun ce aparţine de satul Gura Haitii; Runcu,
cătun situat în partea de nord a satului Poiana Stampei (cf. TTR, 1008); Runcul
Căndrenilor, culme, care ţine de Munţii Suhardului
(
Grigorovitza 1908: 184
)
,
situată în apropierea localităţii Dorna Candrenilor; Runcul Frunzarilor, poiană
aflată la poalele muntelui Pietrele Roşii, (1.775 m), udată de pârâul Runcu, care
primeşte în dreptul ei cei doi afluenţi: pârâul Merişoarele şi pârâul Afinetu,
aparţine teritorial de satul Coşna.
Smidă (reg., et. nct.) – „pădure tânără crescută în locul alteia care a ars,
luminiş mic sau tufăriş crescut între copaci” (Iordan 1963: 61): Smizi, cătun ce a
aparţinut de comuna Dorna Candrenilor
(
Grigorovitza 1908: 199); Smida
Piluganilor, zonă recent împădurită, în locul alteia care a fost lăzuită, ce aparţine
de comuna Poiana Stampei, aflată în proprietatea familiei Pilug; Smida Prălenilor,
zonă cu pădure tânără ce aparţine de comuna Poiana Stampei, aflată în proprietatea
familiei Pralea.
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

69
Suhard < „este acelaşi cu suhar < bg. suhar ,lemn uscat’, căruia maghiarii şi
administraţia lor i-au adaos sufixul topic -d” (Iordan 1963: 128; Drăganu 1928:
110-111); „loc cu vale seacă, grupare de culmi” (Iordan 1963: 213): Muntele
Suhard, „grupare de culmi ce ţine de Carpaţii Mărginaşi Transilvăneni şi se
desprinde de Masivul Inăului, la nord-vest de localitatea Cârlibaba, prelungindu-se
sub numele de Prelugii Gazii” (cf. DGB, 213); „munte aflat la izvorul râului
Coşna” (TTRM, 255).
Şar < din sl., bg. šarǔ „culoare”; cf. şi slov. šar ,,pătat”, srb. šaren „pestriţ”;
„Satul Şarul şi-a luat numele de la terenul roşiatic numit şar, ce conţine mult
arsenic”; cf. magh. sár, sárga „galben” (Iordan 1963: 131): Şarul Dornei
(comună); Plaiul Şarului (sat aparţinând de comuna Şarul Dornei), Neagra Şarului
(sat, comuna Şarul Dornei).
Şcheu (reg., et. nct.) – La Şcheu, loc aflat pe teritoriul satului Poiana
Stampei, unde în trecut era oborul, astăzi birt (cf. inf. Matei Pentelescu, Poiana
Stampei).
Sehelbe (reg.), cf. sélbă < lat. silva, it. selva „pădure tânără şi deasă” (cf.
DEXI, 1769): Pe Sehelbe, „poieniţă aflată în comuna Poiana Stampei, de unde
localnicii culeg fragi şi zmeură” (cf. inf. Matei Pentelescu, Poiana Stampei).
Tarniţă < ucr. maрнuця; rut. tarnića (cf. CADE, 1278); srb. tarnice (cf.
Scriban, D., p. 1299); ucr. tarnic’a, reg. „culme, coamă de munte sau de deal în
formă de şa; drum de munte bătut de oi sau de vite (cf. DM, 847); „sinonim cu şea;
lăsătură domoală între munţi sau dealuri” (Iordan 1963: 45), reg. termenul are
sensul de „curmătură, adâncitură între munţi”: Pârâul Tarniţa, afluent pe dreapta al
pârâului Hăitii, izvorăşte de la poalele Muntelui Pietrosul II, care aparţine de lanţul
muntos Călimani, străbate zona comunei Şarul Dornei; Pârâul Tarniţa, afluent pe
dreapta al pârâului Ciotina, izvorăşte din Munţii Livada şi străbate o parte a zonei
împădurite ce aparţine de satul Coşna (cf. inf. Aurel Buliga, Coşna).
Teşnă < rut. tečna, ucr. tekǔčyj, rus. tekứčij „curgător, lichid”, ucr. tekuča
voda, rus. tekučaja voda „apă curgătoare” (Iordan 1963: 94). Termenul ar putea fi
şi de origine ruteană (Drăganu 1928: 79-80), definit astfel: „tečna < rut. tečr, s.
tekati – „a curge” + suf. -na” (Drăganu 1928: 80): Teşna, sat aparţinând comunei
Poiana Stampei (numele satului provine de la numele pârâului care străbate zona);
Teşna, pârâu, „afluent pe stânga al Dornei, izvorăşte în apropiere de Muntele
Cucureasa” (Grigorovitza 1908: 223); Plaiul Teşnei, Drumul Teşniţa.
Târsă < ucr. tirsa „papură mică” (cf. DEX, 1077); cf. a târsi „parte din
pădure unde s-au tăiat de puţină vreme copacii” (cf. DM, 865); de la târsi prin
derivare regresivă „loc în pădure unde s-au tăiat copacii” (cf. DEXI, 2025); „a
curăţi un loc de mărăcini, de tufe, pentru a-l transforma în loc de arat”; „parte de
pădure în care s-au tăiat copacii până a nu începe să crească alţii” sau cf. târş
„arbust pipernicit, tufă, brad sau molid pitic, crescut mic” (Iordan 1963: 533):
Vârful Bâtca Târşii, culme muntoasă aflată în Munţii Suhardului; Vârful Bâtca
Târşii I străjuieşte, în partea de nord, localitatea Coşna, şi aparţine lanţului muntos
Suhard; Vârful Bâtca Târşii II se află în partea de est a Vârfului Bâtca Târşii I,
străjuieşte, în partea de nord, localitatea Coşna şi aparţine lanţului muntos Suhard.
Daniela CORBU-DOMŞA


70
Vârf < din v. sl. vrǔhǔ (cf. CADE, 1435-1438, Şăineanu, D., 688; Scriban,
D., 1415; DM, 937) „partea cea mai de sus a unor forme de relief” (cf DEX, 1152):
Vârful Obcinei, munte 1.282 m, ce ţine de grupul înălţimilor munţilor mărginaşi ai
Transilvaniei (Grigorovitza 1908: 241), Vârful Buba, 1.663 m, culme „situată în
partea de sud-vest a satului Dornişoara, comuna Poiana Stampei (Bubar a fost
denumirea iniţială)” (cf. TTRM, 39); „munte cu înălţimea de 1.663 m, se află la
sud de comuna Dornişoara, face parte din lanţul muntos Călimani şi se află pe
partea stângă a cursului râului Dorna, comuna Poiana Stampei” (cf. DD, 11).
Zănoagă, cuvântul apare ca fiind sinonim cu căldare; explicaţia geografică
de „termen popular românesc pentru circ glaciar” (Ielenicz 1999: 450) nu coincide
cu explicaţia obţinută prin ancheta directă, aceea de loc neted pe coasta muntelui:
La Zănoaga Ceremuşului (Coşna).
După cum se poate observa, cele mai multe toponime din zona supusă
cercetării au fost formate de la apelativul cu care s-a denumit realitatea geografică
respectivă. Astăzi, deşi asupra terenului au avut loc o serie de intervenţii – omul
aducând mediului înconjurător modificări esenţiale, care au făcut ca o parte dintre
numele topice vechi să dispară odată cu realitatea pe care o desemnau şi, astfel, să
apară elemente noi – , iar apelativul şi-a pierdut sensul iniţial, acesta se păstrează în
graiul local şi denumeşte o realitate dispărută, fiind considerat mărturia
incontestabilă a existenţei unei anumite stări de fapt într-un areal geografic.
Aşadar, toponimele au luat naştere din lexicul comun, iar apelativele, ca elemente
ale lexicului comun, au avut un rol esenţial în crearea numelor topice din zonă, cu
ajutorul mijloacelor limbii. Prin urmare, natura şi aspectul terenului sunt elemente
esenţiale care stau la baza alcătuirii nomenclaturii toponimice din zona Dornelor,
iar toponimele pot fi considerate „expresia directă a raporturilor dintre om şi cadrul
natural al existenţei sale” (Ungureanu 2006: 72).

NOTE

1
Jezy Kurylowicz, 1895-1978, lingvist polonez, profesor universitar la Wroclaw şi
Cracovia, specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene şi în
lingvistică generală.

SIGLE ŞI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

CADE Candrea, I. A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti,
1931.
DA Dicţionarul limbii române (sub redacţia lui Sextil Puşcariu), Bucureşti,
Academia Română, 1913 – 1941.
DD Chiriţă, Viorel, Depresiunea Dornelor. Studiu fizico-geografic, Suceava,
Editura Universităţii, 2003.
DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, lucrare elaborată în cadrul sectorului de Lexicologie şi
Lexicografie al Institului de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998.
TERMENI ENTOPICI ÎN STRUCTURILE TOPONIMICE
DIN ŢINUTUL DORNELOR

71
DEXI Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. Eugenia Dima,
Bucureşti, Ed. Arc / Gunivas, Chişinău, 2005.
DGB Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1909.
DGF Ielenicz, Mihai, Comănescu, Laura, Mihai, Bogdan, Nedelea, Alexandru,
Oprea, Răzvan, Pătru, Ileana, Dicţionar de geografie fizică, Bucureşti,
Editura Corint, 1999.
DLRL Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. I, A - C, Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1955.
DM Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei R.S. R.,
1958.
MDA Micul Dicţionar Academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan-Al. Rosetti” Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
MDG George Ioan Lahovari, General C. I. Brătianu şi Grigore C. Tocilescu,
Marele dicţionar geografic al României, Vol. I – V, Bucureşti, 1898 - 1902.
Scriban, D., Scriban, August, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939.
Şăineanu, D., Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, Craiova,
1925.
TG Nicolae, Ion, Toponimie geografică, Bucureşti, Editura Meronia, 2006.
TR Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1963.
TRFR Loşonţi, Dumitru, Toponime româneşti care descriu forme de relief, Cluj-
Napoca, Editura Clusium, 2000.
TTR Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Repertoriul istoric al
unităţilor administrativ-teritoriale. 1772 – 1988, patea I, A. Unităţi simple
(Localităţi şi moşii), A – O; Partea a II-a, A. Unităţi simple (Localităţi şi
moşii), P – 30 Decembrie; B. Unităţi complexe, Iaşi, Editura Academiei
Române, 1991 – 1992.
TTRM Tezaurul toponimic al României. Moldova., Vol. I, partea a IV-a, Editura
Universităţii „Alexandru Iona Cuza”, Iaşi, 2005.
TTRT Tezaurul toponimic al României. Transilvania, Dumitru Loşonţi şi Sabin
Vlad, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.

BIBLIOGRAFIE

Balan, Teodor, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1960. (Balan 1960)
Bureţea, Emilian N., Contribuţii la studiul toponimiei româneşti, Craiova, Editura
Universitaria, 1994. (Bureţea 1994)
Dan, Ilie, Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord, Iaşi, Editura Junimea,
1980. (Dan 1980)
Drăganu, Nicolae, Toponimie şi istorie, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,
1928. (Drăganu 1928)
Gămulescu, Dorin, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân,
Bucureşti, 1974. (Gămulescu 1974)
Daniela CORBU-DOMŞA


72
Grigorovitza, Em., Diţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908.
(Grigorovitza 1908)
Ielenicz, Mihai, Comănescu, Laura, Nedelea, Alexandru, Mihai, Bogdan, Oprea,
Răzvan, Pătru, Ileana, Dicţionar de geografie fizică, Bucureşti, Editura
Corint, 1999. (Ielenicz 1999)
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Române, 1963. (Iordan 1963)
Loşonţi, Dumitru, Toponime româneşti care descriu forme de relief, Cluj-Napoca,
Editura Clusium, 2000. (Loşonţi 2000)
Nicolae, Ion, Toponimie Geografică, Bucureşti, Editura Meronia, 2006. (Nicolae
2006)
Petrovici, Emil, Studii de dialectologie şi toponimie, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1970. (Petrovici 1970)
Popa, Marcel D., Dicţionar Enciclopedic, vol. III, H-K, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1999, p. 455. (Popa 1999)
Stefanelli, T. V., Documente din Vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc,
Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, 1915. (Stefanelli 1915)
Ungureanu, Alexandru, Boamfă, Ionel, Toponomastică, Iaşi, Editura Sedcom
Libris, 2006. (Ungureanu 2006)

ABSTRACT

This study, with theoretical and applicative character, offers a definition of
the term entopic, in general, and a definition of existing appellatives from Dorna
area, which constitutes the basis of some toponyms. Due to the fact that originally,
most toponyms are common names, identifying themselves with the entopic from
which they were formed, but which in time, because of the need for a specialized
use, received distinguishing features losing so the “pre-toponymic and first-
toponymic meaning” and fitting thus in the new class of topic names that no longer
refer to a class of objects, but to a single object, different from entopic, highlighted
the relation existing between the topic name and appellation at the basis of its
formation.

Key words: entopic (appellation), common name, proper name










QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)
*


Adriana COSTĂCHESCU


Les emprunts lexicaux sont présents en toute langue et se manifestent en
toute époque, étant un élément important de la constitution historique du
vocabulaire. Le processus général de mondialisation, le nombre toujours accru de
personnes qui voyagent, qui s’informent (souvent pour des raisons
professionnelles) en consultant des matériaux écrits dans des langues étrangères, la
création des nomenclatures (nécessaires au développement des sciences et du
commerce), l’apparition et le développement explosif des moyens de
communication de masse si importants comme l’internet - voici autant de
phénomènes qui expliquent l’accentuation actuelle de ce phénomène.
Les mots empruntés subissent souvent dans la langue d’accueil des
modifications importantes au niveau phonétique, morphologique et sémantique,
André Thibaut considérant, de ce point de vue, que le syntagme ‘imitations
approximatives’ (Thibault 2009: 11) est plus approprié à la description du
phénomène que le terme ‘emprunt’. Les modifications subies par ces lexèmes
dérivent du processus de leur intégration dans le système de la langue cible.
Souvent le ‘voyage’ est plus complexe, les mots de la langue A arrivant dans
la langue C après un petit passage dans la langue B. Parfois le mot ‘part’ de la
langue A dans la langue B, retourne enrichi dans l’idiome A et continue son périple
dans la langue C. Ce genre de passage(s) est intéressant surtout du point de vue
sémantique, le mot s’enrichissant de sens nouveaux.
Nous nous somme proposé de commenter quelques phénomènes
sémantiques qui se manifestent dans le signifié des mots qui ont effectué un
parcours français - anglais, français - roumain, parfois revenant en français et des
fois s’enrichissant en roumain de significations reprises à l’anglais.
Comme on le sait, les mots français sont arrivés massivement en anglais au
cours du Moyen Âge, grâce à la coexistence sur le même territoire des deux
langues comme conséquence de la conquête normande, mais le phénomène s’est
manifesté tout au long de l’histoire des deux langues (Trotter 2009). L’observation
est grosso modo valable pour le roumain également car il existe ici aussi une
période privilégiée, à savoir le XIX
e
siècle, quand, après le traité d’Adrianople
(1829) et la naissance du capitalisme, le roumain a intégré un nombre considérable
de mots pris au français.

1. Mots français repris partiellement en anglais et en roumain
Dans le processus d’accueil des mots français, l’anglais et le roumain ont
pris parfois seulement une partie des significations du mot, souvent pour des
raisons historiques. Nous illustrons ce phénomène à l’aide de deux mots. Dans le
Adriana COSTĂCHESCU


74
cas du mot toupet, le lexème est entré en anglais avec le sens propre «mèche
postiche de cheveux», puis il a connu en français un développement connotatif
«assurance effrontée», que l’anglais n’a pas repris. Le mot est arrivé en roumain,
dans la deuxième moitié du XIX
e
siècle, avec le sens connotatif. Le second mot est
mansarde qui existe tant en anglais qu’en roumain, mais privilégiant des zones
différentes de la sphère sémantique du mot français.

1.1. fr. toupet - angl. toupee - roum. tupeu
Ce mot est très ancien en français, étant attesté déjà en 1140, mais il a été
emprunté par l’anglais à la fin du XVIII
e
siècle, grâce à une extension sémantique,
présentée ci-dessous sous (2):

toupet nom masculin I. 1. petite touffe de poils; touffe de cheveux sur le sommet du
crâne: toupet de cheveux; 2. (expr.) (faux) toupet postiche qui recouvre le sommet du
front: des toupets de chez le coiffeur; 3. vieillot, ridicule: il ressemble de plus en
plus à un vieux toupet; 4. touffe de crins; II. (fig.) assurance, aplomb mêlé
d’effronterie: il a un sacré toupet!
1


Le mot est un dérivé avec le suff. -et de l’ancien français top «touffe de cheveux
sur le sommet du front». Ce dernier provient du francique top «sommet» de
l'ancien français top «touffe de cheveux sur le sommet du front», mot issu d'un
ancien francique *topp- signifiant «pointe, sommet». Le TLFi cite aussi le mot du
moyen néerlandais top «sommet; sommet de la tête; cheveux; pointe» et le mot
allemand Zopf «tresse». L’OED mentionne aussi l’ancien anglais top. Il s’agit d’un
transfert métonymique, marquant le passage du «sommet» au «sommet du crâne»
et enfin à «touffe de cheveux qui y pousse». Le sens de «touffe de cheveux
postiche» apparaît seulement en 1791. Un nouveau transfert métonymique fait le
passage de la mèche de cheveux à la personne qui la porte. Un peu plus tard (en
1808) est attesté aussi le sens figuré de «audace, culot» (cf. TLFi).
Comme nous l’avons montré, en anglais le mot est emprunté au français,
avec le sens du langage des coiffeurs au XVIII
e
siècle et, dans un emploi
aujourd’hui vieilli et dû à un passage métonymique, la signification «personne à la
mode»:

toupee nom boucle de cheveux artificiels portée sur le sommet de la tête, portée tant
par les hommes que par les femmes au 18-e siècle; (usuel) touffe de cheveux
artificiels : he is wearing a toupee; (vieilli) personne qui porte le toupet; personne à
la mode.

Observons que le sens, vieilli en anglais de «personne à la mode», a existé
probablement en français aussi (bien qu’il ne soit pas mentionné par les
dictionnaires consultés), se trouvant à l’origine de la signification négative de
l’expression vieux toupet, apparue, vraisemblablement, quand ce type de coiffure
n’était plus à la mode.
2
Nous remarquons aussi que l’acception figurée du mot
QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

75
français, celle de «assurance, aplomb, culot», n’est pas mentionnée en anglais.
C’est la signification qui a été reprise par le roumain, où le sens de «touffe de
cheveux postiches» est mentionné par un seul dictionnaire, le DN, et seulement
pour le langage du théâtre:

tupeu, nom neutre 1. audace qui dépasse les limites convenables; effronterie,
impertinence; impudence; 2. (au théâtre) touffe de cheveux de diverses couleurs,
collé à la limite des cheveux, sur le front et qu’on peigne avec ses propres cheveux.

Il est facile de voir que le sens du substantif roumain est plus péjoratif que la
signification du mot français. Dans les dernières années ce sens péjoratif
commence à s’affaiblir et, dans le langage des jeunes, il est employé surtout avec
l’acception de «courage, audace, manque de complexes». On retrouve cet emploi
par exemple dans la publicité sur Google învaţă engleza cu tupeu litt. «apprends
l’anglais avec toupet», donc avec courage et sans complexe. (www. simonatache.
ro/ 2010/ 06/07/ invata-engleza-cu-tupeu).

1.2. fr. mansarde - angl. mansard - roum. mansardă
Avec d’autres mots, certaines significations de l’étymon, bien que présentes,
sont tout à fait marginales dans la langue d’accueil. Certains processus cognitifs
peuvent conduire à des similitudes, même en absence d’une influence directe. Tel
est le cas du mot mansarde.
Le mot mansarde est un mot moderne, apparu en français au XVII
e
siècle,
dérivant du nom de l’architecte François Mansard (1598-1666). Le mot est attesté
en 1676 (cf. TLFi), et emprunté par l’anglais quelques décennies plus tard
(première attestation en 1734 cf. OED). En roumain ce mot apparaît sous la forme
manzarda dans un texte de Mihai Cuciuran (1819-1844), puis avec la forme
mansarda dans un poème d’Alexandru Macedonski de 1927 (DLR), avec le
sens «chambre très modeste, sous le toit».
En français, le mot a trois significations principales:

mansarde nom masculin 1. comble brisé, dont les pans sont eux-mêmes brisés
(appelé aussi comble en mansarde, à la mansarde ou à la Mansart); 2. (par
extension) toit en mansarde toit couvrant un tel comble; fenêtre en mansarde fenêtre
pratiquée dans la partie quasi verticale d'un comble brisé; 3. pièce aménagée sous un
comble brisé, et dont un des murs suit l'inclinaison du toit: habiter une mansarde.

Il est évident que le sens de «toit» dérive de celui de «comble», par métonymie. Le
GR précise que la signification de «comble» est celle courante, tandis que la
signification de «fenêtre pratiquée dans le comble» est considérée abusive.
En anglais, le mot est attesté à partir du XVIII
e
siècle:

mansard nom 1. (forme complète mansard roof) toit qui a les pans brisés; 2. étage
ou appartement qui se trouve sous un tel toit.

Adriana COSTĂCHESCU


76
Bien que l’anglais ait repris les deux sens du mot français, dans cette langue la
signification fondamentale est celle de «toit», puisque le mot mansard est surtout
une abréviation du syntagme mansard roof, syntagme qui existe en français aussi.
L’emploi du mot dans le sens de «étage / appartement / chambre sous le toit» existe
aussi, étant mentionnée dans l’OED. Pourtant, bien que le syntagme mansard room
existe (surtout dans le langage de l’industrie hôtelière), on préfère désigner ce
genre de chambre avec les mots ou des syntagmes comme garret, attic room, room
with sloping ceilings ou bien room with a pitched ceiling. Le sens de «fenêtre
pratiquée dans le toit d’une mansarde», bien qu’absent de l’OED, se retrouve dans
Google, où nous avons trouvé le syntagme mansard window avec le sens «vertical
window in the rooms with a mansard roof» (http:// forum. wordreference.com/
showthread. php).
Le roumain a opéré une restriction de sens, les significations de «comble,
toit» et de «fenêtre pratiquée dans le toit» y étant absentes. Le mot mansardă
désigne fondamentalement «l’étage situé immédiatement sous le toit», et, avec une
restriction sémantique, «une ou plusieurs chambres (le plus souvent servant
d’habitation) se trouvant sous le toit» (DLR, DN, MDN):

mansardă nom féminin 1. dernier étage d’une maison, situé immédiatement sous le
toit; 2. chambre ou ensemble de chambres situées sous le toit, ayant le plafond ou un
des murs oblique(s) et aménagée comme habitation; 3. (fam. dans l’expression) a fi
deranjat la mansardă être déséquilibré.

Grâce à la position de son référent (en haut d’une verticale), le mot mansardă est
employé métaphoriquement pour faire référence à la tête d’une personne, ensuite
(par un autre passage métonymique, cette fois-ci contenant - contenu) à sa capacité
intellectuelle ainsi qu’à son équilibre psychique. Maria Iliescu et alii (2010) citent
des expressions comme are mansarda bine echipată (litt. «il a sa mansarde bien
équipée»), qui désigne une personne compétente et intelligente, a-şi mobila
mansarda (litt. «meubler sa mansarde») signifiant «s’instruire» ainsi que diverses
expressions signifiant «être déséquilibré»: a avea păsărele / lilieci la mansardă,
(litt. «avoir des oiseaux / des chauves-souris à la mansarde»), a fi deranjat la
mansardă (litt. «être dérangé à la mansarde»), etc.
Intéressant du point de vue cognitif est le fait que le mot anglais nommant
une chambre sous le toit, garret, est employé familièrement pour désigner
l’ignorance ou un déséquilibre mental: to be wrong in one's garret, to have one's
garret unfurnished (cf. OED). Il s’agit, évidemment, d’une innovation parallèle car,
en anglais et en roumain, les locuteurs ont fait le même type de passage par le
moyen d’une métaphore simple (de mansarde à tête, en vertu de la similitude de
leurs positions) ou d’une métaphore filée (la mise en parallèle de tête - pensées /
équilibre psychique avec chambre (en haut) - meubles, en vertu non seulement de
la position verticale, mais aussi du rapport contenant - contenu).

QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

77
2. Mots anglais, d’origine française revenus en français et repris en
roumain
Beaucoup de mots d’origine français ont acquis en anglais des significations
spéciales et sont entrés tant en français qu’en roumain avec ce nouveau sens. Pour
cette catégorie de mots arrivés en roumain, les dictionnaires de cette langue
mentionnent souvent une double étymologie, française et anglaise, car il est
impossible de savoir de laquelle de ces deux langues le roumain a pris le mot.
3

Nous illustrerons cette situation avec deux mots du langage de sports,
domaine dans lequel l’anglais a fourni un grand nombre de mots à toutes les
langues européennes.

2.1. angl. corner - fr. corner - roum. corner
En anglais le mot corner, attesté à la fin du XIII
e
siècle (OnlineED) est une
adoption du mot anglo-normand corner(e), provenant de l’ancien adjectif français
cornier < corne «qui forme coin» (lat. *corna (< cornua) + -ier (cf. lat. méd.
cornarium); cf. TLFi (s.v. cornier, AND s.v. corner(e), OED s.v. corner
1
,
OnlineED); cf. GR). Le mot du lat. vulg. *corna, (latin classique cornua, plur. de
cornu) a donné en français le mot corn et en roumain le mot corn. Puisque pour le
sens concret, de «excroissance dure qui pousse sur la tête de certains mammifères
ruminants» l’anglais a conservé le mot germanique horn, le lexème corner a
conservé les sens métaphoriques du mot en ancien français dus à la forme, comme
celui de «angle» qui a conduit au sens plus répandu aujourd’hui, de «coin» (de la
rue, de la maison, de l’œil, etc.), enfin à celui de «zone, région (lointaine, retirée ou
secrète)».

corner nom 1. point de convergence de deux lignes, de deux surfaces; angle: the
corners of a rectangle; lieu d’intersection de deux rues, de deux chemins: at the
corner of the street; 2. partie angulaire entre deux lignes ou surfaces convergentes
ou la limite d’un objet ou d’un territoire: the southwest corner of the state, the
corners of the tablecloth; la zone d’un terrain de sport, près de l’intersection de la
ligne latérale avec la ligne du but; 3. (FOOBALL) le tir d’un angle du terrain obtenu
par l’équipe à l’attaque pour punir l’équipe dont un membre a envoyé le ballon au-
delà de la ligne du propre but; un des quatre angles d’un ring de boxe; 4. zone
privée, secrète ou isolée: a quiet corner of New England; situation difficile ou
embarrassante, de laquelle il est difficile ou impossible de sortir: he was backed into
a corner; 5. possession d’un stock suffisamment grand d’un produit pour
permettrela manipulation des prix; accaparation: a corner of the silver market; 6.
point à partir duquel apparaissent des changements significatifs.

On voit que le sens de «coin» a eu des développements sémantiques
intéressants dans le langage du sport, puisqu’il désigne le coin de repos d’un ring
de boxe ainsi que le coin d’un terrain de football ou de hockey. Par extension, le
règlement de ces deux jeux sportifs désigne par le mot corner la faute commise par
un joueur qui a envoyé le ballon derrière la ligne de but de son équipe ainsi que le
coup accordé à l'équipe adverse à la suite de cette faute et qui est exécuté de l’angle
Adriana COSTĂCHESCU


78
du terrain (double développement métonymique: faute qualifiée par le lieu et lieu
désignant l’action qui y est réalisée).
Dans toute une série s’expressions (in a tight corner «dans l’impasse», in a
corner «dos au mur», drive into a corner «mettre en difficulté, coincer, acculer
(quelqu’un)», le mot anglais a pris des connotations négatives, de difficulté,
d’entrave, de situation d’où on ne peut pas échapper. Cette nuance explique le sens
économique et financier que le mot a acquis dans la deuxième moitié du XIX
e
siècle aux Etats-Unis, «opération spéculative par laquelle un groupe s’assure le
monopole d’une certaine marchandise permettant la spéculation / mettant en
difficulté les spéculateurs»: drive speculative sellers into a corner. Le sens s’est
généralisé et le mot peut désigner un (quasi) monopole, une mainmise (to corner
the oil marquet «accaparer le marché du pétrole», a corner on gold «un (quasi)
monopole sur l’or», etc.).
En français le mot est revenu à la fin du XIX
e
siècle avec une partie
seulement de ces significations nouvelles (restriction sémantique): avec le sens
économique de «monopole, accaparement» et, pour le football, avec le même
passage métonymique de «lieu» à «action exécutée dans/ de ce lieu»:

corner nom masculin 1. arrangement entre spéculateurs en vue d'obtenir la maîtrise
du marché d'un produit dont on provoque artificiellement la hausse en acquérant les
stocks disponibles: corner sur le blé, le coton»; 2. (SPORT) fait qu'un joueur envoie
le ballon derrière sa propre ligne de but, cette faute entraînant à titre de sanction un
coup de pied de remise en jeu accordé à l'équipe adverse et tiré à partir d'un coin du
terrain: la balle sort en corner; (par méton.) coup de pied de remise en jeu accordé à
l'équipe adverse: marquage sur corner. (TLFi)

En roumain la situation du mot est tout à fait similaire à celle du français,
puisqu’on y retrouve les significations décrites ci-dessus. La seule différence se
manifeste au niveau lexicographique: les dictionnaires considèrent qu’il s’agit de
deux mots homonymes, à cause de leur étymologie: le mot avec la signification
boursière provient directement de l’anglais américain, tandis que le mot
appartenant au vocabulaire sportif est indiqué avec une étymologie multiple, les
dictionnaires mentionnant l’anglais mais aussi le français, fait qui suggère comme
filière possible du mot le trajet anglais - français - roumain. En plus, à la différence
du mot ayant un sens financier, le mot à signification sportive a été parfaitement
intégré dans le système grammatical du roumain, présentant une forme de pluriel
(cornere «corners») et de génitif-datif (forţa cornerului «la force du corner»):

«corner
1
, (pluriel: cornere) nom neutre sanction accordée en faveur de l’équipe à
l’attaque sous la forme d’un coup de pied de remise en jeu, tiré à partir d’un coin du
terrain, si un défenseur a envoyé le ballon derrière sa propre ligne de but; de angl.,
fr. corner.
corner
2
nom neutre forme simple d’organisation monopoliste qui consiste dans un
arrangement entre spéculateurs pour acheter des marchandises et les vendre à des
prix élevés; mot anglais.
QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

79
En conclusion, le mot corner, appartenant au vocabulaire anglo-normand, a
subi en anglais des spécialisations sémantiques importantes, partant de la
signification de «angle, coin», dans le sport et dans le langages boursier. Il s’agit
d’une longue série de passages métaphoriques et / ou métonymiques. Ces nouveaux
sens spécialisés se retrouvent en français et ils ont été empruntés par le roumain
aussi (au français ou / et à l’anglais).

2.2. angl. penalty - fr. pénalty - roum. penalti
En anglais, les dictionnaires indiquent des étymologies différentes pour le
mot penalty: il dériverait du moyen français pénalité, qui provient, à son tour du
latin poenalitatem (cf. OnlineED); selon l’OED, le mot représenterait une variante
de penality ou bien il proviendrait d’une forme non attestée de l’anglo-normand ou
du moyen français, présentant une élision similaire de la troisième syllabe. Le TLFi
considère que les formes, dérivées de l’anglais penal, devraient être penality ou
penalty pouvant être des emprunts à pénalité, supposition appuyée par le sens de
«souffrance, peine, malheur» que le mot possède en anglais.
Le mot est employé en anglais avec le sens de «punition», «sanction» ou
«châtiment»:

penalty nom 1. infraction qui est sanctionnée, surtout si elle est commise par
rapport à une loi, ordre; 2. sanction imposée par le non respect d’une loi, d’un
contrat; 3. perte ou désavantage conséquence d’une action ou d’une situation; 4.
(SPORTS) sanction contre un sportif ou une équipe conformément aux règles des
jeux.

Le mot revient en français avec ce dernier sens, du langage sportif (sens
attesté en anglais en 1897) et appliqué surtout au football, mais aussi au handball,
au polo, etc.:

pénalty nom masculin (SPORT) pénalisation pour une faute commise dans la surface
de réparation; 2. tir effectué du point de réparation par un joueur placé face au but
défendu par le seul gardien.

Nous remarquons le passage métonymique de la pénalisation prévue par le
règlement au contenu de la sanction - à savoir de tir au but, appelé aussi coup franc
ou coup de réparation.
Le même sens se retrouve en roumain, qui privilégie le sens de «tir de
punition», bien que le sens de «sanction» existe aussi dans des phrases comme
arbitrul a acordat un penalti «l’arbitre a accordé un pénalty».

penalti nom neutre coup tire pour sanctionner une faute grave de l’équipe
adversaire accordé en football, handball, etc. d’un lieu situé dans la surface de
réparation directement au but, en face du seul gardien; du fr., angl. penalty.

Adriana COSTĂCHESCU


80
Remarquons que tant en français qu’en roumain il existe d’autres dérivés du
mot pénal (qui provient, comme penalty, du latin poenalis «qui concerne la
punition», de poena «punition»), à savoir en fr. pénalité, pénalisation,
respectivement en roum. penalitate, penalizare. Ces mots présentent une grande
partie des significations des mots anglais penality ou penalty pour le domaine des
sanctions légales (peine établie par une loi, amendes, dédommagements).

3. Mots français du roumain enrichis sémantiquement par l’anglais
Dans les deux dernières décennies, nous assistons en roumain à un second
grand changement du vocabulaire (dans une certaine mesure semblable, par la
profondeur et les dimensions, à la modernisation de la deuxième moitié du XIX
e

siècle), comme conséquence de l’abandon du totalitarisme communiste et de
l’instauration d’une démocratie capitaliste. Cette fois-ci le modèle culturel
(politique, économique, scientifique, administratif, etc.) arrive par l’intermédiaire
de l’anglais, dans une première étape des États-Unis et, ensuite, de l’Union
Européenne. Comme dans beaucoup d’autres pays européens, l’anglais devient la
première langue étrangère étudiée dans les écoles et les universités (en Roumanie,
au détriment du français).
Le phénomène particulièrement significatif qui nous intéresse ici est celui de
la ré-sémantisation de beaucoup de mots qui existaient déjà en roumain, en tant
qu’emprunts au français. Une bonne partie de ces mots sont en anglais aussi
d’origine française. Les locuteurs roumains ont senti, instinctivement, qu’il
s’agissait ‘du même mot’ (en dépit des petites différences phonétiques ou
morphologiques) et ils y ont ajouté des significations nouvelles.

3.1. fr. casserole - angl. casserole - roum. caserolă
Le mot français casserole (dérivé de casse «récipient»), avec le sens de
«ustensile de cuisine» (première attestation en 1583), a été emprunté tant par
l’anglais que par le roumain. Voici les principales significations du mot en
français:

casserole nom féminin 1. récipient cylindrique pourvu d'un manche et qui sert à la
cuisson des aliments: une casserole d'aluminium; 2. (par métonymie) contenu de ce
récipient. une casserole d'eau bouillante; 3. (expr. fig. et fam.) chanter comme une
casserole chanter mal, chanter faux; (pop.) traîner des casseroles, avoir une
mauvaise réputation due à une affaire douteuse dont le bruit vous poursuit
longtemps; passer à la casserole, être mis dans une mauvaise situation, subir un
traitement désagréable, sans pouvoir s'y soustraire. (DAF9)

Comme on le voit, les deux sens fondamentaux du mot français sont
«ustensile de cuisine» et, par un passage métonymique, «son contenu» (une
casserole d’eau, veau / riz à la casserole). Le mot a développé aussi toute une série
de significations métaphoriques et populaires. Une partie de ces significations sont
liées au son désagréable provoqué par le heurt d’une casserole (chanter comme une
casserole, ce piano est une vraie casserole, traîner des casseroles). Une autre
QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

81
partie des sens figurés dérivent, selon le GR et le TLFi, de l’association avec les
volailles tuées avant d’être cuites: passer qqn. à la casserole «tuer qqn.» ou, dans
une acception moins grave, «faire passer qqn. par une mauvaise situation». Enfin,
le mot peut désigner métaphoriquement, en vertu de la forme de l’ustensile, une
grosse horloge, un casque de guerre ou un projecteur. Tous ces sens figurés ne se
retrouvent ni en anglais, ni en roumain.
En anglais, le mot a été pris avec les deux significations du mot d’origine
(ustensile de cuisine et le contenu d’un tel récipient), mais il a développé aussi des
sens nouveaux:

casserole nom 1. récipient de cuisine en céramique ou de verre, d’habitude avec un
couvercle, qui sert à la cuisson et à la présentation des aliments; 2. plat cuit et servi
dans un tel récipient, d’habitude du riz, des pommes de terres ou macaroni avec de
la viande ou du poisson et des légumes; 3. (CHIMIE) plat profond en porcelaine,
pourvu d’un manche, qui sert à chauffer ou a faire évaporer une substance (your
dictonary. com).

Donc, en partant du sens «ustensile à manche qu’on peut mettre sur le feu
pour préparer des plats», l’anglais a opéré un développement sémantique, désignant
avec le même mot un vase de chimie en porcelaine. Un autre sens qui apparaît en
anglais est celui de «petit récipient, en papier ou en plastique, dans lequel on vend
des fruits ou des aliments» (récipient qu’on appelle en français une barquette). Ce
dernier sens ne figure pas encore dans les dictionnaires, mais on le retrouve
fréquemment dans Google, par exemple sur le site http://www.labdepotinc.com/c-
304-casserole-dish.php.
Le roumain a emprunté lui aussi le mot, mais le premier sens présenté par les
dictionnaires est celui de «récipient de chimie», tandis que le sens de «ustensile de
cuisine» apparaît seulement en seconde position:

caserolă nom féminin 1. récipient en porcelaine, à manche, employé dans les
laboratoires pour fondre des substances visqueuses et peu volatiles; 2. récipient de
cuisine, profond, à manche et au fond plat, utilisé en cuisine; du fr. casserole.

Le MDN donne aussi le sens de «barquette» et un sens technique, que nous n’avons
retrouvé ni dans les dictionnaires français ni dans les dictionnaires anglais, celui de
«couverture d’une hélice». Le mot roumain caserolă est, donc, le résultat d’un
double calque sémantique: le mot est emprunté au français, mais deux de ses
significations (celle d’ustensile de laboratoire et celle du commerce alimentaire)
proviennent de l’anglais. En revanche, en roumain on n’a pas fait le passage
métonymique contenant - contenu, de «plat (préparé dans une casserole)» sens
présents tant en français qu’en anglais.

3.2. fr. appliquer - angl. apply - roum. aplica
Le verbe appliquer, attesté au XIII
e
siècle (< lat. APPLICARE) présente en
français plusieurs sens, qui peuvent être synthétisés de la manière suivante:
Adriana COSTĂCHESCU


82
appliquer verbe transitif 1. poser, mettre en contact: appliquer une couche de
peinture sur un mur, appliquer un cachet sur de la cire); 2. utiliser qch. pour obtenir
un certain résultat: appliquer une thérapie, appliquer une règle, appliquer son
intelligence à faire qch; 3. employer pour un usage déterminé, faire servir dans une
situation donnée: applique son esprit à l’étude; 4. pronom. apporter beaucoup
d’attention, faire des efforts: cet écolier s’applique beaucoup.

En anglais, le mot apply est présent depuis longtemps, existant déjà en
anglo-normand sous les formes applier, apllier ou plier (AND) (de l’anc. fr.
aplier); l’OED donne comme première attestation la Bible de Wycliffe (1384). Le
premier sens en anglais est le sens étymologique - «mettre en contact» («to bring
things in contact with one another» cf. OnlineED). Le mot présente les sens
suivants:

apply verbe 1. poser, mettre en contact: to apply the suntan, the paint); 2. utiliser,
employer: to apply the brakes, to apply the pressure on a cut, to apply one's
knowledge to a problem; 3. faire une requête, d’habitude officielle et écrite: he
applied to join the police; 4. ~ oneself travailler durement: you can solve any
problem if you apply yourself.

En roumain, les dictionnaires enregistrent pour le verbe aplica (ayant une
double étymologie possible, du français ou du latin) l’essentiel des sens du verbe
français:

aplica verbe transitif I. 1. mettre une chose sur une autre, la fixer, l’unir; 2. mettre
quelque chose en pratique, employer a aplica un procedeu / un tratament «appliquer
une procédure, un traitement»; (dans l’expression) a aplica (cuiva) o palmă trad.
litt. «appliquer à qqn une gifle», gifler qqn.; (vieilli) se dédier, étudier qch. a se
aplica la algebră «s’appliquer à l’étude de l’algèbre».

Récemment, le verbe a aplica accompagné souvent par la préposition la a acquis
un sens supplémentaire, celui de «requête officielle» dans des syntagmes comme a
aplica la universităţi din străinătate / la un job «faire une requête pour être inscrit
à des universités étrangères / pour un travail», sens présents sur Google.
Évidemment, cette dernière acception est un calque sémantique de l’anglais, le
locuteur roumain ayant eu, inconsciemment, l’intuition du lien qui existe entre le
mot anglais to apply et le verbe roumain a aplica - à savoir le même étymon.

3.3. fr. qualifier - angl. qualify - roum. califica
En français, le mot est un emprunt moderne au latin scolastique (qualificare,
de qualis «de quel type» + facere «faire» cf. GR, OED). Le mot est passé du
français en anglais au XVI
e
siècle, et en roumain à la fin du XIX
e
siècle. En
français le mot a les significations suivantes:

QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

83
qualifier verbe transitif 1. appeler, caractériser: la valse à trois temps est qualifiée
de valse française; 2. traiter de: qualifier qqn. de tous les noms; 3. (pron. vieilli)
accorder un titre nobiliaire, s’arroger un titre ou une fonction: il se qualifia colonel;
4. (pron.) se rendre capable, acquérir la compétence: se qualifier dans un métier; 5.
donner la capacité, la compétence: rien ne le qualifie pour exercer le pouvoir
personnel; 6. (SPORTS, souvent au passif) obtenir le droit de disputer une épreuve
ultérieure: se qualifier pour la finale; 7. (GRAMM) déterminer: l’adverbe de manière
qualifie les actions exprimées par le verbe.

En anglais, on retrouve la majorité des significations du mot français, avec
des élargissements et des spécialisations. On part de la signification «accorder un
titre nobiliaire», sens qui a existé en français aussi (le TLFi mentionne sa présence
dans le Dictionnaire de L’Académie Française de 1694). L’OED enregistre les sens
suivants:

qualify verbe I. 1. attribuer une ou plusieurs qualité(s), caractériser: to qualify a
person as a teacher; (GRAMMAIRE) déterminer (un mot): the noun ‘son’ is usually
qualified by ‘my’ / ‘his’ / ‘her’; 2. finir sa formation professionnelle: to qualify as a
lawyer; 3. avoir ou acquérir le droit, la qualité ou la compétence de faire qch. (grâce
à une formation professionnelle, en prêtant un serment, etc.): he qualifies for the
competition, he is over 18; (extens.) remplir les conditions requises, devenir éligible
pour un une certaine position; 4. réussir à entrer dans une compétition sportive: the
team qualified for the Word Cup; II. modifier (une affirmation, une opinion) en
ajoutant des limitation ou des réserves : I'd like to qualify my criticisms of the
school's failings, by adding that it's a very happy place.

En roumain, le verbe a califica est d’origine française. Le DA donne toute la
famille du mot, le participe passé, calificat «qualifié», étant employé souvent
comme adjectif, par exemple dans des syntagmes calqués sur le français du type
omor calificat «meurtre qualifié» ou muncitor calificat «ouvrier qualifié»; un autre
mot de la famille est le substantif calificativ «qualificatif» (un calificativ aspru «un
qualificatif sévère»):

califica verbe transitif 1. acquérir le niveau nécessaire de préparation, arriver à avoir
les connaissances nécessaires pour exercer un certain métier (avec la reconnaissance
officielle de cette préparation). 2. (réfléchi) obtenir (grâce à des résultats favorables)
le droit de participer à une phase supérieure dans une compétition sportive,
culturelle, etc. 3. attribuer à une personne ou à un objet une certaine qualité; la
qualifier, la nommer.

Dans les dernières années, le verbe roumain a (se) califica a acquis un sens
supplémentaire, à savoir le sens administratif du mot anglais: «remplir les
conditions légales requises». Cette acception n’est pas encore mentionnée par les
dictionnaires, mais on la retrouve dans la langue parlée, dans les journaux, sur
Internet: tot băncile stabilesc cine se califică pentru programul Prima Casă
(http://money.ro) «ce sont toujours les banques qui décident qui remplit les
Adriana COSTĂCHESCU


84
conditions pour le programme (gouvernemental) Ma Première Maison», ca brutar,
macelar, zidar, strungar te califici la emigrare in Canada (Quebec), ca inginer
electronist NU! (http://forum.romanian-portal.com/archive/index.php/t-5344.html)
«comme boulanger, maçon, tourneur, tu remplis les conditions pour l’émigration
au Canada (Québec), comme ingénieur informaticien, NON» (http://video-stiri.
blogspot. com/2009/05/te.html).

4. Conclusions
Un examen de la situation des mots français empruntés par l’anglais et par le
roumain montre les mécanismes grâce auxquels le vocabulaire s’enrichit par
l’intégration des éléments nouveaux. Les mots techniques sont pris, en général,
dans leur totalité. Pour les mots du langage commun, l’emprunt est d’habitude
partiel, souvent avec des développements connotatifs originaux. Nous avons trouvé
plusieurs situations:
- chaque langue cible a repris partiellement le sens étymologique: le mot
toupet a, en anglais, seulement le sens propre du français, en roumain seulement le
sens figuré;
- un ancien mot français peut subir des transformations sémantiques
importantes en anglais et, ensuite, revenir en français avec ces significations
nouvelles, de façon que, lorsqu’il entre en roumain, souvent on ne sait pas si le mot
a été repris du français ou de l’anglais. Nous avons présenté le cas de deux mots du
langage des sports (corner et penalty), mais ce genre d’emprunts se retrouve assez
fréquemment (nous pouvons citer les mots comme acquis (communautaire)
interview, parlement, reporter, respectabilité, saloon, suprématie, etc.);
- certains mots d’origine française tant en anglais qu’en roumain se sont
enrichis dans cette deuxième langue avec des sens développés en anglais. Il s’agit
surtout de significations de type juridique ou administratif, qui se retrouvent dans
la législation internationale et surtout dans celle de la Communauté Européenne.
Ce type de recherche met en valeur surtout le lien entre le vocabulaire d’une
langue et l’histoire de la communauté linguistique qui la parle. Par exemple, le mot
toupet a été repris en anglais (sous la forme toupee) avec son sens concret («mèche
(postiche) de cheveux») parce que l’emprunt est survenu à une époque où les
coiffeurs les employaient, tandis qu’en roumain le mot a seulement le sens figuré
(«assurance exagérée, aplomb») parce que le mot a été repris beaucoup plus tard, à
la fin du XIX
e
siècle, quand les personnes n’utilisaient plus le toupet pour leurs
coiffures.

NOTES

* Cet article est publié dans le cadre du projet de recherche Typologie des emprunts lexicaux français
en roumain. Fondements théoriques, dynamique et catégorisation sémantique (FROMISEM),
financé par le CNCSIS (contrat no. 820/2008). L’auteur veut exprimer son vif remerciement à
Mme Maria Iliescu, qui a eu la gentillesse de lire cet article avant sa publication et de faire des
observations très pertinentes.
QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

85
1
Dans cet article, les sens français sont en général donnés d’après le TLFi, complété avec les
dictionnaires GRLF, GR et GLLF; les sens anglais d’après l’OED, mais nous avons profité
aussi des présentations synthétiques et des exemples des nombreux dictionnaires anglais en
ligne; les sens roumains, d’après le DA / DLR, le DEX et le DN. Pour des raisons de clarté,
nous avons fait une présentation synthétique des significations proposées par ces
dictionnaires.
2
Le mot perruque a subi un changement sémantique tout à fait similaire après la Révolution française
qui l’a fait passer de mode. Chez les écrivains romantiques on retrouve l’expression vieille
perruque ou tête à perruque pour désigner une personne âgée ou une personne qui est
ridiculement surannée (TLFi).
3
Dans la linguistique roumaine une telle situation est désignée par le terme de ‘étymologie multiple’,
introduit par Alexandru Graur (1950), et appliqué aux mots roumains qui auraient pu provenir
de plusieurs langues. Par exemple il est très difficile, sinon impossible, d’établir si le mot
roumain monofonic provient du français monophonique ou de l’anglais monophonic, si
l’étymon du substantif gorilă est le mot français gorille, le mot italien gorilla ou le mot
allemand Gorilla ou bien si l’interjection haide «vas-y / allons-y» a pour origine le mot turc
haydi, le mot bulgare haide ou le mot grec àide.

BIBLIOGRAPHIE

Avram, Mioara, Contacte între română şi alte limbi romanice, in Studii şi cercetări
lingvistice XXXIII, 3, 1982, pp. 253-259. (Avram 1982)
Buchi, Éva / Schweickard, Wolfgang, Le Dictionnaire Étymologique Roman
(DÉRom): en guise de faire-part de naissance, in Lexicographica.
International Annual for Lexicography 24, 2008, pp. 351-357. (Buchi /
Schweickard 2008)
Coteanu, Ion / Sala, Marius, Etimologia şi limba română. Principii – probleme,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987. (Coteanu / Sala 1987)
Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului limbii române, Bucureşti, Logos, 1994.
(Dimitrescu 1994)
Gleßgen, Martin-D. / Thibault, André, El tratamiento lexicográfico de los
galicismos del español, in RLR 67, 2003, pp. 5-53 (Gleßgen / Thibault 2003)
Goldiş-Poalelungi, Ana, L’influence du français sur le roumain. Vocabulaire et
syntaxe, Paris, Les Belles Lettres, 1973. (Goldiş-Poalelungi 1973).
Graur, Alexandru, Etimologia multiplă, in Studii şi cercetări lingvistice I, 1, 1950,
pp. 22-34 (Graur 1950)
Humbley, John, Vers une typologie de l’emprunt linguistique, in Cahiers de
lexicologie 25, 1974, pp. 46-70 (Humbley 1974)
Iliescu, Maria, Din soarta împrumuturilor româneşti din franceză, in Analele
ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi XLIX-L, 2003-2004, pp. 277-
280 (Iliescu 2003-2004)
Iliescu, Maria, Je sème à tout vent, in Härmä, Juhani et alii (ed.), L’art de la
philologie, Mélanges en honneur de Leena Löfstedt in Mémoires de la
Société Néophilologique de Helsinki LXX, 2007, pp. 131-137 (Iliescu 2007)
Iliescu, Maria, Adriana Costachescu, Daniela Dinca, Mihaela Popescu, Gabriela
Scurtu Typologie des emprunts lexicaux français en roumain Présentation
Adriana COSTĂCHESCU


86
d’un projet en cours, en cours d’apparition dans Revue de Linguistique
Romane (Iliescu, Costachescu, Dinca, Popescu, Scurtu 2010)
Iliescu, Maria / Şora, Sanda (ed.), Rumänisch: Typologie, Klassifikation,
Sprachkarakteristik, München, Südosteuropa – Gesellschaft, 1996. (Iliescu /
Şora (ed.) 1996)
Ivănescu, George, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea, 1980. (Ivănescu 1980)
Popovici, Victoria, Derivat sau moştenit ? O problemă a lingvisticii romanice, in
Studii şi cercetări lingvistice 43, 1992, pp. 71-79. (Popovici 1992)
Popovici, Victoria, Mots hérités ou dérivés en roumain. Un problème d’étymologie
roumaine en perspective romane, in Iliescu / Şora (ed.), 1996, pp. 265-275.
(Popovici 1996)
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Dublete româneşti de origine franceză, in Studii şi
cercetări lingvistice XXXIX, 3, 1988, 247-253. (Reinheimer-Rîpeanu 1988)
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Derivat sau împrumut, in Studii şi cercetări
lingvistice XL, 4, 1989, pp. 373-379. (Reinheimer-Rîpeanu 1989)
Reinheimer-Rîpeanu, Sanda, Les emprunts latins dans les langues romanes,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004. (Reinheimer-Rîpeanu
2004)
RSG = Ernst, Gerhard / Gleßgen, Martin-D. / Schmitt, Christian / Schweickard,
Wolfgang (ed.), Histoire linguistique de la Romania / Romanische
Sprachgeschichte, Berlin / New York, Walter de Gruyter, 2006. (RSG 2006)
Schweickard, Wolfgang, Etimologie distinctivă, in Holtus, Günter / Radtke, Edgar
(ed.), Rumänistik in der Diskussion, Tübingen, Narr, 1986, pp. 129-163.
(Schweickard 1986)
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influenţe, creativitate, Bucureşti, All, 2007. (Stoichiţoiu-Ichim, 2007 [2001])
Şora, Sanda, Contacts linguistiques intraromans: roman et roumain, in Ernst,
Gerhard / Gleßgen, Martin-D. / Schmitt, Christian / Schweickard, Wolfgang
(ed.), Histoire linguistique de la Romania / Romanische Sprachgeschichte,
Berlin / New York, Walter de Gruyter, 2006, pp. 1726-1736. (Şora 2006)
Thibault, André (ed.), Gallicismes et théorie de l’emprunt linguistique, Paris,
L’Harmattan, 2009, (Thibault 2009)
Thibault, André (ed.), Évolutions sémantiques et emprunts: le cas des gallicismes
de l’espagnol, in Lebsanft, Franz / Gleßgen, Martin-D. (ed.), Historische
Semantik in den romanischen Sprachen, Tübingen, Niemeyer, 2004, pp 103-
119.
Trotter, David «L’apport de l’anglo-normand à la lexicographoie de l’anglais, ou:
les ‘gallicismes’ en anglais», in Thibault 2009, pp. 147-168. (Trotter 2009)
Ursu, Nicolae, Le problème de l’étymologie des néologismes roumains, in Revue
Roumaine de Linguistique 10, 1965, pp. 53-59. (Ursu, Nicolae, 1965)




QUELQUES LEXÈMES EN VOYAGE
(TRAJET FRANÇAIS - ANGLAIS - ROUMAIN)

87
DICTIONNAIRES

AND = The Anglo-Norman Dictionary on-line, a project of Aberystwyth
University and Swamsea University, http://www.anglo-norman.net/
BlWg = Bloch, Oscar / Wartburg, Walther von, Dictionnaire étymologique de la
langue française, Paris, Presses Universitaires de France,
11
1996 [1932].
Bloch, Oscar / Wartburg, Walther von, Dictionnaire étymologique de la langue
française. Paris, Presses Universitaires de France, 1986.
CDER = Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O.,
2
2007 [1958-1966].
DEX = Academia Română / Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998
2
.

Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic.
DA = Academia Română, 1913-1949. Dicţionarul limbii române, Bucureşti,
Editura Academiei Române.
DAF9 = Dictionnaire de l’Académie - Le Trésor de la Langue Française
neuvième édition. Version informatisée. Une collaboration ATLIF -
Académie française, http://atilf.atilf.fr/academie9.htm.
DER = Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române.
Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2007
2
.
DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Serie nouă, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1958-2009.
DLRC = Academia Română, Dicţionarul limbii române literare contemporane,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1955-1957.
DN = Dicţionar de neologisme, Florin Marcu şi Constant Maneca, Editura
Academiei, Bucureşti, 1986.
FEW = Wartburg, Walther von, 1922-1928. Französisches Etymologisches
Wörterbuch, I-XVIII, Bonn, 1932-1940, Leipzig, 1944-: Basel.
GLLF = 1971-1978. Grand Larousse de la langue française, Paris, Librairie
Larousse, 7 vol.
GR = Robert, Paul, Le Grand Robert de la langue française : dictionnaire
alphabétique et analogique de la langue française, Paris. Le Robert, 9 vol.,
1985
2
.
Littré, Émile, Le nouveau Littré - Dictionnaire de la langue française, Monte-
Carlo, Ed. du Cap, 4 vol., 1971 [1872]. (CD-ROM 1998).
MDN = Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000
OED = Oxford English Dictionary, Oxford University Press,
http://dictionary.oed.com.ezproxy./
OnlineED = Online Etymology Dictionary, http://www.etymonline.com/Picoche,
Jacqueline, Dictionnaire étymologique du français, Paris, Le Robert, 2002.
PR = Robert, Paul, Le Petit Robert: dictionnaire alphabétique et analogique de
la langue française, Paris, Le Robert, 1992.
REW = Meyer-Lübke, Wilhelm, Romanisches etymologisches Wörterbuch.
Heidelberg, Carl Winter, Universitätsverlag, 1935
3
.
Adriana COSTĂCHESCU


88
Tiktin / Miron = Tiktin, Hariton / Miron, Paul, 1985-1989 [1895]. Rumänisch-
Deutsches Wörterbuch, Wiesbaden, Harrassowitz.
TLFi = Trésor de la langue française informatisé. http://atilf.atilf.fr/tlf.htm.
YD = yourdictionary.com, http://www.yourdictionary.com/

ABSTRACT

This paper investigates the situation of some French words that were
borrowed both by English and Romanian. Several cases were found: (i) every
target language partially took over the etymological sense (words like toupet or
mansarde); (ii) old French words frequently introduced into English from Anglo-
Norman underwent important semantic developments being reintroduced into
French with new significations and later entering Romanian with the same new
senses (e.g. penalti, corner); (iii) certain words of French origin both in English
and in Romanian took over in Romanian new senses from English (for example,
caserolă, aplica, a (se) califica). The phenomenon is due to Romania’s taking over
a cultural and economic capitalist model through English.

Key words: lexical borrowing, semantic calque, resemantization
























ÉTUDE LEXICOGRAPHIQUE ET SÉMANTIQUE DU
GALLICISME MARCHIZ,-Ă EN ROUMAIN ACTUEL
*

Daniela DINCĂ


1. Introduction
L’influence française sur le lexique du roumain s’est manifestée d’une
manière créative et puissante à partir de la fin du XVIII
e
siècle et, surtout, tout au
long du XIX
e
siècle. Les deux voies de pénétration ont été, d’une part, la traduction
des œuvres littéraires françaises en roumain et, d’autre part, les stages effectués en
France par les jeunes ou par les intellectuels roumains. En effet, les premiers
Roumains à avoir étudié en France ont été, au début du XIX
e
siècle, les fils des
princes régnants et des boyards de Valachie et de Moldavie, qui avaient eu, pour la
plupart, des précepteurs français à la maison ou qui avaient fréquenté des
pensionnats dirigés par des professeurs français. Plus tard, les futurs hommes
politiques roumains de même que de nombreux écrivains, artistes, scientifiques et
universitaires ont étudié ou complété leurs études en France.
Cette influence a fait l’objet des préoccupations de nombreux linguistes qui
ont effectué des statistiques basées sur des dictionnaires ou sur des textes. Pourtant,
il est à signaler une hétérogénéité de ces travaux, qui s’intéressent principalement à
l’adaptation, aux domaines où ils prédominent, aux critères d’établissement
correcte de leur étymologie et, dans une mesure beaucoup plus réduite, à leur
typologie sémantique.

2. Objectifs
Le problème des emprunts, en l’occurrence des gallicismes
1
, est l’un des
plus délicats, à partir de la définition même de cette notion jusqu’à la solution des
questions visant l’étymologie, la forme, la fréquence ou le sémantisme des mots
considérés comme appartenant à cette catégorie.
Notre article se propose de faire une étude comparative des mots marquis,-e
(fr.) et marchiz,-ă (roum.), mots chargés culturellement, pour analyser leurs
acceptions à travers le temps et l’espace. Dans l’analyse sémantique que nous
proposons, les sens français sont, en général, donnés d’après les dictionnaires:
TLFi, GRLF et GLLF et les sens roumains d’après les dictionnaires: DA / DLR,
DEX, DN, RDW et CDEL.

3. Du masculin au féminin
3.0. Dans ce sous-chapitre, nous nous proposons de mettre en parallèle, dans
un premier temps, les acceptions des mots marquis et marquise afin de vérifier si
les sens du masculin se retrouvent également pour le féminin, sans présenter les
acceptions développées uniquement par le féminin marquise :

Daniela DINCĂ


90
marquis, s.m. 1. (HIST.) gouverneur militaire de l'époque franque préposé à la garde
des provinces ou des villes frontières appelées marches ou marquisats ; 2. titre
seigneurial accompagnant la possession d'un marquisat; personne portant ce titre ;
titre de noblesse situé dans la hiérarchie après le titre de duc et avant celui de comte;
personne qui porte ce titre ; 3. (HABILL.) petit chapeau à trois pointes et à bords
roulés ; 4. (ironique) personnage aux manières affectées, désinvoltes, d'une élégance
étudiée.

marquise, s.f. 1. (HIST.) femme noble titulaire d'un marquisat; épouse d'un marquis ;
2. (HABILL.) chapeau de femme ; 3. (ironique) femme qui se donne des allures de
grande dame.

D’autre part, nous allons suivre l’évolution de ce mot en roumain, où le
gallicisme marchiz (du fr. marquis) est attesté pour la première fois a la fin du
XVIII
e
siècle, en 1788, quand il a été introduit dans le lexique de cette langue pour
répondre à la nécessité de traduire ce titre de noblesse, qui figurait dans les œuvres
littéraires françaises. Il s’agit, dans ce cas, «d’une néologie traductive »
(Mihailovici, 2005: 25), qui oblige le traducteur à trouver un équivalent dans la
langue cible où ce concept n’existe pas.

3.1. Entre le gouverneur militaire et le titre de noblesse
3.1.1. Le masculin marquis est un emprunt à l'italien marchese (titre de
noblesse héréditaire attribué à un seigneur qui gouvernait une région comprenant
plusieurs comtés, d'abord « seigneur chargé de gouverner une région frontalière
dite marche » TLFi) avec adaptation du suffixe d'après l'ancien fr. marchis
«gouverneur d'une marche » (TLFi). Grâce à ses pouvoirs militaires lui permettant
de lever le contingent de l’armée sans en avoir reçu l’ordre du souverain, le
marquis, en tant que titre de noblesse, a un rang hiérarchique supérieur à celui de
comte, mais inférieur à celui de duc.
3.1.2. Sous l’Ancien Régime, le titre de marquise (sans les fonctions
militaires du marquis) a été attribué à des femmes, pour marquer la possession
d’un marquisat ou la position sociale grâce au mariage, « la femme d’un marquis ».
Louis XIV et Louis XV notamment avaient l’habitude d'anoblir leurs maîtresses en
leur décernant le titre de marquise. Très nombreuses à Versailles, les marquises
étaient les dames de cour par excellence. On peut citer les plus célèbres d'entre
elles, la marquise de Maintenon, la marquise de Montespan ou la marquise de
Pompadour.
3.1.3. En roumain, le masculin marchiz a gardé ses acceptions de
« possesseur d’un marquisat » et « titre de noblesse », et, dans le cas du féminin
marchiză, les définitions lexicographiques mentionnent l’acception : « la femme ou
la fille d’un marquis ».
3.2. Le terme de marquis s’applique, par analogie, au domaine de
l’habillement, pour désigner la coiffure portée par les marquis aux XVII
e
et XVIII
e

siècles, plus précisément « le petit chapeau à trois pointes et à bords roulés ».
ÉTUDE LEXICOGRAPHIQUE ET SÉMANTIQUE DU
GALLICISME MARCHIZ,-Ă EN ROUMAIN ACTUEL

91
On retrouve aussi ce terme dans la mode des femmes de noblesse qui avaient
l’habitude de porter des chapeaux, ce qui s’explique par la mentalité de ne jamais
se montrer dans la rue sans porter cet accessoire essentiel. La Belle Époque a
donné lieu aux constructions chapelières les plus extraordinaires, chargées de
plumes, de faux fruits et de fleurs, qui rappelaient les constructions capillaires des
femmes de la cour au milieu du XVIII
e
siècle. Au début du XIX
e
siècle, les
chapeaux des femmes, couverts de plumes et de rubans, avaient des proportions
gigantesques.
Quant aux acceptions reprises par le roumain, celle de « chapeau » ne figure
pas dans les définitions lexicographiques du gallicisme marchiz,-ă. Cela s’explique
par l’absence du gallicisme avec cette acception dans les traductions effectuées du
français vers le roumain, vu que les Roumains sont entrés en contact avec les
milieux français début du XIX
e
siècle, quand la mode des chapeaux était déjà
passée.
3.3. La troisième acception du masculin que nous voulons vérifier pour le
féminin marquise, mais aussi pour le gallicisme du roumain, est celle de
« personnage aux manières affectées, désinvoltes, d'une élégance étudiée ».
Appliquée aux femmes, cette acception garde son utilisation ironique pour
renvoyer à une personne qui se donne des allures de grande dame.
On retrouve cette acception pour le roumain aussi, surtout dans la littérature
du XX
e
siècle. Par exemple, dans un poème de George Topârceanu (Octobre), le
poète compare métaphoriquement l’automne à une marquise : « Şi cum abia
pluteşte-n mers / Ca o marchiză, / De parcă-ntregul univers / Priveşte-n urmă-i cu
surpriză »
2
.

4. Fr. marquise / Roum. marchiză
Comme nous l’avons déjà constaté, toutes les acceptions du masculin
s’appliquent au féminin, mais on verra que le féminin présente, en français, des
développements propres qui s’appliquent uniquement aux femmes et qui
s’emploient pour désigner les objets dont les femmes se servent dans des domaines
très variés comme la mode, l’ameublement, l’architecture, la gastronomie et la
joaillerie.
Vu la multitude des acceptions pour le féminin, nous allons structurer la
mise en parallèle français - roumain dans trois sous-sections :
(i) sens conservés en roumain sans extension sémantique
(ii) sens conservés en roumain avec extension sémantique
(iii) sens qui ne se retrouvent pas en roumain
4.1. Sens conservés en roumain sans extension sémantique
De la multitude des sens développés par le mot français marquise, le
roumain en a emprunté trois qu’il emploie couramment dans des domaines variés
tels que: l’ameublement, la joaillerie et la gastronomie.
4.1.1. Dans le domaine de l’ameublement, la marquise désigne « un fauteuil
à dossier très bas, à siège large et profond » qui date de l’époque de Louis XVI
(1770) et qui correspond au nouveau mobilier de secrétariat de cette époque-là.
Daniela DINCĂ


92
Le gallicisme apparaît en roumain sous la forme d’une collocation nominale
- fotoliu marchiză « fauteuil marquise », ce qui veut dire qu’il n’a pas été
complètement lexicalisé, vu ses occurrences limitées dans le langage courant. Le
DN définit la marquise comme « un fauteuil style Louis XIV, à dossier large et de
hauteur réduite ». Il peut aussi apparaître, dans les catalogues de produits, sous la
forme de marchiză Louis XVI « marquise Louis XVI », afin de préciser le style
architectural de l’époque.
4.1.2. Dans le domaine de la joaillerie, la marquise a deux acceptions : 1.
« bague d'époque Louis XVI, à chaton allongé » et 2. « forme ovale d'un diamant,
taillé à cinquante huit facettes ». La première acception renvoie à un style, la
deuxième à une forme reliée à une certaine mode, caractéristique pour l’époque de
Louis XVI.
Quant au roumain, celui-ci a emprunté les deux acceptions avec leurs
référents: 1. « bague à chaton allongé » et 2. « forme ovale d’un diamant, taillée à
cinquante huit facettes ».
4.1.3. La marquise au chocolat est « un entremet ou dessert glacé » que le
roumain a emprunté sous la forme de marchiză cu ciocolată « marquise au
chocolat ». L’association entre la marquise et le chocolat s’explique par le fait que
Madame de Sévigné de même que la marquise de Pompadour étaient de ferventes
admiratrices du chocolat. Ce dessert était très à la mode et sa recette a été
empruntée avec la même dénomination en roumain.
4.1.4. Il existe aussi des acceptions qui ont été empruntées en roumain en
l’absence de leur référent. Il s’agit d’une « variété de poire fondante et sucrée, de
taille un peu plus petite que la duchesse » datant de l’époque de Louis XIV. La
poire Marquise est déjà présente dans la sélection des meilleures poires effectuée
par Jean-Baptiste de La Quintinie
3
pour le jardin de Louis XIV.
Le roumain emprunte cette acception comme « variété de poire fondante»
sans pourtant l’intégrer dans son vocabulaire usuel.

4.2. Sens conservés en roumain avec extension sémantique
Très intéressante est l’évolution de l’acception du mot marquise dans le
domaine de l’architecture en tant que « toile ou auvent vitré placé au-dessus de la
porte d'entrée ». Le roumain emprunte, dans ce cas, cette acception par nécessite
dénominative (« néologie primaire »), pour désigner ce nouveau style architectural
qui prévoit, pour la protection de la maison contre le soleil et les intempéries, un
auvent (en vitre) sur une grille en fer forgé. En plus, il opère deux extensions
sémantiques par glissement métonymique, pour désigner le tout par la partie.
Début du XIX
e
siècle, la marquise développe le sens de « toile tendue au-
dessus de l'entrée d'une tente ou d'un édifice, destinée à garantir de la pluie ou du
soleil ». Selon le DAF (1835), la marquise est en toile et elle est prévue pour les
tentes, les vaisseaux et pour les jardins : « tente de toile dressée au-dessous d’une
tente d’officier, de manière à l’entourer et à la rendre moins accessible aux injures
de l’air. Il se dit également de toiles tendues sur le pont d’arrière d’un vaisseau ou
dans un jardin ». Ce sens a été gardé de nos jours dans l’expression tentes à
ÉTUDE LEXICOGRAPHIQUE ET SÉMANTIQUE DU
GALLICISME MARCHIZ,-Ă EN ROUMAIN ACTUEL

93
marquise, tentes qui se composent d’une paroi avant et de deux parois latérales
assemblées par une fermeture éclair.
Par glissement sémantique, la marquise devient un terme d’architecture –
« un auvent vitré placé au-dessus de la porte d'entrée, du perron d'un bâtiment, ou
au-dessus d'un quai de gare, théâtres, les hôtels, les cafés, etc. » avec la même
finalité, celle de protéger contre les intempéries. Le plus souvent rectangulaire à
une, deux ou trois pentes, ou en demi-cercle, la structure d'une marquise est
généralement en métal (plus rarement en bois) et elle est souvent soutenue par des
consoles, qui peuvent être constituées d'un décor de volutes.
Cette deuxième acception a été empruntée en roumain pour désigner : « un
auvent (en vitre) sur une grille en fer au-dessus de l’entrée d’une maison pour la
protéger contre la pluie ». La marquise était en vitre et elle avait comme support un
filigrane en fer forgé souple, ce qui donnait une note d’élégance et représentait un
mélange entre les temps d’antan, le confort et les nouvelles techniques de l’art dans
les constructions du XX
e
siècle.
Même si son utilité est la même, protéger contre le soleil ou les intempéries,
le matériel et l’architecture ont beaucoup changé les derniers temps. Une marquise
est aujourd’hui en plastique ou en PVC et sa forme est très variable, le seul
dénominateur commun restant sa finalité.
Dans le domaine des innovations sémantiques, le roumain fait preuve d’une
grande liberté et, par métonymie, utilise la partie pour le tout pour désigner, dans le
premier cas, « la pièce à auvent et murs en vitres, qui se trouve devant une
maison » et, dans le deuxième cas, « la cabine pour le mécanicien dans les
locomotives à vapeurs ».
Dans le premier cas, l’extension opérée par le roumain transforme l’auvent
dans une pièce en vitres pour la protection de la maison contre les intempéries.
C’est un style architectural qui rapproche la mansarde de la véranda, qu’on
retrouve assez souvent dans les villages roumains.
L’autre acception développée par le roumain, dans le cadre du même
procédé métonymique, est celle de « cabine dans les locomotives à vapeurs ». Tout
comme pour la maison, la protection contre les intempéries par la vitre transforme
l’auvent dans une cabine en vitre fermée latéralement.
En français, la cabine de conduite d'une locomotive à vapeur est appelée
abri, une simple plate-forme sur laquelle se tenaient le mécanicien et son
chauffeur, qui n'étaient pas abrités des intempéries car on estimait, à l'époque, qu'il
ne fallait pas donner trop de confort à l'équipe de conduite parce que celle-ci aurait
pu s'assoupir et provoquer un accident. Vers 1860 une espèce de pare-brise en tôle
pourvu d'ouvertures fut installée sur les locomotives. Par la suite, l'abri fut couvert
puis fermé latéralement. Les ouvertures de l'abri étaient le plus souvent vitrées à
l'avant et libres sur le côté.
4.3. Sens qui ne se retrouvent pas en roumain
Il y a des acceptions de marquise qui ne se retrouvent pas en roumain, ce
qui s’explique probablement par une absence de ce terme dans les traductions
effectuées, corroborée avec l’absence du référent dans la langue cible.
Daniela DINCĂ


94
4.3.1. Au XIX
e
siècle, le terme de marquise désignait « une ombrelle à
manche articulé de manière à être soit plié, soit fermé et fixé à un angle
quelconque, ce qui permet de varier l'inclinaison de l'ombrelle, sans changer la
position du manche » (Littré). Créé sous le Second Empire (1830) pour rendre
hommage à la marquise de Pompadour, qui avait la réputation d’être une esthète,
élégante et coquette, cet accessoire indispensable, de petite taille, était utilisé lors
de toute sortie afin d'accentuer encore le contraste avec la jupe très large.
4.3.2. La marquise connaît aussi une acception, attestée au XIX
e
siècle,
désignant un cocktail rafraîchissant, idéal pour les vins d’honneur, les cocktails et
les apéritifs. Sa composition est définie dans le TLFi comme « une boisson
composée de vin blanc ou de champagne frappé, auquel on ajoute de l'eau de Seltz
et des tranches de citron ». Le terme de marquise se trouve aussi à la base d’une
variété de Bordelais moelleux, la Marquise de Sirac.
4.3.3. Le troisième domaine qui a développé une acception de ce mot est
celui de la marine où la marquise est « un voile d'étai supplémentaire à l'avant du
mât d'artimon ». Ni les dictionnaires roumains, ni la terminologie de la marine
n’incluent ce terme, preuve que l’influence française sur la constitution de la
terminologie dans ce domaine a eu lieu beaucoup plus tard que le XIX
e
siècle.

5. En guise de conclusion
Le problème des gallicismes du roumain est très important aussi bien en
linguistique que pour le développement de la culture du peuple roumain. Le
roumain a eu besoin de mots nouveaux, surtout dans les domaines de l’activité
scientifique, politique et culturelle, de sorte que l’enrichissement lexical s’est avéré
un processus complexe, difficile mais très nécessaire qui se poursuit aussi de nos
jours.
Dans le cas du roumain, le français joue le rôle de langue de prestige qui
s’est répandu dans l’usage général à partir de traductions, surtout au XIX
e
siècle, et
ensuite par nécessite terminologique pour désigner les nouveaux concepts
introduits dans le lexique de la langue roumaine.
L’étude comparative des mots marquis,-e (fr.) et marchiz,-ă (roum.) met en
évidence le fait que le roumain a emprunté la plupart des acceptions du mot
français mais qu’il présente également une typologie sémantique qu’on pourrait
illustrer par le schéma suivant : (i) sens conservés en roumain sans extension
sémantique ; (ii) sens conservés en roumain avec extension sémantique ; (iii) sens
qui ne se retrouvent pas en roumain.

NOTE

*
L’article est publié dans le cadre du projet de recherche FROMISEM (PNII – IDEI Code
383/2008), financé par le CNCSIS–UEFISCSU.
1
Nous employons le terme de ‘gallicisme’ au sens de ”mot français emprunté par d’autres langues“
(cf. Thibault 2009).
2
« Et comme il [l’automne] flotte doucement dans l’air/ Comme une marquise, / Comme si l’univers
tout entier/ Regarde derrière avec surprise ».
ÉTUDE LEXICOGRAPHIQUE ET SÉMANTIQUE DU
GALLICISME MARCHIZ,-Ă EN ROUMAIN ACTUEL

95
3
Jean-Baptiste de la Quintinie (1626-1688) fut le créateur du potager de Louis XIV qui le nomma, en
1667, directeur de tous les jardins fruitiers et potagers royaux. Il a fourni à la Cour divers
produits qu’il obtenait à contre-saison pour satisfaire les désirs du roi.

BIBLIOGRAPHIE

Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului limbii române, Bucureşti, Logos, 1994.
(Dimitrescu 1994)
Hristea, Theodor, « Franţuzisme aparente şi pseudofranţuzisme în limba română »,
in Limba română, XXVIII, 5, 1979, p. 491-503. (Hristea 1979)
Hristea, Theodor, « Neologisme de origine latino-romanică impropriu folosite », in
Studii şi cercetări lingvistice, LI, 2, 2000, p. 335-348. (Hristea 2000)
Iliescu, Maria, « Je sème à tout vent ». In: Mélanges en l’honneur de Leana
Lofstedt, LXX, Helsinki, 2007, 131-136. (Iliescu 2007)
Mihailovici, Aurelia, « Neologia şi structura neonimelor », in Studii şi cercetări
lingvistice, LVI, 1-2, 2005, 23-31. (Mihailovici 2005)
Sablayrolles, Jean-François, La néologie en français contemporain, Paris,
Champion, 2000. (Sablayrolles 2000)
Sala, Marius, Connaissez-vous le roumain?, Bucarest, Editions de la Fondation
Culturelle Roumaine, 2001. (Sala 2001)
Thibault, André (ed.), Gallicis, mes et théorie de l’emprunt linguistique, Paris,
L’Harmattan, 2009. (Thibault 2009)

DICTIONNAIRES

CDER = Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O.,
2
2007 [1958-1966].
DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1913-1949.
DEX = Academia Română / Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul
explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
2
1998 [1975].
DAF = Dictionnaire de l’Académie française, volume 2, Paris, Imprimeurs de
l’Institut de France, 1835.
DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Serie nouă, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1965-2009.
DLRC = Academia Română, Dicţionarul limbii române literare contemporane,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1955-1957.
DN = Marcu, Florin / Maneca, Constant, Dicţionar de neologisme, Bucureşti,
Editura Academiei, 1986.
GLLF = Guilbert, Louis / Lagane, René (ed.), Grand Larousse de la langue
française, Paris, Larousse, 7 vol, 1971-1978.
GRLF = Robert, Paul, Le Grand Robert de la langue française. Dictionnaire
alphabétique et analogique, Paris, Le Robert, 9 vol,
2
1986.
Littré, Émile, Dictionnaire de la langue française, Monte-Carlo, Editions du Cap, 4
vol., 1971 [1872].
Daniela DINCĂ


96
RDW = Tiktin, Hariton / Miron, Paul, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch,
Wiesbaden, Harrassowitz, 3 vol.,
2
1986-89 [1895].
TLFi = Trésor de la Langue Française Informatisé, Centre Nationale de la
Recherche Scientifique (CNRS) / Analyse et Traitement Informatique de la
Langue Française (ATILF) / Université Nancy 2, http://atilf.atilf. fr/tlf.htm.

ABSTRACT

Lexical borrowings represent a fruitful domain of research which
presupposes the contact among several linguistic systems, cultures, and spiritual
identities. Although there are many studies focused on lexical loans, the semantic
aspect has been, somehow, neglected. The present paper starts from the word,
marquis, marquise, a word with many cultural connotations, and aims at a
lexicographic and semantic description from a diachronic perspective, both in the
source language (French) and in the target language (Romanian). From the
semantic perspective, we can note three distinct categories: 1. the French meaning
is preserved without other changes; 2. the French meaning is preserved with
some semantic innovations; 3. French meanings which cannot be found in
Romanian.

Key words: Gallicism, meaning, lexicography






















„TÂLHARI” ŞI „HOŢI” – ASPECTE ALE TRADUCERII
ÎN PIESA DIEBE DE DEA LOHER

Cosmin DRAGOSTE


Piesa de teatru Diebe a autoarei germane Dea Loher, publicată la finele lui
2009 şi care a avut premiera în ianuarie 2010 la Deutsches Theater din Berlin este,
probabil, cel mai bun text al scriitoarei şi, în acelaşi timp, cel care pune cele mai
multe probleme regizorului, dar şi traducătorului. Piesa Diebe constituie un melanj
provocator, ce glisează între registre stilistice şi între diferite stiluri funcţionale ale
limbii, ceea ce, în actul traducerii, obligă la supleţe, la o continua pliere pe palierul
lingvistic în care se face situarea actanţială. Este o „probă de foc” în a transla între
stil liric, dramatic sau proză, în acelaşi timp păstrând unitatea de ansamblu a
textului, care la nivelul lectorului, trebuie să nu prezinte nici un fel de fisură.
Probleme apar încă de la traducerea titlului piesei de teatru, din cauza unei
nedorite şi eronate identităţi: Diebe se traduce, în română, prin „hoţi”. Dar sub
acelaşi titlu a fost tradusă şi piesa lui Schiller Die Räuber. Greşeala este în cazul
traducerii titlului piesei lui Schiller, întrucât „Räuber“ înseamnă, mai degrabă,
„tâlhar” (provenind de la verbul „rauben”, care înseamnă „a răpi”.) Iar dacă ţinem
cont de întâmplările din piesa lui Schiller, atunci o traducere prin intermediul
cuvântului „haiducii” ar fi fost, poate, mai nimerită. Pentru limba română,
echivalenţele cuvântului „Räuber“ sunt „1.bandit, tâlhar, hoţ; brigand. 2. haiduc. 3.
(zool.) animal răpitor. 4. (bot) plantă parazit.” (Dicţionar german-român) Pentru
scopurile noastre, ne interesează numai primele două sensuri. Cel puţin pentru
limba româna actuală, între „hoţ” şi „tâlhar” se simte diferenţa de nuanţă: „hoţia”
nu este percepută atât de grav precum „tâlhăria”. În general, hoţul are o arie de
activitate limitată la sustragerea bunurilor de mică valoare (pentru infracţiunile de
mari proporţii, gen spargeri de bănci, furturi din maşinile care transportă valori, se
utilizează termeni precum „spărgător”, „jefuitor” etc.). Hoţul este mai mult un
„găinar”, incapabil de „lovituri” măreţe (cum este un tâlhar, de exemplu).
Conotaţia hoţului este sustragerea subtilă de bunuri, pe când tâlhăria presupune o
acţiune în forţă. Ideea aceasta a semnificaţiei „hoţului” o regăsim şi în piesa Deei
Loher unde este vorba de oameni care-şi fură propriul destin, dar nu într-un mod
grandios, ci este vorba despre o devalorizare ontică ce se produce treptat şi nu
neapărat prin acţiune, cât mai mult prin pasivitate: „Credeţi că există mulţi ca mine.
Oameni ca mine, care trăiesc ca şi cum nu ar trăi. Care se strecoară prin propria lor
viaţă, temători şi prevăzători, ca şi cum nu le-ar aparţine nimic din toate acestea, ca
şi cum n-ar avea nici un drept să stea acolo. – Ca şi cum am fi hoţi.” (Dea Loher,
Diebe, p. 83, trad. CD). Ciudat este că titlul piesei lui Schiller nu a mai fost revizuit
de la traducerea lui Hrisoverghi şi Câmpineanu (printre traducătorii piesei
numărându-se şi Liviu Rebreanu). La momentul traducerii piesei lui Schiller, „hoţ”
avea şi sensul lui „prădător” (cf. DEX), însă în orice cultură cu pretenţii traducerile
Cosmin DRAGOSTE


98
sunt periodic refăcute şi adaptate nu doar tiparului limbii din momentul efectuării
traducerii, ci şi realităţilor socio-istorice actuale. În limba română, „hoţ” mai are şi
o conotaţie familiară, cu referire la o persoană ştrengară, poznaşă. Pentru „hoţ”,
DEX dă următoarea definiţie: „1. pungaş, (astăzi rar) prădător, (înv. şi reg.) lotru,
(reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaş, războinic, (fam.) coţcar, (arg.)
manglitor, şuţ, şutitor, teşcar. (~ de buzunare.) 2. v. escroc.” Se observă nuanţele
peiorative din limbajul argotic şi familiar „coţcar”, „manglitor, şuţ, şutitor” care
coboară hoţul în derizoriu (total inadecvat pentru piesa lui Schiller, un elogiu la
adresa libertăţii, a nesupunerii, dar şi un semnal de alarmă asupra libertăţii prost
asumate). Pentru „tâlhar”, DEX ne oferă: „1. bandit, (franţuzism) brigand, (reg.)
furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. v.
ticălos. (Un ~ de negustor.)” Remarcăm, atât în definiţia lui „hoţ”, cât şi a lui
„tâlhar”, faptul că există varianta răspândită în Transilvania (cum spune DEX-ul),
însă şi în Maramureş „robalău”, ceea ce duce uşor cu gândul către „Räuber”.
Pentru a păstra aerul arhaic al locului şi timpului acţiunii, considerăm mai potrivite
pentru traducerea titlului piesei lui Schiller cuvinte precum „haiducii”, „tâlharii”,
„lotrii”, sau, de ce nu, „ticăloşii”. Pentru că „Diebe” sunt adevăraţii „hoţi” în
română. Dicţionarul german-român oferă, pentru „Dieb”, următoarele traduceri: „1.
hoţ, pungaş. 2. lăstar parazit.” Diferenţa minimală pe care am putut s-o redau în
traducere, spre a nu produce confuzia cu piesa lui Schiller (sau să nu se considere
opera Deei Loher ca fiind o replică la adresa înaintaşului său) a fost cea legată de
articulare: „Die Räuber” este articulat („hoţii”), în vreme ce „Diebe” este
nearticulat („hoţi”). Engleza a rezolvat problema, traducând Die Räuber ai lui
Schiller prin The robbers, iar Diebe, piesa Deei Loher, prin Thieves, ceea ce
corespunde întru totul realităţilor germane.
Revenind la diferenţa dintre „Diebe” şi „Räuber” şi consultând dicţionarele
germane, regăsim următoarele definiţii: „der Räuber; -s, - jmd., der einen Raub
begeht a) /vom Menschen/ veraltend ein frecher, gefährlicher, maskierter Räuber;
die Räuber überfielen den Bankangestellten; sie sind Räubern in die Hände
gefallen; einen Räuber verfolgen, festnehmen; veralt. Räuber und Gendarm
/Kinderspiel/; /übertr./ umg. dieser Mensch war der Räuber seines Glückes; unter
die Räuber gehen (in schlechte Gesellschaft kommen); er war unter die Räuber
gefallen, geraten; b) /vom Tier/ Marder sind blutdürstige Räuber.“ (DWDS)
În dicţionarul fraţilor Grimm, regăsim următoarea definiţie a lui „Räuber”:
„s.m. der da raubt; ahd. roubari raptor, praedo, mhd. roubære, rouber. auf dieser
form beruht das umlautlose nhd. rauber, das sich bis ins 18. jahrh. findet: predator
rouber, rauber, rober
1) rauber, räuber, der raub begeht oder der den raub zu seinem handwerk
macht: rauber, raptor, spoliator.
2) räuber mit näherer bestimmung, wodurch der begriff gewöhnlich genauer
auf einen bestimmten fall eingeschränkt wird: der räuber des geldes entfloh mit
seiner beute; der räuber seiner sachen
3) räuber, ein raubthier (vgl. rauben 4)
„TÂLHARI” ŞI „HOŢI” – ASPECTE ALE TRADUCERII
ÎN PIESA DIEBE DE DEA LOHER

99
4) räuber, nach rauben 5, der unrechtmäszig und gewaltsam entziehende, in
verschiedener abstufung des sinnes; in scharfer, zunächst an 1 sich schlieszender
bedeutung, von herren, die so gegen unterthanen und schutzbefohlene verfahren:
5) räuber heiszen bei den gärtnern die wasserreiser, die am stamme und den
ästen eines baumes ausschlagen, und dem baume die kraft benehmen.
6) räuber, im hüttenwesen das spieszglas, weil es als ein auflösungsmittel
die metalle im rauch mit fort nimmt. vgl. rauben 7.
7) räuber, eine schnuppe am licht: räuber, vulg. am brennenden licht,
8) räuber, ein name des wurmkrautes, tanacetum vulgare.“
Pentru „Dieb“, DWDS dă ca definiţii: „der; -(e)s, -e jmd., der fremdes
Eigentum heimlich entwendet, stiehlt: ein gemeiner, schlauer, gerissener Dieb; der
Dieb bricht ein, schleicht sich in ein Haus ein; Diebe stiegen nachts durch das
offene Fenster in das Schlafzimmer ein, stiegen über den Gartenzaun; Diebe waren
am Werk; die Diebe haben alles mitgenommen, weggeschleppt; einen Dieb. auf
frischer Tat überraschen, ertappen; Diebe an-, festhalten, festnehmen; einen D.
ergreifen, (ein)fangen, verfolgen, vertreiben; haltet den Dieb! /Ruf bei Verfolgung
eines Diebes/; der Panzerschrank ist sicher gegen Diebe; sich vor Dieben
bewahren, schützen; jmdn. einen Dieb nennen, schelten; jmdn. als Dieb
verdächtigen; Wir stehlen uns davon wie Diebe Borchert 76; das Unglück kam wie
ein Dieb in der Nacht (kam unverhofft); /sprichw./ Gelegenheit macht Diebe; kleine
Diebe hängt man, die großen lässt man laufen; veralt. scherzh. Schelm: Manchmal
erbettelt sich der kleine Dieb selbst die Erlaubnis ... mein Schlafkamerade zu sein
Goethe Geschwister I“. Iar în dicţionarul fraţilor Grimm aflăm, referitor la „Dieb”:
„m. fur. goth. þiubs, ahd. diup diop, mhd. Diep
1. der einem andern sein eigenthum entwendet.
2. wie ein dieb kommen, wie ein dieb in der nacht ist ein bildlicher,
ursprünglich biblischer ausdruck für das plötzliche eintreten unerwarteter und
verderblicher ereignisse.
3. im weiteren sinn der welcher einen andern seines eigenthums, ohne es ihm
heimlich wegzunehmen, durch list, betrug, wucher, unredlichkeit oder auch durch
offene gewalt beraubt. diese bedeutung ist schon früher vorhanden gewesen, im
ahd. meridiup pirata, scefdiup tiro, latro, pirata
4. von dieben in uneigentlicher bedeutung spricht ein sinngedicht von
LOGAU mit der überschrift diebe menschlichen vermögens.
5. in der ältesten zeit hatte dieb eine mildere, wenigstens nicht schimpfliche
bedeutung
6. dieb wird das mark in einer schreibfeder genannt, weil es die dinte an sich
zieht,
7. brennt an einem licht ein abgelöster faden als nebendocht, so dasz der talg
oder das wachs abflieszt, so heiszt das ein dieb
8. dieb, kräuterdieb, buckelkäfer ein kleiner, in naturaliensammlungen
verderblicher käfer“ În dicţionarul fraţilor Grimm regăsim acceaşi idee onform
căreia „Dieb” este mai „slab” în privinţa conotaţiilor decât „Räuber”, în timpurile
vechi „Dieb” neavând un sens negativ (dicţioanrul fraşilor Grimm oferă, în acest
sens, un citat din Parzival.
Cosmin DRAGOSTE


100
O altă problemă de redare în traducere este aceea a dialectului. Există scene
în Diebe în care două adolescente fac uz de dialectul vorbit în Berlin. Autoarea a
vrut să arate, prin recurgerea la acest aspect, că cele două puştoaice, neutilizând
Hochdeutsch, limba literară, se plasează într-o anumită structură socială şi
culturală. Redarea în limba română a dialogurilor dintre cele două am efectuat-o
prin intermediul limbajului familiar şi argotic (fapt cu care autoarea a fost de
acord). Efectuând traducerea pentru Teatrul Naţional din Craiova, dacă aş şi
respectat palierele textului original pentru redarea culorii locale, ar fi trebuit să
transpun vorbirea Mirei şi a lui Gabi în subdialectul folosit în Oltenia. Ţinând cont
de faptul că diferenţele faţă de limba literară română nu sunt deloc mari, s-ar fi
pierdut din efect. Tocmai de aceea am preferat să redau poziţionarea socio-
culturală a celor două prin apelul la vorbirea argotică, la jargon şi la diferite
proceduri reducţioniste specifice limbajului familiar (arătând, în acest mod, că
limbajul celor două este disociat de conceptul de „normă”, aşa cum l-ar resimţi, de
pildă, Eugen Coşeriu).
Dificultăţi în ceea ce priveşte redarea în română a piesei sunt ridicate de
semnele de punctuaţie. Dea Loher nu utilizează semnul întrebării, datorită unor
concepţii stilistice proprii, de la care nu face rabat (consideră că semnul întrebării
sugrumă propoziţia / fraza şi îi răpeşte orice fel de libertate). În germană, chiar
dacă este eludat semnul întrebării, lectorul / spectatorul poate percepe
intenţionalitatea interogatorie datorită topicii specifice limbii germane în asemenea
cazuri. În română, lipsa semnelor de întrebare conduce la o mai mare deschidere a
textului (şi la noi provocări pentru regizor), iar ideea interogativă, dacă nu poate fi
semnalată în cadrul respectivei propoziţii, trebuie contextualizată, astfel încât să
reiasă interogaţia, în ciuda punctuaţiei de propoziţie afirmativă. Aşadar, este
necesar lucrul pe spaţii mai ample, pentru a putea trece ideea dincolo de text şi de
redarea sa grafică, respectând, în acest fel, şi dorinţa scriitoarei, aceea de a i se
traduce piesa fără a face apel la semnul întrebării (indiferent de limba străină în
care se face transpunerea).
Alte specificităţi ale traducerii se leagă de particularităţi mentalitare, sau
sociale şi istorice. La un moment dat, în piesă, personajele Thomas şi Monika
discută despre o eventuală mutare a acesteia în străinătate, în interes de serviciu, la
cererea şefului ei. Thomas, neîncrezător, întrebară: „În străinătate sau la
Hunsrück“. Pentru vorbitorul de limbă română, Hunsrück nu spune mai mult decât
ceea ce este: adică un masiv muntos cu înălţime medie, din Rheinland-Pfalz. Dea
Loher foloseşte denumirea cu un scop precis, dorind a face şi mai pregnantă
diferenţa între aşteptări şi realitate: pentru nemţi, Hunsrück a devenit denumirea
generică a unui loc de la capătul lumii, rupt de civilizaţie, un fel de „la mama
dracu’”, „la dracu’-n praznic”, „unde şi-a-nţărcat mutu’ iapa”, „unde şi-a-nţărcat
dracu’ copiii” din română. Sau, dacă decidem să păstrăm în traducere ideea de
locaţie situată cumva în afara civilizaţiei, o locaţie generică pentru un stadiu nu
foarte avansat de dezvoltare, dar şi să aducem un nume de localitate, atunci, în
limba română, am avea corespondente gen „la Palilula, la Cuca Măcăii, la
Ciorogârla, la Cucuieţi etc.”
Tot în dialogul dintre Gabi şi Mira apare un alt termen problematic la
traducere (deşi, în aparenţă, lucrurile nu stau deloc aşa). Mira este însărcinată, un
„TÂLHARI” ŞI „HOŢI” – ASPECTE ALE TRADUCERII
ÎN PIESA DIEBE DE DEA LOHER

101
copil nedorit. Fata doreşte să avorteze, iubitul ei, mai în vârstă decât ea, groparul
Josef, se împotriveşte intervenţiei. Gabi o întreabă dacă Josef vrea s-o ia de soţie
numai dacă avortează, iar Mira îi răspunde că dimpotrivă, o ia numai dacă
păstrează copilul: „GABI: So. – Nimmt er dich nur ohne / MIRA: Nee, nur mit.
Stulle nur mit Belag.” (Dea Loher, Diebe, pag.25) În Dicţionarul german-român,
„Stulle” este tradus cu sensul său de bază, anume „sandviş”. Iar „Belag” este ceea
ce se pune pe sandviş. Ideea este că Josef doreşte să o ia numai dacă este
însărcinată, dacă are şi copilul în interior. „Stulle” este sandviş, dar dialectal
(termen folosit în nordul Germaniei, mai ales în zona Berlinului). Dicţionarul
fraţilor Grimm confirmă faptul că „Stulle” este resimţit dialectal începând cu
secolul al XVIII-lea. DWDS defineşte „Stulle” astfel: „die; -, -n norddt. bes. berl.
umg. (zusammengeklappte) bestrichene und belegte Scheibe Brot: eine Stulle
zurechtmachen, mit Butter bestreichen, mit Wurst belegen; die Stullen machen,
schmieren; er hat Marmelade auf der Stulle.“ Pentru traducere, am ales să rămân în
domeniul culinar, însă am renunţat la sandviş şi la „Belag”. Am ales varianta
„cozonacului”, întrucât mi s-a părut că reda mai bine ideea de înveliş cu umplutură
(femeie însărcinată). În plus, cozonacul aduce ca un plus conotativ ideea de
„dulce”, iar Mira este o adolescentă care apare ca fiind foarte „dulce” pentru iubitul
său vizibil mai matur. În plus, în dicţionarul fraţilor Grimm regăsim această
explicaţie pentru „Stulle” (în afară de cea de sandviş): „brodförmig gebackener
kuchen von besonderem teig.” Aşadar, ideea cu desertul nu era deloc departe de un
înţeles vechi al lui „Stulle”, foarte apropiat de „Christstolle”. Christstolle este un
tip de cozonac, sau de chec cu umplutură, prăjitură tradiţională de Crăciun în
spaţiul germanic
1
. Replicile celor două fete sună astfel în română: „GABI: Aşa. –
Te ia numai fără. / MIRA: Nooo, numai cu. Cozonacul numai cu umplutură.” În
traducerea făcută de către Eynat Baranovski în Israel, s-a preferat termenul de
„sandviş”, însă un anumit tip de sandviş, specific bucătăriei evreieşti. Iar în
engleză, David Tushingham a decis să nu se complice cu redarea acestui termen,
traducerea sa fiind: „GABI: Right – Only going to take you without. / MIRA: No,
only with.”
Rămânând în domeniul culinar, găsim în piesă, la un moment dat, denumirea
de Königsberger Klopse. Klopse sunt nişte găluşte cu carne. Există mai multe tipuri
de astfel de găluşte: în cazul în care carnea tocată din ele este amestecată (porc, vită
etc.) vorbim despre Rostocker Klopse. Dacă avem în ele şi peşte alături de carnea
de vită sau porc (sardele sau hering), atunci este vorba despre găluşte de
Königsberg (Kaliningrad). Am preferat, pentru traducere, termenul familiar
românesc de „perişoare”, astfel încât spectatorul / cititorul să-şi poată face rapid o
idee despre felul de mâncare respectiv.
Monika, una dintre protagonistele piesei, urmează un „Fernabitur”. Adică un
„bacalaureat la distanţă”. Cum în România nu există această formă de bacalaureat,
am preferat traducerea prin „liceu la seral”. „Fernabitur” îi pregăteşte pe
participanţi pentru a-şi susţine bacalaureatul, însă cursurile se desfăşoară prin
metode multi-media, cursurile sunt on-line. Am ales „liceu la seral” deoarece era
cel mai apropiat de ideea din germană (o formă de studiu liceal care nu presupune
obligativitatea prezenţei). Traducerile efectuate în Anglia, Suedia şi Israel au reuşit
să redea perfect termenul original, întrucât cunosc această formă de învăţământ.
Cosmin DRAGOSTE


102
Soţul ei, Thomas, o încurajează să plece în Olanda pentru un nou loc de muncă,
fiind ferm convins că un „bac la seral” poate i luat chiar şi în Olanda. Am fost
nevoit, în traducere, să păstrez Olanda, deşi românilor nu le spune prea multe
această afirmaţie. Ţinem cont de rivalitatea germano-olandeză, de prejudecăţile
dezvoltate de cele două popoare unul despre celălalt şi înţelegem că, în acest caz,
Olanda devine sinonimă cu un sistem de învăţământ foarte slab, ineficient. Dacă
până şi în Olanda poţi lua un examen de bacalaureat…Rămânând la Olanda, am
pierdut mult din savoarea replicii, însă dacă aş fi găsit corespondente în
prejudecăţile româneşti ar fi însemnat să decontextualizez piesa şi –o relochez
nedorit şi nepermis.
Acestea au fost unele dintre aspectele ce ridică probleme la traducerea piesei
Diebe de Dea Loher. Este vorba despre provocări care se ridică dincolo de
domeniul strict lexical sau sintactic, implicând strategii de ajustări ale tiparelor
mentalitare, ale unei semantici de nuanţă.

NOTE

1
Christstollen este atestat, pentru prima dată, în 1329, în Naumburg (Saale). Atestarea menţionează
că era vorba despre o prăjitură destinată episcopului Heinrich. Celebrul Christstollen din
Dresda este atestat în 1474. Astăzi există o mare diversitate de Christstollen: cu marţipan, cu
migdale, cu nuci, cu mac, cu brânză etc.

BIBLIOGRAFIE

Anuţei, Mihai, Dicţionar român-german, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1996.
Das deutsche Wörterbuch von Jacob und Wilhelm Grimm, http://germazope.uni-
trier.de/Projects/DWB
Das digitale Wörterbuch der deutschen Sprache des 20. Jh., [DWDS],
www.dwds.de
Dicţionar german-român, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan şi Al. Rosetti”, ediţia a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2007.
Loher, Dea, Diebe, Frankfurt am Main, Verlag der Autoren, 2010.
Wahrig Deutsches Wörterbuch, Gütersloh, Bertelsmann Lexikon Verlag, 1997.

ABSTRACT

This paper analyses some of the difficulties in the translation of the Dea
Loher's play Diebe into Romanian. We talk about lexical, semantic, textual and
contextual difficulties. Efforts have been made to construct a unitary translation,
eluding several differences and accounting for various gaps of Romanian in
comparison to German.

Key-words: German, Romanian language, translate



IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL
PUPA RUSSA, DE GHEORGHE CRĂCIUN

Ilona DUŢĂ


1. Referinţă şi nume propriu
Problema referinţei numelui propriu, complicată, pe de o parte, de
desemnarea unor identităţi diferite prin acelaşi semnificant, pe de altă parte, de
dificultatea descrierii sensului său, semnalează convenţionalitatea, provizoratul şi
relativismul raporturilor limbajului cu realitatea, eterogenitatea compoziţională a
limbajului şi accesul interpretativ la real, semiotizarea unor categorii tradiţional
concepute în unghiul imanenţei, precum aceea a realităţii. Considerat, fie drept
abreviere a unei descripţii definite (teoria Russell- Frege), fie drept un „designator
rigid” (Moeschler, Reboul 1999: 155) care fixează un referent fără a avea o
semnificaţie (teoria Mill-Kripke), numele propriu balansează limbajul între polul
realului obiectualizat, material, de o imanenţă rigidă, respectiv acela al textualizării
şi contextualizării decupajelor contingenţei, ilustrând configuraţia hibridă,
obiectual-semiotică a constructului realităţii. Exerciţiul teoretic implicat în
descrierea funcţionalităţii şi a mecanismului structural al numelui propriu deschide
o perspectivă problematizantă asupra a ceea ce în tradiţia gândirii reprezentaţionale
a fost conceput drept polul fix, nefisurat şi brut în raport cu care s-au consumat
toate eforturile mimesis-ului.

1.1. Teoria descriptivă a referinţei
Conform teoriei clasice a descripţiei, cunoscută din lucrările lui Gottlob
Frege şi Bertrand Russell (Devitt, Sterelny 2000: 61), referinţa numelui propriu
este detrminată de sensul său (teoria sensului furnizând o teorie a referinţei), acesta
fiind dat de o descripţie definită asociată cu numele. În acest cadru teoretic,
problema competenţei în folosirea numelui propriu constă în asocierea adecvată a
unui nume cu o descripţie (precum asocierea lui Aristotel cu profesorul lui
Alexandru), ceea ce implică o teorie a convingerii şi a cunoaşterii (a identifica un
subiect printr-un nume înseamnă a sti, a întemeia identificarea pe o valoare de
cunoaştere în condiţii justificate). Sensul unui nume este construit ca abreviere a
unei descripţii, competenţa în utilizarea acestuia constituindu-se ca acces
privilegiat la semnificaţie, nonempiric; eşecul asocierii unei descripţii cu un nume
conduce la un impas al sensului şi al fixării referinţei, aşadar, la problema opacităţii
şi a numelor vide.
Limitele teoriei clasice a descripţiei (cum ar fi, necesitatea selectării unei
baze principale dintre mai multe descripţii, sau cartezianismul metodologic) au fost
reformulate şi depăşite în cadrul unei teorii moderne a descripţiei, reprezentate de
Peter Strawson şi John Searle (Idem: 65). Aceasta a introdus conceptul
mănunchiului de descripţii care definesc sensul numelui şi îi determină referinţa,
un nume fiind legat slab de mai multe descripţii, unele având o pondere mai mare
decât altele. Teoria modernă a descripţiei surmontează problemele de fond ale
teoriei clasice, în special, prin faptul că nu solicită o bază reductivă a acestor
Ilona DUŢĂ


104
descripţii care să se asocieze cu numele girând referinţa, ci descripţiile din
mănunchi o găzduiesc pe aceasta împreună, dar cu pondere inegală, conferind mai
multă mobilitate şi supleţe sensului. Cantonate, însă, în cartezianism, teoriile
descriptive ale referinţei eludează tocmai modul în care limbajul este legat
referenţial de realitate, răspunderea referinţei fiind transferată exclusiv în planul
descripţiilor care se desemnează unele pe altele, circular, pentru asigurarea
raportului cu realul; acest raport a fost preluat ca sarcină principală de către teoriile
cauzale ale referinţei.

1.2. Teoria cauzală a referinţei
Potrivit teoriei cauzale sau istorice a referinţei, Kripke (Idem: 79) fiind cel
mai cunoscut exponent al acesteia, legătura limbajului cu lumea şi a numelui cu
referentul se realizează printr-un lanţ cauzal care conservă şi transmite asocierea
originară a numelui cu propriul referent. Referinţa este fixată printr-un botez iniţial,
moment al întemeierii cauzale a numelui pe obiect, apoi este transferată,
împrumutată de la unii la alţii ca o achiziţie culturală; abilitatea semantică a
subiecţilor neparticipanţi la botez se dobândeşte prin împrumut de la subiecţii
participanţi, competenţa definindu-se nu ca o cunoaştere despre sens, ci ca sesizare
a sensului în înseşi înlănţuirea sa cauzală, genealogică.
Sensul numelui propriu nu se reduce la o descripţie definită, el se constituie
şi se livrează în funcţie de modul de prezentare al obiectului filat printr-o reţea
cauzală care asigură continuitatea legăturii originare între nume şi referent; această
transmitere contingentă a sensului, în contextul legăturilor sale istorice, implică o
perspectivă hermeneutică mei realistă, mai suplă şi mai mobilă, capabilă să explice
circuitul referenţial şi semantic în conexiune, fără riscul separării descriptivist-
cartezianiste a acestora şi blocarea raportului limbajului cu realul.

2. Deconstrucţia identităţii şi a numelui propriu în “Pupa Russa”
Ca principal operator identitar şi ca agent al fixării subiectului în lume prin
inserţia în social, numele propriu al personajului telescopat în romanul Pupa Russa
suportă un set de strategii deconstructive menite să slăbească şi să problematizeze
cantonarea identităţii în ontologia prezenţei. Realitatea şi subiectivitatea sunt
simultan supuse unor decompoziţii care lasă să se întrezărească eterogenitatea,
impuritatea, precaritatea şi convenţionalitatea acestor constructe, demersul
biografic întreprins aici stârnind efecte inverse celor scontate prin modelul clasic al
biografiei unificatoare şi centralizatoare, de dezrădăcinare a subiectului din real şi
din sine, de slăbire, suspendare sau relativizare a legăturilor de referenţializare (atât
în sensul ancorării în lume, cât şi în cel al autocentrării în jurul unei referinţe
interne).
Suspendarea referinţei externe şi a imanenţei realului, pe de o parte,
exfolierea interiorităţii de învelişurile sale psiho-semantice şi exhibarea structurii
palimpsestice a acesteia, pe de altă parte, constituie principala strategie
deconstructivă desfăşurată în primele capitole ale romanului printr-un complex
montaj realizat în jurul numelui propriu. Desfăcut de legăturile sale obiectiv
corporale (ex-fundat, separat de temeiul propriului corp) printr-o retorică a
demontării obscene a corpului şi a parodierii numelui prin poreclă, numele propriu
IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL
PUPA RUSSA, DE GHEORGHE CRĂCIUN

105
este sistematic trecut prin sita strategiilor deconstructive, dezarticulându-i-se
întregul aparat funcţional: sunt slăbite şi suspendate amnezic legăturile de
întemeiere cauzală a numelui pe purtător, instituite în cadrul botezului, este vidată
relaţia cu referentul prin explodarea corpului semantic într-o mulţime de lumi
posibile incapabile să surprindă realul, sunt permutate la nesfârşit piesele sale
fonetice şi efectele de sens construite fulgurant în această combinatorie etc;
deconstrucţia numelui propriu conduce identitatea în impas prin divizarea sa într-
un segment feminin şi un segment masculin şi explodează finalmente într-o
exterioritate radicală, desemantizându-se şi eviscerându-se (LEONTINA/ un nume
cu viscerele la vedere (Crăciun 2004: 39).
Limbajul, identitatea, realitatea sunt redeschise şi investigate, prin
demontarea numelui propriu, în structura lor intercalată, întrepătrunsă, amestecată,
eterogenitatea texturii numelui devenind relevantă pentru hibridarea şi semiotizarea
tuturor acestor categorii gândite tradiţional în orizontul imanenţei.

2.1. Identitate corporală şi nume propriu: suspendarea legăturii dintre nume
şi referent
Identificarea Leontinei Guran sub umbrela şi prin girul numelui propriu se
lansează printr-un pachet de strategii deconstructive programate să destituie
sistematic fiecare construct identitar edificat în jurul numelui, problematizând şi
relativizând orice posibilă întemeiere de sine şi fixare a referinţei pe o bază
ontologică evocând fantasma categoriei prezenţei.
Fixarea referinţei prin întemeierea cauzală a numelui pe obiect (respectiv, pe
corp) deschide seria alternativelor identificatoare exersate pe parcursul primelor
trei capitole (ca prag al întemeierii biografice: Apertura, Nomen, Imago), ancorând
indiceal numele propriu de corp şi dezancorându-l parodic prin inversarea numelui
în poreclă, respectiv informând întregul prag biografic prin schema ambivalentă a
construcţiei şi deconstrucţiei modeluluui de identificare. Într-o manieră ostensivă,
numele este ataşat corpului şi, concomitent cu deformarea obscenă la care este
supus cu brutalitate şi printr-o pasivizare extremă corpul, i se aplică procedura
deconstructivă a răsturnării în poreclă: Iar ciorapii ei de bumbac – îmi vine şi acum
să râd! Avea picioare frumoase, de fotomodel (picioare tip Neckermann, cum s-a şi
afirmat în acea seară în dormitorul nostru) şi o chema Leontina. Am bârfit-o
împreună cu fetele, am râs de numele ei ciudat sau caraghios sau cu totul singular
în lumea noastră de Ildi, Cami, Miha, Anne, Cori, Ilse, Mari, şi am ştiut că va
trebui să-i găsim o poreclă. […] Leontina! Leontinuşa!... Nuşa, Tinuşa, Tinoaica
dracului! (cum striga după ea Violeta supărăcioasa). Leontinica, Tina, Leonica,
zbânţuita asta de Leonica! Cine-i dăduse ei numele acesta nesuferit? (Idem: 11). În
loc să se consolideze printr-o operaţie de identificare temeinică, să se fixeze
reciproc, corpul şi numele, garanţi ai categoriei prezenţei şi a întemeierii, se
destructurează într-o estetică a obscenului şi în parodie (numele întors pe dos în
variante parodice este atribuit unui referent corporal degradat obscen, anulându-se
prin această dublă subversiune, a referentului şi a numelui, înseşi operaţia asignării
referenţiale suspectate de iluzia alunecării în ontologia prezenţei).
Deconstrucţia parodică a numelui, corelativă desfigurării obscene a corpului,
strategii subversive cu care debutează biografia Leontinei Guran, cumulează un
Ilona DUŢĂ


106
pachet de funcţii metaestetice specific postmoderne, discreditând şi delegitimând
iluzia biografistă (coerenţa secvenţială şi unitatea parcursului biografic), profanând
într-o manieră carnavalescă ordinea raţionalistă a construcţiei unitare de sine pe
fundamentul corpului, respectiv al numelui, punând în criză aderenţa limbajului la
realitate, problematizând referentul şi relativizând limbajul prin permutări de
sunete şi sens, subminând metanaraţiunea subiectului şi a identităţii. Dacă, potrivit
teoriilor cauzale sau istorice ale referinţei (teoria Mill- Kripke), problema atribuirii
unui referent numelor proprii se rezolvă prin întemeierea cauzală a numelui pe
obiect în cadru instituţional, eludând problematica semnificaţiei şi a convingerilor
identificatoare despre referent (numele proprii sunt considerate ca având referent
fără a avea o semnificaţie), identificarea deturnată a personajului feminin filat
biografic aici împiedică fixarea referinţei, suspendând logica asignării de referent
numelui propriu.

2.2. Anamneza identitară: slăbirea legăturii instituite prin botez
Suspendarea legăturii dintre nume şi referent, prin dubla operaţie a
deformării caricatural-obscene a corpului, respectiv a răsucirii parodice a numelui
în poreclă (inversiune carnavalescă), se prelungeşte, repercutând gestica evacuării
ontologice a identităţii, printr-o altă strategie deconstructivă derulată în jurul
numelui propriu, şi anume prin slăbirea lanţului cauzal instituit în cadrul ritualizat
al botezului. Asumarea propriului nume şi identificarea prin acesta sunt puse în
criză de o anamneză nereuşită, exersată pe marginea actului botezării: Cine-i
dăduse ei numele ăsta atât de nesuferit? Aflase de la lume, nici ea nu ştia cum,
cine-i spusese, când, poate visase, poate-i trecuse pe la urechi o vorbă într-o
doară, dar ştia că are o naşă fugită în America. Ea-i dăduse numele ăsta (Ibidem).
Teoriile cauzale ale referinţei tratează problematica numelui propriu pe două
segmente, cuplând teoria fixării referinţei prin întemeierea cauzală a numelui pe
obiect cu teoria împrumutării referinţei. Întemeierea cauzală a numelui pe obiect se
produce în circumstanţele botezului formal sau informal, eveniment în cadrul
căruia numele se fixează în prezenţa obiectului cu toată încărcătura de istoricitate şi
contingenţă imanente dimensiunii realului; identificarea astfel realizată istoric va fi
preluată, însuşită, repetată de o reţea de utilizatori care conservă, arhivează,
rememorează circumstanţele originare ale inserţiei sociale a numelui fixat pentru
totdeauna de referent. Dacă teoria fixării cauzale a referinţei explicitează genul de
legătură instituită între nume şi referent printr-un act de limbaj specific, precum
botezul, teoria împrumutării referinţei intervine pentru a elucida condiţiile
menţinerii acestei legături cauzale în circuitul istoric şi interpretativ în care numele,
achiziţionat de la alţii, rulează în diverse contexte fără a-şi modifica, opaciza, sau
fără a-şi pierde referentul asignat iniţial. Competenţa utilizării numelui propriu se
dobândeşte printr-o astfel de reţea cauzală a împrumutării referinţei de la subiecţii
participanţi la actul istoric al fixării legăturii dintre nume şi referent prin botez,
arhivarea referenţială producându-se sub forma unor „lanţuri de desemnare”
(Devitt, Sterelny 2000: 81) care conservă identitatea sub nume.
Anamneza identitară dezvăluie slăbirea lanţurilor cauzale, de desemnare,
voalarea alterităţii colportoare a convenţiei originare de fixare a referinţei numelui
propriu (aflase de la lume, nici ea nu ştia cum, cine-i spusese), opacizarea sensului
IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL
PUPA RUSSA, DE GHEORGHE CRĂCIUN

107
propriului nume şi destabilizarea competenţei cognitive de utilizare a acestuia
(poate visase, poate-i trecuse pe la urechi o vorbă într-o doară), seria regresiilor
referenţiale atingând limita desemnării originare de către o naşă nedefinită, fugită
în America, aşadar atingând o bază cauzală vidă. Pulverizarea sensului, diluarea
competenţelor cognitive, ştergerea memoriei şi depersonalizarea subiecţilor
abilitaţi în folosirea numelui sunt simptomatice pentru deriva identităţii subminate
chiar dinlăuntrul nucleului său nominal. Multiplele dezarticulări în lanţ produse în
reţeaua funcţională a numelui propriu destituie autoritatea acestuia ca prim operator
identitar în istoria personală a subiectului, creând breşa problematizării identităţii, a
sensului, a biografiei ca parcurs unitar, a tuturor categoriilor subiectivităţii
subîntinse de un discurs al temeiului, al autonomiei şi al prezenţei. Într-o asemenea
glisare a instanţelor şi a categoriilor de întemeiere a numelui propriu, singura
trăsătură stabilă transmisă subiectului pe meandrele unei reţele cauzale destrămate,
eliptice, dintr-un mănunchi de trăsături posibile care ar fi putut articula sensul
nominal şi ar fi putut identifica purtătorul, este tocmai aceea investită cu
semantismul amneziei şi pierderii, şi anume cuvântul fugită: Când auzise cuvântul
fugită, văzuse totul. […] A văzut totul, o siluetă greoaie (naşa ei, o femeie cu
fundul mare?) de leliţă, picioarele ei groase în ciorapii negri de aţă apucând-o în
grabă în sus, spre culmea dealului din spatele grădinii bunicului Tase… […] Naşa
ei Leontina îi lăsase cadou numele ăsta şi gata, peste câteva luni dispăruse.
Nimeni nu ştia cum, ea era foarte mică, nu împlinise încă un an. A fugit peste
graniţă (iar aceste cuvinte îi rămăseseră multă vreme în minte ca formula
misterioasă a unui descântec) şi nimeni n-a mai primit nici un semn de la ea
(Crăciun 2004: 11, 13).


2.3. Proiecţii ale numelui propriu: identitatea vidă sub un halo de lumi
posibile
Slăbirea lanţurilor cauzale şi a competenţei de utilizare a numelui propriu,
disoluţia sensului ca „proprietate de a desemna prin acel tip de lanţ” (Devitt,
Sterelny 2000: 80), evacuează numele de interioritate, de corpul său semantic-
referenţial, frustrându-l de funcţia originară, aceea a identificării subiectului
purtător, şi proiectându-l într-un halo de posibilităţi care îi intensifică deriva,
relativismul şi vidul: Însă numele ăsta, Leontina, era un nume tâmpit. Nu-i plăceau
nici sunetele nici sensul lui. Nu-i plăceau nici literele, când trebuia să la scrie. […]
Îl primise în dar ca pe un bolovan pe care trebuia să-l ţii degeaba în braţe până îţi
vine rău de oboseală. Era o greutate (un rucsac? Nu un rucsac!) pe care o căra
zilnic în spate (Crăciun 2004: 13).
Criza identităţii, corelativă unei crize a sensului declanşate nucleic, chiar în
aria numelui propriu, ca operator central al reţelei personale de sens, se adânceşte,
aşadar, secvenţial, inhibarea memoriei nominale şi a legăturilor genealogice de
arhivare şi utilizare a numelui inducând treptat un blocaj semiotic (nici literele, nici
sunetele nu mai pot articula semnificaţia şi nu-şi mai pot asigna referentul). Deriva
intrasemnică a componentelor semnificante şi semantice angrenează glisarea
referenţială haotică în jurul unor referenţi aparţinând celor mai stranii combinaţii
ale registrelor realului: Putea să fie un nume de vacă, de ciocănitoare schioapă
ţinută în colivie, un nume de bivoliţă murdară de noroi sau de femeie bătrână cu
Ilona DUŢĂ


108
şorţ şi fuste creţe. N-ar fi fost nimic să ţi se spună Leontina când tu erai o băbuţă
care merge la sapă sau stă acasă iarna şi împleteşte fulare, mănuşi. Dar nu era un
nume de fetiţă, nici un nume de fată în uniformă de şcoală (Ibidem).

Proiecţiile referenţiale explodate în jurul imposibilităţii asumării numelui
propriu, a disfuncţionalităţii semiotice a acestuia, suma descripţiilor delegate să îi
exprime sensul preluând sarcina referinţei, toate aceste parcursuri intra şi
extrasemnice menite să probeze consistenţa numelui propriu şi capacitatea de
identificare denunţă vidul referenţial deschis sub combinaţiile de sunete şi sensuri,
întemeiat pe un vid corporal (subiectul fiind supus simultan deconstrucţiei
corporale şi nominale). Filat prin diverse variante semantico-referenţiale şi
fonetice, numele Leontina este un nume vid, de-fundamentat, incorect întemeiat pe
obiect (ceea ce face un nume propriu să fie considerat vid este „faptul că reţeau nu
este corect întemaiată pe un obiect” (Devitt, Sterelny 2000: 85)). Calificat de
Kripke drept designator rigid, capabil să desemneze acelaşi obiect în toate lumile
posibile, numele propriu imposibil de asumat în cazul Leontinei Guran îşi pierde
rigiditatea, se fluidizează, acoperă nelimitate metamorfoze referenţiale, probează
lumi posibile şi proiecţii subiective diverse, se volatilizează, deschizând subiectului
enigma identificării prin nume: Numele, o cupolă de biserică. Mistica secretă a
numelui, între ea şi numele ei câteva fire puternice de sfoară de mătase (Crăciun
2004: 14).
Sfărâmarea referenţială şi eterogenitatea realului (raportul dintre cuvinte şi
lucruri, dintre limbaj şi realitate se complică în măsura în care unitatea referenţială
este sublimată cultural, impură) repercutează în aria numelui propriu printr-o
dematerializare a referentului (deconstrucţia corporală a subiectului şi sfărâmarea
perspectivistă într-un puzzle de ipostaze şi roluri ale istoriei personale), având ca
efect diseminarea într-o multiplicitate de semnificaţii indecise, fragmentare,
mobile, de o volatilitate mistică. Relativizată, problematizată şi suspendată,
referinţa numelui propriu balansează între ceea ce teoriile specializate desemnează
prin abordarea descriptivistă (Frege, Russell), respectiv, cauzală (Kripke) a
acestora: numele Leontina se răsuceşte şi se destramă între un corpus de
semnificaţii glisante (posibile, contingente, necesare, dorite sau repudiate) şi o
întemeiere convenţional-cauzală erodată de amnezie. Nu numai că ar putea designa
entităţi referenţiale incompatibile, de o eterogenitate care mutilează realul (putea să
fie un nume de vacă, de ciocănitoare şchioapă ţinută în colivie, un nume de
bivoliţă murdară de noroi sau de femeie bătrână), dar suscită pachete de
semnificaţii în derivă, dezertate de la orice principiu ierarhic sau de la o bază,
rizomatice: Pentru că deasupra numelui ei pe care nu-l putea suporta acum se
înălţa numele ei de mai târziu, când va fi femeie. Leontina, numele ăsta nu i-ar fi
plăcut nici atunci, simţea asta. Nu era un nume pentru o doamnă care să intre într-
o sală de cinematograf la braţul unui bărbat elegant (Ibidem).
Dacă, potrivit teoriilor descriptive ale numelor proprii, semnificaţia şi
referinţa acestora se construiesc prin raportare la un mănunchi de descripţii, unele
având o pondere mai mare decât altele, în funcţie de actualizarea contextuală a
numelui, descripţiile nominale ale Leontinei sunt suspectate de inadecvare la orice
rol situaţional în care încearcă să se proiecteze subiectul; nici una din descripţiile
tatonate nu sunt resimţite ca suficiente pentru a prelua sarcina referinţei, periplul
IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL
PUPA RUSSA, DE GHEORGHE CRĂCIUN

109
prin semantica numelui eşuând într-un descriptivism circular. Exersat în termeni
modali (după logica modală a adevărului necesar sau contingent prin care se
articulează teoria lumilor posibile) şi deschis perspectivist spaţiilor mentale (a căror
teorie eludează referentul, preocupându-se de raportul dintre cuvinte şi constructe
mentale), numele Leontina explodează într-un eşafodaj formal suprastratificat,
palimpsestic, sublimat în sens mistic; eşecul referenţializării denunţă o criză a
realului (a raportării la real prin constructe stabile) corelativă celei a identificării
prin prisma numelui propriu. Acordarea kripkeană a teoriei numelui propriu cu
aceea a lumilor posibile, specificată prin intermediul conceptului de identitate în
toate lumile posibile, respectiv de adevăr necesar, relevă un blocaj epistemic şi
metafizic: conform ideii de „necesitate în sens epistemic” (Moeschler, Reboul
1999: 153) (întemeiată pe o cunoaştere apriori, idenpendentă de experienţă),
identitatea Leontinei Guran nu rezistă probei realului, experimentării imaginare a
unui repertoriu de ipostaze şi roluri; conform ideii de „necesitate în sens
metafizic” (Ibidem) (necesitatea desemnând ceea ce nu poate fi diferit), identitatea
prefigurată sub învelişul numelui Leontina este pulverizată în fluxul schimbării, al
demultiplicării în variate identităţi posibile până la vidarea într-un tranzit
diferenţial pur.
Vidul numelui propriu şi al identităţii este resimţit, de altfel, la capătul
exerciţiilor de deconstrucţie şi reconstrucţie desfăşurate sistematic pe toate
segmentele şi la toate nivelele numelui, de însuşi subiectul dezamăgit să surprindă
în propriul nume un înveliş fără substanţă, o formă goală, o coajă: Dar înainte de
clipa când a înţeles că mâna ei dreaptă are apucături de băiat şi că stânga e mai
lipsită de vlagă, mai leneşă şi mai gingaşă, a fost cealaltă clipă, ziua în care
cuvântul paraşută, legat până atunci în mintea ei de cuvântul pară (şi de ideea de
rece- dulce-auriu- zemos- moale), a dezamăgit-o, a enervat-o, aproape s-o facă să
plângă de necaz, pentru că a văzut că paraşuta nu e o pară, ci cel mult o jumătate
de măr sau o coajă rotundă de pepene verde. Avea oare atunci mai mult de opt
ani?

(Crăciun 2004: 15). Evacuarea numelui de sens şi sesizarea ambivalenţei
acestuia, masculin- feminin (N-ar fi fost mai bine să-şi strângă numele doar în
câteva litere? Tina, aşa cum o alinta bunica vitregă, de peste deal? De ce nu Leon,
Leona, aşa cum n-o mai striga nimeni? Fetiţa Leon, cu nume de băiat. (Idem: 14)),
se produce în contextul ideologizat al devierii limbajului în raport cu realul, când
paraşuta descoperită împreună cu un grup de copii la opt ani şi devenită motiv de
persecuţie politică îi semnalează dezontologizarea limbajului sub presiunea
ideologicului. Divizarea numelui şi a identităţii survine prin alunecarea în unghiul
represiunii politice, desemantizarea limbajului şi deriva formală, incapacitatea
referenţializării fiind simptomele distorsionării şi mutilării realului sub acţiunea
aparatului totalitar.

2.4. Leon-Tina, numele divizat şi eviscerat
Produsă sub impactul represiunii politice, scindarea generică a identităţii
(masculin-feminin, Leon şi Tina) repercutează în aria numelui propriu printr-o serie
de anamorfoze semantico-referenţiale şi fonetice, dincolo de care, evacuat de
interioritate şi de sens, numele devine suprafaţa înscrierilor sociale, disponibilitate
pentru parcursurile exteriorităţii, încrucişare rizomatică de trasee semnificante,
Ilona DUŢĂ


110
nelimitate şi deschise: Poate că Leon a început să se nască în trupul ei de fetiţă
plăpândă la nici două zile după întâmplare (băieţii s-au bătut până s-au umplut de
sânge, iar fetele au târât paraşuta la deal şi au îngropat-o la loc – ea a fost cu
ideea s-o îngroape şi să nu mai spună la nimeni), când, într-o dimineaţă, a venit
plutonierul Ioviţă şi i-a dus pe toţi la postul de miliţie şi i-a luat la întrebări şi le-a
umflat palmele cu o vână de cauciuc (Idem: 20). Violentată ideologic, identitatea se
fracturează în falii mentale induse prin mecanismul represiunii totalitare,
pasivitate-reactivitate, neputinţă-revoltă, feminin-masculin (Tina se simţea
nevinovată, prea mică, lipsită de putere. Dar neputinţa şi îndârjirea din carnea ei
revoltată aveau atunci nevoie de sufletul unui băiat (Idem: 22)), dezvăluind
fragilitatea texturii semiotice a subiectivităţii, inscripţionarea socială şi
ideologizarea materiei afective. Construcţia realităţii şi a identităţii se împletesc şi
se determină în mintea Leontinei Guran într-o sintaxă mentală ambivalentă, în care
coexistenţa generică masculin-feminin (şi băiat şi fată) provocată de
simultaneitatea stărilor neputinţă-revoltă, la rândul lor, suscitate prin bruscarea
afectivităţii de intruziunea ideologicului, pune în criză subiectivitatea personajului
şi raportul acestuia cu realul. De aici, glisarea continuă între cuvinte, stări mentale
şi realitate, decompoziţia semnificaţiilor, probarea raporturilor dintre cuvintele
lingvistice şi limbajul mental, permutările fonetice, semantice şi referenţiale,
poziţionarea subiectului în apertura dintre limbaj şi real din care derivă clivajul
identităţii (nu întâmplător, primul capitol al romanului, consacrat în mare măsură
numelui propriu, se intitulează Apertura).
Divizat mental şi generic (neputinţă-revoltă, masculin-feminin), numele
Leontina se scindează lingvistic în Leon şi Tina, pradă exersărilor nesfârşite ale
raporturilor dintre sunete, semnificaţii şi stări afective, probându-şi toate
dimensiunile intra şi extrasemnice, pulverizându-se într-o explozie de lumi posibile
şi automistificându-se în inepuizabile simbolisme: Numele ei e un cuvânt rupt în
două, ca noaptea şi ziua, ca lumina şi umbra, iată ea e un copil curios şi
neastâmpărat, apoi o fetiţă, o fată, o femeie, o babă surdă şi foarte bătrână, cu
două suflete şi două respiraţii şi două porniri: se trezeşte în întunericul lui Leon şi
apoi zboară împreună cu Tina prin cortina luminoasă a zilei. Tina simte că Leon e
aceea parte din corp şi din creier de care ea se teme. Se teme de miezul închis într-
o mie de straturi de rumeguş celular şi de ceară ribonucleică al băiatului Leon.
Pentru că Leon-cuvântul e în realitate Leon-băiatul-din- pielea-ei pe care ea îl
recunoaşte imediat după dorinţe şi stări (Idem: 37). Procesul de fixare referenţială
a numelui propriu coincide, astfel, cu un travaliu al identificării desfăşurat prin
interferenţa şi deplasările dintre limbaj, gândire şi semnificaţie, ca încercare de
adecvare şi echilibrare a componentelor lingvistice, perceptive, psiho-afective şi
reprezentaţionale. Tatonată din toate unghiurile, proiecţia egalităţii cu sine, a
imanenţei identitare, se dezarticulează concomitent şi proporţional cu efortul
echilibrării, oglindindu-se prin dezarticularea lanţurilor semantico-referenţiale în
genealogia numelui propriu; relaţia dintre Leon-cuvântul şi autoproiecţia propriei
componente masculine, Leon-băiatul-din-pielea-ei, este filată printr-o subtilă
alchimie afectivă (după dorinţe şi stări), dar şi printr-o anumită turnură situaţională
(incidentul legat de descoperirea unei paraşute, în copilărie), respectiv prin
înlănţuirea unor efecte de sens dificil de reconstituit şi de gestionat.
IDENTITATE ŞI NUME PROPRIU ÎN ROMANUL
PUPA RUSSA, DE GHEORGHE CRĂCIUN

111
Din perspectiva filosofiei limbajului, descrierea relaţiei dintre gândire şi
lume convoacă un ansamblu de teorii, dintre care M. Devitt şi K. Sterelny (2000:
160) menţionează cuplajul teoriilor indicării cu cele teleologice ca elucidante cu
privire la problema fixării referinţei. Relevantă pentru compoziţionalitatea
limbajului, fixarea referinţei se dovedeşte o problematică deosebit de complexă,
întrucât „ fixarea referinţei unui cuvânt lingvistic depinde de fixarea referinţei
cuvântului mental pe care îl exprimă”, iar aceste raporturi mentale sunt atât de
filate încât „ cuvântul unei persoane poate depinde, din punctul de vedere al
referinţei, de alte cuvinte pe care ea i le asociază”, legătura cuvintelor cu lumea
realizându-se indirect, „prin mijlocirea legăturilor directe ale altor cuvinte cu
lumea” (Idem: 155). Conform teoriilor indicării, fixarea referenţială se realizează
dintr-o perspectivă perceptuală asupra semnificaţiei şi printr-o corelare temeinică
cu situaţia indicată (referinţa derivă din semnificaţia întemeiată perceptual);
conform teoriilor teleologice, semnificaţia şi referinţa se fixează pe un suport
teleologic, funcţional şi selectiv („Astfel, la urma urmei, o anumită convingere ar
putea să aibă o funcţie biologică, una derivată din funcţia mecanismului care a
format-o. […] Trebuie să se arate că funcţia unei dorinţe este de a reprezenta starea
particulară care ar face-o adevărată.” (Idem: 159)). Complementaritatea celor două
teorii relevă eterogenitatea limbajului şi caracterul reticular, filat, multiplu
întemeiat al raportului său cu lumea.
Ţinând seama de aceste raporturi, cuplarea cuvântului Leon cu realitatea
psihismului masculin (Leon-băiatul-din-pielea-ei) decurge situaţional (prin
întemeierea perceptuală pe noua stare afectivă dobândită în cursul acelei nefericite
experienţe) şi teleologic (în funcţie de dorinţe şi stări prin care se realizeayă
selectiv anumite decupaje semantice). Proiectat în imperiul dorinţei, corpul fonetic
al cuvântului Leon trezeşte cele mai sublimate asocieri şi simbolisme: Leon, copil
răsfăţat în transparenţa transcendentă a sunetului E unde zacînzecite golul
abstract şi nobleţea, spiritul şi răceala. Şi dincolo de acest sunet, lângă el, în
prelungirea lui, O- înălţimea şi adâncimea, O- lumina, O- şoimul lumii sonore. E-
întinderea câmpiei, laptele verde, liniştea îngheţată, gheţarul topit (Crăciun 2004:
37).

În mod similar, este deconstruită fonetic şi supracodificată simbolic particula
nominală Tina (Dar câtă bucurie de a te accepta aşa cum eşti cloceşte în numele
Tina! Ce tinereţe a sunetelor subţiri şi pure, ce timiditate energică! […] I e
profund, magnetic, intim, irezistibil, impentinent. I este sunetul conţinuturilor vii,
cu ascuţişuri şi colţi, I chicoteşte, I chiţăie, chirăie, e nebunia şi surpriza dinaintea
lui A: TIIIIII – NAAAAAAAAA!… (Idem: 38)), aceste eşafodaje semantico-
simbolice funcţionând în direcţia smulgerii numelui din real, deconectării
referenţiale, pulverizării şi volatilizării sale ca replică la varianta consolidării în
imanenţă. Eviscerarea numelui se produce prin tăietura centrală aplicată acestuia ,
secţionându-l în Leon şi Tina, ca explozie a ultimului rest de interioritate
încorporată în numele propriu şi ca subversiune a identităţii fundamentate prin
corpul său nominal în ontologia prezenţei: LEONTINA/ un nume cu viscerele la
vedere. Analog al „corpului fără organe”, (conceptualizat de G. Delleuze, F.
Guattari 2008: 14), numele eviscerat se demultiplică prin fiecare fonetism într-o
Ilona DUŢĂ


112
infinitate de canale şi coduri la dispoziţia exteriorotăţii, devenind, dintr-o entitate
autocentrată, un joc de suprafeţe expuse înscrisurilor socio-ideologice şi culturale.

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrânceanu Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de Ştiinţe ale limbii,
Bucureşti, Editura Nemira, 2005.
Crăciun, Gheorghe, Pupa Russa, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. (Crăciun
2004)
Deleuze Gilles, Guattari, Felix, traducere de Bogdan Ghiu, Capitalism şi
schizofrenie. Anti- Oedip, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008. (Deleuze,
Guattari 2008)
Devitt Michael, Sterelny, Kim, traducere de Radu Dudău, Limbaj şi realitate, Iaşi,
Editura Polirom, 2000. (Devitt, Sterelny 2000)
Ducrot Oswald, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu,
Bucureşti, Editura Babel, 1996.
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, traducere de Dan Popescu,
Bucureşti, Editura Univers, 2002.
Kripke, Saul, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti,
Editura All Educational, 2001.
Maingueneau, Dominique, traducere de Raluca-Nicoleta Balaţchi, Alexandra
Cuniţă, Pragmatică pentru discursul literar, Iaşi, Editura Institutul
European, 2007.
Moeschler Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică,
traducere de Carmen Vlad, Liana Pop, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999.
(Moeschler, Reboul 1999)

ABSTRACT

Developed in correlation with the problematics of identity, the problematics
of the proper noun of the novel “Pupa Russa” by Gheorghe Crăciun sets into crisis
fundamental categories such as those of language, reality, subjectivity.
Subject to some strategies of deconstruction, the proper noun is semiotically
decomposed, its relation being problematized with the referent, with the bearing
subject, with its own semantic and phonetic body.

Key words: identity, proper noun, reference







CAMBIAMENTI DI NOME IN AMBITO RELIGIOSO

Denisa IONESCU
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca


L’entrata in monastero significa, per colui che fa questa difficile scelta,
cambiare radicalmente vita, rinunciare alle persone care, ai piaceri personali, a tutto
quello che può essere stato di grande importanza una volta, e dedicarsi interamente
a Dio. Per fare questo, però, deve rinascere, liberarsi dai peccati, diventare puro. In
un certo modo, ad ognuno di noi viene data questa possibilità di cominciare la
nostra vita privi del peso del peccato degli antenati. È la grazia offerta a noi nel
momento del battesimo, cioè è la morte di Cristo che opera in ciascuno di noi: ci
libera dal peccato e ci pone in una condizione di giustizia. In questa prospettiva è
significativo che la tradizione abbia visto a lungo nella professione monastica un
secondo battesimo, testimoniato dal nuovo nome che il monaco riceve al momento
dell’offerta di se stesso al Signore.
Si tratta di una rinascita, verificatasi anche attraverso il cambiamento di
nome, per il chierico ortodosso che decide di intraprendere il percorso monastico.
Però, l’atto di adottare un altro nome in ambito religioso, in generale, e quando si
entra in convento, in particolare, deve essere ricondotto al momento essenziale
della vita di ogni persona religiosa: il battesimo. Secondo padre Dumitru Stăniloae
(1958: 378) il battesimo rappresenta il nostro legame con la divinità, in quanto atto
attraverso il quale l’essere umano entra nella luce del dono divino. Soltanto nel
momento in cui sente il suo nome pronunciato da Dio, l’essere umano risponde
veramente e si identifica con tale nome. È per questo che all’individuo, durante il
battesimo, viene dato un nome, perché esso rappresenti il legame stabilitosi tra lui e
Dio, un legame che deve rispettare e onorare. Gesù stesso, battezzato nel Giordano,
ha insegnato così la necessità del battesimo come sacramento fondamentale per
l’introduzione dei fedeli nella Chiesa e ha ripetuto, nel suo famoso dialogo
notturno con il discepolo Nicodemo, che “se uno non nasce dall’acqua e dallo
Spirito, non può entrare nel regno di Dio” (Sacra Bibbia, Vangelo secondo
Giovanni, Capitolo 3, versetto 5).
Come in ambito cattolico, anche l’ortodossia richiede una cerimonia che
segni la rottura del laico dalla vita mondana, dalla famiglia, dagli amici, perché
possa cominciare la sua nuova vita dedicata a Dio. Il rito - chiamato la tonsura
monastica - rappresenta lo sposalizio tra il frate e Gesù e, allo stesso tempo, un
nuovo battesimo. La tonsura, simile a quella attuata nel momento del primo
battesimo, ma anche il cambiamento del nome senza conoscere il nuovo nome,
simboleggiano la rinuncia alla propria volontà, la morte del vecchio uomo e la
rinascita del nuovo, migliore, puro, più vicino a Dio. Infatti, il battesimo significa,
per l’individuo che viene battezzato, la morte del peccato ancestrale e la possibilità
di una vita che abbia tutte le premesse necessarie per l’avvicinamento a Dio.
Denisa IONESCU


114
L’entrata in monastero del monaco avviene durante la celebrazione della
Santa Messa dato che essa presenta la vita e il sacrificio di Gesù sul Golgota il cui
frutto è proprio il monaco che viene ad unire la sua vita a Dio. La vera cerimonia
inizia con le forbici che tagliano il velo che impedisce la conoscenza di Dio. Non
solo il monaco è d’accordo con il taglio ma persino bacia le forbici, i mezzi fisici e
morali tramite i quali avviene la rottura dell’anima e della mente dalle passioni.
Questo è l’ultimo giorno della vita del monaco in cui esso ha avuto opinioni e
volontà proprie. Il nuovo frate viene vestito, gli viene dato il rosario e gli viene
detto: “Fratello nostro – e viene chiamato con il nuovo nome – ricevi la spada dello
Spirito che è la parola di Dio” (Rânduieli călugăreşti 2003: 87). Il rosario è simile
alla spada. La preghiera è la spada dello Spirito che taglia i pensieri indegni e
cattivi attraverso il Nome di Gesù. Grazie al nome di Gesù possiamo sconfiggere i
nemici, dato che non c’è arma migliore nei confronti del diavolo, in terra o nel
cielo. Alla fine della Santa Messa, al nuovo frate viene dato un Vangelo perché gli
rimanga impresso nell’anima questo nuovo testamento che gli fu offerto sempre in
quanto dono di Gesù. I fedeli che hanno partecipato alla messa baciano il Vangelo
e la Croce del nuovo monaco chiedendogli quale sia il suo nome. Il frate risponde
con il nuovo nome datogli dai superiori e che deve onorare.
Gli esempi e la rilevanza dei nomi adottati dai frati in seguito al loro secondo
battesimo sono infiniti come infinito è anche il numero di coloro che giorno dopo
giorno decidono di dedicare la loro vita a Dio. Ci si soffermerà, nelle prossime
righe, soltanto su alcune situazioni di particolare interesse e rilievo. È il caso del
monastero di Balaci, provincia di Teleorman, all’interno del quale sette frati stanno
cercando di far rivivere la tradizione monastica lottando con le carenze e con la
solitudine della campagna, ma soprattutto con la triste realtà di una regione in cui
da 350 anni non viene più eretto nessun monastero. Il superiore del monastero si
chiama Antonie ed ha avuto una vita difficile sin da quando era bambino. Non
sempre ha amato la Chiesa, anzi, a dodici anni aveva deciso di suicidarsi, però, un
attimo prima di portare a termine il tragico intento, gli apparve nella mente
l’immagine divina, si rese conto del grave peccato che stava per commettere, fece
il segno della croce e promise a Dio di farsi frate. Presto dimenticò le promesse
fatte e anche Dio fino a quando, mesi dopo, da solo nella foresta, fu circondato dai
lupi. Rinnovò la sua promessa a Dio e subito i lupi lo lasciarono passare. Diventò
così frate e poi superiore e prese il nome di Antonie – il padrone e il domatore dei
lupi.
Un caso che non può essere tralasciato è quello del frate Onufrie, l’ultimo
autentico eremita della Romania, colui che è anche il più vicino al cielo: vive a
1800 metri di altezza nell’anima della foresta, sul monte Postãvaru dove la neve
persiste ben otto mesi all’anno. Vive da solo, scende dalla cima della montagna
soltanto tre, quattro volte all’anno e, malgrado la neve, che durante l’inverno arriva
fino ai tre metri di altezza, non si lamenta e non si sente mai solo perché con lui c’è
sempre Dio. La sua vita è la foresta con i suoi animali e, soprattutto, le quotidiane
preghiere rivolte alla divinità. È convinto che anche il suo nome monastico sia un
segno divino perché gli fu dato dai suoi superiori senza che lui sapesse che anche
CAMBIAMENTI DI NOME IN AMBITO RELIGIOSO


115
Sant’Onufrie visse in luoghi solitari, lontano dal mondo, ed è fiero di aver seguito
l’esempio del suo predecessore senza nemmeno saperlo. Ciò significa che, ancora
una volta, la volontà divina si è manifestata. Infatti, Sant’Onofrio visse 1600 anni
fa nel deserto egizio e condusse una vita solitaria dedicata a Dio. Il nome gli fu
dato dai genitori, ormai anziani, i quali avevano quasi perso la speranza di avere un
figlio e scelsero Onufrie che significa sempre felice (http://reportaj.-
crestinortodox.ro).
La variegata galleria dei nomi monastici include anche il caso dei frati che
scelsero personalmente il loro nome. Tra gli esempi più eloquenti, anche se non
specificamente romeno, rammentiamo quello dei fratelli Constantino e Michele,
conosciuti in ambito religioso come Cirillo e Metodio. I due religiosi hanno svolto
un’ampia opera missionaria nell’Europa Centrale del IX secolo e furono chiamati
gli Apostoli degli Slavi. Furono loro ad inventare un nuovo alfabeto – l’alfabeto
cirillico dal nome di San Cirillo - e ad offrire al mondo slavo la traduzione della
Bibbia, della Santa Messa e dei riti ecclesiastici. I nomi monastici che hanno
adottato esprimono le caratteristiche della loro vita. Cirillo viene dal greco Kurios
– Dio oppure tratto appartenente a Dio; c’è anche la forma Kyrie conosciuta
dall’invocazione Kyrie eleison – Dio, abbi pietà di noi!. In quanto nome di persona
Cirillo significa persona dedicata a Dio. Metodio esprime il ruolo di eterno
compagno di suo fratello, Constantino. È un composto di meta – con, vicino a, e
hodos – strada, cammino, e significa colui che accompagna l’altro su una via
intenta a raggiungere una certa meta (http://ercis.ro).
Sono tanti i frati, diventati poi santi, che rimasero nella storia e soprattutto
nella mente e nell’anima della gente, i quali hanno un nome monastico
accompagnato da un altro che fu dato loro in seguito a diversi aspetti della vita che
condussero. È il caso di San Daniele conosciuto dai fedeli come San Daniele
l’Eremita per la sua vita trascorsa in solitudine e preghiera. La Chiesa chiama il più
importante santo della Moldavia anche San Daniele il Nuovo per distinguerlo dal
profeta dell’Antico Testamento, tralasciando, in questo modo, il suo nome di
battesimo che fu Dumitru. Una storia simile è anche quella di San Giovanni
chiamato dal popolo San Giovanni di Prislop perché fu là, a Prislop, che passò la
sua vita religiosa, all’inizio nel monastero e poi, desideroso di avere una vita
ancora più tranquilla e solitaria, in un luogo a 500 metri dal monastero, in cui
costruì da solo, con grandi difficoltà, quella che viene oggi chiamata la casa del
Santo. Fu qui che visse il resto della sua vita digiunando e pregando continuamente
e fu chiamato il Pio Eremita oppure San Giovanni di Prislop.
Non si è ancora fatto nessun riferimento alle suore, le quali seguono lo stesso
rito per entrare in convento. Un modello di vita monastica, di dedizione, di
obbedienza e di spirito di sacrificio è suor Arsenia, la priora del monastero
Viforata, provincia di Dâmboviţa. Desiderava farsi suora sin da piccola, però il
padre glielo ha impedito perché era ancora minorenne. In seguito alla morte del
padre e a tanti miracoli di cui fu testimone, decise di entrare nel monastero e fu
discepola di frate Arsenie Boca, il cui nome le trasmesso quando diventò suora.
Non a caso il frate le diede il suo nome: fu la prima e la più cara delle sue novizie è
Denisa IONESCU


116
le diede il nome di Arsenia in quanto legame e consolidamento di un’opera che
doveva essere protratta anche dopo la sua morte e cioè la fondazione di un nuovo
monastero. Figlia spirituale del padre, suor Arsenia non solo ha adottato il suo
nome, ma soprattutto il fervore della sua preghiera, le letture del Salterio e delle
vite dei santi, la forza di affrontare ogni prova (http://www.formula-as.ro) grazie
alla fede in Dio.
Un altro modello esemplare di vita monastica lo riscontriamo nel convento
di Jiţianu, provincia di Dolj, nella persona della priora Siluana. Le radici del suo
nome possono essere facilmente indovinate dai fedeli e collegate al Pio Siluan,
colui che trasmise a tutti noi che viviamo le numerose tentazioni dell’epoca
presente, la parola di Dio: “Tieni la tua mente nell’inferno e non disperare”
(http://capela-sf-siluan.ro). Nato con il nome di Simeon Ivanovici Antonov in
Russia, Santo Siluan percorse la via più difficile e dolorosa per conoscere Dio –
quella del senso di smarrimento che strazia l’anima del fedele. Per ben quindici
anni esperimentò continue alternazioni tra le visite della divinità e momenti di
smarrimento accompagnate da intensi attacchi demoniaci. La ricompensa di tutto
ciò non tardò di mostrarsi nella forma delle numerose visioni che ebbe del nostro
Signore e che lo aiutarono ad andar avanti. Tutti i consigli che gli furono dati da
Gesù sono stati presentati ai fedeli nel libro che il Santo scrisse ispirato dalla sua
straordinaria esperienza interiore. Ed è qui il legame con suor Siluana, colei che ha
tradotto le parole del Santo e le ha seguite come programma per condurre la sua
vita. Confessa la priora: «San Siluan mi ha aiutato molto e ho vissuto seguendo la
sua parola nel senso di “Osate entrare nell’inferno perché è lì che ci aspetta il
Salvatore, ma non entrate senza di Lui”» (http://ceruldinnoi.ro).
Per ultimo, ci si vuole soffermare su un personaggio mondano della
Romania contemporanea, una persona facente parte del gruppo di coloro che hanno
preso i voti soltanto verso la fine della loro vita. Si tratta di Zoe Dumitrescu
Buşulenga, celebre studiosa di Eminescu, autrice di libri di storia della letteratura,
di letterature comparate e di storia della cultura, la quale, all’età di 85 anni, ha
deciso di prendere il velo con il nome di suor Benedetta affermando che, a
quest’età, desidera “respirare nella sacralità [...] spero che Dio mi dia il tempo di
rivivere con penitenza ognuna delle tappe della mia vita” (http://www.jurnalul.ro).
Il rito della consacrazione religiosa in ambito cattolico non è molto diverso
da quello ortodosso dato che le premesse sono le stesse: la consacrazione religiosa
si affianca al martirio, che è un secondo battesimo, e lo sostituisce. Anche in
ambito cattolico devono essere seguite delle tappe che portino, che aprano al
novizio le porte della Professione Religiosa. Il primo passo, in seguito alla
proclamazione del Vangelo, è quello dell’appello al cui il candidato, chiamato per
nome, deve rispondere “Eccomi”. Il Celebrante gli fa delle domande volte a
dimostrare la volontà del candidato di consacrarsi e, sin dall’inizio, il rito presente
viene collegato a quello essenziale, primordiale del battesimo: “Fratello carissimo,
con il battesimo sei morto al peccato e sei stato consacrato a Dio, vuoi con la
professione perpetua consacrarti a lui in modo più intimo?”
(http://www.passionisti.org). Seguono la preghiera litanica, la formula della
CAMBIAMENTI DI NOME IN AMBITO RELIGIOSO


117
professione, la solenne benedizione e, finalmente, la consegna del crocifisso –
simbolo della professione – che viene ad adempire i suoi voti. A differenza degli
ortodossi, i neoprofessi cattolici devono firmare, insieme ai loro testimoni, l’atto
della professione.
Anche se in ambito ortodosso l’intero rituale è più palpabile, più orientato ad
esprimere, attraverso i gesti fisici, la metaforica, desiderata rottura dal mondo, non
si può una sostenere una grande differenza dai riti cattolici, dato che l’essenza della
cerimonia e del cambiamento di vita di per sé rimangono gli stessi. I voti
monastici, anche se chiamati diversamente, riassumono, in entrambi i casi, tre
grandi principi del cristianesimo: fede, speranza e carità.

BIBLIOGRAFIA

Enciclopedia dei Santi. Le chiese orientali, voll. 1, Città Nuova, 1998.
Enciclopedia dei Santi. Le chiese orientali, voll. 2, Città Nuova, 1998.
Sacra Bibbia, Versione italiana per l’uso liturgico a cura della Conferenza
Episcopale Italiana, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, «editio
minor», 1974.
Rânduieli călugăreşti, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2003.
Stăniloae, D., Teologia Dogmatică şi Simbolică. Manual pentru lnstitutele
Teologice, Bucureşti, Humanitas, 1958.
http://www.capela-sf-siluan.ro
http://www.ceruldinnoi.ro
http://www.ercis.ro
http://www.formula-as.ro
http://www.jurnalul.ro
http://www.passionisti.org
http://www.reportaj.crestinortodox.ro

ABSTRACT

The present paper is related to a previous study devoted to the process and
the criteria for electing a new Pope and mostly for changing his name. This time
our attention is focused on the Romanian religious background in matters of
changing names when entering the church. We have presented both differences and
similarities of this complex procedure as well as the reasons that sustain this
important choice.

Key words: religious context, proper noun, changing name





EVOLUŢIA SEMANTICĂ A CUVÂNTULUI CAP ÎN
LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII

Michaela LIVESCU


Cuvântul românesc cap face parte din fondul principal al limbii şi continuă
latinescul clasic CAPUT, DEL s.v. sau mai probabil forma populară CAPUS, declinat
fie ca substantivele de declinarea a II-a, fie ca cele de declinarea a IV-a cf. Rohlfs,
1971: 174, de tipul Genitiv CAPORIS (ceea ce ar putea explica, dar nu neapărat,
pluralul rom. capuri cf. Livescu 2003: 22).
Păstrat într-o foarte mare parte a Romaniei cu sensul primar de „parte
anatomică superioară a corpului uman şi a animalelor”, CAPUT/-US a mai dobândit,
în unele arii, ca cea iberică, sensurile de „capăt, limită, cap geografic” REW 1668,
v. mai jos româna.
Româna, cea mai estică dintre limbile romanice, s-a dezvoltat, pentru multe
secole, izolată de restul romanităţii, din cauza pătrunderii în fostele provincii
romanice, a unor populaţii migratoare care au întrerupt contactul între partea de
extrem est a Imperiului şi celelalte zone. Deşi a primit numeroase influenţe, mai
ales lexicale, româna şi-a conservat foarte bine fondul latin moştenit şi l-a folosit în
varii modalităţi, multe dintre acestea demonstrând evoluţii semantice interesante.
Diversele „expresii” în care apare utilizat cuvântul cap ilustrează foarte
elocvent cele afirmate mai sus. În cazul de faţă, prin „expresie” înţelegem orice
sintagmă (în care apare cuvântul cap) sau construcţie de cuvinte, fără a specifica
din ce clasă morfologică fac parte. Fiecare sens este însoţit de un exemplu.
A. Cap, -ete s.n.
1. „Extremitatea anatomică superioară a corpului uman şi anterioară a
animalelor unde se află creierul şi orificiul bucal”
El avea un cap rotund.
Expr. Berbecii s-au bătut cap în cap.
Expr. „antonimic” Afirmaţiile lui se bat cap în cap cu cele ale ...
• „Partea extremă de sus a unui lucru, extremitate, proeminenţă”
În capul dealului era o bisericuţă.
• „Parte extremă (propriu, figurat”
Cap de pod
La un cap de ţară
• „Partea iniţială la limită a unui obiect, a unui spaţiu; capăt”
A citit de la cap la coadă.
• (numai sg.) „Capăt, limita de sus, importantă (de onoare) a unui
obiect sau a unui grup”
Stătea în capul mesei.
Se află în capul listei.
Este cap de afiş.
EVOLUŢIA SEMANTICĂ A CUVÂNTULUI CAP ÎN
LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII

119
• „Capăt, limita de jos (finală) a unui obiect, a unei acţiuni”
A mers cu toate până la cap.
• „Început (înainte de a începe)”
Expr. Din capul locului, vă spun că ...
Expr. (temp.) Se scoală cu noaptea în cap.
• „În întregime, peste tot”
Expr. A parcurs textul de la un cap la altul.
L-a măsurat din cap până în picioare.
• „Neterminat, ilogic”
Expr. Tot ce a scris este fără cap şi coadă.
• „A lovi (la propriu sau figurat)”
I-a dat la cap cu o bâtă.
I-au dat la cap şi nu mai este preşedinte.
• „A lămuri, a clarifica”
I-a deschis capul în legătură cu situaţia.
• „A regreta nespus, a fi disperat”
S-a dat cu capul de toţi pereţii din cauza a ceea ce a făcut.
• „Smerit, umil”
A venit cu capul plecat să-şi ceară scuze.
• „Foarte mult, definitiv”
M-am săturat până peste cap de toate acestea.
• „Nenorocit, ajuns rău”
El a ajuns (ca) vai de capul lui.
• „A bea, a răvăşi, a întoarce”
A dat peste cap tot paharul de vin.
A dat peste cap toate lucrurile din sertar.
A dat peste cap toate planurile colegilor.
• „A se rostogoli, a se strădui foarte mult”
Gimnasta s-a dat peste cap pe covor.
S-a dat peste cap să îşi rezolve situaţia.
• „A nu avea un adăpost, un cămin”
Nu are unde să-şi pună capul.
• „A apărea, a se remarca, a ieşi în lume”
A scos capul în lume la o petrecere.
• „A fi ocupat”
Nu-şi vede capul de treabă.
• „Posibilitatea de a muri, deloc”
Nu accept asta, în ruptul capului.
Răspunzi, odată cu capul.
Plăteşti cu capul, dacă nu reuşeşti.
• „A face scandal, a vorbi urât”
El şi-a pus poalele în cap şi s-a purtat nedemn.
• „A reuşi, a rezolva ceva”
Michaela LIVESCU


120
A scos-o la cap.
I-a dat de cap situaţiei / problemei.
• „A profita de bunăvoinţa cuiva sau de ospitalitatea cuiva, a pisălogi”
A căzut pe capul lor. / Stă pe capul lor de trei zile.
Stă pe capul lui să-i rezolve problema.
• „A zăpăci, a face pe cineva să se îndrăgostească”
Ea i-a sucit capul tânărului.
• „A se înstrăina, a părăsi un loc, a pleca”
El şi-a luat lumea-n cap după această întâmplare.
• „A se destrăbăla”
Îşi cam făcea de cap prin cluburi.
• „Căpătâi”
la capul patului
• (fără sg.) „Foarte mulţi”
au murit pe capete
2. „Minte, inteligenţă, raţiune”
(Nu) are cap pentru a înţelege asta.
• Expr. „A se chinui, a se strădui să înţeleagă, să rezolve
Îşi bate capul cu diverse probleme.
Mi-a dat multă bătaie de cap problema de algebră.
• „Corect, inteligent, raţional” şi antonimic „prost, tâmpit, ilogic”
a procedat cu cap / fără cap
Expr. Capul face, capul trage.
Unde nu e cap, vai de picioare.
• „Prost, iraţional”
E bătut / căzut în cap.
E tare / greu de cap. E dus cu capul.
• „Aşezat, cuminte, potolit”
E om cu scaun la cap.
• „Independent, necontrolat de cineva”
E de capul lui.
A făcut totul de capul lui.
• „Inteligent, superior”
Este cu un cap mai sus decât toţi la învăţătură.
• „A fi distrat, aiurit”
A umblat cu capul în traistă.
• „A se zăpăci, a se îndrăgosti, a îşi pierde calmul”
Şi-a pierdut capul de atâta agitaţie.
Şi-a pierdut capul după ea.
• „A se gândi”
I-a dat prin cap să fure.
3. „Autoritate, hotărâre”
A trecut peste capul meu.
EVOLUŢIA SEMANTICĂ A CUVÂNTULUI CAP ÎN
LOCUŢIUNI ŞI EXPRESII

121
4. „Procent, individ / animal”
Venitul pe cap de locuitor era mic.
Nutreţul pe cap de vita furajată.
5. „Faţă, avers al unei monede cu efigie”
Ce alegi, cap sau pajură ?
Specializate
6. „Prima serie de timbre româneşti”
cap de bour
7. „Motiv pe care se întemeiază acuzarea”
cap de acuzare
8. „Persoană care vede şi corectează înainte de tipărire textele redactate de
ziarişti”
cap limpede
B. cap, -i s.m.
• „Şef, conducător”
Capii răscoalei au fost prinşi.
• „Iniţiator”
Este capul răutăţilor.

C. cap, -uri s.n.
• ”Promontoriu”
La Capul Midia este un port.
A fost în vacanţă la Cap Ferrat.

Din cele de mai sus rezultă următoarele:
– cuvântul cap apare în foarte multe locuţiuni şi expresii;
– sensul iniţial se păstrează în cele mai multe;
– semele „secundare” apar în multe sintagme, referindu-se la „extremitate”
de sus sau jos, „inteligenţă”, „parte iniţială sau care iese în evidenţă”
– expresiile ce-l conţin pe cap nu se „abat” de la sensul primar pe care l-a
avut
– marea bogăţie de combinaţii lexicale în care intră cuvântul cap contribuie
în mod evident la expresivitatea limbii

BIBLIOGRAFIE

Rohlfs, Gerhard, Romanische Sprachgeographie, München, 1971. (Rohlfs 1971)
Livescu, Michaela, Locul limbii române între limbile romanice în perspectiva
atlaselor lingvistice romanice – Terminologia părţilor capului, Craiova,
2003. (Livescu 2003)
Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2001.
(Ciorănescu 2001)
Ernout, Alfred, Meillet, Antoine, Dictionnaire étymologique de la langue latine.
Histoire des mots, Ed. a IV-a, Paris, 1960 (DEL)
Michaela LIVESCU


122

ABSTRACT

The paper interprets the rich lexical material offered by the syntagms (with
different morphological values) in which the inherited word cap occurs and it
attempts to discover and hierarchize the semantic evolutions of the term.

Key words: cap (head), semantic evolution, syntagm



ANALIZA PRAGMATICĂ A UNUI TEXT LITERAR

Oana MERCIC
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava


Instrumentele de analiză ale lingvisticii şi ale limbajului în general, sînt
edificatoare în revelarea sensului unui text literar. Potrivit lui S. Vaimberg (1995:
347), analiza operei literare se dovedeşte, în esenţă, o continuare directă a analizei
lingvistice propriu-zise, pe baza unei metodologii unice. Avînd în vedere teoria lui
Todorov potrivit căreia literatura este o extindere a anumitor proprietăţi ale limbii,
Vaimberg ajunge la concluzia că atunci cînd aplicăm metodologia modernă la
cercetarea fenomenului literar, nu ne extrapolăm într-o zonă fie şi limitrofă a
limbii, ci rămînem, în ultimă instanţă, înăuntrul frontierelor unuia şi aceluiaşi
obiect de studiu (Ibidem).
Nu doar acesta este motivul pentru care am ales aplicarea pragmaticii pe un
text literar. Definiţia pragmaticii este cea care ne-a încurajat demersul: studiul
raportului dintre semne şi utilizatorii lor, deci, abordarea limbajului din perspectivă
discursivă, comunicaţională şi socială. În descrierea textului literar erotic am adus
în discuţie legătura fundamentală între discurs şi cititor, legătură din care rezidă
însăşi identitatea erotică a textului. Cititorul este cel care stabileşte, în funcţie de
propriile convingeri, educaţie şi modalitaţi de raportare la societate, cărui gen
aparţine textul pe care îl citeşte, în cazul nostru, dacă este vorba despre un text
erotic sau pornografic.
Pentru a valorifica instrumentele lingvistice puse la dispoziţie de către
pragmatică, trebuie să privim literatura ca fiind un act de comunicare, o
interacţiune între un locutor şi interlocutor.

CONTEXT

LOCUTOR-------------------------MESAJ-----------------INTERLOCUTOR
(NARATOR) COD (CITITOR)
CANAL

În cazul nostru, locutorul este naratorul, cel care îşi expune naraţiunea,
alegînd modalitatea optimă de expresie, la persoana I sau a IIIa. Interlocutorul, cel
căruia i se adresează naratorul, este cititorul. Mesajul este enunţarea, textul însuşi,
cel mai important element al unei comunicări, cititorul fiind implicat într-un act de
decodare a acestui mesaj. Pentru a-i facilita demersul, naratorul îi va pune la
dispoziţie puncte de reper (deictice, anafore, catafore) care îl vor îndruma în
parcurgerea şi înţelegerea textului. Suportul fizic al comunicării este, în general,
canalul grafic. Pot exista însă şi alte tipuri de canale de comunicare, mai ales, în
cazul teatrului, cînd se recurge la canalul fonic şi gestual.
Oana MERCIC


124
Pentru ca actul de comunicare să fie unul reuşit şi eficient, cei doi actanţi
trebuie să folosească un cod, cel puţin parţial comun. Codul face referire la limba
în care este scris textul, care trebuie să fie cunoscută de ambii parteneri ai
comunicării, altfel interacţiunea literară nu ar putea să aibă loc. Contextul, element
integrator, are un rol important în desfăşurarea comunicării.
În mod normal, actul comunicaţional nu ar fi unul reuşit dacă între parteneri
nu ar exista un feed back, un răspuns. Spunem în mod normal, pentru că în cazul
literaturii nu putem vorbi despre feed back. Naratorul şi cititorul interacţionează,
tacit, prin intermediul şi pe parcursul textului. Un exemplu revelator este naratorul
din Lolita, Humbert, care de-a lungul întregii cărţi se adresează cititorilor pe care
şi-i închipuie ca membrii unui juriu dintr-un proces intentat împotriva lui pe motiv
de abuzarea unei minore şi incest: „(...) Îi rog pe cititorii mei avizaţi să urmărească
atent scena pe care mă pregătesc să o reiau (...).” (Nabokov 2003: 71). „Stimate
doamne frigide din juriu! Crezusem că or să treacă luni sau poate ani pînă cînd voi
îndrăzni sî mî arat în faţa lui Dolores Haze (...). Şi am să vă mai spun ceva straniu:
ea m-a sedus pe mine!” (Idem: 163). „Trebuie să calc atent. Să vorbesc în şoaptă.
Oh, tu, reporter veteran al crimelor, tu, portărel bătrîn şi grav, tu poliţistule
odinioară popular, acum în regim de izolare, după ce ani de-a rîndul ai împodobit
zebra de traversare de la şcoală, tu, profule bătrîn, cu băiatul care îţi citeşte! Nu voi
izbuti, nu-i aşa, să vă fac pe voi, semenii mei, să vă îndrăgostiţi nebuneşte de Lolita
mea!” (Idem: 165).
O latură importantă a interacţiunii dintre partenerii „comunicării literare”
este faptul că statutul acestora nu poate fi schimbat între ei, ca în cazul comunicării
verbale, naratorul asumîndu-şi rolul celuia care expune o întîmplare, în timp ce
cititorul va fi mereu receptorul enunţării.
La sfîrşitul textului, interacţiunea celor doi parteneri se încheie. Dacă din
acest punct de vedere, discursul literar prezintă un deficit, trebuie să amintim de un
aspect care reuşeşte să compenseze, într-o oarecare măsură, acest dezavantaj: prin
intermediul textului literar, naratorul va fi mereu împlicat într-o relaţie de
comunicare cu un cititor; prin valoarea sa, opera unui scriitor reuşind să reziste în
timp, adresîndu-se generaţiilor de cititori viitoare.
Analiza pragmatică vizează trei nivele ale textului:
- primul nivel este cel al unitaţilor al căror referent variază în funcţie de
context. Este vorba de analiza deicticelor legate de persoană, temp şi spaţiu.
- un al doilea nivel are în vedere construcţia sensului, legată mai ales de
interpretarea inexprimabilului textual, referindu-ne aici la „conţinuturile implicite”
- cel de-al treilea nivel corespunde analizei dimensiunii acţionale a
limbajului reprezentate de actele de limbaj.
Se dă textul:
„După aceea totul s-a petrecut repede şi curat- fără lacrimi, fără declaraţii de
amor, fără „promite-mi asta şi promite-mi aia.” (...) S-ar putea ca acesta să fie cel
din urmă sex. Mi-era, de pe acum, străină. Comiteam un adulter, de felul acela
pătimaş, incestuos, cu care ne desfată Biblia. Abraham a pătruns în Sara şi a
cunoscut-o (straniu că în Biblia engleză verbul e scris cu litere italice). Dar felul în
ANALIZA PRAGMATICĂ A UNUI TEXT LITERAR


125
care libidinoşii ăiă de patriarhi îşi aţîţau nevestele tinere şi bătrîne, surorile, vacile
şi oile vădea multă cunoaştere. Probabil că plonjau cu capul în jos, cu toată viclenia
şi priceperea unor desfrînaţi bătrîni. Mă simţeam ca Isaac excitîndu-se cu un iepure
în templu. Era probabil o iepuroaică albă, cu urechi lungi. Purta în pîntece ouă de
Paşti pe care avea să le lepede, unul cîte unul, într-un coş. Aflat în interiorul
neveste-mii, am purces la o lungă cercetare, studiind fiecare şănţuleţ, fiecare pliu
sau fald, fiecare bulfă moale, rotundă, care se umflase cît o stridie închircită. S-a
degajat şi şi-a oferit răgaz, continuînd să citească, cu degete curioase, alfabetul
Braille pe corpul meu. Pe urmă s-a lăsat în patru labe ca o jivină, tremurînd şi
scîncind de plăcere nedisimulată. Nu-i scăpa nici un cuvînt omenesc, nici un semn
că ar cunoaşte vreo limbă în afară de acel gîfîit-pe un singur ton-astupă-mă-şi-
unge-mă. Domnul din Mississippi se evaporase cu totul; alunecase îndărăt în
limbul mîlos care alcătuieşte permanenta pardoseală a continentelor. Rămăsese
doar o lebădă, o mulatră cu buze rubinii fixate într-un cap bleu-pal. Curînd o să ne
înfundăm în trifoi, în ţîşnituri calde, cu prune şi piersici picînd din cer. O ultimă
îmboldire, tîrîtul asfixiatului, cenuşa albă încinsă şi, apoi, două buturugi zăcînd una
lîngă cealaltă în aşteptarea bardei. Final frumos. Şuvoi regesc. Eu am cunoscut-o
pe ea şi ea m-a cunoscut pe mine. Primăvara va veni din nou, şi vara, şi iarna. Ea se
va legăna în braţele altuia, se va afunda într-un sex orb, scîncete, ţîşniri, închiriciri
şi deschideri- dar nu cu mine. Eu mi-am îndeplinit datoria, i-am dăruit ultimul
ritual. Am închis ochii şi am făcut-o pe mortul. Da, o să învăţăm să trăim o viaţă
nouă, Mara şi cu mine. (...)” (Miller 2005: 125-126).

Textul este extras din cartea lui Henry Miller, Sexus, primul volum din
trilogia Răstignirea trandafirie. Personajul principal, Henry Miller, aflat în parg de
divorţ, se îndrăgosteşte de o femeie uşoară, o dansatoare, Mara, alături de care va
descoperi valenţele iubirii adevărate. Afectivitatea lui Henry este însă una
incompletă, mereu tributară relaţiilor amoroase din viaţa sa, nu va reuşi niciodată
să se despartă definitiv de femeile pe care le-a iubit cîndva. Este şi cazul soţiei sale,
Maude, cu care are o fetiţă şi de care nu va reuşi să se îndepărteze complet
vreodată. Pasajul la care ne referim este ceea ce credea Henry a fi ultima noapte de
dragoste împreună cu soţia sa.

Pasajul selectat aparţine unui text narativ, un roman scris la persoana I, care
se doreşte a fi un fel de jurnal al iubirii, al vieţii, în definitv, al personajului
principal. Avînd o focalizare intradiegetică, acţiunea bazîndu-se pe un singur punct
de vedere, cel al personajului narator, textul este construit de către un „eu”
dominator. Henry trăieşte, în conştiinţa sa, ultima partidă de amor cu soţia lui.
Gestul nu este unul just, cu atît mai mult cu cît este făcut ca o sarcină, „o datorie”,
vina fiind sentimentul care domină întreg textul. De-a lungul depersonalizării sale,
Henry se autoanalizează şi-şi reduce trăirea şi cuplul pe care îl forma înainte cu
Maude la originar. Cei doi fac referire la cuplul edenic, Adam şi Eva, aflaţi în
pragul alungării din Rai. După intensa trăire a unui orgasm străin de el, Henry se va
trezi un „butuc” pregătit de tăiere. Eliberarea îi este Mara, dar în acelaşi timp şi
Oana MERCIC


126
condamnarea. Discursul descoperă îndoială, fiecare amintire dovedind nostalgie şi
regret, dar, în acelaşi timp resemnare. Întreg textul este construit pe o argumentare
a despărţirii. Referirea la pasajul biblic legat de Abraham şi Sara nu este
întîmplător. Bărbatul se îndepărtează de cea care i-a fost pentru mult timp Eva,
femeia pe care „a cunoscut-o” nu doar sexual, ci, mai ales, afectiv, spiritual.
Asemănînd-o unei iepuroaice de Paşti, Henry îşi reduce consoarta doar la funcţia ei
în reproducere, un simbol al fertilităţii, demontînd, astfel, mitul ce îi lega pînă
atunci.
În cadrul unui discurs erotic, verbul şi substantivul, deopotrivă, primesc forţă
ilocutorie, fiecare cuvînt fiind un act de vorbire, stînd sub semnul dinamicului.
Aglomerarea de verbe: s-a degajat, şi-a oferit, continuînd, să citească, s-a lăsat,
tremurînd, scîncind, etc alternează cu pasaje ce trimit la trecut, la meditaţii legate
de existenţa acestui cuplu aflat într-un final. Eroticul rezultă din modalitatea de
construcţie a textului. Deşi descriind un act sexual, discursul ia forma unei
meditaţii asupra iubirii şi despărţirii, un metalimbaj despre sex, care redă amănunte
lascive privite de dinăuntru. Cuvintele par a interioriza fiecare gest, erosul este
sugerat prin simboluri şi metafore: „limbul mălos”, „lebăda”, „ţîşniri calde, cu
prune şi piersici picînd din cer”, „cenuşă albă încinsă”, „şuvoi regesc”.
Ceea ce pare o trăsătură specifică a lui Miller, este o descătuşare explozivă a
cuvintelor, o coordonare senzuală a enunţurilor, încît o simplă descriere a unui
speech, devine erotică : „L-am auzit pe Kronski şoptind cuiva că mă aflu într-o
stare de euforie avansată, şi cuvîntul „euforie” m-a atins şi m-a declanşat iar.
Euforie! Am făcut o pauză de o fracţiune de secundă, cît cineva mi-a reumplut
paharul, apoi am ţîşnit iar, la aceeaşi tensiune, împroşcînd în toate direcţiile un jet
de zglobie apă de latrină.” (Idem: 63)
Structura textului este construită prin opoziţie, existînd două planuri care au
un element comun: „eu”. Henry este îndrăgostit de Mara, cu care îşi doreşte un
viitor, însă prezentul nu este unul convenabil: este însurat cu Maude, o soţie
geloasă şi posesivă, faţă de care nu mai simte nimic. „Eul” narativ, Henry, se
împarte între un trecut care se încăpăţînează să persiste, reprezentat de Maude,
soţia sa, al cărei nume nu este amintit şi un viitor care se întrevede alături de Mara.
Această construcţie este reliefată şi de folosirea sugestivă a timpurilor
verbale şi a adverbelor de timp. Raportarea lui „eu” la femeia din trecut, prezentă
doar din punct de vedere sexual, se face prin verbe la timpul trecut: „era străină”,
„comiteam”, „simţeam”, „am purces”, „rămăsese o lebădă, o mulatră”, „am
cunoscut”; singurul verb folosit la viitor „o să ne înfundăm” este pus alături de
adverbul „curînd” care îl situează într-un viitor imediat şi de scurtă durată.
Excluderea lui „eu” din viitorul lui Maude este marcată printr-o dislocare
sintactică, prin conjuncţia adversativă „dar”. „(...) Ea se va legăna în braţele altuia,
se va afunda într-un sex orb, scîncete, ţîşniri, închirciri şi deschideri – dar nu cu
mine.” (s.n.)
În acest context conectorul argumentativ „dar” capătă o valoare de negaţie
(Maingueneau 1990: 57), presupunînd punerea în scenă a unei desfăşurări
enunţiative asemănătoare dialogului care asociază negaţia şi rectificarea. Henry
ANALIZA PRAGMATICĂ A UNUI TEXT LITERAR


127
neagă un viitor din care nu vrea să facă parte, pe care nu şi-l mai asumă. „Eu mi am
făcut datoria”.
Mara este privilegiată, iar faptul că numele ei este amintit, confirmă acest
lucru. „Eu” se află într-o relaţie de coordonare cu Mara, o relaţie aflată sub semnul
viitorului. „Da, o să învăţăm să trăim o viaţă nouă, Mara şi cu mine.”
Deşi este un discurs erotic, naratorul descriind o partidă de sex între el şi
soţia sa, putem observa o deplasare spre meditaţie care marchează o detaşare
afectivă şi sexuală în acelaşi timp, trădîndu-şi astfel, finalitatea principală, cea de
erotizare a cititorului. În acest context, putem observa că literatura erotică nu are
doar finalitatea care i-a fost atribuită prin definiţie, cea de excitare, incitare a celui
care o citeşte. O trăsătură principală a acestui gen de literatură, mai ales a literaturii
erotice contemporane, este aceea de a transgresa prin intermediul erosului spre o
metafizică a sufletului, de a se construi într-un metadiscurs al existenţei, în cele din
urmă.
Valoarea pragmatică a unui text rezidă din capacitatea acestuia de a
determina o reacţie asupra cititorului, oricare ar fi ea, discursul literar constituindu-
se într-un metagen care presupune un ritual specific, cu variate condiţii de reuşite
(Idem: 12). Contractul pe care orice autor îl încheie cu cititorul său nu este unul
strict; după cum am văzut, emblema de text erotic nu mai înseamnă reducerea la
anumite limite ale limbajuliu sau ale realităţii descrise, referitore doar la
sexualitate, literatura are tendinţa de a deveni un metaroman cuprinzînd orice gen,
orice tematică.
Perspectiva pragmatică este cea care ne permite de-asemenea explorarea
relaţiei dintre actul de lectură şi intertextualitatea. Textul erotic, la fel ca oricare alt
text literar, impune o cultură livrescă, trimiterile la alte cărţi fiind frecvente şi avînd
rolul de a-i completa semnificaţia. În cazul nostru, naratorul aminteşte de Biblie, de
un pasaj legat de Abraham şi Sara şi la modul în care este sugerat actul sexual.
Citatul amintit nu este lipsit de valoare, întrucît ultima noapte de dragoste alături de
soţia sa este mai mult decît un simplu sex, este o „cunoaştere” definitivă a celuilalt,
transformîndu-se într-un ritual prin care Henry se eliberează de fosta sa iubită.
Un alt exemplu revelator de transtextualitate este cartea lui Vincente Puelles,
Fetişul piciorului, unde, naratorul, un tînăr pictor cu înclinaţii vădit perverse, îşi
povesteşte viaţa, mai ales sub aspectul ei sexual. Copilăria îi este marcată de
lecturile pe care le face: „(...) Am citit Dicţionarul filozofic al lui Voltaire, care mi-
a accentuat incredulitatea, şi toate volumele lui Jean- Cristophe în ediţie originală
din Cahiers de la Quinzaine, unde tocmai se-ncheiase publicarea ei şi la care
mama era abonată. Citindu-l pe Romain Rolland aveam impresia că senzaţiile mele
se înviorau şi că deveneam mai subtil, ca atunci cînt te plimbi după ploaie sau cînt
primeşti în obraji lovitura brizei mării. Am găsit un exemplar din Gamiani, de
Musset, care avea numeroase pagini lipite şi care erau suficient de vechi cît să fi
suportat efuziunile amoroase ale străbunicului meu. Am despărţit paginile cu vată
îmbibată în spirt şi am reînviat senzaţiile care îl inflamaseră pe înaintaşul meu.”
(Muñoz Puelles 2007: 44). Lecturile amintite de narator şi modul în care se raporta
la ele, ajută cititorul în construirea cît mai fidelă a portretului personajului, în
înţelegerea acestuia.
Oana MERCIC


128
Literatura erotică se carcacterizează mai ales prin subtilitatea frazei, prin
„non dit”. Pragmatica numeşte acest mijloc de construcţie, „conţinuturi implicite”.
Presupoziţiile şi subînţelesurile sînt adeseori folosite de scriitori pentru a sugera un
fapt care nu trebuie să fie redat în mod explicit, tocmai pentru nuanţarea sensului,
pentru ambiguizare. Revenind la textul lui Henry Miller, prin enunţul „s-ar putea ca
acesta să fie cel din urmă sex”, cititorul poate presupune că personajul nu este sigur
de despărţirea la care se referă cu atîta vehemenţă, iar presupunerea este corectă,
avînd în vedere că nopţile de amor alături de Maude vor fi nenumărate de-a lungul
cărţii. Prin inferenţă, naratorul face aluzie la partida de sex, fără să o mai descrie:
„eu am cunoscut-o pe ea, ea m-a cunoscut pe mine”, sensul enunţului fiind tributar
explicării anterioare legat de pasajul biblic, unde Abraham a cunoscut-o pe Sara.
Metaforizarea limbajului este un alt mijloc de a subtiliza enunţarea, subînţelesurile
transformîndu-se într-un fel de ghicitori adresate cititorului. Răspunsurile sînt
ascunse în structura textului, aceste subînţelesuri nefiind funcţionale în afara
contextului, un subînţeles putînd să facă trimitere la diferiţi referenţi, în funcţie de
context. „Rămăsese doar o lebădă, o mulatră cu buze rubinii fixate pe un cap bleu-
pal. Curînd o să ne înfundăm în trifoi, în ţîşniri calde, cu prune şi piersici picînd din
cer.” Decodarea acestui enunţ depinde de contextul în care apare, cititorul punîndu-
l în legătură cu momentul enunţării, înţelegînd că se face referire la orgasmul celor
doi, materializat plastic în cuvinte. Lectura pragmatică se referă tocmai la această
dinamizare a activităţii discursive, la rolul activ al cititorului în a desluşi sensurile
ascunse ale textului prin folosirea eficientă a modalităţilor de structurare a
naraţiunii, a instrumentelor morfo-sintactice, a codurilor şi a cheilor lor puse la
dispoziţie de către scriitor. La fel ca un act de comunicare, discursul literar este
supus unor reguli tacite, a căror respectare garantează reuşita acestuia. Avantajul
interlocutorului ce ia parte la actul de comunicare literar, este că are la dispoziţie
mesajul în formă scrisă, putîndu-l astfel analiza şi descifra, atît timp cît consideră
că este necesar ca textul să se deschidă complet, locutorul (scriitorul) fiind, în acest
context, responsabil pentru fiecare cuvînt al operei sale.
Un alt mijloc prin care cei doi parteneri ai actului discursiv interacţionează,
este legat tot de conţinuturile implicite şi face referire la aluzie. Aluzia stabileşte o
complicitate a interlocutorilor cu privire la un anumit subiect, adesea referitor la
anumite trăsături ale unor persoane: „aluziile sexuale sau cele asupra unor
comportamente ciudate, excentrice par a fi cele mai frecvente.” (Kerbrat-
Orecchioni 1977: 46). Subiectivitatea naratorului, pentru a putea fi acceptată ca
atare, se va camufla în spatele acestor aluzii, argumentate sau nu, dorind astfel să
primească acordul cititorului. Prin intermediul unui discurs raportat, discursul
direct: „promite-mi asta şi promite-mi aia”. Henry face aluzie la modul obişnuit în
care se aplanau conflictele dintre cei doi prin promisiuni, de unde se poate înţele o
oarecare indignare a acestuia faţă de caracterul slab al soţiei lui. (Fapt care reiese
din prezentarea anterioară: „totul s-a petrecut repede şi curat - fără lacrimi, fără
declaraţii de amor, fără „promite-mi asta şi promite-mi aia.”) Folosirea discursului
direct nu este întîmplătoare, acest gen de discurs fiind o formă de reprezentare, de
punere în scenă a cuvintelor citate, garantînd autenticitatea acestora.
Pragmatica erotică trebuie căutată dincolo de semnatica sau sintaxa textului,
ea funcţionează la un nivel superior al discursului, al operei însăşi, referind-se, în
ANALIZA PRAGMATICĂ A UNUI TEXT LITERAR


129
principal, la modul în care se raportează cititorul la measajul pe care îl lecturează.
Literatura erotică nu trebuie doar să incite simţurile, după cum susţin unii critici
francezi, ea culturalizează, chestionează intimitatea şi cunoaşterea de sine,
transgresează limite pentru a ajunge la un originar individual, afiliat la umanitatea
însăşi. Analiza fiecărui gest descris, al simţurilor care participă la descoperirea
celuilalt şi al propriei persoane, ţine de pragmatica erotică, o pragmatică a
intimităţii. Sexualitatea este voalată, exemplul din Sexus al lui Henry Miller este
revelator în acest sens, sexul este erotizat, devenind temă de meditaţie, simţurile
sînt suspendate într-o intimitate care devine străină de celălalt, sexualul se
desfăşoară, erotismul mistuie. Tot ce sugerează o trăire afectivă intensă ascunsă
sub umbre senzuale: „fiecare şănţuleţ, fiecare faldă moale”, „domnul din
Mississipii”, ţin de o estetică erotică, influenţată de subiectivitatea fiecărui cuplu,
fiecărui partener. Cititorul poate descoperi acest eros doar atunci cînd i se revelează
intimitatea personajelor, acesta este contractul obligatoriu pe care cei doi parteneri
ai discursului (narator, cititor) îl stabilesc: prezenţa intimităţii. Cu cît un discurs
este mai subiectiv, mai aproape de personal, cu atît erotismul spre care tinde va fi
mai profund.
După cum am putut observa, modalităţile de redare a erotismului sînt
multiple şi ţin fie de semantic, fie de mijloace specifice de construcţie a textului.
Fie că sînt folosite cuvinte licenţioase, fie se preferă sugerări subtile, fie se
foloseşte discursul direct, redîndu-se sunete, gemete, fie se optează pentru descrieri
metaforice, trebuie să facem observaţia că un discurs erotic nu trebuie să aibă
neapărat ca referent un act sexual: „Aş fi pictat un iaz. Un arbore mistuit de văpăile
flăcărilor. Cîteva studii după natură- un tigru urmărind o pasăre a paradisului, un
şarpe sufocant înfăşurîndu-se strîns în jurul trunchiului jupuit al unei hermeline. Aş
mai fi pictat un sulatn, cu chipul devastat de o cumplită nelinişte (amplificată, ca să
zic aşa, de mîngîierea lui modelatoare) care ajută un copil sclav calipigean să se
caţere pe o coloană de onix (...)” (Nabokov 2003: 165). Întrebarea legitimă, în acest
context, este ce anume „erotizează” un discurs. Considerăm că pentru acest răspuns
e nevoie să facem mai întîi trimitere la domeniul psihologiei şi să observăm că
noţiunea de „eros” se defineşte pentru fiecare în parte în mod diferit, în funcţie de
vîrstă, cultură, apartenenţă socială, naţionalitate, sferă profesională. Criteriile sînt
multiple şi variate; şi după cum afirma Chris Marker „Pornografia este erotismul
celuilalt”, pragmatica erotică ţine de fiecare cititor în parte, amintind că ne referim,
în acest caz, de pragmatică, în sensul ei morissian-domeniu care se ocupă de relaţia
dintre semne şi utilizatorii lor. Relativitatea acestui gen de litearatură este motivul
pentru care distincţia erotic-pornografic, erotic-nonerotic este o chestiune atît de
delicată. Statutul activ al cititorului, de care vorbeşte pragmatica literară, prin care
acesta este provocat de a completa spaţii aşa-zise libere ale unui text, de a decoda,
de a rescrie într-o formă liberă ceea ce citeşte, de a imagina, crea, simţi, este cel
mai mult dinamizat în cazul unui discurs literar erotic. Trebuie să observăm că
reuşita unui astfel de discurs depinde în egală măsură de narator, cît şi de cititorul
lui. Contextul activităţii discursive, adus în discuţie de pragmaticieni, are în vedere
orice factor care influenţează în orice fel interacţiunea partenerii actului discursiv.
Ori, pentru literatura erotică, exterioritatea discursului este la fel de imporatantă ca
discursul însuşi.
Oana MERCIC


130

Învestită în studiul discursului literar, pragmatica trebuie să-şi definească
propria perspectivă, departe de psihologizare, sociologizare sau formalism. În acest
context, opera literară nu este nici expresia unui adevăr, nici un univers solipsist.
Această dorinţă de a oferi şi o „a treia perspectivă” nu ţine de nou, este laitmotivul
lui Bakthine şi a altor criticilor de a lungul anilor. Dar, insistînd asupra caracterului
interactiv şi reflexiv al discursului, sub raportul normelor sale, reconstruind
caracterul instituţional al activităţii limbajului sau arătînd complexitatea procesului
de descifrare a textului, pragmatica pune la dispoziţie numeroase instrumente de
analiză (cf. Maingueneau 1990). După cum a observat şi pragmaticianul francez
Dominique Maingueneau, nu este nevoie de o raportare pro sau contra pentru o
pragmatică literară, ci de a o considera un domeniu care poate exploata noi valenţe
textuale.

BIBLIOGRAFIE

Maingueneau, Dominique, (1990) : Pragmatique pour le discours littéraire, Paris,
Bordos, 1990. (Maingueneau 1990)
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, La connotation, Lyon, Presses universitaires de
Lyon, 1977. (Kerbrat-Orecchioni 1977)
Vaimberg S., „Limbă şi literatură în perspectivă integratoare” în Limbaje şi
comunicare, Institutul European Iaşi, 1995, p. 344-347. (Vaimberg 1995)

IZVOARE

Miller, Henry, Sexus, traducere de Antoneata Ralian, Bucureşti, Editura Est, 2005.
(Miller 2005)
Muñoz Puelles, Vicente, Fetişul piciorului, traducere de Mirela Petcu, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2007. (Muñoz Puelles 2007)
Nabokov, Vladimir, Lolita, traducere de Horia-Florian Popescu, Iaşi, Editura
Polirom, 2003. (Nabokov 2003)

ABSTRACT

Erotic literary discourse is, generally speaking, included by literary criticism
among “pariah” texts of world literature, being reproached for lack of profundity
and subtlety. Nevertheless, this type of literature is known to have been practiced
by great world writers, “relished” by any type of reader, covering many red-
pencilled pages of literary masterpieces highly appreciated worldwide. Our paper
constructs a model of pragmatic analysis of an erotic literary text, thus aiming to
highlight discursive features that could establish a theoretical framework of erotic
literary discourse.

Key words: erotic, pragmatic analysis, discursive construction



„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM,
PROGRESIE TEMATICĂ LINIARĂ.
CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE
*


Emilia PARPALĂ


1. Introducere
A examina ceea ce presupunem a fi paradigmele sintactic relevante pentru
poezia românească postmodernă necesită un cadru teoretic care să ne permită să
concluzionăm dacă şi în ce fel este diferită „noua sintaxă poetică” pe care o
anticipa poetul Ioan Morar în 1984. O abordare pluriperspectivală activează
conexiunile semiotice dintre sintaxă (relaţia semn-semn), semantică (relaţia semn-
referent) şi pragmatică (relaţia semn-utilizator), dar şi corelaţiile dintre straturile
textului, aşa cum au fost concepute de fenomenologia literaturii. Vom încerca să
răspundem unor întrebări care pun sintaxa în context: cum au exploatat poeţii
problema (in)dependenţei planurilor structural şi semantic? Cum determină
referentul, cu lumile sale multiple şi alternante, forma poetică, cu alte cuvinte, este
sintaxa o imagine a lumii? Cum este provocat cititorul, prin artificii sintactice
(punctuaţie, ingambament, paranteze, punere în pagină) să coopereze la cadrajul
pragmatic al comunicării poetice?
Din perspectivă stilistică, alegerile sintactice postmoderne marchează
distanţa faţă de sintaxa logică sau eliptică a modernismului şi faţă de cea obiectivă
a stilurilor nonartistice. Este interesant de constatat, aşadar, care este raportul dintre
creativitatea sintactică a poeţilor români postmoderni şi reciclarea parodică a altor
stiluri. Sub aspect funcţional şi retoric, o direcţie a cercetării trebuie să aibă în
vedere raporturile sintaxei poetice cu fonetica, morfologia, lexicul, dar şi cu
metrica, prozodia şi metadiscursul. Perspectiva internă pe care o furnizează retorica
şi structuralismul poetic va fi dublată în cercetarea noastră de o perspectivă
externă, referenţială şi pragmatică.
Postmodernismul poetic românesc (1980-2010) este experimentalist,
eterogen, subversiv şi ambivalent. Optzeciştii şi nouăzeciştii au făcut alegeri
sintactice relativ asemănătoare, orientate spre supraexpunerea barocă a
procedeelor, spre intertextualitate şi spre independenţa faţă de planul semantic.
Douămiiştii, în schimb, s-au orientat spre sintaxa cuvântului, spre fragmentarism şi
au mobilizat resurse lexicale care să reînnoade legătura cu cititorul (Parpală 1994:
2009).

2. Repetiţia – un tipar retoric
În mediul scris, sintaxa presupune convenţionalitate, linearitate şi
contiguitate. Interesul retoricii pentru dependenţele liniare a articulat catalogul
classic al schemelor sintactice şi al valorilor poetice corespunzătoare.
Emilia PARPALĂ


132
Roman Jakobson a demonstrat că reprezentarea poetică dislocă ordinea
standard şi proiectează „principiul echivalenţei”, ceea ce evidenţiază similaritatea,
opoziţia şi corelarea. Similaritatea internă a formelor, la diferite niveluri textuale,
se caracterizează prin asemănare (omologie structurală) sau prin contrast (deviere
semnificantă). Jakobson şi-a exprimat convingerea fermă că: (a) paralelismul este
un procedeu poetic fundamental şi că (b) există o iconicitate generală a limbii
(1966: 83-125). Urmându-l pe Jakobson, Johansen (2002: 179) a distins două tipuri
de iconicitate:
(1) iconicitate de gradul întâi („first degree iconicity”), definită ca paralelism
între ordinea evenimentelor şi ordonarea semnelor („the syntactic parallelism
between order of events and order of signs”);
(2) iconicitate de gradul al doilea („second degree iconicity”), definită
semiotic ca paralelism între semnele textului lingvistic („which holds between the
elements of the linguistic text itself). Sintaxa iconică, bazată pe suspendarea
liniarităţii semnelor, proiectează principiul echivalenţei asupra formelor
grafematice.
În cadrul poeticii sale „temporale”, Richard Cureton concepe o „sintaxă
temporală”, produs al ritmului şi organizată nonliniar, pe patru niveluri: “a linear
reflex within the tiered quadratic organization of linguistic form : (4) semantics, (3)
syntax, (2) prosody, (1) paralanguage.
Sintaxa poetică a fost abordată şi ca un fel de semantică, îndeosebi în poetică
şi în lingvistica cognitivă şi funcţională.
Deşi poezia, prin natura ei, nu este un gen hipersintactic (Victor 2007),
sintaxa poate fi tematizată ca mijloc important de producere a sensului şi a
cunoaşterii. Dacă literatura este o reprezentare iconică sau un analog al obiectului
pe care-l reprezintă, primatul sintaxei în poezia clasică se bazează pe presupoziţia
că natura este continuă. Liniaritatea, serialitatea temporală a sintaxei clasice au fost
dislocate de modernism, stil centrat pe funcţionarea limbajului în şi pentru el
însuşi.
Sintaxa poeziei moderne este adesea geometrică, eliptică sau silogistică,
consecinţă a perceperii lumii organizate funcţional şi ierarhic. Revoluţia sintactică
performată de Mallarmeé a făcut din acest „strat” un pivot al dispozitivului poetic.
Poetul care s-a autodescris ca fiind „profondément et scrupuleusement syntaxier”, a
dislocate structurile centrate pe verb şi a creat, în schimb, o sintaxă nominală
eliptică, generatoare de ambiguitate (Johnson 1980:70). Pentru poetul postmodern,
sintaxa silogistică există doar ca un reziduu al memoriei care merită să fie parodiat.
Pentru că totul este inversat, hipotaxa e înlocuită cu parataxa (Hassan 1987: 111) –
imagine a lumii structurate nu în adâncime, ci pe suprafeţe; în locul condensării,
proliferarea mecanică a paradigmelor corespunde unei lumi în expansiune, adesea
malignă şi fără sens.

2.1. „Germinare” analogică
Paralelismul anaforic este un procedeu baroc de generare analogică şi un
stilem sintactic al celor mai importanţi poeţi optzecişti. Punerea în abis,
„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM, PROGRESIE TEMATICĂ
LINIARĂ. CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE

133
structurarea ca „fugă” (Nouă variaţiuni pentru orgă de Nichita Danilov),
practicarea similarităţilor demonstrează potenţialul autogenerator al structurilor
poetice. Pe de altă parte, se exersează disponibilitatea substanţei semantice de a
umple acelaşi pattern sintactic, adică este focalizat contrastul dintre „sclerozarea”
sintaxei şi variaţia lexicală. Optzeciştii vizează distanţarea maximă a planurilor,
respectiv transparenţă sintactică vs. incoerenţă semantică. Despre Duelul lui Florin
Iaru (1981: 38), congenerul său, Matei Vişniec, ar putea spune: „Din poemul meu,
citit până la capăt, nu rămâne decât o axă de simetrie”. Intr-adevăr, axa de simetrie,
constituită prin paralelism sintactic, disimulează referentul haotic:

(1) Iată locul acţiunii:
toboganul ascuţit ca o lamă
Zidul morţii ca maxilarul sfărâmat
roata mare pisând monoton
al 99-lea cap.

Iată subiectul acţiunii:
S-au îndepărtat cu urechea ascuţită
ca un creion mecanic,
Ne-am apropiat până când sânul tău
s-a certat cu pieptul meu.

Iată cuvintele acţiunii:
Moarte motoare roată ratare carte
cotoare Perpedes Apostolesc
Lapte gros...

Modelarea formală a textului, racordată la uzul retoric al anaforei, este un
mod de a demasca statutul instituţional al literaturii, în acest caz particular
convenţia privind regula unităţii formale şi de conţinut. Sintactic previzibil,
discursul poetic surprinde, semantic, prin juxtapunerea unor planuri incongruente,
reduse în final la câteva lexeme aliterate. Sintaxa fonică, o iconicitate de gradul al
doilea, oglindeşte iconicitatea de gradul întâi, adică analogia dintre cuvinte şi lume.
Optzeciştii parodiază sintaxa stereotipă, capabilă să „înghită” orice materie
lexicală, ca un disc defect, care, repetând la infinit, încetează să mai fie informativ.
Pentru a evita stereotipia, Lucian Vasiliu construieşte pe noncoincidenţa/dinamica
dintre vers şi frază şi, progresiv, împinge spre dreapta locul anaforei, reuşind o
estompare a vizibilităţii ei:

(2) Azi, duminică, salcâmul din faţa casei natale
a ţinut în detenţie, la umbră, un miel.
Azi, duminică, trei fiice de sultan m-au servit
cu şerbet. Azi, duminică, maşina de scris
a învăţat limba toharică. Azi, duminică, aheii
Emilia PARPALĂ


134
şi-au sărbătorit caii victorioşi. Azi, duminică,
zidul pe faţa căruia am scris
a devenit cenuşă. (s.n.)
(L. Vasiliu, Duminici, 2006 [1990]: 139)

În structura de generare, anafora stimulează invenţia verbală analogică: în
jurul ei proliferează ipoteze, tropi, determinări explicite care vizează omogenizarea
substanţei semantice ori disoluţia ei. În structurile de însumare, închiderea versului
prin epiforă reduce la un numitor comun notaţiile dispuse în simetrii calculate. În
exemplul (3) hiperonimul „totul” restabileşte unitatea seriilor cumulative:

(3) O maşină de fier
o câmpie de fier
o iarbă de fier
o statuie de fier strângând în braţe copilul de fier
al viitorului.
Totul s-a şters
totul s-a uitat
totul a trecut –
(T.T. Coşovei, Marea fotografie, 1979: 78)

Privită de dincolo de Creator, semiosfera lui M. Cărtărescu nu este altceva
decât o aglomerare de semne nediferenţiate. În retorica paradigmatică a sintaxei
sale, enumerarea, polisindetul, transgresarea ortografiei şi etalarea relaţiilor
semantice de hipo- şi hiperonimie sunt procedee care iconicizează, dar şi ironizează
referentul nonierarhic.

(4) […] iar tu
în patru labe, aruncând flăcări mov din inele
priveşti cu ochi largi dumnezeii: borges şi goethe,
şi elvis şi jaspers şi bach şi monroe şi netzer şi goya,
şi ford şi toyota şi augustin şi aquino şi iuda şi caldwell
şi freud şi chanel şi newton şi einstein şi teofrast şi welles
[…] şi nove şi cîmpuri gravifice şi buzunare, vitrine, plicuri, arginţi
chiparoşi, cer albastru, nori, berze
inspiraţie, expiraţie, sistolă, diastolă, anabolism
catabolism, bine, rău – totul
totul acolo, răsfirat pe stratul fierbinte de bălegar

(M. Cărtărescu, Totul – V, 2004: 23-24)

Linearitatea sintactică nu poate tempera, la Cărtărescu, exuberanţa „junglei
lexicale”, care a anihilat, la postmoderni, „pădurea simbolică” (Eco 1984).
„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM, PROGRESIE TEMATICĂ
LINIARĂ. CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE

135
Sintaxa „germinativă” discreditează, pe de altă parte, sintaxa silogistică a
discursurilor nonartistice. Excesul de ipoteze şi de predicaţii multiple anulează
sensul – şi aici este de sesizat paradoxul – tocmai prin argumentaţie, precizie şi
nuanţare a situaţiei. Comunicat de Florin Iaru (2002 [1981]: 35-36) induce, prin
paratext (titlu), expectaţia unui discurs clar şi eficient, orientat pragmatic. În fapt,
textul este o parodie a funcţiei referenţiale, deoarece excesul analitic de-realizează
obiectul. Situaţia devine absurdă tocmai datorită realtivizării raporturilor de
apartenenţă şi de ordine:

(5) În timpul ultimului război
au aruncat un paraşutist.
Nu se ştie dacă paraşutistul era beat
dacă aviatorul era trădător
dacă planul nu fusese schimbat
dacă însuşi Statul Major nu-nnebunise
Important e că s-a rătăcit un paraşutist
în decursul ultimului război
Paraşutistul avea o paraşută care avea un număr
dar nu se ştie dacă numărul avea şi el un paraşutist
sau dacă paraşuta avea numărul celui care-şi
pierduse numărul în decursul ultimului
război.
S-a aflat că: el a căzut într-un copac
el a căzut pe o casă
el a căzut pe o iarbă
el a căzut în singura groapă a câmpului
minat
el numai a căzut
şi dacă el a căzut
nu se ştie cine a fost primul: numărul
sau paraşutistul
dar sigur e că: locul pe care vârful
sau tocul pantofului său
s-a iscălit
e un loc cu-ce-rit!

Repetiţia tiparului sintactic stabileşte o realţie contradictorie între temă şi
remă: conţinutul informaţional nou al remei este relativizat prin anaforice negative
(„nu se ştie”) şi, în acelaşi timp, amplificat prin multiplicarea punctelor de vedere.
Redundanţa, simetria, prolifrarea parazită a substanţei semantice ar putea fi
exemplificate prin metafora eşecului: „o mie de paşi în jurul propriei iluminări” (I.
Morar, Eşuarea prin comparaţii, 1984: 38).


Emilia PARPALĂ


136
2.2. Ostentaţia simplităţii sintactice
Postmodernismul poetic a experimentat, ca şi avangarda, paradigme de
apropriere a „realului” prin eliminarea nexului logic din discurs, substituit cu forme
foarte simple de asociere (Mancinelli 1978: 111; Beccaria 1975: 293). În poezia
optzecistă, exuberanţa verbală se află „bine temperată” de simplitatea sintactică, de
simetria procedeelor analogice. Această atitudine oximoronică poate fi exprimată
optim prin sintagma lui G. L. Beccaria - „rica poverta” (1975: 298), pe care o
ilustrăm cu un scurt poem de Matei Vişniec:

(6) Să vindem oglinzi celor care au oglinzi
Să vindem piane celor care au piane
Să vindem maşini albe celor care au maşini albe

Să vindem pantaloni celor care au pantaloni
Să vindem ochelari celor care au ochelari
Să vindem alune celor care au alune

Să vindem sănii celor care au sănii
Să vindem pisici celor care au pisici
Să vindem un glonte roşu, greu şi încăpător
Celor care au un glonte roşu, greu şi
Încăpător

(M. Vişniec, Omagiu minerilor din ’29, 1980: 56)

Aici sintaxa este simplă, plată, monocordă; astfel, cele nouă enunţuri sunt
variante ale aceluiaşi mesaj şi sunt, sintactic şi semantic, paralele. Tautologia
anulează orice dezvoltare semantică, sintaxa coordonează totul, nu subordonează,
de fapt, nimic. Propoziţiile au o structură predicativă identică: toate sunt generate
de verbul să „vindem”, repetat anaforic, urmat de obiectul direct şi de o atributivă.
Faptul că structura fiecărei propoziţii este aceeaşi este decisiv pentru instalarea
previzibilităţii sintactice. Însă inerţia tiparului este întreruptă în final, din cauza
inserţiei epitetului trial disonant, ceea ce frustrează aşteptarea cititorului. Cheia
interpretării stă în cunoaşterea referentului (este un poem dedicat minerilor ucişi în
greva din 1929) şi în sintaxa atributului, marcată prin poziţionarea strategică.
Tematizarea sintaxei repetitive conotează ordinea rigidă a lumii, aflată în
contarpunct cu elementul disruptiv, cu acţiune de bumerang. Cuvintele lui
Johansen ar putea constitui un interpretant adecvat sintaxei ostentativ schematice a
acestui poem: „The order of words is opposed here to the lack of order of the
world; the metaphorical use of word order imitates relations of rank and power”
(2002: 149).
Grija pentru dispoziţia spaţială a sintaxei anexează figurilor „speculare”
refrenul (specific poeziei lui Nichita Danilov) şi germinarea chiasmatică:

„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM, PROGRESIE TEMATICĂ
LINIARĂ. CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE

137
(7) Sunt fructul căzut
sunt căderea fructificată

Trestii şi corpuri cereşti
corpuri cereşti şi trestii
(M. Cărtărescu, V; VI, 1981: 24; 27)

Ambele procedee reliefează tiparul retoric al versului şi reciclarea parodică a
„formelor simple”. „Cinismul” lingvistic al unor astfel de poeme stă în construcţia
calculată, în care ritmul, stereotipia cadenţei obliterează sensul. Poeţii optzecişti
par să fie preocupaţi de răspunsul la întrebarea „până la ce punct structura logică a
discursului este garanţia sensului şi ce raport este, dacă este, între structura logică
şi sensul discursului? La această întrebare răspund şi Georgicele lui Cărtărescu, în
care derapajul semantic se produce pe fondul unei sintaxe corecte:

(8) Ţăranul creşte în curte
Orătănii diverse şi un strung carusel

sînt fericit
călare pe gâtul copiilor mei şi pe hectarul
de lobodă

(M. Cărtărescu, Georgica a XI-a, 2002: 62)

Poezia optzeciştilor intersectează cu unele experimente avangardiste având
ca obiect independenţa planurilor structural şi semantic. O frază poate fi semantic
absurdă, dar coezivă din punct de vedere sintactic, aşa cum a demonstrat-o
literatura preavangardistului Urmuz. Cărtărescu încalcă principiul înlănţuirii
tematice, comută brusc spre altă izotopie (în ciuda conjuncţiei „şi”), mizând pe
„aşteptarea frustrată”. Aceste deplasări, previzibile după o oarecare recurenţă,
induc cititorului o stare de amuzată vigilenţă. Cărtărescu practică o ironie de tip
disjunctiv, reacţie la spaţiul bizar, impur, care este satul (post)modern, situat între
suprarealism şi sbsurd.
Automatismul şi previzibilitatea sintaxei simetrice determină supratema
acestor poeme: „o sintaxă logică perfectă, o structură lingvistică ortodoxă nu sunt
garanţia sensului” (Mancinelli: 12).

2.3. Virtuozităţi manieriste: progresia cu tematizare liniară
Perspectiva funcţională a Cercului lingvistic de la Praga a conceput fraza ca
un ansamblu dinamic, bazat pe grefarea informaţiei noi (rema) pe informaţia dată
(tema). Cei doi costituenţi asigură coeziunea, respectiv progresia unei comunicări
dinamice. Reactualizând aceste idei ale structuralismului lingvistic, Jean-Michel
Adam a analizat atât fraze cu structuri emfatice, în care rema este dată direct, în
timp ce tema este adăugată, cât şi fraze înlănţuite, cu progresie tematică. Între
Emilia PARPALĂ


138
acestea din urmă ne interesează „progresia cu tematizare liniară”, în care „rema
primei fraze devine tema celei de-a doua, a cărei remă furnizează, la rândul ei,
tema frazei următoare.” (Adam 2008: 93).
Montajul în paralel, cu progresie liniară directă şi apoi inversă este, în
poetica lui Liviu Georgescu, un Palimsest manierist, de o virtuozitate jucauşă:

(9) După ce tot timpul s-a scurs amintirile mele
sînt ale tuturor oamenilor şi amintirile tuturor oamenilor sînt ale
Domnului la început era nefiinţa treptele ei erau nefăcutul
ale cărui trepte erau amorful iar treptele lui erau informul
treptele informului erau durul treptele durului erau osul treptele
osului erau supunerea iar treptele supunerii erau carnea
treptele cărnii erau fagurii văzului şi auzului şi aguridele
mirosului şi gustului treptele acestora erau sentimentele
treptele sentimentelor erau gîndurile iar treptele gîndului sînt
oglinda gîndului treptele oglinzii gîndului sînt gîndurile vorbitoare
iar treptele lor sînt amestecul pîlpîirea şi treptele pîlpîirii
sînt vidul ale cărui trepte sînt devenirea devenirea ţine în ea fiinţa
precum focul ţine arderea precum focul ţine arderea
devenirea ţine în ea fiinţa ale cărei trepte sînt devenirea
pîlpîirea şi treptele pîlpîirii sînt vidul iar treptele lui sînt
amestecul gîndului sînt gîndurile vorbitoare iar treptele
gîndului sînt oglinda gîndului
treptele sentimentelor erau gîndurile treptele acestora erau
sentimentele şi aguridele mirosului şi gustului treptele cărnii
erau fagurii văzului şi auzului iar treptele supunerii erau carnea
treptele osului erau supunerea treptele durului erau osul treptele
informului erau durul ale căror trepte erau amorful treptele lui
erau nefăcutul la început era nefiinţa după ce tot timpul s-a scurs (s.a.)

(Liviu Georgescu, Palimpsest, 2004: 190-192)

O „construcţie detaşată” (Adam 2009: 80) deschide şi închide textul: „după
ce tot timpul s-a scurs”; epanadiploza activează arhetipul compoziţional circular al
şarpelui care-şi muşcă coada. În interiorul acestei rame, discursul creşte şi apoi
descreşte simetric, prin anadiploze concatenate. Uneori, pentru a evita repetiţia,
poetul substituie tema, devenită remă în secvenţa următoare, prin pronume sau prin
adjective pronominale.
Punctul de climax, în care secvenţa progresivă se frânge, urmând să se
oglindească regresiv în sine, este marcat retoric, prin comparaţia repetată în acelaşi
vers - 13: „precum focul ţine arderea precum focul ţine arderea”. Regresia exprimă
simetria dintre înlăuntru şi în afară, dintre original şi reflexie, dintre centru şi
margini. Această originală duplicare/duplicitate conotează autosuficienţa obiectului
artistic, în acelaşi fel în care portretul pictat de Magritte într-unul din tablourile sale
„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM, PROGRESIE TEMATICĂ
LINIARĂ. CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE

139
este, de fapt, un autoportret. Palimpsestul lui Georgescu, compus ca o scară
răsturnată (vezi metafora „treptei”), amintind unele compoziţii geometrice ale lui
Ginsberg în formă de piramidă răsturnată, este, cum anunţă titlul volumului, un
Zbor în cursa de cristal.
Absenţa punctuaţiei sugerează o lectură în flux continuu, care mimează
fluxul timpului şi al conştiinţei. Juxtapunerea, suprapunerea, acumularea de
iamgini puternice caracterizează, după Nicolae Manolescu (2004: 8), un amestec de
expresionism şi de suprarealism neobişnuit în lirismul românesc recent.

3. Concluzii
Deşi sintaxa constituie o cale de acces spre sensul şi spre interpretarea
discursului poetic, ea a fost rar folosită în legătură cu poezia postmodernă. Am
acordat prioritate aspectelor retorice ale sintaxei optzeciste, deoarece aceasta
generaţie a avut un rol crucial în reciclarea structurilor precedente puse în circulaţie
de poeţii „sintactici” ai modernismului, precum Mallarmé, Arghezi, Barbu. Chiar
dacă sintaxa poetică a optzeciştilor nu este esenţial nouă, tematizarea ei parodică
aduce în atenţie raportul dintre sclerozarea tiparului sintactic şi inventivitatea
lexicală sau diversitatea punctelor de vedere. Cu tot efortul de deconstrucţie
semantică, impresia este de prevalare a sintaxei asupra semnificaţiei, cum ne arată
textele manieriste analizate.
Strategia alternativelor creează o disonanţă între hipersintaxă şi
minimalismul sintactic. Am identificat următoarele modele retorice ale repetiţiei:
(a) „germinarea” anaforică; (b) simplitatea ostentativă a paralelismelor; (c)
progresia liniară directă şi regresivă.
Anafora sintactică este procedeul retoric cel mai des folosit, pentru că
reluările simetrice la începutul structurii permit aglutinarea de imagini arborescente
ce configurează o suprarealitate haotică. Proliferarea „celulelor” textuale conotează
malignitatea regimului totalitar; ar putea fi şi o metaforă sintactică pentru
relativism şi pentru deconstrucţia postmodernă; efectele emfatice ale amplificării
sugerează posibilitatea ca „substanţa” semantică să umple acelaşi pattern sintactic:
autogenerarea structurilor poetice. La nivel metadiscursiv, poemul baroc,
„arborescent” evidenţiază disonanţa dintre diversitatea lexicală şi rigiditatea
sintactică.
Pe de altă parte, diversele forme de repetiţie şi suprimarea punctuaţiei
eliberează poemul de constrângerile gramaticale. O sintaxă fluidă aglutinează
cuvinte aliterate, sintaxa fonică celebrând astfel „jungla lexicală”, ca în poemele lui
Cărtărescu.
În sfârşit, putem presupune un izomorfism între ordinea cuvintelor şi ordinea
lumii: sintaxa postmodernă nu este ierarhică, ci paratactică şi parodică. După cum
poezia optzecistă nu este numai ambivalentă, ci şi subversivă.

NOTĂ
*
Această cercetare este finanţată de către CNCSIS – UEFISCSU, proiect PNII – IDEI, cod
381/2008, nr. 757/19.01.2009, Postmodernismul poetic românesc. 1980-2010. O perspectivă
semio-pragmatică şi cognitivă. Director: prof. univ. dr. Emilia Parpală.
Emilia PARPALĂ


140

SURSE

Cărtărescu, Mircea, Faruri, vitrine, fotografii, Bucureşti, Cartea Românească,
1981. (Cărtărescu 1981)
Coşovei, Traian, T., Ninsoarea electrică, Bucureşti, Cartea Românească, 1979.
(Coşovei 1979)
Danilov, Nichita, Ferapont. Antologie de poezie 1980-2004, Piteşti, Paralela 45,
2005. (Danilov 2005)
Georgescu, Liviu, Zbor în cursa de cristal. Flight inside a Chrystal Trap, Foreword
by Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.
(Georgescu 2004)
Morar, Ioan, Vară indiană, Bucureşti, Editura Albatros, 1984. (Morar 1984)
Iaru, Florin, Poeme alese. 1975-1990, Braşov, Aula, 2002. (Iaru 2002)
Muşina, Alexandru, (ed.) Antologia poeziei generaţiei 80, Braşov, Editura Aula,
2002. (Muşina 2002)
Vasiliu, Lucian, Verile după Conachi, Iaşi, Junimea, 1990. (Vasiliu 1990)
Vişniec, Matei, La noapte va ninge, Bucureşti, Albatros, 1980. (Vişniec 1980)

BIBLIOGRAFIE

Adam, Jean-Michel, Lingvistică textuală. Introducere în analiza textuală a
discursurilor, traducere de Corina Iftimia, Iaşi, Institutul European, 2008.
(Adam 2008)
Beccaria, G. L., L’autonomia del significante. Figure del ritmo e della sintassi.
Dante, Pascoli, D’Annunzio, Torino, Einaudi, 1975. (Beccaria 1975)
Bruns, Gerald, L., The material of Poetry. Sketches for a Philosophical Poetics,
Athens, Georgia, University of Georgia Press, 2005. (Bruns 2005)
Cureton, Richard. A Temporal Theory of Poetic Syntax
http://www2.bc.edu/~richarad/lcb/wip/rc2.html
Freeman, C. Donald, „Syntax, Agency and the Imagination: Keat’s ‘Ode to
Psyche’ and ‘Ode on a Grecian Urn’”, in Linguistics and the Study of
Literature, (ed.) Theo D’haen, Amsterdam, Editions Rodopi, 1986, p. 72-88.
(Freeman 1986)
Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Bucureşti, Univers, 1997.
(Hutcheon 1997)
Jakobson, Roman, „Poetică şi stilistică”, în Probleme de stilistică, Bucureşti, 1966.
(Jakobson 1966)
Jakobson, Roman, Selected Writings. II: Word and Language, The Hague, Mouton,
1971. (Jakobson 1971)
Johansen, J. D., Literary Discourse: A Semiotic-Pragmatic Approach to Literature,
Toronto Buffalo Londo, University of Toronto Press, 2002. (Johansen 2002)
Johnson, Barbara, The Critical Difference: Essays in the Contemporary Rhetoric of
Reading, Baltimore, John Hopkins University Press, 1980. (Johnson 1980)
„GERMINARE” ANAFORICĂ, PARALELISM, PROGRESIE TEMATICĂ
LINIARĂ. CU REFERIRE LA SINTAXA POEZIEI OPTZECISTE

141
Katz, Seth, R., „The Poetic Use of Sentence Fragments” [Internet document
available at http://www.eiu.edu/~ipaweb/pipa/volume/katz.htm].
Lombardi, Elena, The Syntax of Desire: Language and Love in Augustine, the
Modistae, Dante, Toronto, University of Toronto Press, 2007. (Lombardi
2007)
Mancinelli, Laura, Il messaggio razionale dell’avanguardia, Torino, Einaudi,
1978. (Mancinelli 1978)
Mustajoki, Arto, „From Meaning to Form: An Alternative Model of Functional
Syntax”, in Russian Language Journal, nr. 57, 2007, p. 3-28. (Mustajoki
2007)
Parpală Afana, Emilia, Poezia semiotică. Promoţia 80, Craiova, Editura Sitech,
1994. (Parpală 1994)
Parpală, Emilia, „Poetici douămiiste: fracturisml şi utilitarismul”, în AUC,
Lingvistică, nr. 1-2, 2009, p. 157-165. (Parpală 2009)
Schmit, John, „‘I only said – the syntax –‘ Elision, recoverability, and insertion in
Emily Dickinson’s poetry”, in Style, nr. 27, (1), 1993, p. 106-124. (Schmit
1993)
Sesar, Dubravka, „On the syntax of poetry and the poetry of syntax Exemplified by
a passage from a poem”. Contemporary linguistics, nr. 64, (2), 2007, p. 179-
189. (Sesar 2007)
Victor, Lucien, „Grammaire et Poésie: trois exemples”, în Semen [Linguistique et
poésie: le poème et ses réseaux], nr. 24, 2007 [Internet document available at
http://semen.revues.org/document5953.html]. (Victor 2007)

ABSTRACT

This article examines the rhetorical values of the syntactic patterns
thematized by the Romanian poets of the eighties: the (non-)dependency between
the structural and the semantic level, the parody of some modern stylistic choices
and the relation between word order - world structure, and the reader’s implication.
The syntax of the eighties vacillates between a baroque syntax of similitude and a
minimalist syntax of juxtaposition. Anaphoric „germination”, parallelisms and
linear thematic progression highlights the self-generating potentialities of poetic
paradigms.
The syntactic deconstruction of words and utterances, the pragmatics of such
syntactic devices as punctuation, enjambment, parenthesis, apposition, typography
will be approached in the second part of our research.

Key words: anaphora, baroque/minimalist syntax, thematic progression.





LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE
POSTMODERNISME ROUMAIN
*


Carmen POPESCU


1. Introduction
Un trait reconnu du courant postmoderne en littérature est le défi des
distinctions génériques. Le mélange des formations discursives hétérogènes et les
interférences intertextuelles, pratiquées, pour ainsi dire, à outrance, ont comme
effet secondaire des mutations catégorielles, architextuelles dans le champ du
discours littéraire. La transgression des marges génériques est donc considérée
comme une particularité du paradigme postmoderne (cf. Hutcheon 1988 : 9).
En plus, l’interdiscours et le métadiscours représentent le milieu familier de
cette nouvelle poétique. Par exemple, la poésie postmoderne roumaine manifeste
un très fort penchant théorique et un certain désir de transcoder en registre poétique
même les plus difficiles théories, et les plus abstraites, mais surtout la linguistique
et la sémiotique, en résultant une vraie « poésie sémiotique » (cf. Parpală-Afana
1994).
L’architexte est un synonyme approximatif du « genre », mais compris en
tant que mode énonciatif (cf. Genette 1979). De plus en plus, la problématique du
genre (même quand il s’agit du genre littéraire) est abordée du point de vue
linguistique (Petitjean 2005) et, plus précisément, pragmatique. Car la réception
du genre implique des compétences spécifiques et un certain « contrat » par lequel
le lecteur est coopté dans le processus de décodification du texte, en conformité
avec les « lois du discours » (cf. Maingueneau 2007 : 135-157 et 161-163).
Nous avons trouvé que, en ce qui concerne le livre postmoderne de Simona
Popescu (2006), dont nous nous occupons ici, deux espèces antiques, le centon et la
satire Ménippée, et un procédé surréaliste (le collage) seraient les repères
architextuels les plus capables d’éclaircir l’étrangeté apparemment irréductible et
insurmontable de cette œuvre littéraire.
Le centon était une composition antique faite entièrement de citations, c’est
à dire des vers appartenant à un auteur canonique (Homère, Virgile) ou à plusieurs,
afin d’articuler un thème nouveau ; e.g. Cento Nuptialis par Ausonius, avec des
fragments empruntés à Virgile. Les fonctions communicatives possibles du
genre sont : la fonction mnémotechnique et celle comique/ludique; les traits
structurels : l’hétérogénéité énonciative et la polyphonie/la multivocalité. La satire
Ménippée était une espèce satirique antique, ainsi nommée d’après le philosophe
cynique Menippus; elle comportait une contamination intertextuelle de sociolectes,
idiolectes, registres discursifs contradictoires.
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

143
Le centon, la Ménippée et le collage sont des sous-genres qui rendent plus
évidente la relation étroite qui existe entre l’architextualité ou la généricité, d’une
part, et l’intertextualité d’autre part (cf. Genette 1982, Juvan 1995).

2. La rhétorique de la référence intertextuelle dans une œuvre
postmoderne exemplaire
Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie (Travaux en vert ou mon
plaidoyer pour la poésie (2006) par Simona Popescu est une œuvre postmoderne
typique. L’hybridation inter-générique, la polyphonie, le dialogisme et
l’intertextualité sont des traits majeurs de cet ouvrage et ce qui lui confère, à
proprement parler, sa dimension postmoderne.
C’est une sorte d’épopée héroï-comique dont les « héros » (Profy, persona
de l’auteur et ses « chers » étudiants en quatrième année) essaient de découvrir s’il
y a encore une place pour la poésie dans le monde contemporain. Les étudiants
sont en fait les « sujets » de cette étude sui generis, c’est-à-dire qu’ils sont invités à
réfléchir sur leur propre goût (et, pourquoi pas, dégoût) pour la poésie de tous les
âges. S’ils lisent de la poésie, pourquoi le font-ils, et s’ils ne lisent pas, pourquoi
non ?
La prémisse de cette quête passionnée est l’idée que la poésie est maintenant
une espèce menacée - non parce qu’elle serait vraiment inactuelle ou désuète mais
parce que les « autorités » culturelles l’ont déclarée morte ou agonisante. C’est
contre ce préjugé inepte que l’ouvrage de Simona Popescu est orienté. La présence
récurrente du grand poney - « Hush, hush...,/le grand poney passa presque
inaperçu » (Popescu 2006 : passim)
1
- est une métaphore textuelle pour cette
présumée agonie du genre.
En même temps, à part le côté polémique très marqué, le livre abonde en
stratégies rhétoriques du type captatio benevolentiae, le public-« cible » étant les
étudiants et en général les jeunes gens, qui sont les plus vulnérables à cette
manipulation irresponsable (c’est-à-dire le mythe de la « mort » de la poésie,
véhiculé même par la critique littéraire dite « sérieuse »). Un nombre considérable
de références intertextuelles est mobilisé afin de persuader les étudiants que la
poésie est réellement lisible et de « convertir » les jeunes à la lecture (par plaisir).
La référence classique ne pouvait pas être absente dans ce carnaval des
sources, des échos et des allusions. Le premier « cercle » de poètes qu’elle
invoque, dans la synopsis esquissée au huitième chapitre, est celui « des poètes à
l’œuvre perdue » (Popescu 2006 : 197). Quoique leurs produits littéraires n’aient
pas survécu, ils méritent la gloire et la reconnaissance de la postérité. Donc, elle
reproduit, tout simplement, des noms et des informations générales tirées
d’encyclopédies et de dictionnaires. Cleanthes d’Assos, Callimachos, Bion, Anyte,
Arhiloch de Paros, Automedon, etc., tous méritent un hommage.
Le côté postmoderne de cette évocation réside dans la nonchalance et le
manque de solennité du ton. En plus, le texte est doublé d’un sous-texte explicatif
(le paratexte-métatexte) où l’auteur reproduit ses conversations par « messenger »
avec Anca, une étudiante en latin qui lui a cherché des données sur les poètes
Carmen POPESCU


144
anciens (le message reproduit tel-quel, sans les signes diacritiques dans la version
roumaine, se veut une marque d’authenticité, bien-sûr, en conformité avec la
« nouvelle vague » postmoderniste des années ‘90). Elle lui remercie, en
commentant, à la fois, le statut des poètes dans le contexte de l’institution littéraire
antique : « Send to Anca : Merci pour les latins. C’était dur d’être poète à l’époque
de ceux-là ! [...] Il paraît que ces mecs écrivaient même sur les murs, ils étaient des
maniaques : Admiror, o paries, te non cecidisse ruinis /qui tot scriptorum taedia
sustineas » (Ibidem : 197)
2
.
Les graffitis antiques rencontrent, dans l’espace simultané de l’écriture, les
graffitis de la culture populaire postmoderne. Pitagora est aussi évoqué avec ses
« vers d’or », tout comme l’empereur Hadrien avec son célèbre « Animula, vagula,
blandula » (Ibidem : 201-202). En même temps, elle ne peut pas s’empêcher de
donner, en sous-sol, une longue citation, en français, de Marguerite Yourcenar
(Mémoires d’Hadrien, naturellement, pour désambiguër la référence). Ce type de
palimpseste à plusieurs niveaux est en fait le principe structural du livre.
Mais le poète latin favori de Simona Popescu est Lucrèce, mentionné aussi
avec beaucoup d’admiration dans ses œuvres antérieures. Il est évident que l’auteur
postmoderne n’est pas strictement intéressé par les dogmes philosophiques exposés
dans De rerum natura, mais plutôt par les effets expressifs involontaires générés
par les métaphores cognitives utilisées (faute de mieux et en même temps, pour la
séduction rhétorique) par le poète latin. Ţie, pentru « De rerum natura » /À toi,
pour « De rerum natura », est un hommage, à vrai dire un pastiche après
l’hommage que Lucrèce lui-même fait à son idole, Épicure (cf. Popescu 2006:
202).

2.1. La configuration intertextuelle postmoderne et le discours rapporté
Mikhaïl Bahktine et Julia Kristeva, dans leur démarche de théorisation du
dialogisme et de l’intertextualité, ont puisé dans la tradition antique, en s’arrêtant
notamment sur la satire Ménippée ; celle-ci était une espèce par excellence hybride
et paradoxale, un mélange de prose et de vers, de réalisme et de mythologie, de
sublimité et de grotesque.
En travaillant sur les notions bakhtiniennes de dialogisme, polyphonie,
hétéroglossie, polyglossie, pluristylisme, etc., Julia Kristeva a initié, dans son étude
Le mot, le dialogue et le roman (1969), le débat sur l’intertextualité, une notion
présentée comme « une découverte que Bakhtine est le premier à introduire dans la
théorie littéraire : tout texte se construit comme mosaïque de citations, tout texte est
absorption et transformation d'un autre texte. A la place de la notion
d'intersubjectivité s'installe celle d'intertextualité, et le langage poétique se lit, au
moins, comme double. […] Le mot est mis en espace : il fonctionne dans trois
dimensions (sujet -destinataire -contexte) comme un ensemble d'éléments sémiques
en dialogue ou comme un ensemble d'éléments ambivalents. » (Kristeva 1969 :
85).
Bien sûr, il y a aussi, dans le texte que nous allons analyser, une profusion de
stratégies trans -, inter - et hypertextuelles : allusion, référence, citation, cliché,
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

145
ready-made, pastiche, parodie, à la manière de, « cadavre exquis », greffe
textuelle, etc. Par exemple, le « cadavre exquis » (cf. Cadavre exquis cu studenţii
de anul al IV-lea /Cadavre exquis avec les étudiants de la quatrième année dans
Popescu 2006 : 170) était une pratique combinatoire et ludique surréaliste,
apparentée au collage, mais polyphonique (collective) par nature. Le « ready-
made » (« objet trouvé »), réfère à une technique artistique initiée par Marcel
Duchamp en 1917 (Fountain) ; le syntagme, récurrent dans Travaux en vert,
fonctionne comme une métaphore intersémiotique de l’intertexte citationnel.
Dans une autre perspective, l’horizon théorique de l’intertextualité pourrait
être aussi subsumé à une approche linguistique et pragmatique du discours autre,
du point de vue du discours rapporté. Tout intertexte citationnel est à la fois une
forme de ré-énonciation : « Mais le discours rapporté ne cesse d’être appelé en
dehors de l’enceinte grammaticale stricto sensu : répétition, reprise, reformulation,
citation, rumeur, on-dit, autant de vocables qui le touchent, qui renvoient à son
principe fondamental : le rapport à autrui et à son discours » (Rosier 1999 : 9).
L’hétérogénéité structurelle fait de ce texte postmoderne très récent une
Ménippée postmoderne. On peut aussi la comparer à l’anatomie du temps de la
Renaissance (cf. The Anatomy of Melancholy par Robert Burton), d’ailleurs une
variante ou même un équivalent de la satire Ménippée, du moins selon Northrop
Frye (1972 : 280-303).
L’hétérogénéité énonciative (cf. Authier-Revuz 1982, 1984) engendre de la
polyphonie. Les plus diverses formes du discours rapporté y sont représentées,
mais surtout la citation. La juxtaposition des citations ou ready-mades (comme
l’auteur elle-même les appelle) évoque, en ce qui nous concerne, le genre antique
du centon. Nous allons démontrer dans quelle mesure Travaux en vert est un
centon postmoderne, en reliant l’archétype antique à la version surréaliste et
(post)moderniste du collage et du bricolage.
Le fonctionnement des citations dans Travaux en vert (par montage, collage,
ars combinatoria) met en évidence certains traits typiques du postmodernisme.
Nous voulons souligner seulement deux de ces traits caractéristiques :
depthlessness ou « le manque de profondeur » (Jameson 1991 : 68), effet de la
juxtaposition des fragments, et la prédominance de la parataxe, par rapport à
l’hypotaxe qui était propre au modernisme (Hassan 1987 : 90-91). La (supposée)
profondeur du sens et la hiérarchie, des notions déjà mises en question par le
modernisme, sont à proprement dire subverties dans le postmodernisme.

3. « Grammaire » de la citation et courte histoire du centon
Étymologie possible du mot centon : du mot grec kentron (« greffer les
arbres »), du latin cento (« raccordement » ; « un vêtement constitué de divers
morceaux » - par exemple, l’Arlequin est vêtu d’un centon). Le centon est une
composition faite entièrement de vers étrangers, donc de citations. De la littérature
grecque classique on n’a pas beaucoup d’exemples des centons qui aient survécu.
Dans la pièce d’Aristophane La paix, un oracle récite quelques phrases
homériques, dans l’Anthologie Palatine il y a trois courts centons, Irenaeus cite un
Carmen POPESCU


146
centon sur Heracles. À Mennon en Égypte il y a un centon de dix lignes, un graffito
inscrit sur la jambe d’une statue. Des papyrus magiques grecs emploient des vers
homériques comme des incantations. Dans le 4
ème
siècle après J. Chr., un évêque
qui s’appelait Patricius en a écrit plusieurs, qui ont été continués par l’impératrice
Eudoxia Athenais, femme de Théodosius le deuxième, dans le cinquième siècle
après J. Chr.
Dans la littérature latine les exemples sont plus nombreux. À la place
d’Homère, Virgile était l’auteur utilisé comme source presque exclusive. Au
deuxième siècle après J. Chr., Hosidius Geta a écrit une version de la Médée dans
laquelle les personnages parlent en hexamètres virgiliens. Mais le plus connu
centon est le Cento Nuptialis par Decimus Magnus Ausonius (310–395), peut-être
à cause de son sujet vulgaire et la dissonance avec le style emprunté au plus
pudique des poètes, Virgile. Voilà un fragment du préambule (la préface-lettre à
Paulus), qui est, comme d’habitude dans la littérature latine, parsemé de topoï de
l’autojustification et de la fausse modestie. Le principe ludique du genre (ou,
comme on dirait aujourd’hui, la littérarité), sert d’excuse pour l’apparente
irrévérence : « Lis donc jusqu’au bout, si ça vaut la peine, ce petit ouvrage frivole
et d’aucune valeur, que ni le travail n’a taillé, ni la lime n’a poli, qui est dépourvu
de la pointe du génie et de la maturité qu’apporte la délibération. Ceux qui, les
premiers, ont badiné avec cette sorte de compilation, l’ont appelée centon. C’est
seulement une affaire de la mémoire de ramasser les choses dissipées et de réunir
les déchirées, que tu pourrais plutôt prendre en dérision que louer. »
3
Dans ce
paratexte, Ausonius articule une poétique du centon, en décrivant les règles
techniques de composition spécifique au genre (cf. McGill 2005 : 4).
Par la même méthode de compilation, Proba Faconia, femme d’un proconsul
romain, a donné une esquisse d’histoire biblique. Metellus, un moine du douzième
siècle, de Tegernsee, a rédigé des hymnes en l’honneur de Quirinus, avec des vers
tirés de Virgile et d’Horace.
D’autres exemples de la postérité postclassique du centon se trouvent dans
l’œuvre de: Aldus Manutius (Venise, 1504), Laelius Capitulus (qui a produit, en
1535 une attaque sur la vie dissolue des moines, toujours à l’aide des vers
virgiliens) ; en 1536 à Venise un Petrarca Spirituale est apparu, et en 1634
l’Écossais Alexander Ross a publié un Virgilius Evangelizans, seu Historia Domini
nostri Jesu Christi Virgilianis verbis et versibus descripta.
Dans la littérature séculaire, les centons sont des produits surtout comiques.
Pourtant, cette fonction n’est pas unique. La stratégie combinatoire et
mnémotechnique du centon est susceptible de fonctionner au registre sérieux aussi.
Les centons ont été employés en tant que moyens de propagation de la foi
chrétienne, mais par recours aux textes anciens. Cette pratique donne naissance à
des palimpsestes assez intéressants. Quand même, les Pères de l’Église ont été
méfiants envers ces jeux textuels jugés faciles et parfois déroutants.
Pour ce qui est de la poétique de cette forme, le centon pourrait être
considérée comme la forme extrême et littérale du « principe » intertextuel formulé
par les membres du groupe poststructuraliste Tel-Quel : le texte en tant que
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

147
mosaïque ou pavage de citations : « L’intertextualité, condition de tout texte, quel
qu’il soit, ne se réduit évidemment pas à un problème de sources ou d’influences;
l’intertexte est un champ général de formules anonymes, dont l’origine est
rarement repérable, de citations inconscientes ou automatiques, données sans
guillemets » (Barthes 1968 : 1015). Si Barthes soutenait que les citations dont le
texte est fait sont « anonymes » et « sans guillemets », les fragments empruntés et
insérés dans la configuration centonique sont, au contraire, des extraits explicites
qui peuvent être attribués assez rapidement à une source énonciative quelconque.
Dans l’Antiquité et puis au Moyen Âge, cette source était, comme on l’a déjà
vu, soit Homère ou Virgile, soit le mot de l’Évangile. A l’époque postmoderne,
lorsque les centres d’autorité culturelle se sont multipliés, la référence quasi- ou
pseudo-scientifique est tout à fait nécessaire. D’où l’abondance des moyens para-
et metatextuels de fixer la citation dans un certain champ culturel. Par exemple,
dans le cas discuté ici, le nombre remarquable de notes explicatives, plus ou moins
croyables. En fait, il y a un sous-sol polyphonique très similaire à celui de la
Tiganiada d’Ion Budai Deleanu (d’ailleurs, les personae auctorielles de l’hypotexte
sont invoquées dans cette réécriture postmoderne dans la compagnie d’autres
personnages, inventés par l’auteur de Travaux en vert).
Simona Popescu manifeste une propension marquée vers le modèle
classique, remanié d’une façon non-conventionnelle, apparemment irrévérente.
(L’ironie et la parodie sont des procédés prévisibles dans le contexte de la poétique
postmoderne). Dans le huitième chapitre, intitulé Kind of Bildungspoem (en
anglais-allemand dans l’original - indice de polyglossia - coprésence des langues),
est mise en évidence la fonction formative du « métier » artistique. Celle-ci est une
idée tout à fait classique et pas du tout postmoderne, on pourrait dire, s’il ne
s’agissait pas d’un écrivain irréductible aux formules préétablies. En même temps,
l’hospitalité envers l’altérité discursive rend la dimension révérencielle de
l’intertexte encore plus puissante. L’intertextualité n’est plus une relation
mécanique, une collision entre les textes, les fragments et les codes, mais une
connexion intersubjective, interpersonnelle (quoique le présupposé Tel Quel-iste
prétende que l’intertextualité avait substitué l’intersubjectivité). L’auteur a un vrai
culte pour l’amitié et les écrivains qu’elle cite sont des voix, des amis, des alter
egos.

4. La polémique et la réhabilitation de la satire
Sur un autre plan, la relation des Travaux en vert au modèle antique
concerne la réhabilitation de la satire, un point d’originalité par rapport au système
de valeurs moderne et postmoderne. Les écrivains postmodernes étaient enclins à
mépriser la satire, en raison de son prétendu manque de littérarité. Comme
Nabokov l’affirmait dans une interview, « la satire est une leçon et la parodie est un
jeu ». L’hégémonie de la parodie dans la poétique postmoderne est un lieu commun
de la littérature de spécialité (cf., en particulier, Hutcheon 1985).
Néanmoins, Simona Popescu a trouvé des ressources inattendues dans cette
espèce longtemps méconnue. À mon avis, la lecture assidue, même l’étude des
Carmen POPESCU


148
satiriques et des épigrammistes grecs et latins a déterminé Simona Popescu à
suspecter le préjugé légitimé par la mentalité littéraire moderne. Archiloque,
Horace, Perse, Juvénal ou Martial sont des noms qui reviennent plusieurs fois au
cours du livre. Ces auteurs lui prêtent une énergie polémique (ou, mieux dire,
déconstructive) que le recours habituel à l’ironie subtile, tongue-in-cheek et aux
jeux autoréférentiels (procédés typiques pour le postmodernisme) ne pourraient
jamais substituer. Caius Dobrescu, le collègue de génération de Simona Popescu,
en commentant le début littéraire de celle-ci, a affirmé que « la satire est
ressuscitée » (Dobrescu 1994 apud Popescu 2004 : 245). Tout comme Horace dans
la Satire I, IV, l’auteur révèle, bien que d’une manière antiphrastique, la
complexité et la valeur esthétique du genre satirique.
Les personnages « négatifs » dans Travaux en vert sont les critiques
littéraires et les enseignants obtus considérés coupables pour avoir inspiré aux
jeunes un vrai dégoût pour la poésie (par leur manière vétuste de commenter les
textes) ; en faisant leur portrait caricatural, elle déploie une veine sarcastique
comparable aux meilleurs écrivains satiriques latins. L’aspect le plus intéressant (et
incontestablement innovateur par rapport à la poétique canonique de la satire) est
que les auteurs postmodernes sont enclins à questionner et à subvertir des préjugés,
des distorsions cognitives pour ainsi dire, tandis que les écrivains antiques étaient
préoccupés premièrement par les vices et les mœurs dissolues de leurs
contemporains. La déconstruction satirique postmoderne est plutôt intellectuelle
que morale. Pourtant, Simona Popescu est un auteur qui s’arroge une certaine
intransigeance éthique : par exemple, elle déteste la trahison dans toutes ses formes
possibles, mais surtout la trahison des amis, ou la trahison de nos propres idéaux
juvéniles (et donc, les compromissions de la maturité, justifiées par des sophismes).
Certainement, elle ne veut pas que la dimension éthique de son œuvre menace la
littérarité, c’est-à-dire la dimension esthétique.

5. Pragma-poétique des genres citationnels (le centon et le collage)
Des éclaircissements supplémentaires sur la théorie de la citation sont tout à
fait nécessaires, puisque nous nous sommes proposé d’envisager la poétique du
centon, de la Ménippée littéraire et du collage du point de vue de l’intertextualité.
La citation peut être envisagée en tant que prototype de la référence
intertextuelle. Antoine Compagnon la considérait comme un « un opérateur trivial
de l’intertextualité » (1979 : 44). Dans le cadre poststructuraliste Tel - Quel-iste où
la théorie de l’intertextualité a été pour la première fois élaborée, la notion était
utilisée dans le sens le plus large (Barthes, Kristeva). Compagnon a dédié un
volume entier à la problématique de la citation. L’auteur a eu l’intention d’étudier,
d’un point de vue phénoménologique, le « comportement de la citation dans une
expérience immédiate de la lecture et de l’écriture » (Ibidem : 10). Il a esquissé une
phénoménologie, une sémiologie, une généalogie et une tératologie de la citation.
Il n’étudie pas tellement la citation en soi mais le travail de la citation (sa
« grammaire », pour ainsi dire), la reprise ou « la seconde main ». L’usage littéraire
de la citation est parfois subordonné à la tératologie de la citation.
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

149
À côté des similitudes formelles, qui peuvent être, en fin de compte, faciles à
saisir, beaucoup plus importantes sont les motivations plus profondes qu’on peut
inférer, relativement au fonctionnement pragma-sémantique du discours autre. À
notre avis, dans le cas de Travaux en vert, la fonction primordiale est
argumentative, rhétorique, renforcée en fait par le sous-titre contenant le terme
métalinguistique « plaidoyer ». La fonction ludique est subordonnée à celle-ci,
tandis que la fonction mnémotechnique, très saillante à l’âge antique, est un peu
estompée. De l’autre côté, la « dialectique mémorielle » (Riffaterre 1979 : 128)
propre à l’intertextualité est très présente, de sorte que des parties généreuses de
cette « épopée » comique soient des mini-anthologies.
La poétique du collage littéraire s’inscrit elle aussi dans le paradigme de
l’intertextualité. La technique du collage «consiste à prélever un certain nombre
d'éléments dans des œuvres, des objets, des messages existants, et à les intégrer
dans une création nouvelle pour produire une totalité originale» (Groupe
µ 1978: 13). Cette technique consiste aussi « à faire cohabiter les éléments les plus
hétéroclites, et à utiliser éventuellement à cette fin toutes les formes de l’écriture
imitative : la citation, le pastiche, la parodie. [...] nous l’envisagerons
essentiellement dans ses conséquences textuelles : les effets d’incongruité auxquels
il aboutit, et qui sont le ressort du comique très particulier que provoque cette
nouvelle figure de l’écriture seconde » (Bouillaguet 1996 : 125). Si les théoriciens
insistent sur l’effet comique c’est par ce que le collage en tant que genre moderne
est une création surréaliste et le comique, l’humour, l’ironie et la parodie ont été
des stratégies majeures dans cette poétique (on a déjà vu que, dans le cas du centon
antique, la dimension ludique n’était pas obligatoire).
La continuité entre l’avant-garde historique et le postmodernisme est
d’autant plus visible dans les textes de Simona Popescu. Parmi ses collègues de
génération, elle est celle qui a dédié beaucoup de temps et d’énergie à l’étude du
surréalisme, étant d’ailleurs pour quelques années l’amie et le disciple du poète
surréaliste roumain Gellu Naum (cf. Popescu 2002, 2004).
Apparemment, il n’y a rien de plus facile et mécanique que la juxtaposition
de fragments prélevés des textes appartenant à plusieurs auteurs. Annick
Bouillaguet admet qu’au premier niveau, cette pratique « satisfait peut-être » « au
plaisir de la collection » (1996 : 125). Pourtant, « une forme de création est
toutefois à l’œuvre dans le choix, le découpage, le détournement des sens
particuliers et leur réorientation vers une signification unique et nouvelle. […]Mais
l’originalité de l’œuvre au second degré tient également à un autre facteur qui reste
à envisager : la façon dont s’opère l’assemblage, le contact entre le texte d’accueil
et le fragment qui s’y trouve inséré» (Ibidem : 124).
Alors, le centon, qui a été pratiqué (et il l’est, encore) depuis l’Antiquité peut
être considéré une proto-variété du collage. Les vers qui composaient les centons
étaient découpés d’un certain auteur ou de plusieurs et ils devaient être recollés
d’une telle manière que le produit résulté n’ait rien en commun (thématiquement)
avec les textes-sources. Par conséquent, la recontextualisation et la resémantisation
Carmen POPESCU


150
sont des mots-clés dans la poétique du collage citationnel, dont l’enjeu est toujours
de produire quelque chose de nouveau à l’aide de matériaux préexistants.

6. La stratégie citationnelle de Simona Popescu
La stratégie ou même la méthode citationnelle développée par l’écrivain
roumain Simona Popescu implique plusieurs niveaux de complexité : il y a une
poétique, mais aussi une rhétorique de la citation, utilisée en tant que « trope »
(mais pas du tout réductible à un ornement facile) et également en tant que moyen
persuasif, argumentatif.
Comme procédé poétique, la citation est spécifique pour les paradigmes
modernes et postmodernes (cf. Diepeveen 1993, Gregory, 1996); elle a substitué,
en quelque sorte, l’allusion, qui depuis longtemps était considérée plus propre, plus
adéquate à la poésie. Mais le paradigme postmoderne a besoin en particulier de la
force illocutoire déployée par l’insertion du discours étranger. Les motivations
possibles sont multiples : on cite parce qu’on veut emprunter quelque chose de
l’autorité de la source, ou pour nous délimiter un espace personnel dans la texture
du déjà-dit, ou pour renoncer, pour le moment, aux prérogatives de l’originalité et
de la propriété des mots ou des idées.
C’est sur le jeu très fin entre ré-énonciation et renonciation (cf. Compagnon
1979 : 40) que s’appuie la force expressive du procédé citationnel dans Travaux en
vert. La ré-énonciation implique aussi une renonciation dans le sens que l’auteur
qui cite renonce, en quelque sorte, à soi-même et à ses prétentions de propriétaire
du texte, etc. et laisse la place au discours autre et à autrui ; il s’efface un peu
devant l’autre et sa voix différente.
En invoquant Fernando Pessoa avec ses « hétéronymes », l’auteur affirme
que, tandis qu’il « fuyait » lui-même, celui-ci devenait de plus en plus lui-même
(Popescu 2006 : 220). Ce commentaire fonctionne comme un « interprétant »
intertextuel pour sa propre poétique polyphonique. L’intertextualité n’a pas
réellement remplacé l’intersubjectivité, en dépit de ce qu’affirmait Julia Kristeva
(1969 : 113).
De l’autre côté, si on pense aux théories d’Harold Bloom (1973) concernant
« l’inquiétude de l’influence », on pourrait dire que la manière de traiter le discours
rapporté (telle que Simona Popescu la propose) est l’antinomie parfaite et en même
temps la « catharsis» de cette émotion plutôt négative décrite par le critique
américain. Et cette générosité regarde non seulement les citations littéraires, mais
aussi le discours rapporté proprement dit. Dans ses poèmes et ses livres (Plicty -
Ennui, Nuit ou Jour, Travaux en vert), Simona Popescu a recours à la méthode
pseudo-journalistique ou sociologique de « l’interview ». Les « sujets » sont des
élèves, des étudiants et des amis qui donnent leur opinion sur un thème
quelconque : l’ennui (Plicty, Popescu 2004 : 36-66), le rêve (Nuit ou Jour, 1998),
la (lecture de la) poésie (Travaux en vert, 2006).
La dimension polémique des Travaux en vert (par rapport aux idéologies
littéraires) est très marquée. Dans un contexte postmoderne, la distorsion ironique
et parodique de la citation est un procédé habituel, et elle peut affecter soit le
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

151
signifiant soit le signifié de l’original (mais, aussi, les deux). Par exemple le cliché
(ou le topos, lieu commun) « Memento mori », est devenu, dans la reformulation
de Simona Popescu, « Memento vivere » : un nouveau slogan, répété plusieurs fois
au cours du livre. Ce renversement sémantique fonctionne comme axe d’une
nouvelle philosophie existentielle et, à la fois, d’une nouvelle poétique. Parce que,
dans sa conception, la poésie n’est pas un genre littéraire, mais une forme d’exister,
de vivre intensément, de connaître, de jouir et aussi d’apporter de la joie aux autres.

7. Conclusions
Le centon et le collage sont donc des genres citationnels, mais la logique
intertextuelle qui les informe est assez différente (Baetens 2005 : 182), en fonction
de l’idéologie littéraire de chaque époque (ou, autrement dit, en fonction de la
conception dominante sur la littérarité ou, dans notre cas, la poéticité).
La pratique du collage ne pourrait être séparée de la crise du sujet profilée
sur le fonds de l’atmosphère avant-gardiste, et de certaines conceptions concernant
l’impersonnalité créatrice, tout comme le centon antique ne pourrait être conçu
distinctement par rapport au type de culture qui lui a donné naissance - une culture
homogène, logocentrique, partiellement orale et s’appuyant sur la mémorisation
des auteurs étudiés.
À l’époque de la culture typographique et puis électronique, le centon ne
pourrait jamais avoir le même impact, simplement parce qu’il cesse d’être une
performance mnémotechnique, prosodique et rhétorique. Trop facile à réaliser, la
concaténation des citations littérales n’est employée que dans des situations
extrêmes, comme dans le cas en discussion, où elle est subsumée à une conception
littéraire très sophistiquée et provocatrice, néo-avant-gardiste.
La nécessité d’une réévaluation linguistique (et surtout pragmatique) de la
catégorie du genre/architexte dans le contexte de la poétique postmoderne est la
plus importante conclusion de cette étude. Les genres et les sous-genres sont, à vrai
dire, des configurations intertextuelles complexes qui font appel à une compétence
lectoriale spécifique.

NOTES

*
Cet article est financé par le CNCSIS – UEFISCSU, projet de recherche PNII – IDEI, code
381/2008, contrat no. 757/19.01.2009, Postmodernismul poetic românesc. 1980-2010. O
abordare semio-pragmatică şi cognitivă. Directrice: prof. univ. dr. Emilia Parpală.
1
« Hush, hush..., / trecu aproape nevăzut peştele-căluţ. »
2
« Send to Anca : Multam pentru latini. Era dur sa fii poet pe vremea astora ! [...] Se pare ca tipii
scriau si pe ziduri, erau maniaci : Admiror, o paries, te non cecidisse ruinis /qui tot scriptorum
taedia sustineas. »
3
« Perlege hoc etiam, si operae est, frivolum et nullius pretii opusculum, quod nec labor excudit nec
cura limavit, sine ingenii acumine et morae maturitate. Centonem vocant, qui primi hac
concinnatione luserunt. Solae memoriae negotium sparsa colligere et integrare lacerata, quod
ridere magis quam laudare possis. »


Carmen POPESCU


152
BIBLIOGRAPHIE

Angenot, Marc, « Idéologie/ Collage/ Dialogisme (fragment d'une théorie de la
parole polémique », Collages, Revue d'Esthétique, no. 3-4/1978. (Angenot
1978)
Ausonius, Cento nuptialis, http://www. forumromanum. org/literature
/ausonius_cento.html.
Authier-Revuz, Jacqueline, « Hétérogénéité montrée et hétérogénéité constitutive:
éléments pour l’approche de l’autre dans le discours », DRLAV, No.
26/1982, pp. 91-151. (Authier-Revuz 1982)
Authier-Revuz, Jacqueline, « Hétérogénéité(s) énonciative(s) », Langages, 19 (73)
/1984, pp. 98-111. (Authier-Revuz 1984)
Baetens, Jan, Romans à contraintes, Amsterdam, Rodopi, 2005. (Baetens 2005)
Barthes, Roland, Théorie du texte, Enciclopaedia Universalis, vol. 15, 1968.
(Barthes 1968)
Bloom, Harold, The Anxiety of Influence. A Theory of Poetry, New York, Oxford
University Press, 1973. (Bloom 1973)
Bouillaguet, Annick, L’écriture imitative. Pastiche, parodie, collage, Paris,
Éditions Nathan, 1996 (Bouillaguet 1996)
Compagnon, Antoine, La seconde main ou le travail de la citation, Paris, Éditions
du Seuil, 1979. (Compagnon 1979)
Diepeveen, Leonard, Changing Voices: The Modern Quoting Poem, Michigan,
University of Michigan Press, 1993. (Diepeveen 1993)
Dobrescu, Caius, Satira a inviat !, dans la revue Vatra, année XXIV, no. 281, août
1994 (Referinţe critice à Simona Popescu, Juventus şi alte poeme -
antologie, Pitesti, Paralela 45, 2004, p. 245). (Dobrescu 1994)
Frye, Northrop, Anatomia criticii, în româneşte de Domnica Sterian şi Mihai
Spăriosu, Bucureşti, Editura Univers, 1972. (Frye 1972)
Genette, Gérard, Introduction à l’architexte. Fiction et diction, Paris, Éditions du
Seuil, 1979. (Genette 1979)
Genette, Gérard, Palimpsestes. La littérature au second degré, Paris, Éditions du
Seuil, 1982. (Genette 1982)
Gregory, Elizabeth, Quotation and Modern American Poetry. “Imaginary Gardens
with Real Toads”, Houston, Texas, Rice University Press, 1996. (Gregory
1996)
Groupe µ, « Douze bribes pour décoller (en 40.000 signes) », Collages, Revue
d'Esthétique, no. 3-4/1978, p. 13. (Groupe µ 1978)
Hassan, Ihab, The Postmodern Turn. Essays in Postmodern Theory and Culture,
Columbus, Ohio University Press, 1987. (Hassan 1987)
Hutcheon, Linda, A Theory of Parody. The Teachings of Twentieth Century Art
Forms, New York, Methuen, 1985. (Hutcheon 1985)
Hutcheon, Linda, A Poetics of Postmodernism. History, Theory, Fiction, New
York, Routledge, 1988. (Hutcheon 1988)
LE CENTON, LA SATIRE MÉNIPPÉE ET LE COLLAGE,
REPÈRES ARCHITEXTUELS DANS LE POSTMODERNISME ROUMAIN

153
Jameson, Fredric, Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism,
Durham, Duke University Press, 1991. (Jameson 1991)
Juvan, Marko, “Generic Identity and Intertextuality”, CLCWeb: Comparative
Literature and Culture, 7.1/ 2005: http://docs. lib. purdue. edu/ clcweb
/vol7/iss1/4. (Juvan 2005)
Kristeva, Julia, Sémeiotikè : recherches pour une sémanalyse, Paris, Éditions du
Seuil, 1969. (Kristeva 1969)
Maingueneau, Dominique, Pragmatică pentru discursul literar. Enunţarea
literară, traducere de Raluca-Nicoleta Balaţchi, Iaşi, Institutul European,
2007. (Maingueneau 2007)
McGill, Scott, Virgil Recomposed : The Mythological and Secular Centos in
Antiquity, American Classical Studies 48, Oxford, Oxford University Press,
2005. (McGill 2005)
Parpală-Afana, Emilia, Poezia semiotică. Promoţia 80, Craiova, Editura Sitech,
1994. (Parpală-Afana 1994)
Petitjean, André, « Pour une problématisation linguistique de la notion de genre :
l’exemple du texte dramatique », VI Congrès des romanistes scandinaves,
Copenhague, 2005, pp. 1-20, http://209.85.135.104. (Petitjean 2005)
Riffaterre, Michael, « La syllepse intertextuelle », Poétique, n
o
40/1979a, pp. 496-
501. (Riffaterre 1979a)
Riffaterre, Michael, « Sémiotique intertextuelle: L'Interprétant », Revue
d’Esthétique, n°12/1979b, pp. 128-150. (Riffaterre 1979b)
Rosier, Laurence, Le discours rapporté: histoire, théories, pratiques, Paris,
Éditions Duculot, 1999. (Rosier 1999)

SOURCES

Popescu, Simona, Noapte sau zi. Poem, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998.
(Popescu 1998)
Popescu, Simona, Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. (Popescu 2002)
Popescu, Simona, Juventus şi alte poeme, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004a.
(Popescu 2004a)
Popescu, Simona, Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, Piteşti, Editura Paralela 45,
2004b. (Popescu 2004b)
Popescu, Simona, Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2006. (Popescu 2006)

ABSTRACT

Starting from the commonplace that postmodernism challenges standard
generic distinctions, I argue that the cento (a type of quotational genre inherited
from Late Antiquity), the Menippean satire and the collage (with another surrealist
version called “cadavre exquis”) are three architextual components of Simona
Carmen POPESCU


154
Popescu’s heteroclite opus called Green Care Works or My Plea for Poetry (2006).
All these three sub-genres are intertextual and interdiscursive configurations,
generating dialogism and polyphony.
In my article, the issue of genre is approached mainly from a pragmatic
perspective. In Simona Popescu’s book, the reader is invited to recognize and enjoy
the profusion of intertextual devices displayed by her (meta)poetic postmodern
experiment.

Key words: architext/genre, collage, postmodernism

































LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR,
TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE DE
(TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

Daniel RAICHVARG
Université de Bourgogne, France


« À qui parle-t-on ? » est une question qui traverse classiquement les études
théâtrales. Mais, quand les sciences pointent leur nez sur la scène – via le texte ou
via la dramaturgie –, cette question prend un tour particulier. Parce qu’il s’agit de
sciences, précisément, et que, quand il s’agit de sciences, d’une manière ou d’une
autre, les spectateurs, nous tous, serions-nous « des destinataires incertains » et
« des destinataires entravés » ? Car, si « les fantômes du passé s’évanouissent
devant la Science qui domine le Siècle », comme l’écrivait un auteur de la fin du
XIXe siècle
1
, d’autres fantômes qui peuplaient la scène du théâtre et, peut-être, la
scène du savoir, s’évanouissent aussi à partir des années 1930, lorsque, pur produit
de la science et de sa cousine la technique, la lumière électrique commençait à
illuminer la scène et à faire des spectateurs de nos jours, des gens bien éclairés
mais qui voient moins bien
2
. À qui parle le théâtre de sciences ? À des sourds-
assourdis et à des aveugles-aveuglés ? Peut-être. Peut-être pas !
La question prend, en effet, encore un autre sens avec le théâtre
contemporain. Signe de nos temps définitivement technoscientifiques
probablement, le corpus de pièces de théâtre de technosciences
3
de ces quarante
dernières années est imposant. Il accompagne les ruptures dans les relations du
Monde à une de ses productions, ces fameuses technosciences
4
. Aux « majeures »,
comme la Vie de Galilée (Brecht), Zoo ou l’assassin philanthrope (Vercors) et le
Dossier Oppenheimer (Vilar), fait suite un répertoire qui continue d’être en rapide
croissance avec les séries de Jean-François Peyret (Les Variations Darwin, 2004),
The disappearing number de Simon Mc Burney, récemment (2006)
5
.
On pouvait avancer en posant quelques questions a priori à toutes ses
pièces : La science représente-t-elle un arrière plan à l'action, déclenche-t-elle
l'histoire, est-elle le pivot central de la pièce ? Quel rôle joue le scientifique dans la
pièce, apparaît-il dans son champ de travail ou dans son milieu familial, privé ?
Comment dialogues et discours scientifique s’enchaînent-ils, quelles sont les
caractéristiques linguistiques du discours scientifique (images rhétoriques, types de
phrases...)? Cependant, l’interrogation sur les figures de prise en compte du
destinataire-spectateur nous paraît à privilégier. En effet, le théâtre de sciences et
de technosciences fait désormais partie des dispositifs de vulgarisation des sciences
et des technosciences. Il convient donc de replacer la question du théâtre de
technosciences dans les modèles qui orientent les recherches sur la vulgarisation
6
.
Le “top-down and dissemination-oriented model”
7
, par exemple, est sous-tendu par
le postulat de l'indépendance et de l'antériorité de la production scientifique par
Daniel RAICHVARG


156
rapport à l'activité de communication et de divulgation. Avec, pour conséquence,
l'idée d'une fatale dégradation du message circulant, en terme de pertes, le “deficit
model” d'Irwin et Wynne
8
. Très prégnant, ce modèle qui conduit à s’interroger
banalement sur les savoirs en jeu
9
, ne permet d’interpréter ni le répertoire du
théâtre de technosciences, ni la scène du théâtre de technosciences
10
. Le modèle
auquel je me réfèrerais est le modèle dit de la pile Wonder. “Plus wonderful que la
pile Wonder, non seulement le discours ne s'use pas quand on s'en sert, mais il
augmente.”
11
Ce modèle, dans lequel la vulgarisation est interrogée pour les
images, les discours et les actions qu’elle fait produire, paraît pertinent pour
interroger une vulgarisation à fonction sociétale nouvelle : le destinataire, le
récepteur, appelons-le comme on le souhaite, devant, au final, devenir acteur de
technosciences - par la parole ou par le geste, par la réflexion ou par
l’implication… On comprend, dès lors, que les figures de prise en compte du
destinataire-spectateur dans le théâtre soient intéressants à considérer en ce qu’elles
permettent d’envisager son évolution.

Nous proposons trois figures, à partir de quelques-unes de ces pièces, prises
presque au hasard de rencontres :
– la préexistence du destinataire dans l’auteur – préexistence classique mais
qui prend une importance nouvelle quand il s’agit de technosciences,
– les mots, les expériences et les images en ce qu’elles convoquent des
imaginaires du destinataire,
– les recours à l’émotion en ce qu’ils installent des ruptures par rapport au
monde (des technosciences).

Les raisons, les mots, les images, l’émotion et… l’action, avec l’Inconnu
n°5 du fossé des fusillés du Pentagone d’Arras (Armand Gatti), Le retour
au désert (Bernard-Marie Koltès), Anthropozoo (Gildas Milin), Arcadia
(Tom Stoppard).

1. Auteur et savant, destinateur et destinataire
La logique d’écriture croise le fer avec les technosciences. « Disparition des
images, effacement des bribes narratives, rêve fanatique d'un théâtre sans
médiation », l’auteur franco-suisse Valère Novarina explique cette recherche du
mot sans narration et sans images, sans autre médiation avec le destinataire que lui-
même, dans un entretien
12
. « Quand j'étais petit, je lisais beaucoup l'encyclopédie
Quillet
13
, les pages consacrées à la science. Mes premiers textes étaient des
« théories » scientifiques. Je me fais parfois l'impression d'être un savant perdu ».
Savant perdu ? La filiation entre le travail d’écriture et la représentation de la
science, via le savant, est donc une donnée exprimée par l’auteur lui-même. Nous
devons donc le croire. Quand il écrit pour un destinateur, il écrit donc aussi, en
miroir et pour lui-même, sa propre représentation et sa propre relation à la science
et au savant, voire comment elles se sont construites : « Quand j’étais petit », « Un
savant perdu », « La science oui, c'est un domaine qui me fascine ». Jean-Noël
LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR, TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE
DE (TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

157
Fenwick (avec les Palmes de Schutz) explique, de son côté, la relation qui s’est
installée entre Marie Curie et lui-même
14
. De même, les ouvrages de Jean-François
Peyret montrent un corps à corps avec des figures du monde des savants et de la
science (Turing, Le traité des passions, Les variations Darwin, maintenant écrit à 4
mains, 2 scientifiques et 2 théâtreuses…).
Mais l’idée que les mots sont ainsi des expressions d’une théorie scientifique
convoque un autre grand dramaturge contemporain, Armand Gatti auquel Michel
Valmer a consacré de nombreuses pages après avoir mis en scène l’Inconnu n°5 du
fossé des fusillés du Pentagone d’Arras
15
. La mise en comparaison est intéressante
car elle démontre clairement la manière dont les mots jouent leur rôle de médiateur
avec la science et, donc, la nécessité de s’interroger sur l’importance des
représentations de l’auteur sur les sciences et les théories scientifiques. Citons, là
aussi, quelques extraits d’un entretien entre Michel Valmer (à la fois auteur
dramatique ET intervieweur pour le coup)
16
.

M.V. : Depuis la création à Strasbourg du spectacle Kepler, le langage nécessaire
devenu par la suite : Nous avons l'Art pour ne pas mourir de la vérité. F. Nietzsche, le
langage scientifique s'inscrit de manière récurrente dans l'écriture dramatique du poète
Armand Gatti. Pourquoi cette importance accordée au langage de la science, celle de la
physique quantique particulièrement ?
A.G. : On se heurte tout de suite au problème du mot, les mots qui sont là, les mots
qui vont donner existence à ce que vous entrevoyez de faire ou de ne pas faire, c’est-à-dire
organiser une fiction, créer un langage. Cela a été toute mon aventure avec Cavaillès : créer
un langage. Vous avez le langage philosophique, le langage mathématique, le langage
scientifique (ce n'est pas la même chose) et puis le langage littéraire ; quatre langages
agissant comme quatre points cardinaux sur la page blanche (...) et ces langages ne prennent
leur existence qu'à travers la poésie. Un mot, plus il est riche, plus il a de sens. Avec ces
incertitudes, c'est la guerre qui va s'ouvrir entre le langage déterministe - la cause qui
engendre l'effet - et le langage possibiliste. Le seul langage qui peut contrer le langage
déterministe, c'est la poésie. Mais c'est le langage déterministe qui règne en maître. Dire
autre chose que 4+4, ça fait 8, c'est être dans l'erreur. Avec le langage possibiliste on a 2+2
égale 8, ou 2+2 égale 4, 21, ou 2+2 égale 12 800, et, comme on n'est pas stalinien, on dit
même que 2+2 égale 4. C'est une possibilité parmi d'autres. Ça a été la base de cette
rencontre. A quoi aboutit le langage déterministe ? A une double invention de base : à
inventer Dieu et à inventer le fascisme. On vit en perpétuel fascisme. J'emploie le langage
possibiliste dans mes pièces pour amener de plus en plus de personnes à le parler, à le
vivre. »

La géométrie porte le déterminisme et la physique quantique, le
possibilisme. Le langage déterministe porte le langage du Fascisme et le langage
possibiliste porte le langage de la Résistance. Cette figure de Résistance envoyée
au destinataire du théâtre de technosciences est donc intimement liée à la position
du destinateur par rapport à l’objet même « technosciences ». Et Gatti exprime
l’implication du destinataire, comme sa propre implication, dans, par exemple,
« La Complainte du Chrysanthème qui pousse dans la guerre des mots ».

Daniel RAICHVARG


158
Ô Réalité
fleur du jour des morts
qui poussait jusqu’ici dans un univers divisé en pétales supposés objectifs
scientifiques
Ô Réalité
par quelle nécessité,
fleur de boutique artistique ou théâtrale considérée comme une déformation
ludique du chrysanthème en une tentative de le reproduire
Ô Réalité,
fleur du jour des morts
Te voilà maintenant univers multiple et parallèle
Te voilà, jardin à l’infini et dans ce jardin chrysanthème probable à centaine de
pétales mais tous hypothétiques et de surcroît ambigus et indéterminés
simultanément
Comme ondes et particules
La réalité comme la mise en scène est créée PAR SES PROPRES OCCUPANTS ».

La différence entre un Novarina et un Gatti est, semble-t-il, dans la fonction
de la science dans leur création langagière et dans la représentation de la science,
de la société, du politique que se font les deux auteurs. Le chrysanthème fait
fonction de mot-image : nous sommes les centaines de pétales mais en même
temps nous créons la réalité, comme occupants d’icelle. Bertrand Betsch intitulait
son mémoire sur Novarina : La créativité lexicale dans « Vous qui habitez le
temps » de Valère Novarina
17
. « Le Français a une formidable puissance
germinative. Il faut écouter l'intérieur des mots » dit Novarina. Gatti, lui, écoute la
mémoire des mots-images (le chrysanthème image de mort en Europe, mais de vie
en Chine). Il installe une relation par l’image et la mémoire, sans identification à un
personnage
18
. « Relativité lexicale » répond Gatti pour un appel à l’action
« science » : « La réalité comme la mise en scène est créée PAR SES PROPRES
OCCUPANTS ». À la vie et à la mort. Adam, dans Drame de la vie de Novarina,
dit : « D'où vient qu'on parle ? Que la viande s'exprime. » Justement, la viande de
Gatti s’exprime avec des mots-images, ses tripes pour l’action. Deuxième volet du
tryptique.

2. Mots et expériences, images et imaginaires
« L'action [d’Anthropozoo] prend place dans un futur proche lors d'un de ces
conflits soi-disant régionaux, mais déclarés au nom d'intérêts mondiaux, auxquels
nous sommes désormais habitués. Un commando anti-armée constitué de femmes
est arrêté. Les femmes sont enfermées dans le dernier sous-sol d'un site stratégique
appartenant à une entreprise militaire privée affiliée à l'armée « mondiale ». À leur
arrivée, les femmes, victimes de radiations et d'empoisonnement par armes
chimiques, sont soumises à une forte médication ainsi qu'à de nombreux tests.
Lorsque l'action commence, les femmes vivent sous terre depuis quatre semaines et
avalent des doses colossales de médicaments » pour transformer leur mémoire,
LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR, TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE
DE (TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

159
abolir leurs souvenirs, dixit Gildas Milin lui-même
19
. La 4
e
de couverture est
alléchante : le destinataire sera, sans aucun flou pour le coup, face à une nouvelle
œuvre du complexe scientifico-militaro-industriel. La 1
e
de couverture propose au
destinat aire-lecteur un autre signe désormais classique : la double hélice d’ADN,
devenue triviale, comme l’escalier de Bienvenue à Gattaca (moins triviale) ou les
modèles à boules trônant sur les paillasses dans les Experts à Miami, New-York
Vegas or Paris (hypertriviale)
20
. Cette double hélice est une adresse directe au
destinataire-lecteur et, même sans les mots de la quatrième de couverture, qui n’en
sont, finalement, qu’un développement. Cette double hélice et le titre invitent donc,
brutalement, à l’interrogation. Ils portent un sens au-delà de leur matérialité de
signes : ADN = inquiétude. « Destinataire, si on te met cela sous les yeux, c’est que
nous allons t’interroger ! » « T’instruire de technosciences ou sur les
technosciences ? »

Deux figures questions peuvent être sorties d’Anthropozoo.
- Par-ci, par-là, comme des marguerites dans un champ, des mots de
science : XRT19, L110, L116 (pour l’iode), la bacicline, FILB 8.
« Il y a quelques mois j’ai créé une substance pour l’armée, le FILB 8. Mais
je considère aujourd’hui que le FILB 8 représente un véritable danger » dit
Anna Adviso la neurologue chargée de suivre ces dames. Cela tombe bien :
puisque c’est pour l’armée, alors le FILB 8, on ne saura pas trop ce que sait.
Par contre on apprend plus loin qu’il agit sur la partie ventromédiane du
cortex préfrontal… Et, aussi : « Le rouge à lèvres avec des phéromones
masculines, vous en mettez ? » « Ça peut être utile, si vous sentez qu’il y a
trop de pression dans l’air entre vous, les humeurs, ça calme un peu » (p.
36).
On pourrait bien interroger l’auteur sur son choix de chiffres et de lettres
21
.
Le mot, dans notre interrogation sur le destinataire du théâtre de
technosciences, porte avec lui un cortège d’images. FILB, XRT et L ne sont
pas que des substances dont il convient de cacher la formule. Elles sont des
substances dont il convient aussi de cacher-montrer l’effet sur le
comportement. Bien plus, FILB 8 suit FILB 7 et anticipe FILB 9 : Anna
Adviso est à l’œuvre et perfectionne son arsenal pour intervenir sur les
différentes parties du cortex et, en particulier, pour le destinataire qui aura vu
Flight over the cuckoo’s nest, le lobe préfrontal, lobotomisé, cette fois-ci, en
douceur. Les phéromones ne sont pas présentes par leur formule. L’invite
est, pour le coup, plus explicite. Mais il est question de relations
implicitement sexuelles. Si FILB peut faire peur, tout destinataire masculin
et, peut-être, toute destinatrice féminine, rêve d’avoir sa bombe à
phéromones dans sa poche ou dans son sac à main. In case of…

Cette notion de « mot-image(s) » prend des formes variées dans le théâtre de
technosciences. On se souvient de l’installation du mot Zhébrydes dans On purge
bébé : Feydeau n’y allait pas par quatre chemins en explicitant les nouvellement
Daniel RAICHVARG


160
découvertes îles à travers une promenade dans le dictionnaire (que tout destinataire
a, enfant, expérimentée) et dans l’humour (base d’une certaine fonction
empathique, voire phatique)
22
. On peut aussi inviter sur cette scène-question : la
pomme dans le Cirque scientifique (une fausse vraie pomme) conviée par Madame
Loyale comme identification immédiate du scientifique Isaac Newton
23
, ou bien le
radium indissolublement lié à Marie Curie dans les Palmes de Mr Schutz et dans…
l’imaginaire des destinataires
24
.

- En interscène, Anna Adviso livre aux destinataires des « tunnels ». Seule,
elle décrit une expérience avec les rats. Elle s’interroge sur l’épistémologie du
modèle qu’elle utilise – passage du modèle animal au modèle humain. Elle est
nécessairement seule, sans ses cobayes féminins. Puisqu’elle est observatrice.
Seule, mais face à qui ? À qui s’adresse-t-elle ? On l’aura appris assez tôt : p. 8 à
11. Son public sur scène est un destinataire virtuel – une sorte de groupe de
discussions virtuel capable d’interpréter ses propres interrogations. Un destinataire
virtuel pour un spectateur de l’expérience, lui, bien réel. On se souvient alors du
dispositif de la Dispute (Marivaux, 1748). Le spectateur était convié à assister à
une expérience conduite en direct par deux scientifiques-expérimentateurs du
Siècle des Lumières, un Prince et sa courtisane. On y parlait aussi de manipulations
de comportement. Mais, autres temps autres mœurs, il s’agissait d’amour. De l’eau
fraîche par rapport à ce qu’expérimente le complexe scientifico-militaro-
industriel !! Astuce new age pour un siècle qui n’est plus celui des joutes
scientifico-galantes ? Le scientifique expérimente lui-même assisté par un
ordinateur. Mieux, il pense assisté par ordinateur épistémologue. Et le spectateur
est, de la même manière, amené à s’interroger sur cette science néo-expérimentale.
La technoscience saisie par le théâtre convoque ainsi une autre question : quelle
relation est-elle installée entre l’expérience, l’expérimentateur et le destinataire ?
Dans le cas d’Anthropozoo, l’auteur a fait le choix, comme Marivaux d’une
relation par double observation : on observe et l’expérience et la réflexion sur
l’expérience. Vercors dans Zoo ou l’assassin philanthrope ou Dominique Paquet,
dans Felida, offraient au spectateur l’expérience seule
25
. On imagine d’ailleurs que
cette relation pourrait évoluer si l’expérimentateur est un vrai savant, un savant
ayant existé (Pasteur !), ce qui peut perturber les mécanismes d’identification
26
et si
l’expérience a bien été conduite dans la réalité historique, comme la découverte du
radium dans les Palmes de Mr Schutz.

Dans cette dernière pièce, l’auteur choisit un autre modèle, celui de la leçon
par procuration avec un représentant sur scène des questionnements du public : il
choisit d’ailleurs une bonne pour installer une relation de distanciation par
l’humour du destinataire avec ses propres ignorances… Et le théâtre de
technosciences va jusqu’à la leçon par implication dans le cas de Epizoo (Marcelli
Antunez Roca
27
). Zoo ou l’assassin philanthrope, Epizoo, Anthropozoo… Peuplé
de zoos, le théâtre de technosciences invite le destinataire à se situer dans le zoo
humain et sa nouvelle jungle : les technosciences…
LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR, TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE
DE (TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

161
3. Émotion et action, destinataire et acteur
Le théâtre de technosciences est un théâtre d’action. Un théâtre politique. Le
Retour au désert de Bernard-Marie Koltès offre une nouvelle place à la Relativité
et aux relations qu’elle installe entre l’auteur et les sciences et entre le destinateur
et le destinataire
28
. Un passage retient l’attention de ce récit conçu comme un
enchevêtrement d’éléments chronologiques et rituels. Mais, comme l’a remarqué
Joëlle Gras, « il est bien difficile de dire en combien de temps se déroule Le Retour
au désert ». Il y a effectivement des jeux sur le temps, sur le temps et l’espace.
Prendre le risque de vivre, regarder plus large jusqu’aux étoiles, s’arracher à
l’attraction terrestre, refuser le poids de l’héritage et l’immobilité des racines («
Mes racines, quelles racines, je ne suis pas une salade », dit Mathilde). Dans la
scène 17, Édouard découvre la relativité du temps et de l’espace par le moyen d’un
grand saut dans le vide. Il est seul face au spectateur, destinataire de ses mots (sur
la science nouvelle, Relativité), de son action (le saut) et de son arrachement à son
destin (l’émotion). Le texte jouant en alternance la relation entre l’ancien et le
nouveau, le certain et l’incertain (“raisonnable” “exact”, “effectivement”…), l’arrêt
et le mouvement, la vie et la mort :

« La seule chose qui me trouble, c’est que personne, à ma connaissance, n’ait eu
l’idée de faire l’expérience avant moi. Mais sans doute les autres sont-ils trop
attachés à la Terre ; sans doute personne n’a envie de se retrouver dieu sait où dans
l’espace ; sans doute les habitants de cette planète s’attachent-ils à leur planète avec
leurs mains, les ongles de leurs pieds, leurs dents, pour ne pas la lâcher et qu’elle ne
les lâche pas. Ils croient que leur alliance avec leur planète est irrémédiable, comme
les sangsues croient sans doute que c’est la peau qui les retient, alors que, si elles
lâchaient leurs griffes, tout cela se séparerait et voltigerait dans l’espace chacun de
son côté. Moi, j’aimerais que la Terre aille encore plus vite, je la trouve un peu
molle, un peu lente, sans énergie. Mais enfin, c’est déjà un début ; quand je me
retrouverai à quelques millions de kilomètres d’ici, en l’air, cela ira déjà mieux. En
douce, je largue les amarres. J’espère ne pas donner le mauvais exemple. J’essaie ; je
n’ai rien, rien à perdre. Deux secondes en l’air et tout ira bien. Je crois que cela va
marcher. Je crois les savants, j’ai foi en eux. J’espère que je n’ai pas oublié une loi.
Je vais le savoir ». Edouard prend son élan, saute et disparaît dans l’espace.

Le destinataire est dans l’intimité d’Edouard par la tension émotionnelle
construite depuis le début de la pièce. Sa disparition et l’évocation de la science
pour rendre possible cette disparition mettent ensemble les mots, la raison et
l’émotion. Les iconos et le logos de la science accentuent alors le pathos du
spectateur. Le spectateur souffre non de la science mais parce que la science est ici
un accélérateur émotionnel : le récit de la science a rencontré le récit de l’individu.
C’est le destinateur Koltès qui a trouvé dans la science les mots pour construire
l’émotion du destinataire. Qui, peut-être, aura envie d’accompagner Édouard dans
l’action.

Daniel RAICHVARG


162
Une logique d’action peut-elle être alors le viatique du théâtre de
technosciences ? Pas si possiblement. Une didascalie de la pièce Arcadia de Tom
Stoppard
29
souligne cette inquiétude…C'est pourtant une belle pièce. Tout le
monde le dit : l'administrateur général de la Comédie Française, l'adaptateur en
français – « Une échappée de lumière dans la grisaille du temps », écrit-il dans la
préface de la pièce publiée à Actes Sud, les critiques en général, le public en
particulier qui, pendant la pièce, n'arrête pas de rire aux mots toujours pile-poil, et
qui, après la pièce, n'arrête pas d'applaudir une mise en scène millimétrée où les
objets changent de siècle sans en avoir l'air et un ensemble d'acteurs en harmonie.
Il n'est pas si fréquent qu'une pièce traitant manifestement de science fasse son
entrée au répertoire de la Comédie. La Nouvelle Idole, pièce oubliée de François de
Curel en 1914, pour un court moment, à cause de la Guerre (la Grande), La Vie de
Galilée de Brecht... Car il y en a de la science dans Arcadia. Et, d'ailleurs, à la page
6 du programme concocté par la Comédie Française, on nous donne « deux ou trois
choses que l'on peut lire avant le spectacle » : des miettes de chaos, des maillons de
l'histoire de la pompe à vapeur de Newcommen, un Second principe (de la
Thermodynamique), une Flèche du Temps. Bigre : nous voilà savant, cher
destinataire (qui a acheté le programme, tout de même : il faut payer pour savoir !)
avant que le rideau ne se lève. Et quand il s'est levé, le rideau, avons-nous le temps
de repérer ce chaos, cette pompe, ce principe, cette flèche ? Avons-nous le temps
de mettre cela en mémoire et comment ? Ou bien ce chaos, cette pompe, ce
principe, cette flèche ne sont-ils pas là pour nous dire autre chose ? Mais alors quoi
? Tout se déroule dans la même maison, à 2 époques différentes : 1809 et 1999, si
l'on veut (en tout cas maintenant). Unité de lieu mais pas de temps car la flèche est
passée par les neurones des hommes de science et de Tom Stoppard. Sur cette
flèche, un événement. Cet événement, qui s'est déroulé chez les ascendants, devient
intrigue chez les descendants qui cherchent à savoir. Le spectateur, lui, assiste en
direct à cette recherche - ça rappelle la mise en place de La Dispute de Marivaux.
Un Marivaux qu'on aurait d'ailleurs croisé avec Fontenelle - pour les concepts - et
Conan Doyle - pour les indices.
Que dire de mieux ? De plus ? "On est charmé et convaincu par la positivité
des personnages, tous également astucieux, caustiques, plein d'humour et de
légèreté", écrit Philippe Adrien, le metteur en scène. C'est vrai, le public est sous le
charme. Le public rit. Faut-il vraiment rire ? Regardons Thomassina qui nous brûle
le corps - elle est belle - le cœur - elle est amoureuse - et le cerveau - elle invente
des objets mathématiques modernes - avant de... brûler elle-même : le soir de ses
dix-sept ans, après un doux baiser à son précepteur, elle monte avec un livre qu'il
lui offre et une bougie qu'il lui tend, elle l'attend. S'endort ? On ne sait. En tout cas,
elle est brûlée vive.
Mais pourquoi, après ça, le public rit-il encore de la même manière ?
Passons à Auguste. Auguste était le frère de Thomassina, il jouait, parlait, jouissait
de la vie. Gustave est son descendant (Auguste-Gustave : flèche du temps, quand tu
nous tiens...). Tom Stoppard ne donne pas d'indication à son propos, pas de
didascalie sauf pour nous dire que Gustave... ne dit rien. Le metteur en scène, en
LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR, TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE
DE (TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

163
fait un autiste. Bien joué. Quand Gustave fait le ver de terre au pied de celle qu'il
aime, le public rit encore. Quand Gustave a peur des cris, le public rit toujours.
La science et l'amour du début du XIXe avaient tué Thomassina. La science
et l'amour de la fin du XXe ont fait pire : ils ont rendu Gustave autiste. La névrose,
c'est ce qui nous protège de la folie. Gustave n'a plus de protection. C'est ça la
flèche du temps ? C'est ça la science ? Et si c'était le malheur qui était entré en
Arcadie dans le sillage de la science ? En voulez-vous une preuve ? Le portrait de
Thomas Blanchard, interprète de Gustave-Auguste, ne figure pas dans la galerie
des acteurs à la page 2 du programme concocté par la Comédie Française. Le
messager n'est ni entendu, ni vu. Il n'y a peut-être pas de quoi rire. Le destinataire,
depuis qu’il est plus éclairé, voit décidément moins bien
30
.

Une communication engageante a donc un certain mal à s’installer quand il
s’agit de technosciences. Cependant, ces pièces de théâtre de technosciences
montrent la nécessité de prendre en compte les imaginaires des auteurs et des
destinataires-spectateurs et la manière dont ils se traduisent et interagissent dans les
dispositifs de vulgarisation. De même, elles montrent aussi la fonction jouée par
l’émotion à la fois dans leur création et dans leur réception. Imaginaire et émotion,
deux valeurs finalement peu considérées dans des recherches sur la vulgarisation
souvent dominée par la place des savoirs et de la raison. Le théâtre de
technosciences ? Plus wonderful que la pile Wonder.

NOTES

1
Paul Richer, Dialogue sur l’Art et la Science, 1897.
2
Dans la revue Arts et Métiers graphiques, numéro spécial L’Homme, l’Électricité, la Vie, en pleine
exposition universelle de 1937 dont le thème était précisément « l’électricité au service des
Hommes », Louis Jouvet retraçait l’histoire « de l’apport de l’électricité au théâtre et au
music-hall » : « À l’époque des quinquets, des lumignons, des torches de résine et des nuages
de lycopode en poudre, écrit-il, les ombres créaient les fantômes mêmes de la pièce, ces
fantômes errants dont le metteur en scène moderne cherche à peupler les coulisses par des
moyens artificiels », à tel point que « si l’on établissait une équivalence, de même que l’on a
dit du parterre, quand on lui donna des banquettes : “Depuis qu’il est assis, il est amorphe”, on
pourrait peut-être dire des spectateurs de nos jours : “Depuis qu’ils sont bien éclairés, ils
voient moins bien”. »
3
Qu’on nous pardonne cette nouvelle catégorie. Mais des études comme celle de Bernadette
Bensaude-Vincent (Les Vertiges de la Technoscience) ou de Jean-Yves Goffin (Regards sur
les technosciences) en montrent bien la nécessité.
4
De même que le cinéma qui en est aussi un porteur très explicite de ces nouvelles relations
mondiales et mondaines : on peut voir, en 1968, 2001 Space Odyssee, mais en 1973, Soylent
Green ou, plus tard, Le jour d’après. La crise de l’énergie et les peurs du Nucléaire sont
passées par là.
5
Pour limiter ce corpus aux pièces publiées, critère comme un autre d’entrée de la pièce dans le
répertoire.
6
Voir, entre autres, Raichvarg (1993) et Valmer (2005).
7
Irwin & Wynne (1996), Introduction, in Misunderstanding science ? The public reconstruction of
science and technology, sous la direction de Irwin, A. & Wynne, B., Cambridge University
Press, p. 9.
8
Ibidem, p. 9.
Daniel RAICHVARG


164
9
Canguilhem (1961) dans « Nécessité de la diffusion scientifique », Revue de l'Enseignement
supérieur. 3. p. 5 en déduisait même, “une sorte de casuistique en déontologie scientifique :
dans quels cas et pour quelles fins une perte de savoir par diffusion du savoir vaut-elle d'être
acceptée ? »
10
Voir Raichvarg (1993) et Valmer (2005).
11
Cassin (1990).
12
Le Matricule des Anges, octobre-novembre 1993.
13
Voilà le dictionnaire sous sa forme encyclopédique. Voir plus loin une autre forme d’usage du
dictionnaire (note 22).
14
Fenwick (1989).
15
Voir aussi l’événement Gatti organisé par l’Université de Franche-Comté et publié sous le titre :
Armand Gatti, l’Arche des langages (EUD, 2004).
16
On notera que la technique de l’entretien est ici nécessaire pour aborder cette question. Voir
Valmer (2005 : 123-128).
17
Mémoire de maîtrise de Lettres modernes, directeur de recherche : J.F. Peyret, Paris III, 1993-
1994). On notera encore que l’auteur-dramaturge de science, J.-F. Peyret, devient, comme M.
Valmer interrogateur ce cette question.
18
La mise en personnage et la relation d’identification peuvent d’ailleurs avoir des effets pervers
comme on peut le voir avec la convocation sur scène d’une des filles de Galilée (Raichvarg
(1992)).
19
Milin (2003). Anthropozoo. Actes Sud, 2003.
20
CSI : le monde entier est une Crime Scene Investigation !
21
Toutes les données sont bonnes à prendre dans le théâtre de technosciences. Ainsi, « bacicline
évoque-il la « bacicoline » (un collyre) ? Peut-être. Un collyre permet d’y voir plus clair…
22
Feydeau bouvard-pécuchétise ! Remarquons que le dictionnaire n’a pas le même effet d’écriture sur
Feydeau que sur Novarina !!! Il est vrai que l’Encyclopédie est une certaine représentation
raisonnée des savoirs alors que le dictionnaire n’en est qu’une représentation plate.
23
Raichvarg, Valmer (2001). L’interprétation : entre élucidation et création. Le Petit cirque
scientifique. Texte dactylographié, déposé à la S.A.C.D. Mise en scène de Michel Valmer et
joué à a Cité des Sciences et de l’Industrie (1998-1999).
24
Fenwick (1989).
25
Paquet (2009).
26
N’est pas Pasteur qui veut !
27
Chaumier (1998).
28
Isabelle Barbéris, dans ce même ouvrage, reviendra plus longuement et plus savamment sur Koltès.
29
Pièce publiée chez Actes Sud en 1998 et jouée à la Comédie Française la même année.
30
D’autres figures soulèvent la question du destinataire dans le théâtre de technosciences, comme les
objets et le décor d’une façon générale, personnages importants de ce théâtre – le décorateur
des Palmes de Mr Schutz a aussi reçu un Molière en 1993 –, et la mise en espace elle-même –
comme dans le cas de Copenhague de Michael Frayn (1998) où l’espace de l’atome travaille
l’incertitude de la situation.

BIBLIOGRAPHIE

Canguilhem, G., « Nécessité de la diffusion scientifique », Revue de
l'Enseignement supérieur, 3, 1961. (Canguilhem 1961)
Cassin, Barbara, « Le lien rhétorique », in Philosophie, 1990, 28. (Cassin 1990)
Chaumier, S., « Les affres du cybermartyre : notes à partir d’une prestation peu
ordinaire », in Alliage, 40, 1996, pp. 117-118. (Chaumier 1998)
Fenwick, J.-N., « Le radium en scène », in Alliage, 2, 79-86. (Fenwick 1989).
LE DESTINATAIRE-SPECTATEUR, TERRA INCOGNITA DU THÉÂTRE
DE (TECHNO-)SCIENCES CONTEMPORAIN

165
Fenwick, J.-N., Les Palmes de Mr Schutz. L’Avant Scène Théâtre, 1989. (Fenwick
1989).
Irwin, A. & Wynne, B., Misunderstanding science ? The public reconstruction of
science and technology, Sous la direction de Irwin, A. & Wynne, B.,
Cambridge University Press, 1996. (Irwin & Wynne 1996)
Milin, Gildas, Anthropozoo, Actes Sud, 2003. (Milin 2003)
Paquet, D., « La Double vie de Félida », in Psychologie clinique, 27, 2009, pp. 48-
63. (Paquet 2009).
Raichvarg, D, « La Fille de Galilée : dramaturgie et scientisme », Alliage, 13,
1992, pp. 49-61. (Raichvarg 1992)
Raichvarg, D., Sciences et spectacle, figures d’une rencontre. Nice, Z ‘éditions,
1993. (Raichvarg 1993)
Raichvarg, D., Valmer, M., « Figures de cirque versus figures de science », Études
de Communication, 24, pp. 41-55. (Raichvarg, Valmer 2001)
Valmer, M., Le Théâtre de sciences, Paris, CNRS éditions, 2005. (Valmer 2005).

ABSTRACT

The science theater is a sign of our technoscientific era, since the 1970’s: the
list of theater plays dealing with technosciences has been on the increase, a trend
going with new worldwide relationships and breaking-off Society is having with
the so-called technosciences. So it implies to question models underlying research
on popularization of sciences and the relations between science and society.
Considering the theater audience's specific status, such plays raise new issues and
allow us to understand how the general public of popularization could turn into
social actors of these technosciences.

Key words: popularization of technosciences, general public, engaging
communication















CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE
DE LA LANGUE ROUMAINE
*


Gabriela SCURTU


1. Introduction
Le vocabulaire néologique de la langue roumaine moderne a un caractère
profondément hétérogène qui est dû à sa constitution sous l’influence de plusieurs
langues: le néogrec, le russe, l’allemand, le français et, les derniers temps,
l’anglais. La physionomie latine du roumain, les affinités spirituelles avec la
romanité occidentale ont déterminé l’ouverture toute naturelle de cette langue vers
la réception permanente des néologismes d’origine romane, notamment française.
L’importance de l’influence française pour la redéfinition de la physionomie néo-
latine du roumain, dans l’aire de la romanité sud-est européenne, est un fait
incontestable qui a fait l’objet de nombreuses études portant sur des aspects des
plus variés tels que: l’aspect quantitatif de cette influence dans le vocabulaire
général ou dans les lexiques spécialisés, les étapes de pénétration des mots
d’origine française, le problème de l’adaptation des emprunts au système
phonétique, orthographique ou morphologique du roumain, les domaines de
manifestation de ces termes, leur évolution sémantique dans la langue réceptrice,
etc.
Les études portant sur la problématique de l’emprunt lexical suivent, en
principe, deux types de démarches: une démarche descriptive qui s’attache à
classer les emprunts selon des critères formels et sémantiques et une autre
diachronique, qui remonte la filière de l’emprunt (étymologie: simple, multiple,
directe, indirecte, voie de pénétration, etc.). Les deux s’entremêlent, le plus
souvent, pour offrir une image d’ensemble sur ce phénomène particulièrement
complexe qu’est le contact linguistique réalisé par l’emprunt.

2. L’influence française
Une appréciation de l’influence globale qu’une langue peut exercer sur une
autre (en nous limitant strictement au domaine du lexique), pourrait prendre en
compte les aspects suivants:
a) Les emprunts (envisagés au sens d’«unité acquise à travers un processus
d’intégration d’une unité lexicale appartenant à une autre langue» (Buchi 2010: 5),
à partir du xénisme à l’unité assimilée. On distingue à cet égard, dans le cadre de
l’influence française:
(i) des mots à étymon français bien établi, par exemple: jurnal (du fr.
journal); urgenţă (du fr. urgence);
(ii) des mots a étymologie multiple, y compris française, par exemple:
pasional (du fr. passionnel, lat. passionalis), standard (du fr., angl. standard);
CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE DE LA LANGUE ROUMAINE

167
(iii) des mots pour lesquels les dictionnaires proposent d’autres étymologies,
mais renvoient également au français, par exemple: uzufructuar (du lat.
usufructuarius, cf. fr. usufruitier), palat (du lat. palatum, it. palato, cf. fr. palais);
(iv) des dérivatifs, par exemple: neo- (du fr. néo-), uni- (du fr. uni-).
b) D’autres catégories à travers lesquelles se manifeste l’influence française
sont:
(i) les mots calqués sur le français:
- soit en ce qui concerne le sens (par exemple undă, hérité du lat. UNDA,
mais avec le sens de «propagation d’une oscillation …» d’après le fr. onde);
- soit en ce qui concerne la forme (par exemple ultramodernist, formé de
ultra- + modernist, d’après le fr. ultramoderniste);
(ii) les dérivés formés sur le terrain de la langue roumaine à partir d’une base
empruntée (et la difficulté qu’il y a de dissocier entre les mots dérivés formés en
roumain ou empruntés tels quels au français; v. infra 5.2.).
À cela s’ajoutent d’autres situations qui ne feront pas l’objet de cet article,
telles que l’emprunt phonétique et / ou graphique – lié étroitement à celui lexical
(par exemple nescafé, bleu), l’emprunt syntaxique (les phénomènes d’interférence
syntaxique et phraséologique), etc.

3. Études sur l’importance de l’influence française
Le statut des éléments lexicaux d’origine romane a été étudié et mis en
évidence dans le cas du roumain par des études soit ponctuelles, portant sur
l’œuvre d’un certain auteur ou dans un style fonctionnel, soit globales, à partir de
traductions ou d’ouvrages lexicographiques. Certains de ces ouvrages présentent
également un intérêt théorique et méthodologique par les précisions qu’ils
apportent ou par les directions de recherche qu’ils ouvrent. Une mention spéciale
doit être faite pour les études de statistique sur l’élément lexical d’origine
française (souvent dans un contexte général ou roman).
3.1. Se référant à l’ensemble du fonds lexical néologique, Th. Hristea (1984)
l’a évalué à approximativement 50.000 mots, en excluant les termes techniques et
scientifiques, de stricte spécialité. Ceux-ci ont été pris en compte, entre autres, par
Dimitrie Macrea (1982), qui, en s’occupant de l’étude des néologismes à étymon
français, remarquait le fait que 27% sur l’ensemble des termes techniques et
scientifiques sont issus du français. Cependant en cumulant le montant des termes
que le roumain doit uniquement au français avec les termes à étymologie multiple,
le chercheur a obtenu un total de 73,39%.
3.2. À son tour, Florica Dimitrescu (1994) a étudié les 3.749 néologismes
enregistrés dans le DCR (1982), dictionnaire qui comprend des mots entrés en
roumain après 1960, termes rencontrés notamment dans la presse (parce qu’elle a
le rôle de refléter des langages hétérogènes). La conclusion la plus importante de
cette étude porte sur le fait que la place des éléments d’origine romane vient en tête
de toutes les autres influences, la place centrale revenant au français, suivi, mais à
une distance respectable, d’autres langues (italien, espagnol, portugais et latin
littéraire), alors que la toile de fond est tissée des mots du fonds traditionnel de la
Gabriela SCURTU


168
langue roumaine, à savoir: français - 715 mots; italien - 70; espagnol - 18; latin -
16; portugais - 2. Ce qui, rapporté à l’ensemble des mots enregistrés dans le
dictionnaire, représente, pour le français, un pourcentage de 19,3%; si l’on y ajoute
les autres éléments romans, la proportion s’élève à 21,3%. Tous ces éléments
latino-romans, avec un pourcentage supérieur à 21% renforcent le caractère roman
de la langue roumaine, contribuant ainsi à la reromanisation de son lexique.
3.3. Enfin, nous voulons mentionner une autre étude pertinente pour le sujet
pris en discussion, réalisée, dans un contexte roman, sous la coordination de
Marius Sala, le Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice (VRLR 1988),
ouvrage avec une valeur fonctionnelle toute particulière, qui se propose de dresser
l’inventaire des unités lexicales représentatives pour l’ensemble du vocabulaire, en
appliquant les mêmes critères de sélection, à savoir: l’usage, la richesse sémantique
et la force dérivative. Le vocabulaire représentatif de la langue roumaine (VRR) est
formé de 2.581 mots. Leur analyse du point de vue étymologique fait ressortir une
grande variété des classes étymologiques, dont 5 seulement sont plus riches,
totalisant 89,16% sur l’ensemble du VRR: 1. l’élément latin hérité: 782 = 30,29%;
2. les créations lexicales sur le terrain du roumain: 637 = 24,68%; 3. les mots à
étymologie multiple: 457 = 17,70%; 4. les mots d’origine slave: 233 = 9,02%; 5.
les emprunts au français: 193 = 7,47%. Mais le nombre des emprunts au français
augmente considérablement, atteignant 22,12% et occupant la 3
ème
position, en y
ajoutant les 378 mots à étymologie multiple (dont aussi française).
3.4. Le groupe de recherche FROMISEM a réalisé un glossaire d’emprunts
lexicaux au français, représentant la première tentative de constitution d’un corpus
de mots d’origine française, à partir des termes enregistrés dans le dictionnaire
explicatif le plus usuel de la langue roumaine, le DEX (1998), dans sa variante
électronique, le DEX on line. Il permettra de réaliser une statistique sur l’ensemble
des élémentx lexicaux à étymon français dans la langue roumaine (mots d’origine
française exclusive et mots à étymologie multiple, y compris française), ainsi que
sur la force dérivative de ces éléments (par exemple autour de l’entrée
SOFISTICA, vb. - du fr. sophistiquer - sont groupés les dérivés: sofisticare, s.f.,
sofisticat, -ă, adj., nesofisticat, -ă, adj., desofisticare, s.f. et ainsi de suite).
Le grand nombre de lexèmes enregistrés dans le corpus indique l’influence
extraordinaire qu’a eue le français pour la constitution du fonds lexical de la
langue roumaine, influence qui s’est manifestée pratiquement dans tous les secteurs
du vocabulaire. En effet, la terminologie scientifique et technique, sociale,
politique, administrative, juridique, économique, artistique n’est plus à concevoir
aujourd’hui sans l’apport quantitatif, mais aussi qualitatif, des mots d’origine
française
L’appréciation du grand linguiste suédois Alf Lombard à cet égard doit
constituer un point de repère pour les spécialistes quand ils parlent de
l’individualité très marquée dont le roumain fait preuve dans le cadre de la
romanité. Nous citons Sanda Sora (2006: 1728): «La pénétration massive de mots
français qui ont remplacé des mots plus anciens d’origine non-romane a eu pour
conséquence le changement du pourcentage étymologique du vocabulaire roumain
CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE DE LA LANGUE ROUMAINE

169
en faveur des mots romans, phénomène qui est connu sous le nom de
‘rereomanisation’ et que Lombard (1969: 646) considère ”unique au monde, en ce
qui concerne les emprunts à distance”».

4. Brève illustration
2

Pour mettre en évidence les diverses modalités sous lesquelles se présente
l’influence française au niveau du lexique, nous nous servirons d’une brève
illustration réalisée à partir du DEX 1998. La lettre N, avec un montant d’environ
1.840 mots-titre, peut être considérée comme un échantillon représentatif pour
l’ensemble du dictionnaire utilisé pour cette illustration.
L’élément français y est représenté de la manière suivante:
- 423 mots sont d’origine française (sans compter les dérivés)
3
;
- 97 mots ont une étymologie multiple, y compris française, dont:
- 37 combinent le français à diverses langues – romanes ou non
(italien, allemand, anglais, néogrec, russe)
4
;
- 38, entrés par l’intermédiaire du français, sont des mots ‘savants’
(des latinismes)
5
;
- 22 mots sont entrés par le biais de plusieurs langues à la
fois (latin, français, italien, allemand, néogrec, russe)
6
.
D’autre part, nous sommes à même de préciser que l’élément latino-roman
(sauf l’élément français) y est représenté de la manière suivante:
- 10 mots sont d’origine italienne
7
;
- 3 mots sont d’origine latine savante
8
;
- 10 mots à étymologie multiple, y compris latine savante, sont entrés par
l’intermédiaire de l’italien
9
;
- 1 mot combine l’origine latine avec le néogrec et l’allemand
10
.
Deux remarques, au moins, s’imposent:
a) d’une part, le fait que l’ensemble du fonds lexical d’origine française
(exclusive ou à étymologie multiple) remonte à 520 unités, soit presque 30% sur
l’ensemble du corpus analysé, alors que le fonds néo-latin, dans son ensemble,
remonte à 544 unités;
b) de l’autre, que la grande majorité des mots à étymologie multiple (un peu
plus de 80%) sont entrés en roumain par la filière de la langue française, ce qui est
encore un argument pour le rôle de cette langue dans la reromanisation, la
relatinisation et donc la modernisation du lexique de la langue roumaine.

5. Les points controversés dans l’analyse des emprunts
Les problèmes ‘litigieux’ que pose une telle analyse se rapportent, à notre
avis, à deux points essentiels: les mots à étymologie multiple et les mots dérivés,
donc les étymologies controversées.

5.1. Les mots à étymologie multiple
Dans le cas de la langue roumaine il est souvent bien difficile de déterminer
la voie de pénétration de nombreux néologismes: leur forme permet de leur
Gabriela SCURTU


170
attribuer plusieurs sources, alors que la date de leur première attestation n’est
souvent pas mentionnée dans les dictionnaires. Pour les néologismes récents se
pose aussi le problème de l’emprunt à une langue internationale (tel l’anglais)
réalisé directement ou par la filière d’une autre langue, qui est le plus souvent le
français.
Les emprunts à étymologie multiple (concept introduit par Al. Graur 1950)
regroupent des mots qui ont pénétré par plusieurs voies.
Par exemple, dans le cas du mot inginer (cf. Hristea 1968), souvent expliqué
par le français (même aujourd’hui, v. par exemple in MDN), cette étymologie est
difficile à admettre, pour des considérations d’ordre phonétique (en conformité
avec les normes d’adaptation des emprunts au français, ingénieur aurait dû aboutir
en roumain à *ingeni-or / injeni-or, cf. skior, trior). D’ailleurs on accepte pour ce
mot une étymologie multiple, tout en indiquant le français en première position,
bien que l’italien ingegnere (consolidé par l’influence d’autres langues - français,
allemand) puisse mieux expliquer la forme roumaine. Ce qui explique les
fluctuations fréquentes d’un dictionnaire à l’autre, dans le cas des mots considérés
comme ayant une étymologie multiple.
Par exemple, en confrontant les mots à étymologie multiple présentés dans le
corpus choisi (le DEX) avec le DLR, le dictionnaire trésor de la langue roumaine,
on peut enregistrer d’assez nombreuses solutions divergentes, comme par exemple:
NAVIGABIL, du fr. navigable, it. navigabile [DEX]; du fr. navigable
[DLR]
NECROTIC, du fr. nécrotique, angl. necrotic [DEX]; du fr. nécrotique
[DLR]
NICOTINĂ, du fr. nicotine, all. Nikotin [DEX]; du néogrec υιχοτινη, fr.
nicotine, all. Nikotin [DLR]
NITRIL, du fr. nitrile, all. Nitril [DEX]; du fr. nitrile [DLR]
NUMERAL, du fr. numéral, lat. numeralis [DEX]; du du fr. numéral, lat.
numeralis, all. Numerale [DLR]
NUMERIC, du fr. numérique, it. numerico [DEX]; du fr. numérique [DLR]
C’est ainsi que beaucoup de mots présentés dans certains dictionnaires
comme ayant une étymologie multiple s’encadrent souvent dans la catégorie des
mots à étymologie controversée.
Mais de toute façon, «dans tous les cas analysés le français représente – du
point de vue de la fréquence des entrées – la première source» (Popescu 2009:
218), en combinaison avec d’autres langues: le latin savant, l’italien, l’allemand, le
néogrec, l’anglais, etc.
5.2. Les mots dérivés
Un problème des plus délicats s’avère celui des mots formés avec des affixes
productifs en roumain actuel
11
. Se rapportant aux formations suffixées, nombreuses
dans cette langue, S. Reinheimer Rîpeanu (1989: 374) cite des mots comme lexical,
licitaţie, manevrabil, maleabilitate, concretiza, qui ont des chances égales d’être
formés en roumain ou de représenter des emprunts tels quels au français.
CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE DE LA LANGUE ROUMAINE

171
Nous exemplifions cette situation avec quelques formations puisées dans
notre corpus, réalisées avec des suffixes ou des préfixes:
- NEOMALTHUSIAN, - Ă, s.m.f. et adj., vient du fr. néo-malthusien, mais
neomalthusianist, -ă, s.m.f. et adj. est considéré comme formé en roumain de
neomalthusian + -ist, alors que neomalthusianism, s.n. viendrait du fr. néo-
malthusianisme;
- NUCLEAR, -Ă, adj., vient du fr. nucléaire, mais pour les dérivés de ce
mot on adopte l’hypothèse d’une dérivation à l’intérieur de la langue roumaine:
nucleariza, vb. (nuclear + -iza), denucleariza, vb. (des- + nuclear + iza)
12
,
plurinuclear, -ă, adj. (pluri- + nuclear);
- pour les mots NEALINIAT, -Ă, adj. (ne- + aliniat) et NEALINIERE, s.f.
(ne- + aliniere), bien que considérés comme formés en roumain, on renvoie
également au français (cf. respectivement fr. non-aligné et non-alignement);
- NUCLEINIC, -Ă, adj., est dans la même situation: formé en roumain de
nucleină + -ic, mais pourrait s’expliquer aussi par le fr. nucléinique, etc.
De tels cas sont nombreux, quand le dérivé correspond à un mot français
dont la base de dérivation existe en roumain; le résultat peut être considéré soit
comme un dérivé dans cette langue soit comme un emprunt. Souvent, la
confrontation de plusieurs sources (dictionnaires étymologiques ou explicatifs)
n’est pas en mesure d’apporter un éclairage définitif sur cette question, les
solutions offertes étant à prendre avec une certaine méfiance, surtout que, souvent,
ces solutions paraissent être le résultat d’une option personnelle de l’auteur du
dictionnaire ou sont tout simplement dues au hasard.

6. Quelques conclusions
Les principales conclusions de notre article portent sur les aspects suivants:
6.1. En premier lieu, quelques aspects d’ordre général:
a) la réaffirmation de l’importance quantitative et qualitative de l’élément
lexical français pour l’enrichissement et la modernisation du vocabulaire de la
langue roumaine;
b) le rôle du français en tant que filière de pénétration pour les mots d’autres
origines, notamment les mots latins savants;
c) les formes multiples sous lesquelles se manifeste l’influence du français:
(i) mots d’origine française exclusive; (ii) mots à étymologie multiple; (iii) mots
calqués sur le français; (iv) mots pour lesquels les dictionnaires proposent d’autres
étymologies, mais renvoient également au français, etc.
6.2. En deuxième lieu, l’analyse focalisée sur un échantillon restreint (la
lettre N) a permis de relancer la discussion autour des mots dérivés, formés en
roumain ou empruntés tels quels au français. Nous citons à cet égard S.
Reinheimer Rîpeanu, qui affirme à propos des latinismes dans les langues romanes:
«Établir si un mot dérivé en latin a pu pénétrer dans une des langues romanes en
tant qu’emprunt global ou bien, grâce à la productivité acquise par les procédés
empruntés de dérivation, a pu être forgé, en tant que dérivé, sur le terrain roman, a
Gabriela SCURTU


172
été d’ailleurs un des problèmes des dictionnaires étymologiques, constatation qui
s’applique aussi aux cas pris en compte dans cet article» (2004: 178).
De telles situations sont nombreuses, alors que les solutions proposées par
les dictionnaires ne coïncident pas toujours. Ce qui revient à établir une étroite
corrélation entre les aspects de la théorie linguistique et ceux de l’activité
lexicographique.

NOTES

* Cet article est publié dans le cadre du projet de recherche Typologie des emprunts lexicaux français
en roumain. Fondements théoriques, dynamique et catégorisation sémantique (FROMISEM),
financé par le CNCSIS - UEFISCSU (contrat no. 820/2008).
1. Il faut noter l’existence d’opinions selon lesquelles «les mots appelés à tort emprunts ne sont en
rien des emprunts, mais bien des créations nouvelles, différentes de leur modèle à tous les
points de vue (phonologique, morphologique, sémantique).» (Thibault 2010: 37), l’auteur cité
préférant les nommer, pour cette raison, adaptations ou imitations.
2. Voir aussi notre article (Scurtu 2009).
3. Mots d’origine française: nacru, naftalen, naftalină, naftenă, naftenat, naftol, naftolat, naiv,
naivitate, nanism, nanomelie, nanosecundă, napoleonian, napolitană, narativ, narcis, narcisic,
narcisism, narcoanaliză, narcolepsie, narcoleptic, narcomanie, narcoterapie, narcotină,
narcotiza, nartex, narval, nastie, natalitate, nataţie, natriu, naturalism, naturism, naturist,
naţionalism, naţionaliza, naupatie, nauplius, nautiloide, naval, navetă
1
, navetă
2
(brassica rapa
oleifera), navigabilitate, navigant, navigraf, nazalitate, nazaliza, nazofaringian, neant, nebulos,
necesarmente, necesita, necrobie, necrobiotic, necrobioză, necrofag, necrofil, necrofilie,
necrofob, necrofobie, necrofor, necrolog, necrologic, necrologie, necromantic, necropsic,
necropsie, necrospermie, necrotomie, necroza, necroză, nectarifer, nectarii, nectarină,
nefalism, nefalist, nefast, nefelomanţie, nefelometrie, neflă, nefoscop, nefralgie, nefrectomie,
nefridie, nefrografie, nefrolitotomie, nefrologic, nefrologie, nefron, nefropat, nefropatie,
nefropexie, nefroptoză, nefrosclerotic, nefroscleroză, nefroză, negativism, negativitate,
negator, negatoscop, neglija, neglijabil, neglijent, neglijenţă, neglijeu, negocia, negociabil,
negociabilitate, negociator, negociaţie, negresă, negrid, nematelmint, nematocist, nematod,
nenufar, neo-, neoanacreontic, neoartroză, neocapitalism, neocapitalist, neocatharsis,
neocatolic, neocatolicism, neoclasic, neoclasicism, neocolonialism, neocolonialist, neocritic,
neocriticism, neocriticist, neodarwinism, neodarwinist, neodim, neofalină. neofascism,
neofascist, neofit, neofobie, neormaţie, neofreudism, neogen, neogotic, neogrec, neohegelian,
neohegelianism, neoimpresionism, neoimpresionist, neokantian, neolatin, neoliberalism,
neolitic, neolog, neologic, neologism, neologistic, neologist, neomalthusian,
neomalthusianism, neomicină, neon, neoplasm, neoplatonician, neoplatonism, neoplazic,
neorealist, neoromantic, neoromantism, neotenie, neotomism, neotomist, neozeelandez,
neozoic, nepalez, neper, nepermetru, nepotism. neptunian, neptunism, neptuniu, neritic,
nervaţie, nervism, nervozitate, nervură, nervurat, nescafé, neseser, nestingibil, net, neumă,
neural, neurastenic, neurastenie, neurasteniza, neurină, neuro-chirurgie, neurocit,
neurofibromatoză, neurolimfă, neurolog, neurologic, neurologie, neuromuscular, neuron,
neuropatologie neuroplegic, neuropsihiatrie, neuropsihic, neuropsihologic, neuropsihologie,
neurosimpatic, neurotrop, neurovegetativ, neutraliza, neutralizant, neutrodinare, neutron,
nevralgic, nevralgie, nevrax, nevrectomie, nevropatic, nevropatie, nevropter, nevrotic,
nevrotomie, nevroză, newtonian, nichela, nichelaj, nichelină, nicotinic, nicotinism,
nictaginacee, nictalfobie, nictalgie, nictalop, nictalopie, nictemer, nife, nifoblepsie, nigrozină,
nihilism, nihilist, nilgau nimb, nimbostratus, nimfomană, nimfomanie, nipon, nirvana, nişă,
nistagmus, nitmetru, nitra, nitragin, nitrat, nitraţie, nitric, nitrificaţie, nitrificator, nitrit,
nitrobacterie, nitrobenzen, nitroceluloză, nitrogen, nitroglicerină, nitronatrit, nitrotoluen,
CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE DE LA LANGUE ROUMAINE

173
nitrura, nivaţie, nivela, nivelment, nivometric, nivometru, nivopluvial, nivoză, nobeliu,
nobiliar, nocivitate, noctambul, noctambulism, nodal, nodozitate, noetic, nomă
1
(med.), nomă
2

(hist.), nomad, nomadism, nomarh, nominalism, nominalist, nomograf, nomografic,
nomografie, nomogramă, nonconformism, nonconformist, noncontradicţie, nonpareil,
nonşalanţă, nonsens, nonviolenţă, noosferă, noradrenalină, nord-est, normaliza, normand,
norvegian, nosofobie, nostalgic, nostalgie, notabilitate, notarial, notes, notificaţie, noţional,
notiţă, notocordă, notorietate, novă, novice, noviciat, novocaină, novolac, nuanţa, nuanţă,
nubilitate, nucelă, nucifer, nuciform, nuclear, nucleic, nucleină, nucleol, nucleon, nucleonică,
nucleoplasmă, nucleoproteidă, nucleosinteză, nuculă, nudism, nudist, nuditate, nuga, nulipară,
numen, numenal, numerotaţie, numismat, numismatic, numulit, numulitic, nupţialitate,
nuvelist.
4
Mots à étymologie multiple y compris française (plus diverses autres: italien, allemand, anglais,
néogrec, russe): nacrit, napalm, narcotic, narcoză, naţionalitate, naţional-socialísm, naţional-
socialíst, naturalist, navigabil, navigator, nazism, necromant, necrotic, nefrit, nefrită, negus,
neocortex, neutrino, newton, nichel, nicotină, nit, nitril, nitros, nopal, nonstop, nonşalant,
nord, nordic, normativ, notariat, nul, numeric, nursă, nutria, nuvelă, nuvistor.
5
Mots latins savants entrés par l’intermédiaire du français: naraţiune, narator, narcisă, naţional, nautil,
nebulozitate, necesitate, negaţie, nereidă, nimfă, nociv, nocturn, nodul, nomenclator,
nomenclatură, nominal, nominativ, nonagenar, nota, notabil, notaţie, notifica, noţiune,
notoriu, noutate, nova, novaţie, novator, nubil, nucleu, nulitate, numeral, numerar, numeraţie,
nupţial, nutriment, nutriţie, nutritiv.
6
Mots qui sont entrés par le biais de plusieurs langues à la fois: nara (lat., it., fr.), nativ (lat., fr., all.),
natural (lat., fr., it., all.), natură (fr., lat., it., all.), naţie, naţiune (lat., fr., it.), naţionalíst (lat.,
fr. all., it.), navă (fr., lat., it.), naviga (lat., it., fr.), navigaţie (fr., lat., it.), necesar (fr., lat., it.),
nectar (ngr., lat. fr., all.), necromanţie (lat., it., fr.), nefritic (ngr., lat., fr.), negativ (it., lat., fr.
all.), nefritic (ngr., lat., fr.), nervos (lat., fr., it.), neutru (fr., lat., it.), nobil (lat., it., all., fr.),
normă (fr., lat., rs.), normal (fr., lat., it.), notă (fr., lat., it.), notar (fr., lat., all.).
7
Mots d’origine italienne:
naturaleţe, necton, neolingvist, neolingvistic, nervatură, nonet, nostrom, novita, nunţiatură,
nuveletă.
8
Mots d’origine latine savante: nega, nex, nutri.
9
Mots latins savants entrés par l’intermédiaire de l’italien: naufragiu, nautic, nerv, neutral, notiţie,
nud, numerabil, numeros, nunţiu.
10
Mot qui combine l’origine latine avec le néogrec et l’allemand: nulă.
11
Cette question a fait l’objet de nombreuses études dans le cadre de la distinction entre mots latins
hérités ou dérivés en roumain (v. par exemple Popovici 1996).
12
Le MDN indique comme étymon le fr. dénucléariser, alors que le DN renvoie à l’it.
denuclearizzare.

BIBLIOGRAPHIE

Ouvrages de référence

Buchi, Éva, “Comment mesurer le degré d’intégration d’un emprunt linguistique ?
Une investigation méthodologique sur la base des russismes romans”, in
Identifier et décrire l’emprunt lexical, Université de Liège, 2010, p. 5-7
(Buchi 2010)
Coteanu, Ion / Sala, Marius, Etimologia şi limba română. Principii – probleme,
Bucureşti, Editura Academiei, 1987. (Coteanu / Sala 1987)
Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului limbii române, Bucureşti, Logos, 1994.
(Dimitrescu 1994)
Gabriela SCURTU


174
Goldiş-Poalelungi, Ana, L’influence du français sur le roumain. Vocabulaire et
syntaxe, Paris, Les Belles Lettres, 1973. (Goldiş-Poalelungi 1973)
Graur, Alexandru, “Etimologia multiplă”, in Studii şi cercetări lingvistice, I, 1,
1950, p. 22-33. (Graur 1950)
Iliescu, Maria, “Din soarta împrumuturilor româneşti din franceză”, in Analele
ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, XLIX-L, 2003-2004, p. 277-
280. (Iliescu 2003-2004)
Hristea, Th., Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968. (Hristea
(1968)
Lombard, Alf, “Le vocabulaire d’emprunt. Questions de principe”, in Actes du Xe
Congrès International des Linguistes, Bucarest, t.1, 1969, p. 645-649.
(Lombard 1969)
Popescu, Mihaela, “Quelques remarques sur l’étymologie des emprunts roumains
d’origine française”, in Analele Universităţii din Craiova, Langues et
littératures romanes, XIII, 2009, 1, p. 205-220 (Popescu 2009)
Popovici, Victoria, “Mots hérités ou dérivés en roumain. Un problème
d’étymologie roumaine en perspective romane”, in Maria Iliescu / Sanda
Sora (Hrsg.), Rumänisch: Typologie, Klassifikation, Sprachkarakteristik,
München, Südosteuropa - Gesellschaft, 1996, p. 265-275. (Popovici 1996)
Reinheimer Rîpeanu, Sanda, “Derivat sau împrumut ?”, in Studii şi cercetări
lingvistice, XL, 4, 1989, p. 373-379. (Reinheimer-Rîpeanu 1989)
Reinheimer Rîpeanu, Sanda, Les emprunts latins dans les langues romanes,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004. (Reinheimer-Rîpeanu
2004)
Scurtu, Gabriela, “L’élément latin savant et la reromanisation du lexique de la
langue roumaine”, in Analele Universităţii din Craiova, Langues et
littératures romanes, XIII, 1, 2009, p. 244-258. (Scurtu 2009)
Sora, Sanda, “Contacts linguistiques intraromans: roman et roumain”, in:
Romanische Sprachgeschichte / Histoire linguistique de la romania. Manuel
international d’histoire linguistique de la Romania, (eds.) Gerhard Ernst /
Martin Dietrich Gleβgen / Christian Schmitt / Wolfgang Schweickard, Tome
2, Walter de Gruyter, Berlin / New York, 2006, p. 1726-1736. (Sora 2006)
Thibault, André, “Il n’y a pas d’emprunts; il n’y a que des adaptations”, in:
Identifier et décrire l’emprunt lexical, Université de Liège, 2010, p. 37-41.
(Thibault 2010)

Dictionnaires

DCR = Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, Editura
Albatros, 1982.
DER= Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti,
Editura Saeculum I.O, 2002
2
.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
1998
2
.
CONSIDÉRATIONS SUR L’INFLUENCE
DE LA LANGUE FRANÇAISE SUR LE LEXIQUE DE LA LANGUE ROUMAINE

175
DEX on line = http.//dexonline.ro, 2008.
DLR = Dicţionarul limbii române, tomul VII, partea 1. Litera N, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1971.
DN = Marcu, Florin / Maneca, Constant, Dicţionar de neologisme, Bucureşti,
Editura Academiei, 1986.
MDN = Marcu, Florin, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura
Saeculum, 2000.
TLFi = Le Trésor de la langue française informatisé, CNRS, http:
//atilf.atilf.fr/tlf.htm.
VRLR = Sala, Marius (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

ABSTRACT

The conclusions of the analysis presented in the paper mainly refer to the
following aspects: (i) the re-assertion of the qualitative and quantitative importance
of the French lexical element for the enrichment and modernization of the
Romanian vocabulary; (ii) the role of French as an intermediary language for
words of non-French origin, scholary Latin words in particular; (iii) the many-sided
forms of the French influence; (iv) the correlation of the linguistic theory with the
lexicographic activity, particulary in difficult cases like the multiple or
controversial etymology words which may be taken either as internal word-
formation or as borrowings.

Key words: French influence, lexical borrowings, multiple etymology


















ALCUNE OSSERVAZIONI SULLA CORTESIA
LINGUISTICA NELLA LETTERA COMMERCIALE
ITALIANA E ROMENA

Diana SOPON
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca


All’interno del linguaggio settoriale economico, il linguaggio della
corrispondenza commerciale si propone come una specie di sottolinguaggio in
quanto si presenta in una maniera molto tecnica e perché viene sottomesso a molte
regole e stereotipie. I linguaggi settoriali presentano due tratti specifici che si
individuano nel piano della semantica e nel piano dello stile. Per ciò che riguarda il
lato semantico, questi linguaggi sono eccesivamente produttivi, siccome stanno
registrando un numero considerevole di vocaboli per indicare in un modo
estremamente preciso le nozioni correlate ad un campo specifico, vocaboli che,
secondo Oana Sălişteanu (2007: 8), offrono una “precisione denotativa che non
lascia spazio alle ambiguità.” Parliamo, quindi, usando i termini della stessa
studiosa romena, della natura disarmonica di questo tipo di linguaggio, incontrata a
livello semantico. Per ciò che riguarda l’aspetto stilistico, si parla di una rigidità e
di una sobrietà, dato che questi linguaggi usano spesse volte dei cliché e delle
formule stereotipate. Di solito, questi linguaggi vengono caratterizzati come privi
di emotività, però ci sono degli autori come Gian Luigi Beccaria, che accennano ai
tratti emotivi ritrovabili soprattutto in eufemismi e metafore nell’ambito della
microlingua economica. Questi afferma che “il linguaggio dell’economia, pur
avendo molti caratteri in comune con gli altri linguaggi settoriali, specialisti,
scientifici, diversamente da quelli è, per larga parte, un linguaggio emotivo”,
aggiungendo che “la componente espressiva, metaforica è molto rilevante” in
questo lingguagio specialistico. (Beccaria 2000: 12)
Ma la forma attuale della lettera commerciale italiana non ha sempre
caratterizzato questo tipo di comunicazione. Proseguendo sulla scia diacronica di
questo genere comunicativo, dobbiamo ricordare che all’inizio la lettera si
presentava in una forma molto diversa da quella di oggi, come un genere non-
specializzato, con accenti, tonalità e stile diversi (Del Lungo Camiciotti 2005: 65-
66). Con la sua evoluzione, la lettera ha ricevuto delle funzionalità ben definite
durante il processo di specializzazione. Questo processo ha richiesto dei rigori
tanto alla forma quanto allo stile dell’epistola e ha imposto l’uso delle formule di
cortesia.
Accenniamo, quindi, alla lettera commerciale da una parte come
l’espressione di un sottolinguaggio economico, avente tutte le caratteristiche del
linguaggio settoriale economico, da un’altra parte come un vettore della cortesia
linguistica, che però non si sovrappone alla cortesia sociale. Intendiamo con la
cortesia linguistica un concetto che si situa a metà strada fra la sociolinguistica e la
ALCUNE OSSERVAZIONI SULLA CORTESIA LINGUISTICA NELLA
LETTERA COMMERCIALE ITALIANA E ROMENA

177
pragmatica e che si sottoscrive alla deissi sociale, intesa come parte della
pragmatica che si occupa della cortesia e delle relazioni sociali. Definito in diversi
modi, questo concetto di cortesia linguistica è molto esteso, e si fondamenta
sempre sulle relazioni linguistiche e sociali tra il locutore e l’allocutore. In questo
senso, apportiamo una definizione della cortesia linguistica di Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu (1995: 88), la quale afferma che: “Conceptul pragmatic de “politeţe”
depăşeşte cu mult sfera înţelegerii curente a acestui termen. În mod obişnuit, a fi
politicos înseamnă a respecta anumite norme de comportament care funcţionează
prin tradiţie într-o comunitate dată; în plan verbal, aceasta s-ar traduce prin apelul
la unităţi şi construcţii caracteristice unui registru prin excelenţă formal, gradul de
formalitate a expresiei fiind direct proporţional cu gradul de politeţe. Asemenea
mărci definesc însă numai un aspect al politeţii pragmatice, şi anume deferenţa.”
Secondo Luminiţa Vleja che riprende un’idea espressa nella Gramatica limbii
române (GALR), il ruolo del pronome di cortesia è quello di rappresentare e di
codificare allo stesso tempo i partecipanti all’atto di parlare e le loro relazioni
sociali e discurssive: “Pronumele de politeţe (...) evocă sau reprezintă în discurs
participanţii la actul de comunicare şi, în acelaşi timp, gramaticalizează diverse
aspecte ale relaţiilor discursive şi sociale dintre aceştia.” (Vleja 2007: 205)
Vogliamo vedere nel nostro percorso in che modo viene percepito il concetto
della cortesia nella lingua italiana e in quella romena e poi in che modo viene
espressa la cortesia nella lettera commerciale italiana e romena per poter osservare
di conseguenza le differenze di significato e di forma che si avvertono tra i due
generi epistolari. L’origine del termine “cortesia” in italiano è strettamente legata
all’ambiente sociale di un certo momento della storia, cioè alle corti europee del
Medioevo. Il termine “cortesia”, secondo il Vocabolario della lingua italiana di
Nicola Zingarelli (1995: 463) significa qualità dell’essere cortese; affabilità,
amabilità, garbo, gentilezza, mentre il termine “cortese” sul quale si appoggia la
definizione della cortesia, viene definito nello stesso dizionario come appartenente
alla cultura medievale e rinascimentale, che possiede qualità di raffinatezza,
moralità, cultura, eleganza di comportamento e sono considerate tipiche della vita
di corte; gentile, garbato in un modo simpaticamente discreto; affabile, amabile,
urbano. Per il termine romeno di “politeţe” ricordiamo l’opinione di Emilia Parpală
(2006: 186), secondo la quale il significato originario di questo vocabolo si collega
al verbo latino ”polire”, che indicava limare e abradere le parti di un mecanismo in
vista di un migliore funzionamento. Tramite un’estensione metaforica, il termine è
venuto ad indicare la lisciatura delle asperità del carattere e della condotta di una
persona. Questi rimandi etimologici portano verso degli indizi sopra la psicologia e
l’immaginario diversi dei due popoli, e indicano sicuramente percezioni e punti di
vista diversi su ciò che riguarda il concetto di cortesia.
Cercheremo di osservare il modo in cui viene espressa la cortesia nei due tipi
di lettere commerciali. Sicuramente, tanto nella lettera commerciale italiana,
quanto in quella romena, la cortesia si mette in rilievo con i pronomi di cortesia e
con le formule di allocuzione. Una prima incongruenza formale e di significato
sorge con i pronomi di cortesia usati in queste lettere. Così, il pronome di cortesia
Diana SOPON


178
ricorrente nella corrispondenza d’affari italiana può essere di terza persona
singolare Lei, o di seconda persona plurale Voi, mentre in romeno la cortesia verrà
sempre espressa con il pronome di seconda persona plurale Dumneavoastră.
Siccome la corrispondenza commerciale viene generalmente intesa come un tipo di
comunicazione tra aziende e organizzazioni, il pronome più usato nelle lettere
d’affari italiane è Voi. Secondo Elena Pîrvu (1999: 64), “nel linguaggio
commerciale, il voi di cortesia è usato spesso, in funzione spersonalizzante e
generalizzante, per rivolgersi a un ufficio o a una ditta. In questo caso, il voi
richiede tutte le concordanze al maschile plurale”. Se la lettera è indirizzata ad una
persona e non ad un’azienda, il pronome di cortesia utilizzato in italiano è il
formale Lei, il quale esige il verbo alla terza persona singolare. Per ambedue i
pronomi di cortesia ricorrenti nella lettera commerciale italiana, la parte
corrispondente in romeno è il pronome di cortesia Dumneavoastră, che richiede il
verbo alla seconda persona plurale. Offriamo come esempio le seguenti lettere
commerciali, mettendole a confronto, per far evidenziare l’assimetria delle forme
italiane e romene di cortesia nella corrispondenza d’affari.

Egregio Signor
Con la presente La informiamo di non aver potuto prendere in
considerazione la domanda che ci ha inviato per il posto di direttore marketing.
Consideriamo la Sua esperienza professionale non rispondente alle nostre
richieste.
La ringraziamo per l’interesse nei confronti della Ns. Società e Le
auguriamo esiti positivi nelle successive attività.
Distinti saluti.
Il Direttore Risorse Umane, (Răchişan, Todericiu 2003: 28)

Stimate Domnule
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă faptul că nu putem lua în considerare
oferta pe care ne-aţi trimis-o pentru ocuparea postului anunţat de noi. Considerăm
că profilul în care v-aţi exercitat activitatea profesională pînă acum nu corespunde
specificului activităţii noastre.
Vă mulţumim pentru interesul manifestat pentru firma noastră şi vă dorim
succes în activitatea viitoare.
Cu stimă,
Director Resurse Umane, (Idem: 27)

Spettabile Società Elanul,
Abbiamo il piacere di confermarVi la ricevuta delle merci ordinate. Il
controvalore della fattura è stato girato sul Vs. conto.
RingraziandoVi nuovamente, Vi confermiamo la ns. volontà di rimanere gli
stessi clienti fedeli e Vi porgiamo distinti saluti.
Il direttore, (Idem: 58)

ALCUNE OSSERVAZIONI SULLA CORTESIA LINGUISTICA NELLA
LETTERA COMMERCIALE ITALIANA E ROMENA

179
Către Societatea Comercială Elanul,
Avem plăcerea de a vă confirma primirea mărfurilor solicitate. Am virat în
contul dumneavoastră contravaloarea facturii.
Mulţumindu-vă încă o dată, vă promitem a fi clienţii dumneavoastră fideli şi
vă salutăm cu stimă.
Director, (Idem: 57)

Si verificherà essere molto difficile capire il significato uguale di questi
pronomi di cortesia nell’ambito della lettera commerciale. Oltrepassare i confini
meramente morfologici con dei rimandi culturali e storici e con delle
considerazioni sopra la storia della lingua potrebbe agevolare una migliore
comprensione della funzione semantica e anche formale di questi pronomi nel
quadro stilistico stereotipato della lettera commerciale. Il problema del pronome di
cortesia può essere esaminato dal punto di vista filologico e dal punto di vista
linguistico. L’approccio filologico si riferisce all’attestazione, all’evoluzione, alla
diffusione e alla scomparsa delle forme pronominali, mentre l’approccio linguistico
si occupa della struttura e delle funzioni del pronome di cortesia. Nel caso
dell’italiano e del romeno, l’espressione pronominale della reverenza presenta
interessanti aspetti contrastivi, storici e sociolinguistici. Bisogna, perciò, ricorrere
ad elementi quantitativi e qualitativi dell’uso del pronome di cortesia in contesto
romanzo. Consideriamo che sia opportuno per l’apprendimento o per
l’insegnamento di una di queste due lingue tener presente che nel quadro delle
lingue romanze, al di là dei tratti comuni delle lingue costituenti, con i pronomi, e
soprattutto con i pronomi di cortesia, si avvertono delle cospicue differenze che
sono dovute ai fattori socio-culturali in cui si sono sviluppate le lingue (Vleja
2007: 202).
Una spiegazione filologica dell’uso dei pronomi reverenziali nell’italiano e
nel romeno viene offerta da Mirela Aioane (2004: 203), la quale afferma che “in
tutte le lingue romanze il plurale allocutivo reverenziale è stato trasmesso per via
culturale al livello della lingua scritta convenzionale. Il contesto socio-culturale
diverso in cui si sono formate le lingue romanze spiega le differenze esistenti tra i
pronomi reverenziali romanzi. Questi pronomi provengono sia da formule
allocutive protocolari, sia sono la conseguenza della trasformazione dei pronomi
personali che indicano la lontananza dal locutore o la pluralità degli interlocutori.”
La stessa studiosa considera che la forma indiretta della cortesia italiana, espressa
con il pronome Lei, è dovuta all’ “ondata di cerimoniosità spagnola” (Aioane 2004:
206) del XVI secolo, ma che “l’origine della forma e il modo in cui si cristalizza
sono in gran parte italiani.” Per il romeno, Mirela Aioane (2004: 208) ricorda che
“come pure il dalmato, essendo state lingue parlate da persone semplici, non
conoscevano il pluralis reverentiae. Il rumeno è arrivato al plurale reverenziale
molto più tardi, tramite influenze culturali.” Il romeno non ha un procedimento
indiretto di rivolgersi ad una persona, il pronome reverenziale in romeno si esprime
con una forma diretta, “che ha alla base un sostantivo “domnie”, articolato, a cui si
aggiungono i pronomi personali lui, ei, o i possessivi său, sa, ta, noastră, ecc.”
Un’altra assimetria risulta con le formule allocutive presenti in queste lettere.
Formule di uso come Gentile/ Egregio/ Illustre/ Pregiato Signor troveranno la
Diana SOPON


180
corrispondenza in un’unica forma in romeno, cioè Stimate Domnule. Cercando
sulle stesse scie dell’etimologia, si troverà che l’aggettivo gentile viene dal latino
gentile(m) < gens, gentis (gente), il quale significava “della stessa bouna schiatta”,
e che attualmente significa, secondo lo Zingarelli (1995: 762), “di chi ha maniere
garbate e affabili nei rapporti con gli altri”, che l’aggettivo egregio viene sempre
dalla parola latina egregiu(m) < ex-grex, gregis, che significava letteralmente “che
si stacca dal gregge”, con il significato attuale secondo lo stesso dizionario di “che
esce dall’ordinario, che è singolare, eccellente” (Zingarelli 1995: 606) e che
l’aggettivo illustre, avente il significato attuale di “che gode grande e meritata fama
per qualità o per opere notevoli” (Zingarelli 1995: 847), ha le sue radici nella voce
latina lustrum, che significava “luminoso”. L’unico termine fra questi che si
avvicina come contenuto alla sfera del termine romeno “stimat”, che, secondo il
DEX (1996: 1022) significa “care se bucură de stimă, de consideraţie, respectat ”, è
sicuramente “pregiato”, il quale significa “che è tenuto in pregio, che ha valore”
(Zingarelli 1995: 1399). Abbiamo evidenziato con questi esempi una situazione di
incongruenza contenutistica dovuta all’impossibilità della lettera commerciale
romena di esprimere gli stessi significati di quella italiana. Però questo squilibrio
che si avverte nel piano lessicale è collegato al lato stilistico, dato che sono il
cliché, la norma e la stereotipia quelli che non ammettono altre varianti di formule
allocutive nella corrispondenza d’affari romena.
Altre formule di allocuzione su cui ci soffermiamo sono le ricorrenti “Alla
cortese attenzione di ...” e “Spettabile Ditta ...”, nelle quali ci saranno d’interessse i
termini “cortese” e “spettabile”. Le corrispondenti formule in romeno sono “În
atenţia ...” e “Firmei...”. Abbiamo precisato già il significato dell’aggettivo
“cortese”, cercheremo di mettere in rilievo il carico contenutistico del termine
“spettabile”. Questo termine deriva dalla voce latina spectare, significa attualmente
“ragguardevole, rispettabile” e costituiva nel tardo latino anche titolo di dignitari
imperiali secondo lo Zingarelli (1995: 1751). Anche in questo caso si prende nota
di una perdita di significato e, per conseguenza, di un’assimetria formale. Come si
può osservare nella variante romena, i due termini mancano del tutto e i questo
contesto della lettera commerciale risultano intraducibili in romeno. A questo
punto si deve accennare ad un aspetto alquanto interessante su ciò che riguarda le
affinità tra la lingua italiana e quella romena. Si tratta nel caso dell’italiano e del
romeno di due lingue imparentate geneticamente, con un importante sfondo di
vicinanza e di somiglianza. I due esempi visti prima, con la loro intraducibilità nel
romeno, ci propongono un caso di divergenza tra le due lingue.
Non per caso la prima parte del nostro contributo si è riferita ai linguaggi
settoriali come parti della lingua caratterizate a livello semantico da un lessico
proprio e a livello stilistico da rigidità, stereotipia e neutralità emotiva. Quello che
vogliamo suggerire nei confronti del sottolinguaggio della lettera commerciale è
che un approccio culturale, storico, forse anche etimologico potrebbe riconfigurare
il significato contenutistico perso quando si prosegue da una lingua verso l’altra.
In questo senso, riportiamo un pensiero di Gabriella Alfieri che si sovrappone del
tutto alla nostra opinione: “Nell’attuale situazione comunicativa di tutti i parlanti di
una società avanzata, uno dei pericoli più incombenti è quello dell’automatismo
linguistico. L’influsso dei mezzi di comunicazione di massa e la continua
ALCUNE OSSERVAZIONI SULLA CORTESIA LINGUISTICA NELLA
LETTERA COMMERCIALE ITALIANA E ROMENA

181
esposizione alla comunicazione pubblicitaria determinano una tendenza
all’espressione stereotipata di cui bisogna acquisire consapevolezza, senza
assumere posizioni catastrofiche, ma col positivo intento di proporre delle
alternative. Tale intento va perseguito soprattutto a vantaggio dei parlanti giovani e
dei parlanti stranieri interessati all’acquisizione dell’italiano.”(Alfieri 1997: 13)
Gli esempi offerti mostrano che i vocaboli di una lingua hanno un potenziale
espressivo superiore a quello da noi riconosciuto e usato, per questo ci sembra
giusto il rimando etimologico, come modalità di rispecchiare e recuperare il
significato originale ed intero di una parola. A questo proposito siamo dello stesso
parere di Luiz Jean Lauand, e come lui affermiamo che “senza etimologia non si
conosce la realtà e con essa si può raccapezzare la forza espressiva delle parole” e
che “le parole hanno un potenziale espressivo maggiore di quanto noi – così
automatico è l’uso che d’esse facciamo – possiamo immaginare”. Parole come
“gentile”, “egregio”, “illustre” anche se usate stereotipicamente nelle formulazioni
rigide della corrispondenza d’affari offrono un ampio ventaglio di sfumature e di
significati se intese da un’angolatura culturale ed etimologica. Riprendendo le idee
di Luiz Jean Lauand (1998: 27), possiamo dire che una lingua “risulta in molti casi
depositaria delle grandi esperienze dimentiche”. Proprio con questi termini della
lettera commerciale si può affermare che “al di là dell'eventuale formalismo vuoto,
(...) queste espressioni incidono originariamente su importanti dimensioni della
realtà umana.” (Lauand 1998: 28) In questo senso, considerando anche
l’importanza dell’aspetto antropologico, ricordiamo quello che Humboldt ha
affermato per primo, cioè che la struttura di una lingua rivela la struttura di una
società e della sua psicologia. L’insegnamento e l’apprendimento di una lingua
straniera si dovrebbe fare, tenendo presenti queste opinioni, mirando sempre al lato
culturale, storico, etimologico ed antropologico di una lingua e di una nazione.
Per concludere, si può dire che l’analisi contrastiva del contenuto e della
struttura della lettera d’affari italiana e quella romena avverte un’assimmetria della
forma, che è sempre accompagnata, nel piano lessicale, da un’incongruenza
semantica. Per andare oltre a queste mancate corrispondenze, soprattutto a quella
semantica, consideriamo utile un approccio culturale, tanto dell’insegnamento,
quanto dell’apprendimento del sottolinguaggio della lettera commerciale. Si è visto
poi come la lettera d’affari italiana apporta un bagaglio lessicale molto più
cospicuo di quello della lettera romena. Siccome si è già accennato al significato
originale dei vocaboli come “gentile”, “egregio”, “illustre”, “spettabile”, osiamo
dire, dato il rimando verso l’eccellenza e verso lo straordinario del senso originario
di queste parole, che esse conferiscano al testo una sfumatura iperbolizzante.
Ognuna di queste parole offre di per sé un senso accrescitivo ad una certa qualità.
Si può intravvedere quindi, a scapito del formalismo e della stereotipia della lettera,
una tonalità emotiva della lettera commerciale italiana, tonalità che manca nella
corrispondente forma romena. Non per ultimo, ricordiamo che abbiamo mirato a
suggerire che l’approccio culturale per insegnare o per imparare una lingua resta
valido anche nel caso di un sottolinguaggio che si presenta apparentemente arido
tanto come forma quanto come contenuto.

Diana SOPON


182
BIBLIOGRAFIA

Aioane, Mirela, Dal latino alle lingue romanze. La genesi dei pronomi di riverenza
nelle lingue romanze in “La cultura rumena tra l’Occidente e l’Oriente: gli
umanesimi greco-bizantino, latino e slavo”, Convegno Internazionale di
Studi, Jassi, 2004. (Aioane 2004)
Alfieri, Gabriella, Modi di dire nell’italiano di ieri e di oggi: un problema di stile
colettivo, in “Cuadernos de Filología Italiana”, 4, Servicio de Publicaciones
UCM, Madrid, 1997. (Alfieri 1997)
Beccaria, Gian Luigi, Economia e Linguaggio in “Aziendalismo universale?
Linguaggio economico e descrizioni della realtà”, ILAS/LL1/01 Trieste,
2000. (Beccaria 2000)
Del Lungo Camiciotti, Gabriella, La scrittura epistolare nella didattica
dell’inglese: alcuni manuali dell’Ottocento per il commercio in “Storia degli
insegnamenti linguistici: bilanci e prospettive”, Clueb, Bologna, 2005. (Del
Lungo Camiciotti 2005)
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, ALL, Bucureşti, 1995. (Ionescu-Ruxăndoiu
1995)
Lauand, Luiz Jean, La filosofia di S. Tommaso d’Aquino soggiacente al nostro
linguaggio d’ogni giorno, Notandum, 1/1, São Paulo, 1998. (Lauand 1998)
Parpală, Emilia, Semantica politeţii in “Analele Universităţii din Craiova, seria
Ştiinţe Filologice, Lingvistică”, anul XXVIII, nr.1-2, 2006. (Parpală 2006)
Pîrvu, Elena, La lingua italiana: corso di morfologia, Aius, Craiova, 1999. (Pîrvu
1999)
Răchişan, Simion, Todericiu, Daniela, Corespondenţă de afaceri, Pro Vita, Cluj-
Napoca, 2003. (Răchişan, Todericiu 2003)
Sălişteanu, Oana, Il burocratese. Limbajul administrativ italian, Polirom, Iaşi,
2007. (Sălişteanu 2007)
Vleja, Luminiţa, Algunas formas de tratamiento deferente en el sistema
pronominal románico in “Annales Universitatis Apulensis, Series
Philologica”, Tom 2, 2007. (Vleja 2007)
Zingarelli, Nicola, Vocabolario della lingua italiana, a cura di Miro Dogliotti e
Luigi Rosiello, Zanichelli, 1995. (Zingarelli 1995)
DEX, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia II, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996.

ABSTRACT

This paper deals with semantic and formal differences between forms of
address in Italian and Romanian commercial letters. The paper also suggests that
the cultural and etymological approach should be taken into consideration for a
better understanding of these stereotyped formulas.

Key words: commercial letters, forms of address, stereotyped formulas


ZWEI DIALEKTREGIONEN: PFÄLZISCH UND
RHEINISCH

Emilia ŞTEFAN


Die Sprachforscher des 16./17. Jahrhunderts beschäftigten sich mit der
Mundart – dieses Wort ist im Jahre 1640 bei Philipp von Zesen (Sprache-, Vers-,
und Orthographiereformer) belegt, dann mit den Problemen der gesprochenen
Sprache im Gegensatz zu geschriebener, denn sprich wie du schreibst und schreib
wie du sprichst sind die utopischen Forderungen. Die Bildung betont den
gesprochenen Aspekt dieser Sprachform und nicht den regionalen, wie es heute der
Fall ist und das Wort der Mundartsprecher heiβt Dialekt – süddeutsch oder Platt –
neuhochdeutsch, norddeutsch.
Man weiβ, dass die ersten Arbeiten, die Mundart / Dialekt in ihrem
regionalen Aspekt behandeln, enstehen im 18. Jahrhundert zunächst in
Niederdeutschland, denn dort war Unterschied zwischen Dialekt und Hochsprache
besonders groβ und schon früh wurde das Neuhochdeutsch als gesprochene
Sprache in der städtischen Bevölkerung gepflegt, später auch im hochdeutschen
Bereich.
Im 19. Jahrhundert entdeckte die Dialekte als eigenständige Gebilde, im
Gegensatz zur Hochsprache, als das Ergebnis einer kontinuierlichen organischen
Entwicklung.
Deutschland hat eine ausgeprägte Regionalsprachlichkeit, aber die
Geltungsbereiche der Dialekte nicht staatlich gebunden sind, die Menschen
grenzen sich sprachlich nicht ab; die sprachlichen Unterschiede werden im
wechselnden Ausstausch nivelliert.
In Hinsicht auf das deutsche Sprachgebiet müssen wir einige Arbeiten
erwähnen, die einen bedeutenden Schritt im Rahmen der Erforschung der
Sprachgeschichte der überregionalen Dialektgeographie darstellen und die auch bei
der Ausprägung dieser Arbeit helfen. Also geht es um den Deutschen Sprachatlas,
den Sprachatlas der Dialekte im Deutschen Reich von Georg Wenker – das
gesamte Material ist im Forschungsinstitut an der Universität Marburg archiviert
und aufgrund der Sprachatlasmaterialen hatten die Forschungen zur Dialektologie
an dieser Universität einen groβen Einfluss auf die deutschen Dialektforschung;
Űber Mundartengeographie (1901) von Karl Haag, Die deutschen Mundarten
(1959) von Bernhard Martin .
In Deutschland spricht man ähnlich aber doch unterschiedlich. Die
Hochsprache wird von vielen Sondersprachen (Fach-, Jugend-, Geheim-, und
sonstige Sprache) begleitet, aber es gibt Sprachformen, zehn verschiedene
Dialekte, die regional gebunden sind, die ein Eigenleben führen und die sich von
der Hochsprache im lautlichen, lexikalischen und gramatischen System
unterscheiden (Knoop 1994: 12). Diese ursprünglichen natürlichen Sprachformen
der zwischenmenschlichen Kommunikation, Dialekte oder Mundarten sind eine
Emilia ŞTEFAN


184
Realität des Lebens in Deutschland und spielen eine wichtige Rolle, denn es gibt
Regionen, in denen Dialekt sowohl zu Hause als auch am Arbeitsplatz gesprochen
wird: zum Beispiel ist das typisch für die Bundesländer Bayern, Baden-
Würtenberg, Saarland und Reinland-Pfalz.
Aber jede Provinz liebt ihren Dialekt, denn er ist doch eigentlich das
Element, in welchem die Seele ihren Atem schöpft, wie J. W. Goethe sagte.
Die Menschen, die dort aufgewachsen sind, kann man ihrer Phonetik und
Intonation erkennen, aus welchem Gebiet sie stammen. Die hochgebildete Leute
sprechen zu Hause und unter Freunde Dialekt, aber an Universitäten, in Firmen und
auch in den Medien sprechen sie perfektes Hochdeutsch. Das heiβt, dass sie oft
zweisprachig sind.
Also sind Dialektsprecher in allen sozialen Schichten zu finden und auch
wenn die Dialekte im Alltag an Bedeutung verlieren, wäre es jedoch falsch
anzunehmen, dass Dialekte vom Aussterben bedroht sind.
In vielen Regionen haben die Aussprache sich seit 100 Jahren gehalten und
in anderen Regionen haben die Dialektformen sogar zugenommen.
„In Mitteldeutschen bleibt die Grenze der Lautverschiebung konstant, wo
man seit jeher dat sagte, sagt man es heute immer noch. Zehn Kilometer südlich
dieser Lautverschiebungsgrenze wird das wie eh und je als das ausgesprochen.
Andererseits gibt es auch Beispiele in denen der Dialekt sogar zunimmt.
In der Pfalz wird das Partizip Perfekt von bringen, also gebracht, als
gebrung ausgesprochen und diese Form der Aussprache breitet sich sogar noch
weiter aus.” (Kaufmann Geschichte der Dialekte).
Der Charme der Dialekte besteht in ihrer so unterschiedlichen und
nuancenreichen Aussprache und sie sind nicht nur regionale Varianten einer
Sprache, die man innerhalb einer Sprachgemeinschaft auf ein enges Gebiet spricht,
als auch die örtliche Ausprägung einer Sprache.
Die historische Entwicklung, begründete Räume, die Tradition wirken im
Erhalt dieser Sprachlichkeit fort und die Sprachmelodie, die Lautverschiebung
reißen die wichtigsten Eigenschaften eines Dialekts um.
Traditionell umfassen die deutschen Dialekte drei Gruppen: Oberdeutsch,
Mitteldeutsch und Niederdeutsch. Das Oberdeutsche zählt zu den
Groβdialektgruppen des Hochdeutschen und wird im Süden des deutschen
Sprachraumes gesprochen. Es unterscheidet sich darin vom Mitteldeutschen, dass
die Hochdeutsche Lautverschiebung in stärkerem Maβe durchgeführt worden ist.
Die Dialekte sind durch ein Dialektkontinuum miteinander verbunden. Zum
Oberdeutschen zählt man in diesem Sinne das Schwäbisch-Alemannische und
Bairische. Die fränkischen Dialektgruppen: Ostfränkisch und Südfränkisch liegen
in Űbergangsbereich vom Oberdeutschen und Mitteldeutschen und werden des
Őfteren auch dem Mitteldeutschen zugeordnet.
Das Mitteldeutsche ist eine groβe Dialektgruppe, die auch zwei Äste hat:
Westmitteldeutsch und Ostmitteldeutsch; zum Westmitteldeutschen gehören das
Rheinische, das Pfälzische und das Hessische; zum Ostmitteldeutsch gehören das
Thüringische und das Sächsische.
ZWEI DIALEKTREGIONEN: PFÄLZISCH UND RHEINISCH


185
Das Niederdeutsche ist die gröβte Dialektgruppe, das man in
Norddeutschland spricht und umfasst zwei Gruppen: Westniederdeutsch und
Ostniederdeutsch.
Diese zwei Dialektregionen: Pfälzisch und Rheinisch gehören zu demselben
Dialektraum – Mitteldeutsch und sie behalten viele gemeinsame Eigenheiten
(phonetische und lexikale Eigenheiten), aber auch Aussprache- und
Wortschatzunterschiede bei.
Das Pfälzische ist umgeben vom Schwäbisch-Alemmanischen, Hessischen
und Rheinischen und hat folgende Städte Mainz und Kaiserslautern auf seinem
Gebiet.
Die Pfalz gehört zu dem Gegenden Deutschlands, wo der Dialektgebrauch
noch am stärkesten bei den Menschen verwurzelt ist. Vor allem in den ländlichen
Regionen ist Hochdeutsch als gesprochene Sprache fast unbekannt.
Das Rheinische ist umgeben vom Pfälzischen, Hessischen und
Westniederdeutschen – in Deutschland und erstreckt sich von der Mosel nordwärts
über die Räume um Bonn, Köln, Düsseldorf bis hinein ins niederrheinische Kleve.

Phonetik
Der pfälzische Dialekt hebt sich durch den p- Anlaut –Inlaut ab und hat in
seiner Aussprache noch eine Reihe weiterer Eigenarten aufzuweisen.
Nach Nordwesten hin grenzt sich das Gebiet durch die Aussprache von -s in
das, was, alles, es vom Rheinischen ab, das hierfür dat, wat, allet, et sagt und die
Lautverschiebung ist allerdings in Adjektiven, Substantiven und Verben.
Nach Norden und Osten hin hat das Pfälzische die -scht-, -schp- Aussprache
in fescht, bischt usw.
Eine Teilung des Sprachgebits in West- und Ostpfälzisch wird durch –chen
bewirkt, das im Osten als -el, im Westen als –che erscheint (Schäfel/ Schäfche) und
dann noch die ungewöhnliche Pluralbildung Schäfelcher/ Schäfcher aufweist, denn
Plural bleibt meistens vom Singular unterscheidbar.
Noch ein Beispiel: Haus, Häuser → Haus, Haiser
Im Saarpfälzischen gibt es auβerdem keine Umlaute (ä ü), das Phänomen,
das man Entrundung nennt. Statt dessen wird für erstens ein e, für lezteres ein i
gesprochen.
Löffel → Lewwel / Leffel
Hügel → Hischel / Hiechel
In dem pfälzischen Dialekt entfallen Endlaute oft und bei allen –en-
Endungen wird deshalb das –n weggelassen (aus singen wird so singe, aus laufen
wird laafe und t wird d: Tasche → Dasch).
Auch ig → ich / isch: richtig → rischdisch
b zwischen Vokalen: oben → owwe; haben → hawwe (Vorderpfalz)
Ein anderes Merkmal der Pfälzischen Phonetik: „im westfälzischen Raum
findet bei Vokale eine Öffnung und Längung statt Erde – Eeerd; im Südpfälzischen
wird teilweise eine Diphthongierung und eine Vokalverschiebung vollzogen: groß
Emilia ŞTEFAN


186
→ grouß für Diftongierung und Frau → Free für Vokalverschiebung” (Koehl Julia
Referat: 2).
Typisch für das Pfälzische ist auch der ausgeprägte französische Einfluss im
Vokabular, der auf die Nähe zur französische Besatzung der Pfalz zurückzuführen
ist und der in manchen Wörtern zu finden ist. Sowohl Fremdwörter wie Trottoir
(Bürgersteig), chaise longue (Liegestuhl) als auch einen aus dem Französischen
Nasal sind ein fester Bestandteil im Pfälzischen; auch die pfälzische und
französische Aussprache und diese Nasale sind ähnlich oder sogar identisch.
Wenn im Französischen nach an oder am ein Konsonant (Mitlaut) folgt,
wird diese Silbe nasalisiert.
AN + Konsonant
Wortbeispiele: deutsche Aussprache - Andreas; pfälzische Aussprache –
O~ndreas; französische
Aussprache: O~ndre (André)
deutsche Aussprache - Kantine; pfälzische Aussprache - Ko~ndin;
französische Aussprache – Ko~ntin (Kantine)
AM + Konsonant
deutsche Aussprache - Rampe; pfälzische Aussprache - Ro~mp;
französischeAussprache - Ro~mp (Rampe)
deutsche Aussprache – Ambulanz; pfälzische Aussprache -
O~mbulo~ns;
französische Aussprache - O~mbülo~ns (Ambulance)
Das Rheinische fällt insbesondere durch vier Eigenheiten auf: die
Veränderung des g- in j- (gut – joot, Garten - Jaade); t, d werden zu k, g ( heute -
hük, Leute - Lük); aus Doppelvokalen werden einfache Vokale und -n erhält ein -g:
braun - brung.
Eine andere Besonderheit des Rheinischen ist Verwechslung von v und b:
lieb wird liev, graben zu jraven.
Die Ausspracheform (der Vokal wird abschwächend wird bis zu einer kurzen
Pause ausgesprochen, bevor dann der Konsonant folgt) ist prägend für das
Rheinische, dass sie – zusammen mit dat / das – eine deutliche Grenzmarkierung
gegenüber dem südlichen Pfälzischen und südöstlichen Hessischen bildet und den
Sprecher des Rheinischen erkennbar macht (Knoop 1994: 22).


Grammatik
Es gibt im Mitteldeutschen und Niederdeutschen eine Tendenz, in der
gesprochenen Sprache das Präteritum zu vermeiden und dieses wird in fast jedem
Fall durch das Perfekt ersetzt.
Also kennen diese zwei Dialekte nur vier Zeiten: Präsens, Perfekt,
Plusquamperfekt und die einfache, zusammengesetzte Zukunft.
Es gibt nur eine zusammengesetzte Futurzeit, die man mit dem Hilfsverb
werden bildet. Wenn der Pfälzer oder der Rheiner etwas Zukünftiges ausdrücken
möchte, benutzt jeder von ihnen das Präsens: „Morgen werde ich in die Kirche
gehen - Morsche geh isch in die Kersch” (Koehl Referat: 2).
ZWEI DIALEKTREGIONEN: PFÄLZISCH UND RHEINISCH


187
Konjugationsbeispiel - Das Verb gehen wird im Pfälzischen folgendermaßen
konjugiert:
Präsens: i(s)ch geh(n), du gehsch(d), er/sie/es gehd, mir gehn, ihr gehn,
diegehn
Perfekt: i(s)ch bin gang(e), du bisch(d) gang(e), er/ sie/ es is gang(e), mir sin
gang(e), ihr sin/ seid gang(e), die sin gang (e)
Plusquamperfekt ist selten: i(s)ch war gang(e), du warsch(d) gang, er/ sie/ es war
gang(e), mir ware/ warn gang(e), ihr ware/ warn gang(e)
In der regelmäβigen Konjugation sind alle drei Pluralformen gleich, nicht
nur die erste und die dritte Person wie im Hochdeutschen.

Nominalsystem
”Durchgehendes Kennzeichen der Deutschen Dialekte ist das Fehlen eines
lebendigen Genitivs wie in der Schriftsprache. Er ist noch relikthaft in Formeln
vorhanden und wird in der Regel durch präpositionale Fügungen mit Dativ oder
Akkusativ ersetzt.” (König 1994: 155)
Der pfälzische Genitiv ist unbekannt und er wird durch Hilfskonstruktionen
unter Zuhilfenahme des Dativs ersetzt.
Hochdeutsch: Helga Schneiders Tante ist Otto Müllers Schwester.
Im Pfälzischen: Em Schneider Helga sei Tante is em Müller Otto sei
Schweschder.
Hochdeutsch: Marias Kater
Im Rheinischen: Der Maria ihr Rämmel/Müter

Wortschatz und einige Redewendungen
Wir wollen pfälzische und rheinische Wörter und ihre Űbersetzungen ins
Deutsche aufführen, denn es gibt sie (fast) nur in diesen Dialekten. Verwendung
und Vorkommen folgender Dialektwörter zeigen, wie reichhaltig diese Sprache ist
und in den Redewendungen wird das Dialektwort in der Schreibweise
wiedergegeben:
Krotzen ( gilt auch im Fränkischen) – Apfelrest
Schnute – Kaffeekanne
Gummer / Kummer (gilt auch im Hessischen) – Gurke: Ber (wer) well
Kummere esse, därf de Schorsch (Georgstag = 24. April) net vergesse. (im
Rheinischen); Es gebt die lengschde Gummere, wammer sie der lengscht Dag
planzt. (im Pfälzischen)
Wintermus – Grünkohl
Bottel (im Rheinischen) – Hagebutte
Bottelchen (im Pfälzischen)
Gromper (im Rheinischen) – Kartoffel: De bas su gescheid: et as schod
(schade), datste moß Gromperen essen.
Grumber (im Pfälzischen und gilt auch im Hessischen): Mer essen alle
Daach Grumbeere: morjens gereeschde, mettags Grumbeereschnitz (Gericht aus
Kartoffelstücken mit Petersilie und Lauch) un oweds gequellde (Pellkartofeln).
Emilia ŞTEFAN


188
Stopfen – Korken (gilt auch im Hessischen)
Dilldopp – Kreisel (Kinderspielzeug)
Moltroff – Maulwurf (gilt auch im Hessischen)
Schmüß – Mund (halt den...)
Mucke – Mutterschwein
Rechen – Nachharke ( gilt auch im Schwäbisch – Alemannischen)
Ohrenschleffer – Ohrwurm
Pätter – Pate
Prume (im Rheinischen) – Pflaume
Praume (im Pfälzischen und gilt auch im Hessischen)
possen – propfen
Schnur (gilt auch im Thüringisch) – Schwiegertochter
Spinnwette – Spinngewebe
Grüschel – Stachelbeere
Spengel – Stecknadel
Kappes, Weißer Kappes – Weißkohl
Butsch (im Rheinischen) – Ziege
Bitsch (im Pfälzischen): Wenn se früh aufstehe, gucken se no de Wolke;
Mutter, is die Sopp gekocht, is die Bitsch gemolke?
Der Wortschatz des Rheinischen hat einige Besonderheiten, die weniger
bekant, aber charakteristisch sind: blekfößig – barfuß, Kamelle – Bonbon, Mösch –
Sperling, Augenflitter – Wimper, Backmohl – Backtrog, Bachen – Kaffeetasse,
Buscherbel – Walderdbeere, Datschert – Kartoffelpuffer, Reibekuchen – gilt auch
im Hessischen und Niederdeutschen, Döllchen – Ohrfeige, Entenhahn – Erpel,
Faßbänder – Faßmacher, Faulstich – Viehbremse, Föpp – Schnuller, Kall –
Unterhaltung, Nüsel – Apfelrest, plagen – sich beeilen, söcken – laufen, Worbel –
Heidelbeere.
Die Zeugnisse einer langen Tradition, Dialekte oder Mundarten, sind eine
große kulturelle Leistung. Es ist wahr, dass die Unterschiedlichkeit zwischen
verschiedenen Dialekten groß sind, dass ein Bayer einen Hessener oder ein
Mecklenburger einen Sachsen gar nicht versteht, wenn dieser seinen eigenen
Dialekt spricht, aber die Entstehung, Aussprägung und Entwicklung helfen uns,
etwas über die Menschen der Vergangenheit und der Gegenwart zu erfahren.

BIBLIOGRAPHIE

Bausinger, Hermann, Deutsch für Deutsche. Dialekte, Sprachbarrieren,
Sondersprachen, Frankfurt/M, 1972.
Bergmann, Rolf, Pauly, Peter, Schlaefer, Michael, Einführung in die deutsche
Sprachwissenschaft, Carl Winter Universitätsverlag, Heidelberg, 1991.
Kaufmann, Sabine, Geschichte der Dialekte, http://www.planet-
wissen.de/alltag_gesundheit/lernen/ dialekte/index.jsp. (Kaufmann 2009)
Keller, R. E., Die deutsche Sprache und ihre historische Entwicklung. Hamburg,
1986.
ZWEI DIALEKTREGIONEN: PFÄLZISCH UND RHEINISCH


189
Koehl, Julia, Konkrete Beschreibung des pfälzischen Dialekts,
http://www.rzuser.uni-heidelberg.de/~cg3/ph/Referate/Referat_Koehl.doc.
(Koehl 2005/2006)
König, Werner, dtv-Atlas zur deutschen Sprache, Deutscher Taschenbuch Verlag
GmbH &Co. KG, München, 1994. (König 1994)
Knoop, Ulrich, Wörterbuch deutscher Dialekte, Bertelsmann Lexikon Verlag,
Gütersloh. 1997. (Knoop 1997)
Nickel, Claudia, Deutsche Dialekte im Allgemeinen, Grin Verlag, Norderstedt,
2005.
Polenz, Peter, Deutsche Sprachgeschichte vom Spätmittelalter bis zur Gegenwart,
Walter de Gruyter & Co., Berlin, 1994, Band 2, Seiten 200 – 239.
Polikarpov, Alexandr, Dialektologie in der Ausbildung von Űbersetzern und
Dolmetschern, http://www. daad.ru/wort/wort2006/20_Polikarpov_Modul%
20Dialektologie.pdf
Schirmunski, V. M., Deutsche Mundartkunde. Vergleichende Laut- und
Formenlehre der deutschen Mundarten, Berlin, 1962.

ABSTRACT

In Germany people speak similarly, yet differently. The literary language is
accompanied by many slang forms, as well as by linguistic dialectal forms, which
are regionally linked, lead an independent life and even influence the literary
language. The two dialectal regions presented in this paper, the Palatine and the
Rhenish dialect belong to the same dialectal space, Middle German and present
numerous common lexical and phonetic features, as well as differences in
pronunciation and vocabulary (words having a French influence can be found in
the Palatine dialect).

Key words: dialectal group, the Palatine dialect, the Rhenish dialect















LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

Cristiana-Nicola TEODORESCU


L’enseignement des langues étrangères connaît comme endroit de
prédilection la classe, en tant que «lieu d’une pratique exemplaire», lieu de
formation, mais aussi d’interaction (Cicurel 2002). Cette «scène» rassemble toute
sorte de manifestations de communication verbale, mais aussi non verbale, dont le
poids (in)formatif reste à être bien mesuré par les chercheurs en didactique. Mais,
comme le souligne Dominique Forest, dans sa thèse de doctorat (2006: 5) même si
«tout le monde s'accorde sur l'importance du corps du professeur et de l'espace de
la classe dans l'acte d'enseignement; il existe peu de recherches et encore moins de
résultats permettant de mettre en relation directe cet usage du corps et les
apprentissages des élèves».
Notre objectif de recherche est de voir quelles sont les stratégies de
communication gestuelle et proxémique privilégiées par les professeurs de français
langue étrangère, dans cet espace - scène qui est la classe de langues étrangères et
quel est leur impact sur l’apprentissage des élèves. Nous concevons l’action de
l’enseignant d’une manière anthropologique, considérant, à la suite de Gérard
Sensevy, que «le didactique constitue l’une des dimensions fondamentales du
social, au même titre que le politique, le religieux, le juridique, etc.» (Sensevy,
Forest, Barbu 2005).
1. L’analyse du comportement gestuel et proxémique de l’enseignant de
FLE
On ne peut pas séparer la communication verbale de celle non verbale de
l’enseignant, son comportement interactionnel, en tant que l’un des acteurs de la
scène -classe, influençant de manière extrêmement puissante la communication
didactique avec les apprenants, facilitant ou bloquant leur rythme d’apprentissage.
Notre intérêt de recherche est de mesurer le pouvoir du geste didactique et de
la proxémie dans la classe de FLE, leurs rôles pédagogique et didactique, nous
appuyant sur la constatation de Mercier, Lemoine et Rouchier (2001: 247) qui
voient dans le comportement non verbal du professeur une «technique d’aide à
l’étude». L’action du professeur est fondamentalement une action communicative,
«centrée sur l’initiation et le maintien de la relation didactique. La relation
didactique est une action ternaire, qui unit l’élève, le professeur et les savoirs. Les
savoirs sont donc enjeu de cette relation: nous postulons qu’ils lui donnent sa
logique et qu’ils déterminent sa grammaire. Comprendre la relation didactique,
c’est donc comprendre comment le savoir - enjeu modèle les différentes
interactions qui la composent» (Sensevy, Forest, Barbu 2005). Dans l’architecture
de la relation didactique, un rôle fondamental est joué par le comportement non
verbal de l’enseignant.
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

191
Le corpus soumis à l’analyse est représenté par l’enregistrement de dix
leçons de français langue étrangère, soutenues par deux enseignantes du Collège
National «Elena Cuza» de Craiova, Roumanie, enseignantes avec une longue
ancienneté dans l’enseignement du FLE et une grande expérience didactique. Nous
avons enregistré plusieurs classes de collège, cinq classes pour chaque enseignante,
une classe de IX-ème, deux classes de X-ème, une classe de XI-ème et une classe
de XII-ème, pour voir s’il y a des modifications significatives au niveau du
comportement non verbal en fonction de l’âge des apprenants. Nous avons observé
et analysé uniquement le comportement communicationnel non verbal des deux
enseignantes, la manière dans laquelle ce comportement favorise ou non la
communication didactique en langue étrangère.
2.1. La communication non verbale – quelques repères théoriques.
L’affirmation conformément à laquelle la communication est un phénomène
multicanal ou plurimodal est déjà du domaine de la banalité, la démultiplication
des canaux et des modes de communication faisant partie intégrante de notre vie
quotidienne. Entre deux personnes, la communication ne se réduit pas à des
échanges de nature verbale. Plus précisément, «durant une interaction face à face,
par exemple, chaque interlocuteur émet et reçoit un énoncé total, hétérogène,
résultat de la combinaison, en général synergique, de plusieurs éléments» (Cosnier,
Brossard 1984: 5).
Barlund s’inscrit dans la même ligne quand il affirme que «Beaucoup de
significations humaines - même la plupart - sont façonnées par le toucher, la
parole, les gestes, l'expression du visage, avec ou sans paroles. Les individus
s’observent réciproquement, en écoutant les pauses et l'intonation, en observant les
vêtements, les yeux ou la tension du visage, tout comme les mots qu’ils prennent
en considération» (Barlund 1970: 67). Sans communication non verbale, notre
monde serait incomplet et la pauvreté de nos interactions maximale.
Il est très difficile de définir la communication non verbale, dû son caractère
pluricanal et plurimodal. La communication non verbale serait représentée par tout
élément entrant dans la composition d’un phénomène communicatif et qui ne
s’appuie pas directement sur la communication orale ou écrite (Martin 2002: 26) et
qui implique «la somme des stimulus (à l’exception de ceux verbaux) présents dans
le contexte d’une situation de communication, générés par l’individu et qui
contiennent un message potentiel» (Chiru 2003: 32). On voit que la communication
non verbale «contient un ensemble vaste et hétérogène de processus ayant des
propriétés communicatives, en commençant avec des comportements plus
manifestes et macroscopiques, comme l’aspect extérieur, les comportements de
relation spatiale avec les autres (rapprochements, distanciations) et les mouvements
du corps (du tronc, des membres ou de la tête) jusqu’au aux activités moins
évidentes et plus fugaces, comme les expressions faciales, les regards et le contact
visuel, les intonations vocaliques» (Hennel-Brzozowska 2008: 22). Il s’agit ici
d’éléments de nature paralinguistique, comme l’intonation et la mimique, mais
aussi la gestualité, la proxémique, la kinésique, qui peuvent modifier ou influencer
le message et l’interaction.
Cristiana-Nicola TEODORESCU


192
2.1.1. L’approche interdisciplinaire de la communication non verbale
Les chercheurs sont d’accord avec le fait qu’il n’y a pas une seule théorie
générale de la communication non verbale et qu’il y a plusieurs disciplines qui
s’occupent de l’étude de ses types, formes et fonctions. En synthétisant tous les
types d’approche de la communication non verbale, S. Chelcea tire la conclusion
que «du point de vue théorique et méthodologique, l’analyse de la communication
non verbale s’est développée sur trois grandes dimensions : a) l’analyse des
indicateurs (l’étude de l’apparence physique, des artefacts); b) les facteurs
déterminants de la communication non verbale (hérédité, culture, appartenance au
genre, contexte, etc.); c) les fonctions de la communication non verbale» (Chelcea,
Ivan, Chelcea 2005: 31), dimensions qui ont conduit à des approches extrêmement
généreuses, dont nous ne pouvons pas exclure la dimension didactique. On voit que
l’étude de la communication non verbale se retrouve au carrefour de plusieurs
disciplines scientifiques, qui, toutes, corroborent leur réflexion, leurs analyses et
leurs observations sur ce domaine fascinant de la connaissance: biologie,
neurosciences, sociologie, anthropologie, psychologie expérimentale, sociale et
clinique, didactique et pédagogie.
2.2. La gestualité didactique
Les gestes contiennent les mouvements, la tenue de la tête, des bras, des
mains, du corps, des pieds. La gestualité ou ce qu’on appelle body language n’est
pas une préoccupation récente, mais, comme le souligne Adam Kendon (cf.
Chétochine 2008: 6), le grand historien de la gestualité, les premières informations
écrites apparaissent dès l’antiquité. Les gestualistes sont préoccupés par les
significations multiples des gestes dans les divers rapports de communication
interpersonnelle, confirmant, tous, la vérité de la célèbre affirmation de José Ortega
y Gasset qui disait «sans vos gestes, j’ignorerais l’entier secret lumineux de votre
âme».
2.2.1. La classification des gestes
La littérature de spécialité distingue plusieurs typologies des gestes:
H. Wespi (apud Dinu 2000: 229) divise les gestes en fonction de leurs
rapports avec les mots en: substitutifs, complétifs et d’accompagnement du
discours verbal.
Une autre typologie des éléments mimo-gestuels inventorie: gestes quasi-
linguistiques (le doigt devant les lèvres comme signe de silence), co-verbaux (le
geste de présentation ou d’introduction d’une personne, synchronisateurs
(mouvement léger de la tête, accompagné par la parole, en signe de confirmation)
et extra-communicatifs (les gestes qui accompagnent le discours sans supplément
d’information, comme le toucher des cheveux, du front, de la blouse etc.).
Paul Ekman et Wallace V. Friesen (apud Chelcea, Ivan, Chelcea 2005: 130-
135) proposent la typologie suivante:
• Les emblèmes représentent, au fond, les gestes substitutifs de la typologie
de Wespi, pouvant remplacer le langage et former un autre langage (le langage des
sourds-muets). Les emblèmes soulignent et doublent les mots, le locuteur ayant un
contrôle quasi total sur leur utilisation. Il y a plusieurs types d’emblèmes, en
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

193
fonction de l’identité entre la forme du geste et celle de l’objet désigné: emblèmes
référentiels, codifiés du point de vue iconique, et emblèmes conventionnels, mais
leur différenciation est assez difficile. Les emblèmes sont codifiés du point de vue
culturel, variant, tant quantitativement que formellement, d’une culture à l’autre.
Indifféremment de la culture dans laquelle les emblèmes se manifestent, elles ont
des fonctions claires: l’insulte, la signalisation de la distance dans les relations
interpersonnelles, l’appréciation de l’activité et des performances des autres, la
signalisation de la séparation, des réponses affirmatives ou négatives à des
sollicitations diverses, le commentaire de certains états physiques ou affectifs. Les
emblèmes représentent l’apanage du locuteur, mais aussi de l’interlocuteur, qui,
parfois à travers le paralangage, exprime son intérêt et son désir de continuation de
la communication.
• Les illustrateurs sont des éléments non verbaux qui ont le rôle
d’accompagner et de compléter le message. Ils sont moins arbitraires que les
emblèmes et, ayant un caractère inné, sont universels. Les deux chercheurs
identifient huit types d’illustrateurs réalisés avec les mains;
• Les bâtons, mouvements verticaux des mains qui ont le rôle d’accentuer
certains mots ou certaines idées du discours;
• Les pictographes, mouvements des mains qui décrivent dans l’air
certaines formes des objets dont on parle. Mihai Dinu (2000: 233-234) cite la
définition amusante, des années ’60, de la notion de gentleman: «un gentleman est
un monsieur qui peut décrire Marylin Monroe sans utiliser ses mains»;
• Les idéographes sont des gestes qui décrivent les mouvements abstraits de
la pensée ou du raisonnement;
• Les mouvements déictiques soulignent le discours, indiquant des objets, des
endroits ou des personnes. Ils sont soumis aux règles de politesse, entrant sous
l’incidence du tabou gestuel, le mouvement déictique pouvant être repris par
d’autres composants corporels (le regard, par exemple);
• Les mouvements spatiaux sont des gestes qui décrivent des relations
spatiales et des rapports de positionnement entre les objets et les personnes;
• Les mouvements rythmiques sont des gestes qui décrivent la cadence d’une
action ou le tempo d’un discours;
• Les kinéographes sont des gestes qui indiquent le fonctionnement du corps
humain (l’échine souple des subordonnées devant leurs chefs) ou différents
comportements des animaux (le geste qui imite la morsure d’un chien);
• Les illustrateurs emblématiques sont des gestes qui mettent en évidence un
certain mot ou une partie d’un discours qu’ils accompagnent (les doigts en forme
de V pour signifier la victoire, accompagnés du cri «victoire»);
• Les expressions faciales (appelées par Mihai Dinu mouvements affectifs)
ont le rôle d’indiquer nos états affectifs (joie, peur, dégoût, colère, tristesse,
surprise, fatigue, etc.);
• Les régulateurs ou gestes de réglage sont les gestes qui maintiennent et
contrôlent la communication, c'est-à-dire l’interaction avec les autres. Leurs
Cristiana-Nicola TEODORESCU


194
principales fonctions sont celle expressive (quand on écoute nous ne restons pas
passifs, mais on fait des gestes pour marquer l’intérêt, la curiosité, la confirmation,
l’accord, etc.) et celle phatique (on assure le maintient du contact avec
l’interlocuteur). L’émetteur peut ainsi bénéficier d’un précieux feed-back et régler
son énonciation.
• Les adapteurs sont les gestes les moins liés à la communication, des gestes
stéréotypes, ayant un rôle de soupape qui apparaissent dans les moments de
concentration (mouvements rythmiques des pieds) ou de tension psychique. Les
chercheurs distinguent:
Les alter-adapteurs, des gestes de manipulation des objets dans un but
pratique (balayage) qui acquièrent des valences communicationnelles dans leur
utilisation à des finalités didactiques («c’est ainsi qu’on balaye»).
Les auto-adapteurs (manipulateurs dans la terminologie de R. B. Adler et G.
Rodman (apud Chelcea, Ivan, Chelcea 2005: 34) sont des gestes de manipulation
du propre corps (avec les mains, les doigts…) et des mouvements faits pour
satisfaire certains besoins biologiques, bien des fois interdits dans leur utilisation
en public.
Les adapteurs objectuels sont des gestes mécaniques et répétitifs réalisés
avec certains objets (stylo, verre…).
Desmond Morris (apud Chelcea, Ivan, Chelcea 2005: 135-137) propose une
autre typologie des gestes, en les classifiant en:
• Gestes expressifs, expressions faciales qui trahissent des états émotionnels
et échappent au contrôle volontaire;
• Gestes mimés, à l’aide desquelles on essaie l’imitation d’une personne,
d’une action, d’un objet. On peut parler de: mimétisme social (le sourire large à la
rencontre avec une personne désagréable), mimétisme théâtral (la tentative
délibérée d’imiter certaines actions ou personnes), mimétisme partiel (l’imitation
de certaines actions inconformes à la réalité - l’imitation du vol, du suicide),
mimétisme en vide ou en absence d’un certain objet (l’imitation de la sensation de
faim);
• Gestes schématiques qui ressemblent aux gestes mimés, une sorte de
variante simplifiée,
• Gestes symboliques qui signifient une qualité abstraite, étant fortement
connotés du point de vue culturel (le geste pour «mon œil»);
• Les gestes techniques, spécifiques et significatifs pour certaines
professions ou groupes sociaux;
• Gestes codifiés, qui ressemblent beaucoup aux gestes techniques, étant
spécifiques à certaines catégories (sourds-muets, par exemple).
Il serait intéressant pour notre démonstration de rappeler la typologie des
gestes proposée par J.B.Bavelas (apud Chelcea, Ivan, Chelcea 2005: 137) en
directe corrélation avec leur rôle dans la conversation, dans les interactions de type
face-to-face:
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

195
• Gestes liés au contenu de la discussion (les emblèmes et les illustrateurs de
la classification de Ekman);
• Gestes interactifs, parmi lesquels les gestes faits en hâte (l’indication de la
direction, d’une adresse), les gestes de citation, les gestes de demande d’aide, les
gestes de réciprocité, de demande ou d’offre de réponses.
L’intention de communication génère trois types de gestes:
• Gestes affectifs divisée en: gestes affectifs centrifuges qui marquent un état
d’euphorie, gestes affectifs centripètes qui marquent un état de dysphorie, de
tristesse, de gène, gestes modaux qui marquent la négation, l’interrogation, le
doute;
• Gestes phatiques, d’accueil ou de refus, marquant les valences
intersubjectives de la communication (Greimas, Courtès 1979: 165).
2.2.2. Les mouvements du corps et l’aspect cognitif du langage. Bernard
Rimé, chercheur à l’ Université Catholique de Louvain-la-Neuve, Belgique, insiste
sur la relation évidente qui existe entre les mouvements du corps et l’aspect
cognitif du langage (cf. Moscovici 1984). Toutes les expériences effectuées ont
démontré le fait que l’homme pense mieux quand il bouge qu’en état d’immobilité.
Et, chose surprenante, plus il a un vocabulaire riche et nuancé, plus il fait des
gestes quand il parle ou réfléchit intensément. On voit, donc, que l’expression
gestuelle a un rôle primordial dans l’élaboration du message (cf. Martin 2002: 27).
2.2.3. Analyse des gestes didactiques
L’analyse des gestes didactiques n’a pas représenté une préoccupation
constante des chercheurs, Foquet et Strasfogel, De Landsheere et Delchambre étant
les seuls, à notre connaissance, à proposer des études intéressantes et pertinentes.
Eric Mauvais et Gilles Guerrin (1999: 71) montrent que «par son geste,
l’enseignant peut faire passer un message, en expliciter le sens et, qu’à cette
fonction linguistique, vient s’ajouter, lors de la confrontation avec les apprenants,
la fonction interactionnelle. Dans la classe de langue, le professeur se sert de ses
gestes à la fois pour se faire comprendre (d’où leur rôle «d’ancrage» par rapport au
discours pédagogique) et pour régler la communication, solliciter, tempérer ou
même sanctionner les interventions des étudiants, donc pour dynamiser le groupe».
Les deux chercheurs se penchent sur l’étude des gestes didactiques et divisent
l’acte pédagogique en quatre fonctions principales: solliciter, réagir, structurer et
répondre. Pour eux, les principales fonctions des gestes didactiques du professeur
de FLE sont: décrire, accentuer, structurer, indiquer, captiver et sanctionner.
L’analyse de notre corpus a confirmé l’interprétation de Eric Mauvais et
Gilles Guerrin, la multitude des gestes des deux enseignantes se focalisant sur les
six fonctions décrites par les deux chercheurs.
Nous avons essayé de voir quels sont les gestes des deux enseignantes
répondant aux fonctions décrites par Eric Mauvais et Gilles Guerrin.
Ce qui caractérise le comportement didactique des deux enseignantes est leur
gestualité bien représentée. Nous avons remarqué une distribution différentes des
gestes entre les moments de la leçon et en fonction de l’âge des apprenants (une
quantité de gestes plus réduite avec les apprenants de XIème et XIIème classes).
Cristiana-Nicola TEODORESCU


196
Le moment initial de la leçon, la vérification des connaissances et de la leçon
à préparer est marqué surtout par des gestes de type accentuer, indiquer et
sanctionner de la typologie de Eric Mauvais et Gilles Guerrin. Ce moment est riche
en éléments mimo-gestuels (gestes quasi-linguistiques pour imposer le silence et
accroître le niveau d’attention) et surtout synchronisateurs, pour marquer
l’approbation, la satisfaction pour un travail scolaire de qualité.
Le passage à la nouvelle leçon est marqué par des gestes de type décrire,
accentuer, indiquer et captiver. Pour décrire, les deux enseignantes utilisent
beaucoup de gestes imitatifs, gestes descriptifs, leur gestualité étant
fondamentalement mimétique et/ou analogique. C’est dans cette partie de la leçon
qu’apparaissent les emblèmes, les illustrateurs (surtout les bâtons, pour accentuer
certaines parties de la démonstration et de la captatio, des pictographes et des
idéographes, beaucoup de mouvements déictiques et spatiaux. Les régulateurs ou
gestes de réglage apparaissent dans le comportement didactique des deux
enseignantes pour maintenir et contrôler la communication avec les apprenants,
leurs principales fonctions étant celle expressive (quand il écoute, l’enseignant ne
reste pas passifs, mais il fait des gestes pour marquer l’intérêt, la curiosité, la
confirmation, l’accord, etc.) et celle phatique (l’enseignant maintient le contact
avec l’apprenant, pouvant ainsi bénéficier d’un précieux feed-back et régler son
énonciation). Tous ces gestes sont «de l’ordre de l’insistance et de la redondance et
ont, pour cette raison, une importance particulière dans une situation
d’enseignement. Ils ont pour fonction de focaliser l’attention de l’élève sur certains
éléments pertinents du message pédagogique» (Mauvais, Guerrin 1999: 72). Les
gestes affectifs ont une bonne représentation dans le comportement didactique de
nos deux enseignantes, probablement parce qu’elles sont des femmes, mères de
famille, l’affectivité relationnelle jouant un rôle important dans leur interaction
avec les jeunes. Le rôle des gestes affectifs est très important dans l’interaction
didactique. Nous sommes d’accord avec Christine Arnaud qui affirme:
«L’affectivité est une notion ayant suffisamment de poids pour qu’on lui accorde
généralement une importance primordiale dans les comportements humains et, en
même temps, trop imprécise pour que les psychologues ou les psychopédagogues
l’utilisent fréquemment. Dans le domaine de l’enseignement/apprentissage des
langues étrangères, on reconnaît que la composante affective exerce une influence
décisive, au même titre que la composante cognitive. Pour D. Coste (1984), en
cours de langue étrangère, la place du relationnel et de l’affectif pourrait être
amplifiée par la particularité de cette discipline. En effet, le cours de langue est le
seul domaine d’enseignement où l’objet d’étude soit en même temps le médium:
l’élève utilise la langue étrangère pour apprendre cette même langue étrangère.
Ainsi, en raison des limitations du verbal, l’affectif pourrait peser lourd sur les
conditions dans lesquelles se déroulent l’apprentissage» (Arnaud, Ch., 2008).
Le moment de l’introduction de la nouvelle leçon est marqué surtout par les
gestes de type décrire, accentuer, structurer. Dans la conception de Mauvais, E.,
Guerrin, G. (1999: 72) les gestes de type structurer ont pour fonction «d’encoder le
message, d’induire la parole et, peut-être, de faciliter la pensée».
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

197
La typologie gestuelle et la quantité gestuelle reste la même que dans les
deux premières parties de la leçon, les emblèmes, les illustrateurs, les gestes
phatiques et les gestes de réglage étant les mieux représentés.
L’explication de la nouvelle leçon est basée sur des gestes de type décrire,
accentuer, structurer, indiquer, captiver. C’est ici que toute la compétence
gestuelle du professeur est mobilisée, car il doit faire passer de nouvelles
connaissances, de les introduire dans le système des connaissances déjà acquises
par les élèves. Mauvais, E. et Guerrin, G. insistent sur l’importance de tous ces
gestes, le professeur ayant la tache difficile de «se servir consciemment de son
corps, travailler ses effets gestuels, afin de gagner son public et de capter son
attention» (1999: 73).
La dernière partie de la leçon, le moment de fixer les nouvelles
connaissances acquises, est marquée principalement par des geste de type
accentuer, structurer et indiquer.
Les observations faites nous ont conduit à un regard quantitatif des gestes
utilisés par nos deux enseignantes:

Gestes Quantité (+++ très grande, ++
grande, + moyenne, - absence
du geste)
éléments mimo-gestuels:
- gestes quasi-linguistiques
- synchronisateurs,

+
+++
Emblèmes ++
illustrateurs
- bâtons
- pictographes
- idéographes,
- mouvements déictiques
- mouvements spatiaux.

++
+
+
+
+
régulateurs ou gestes de réglage +++
mouvements rythmiques ++
Kinéographes -
illustrateurs emblématiques +
expressions faciales (mouvements affectifs) +
Adapteurs -
alter-adapteurs
auto-adapteurs (manipulateurs)
-
-
adapteurs objectuels +
gestes liés au contenu de la discussion (les
emblèmes et les illustrateurs)
+++
gestes modaux +++
gestes phatiques ++
Cristiana-Nicola TEODORESCU


198

On pourrait considérer tous ces gestes comme des gestes techniques, car tout
geste didactique a cette composante technique dans ses manipulations.
Le comportement gestuel de l’enseignant dépend de plusieurs facteurs qui
l’influencent et qui déterminent le rythme et la structure: la personnalité de
l’enseignant, le sexe de l’enseignant (nous avançons l’hypothèse, pas encore
vérifiée, que le comportement gestuel des enseignants hommes est beaucoup plus
«pauvre» que celui des enseignantes), l’âge de l’enseignant (une nouvelle
hypothèse avancée concernerait des différences de comportement gestuel entre les
jeunes enseignants et les plus âgés, qui ont la tendance de réduire leurs
manifestations gestuelles), la salle de cours, la composition de la classe (nombre de
filles et de garçons), le niveau de maîtrise de français et l’attitude des élèves (plus
ou moins intéressés), le type d’activité, le matériel didactique et l’infrastructure
technique. Mauvais, E. et Guerrin, G. insistent, eux aussi, sur le fait que tous ces
facteurs «personnels et contextuels […] vont jouer un rôle dans la communication
pédagogique et modifier, selon le cas, la gestualité de l’enseignant» (1999: 74).
3. La proxémique didactique
L’espace est, lui aussi, un important moyen de communication. Le terme de
proxémique a été proposé par Edward T. Hall, ayant comme base de réflexion les
études de Whorf et Sapir et comme intérêt de recherche «l’espace social comme
bio-communication».
Définition. La proxémique, l’une des relations sociales porteuses de
nombreuses significations au sein des processus complexes de communication non
verbale, est la discipline qui étudie le mode de structuration de l’espace humain :
types d’espaces, distances interpersonnelles, organisation de l’habitat et
«signification de la distance, de l’orientation et des relations spatiales dans la
communication interpersonnelle» (O’Sullivan et ali 2001: 265).
3.1. Description de l’espace de la classe-scène
Les enregistrements des leçons ont été effectués dans le laboratoire de
langue française du Collège National «Elena Cuza», une salle de classe avec les
tables disposées en U pour dynamiser l’interaction des participants à l’acte de
communication didactique. La chaire du professeur se trouve devant les tables des
élèves, emplacement qui permet au professeur de regarder tous ses élèves et de se
déplacer facilement au niveau de la classe. L’emplacement de la chaire au niveau
de la classe combine la distance personnelle (45 cm - 120 cm) et la distance sociale
(120 cm - 350 cm). Nous avons constaté le désir des élèves de s’asseoir dans la
zone de la distance personnelle, pour être plus près de leurs enseignantes. Ceux qui
arrivaient en retard et trouvaient les places de la zone personnelle occupées
affichaient leur regret et leur mécontentement. Cette préférence pour la zone
personnelle dans l’emplacement didactique confirme notre appartenance à une
culture de contact, qui favorise les rapprochements, mais aussi les valences
affectives et psychologiques des élèves qui ressentent le besoin de s’approcher le
plus de leur professeur. Les élèves de la XIème et de la Xème classes ont la
tendance d’entrer même dans la zone intime éloignée (15 - 40 cm) de
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

199
l’enseignante, les plus «âgés» ayant la tendance de respecter cette zone. La distance
la plus commune dans l’interaction didactique reste celle personnelle rapprochée
(45-74 cm), distance choisie par les deux enseignantes comme l’espace le plus
adéquat à l’interaction didactique. Nous n’avons pas remarqué dans le
positionnement proxémique des deux enseignantes le choix d’une zone libre en
étroite corrélation avec leur statut hiérarchique, ce qui démontre leurs rapports
proches avec les apprenants.
Nous devons remarquer que les élèves ne respectent pas les «territoires»,
places qui, une fois choisies, restent fixes tout le long de l’année scolaire. Chaque
fois, ils changent de places, préférant celles qui se trouvent le plus près de
l’enseignante.
L’attitude «maternelle» des enseignantes transforme la salle classe dans un
espace semi fixe et sociopète (Hall 1971: 129-142), favorisant le contact entre les
élèves et le professeur.
En observant les attitudes des élèves durant les moments de travail
indépendant, nous avons remarqué leurs positions de collaboration, du même coté
de la table, tout en partageant un territoire commun.

4. Conclusions
L’analyse des enregistrements effectués dans les classes des deux
enseignantes a démontré une bonne gestion du comportement non verbal, une
bonne utilisation de tous les types de gestes «techniques» avec un retombé
significatif sur les élèves : niveau élevé de connaissance, intérêt pour l’étude, désir
d’apprendre, curiosité, interaction facile avec le professeur, grande confiance dans
la personne de l’enseignant.
L’incidence du comportement gestuel de l’enseignant sur la relation
professeur - élève n’est plus à démontrer. Nous sommes d’accord avec Mauvais, E.
et Guerrin, G. qui insistent sur le fait que «le professeur devait prendre conscience
de sa gestualité afin d’en travailler les effets, mais en aucun cas il ne devait adopter
des gestes types dont il se servirait comme outils. Cela ne ferait que nuire à sa
personne (à son authenticité) qu’il doit avant tout préserver. Car cela enlèverait
toute spontanéité à l’interaction» (1999: 75).
L’analyse du comportement proxémique des enseignantes et de leurs élèves
nous a conduit à la conclusion de l’existence d’un contrat didactique efficace,
favorable à l’apprentissage et à l’échange libre : une structuration flexible de
l’espace didactique, une tendance vers les zones intimes et personnelles comme
zones de confirmation et de confiance mutuelle entre les partenaires de l’acte
didactique.
Nous sommes partie dans cette analyse de l’hypothèse qu’on ne peut pas ne
pas communiquer dans l’espace - classe, vu comme cadre de la communication
didactique. Dans cet espace, tout devient élément porteur de significations
communicationnelles, les gestes, les distances, le positionnement des acteurs
participant à l’interaction didactique, facilitant ou, au contraire bloquant
l’apprentissage des élèves. Lorsqu’il enseigne, le professeur fait des gestes et
Cristiana-Nicola TEODORESCU


200
«maintient, plus ou moins consciemment, une distance (métrique) variable avec ses
élèves» (Sensevy 2005).
L’observation des enregistrements des leçons nous a conduit à la conclusion
que les deux enseignantes maîtrisent le comportement non verbal, dans ses
dimensions gestuelle et proxémique, et que cette maîtrise influence, d’une manière
positive, l’apprentissage des élèves.

BIBLIOGRAPHIE

Arnaud, Christine, «L’affectivité et le comportement non verbal en classe de
langues étrangère» dans Synergies Espagne, nr. 1, 2008, pp. 175-194.
(Arnaud 2008)
Barlund, C., «A Transactional Model of Communication», dans Sereno şi
Mortenson (eds), Foundations of Communication Theory, London, Harper &
Row, 1970. (Barlund 1970)
Cadet, L., Tellier, M., «Le geste pédagogique dans la formation des enseignants de
LE: Réflexions à partir d’un corpus de journaux d’apprentissage» dans Les
cahiers de Théodile, nr. 7, 2007, pp. 67-80. (Cadet, Tellier 2007)
Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,
Bucureşti, comunicare.ro, cursuri universitare, 2005. (Chelcea, Ivan, Chelcea
2005)
Chétochine, Georges, La vérité sur les gestes, Eyrolles, 2008. (Chétochine 2008)
Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Tritonic, 2003. (Chiru 2003)
Cicurel, F., «La classe de langues, un lieu ordinaire, une interaction complexe»,
dans Acquisition et interaction en langue étrangère, 2002, pp. 145-164, [En
ligne] http://aile.revues.org/801 [Page consultée le 3 septembre 2010]
(Cicurel 2002)
Cosnier, J., Brossard, A. (dir), La communication non verbale, Neuchâtel,
Delachaux et Niestlé, 1984. (Cosnier, Brossard 1984)
Coste, D., «Les discours naturels de la classe» dans Le Français dans le Monde, nº
183, 1984. (Coste 1984)
Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, Ed. a
II-a, 2000. (Dinu 2000)
Forest, Dominique, Analyse proxémique d'interactions didactiques, Université de
Rennes 2, UFR de sciences humaines, Thèse pour obtenir le grade de
docteur en sciences de l'éducation, présentée et soutenue publiquement par
Dominique Forest le 8 décembre 2006, Directeur de thèse: Gérard Sensevy,
[En ligne] http://tel.archives-ouvertes.fr/tel-00199298/en/ [Page consultée le
1 septembre 2010] (Forest 2006)
Greimas, A. J., Courtès, J., Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du
langage, Paris, Hachette, 1979. (Greimas, Courtès 1979)
Hall, Edward T., «Proxemics» dans Current Anthropology, 9, 1968, pp. 83-108,
apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., (2005), Comunicarea nonverbală:
LA COMMUNICATION NON VERBALE DANS
LA CLASSE DE FLE

201
gesturile şi postura, Bucureşti, comunicare.ro, cursuri universitare. (Hall
1968)
Hall, Edward, La dimension cahée, Paris, Seuil, 1971. (Hall 1971)
Hennel-Brzozowska, Agnieszka, «La communication non-verbale et paraverbale –
perspective d’un psychologue», dans Synergies. Pologne. Traduire le
paraverbal, Coordonné par Jerzy Brzozowski, 2008, pp. 21-30. (Hennel-
Brzozowska 2008)
Martin, Jean-Claude, Communiquer. Mode d’emploi. Savoir dire, savoir
convaincre: la communication au quotidien, Marabout, 2002. (Martin 2002)
Mauvais, E., Guerrin, G., «Enseigner une langue étrangère. Approches sur la
communication non verbale», 1999. [En ligne]
http://repository.lib.gifuu.ac.jp/bitstream/123456789/4474/1/KJ0000418250
7.pdf [Page consultée le 1 septembre 2010] (Mauvais, Guerrin 1999)
Mercier, A., Lemoyne, G., Rouchier, A., Le génie didactique, Bruxelles, De Boeck
Université, 2001. (Mercier, Lemoyne, Rouchier 2001)
Moscovici, S., Psychologie sociale, Paris, PUF, 1984. (Moscovici 1984)
O’Sullivan, Tim, et ali, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi
studiilor culturale, Iaşi, Polirom Collegium, 2001. (O’Sullivan et ali 2001)
Sensevy, Gérard, Forest, Dominique, Barbu, Stéphanie, «Analyse proxémique
d’une leçon de mathématiques : une étude exploratoire», dans Revue des
sciences de l’éducation, Volume 31, Numéro 3, 2005, pp. 659-686. [En
ligne] http://www.erudit.org/revue/RSE/2005/v31/ n3/013914ar.html [Page
consultée le 15 septembre 2010] (Sensevy, Forest, Barbu 2005)
Teodorescu, C.-N., «Fermetures et ouvertures francophones dans le discours
didactique des manuels roumains de FLE», dans Bertrand Daunay, Isabelle
Delcambre, Yves Reuter (eds), 2009, Didactique du français, le
socioculturel en question, Presses Universitaires du Septentrion, pp. 97-109.
(Teodorescu 2009)

ABSTRACT

The article proposes an analysis of the non-verbal behaviour of FFL teachers
in a Romanian national college. It deals with the gestual and proxemic components,
as the author proposes a description of teaching gestures and teaching proxemy, in
close connection to the students' learning level. The conclusion of this analysis
insists on the fact that the non-verbal behaviour of the teacher influences the
students' learning level, playing a fundamental part in teaching interaction.

Key words: didactic gestuality, didactic proxemy, teaching communication
agreement





A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL
TRANSLATION

Titela VÎLCEANU


1. Conceptualisation of English legal language
On the outset, legal language
1
can be equated to specific morpho-syntactic,
semantic and pragmatic features. Baker (1992: 63) globally labels legal language as
“frozen patterns of language which allow little or no variation in form”
2
. Yet, legal
language should be closely scrutinised as language for special purposes on a par
with technical language. As specialised language, legal language is not to be
understood as the privilege of professionals, having pervaded the social arena and
shaping, to a large extent, the ordinary language of the lay population, using legal
terms in real life communication situations. Several authors (notably, Schauer 1987
and Morrison 1989) see legal language as a parasitic of ordinary language. Such a
stand is strongly opposed by the vast majority of researchers into the legal
language. Accordingly, Hart (1954, 1961/1994) considers legal language sui
generis due to the very existence of a legal system and of particular rules of law.
Jackson (1985: 47) admits that legal language historically derives from ordinary
language and still appears to be intelligible to the lay person, yet, managing to
shape its own identity: “It is lack of knowledge of the system rather than lack of
knowledge of individual lexical items, which produces this effect”.
With respect to morpho-syntactic features of the legal language, sentences
can be said to be lengthy and complex, with high incidence of embedded clauses of
various types: Nominal Clauses, Relative Clauses and Adverbial Clauses). In this
respect, Danet and Bogoch’s (1994) word count of complex structures amounts to
70-100 words, while Salmi-Tolonen (2004) claims that the sentences in legal texts
are longer than in other texts. At the sentence level, a special mention concerns the
noun phrase, which is richly modified, legal language showing a nominal character,
according to Crystal and Davy (1969). Generalizations concerning the verbal
phrase envisage the frequent use of the Indicative Mood, Present Tense, 3
rd
person
singular, passive voice, impersonal constructions, alongside the prevailing modal
verb shall.
Semantically, the lexicon contains many archaic words used in highly
stereotypical situations (ritualistic usage). It is equally endemic to legal language to
use strings of two or more synonyms in one and the same phrase. Examples
include: bind and obligate; final and conclusive; full and complete; over and
above; full force and effect; have and hold; null and void; power and authority;
assign, transfer and set over; give, devise and bequeath; documents, instruments
and writings; changes, variations and modifications; business, enterprise or
undertaking.
A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


203
It is not rare occurrence that common words are used with uncommon
meanings. Gibbons and Prakasam (2004) discuss the technicality of the English
legal vocabulary and classify items into:

– primarily legal terms: items that occur only in legal texts - estoppel,
magistrate, plaint, tortfeasor, etc.;
– secondarily legal terms: items that acquire a new meaning in legal texts -
determination (= conclusion), written statement, etc.;
– tertiary legal terms: items historically coming to be used in legal texts:
unmeaning (= meaningless), criminate (= charge a crime), etc.

At the pragmatic level, Doucet (1980: 457-461) highlights that legal
language does not only play an informative role, having also a performative nature,
such texts being legally binding (they perform legal actions and impose
obligations). The author closely follows Searle’s (1977) division of performatives:

– representatives (they present a state of affairs in which the utterance can
occur): testifying, swearing, asserting, claiming, stating;
– directives (they direct the hearer towards doing something): legislation
imposing obligations;
– commissives (the speaker commits himself to doing something): contracts,
marriage ceremonies, wills;
– expressives (a certain mental and emotional state is expressed):
apologizing, excusing, condemning, deploring, forgiving, blaming;
– declaratives (they bring about a change in the world): marriage
ceremonies, bills of sale, receipts, appointments, nominations, pleas of guilty/not
guilty, verdicts, etc.
– directives as future-oriented speech acts, meant to change the world – they
are encountered in the legislation imposing obligations.

2. Legal texts typology
Maley (1994:13) draws our attention to the heterogenous nature of legal
language, which he best sums up in the formula: “a set of related legal discourses”.
Tiersma (1999: 139-141) provides us with the typology of legal texts, such
as follows: operative documents, expository documents and persuasive documents.
The 1
st
category relates to the establishment of the legal framework: legislation –
acts, orders, statutes; pleadings and petitions; judgments and private documents
(contracts, wills). The second type consists of texts that explain the law objectively:
letters to clients, memoranda and learning material on law. The 3
rd
category is
equated to submissions to convince a court. The author states that the last two types
“tend not to be formulaic or legalistic, although they use fairly formal standard
English”.
Gibbons (2003) identifies 2 major areas of legal language, which he terms
language of the law: a codified and mostly written language of legislation and
Titela VÎLCEANU


204
other legal documents, and a more spoken variation, more interactive and dynamic
language of legal processes (falling into the language of the courtroom, police
investigations and legal advice).
Mattila (2006) divides legal language into the language of legal authors,
legislators, judges and administrators and of lawyers, adding that the language of
legal authors enjoys greater freedom, being characterized by scholarly vocabulary
of Latin origin; on the other hand, courtroom language displays formal style
features, archaic flavour and it is laconic. Yet, in the very Hallidayan tradition, the
legal jargon should be understood as a mode continuum, i.e. a wide spectrum
running from the frozen style, most planned and context reduced to a more laid-
back style, least planned and highly contextualized.
Cao (2007: 21ff) provides an all-encompassing definition of legal texts as
texts “produced and used for legal purposes in legal settings” while also dividing
legal texts into four main categories (in the written mode of communication):

– legislative texts, made up of domestic statutes and subordinate laws,
international treaties and multilingual laws, and other laws issued by lawmaking
authorities;
– judicial texts produced in the judicial process by judicial officers and other
legal authorities;
– legal scholarly texts produced by academic lawyers or legal scholars as
scientific works and commentaries whose legal status depends on the legal system
in question;
– private legal texts, comprising texts written by lawyers, e.g. contracts,
leases, wills and litigation documents, and also texts written by non-lawyers, e.g.
private agreements, witness statements and other documents produced by non-
lawyers and used for legal purposes.

3. Legal translation framework
Broadly speaking, translation falls into literary translation, general
translation (concerned with informative and vocative texts for general purposes)
and specialised/technical translation (dealing with texts for special purposes in
different fields of human activity) (see Vermeer 1986; Newmark 1988; Snell-
Hornby 1988; Hatim and Mason 1991). Nevertheless, in line with Snell-Hornby
(1988: 51), we think that this prototypology is fuzzy at the edges, “it is a spectrum
that admits blends and overlapping, a question of quality and intensity, not one of
fundamental difference”, while Cao (2007: 20) states that legal translation shares
some features of general translation and of technical translation.
In an attempt “to contrast some misconceptions about technical translation
with the realities of what it means to be a technical translator”, Byrne (2006: 2ff)
distinguishes between specialised translation and technical translation, the former
encompassing the translation of legal, business, medical texts, etc, whereas the
latter strictly refers to technical texts. We shall adopt the distinction throughout the
paper, although literature circulates the term technical translation loosely.
A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


205
Diachronically, the geography of legal languages goes back to Gaius Aelius
Gallus – De verborum quae ad jus pertinent significatione (1
st
century BC) as a
monolingual legal lexicon. The 1
st
bilingual lexicons were produced in Byzantium,
compiling Latin and Greek terms at a time when Greek was beginning to replace
Latin, the canonic language, into legal affairs.
The 1
st
legal text was translated from the Egyptians to the Hitties in 1271BC.
Corpus juris civilis was first translated into Greek and, subsequently, into
other languages. Legal translation was also performed during medieval times at the
vertical level from a language of less prestige – a vernacular - into a language of
more prestige – Latin. Legal translation had an empirical focus and, to our best
knowledge, there are no records of any descriptive or prescriptive approaches to it.
Taking a leap in time, Sager (1993) strongly recommends that legal
translation should achieve equivalence at the pragmatic level with respect to
propositional content, intention of the originator and legal effects, i.e. in point of
locutionary value, illocutionary force and perlocutionary effect (using Austin’s far-
reaching theory of Speech Acts).
Harvey (2002) sees legal translation as a hybrid form, sharing the
characteristics of technical (blanket term) and general translation. According to
Sarcević (1997), the variability factor is ascribed to:

– the subject matter: domestic statutes, international treaties, private legal
documents, legal scholarly works, case law;
– status of the original text: enforceable law (statutes) vs. non-enforceable
law (legal scholarly work);
– functions of the legal texts in the Source Language: legal translation is
primarily prescriptive in the case of laws, regulations, codes, contracts, treaties,
conventions as regulatory instruments; prescriptive and also descriptive in the case
of judicial decisions and legal instruments used to carry on judicial and
administrative proceedings (actions, pleadings, briefs, appeals, requests, petitions,
etc); purely descriptive in the case of scientific work.

The functional stance is also adopted by Harvey (2002: 177ff) and Cao
(2007: 22ff), who operate a tripartite division of legal translation:

– legal translation for normative purpose: it is meant to produce equally
authentic legal texts in bi/multilingual jurisdictions of domestic and international
law (contracts fall into this category, too). Source language and Target Language
are legally enforceable.
– legal translation for informative purpose, fulfilling a constative or
descriptive function: it involves the translation of statutes, court decisions,
scholarly works in monolingual jurisdictions, the Source Language being the sole
legally enforceable language.
– legal translation for a general legal or judicial purpose, descriptive in
nature, used in court proceedings as part of documentary evidence (statements of
Titela VÎLCEANU


206
claims, pleadings, contracts, business or personal correspondence, records and
certificates, witness statements, expert reports and ordinary texts written by lay
persons). This last category represents “the bread and butter activities” (Harvey,
2002: 178) of the translator’s job. Cao draws attention to the fact that this last type
may include ordinary texts drafted by the laypersons; hence, we can rightly state
that the main controlling factor in their translation will be skopos rather than text
typology.

4. The legal translator’s competence
It is common knowledge that legal translation plays an ever increasing role
in the contemporary society and that the European Parliament issues laws that
become national laws in the Member States being translated and published in their
official languages.
The development of legal translation competence goes beyond language-
enhancement courses (terminology acquisition included). Actually, it is a
misconception to regard translators as only in perfect command of the native
language (L1 in current European terminology) and of the foreign language (L2).
Qualified professionals also possess relevant knowledge of the cultural
backgrounds involved, of the subject matter, alongside digital competence,
awareness of the working practices and marketability skills as
… current vital interests for the translating profession. These include the
difficulty of reconciling rates, productivity, deadlines, and quality, the complexities
(and rewards) of having to work with innumerable partners, the necessity of strong
professional ethics, the impact of standards and certification, and the endless
battle for recognition. (Gouadec 2007: 16).
We plead for a constructive movement towards a shared ground in translator
training and large-scale institutionalisation of a common flexible framework (there
is no question of submission to a prevailing theory, the question of being in the
canon or out of the canon), without claiming absolute comprehensiveness. Instead
the common core should result from cross-fertilising ideas, from a multiplicity of
perspectives that become mutually enhancing and enlightening, thus, allowing for a
coherent and viable whole (holistically perceived). Admittedly, Simeoni (2003:
340, quoted in Gouadec 2007: 55) favours an ethics of location, understood as
knowing when and how to apply general functioning principles to give them
legitimacy. Chesterman (in Duarte et. al 2006: 30ff), focuses on the sociology of
translation (translation as meaningful practice), listing the following main
characteristics:

– it is a task-oriented enterprise (the author launches the phrase translation
events);
– it is institutionalized, to a greater or lesser extent;
– it is carried out by professionals, ideologically loaded;
– it involves networking or fruitful cooperation;
A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


207
– networks consist of human and non-human actors (generically labelled
resources);
– there is division of labour or role assignment;
– each role is identified to a particular status (in terms of power, prestige,
etc.);
– each task is completed under constraints (enforced deadlines coupled with
task management criteria, quality norms, policies, other networks, etc).

– Translation practice is governed by some notion of quality. Last but not
least, the guidelines of contemporary translation quality standards, legal translation
included are provided by EN 15038, published by European Committee for
Standardization in August 2006 and by EMT (2009), a future-oriented collective
project (identifying 6 areas of minimum professional competences):

4.1. Interpersonal dimension
We start from the assumption that the interpersonal dimension encompasses
more than social survival skills.The translator profession is based on building and
maintaining relationships with clients, monolingual experts in different fields of
activity and peers. This dimension does not only enhance personal and professional
growth, but it is also connected to quality assurance in translation as meeting both
internal (the translator gains viable insights in the process of translation) and
external requirements (mostly related to translation as product to be delivered on
the market). Translator training programmes do not take place in a social vacuum;
instead they are demand-oriented, they create opportunities as ways forward,
releasing potential and optimising performance. The translator should be able to
adopt hybrid positionings through proactive social and professional behaviour:
Furthermore, there is need for the translator to be able to set realistic objectives and
timelines as well as to be able to marshall resources with a view to achieving the
established goals. The translator necessarily develops from instinct-driven action as
a state of unfocused readiness to experience-driven action and, eventually, to
routinisation or habitus.
The translator has to develop entrepeneurial skills since translation is a
service to be provided to the others. Therefore, the translator, be him/her an in-
house translator or a freelance one, should be an exploratory spirit and have a
vision to communicate to the commissioners of translation in order to motivate
them to help him/her accomplish this vision.
It is a question of the translator’s active engagement in raising the status of
the profession. A professional translator will understand that the world and the
business environment in which they operate are constantly changing. While they
must focus on the end-game, translators should be versatile and adapt their
strategies and offerings to meet changing market conditions.
Translator professionalisation is a lifelong process, implying awareness of
newly-emerged professional needs and interests and commitment to high standards
Titela VÎLCEANU


208
of quality. The translator should develop managerial skills with respect to project
management, time frames, work under pressure, capitalisation of expertise, etc.
The translator observes the contractual framework, fulfilling his/her
obligations as stipulated in the contract. Besides, there is constant interaction
between the translator and the commissioner with respect to the support the client
has agreed to provide. the collaborative effort of the translator also refers to the
proofreading of the final version as securing an error-free translation.

4.2. Product dimension
Translation is both an activity/process (more accurately designated by the
term "translating") and a product (the term "translation" can be restricted to the
product). It seems that the product dimension has gained increased importance,
being the most visible part of translation as design-oriented, precise and
measurable (complying with specification).
Basically, translation is performed by taking into account the
readership's/client's expectations (skopos) and the text type (stylistical
conventions). Translation engenders a sequence: identification of text type and of
end users' needs (experts or non-experts in the field), evaluation of the complexity
of the material to be translated by a global reading, followed by a close reading of
its parts, the translating of the document, the translator's checking of final version
and proofreading. The text type and the clients' needs weigh heavily in the choice
of the translation strategy (reader-oriented/communicative or author-
centred/semantic translation).
The professional translator is not solely a practitioner adopting an empirical
approach. S/he should master the methodological toolkit, conceptual frame and
related terminology. S/he has also theoretical knowledge of the framework of
translation, i.e. there are recurrent problems and a set of recontextualisable
solutions of which the translator should be aware. Of course, there may be highly
specific problems with a particular text, which the translator will be able to
evaluate as different from the ones pertaining to the global framework. Yet, the
solutions to these particular problems may derive by using recontextualisation
strategies. The translator's choices are accountable in point of cost-effectiveness
(efficiency) and effectiveness.

4.3. Intercultural communicative competence, further subdivided into
4.3.1. Language competence
The translator's competence in his/her mother tongue and in one or two
foreign languages may be broadly defined starting from Chomsky's terms:
internalisation of rules and creativity in applying these rules in different contexts,
securing both fluency and accuracy. Therefore, the translator's language
competence does no longer rest on the privilege of nativeness, as the translator is
supposed to adequately function in a multilingual environment.
In our case, translators will master one specialism - legal language, which
has an archaic flavour. Hence, they will become fully aware of language evolution
A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


209
and specialisation of meaning from a contrastive perspective (different languages
evolve at different paces and to different degrees).

4.3.2. Sociolinguistic competence
Sociolinguistic competence presupposes accommodation to the context of
situation as the natural consequence of the users’ needs to communicate more than
factual knowledge. Both in monolingual and bi-/multilingual communication
situations, participants have at their disposal a compartimentalised and fluid
repertoire made up of linguistic variations (conventions pertaining to register
(field), mode (oral vs. written communication) and style (level of formality).
Linguistic variations are indexical of the speaker's identity and intended
meaning. in this respect, translators will acquire knowledge of the taxonomy of
linguistic variations and strategies for their equivalence in translation.
Interaction patterns are closely linked to the notion of linguistic identity
(speech community - monolingual communication) and professional identity
(mono-, bi- or multilingual environment). Every speech community is profiled by a
series of customs, beliefs, axiological values, taxonomies, cultural artifacts and
some other realia that constitute the variability factor in translation. If there is a
high degree of cultural asymmetry, there is potential opacity that blocks the
insertion of the source culture into the target one. .
Translators will be aware that language for specific purposes (in our case, for
legal purposes) proves to be a mixture between ordinary language and specialised
language. Markers are to be met especially at the lexical level, although there are
also specific morphosyntactic structures. one further mention concerns the level of
formality associated with specialised languages (fairly formal). Nevertheless, the
skopos of translation allows for changes of register and style via a downgrading
procedure (terminology is equated to ordinary language in most instances in the
document) or an upgrading procedure (ordinary language terms are given
specialised equivalents in translation). Legal language is an extremely interesting
case as even the lay population tends to use specialised terms when dealing with
legal matters.

4.3.3. Text dimension
The translator should possess discourse competence, understood as the
ability to understand and produce a variety of text types in different formats.
Translators are exposed to a wide variety of legal texts and they should be able to
identify general and specific traits of such texts in SL and TL.The identification of
a text- type can be done through either inductive reasoning (the text as an entity is
compared to text theory specifications) or deductive reasoning (text theory is
applied to empirical samples). There is also the question of internal textual
coherence, i.e. accommodation to the readership's expectations. .
Translators will develop awareness of the differences between the legal
systems in question so as to detect the cultural load underlying text production -
Titela VÎLCEANU


210
shared assumptions, illocutionary force, presupposition triggers, etc. There is a set
of presuppositions that are activated alongside encyclopaedic knowledge and
shared assumptions and translation becomes a question of appropriate usage -
presuppositions are viewed as necessary conditions on the truth or falsity of
statements. We should rather speak of common ground dynamics as it can be
modified in the course of interaction – utterances are interpreted as context change
potentials. Hence, translators should be aware that the target language text while
largely preserving the informative content of the source language text, belongs to a
different cultural context, fulfilling a different function.
Comprehension problems may be generated by linguistic and cultural
asymmetries in text production and reception. To a large extent, texts are equated
in translation by compensation strategies.

4.4. Information mining competence
Documentary competence or information literacy in translation is related to
the ability to retrieve and evaluate information in a multiplicity of formats and for a
multiplicity of purposes. Documentary competence becomes a vital component of
the 21st century translational know-how - the translator using, processing and
producing documents.
Translators are able to decide what kind of information they need to gather
in order to create a context for the source language text (co-lateral reading) and to
fully integrate the target language text into its situational context (ultimately
reduced to the client's requirements). They are also able to locate primary and
secondary information sources by tracing available resources, previous reference
materials, on-line help, etc. Information gathering becomes faster if there is
collaborative effort (peer advice or advice provided by a documentary advisor). At
the same time, it means that the translators can eliminate unnecessary or outdated
sources.
There is a wide range of source types that translators should be aware of
(dictionaries, glossaries, catalogues, indexes, workbenches, parallel texts,
encyclopedias, etc). They should master top-down and bottom-up information
processing strategies (action-oriented approach) according to particular needs and
interests.
Critical thinking abilities will allow the translator to extract and manage
relevant information, while evaluating its quality, i.e. the feasibility of bilingual
specialised dictionaries, of terminological databases, of online dictionaries
Translators will become translation memory managers in the sense that they
will be able to use translation memory software, storing translated texts as
reference materials, creating databases with different task-related information
sources, thus accelerating the translation process (long-term orientation) and
fostering professional development.


A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


211
4.5. Thematic competence
The translator, besides possessing intercultural communicative competence,
should master one specialism, i.e. acquire sufficient thematic knowledge for
functional adequacy.
They should develop awareness of the fact that they will have to develop
discovery skills and search for information related not only to the topic area of the
document in question (using key words in the text), but also expand the search to
detect the hierarchical structure of themes (in the form of thematic maps)..
The next step is to acquire knowledge of the general terminology in the field
and general stylistic features of the document type and appply such knowledge
deductively and/or by association, and further detect specificities. As stated, the
mastery of a specialised language should not be restricted to terminology, even if
it is used for communicative purposes and legal terms make up a set of useful,
practical communicative units, assessed according to criteria of economy, precision
and suitability (Cabré 2003).
Thematic analysis underlies an exploratory spirit, mental alertness to the
myriad of relations between different themes that make corpus consistent and
intelligible.

4.6. Technological competence (mastery of tools)
Undoubtedly, translation is computer-assisted. Therefore the 21st translator
must possess knowledge of how to operate or create specific sofware, of how to
manage technological tools by using systems-oriented thinking when interacting
with technology in real-life situations (to make a living). Furthermore the
development of IT skills has growth-orientation in the translator's career
management.
Translators should use Microsoft Office efficiently and effectively. They
will also become familiar with working with databases such as EURODICATOM,
IATE, LOGOS, WordLingo, Eurlex.
Furthermore, legal translators will be able to detect the limits and
possibilities of MT with respect to legal texts translation (dictionary-based) - by
using Systran. Trainees will get to grips with statistical-based MT principles in
order to be able to create their own e-corpora (including SL and TL).

5. Conclusions
The question of the translatability of legal language engenders developing
competence in legal translation. On the outset, successfully performing specialized
translation means mastering the two languages in question as well as acquiring
knowledge in the field, i.e. mastering one specialism (terminology). Yet, this would
oversimplify things as the two legal systems involved in translation are never
facsimiles of each other. Therefore, the cross-cultural understanding in law is of
paramount importance and the translator is constantly in search of functional
equivalences to secure referential accuracy. Besides, his/her responsibility towards
the target readership seems to be greater due to the very nature of legal texts.
Titela VÎLCEANU


212
No theory of legal translation will be viable and valid if it does not pay equal
attention to the Source Language and the Target Language factors, on a par with
the cultural matrices involved, and, more specifically, the linguistic and cultural
diversity within EU. Admittedly, “EU laws are unconceivable without translation”
(Correia 2003: 40) and the demand for legal translation is on the increase in the age
of globalisation.

NOTES

1
Research into the legal language is designated by forensic linguistics in the English-speaking
countries (except Canada – circulating the term jurilinguistics, coined after the French
jurilinguistique), Rechtslinguistik in Germany and linguistique juridique in the French-
speaking world (again, except Canada).
2
Using inflated terms and a rather mocking tone, Goldstein and Lieberman (2002: 3) describe legal
language as “flabby, prolix, obscure, opaque, ungrammatical, dull, boring, redundant,
disorgani[s]ed, gr[e]y, dense, unimaginative, impersonal, foggy, infirm, indistinct, stilled,
arcane, confused, heavy-handed, jargon- and cliché-ridden, ponderous, weaselling,
overblown, pseudo-intellectual, hyperbolic, misleading, uncivil, labo[u]red, bloodless,
vacuous, evasive, pretentious, convoluted, rambling, incoherent, choked, archaic, orotund,
and fuzzy”.

BIBLIOGRAPHY

Baker, Mona, In Other Words. A Coursebook on Translation, London, Routledge,
1992. (Baker 1992)
Byrne, Jody, Technical Translation. Usability Strategies for Translating Technical
Documentation, Dordrecht, Springer, 2006. (Byrne 2006)
Cao, Deborah, Translating Law, Clevedon, Multilingual Matters, 2007. (Cao 2007)
Correia, Renato da Costa, “Translation of EU Legal Texts”, in Arturo Tosi (ed.),
Crossing Barriers and Bridging Cultures: The Challenges of Multilingual
Translation for the European Union, Clevedon, Multilingual Matters, 2003,
pp. 21-37. (Correia 2003)
Crystal, David, Davy, Derek, Investigating English Style, Bloomington, Indiana
University Press, 1969. (Crystal and Davy 1969)
Danet, Brenda, Bogoch, Bryna, “From Oral Law to Literate Law: Orality, Literacy
and Formulaicity in Anglo-Saxon Wills”, in Legal Semiotics and Sociology
of Law, Oñati Proceedings, vol. 16, p. 227-292, 1994. (Danet and Bogoch
1994)
Doucet, Michel, Dictionnaire Juridique et Economique, Paris, Libraries
Techniques, 1980 (ed. a III-a). (Doucet 1980)
Duarte, João Ferreira, Rosa, Alexandra Assis, Seruys, Teresa (eds.), Translation
Studies at the Interface of Disciplines, Amsterdam, John Benjamins
Publishing Company, 2006. (Duarte 2006)
Gibbons, John, Forensic Linguistics: An Introduction to Language in the Justice
System, Oxford, Blackwell, 2003. (Gibbons 2003)
A MULTISIDED PERSPECTIVE OF LEGAL TRANSLATION


213
Gibbons, John, Prakasam, Venn, Tirumalesh, KV, Nagarajan, Hemalatha (eds.),
Language in the Law, London, Orient Longman, 2004. (Gibbons 2004)
Goldstein, Tom and Lieberman, Jethro K., The Lawyer’s Guide to Writing Well,
Berkeley, CA, University of California Press, 2002. (Goldstein 2002)
Gouadec, Daniel, Translation as a Profession, Amsterdam, John Benjamins
Publishing Company, 2007. (Gouadec 2007)
Hart, Herbert Lionel Adolphus, “Definition and Theory in Jurisprudence”, in The
Law Quarterly Review, vol. 70, 1954, p. 37-60. (Hart 1954)
Hart, Herbert Lionel Adolphus, The Concept of Law (2d ed.), Oxford, Clarendon
Press, 1994. (Hart 1994)
Harvey, Malcom, ‘What’s so Special about Legal Translation?”, in Meta, vol.
XLVII (2), 2002, p 177-85. (Harvey 2002)
Hatim, Basil, Mason, Ian, Discourse and the Translator, London, Longman, 1989.
(Hatim and Mason 1989)
Jackson, Bernard S., Semiotics and Legal Theory, London, Routledge & Kegan
Paul, 1985. (Jackson 1985)
Maley, Yon, ‘The Language of the Law”, in John Gibbons (ed.), Language and the
Law, New York, Longman, 1994, p. 11-50. (Maley 1994)
Mattila, Heikki E. S, Comparative Legal Linguistics (trad. Christopher Goddard),
UK, Ashgate Publishing, 2006. (Mattila 2006)
Morrison, Mary Jane, “Excursions into the Nature of Legal Language”, in
Cleveland State Law Review, vol. 37, 1989, p. 271-336. (Morrison 1989)
Newmark, Peter, A Textbook of Translation, London, Prentice Hall International
(UK) Ltd, 1988. (Newmark 1988)
Sager, Juan C., Language Engineering and Translation: Consequences of
Automation, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing
Company, 1993. (Sager 1993)
Salmi-Tolonen, Tarja, “Legal Linguistic Knowledge and Creating and Interpreting
Law in Multilingual Environments”, in Brooklyn Journal of International
Law, vol. 29, 2004, p. 1167-1191. (Salmi-Tolonen 2004)
Šarčević, Susan, New Approach to Legal Translation, La Haya, Kluwer Law
International, 1997. (Šarčević 1997)
Schauer, Federick, “Precedent”, in Stanford Law Review, vol. 39, no. 3, 1987, p.
571-605. (Schauer 1987)
Searle, John R., “A Taxonomy of Illocutionary Acts”, in Language in Society, vol.
5, 1976, p. 1-25. (Searle 1976)
Snell-Hornby, Mary, Translation Studies: An Integrated Approach, Amsterdam,
John Benjamins, 1988. (Snell-Hornby 1988)
Tiersma, Peter, Legal Language, Chicago, University of Chicago Press, 1999.
(Tiersma 1999)
Vermeer, Hans, A Skopos Theory of Translation, Heidelberg, TEXTconTEXT,
1996. (Vermeer 1996)


Titela VÎLCEANU


214
WEBSITES

http://ec.europa.eu/dgs/translation/programmes/emt/index_en.htm
http://ec.europa.eu/dgs/translation/programmes/emt/key_documents/emt_strategy_
en.pdf
http://ec.europa.eu/dgs/translation/programmes/emt/key_documents/emt_competen
ces_translators_en.pdf
http://ec.europa.eu/dgs/translation/workwithus/staff/profile/index_en.htm
http://ec.europa.eu/dgs/translation/programmes/emt/key_documents/emt_sample_c
urriculum_en.pdf

ABSTRACT

The paper focuses on the development of legal translation competence, on
the conceptualization of legal language and legal translation from a multisided
perspective. The pragmatic-functional approach prevails when mapping the
theoretical framework to the quality assurance standards imposed by policy makers
and by the labour market. Hence, legal translation is multilayered, in compliance
with EN 15038, published by the European Committee for Standardization, and
with the EMT 2009 guidelines.

Key words: legal language, legal translation, legal translation competence





















LINGUISTIC AND DIDAСTIC PROBLEMS OF
TRANSLATION IN KAZAKHSTAN

A. K. ZHUMABEKOVA
University Almaty c., Kazakhstan


After the 20-years independence of Kazakhstan it is necessary to make some
conclusion of its development in all spheres of social life including the sphere of
education. During these years there have been a lot of changes in its development,
also in language politics.
Expansion in the sphere of state language (Kazakh) functioning in our
country has demanded the inter language connection. In the beginning there were
interpreters of Russian speakers, now they are specialists of European and Eastern
language speakers, whose native language is Kazakh language.
The scientific approach to the teaching process of interpreters has become
very important, which supports the improving of the quality of production, which
include the culture and scientific inheritance of Kazakhstan.
At Kazakh Pedagogical Abai University (Almaty) preparation of interpreters
in Kazakh departments has been working since 1991 (teachers’ experience at the
department of the above mentioned university is given at the end of the article in
the reference). They prepare Bachelors of translators on the specialty of Kazakh-
Russian, English-Kazakh languages.
In conditions of textbooks and educational aids absence in Kazakh language,
the students learn theoretical and methodological literature on general theory in
Russian language. The issues on special theory of translation aren’t revealed in the
native language although there also exist many works on contrastive analysis.
These materials should represent analysis and completion in the fundamental
character as in general theoretical and in didactical principles.
In this connection the completion of scientific and theoretical bases on
private and special theory of translation should be carried out immediately.
The main tasks of theoretical translation are questions on pre translation
analysis of texts, description of different types of equivalents, typology of
translation similarities, complex description of lexical, phraseological and
grammatical transformation.
The questions on translation pragmatics, carrying out evaluation criteria on
translation quality should also be solved.
The corporal formation of different text genres in cultural inheritance of
Kazakhstan and their comparative-contrastive analysis with the aim of fixing the
rules of translation methods, transposition character of linguistic units and the
distinction of contextual equivalents in the sphere of special translation theory need
to set some special tasks.
A. K. ZHUMABEKOVA


216
The tasks of explicit meaning should be solved (with the aim of
distinguishing special and universal components) in the process of text
transformation from the original text into the translated text.
One of the main questions is the meta linguistic theory of translation. The
work on the systematization of Kazakh terminology hasn’t been completed because
the problems of unification, standardization and terminological multi variability
haven’t been fixed.
The most important problem of all is to raise the qualifications of teachers on
translation theory, to intensify ties with foreign and Kazakh higher educational
institutions, in the aim of scientific and theoretical works.
The basic subject of this specialty is “Theory of interpretation”. One of the
urgent issues is the absence of textbooks on this subject for the students mastering
in Kazakh department i.e. national oriented textbooks. Monographs, collections of
scientific articles, textbooks concerned with some problems on the theory and
practice of interpretation have been published. However, textbooks written mainly,
in Kazakh language in accordance with the state standards on required education
[1] (which has been changed 3 times in 5 years) on “Interpretation studies”, haven’t
been compiled yet. It is necessary to point out, that some textbooks have been
written by Kazakhstan’s scientists and methodologists in Russian language, mainly
in some aspects of special types of translation (scientific-technical, literary and
etc.).
Thus, the teaching process has set up the necessary task to decide the new
tasks – completion of textbooks on the theory of translation for Kazakh department
students.
The necessity of this responsible work has determined the preliminary work-
the completion of interpreter’s terminological dictionary, two textbooks:
“Introduction to the course” and “Practice to intercultural communication” – on
subjects in accordance with prerequisites and post requisites of the subject “Theory
of interpretation”.
In “Short explanatory Russian-Kazakh dictionary of interpreter’s terms” [2]
(2005) compiled by us includes 250 terms, which are rarely used in the teaching
process; most of them (in Kazakh) have been used in scientific process for the first
time.
The work on translation of terms has set an amount of problems connected,
firstly, with their systematization and methods of systematization. For the learners
practical orientation, systematic, logical statement of definition of terms, complex
knowledge about language, translation and professional competence are very
important.
It is also necessary to describe the verbal process of inter cultural
communication in the sphere of literary and theoretical literature in the process of
globalization.
It was necessary to add the new subject “Theory and practice of inter cultural
communication” in the educational curriculum of “Foreign languages”,
“Translation studies” specialities.
LINGUISTIC AND DIDAСTIC PROBLEMS
OF TRANSLATION IN KAZAKHSTAN

217
This subject is taught in senior courses of the study. Students of this course
study also the subjects as: the basic subjects as: The basic foreign language,
Practicum on culture of speech communication, theoretical professional subjects:
Introduction to the speciality, Theory of translation, theoretical linguistic subjects:
Introduction to linguistics, The bases on the theory of foreign language and others,
special linguistic subjects: General professional foreign language, professional
culture study subjects: The bases of translator’s professional activity, Country
study, the subjects of “translation technology”: Practical written translation,
practical literary translation.
The study of professional culture study subject Theory and practice of inter
cultural communication is conducted parallel with the subject Literature of main
foreign language and the problems of translation (professional culture study
subject), Special professional foreign language (special linguistic subject),
Practice of informatics translation, Practice of oral translation (the subject of
“translation technology”). For that matter the most important is inter subject
connection which, unfortunately, hasn’t been worked out in Kazakh science.
A number of professional activity spheres of Bachelor’s degree of
“Translation study” is called “The sphere of cultural and inter cultural
communication” [1, 2]; among the professional activity functions it has a duty “to
carry out inter connection in various types of inter language and inter cultural
communication” [1, 3], the requirement of the key competence should have
knowledge “basic requirements of theory and practice … intercultural study” [1,
4], and etc.
In the aim of solving these tasks we included in our textbook “Practicum on
inter cultural communication” [2] mainly, practical tasks to develop the skills of
inter cultural communication on the bases of targeting various cultural values,
stereotypes and behaviors of various ethnical groups and people of the world in
comparison with the Kazakh culture and mentality.
The textbook includes three sections (parts): 1) Cultural stereotypes; 2)
Cross-cultural adaptation; 3) Cultural values.
During the completion of the textbook we came across some problems. It is
that meta linguistic theory of intercultural communication for Russian speaking and
Kazakh speaking (in comparison with English speaking students) students hasn’t
been described. For that matter in order for the notion of the theory of inter cultural
communication to be most understandable in the textbook given the Glossary of
terms, most of them have been offered for the first time in the teaching process.
The list consists of the basic notions as: global communication, parametres of inter
cultural communication, acculturation, biculturalism, cross cultural, corporate
culture, cultural identity, cultural sensitiveness, marginalization, unverbal
communicative code, post-ethnics, stereotypes (cultural) and the others.
The introduction of these and other terms in the educational process, their
connection with the aims of the lessons on different social subjects is meant to
create the inter cultural polliwog in the students’ micro group, as a rule, poly
ethnical in its essence.
A. K. ZHUMABEKOVA


218
Thus, teaching the languages (Russian, Kazakh, English, Arabic and others)
as a real means of communication, the main tasks are the formation of learner’s
communicative competence, including, as it is known, except linguistic, the types
as: social cultural, discursive, social linguistic, social and strategic. At present, the
problem of inter cultural competence formation is known as a central one, for
example for the European Union, recommending to conduct lessons in any
language as a tolerance. As a result, as the most professionals consider, the learners
must formulate the whole complex abilities:
• to perceive outer cultural phenomena with the sense of impiety, to accept
outer culture as on objective value, to understand the outcome of bases of cultural
life of representatives;
• to consider the differences of cultural norms, values and conditions;
• to understand foreign cultural phenomena in poly perspective context;
• to create its verbal and non-verbal behavior in the communication process,
initial to cultural difference.
Every teacher becomes the kind of “a translator-interpreter” for his student
in this connection, more clearly – a specialist on inter cultural communication. As
experience has shown, most of the teachers need the training lessons on inter
personal communication, business and speech etiquette themselves. It is important
to intensify the accent to maintain the regular self development of a teacher and/or
a learner, as the mission between presenters of various cultures is very responsible
and honorable.
For the language teachers of the philological faculty have been opened many
spheres of activities: these problems can be met in various forms of discussion at
the lessons on the integration with linguistic subjects: lingual cultural study,
political linguistics, theory and practice of translation, social linguistics, ethno
linguistics, paralinguistic and others. At non-linguistic specialty of higher
educational institutions this kind of approach can be used in teaching subjects as
“Kazakh language”, “Russian language”, “Foreign language (European and
Oriented languages)”.
Inter cultural communication success (privately, Foreign language – Kazakh
language) is distinguished on many aspects of lingual cultural information which is
necessary to offer all learned language in the full measure.
The occurrence of communicative failure in the sphere of translation is
conditioned with the unawareness of language material, and in most cases some
other aspects – social cultural consequences caused by ethical, religious,
cosmopolitan and other differences among representatives of the same country and
speakers of the same language, same culture, especially, translators. To our minds,
text translations themselves can be regarded products of inter cultural
communication. That’s why at the lessons with the students of translation faculty,
we draw their attention not to make such mistakes from professionals’ side. The
structure of education process causes all the necessary conditions to study: at the
foreign language lessons, Country study, Theory and practice translation of text of
different genres and types, Theory and practice of inter cultural communication and
LINGUISTIC AND DIDAСTIC PROBLEMS
OF TRANSLATION IN KAZAKHSTAN

219
others. The learner objectively is formed professional inter cultural competence,
although the individual perception varies in accordance with the individual
peculiarities and abilities of the students.
The textbook “Practice to intercultural communication” (2005) includes
mainly practical tasks in cultural values, stereotypes and interaction of various
ethnic groups and peoples of the world in comparison with Kazakh nation and
mentality.
The significance of the textbook “Introduction to the course
(interpretation)”, written in Kazakh (2008), has become not only theoretical
position (grouping, in accordance with the content of state standards, on themes:
“Interpreter’s profession”, “Written and spoken translation”, “Professional ethics of
an interpreter”, “Protocol and interpreter”), but also the material for the
independent works of an interpreter having the list of modern literature.
The new textbook contributes some required part of Kazakh literature to
teaching interpreters. As it is the preliminary work, it doesn’t include all necessary
and fundamental material. The information in this textbook illustrates the course
logics in the above mentioned normative of the document.
The structure of the material completely coincides with the state standard
thematics: it begins with historical evolution of interpreter’s activity; introduction
to evolution of interpretation as a science; subject, object, methods of interpretation
theory investigations, its terminological apparatus; further on principles of
typology of interpreter’s activity, classification of translation on different
principles; reveals one of the central categories of interpretation – equivalency;
concerns with questions on translation pragmatics and connected with interpreter’s
evaluation quality; interpretation process mechanism; its levels and methods of
translation, describes the translation models; analysis of translation
correspondence, examples of some lexical translation have been analyzed (terms,
proper names, phraseological units); individual characteristics of interpreter’s
language and his role in inter language communication have been given; in the end
the main directions of national and foreign interpretation have been analyzed (in
Russia, England, Germany, France, the USA, Canada etc.).
One of the significant periods of written translation development history of
Kazakhstan is the beginning of 19
th
century closely connected with the literary
translation works of the well-known Kazakh poet Abai Kunanbaev and translation
works of an outstanding Kazakh teacher Ibray Altynsarin’s which have didactical
character.
The next paragraph is concerned with the history of translation development
in Kazakhstan, in most cases takes its beginning from the Soviet translation
schools, mainly theory and practice literary translation. There are given
periodization of translation study in Kazakhstan, the main characteristics of
directions and aspects of scientific development about translation in the new
period.
The theoretical materials are followed by examples (results of translation
activities) in the textbook, taken from Kazakhstani translation sources, belonging to
A. K. ZHUMABEKOVA


220
different styles and genres: scientific-technical publicity, official-business, literary,
colloquial styles.
Each section has questions and tasks for students’ self-control in the end.
For example: “Make up examples on classification of translation types (in
the form of schemes, tables or “tree”)” of your own”, “Characterize the given
translation as a type of inter cultural communication”, “State types of lexical
transformation, translate your own examples”. The tasks for self-control works
presuppose the students’ creative activity. Except the tasks for translation there are
tasks such as to write essays on themes in development of future profession, place
and role of translation in modern world, the degree of actuality and significance of
this and that work of translation activity- translation of books, films, arising interest
or value in society (or in the societies with different culture and mentality).
Argument utterance of future specialists on all the necessary questions on the
theory and practice of translation, in various parts included in this textbook is
encouraged.
The content of practical lessons is given. In accordance with credit
technology requirements each section has tests. In the conclusion part there is an
explanatory interpreters’ terms dictionary.
A special part is given to the analysis of translation lexicography. In recent
years the boom of compiling translation dictionaries, as a rule, special ones has
been noticed. However, the mistranslation or rush in the selection of this and that
equivalent in Kazakh language give basis to translation and more to philological
analysis of lexical units. We analyze variants of terminological unit translations
presented by different authors and try to distinguish tactics and translation
strategies in the constituent situations, modeled in analogy with the real during the
lessons.
In the process of the work, we analyzed main scientific and methodological
literature. For example, the most significant theoreticians like: V. N. Komissarov,
A. V. Fedorov, Yu. I. Petsker, R. K. Myniar-Belorucheva, L. S. Barhudarov, V. G.
Gak, G. V. Chernov, A. F. Shyriaev, L. K. Latyshev and others. The latest
literature has been analyzed: S. V. Tyulenev, I. S. Alekseeva, L. L. Neluvin, V. S.
Vinogradov, A. Chuzhakov and P. Palazhchenko, G. A. Miram, M. Yu. Semenova,
V. S. Slepovich and many others, and also internet sources (works of A. Parshin, Z.
G. Proshina and others). It would have been incomplete if we hadn’t used the
analyses of Kazakh scientific and methodological literature. But one of the
problems is the absence of monographs and textbooks on general theory on
interpretation, we have used the works on the theory and practice of literary
translation of A. Satibaldin, S. Talzhanov, Z. Turarbekoba and others., but the most
important have been the latest works of some aspects on the theory of
interpretation of A. M. Aldasheva, Zh. A. Zhakypov, A. S. Tarakov and others.
Our textbook has a big list of literature in various languages, mostly –
European literature- English, German, French, also in Russian and Kazakh
languages, in order that students can work individually with different sources. It is
known as one of the requirements of credit system technology. Materials of the
LINGUISTIC AND DIDAСTIC PROBLEMS
OF TRANSLATION IN KAZAKHSTAN

221
textbook have been worked out by the authors in the interpretation department of
Kazakh pedagogical university named after Abai for several years.
Despite carrying out many aspects of interpretation and a large amount of
work in this sphere of teaching, we came across with some difficulties.
First of all it is concerned with meta language of theory of interpretation.
Definitions of different terms, from different sources, needed to be corrected to
offer them to the students as the members of logical consequences and irresistible
systems of scientific notions.
Besides, there were problems in their interpretation to Kazakh language. In
the works of Kazakh scientific works on translation, mostly in theory and practice
of literary translation, there are notions of equivalent translation and adequate
translation; proper, word for word translation and letter translation and others.
Some parts of our course are about transeology; levels and types of equivalence,
gradation of pragmatic relations (by A. Noybert) and others, - the examples haven’t
been proven by contrastive analysis of concrete materials.
The problems on translation didactics need to be solved.
One of our most important tasks we are faced with is to compile a textbook
on methods of teaching in Kazakh language. This course in decided to be taught to
the students of Masters study, but according to the 2008 state standards [5] this
subject isn’t included in the curriculum.
First of all the types of translation methods and ways should be solved – oral
and written forms of translation, the problem of carrying out special system of
exercises, directed to the formation of skills to distinguish types of translation. We
should have to distinguish distinct criteria on the type classification exercises, to
differentiate its aims, destination, and methods of doing exercises, forms of
organization, levels of knowledge and others. Explanations need the levels of
mastering the translation competence and their integration in the general course of
educational process.
The main principles of methods of translation study will be considered from
the point of foreign language teaching materials, results of investigation mixed
with integrative sciences (first of all, psycholinguistics, lingual cultural study,
social linguistics, theory and practice of inter cultural communication and etc.),
analysis and generalization experience of practicing-translator, as a rule,
specialized in one or some concrete types of translation activity.
Thus, changing the status of Kazakh language as the state one has set the
question of the preparation of synchronous-interpreters. Here we have problems
with the absence of national textbooks, teaching-methodological literature not only
on synchronous translation, but also on spoken translation. In the content of the
above mentioned standard and “General teaching program” there is no subject
“Synchronous translation”.
In order to prepare specialists, in our mind, it’s necessary:
• to fix qualifications: “Synchronous translator”, actually, preparation on a
new standard speciality 050207 - Translation study;
A. K. ZHUMABEKOVA


222
• to single out state grants on the speciality 050207 - Translation study with
the qualification “Synchronous translator”;
• to support wit specialists, who have taken advanced training on the
preparation of synchronous translators in nearest and distant foreign countries;
• to support with all the necessary educational-methodological aids;
• availability of all the necessary materials – technical aids (teaching aids,
modeled with situation of synchronous translation).
In lingual didactic the plan should have, from our view point, detailed
description of pre interpretation analyses of texts, typology of concise translation,
complex description of lexical, phraseological and grammatical transformation,
which carry out the criteria of quality value of translation.
The last question is one of the most urgent in modern translation study. Here
we should have such an approach as from the gradation of mistakes, based on the
levels search for content of originality in the translation. For it is necessary to carry
out an amount of various types of translation errors base – functional-contextual,
normative, culturological and other types. This work has raised interest on the part
of the students.
At the lessons we analyze mistakes and mistranslations in advertisements,
literary, publicistic, scientific texts, and fiction and video translations. This is
regarded as an effective method of teaching translation and to raise its quality and
needs to systematize and enlarge in accordance with educational-methodological
literature.
The social sphere of translation requires solving the tasks in the formation of
texts in various genres, consisting of cultural inheritance of Kazakhstan and
presenting their comparative-contrastive analyses in the aim of fixing the methods
of translation, transposition characteristics of linguistic units and finding out the
contextual equivalents.
It should be pointed out that, the most enlargements for translation of
scientific and literary texts amount is connected with the program “Cultural
inheritance”, which is realized in all social-arts spheres today and coincides with
world spiritual and cultural process, and creativity of Kazakh nation’s propaganda.
The development of these ideas and working them out in the life of the society
creates the basis for spiritual perfection of the new generation and for keeping our
ethno-cultural values of the Kazakh nation.
Nowadays there is a layer of literary values, which demand a large scale of
investigations and introduction in the scientific circle for archive materials,
including Kazakhstan’s writers archives.
In this century the Kazakhstani writers started to investigate the
communicative – pragmatic aspect of translation in Linguo-Stylistics and methods;
in the list of these methods there is a learning of literary and scientific translations
not only from Russian to Kazakh, but from the other world foreign languages.
Except all, the whole literary investigation on translation problems, partially,
analysis of idea-thematic directions of literary works in the works of Kazakhstani
scientists predominantly raises the amount of lingual-cultural works. In this
LINGUISTIC AND DIDAСTIC PROBLEMS
OF TRANSLATION IN KAZAKHSTAN

223
connection, the complex studying of various genres of translation in lingual-
cultural space of Kazakhstan in the globalization epoch, when there is a clash, on
the one hand, between international and national, and cultural processes on the
other.
Thus, integration processes, rising in contemporary science, have set tasks
which are adequately perceived in reality and experiences should be steadily
updated in the educational process.
As a conclusion, the creation of national interpreters’ school requires
scientific-theoretical investigation and carrying out the special programs.

REFERENCES

Abdygapparova S. K., Zhumabekova A. K., Bugenova L. A., Practicum on
intercultural communication: textbook, Almaty, Kazakh National
Pedagogical Abai University, 2005.
State general required standard education of Republic Kazakhstan. Higher
educational professional education, Bachelor’s degree, Specialty-
Translation studies, Astana, 2006.
State general required educational standard on Kazakhstan republic. Higher
professional Master’s education. Specialty 050207 - Translation studies,
Astana, 2008.
Zhumabekova A. K., Zhumasheva G. A., Short Russian - Kazakh explanatory
dictionary of translation terms, Almaty, Kazakh National Pedagogical Abai
University, 2005.
Zhumabekova A. K., Zhabagyeva G. Z., Introduction to translation studies:
textbook, in “Kazakh language”, Almaty, Kazakh National Pedagogical
Abai University, 2008.

ABSTRACT

This paper deals with problems of teaching and translation in Kazakhstan
and proposes several means for solving such problems. It describes the experience
of the author in the creation of methodological literature in the field of translation
and intercultural communication for the Kazakh students, it describes the structure
and the contents of the manual on translation theory. This issue is very important in
today's Kazakhstan, taking into account the necessity to approach the training of
translation teachers.

Key words: teaching, translation, Kazakh






LA JERGA TAURINA EN EL ESPAÑOL

Raluca ALEXE
Universitatea Transilvania Braşov


La vida social influye en el idioma, por lo que no es extraño que el idioma
español esté condicionado por una actividad tan extendida y enraizada en la
sociedad española e hispanoamericana, como son las corridas de toros. Incluso para
algunos estudiosos el conjunto de las expresiones taurinas forman un universo
alegórico que condiciona la visión del mundo y cómo conciben los españoles
algunas realidades cercanas (Luque Durán 1998: 20).
La implantación de lo taurino en la vida social española y en particular en la
lengua, es altamente significativa de modo que parece estar en su derecho Pérez de
Ayala al afirmar que “la psicología taurina se difunde a través de toda la vida
española” (Pérez de Ayala 1925: 948).
José María de Cossío, autor de referencia obligada acerca del tema que nos
ocupa, opina que: “la fiesta de toros no es tan sólo una diversión más o menos
recomendable desde el punto de vista moral, o pedagógico, o estético, sino un
hecho de profunda significación en la vida española y de raíces tan hondas y
extensas que no hay actividad social o artística en que no se encuentren sus huellas,
desde el lenguaje hasta la industria, o el comercio, valgan por hitos distantes”
(apud Abella 1996: 17). Y es que el aficionado que ama los toros habla sin límites
en cualquier sitio y, como consecuencia, el léxico taurino está impregnando en el
lenguaje coloquial como expresión del pensamiento y sentimiento. Con razón
escribía Don Miguel de Unamuno en su libro Contra esto y aquello: “lo malo no es
la corrida de toros en sí, sino el tiempo que pierden los españoles hablando de
toros…” (Unamuno 1963: 149).
Este tema de la presencia en el español de la jerga taurina ha preocupado a
muchos autores quienes han creado inventarios de expresiones y refranes taurinos.
Entre las figuras más importantes al respecto, citaremos a José María de Cossío que
recoge más de 200 entradas en su Inventario antológico de frases y modismos
taurinos de uso corriente en el lenguaje familiar (1953) a Carlos Abella cuyo
!Derecho al toro! El lenguaje taurino y su influencia en lo cotidiano (1996) hace
un recorrido divulgativo sobre el léxico taurino utilizado en dicho ámbito y
también aplicado al lenguaje de la calle y al refranero o, más recientemente, al
literato académico Andrés Amorós que, en su libro Toros, cultura y lenguaje
(1999), refiere los términos taurinos que han llegado a formar parte habitual del
léxico castellano, incluyendo frases.
El lenguaje de los toros toma términos generales y los especializa o fija en
expresiones para designar elementos o acciones específicas: capote, montera,
muleta, bicho, etc. Pero, posteriormente, este lenguaje especializado puede
aplicarse por extensión, similitud o uso metafórico a la vida cotidiana. De esta
forma, palabras y frases propias de lo taurino retornan a la lengua común para
LA JERGA TAURINA EN EL ESPAÑOL


225
proporcionarle expresividad, belleza, colorido o ironía y aparecen en el habla de los
hispanohablantes, sean aficionados o detractores de los toros.
Además de en el lenguaje común, cabe destacar que la jerga taurina ha
estado presente en casi todos los géneros literarios de la literatura de todos los
tiempos, en las obras de Tirso de Molina, Quevedo, Góngora, Machado, Nicolás
Fernández de Moratín, Mariano José de Larra, Manuel Machado, Federico García
Lorca, Rafael Alberti, José Bergamín, Miguel Hernández, Gerardo Diego, Rafael
Morales.
A partir del lenguaje taurino surgen metáforas de la vida cotidiana en
diversos ámbitos y a continuación detallaremos algunas de las expresiones
procedentes de la tauromaquia que forman parte del uso diario del español,
organizadas por temas. Para ello nos hemos apoyado en distintos diccionarios o
recopilaciones de términos y expresiones taurinas que hemos recogido en la
bibliografía de este trabajo.
La política. El Parlamento devuelve el toro al corral cuando no aprueba una
ley presentada por el Gobierno. Los políticos o partidos de segunda fila que apoyan
al Gobierno son descalificados como banderilleros del Gobierno. Los políticos
torean de salón cuando debaten y discuten entre ellos si aportar soluciones para la
ciudadanía; evitan agarrar al toro por los cuernos para solucionar los problemas,
si los remedios pueden ser impopulares, y prefieren hacer brindis al sol, es decir,
ser demagogos para obtener el aplauso fácil del público menos exigente. Grandes
políticos han utilizado frases como coger al toro por los cuernos frente a
decisiones terminantes. Algún ministro puede ser objeto de una operación de acoso
y derribo cuando alguien le está atacando con sus críticas hasta que consigue
hacerlo caer. Se refiere sobre todo a la función política como un procedimiento
puesto en práctica por los partidos de la oposición hacia los del Gobierno. En la
vida cotidiana se llaman primeros espadas las personas que destacan en cualquier
actividad. Ese nombre, aplicado a los toreros de más fama, sobre todo se oye en
comentarios políticos para aludir a los líderes de los diferentes partidos o
sindicatos.
La forma de enfrentarse a los problemas. Si no tenemos mano izquierda
para resolver una situación difícil con habilidad y astucia, deberemos atarnos los
machos, es decir, prepararnos para la difícil faena y agarrar al toro por los cuernos
“enfrentarnos al problema con valor y decisión; o cuando no se quiere afrontar un
problema es común decir que vemos los toros desde la barrera; si nos va a pillar el
toro, porque nos hemos entretenido o no hemos tomado precauciones, podemos
tirarnos un farol “intentar salir airosos de esta situación comprometida” o
saltarnos a la torera “omitir audazmente el cumplimiento de la obligación” y
ponernos el mundo por montera sin atenernos a razones o importarnos las
consecuencias. Al rematar la faena “intentando ponerle un brillante final a algo
que hemos realizado” podemos fracasar si pinchamos en hueso como aquel
matador que no logra clavar su estoque para matar al toro o dar el quiebro si nos
mostramos muy hábiles y burlamos esta situación no grata para nosotros. Ante una
situación inevitable, ¡Suerte y al toro! Cuando sobrellevamos algún enfrentamiento
o lucha que requiere esfuerzo y sacrificio decimos que es una brega recordando al
Raluca ALEXE


226
peón de brega, el ayudante del matador, que colabora en la preparación de la
muerte del toro. Cuando alguien, ante la adversidad o ante las dificultades, parece
que se crece y pone todo su empeño para salir airoso, decimos que se crece al
castigo como el toro que, al sentir la puya del picador, acomete con firmeza y
recarga en su embestida. Escurre el bulto alguien que se aleja de una situación en
la que prevé que pueda estar en peligro, igual que lo hace el torero en ese ágil
movimiento mediante el cual burla la embestida del toro, apartándose de su
camino.
El éxito. Se dice que un torero ha armado el taco cuando ha obtenido un
notable éxito. Se suele hacer patente con las ovaciones y aclamaciones del público
o la concesión de las orejas de los toros. De la misma manera, se utiliza esta
expresión cuando en cualquier otra actividad algún artista triunfa de manera
clamorosa. A lo largo de la historia, estando bastante relacionado el mundo de los
toros con el flamenco, se ha dicho que un torero o cantaor o guitarrista tiene
duende cuando posee una forma de interpretar que parece proceder de la magia o
algo fuera de lo humano. Esto se utiliza para indicar lo mismo en facetas diferentes
de la vida: escribir, pintar, etc. Salir por la puerta grande es la gran aspiración y el
gran sueño de todo torero, puesto que supone el máximo reconocimiento a su
actuación por parte del público. Fuera de los ruedos esta expresión se aplica a
alguien que ha triunfado rotundamente en cualquier actividad. También si hemos
hecho algo hasta la bola “de forma total” o aprobado algún examen se suele decir
que es un momento de suerte suprema.
Las conversaciones. Cuando alguien nos pregunte sobre un asunto molesto
o comprometido deberemos darle una larga cambiada, para “despistarle o evitar
que siga con el tema”. Si nos dan la vara, “nos molestan y aburren”, hay que
cambiar de tercio, “de tema de conversación”. Una conversación o entrevista da
juego si “permite entretenerse, aprender u obtener información”; pero hay
entrevistados que no tienen un pase porque “no dicen nada interesante, no dejan ser
interrogados o no responden con claridad”.
Lo amoroso y sexual. Hay hombres que ligan a volapié o ligan recibiendo
“toman la iniciativa del acercamiento o esperan a la mujer”; una mujer puede tener
buenos pitones “senos”, o ser de buen trapío si posee excelentes dotes físicas; se
habla de clavar el estoque, poner los cuernos... A menudo, son expresiones poco
elegantes, vulgares u ofensivas, porque funciona el paralelismo entre la lidia y el
cortejo amoroso, en el que el hombre es el torero y la mujer, el toro, el peligro que
puede herir al hombre, mientras éste trata de dominarlo.
Los estados de ánimo. Algunas veces cuando tenemos momentos de
desanimo o desilusión, por analogía con la imagen del torero apático o desganado
ante los problemas que le plantea la lidia, estamos de capa caída y, encima de todo,
podemos recibir un revolcón “un pequeño contratiempo” o una verdadera cornada,
el daño más temido por cualquier torero o nos pueden dar la puntilla como con el
machete que se emplea para dar fin a la vida del toro. De igual manera, cuando
alguien está extremadamente cansado, o se encuentra abatido o sin fuerzas para
seguir está para el arrastre como el toro una vez muerto. En semejantes momentos
LA JERGA TAURINA EN EL ESPAÑOL


227
necesitamos a alguien que nos eche un capote o que esté al quite “dispuesto a
echarnos una mano para salir del apuro”.
La firmeza / bravura. Si no aceptamos que nos falten al respeto o que se
burlen de nosotros podemos decir ¡a mi no me torea nadie! y así le paramos los
pies al que quiera imponer su voluntad frente a los demás. Igual que el toro que es
un animal que se caracteriza por su bravura, ante una situación difícil, uno puede
mostrar su casta o ponerse hecho un toro.
De estos ejemplos que acabamos de aportar se puede observar que hay una
parte de las expresiones taurinas que resultan fácil de entender, mientras que otras
son expresiones más rebuscadas y pueden no entenderse si no se conoce la fiesta y
el lenguaje de los toros. De esta última categoría también forman parte las
siguientes: Tomar el olivo ‘huir del peligro buscando refugio’; tener más intención
que un toro marrajo ‘ser taimado y de malas intenciones’ (el toro marrajo arremete
a golpe seguro); haber hule ‘advertencia de peligro’; ir al hule ‘ir a la enfermería,
fracasar’; citar en corto ‘actuar decididamente’; entablerado ‘toro con querencia a
las tablas o marido receloso de que le engañen’… Cuando no se quiere seguir con
una ocupación (profesional o personal) nos cortamos la coleta y entramos al trapo
si caemos en una trampa. Asimismo existen otras que son muy sencillas y de uso
diario muy extendido como el conocidísimo ¡Ole!
Además de las expresiones que se utilizan en las conversaciones habituales,
existe una amplia fraseología taurina – refranes y sentencias que hacen referencia
al mundo del toro – de las que a continuación presentaremos una pequeña muestra:
Quien con toros anda a torear aprende. Este refrán hace referencia a la
influencia decisiva del medio que rodea a alguien en su formación profesional y
personal, sobre todo en la época de aprendizaje.
Ir a los toros y tomar el sol, es la mejor vida para el español. Este refrán
expone la filosofía de vida que supuestamente tienen los españoles.
Cada toro tiene su lidia Fuera del ámbito taurino, esta frase se utiliza para
indicar que no hay situaciones que sean totalmente iguales, aunque se asemejen y
ante una situación, por difícil que parezca, nunca hay que darse por vencido,
porque siempre hay una posibilidad de solución para ella.
Los toreros en las plazas, los cómicos en las tablas. Fuera del ámbito taurino
se aplica con un sentido semejante a aquella de: “Zapatero, a tus zapatos”, para
indicar que cada uno debe dedicarse a aquello para lo que está preparado.
No hay buen diestro sin banderillero Con esto queremos resaltar la
necesidad de un buen banderillero para que la lidia siga un orden y se hagan las
cosas de la manera más conveniente. En la vida ordinaria, viene a demostrar que
cualquiera de nosotros puede colaborar en la realización de un trabajo, aunque sea
sólo con una pequeña aportación o ayuda. También a la inversa, en el sentido de
que podemos conseguir cualquier éxito, si tenemos la ayuda de alguien que nos
oriente.
Para torear y casarse hay que arrimarse. Es de sobra conocido que para
torear bien es necesario que el torero demuestre que se está poniendo en peligro por
colocarse en unos terrenos comprometidos. No obstante, la idea de esta expresión
persiste y se aplica para indicar que hay determinadas actividades para las que es
fundamental arriesgarse y para las que salir airoso de ellas requiere ese esfuerzo.
Raluca ALEXE


228
CONCLUSIÓN
El vocabulario de la tauromaquia ha ejercido a lo largo del tiempo una gran
influencia en la vida cotidiana de los españoles. Muchos términos de los repertorios
taurinos han pasado al habla cotidiana y se utilizan fuera de esta actividad. La
razón principal por la cual estas expresiones propias del toreo se han incorporado al
léxico común es la importancia que esta tradición tan castiza siempre ha mantenido
en la sociedad española. El objetivo de este trabajo ha sido el de hacer una pequeña
recopilación de los vocablos, expresiones y refranes de origen estrictamente taurino
que se siguen utilizando en las conversaciones diarias.

BIBLIOGRAFÍA

Abella, Carlos, ¡Derecho al toro! El lenguaje taurino y su influencia en lo
cotidiano, Madrid, Anaya y Mario Muchnik, 1996. (Abella 1996)
Amorós, Andrés, Toros, cultura y lenguaje, Madrid, Espasa Calpe, 1999 (Amorós
1999).
Beltrán, Pedro, Diccionario de términos taurinos, Madrid, Alteraban, 1996.
Cossío de, José María, Inventario antológico de frases y modismos taurinos de uso
corriente en el lenguaje familiar, en Los toros. Tratado técnico e histórico,
tomo II, Madrid, Espasa Calpe, 1953. (Cossío 1953)
Luque Durán, Juan de Dios, Fraseología, metáfora y lenguaje taurino, Granada,
Método Edic. 1998. (Luque Durán 1998)
Nieto Manjón, Luís, Diccionario ilustrado de términos taurinos, Madrid, Espasa
Calpe, 1987.
Ossomo de, Maria y Serrano, Francisco, Dichos y refranes taurinos, Madrid, José
Esteban, 1998.
Pérez de Ayala, Ramón, Política y toros: ensayos, Madrid, Renacimiento, 1925.
(Pérez de Ayala 1925)
Reus Boyd-Swan, Francisco, El léxico taurino en la vida cotidiana, en Revista de
la Sociedad Española de Estudios Literarios de Cultura Popular, nr. 4, 2004
(edición digital).
Unamuno de, Miguel, Contra esto y aquello, Madrid, Espasa Calpe, 1963.
(Unamuno 1963)

ABSTRACT

This paper makes a brief analysis of the influence which the specialized
language of bullfighting has had along the years upon common Spanish
vocabulary. Due to the considerable importance of this popular tradition in Spanish
society, a great number of words and expressions from this area have become
widely used in daily conversations. In this respect, we have gathered some of the
most commonly used terms, classified them in thematic groups and explained their
use both in specialized context and in general language.

Key words: bullfighting, vocabulary, specialized use


DIFFERENCES IN THE SOUTH DIALECTS
OF MACEDONIAN LANGUAGE

Jadranka ANGELOVSKA
University “Sf. Kiril and Metodius” Skopie, Macedonia


Macedonian language is placed in the central part of the Balcanian
Peninsula. It reaches the river Vardar and Struma and the south part of the river
Mesta.
From the west side the border is with R. Albania and goes to the south-west
till the Lake Ohrid and Prespa.
On the south side Macedonian language has border with the greek language,
from the mountine Gramos till the river Mesta in Trakia. Macedonian language is
spoken on the line Gramos-Ber-Solun (Thesaloniki).
On the east side Macedonian language has border with Bulgarian language.
On this part there is natural border, it’s the mountine Despat-Rila.
On the nord side Macedonian language has border with Serbian language
and the natural border is the mountine Koziak-Ruen-Skopska Crna Gora-Shar
Planina-Korab.
Nowdays, these are the borders of the Macedonian spoken territory.
In the past, Macedonian Slavic population had reached spoken territory
deeper in the west and south more than these borders which exist now. Lot of
historical sources speak that the Slavic population was living in the South and
Middle Albania, and on the South of Epir, Tesalia and the Nord Aegean Coust. Big
part from the toponimes in these regions are Slavic. On the Macedonian-greek
language region, actually in the Aegean part of Macedonia live mixed population –
Macedonians and Greeks. We can hear Macedonian language spoken in the city
Kostur, Lerin, Voden. In the registration of the population in the 1951 on this
territory were living 250 000 Macedonians.
Genetically, Macedonian language takes part of the South Slavic languages
together with Bulgarian, Serbian, Croatian and Slovenian. Lot of characteristics
from balcanian non-slavic languages (Aromanian, Albanian and Greek) entered in
Macedonian and Bulgarian lexic. All these languages today make the Balcanian
Language League.
In the Macedonian language areal there are three biger groups of dialects:
West, South-east and Nord.
South-east dialects take big territory. Starting with the city Veles, Probishtip
and goes south till Bogoslovetz. The dialects from the city Shtip till Strumitza also
make big group of dialects and after them goes to Tikvesh, Mariovo and
Maleshevo-Pirin.
Jadranka ANGELOVSKA


230
There is another big group of dialects which is placed in the south group
starting with the city Kailar, Voden, Pazar, Solun, Serez, Drama, Gotze Delchev
(Nevrokop).
Also there are dialects of this group which goes on the line of the mountain
Belasitza and Koziuv and the south part of the river Vardar near to the city Demir
Kapia.
The main characteristics which split these dialects from the central zone of
the Macedonian language are the reflex of the nasal *ж [on] which changed the
form to /ă/:
ex.: рăка, пăт (hand, road);
and the vocals *r, *l - /ăp, pă/, /ăл, лă/;
ex.: прăсти, срăце, вăлна, слăнце (fingers, heart, wool, sun).
But, the biggest characteristic of the south dialects today is the reduction of
the non-accent vocals which historically had appeared very early in the middle age
(XIII century). Also the elision as the last result of the reduction which is caused
from the fast way of speaking.
The open vocals /a, е, и / in these dialects are like closed vocals [a, e, o] and
in the other local dialects they are totally neutralized with their paired closer
fonems:

/ e / > / и /; / о / > / y /; /a/ > / ă /;

ex.: елен > илен (stag); пекол > пикол (hell); гуштер > гуштир (green
lizard); голем > гулим (big); човек > чувик (man)
богат > бугат (rich);
разбој > рăзбој (loom); работа > рăбота (work).

In some cases the reduced vocals are totally lost:

ex.: полето > пол’ту, пол’то (field);
детето > де’тто (child);
нивата > ниф’та (field);
жената > жен’та (woman);
работата > рабо’тта (work).

The contact with the Greek and Aromanian language made lot of influences
in the west and south dialects. In this case there is influence the most in the
adjectives and pronouns, specially the difference between the gender male and
neuter. Very often we can see the influence in the conjunction forms with the verb
“to have/don’t have’’ and the verb “be + partition n+t’’. The evolution of the
preposition -on- to a personal substantive.

ex.: Го виде на де’тто. (He saw on the child.)

DIFFERENCES IN THE SOUTH DIALECTS
OF MACEDONIAN LANGUAGE

231
The lexic in these dialects is full of Greek and Turkish words. From the other
side we can see lot of words from the Oldslavic language which remained only in
these dialects.
When we speak about the accent we can make two subgroups: dialects from
Solun and Voden; and dialects from Serez and Lagadin.
In Solun and Voden there is paradigmatic accent.

ex.: уфч’ар – уфч’ари – уфч’арите,
(shepherd – shepherds – the shepherds).

The conjugation of the present tense has the following model:

in the standard language:
ex.: викум, викиш, вике (to say); викам, викаш, вика;
берум, бериш, бере (gathering); берам, береш, бере;
носум, носиш, носе (to ware); носам, носиш, носи.

In the dialects of Serez and Lagadin, in which group are the dialects from
Drama and Gotze Delchev too, still we can see the moving accent:

ex.: ж’ена – ж’ени: жен’ата – жен’ите
(woman-woman, plural form: the woman-the woman, plural form)

There is double accent too:

ex.: ц’ариц’ата, л’обуд’ата, гл’асув’ете (the queen, the swan, the voices)

The dialects of Kostur and Korcha have stable accent.
Here we can see lot of nasal arhaic characteristics:

ex.: грăнди, зăмби (breasts, teeth).

On the place of the oldslavic * tj, *dj are the consonant groups /шч/, /жџ/:

еx.: свешча, чужџо (candle, to another one)

The article is kept from the oldslavic language:

ex.: човекат’ого, човекут’ому (to a men)

In this reagion there are new balcanic characteristics as loosing the
preposition in, and using the preposition on for expressing two objects:

ex.: Го виде на човеко. (he saw on the man);
Jadranka ANGELOVSKA


232
Му рече на човеко. (he told on the man).

The form -l of the participle is lost and with this has lost all the compus
forms and were replaced with the verb – to have – and – to be. Typical form for
these dialects are the substantives ending with -тје:

еx.: женетје (the women)

and the plural form of neuter ending with -нишча:

ex.: поленишча, морјенишча;
(the fields, the seas)

The region of Korcha has only two villages which characterized their stable
accent. This is in the village Boboshtitza and Drenoveni.
The nasal *[on] from the oldslavic language became in -a-:

ex.: рака, замби, гранди (hand, tooth, chests).
In the place of *r > ар: парсти (fingers);
*l > ал: вална, салѕа (wool, tear);
*h > j: рекој, рекојме (I said, we said).

The region of Kostur:

ex.: * ж > ăн, ăш: рăка (hand);
*r > ăр: грăнди, пăрсти (chests, fingers);
*l > ăл: вăлна (wool).

In the conclusion for the Macedonian dialects we can say that they are kept
pretty good. The clearest dialects we can hear in the region under Greece and the
Macedonian parts in Albania. In R. Macedonia in the postbelic period , specially in
the last two decades there is a process of unification. Generations who finished
Macedonian schools know the literature standard language, even their syntax and
lexic remained.
The biggest dialects differences are in the south and west periphery, on the
border with the Albanian, Greek and Vlah (Aromanian) language.
The process of the dialect differentiate in Macedonia started with the first
innovations which are from XI century till now.
The basic contours in Macedonian dialects nowdays, we can also realized
them in the period of XIII and XIV century. The evolution of lot of processes
started deep in the past and some of them are still continuing, they are still not
finished. And we are not sure if they will end because the language is live and the
processes are always here around all of us and in us.

DIFFERENCES IN THE SOUTH DIALECTS
OF MACEDONIAN LANGUAGE

233
REFERENCES

Vidoeski, Bozidar, Dialects in Macedonian language, book 1, Editura Macedonian
Academy of Sciences and Arts, Skopje, 1998. (Vidoeski 1998)
Vidoeski, Bozidar, Dialect differences in macedonian language, Editura
Macedonian Academy of Sciences and Arts, Skopje, 1984.
Vidoeski, Bozidar, Geographic terminology in the dialects of Macedonian
language, Editura Macedonian Academy of Sciences and Arts, Skopje,
1999.
Koneski, Blaze, Two articles for the history of the Macedonian language, Editura
Faculty od Filozofy, Skopje, 1949.
Topolinjska, Zuzanna, Macedonian dialects in the Aegean part of Macedonia,
book 1, Syntax, vol. II, Editura Macedonian Academy of Sciences and Arts,
Skopje, 1997.

ABSTRACT

The dialects in every language are very important because they are the soul
of the language; if they don’t exist, it means that language doesn’t exist either. The
South Macedonian dialects represent a part of the other dialects. Their
characteristics as the Old Slavic * ж > a, ă; *r >ap, ăр; *l> ăл, ал, are the proof for
the differentiation of Macedonian language from the Old Slavic language and also
the proof for the existing Macedonian minority in the region of Aegean part of
Macedonia who are still speaking this dialect nowadays.

Key words: Macedonian dialects, differences, typical characteristics

















I DUE PUNTI NELL’INDIRETTO
LIBERO BASSANIANO

Alina BACI-POP
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca


La punteggiatura fa parte del codice della scrittura: gli elementi grafici si
collocano infatti su un piano del tutto diverso da quello dei fenomeni studiati
finora. Se il testo viene letto, la punteggiatura scompare esaurendo il suo compito
nel suggerire in modo naturale i valori intonativi. Nell’ambito dell’oralità, l’uso dei
segni d’interpunzione è sostituito da pause, da una speciale cadenza della voce,
elementi ai quali si possono aggiungere i gesti e la mimica del parlante. Nel caso
della lettura si può delineare anche un quadro rappresentativo delle sfumature
semantico-stilistiche che il lettore trasmette. Nella realizzazione dell’indiretto
libero, però, alcuni elementi grafici servono anche a una funzione molto speciale: a
indicare l’apparizione di valori discorsivi diversi da quelli che si attuerebbero se le
parole appartenessero alla narrazione propriamente detta. Certi segni
d’interpunzione (i due punti, i tre puntini, i trattini o le lineette, le parentesi), si
assumono il compito di codificare il messaggio scritto, accennano con
immediatezza il carattere dei discorsi che contengono ora la riflessione e la
meditazione di qualcuno, ora la vox populi.
Per quel che ci riguarda, prenderemo in discussione tutta una serie di passi
scelti dall’opera bassaniana all’interno dei quali proveremo a distinguere la
funzione specifica che i segni di interpunzione testuale svolgono. Bassani fa un
largo uso dei segni grafici soprannominati, tra i quali la più cospicua utilizzazione-
diversa dall’uso corrente in italiano - è quella dei due punti.

Ecco un primo esempio tratto dall’Airone (p. 798), passo che esprime in
discorso indiretto libero i pensieri che lacerano il personaggio. Il testo punteggiato
ossessivamente, ci mette davanti a una situazione ambigua, in cui il protagonista,
Edgardo Limentani, situa la sua vita nell’ambito di una realtà ipotetica:

(1) Sarebbe potuto rimanere a Volano, anche: se non per l’intera giornata,
almeno per qualche ora. Chi lo sa, forse l’uomo di Ulderico, quel Gavino,
abitava proprio a Volano. E se ci abitava, non fosse altro che per
consegnargli di persona le cinquecento lire che comunque gli competevano,
valeva la pena di tentare di rintracciarlo. Di cognome si chiamava Menegatti:
Menegatti, Felisatti, Borgatti, qualcosa di simile. Ma a parte questo: casa
privata o osteria, un posto da starci con sufficiente tranquillità e sicurezza,
un posto lontano, non importa se per poco, da tutto e da tutti quasi altrettanto
quanto una botte sperduta in mezzo alle valli, dov’è mai che avrebbe potuto
trovarlo meglio che a Volano? Lo stomaco, ecco, ricominciava a bruciargli.
Di nuovo quel gusto d’acido in bocca. Bisognava nutrirsi. E subito.
I DUE PUNTI NELL’INDIRETTO LIBERO BASSANIANO


235

Il testo rende evidente l’agitazione del personaggio attraverso una struttura
testuale spezzettata e frantumata, realtà segnalata anche da una moltitudine di segni
di punteggiatura, in particolare dai due punti, dai segni interrogativi ed esclamativi.
I due punti, di cui Bassani fa un uso molto personale, mette in risalto il dramma
emozionale del personaggio: “Sarebbe potuto rimanere a Volano, anche: se non per
l’intera giornata, almeno per qualche ora. […] Di cognome si chiamava Menegatti:
Menegatti, Felisatti, Borgatti, qualcosa di simile”. Le due situazioni in cui appare
questo segno di punteggiatura servono a chiarire l’intento immediato del
personaggio ma, nello stesso tempo inducono l’idea di confusione affettiva, data la
sua incapacità di prendere giuste decisioni. Le frasi avrebbero potuto finire prima
dei due punti. Quello che segue aggiunge nella prima variante un’informazione di
natura argomentativa e nella seconda solo un elenco. Apparentemente, ambedue le
formulazioni esplicitano quanto è stato detto anteriormente, ma in realtà
complicano l’esposizione lasciando il personaggio nello stesso stato di confusione
di prima. Un’altra pausa, creata attraverso questo segno grafico, appare nella
descrizione di un posto dove il personaggio vorrebbe andare: “Ma a parte questo:
casa privata o osteria, un posto da starci con sufficiente tranquillità e sicurezza, un
posto lontano, non importa se per poco, da tutto e da tutti quasi altrettanto quanto
una botte sperduta in mezzo alle valli, dov’è mai che avrebbe potuto trovarlo
meglio che a Volano?”. I segni di punteggiatura dividono il discorso, lo
frammentano. I due punti messi alla fine di un primo e sintetico enunciato
nominale conferiscono a quel che segue un carattere di irruzione che non fa altro
che isolarlo. La frase situata dopo i due punti, composta di un susseguirsi di
sintagmi con funzione sintattico - descrittiva, appare come una forma di mise-en-
relief. Questo enunciato non svolge una relazione con quello di prima, in quanto la
soluzione adatta viene suggerita da una interrogativa finale: “dov’è mai che
avrebbe potuto trovarlo meglio che a Volano?.” Le poche frasi ellittiche che
seguono all’interrogazione tradiscono una volta in più lo stato di confusione del
personaggio che non riesce a capire se stesso: “Di nuovo quel gusto d’acido in
bocca. […] E subito.” Sin dall’inizio il testo acquisisce un tono speciale grazie alla
diversità dei tempi usati. Naturalmente oltre ai segni di interpunzione, sono attivi
gli altri fenomeni tipici dell’indiretto libero. La presenza del passato del
condizionale in proposizioni principali colloca l’azione in una zona incerta,
evocando un’azione che l’attante avrebbe potuto fare, ma non l’ha fatta: “Sarebbe
potuto rimanere a Volano, […]; […] dov’è mai che avrebbe potuto trovarlo meglio
che a Volano?”. Il presente dell’indicativo mette le incertezze del personaggio
nell’ambito della generalità di valenza universale: “Chi lo sa; non importa; dov’è
mai.” In alternanza con l’imperfetto, i verbi al presente danno al commento un
carattere quasi colloquiale. L’avverbio “ecco” messo accanto a un verbo
all’imperfetto (“ricominciava”) non fa altro che riportare il discorso in un momento
reale, facilitando al lettore di conoscere da vicino le cose vissute dal personaggio.

Alina BACI-POP


236
Il seguente testo preso dallo stesso romanzo ci mette di fronte di nuovo a un
discorso indiretto libero staccato e frantumato, messo in rilievo anche dalla fitta
punteggiatura:

(2) Stava dunque là, nel frastuono dell’acqua che scendeva a precipizio nella
vasca, e tenendo d’occhio il livello che intanto saliva. Pensava alla caccia in
valle: a come era prima della guerra, e a come era da supporre che fosse
diventata adesso. Prima della guerra – ricordava –, un signore di Ferrara
poteva, la domenica, andare a sparare le sue due fucilate dalle parti di
Codigoro o di Comacchio essendo sicuro al mille per mille della buona
accoglienza e del rispetto generale. Di più: dal punto di vista pratico,
dell’organizzazione, tutto risultava accuratamente predisposto – e si capiva
che era stato sempre così, da secoli – perché allo stesso signore fosse facile
muoversi, stare, rifocillarsi, insomma trovare sul posto qualsiasi cosa di cui
avesse bisogno. Ma al giorno d’oggi? A parte che rappresentava già un
grosso azzardo, al giorno d’oggi, attraversare le campagne in automobile
(tale e quale come nel ’19 e nel ’20 c’era chi si era visto sfondare il
parabrise da un pietrone da macero: mani ignote l’avevano scagliato da
dietro una siepe), cos’altro c’era da attendersi, a farsi vedere in giro da quelle
parti con doppietta a tracolla o meno, se non sguardi torvi, spalle
ostinatamente voltate, o addirittura aperti ghigni di sfida? I tempi dei sorrisi,
delle scappellate, degli inchini, erano finiti. Per tutti: ex perseguitati politici
e razziali compresi. (Idem: 748)

Il passo inizia con la presentazione della situazione espressa dallo scrittore.
Il tempo della esposizione dei fatti è l’imperfetto dell’indicativo, che rappresenta la
narrazione dello scrittore. Il passaggio all’indiretto libero si fa in una maniera quasi
inavvertita. Il dubbio contenuto dal verbo – pensava – che può introdurre un
discorso indiretto attraverso la congiunzione che, viene annullato dall’apparizione
di un segno grafico particolare: i due punti. In questo caso si tratta del verbo
pensare che regge la preposizione “a”: “Pensava alla caccia in valle: …”,
situazione che colloca la frase in discorso indiretto libero. Il personaggio fa una
pausa prima di descrivere la caccia, cosa segnalata tramite l’uso dei due punti,
scandendo la concatenazione del flusso dei suoi pensieri, per continuare poi con
paragoni introdotti dall’avverbio “come”, che lo mandano in un tempo delle
rimembranze e della memoria: “a come era prima della guerra, e a come era da
supporre che fosse diventata adesso.” In questa sede, i due punti potrebbero
sostituire un connettivo – infatti –, la cui mancanza trasforma l’enunciato in un
testo più sintetico, che cattura l’attenzione. L’avverbio temporale “adesso” (deittico
di prima persona) ci dimostra chiaramente che le parole appartengono al
personaggio e non allo scrittore. Se si fosse trattato della semplice narrazione
l’autore avrebbe usato “allora” (deittico di terza persona). Nello stesso passo lo
scrittore segnala l’uso del discorso indiretto libero tramite le lineette o i trattini,
segni di punteggiatura interposti (all’interno della frase), separando i due discorsi,
I DUE PUNTI NELL’INDIRETTO LIBERO BASSANIANO


237
quello narrativo appartenente allo scrittore da quello in indiretto libero che
rappresenta la voce del personaggio: “Prima della guerra – ricordava –, un signore
di Ferrara poteva, […].” Nel secondo caso dell’uso dei trattini (“– e si capiva che
era stato sempre così, da secoli –”), non si può dire con certezza che le parole
appartengano allo scrittore, visto che la funzione della congiunzione coordinativa
“e” rimane solo quella naturale e non serve da commutatore di piani stilistici.
L’interrogativa di fattura nominale (“Ma al giorno d’oggi?”) seguita da una
interrogativa complessa all’interno della quale c’è la parentesi, spezzettata anche
essa al suo interno dai due punti (“A parte che rappresentava già un grosso azzardo,
al giorno d’oggi, attraversare le campagne in automobile tale e quale come nel ’19
e nel ’20 c’era chi si era visto sfondare il parabrise da un pietrone da macero: mani
ignote l’avevano scagliato da dietro una siepe), cos’altro c’era da attendersi, […] o
addirittura aperti ghigni di sfida?”), mirano a una sintassi specifica al parlato
spontaneo e non a quella del testo prosastico propriamente detto. La frase ellittica
tronca che mette fine al brano (“Per tutti: ex perseguitati politici e razziali
compresi.”) comprima anch’essa l’espressione dando un senso di immediatezza e
di semplicità, tratti specifici dello stile bassaniano.

Il seguente testo estratto dal Giardino dei Finzi-Contini (pp. 453-454)
evidenzia un uso dei due punti con valenze diverse:

(3) Dunque: le finestre per la precisione erano due. Guardavano entrambe a
mezzogiorno, ed erano così alte dal suolo che ad affacciarvisi, con sotto la
distesa del parco e coi tetti che si stendevano oltre il limite del parco a
perdita d’occhio pareva di farlo dal ponte di un transatlantico. Fra le due
finestre un quarto scaffale: lo scaffale dei libri inglesi e francesi. Contro la
finestra di sinistra una scrivania tipo ufficio, affiancata dal tavolinetto della
portatile da una parte, e, dall’altra, da un quinto scaffale, quello dei libri di
letteratura italiana, classici e contemporanei, e delle traduzioni: dal russo, per
lo più, Puskin, Gogol, Tolstoi, Dostojevski, Cecov. Per terra un grande
tappeto persiano, e al centro della camera, che era lunga ma piuttosto
strettina, tre poltrone e una Rècamier, da sdraiarcisi a leggere. Due porte:
una d’entrata, in fondo, accanto alla finestra di sinistra, comunicante
direttamente con la scala e con l’ascensore, e una a pochi centimetri
dall’angolo della stanza opposto e contrario, che dava nel bagno.

Il testo inizia con una congiunzione conclusiva che impone, attraverso il
segno d’interpunzione usato, i due punti, un breve stacco dell’enunciato,
assumendosi anche la funzione di evidenziare che la parte che segue ha
un’importanza particolare. Questo “dunque” ha paradossalmente anche un valore
introduttivo. La parola viene seguita da un intero passo che si incentra sulla
descrizione della stanza di Micòl. I due punti potrebbero benissimo tener posto
della virgola, che non cambierebbe per niente il significato della frase. Ma la
virgola non avrebbe attirato l’attenzione, come fa la pausa imposta dai due punti,
Alina BACI-POP


238
che di certo seguirà un passo importante che deve essere approfondito. Il secondo
uso di questo segno di punteggiatura (“Fra le due finestre un quarto scaffale: lo
scaffale dei libri inglesi e francesi.”) serve a indurre una sorta di incertezza,
sottolineando che ci sono ancora molte cose da scoprire. La ripetizione della parola
“scaffale” non fa altro che rendere notevole l’importanza dei libri che si trovano su
di esso. Il terzo uso dei due punti lascia l’impressione di un discorso diverso,
semplificato (“Due porte: una d’entrata, in fondo, accanto alla finestra di sinistra,
comunicante direttamente con la scala e con l’ascensore, e una a pochi centimetri
dall’angolo della stanza opposto e contrario, che dava nel bagno”), dato che attira
l’attenzione più di quanto lo avrebbe fatto una proposizione enunciativa, del tipo:
C’erano due porte…. Attraverso questo segno grafico Bassani semplifica, dunque
il linguaggio, nonché attrae l’attenzione del lettore su cose che lui considera
importanti.

Ecco un altro testo preso dal racconto Gli ultimi anni di Clelia Trotti (pp.
213-214), in cui i due punti introducono all’interno dell’indiretto libero una frase di
particolare importanza per il modo bassaniano di troncare il discorso:

(4) (…) E già che era stata menzionata l’assemblea della Cassa Agricola,
perché non ricordare a questo proposito che l’onorevole Bottecchiari, il
socialista avvocato Mauro Bottecchiari, il quale fino alla caduta del
«governo Badoglio» aveva figurato come facente parte del Consiglio
d’Amministrazione della medesima, era stato dimesso a Natale dal carcere di
via Piangipane per diretto intervento di lui, Carlo Aretusi? Anche la maestra
Trotti, altra socialista, era stata posta in libertà nella stessa occasione, e
peccato che adesso non potesse più venire a testimoniare in suo favore. Però
l’onorevole Bottecchiari godeva tuttora di ottima salute. E dunque perché
mai non si provvedeva immediatamente a convocarlo (gran brava persona,
l’onorevole Bottecchiari, leale, al di sopra di ogni meschinità, e appunto per
questo anche lui fin dai lontani tempi del ’20, del ’22, ne aveva sempre avuto
la massima stima), invitandolo a riferire quanto a sua conoscenza? La verità
era che il costume politico odierno risultava dovunque in Italia troppo
peggiore di quello di una volta! E rimaneva da dire un’altra verità ancora:
che oggi in Carlo Aretusi si sarebbe voluto condannare soprattutto il
Reggente della Segreteria Federale fascista di Ferrara, «assurto» a tale carica
il giorno successivo all’assassinio del console Bolognesi. Per una ragione
come questa, «squisitamente politica», si chiedeva oggi la pelle di Carlo
Aretusi. Sennonché un tribunale «serio», un tribunale «regolare», un
tribunale che non si fosse lasciato «condizionare dalle passioni di parte»,
avrebbe subito compreso come la carica di Reggente lui allora l’aveva
accettata allo scopo esclusivo di impedire a tanti «facinorosi irresponsabili»
di instaurare il regime del terrore. E difatti quale era stato il primo
provvedimento che lui aveva preso non appena nominato Reggente se non
I DUE PUNTI NELL’INDIRETTO LIBERO BASSANIANO


239
quello di restituire senza indugio le salme della vittime alle rispettive
famiglie?

Il testo scelto sorprende in discorso indiretto libero le valutazioni di Bruno
sulle persone che circondano la sua amica Clelia Trotti. Il fluire dei pensieri si
esprime attraverso un susseguirsi di frasi interrogative ed esclamative che ad un
certo punto fungono da cornice per future risposte e soluzioni. Questa circostanza
viene trasformando il tono inquisitorio della prima parte del testo in uso
meditativo. L’uso dei due punti (“E rimaneva da dire un’altra verità ancora: che
oggi in Carlo Aretusi si sarebbe voluto condannare soprattutto il Reggente della
Segreteria Federale fascista di Ferrara, «assurto» a tale carica il giorno successivo
all’assassinio del console Bolognesi.”) mirando alla parola “verità”, trasforma
tutto ciò che segue in un aggiunto fondamentale, servendo a dare un rilievo
particolare all’intero contenuto, visto che la frase è proiettata in futuro grazie
all’impiego del condizionale passato. Il discorso fluisce liberamente per tornare poi
alla tonalità dell’inizio, con una forte impronta interrogativa.

I due punti usati nel testo seguente, preso dal racconto Una notte del ’43 (pp.
198-199) introducono una frase esclamativa:

(5) (…) Nessun vero italiano se la sarebbe sentita di approvare un delitto
come quello, che tendeva, era chiaro, a imitazione pedissequa della
Jugoslavia e della Francia, a far divampare anche da noi gli orrori della
guerra partigiana. La distruzione di tutti i valori della civiltà mediterranea e
occidentale, insomma il comunismo: ecco il vero traguardo della guerra
partigiana! Ché se gli jugoslavi e i francesi, nonostante l’esperienza recente
della Spagna, volevano il comunismo, padroni, si tenessero pure il loro Tito
e il loro De Gaulle. Agli italiani oggi come oggi si imponeva un obbligo
solo: restare compatti e salvare il salvabile

.

Questo testo realizzato in discorso indiretto libero riguarda l’opinione
espressa dal personaggio sul Comunismo. I due punti seguono dopo una lunga
presentazione del movimento politico, contenuta in frasi espositive e interrogative,
brano dal quale abbiamo scelto il seguente frammento: “La distruzione di tutti i
valori della civiltà mediterranea e occidentale, insomma il comunismo: ecco il vero
traguardo della guerra partigiana!”. La pessimistica conclusione del personaggio
acquista una particolare importanza dato che viene collocata dopo la pausa,
imposta dai due punti. Il suo carattere esclamativo rafforzato dall’uso dell’avverbio
presentativo (“ecco”) dà una speciale espressività al discorso. Il secondo appello
allo stesso sistema segnaletico (“Agli italiani oggi come oggi si imponeva un
obbligo solo: restare compatti e salvare il salvabile.”) rende importante il carattere
esplicativo della frase retta dalla giusta collocazione di due verbi impersonali. A
questo punto è la parola “obbligo” che viene esplicitata attraverso una infinitivale
Alina BACI-POP


240
che serve a trasformare l’enunciato in una specie di slogan destinato a destar le
anime di tutti gli italiani: “restare compatti e salvare il salvabile.”

Il passo scelto dall’Airone (p. 844) propone due vie diverse che lo scrittore
adopera per sfruttare l’uso dei due punti:

(6) D’un tratto ebbe davanti a sė il volto della donna in tailleur scuro che
aveva notato, anche lei, giù in sala de pranzo: la sua larga, pallida faccia da
ex contadina magari del posto, i suoi grandi occhi opachi, senza sguardo, le
sue grosse labbra carnose, cariche di rossetto. Prima che si lasciassero,
Bellagamba gli aveva gridato allegramente: «Buon riposo!». Ma a pensarci,
che cosa aveva, Bellagamba, per essere tanto allegro? Lo prendeva un po’in
giro, è naturale, come si usa fare con chi ha troppo bisogno di te, della tua
protezione, e in ispecie con gli ubriachi. Tuttavia non poteva anche darsi che
avesse cercato di dirgli a modo suo, da vero ruffiano, che stesse tranquillo,
non si desse pensiero, giacché la puttana da mille am-lire, non di più!, con la
quale lo aveva visto scambiare occhiate durante tutto il pranzo ci avrebbe
pensato lui, Bellagamba Gino, a mandargliela subito di sopra, in camera?
Già, già: ecco cosa prometteva Bellagamba, adesso l’aveva capito, con tutto
quel suo sogghignare, con tutto quel suo ammiccare, con tutto quel suo
insistente, continuo, perpetuo dire e non dire!

Il primo caso in cui appare questo segno grafico divide la frase in due parti
disuguali e che appartengono a due piani narrativi diversi. È lo scrittore quello che
realizza la prima parte, come se fosse un’introduzione, mentre la seconda inquadra
in discorso indiretto libero l’intervento del personaggio, che dà vita a un ritratto di
donna. Questa seconda parte, configurata attraverso gli occhi del personaggio
acquisisce un netto valore descrittivo attraverso enumerazioni cumulative in cui si
fanno palesi le caratteristiche fisiche della donna che osserva. Il secondo uso dei
due punti segnala un testo in discorso diretto collocato nel mezzo dell’indiretto
libero: “Prima che si lasciassero, Bellagamba gli aveva gridato allegramente:
«Buon riposo!».” L’esclamativa non può fare a meno di sottolineare le parole dette
da Bellagamba, a cui il personaggio non trova senso. Poi, tutta una serie di
esclamative e interrogative vengono a formulare supposizioni sull’accaduto. In fine
si arriva a una specie di soluzione che, ovviamente, viene messa in risalto
attraverso i due punti: “Già, già: ecco cosa prometteva Bellagamba, adesso l’aveva
capito, con tutto quel suo sogghignare, con tutto quel suo ammiccare, con tutto quel
suo insistente, continuo, perpetuo dire e non dire!”. Questa conclusione ha per il
personaggio un’importanza particolare in quanto viene accennata dall’uso ripetitivo
dell’avverbio – “già” –, che avverte, in un certo senso, della gravità delle nuove
cose da scoprire. Tutto attraverso una esclamativa complessa che debutta con
l’avverbio presentativo “ecco”, munito di immediata forza persuasiva.

I DUE PUNTI NELL’INDIRETTO LIBERO BASSANIANO


241
Come notato sopra i due punti sono un segno di interpunzione molto
espressivo, che più di segnare una pausa, mettono in evidenza una certa parte del
discorso cui si vuole dare un rilievo particolare. Infatti, nei testi analizzati questo
segno grafico si assume la funzione di specificazione, di illustrare e argomentare,
addirittura di chiarire quanto affermato in precedenza. Attraverso queste analisi
abbiamo dimostrato l’uso molteplice che veste questo segno grafico all’interno
dell’indiretto bassaniano, mica soltanto davanti a un elenco o a un discorso diretto,
ovviamente con funzione segmentatrice. Bassani, comunque, rimane un autore che
ricorre all’uso dei due punti volentieri, e sempre con opportunità ed efficacia
mostrando che la punteggiatura all’interno del processo di elaborazione testuale
non svolge un ruolo secondario.

BIBLIOGRAFIA

Bassani, G., “Una notte del ’43”, in Il Romanzo di Ferrara, Milano,
Mondadori, 1991.
Bassani, G., “Gli ultimi anni di Clelia Trotti”, in Il Romanzo di Ferrara,
Milano, Mondadori, 1991.
Bassani, G., “Il giardino dei Finzi-Contini”, in Il Romanzo di Ferrara,
Milano, Mondadori, 1991.
Bassani, G., “L’Airone”, in Il Romanzo di Ferrara, Milano, Mondadori,
1991.

ABSTRACT

In achieving indirect speech, a few graphic elements have a very special
function: that of indicating the appearance of some discursive values different from
those achieved if the words belonged to narration proper. Some punctuation marks
(colon, suspension points, hyphen, dash, parentheses) acquire the function of
encoding the written message, immediately indicate the character of the discourses
that contain a particular person’s reflection or other people’s reflection.

Key words: free indirect speech, punctuation, personages










OPINII ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ ŞI
INTERNAŢIONALĂ CU PRIVIRE LA
NECESARUL NEOLOGIC

Oana BADEA


Format de la cuvintele greceşti „neos” (nou) şi „logos” (cuvânt), termenul
neologism a pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze şi reprezintă
un cuvânt lexical sau gramatical intrat recent în limbă sau creat prin procedee
proprii limbii respective, apariţia şi durabilitatea sa fiind condiţionate în principal
de uz. Totuşi, conceptul de neologism nu este atât de simplu de analizat, deoarece
cercetătorul ar trebui să vadă crearea unui neologism ca pe un proces complex şi
durabil, dincolo de o simplă definire a noului. De altfel, nu toate neologismele
rămân cu acelaşi statut cu care au intrat în limbă. Unele au o viaţă mai lungă, în
timp ce altele au doar un statut trecător. Pe de altă parte, procesul de inovaţie cu
care pot fi asociate neologismele este un fenomen cât se poate de normal într-o
limbă, ţinând cont de necesitatea fiecărei limbi de a evolua, şi, cum se poate realiza
acest lucru mai uşor dacă nu prin îmbogăţirea lexicală?
Neologia, la rândul său, presupune caracteristica unei limbi de înnoire
permanentă, fiind definită în diverse moduri. Astfel, Emanuela Dima caracterizează
neologia ca pe o „varietate de procedee interne şi externe de îmbogăţire a
vocabularului cu cuvinte şi sensuri noi” (Dima 2005: 91), în timp ce Ileana Busuioc
conchide faptul că „neologia trebuie să funcţioneze atunci când există necesităţi
denominative, adică în cazul vidului terminologic” (Busuioc 2008). Ca urmare,
neologia reprezintă totalitatea procedeelor interne, dar mai ales externe, de creare a
noilor cuvinte sau termeni, fiind cu precădere denominativă şi extrem de
folositoare în cazul limbajelor de specialitate, unde există cazuri de vid
terminologic. Se poate face, de asemenea, o distincţie destul de clară între două
tipuri de neologie, astfel:
1. neologia primară – în ceea ce priveşte acest tip de neologie, avem de-a
face cu o soluţie neologică oferită atât în cazul unui vid conceptual, cât şi
în situaţia unui vid terminologic. Cel mai frecvent putem vorbi de
neologie în cadrul limbajelor ştiinţifice şi tehnice, mai ales în contextul
globalizării. În aceste situaţii, termenii nu există în limba română, aceştia
fiind creaţi în limba vorbită în ţara de provenienţă a unor produse,
concepte, mărci, etc.
2. neologia traductivă – este, de departe, mai frecventă decât cea primară,
deoarece conceptul există deja în limba sursă, iar unitatea nouă este
creată în limba ţintă.

Motivele care explică creaţia cuvintelor neologice sunt variate, deşi, în mod
tradiţional, se disting în primul rând atât cauze obiective, care implică o necesitate
OPINII ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ
CU PRIVIRE LA NECESARUL NEOLOGIC

243
din partea emiţătorului de a comunica anumite fapte sau lucruri până în acel
moment indedite, cât şi cauze subiective, fără îndoială mult mai complexe decât
primele (Martinet 1993: 60-71). Astfel, neologismele create plecând de la aceste
motivaţii bazate pe expresivitate, îndepărtându-se de la o necesitate „reală”, par, în
principiu, să întânească o opoziţie mai mare (Goosse, 1971). Cu toate acestea, se
pleacă de la motive ca prestigiul sau dorinţa de expresivitate, transformate în
discursul scris într-o adevărată expediţie în căutarea unui stil suficient de
identificator.
În afară diferenţierea dintre un neologism cu caracter denotativ de unul cu
caracter conotativ, în relaţie cu necesităţile creării de noi vocabule, o analiză a
creativităţii lexicale trebuie să ţină cont de o serie de domenii, acolo unde acestea
se intersectează: cel lingvistic propriu-zis, cel corespunzător activităţilor artistice,
cel politic şi pedagogic. Pe de altă parte, Bernard Quemada (1971: 14) se referea la
trei grupe de creatori potenţiali de cuvinte neologice: cele „inventatoare”, care dau
noi forme unor realităţi noi, cele „transcodificatoare”, care descifrează mesaje
aparţinând unor limbi străine sau unor registre ale limbii diferite de cele standard,
şi, cele „informative”, printre acestea ocupând un loc privilegiat cuvintele întâlnite
în presă şi utilizate pentru a realiza noi denominări. În acest sens, se poate stabili o
relaţie de complicitate, doar limitându-ne la relaţia dintre emiţător, care include
mesajul său în paginile unui ziar, şi un receptor virtual (care caută în afară de
informaţii şi interpretarea unor fapte). În afară de utilizarea surselor literare, care
presupun un stil definit, nu trebuie omsă şi dorinţa de apropiere de un grup specific
de cititori; vom lua în considerare, de exemplu, noile generaţii care preferă
folosirea cuvintelor cu grad ridicat de expresivitate şi cu un grad nu foarte
îndepărtat de mediul sociocultural al receptorului, printre care şi cele de origine
străină. Această relaţie de complicitate este importantă, deoarece nu trebuie să
uităm că un termen nou trebuie să se adapteze la comunitatea respectivă de
vorbitori, pentru a-şi asigura supravieţuirea în discurs.
Este evident interesul ridicat de studiul neologismelor, justificat, fără
îndoială, printr-o necesitate continuă a tuturor de a ne confrunta cu o realitate
compleşitoare prin schimările sale. Înainte de a lua o decizie importantă privind
delimitarea caracteristicii de sporadic versus durabil, trebuie să facem referire la
importanţa timpului, care poate ajunge să consolideze un termen care la început
reprezenta numai o creaţie individuală, fără un succes previzibil. Astfel,
supravieţuirea unui neologism ca parte integrantă a unei limbi îşi găseşte
justificarea numai într-o dimensiune istorică, într-un interval anume de timp.
Acesta este un prim criteriu pentru identificarea sa, dat fiind faptul că timpul este
cel care dă vocabularului independenţă şi autonomie, atât semantică sau formală,
cât şi funcţională, caracteristici date de frecvenţa uzului şi, ulterior, de introducerea
cuvântului neologic în dicţionarele limbii.
Cu toate acestea, prezenţa unui număr important de cuvinte arhaice în
dicţionarele de limbă generală, împreună cu preocuparea lingviştilor de a evita, în
limita posibilităţilor, adoptarea excesivă de neologisme, sau, cel puţin de a înfrâna
expansiunea dăunătoare a acestora, reprezintă modalităţi de acţiune care au fost
Oana BADEA


244
luate în considerare în nenumărate ocazii. În general, o atitudine puristă vizavi de
neologisme se poate adopta atunci când termenul neologic este considerat un
„barbarism”, uzul său putând afecta vitalitatea sa lingvistică şi chiar identitatea
unei limbi.
Manuel Seco (1995: 69) se referea la consecinţele negative aduse de o
atitudine exclusiv puristă, şi anume preocuparea excesivă de a obstrucţiona
înregistrarea neologismelor în dicţionare, fără a aştepta o confirmare sau o
infirmare a necesităţii adoptării sale conform frecvenţei în uz. Din altă perspectivă,
se poate afirma că anumiţi termeni care au figurat cândva în dicţionare cuprinzând,
mai mult sau mai puţin, elemente neologice, pot fi priviţi dintr-o perspectivă
circumstanţială, mai ales dacă nu s-au mai înregistrat noi contexte de uz de la
ultima atestare în dicţionare, dar după o perioadă de timp mai mare, uzul acestora a
fost revitalizat, surprinzându-i astfel chiar şi pe cei mai puţin optimişti. Nu trebuie
uitat, de asemenea, faptul că o creaţie neologică prin recurgerea la anumite resurse
lexicale folosite intens în cadrul discursului poate da naştere la formaţiuni
conisderate nedurabile, care evoluează de la o derivaţie neologică iniţială până la o
formaţie lexicalizată fără o motivaţie anume, şi prin urmare nu ar trebui
marginalizaţi termenii văzuţi iniţial ca având un caracter efemer. Timpul va fi cel
care va da un ultim verdict în acest caz.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar putea stabili anumite condiţii considerate
mai adecvate pentru introducerea neologismelor, care să garanteze, de asemenea, şi
supravieţuirea acestora, tot nu s-ar putea justifica utilizarea multor neologisme
considerate „barbarisme”. O posibilă explicaţie ar fi aceea că noile generaţii sunt
mai predispuse la achiziţionarea unei inovaţii lexicale şi, ceea ce este încă şi mai
important, la difuzarea sa ulterioară, iar, ca urmare, consolidarea uzului unui
neologism este dată de comunitatea de vorbitori. În acest sens, ar trebui să se
insiste asupra necesităţii de a determina caracterul unui termen de noutate şi dintr-o
altă perspectivă, nu numai cea lingvistică, şi anume din perspectiva celor implicaţi
în procesul de comunicare (Lüdi 1983: 118). Nu trebuie să uităm, însă, că tendinţa
neologică poate fi privită în acelaşi timp atât ca un element pozitiv cât şi ca unul
negativ pentru o anumită limbă. Neologia este şi bună şi rea, în acelaşi timp. Bună,
deoarece ea arată faptul că o limbă este capabilă de a se adapta la condiţii noi, că
nu este pierdută într-un soi de perfecţiune, contrară chiar şi vieţii înseşi. Rea,
pentru că poate rupe echilibrul care stă la baza unui sistem, deoarece obligă atât
locutorul cât şi auditorul să se adapteze fără întrerupere pentru eficientizarea
comunicării (Goosse 1975: 69).
În ceea ce priveşte importanţa elementului general la care ne-am referit până
acum, rolul jucat de durata de viaţă a unui neologism nu este mai important decât
acela al altor motive efectiv intralingvistice. De asemenea, limbajul argotic nu
afectează decât forma colaterală a sistemului, deşi există aşa-numitul „agent
mediator” sub forma mijloacelor de informare în masă, „vinovate” de cele mai
multe ori de generalizarea unor obiceiuri proprii limbajului tehnocratic, care poate
răspândi ceea ce la început avea numai un caracter marginal. Tocmai atunci când se
neagă autonomia sa, se poate vorbi de adevărata influenţă a generaţiilor. Datorită
OPINII ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ
CU PRIVIRE LA NECESARUL NEOLOGIC

245
caracterului său eterogen, un neologism se bazează pe o noutate obiectivă (se
crează un nou semnificant sau un nou sens), o noutate „socială”, care intră în relaţie
cu gradul de acceptare de către masa socială şi o noutate bazată pe relaţiile
modificate din sistem, ca rezultat al introducerii noului termen. În acelaşi mod în
care utilizarea procedeelor facultative de formare a noilor termeni contribuie la
menţinerea sistemului limbii, împreună cu o garanţie a mobilităţii, şi neologia
presupune o folosire concomitentă şi a codului, dar şi a subversiunii, o recunoaştere
de către normă, o creativitate guvernată de reguli, precum şi o creativitate care
schimbă regulile. Cu toate acestea, această presupusă „transgresiune” nu se reflectă
şi în marcarea grafică din domeniul presei. În acest sens, centrându-se pe studiul
neologismelor, Maria Teresa Cabré ajungea la o serie de concluzii, după cum
urmează: în general, procentajul neologismleor neînregistrate este mult mai ridicat
decât cel al neologismelor înregistrate în dicţionare; în ceea ce priveşte sistemul de
marcare a neologismelor în presa scrisă, nici italicele, nici ghilimelele şi nici
boldarea acestora nu reprezintă procedee cu advărat productive (1990: 84).
Tipic pentru neologie este introducerea unor cuvinte noi, în timp ce
termenilor deja exsitenţi în sistemul limbii li se pot atribui noi sensuri. Pe de altă
parte, neologismele reprezintă acele unităţi de creaţie nouă, atât prin mijloace
interne cât şi externe. Este vorba, de fapt, despre opoziţia dintre proces şi produs:
neologismele sunt unităţi lexicale noi, în timp ce neologia postulează un sistem, un
ansamblu de reguli şi de condiţii, favorizând creaţia şi utilizarea acelor unităţi
lexicale noi (Bastuji 1974 : 6). De cele mai multe ori, termenul neologic ia naştere
în limba vorbită, comună, pentru ca mai apoi să fie încorporat şi în limba scrisă,
literară, deoarece uzul generalizează ceea ce la început a reprezentat numai un act
individual de creaţie, în virtutea faptului că, la un moment dat, orice vorbitor simte
nevoia de a crea cuvinte noi, chiar dacă acesta din urmă posedă sau nu cunoştinţele
adecvate despre mecanismele de formare a noilor cuvinte. Aşa cum afirma şi
Deroy (1971: 7-8), această inovaţie individuală poate să nu aibă repercusiuni
asupra celorlalţi vorbitori. Dar poate fi reprodusă fie printr-un cuvânt mai simplu,
fie printr-un termen mai complex, în funcţie de cultura vorbitorului sau cea a
ascultătorului, de diferenţele de gust sau situaţii sau chiar de vârstă.
Julio Fernández-Sevilla (1982: 13-14) se referă la o serie de criterii de care
trebuie ţinut cont atunci când dorim să constatăm dacă un cuvânt s-a generalizat
sau nu. Astfel, în cazul termenilor de origine străină este necesar să vedem dacă s-
au adaptat la grafia şi fonetica limbii receptoare. În ceea ce priveşte morfosintaxa,
nu trebuie omis faptul că termenul creat poate funcţiona ca bază pentru formarea de
noi cuvinte derivate. În al treilea rând, din punct de vedere semantic, trebuie
verificat dacă noul termen este polisemantic, dacă poate dezvolta noi sensuri. În
acest sens, se poate afirma că un element nou, deşi nu foarte răspândit printre
vorbitori, ar putea fi considerat o creaţie neologică efemeră. Cu toate acestea,
atunci când termenul s-a adaptat sistemului lingvistic al limbii, sau baza sa a
permis unirea cu anumte elemente consitutive, fără a uita aici frecvenţa din uz,
acesta se „deneologizează”. În acest sens, la momentul studierii neologismului,
trebuie avut în vedere criteriul multidimensional, deoarece se poate vorbi de
Oana BADEA


246
pierderea caracterului de noutate din diverse perspective. María Teresa Cabré
(1993: 445) menţionează o serie de parametrii diferiţi care nu se exclud reciproc,
propuşi pentru a determina caracterul neologic al unui termen, după cum urmează:
a) diacronia: un cuvânt este neologic dacă a apărut recent;
b) lexicografia: un cuvânt este neologic dacă nu apare în dicţionare;
c) instabilitatea sistematică: un cuvânt este neologic dacă prezintă semne de
instabilitate formală (morfologice, grafice, fonetice) sau semantică;
d) psihologia: un cuvânt este neologic dacă vorbitorii îl percep ca pe o
entitate nouă.
Ar trebui, astfel, să vorbim despre noutate dintr-un punct de vedere obiectiv,
acordând atenţie apariţiei în sistem a unui nou semnficiant sau semnificat, dar, de
asemenea, şi din punct de vedere social, pentru a ţine cont de nivelul de acceptare a
termenului creat sau de relaţiile modificate în sistemul lexical datorită creării
neologismului şi de folosirea sa de către comunitatea de vorbitori. Atunci când se
încearcă o clasificare a diverselor procedee de formare a cuvintelor neologice,
trebuie ţinut cont în primul rând de parametrii lingvistici, distingându-se aspectele
semantice şi formale, proprii cuvintelor împrumutate, adaptate sau nu la sistemul
limbii. Trebuie, totuşi, clarificat faptul că anumite procedee, cum ar fi formaţiile
onomatopeice sau truncherea nu prezintă o vitalitate atât de mare precum este de
aşteptat, datorită caracterului acestora de creaţii spontane, îndepărtată de
lexicalizarea termenlui, în ciuda expresivităţii lor previzibile.

Concluzii
Cuvintele sunt acelea care dau culoare unei limbi. Acestea fac parte din
vocabularul unei limbi, mereu în schimbare, îmbogăţindu-se permanent cu noi
vocabule, de cele mai multe ori adaptate la sistemul limbii receptoare, în cazul de
faţă româna. Cert este că nu ne putem împotrivi unei evoluţii naturale a limbii, cu
atât mai mult cu cât societatea românească este într-o continuă expansiune atât pe
plan economic, cât şi pe plan social şi cultural. Reprezintă o consecinţă firească a
globalizării existenţa unor legături între ţara noastră şi alte ţări europene (şi nu
numai. Adoptarea de neologisme nu a însemnat pierderea identităţii sau purităţii
limbii, ci a dus la un curs firesc al fiecărei limbi, şi anume evoluţia sa. Totuşi,
trebuie precizat faptul că nu trebuie să existe exagerări în ceea ce priveşte folosirea
noilor termeni. Fiecare vorbitor trebuie să fie capabil să selecteze numai acele
cuvinte care nu au un corespondent în limba română sau care reflectă mai bine ceea
ce acesta are de comunicat. Terminologiile din limbajele specializate sunt cele mai
afectate de pătrunderea masivă de termeni specializaţi noi. În ceea ce-i priveşte pe
aceştia din urmă, lingviştii s-au arătat mai îngăduitori cu asimilarea lor în limbă,
acceptându-se faptul că noile descoperiri tehnologice nu sunt de origine
românească, ci doar împrumutate. Dar, orice neologism are viaţa sa: se naşte şi
moare; numai vorbitorii sunt cei ce vor decide soarta cuvintelor nou intrate în
limbă, cu măsură şi inteligenţă.


OPINII ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ
CU PRIVIRE LA NECESARUL NEOLOGIC

247
BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, „Consideraţii asupra dinamicii limbii române actuale”, în Analele
Colocviului Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2003. (Avram 2003)
Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997. (Avram 1997)
Bastuji, Jacqueline, „Aspects de la néologie sémantique”, Langages, 36, pp. 6-19,
1974. (Bastuji 1974)
Bourney, Pierre, Les langues internationales, Paris, P.U.F., 1962. (Bourney 1962)
Cabré, Maria Teresa, „La néologie dans la presse catalane. Premieres données d’un
observatoire de néologie”, La Banque des Mots, pp. 75-84, 1990. (Cabré
1990)
Cabré, Maria Teresa, La terminología. Teoría, metodología, aplicaciones,
Barcelona, Antártidal Empúries, 1993. (Cabré 1993)
Ciobanu, Georgeta, „Dinamica adaptării elementului englez în limba română”,
Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2006. (Ciobanu 2006)
Constantinescu, Ileana, Romgleza şi lupta pentru o „balanţă lingvistică”
echilibrată, Bucureşti, MILENA PRESS, 2006. (Constantinescu 2006)
Deroy, Louis, „Néologie et néologismes: essai de typologie géneral" La Banque
des Mots,1, pp. 5-12, 1971. (Deroy 1971)
Dima, Manuela, „Probleme ale neologiei traductive (cu privire specială asupra
terminologiei informatice recente)”, SCL, LVI, nr. 1-2, p. 91-100, Bucureşti,
2005. (Dima 2005)
Druţă, Inga, „Atitudini faţă de împrumuturi în istoria limbii române literare”, SCL,
LVI, nr. 1-2, p. 125-131, Bucureşti, 2005. (Druţă 2005)
Fernández-Sevilla, Julio, Neología y neologismo en español contemporáneo,
Granada, Universidad, 1982. (Fernández-Sevilla 1982)
Goosse, André, „De l’accueil au refus”, La Banque des Mots, l, pp. 37-44, 1971.
(Goosse 1971)
Goosse, André, La néologie franraise al.ljourd' hui. Observations et réflexions,
París, 1975. (Goosse 1975)
Lüdi, Georges, „Aspects énonciatifs et fonctionnels de la néologie lexicale”, Actes
du Colloque sur la Néologie et la Formation des Mots, TRANEL, 5, pp. 105-
130, 1983. (Lüdi 1983)
Martinet, André, Función y dinámica de las lenguas, Madrid, Gredos, 1993.
(Martinet 1993)
Quemada, Bernard, „Para una política de la neología”, EA, 20, pp. 12-17, 1971.
(Quemada 1971)
Seco, Manuel, „Lexicografía del español en el fin de siglo”, Donaire, 4, pp. 67-75,
1995. (Seco 1995)


Oana BADEA


248
ABSTRACT

There are both objective factors (of a linguistic nature) and subjective ones
(of a socio-cultural nature) in adopting a neologism. Nevertheless, the presence of
an important number of archaic words in general language dictionaries, together
with the linguists’ preoccupation with avoiding, within limits, the excessive
adoption of neologisms, or, at least, with curbing their harmful expansion,
represent means of action that have been taken into consideration on numerous
occasions.

Key words: neology, primary neology, traductive neology































MODALITATEA EPISTEMICĂ ÎN
POSTMODERNISM (POEZIA MARIANEI MARIN)
*

Irina Janina BONCEA


1. Repere teoretice ale modalităţii epistemice
Problematica modalităţii a suscitat în lingvistica clasică şi modernă o
complexitate de interpretări menite să surprindă atât esenţa sistemului modal al
unei limbi, cât şi variantele de intrepretare contextuală a unui element modal.
Orice tentativă de abordare teoretică a modalităţii se loveşte de obstacolele
generate atât de comportamentul contextual inconsecvent al purtătorilor de valoare
modală, cât mai ales de complexitatea semantică a acestei categorii gramaticale.
Astfel, modalitatea a devenit „un labirint, în care fiecare lingvist încearcă să
găsească un drum, dar, din păcate, de cele mai multe ori nu-şi dă seama că a
nimerit într-o fundătură” (Jongaboer 1985: 14).
Încercarea de a „ţintui” între bariere teoretice multitudinea sensurilor modale
este greu de conceput şi de realizat în condiţiile în care limba, ca organ viu şi aflat
în perpetuă dezvoltare, impune într-un ritm ameţitor noi variante de uz şi de înţeles
verbelor modale, înlocuind sensuri consacrate cu variante semantice noi, care se
insinuează, înlocuiesc sau îmbogăţesc treptat sensurile deja cunoscute.
O altă sursă de dificultate în definirea modalităţii o constituie legăturile
indisolubile pe care aceasta le are cu disciplinele nelingvistice şi, chiar în interiorul
domeniului lingvisticii, cu diverse categorii gramaticale. Acest fapt conduce la o
diversificare a plajei de sensuri, accepţiuni şi înţelegeri ale modalităţii ca făcând
parte din sistemul complex al gândirii umane prin raportare la realitatea complexă a
existenţei.
Încercarea de definire a modalităţii are în vedere descifrarea relaţiei dintre
mod → modal → modalizator → modalitate şi identificarea, contrastarea şi
clasificarea valenţelor modalităţii.
DSL (2001: 321) identifică originea modalităţii în tradiţia logicienilor,
pentru care „exprimă cum (în ce mod) este adevărată/falsă o propoziţie, dacă este
adevărată în mod necesar sau în mod posibil”. Tot Dicţionarul de Ştiinţe ale Limbii
defineşte modul ca „o categorie gramaticală specifică verbului exprimând, prin
forma verbului sau printr-o construcţie perifrastică în care vorbitorul apreciază
acţiunea sau starea, fie ca sigură, fie ca posibilă, realizabilă în funcţie de
satisfacerea unei condiţii sau dorită, incertă, ireală (...). În engleză, unde nu există
o variaţie modală marcată afixal, verbele modale prezintă un grad mai înalt de
gramaticalizare” (2001: 319).
Într-o cercetare a originii modalităţii iese la iveală faptul că logicii
aristotelice îi revine meritul de a fi diferenţiat propoziţiile asertive (de simplă
constatare, evocare, a unui fapt) de propoziţiile modale. Logica lui Aristotel, bazată
în mod esenţial pe antologie şi demonstraţie silogistică, se găseşte la baza logicii
Irina Janina BONCEA


250
moderne; ea fundamentează logica modală (Tuţescu 2005: 8) şi deosebeşte
pentru prima dată propoziţia afirmativă de propoziţia modală, cea din urmă
caracterizându-se prin prezenţa unui verb care poartă aserţiunea (afirmativă sau
negativă) şi care este însoţit de un exponent modal, cum ar fi un adverb modal sau
o locuţiune modală (Tuţescu 2005: 9).
Totodată, noţiunile de necesitate şi posibilitate din logica clasică pot fi
privite în mod absolut, în raport cu toate lumile posibile (necesitate şi posibilitate
alethică) sau prin raportare la ceea ce este cunoscut sau crezut de locutor, în raport
cu experienţa, adevărul empiric şi momentul istoric al comunicării (modalităţii
nealethice) (DSL 2001: 321).
Aristotel, apoi Kant, numeau apodictice propoziţiile modale modalizate de
necesar şi imposibil şi problematice pe cele modalizate de posibil şi contingent.
Explicitarea oricărei comunicări se compune din DICTUM şi MODUS şi,
conform lui Bally, „fraza este forma cea mai simplă de comunicare a gândirii,
gândirea înseamnă să reacţionezi la o reprezentare constatând-o, apreciind-o sau
dorind-o, deci înseamnă să judeci că un lucru este sau nu este, să estimezi dacă este
dezirabil sau indezirabil sau să îţi doreşti ca el să fie sau să nu fie” (Bally 1965:
35).
Pentru lingvistica franceză, modalitatea exprimă poziţia vorbitorului în actul
de verbalizare în relaţie cu el însuşi, cu ascultătorul şi cu conţinutul comunicării.
Modalitatea devine, deci, o reţea complexă de relaţii şi condiţionări ale celor trei
actanţi ai modalităţii: vorbitorul – ascultătorul- conţinutul comunicării.
În 1978, Lieb deosebeşte în interiorul clasei verbelor modale două tipuri de
modalitate: cea cu sensuri atitudinale, care exprimă o atitudine volitivă, şi cea cu
sensuri non-atitudinale, care nu face referire la atitudini, ci la abilitate, capacitate,
etc. (1978: 563). Palmer propune un an mai târziu (1979) clasificarea în: modalitate
deontică, epistemică şi dinamică, cea dinamică corespunzând sensului
nonatitudinal al lui Lieb.
Tuţescu (2005: 9) numeşte modală o propoziţie în care verbul care poartă
înţelesul (l’assertion) – afirmativ sau negativ – este determinat (modifié) de un
adverb modal sau de o locuţiune modală, cele patru moduri clasice de exprimare a
propoziţiilor modale fiind necesarul, imposibilul şi contingentul.
Downing şi Locke (1992: 382) consideră modalitatea „o categorie semantică
care acoperă noţiuni ca posibilitatea, probabilitatea, necesitatea, voinţa, obligaţia şi
permisiunea, la care adaugă noţiunile de îndoială, dorinţă, regret şi noţiunea
temporală de uzualitate (usuality)”.
De Haan (2005: 12) înţelege prin mod categoria verbală morfologică care
exprimă valoarea modală a propoziţiei, deci expresia gramaticalizată a modalităţii,
devenind o categorie obligatorie în limbile care au mod.
Palmer (1988, 1990) notează că modalitatea este preocupată cu opiniile şi
atitudinile noastre în relaţie cu lumea din jur şi cu noi înşine. Tot Palmer notează
diferenţa dintre termenul modal, care se referă la comportamentul şi proprietăţile
morfo-sintactice ale unei clase lexicale şi modalitate, care surprinde înţelesurile şi
internaţionalitatea cuvintelor.
MODALITATEA EPISTEMICĂ ÎN POSTMODERNISM
(POEZIA MARIANEI MARIN)

251
Palmer (2001) adoptă distincţia dintre modal, non-modal şi declarativ, non-
declarativ, folosind termenii realis şi irealis din accepţiunea lui Mithun (1999: 173)
care defineşte realis ca portretizarea situaţiilor reale ca o percepţie directă,
nemijlocită, în timp ce irrealis portretizează situaţiile ca aparţinând domeniului
gândirii cognoscibile doar prin intermediul imaginaţiei. Marcatorii epistemici se
folosesc pentru a indica posibilitatea sau necesitatea unor informaţii, inferenţa sau
alte procese de gândire implicate în concluzionarea cuprinsă într-o propoziţie. Un
efect al folosirii unui element modal epistemic poate fi slăbirea angajamentului
vorbitorului în adevărul celor spuse.
Hacquard (2000: 11) discută relaţia dintre sisteme in temeni de inter-
relaţionare continuă şi puncteză ca prim scop al modalităţii pe acela de a introduce
ideea de posibilitate şi necesitate, de a transmite informatii dincolo de fapte direct
observabile invocând noţiunea de lumi posibile după Kripke (1963), Lewis (1973),
Kratzer (1981, 1991). Modalitatea epistemică, astfel, cuantifică de-a curmezişul
toate lumile posibile, asemănătoare dar diferite în acelaşi timp, permiţându-ne să
vorbim despre situaţii lipsite de factualitate dar încărcate de posibilitate. Lumea
reală, desigur, poate fi una din multitudinea de lumi posibile, numite de ea
accesibile, într-o relaţie de accesibilitate, care relationează lumea de evaluare sau o
lume matriceală cu un set de lumi posibile în care anumite afirmaţii sunt adevărate.
Astfel, modalitatea epistemică este explicată ca relaţia dintre un set de lumi
compatibile cu ceea ce noi cunoaştem din lumea de evaluare. Astfel, o afirmaţie
poate fi valabilă într-una din multele lumi posibile care nu este neapărat şi lumea
reală.

2. Modalitatea epistemică în postmodernismul Marianei Marin
Postmodernismul, ca termen asociat esteticii perioadei postmoderne, se
defineşte ca o dislocaţie survenită în conştiinţa umanităţii, dar şi ca o regândire a
întregii paradigme culturale asociate momentului cheie în care complexul modern
de idei şi teorii devine nefuncţional în contextul noilor condiţii ştiinţifice, istorice,
sociale etc. Drept consecinţă, se conturează o nouă atitudine antiraţionalistă
asociată respingerii oricărei încercări de sintetizare, o data cu dezvoltarea
exacerbată a preferinţei pentru fragmentarism.
Preocuparea primordială este de acum nu aceea de a construi lumi într-un
mod estetic, ci de a deconstrui modelele anterior consacrate într-o înfrigurată
căutare a sensului în nonsens, a realităţii în lumi imaginare, a certitudinii înt-un
univers al dubiului sau al lumilor paralele. Instanţa epistemică devine, deci, pentru
poetul postmodern, un modus vivendi prin care se poate sustrage realităţii palpabile
într-o lume onirică, un univers al tuturor posibilităţilor şi în care fantezia trebuie
asumată ca o nouă realitate.
În volumele Un război de 100 de ani (1981), Cinci (volum colectiv: 1982),
Aripa secretă (1986), Mariana Marin propune un discurs extrem de familiar
cititorului interesat de altceva decat de disoluţia eului şi de deconstructivismul
haotic al postmodernismului extrem.
Irina Janina BONCEA


252
Ca orice scriitor postmodern, şi ea pare a trăi apăsată de povara zestrei
predecesorilor săi literari, pare conştientă că totul a fost deja scris, iar scopul său
estetic devine jocul cu acele fragmente în care găseşte o semantică nouă, le
reinventează pentru a se mula propriei sensibilităţi.
Realităţile sunt rescrise în sensul regâdirii acelui „raport dintre instanţa
textului şi instanţa lectorială (ca un) raport de substituire prin care acţiune poetică
se deplasează definitiv spre receptor”( Mincu 1999: 304). Relaţia se sudează până
la topirea unuia în celălalt, iar perspective auctorială nu se mai deosebeşte de cea a
cititorului:

Te ţin de mână atât de strâns nu pentru că
te-aş putea pierde.
Nu ai unde merge.
Nimeni nu călătoreşte, cititorule!
Numai trupul-un ochi vast
Numai trupul - privit de un ochi fix.
Numai trupul - înghiţit de o gură vede.
(Sângeroşii utopişti, 1981: 5)

Poetul postmodern constată că nu poate trăi altundeva decât pe teritoriul
livrescului. Aceasta este doar una din multele lumi posibile pe care şi le
imaginează, dar spre ea se îndreaptă cu predilecţie în Apel în sala de disecţie:

Te trezeşti cu toate organele alături.
Priveşti, dar nu se întâmplă nimic.
E o casă fără oglinzi - ţi se spune.
(Apel în sala de disecţie, 1981: 16)

Generarea acestei lumi artificiale ca lume posibilă este însoţită de un
puternic sentiment de alienare a spiritului faţă de propriul trup, încât declanşarea
fantasmei este generată din exterior (,,ţi se spune”).
În felul acesta, barierele culturale şi temporale, diversele manifestări artistice
sunt anulate, topindu-se într-un text generator de noi lumi tributare trecutului, dar
totuşi noi. Literatura dispare ca trăire sau creaţie, devenind o punere în scenă,
lipsita de tragism sau de inocenţă, de către poetul perfect cunoscător al materialele
şi tehnicile de lucru. Poezia depăşeşte astfel stadiul de experiment, devenind
experienţă:

Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate
dar cea mai bolnavă,
cea mai murdară,
cea mai şireată,
cea mai veselă amintire
e mai adevărată decât războiul de o sută de ani.
MODALITATEA EPISTEMICĂ ÎN POSTMODERNISM
(POEZIA MARIANEI MARIN)

253
Îţi spui: pe o vreme ploioasă nu se poate muri atât de uşor...
(Apel în sala de disecţie, 1981: 16)

Ipostaza epistemică aici reproduce un exerciţiu de persuasiune combinând
valorile de certitudine epistemică ale unui prezent autoimpus (,,Îţi spui”) cu
imposibilitatea schimbării trecutului (,,sufletele noastre nu pot fi salvate”).
Atitudinea epistemică califică afirmaţii, afirmă ceea ce se ştie, indică ce
rezultate se pot aştepta într-o anumită situaţie şi pentru a discuta posibilităţi
alternative (Thomson 2000: 43). Totodată, ea se conturează ca definind evaluările
şi judecăţile scriitorului asupra cunoaşterii pe care se bazează o afirmaţie. Altfel
spus, modalitatea epistemică se referă la modul în care poeta îşi comunică
îndoielile, certitudinile, părerile în legătură cu valoarea de adevăr a lumii pe care o
cunoaşte sau o percepe în jur:

Vrei să treci mai departe
dar posibila ta moarte îţi sare în faţă cu un pântec
greoi
(…)
Tu ştii că zăpada nu poate salva un război de o sută de ani.
(Apel în sala de disecţie, 1981: 16)

Astfel, modalitatea prezintă statutul unei relaţii cu realitatea, în timp ce un
context non-modal tratează un proces ca realitate, deoarece doar modalitatea
proiectează atitudinea şi intervenţia poetică în conţinutul propoziţiei.
Una dintre trăsăturile care conferă unicitate limbajului omenesc este ceea ce
Hocket numeste displacement („transfer, dislocare”) (1968: 32) şi surprinde
capacitatea de a transmite mesaje care depăşesc sfera timpului şi spaţiului strict
existenţial prin intermediul categoriei gramaticale a timpului, care plasează
evenimentele într-un continuum temporal:

De aici nu-mi mai amintesc nimic.
Privesc decăderea familiei
şi scot ţipete mici pentru posterioritate
Ehei, viclenia cântăreţului orb!
când îţi întinde o mână/ai putea lumina o sută de ani, în plină iarnă
a spiritului.
(Viclenia cântăreţului orb, 1981: 20)

Rezerva asumării adevărului celor spuse se face permanent prin raportarea la
spusele altcuiva, ca şi cum poeta ar fi un străin în propria lume pe care altcineva o
compune din cuvinte. Charadeau (1992) propune ca modalitatea să fie analizată
prin legătura ei cu teoria enunţării, deoarece ea fixează poziţia locutorului în actul
enunţării, poziţie raportată la sine însuşi, la interlocutor şi la conţinutul
comunicării. Poezia postmodernă, însă, adoptă o atitudine de detaşare, de
Irina Janina BONCEA


254
neasumare a realităţii, ca şi cum stabilirea unei relaţii cu cititorul nu ar reprezenta
un obiectiv firesc, iar lumile ipotetice ar prelua controlul:

Aş vrea să fiu moartă, mi-a spus.
Să fii moartă.
Statuia celebră mă privea cu un ochi aidoma
ochiului meu.
(Naraţiune, 1981: 15)

Uneori vocea poetică devine neutră, lipsită de ecou, aproape absentă, ca şi
cum ar depăna un discurs neasumat, negat prin lipsa totală de implicare sau de
adeziune la cele rostite. Această ,,retorică a gravităţii” (Mincu 1999: 305) anunţă,
de fapt, o nouă paradigmă a vocii auctoriale.
În ciuda acestei îndepărtări de palpabilul realului ,,cititorul nu mai e singur,
nu mai este abandonat în faţa instanţei transcendente a discursului, mai exact a
textului (...) Nimic nu se mai interpune între lectorul tot mai important (care, de
acum ştie tot) şi autorul aproape impersonal.” (Mincu 1999: 304).
Ca urmare a acestei implicări tacite, nici cititorul de literatură postmodernă
nu işi mai poate asuma statutul de ingenuu, deoarece receptarea poeziei de o
asemenea factură solicită o anumită competenţă literară, capabilă să recunoască
autoreferenţialitatea, moştenirile literare materializate în citate, trimiteri, leitmotive
etc. Un anume tip de sensibilitate se cere în receptarea acestei noi propuneri de a
trăi, iar conexiunea trebuie să se facă prin contopire.
Cele două operaţii de codificare-decodificare, şi anume experienţa lecturii şi
cea a scrisului, au drept rezultat îndepărtarea de real şi alunecarea într-o textualitate
a dubiului, a contururilor fade, unde orice răbufnire a realului este aproape imediat
sufocată sub „maldărul de texte îngălbenite” şi, mai ales, înlocuită cu descrierea
obiectelor componente ale lumii nou-imaginate printr-un ,,salt mortal în ficţiune”.
Scopul în sine al experienţei nu este, deci, cunoaşterea epistemică, ci, dimpotrivă,
trăirea, plutirea într-o pseudo-realitate a dubiului. Atât de puternică este simţirea în
acest univers, încât el se animă uneori în aşa măsură, încât devine mai viu şi mai
vibrant decât însăşi realitatea:

Într-o zi,
tânărul prozator ne-a descris o provincie imposibilă.
plini de entuziasm, prietenii toţi au plecat
într-acolo.
(Viclenia cântăreţului orb, 1981: 20)

Totodată, sufletul se revigorează cu prilejul alunecării spre o fantezie a
angoaselor existenţiale, care neagă realitatea palpabilă şi transformă în potenţială
realitate o lume modelată din cuvinte:

Cuvintele îşi arată colţii.
MODALITATEA EPISTEMICĂ ÎN POSTMODERNISM
(POEZIA MARIANEI MARIN)

255
(…)
Le sperie gândul de ce-ai putea spune
dacă ai avea lâgă tine un restaurator de mici suferinţe
şi o fustă înflorată.
(…)
Vai, fericit este şoarecele:
singura lui spaimă e cuşca…
(...)
Vai, fericit sunt eu,
şoarecele: singura mea spaimă e cuşca…
(Fericit, 1981: 22)

Singurele certitudini pe care le cunoaşte această lume sunt tot plăsmuiri ale
fanteziei instanţiate de personaje ale căror aptitudini depăşesc sfera realului, cum ar
fi pasărea care intră pe fereastră cu oraş cu tot, anunţând:

Vor veni zăpezile,
Sigur
vor veni zăpezile. O scurtă epocă glacială
pentru această
stare solzoasă în care te zbaţi. (Fericit, 1981: 22)


Acceptarea imuabilităţii sentenţiale a realităţii se realizează într-un mod
ludic, poeta persiflând încă o dată atitudinea de asumare a certitudinii:

Dar nimic nu i se mai poate întâmpla
celui care îşi cunoaşte pe de rost numărul
degetelor,
cântecele, spaimele, capcanele, umilinţele, cântecele…
(Colecţionara, 1981: 31)

Instanţa de cunoaştere supremă este, deci, individul, iar el judecă ce este real
şi ce nu în funcţie de propriile trăiri, amintiri, angoase şi bucurii. Echilibrul celui
aflat în deplină stăpânire a acestor experienţe nu poate fi zguduit, realitatea sa e
prea puternică pentru a mai cunoaşte lumi ipotetice, deoarece izvorul creativităţii
lui este secătuit.
Un soi de refulare în lumi ipotetice regăseşte poeta fugind de realitatea urâtă
a unui lumi care nu o înţelege,

o realitate doldora,
care începe şi sfârşeşte într-o gară de câmpie
unde oameni urâţi şi negricioşi te privesc cu ciudă,
pentru că ai studii
Irina Janina BONCEA


256
şi eşti trăsnită şi şuie…
(Dăscăliţa, 1981: 49)

În lumea paralelă, ea îşi poate crea un alter ego mult mai glorios şi mai
incitant decât ceea ce îi permite certitudinea vieţii cotidiene:
Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,
pari un spion industrial
căruia i-au scos cu forcepsul melancolia.
(Dăscăliţa, 1981: 49)
3. Concluzii
Postmodernismul şi perioada care l-a consacrat, postmodernitatea, sunt
adeseori interpretate ca semne ale decadenţei spiritului creator, dar pot fi, în acelaşi
timp, citite ca tentative de restabilire a unor relaţii mai vechi între fiinţa umană,
realitate şi artă, dar şi generarea unora noi, încercări de creionare a unui cod
cultural adecvat vieţii moderne şi salvator al spiritului din ghearele monotoniei.
Prima parte a lucrării fixează câteva repere teoretice în încercarea de a
surprinde trăsăturile esenţiale ale conceptului de modalitate epistemică,
surprinzând, totodată, câteva axe istorice de abordare a modalităţii. În partea a
doua, accentul cade pe descompunerea modalităţii epistemice în diverse ipostaze ce
se regăsesc sub forma unor atitudini auctoriale în poemele Marianei Marin. Scopul
acestui demers se prefigurează a fi încercarea de a identifica resorturile care animă
dualitatea dintre realitate şi fantezie într-un segment de poezie postmodernistă.
Analizând seria de atitudini de cunoaştere a lumii în care eul auctorial se
perindă, se poate identifica însăşi relaţia poetei cu lumea precum şi dinamica
ascunsă a dimensiunilor realis şi irrealis. Mariana Marin, voce mult iubită în
peisajul poeziei optzeciste, construieşte şi oferă necondiţionat modelul unei
implicări verosimile, în şi prin poezie, într-un mod care depăşeşte graniţa
protectoare a evazionismului estetic şi a textualismului caracteristic poeziei
postmoderniste.

NOTE

*
Această cercetare este finanţată de către CNCSIS – UEFISCSU, proiect PNII – IDEI, cod 381/2008,
nr. 757/19.01.2009, Postmodernismul poetic românesc. 1980-2010. O perspectivă semio-
pragmatică şi cognitivă. Director: prof. univ. dr. Emilia Parpală.

SURSE

Marin, Mariana, Un război de o sută de ani, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
Marin, Mariana, Aripa secretă, Cartea Românească, Bucureşti, 1986.
Marin, Mariana, Zestrea de aur, Antologie de autor cu un text critic de C.
Rogozanu, Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 2002.
Mincu, Marin, Poezia română actuală, vol I, Ed Pontica, Constanţa, 1999.

MODALITATEA EPISTEMICĂ ÎN POSTMODERNISM
(POEZIA MARIANEI MARIN)

257
BIBLIOGRAFIE

Bally, Charles, Syntaxe de la Modalité Explicite, in Cahiers, F. De Saussure, 2, 3-
14, Paris, 1942. (Bally 1942)
Bidu-Vrânceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaş, M., Pană-
Dindelegan, G., Dicţionar de Ştiinţe ale Limbii, Ed. Nemira, 2001. (DLS
2001)
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism, traducere de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcan,
postfaţă de Mircea Martin, Bucureşti, Editura ,,Univers’’, 1995. (Călinescu
1995)
Charadeau, P., Grammaire du sens et de l’expression, Paris, Hachette, 1992.
(Charadeau 1992)
DeHaan, F, Typological Approaches to Modality, în William Frawley, Modality,
Berlin, 2005. (DeHaan 2005)
Downing, A., Locke, Ph., A University Course In English Grammar, Routledge,
1992. (Downing, Locke 1992)
Hacquard, Valentine, Aspects Of Modality, Los Angeles, 2000. (Hacquard 2000)
Hockett, Charles, The State of the Art, The Hague, Mouton, 1968. (Hockett 1968)
Jongaboer, H, Im Irrgarten der Modalität. Ein Kapitel Aus Der Deutschen
Grammatik, Gronongen, 1985. (Jongaboer 1985)
Kratzer, A, The Notional Category of Modality, in Words, Worlds and Contexts.
New Approaches in Word Semantics, Berlin, De Gruyter; 1981. (Kratzer
1981)
Kratzer, A, Modality, Berlin, De Gruyter, 1991. (Kratzer 1991)
Kripke, S, Naming and Necessity, in D. Davidson and H. Gilbert (eds.) “Semantics
of Natural Languages”, 1972. (Kripke 1972)
Lewis, D, Counterfactuals, Harvard University Press, 1973.
Mithun, M, On The Relativity of Irreality, In Bybee and Fleischman, 367-88, 1995.
(Mithun 1995)
Mithun, M, The Languages of Native North America, Cambridge University Press,
1999. (Mithun 1999)
Palmer, F.R., A Linguistic Study Of The English Verb, University of Miami Press,
Coral Gables, Florida, 1968. (Palmer 1968)
Palmer, F.R., The English Verb, Longman, London, 1988. (Palmer 1988)
Palmer, F.R., Modality And The English Modals 2
nd
Edition, Longman Group Ltd:
London, 1990. (Palmer 1990)
Palmer, F. R.. Mood And Modality (2nd ed.). Cambridge, Cambridge University
Press, 2001. (Palmer 2001)
Petrescu, Ioana Em., Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Bucureşti, Editura
,,Cartea Românească’’, 1993. (Petrescu 1993)
Searle, J., R., Intentionality, Cambridge University Press, Cambridge, 1983. (Searle
1983)
Irina Janina BONCEA


258
Thomson, P, Academic Writers Putting Modal Verbs to Work, Delivered at the
ESSE-5 Conference, Helsinki, 2000. (Thomson 2000)
Tuţescu, M., L’auxiliation de modalité - dix auxi-verbes modaux, Bucureşti, Ed.
Universităţii din Bucureşti, 2005. (Tuţescu 2005)

ABSTRACT

This paper attempts to undertake an analysis of epistemic modality in the
postmodernist poetry of Mariana Marin. The first section of the paper sets a few
theoretical milestones in the attempt to capture the key features of epistemic
modality and, at the same time, approaches modality historically. In the second
section, emphasis is set on decomposing epistemic modality in various instances
that are to be found under the form of auctorial attitudes and voices in Mariana
Marin’s poems. The goal of this approach would be to identify the mechanics
behind the multi-faceted relationship between reality and fantasy in a segment of
postmodernist poetry.

Key words: displacement, possible worlds, certainty

























SYNTACTIC RELATIONS VERSUS SEMANTIC
ROLES WITHIN RELATIONAL FRAMEWORK

Mădălina CERBAN


I. Syntactic relations
Semantic roles, also called thematic relations or theta roles, refer to the
arguments of the predicate. In all languages it is possible to express an event in
several ways using different words. For example, if we want to express an event
involving mechanic, tools and to fix a car, we can use two constructions:
e.g. The mechanic fixed the car or (1.1)
The car was fixed by the mechanic. (1.2)

In both sentences the doer of the action is the mechanic, the tools and the car
being affected by the action, the fixing, but they differ in how NPs referring to the
mechanic and the car are realized syntactically. In the first sentence the NP
referring to the doer of the action is the subject and the NP referring to the thing
being affected is the direct object, while in the second sentence the NP referring to
the thing being affected is the subject and the NP performing the action is the
object of the preposition by. This contrast is captured in the system of voice: (1.1)
is active, (1.2) is passive.
There are, then, different types of relations holding between a predicate and
its arguments in a sentence: grammatical relations like subject, direct object, and
semantic roles like agent and patient. As there is no agreement regarding the
correct set of semantic roles, this paper will discuss only the most common
semantic roles. This structure will be referred to as argument structure. If we add
another NP to the example above the following structures will be obtained:
e.g. The mechanic fixed the car with his tools.

His tools does not function as subject, direct object or indirect object, being
introduced by the preposition with. Its semantic role is called instrument in this
case. It can function as subject in a construction such as His tools were used to fix
the car in a special case of passive voice which in relational framework is called
circumstantial voice. Thus, the verb fix has three arguments: agent, patient and
instrument and each of them can function as subject in a particular voice form.
Taking into account the discussion above we have to make a terminological
distinction. NPs functioning as Subjects and Direct and Indirect Objects will be
referred to as terms. The NPs which do not have the grammatical relations
mentioned above will be referred to as non-terms. In the example The mechanic
fixed the car with his tools, the mechanic and his tools are terms, while in an
example such as The tools are used by the mechanic to fix the car, the mechanic is
a non-term.
Mădălina CERBAN


260
Another distinction that should be made is that between Direct and Oblique
arguments. Direct arguments are those which are not preceded by prepositions,
while the Oblique ones are marked by preposition.

II. Semantic roles
While there are only three grammatical relations, the number of semantic
roles is much larger. Semantic roles depend on the meaning of the verb they relate
to.
(ii.a) Agents are typically animate and normally trigger the action expressed
by the verb, both intentionally and unintentionally.
e.g. The man murdered his wife. Intentionally
The man killed the child in the accident. Unintentionally
*The man murdered the child in the accident.
The last example is incorrect because the verb murder presupposes an
intentional action, while the verb kill presupposes an intentional or unintentional
action.
The man killed his wife intentionally.

(ii.b) Patient arguments are either in a state of condition or undergo a
change of state or condition.
e.g. The old man is dead.
The old man died.
1

(ii.c) Theme arguments are semantically similar to patients because they
also refer “to entities which are located or which undergo a change of location;
they also denote entities which are possessed or which undergo a change of
possession” (Van Valin Jr. 2001: 24):
e.g. The teacher gave the book to his student.

In this example the book is a theme, not a patient because it undergoes a
change of possession, not a change of state. Similarly, The teacher put the book on
the table, the book is a theme, not a patient because it undergoes a change of its
location.
2


(ii.d) Recipient arguments are the Noun Phrase that undergo the actions and
it can have two syntactic functions:
– Indirect Object:
e.g. Mary gave a book to John, John is the recipient argument.
– Subject:
e.g. Mary received a book from John, Mary is the recipient argument.

(ii.e) Goal arguments differ from recipient arguments in the fact that the
former has as finality a change of location, while the latter has as finality a change
of possession.
SYNTACTIC RELATIONS VERSUS SEMANTIC
ROLES WITHIN RELATIONAL FRAMEWORK

261
e.g. Mary sent the book to John.

(ii.f) Source arguments are Propositional Noun Phrases that indicate the
starting point of the action.
e.g. They ran from the school.

(ii.g) Benefactive arguments indicate the beneficiary of the action
e.g. He bought a bunch of flowers for his teacher.

We can notice that goal, location, recipient and source arguments function
with Themes due to the fact that Theme arguments indicate a location, a
possession, or a change of location or possession. This is why Themes do not occur
with patients. These arguments are closely related to the meaning of the verb; i.e.
an event of moving needs a change of location.
Nevertheless, the properties of verbs can not be explained only in relation to
the state of affairs they embody. Different verbs require a different number of
elements. Transitive verbs require at least one element, the Direct Object, but there
are cases in which only a Direct Object is not enough for the sentence to be
grammatically correct. For example, the verb put requires two elements, a Direct
Object and an Adverbial Modifier of Place:
e.g. I put the book on the table.
* I put the book.
* I put on the table.

Other verbs, such as buy, run, give, drink can function with only one
element:
e.g. Leslie bought some flowers.
Leslie bought some flowers for her teacher.
Leslie brought some flowers for her teacher from the corner.
Leslie gave the flowers.
*Leslie gave to the teacher.
Mike drank a beer.
Mike drank in the pub.

In the case of intransitive verbs, the arguments have one of the above
mentioned semantic roles. Nevertheless, some verbs function both as transitive and
intransitive verbs, e.g. drink. The Agent in Mike drank a beer and Mike drank in
the pub is the same in both transitive and intransitive constructions. This is not the
case in intransitive constructions that come from transitive ones through
passivization. The Subject in this type of intransitive constructions is Patient, not
Actor.
e.g. The man broke the glass.
The glass broke.

Mădălina CERBAN


262
The Subject is an Agent in the first example, and a Patient in the second
example. If the transitive sentence is paraphrased the semantic identity of the
transitive Direct Object and the intransitive Subject becomes explicit. The identity
of the patient in the two forms in overt.
e.g. The man caused the glass to break.

Another category is represented by transitive verbs that do not express
actions, such as see, understand, like and therefore their Subjects are not Actors.
Van Valin jr. (2001) classifies the Subjects of these verbs in: perceivers, cognizers
and emoters. Generally they are referred to as experiencers.
e.g. The child saw a cat on the roof. Perceiver
The child understood the story. Cognizer
The child liked the cake. Emoter

Semantic roles can be discussed in general terms such as Agent, Patient,
Experiencer or in more specific terms, such as runner, giver, thinker, lover, broken,
killed. Agents can be divided into: buyer, giver, drinker and so on (see the
examples above), Perceivers can be divided into hearer, feeler, taster and so on,
Cognizers into: knower, believer, thinker, Emoters into: liker, lover, hater and so
on. In order to differentiate the specific semantic roles from the most general ones,
the former are referred to as verb-specific semantic roles and the latter are
represented by Thematic Relations.
Relational grammar identifies one more level of semantic roles that are
relevant from a linguistic point of view, namely grammatical relations. If we
analyse the following examples we notice that there is an overlap between the
thematic roles of the Subject and the thematic roles of the Direct Object:
Subject Direct Object
e.g. The writer wrote a new novel. Agent Patient
The child got a good mark. Recipient Theme
Mother gave her son a new car. Agent Recipient
The child saw the film. Experiencer Stimulus
The clown amused the child. Agent Experiencer

From the examples above we can notice that Recipient, the Recipient can
have the syntactic functions of Subject as well as of Direct Object. If we take into
account the passive counterparts of these sentences, the grammatical relations are
different, but the Thematic roles are the same. The role of the Subject of an active
voice and the object of by in a passive construction will be referred to as Actor, and
the role of the Direct Object of an active construction and the Subject of a passive
verb is called Undergoer. Relational framework considers that these roles, Actor
and Undergoer form an intermediate level between Thematic relations and
grammatical relations, called semantic macroroles. As a result the order is:
(1) Verb-specific semantic role;
(2) Semantic role;
SYNTACTIC RELATIONS VERSUS SEMANTIC
ROLES WITHIN RELATIONAL FRAMEWORK

263
(3) Thematic relations;
(4) Semantic macroroles;
(5) Grammatical relations

If we analyse a construction such as People believe in God, the Noun Phrase
people have the following roles and function: (1) believer; (2) cognizer; (3)
experiencer, (4) Actor, (5) Subject.
Generally, the semantic macrorole of Actor can have the Thematic role of
Agent, while the semantic macrorole of Undergoer can have the Thematic role of
Patient. As a result, relational grammar identifies two hierarchies which identify
the types of Agent-like or Patient-like Thematic relations. Agent and Patient are on
the top of these hierarchies. Nevertheless, if a verb does not have an Agent, then it
has an Instrument, an Experiencer, or a Recipient.
e.g. The man killed his neighbor.
[Agent]
The key opened the door.
[Instrument]
The old man felt dizzy.
[Experiencer]
The students received their grades.
[Recipient]

In Patient-like hierarchy, if a verb does not have a Patient, then it will have a
Theme, a Stimulus, an Experiencer or a Recipient.
e.g. The singer was awarded the prize.
[Theme]
Mike saw the quarrel.
[Stimulus]
The clown amused the children.
[Experiencer]
The flowers were given to the teacher.
[Recipient]

We can conclude that, although semantic macroroles Actor and Patient
represent useful generalizations, using them in order to describe the active
constructions in which the Actor has the syntactic function of Subject and the
Undergoer has the syntactic function of Direct Object and the passive constructions
in which the Undergoer functions as Subject and the Actor as non-term, we can not
ignore the verb-specific semantic roles and the Thematic relations in these
constructions. If we use Thematic relations to analyse the Active sentences, the
Subject can be represented by an Agent, an Instrument, an Experiencer or an
Recipient; in Passive sentences, The Subject can be expressed by a Patient, Theme,
Experiencer, Stimulus, Recipient or Source, while the non-term can be an Agent,
an Instrument, an Experiencer or a Recipient. The more roles we use, the more
Mădălina CERBAN


264
complicated this analysis becomes. This is why the generalizations are important in
order to understand the relations between the syntactic functions and the semantic
roles within relational framework.

NOTES

1
Patient arguments often appear with verbs like: kill, destroy, wash, break.
2
Theme arguments occur with verbs like: put, give, place, buy.

REFERENCES

Blake, Barry J., Case, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.
Dik, Simon C., The Theory of Functional Grammar, Part 1: The Structure of the
Clause, Amsterdam, Walter de Gruyter, 1989.
Foley, William, Van Valin, Robert, Functional Syntax and Universal grammar,
Cambridge University Press, 1984.
Givon,Talmy, Syntax: An Introduction, I. Amsterdam, John Benjamins, 2001.
Hopper & Thompson, “Transitivity in Grammar and Discourse”, in Language 56,
1980, pp. 281-299.
Keenan, Edward L., “Towards a universal definition of ‘subject’”, in C. N. Li, eds.,
New York, Academic Press, 1976, pp. 305-333.
Palmer, F. R., Grammatical roles and relations, Cambridge, Cambridge University
Press, 1994.
Perlmutter, David (ed.), Studies in Relational Grammar 1, Chicago, University of
Chicago Press, 1983.
Van Valin, Jr., R., An Introduction to Syntax, Cambridge, Cambridge University
Press, 2001. (Van Valin Jr. 2001)
Van Valin, R., LaPolla, R., Syntax, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.

ABSTRACT

The paper is structured into two parts: the first part discusses the syntactic
relations in sentence, while the second part presents the most important types of
semantic roles, pointing out that the number of these semantic roles is much larger
than the one of syntactic roles. We analyse the most important levels of generality
with respect to semantic roles, namely verb-specific semantic roles, thematic
relations and grammatical relations, paying attention to the overlapping of these
levels.

Key words: syntactic relation, semantic role, thematic role





¿HAY CREATIVIDAD EN LAS EXPRESIONES FIJAS?

Delia CRISTEA
Universidad de Sevilla, España


I. INTRODUCCIÓN
Consideramos la fraseología como conjunto de una serie de unidades y como
disciplina de estudio. Hay posturas que las limitan a las expresiones fijas, como los
idiomas, y otras que incluyen los proverbios y dichos; otras incluyen las
colocaciones y todos los tipos de unidades pluri-lexemáticas.
En los estudios fraseológicos de Norteamérica y Gran Bretaña se utilizan el
término “idiom” para describir de forma genérica las combinaciones de palabras
que funcionan como un todo y en Europa se utiliza el término “phraseological unit”
como más general mientras que el de “idiom” se utiliza como prototipo y subgrupo
de las unidades fraseológicas en función de una determinada característica
semántica (por ejemplo la opacidad).
En lo sucesivo se usarán los términos de fraseología, unidad fraseológica
(UF). El término unidad fraseológica (UF) en la lingüística española alude a
complejos sintagmáticos de-naturaleza muy diversa que van desde estructuras
simples (rutinas) a los que presentan un grado de fijación mayor y, en ocasiones, de
la especificidad idiomática. La elección de dichos términos se debe a su afinidad
con la denominación de fraseología y también por su alta frecuencia de aparición
en los últimos estudios lingüísticos españoles.
Hasta hoy en la lingüística española no existen las caracterizaciones globales
de las UF, pero todos los investigadores destacan la fijación y estabilidad de las
expresiones (aunque existe la posibilidad de variación léxica y gramatical de
muchas unidades) y su alta frecuencia de uso. G. Corpas Pastor (1997: 20), por
ejemplo, dice que las UF son unidades léxicas formadas por más de dos palabras
gráficas en su límite inferior, cuyo límite superior se sitúa en el nivel de la oración
compuesta. Dichas unidades se caracterizan por su alta frecuencia de uso, y de
coaparición de sus elementos integrantes; por su institucionalización entendida en
términos de fijación y especialización semántica; por su especificidad idiomática y
variación potenciales; así como por el grado en el cual se dan todos estos aspectos
en los distintos tipos.
Nosotros utilizaremos esta terminología en el sentido amplio de la palabra.

II. FIJACIÓN, DESAUTOMATIZACIÓN
Dos propiedades, la fijación y la idiomaticidad, determinan la pertenencia de
un sintagma a la fraseología. La fijación puede comprenderse como complejidad o
estabilidad de forma y adicionalmente, como defectividad combinatoria y
sintáctica. La idiomaticidad constituye la propiedad no necesaria de las expresiones
fraseológicas, según la cual el significado de la estructura no puede deducirse del
Delia CRISTEA


266
significado de sus partes, tomadas por separado o en conjunto. Tales propiedades
definen la fraseologización de una unidad lingüística fija.
La fraseologización es el proceso por medio del cual, gracias a la fijación en
algún grado y en ocasiones a la idiomaticidad, parcial o total, se constituye una UF
(Ruiz 1995).
A pesar del aspecto estable, fijo que tienen, varias expresiones fijas sufren
unos cambios de estructura y de contenido tanto en diacronía como en sincronía.
La mayoría aparecen al nivel del discurso no por una forma canónica, que
habitualmente viene registrada en los diccionarios, sino por una serie de variantes
explicables a veces por la intervención consciente del hablante, por la creatividad
que estas unidades fraseológicas pueden ofrecer:
“Podemos, pues, decir que la aplicación a unidades fraseológicas de
operaciones propias del sistema de la lengua produce el efecto llamado por los
formalistas rusos “desautomatización”, liberación de lenguaje, mediante la cual –
como dice Sklovskij – la percepción de la realidad adquiere, ciertamante, fuerza y
duración” (Zuluaga 1980: 96).
La formación de una unidad fraseológica desautomatizada no es gratuita:el
locutor obliga al interlocutor a reaccionar ante la modificación por un acto
espontáneo de reconocimiento del modelo inicial, pero al mismo tiempo también a
una situación extralingüística a la que la variante creada ad-hoc hace mejor
referencia bajo aspecto expresivo.
La modificación ad-hoc de algunos modelos fraseológicos puede tener por lo
menos dos modalidades:
1. la sustitución de una o de varias palabras del modelo fraseológico por un
término o por un grupo de términos que los hablantes vean con posibilidades
óptimas de hacer referencia a una cierta situación extralingüística, nueva o
sorprendente. Este fenómeno se parece a la sustitución sinonímica, con la
distinción de que el término reemplazado no es un sinónimo – por ejemplo: “dar la
lata” (molestar), “dar el pego” (engañar), “dar la nota” (llamar la atención de
manera inopinada), “de punta en blanco” (elegante, limpio, aseado) –, sino un
parasinónimo. El resultado obtenido es un hipertexto, una unidad fraseológica más
adecuada desde el punto de vista semántico y estilístico;
2. otra modalidad de modificación ad-hoc de una expresión fija es la
introducción intencionada de un elemento nuevo que hace referencia de manera
más sugerente a una cierta situación. La expansión o renovación de dicha unidad
fraseológica implica la acentuación de una gama semántica o remotivación de ésta:
“ser un (muy) plasta”, “meter la pata (hasta arriba)”.
Estas UFs tienen una gran fuerza evocadora, una gran expresividad y
bastante carga connotativa de tal forma que mantienen viva la atención del receptor
y le motiva a que participe en el discurso. Por eso observamos una tendencia de
proverbialización del discurso se da mucho en el mundo de la prensa. Además es el
campo donde más pie se le da a la creatividad. La difusión repetida de unas
expresiones que antes se consideraban fijas inclina a influir la fraseología actual en
el sentido de la adaptación y acepción de expresiones fraseológicas nuevas.
¿HAY CREATIVIDAD EN LAS EXPRESIONES FIJAS?


267
Hemos detectado ciertas expresiones que van en camino de transformarse en
expresiones fijas porque se están transformando ya en lugares comunes:
a) los títulos de ciertas películas o programas de televisión, debido al éxito,
los títulos empiezan a utilizarse como modelos fraseológicos también con el fin de
matizar la expresión: “adivina quién viene esta noche”, “el silencio de los
corderos”, “crónicas marcianas”, “gran hermano”, “supervivientes”, “cine de
barrio”, “un dos tres”, “lo que el viento se llevó”, “operación triunfo”, “mucho
ruido y pocas nueces”, “desayuno con diamantes”, etc.
b) los títulos de obras literarias pueden hacer referencia a ciertas situaciones
de comunicación debido al hecho de ser interpretados sus títulos como “sugestivos
o expresivos”. Se trata de un fondo cultural común que tiene elementos que,
utilizados con creatividad, pueden ser decodificados con facilidad por los lectores o
interlocutores. Existe una lista inagotable de obras de todas las épocas y países que
han sido llevadas a la pantalla con éxito: “el perro del Hortelano”, “la Celestina”,
“la lozana andaluza”, “guerra y paz”, “la colmena”, “drácula”, “bodas de
sangre”, “Fuente Ovejuna (todos a una)”, “el jorobado de Notre-Dame”, “la
vuelta al mundo en ochenta días”, “de la Tierra a la Luna”, etc.
c) citas célebres de obras literarias: la generalización de las citas de obras
literarias en el uso de la lengua se ha acentuado siempre después de un evento o un
movimiento histórico: “¡viva la Pepa!”, “¡eureka!”, “tanto monta monta tanto,
Isabel como Fernando”, “veni, vidi, vinci”, “alea iacta est”, etc.
d) algunos eslóganes y anuncios publicitarios - como tienen mucho impacto
en el público, ese tipo de discurso puede llevar a la asimilación de una nueva
expresión fija que va a ser reconocida por muchos hablantes. Algunos de los
eslóganes publicitarios más conocidos, que últimamente tienen la tendencia de
convertirse en expresiones fijas, en unidades fraseológicas, son: “España es
diferente” (“Spain is different” concebido por El Ministerio de Información y
Turismo y realizado a mediados de los años sesenta en una campaña en el
extranjero con el fin de potenciar el turismo playero de las costas españolas),
“piensa en verde” (anuncio de cerveza), “red bull te da alas” (anuncio de bebida
energizante), “¿te gusta conducir?” (anuncio de coche), “Rexona nunca te
abandona” (anuncio de desodorante), “el algodón no engaña” (anuncio de
producto de limpieza) “A mal tiempo, buenos precios” (anuncio de un centro
comercial).
La creación de este tipo de expresiones es un proceso que tiene mucho que
ver con la codificación y la descodificación de un mensaje con unos rasgos más
particulares, en suma con el propio acto comunicativo.
El emisor, con los ingredientes de los que dispone (las expresiones fijas-que
son la materia con la que trabaja) y las modificaciones, como también la
creatividad (que son las herramientas), motivado por alguna intencionalidad,
produce una unidad fija modificada que va dirigida al receptor.
La desautomatización no debe ser confundida con la modificación porque si
la primera es todo el proceso, la segunda es una parte de él. Si el proceso no se
completa tendremos modificación y no desautomatización. Por tanto, la
Delia CRISTEA


268
desautomatización es el resultado de algunas modificaciones, lo cual también
implica que pueden darse modificaciones creativas en una determinada unidad fija
sin que ésta llegue a alcanzar el estatus de forma desautomatizada. Como regla
vamos a ver que puede haber modificación sin desautomatización pero no
desautomatización sin modificación. Para que una unidad fija pueda ser
considerada como desautomatizada ha de reunir tres requisitos:
1. la modificación debe ser una verdadera modificación, es decir, debe
representar un cambio voluntario e intencionado del hablante;
2. la modificación debe desviarse lo suficiente de la forma originaria para
que el cambio pueda ser observado;
3. la unidad fija originaria, debe ser reconocible y recuperable con ayuda de
los elementos conservados e inalterados, o mediante el contexto.
Cuando se cumpla el primer requisito, estaremos ante una modificación que
puede o no lograr la desautomatización. Esta última sólo aparecerá cuando los tres
requisitos estén presentes: que tanto la forma inicial como la modificación sean
reconocibles.
Por ejemplo: “Sólo si se me juntan los cables”. En esta ocasión, la UF
original, la forma base, es reconocible (“cruzársele a alguien los cables”), pero la
modificación apenas es perceptible. Por esta razón, el ejemplo podría ser una
"ruptura de cliché”.
En el extremo opuesto, se sitúan frases como: “Se durmió entre los olivos”,
que a primera vista reúne todos los rasgos de una combinación libre de palabras
porque se han realizado demasiadas modificaciones en su interior, y sin un apoyo
contextual suficiente, nunca podrían remitir a la expresión fija “dormirse en los
laureles”. Vemos claramente que esta escala no posee límites claros entre una
posición y otra. Así, algunos ejemplos serán difíciles de situar y de caracterizar:
por ejemplo, en determinadas ocasiones, la expresión recordará a una estructura
fraseológica pero no se podrá concretar la unidad de la que procede; en otras, la
expresión parecerá más una forma libre que una modificación fraseológica.
Sabemos que las expresiones fijas son unidades fraseologícas. Corpas Pastor
(1995) divide los fraseologismos en tres grandes clases: las colocaciones, las
locuciones y los enunciados fraseológicos. La unidad fija prototípica del sistema
fraseológico es la locución por poseer las características de la fijación y la
idiomaticidad en un grado elevado.
A su vez, cada una de estas tres grandes esferas posee múltiples
ramificaciones. Así por ejemplo, en las locuciones tenemos locuciones sustantivas,
verbales, adverbiales, etc., y en los enunciados fraseológicos se incluyen las
paremias, los refranes, las fórmulas rutinarias, etc.
Nosotros vamos a resolver la duda sobre a qué unidades fraseológicas afecta
la desautomatización, haciendo referencia a estos tres grandes grupos, sin entrar en
sus divisiones.
La desautomatización ocurre en todo el sistema fraseológico: todo tipo de
unidad fija puede, en principio, constituir el objetivo de una desautomatización.
¿HAY CREATIVIDAD EN LAS EXPRESIONES FIJAS?


269
Cuando leímos o escuchamos una expresión fija, “siempre creemos que es
intencional” (Sperber y Wilson 1986: 50), y por eso portadora de un sentido
relevante para nuestro discurso. Para descodificar este sentido no es suficiente el
conocimiento lingüístico, sino que hay que activar el conocimiento pragmático
para tener alcance a lo que Sperber y Wilson llaman “implicaturas” (significado
implícito del texto y la situación en la que se da) y “explicaturas” (significado
deducido).
La función que tiene la intertextualidad en la unidad fraseológica nueva es la
de crear una serie paralela de inferencias. El paso siguiente es cuando entre las dos
series de implicaturas correspondientes al escenario del texto se forma un enlace de
implicaturas que se han denominado implicaturas-puente.
Así, se ha distinguido entre las categorías fraseológicas con función
referencial (denominativo) y unidades fraseológicas con funciones de actos del
habla o de estructuración del discurso.
En la lengua hablada, en el lenguaje periodístico, publicitario existe la
tendencia de alterar la forma inicial de la expresión fija no con la intención de
producir el humor, la ironía, el sarcasmo, el juego del lenguaje espiritual, sino de
contribuir a la referencialidad del texto, de transmitir una idea incómoda o negativa
de manera indirecta, de manifestar la creatividad del hablante. Aunque modificada
siempre se deja transparentar la forma originaria.
Corpas (1997) afirma que en el lenguaje periodístico se consigue multitud de
efectos mediante la manipulación léxica de las colocaciones. Efectivamente, los
textos periodísticos son, junto a los publicitarios, uno de los templos de las
unidades fijas modificadas. No obstante, el mecanismo creativo que interviene aquí
no es exclusivo de ellas.
Muchos lingüistas han estudiado la ruptura de las frases fijas en el lenguaje
del periodismo y el lenguaje publicitario defendiendo que este recurso de
transformación cumple con ciertas leyes generales que actúan en la comprensión de
otros hechos lingüísticos y no lingüísticos: a) La “ley de proximidad” explica las
asociaciones que se establecen entre el elemento modificador y el modificado,
apoyándose en la idea de que los estímulos próximos tienden a asociarse (“Tercera
edad, divino tesoro”, transformación de: “Juventud, divino tesoro”), b) la “ley de
la semejanza” explica el agrupamiento de elementos parecidos: estímulos iguales
tienden a asociarse (“La finca del tesoro” transformación de: “La isla del tesoro”)
y c) la “ley del cierre” explica la complementación de configuraciones
incompletas: los estímulos tienden a organizarse en conjuntos cerrados, de tal
manera que rellenen los espacios vacíos: se trata de expresiones inconclusas (“A
buen entendedor…”, “El que madruga…”).
Las desautomatizaciones fraseológicas representan un fenómeno que se
realiza conscientemente por el hablante, tanto a nivel semántico como pragmático
e, incluso, sintáctico. Pueden ser analizadas sin que sean consideradas como juegos
de palabras, incluso pueden contener juegos de palabras aunque no siempre es
obligatorio o necesario para que haya una desviación fraseológica.
Delia CRISTEA


270
El grado de fijación de una unidad fraseológica depende de cómo responde
ésta a la sustitución por sinónimo de un elemento componente, a la pasivización, a
la dislocación, a la topicalización, a la disociación sintáctica por la intromisión de
otro elemento, a la intercalación y al cambio de flexión. Los fraseologismos
desviados tienen que cumplir por lo menos una de estas condiciones y así,
comparadas con las formas originales, se van a ver menos fijas.

III. A MODO DE CONCLUSIÓN
Resumiendo, como el nombre indica, la “desautomatización” es un proceso
de descodificación del discurso que se basa en operaciones de tipo mecánico.
El concepto de “desautomatización” se ha visto como operación
metalingüística por la cual en algún momento del proceso comunicativo, la
información extralingüistica se convierte en lingüística. Nosotros lo vemos desde
“una perspectiva más amplia, puesto que la vemos como un proceso mediante el
cual se hacen concientes los mecanismos cognitivos de descodificación lingüística
en general, tanto aquellos en los que se incluye información extralingüistica, como
en los puramente lingüísticos” (Benítez Burraco 2005: 29).
Estos mecanismos suponen la realización de inferencias y deducciones a
partir de la violación de las máximas conversacionales, ya que “cuando un
hablante emplea una UF (unidad fraseológica) espera ser relevante para el oyente,
es decir, supone que esta unidad pertenece a su entorno cognitivo, de modo que su
valor podrá ser inferido a pesar de la trasgresión de las máximas que supone”
(Ruiz 2000: 83). Teniendo en cuenta que el uso de estas unidades debe conllevar
una ventaja en la comunicación, hemos de suponer que la violación de las máximas
implica una riqueza informativa por parte de los significados no literales y también
capacidad de creatividad.
La desautomatización es un fenómeno muy interesante que indaga en los
procesos creativos de los hablantes. Resulta curioso que precisamente un lenguaje
relativamente fijo, como el de la fraseología, pueda desplegar esta creatividad.
La desautomatización, en definitiva, puede estudiarse desde distintos puntos
de vista: se puede estudiar con respecto a los efectos que produce (efectos
humorísticos, pragmáticos etc.), se puede estudiar en relación al tipo de
modificación que utiliza (una o varias, modificación formal o no formal,
sustitución, extensión, etc.) y también se puede estudiar con respecto a la unidad
resultante (unidad analógica, antónima etc.).

BIBLIOGRAFÍA
Anscombre, J. C., Ducrot, O., La argumentación en la lengua, Madrid, Editorial
Gredos, 1994. (Anscombre, Ducrot 1994)
Benítez Burraco, R., “Recursos discursivos en Sala de Espera: la
desautomatización”, en Hesperia. Anuario de Filología Hispánica, VIII,
2005, pp. 28- 41. (Benítez Burraco 2005)
¿HAY CREATIVIDAD EN LAS EXPRESIONES FIJAS?


271
Briz, A., El español coloquial en la conversación. Esbozo de pragmagramática,
Barcelona, Ariel, 1998. (Briz 1998)
Corpas Pastor, G., Un estudio paralelo de los sistemas fraseológicos del inglés y
del español. Edición en microfichas. S.P.I.C.U.M. Universidad de Málaga,
1995 (Tesis Doctoral. Univ. Complutense de Madrid, 1994). (Corpas Pastor
1995).
Corpas Pastor, G., “La fraseología en los diccionarios bilingües”, Estudios de
Historia de la Lexicografía del Español, Ed. M. Alvar Ezquerra, Málaga,
Servicio de Publicaciones de la Universidad, 1996, pp. 167-182. (Corpas
Pastor 1996).
Corpas Pastor, G., Manual de fraseología española, Madrid, Gredos, 1997.
(Corpas Pastor 1997).
Coseriu, E., “Introducción al estudio estructural del léxico”, Principios de
semántica estructural, Madrid, Gredos. (Coseriu 1964)
Coseriu, E., “Las solidaridades léxicas”, Principios de semántica estructura,
Madrid, Gredos. (Coseriu 1986)
Coseriu, E., El hombre y su lenguaje, Madrid, Gredos. (Coseriu 1977)
Cuenca, M. J., Hilferty, J., Introducción a la lingüística cognitiva, Barcelona,
Ariel. (Cuenca, Hilferty 1999)
García-Page, M., “Sobre los procesos de deslexicación en las expresiones fijas”,
Español Actual, 52, 1989, pp. 59-79. (García-Page 1989)
García-Page, M., “Sobre implicaciones lingüísticas, solidaridad léxica y expresión
fija”. Estudios humanísticos. Filología, 12, 1990, pp. 215-227. (García-Page
1990)
García-Page, M., “Sobre las variantes fraseológicas en español”, Revista
Canadiense de Estudios Hispánicos, XX/3, 1996, pp. 477-490. (García-Page
1996)
García-Page, M., “Expresión fija y sinonimia”, en Wotjak, G. (ed.), 1998, pp. 83-
97. (García-Page 1998)
Gouadec, D., Terminologie et phraséologie pour traduire. Le concordancier du
traducteur, París, La Maison du dictionnaire, 1997. (Gouadec 1997)
Guilbert, L., La créativité lexicale, París, Larousse, 1975. (Guilbert 1975)
Luque Durán, J. de D. y Bertrán, A. P. (eds.), Léxico y fraseología (Serie
Collectae). Granada: Método Ediciones, 1998. (Luque Durán, D. y Bertrán
1998)
Llorente Arcocha, M. T., Organizadores de la conversación. Operadores
discursivos en español, Salamanca, Publicaciones Universidad Pontificia de
Salamanca, 1996. (Llorente Arcocha 1996)
Mena Martínez, F., “En torno al concepto de Desautomatización Fraseológica:
aspectos básicos”, en Revista Electrónica de Estudios Filológicos, abril,
2003, número 5. (Mena Martínez (2003)
Ruiz Gurillo, L., Aspectos de fraseología teórica española (Anejo nº XXIV de la
Revista Cuadernos de Filología), Valencia, Servicio de Publicaciones de la
Universidad, 1997. (Ruiz Gurillo 1997)
Delia CRISTEA


272
Ruiz Gurillo, L., La fraseología del español coloquial, Barcelona, Ariel, 1998.
(Ruiz Gurillo 1998)
Sperber, D. y Wilson, D., Relevance. Comunication and Cognition, Cambridge,
Harvard University Press, 1986. (Sperber y Wilson 1986)
Vigara Tause, A. Mª, “Fosilación y expresividad coloquial en la enseñanza del
español como L2”, en T. Gª Sibón y M. Padilla (eds.), Actas del I Simposium
sobre Metodología y Didáctica del español como lengua extranjera, Sevilla,
9-12 de noviembre de 1994, 1996, pp. 67-96. (Vigara Tause 1996)
Vigara Tause, A. Mª, “Aspectos pragmático-discursivos del uso de expresiones
fosalizadas en el español hablado”, en Wotjak (ed.), Estudios de fraseología
y fraseografia del español actual, Madrid, Iberoamericana, 1998, p. 97-127.
(Vigara Tause 1998)
Zuluaga Ospina, A., “Introducción al estudio de las expresiones fijas”, in Studia
Romanica et Liguistica, 10, Frankfurt-am-Main, Berna, Cirencester, Meter
Lang, 1980. (Zuluaga Ospina 1980)
Zuluaga Ospina, A., “La fijación fraseológica”, BICC, 30/2, 1975, 225-248.
(Zuluaga Ospina 1975)

ABSTRACT

It is considered that fixed expressions belong to the nucleus of phraseology
because they meet certain phraseological conditions: they are polylexical, idiomatic
and fixed (which cannot be moved, which is not changed, does not vary; which is
not decomposed and is hardly eliminated). In order to understand the creativity of
these fixed expressions we must specify that it is manifested in combination with
their degree of fixity. This fact includes semantic, lexical and syntactic aspects

Key words: fixed expressions, deautomatization, creativity
















VOX PASSIONUM (ECHIVALAREA ŞI ANTONIMIA
PENTRU EXPRIMAREA AFECTELOR) ÎN VERSIUNEA
LATINĂ A TRATATULUI DESCARTIAN
PASSIONES ANIMAE

Ioana-Rucsandra DASCĂLU


Ceea ce gramatica tradiţională includea în clasa cuvintelor formate cu afixe
(sufixe, prefixe, prefixoide) (Fischer 1989) a fost redefinit în lingvistica latină
modernă ca sinteme (Touratier 2008: 262-265). De sinteme
1
sunt interesată în
această lucrare, de vocabularul filosofic al pasiunilor în tratatul lui René Descartes
Passiones animae, evidenţiind influenţele asupra limbii latine, după cum se
observă din versiunea latină a manuscrisului aflat la Biblioteca Academiei Române
din Bucureşti
2
; comparaţia urmăreşte în mod special preluarea de idei şi de
vocabular în raport cu filosofia stoică a lui Seneca.
Sufixele şi prefixele au valori lexicale şi gramaticale (ex. -or, -ion ca nume
de acţiune sau com-, per- ca prefixe perfective, deci aspectuale), cercetarea lor
descriind cu siguranţă mai exact sentimentele denumite, reprezentând un sprijin util
şi pentru vocabularul sentimentelor din limbile moderne.
Traducerea în limba latină a tratatului descartian Pasiunile sufletului îi
aparţine juristului francez emigrat în Olanda Henri des Marets; cu modestia
autorului, acesta recunoaşte că a realizat o traducere care să redea perfect intenţiile
şi sensul afirmaţiilor descartiene-incertitudinea cu privire la stilizarea tratatului îl
nelinişteşte; nu a avut timp pentru îngrijirea limbii latine pe care o utilizează în
traducere-îşi adecvează limba latină la necesităţile textului de specialitate, la
limbajul filosofic.

Ne mireris uero, beneuole Lector, quod styli qua nostra lingua usus est,
nitorem, latino sermone assequi non putuerim.
(Cititorule binevoitor, să nu te miri că nu am putut urmări strălucirea stilului
de care s-a folosit limba noastră în exprimarea latinească)(tr.n.).

Interesat cu precădere de comunicarea de specialitate, traducătorul nu
vizează eleganţa scrierilor sale:

Satis mihi fuit eos quam potui fidelissime exprimere; quod dum facio
elegantiae obliuiscor.
(Mi-a fost îndeajuns să le exprim cât am putut mai fidel; câtă vreme reuşesc
acest lucru, uit de eleganţă) (tr. n.).

Adverbul fidelissime exprimă chiar adaptarea la limbajul de specialitate
filosofic latin.
Ioana-Rucsandra DASCĂLU


274
Dicţionarul etimologic al limbii latine (DELL 1959) clasifică cuvintele după
data apariţiei lor şi după originea acestora, în: cuvinte vechi (mots anciens), cuvinte
clasice (mots classiques), cuvinte târzii (mots tardifs). Se evidenţiază originea
respectivelor cuvinte, după criteriul etnic-cuvinte greceşti, sau după criteriul social-
cuvinte ecleziastice din latina creştinismului, ceea ce demonstrează practic
repartizarea teritorială şi profesională a limbii latine.
Noţiunea centrală a tratatului este aceea de pasiune, care are echivalentul
latin passio, onis, pe care traducătorul preferă să îl păstreze ca o opţiune necesară
în exprimarea relaţiei dintre persoană şi obiect:
Cum nomen Affectuum Latinius forte posset usurpari, maluerim tamen
Passionum uocem retinere, quo Authoris ipsius principiis magis inhaerere.
(Deşi ar fi fost poate posibil să mă folosesc de numele sentimentelor într-o
manieră mai latină, am preferat totuşi să reţin cuvântul “pasiune”, de care se prind
mai bine învăţăturile autorului însuşi) (tr.n.).

Dacă traducătorul însuşi va selecta substantivul latin uox (voce), preferându-
l înaintea altor cuvinte (uerbum, i; uocabulum, i; nomen, inis), aceasta
demonstrează relaţia strânsă dintre textul în original şi traducerea sa în limba latină
ca lingua franca, schimbare care să îi asigure circulaţia internaţională în secolul al
XVII-lea. Termenul uox îi asigură acestei traduceri ca rezultat al întâlnirii dintre
cele două personalităţi consonanţa deplină şi acordul plenar.
A numi fericită exprimarea filosofului francez-feliciter (Et ausim sane
dicere, illos non potuisse ab alio quam ab homine Gallo satis feliciter exprimi)
înseamnă a recunoaşte legătura osmotică dintre autor şi opera sa. Substantivul latin
passio reprezintă traducerea în latina ecleziastică a cuvântului grecesc pa¢qoj, cu
sensul de “patimă christică, pe cruce” (DELL 1959: 488). În articolul al XVII-lea
al tratatului său, Descartes face distincţia între acţiuni ale sufletului şi pasiuni ale
sufletului, pe care o regăsim şi în definiţiile din dicţionar, în perechile de verbe
eline pa¢sxein şi dra½n, traduse în limba latină prin pati şi facere.

(Cele pe care le numesc acţiuni ale sufletului sunt toate dorinţele noastre,
deoarece experienţa ne arată că ele vin direct din sufletul nostru şi par să nu
depindă decât de el. Aşa cum, dimpotrivă, pot fi, în general, numite pasiuni ale
sufletului toate felurile de percepţii sau de cunoştinţe care se află în noi, deoarece
adeseori nu sufletul nostru le face aşa cum sunt, ci totdeauna sufletul le primeşte de
la lucrurile care sunt reprezentate prin ele) (Descartes 1984: 65-66).

Dorinţa este asociată acţiunii, iar percepţia şi cunoştinţele sunt asociate
pasiunii.
Din definiţia pasiunilor, acestea sunt echivalate cu percepţii, sentimente,
emoţii ale sufletului, cauzate de mişcarea spiritelor:
Postquam hic consideratum fuit in quo Passiones animae differant ab
omnibus aliis eius cogitationibus, mihi uidetur eas in genere posse definiri,
perceptiones, aut sensus, aut commotiones animae, quae ad eam speciatim
VOX PASSIONUM (ECHIVALAREA ŞI ANTONIMIA PENTRU EXPRIMAREA
AFECTELOR) ÎN VERSIUNEA LATINĂ A TRATATULUI DESCARTIAN
PASSIONES ANIMAE

275
referuntur, quaeque producuntur, conseruantur et corroborantur per aliquem
motum spirituum.
(După ce am văzut prin ce se deosebesc pasiunile sufletului de toate celelalte
gânduri ale lui, mi se pare că putem îndeobşte să le definim; pasiunile sunt
percepţii sau sentimente sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special
la suflet şi care sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a
spiritelor) (Descartes 1984: 71).

Termenii latini ai acestei traduceri vor fi prezentaţi din punctul de vedere al
formării lor şi al provenienţei-termeni aparţinând filosofiei clasice greco-latine,
cuvinte ecleziastice, cuvinte greceşti adaptate limbii latine.
Dintre cuvintele vechi atragem atenţia asupra unor termeni desemnând
sentimente primitive, primare: odium, metus, fauor.
Odium, din familia lexicală a verbului odi, isse se defineşte ca “ură şi obiect
de ură sau de dezgust” (DELL 1959: 458), fiind una dintre cele şase pasiuni
primitive (art. al LXIX-lea). Descartes explică dragostea şi ura împreună,
evidenţiind opoziţia dintre ele:
Et cum nobis offertur ut malum aut noxium, id nos stimulat ad odium (art. al
LVI-lea).
(Şi când ceva ni se oferă ca rău sau dăunător, aceasta ne îndeamnă la ură)
(tr.n.).

Antonimul său, care îi sprijină definirea, este amor: acest substantiv este
atestat încă din perioada arhaică (Naeuius, Ennius), este un derivat cu sufixul -or,
care descrie un proces autonom, o stare, un sentiment, implicând o tulburare
interioară care afectează subiectul (Quellet 1969), în opoziţie cu sufixele care
formează nume de acţiune. Studiul recent al lui Thomas îi atribuie sufixului -or
capacitatea de transformare, dinamica acţiunii, care se opune constantei de
comportament (ex. pudor în contrast cu pudicitia) (Thomas 2005: 59).

(Art. al LVI-lea): Verum cum aliquid ut bonum respectu nostri, id est ut
conueniens nobis repraesentatur, id sui Amorem excitat.
(Însă când ceva ni se prezintă ca bun cu privire la noi, adică pe potriva
noastră, acesta stârneşte dragostea de sine) (tr.n).

După cum amor s-a format de la amare, de la verbul fauere se va forma
fauor (DELL 1959: 220): cuvânt neatestat înainte de Cicero, care îl va introduce,
acesta desemnează “solicitudinea”, fiind discutat împreună cu un alt cuvânt,
gratitudo (art. al LXIV-lea: fauor et gratitudo).
Un alt termen cu acelaşi statut (ancien, usuel) apare în articolul al LVIII-lea
prin latinescul metus, asociat altor sentimente: spes (speranţa), zelotypia (gelozia),
decuritas (siguranţa), desperatio (desperarea). Din definiţia lui Varro, L.L. 6, 48:

Ioana-Rucsandra DASCĂLU


276
Metuere a quodam motu animi, cum id quod malum casurum putat refugit
mens se desprinde etimologia populară provenind din motus animi şi din mens,
ntis; foarte frecvent în latina arhaică la Naevius şi Ennius, în limbajul juridic:
“constrângere morală impusă cuiva, pentru a-l determina să îndeplinească un
anumit act, prin ameninţarea unui rău iminent” (DELL 1959: 402).
Teama (metus) este prezentată ca antonim al speranţei (spes).
Un cuvânt situat la baza argumentaţiei descartiene atât de fantezist
exprimată, cu privire la alcătuirea corpului uman, este acela de “mişcare”: din
radicalul verbului moueo, ere se formează în epoca clasică două substantive:

motus, us (catalogat fiind ca mai frecvent şi mai variat în accepţiunile sale)
motio, onis (traducerea elinului ki¢nhsij)

care se regăsesc ca atare sau cu prefixe, sufixe în varianta latină a Pasiunilor
sufletului.
Precum cuvintele latine ascensio, uisio, formate cu sufixul -ion, reprezintă
procesul subiectiv, motio desemnează acţiunea de a se mişca- commotiones animae
(emoţii ale sufletului, mişcări intrinseci ale sufletului), iar cuvântul motus, format
cu sufixul -tus, de asemenea uisus, ascensus desemnează capacitatea propriu-zisă a
obiectului de a se mişca (art. al LII-lea: prout etiam eadem agitatio spirituum quae
solet eas producere, disponit corpus ad motus qui inseruiunt earundem rerum
executioni). (După cum aceeaşi agitaţie a spiritelor care le produce de obicei
împinge corpul către mişcări care îndeplinesc executarea aceloraşi lucruri) (tr.n.).
Definiţia pasiunii (art. al XXVII-lea) conţine aceste cuvinte: passiones
animae sunt echivalate cu perceptiones, cu sensus şi cu commotiones animae (tr.
rom. 1984: emoţii ale sufletului), un termen format cu ajutorul prefixului cum >
com-, care sunt provocate de mişcarea corpusculilor foarte mici, spirite: motus
spirituum (art. al XXVII-lea).
Acţiunea pe care o exercită obiectele din lumea înconjurătoare asupra
corpului uman este descrisă de asemenea ca o mişcare:
Ad haec obseruo obiecta quae mouent sensus, non excitare in nobis uarias
affectus ratione omnium uarietatum quas habent, sed solum ratione uariorum
modorum quibus nobis uel prodesse uel nocere, aut in genere ad nos spectare
possunt (art. al LII-lea).
(Observ totodată că obiectele care mobilizează simţurile ne provoacă în noi
diverse pasiuni prin întreaga diversitate a atributelor pe care le posedă, ci numai
prin diversele moduri în care ne pot dăuna sau sluji ori, mai ales, prin diversle
moduri în care pot fi, în general, importante pentru noi) (Descartes 1984: 87).

Cuvântul care exprimă mişcarea propriu-zisă a corpului este acelaşi motus,
us:
Eadem agitatio spirituum quae solet eas producere disponit corpus ad motus
qui inseruiunt earundem rerum executioni (art. al LII-lea).
VOX PASSIONUM (ECHIVALAREA ŞI ANTONIMIA PENTRU EXPRIMAREA
AFECTELOR) ÎN VERSIUNEA LATINĂ A TRATATULUI DESCARTIAN
PASSIONES ANIMAE

277
(Aceeaşi agitaţie a spiritelor care cauzează în mod obişnuit pasiunile dispune
corpul către mişcările care servesc la efectuarea acestor lucruri) (Descartes 1984:
88).

Verbul moueo, ere este în general folosit pentru oricare mişcare corporală
sau spirituală, în clasa commotiones animae, producta motu spirituum, qui eam
incitant ad se uoluntate iungendum obiectis quae ipsi conuenientia uidentur (art. al
LXXIX-lea).
(Iubirea este o emoţie a sufletului pricinuită de mişcarea spiritelor care îl
îndeamnă să se unească în voinţă cu obiectele care par să-i fie convenabile)
(Descartes 1984: 98).

Verbul mouere, după cum ne indică sursele (DELL 1959: 416) se utilizează
deopotrivă în sens fizic şi în sens moral, în această din urmă accepţiune folosindu-
se frecvent prefixele com-, per- (aspectual perfective). Prefixului com- i s-a
evidenţiat valoarea augmentativă în exprimarea emoţiilor (ibid.).
În seria celor şase pasiuni primitive (art. al LXIX-lea) o altă apariţie este
dorinţa: din verbul cupio, ere, cupiui, cupitum (pe care dicţionarul îl explică prin
opoziţia faţă de metuere şi odisse) (DELL 1959: 158) – fiind utilizat din vechime
(usité de tout temps), încă din perioada arhaică a limbii latine, ceea ce îi
accentuează componenta violentă şi instinctivă, senzuală; se formează două
substantive: cupido, inis şi cupiditas, tatis, două nume de acţiune, primul fiind
repartizat în poezie, al doilea fiind repartizat în proză; cupido poate fi personificat,
reprezentând zeitatea iubirii, Cupido. În tratatul descartian, ca nume de acţiune este
selectat cupiditas, în a cărui descriere Descartes preia doctrina stoică a lui Seneca,
prin care acesta recomandă atenuarea pasionalităţii şi a fondului sentimental uman
şi substituirea acestuia prin starea contemplativă a lucidităţii obiective:

Ab eadem consideratione boni et mali nascuntur caeterae passiones; ad eas
in ordinem redacturus distinguo tempora, et considerans eas multa magis nos ferre
in futuri quam praesentis, uel praeteriti considerationem ordior a Cupiditate. Non
solum enim cum appetitur acquisitio boni quod adhuc abest, aut euitatio mali quod
iudicatur euenire posse, sed cum etiam solum exaptatur conseruatio cuiusdam boni
aut absentia cuiusdam mali, quo demum extendi haec passio potest, liquet eam
semper futurum respicere (art. al LVII-lea).
(Din aceeaşi luare în consideraţie a binelui şi a răului se nasc toate celelalte
pasiuni. Dar pentru a le aşeza în ordine, voi preciza şi timpul. Considerând că
pasiunile ne fac să privim mai mult viitorul, decât prezentul sau trecutul, încep cu
dorinţa. Căci nu numai când dorim să dobândim un bine pe care nu-l avem încă sau
evităm un rău despre care credem că poate să vină, dar şi atunci când nu dorim
decât păstrarea unui bine sau abesnţa unui rău, acestea fiind toate cazurile asupra
cărora se poate întinde respectiva pasiune, este evident că dorinţa se referă mereu la
viitor) (Descartes 1984: 89).
Ioana-Rucsandra DASCĂLU


278

În tratatul filosofului latin Seneca se face apel la amândouă cuvintele, şi
cupiditas şi cupido :
(Seneca, De breuitate uitae, II, 1: alium defetigat ex alienis iudiciis suspensa
semper ambitio, alium mercandi praeceps cupiditas circa omnis terras, omnia
maria spe lucri ducit; quosdam torquet cupido militiae numquam non aut alienis
periculis intentos aut suis anxios).
(Pe unul îl chinuie mereu ambiţia care depinde de judecăţile altora, pe altul
dorinţa arzătoare de a face comerţ îl poartă peste tot în lume, pe toate mările din
speranţa de profit; pe unii îi sfredeleşte dorinţa de război, întotdeauna preocupaţi şi
de pericolele străine şi de cele proprii) (tr.n.).

Influenţa dinspre filosofia lui Seneca (aceasta constituind una dintre sursele
filosofiei descartiene) se resimte în conseruatio cuiusdam boni şi absentia
cuiusdam mali (art. al LVII-lea). În cea mai corectă manieră stoică Seneca
consideră (Scrisori către Lucilius, 59, 1-2) că pasiunile, mai cu seamă bucuria,
gaudium, sunt începutul viitoarei tristeţi: initium futurae tristitiae, recomandându-
le oamenilor să renunţe la plăceri, la emoţii şi să fie fericiţi atunci când nu pierd
ceea ce posedă, când binele nu încetează şi nu se transformă în contrariul său
(Flobert 2008: 422).

Un alt context în care este utilizat verbul cupio, ere, iui, itum apare în
distincţia între două compartimente ale sufletului: pofta concupiscibilă şi pofta
irascibilă:
Ex eo quod distinguunt in parte sensitiua animae duas appetitus, quorum
unum uocant concupiscibilem, alterum irascibilem (art. al LXVIII-lea).
(Deosebesc în partea senzitivă a sufletului două pofte, pe care le numesc
concupiscibilă şi irascibilă) (Descartes 1984:93).

Vocabularul traducerii descartiene îi este tributar lui Descartes şi la nivelul
metaforismului: în De breuitate uitae, filosoful arată că omul este copleşit de vicii,
iar sufletul său este descris ca o mare adâncă, tulburată de vânturi:
(Idem, ibid., II, 3: Et immersos et in cupiditatem infixos premunt, numquam
illis recurrere ad se licet. Si quando aliqua fortuito quies contigit, uelut profundo
mari, in quo post uentum quoque uolutatio est, fluctuantur nec umquam illis a
cupiditatibus suis otium stat.).
(Viciile pe cei scufundaţi şi prinşi în dorinţă şi niciodată lor nu le este permis
să se întoarcă asupra lor înşile. Dacă cumva ar apărea liniştea, precum într-o mare
adâncă, în care după vânt se petrece zbuciumarea, ei tot se agită şi niciodată nu au
răgaz în dorinţele lor) (tr.n.).

În articolul al LIX-lea nehotărârea, adică tendinţa de a cere sprijinul şi sfatul
altcuiva, este denumită prin sintagma fluctuatio animi; fluctuatio este un derivat de
VOX PASSIONUM (ECHIVALAREA ŞI ANTONIMIA PENTRU EXPRIMAREA
AFECTELOR) ÎN VERSIUNEA LATINĂ A TRATATULUI DESCARTIAN
PASSIONES ANIMAE

279
la verbul fluo, ere, fluxi, fluxum (a curge, a se desfăşura fără oprire); este un cuvânt
rar, din latina imperială.
Dintre cuvintele străine se remarcă termenii preluaţi din limba greacă: fie
preluaţi ca atare, fie calcuri lexicale. În articolul al LVIII-lea, în enumerare, alături
de speranţă, teamă, siguranţă, desperare figurează şi gelozia, cuvântul grec
zelotypia are drept cuvânt de bază zelus (gr. zh¤loj), care provine din limba
Bisericii, de asemenea compusul zelotypus, provenind din latina târzie, de la
Petroniu, Iuvenal, Quintilian.
Cuvântul latin pusillanimitas reprezintă un calc lexical după cuvântul grec
©o©ligo-, mikro-yuxi¿a; derivat de la substantivele pusus, i şi pusa, ae (DELL
1959: 547), substantivul pusillitas va fi utilizat în limba Bisericii, de asemenea în
Vulgata apare adjectivul pusillanimis şi substantivul pusillanimitas (DELL
1959:547), calcuri după cuvântul grec mai sus menţionat.
În articolul al LIX-lea se enumeră următorii termeni: animi fluctuatio,
animositas, audacia, aemulatio, pusillanimitas et consternatio; cuvântul
pusillanimitas care mă interesează a fost tradus în limba română ca “laşitate”, fiind
antonimul curajului (animositas). De asemenea un termen împrumutat din limba
greacă, de această dată încă din faza arhaică, de la Plaut, este adjectivul hilarus, a,
um/hilaris,e (< gr. ¥i¥laro¿j); cuvântul clasic hilaritas (DELL 1959: 294) este tradus
în limba română ca “veselie”, desemnând acea stare care îi succede răului care a
trecut.
Filosofia stoică oferă şi un alt cuvânt, care denumeşte dezgustul (DELL
1959: 218): fastus, us, care este utilizat în proza latină începând cu Seneca şi în
poezia latină începând cu Catul; derivatul său, fastidium, întrebuinţat în întreaga
latinitate, se traduce ca “dezgust” (stare cauzată de durata prelungită a binelui).

art. al LXVII-lea: fastidium, desiderium, hilaritas.
(dezgustul, regretul şi veselia) (Descartes 1984: 92).

Metoda de explicare a termenilor şi noţiunilor din vocabularul sentimentelor
conţine două principii esenţiale: echivalarea, definirea prin similitudine şi
antonimia, definirea prin opoziţie. Definiţia centrală a tratatului, aceea de
“pasiune” este realizată prin asocierea unor termeni apropiaţi în sfera afectivă,
înşiruiţi disjunctiv: perceptiones aut sensus aut commotiones animae (art. al XVII-
lea). Celelalte noţiuni sunt explicate prin opoziţie: în articolul al LVII-lea cupiditas
este explicat prin două sintagme antonime: conservatio cuiusdam boni et absentia
cuiusdam mali, relaţia de antonimie extinzându-se la o pereche de câte trei cuvinte,
în art. al LVIII-lea se opun metus şi spes, în articolul al LIX-lea vor intra în discuţie
contrariile pusillanimitas şi animositas.

NOTE

1
În categoria sinthemelor, Ch. Touratier încadrează acele cuvinte derivate şi compuse, formate din
elemente semnificante, din micro-părţi care sunt dotate cu sens (diminutive, frecventative, de
agent etc).
Ioana-Rucsandra DASCĂLU


280
2
Manuscrisul Passiones animae per Renatum Descartes (Gallice ab ipso conscriptae, nunc autem in
exterorum gratiam Latina ciuitate donata), Ab H.D.M., Amstelodami, Apud Ludouicum
Elzeuirium, 1650.

BIBLIOGRAFIE

Descartes, René, Passiones animae per Renatum Descartes, Gallice ab ipso
conscriptae, nunc autem in exterorum gratiam Latina ciuitate donata, Ab
H.D.M., Amstelodami, Apud Ludouicum Elzeuirium, 1650. (Descartes
1650)
Descartes, René, Pasiunile sufletului, (tr. de Dan Răutu, st. introd. şi note de Gh.
Brătescu), Bucureşti, 1984. (Descartes 1984)
Ernout, Alfred, Meillet, Antoine, Dictionnaire étymologique de la langue latine
(Histoire des mots), Paris, 1959. (DELL 1959).
Fischer, Iancu, “La formation des mots” in: Lexikon der Romanistischen Linguistik
(LRL), Tübingen, 1989 (p. 33-55). (Fischer 1989)
Flobert, Annette, Latin grands débutants-Méthode et entraînement en 24 leçons
suivies d’exercices corrigés, Paris, 2008 (Flobert 2008)
Quellet, Henri, Les dérivés en OR. Étude lexicographique, statistique,
morphologique et sémantique, Paris, 1969. (Quellet 1969)
Thomas, Jean-François, « Pudicitia », « impudicitia », « impudentia » dans leurs
relations avec « pudor » : étude sémantique, in Revista de Estudios Latinos
(RELat), Número 5/2005, Madrid, p. 53-73.
Touratier, Christian, Grammaire latine - Introduction linguistique à la langue
latine, Paris, 2008. (Touratier 2008)

ABSTRACT

This study of Latin lexicology deals with synthems (a concept recently
introduced in the linguistics of classical languages) as they occur in the Latin
translation of René Descartes’ text. Beginning with the central term, passio, onis,
words will be discussed according to their origin, their formation and the manner
Descartes defined notions by explanations or by antonymy. Another important
point is the influences Seneca’s philosophy exerted on the French philosopher’s
ideas and on his Latin language, stressing the words and the metaphors that
survived in time from the extraordinary work of thought and education of the
ancient philosopher.

Key words: Word formation (synthems), Seneca’s influence, methods of
defining philosophical terms





EVOLUŢII SEMANTICE ALE UNOR CUVINTE
ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA FRANCEZĂ
ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Ramona DRAGOSTE


Traseul cuvintelor împrumutate din limba franceză în limba română este,
uneori, sinuos: apar extensii sau reducţii semantice, ocultări de sens, inovaţii pe
teren românesc etc. Istoria cuvintelor preluate de română din franceză trebuie
urmărită în strânsă interdependenţă cu transformările socio-politice şi culturale care
au marcat evoluţia vieţii româneşti. Cuvintele provenite din limba franceză au
dobândit alte aspecte semantice, prin relaţii de contiguitate cu realităţi care le-au
transformat, uneori depărtându-le, atât formal, cât şi ca înţeles, de sensul/sensurile
originar/e. În cele ce urmează, vom analiza câteva transformări suferite de către
cuvintele împrumutate de limba română din franceză.

1. BISTROU
Românescul bistrou vine din francezul bistro (întâlnim şi forma bistrot). În
franceză, pe lângă „petit café, petit restaurant sympathique et modeste” (TLF)
cuvântul îl denumeşte şi pe proprietarul acestui mic local familiar, în care se
servesc preponderent băuturi (aperitive şi vin), dar şi mâncare (TLF). Limba
română nu a preluat şi sensul de proprietar al localului. DEX şi DN îl consideră pe
„bistrou” ca fiind „franţuzism”. Nu există opinii unitare privind etimologia lui
bistro / bistrot în franceză, în discuţie fiind mai multe ipoteze. Una dintre variante
îl consideră un regionalism care, în secolul 19, s-a impus pe întreg teritoriul
francez: poitevinul „bistraud” sau cuvântul din sudul Franţei „bistroquet”. O altă
ipoteză îl apropie de cuvântul „bistrouille”, care, în nordul Franţei, desemna un
amestec de cafea şi alcool. Există şi apropierea de argoticul „bistingo”, însemnând
„cabaret” (TLF). O opinie răspândită este aceea a unei etimologii populare, care îl
apropie pe franţuzescul bistro de rusescul „bîstro” („repede”). „Legenda” spune că,
în timpul ocupaţiei ruseşti a Parisului (1814-1818), ostaşii ruşi intrau în restaurante
pentru a bea o tărie. Din cauză că nu aveau voie să se afle în localuri şi de teama
superiorilor, ei îi grăbeau pe chelnerii francezi, strigându-le „bîstro!”.
În română, cuvântul bistrou cunoaşte, momentan, o revitalizare, întrucât
foarte multe unităţi gastronomice poartă această titulatură, care le conferă un
anume prestigiu şi un aer boem. Dacă în Franţa bistroul este un local fără mari
pretenţii, unde contează mai mult atmosfera, tendinţa actuală în România este de a
face din bistrou un restaurant cu accente de lux, având ca public-ţintă noul high-
life. Dincolo de uzul colocvial, regăsim o altă nuanţă a lui bistrou, oficială, anume
în Normele metodologice privind clasificarea unităţilor de alimentaţie publică.
Aici, bistroul este trecut la unităţile tip „fast-food” şi este definit astfel: „Bufetul tip
expres – bistrou este o unitate cu desfacere rapidă, în care fluxul consumatorilor nu
Ramona DRAGOSTE


282
este dirijat, servirea se face de către vânzător, iar plata se face anticipat. Unitatea
este dotată cu mese tip expres.” (http://rotur.ro/index.jsp%3Fpage%3Dleg_tur%-
26tip%3Dalimentatie)

2. BIZON
Românescul bizon şi franţuzescul bison denumesc un mamifer rumegător de
mari dimensiuni, răspândit mai ales în America. În română, spre deosebire de
franceză, bizon mai desemnează şi pielea tăbăcită a acestui animal, sau o imitaţie
din piele de viţel (DEX, DN, MDN).
În franceză, bizonul este şi un simbol al muncii de corvoadă, făcută acribic
(„travailler comme un bison” – TLF). Româna are pe „a munci ca un bou”.
Româna actuală îl utilizează pe bizon cu sensul de om care nu înţelege prea multe,
tare de cap, dar care face tot posibilul să se impună pe plan social. Bizonul este
omul cu intelect sub medie, aflat, însă, în prim-plan social din cauza
comportamentului său bădăran, în contradicţie cu normele elementare de bun-simţ.
De notorietate în ultimii ani, în România, sunt campaniile publicitare pentru
educaţie socială, care foloseau cuvântul bizon, de tipul „Bizon în trafic”: „Dorinel
Munteanu întregeşte colecţia de bizoni a Stelei, uşor descompletată de ultimele
două exemplare manelizate public!” (Pro Sport, 4 noiembrie 2008); „Se pare că
„Bizon în trafic” nu e doar o expresie la figurat, binecunoscută din campania de
responsabilizare în trafic “Huo cu tata”, ci o realitate undeva în America,
probabil...” (http://buburuza.net/2009/03/11823/); „S-a descoperit o nouă specie de
animal dăunător, şi anume „Bizonul de apartament", specie înrudită cu „Bizonul din
trafic”, pe care îl recunoaştem deja.” (http://fbronnie.blogspot.com/2009/01/colul-
animalelor-bizon-de-apartament.html)

3. ACHIU
În franceză, acquit înseamnă fie „chitanţă”, fie faptul de a fi achitat într-un
proces (de la verbul acquitter) (TLF, Littré). În limba română desemnează fie
prima bilă jucată la biliard, pentru a stabili cine începe partida (de la înţelesul lui
acquitter : „a juca prima bilă la biliard”), fie „tac” (DEX, MDN). Sensul de „tac”
are o utilizare restrânsă la zona Moldovei, iar Dicţionarul Limbii Române din 1913
atestă şi expresia „a da achiu” pentru a „a da prima bilă la biliard”. „[…] iar cilibiul
dumitale, în loc de bani, i-au frânt de cap un achiu, de care întâmplare femeia
tractirgiului, supărându-se, şi-au adunat oştile sale.” (Constantin Stamati, Cum era
educaţia nobililor români, în secolul trecut, când domneau fanarioţii). În franceză,
acquit este masculin, în timp ce, în română, achiu este neutru.
În română mai există achiu cu sensul de „ţelină”, dar acesta provine din
latină, de la apium. În româna actuală, achiu mai este utilizat cu înţelesul de
„achiziţie”, formă populară (dar răspândită) de la acquis: „Ca să faci o licitaţie
trebuie să respecţi legislaţia română în materie şi achiul comunitar”
(http://www.psd.ro/newsroom.php?newi_id=2548); „Eu n-am văzut român să intre
în facultate şi să n-o termine: decât daca era, Doamne fereşte, lovit de vreo molimă,
sau dacă butonul cu nebunie se declanşa mai devreme decât recomandarea achiu-
EVOLUŢII SEMANTICE ALE UNOR CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA
FRANCEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

283
ului european“ (http://training-vanzari.ro/2009/06/primii-patru-ani-sunt-grei-pana-
treci-de-anul-trei/); „Şi, în speranţa că odată şi odată o să ne primească şi pe noi la
masa lor, încercam să ne facem temele, să ne implementam achiul comunitar...“
(http://mcgogoo.blogspot.com/2008_06_01_archive.html).
Dicţionarul de argou al limbii române confirmă, pentru achiu, sensul de
„beat”. „Cât ai zice peşte, a şi luat achiu. Muscadetul a fost dintotdeauna
slăbiciunea cea mare a lui Moş Tăgârţă.”, „Luase niţel achiu şi începea să
vorbească gura fără el.” (http://www.scribd.com/doc/11558463/SanAntonio-Daca-
Tanti-Le-Avea1)

4. ATAŞ
Deşi nu mai există foarte multe vehicule de acest tip, orice român ştie ce este
acela un ataş de motocicletă. În franceză, „attache” (derivat de la verbul „attacher”)
are o arie extrem de largă de utilizare: în domeniul comercial, maritim, anatomic,
istoric, al bijutierilor, botanic, arheologic, ceramic, în cel al căilor ferate, muzical,
sportiv, tehnologic. (TLF) Niciunul care să se refere, însă, la motociclete. Ataşul,
legătura motocicletei, este sensul prim, cel mai utilizat în limba română. „Anexă de
metal prinsă lateral de o motocicletă, cu care se transportă obiecte sau persoane“.
(DEX, DN, MDN). Desigur, la bază se află tot ideea de a lega, a uni două piese.
„Cumpăr ataş pentru motocicletă, marca MZ ES 250, an fabricaţie 1961! Poate să
fie în orice stare, nu mă interesează.” (http://anunturi-gratuite.prahova-
online.com/detail.php?id=20726); „Etapa a V-a Campionatului Mondial de
Motocros cu ataş se va desfăşura în zilele de 24 - 25 mai la Ciolpani, pe DN1 – 30
km de Bucureşti.” (http://2003.informatia.ro/index.php?name=News&file=article-
&sid=19660&theme=Printer); „Vreau pentru nunta mea să închiriez un motor
frumos cu ataş, de preferat oldtimer.” (http://www.motociclism.ro/forum/index.-
php?showtopic=292218&st=0).
Ataş mai poate fi folosit şi pentru un alt mijloc de locomoţie asemănător
motocicletei, însă nemotorizat: bicicleta: „Vreau o bicicletă cu ataş. Aş avea mai
mult echilibru şi nu aş mai merge către casă singur. Promit că aş lua şi autostopişti
în ea.” (http://9paul.wordpress.com/2009/03/12/am-nevoie-de-o-bicicleta-cu-atas/);
„Bicicletă cu remorcă sau cu ataş dorsal” (http://www.funnypedia.ro/imagini/-
vezi/cristi/692/bicicleta+cu+remorca+sau+cu+atas+dorsal). Am ales ultimul citat
deoarece el marchează o diferenţă clară pe care o face limba română: în vreme ce,
în franceză, ataşul poate fi amplasat oriunde, în română el are o poziţionare strict
laterală. Remorca este cea care se amplasează în spate, ea neputând sta lateral.
În limbaj colocvial, ataşul reprezintă prietenul sau prietena cuiva, adică o
persoană care se ţine legată de cineva, însoţindu-l peste tot. Conotaţia este una
negativă, întrucât ataşul uman îngrădeşte libertatea şi sufocă partenerul.
Dicţionarul de argou mai atestă un sens pentru ataş, anume „fese de femeie”. În
limbajul IT, ataş este un fişier care se anexează unui mail expediat, numai că, în
acest caz, el nu mai provine din franceză, ci din englezescul „attachement”, însă
româna l-a adaptat după modelul cuvântului deja existent în limbă, deoarece
Ramona DRAGOSTE


284
exprima aceeaşi idee de „legare”, de „alipire”: „Trimite mail cu ataş la adresa…”
(http://www.fabbydesign.ro/vezi_surse/4_18/php_resources/trimite_mail_cu_atas)

5. CABLU
Cablu provine din franceză, de la câble şi, în ambele limbi sensul primar este
şi cel mai vechi, anume de „funie confecţionată din fibre vegetale, utilizată la
transport şi ridicare” (TLF, DEX, DN, MDN). Al doilea sens, în cele două limbi,
este cel mai apropiat de zilele noastre şi are o răspândire foarte ridicată: „cablu
electric”, o conductă ce conţine mai multe fire izolate, acoperite cu un înveliş
vegetal sau de metal. (TLF, DEX, DN, MDN) Al treilea sens din limba română,
identic cu cel din franceză, este acela de „anacablură” (din fr. „encablure”), o
unitate de măsură din navigaţie, egală cu circa o zecime din mila marină. (TLF,
Littré DEX, DN, MDN)
În româna actuală, cablu desemnează tipul de televiziune digitală, opusă
celei analogice, în cazul căreia transmiterea semnalului se face prin intermediul
cablului coaxial. Este o reducţie a sintagmei „televiziune prin cablu”, existentă şi în
franceză „télévision par câble“: „Scumpirea RCS-RDS la cablu şi internet va fi de
aproximativ 10 la sută.” (http://comanescu.hotnews.ro/rcs-rds-scumpeste-cablul-si-
internetul.html) Aici se vede foarte bine faptul că, prin cablu se denumeşte strict
televiziunea prin cablu, întrucât şi conexiunea la internet se realizează tot prin
intermediul unui cablu. Însă diferenţierea se face evident. „Stop abuzurilor RCS &
RDS şi ale altor firme de cablu! ANPC să-şi facă datoria! (http://www.petitie-
online.ro/petitie/stop_abuzurilor_rcs_rds_si_ale_altor_firme_de_cablu_anpc_sa_si
_faca_datoria_-p46853053.html).
De la acest ultim sens al lui „cablu”, pe teren românesc s-a format şi
substantivul „cablagiu”. „Cablagiul” are o nuanţă peiorativă, pe lângă sensul de
„cel care se ocupă de montarea / repararea cablurilor firmelor de televiziune
digitale sau de internet.”. Cuvântul este neatestat în dicţionarele româneşti. „Cobor
jos şi dau o tură în jurul blocului că poate găsesc picior de cablagiu”
(http://oradeanul.com/index.php?s=cablagiu); „Când eram mic mic vroiam să fiu
mecanic auto, apoi doctor, irigator, şofer, instalator electrice ca până la urmă să
ajung cablagiu.” (http://www.cdmitroi.ro/2009/10/chestionar/); „Se vede treaba că
eşti un simplu cablagiu dacă îmi dai răspunsurile astea.” (http://www.xtremepc.-
ro/forum/viewtopic.php?f=42&t=18905). Există şi o altă variantă provenind de la
„cablu”, formată cu sufixul „-ist”, anume „cablist”, care denumeşte atât pe cel care
se ocupă de cabluri („cablagiul”), cât şi firma de televiziune prin cablu, operatorul
de licenţă. Nici acest cuvânt nu este atestat în dicţionarele româneşti.: „Cablist
pentru firmă internet” (http://www.ejobs.ro/user/locuri-de-munca/s-c-softexpert-s-
r-l-cablist-pt-firma-internet/77167/arch); „Românii descoperă plăcerea de a migra
de la un cablist la altul” (România Liberă, 15 august 2007)

6. ETAPĂ
Limba română a preluat din franceză sensurile care se referă la intervalul de
timp (al marşului unei armate, al unui proces sau competiţii sportive) sau la cel
EVOLUŢII SEMANTICE ALE UNOR CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA
FRANCEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

285
spaţial (Littré, TLF). În limba română actuală, alături de sensurile preluate din
limba franceză, „etapă” este utilizat cel mai des cu sensul de „etapă de fotbal” (sau
şi în alte sporturi cu mingea). Adică un bloc de partide care se dispută la o anumită
dată. O simplă căutare cu ajutorul motoarelor de pe Internet ne dovedeşte că,
statistic, această afirmaţie îşi găseşte susţinere pentru limba română. După „etapa
fotbalistică”, un alt uz important al acestui cuvânt este acela din sporturile cu roţi
(automobilism, motociclism, ciclism). În română, este vorba tot despre „etapă”.
Franceza face distincţia dintre etapa de la ciclism sau automobilism (care este
„étape”) şi cea de la fotbal (numită „journée”). „Adversara Stelei din Grupa H a
Ligii Europa, FC Şerif Tiraspol, a învins, miercuri, în deplasare, liderul Dacia
Chişinău, scor 2-1, într-un meci jucat în etapa a 19-a” (Cotidianul, 18 noiembrie
2009); „Adversara lui CFR Cluj din Grupa K a Ligii Europa, PSV Eindhoven, a
învins, vineri seară, în deplasare, pe Sparta Rotterdam, scor 3-2, într-un meci din
etapa a 15-a a campionatului Olandei” (Cotidianul, 28 noiembrie 2009);
„Spectacol în Ştefan cel Mare. Dinamo şi Rapid au remizat în derbyul etapei cu
numărul 13” (Evenimentul zilei, 9 noiembrie 2009)

7. FUROU
Cel mai răspândit sens al lui „furou”, în limba română, este cel referitor la
obiectul de lenjerie intimă feminină: „Articol de lenjerie femeiască confecţionat
dintr-o ţesătură fină combinată cu dantelă, purtat ziua; combinezon” (DEX,
NODEX, MDN). În franceză acesta este abia al doilea sens, care apare în franceză
cu circa 700 de ani după primul înţeles (acela de „Gaine allongée, étui de
protection et de rangement (d'un objet généralement de même forme), en métal, en
cuir ou en matière souple.” (TLF). În română nu există „furou” în accepţiunea de
„teacă a unei săbii”, nici în cea botanică, atestate în TLF. Abia în MDN se
regăseşte sensul anatomic veterinar, care apare şi în franceză: „Gaine cutanée
contenant la verge (chez certains animaux dont le cheval)” (TLF). Limba română a
preluat acest cuvânt cu înţelesul vestimentar. În Franţa, furoul a fost o rochie la
modă începând cu domnia lui Ludovic al XVI-lea. Se pare că soţia sa, austriaca
Marie Antoinette, a impus moda acestei rochii mulate, care a fost rapid imitată de
către doamnele epocii. Moda rochiei furou a durat până la instituirea Primului
Imperiu. Astfel, existenţa modei rochiei-furou în Franţa poate fi delimitată cu
destulă precizie, ţinând cont de faptul că Ludovic al XVI-lea domnit între 1774 şi
1792, iar Primul Imperiu a luat naştere în 1804, odată cu încoronarea lui Napoleon
I. Voga rochiei furou a durat, în Franţa, circa un sfert de secol şi aceasta trebuie să
fi fost şi perioada când a pătruns în Ţările Române, fie prin intermediul modistelor,
fie al membrilor înaltei societăţi care aveau relaţii strânse cu Franţa.
Dacă în franceză definiţia spune că „fourreau” este mai degrabă „rochie de
seară”, în română este vorba de un articol de lenjerie purtat ziua. Româna nu a
preluat nici pe furou ca haina pentru copii (TLF îl consideră ca fiind învechit şi în
franceză). În limba română există şi expresia „rochie furou”, tocmai pentru a se
face distincţia faţă de obiectul de lenjerie intimă. Însă trebuie făcută diferenţa faţă
de „fourreau”-ul original: rochia-furou poartă acest nume după forma şi
Ramona DRAGOSTE


286
caracteristicile furoului ca obiect de lenjerie. „Pentru petrecerile anului 2008,
designerul Livia Opritza le propune tinerelor rochia-furou, un model care a făcut
ravagii în anii ′70.” (http://stiri.zoot.ro/Cucereste-cu-rochia-furou,279703.html);
„De asemenea, o rochie furou cu un decolteu generos te va face să arăţi magnific.”
(http://www.mytex.ro/femina/rochia-de-mireasa-se-alege-in-functie-de-morfologia-
siluetei_234123.php)

8. GAMBETĂ
Léon Gambetta a fost unul dintre importanţii oameni politici francezi. Figură
marcantă a republicanilor, a fost preşedintele Consiliului de Miniştri între 14
noiembrie 1881 şi 31 decembrie 1882. Este o perioadă în care schimburile
interculturale, politice, comerciale şi mondene între Franţa şi România cunosc o
fervoare deosebită. Gambetta devine un model pentru mulţi politicieni români,
numele lui se impune în România, mai ales în perioada Războiului franco-prusac,
când a reuşit să salveze Parisul asediat cu ajutorul unui balon şi, ulterior,
organizând apărarea franceză. Numele lui este o prezenţă constantă în presa vremii
de limbă română, după cum susţine Ioana Pârvulescu (Din vremea lui Caragiale,
„România literară”, nr. 43/2005). Gambetta este deja un nume de referinţă la
Bucureşti. În O scrisoare pierdută (1884), se face celebra confuzie între
Machiavelli şi Gambetta: „Scopul scuză mijloacele, cum a zis nemuritorul
Gambetta.” Tipul de pălărie pe care îl purta Gambetta, melonul, devine un
substantiv comun în română, în franceză acest termen fiind inexistent. Ca manieră
vestimentară, gambeta serveşte categorizării sociale, după cum afirmă şi Radu
Rizea: „Gambeta şi ţilindrul încercau, la începutul anilor 1900, să pună o distanţă
între cei cu venituri rezonabile şi sărăcime.” (Acoperirea bonjuristă, în „Săptămâna
Financiară”, 19 mai 2006). Ca tip de pălărie, gambeta a supravieţuit modelor,
ajungând un accesoriu obligatoriu în condiţii festive şi în ziua de astăzi. „De atâtea
gambete, canotiere, jobene, nu se mai vedea trotuarul.” (Jurnalul Naţional,
26.02.2009); „Un fost boxer care adoră să apară în public purtând gambetă.”
(Gazeta de Sud, 7 mai 2006). În franceză, dacă nu există pălăria care să poarte
numele marelui om politic, avem însă „siropul Gambetta”, o băutură de origine
provensală, care se consumă preponderent în partea sudică a Franţei. Se obţine din
plante macerate, la care se adaugă şi caramel. Când acest sirop se consumă diluat
cu limonadă, atunci avem de-a face cu o „limonadă Gambetta”, iar când este
amestecat cu bere, este vorba despre „Demi-Gambetta”.

9. JALUZEA
Celebra jaluzea (cuvântul este utilizat, de cele mai multe ori, la plural) este
format, în română, după francezul „jalousie”, cu un sufix autohton. Dacă în română
sensul primar şi cel mai des utilizat este acela de stor, care acoperă ferestrele
(DEX, DN, MDN), în franceză acesta este abia al doilea (TLF, Littré). În limba
franceză, sensul principal al lui „jalousie” este cel de gelozie (TLF, Littré) (termen
pe care româna l-a preluat din italiană, de la „gelosia”). Franceza a preluat din
„gelosia” italiană tocmai termenul care, în română, a dat „jaluzea”. DEX îl atestă şi
EVOLUŢII SEMANTICE ALE UNOR CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA
FRANCEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

287
pe „jaluzie” pentru gelozie, pe care îl consideră franţuzism învechit, în vreme de
DAR îl indică pe „jaluzie” ca însemnând şi stor, oblon. În franceză mai există un
sens al lui „jalousie”, pe care româna nu l-a importat, anume „spaţiu destinat
contradansului” (Littré). MDN-ul aduce în discuţie un alt înţeles al jaluzelei,
anume „dispozitiv montat în faşa lentilei unui proiector.” Şi în franceză există acest
sens, chiar dacă dicţionarele nu-l atestă: „une jalousie c'est aussi un accessoire
complémentaire à un projecteur de théâtre ou de cinéma composé effectivement de
lames orientables qui permet de graduer le flux lumineux d'un projecteur équipé de
lampes à décharge qui ne sont pas elles-mêmes graduables.” (http://fr.answers.-
yahoo.com/question/index?qid=20070316164519AAnpVVC). În franceză,
„jalousie” mai desemnează un tip de prăjitură, sens neatestat în dicţionare. Şi în
română avem acest tip de desert: „Jaluzele cu prune”
(http://www.eculinar.ro/reteta/?6019)

10. LAVABIL
În română şi în franceză, sensurile principale ale acestui adjectiv (derivat în
franceză cu sufixul „-able” de la verbul „laver”) sunt identice: „care poate fi spălat”
(TLF, DEX, DN, MDN). Dicţionarele româneşti fac precizarea „despre ţesături”
(DEX, DN, MDN), în vreme ce, în TLF, se spune că poate fi vorba despre ţesături,
piele sau vopsea. Littré aduce şi un sens argotic al lui „lavable”, de la „laver”, cu
înţelesul de „a vinde” (sens pe care româna nu l-a preluat). În româna actuală, acest
adjectiv a devenit substantiv, cu două forme: „lavabil” şi „lavabilă”. Cele două
forme provin din expresiile de unde au rezultat cele două cuvinte acum
independente: „vopsea lavabilă” sau „var lavabil”. „Noi ne finisăm casa, aşa că ne
trebuie lavabil şi pentru interior, şi pentru faţadă.” (http://forum.desprecopii.-
com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=104157); „Cum zugrăvesc peste lavabilă? Şi pe
unde perete s-a crăpat un pic lavabila ce trebuie să fac ?” (http://www.condo.ro/-
comunitate/forum/view_topic/1773/Cum-zugravesc-peste-lavabila.html).
În română, „lavabil” / „lavabilă” ca substantive sunt resimţite astfel numai
când se referă la zugrăvit. În rest, „lavabil” apare ca determinant al unui substantiv,
dar nu se mai referă, aşa cum precizează dicţionarele, numai la ţesături: „Tapetul
lavabil este acoperit cu un film subţire de plastic.” (http://www.deco-
style.ro/index.php?a=282)

11. A MAGNETIZA
Sensurile de bază ale lui „magnétiser” (derivat cu sufixul „-iser” de la
„magnétique”), în franceză şi română, coincid şi ele se referă la procesul fizic de „a
magnetiza un obiect, un corp”, dar şi „a exercita o fascinaţie asupra unei persoane.”
(TLF, Littré, DEX, DN, MDN) În cazul celui de al doilea înţeles menţionat aici,
trebuie precizat că, iniţial, nu era vorba de un sens figurat, ci propriu. Este vorba
despre experimentele lui Franz Anton Mesmer legate de „magnetismul animal”
(numit şi „fluid magnetic”), care s-au răspândit rapid în saloanele occidentale,
devenind modă. Pe teren românesc, s-a dezvoltat şi un alt sens al acestui cuvânt,
anume „a se ameţi de băutură”. Acest înţeles a devenit celebru şi a făcut carieră
Ramona DRAGOSTE


288
mai ales datorită piesei de teatru D’ale carnavalului, scrisă de I.L. Caragiale în
1885, unde acest sens apare de trei ori: „CATINDATUL: Atunci aici; sunt
magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt.” ; „CATINDATUL: Uf! şi m-am
magnetizat!... Lucrează magnetismul... Nu mai poci de cald!”; „CATINDATUL:
De ce? De măsea? Aş! Am magnetizat-o!” (http://ro.wikisource.org/wiki-
/D'ale_carnavalului). Şi în uzul lingvistic actual, acest sens al lui „a (se) magnetiza”
apare frecvent: „La ore nu a venit niciodată beat sau magnetizat, însă figura lui era
tipică, a cetăţeanului turmentat.” (http://www.gociman.com/nichita/revista-
_bacaonia.html). Rodica Zafiu nuanţează pertinent şi afirmă: „Unele eufemisme –
turmentat, magnetizat, afectat, obosit, făcut etc. – au sensul „beat” doar sub
presiunea contextului.” (Rodica Zafiu, Cuvintele beţiei, „România literară”, nr.51-
52/2007)

12. NIŞĂ
Cuvântul „nişă” are o bogăţie semantică remarcabilă, atât în franceză (unde a
fost împrumutat ca termen arhitectural din italianul „nicchia”, cât şi în română. În
ambele limbi, sensul de bază este acela arhitectural, de firidă. Din franceză, româna
nu l-a preluat pe nişă şi cu înţelesul de „cuşcă de câine” (TLF, Littré). În rest, din
limba franceză au fost aduse sensurile medicale, precum şi cele referitoare la
ecosistem (TLF, Littré, DEX, DN, MDN). Nici dicţionarele franceze, nici cele
române nu atestă pe „nişă fiscală”, sintagmă existentă în ambele limbi. În franceză,
„nişa fiscală” constituie o derogare fiscală ce permite plătirea unor impozite mai
mici, fără ca acest lucru să se transforme într-o infracţiune. În limba română, „nişa
fiscală” are şi alte conotaţii: a evita plata unor impozite mari, însă nu prin mijloace
totdeauna legale (sensul românesc se îndreaptă mult mai mult spre această zonă a
semilegalităţii): „Economia subterană estimată la 20% din PIB […] numeroase nişe
fiscale” (Obiectiv de Suceava, 14 decembrie 2009).
În ultimii ani, în română a apărut şi un alt sens al lui „nişă”, legat de
televiziune: „televiziune de nişă”. O „televiziune de nişă” este acea televiziune care
nu are un profil generalist, ci se axează pe anumite domenii: ştiri, sport, modă,
călătorii etc. „Întrebat de către Elena Vlădăreanu şi Bogdan Iancu despre avantajele
tv-urilor de nişă, am răspuns cum m-am priceput în România Liberă de azi.”
(http://textier.blogspot.com/2007/02/despre-tv-urile-de-ni-n-romnia-liber.html);
„Realitatea TV este o televiziune de nişă“ (Wall-Street, 23 iunie 2005); „TVR
lansează la jumătatea lunii octombrie TVR Info – o televiziune de nişă”
(http://www.tvrinfo.ro/index.php/articol/televiziunea-romana-lanseaza-tvr-info-si-
tvr3.aspx). De la acest sens al lui „nişă” a derivat verbul „a nişa”, care nu are nicio
legătură cu „nicher” din franceză, precum şi substantivul „nişare” (axare pe un
anumit domeniu îngust): „Nişarea este o reţetă de succes, oricum am vedea-o”
(http://textier.blogspot.com/2007/02/despre-tv-urile-de-ni-n-romnia-liber.html);
„Am observat o tendinţă spre nişare demografică, geografică etc. Nişarea pe
feature este destul de rară, cel puţin în România.”
(http://basicmarketing.ro/marketing-online/feature-vs-product-vs-company/);
„Puternica nişare a materialelor video postate pe internet reduce timpul pe care
EVOLUŢII SEMANTICE ALE UNOR CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA
FRANCEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

289
utilizatorul îl petrece căutând ceea ce doreşte să urmărească.”
(http://www.iqads.ro/Internet_read_8472/reclame_video_dupa_chipul_si_asemanar
ea_consumatorilor.html)

După cum s-a putut observa din analiza celor câteva cuvinte, cuvintele
preluate de limba română din franceză au evoluat diferit, în funcţie de mai mulţi
factori, a căror acţiune a fost adesea combinată. Pornind e la cuvintele franceze,
româna şi-a dovedit valenţele creatoare, derivând sensuri şi formă, cuvintele
împrumutate din franceză primind, cu ajutorul elementelor de compunere
româneşti, o nouă vitalitate.

BIBLIOGRAFIE

Dicţionarul explicativ al limbii române [DEX ’98], Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1998.
Dicţionarul etimologic român [DER], Alexandru Ciorănescu, Tenerife,
Universidad de la Laguna, 1958-1966.
Dicţionarul limbii române moderne [DLRM], Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.
Micul dicţionar academic [MDA], Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
Marele dicţionar de neologisme [MDN], Florin Marcu, Bucureşti, Editura
Saeculum, 2000.
Dicţionar de arhaisme şi regionalisme [DAR], Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-
Dobridor, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2002.
Dicţionar de neologisme [DN], Florin Marcu şi Constant Maneca, Bucureşti,
Editura Academiei 1986.
Dicţionar de argou al limbii române, George Volceanov, Editura Niculescu, 2007.
Dictionnaire de français Littré, http://littre.reverso.net/dictionnaire-francais/.
Le Trésor de la langue français, http://atilf.atilf.fr/tlf.htm [TLF].
Pârvulescu, Ioana, Din vremea lui Caragiale, „România literară”, nr. 43/2005.
Rizea, Radu, Acoperirea bonjuristă, în „Săptămâna Financiară”, 19 mai 2006.
Zafiu, Rodica,Cuvintele beţiei, „România literară”, nr. 51-52/2007.

ABSTRACT

The paper deals with the evolution of several words borrowed by the
Romanian language from French. Semantic extensions, restrictions of the sphere of
meanings, extra-linguistic elements influencing the evolution of these words in
Romanian are analysed. Due to this analysis, we can observe non-linear routes of
evolution of such words borrowed by Romanian from French.

Key words: Romanian language, French, neologisms

ESTRATEGIAS EN LA TRADUCCIÓN
DE LAS UNIDADES FRASEOLÓGICAS

Oana-Adriana DUŢĂ


Para aquéllos que desarrollan su actividad dentro de un marco bilingüe, la
traducción es una herramienta imprescindible, utilizada ya sea consciente o
inconscientemente. Según Valentín García Yebra, el proceso de traducción se
divide en dos fases, la comprensión del texto original y la expresión del mismo
contenido en la lengua terminal y “traducir es enunciar en otra lengua (o lengua
meta) lo que ha sido enunciado en una lengua fuente (o lengua original),
conservando las equivalencias semánticas y estilísticas” (Martín Gaitero 2001:
133). No es difícil darse cuenta a que se refieren los términos de equivalencia
semántica y equivalencia estilística: en la traducción hay que guardar el significado
(entendido según la concepción saussureana, en antítesis con el significante) y
también el estilo (por ejemplo, es inaceptable que la traducción de un texto escrito
en un registro formal, oficial, esté repleta de modismos, regionalismos y términos
argóticos).
A lo largo de los años, el concepto de equivalencia ha evolucionado,
abarcando varios niveles y varias perspectivas traductológicas; se habla, así pues,
además de equivalencia semántica y equivalencia estilística, de equivalencia
comunicativa, equivalencia pragmática, equivalencia informativa, etc. Sin
profundizar en el sentido de estos términos, diremos que todos ellos convergen
hacia lo que se llama la fidelidad o lealtad en la traducción. En otras palabras, a la
hora de trasladar un texto a la lengua meta, el traductor debe tener en cuenta no
sólo el significado en sí, sino también la fuerza comunicativa, la reacción que el
texto original provoca en los lectores, el registro histórico, socio-cultural y hasta
los idiolectos de los personajes. Por ejemplo, Catford afirma que la traducción es
“la sustitución del material textual en una lengua por material textual equivalente
en otra lengua” (Catford 1965 apud Bialystok 1994: 145).
Teniendo en cuenta lo que se ha expuesto más arriba, la traducción de las
unidades fraseológicas representa un verdadero reto, porque el simple traslado de
una secuencia de palabras de una lengua a otra no es un procedimiento suficiente.
En el caso de oraciones primariamente denotativas la traducción literal podría
resultar aceptable, aunque no sea una técnica óptima. Sin embargo, en el caso de
las unidades fraseológicas, que presentan opacidad semántica, este procedimiento
hasta puede confundir al lector del texto traducido. ¿Cómo se debería traducir,
entonces, un texto que contiene expresiones fraseológicas? ¿Cuáles son las
maneras de expresar en una lengua un significado equivalente a cierta expresión
idiomática perteneciente a otra lengua, ya que son escasos los casos de frasemas
que tienen correspondientes semánticos perfectos en todos los idiomas? Para
contestar estas preguntas, hemos optado por elegir un texto en castellano que ha
ESTRATEGIAS EN LA TRADUCCIÓN
DE LAS UNIDADES FRASEOLÓGICAS

291
sido traducido al rumano por un traductor profesional y analizar las distintas
estrategias empleadas en el caso de las unidades fraseológicas. Hemos
seleccionado, para este fin, el primer capítulo de la novela “Pantaleón y las
visitadoras” de Mario Vargas Llosa, traducida al rumano por Mihai Cantuniari, ya
que esta obra tiene un carácter primariamente oral (cosa demostrada no sólo por la
multitud de fraseologismos, sino también por los regionalismos, términos argóticos
y el uso del registro informal) y hemos observado que para la traducción de las
expresiones idiomáticas se han utilizado estrategias como la reproducción, la
equivalencia semántica fraseológica, la adaptación, la transposición, la paráfrasis y
la compensación. Las examinaremos más detenidamente en los párrafos siguientes.
La reproducción aparece cuando en la lengua meta existe una expresión
idiomática totalmente igual en sentido y estructura a la expresión de la lengua
fuente. En este caso hablamos de la transparencia de los fraseologismos.
Generalmente, el sentido de las expresiones idiomáticas que son compatibles con la
reproducción se entiende a través del sentido de las palabras componentes. Veamos
el siguiente ejemplo de la novela “Pantaleón y las visitadoras”:

Bueno, al toro por los cuernos. (14)
1

Bun, să luăm taurul de coarne. (12)

Nótese que las dos oraciones son casi idénticas desde un punto de vista
estructural, si no fuera por el predicado de la oración, que se omite en el original
castellano. Esto se debe a la alta transparencia de la expresión idiomática en
cuestión. Un hablante de español y rumano, que conoce el sentido de las palabras
toro y cuerno y que sabe que en rumano existe la expresión a lua taurul de
coarne que significa enfrentarse con valentía a una dificultad, podría realizar sin
problemas una correlación entre estas dos unidades fraseológicas. Lo mismo ocurre
con los siguientes dos casos:

¿Ya echó un vistazo a su centro de operaciones? (28)
Aţi fost sau încă nu să aruncaţi o privire noului dumneavoastră centru de
operaţiuni?

Pasa revista a los monos, loros y pájaros disecados (…). (27)
Trece în revistă maimuţele, papagalii şi păsările disecate (…). (24)

Aquí también observamos la isomorfía estructural completa de las
expresiones echar un vistazo y a arunca o privire por un lado y pasar revista y a
trece în revistă por el otro lado y señalamos otra vez la baja opacidad semántica.

La equivalencia semántica fraseológica es la estrategia que Baker describe
como “using an idiom of similar meaning, but dissimilar form” (Baker 2006: 74).
Concretamente, en la lengua meta existe una expresión idiomática que expresa el
Oana-Adriana DUŢĂ


292
sentido de la expresión de la lengua fuente, aunque no mediante elementos léxicos
idénticos.

Ni tú ni Victoria pueden tomarme el pelo, Tigre, ¿se han olvidado que soy
calvo? (14)
Nici tu şi nici Victoria nu mă puteţi lua în răspăr, Tigrule; aţi uitat că-s
chel? (12)

Una observación que se podría hacer en este caso sería que la expresión
rumana a lua în răspăr no es muy utilizada, habiendo otras alternativas más
frecuentes, más comunes para sugerir el mismo sentido (a-şi bate joc, a lua în râs, a
face mişto…). De todas formas, aquí se debe mantener la esfera semántica del
pelo, por continuarse la oración con una referencia a la falta de pelo (calvo) y para
poder mantener en rumano también el mismo juego de palabras.
Lo mismo ocurre con las siguientes construcciones, en rumano existe una
expresión idiomática que mantiene el sentido, aunque no la forma de la expresión
castellana:

(…) ya van a llegar, y se me ponen los pelos de punta, Bacacorzo. (29)
(…) sunt în drum spre noi şi mi se face părul măciucă, Bacacorzo. (26)

Pero tú sigues con el alma en los pies. (18)
În schimb, tu eşti cu nervii la pământ. (16)

Cabe señalar que este último par de ejemplos (con el alma en los pies/cu
nervii la pământ), aunque no presente una equivalencia estructural total entre
castellano y rumano, sí tiene un rasgo común en ambas lenguas: la metáfora
orientacional según la cual la felicidad se concibe como una posición alta y la
tristeza como una posición baja. En este caso, la sensación de cansancio, de
derrota, de frustración es expresada mediante una metáfora orientacional referente
al suelo, a los pies, o sea a un elemento que está abajo.

La estrategia de la adaptación, aplicada a la traducción de las unidades
fraseológicas, consiste en el uso de una expresión sin equivalencia semántica
perfecta, principalmente porque en la lengua meta no existe un fraseologismo que
exprese exactamente el mismo significado que el fraseologismo de la lengua
fuente. Así, por ejemplo:

Que para comunicarle su nuevo destino hayan venido los jefazos de la
Intendencia en persona, le indica que la cosa tiene sus bemoles. (12)
Însuşi faptul că (…) s-au deplasat în persoană şefii ăi mari de la Intendenţă
este pentru dumneata un indiciu că treaba e cu cântec. (10)

ESTRATEGIAS EN LA TRADUCCIÓN
DE LAS UNIDADES FRASEOLÓGICAS

293
La expresión española tener sus bemoles significa que una cosa o situación
es muy difícil o presenta grandes problemas, mientras que la expresión rumana se
refiere a algo bastante obscuro y dudoso. Como podemos ver, la equivalencia
semántica no es total. Sin embargo, se ha preferido esta traducción para evitar el
uso de un simple lexema (que le hubiera quitado vitalidad y oralidad al texto) y
también para mantener el campo semántico musical existente en el texto fuente. La
misma situación se observa en las siguientes dos oraciones:

Pero me han sacado de mi elemento y en esto no sé atar ni desatar. (27)
Însă m-au scos din elementul meu, iar aici nu ştiu să leg tei de curmei. (25)

Está claro que la expresión española no sé atar ni desatar significa que el
hablante se considera muy inexperimentado en el campo en cuestión, que no sabe
como llevar a cabo cierta actividad. Por otro lado, la expresión rumana a lega tei
de curmei significa, según el Diccionario Explicativo del rumano, buscar pretextos
o subterfugios. Se da, pues, otro caso de adaptación, de utilización en la traducción
de una expresión con un significado distinto.

En la transposición, la unidad fraseológica pasa a ser traducida por una sola
palabra. Generalmente se considera que la supresión de un idiomatismo y su
sustitución mediante una palabra involucran una pérdida de expresividad. En el
ejemplo siguiente, sin embargo, no se pierden ni el sentido original, ni el matiz
altamente oral. Una de las razones es el uso del dativo ético mi en la traducción
rumana, que acerca al hablante e impregna vivacidad y emotividad.

Ya, puede inflarse como un pavo real. (13)
Poţi să mi te împăunezi, ai motive. (11)

Otro ejemplo del libro es:

Dándole duro a las matemáticas, sobre todo, es lo que más me gusta. (28)
Tocind mai ales la matematică, plăcerea mea. (26)

En este segundo ejemplo tampoco se pierde la carga expresiva, ya que el
verbo rumano a toci pertenece, con el sentido aquí presente, al registro hablado.

La paráfrasis se emplea para traducir una cierta expresión mediante otra
que, aparentemente, no tiene nada que ver con la primera, ni siquiera comparten
categoría morfológica, como en el siguiente ejemplo:

Qué secreto militar ni qué ocho cuartos. (29)
Ce secret militar, ia nu-mi veni mie cu gogoşi din astea! (27)

Oana-Adriana DUŢĂ


294
En este caso tenemos en el texto castellano una expresión idiomática
interjectiva utilizada para subrayar el desacuerdo, mientras que en la traducción
rumana aparece una adaptación de la unidad fraseológica verbal a spune gogoşi
(mentir, engañar). ¿Existe alguna relación entre estas dos expresiones que, en
apariencia, no tienen mucho en común? Claro está, el pensamiento humano es
metafórico por excelencia y muchas veces las asociaciones mentales difícilmente
se pueden desentrañar. Sin embargo, si tuviéramos que elaborar una especie de
trayecto que empiece con el sentido de la expresión original (desacuerdo) y finalice
con lo que expresa la traducción (el hablante le pide al interlocutor que no le
mienta), podríamos hacerlo pensando en que todo el mundo está, generalmente, en
desacuerdo con las mentiras.

La compensación es el proceso mediante el cual una unidad fraseológica se
traduce mediante un cierto elemento (otra expresión o una palabra) que le quita
algo de la fuerza comunicativa. Después, en la traducción, se añaden otras
informaciones que compensen este cambio. Así, por ejemplo, en:

Le hemos dado vueltas y más vueltas y es la única solución. (18)
Am sucit problema în fel şi chip şi este unica soluţie. (16)

La expresión idiomática dar vueltas y