You are on page 1of 71

Vladimir Lossky

Introducere în teologia ortodoxă
În româneşte de Lidia şi Remus Rus Prefaţă de Pr. Prof. D. Gh. Popescu Tipărită la editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006

Ediţie electronică

APOLOGETICUM 2006

Vladimir Lossky Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal. Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei. Scanare: Corina Corectura I: Elena Corectura II: Apologeticum Digitalizare pdf : Apologeticum

Digitally signed by Apologeticum DN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I am the author of this document Location: Romania Date: 2006.08.17 17:24:52 +03'00'

© 2006 APOLOGETICUM. http://apologeticum.net http://www.angelfire.com/space2/carti/ apologeticum2003@yahoo.com 2

Introducere în teologia ortodoxă

Prefaţă
Un bun cunoscător al persoanei şi operei lui Vladimir Lossky spunea despre el că a fost unul dintre acei teologi ortodocşi ai secolului nostru care s-au gândit să prezinte Ortodoxia în Vest nu doar ca pe o simplă formă istorică a Creştinătăţii răsăritene, ci, înainte de toate, ca pe un adevăr permanent şi universal. Această mărturie a constituit preocuparea majoră a vieţii sale şi l-a călăuzit să lucreze în două domenii care se completau în duh: teologia bizantină, continuatoare organică a tradiţiei Părinţilor răsăriteni, şi Evul Mediu latin, unde a căutat, cu precădere la Meister Eckhart, posibile puncte de contact cu Răsăritul ortodox. Acest dublu interes a reprezentat o continuare pe plan strict ştiinţific a tradiţiei celor mai bune cercuri academice din St. Petersburg, cărora le aparţinea şi familia lui Lossky, tradiţie care a produs nu numai bizantinologi, dar şi medievişti de marcă. Dar aspectul spiritual al schismei dintre Occident şi Orient a fost cel care l-a călăuzit pe Lossky pe calea parcursă ca cercetător şi teolog. Punctul care i s-a părut lui că divide pe creştini între ei şi care i-a reţinut atenţia în mod cu totul deosebit a fost doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, în toate scrierile sale se remarcă intenţia de a prezerva integritatea Ortodoxiei şi dorinţa de dialog cu Occidentul creştin. Dar accentul pe care Lossky l-a pus pe Duhul Sfânt şi pe energiile necreate ca expresie a lucrării şi prezenţei lui Dumnezeu în creaţie are importanţă considerabilă nu numai pentru dialogul teologic dintre Est şi Vest, dar şi pentru lumea contemporană care trăieşte drama rupturii abisale dintre natural şi supranatural, cu toate consecinţele spirituale şi morale decurgând de aici. Datorită acestei rupturi provocate de absenţa energiilor necreate, Dumnezeu a fost închis într-o transcendenţă inaccesibilă, de factură deistă, devenind lipsit de semnificaţie pentru viaţa spirituală şi morală a omului. Aşa se explică motivul pentru care în secolul al XIX-lea se susţinea că „nu mai este loc pentru Dumnezeu”. Lumea, la rândul ei, s-a închis în imanenţă, transformându-se într-o uriaşă maşină care funcţionează prin ea însăşi, fără nici o intervenţie a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, orice intervenţie a lui Dumnezeu în lume era respinsă din principiu, fiind considerată un atentat la autonomia şi libertatea omului. Rezultatul acestui proces de secularizare a lumii sa manifestat printr-un progres remarcabil al ştiinţei şi tehnologiei, este adevărat, dar şi printr-un regres de ordin religios, care a scufundat omul într-o acută criză spirituală şi morală. Lumea s-a transformat într-o uriaşă necropolă, supusă legilor deterministe ale compunerii şi descompunerii, ale naşterii şi morţii, lipsită de adierea nemuririi şi a eternităţii, care îşi au izvorul lor numai în Dumnezeu, adică dincolo de orizontul acestei lumi supuse, în permanenţă, transformării şi devenirii. Doctrina creştină despre Duhul Sfânt şi energiile necreate, puse în evidenţă cu atâta strălucire de Lossky, vine să acopere prăpastia dintre natural şi supranatural şi să constituie puntea de diamante dintre Dumnezeu şi lume. Prin natura Sa, Dumnezeu rămâne transcendent lumii, fiindcă natura lui Dumnezeu este necreată, în timp ce natura lumii este creată. Dar aşa cum razele de soare izvorăsc din discul solar şi coboară pe pământ, tot astfel razele de lumină, viaţă şi iubire sunt energiile necreate care izvorăsc din fiinţa Dumnezeirii şi îmbrăţişează întreaga creaţie. Pe firul acestor energii necreate, Duhul Sfânt coboară în Biserică, începând cu Cincizecimea, pentru ca să înalţe omul către Dumnezeu şi comuniunea cu El, singura care poate să satisfacă setea lui de desăvârşire şi eternitate. „Adevărul omului, spune Lossky, este dincolo de orice condiţionare, iar demnitatea sa constă în capacitatea de a se elibera de propria natură, de determinismul lumii, nu prin abandonarea naturii ca atare, aşa cum se întâmplă în doctrinele orientale, ci prin transfigurarea ei în Hristos-Dumnezeu, 3

prin intermediul acelei culturi animate de claritate şi distincţie aparţinând Occidentului. În lucrarea de faţă. cu geniul ei mistic inefabil. Lossky caută să prezinte doctrina creştină în lumina Duhului Sfânt şi a energiilor necreate. Popescu 4 .Vladimir Lossky prin Duhul Sfânt”. Prof. Pr. considerăm că lucrarea lui Lossky vine să reia dialogul dintre teologie şi cultură. Marele merit al Introducerii în teologia ortodoxă constă în faptul că îşi propune şi reuşeşte să ne împărtăşească valorile nepieritoare ale Ortodoxiei răsăritene. Gh. ca şi în alte lucrări ale sale. D. ca punte dinamică între Dumnezeu şi lume. Ca şi în cazul lui Nichifor Crainic.

nu corespunde în mod direct învăţăturii teologice. oferit lui de Teofil al Alexandriei. El poate fi gândit şi învăţat . Scaunul episcopal. unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea aceluia. gnoza se situează dincolo de nous. Teologia în calitatea ei de cuvânt şi gândire trebuie să tăinuiască în mod necesar o dimensiune gnostică în sensul teologiei contemplaţiei şi a tăcerii. cunoaştere contemplativă şi cunoaştere existenţială . Întrucât obiectul contemplaţiei îl constituie o existenţă şi o prezenţă personală. De aceea sinodul al 5-lea l-a condamnat ca origenist. Astfel.ştiinţă şi gândire raţională. 1. vezi Filocalia. De aceea această idee de gnoză necuvântată. învăţătura teologică se situează în mod dificil între gnosis harismă şi tăcere. gnoza constituie apogeul vieţii de rugăciune .punctul culminant în care gnoza este dată de către Dumnezeu omului. o proiectare a eshatologiei în clipa prezentă. pentru asceţii Răsăritului creştin. „care se cunoaşte pe sine ca fiind supus greşelii”.Introducere în teologia ortodoxă PROLOG Credinţă şi teologie Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă. 1 5 . Bucureşti. în procesul căruia gândirea nu include. închinându-se vieţii de pustnic. devenită maximă: „Cel care are o rugăciune curată este teolog adevărat. Limbajul teologic se foloseşte de episteme. în Duhul. însă nu se poate reduce la aceasta fără a ieşi din nou din această lume. de iluminarea prin har care transformă capacitatea noastră de înţelegere.şi episteme . Mai multe despre viaţa şi scrierile lui Evagrie. afară de unele extrase. Citind cu multă râvnă pe Origen. l-a respins în chip statornic. Moare la anul 399. Isihaştii sunt „păstori ai tăcerii”: întâlnire şi har. La anul 379 pare să fi venit cu Sf.şi în acelaşi mod. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei. vol. iar după o scurtă şedere acolo. Grigorie de Nazianz. adică la creştini monofiziţi. care l-a făcut citeţ şi al Sf. El poate fi pictat. ediţia a IV-a. la http://apologeticum. Indispensabilă creştinului conştient. spre inefabil.net (nota Apologeticum). credinţa ca adeziune personală faţă de prezenţa personală a lui Dumnezeu Care Se descoperă pe Sine. învăţătura teologică constituie în acelaşi timp o necesitate şi o piedică. adevărata gnoză implică întâlnire. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec (original) al scrierilor sale nu s-a mai păstrat. care gândeşte. 1993 sau versiunea electronică oferită de Apologeticum. ci este inclusă şi cuprinsă. ţinea în acel timp predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. ea necesită depăşirea şi suspendarea gândirii. Temelia nemijlocită a învăţăturii teologice este întruparea Cuvântului ca şi în cazul iconografiei. mortificată şi însufleţită de credinţa contemplativă. spune Evagrie1. iar cel care este teolog adevărat are o rugăciune curată”. la Constantinopol. în care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare. reciprocitate. a împrumutat de la acesta teoria preexistenţei sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor (apocatastasă). şi îşi transformă nimicnicia în deschidere întru credinţă. Rugăciunea curată implică însă o stare de tăcere. mai ales sub al lui Nil Ascetul. a fost un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. Gnoza este eshatologică . puse şi acelea de cele mai multe ori sub alte nume. Ne este cunoscută afirmaţia evagriană. întrucât Cuvântul S-a întrupat. înţeleasă ca teologie adevărată. nu cuprinde.o dezvăluire a acelei Evagrie. la anul 382 se duse în Egipt. Grigore de Nazianz. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol în Ierusalim. Gnoza ca act contemplativ este o ieşire spre starea veacului ce va să fie. o viziune a ceea ce este dincolo de istorie. unei teologii care poate şi trebuie să se exprime prin cuvânt. Este vorba de deschiderea gândirii noastre spre o realitate care o depăşeşte. El trebuie să îndrume spiritul pe calea contemplaţiei. pe lângă patriarhul Nectarie. Este vorba de un mod de a gândi. care l-a sfinţit întru diacon. a ceea ce desăvârşeşte istoria. Operele lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace şi armene. spre rugăciunea curată în care gândirea se suspendă. Editura Harisma. de origine din Pont. Întruparea Cuvântului nu are însă altă ţintă decât de a ne îndruma spre Tatăl. În sensul strict al cuvântului.

ea trebuie să se hrănească din clipele tăcerii eshatologice şi să încerce să exprime sau cel puţin să sugereze inefabilul. (nota Apologeticum). 1. o dată cu el. Bucureşti. în Grecia antică. desigur. a poetului. aproape de Nazianz pe la 329-330 şi moare pe la 389 sau 390. în ultimă analiză. Discursuri teologice şi etice. ea nu trebuie să ignore niciodată contemplaţia. 1947. vol. Isaac Sirul2 spunea că reprezintă limba lumii ce va să fie. Necreatul). Intervine aici un Mai multe despre Sf. Dr. Bucureşti. 3 Sf. preferând atunci gândirea teologică ce îi permite să se „dilate”. Amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea în introducerea la Filocalia. Simion Noul Teolog (949 . Grigorie de Nazianz. dar care sunt. s-au exprimat prin intermediul poeziei inspirate. Grigorie de Nazianz se naşte la Arinaz. ci caută să dea glas tăcerii. 1956. Ioan Damaschin este autorul unor imne minunate. Sf.Vladimir Lossky tăceri despre care Sf. se află într-o stare de mărginire. 2004. ambii meritând numele de „teolog”. EIBMBOR. VI. Bucureşti.starea acelora ce. Nu trebuie să uităm că există o rugăciune care depăşeşte această „dilatare” . poeme şi scrisori. Scrieri I. 67 şi 68) ne aminteşte că intelectul. acea entechnos sophia a vechilor greci. a se vedea la Pr. 4 Sf. Sf. Patrologie. Simeon Noul Teolog4. Bucureşti. Dr. învăţătura teologică este făcută pentru lucrarea istorică de aici. Sibiu. Stăniloae. Stăniloae. Prof. EIBMO. 5 Amănunte despre viaţa şi opera lui Diadoh al Foticeei a se vedea introducerea la Filocalia. volum reeditat de Editura harisma în 1993 şi de Editura Humanitas în 1999. şi a căror folosire poate să încânte. D. Grigorie de Nazianz3. în vârstă de aproape 60 de ani. E scrisă în proză şi versuri Această operă se împarte în cuvântări. ca şi cum ar fi micşorat de către rugăciune. la http://apologeticum. D. unde anume ar fi cel mai potrivit să plasăm învăţătura teologică? Termenul corect ar putea fi sophia. ispita permanentă a teologului. în traducerea Pr. 10. şi simpla episteme. Sf. Opera Sf. Gândirea teologică este menită să predispună la preamărire şi să exprime contemplaţia. Sfânta Mânăstire Dervent. Ea trebuie adaptată spaţiului şi timpului. Stăniloae. reeditat la Editura Harisma.. uşor de aplicat. Între „cuvintele ce nu se pot rosti”. Ioan Ică jr. cât şi cu episteme. teologia a devenit laudă liturgică. Diadoh al Foticeii5 (cap. înţelepciunea este un nume divin. 120-125. Cu toate acestea. Hrănită din contemplaţie. Dimpotrivă. pp. printr-un nou mod de a folosi gândirea şi cuvântul. care. contextelor şi momentelor. Bucureşti. Grigorie de Nazianz sau teologul e întinsă. Prof. Isaac Sirul a se vedea Introducerea la Filocalia. în străfundul fiinţei lor. Studiu introductive şi traducere de diac. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. gândirea teologică poate deveni o piedică şi de aceea trebuie să evităm a ne lăsa în voia ei sau a ne abandona iluziei febrile a conceptelor. a artistului. Acest sens alătură celui de iconomie şi pe cel exprimând o anume chibzuinţă: phronesis şi sophia sunt aici foarte apropiate. pp. Din acest motiv. Desigur. simt preaplinul harului divin. D. Coman. Prof. Prof. îndemânarea inspirată a meşteşugarului şi a artistului. 1994 şi Editura Humanitas. teologia trebuie să fie preamărire şi să ne predispună a-L preamări pe Dumnezeu. 2000. Trebuie să ne ferim însă ca ea să devină o evadare din „constrângerea” necesară a rugăciunii şi să înlocuiască taina trăită în tăcere cu scheme mentale. 1981 sau versiunea electronică oferită de Apologeticum pe CD-ul Filocalia românească în format digital. vol. lipsite de conţinut. Mai multe detalii despre viaţa şi opera Sf. Ea se exprimă raţional. 2 6 . în traducerea Pr. bogată şi variată. cu precădere o îndemânare. Dr.G.1022). 1998. sophia. Cu toate acestea. 177-185 sau Idem. La Homer. indica o anumită însuşire umană. la http://apologeticum. cu smerenie. Simeon Noul Teolog. Cuvântul trebuie însă folosit în sensul lui primar. 1977. volum reeditat în 2001 la aceeaşi editură. Editura Deisis. Apostol Pavel în „cel de-al treilea cer” (acela care depăşeşte opoziţia dintre cerul sensibil şi cel inteligibil şi reprezintă însuşi Divinul. Sibiu. Teologia înţeleasă ca sophia se înrudeşte atât cu gnosis. Ioan G. pe care încă le mai cântăm. 35-38. Dr. însă caută întotdeauna să treacă dincolo de concepte. Până şi cele mai scolastice formulări ale sale nasc avânturi poetice.net (nota Apologeticum). de nelinişte. desemna iscusinţa meşteşugarului.net (nota Apologeticum). înţelepciune. (nota Apologeticum). ea nu se închide în tăcere. (nota Apologeticum). Patrologie. în traducerea Pr. auzite de Sf. Se mai poate consulta şi studiul introductive la volumul Sf. Septuaginta a tradus prin Sophia expresia ebraică ce desemna înţelepciunea divină înţeleasă ca abilitatea desăvârşită dovedită de Dumnezeu în lucrarea Sa. Vezi şi versiunea electronică oferită de Apologeticum pe CD-ul Filocalia românească. Cuprinde 4 volume din P. vol. înainte de a fi realizat rugăciunea pură.

răspunsul liber al credinţei şi al dragostei. 3). înţeleasă ca participare ontologică în cadrul unei întâlniri între persoane. cunoaşterea lui Dumnezeu se înscrie într-o relaţie personală exprimată în termenii reciprocităţii: reciprocitate cu obiectul teologiei (care. reciprocitate cu cei cărora cuvântul teologic le este adresat. pentru a răspunde nevoilor imediate. a Celui Care a venit printre noi şi Se află prezent în noi. într-un context în parte biblic. Patrologie. înainte de toate. ea este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu.semnifică prezenţa Duhului Sfânt. credinţa nu este o atitudine psihologică. Policarp al Smirnei. această cunoaştere este comuniune: cunosc în măsura în care sunt cunoscut. Irineu) implică însăşi capacitatea de a o primi. Hristoşii Domnului. stă la temelia gândirii teologice. pe care numai probele o pot înlătura. Credinţa. dar într-o asemenea măsură. Irineu6. prima condiţie a cunoaşterii teologice. „Ereticii. Ea încarcerează în sfera închisă a gândirii realitatea spre care trebuie să se deschidă gândirea. ne dă adevărata capacitate de înţelegere. Este. după cum spune Sf. creştinii fiind cei unşi. o relaţie lăuntric obiectivă. A murit martir pe la anul 202 în timpul domniei lui Septimiu Sever. Dumnezeu a fost cel dintâi care ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul Său. sau mai precis. prin urmare. înainte ca teologia creştină să se fi dezvoltat. Prof. Sfânta Mânăstire Dervent. în care iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. adeziunea faţă de o prezenţă care conferă certitudinea. pp. Prin urmare. dar depăşindu-i limitele. 27).Introducere în teologia ortodoxă moment necesar al neputinţei gândirii umane în faţa tainei care doreşte să se facă cunoscută. se regăseşte doar la Filon. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. 120-125. III). însă această regula fidei (Tertullian. rămâneţi întru El. „Prin Botez. 20. însă numai ca supoziţie sau ca ipoteză de lucru: momentul credinţei rămâne umbrit de o incertitudine. venirea prealabilă a ceea ce este căutat. Aici. este propria lui natură făcută să se integreze vieţii divine. această taină a comuniunii pare absentă în gândirea greacă.. în realitate. Bucureşti. credinţa este prezentă în toate domeniile. Coman. spune Irineu. mai precis. pentru care catehumenul se pregăteşte şi prin care sunt conferite celor credincioşi Botezul şi Mirungerea. daruri ce restaurează şi însufleţesc natura cea mai profundă a omului.chrisma . de asemenea. nimeni nu ne poate învăţa adevărul dacă această 6 Nu se cunoaşte exact data naşterii sale. Această capacitate defineşte existenţa personală a omului. încât certitudinea este aici prioritară. ambele mortificate în starea lor de izolare şi de moarte. Credinţa creştină este. o simplă încredere. Ioan G. 1). Dr. dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11. Ceea ce căutăm este întotdeauna prezent. „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite. ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva. Teologia se situează astfel în raport cu revelaţia. Căutarea teologică presupune. de a-şi găsi cuvinte măiestrite şi inspirate. ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. (nota Apologeticum). care au pervertit regula adevărului. care să depună mărturie asupra acesteia din urmă în limbajul propriu raţiunii umane.. „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile” (Evrei 11. este subiect) şi. Patrologie. Ioan. 1956. transmisă celui iniţiat. putinţa de a adapta gândirea la revelaţie. se primeşte canonul nestrămutat al adevărului”. Desigur.. condiţionată de prezenţa în noi a Duhului Sfânt. Prin urmare. 2000. dar însufleţite prin prezenţa Duhului Sfânt. pp. Prin urmare. se predică pe ei înşişi crezând că predică creştinismul” (Adversus haereses. „Iar voi. teologia ca sophia ar fi capacitatea. Astfel. aşadar. Angajarea lui Dumnezeu implică angajarea noastră. credinţa ne permite să gândim. dimpotrivă. şi precum ungerea Lui vă învaţă despre toate. pe care teologii Reformei l-au uitat adeseori. 7 . angajând totodată un răspuns din partea omului. Cercetătorii o aşează între 115 – 140. O teologie care se constituie în sistem este întotdeauna primejdioasă. Este vorba de o reconstrucţie lăuntrică a facultăţilor noastre cognitive. cu alte cuvinte. în toate ştiinţele spiritului. prin libera noastră participare la prezenţa Celui Care Se revelează pe Sine. mai presus de orice şi în mod obligatoriu. Mai multe amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea la Pr. este. La Sf. scria Sf. Apostol Pavel. A fost ucenicul Sf. Pe scurt.. ungerea . făcând posibilă însăşi căutarea noastră. Această venire şi această prezenţă sunt cunoscute prin mijlocirea credinţei. Cunoaşterea ne este dată prin credinţă. 177-185 sau Idem. „regula credinţei”. care. aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2. EIBMO. ne precede.

(nota Apologeticum). Pentru Leibniz. relaţie proprie creştinismului şi care constituie criteriul nostru lăuntric al adevărului. „esenţa lucrurilor” la care nădăjduim. În acest fel. ea nu poate fi întemeiată decât pe evidenţa lăuntrică a adevărului întru Duhul Sfânt. Dumnezeul lui Descartes este un Dumnezeu matematician. de fapt. în special la Ieremia. în timp ce Hippo era asediat de vanndali. Descoperim deja la Profeţi. Sfânta Mânăstire Dervent. lui Hristos. era nevoie de un matematician suprem. care ne deschide toate posibilităţile de cunoaştere. 33-34). „Singură lucrarea lui Hristos în inimă face ca inima să nu rămână în însingurare. Lucrare reeditată în anul 1994 tot de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. nimeni nu îşi poate aroga dreptul suprem de a învăţa în Biserică. cei în care mirungerea nu vorbeşte. Vezi şi studiul introductiv la volumul 64 din col.Vladimir Lossky prezenţă. Sensul învăţăturii exterioare constă în a stimula darul Duhului în aşa măsură. Coman. Filosofia care face speculaţii asupra lui Dumnezeu porneşte. pentru a justifica ideile înnăscute ale adevărurilor matematice. Cu toate acestea. 2000. Pentru ca toate aceste lumi să corespundă. Dumnezeu trebuie să existe pentru a da coerenţă concepţiei lor despre univers. încât gândirea noastră să participe. „în zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei l. Duhul este dat tuturor. pentru ca să formeze un singur tot. însă teologia este necesară pentru a stimula această cunoaştere. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Filosoful ajunge la o idee pornind de la altă idee sau de la un grup de fapte generalizate potrivit unei idei. prof Dr. punctul de pornire este Hristos şi tot acesta este punctul de sosire. de asemenea. Această evidenţă lăuntrică este subliniată de Fericitul Augustin7 în tratatul despre Stăpânul Lăuntric. de aici. 2). Dumnezeu este necesar ca justificare a armoniei prestabilite între percepţia noastră şi realitate. trebuie Fericitul Augustin s-a născut în jurul anului 354. cuvintele care ne asaltează din afară nu au nici un răsunet în urechi”. dimpotrivă. Ea descoperă şi constituie însăşi revelaţia. Introducere şi note de Pr. „Trupul Celui care ne învaţă se află în ceruri. 177185 sau Idem. (nota Apologeticum). ideea acestei cunoaşteri care va fi dată tuturor oamenilor de Duhul lui Dumnezeu: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie. Pentru teolog. pe învăţarea adevărului prin adevărul însuşi. Dumnezeu ne vorbeşte prin Fiul Său. eu vorbesc despre Domnul. Datorită voinţei unui astfel de Dumnezeu. Fiecare persoană constituie o lume închisă. ei vor fi nu numai auditori. Ioan G. teologia nu are nici un sens. Acolo unde mirungerea Sa lipseşte. pp. însă metoda acestei „filosofii” (care înseamnă. Patrologie. la Tagaste şi a adormit în Domnul la 28 august 430. Bucureşti – 1985. Credinţa mortifică şi totodată stimulează intelectul.. Credinţa trebuie să fie conştientă. Aceasta este o adevărată transpunere creştină a anamnezei platoniciene. Pentru anumiţi filosofi. prezenţa lor în noi. care să fi calculat totul din veşnicie. 1956. ci a gândi cu ajutorul ei. “Părinţi şi scriitori bisericeşti”. ea face ca raţiunea să dea roade printr-o nouă relaţie existenţială cu Dumnezeu. Fiecare trebuie să devină un martor al adevărului. deoarece chrisma ne dă cunoaşterea tuturor lucrurilor. Adeseori Părinţii fac referire la „filosofia noastră”. ci şi judecători. Ioan Rămureanu. Dr.. acele „dovezi ale existenţei lui Dumnezeu”. Bucureşti. EIBMO. Ca atare. printr-o cunoştinţă existenţială. creştinul cunoaşte totul. cei care nu sunt învăţaţi lăuntric de către Duhul Sfânt pleacă întotdeuna neînvăţaţi. ea trebuie să ne descopere. A gândi teologic nu înseamnă a gândi despre această revelaţie. teologie) se întemeiază pe o abordare opusă speculaţiei. În afara credinţei. Patrologie. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. două drepte paralele nu se întretaie niciodată. altminteri ei nu vor auzi nimic.. întruparea desăvârşeşte revelaţia. la credinţă. nu este deloc surprinzător că noţiunea de absolut capătă sensuri foarte diferite în viziunea filosofilor. urmează căutarea argumentelor care să demonstreze existenţa acestui Dumnezeu necesar.”. Traducere şi indice de Nicolae Barbu. prin cuvintele: am vorbit înaintea tuturor. că toţi de la sine Mă vor cunoaşte” (Ieremia 31.. Prin urmare. „dovezi” de care teologul se poate foarte bine dispensa. Duhul ce îl inspiră pe învăţător trebuie să se găsească şi în cei ce îl ascultă. pp. Numai învăţătorul Lăuntric ne învaţă. nu este deja în noi. Mai multe amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea la Pr.singurului învăţător. 7 8 . Regula fidei este o primă modalitate de realizare a acestei evidenţe. Teologia porneşte de la un dat: revelaţia. de la o idee. ungerea . Prin urmare. a-L căuta pe Dumnezeu reprezintă o necesitate inerentă gândirii lor. Prof. 120-125.

A 9 .trebuie să răspundă şi să corespundă acestui fapt. care poate fi cuprinsă doar prin gândire.pe Dumnezeul revelaţiei celui al filosofilor. dar în etică postulează existenţa lui Dumnezeu.sau aproape niciodată . trebuie să alăturăm . Acest Dumnezeu concret şi personal conţine Dumnezeul abstract şi impersonal al filosofilor. cum se putea întemeia un stat în care omul drept să ocupe locul cuvenit? Condus de această cerinţă fundamentală şi ridicându-se până la cunoaşterea a ceea ce există cu adevărat. el refuză orice speculaţie despre Dumnezeu. cât şi cel de sosire rămân omeneşti. Întreaga gândire a lui Kant pune metafizica sub semnul întrebării. în acelaşi timp. aceasta ar însemna o inversare a relaţiei corecte. să-L întâlnim prin angajare totală. Dar acest Dumnezeu al filosofilor îşi ocupă locul său în realitatea desăvârşită a Dumnezeului Celui viu. Pentru teolog.de fapt. pentru a purcede de la acest Dumnezeu la Treime. întrucât Dumnezeu este Cel Care ni Se revelează. şi el a trebuit să fundamenteze o idee anume. El aduce desăvârşirea Sa în atenţia intuitivă consacrată de către filosofi acestei reflectări. Platon descoperă o realitate netransformabilă în lumea ideilor. întreaga noastră gândire . Republica se încheie subliniind necesitatea de a da filosofilor puterea sau mai degrabă de a-i obliga să guverneze. Este impulsul vital (elan vital). cea adevărată.Introducere în teologia ortodoxă să existe o monadă supremă spre care converg şi în care se orânduiesc armonios monadele. Dumnezeu este Cel care Se revelează pe Sine şi Care nu poate fi cunoscut în afara revelaţiei. Filosofii construiesc ideea de Dumnezeu. pornind de la această proiecţie.din motive de credibilitate. Cu toate acestea. În speculaţiile sale asupra fiinţei. Totuşi. Făcând însă caz de aceste raţiuni. În viaţa particulară. fundamentală şi prioritară lucrarea credinţei. Desigur. trebuie să se conformeze acestei revelaţii sălăşluite în credinţă. Socrate a fost condamnat de cetate deoarece practica o dreptate diferită. ci şi o proiecţie a Dumnezeului personal în mintea omului. Dumnezeul lui Aristotel este motorul nemişcat cerut de însăşi existenţa mişcării. Kant a fost un luteran practicant declarat. cuprinzând toate ideile tuturor lucrurilor. deoarece cei ce cunosc fericirea nu mai doresc să coboare din nou în peşteră. renunţă la căutarea statului drept şi a dreptăţii în sine. rămânem doar la nivelul „teologiei naturale”. Pentru el. chiar şi în acest caz. întreaga noastră abordare. În filosofiile Antichităţii este mult mai dificil să-l descoperi pe Dumnezeu ca principiu spiritual. din aceste gânduri o introducere în teologie.despre Dumnezeu. Totuşi. În metafizică. întreaga noastră conversaţia . VII). prin speculaţie sau reflecţie este imposibil să cunoaştem pe Dumnezeul Cel adevărat. principiu al întregii ordini şi al întregii realităţi. în aşa fel încât adevărul perceput de o monadă coincide cu cel perceput de toate celelalte. el are nevoie de ideea de Dumnezeu în sfera moralei. De aceea. Dumnezeul lui Bergson este un Dumnezeu al evoluţiei creatoare. Cum putea atunci cineva să justifice dreptatea adevărată. Kant analizează condiţiile acesteia. un simplu miraj. actul intelectual pur. Cu toate acestea. Platon nu vorbeşte niciodată . un absolut în devenire.gândire care se gândeşte şi se mişcă prin sine. Demersul teologic se deosebeşte cu desăvârşire. creştinul nu are dreptul să separe nici măcar în gând Unul de Trei. de la un Dumnezeu care este o esenţă pur spirituală. foarte concretă: aceea a omului drept. cel puţin pentru un răstimp. aceasta este singura cale de a-L cunoaşte. Pe o treaptă superioară. Atunci când vorbeşte despre Dumnezeu. Aristotel îl concepe pe Dumnezeu ca substanţă primă . Pentru a explica posibilitatea cunoaşterii. Dumnezeu apare ca postulat necesar al vieţii morale. atât punctul de pornire. Hristos este măsura desăvârşită a tuturor lucrurilor: El sfarmă sistemele închise în care filosofii încarcerează şi denaturează reflectarea Dumnezeului Celui viu în gândirea umană. se va spune . Totuşi. iar când ajunge în acest punct. Într-un astfel de caz. şi care posedă toate perfecţiunile în cel mai înalt grad. el presimte „binele care există dincolo de fiinţă” (Republica. continuând să facem jocul filosofilor. accesibila raţiunii. care nu este. în favoarea contemplării lor ca idei. Nu cunoaştem decât percepţiile noastre. Este necesar să ne deschidem acestui Dumnezeu personal. cel mai adesea. a înţeleptului. nu putem face din aceste intuiţii. Nu avem dreptul să pornim de la un tratat De Deo uno. Este necesară. s-a spus că singur Dumnezeu ar putea scrie Monadologia. după cum deducem din Critica raţiunii practice. după cum scria Clement din Alexandria: „El va creşte întru plinătatea lui Hristos”.

În acest caz. citând acest pasaj. Pe Dumnezeu trebuie să-L evocăm ca fiind dincolo de tot ceea ce poate fi cunoscut ca fiinţă. stoicismul de exemplu. “Părinţi şi scriitori bisericeşti”. nu este un nume „separat”.şi fundamental . ca să spunem aşa. Acest nume . Pentru a evoca transcendenţa. iar lumea se dezvoltă din El fără o ruptură ontologică. Lumea nu ar fi putut exista dacă Dumnezeu nu ar fi ceea ce este. orice emanatism este imposibil. Avem aici un dat propriu . Fiinţa pe care nimeni nu o poate numi Se numeşte pe Sine. Noţiunea de revelaţie implică această imanenţă. În timp ce apogeul filosofiei este o întrebare. în col. ea atinge momentul supremei necunoaşteri: o cale negativă. Atena fiind o puternică cetate-mamă. fiinţele nu au fiinţă. se pare că Pavel a cunoscut ceea ce era mai valoros în gândirea greacă. de teama de a nu-L ignora sau trece cu vederea. o prestidigitaţie intelectuală mai degrabă decât o dezvoltare logică. Dumnezeu trebuie înţeles dincolo de transcendenţa filosofică. Ei i-au justificat pe filosofi. care recunoaşte eşecul gâdirii umane. În realitate. care îl pune pe Dumnezeu în legătură cu lumea. cu toată seriozitatea. ego sum qui sum. dar şi că Dumnezeu ar fi putut tot aşa de bine să nu o creeze. Care nu mai poate fi nici măcar numit. virtual identic cu opusul său. Dumnezeu Se descoperă pe Sine ca fiind transcendent. mai presus de toate. Este numele „Celui Ce este” într-un mod absolut. filosofia sfârşeşte în misticism şi piere. dimpotrivă. Mărturisiri.Vladimir Lossky înainta. într-adevăr. fiinţa şi neantul. Dumnezeu Se numeşte pe Sine: „Eu sunt Cel Ce sunt”. Criticii lui Hegel insistă asupra faptului că fiinţa este noţiunea cea mai goală de sens. trebuie să se înceapă cu credinţa.şi va restaura ontologic universul. se află dincolo de acest cuplu conceptual suprem. ele nu sunt deoarece nu sunt ceea ce Tu eşti”. fie avraamică. Volum reeditat în anul 1994. Dumnezeu. Fericitul Augustin aminteşte propria sa meditaţie asupra acestui text: „Tu m-ai chemat de departe. 64. De fapt. cere renunţarea la speculaţie. ştim că altarul Dumnezeului necunoscut era ridicat în cinstea unuia din mulţii zei.„separat” de orice fiinţă . este necesar să depăşim nu numai toate noţiunile despre lumea creată. trebuie să transcendem transcendenţa acestei cauzalităţi prime. Mai degrabă m-aş fi putut îndoi de faptul că trăiesc decât că adevărul există” . vol. nefiinţa. Conceptul de fiinţă nu este altceva decât ceea ce gândim noi despre ele.cel puţin în accepţiunea Fericitului Augustin şi a multora dintre Părinţi: Dumnezeu ca plinătate a fiinţei . ceea ce. 1985. rămân totuşi în corelaţie. independent de orice altă existenţă. Trebuie să admitem că lumea a fost creată de către Dumnezeu în mod liber. Noi concepem fiinţa pornind de la ceea ce cunoaştem ca fiinţă de la fiinţe. Şi Te-am auzit după cum cineva aude înlăuntrul inimii şi nu m-am mai putut îndoi. Augustin. de la Unul la Trei este un tour de force. considerat în mod abstract. devenind trăirea unui Dumnezeu necunoscut. În Ieşire. raţional. teologia trebuie să răspundă mărturisind că transcendenţa se revelează în imanenţa întrupării. spunând: Cu adevărat. conceptul cel mai abstract şi mai sărac. Pentru creştini. şi tocmai acestei părţi a gândirii greceşti a dorit să-i dea o replică. În Confesiuni8 (Cartea a VII-a). 8 10 . Prin urmare. În această imanenţă însă. într-o perspectivă creştină. Creştinii au dorit să vadă în acest nume divin răspunsul dat tuturor filosofiilor. aceasta fiind singura cale de a salva filosofia. El va dăinui după distrugerea universului . Bucureşti. le este Fer. ruptura ontologică fiind totală. fie că este iudeo-creştină. După cum a arătat Hegel. Acest nume este. conceptul de fiinţă se opune celui de nefiinţă.adevăr ce poate fi cunoscut prin contemplarea creaţiei. EIBMBOR.rămâne totuşi în sfera conceptuală.al tradiţiei biblice. (nota Apologeticum). În marea tradiţie platoniciană. după cum afirmă tradiţia rabinică. Însăşi filosofia. creaţia ex nihilo este liberă. dar chiar şi noţiunea de cauză primă a acestei lumi. „ele sunt deoarece sunt de la Tine. Dumnezeul Cel viu. căutându-L pe Dumnezeu. Acest Dumnezeu este Cel predicat de Sfântul Apostol Pavel în Areopag. Definită pe scurt. în punctele ei cele mai înalte. noţiunea de fiinţă este gândirea noastră care devine propriul ei obiect. Cauzalitatea divină în creaţie presupune totuşi o legătură cu efectul ei. Cu toate acestea. Creaţia este un act liber al voinţei divine. Dumnezeu este conceput întotdeauna ca principiu a tot ce există. Fiinţele concrete există în mod concret. constituind două concepte-limită.

nu este fiinţă. deoarece. Apofaza este exprimarea în limbaj omenesc. El este Cel despre Care nu avem nici o cunoştinţă în afară de aceea de a şti cât ne este de necunoscut (De ordine). este plenitudinea existenţei personale. Să ne amintim aversiunea lui Plotin faţă de gnostici. care trebuie depăşită prin tăcere. Lui nu I se poate opune nimic. Să reţinem doar faptul că „fiinţa” nu poate desemna ceea ce este suprem. „Attingitur inattingibile inattingibiliter”. Dacă Unu este unu cu adevărat. El este dincolo de tot ceea ce este. Dumnezeul Cel viu trebuie evocat dincolo de opoziţia dintre fiinţă şi nefiinţă. nu poate fi concretizat şi nu poate fi cunoscut. Dumnezeu rămâne transcendent. 12). Dionisie citează literal acest text . Gândirea trebuie să se depăşească pe sine pentru a-L aborda . ca devenire concretă. Bucureşti. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte într-o lumină neapropiată. metodă desăvârşit exprimată de Dionisie Pseudo-Areopagitul. negarea numelor supreme. cât şi în cea sensibilă. deoarece ideea de fiinţă implică o dualitate. Platon în Phaidon şi în Republica (Cartea VI. este bine cunoscut faptul că Plotin a dezvoltat această cale negativă într-un mod remarcabil. Nu-l putem fixa pe Dumnezeu în nici un concept.Introducere în teologia ortodoxă comun. Din acest motiv. Dumnezeul creştinilor este mai transcendent decât cel al filosofilor. creştinii au adoptat calea apofatică (sau negativă). în Parmenides se găseşte o primă ipoteză referitoare la Unu. inclusiv cel al devenirii.ba mai mult. Editura Paiedeia. 1996. să le concepem ca mişcare. 11 . Nu putem avea nici o părere. idee sau cunoaştere despre El.fără însă a-l numi pe Platon. fără un proces catastrofal. nici nu poate să-L vadă” (I Timotei 6. pentru creştini. spunând acest lucru. Cunoaştem soluţia hegeliană: pentru a descoperi adevărul trebuie să gândim împreună fiinţa şi nefiinţa. spune Nicolaus Cusanus într-o formulă concisă. Aceasta este „ignoranţa cunoscătoare”. Cosmogonia coincide cu teogonia. este radicală. Trebuie înţeles că apofaza teologiei răsăritene nu este împrumutată din gândirea filosofilor. Universul apare ca o manifestare. Apofatismul teologiei ortodoxe nu este o tehnică de interiorizare prin care insul este absorbit într-un absolut mai mult sau mai puţin „conatural” cu Intelectul. În lucrarea De doctrina christiana. calea apofatică impune. Aceasta este singura teologie naturală pentru un creştin. El nu cunoaşte nici neantul care să I se opună. atunci când vorbim de Dumnezeu. pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni. deoarece El este personal. Care nu poate fi atins. Dionisie Areopagitul. nici chiar în cel al esenţei. Dimpotrivă. Dumnezeul lui Hegel este dialectică sacralizată. 19. 16). Astfel este demonstrat eşecul gândirii umane în faţa transcendenţei radicale a lui Dumnezeu. ruptura dintre Dumnezeul Cel viu-Treimea şi lumea creată. Filosofia a ajuns la acest eşec urmând marea linie platoniciană. Descoperim aceeaşi atitudine la Fericitul Augustin: „Dumnezeu este Cel pe Care îl cunoaştem cel mai bine necunoscându-L”. noi spunem ceva ce dă naştere unei „bătălii a cuvintelor”. Augustin accentuează faptul că nu putem spune nici măcar că Dumnezeu este inefabil. să-L cunoaştem fără a-L cunoaşte. dincolo de orice concepte. aceea a fiinţei şi a nefiinţei. Deoarece acest Dumnezeu incognoscibil Se descoperă pe Sine şi 9 Sf. în însăşi imanenţa manifestării Sale. în limbaj teologic a tainei credinţei. Prin urmare.fără a-L numi. În contextul revelaţiei. Devenirea apare ca primul concept concret. atât în modalitatea ei inteligibilă. 529 b) evocă „frumosul care depăşeşte orice posibilitate de exprimare”. absolută a Dumnezeului Celui viu. cu lumea. Părinţii au folosit tehnica filosofică a negaţiei pentru a postula transcendenţa. care a scris lucrarea Teologia mistică 9 spre sfârşitul secolului al V-lea. care ar putea fi tradusă astfel: „Ceea ce este dincolo de orice atingere nu poate fi atins decât într-un mod în care nu e atins”. nici chiar Unul lui Platon nu se potriveşte acestui Dumnezeu Care transcende orice noţiune omenească. este într-un anume mod în continuitate cu Intelectul şi. În sensul pe care i-1 dă Dionisie. Este o prosternare înaintea Dumnezeului Celui viu. ca o degradare a Absolutului . În fine. Unul. în cele din urmă. de data aceasta. Absolutul care nu poate fi numit. ci numai ceea ce este minor. La Plotin. Trebuie să-L înţelegem fără a-L înţelege. prima epistolă a Sfântului Ioan afirmă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (I Ioan 4. Opere complete. radical transcendent prin natura Sa.

„Zeii” . fiind destinaţi. În mod similar. ci se lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de o persoană. prin existenţa Sa liberă. Relaţia „eu-Tu” între un credincios şi un Dumnezeu personal se întâlneşte. Această taină a credinţei ca întâlnire personală şi participare ontologică este unica temelie a limbajului teologic. 18). să se absoarbă ei înşişi în intimitatea Identităţii Totale. Singura cale de a-l atinge este de a nu-1 cunoaşte: necunoaşterea. Nu putem numi ceea ce este inefabil. Acest nivel al lui nous este. ajungând prin ei la o adevărată împlinire. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată: Fiul cel Unul-Născut. în care încă mai există alteritate. cât un univers superior al stabilităţii şi luminii. mai exact. asemenea ei. a purces să-l caute printro întâlnire revelatoare. el este doar unul din numeroasele personaje divine ale politeismului. obiectul există întrucât este gândit. zeii Greciei antice trebuiau să se supună unei „Necesităţi” („Moira”) anonime dominante. deoarece se transpune într-o reciprocitate alternativă.este cazul lui Platon.în India. bineînţeles. politeismul este numai un aspect minor al monoteismului. însă un Absolut personal Căruia ne putem adresa în intimitatea rugăciunii. Pentru a cunoaşte pe Unul în mod desăvârşit este necesară transcenderea nous-ului. de asemenea. întradevăr. chiar şi zeul „personal” . această identitate nu este absolută. Deasupra acestuia . zeii reprezentând tot atâtea aspecte ale sale. Acest Dumnezeu nu este însă Dumnezeul unic şi suprem. iar gândirea există deoarece obiectul se reduce în cele din urmă la o esenţă inteligibilă. al stoicilor şi chiar al lui Aristotel. înghiţind orice relaţie personală. cel al fiinţei sau. Teologul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum un om ar căuta un obiect. el îl poate apoi căuta pe Dumnezeu.în om ca şi în inima lumii . limbaj pe care apofaza îl deschide tăcerii îndumnezeirii. manifestări ale unui absolut impersonal. negarea indicând în acest caz ceva pozitiv. Care este în sânul Tatălui. Şi tocmai pentru că a fost mai întâi găsit de Dumnezeu. propria Sa esenţă. Introducere Dumnezeu nu este obiectul vreunei ştiinţe. poate. Pentru Plotin.nu sunt decât aspecte. Acela ni L-a făcut cunoscut” (Ioan l. sfera frumuseţii unei fiinţe impersonale . desigur. Să ne oprim pentru un moment la Plotin. manifestări tot atât de contingente pentru Orientul necreştin. ajungem al non-Inteligenţă şi ne-Fiinţa. în această privinţă există o identitate între gândire şi obiectul ei. Dacă depăşim nivelul gândirii şi al realităţii gândite. reperul antichităţii nebiblice şi a cărui gândire va fi asimilată şi întrebuinţată de numeroşi Părinţi. primul nivel al cunoaşterii este localizat în Sufletul universal. În general. El poate. care ne aduce aminte de gândirea indiană. o transcendenţă. trecerea dincolo de tot ceea ce există nu este decât 12 . Filosofii au situat mai presus de aceşti zei nu atât o Persoană. deoarece nimicul îl limitează. să Se facă pe Sine „părtaş„. personală. Capitolul I Cele două monoteisme I. însă absolutul în care „zeii” se reabsorb nu este niciodată personal. În acea clipă însă se impune tăcerea. un grad de unitate superior. Dumnezeul teologiei este un „Tu”. Totuşi.Vladimir Lossky fiindcă El îşi transcende. iar teologia se deosebeşte fundamental de gândirea filosofilor. şi în afara tradiţiei iudeo-creştine. care unifică diferitele părţi ale lumii. aşa cum cineva ar căuta o prezenţă cu întreaga sa fiinţă (dar şi cu întreaga sa minte). care reprezintă. ca şi lumea cu care se confruntă. El este Dumnezeul Cel viu al Bibliei. deoarece se opune nimicului. „Neoplatonismul” avea să sfârşească într-un „misticism” al absorbţiei.este inteligenţa. am putea spune. Iar această Identitate ignoră „alteritatea”. Absolutul. să se anuleze. dualitatea finală FiinţăInteligenţă. pentru că Dumnezeu.

ea fiind închisă în sine. deopotrivă absolut şi personal. se iveşte o altă delimitare. deoarece nu este extazul. Pe de o parte. în care ea este înţeleasă de Părinţi. plinătatea ei rezidă în comuniunea persoanelor divine şi ea se revelează omului printr-o comuniune personală. Porphyrios ne relatează că Plotin a fost în starea de extaz de patru ori în viaţa sa. De la Dumnezeu vine vorbirea.acesta este răspunsul dat sistemelor metafizice impersonale.nar trebui să fie nici o deosebire între elini şi iudei. Dumnezeul iudeilor îşi ascunde profunzimile naturii Sale. însă nu printr-o sinteză culturală. să aibă un Fiu. iar de la om vine doar smerenia supunerii şi a credinţei. supunerea personală faţă de un Dumnezeu personal. în primul rând. se descoperă un misticism personal al absorbţiei. el nu poate fi cunoscut. Între această înspăimântătoare monadă divină şi creatura sa smerită nu sunt posibile nici reciprocitatea adevărată. natura care îneacă persoana. Aici se ivesc două pericole. Creştinismul îl eliberează pe om de aceste două limitări. ireductibil al unui Dumnezeu personal. în sensul propriu. În acest caz şi strâns legată de revelaţia deplină din creştinism. persoana divină care ascunde natura. pe de altă parte. În afara creştinismului. pe de altă parte. rămâne ascunsă pentru Israel. o mediere între Creator şi creatură). Biblia afirmă temeiul ultim. „Totuşi. un monoteism metafizic anticipând natura Absolutului. iar omul nu-L poate vedea fără să moară. ci întru Hristos şi prin Hristos.acesta este răspunsul dat lui Israel. fără nici un numitor comun cu omul. deoarece însăşi Persoana Sa trebuie să fie reabsorbită în inefabil. însuşi numele Său neputând fi pronunţat. reînvie. În acest mod. cu excepţia celor semite). Spre deosebire de majoritatea religiilor şi a sistemelor metafizice în care relaţia „euTu” dispare în momentul când ne avântăm în sfera proprie Divinităţii. în lumea antică (încă şi azi în unele tradiţii religioase. purifică şi pune fiecare adevăr la locul cuvenit . descoperindu-i în mod deplin şi simultan atât pe Dumnezeul personal. creştinismul împlineşte şi scandalizează în acelaşi timp. de unde şi necunoaşterea. Filosofia culminează şi eşuează totodată acolo unde începe incognoscibilul. El se manifestă doar prin autoritatea Sa. Unul nu poate fi cunoscut decât înainte sau după extaz.„Scandal pentru iudei”: cum ar putea Dumnezeul unic. lăsându-se dominat de formele sale proprii de exprimare într-o asemenea măsură încât să 13 . un monoteism afirmând caracterul personal al lui Dumnezeu. dar care nu permite accesul la ea decât prin dispariţia persoanei. În timpul extazului nu mai există nimic altceva. Natura divină nu este dincolo de persoană. Însă oricare ar fi atitudinea „elinilor” sau a „iudeilor” care îl neagă pe Hristos. care este o religie „avraamică”). Însă această cunoaştere a naturii divine este realizată şi anulată simultan în impersonalitatea necunoaşterii. „Teologia”. se observă aceste două tendinţe opuse: printre iudei (şi mai târziu în islam. natura divină comunicându-se naturii umane şi îndumnezeind-o . Fiul însă este consubstanţial cu Tatăl şi cu Duhul .adică în trupul acestui Cuvânt care vindecă totul. în Biserică . cuvântul.„Nebunie pentru elini”: cum ar putea Absolutul impersonal să se întrupeze într-o persoană? Cum ar putea veşnicia în nemişcare să intre în timp? Cum ar putea deveni Dumnezeu acel ceva cu care omul nu se poate uni fără a-l transcende? Aşadar. El se învăluie într-o lumină inaccesibilă. dar nu şi viaţă divină. în care cunoaşterea lui Dumnezeu se dovedeşte imposibilă. cât şi natura Sa. . teologul ar putea fi „elin” în Biserică. aceste răspunsuri sunt greu de înţeles. însă fără posibilitatea de a întrevedea natura divină. În El umanitatea şi dumnezeirea sunt unite. fără a-I cunoaşte însă natura. umilit şi răstignit? . în afara creştinismului. Pe de o parte. un Dumnezeu viu. dimpotrivă. o cunoaştere interzisă de persoana lui Dumnezeu. nici întâlnirea faţă către faţă. el dezvoltă ceea ce este mai valoros în religia iudaică şi în celelalte religii sau sisteme metafizice.Introducere în teologia ortodoxă starea de extaz. transcendent. El însuşi Dumnezeu şi totuşi om. o cunoaştere imposibilă (deoarece neagă obiectul cunoscut şi pe cel care cunoaşte) se opune unei cunoaşteri interzise (deoarece nu există o măsură comună. cu alte cuvinte. iar împlinirea întru Hristos înseamnă „scandal” şi „nebunie”. Prin urmare.

dar o depăşeşte. Aşa se face că o prăpastie desparte această căutare de teologia creştină. înălţându-se spre El. în taina Sa. Transcendenţa pură este imposibilă. chiar şi atunci când aceasta din urmă pare a urma calea lui Plotin. nu ar exista nici un fel de imanenţă dacă transcendenţa nu ar fi. Dumnezeu este imanent şi transcendent în acelaşi timp: imanenţa şi transcendenţa se implică reciproc. datorită harului. în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu. care include tradiţia iudaică. Pentru ei. dar nici nu o putem judeca „obiectiv” în acest fel. Calea negativă şi calea pozitivă Dumnezeu este cunoscut în revelaţie ca într-o relaţie personală. un pericol contrar: acela al unui biblicism întrucâtva „structurat”. deoarece ea este această relaţie între Dumnezeu şi lumea în care. Din acest motiv nu putem să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi. făcându-se uz de categorii pur semitice. calea negativă nu duce la un vid în care subiectul şi obiectul vor fi reabsorbite. prin care se opune tradiţia iudaică „filosofiei greceşti şi se încearcă o reelaborare teoretică. cu transformarea filosofului în mistic. caracterul său atotcuprinzător şi universal.” Teologia însă trebuie să aibă expresie universală. revelaţia este o relaţie „teo-cosmică” în care suntem cuprinşi şi noi. este realitatea istoriei de la creaţie la parusie. atunci ar trebui să spunem nu numai că Dumnezeu nu face parte din această lume. Apofatismul constă în negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. o unire fără amestecare. îi corespunde. un Grigorie de Nyssa. ci are şansa întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu. Astfel. El nu poate să fie transcendent. ea sfârşeşte doar în depersonalizarea lui Dumnezeu şi a omului care îl caută. ci în ceea ce El nu este. nevoia de claritate în filosofie şi de profunzime în gnoză i-au obligat pe aceştia să purifice şi să sacralizeze limbajul filosofilor şi al misticilor. imanenţa ne dă posibilitatea să numim transcendenţa. Dacă ar fi să definim ca transcendent ceea ce scapă sferei cunoaşterii şi experienţei noastre.Vladimir Lossky conceptualizeze revelaţia şi să piardă totodată sensul biblic al concretului şi caracterul existenţial al întâlnirii cu Dumnezeu. De aceea. în profunzimea sa. deoarece însăşi ideea de cauză implică pe aceea de efect. definind. dar că El transcende propria Sa revelaţie. II. Ea culminează. Revelaţia nu cunoaşte „exterioritate”. prin urmare. deoarece ea este impusă oricărei gândiri care se îndreaptă spre Dumnezeu. limitează. un Dionisie Pseudo-Areopagitul (în tratatul său Teologia mistica) nu văd în apofatism revelaţia. în funcţie de experienţa noastră ca făpturi create). ne găsim noi înşine. Ea procedează printr-o serie de negaţii. Revelaţia este întotdeauna o revelaţie faţă de cineva. Însă în imanenţa revelaţiei Dumnezeu se afirmă pe Sine ca fiind transcendent creaţiei. care durează de la scolastici până la intelectualii din secolul al XIX-lea. Părinţii greci au recurs. În dialectica revelaţiei. cu sinuciderea filosofiei. în vremea noastră. Acestui pericol. Este eliminată în primul 14 . pentru a conferi mesajului creştin. o istorie. la calea negativă. în cazul lui Plotin. ci receptorul revelaţiei. Într-adevăr. Revelaţia în totalitatea ei este. în esenţa Sa. este constituită din întâlniri care se orânduiesc într-o istorie. deoarece nici gândirea şi nici vorbirea nu pot cuprinde infinitul în acele concepte care. A încerca să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi înseamnă a fi reduşi la tăcere. ascuns de antropomorfismul aparent al religiei iudaice. Dacă îl concepem pe Dumnezeu drept cauză transcendentă a universului. inaccesibilă. Neoplatonicienii şi înţelepţii indieni folosesc şi ei această cale. În acelaşi timp. În afara creştinismului însă. fie că ne face plăcere sau nu. persoana umană nu se dizolvă. ei realizează prezenţa personală a unui Dumnezeu ascuns. Calea negativă (apofatică) este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este (mai exact. Nu este doar un simplu accident faptul că Dumnezeu a plasat Părinţii Bisericii într-un context grecesc. Nu numai că nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara ei.

care.11 Cu cât este mai plin de Dumnezeu. 10 Sf. Care mă cheamă. În acest fel. în cele din urmă. „catafatică”. dincolo de tot ce îl revelează.. cu îndrăznire. Unirea făpturii cu Creatorul reprezintă avântul fără de margini în care sufletul cu cât este mai împlinit. Însă natura Sa rămâne necunoscută în profunzimea ei şi tocmai de aceea El se descoperă pe Sine. natura ei să se epuizeze vreodată sau să se obiectiveze sub privirea noastră scrutătoare. Ioan Buga. căci ar însemna că El este determinat de atributele Sale. (nota Apologeticum). Grigorie de Nyssa. 1982. chiar şi măreţia cosmică a boltei înstelate şi lumina inteligibilă a îngerilor din ceruri. Prof. a întunericului. şi cu atât sufletul îl iubeşte mai mult. chiar şi iubirea. dar se cufundă tot mai mult în esenţa inepuizabilă. Sfântul Grigorie de Nyssa a comentat în acest sens Cântarea Cântărilor10 în care el vede căsătoria mistică a sufletului (şi a Bisericii) cu Dumnezeu. iubire. El este incognoscibilul. iar Solomon. Ele constituie atribute prin care Dumnezeirea se comunică pe Sine. El este înţelepciune. ne rugăm: „Şi ne învredniceşte pe noi. această căutare devine fără sfârşit. Care se descoperă pe Sine ca fiind personal. că distanţa dintre sine şi esenţa divină este din ce în ce mai mică. D. fără însă ca izvorul ei tainic. atunci el ar fi Dumnezeu. înţelepciunea şi. Dumnezeu nu este nimic din toate acestea. exprimă. epouranion Theon (adică Dumnezeu Cel ceresc pe Care nimeni nu îl poate numi. fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine . Sunt excluse apoi cele mai înalte atribute: bunătatea. dar permanent infinită.. cu atât îl descoperă ca fiind mai transcendent. În acest fel. este necesar ca. cu atât sufletul este mai însetat de prezenţa Sa tot mai deplină şi se avântă în căutarea Lui. Nu putem însă niciodată să-I cuprindem esenţa. sufletul este pătruns de prezenţa divină. Dumnezeu să rămână pentru totdeauna inaccesibil. D. într-un anume sens. paralel cu calea negativă. (nota Apologeticum). Traducere de Pr. Stăniloae şi indice de Pr. 15 . Bucureşti. dar şi naturaleţea. care este inaccesibilă în măsura în care este esenţă pură. vol. Prof. Ioan Buga. Tată”. este imaginea atât de des folosită de gânditorii creştini. Ea trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor sensuri limitate. care îl descoperă şi îl ascunde în acelaşi timp. Note de Pr. cu atât simte. zice către Dumnezeu: „Tu. bunătate. Scrieri I. în rugăciunea de sfinţire a Templului (Regi). de asemenea.. 13. „Şi şi-a pus întunericul acoperământ”. să cutezăm a Te numi Tată şi să îndrăznim să Te chemăm”. dar nu în sensul curent în care spunem că este înţelept un negustor sau un filosof. Numele cele mai înalte. este şi Cel Care Se descoperă pe Sine. Dumnezeu apofatic). 11 Acelaşi lucru îl găsim exprimat şi de Sf. Iubitul se ridică şi îi scapă. Stăniloae şi Pr. Dar El nu este determinat de nimic şi aceasta tocmai fiindcă El este un Dumnezeu personal. însăşi fiinţa. să-L pătrundem. Ne rugăm deci pentru a avea cutezanţa. Grigorie vede noţiunea creştină de fericire. Stăpâne. pentru a fi posibilă. Aici intervine paradoxul creştin: El este Dumnezeul Căruia îi spun „Tu”. Textul grecesc spune cu exactitate aceasta: „Pe Tine. Dumnezeu este înţelept. dar nu epuizează esenţa divină. Dacă cineva ar cunoaşte natura însăşi a lui Dumnezeu. Cel Care ai dorit să locuieşti în întuneric”. cu atât El îi scapă. În această dilatare infinită a sufletului. şi calea pozitivă. Putem să ne gândim. se deschide. Astfel. Vechiul Testament relevă acest moment negativ. Dumnezeul Cel ascuns. înainte de Rugăciunea Domnească. în esenţa Sa. viu. şi la întunericul de pe Muntele Sinai. Desigur. în natura Sa. Iubita care îşi urmăreşte iubitul este sufletul în căutarea Dumnezeului său. în care iubirea se revarsă neîncetat şi se reînnoieşte „din început întru început”. de a-I spune lui Dumnezeu „Tu”.Introducere în teologia ortodoxă rând întreaga creaţie. PSB. spune Psalmul 17. EIBMBOR. iubirea. numele divine ne permit. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Simeon Noul Teolog în imnele sale. tot aşa şi Dumnezeu: cu cât sufletul îl cunoaşte mai mult. Memoria permanentă a apofatismului trebuie să îndrepte calea catafatică. o distanţă care îi îngăduie să iubească şi îl cheamă la iubire. Dumnezeu ne cheamă şi ne implică în această chemare. înţelepciunea Sa nelimitată nu este o necesitate lăuntrică a naturii Sale. Cu cât Dumnezeu îl satisface mai mult prin prezenţa Sa. iar noi nu putem ajunge până la El decât prin această relaţie. El „nu este”. fericit. 29. Conceptele noastre purificate ne dau posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu.

dar ar constitui deopotrivă o şansă de împlinire şi o piatră de poticnire pentru ea. Atunci când îşi aduce aminte de tinereţea sa. amintind clipa când a descoperit Enneadele. să discredităm. ideea de esenţă nu interzice iubirea. A închis-o prin îmbrâncirea omului înţelept înapoi spre o mântuire prin eschivare. ca pe o comuniune. ea reuşeşte să consacre revelaţia ca pe o întâlnire. şi persoana umană. o persoană. mărturisirea întrupării Fiului lui Dumnezeu.. spune Sfântul Macarie. Unii gânditori au opus la joie de vivre a lumii antice austerităţii proprii creştinismului.. Am citit că sufletul omenesc stă mărturie luminii. nu se anulează pe sine. unde este opusă lui Hristos. ci de o relaţie personală. Într-un anume sens. tocmai de la acest nume începe. dimpotrivă. gândirea greacă a deschis şi. dar nefiind el însuşi lumină. în mod cert. transcendenţa devine imanentă. dar nu şi că El s-a «deşertat» pe Sine. ca fiind mereu nou. judecata limpede şi dreaptă şi să invităm la evitarea ei. dintr-o dată. Într-adevăr. Aceasta este relaţia dintre persoana lui Dumnezeu. În acest fel. citi cineva Evanghelia fără a se întreba: cine este Iisus? Iar când auzim mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16. care. adică de a fi teologi. În Hristos. în faptul că omul are putinţa de a-L vedea (şi chiar îl vede) pe Dumnezeu în Hristos şi că poate vedea (şi. este realitatea întrupării. de ecuaţia sa „trup = mormânt” (soma = sema). omul în însăşi nimicnicia lui. relaţie. în sensul deplin al cuvântului. prin întrupare. Izvorul adevăratei teologii creştine este. A deschis-o prin preamărirea Logosului şi a frumuseţii cereşti. în această unire. Unirea celor două naturi în Hristos reprezintă unirea supracerescului şi a pământescului. ci. el redescoperă pe Sfântul Ioan în Plotin). adică cea de-a doua Persoană a Treimii. incognoscibilă a Divinităţii cu natura umană. dacă nu a lui Dumnezeu. astfel. Însă. îl revelează ca fiind „altul”. dimpotrivă. nu am aflat că a venit Cuvântul în această lume şi că nu a fost primit. Teologia. Am aflat că Fiul poate fi egal Tatălui. o natură în sine inaccesibilă (aici. Ar putea. spune el. care. Ceea ce lipseşte în această gândire. ci se transfigurează şi rămâne sau mai exact devine. că la început a fost Cuvântul (cu alte cuvinte. Aici este toată taina.Vladimir Lossky Experienţa acestei transcendenţe este adecvată vieţii mistice a creştinului: „Chiar şi atunci când sunt una cu Tine”. adică legătură. Într-adevăr. nu mai poate exista religia. care o depăşeşte. dimpotrivă.. dusă până în mormânt şi chiar până în Iad. Această unire fără amestecare a dumnezeirii şi umanităţii într-o singură persoană exclude o apofază metafizică ce ar putea determina Treimea să cadă în impersonal. în acelaşi timp. iar eu slujitorul.. Întruparea şi Treimea sunt astfel inseparabile şi trebuie să subliniem rădăcinile evanghelice ale triadologiei ortodoxe în pofida unor obiecţii protestante şi a unui liberalism care ar pune în opoziţie Evanghelia şi teologia. s-a smerit până la moartea de pe Cruce. punctul de pornire al teologiei. ci şi pentru dualismele mai mult sau mai puţin naive din maniheism şi sistemele gnostice. Cel Ce S-a întrupat nu este altul decât Cuvântul. Nu am aflat nici că s-a făcut trup. Aceasta ar însemna să facem abstracţie de sensul tragic al destinului din teatrul grec şi de ascetismul sever al lui Platon. dându-ne posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu. III. departe de a diminua Absolutul. Treimea Întruparea. cu alte cuvinte. reprezintă imposibilitatea logică a unei „călătorii spre limită” care L-ar cuprinde şi epuiza pe Dumnezeu). Nu mai poate fi vorba de contopirea extatică inefabilă la care se referea Plotin. pune imediat în centrul acesteia din urmă taina Treimii. inepuizabil. de dualismul sensibil-inteligibil. Fericitul Augustin aduce o admirabilă mărturie despre această confruntare dintre antichitate şi creştinism: „Acolo am citit. oare. într-adevăr. „chiar şi atunci când mie mi se pare că nu mai sunt despărţit de Tine. gândirea antică pregăteşte terenul nu doar pentru creştinism. 16) sau când Sfântul Ioan ne deschide porţile 16 . a închis calea spre creştinism. Altminteri. vede) în Hristos strălucirea naturii divine. sau că Dumnezeu Tatăl I-a dat numele de Iisus”. o persoană reuneşte natura transcendentă. cel puţin a divinului. ştiu că Tu eşti stăpânul.

în acelaşi timp. al Cărui Fiu şi Duh sunt doar emanaţii sau energii. Prin urmare. atunci când universul va fi îndumnezeit. triteismul pur. pe Duhul Sfânt. În contrast cu aceste tendinţe eretice. nu a fost exprimată. o pură aparenţă şi nu are nici o legătură cu realitatea însăşi a lui Dumnezeu. Tatăl este numit Dumnezeu. în special la Origen. Pentru noi. Acest Fiu creat creează. Desigur. părăsită. astfel încât Fiul nu mai putea fi deosebit decât prin subordonare. Dumnezeu este într-adevăr o esenţă impersonală care se manifestă în mod diferit în univers. este ispititor să spulberăm antinomia. să fie religioasă. şi de aceea autorul acestor uimitoare texte a primit. Dumnezeu ia chipul Tatălui. fiind clar delimitată prin prăpastia de netrecut care separă cele create de cele necreate. Aceste trei aserţiuni ale Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul . această tendinţă a devenit o erezie care a sfărâmat unitatea trinitară. Hristos este numit Cuvântul. modalitatea filială a divinităţii este absorbită iarăşi într-o nediferenţiere esenţială şi apare o nouă formă de manifestare. trei apariţii în lume ale aceleiaşi monade. totul va intra în monada indivizibilă. modalismul lui Sabelie. unicul Fiu al Tatălui. Dacă însă absurditatea unei Treimi divergente nu poate fi formulată. Cele trei persoane nu sunt altceva decât trei moduri succesive de acţiune. în acest început care aici nu are sens temporal. a cărui manifestare completă a corespuns cu întruparea. iar deosebirea personală determină o ruptură ontologică. Înaintea Sinodului de la Niceea se manifestă puternice tendinţe subordinaţioniste în gândirea creştină. izvorul principal al cunoaşterii Treimii nu este altul decât Prologul Evangheliei după Ioan (precum şi prima epistolă a acestuia). aceea a Duhului. Erezia opusă. instrumentul Fiului. Arie identifica pe Dumnezeu cu Tatăl şi pretindea că tot ceea ce nu este Dumnezeu este creat. Triumful gândirii creştine constă în a fi elaborat de-a 17 . Însă inteligenţa noastră trebuie. cu care să sfinţească în numele Tatălui. „descendenţi” şi creaturi radical deosebite de divinitatea paternă. Fiul şi Duhul.. în tradiţia Ortodoxă. La înălţare. De la primul verset al Prologului. Tatăl a fost identificat cu unitatea supremă. era Tatălui s-a sfârşit. înţelegem că singurul răspuns posibil este dogma Treimii. deoarece nu doar sentimentul. în acelaşi timp. Divinitatea nu îi aparţinea propriuzis. Hristosul. identitatea şi diversitatea lui Dumnezeu. ci şi gândirea trebuie să se deschidă spre adevăr. Această Treime succesivă rămâne. Astfel. plină de ardoare şi totodată lucidă. Astfel. Dumnezeul egal cu Tatăl. totuşi se poate observa deseori o oarecare slăbire a reciprocităţii trinitare: o Treime fără egalitate şi. Cuvântul era Dumnezeu”) şi altul decât Tatăl („iar Cuvântul era la Dumnezeu”). două tendinţe eretice importante: unitarianismul şi triteismul. Sub influenţa neoplatonismului. aceea a Fiului. iar Duhul Sfânt. numele de Sfântul Ioan Teologul. ci ontologic. în care însăşi noţiunea de persoană dispare. La Judecata de Apoi. asociată cu geneza şi starea paradisiacă. O dată cu Arie. El doar participă la natura divină a Tatălui. constituind întreaga noastră fiinţă. Prin creaţie. Pentru Sabelie. credinţa păstrată cu sfinţenie de Biserică face posibilă realizarea simultană a unităţii şi a diversităţii lui Dumnezeu. Logosul a devenit instrumentul Unului. raţionalizând unul sau altul din termenii ei. iar Cuvântul. întotdeauna simplă în ea însăşi. la rândul Său. Unitarianismul şi-a asumat adeseori caracterul unui monarhism absolutist: există o singură persoană în Dumnezeu. mai mult sau mai puţin explicit. este. în cele din urmă. la rândul său. Expresia cea mai perfectă a acestei erezii a constituit-o. Dumnezeu („La început. cea a Tatălui. astfel.Introducere în teologia ortodoxă veşniciei prin Evanghelia sa. în secolul al III-lea. constituie sâmburele întregii teologii trinitare. ci împreună.iar Cuvântul era Dumnezeu”. deoarece El este altul decât Tatăl. de asemenea. dumnezeire identică şi persoană diferită.. Păcatul a modificat însă relaţia dintre Dumnezeu şi om.şi Cuvântul era la Dumnezeu . aici esenţa divină absoarbe în întregime persoanele. Fiul este creat. Ele ne îndrumă imediat gândul spre obligaţia de a afirma. au apărut. Tatăl este astfel forma de manifestare divină în prima ei fază. Generarea devine creaţie. iar Treimea devine o ierarhie în care cel inferior slujeşte drept instrument celui superior. iar triada supravieţuieşte doar prin divizarea monadei. dar nu fiecare separat. iar Dumnezeu a luat o altă înfăţişare.

primul ca să ne grăbească eliberarea personală. 26).Vladimir Lossky lungul primelor patru secole şi în special în secolul al IV-lea. ci ca diversitate şi reciprocitate . spune Prologul Sfântului Ioan: pros ton Theon. la o adevărată transmutaţie a limbajului.în Dumnezeu . Duhul. 26). Duhul este altul decât Fiul. prin termenul homoousios. Folosind fie un vocabular filosofic. o transmutare a filosofiei în contemplaţie. Participăm deci. Părinţii au ales cuvântul ousia. identic în esenţă. precum şi Ilarie de Poitiers. „Cuvântul a fost la Dumnezeu”. Acest cuvânt a aparţinut limbajului filosofiei şi a însemnat „esenţă”. la care au contribuit Atanasie din Alexandria. deoarece Biserica reflectă viata divină. El avea. „împărţind în trei dumnezeirea cea neîmpărţită”. ci creştinarea raţiunii. Pros indică mişcarea. Prin urmare. permite gândirii noastre să descopere Treimea în transcendenţa ei. şi. o apropiere dinamică. este trimis în numele Fiului pentru a-I servi drept mărturie.aşadar. în acest fel. Fiul şi Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume. Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15. Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz. însă nu Tatăl. acelaşi Dumnezeu. ci o lumină inepuizabilă. 26). Tot Evanghelia ne revelează „locul” Sfântului Duh în Treime. „a 18 . Homoousios înseamnă consubstanţial. în statornicia şi plinătatea ei. în veşnicia care se revarsă. relaţia Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziţie şi nici ca separare. fie cuvinte din limba curentă. egale în demnitate cu Tatăl şi identice cu El în esenţă. Duhul Sfânt. şi în alt loc: „Mângâietorul. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiei Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului. deşi termenul a fost curând vulgarizat pentru a semnifica „atribut” sau „categorie”. Care este şi El Mângâietor. în Treime. coincidenţa . Pros include astfel ideea unei relaţii .aceea a persoanei . pe Care-L va trimite Tatăl. în acelaşi timp. Această lucrare măreaţă. Bisericii posibilitatea de a exprima.Ioan 15. Duhul este deosebit de Tatăl. În acest fel. pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl” . aceasta nu a însemnat raţionalizarea creştinismului. însă El. izvorul naturii divine. după cum prin rugăciunea Fiului înălţat la dreapta Tatălui. deoarece omul este după chipul lui Dumnezeu. şi ar putea fi tradus mai degrabă prin „spre” decât prin „la”: „Cuvântul era spre Dumnezeu”. făcându-i apţi de a cuprinde această realitate complet nouă descoperită de creştinism . Fiecare din aceste două Persoane îşi are propria relaţie cu Tatăl (naştere şi purcedere). după cum spune Grigorie de Nazianz. Duhul Adevărului” (Ioan 14. coesenţial. precum şi relaţiile care îi subliniază unicitatea. iar apropierea lor de Tatăl. o comuniune întru Tatăl. Terminologia trinitară Marea problemă a secolului al IV-lea a fost aceea de a exprima simultan unitatea şi diversitatea divină. în numele Meu” (Ioan 14. ca derivat al verbului eimi. care îi este proprie Lui şi se deosebeşte de naşterea Fiului. monadă şi triadă. o definiţie care a permis lumii păgâne să-şi formeze o idee asupra plinătăţii Treimii. în cele din urmă. între ele există o relaţie de reciprocitate: datorită purificării Fecioarei de către Duhul. a dat. Vasile cel Mare. IV. împreună cu Părinţii Bisericii. însă este unit cu El prin legătura purcederii.a monadei cu triada. Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul. acesta este adjectivul care îl califică pe Fiul drept Dumnezeu şi altul decât „Dumnezeul”. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac. Care nu vine El însuşi în lume.în Dumnezeu şi în om.această relaţie între Tatăl şi Fiul este o generare veşnică. secol „trinitar” prin excelenţă. iar cel de-al doilea ca să Se unească El însuşi cu natura noastră pentru a o regenera. Pentru a exprima realitatea comună celor Trei. Fiul a putut fi dat oamenilor. o saturare a gândirii printr-o taină care nu este un secret de păstrat. taina divinităţii. ca şi în umanitatea regenerată. Aşadar. şi cealaltă sunt într-adevăr „la” Tatăl. Evanghelia ne descoperă viaţa Persoanelor divine ale Treimii. ei au schimbat semnificaţia termenilor. şi una. Ele transcend lumea în care lucrează. Aceste două Persoane apar. 16-17).

participă integral în toate celelalte. Ei evitau riscul de a acorda pondere esenţei impersonale. umanitatea este comună pentru trei oameni diferiţi. ea este întotdeauna aceeaşi natură. deoarece identitatea de esenţă pe care o exprimă unifica. iar Biblia o înfăşoară în măreaţa strălucire a numelor divine. de a pune mare preţ pe „identitate” şi de a respinge noţiunea de „altul”. în concepţia lor. mai exact. individuală. ipostas. Într-adevăr. se descoperă pe sine în această unitate a unicului. Cât despre ipostas . ca atare. aceasta din urmă nu este divizată. şi anume. Homoousios adusese deja o uriaşă inovaţie. iluzoriu al individului. însă la unii filosofi stoici căpătase sensul de substanţă determinată. Semnificativă pentru această atitudine era lipsa din vocabularul anticilor a oricărui termen desemnând „persoana”. în acelaşi timp. această natură indivizibilă dă profunzime fiecărui ipostas. sub influenţa creştinismului -. prosopon înseamnă masca sau rolul unui actor. fără o autentică diversitate. într-adevăr. în această comuniune în care fiecare persoană. În limbajul curent el desemna existenţa. La rândul ei. Echilibrul celor doi termeni. nu are nici o densitate ontologică. întrucât unitatea lor nu este o uniformitate impersonală. Individualităţile sunt.de altfel. „celălalt” este aici doar o manifestare superficială şi. el este rezultatul. fără confruntare. de exemplu. semnifica o dezintegrare a fiinţei. Pe de altă parte. am putea spune. Prin instituirea unui sens specializat. ousia şi hypostasis erau aproape sinonime. ambele având ca obiect sfera fiinţei. a cărui semnificaţie ei au schimbat-o complet. în cele din urmă. hypostasis. dar infinit divizată. fiindcă fiecare ipostas se deschide în celelalte. Ele sunt natura divină. el nu mai conţine nimic individual. de data aceasta. care se axa. o esenţă raţională care uneşte trei individualităţi divine aşa cum.Introducere în teologia ortodoxă fi”. ce avea să fie afirmată. nu este deloc surprinzător că Părinţii au preferat acestui cuvânt inexpresiv şi întrucâtva înşelător un cuvânt lipsit de ambiguităţi. În ultimă analiză. într-un mod atât de străin gândirii anticilor. La început. două Persoane ireductibil diferite. Nimic de acest fel în Treime. nu putea fi distrus de nici un context anterior. nu chipul descoperit al persoanei. ci faţa mascată a fiinţei impersonale. după cum am spus. singularitatea. Homoousios şi ousia stăruiau totuşi asupra identităţii şi aceasta era calea obişnuită pentru gândirea elenismului târziu. cu cât sunt mai mult una. înşelător şi. totuşi. fără a le reabsorbi în propria lor unitate. Părinţii au izbutit fără nici o piedică din afară să implanteze în fiinţă ideea de persoană şi să confere ontologiei un caracter personalist. aici apare un adevărat progres în gândire. el fragmentează natura căreia îi aparţine. care. nu este o idee abstractă a divinităţii. avea câteodată sensul de „existenţă”. Apofatismul îi dă profunzimea metalogică a unei transcendenţe incognoscibile. primul cuvânt desemnând în special esenţa. o 19 . căci nimic din natura comună nu le scapă. „primele ousiai” desemnau existenţele individuale. al atomizării sale. şi cu cât sunt mai diferite. Ousia. hypostasis era un cuvânt popular care începuse să capete un sens filosofic. nici unul nu o fărâmiţează pentru a o poseda în exclusivitate. pe dezvăluirea extatică a Unului. îi confirmă unicitatea. o rezonanţă ontologică şi ar fi putut fi folosit tot atât de bine pentru a accentua unitatea ontologică a dumnezeirii. în Treime. Căci termenul latin persana şi termenul grecesc prosopon desemnează pur şi simplu aspectul distructiv. căruia deja i se conferise un sens creştin o dată cu Sinodul de la Niceea şi care ajunsese să desemneze identitatea de esenţă a Tatălui şi a Fiului. (La Aristotel. după cum observa mai târziu Sfântul Ioan Damaschin. Individul este o parte a speciei sau. care aveau tendinţa. opuse şi repetaţive: fiecare posedă o frântură de natură divină. ci o tensiune fecundă a unei diversităţi ireductibile. De aceea. din punct de vedere ontologic. fără ca această deosebire să meargă prea departe. Mai exact. însă nici unul nu o posedă. ousia şi hypostasis erau practic sinonime. unde fiecare ipostas deţine plinătatea naturii divine. cu atât sunt mai diferite. ambele se refereau la fiinţă. a căror demnitate egală Părinţii doreau să o sublinieze. Aceasta era de fapt taina „celuilalt”. cu atât mai mult sunt una. ipostasurile sunt infinit unite şi diferite. iar hypostasis. este doar o parte din ea.) Această echivalenţă relativă a favorizat elaborarea unui limbaj creştin. În timp ce ousia pare să fi fost un termen filosofic pe cale de a fi vulgarizat. iar al doilea. fiindcă toate împărtăşesc natura divină fără nici o restricţie. mai ales că se regăseşte şi în termenul homoousios.

Ea este incomparabilul. însă întotdeauna unică. (nota Apologeticum). Persoana nu poate fi definită prin eludarea conceptelor. naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt . voinţa. social şi individual. 12 Sf. pe care o precede la modul infinit. printr-o dezvăluire care transcende banalitatea opacă a lumii indivizilor. fie ea psihologică sau morală. iar mai presus de toate. Întradevăr. Două precizări sunt necesare aici: în primul rând. Dr. note şi indici de Pr. pacea privesc cele trei ipostasuri împreună şi nu le pot diferenţia. Ea îşi are originea în întreita taină primordială a persoanelor divine.Vladimir Lossky abundenţă a „perihorezei fără amestecare sau confruntare” (Sfântul Ioan Damaschin). Prin urmare. persoanele nu. a dualităţii este. că Duhul Care purcede de la Tatăl nu este nici Tatăl şi nici Fiul. nu o poate evoca decât pe cale negativă. Ea poate fi cuprinsă numai în cadrul unei relaţii personale. tot ceea ce poate fi conceptualizat. iar gândirea noastră. Despre Duhul Sfânt. spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. 20 . Bucureşti. Indivizii pot fi însumaţi. s-a putut concepe persoana într-un mod absolut. dându-i un nume divin. temelia unică a antropologiei creştine. ci confirmă identitatea absolută şi nu mai puţin absoluta diversitate a ipostasurilor. a fi persoană înseamnă a fi liber în relaţia cu natura. Prof. una implicând-o pe cealaltă. filosofia antică nu cunoştea semnificaţia persoanei. cu o ecuaţie dublă: l = 3 şi 3 = 1. într-adevăr. nici primul. singura cale de a deosebi ipostasurile este de a preciza relaţiile dintre ele şi. persoana eludează orice condiţionare. Caracterul nenăscut al Tatălui fără de început (aceasta este ideea fundamentală a monarhiei Tatălui. astfel. declarând că Tatăl Cel fără început nu este nici Fiul şi nici Duhul Sfânt. El este. o depăşire a numărului. unitreime şi triunitate. teologia trinitară ne descoperă un nou aspect al realităţii umane: persoana. În realitate. începând de la unitate şi sfârşind cu pluralitatea. printr-o reciprocitate analogă aceleia a ipostasurilor Treimii. prin urmare. Gândirea greacă nu a depăşit concepţia „atomistă” despre individ. al doilea şi al treilea. ci numai desemnat. dar revine şi altor indivizi. Cât priveşte naşterea Fiului şi purcederea Duhului. Atributele divine se leagă de natura comună: înţelepciunea. el aparţine naturii. nu socotim prin adăugare. În tratatul său. Cea de-a doua remarcă este următoarea: aceste relaţii nu sunt relaţii de opoziţie. ele sunt într-un anume sens simultane. al celor mai înalte creaţii artistice. col. a fi născut. Teodor Bodogae. EIBMBOR. Prof. Am spus deja că unicitatea personală scapă oricărei definiţii. Numai prin revelarea Treimii. mai degrabă o negare sau. mai bine spus. 1988. scrie Grigorie de Nazianz. ci simple relaţii de diversitate. „A nu fi născut. numai în relaţie cu Fiul şi Duhul. a definit persana în termenii unor relaţii juridice. Fiecare atribut al acesteia este repetitiv. relaţia lor cu izvorul comun al dumnezeirii. în acelaşi timp. Unicitatea personală este ceea ce rămâne atunci când înlăturăm orice context cosmic. iubirea. Scrieri III. Vasile cel Mare. pentru Sfinţii Părinţi. Conceptul obiectivează şi subsumează. este imposibil să fixăm un ipostas în termeni duali. dar mai presus de toate. Persoana este întotdeauna unică. şi doi şi trei. Diversitatea este o realitate absolută.12 Sfântul Vasile cel Mare evocă această „metamatematică”: „De fapt. însă nu întemeiază diversitatea ipostatică. că Fiul Cel născut nu este nici Duhul Sfânt şi nici Tatăl. ele sunt ternare şi nu pot da naştere acelei dualităţi pe care o implică opoziţia. Doar o gândire metodic „deconceptualizată” prin apofază poate evoca Taina persoanei. Dr. în ceea ce priveşte Treimea. Căci ceea ce rămâne ireductibil în fiecare natură nu poate fi definit. deopotrivă asumat şi deschis. traducere. a cărei importanţă deplină se va vedea în curând). Dumnezeu este „în mod identic monadă şi Triadă”. Studiu introductiv. cu „izvorul dumnezeiesc” al Tatălui. după cum afirmă teologia latină. Chiar şi mai multe calităţi deodată pot fi regăsite şi la alţii. vol. dăruită şi stăpână pe sine. Ele nu diferenţiază natura în cazul fiecărei persoane. totala alteritate. pe Fiul şi pe Cel ce îl numim Sfântul Duh”. câteodată foarte smerită. Gândirea romană. Este adevărat că. că aceste relaţii indică. imposibil săl evocăm fără ca celelalte două să nu-şi facă imediat apariţia: Tatăl este.acestea sunt relaţiile care ne permit să facem distincţie între persoanele divine. Abordarea persoanei înseamnă pătrunderea într-un univers personal. al unei vieţi. a purcede caracterizează pe Tatăl. Nu putem desemna în mod absolut fiecare ipostas. Această negare a opoziţiei şi. că persoana poate fi percepută doar în relaţia cu o altă persoană. “PSB”. în legătură cu fiecare ipostas. 12. Constantin Corniţescu şi Pr. în special. trecând de la mască la rol. Astfel. căci nu spunem: unul.

Transcenderea numărului nu iniţiază şi nici nu încheie o serie. Despre un al doilea Dumnezeu nu am auzit vorbindu-se până astăzi. într-un singur cuvânt. Depăşind monada: Tatăl este un dar total al dumnezeirii Sale către Fiul şi către Duhul. Atunci când monada se desfăşoară. o manifestare. Realitatea divină este. plinătatea personală a lui Dumnezeu nu se poate reduce la o diadă. Trei realităţi absolut diferite nu pot fi numărate. din aceasta izvorăşte . nu opacitatea unui în-sine. după cum spune Dionisie Areopagitul despre Tatăl. deoarece dumnezeirea unică este în acelaşi timp comună celor trei ipostasuri şi proprie fiecăruia dintre ele: Tatălui ca izvor. Aceasta înseamnă că însuşi izvorul dumnezeirii este personal! Tatăl este dumnezeire. ca în sistemele gnostice. dacă S-ar fi identificat cu esenţa Sa în loc să o dăruiască. Tatăl este Tată în relaţie cu Fiul. a Fiului şi a Duhului Sfânt. mone arche.Introducere în teologia ortodoxă Eu sunt Dumnezeul Cel dintai şi Cel de pe urmă (Isaia 44. V. deoarece doi implică opoziţie şi limitare reciprocă. dar închis în Sine. „Monada este pusă în mişcare în virtutea bogăţiei sale. prin urmare. Între El şi om nu există reciprocitate. Taina pe care Sfântul Grigorie de Nazianz o evocă în aceşti termeni plotinieni deschide pentru noi perspectiva unui alt domeniu dincolo de orice logică şi orice metafizică. 6). diada este depăşită. stabileşte diversitatea absolută. principiu unic. deoarece dumnezeirea este dincolo de materie şi formă. neîmpărtăşită. spre contemplaţia a cărei ţintă exactă este tocmai participarea la viaţa divină a Treimii. căci dacă Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei care nu sunt Dumnezeu. trei Absoluturi nu pot fi însumate. singura capabilă să ne transpună dincolo de cuvinte. Sfântul Chiril al Alexandriei era de părere că numele de Tată este superior celui de Dumnezeu. De fapt. Din acest motiv. se întâmplă astfel tocmai pentru a înfrânge raţiunea noastră. Care nu îi este în nici un fel inferior. prima polaritate a creaţiei care ar deveni. triada atinge perfecţiunea. pornind de la un principiu personal. noi mărturisim specificitatea ipostasurilor şi rămânem în cadrul monarhiei”. Dacă ar fi fost numai o monadă. căci prin adorarea unui Dumnezeu al Dumnezeilor. are loc în trei: nu o revenire la origine. de aici şi înfăţişarea Sa „tiranică”. însă tocmai datorită faptului că este Tatăl. 21 . Duhului ca purces din Tatăl. dincolo de doi. „izvor de dumnezeire”. Într-adevăr. ci infinitatea deschisă a Dumnezeului Cel viu. în acest caz. Trei. În desfăşurarea monadei biblice. Dacă ousia şi hypostasis sunt aproape sinonime. belşugul inepuizabil al vieţii divine. dincolo de orice opoziţie. Dumnezeul teologiei creştine este un Dumnezeu concret. însă diferit comunicată. Acestea din urmă îşi au originea în Tatăl. adică a numărului. prin urmare. a putut exprima această taină doar prin intermediul unei poezii autentice. ci o înflorire a fiinţei personale. ci deschide. Doi ar împărţi natura divină şi ar localiza la infinit rădăcina nedefinitului. El o atribuie în plinătatea ei şi celorlalte două Persoane. unitatea şi diversitatea în Dumnezeu. pentru a ne împiedica să obiectivăm esenţa divină în afara persoanelor şi a „veşnicei lor mişcări de iubire” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). atunci El nu ar fi întru totul o persoană. Aici credinţa hrăneşte şi înalţă cugetarea dincolo de limitele sale. trei nu este suma unei adunări. care există dincolo de orice calcul. de unde termenul de „monarhie”. deoarece este prima care depăşeşte compoziţia unei diade”. infinitatea. Din acest motiv Dumnezeul Vechiului Testament nu este Tatăl. Surmontarea lui doi. Sfântul Grigorie de Nazianz. Persoanele şi atributele divine Teologia creştină nu cunoaşte o divinitate abstractă: Dumnezeu nu poate fi conceput în afara celor trei Persoane. „Voinţa nu desparte persoanele divine”. Personal. Noţiunea de monarhie desemnează. Termenul de „monarh” pentru Tatăl apare frecvent în scrierile marilor teologi din secolul al IV-lea. Cel mai mare teolog al Treimii. absorbţia unei reveniri la Unu. de neconceput în două persoane. Fiului ca născut.în aceasta îşi are originea dumnezeirea identică. numele de Tată se dezvăluie ca un nume lăuntric al lui Dumnezeu. El este cu atât mai înspăimântător cu cât poate intra în relaţie cu fiinţe de altă natură.

Dumnezeu nu are nevoie să Se descopere pe Sine Sieşi. lucrarea naturii nu este lucrare. Tată. Părinţii greci au vorbit cu dezinvoltură despre „cauza-Tată”. Revelaţia nu poate fi concepută decât într-o relaţie cu altul-decât-Dumnezeu. ci un dat primordial. atunci îi preamărim pe cei Trei” (Sfântul Grigorie de Nazianz). Doar poezia o poate evoca. Oare monarhia Tatălui nu implică o anumită subordonare a Fiului şi a Duhului? Nu. „Când năzuim spre dumnezeire. Sfântul Atanasie afirmase deja că naşterea Fiului este o lucrare a naturii. Cauzalitatea nu provoacă aici un efect exterior. ci cauzalitate în una şi aceeaşi natură. dimpotrivă. Treimea nu este rezultatul unui proces. monarhia. ea doreşte ca ele să fie egale în demnitate şi. Tatăl „nu ar fi decât Principiul (arche) unor lucruri mărunte şi josnice. căci Cuvântul şi Duhul sunt două raze ale aceluiaşi soare. ci însăşi fiinţa lui Dumnezeu. se manifestă numai în. este întotdeauna fals. limbajul nostru. Fiu şi Duh Sfânt. cauza este superioară efectului. „în trei sori care se pătrund unul pe altul. a Dumnezeului Celui viu. într-o relaţie mereu ternară. este imposibil să vedem aici procesul determinat de o necesitate internă.care determină cele trei ipostasuri în absoluta lor diversitate. în celălalt ca Duh care purcede fără despărţire” (Sfântul Grigorie de Nazianz). a oricărei diade. prima cauză. monarhia. aceasta este însă doar un termen analogic a cărui inadecvare numai folosirea purificatoare a apofatismului ne dă posibilitatea să o măsurăm. în plinătatea dragostei Sale. aceasta se datorează faptului că nu putem afirma despre Fiul că S-a născut prin voinţa Tatălui. în secolul al VIII-lea. descoperindu-şi temelia în Ea. în cadrul creaţiei. Orice existenţă şi orice cunoaştere sunt posterioare Treimii. în Dumnezeu nu există extrapunere a cauzei şi efectului. prin excluderea oricărei opoziţii. în sensul propriu. şi aceasta datorită faptului că celebrează fără a avea pretenţia să explice. El este Tatăl-împreună-cu-Fiul. Duhul ne conduce. nimic nu-I este superior. prin urmare.Vladimir Lossky scrie el. Îşi are principiul Său numai în aceasta şi nu dincolo de aceasta. Sfânta Sfintelor realităţii divine. Prin urmare. sau „mai degrabă doi noi sori”. căci Dumnezeu este. dacă nu ar fi Principiul dumnezeirii şi al bunătăţii. care este lucrarea lumii. pe care le preamărim în Fiul şi Duhul Sfânt. prin urmare. Potrivit experienţei noastre. În afara preamăririi şi adorării. făcea deosebire între lucrarea naturii. Dacă Sfântul Grigorie Teologul scrie despre cele trei Persoane din Treime că „Voinţa nu le desparte”. la Tatăl. comunicat în întregime celor cărora El le conferă statut de persoane. dar fără posibilitatea stabilirii unei ordini între ele . Treimea nu poate fi înţeleasă de om. iar când năzuim spre aceia în care sălăşluieşte dumnezeirea şi care purced din primul principiu din aceeaşi veşnicie şi slavă. de egali. atunci când vorbim despre Treime. cum se întâmplă în lumea materială. În consecinţă. iar Sfântul Ioan Damaschin. Nu există lucrare în Treime. În Dumnezeu. mai mult. cauza ca împlinire a iubirii personale nu poate produce efecte inferioare. deoarece un principiu poate fi desăvârşit numai dacă este principiul unei realităţi egale cu el. prin natura Sa. Ba mai mult. trebuie să facem distincţie între cauzalitatea Tatălui . însăşi viaţa Dumnezeului ascuns. prin şi pentru Treime. Arche. în afara relaţiei personale prin credinţă. Tatăl nu ar fi o persoană adevărată dacă El nu ar fi pros (spre) cu totul orientat spre alte persoane. Mai degrabă Treimea îl cuprinde pe om şi îl îndeamnă să O preamărească. în unul ca Fiu şi Cuvânt. ea este doar imaginea importantă a unei comuniuni inefabile. cum se întâmplă în ierarhiile ontologice din gândirea indiană şi din neoplatonism. cum credea Bulgakov. După cum existenţa trinitară nu este rezultatul unui act de voinţă. dar nici un efect care să fie reabsorbit de cauza sa. „Pe scurt. El ar fi Principiul numai într-un mod meschin şi lipsit de demnitate. care este naştere şi purcedere. Treimea este taina de început. „puterea nu le separă” şi nici vreun alt atribut. cu alte cuvinte. printr-un fel de trezire a conştiinţei de Tată în Fiul şi Duhul. Nu îl putem concepe pe Tatăl fără Fiul. unde descoperim 22 .şi revelarea sau manifestarea Sa. prin Fiul. Pe lângă aceasta. Astfel. numărul unu ne apare. aşa este din veşnicie. ea este şi cauza egalităţii lor. dumnezeirea nu este împărţită între cei care participă la ea”. unică ar fi lumina”. şi lucrarea voinţei. în relaţia dintre cele trei Persoane. iar a vorbi despre stare înseamnă a sugera o pasivitate care nu îi este proprie.

izvorând din Tatăl.dragostea care se revelează pe Sine. în măsura în care ea este transcendenţă inepuizabilă. Fiul şi Duhul Sfânt. spunea Pseudo-Dionisie. care este cu adevărat Dumnezeu. fie „energie”. Numărul aici nu are nici o importanţă. Tatăl este izvorul. 25). de aceea. făptura poartă pecetea dumnezeirii. revin mereu pentru a desemna splendoarea unei frumuseţi orbitoare. care nu este condiţionată în nici un fel de existenţa sau nonexistenţa lumii. deoarece. dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul. fie că numim natura divină „esenţă”. Chiril al Alexandriei vorbeşte despre splendoarea esenţei divine care se manifestă. Însă această prezenţă divină este o slavă permanentă. Astfel.. iar Duhul puterea care manifestă. Desigur. dreptate. astfel. întreaga lume nu ar putea cuprinde nenumăratele nume ale slavei. nu mai multe. nu unul. adeseori. 5).dragostea triumfătoare. cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris despre ele” (Ioan 21. La fel. Cuvântul este deosebit de potrivit pentru desemnarea acestei iradieri veşnice a naturii divine. Tatăl este izvorul dragostei. Dumnezeu este înţelepciune. ne vin de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. toate numele divine. ea este o iradiere perpetuă. ci pentru că El este astfel. Nu este vorba aici de prefăcătorie. El evocă. în acest caz ei exprimând experienţa celei mai înalte contemplaţii.Puteri”. Fiul . Nu putem cunoaşte esenţa divină în profunzimile ei cele mai intime. este vorba de aceeaşi natură. în măsura în care ea se manifestă în însăşi slava ei. Fiul . o ordine din care decurge ordinea celor trei nume: Tatăl. care nu sunt deloc metaforici. Numele divine sunt curgerea vieţii divine . o manifestare necontingentă a esenţei şi. în timp ce îl ascunde sub bogăţia luminii. Aceasta este lumina care din veşnicie scaldă plinătatea. „Dynameis . mult mai bine decât termenul „atribute” din teologia scolastică. a vieţii trinitare. înţelegânduse din făpturi” (Romani 1. Biblia evocă slava strălucitoare şi bubuitul de tunet care îl fac pe Dumnezeu cunoscut în afara Sa. De asemenea. În terminologia Sfântului Vasile cel Mare. perfectă în sine însăşi. la Tine însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine.Introducere în teologia ortodoxă unitatea celor trei. după formula admirabilă a Mitropolitului Filaret al Moscovei. Sau. ci o infinitate de nume divine. un proces. „Preaslăveşte-mă Tu. aceste revărsări ale măreţiei divine. Părinte. 20). căci „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii. Duhul . care ne comunică viaţa comună a celor trei. noi o descoperim în cele create. însă cunoaştem această strălucire a slavei. Dumnezeu arată ceea ce este El. Termenii referitori la lumină. Tatăl este dragostea care se răstigneşte. manifestarea sub chipul energiilor nu depinde de creaţie. aceste forţe vii. aceste explozii. incognoscibilă. Tatăl Se revelează pe Sine prin Fiul în Duhul. Teologia bizantină denumeşte aceste nume divine „energii”. descoperită nouă prin Fiul şi împărtăşită prin Duhul. vorbind câteodată la singular şi alteori la plural. mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17. dragoste. Fiul manifestarea. Duhul . nu pentru că doreşte să fie aşa. Slava divină este multiformă: „Sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus. Căci teoria energiilor necreate este profund biblică.dragostea realizată în noi înşine.dragostea crucificată.. Prin urmare. Este afirmat. 23 . veşnică.

de la „nimic”. pe care o reîntâlnim în lumea elenistă alături de gnosticism şi de care se apropie foarte mult gândirea lui Plotin. un act gratuit al lui Dumnezeu. Această materie misterioasă despre care Platon spunea că poate fi înţeleasă doar prin concepte bastarde. acesta era cazul materiei primordiale din gândirea antică pe care. densitatea ontologică ireductibilă a celuilalt. desigur. se manifestă şi se degradează în univers. aceasta este altul-decât-Dumnezeu? Prin urmare. creaţia este un act liber. cosmogonia devine o teogonie: absolutul se relativizează. În acest caz. Introducere Lumea a fost creată prin voinţa lui Dumnezeu. Câteodată întâlnim ideea de creaţie ca purcedere divină. dar este de altă natură decât Dumnezeu. realitatea unei fiinţe exterioare oricărei manifestări a lui Dumnezeu. după traducerea Septuagintei). vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu” (ek ouk onton. liberă în raport cu atotputernicia Sa. materia însăşi este creată. însă cu anumite deosebiri. însă ca me on. îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi. într-o pasiune cosmică neobişnuită. ci pornind de la ceea ce nu este. realitatea unui allul-decât-Dumnezeu. Ea primeşte. o evocare precară a lumii ideilor. prin esenţa ei. În nici unul din aceste două cazuri nu există ideea creaţiei ex nihilo. după cum a demonstrat atât de bine Fericitul Augustin. me. Ea nu răspunde 24 . tradiţia iudeo-creştină cunoaşte noţiunea de creaţie absolută. Aceste simple afirmaţii ale credinţei prefaţează o taină tot atât de insondabilă ca aceea a fiinţei divine: taina fiinţei create. sau într-o necesitate lăuntrică. prin reflectare. unde o mamă. Originea ei se regăseşte. această pură posibilitate de a fi este ea însăşi creată. în contrast cu celălalt adverb de negaţie. În creştinism. deseori printr-o polarizare primordială. pe scurt. dar şi perpetua receptivitate la formă a materiei la Aristotel. pe care o putem numi căderea lui Dumnezeu. într-o catastrofă misterioasă. care nu este nimicul absolut.Vladimir Lossky CAPITOLUL AL II-LEA Creaţia I. ne putem da seama de implicaţia deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva. Nu există nici pe departe ceva asemănător în alte religii sau sisteme metafizice. Pentru prima dată este exprimată în Biblie. Această materie nu există în sine. cum ar putea fi dublat Dumnezeu. străbătând etapele unei „condensări” descendente. mai exact. cum ar putea creaţia să aibă un substrat necreat. Lumea este un Dumnezeu căzut. În temeiul unei astfel de înţelegeri. Aşa se prezintă în special dualismul platonician. o anumită veridicitate. care dă naştere universului multiform. care se zbate să redevină Dumnezeu. ouk on. de vreme ce. iar alteori. văzând toate ce sunt într-însele. 28). nefiinţă. ce tinde spre monism. în pofida regulilor gramaticale. în Cartea a doua a Macabeilor (7. se spunea. lumea este o manifestare sau emanaţie a divinităţii. Câteodată se spune că actul creaţiei începe cu posibilitatea de a fi permanent deschis spre o rânduire demiurgică. Creaţia ex nihilo este o dogmă a credinţei. Dacă ne amintim că ouk este o negaţie radicală care. fiinţa imuabilă o modelează. Dumnezeu produce din propria Sa fiinţă. în care Dumnezeu caută săşi asume conştiinţa de Sine. uneori. nu lasă loc de îndoială şi că aici este folosită sistematic. Iar pe de altă parte. îndrumându-şi fiul spre martiriu. ea este o pură posibilitate a fiinţei. Singur creştinismul sau. ci prin natură” (Sfântul Ioan Damaschin). într-o revenire ciclică temporală de manifestări şi reabsorbţii ce par a fi impuse lui Dumnezeu însuşi. având o interioritate radical nouă faţă de plinătatea trinitară. Ea există în afara lui Dumnezeu „nu prin loc. Cam aceasta este concepţia fundamentală a gânditorilor indieni.

finalitatea. fiind viciată de păcat. „Nihil” înseamnă aici. A concepe acest „în afară” înseamnă a ne ciocni de nimic. nimicul originar nu poate fi obiectivat. identifică libertatea cu libertinajul. deoarece acel cineva este deja în El. nici a te fragmenta zadarnic pentru a considera totul după propriul tău chip. îl făcea. „Poet al cerurilor şi al pământului”. şi tocmai această „spaţializare” constituie creaţia. El există doar prin creaţie. prin urmare. În relaţie cu sine însăşi se reduce la nimic. am putea spune chiar un risc al noului. A crea nu înseamnă a te reflecta într-o oglindă. Dumnezeu ar fi supus creşterii. şi de a exista pe veci: contingenţă pentru Dumnezeu. cu alte cuvinte. pur şi simplu. printr-un act liber. întreaga dialectică a fiinţei şi a nimicului este lipsită de sens: nimicul nu are existenţă proprie (de altfel. El nu are nevoie de altcineva pentru a-Şi revărsa dragostea. care nu au nimic comun cu pseudo-libertatea noastră desfrânată. Astfel. deoarece Dumnezeu. face din fiinţa creată ceea ce ea trebuie să fie. tăria. Această chemare şi posibilitatea unui răspuns constituie. că „înainte” de creaţie nu exista nimic „în afara” lui Dumnezeu. unui nou subiect. dependent de creatură. în perihoreza ipostasurilor. Sau mai exact. El nu este veşnic creator. nu este co-eternă cu Dumnezeu. cât şi celălalt sunt „concepte-limită”. Conceptele noastre 25 . Creaţia înseamnă o chemare la viaţă a noului. spune el. este o lucrare a naturii şi purcede din însăşi substanţa lui Dumnezeu. Căci ceea ce este creat din nimic nu poate fi precum ceea ce există fără origine şi dintotdeauna”. pentru Dumnezeu. aceasta este culmea actului Său creator. singura justificare a celei din urmă. ca să folosim o analogie (însă această analogie constituie adevăratul sens al creaţiei). creator deoarece El doreşte acest lucru: numele de creator este secundar faţă de cele trei nume ale Treimii. Din acest motiv Sfântul Ioan Damaschin o opune generării Cuvântului: „Deoarece generarea. Dacă ideea creaţiei ca act cu desăvârşire liber ne stânjeneşte. Dacă însă pentru noi libertatea. astfel. unui subiect liber. creaţia este necesară pentru ea însăşi. ea este lucrarea voinţei lui Dumnezeu şi. ci doar în voinţa lui Dumnezeu. Aşadar. care. Deşi contingenţă în relaţie cu însăşi fiinţa Treimii. Germanii ar spune că atât unul. „începutul” nu are nici un sens la Dumnezeu. Însăşi fiinţa lui Dumnezeu se reflectă în creatură şi o cheamă să fie părtaşă divinităţii Sale. ar fi un Dumnezeu înainte şi alt Dumnezeu după. traducând cuvânt cu cuvânt textul grecesc al Crezului. Care transcende creaţia. Această lucrare este contingenţă. „înainte” revine la „nihil” şi asfixiază gândirea. aşadar. nu putem spune ce a existat „înaintea” creaţiei. în afara Sa. căci Dumnezeu ar fi putut să nu creeze. căci altminteri naşterea ar fi supusă schimbării şi. ea îşi impune asupra fiinţelor create necesitatea de a exista. este o libertate rea care dezintegrează fiinţa. a nu mai fi în stare să gândim. Aidoma lui „în afară”. Dumnezeu este veşnic Treime. fie şi oglinda materiei primordiale. că „în afară” şi „înainte de” sunt noţiuni lipsite de sens. ea trebuie să fie fără de început şi veşnică. dragostea . astfel l-am putea numi pe Dumnezeu. În acest fel putem pătrunde în taina fiinţei create. creaţia este cea care instituie timpul. Aceasta este. acest lucru se datorează faptului că gândirea noastră. libertatea este infinit bună: ea dă naştere fiinţei. noi recunoaştem în creaţie ordinea. se manifestă aici. gratuitatea poetului. tributar concepţiilor ciclice ale antichităţii. el se naşte împreună cu făptura creată. Cât despre creaţie. La fel. Din acest motiv. Într-adevăr. Dumnezeu ne apare ca un tiran capricios. atunci când nu se crede în legile creaţiei sub care ne găsim noi înşine. el este corelativ cu însăşi fiinţa creaturilor. cum credea Origen. De aceea. Dumnezeu e. Atributele lui Dumnezeu. deoarece ele se stabilesc tocmai în funcţie de creaţie. Atunci când Dumnezeu dă naştere. exprimat prin „înainte” şi „după”. Prin urmare. trăinicia unei făpturi se află în relaţia ei cu Dumnezeu. Creaţia ex nihilo este lucrarea voinţei lui Dumnezeu. Până şi motivaţiile morale ce îi sunt adeseori atribuite sunt platitudini fără importanţă: Dumnezeu-în-Treime este plinătatea dragostei. ca atare. pentru cei din sfera creaţiei. Libertatea divină este împlinită prin crearea acestui risc suprem: o altă libertate.Introducere în teologia ortodoxă nici unei necesităţi a fiinţei divine. „noutatea” creaţiei nu adaugă nimic fiinţei lui Dumnezeu. Astfel ni se descoperă sensul pozitiv al gratuităţii divine. acestea din urmă nu-şi au temeiul nici în ele însele şi nici în esenţa divină.tot ceea ce este opus libertinajului. ar fi o contradicţie in adjecto).

nefiind vorba de Dumnezeu. în consecinţă.Vladimir Lossky procedează prin juxtapunere. iar Sfântul Irineu numeşte pe Fiul şi pe Duhul „cele două mâini ale lui Dumnezeu”. ci de Divin. într-adevăr. acele cuvinte întemeietoare ale lui Dumnezeu. Treimea creatoare şi ideile divine Creaţia este lucrarea Treimii. Ideile divine sunt raţiunile veşnice ale făpturilor. şi Duhul sunt creatori. Fiul este Logosul (Cuvântul). Prin urmare. trebuie să ne detaşăm însă de universul precar al schimbării. Duhul -„cauza care duce la desăvârşire”. celălalt ajutând făptura să răspundă acestei chemări şi împărtăşindu-i desăvârşirea. manifestarea Tatălui. cât şi deosebirea. Fiul . Voinţa este comună celor trei. ce trezesc la viaţă şi dau nume tuturor fiinţelor. Având temeiul în Tatăl. inferiori ideilor. ei preferă numele de Cuvânt celui de Fiu. Lumea sensibilă nu posedă realitate. iar făptura creată este fructul colaborării lor. acei „logoi” specifici făpturilor. gândirea trebuie să procedeze prin analogie. însă nu putem însuma lumea cu Dumnezeu. spune el. Tatăl este „cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut”. El dă lumii create nu numai ordinea. pe Duhul Sfânt. Fiecare lucru creat îşi are „logosul” său. zeii sunt. Prin urmare. „ideile” reprezintă însăşi sfera Fiinţei. „Făpturile stau suspendate de cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant. lucrarea Treimii este prezentată ca o dublă iconomie a Fiului şi a Duhului: primul transpunând în viaţă dorinţa lui Dumnezeu. afirmarea simplă şi concisă a naturii Tatălui”. unul chemând făptura spre a o îndruma spre Tatăl (iar chemarea Sa îi conferă acesteia densitate ontologică). În acest context. „Creaţia” despre care se vorbeşte în Timaios rămâne un mit. „ar putea exista. Tatăl nu poate fi creator decât dacă şi Fiul. ceva care să nu se sprijine pe Logosul divin?”.„cauza operativă”. manifestarea cuiva care leagă noţiunea de Cuvânt de sfera iconomiei. în prezentarea finală. în aşa fel încât să fie reliefate atât legătura. făcută cunoscută prin numele Său. acestea ajungând să aibă. care exprimă relaţii intra-trinitare. „făcător de viaţă” (zoopoion). Pentru a contempla ideile. În acest context. după modul de reprezentare „a lucrurilor”. ci doar un caracter verosimil. deasupra abisul propriului lor neant” (Filaret al Moscovei). Crezul numeşte pe Tatăl „făcătorul cerului şi al pământului”. în prezenţa unui platonism creştin? O scurtă comparaţie ne va permite să înţelegem că Părinţi Bisericii. ea este reală numai în măsura în care participă la idei. adică o face „făptură”. oare. În concepţia lui Platon. un caracter mai curând biblic decât platonician. pe Fiul. „Cel prin Care totul s-a făcut”. spune o maximă patristică. deoarece. Fiul îl defineşte pe Tatăl. Atunci când Sfinţii Părinţi tratează despre iconomia Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie de Nazianz analizează în cel de-al patrulea Discurs teologic această funcţie a Cuvântului. II. Cuvântul înseamnă revelaţie. în gândirea Creatorului care creează nu din capriciu. se întreabă Sfântul Grigorie. însă fiecare într-un mod care îi este propriu. căci făptura există doar în Dumnezeu tocmai în virtutea acestei voinţe creatoare care o face să se deosebească de Dumnezeu. rămânând unit cu Tatăl. iar cel din urmă împlinind-o în bunătate şi frumuseţe. ideile reprezintă nivelul superior al fiinţei. „raţiunea” sa în Dumnezeu. fiecare fiinţă îşi are „ideea”. prin urmare. dedesubt fiind abisul nemărginirii divine. Ne aflăm. raţiunea de a fi prin excelenţă. Tatăl creează prin Cuvântul în Duhul Sfânt. îl revelează. gândirea Părinţilor bisericeşti pare să capete o nuanţă platoniciană. ea fiind cea care creează. ci din „raţiune” (iar aceasta este o altă semnificaţie a Logosului). „raţiunea sa esenţială”. oare. „Fiul este. dacă au folosit unele elemente din filosofia greacă. Într-adevăr. Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi. şi. După Sfântul Vasile cel Mare. „Demonii”. de fluxul generării şi al descompunerii. le-au reînnoit în întregime conţinutul. Logosul este vatra divină din care se răspândesc razele creatoare. ci însăşi realitatea ei ontologică. căci lumea a existat 26 . Prin urmare. Prin El s-a făcut totul. Cele trei Persoane creează împreună. Nu există nimic care să nu se întemeieze pe Logos.

unul al voinţei-gândire sau al voinţeicuvânt. a lui Dumnezeu.Creaţia ca Binecuvântare a Facerii. către sfârşitul vieţii sale. Psalmii. Neoplatonismul. Dumnezeu gândeşte creaţia. a unei realităţi: nu un dualism. căutând pentru răspândirea lor „o lume exterioară” naturii divine. ci transparenţa vizibilului spre invizibil. cele ale Inteligenţei divine. învăţătura sa despre ideile cuprinse în însăşi fiinţa lui Dumnezeu. în calitatea Sa de Creator. Dimpotrivă. să vorbească despre „paradigme” şi „idei”. copiind modelul lumii ideilor.accentuează noutatea absolută şi încântătoare a creaţiei. Astfel. În fiecare lucru el aude un cuvânt al Cuvântului. un cuvânt în fiecare lucru. Voinţa creatoare a lui Dumnezeu implică ordine şi raţiune. însă unul dinamic. îl plasează pe Unul cel inefabil dincolo de cosmos noetos. Părinţii greci au văzut în platonism descoperirea. gânduri voliţionale. Dumnezeu nu este numai inteligenţa care conţine ideile divine. chemarea ei spre cea mai înaltă iubire. esenţa Sa transcende infinit ideile. pentru Ortodoxie este de neconceput ca în lucrarea Sa creatoare Dumnezeu să se fi mulţumit să producă o replică a propriei Sale gândiri. Ideile sunt. „ipostaziază ipotezele lui Platon”. prin urmare. Pentru a crea. Creaţia ca Joc al înţelepciunii. iar ideile tuturor lucrurilor sunt cuprinse în această voinţă şi înţelepciune. percepe lumea. în faţa căreia îngerii înalţă strigăte de bucurie . lucrul nefiind pentru el. mai exact. calea ei de participare la energia divină. Prin Cuvântul divin. Fără îndoială. „imn preaminunat închinat forţei atotputernice”. Ele nu mai constituie o „hinterwelt”. afirmând că nu există două lumi. dualismul exprimat în „exemplarismul” său static. Proverbele . în timp ce sentimentul faţă de făptura creată le-a interzis să o reducă la o copie nereuşită. Sfântul. atât ca determinări ale esenţei. în Retractationes. dar şi să o separe pe aceasta din urmă de lumea sensibilă. „însă au impregnat acest limbaj cu un desăvârşit respect biblic faţă de cele sensibile şi faţă de Dumnezeul Cel viu. dacă vrem. Lumea platoniciană a ideilor este în acest caz reinterpretată: ea este un instrument al creaţiei. în cele din urmă a Sa însuşi. Sfântul Ioan Damaschin. Fericitul Augustin.în special Cartea lui Iov. adică să pună temeliile timpului. este aici un exemplarism. Sentimentul lor faţă de fiinţa divină i-a determinat să respingă ideea unui Dumnezeu inteligibil. Părinţii greci. Aceasta ar însemna a sustrage lumii create originalitatea şi valoarea ei. Întreaga Biblie . prin urmare. Pentru ei. înţelepciunea este cea care înalţă cei şapte stâlpi ai casei. Ideile sunt înţelepciunea în lucrarea divină sau. nu o lume dincolo de ea. după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa. Ei aduc Logosul mai aproape de „cuvântul” invocat de Psalmi şi. traduse în latină. însă numai în relaţie cu acest „altul” cu care trebuie să „înceapă”. parţială şi periculoasă. iar această gândire transmite adevărul ei fiinţei lucrurilor. Ideile divine sunt deci inseparabile de intenţia creatoare. în care îşi au originea toţi acei „logoi” ai lucrurilor. El este un Dumnezeu liber şi personal. ale acelui nous emanând din absolutul care este deasupra fiinţei însăşi. ea însămânţează cu idei vii „spaţializarea” creaţiei. dar şi calea spre transfigurare. mai presus de toate. Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie. Astfel.Introducere în teologia ortodoxă dintotdeauna: „demiurgul” o construieşte” mereu. Cu toate acestea. Prin urmare. existând un cuvânt pentru fiecare lucru. Cel Care o întemeiază şi în acelaşi timp o cheamă. o depreciere a creaţiei şi. cât şi în calitate de cauze exemplare ale făpturilor. care. şi nu în esenţa divină. care îi cunoşteau însă mult mai bine pe filosofi. şi-a pus amprenta asupra teologiei apusene şi deţine un loc de seamă în sistemul tomist. ci voinţa creatoare. în prezentarea pe care o face „credinţei ortodoxe”. lumea este suspendată deasupra propriului său neant. Care creează totul prin voinţa şi înţelepciunea Sa. înţelepciunea în acţiune. potrivit expresiei lui Jean Wahl. În consecinţă. prin contemplarea detaşată a naturii. potrivit Scripturilor. 27 . Ei nu au ezitat să folosească limbajul platonician. după ce a citit unele fragmente din Enneade. ca pe „un aranjament muzical”. a cărui voinţă creată conlucrează liber cu voinţa-idee a lui Dumnezeu. cuvântul viu al lui Dumnezeu. ci înseşi profunzimile făpturii. mai exact. a recunoscut că s-a lăsat fascinat de temele lui Plotin. vorbeşte despre actul creaţiei în termenii unor idei-voinţe sau. Părinţii greci au refuzat să includă în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu lumea inteligibilă. Însuşi Fericitul Augustin a respins. ideile nu mai sunt o determinare necesară a fiinţei divine. care reprezintă regula existenţei sale. s-au deprins mai uşor cu gândirea lor şi au folosit-o cu maximă libertate. de acele cuvinte creatoare care se fac auzite în Cartea Facerii. al lumii adevărate.

dacă vreţi. Căci înţelepciunea însăşi proclamă: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui. la drept vorbind. ci sporind înţelegerea tainei. Chiar dacă se refuză abstractizarea în profunzime. transformând-o. problemă ce se alătură celei referitoare la creaţia ex nihilo. iar Cartea Facerii afirmă: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. fiinţa primordială a lui Dumnezeu. creaţie. termenul fiind aici analogic şi desemnând o relaţie veşnică. între simbol şi realitatea simbolizată. aşadar. trebuie să aibă un început. aşadar. Adevărata teologie depăşeşte şi transfigurează metafizica. Creaţia: timp şi veşnicie „La început a fost Cuvântul”. căci ea singură poate să răspundă întrebărilor lor. astfel. Cartea Facerii este. când interpretează Biblia. În acest mod se stabileşte relaţia dintre timp şi veşnicie. Limbajul actual nu se mai păstrează acelaşi. Origen identifică aceste două formulări: „Dumnezeu. omul modern. cu toate acestea. cât de mică. dar nu împotriva tainei şi a credinţei. Prin urmare. spune el. iar părţile cele mai vechi. Prin urmare. trebuie să aibă curajul de a gândi. astfel. de-a lungul întregii veşnicii. într-o implicare totală a persoanei. au făcut distincţie între aceste două începuturi: între lucrarea naturii. toate problemele privind veşnicia şi să reducă Biblia la textul nud. de a fi metafizician pur atunci când suntem confruntaţi cu datele biblice şi încercăm să reducem prin raţiune taina simbolismului lor până la anularea „saltului credinţei”. Arie. creaţia în timp. În acest moment trebuie să înlăturăm două obstacole. ci. Logică poetică sau. şi genesis. care nu face distincţie între concret şi abstract. Aşadar. incognoscibilitatea esenţei divine şi dumnezeirea Fiului. Teologia nu trebuie să cerşească explicaţii de la filosofi. de o simplitate doar aparentă. a înţelepciunii. între chip şi idee. 22). totuşi abstractizarea are loc în virtutea limbajului pe care îl folosim. în El însuşi”. Meister Eckhart stabileşte aceeaşi identitate: principiul evocat în dublul in principia este pentru el Dumnezeu ca intelect. golit de conotaţii. III. din ură faţă de filosofi. „începutul” din primul verset al Facerii semnifică. adică. pe motiv că ar fi platoniciene sau eline. acela al Cuvântului. făcând confuzie între omonimele greceşti gennesis. trebuie să repetăm. a creat totul în Cuvântul Său. secundară în raport cu Prologul Sfântului Ioan. fără a fi. el deposedează înţelegerea arhaică de învelişul ei carnal. Se abstractizează însă numai la suprafaţă şi. nu al unei raţionări prea subtile. dacă nu uităm natura intenţională a ideilor divine. Astfel. Celălalt obstacol ar fi ca. în special Facerea. în acelaşi timp. cele două „începuturi” sunt deosebite. mai cuprinzător. Pe de altă parte. Primul ar fi acela de a fi „grec”. dar mai lucid şi mai riguros. căci nu se poate purta aidoma unui copil care scapă nepedepsit. naştere. aidoma 28 . plină fiind de Cuvântul care dă trupului (inseparabil de cuvinte şi lucruri) o neasemuită transparenţă. înainte de lucrările Lui cele mai de demult” (Pilde 8. sacramentală. procedează potrivit unei logici arhaice. 35). unde chemarea la existenţă a lumii dă naştere timpului. de filosofie. în majoritate (însă nu numai) protestanţi. Unii exegeţi moderni. cât şi lumea. conţinând atât Cuvântul. interpretează formularea Sfântului Ioan în termenii din Facere şi transformă pe Fiul în făptură creată. ceea ce înseamnă a lua în sens literal simbolismul concret al Scripturii. deoarece „Cerul şi pământul vor trece. Biblia îşi are însă profunzimea ei. cu desăvârşire străine unul altuia. În sens ontologic. scrie Sfântul Ioan. şi lucrarea voinţei. în acelaşi timp veşnică şi totuşi îndreptată spre acest „altul” care. să fii numai „evreu”. se ajunge nu la uimirea copilărească specifică scriitorului arhaic. veşnicia devine lineară. decât un cuvânt care există. prin credinţă. vor să alunge cu grijă din gândirea lor orice urmă. Părinţii Bisericii. „începutul” îşi găseşte sensul deplin în textul Facerii. în lucrarea sa Hristos şi Timpul. al unei înţelegeri contemplative. Sfântul Ioan evocă un „început” veşnic.Vladimir Lossky în această descifrare ferventă a „cărţii lumii”. dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24. poate. pentru a sublinia. îl percepe la nivelul gândirii. Oscar Cullmann se străduieşte să respingă. implicând o relaţie cu un altul care este postulat de însăşi această relaţie. dimpotrivă. ci la atitudini infantile.

ci lipsit de măsură. fără a putea vreodată să sesizăm momentul prezentului în curgerea timpului). cu odihna divină din ziua Sabatului. Dacă Dumnezeu trăieşte în veşnicie. ziua învierii. De vreme ce categoriile timpului sunt mişcarea. şi nu este nici infinit de mic. de la creaţie la parusie. Dincolo de aceasta. aceea a primului şi ultimului hotar. pe când veşnicia aparţine în sens strict lui Dumnezeu. casa. printr-un simbolism bogat. Aşadar. Pentru Sfântul Vasile cel Mare. fără durată se revela ca prezenţă a veşniciei. nu putea fi . a cărei explozie creatoare dă însă naştere timpului. se regăsesc în aceeaşi taină prima şi a opta zi. ele nu pot fi opuse. ziua creaţiei şi a re-creării lumii. prin aceasta. ci creştini. deoarece cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (I Petru 1. ci hotar şi. Acesta este punctul de contact dintre voinţa divină şi ceea ce de acum înainte va deveni şi va suferi. posibilitatea lui de transfigurare.simultan mişcare şi repaus. aşadar. este suficient să ne amintim că finitul nu este comensurabil cu infinitul. un „început”. spunea el. Ciclul săptămânal se încheie sâmbăta. ne-o închipuim ca pe o linie nelimitată! Iar existenţa temporală a lumii. „După cum începutul unui drum nu reprezintă drumul. o deschidere spre veşnicie. Dominat de o crudă raţionalitate. la un timp fără început şi fără sfârşit. Această contingenţă iniţială nu minimalizează în nici un fel făptura creată. realitatea timpului.sau. nu este timp. Mai mult decât scriitorii alexandrini. este doar un segment limitat al acestei linii. tot aşa începutul timpului nu este încă timpul. acesta este exact primul moment în care a apărut întregul ansamblu al fiinţei. 25). nu trebuie să îngenunchem Duminica. ce este momentul? Această problemă a preocupat gândirea antică. Lumea astfel creată va dăinui mereu. Duminica. aceea a intrării în veşnicie. Prezentul fără dimensiune. care. însăşi originea creaturii este. Mult mai sensibil la mister. Platon a avut o concepţie remarcabilă despre „moment”. infinitul se reduce la indefinit. mai exact. subliniind faptul că. deoarece era . o schimbare. făptura nu va dispărea niciodată. este pentru a sublinia. „Începutul”. săracă). pentru că în această zi noi ne eliberăm de temporalitatea sclavului pentru a intra.Introducere în teologia ortodoxă timpului. prin urmare. Trebuie deci să evităm categoriile timpului atunci când evocăm veşnicia. aceasta ar fi veşnicia lumii inteligibile a lui Platon. imobilităţii. Pentru Sfântul Vasile cel Mare. nicidecum a Dumnezeului Celui viu. mai degrabă. primul moment nu este divizibil. fiecare în parte. şi de aceea timpul este o formă a făpturii create. care coincid în cadrul Duminicii. este aidoma unei „clipe” a veşniciei. Ce se întâmplă atunci cu transcendenţa? Pentru a sublinia sărăcia acestei filosofii (pentru că este. chiar şi atunci când timpul va fi abolit sau. Părinţii Bisericii au sesizat bine acest lucru şi s-au ferit să definească veşnicia a contraria din timp. departe de a huli Biblia printr-o raţionalizare facilă. în acest fel. nici iudei. autonomia lui ontologică înţeleasă ca trăire a libertăţii umane. atunci când va fi transformat în veşnica noutate a epectazei. Veşnicia se reduce. în împărăţia în care omul neîncovoiat.cel puţin dacă definim în mod banal clipa ca un punct în timp (reprezentare falsă. Astfel. Căci aceasta este mereu prima şi a opta zi a săptămânii. după cum a arătat Fericitul Augustin. el este momentul ca limită şi. omul mântuit. primul moment al timpului nu este încă timp. în raport cu timpul. participă la înfrăţirea cu Cel înviat. când se desăvârşesc întâlnirile dintre Dumnezeu şi om. intransformabilităţii şi invariabilităţii unei veşnicii statice. de exemplu). care este în acelaşi timp veşnic şi trecător. Nici greci. În plus. exprimat simbolic prin cuvintele „cerurile şi pământul”. Dacă totuşi Biblia le foloseşte. Pentru noi. Zenon a redus timpul la absurd. Sfântul Vasile cel Mare a dezvoltat aceste idei. Creatura se înalţă într-un „moment”. Părinţii au dat un răspuns acestei probleme care. analog din punct de vedere logic noţiunii geometrice de hotar (între două planuri. într-adevăr. nici chiar o secvenţă minimală de timp”. acest prim moment este de neimaginat . deoarece viitorul devine neîncetat trecut. trecerea de la o stare la alta. schimbarea. îi sesizează sensurile în profunzimea lor. simbolic. această veşnicie vie trebuie să depăşească opoziţia dintre timpul care 29 . întrucât timpul însuşi este ceva creat. fără durată. este un fel de instantaneitate atemporală în sine. la graniţa dintre veşnicie şi timp. nici începutul unei case. în spiritul acestei taine.

în starea noastră de fiinţe decăzute. Ea subliniază importanţa centrală a pământului.Vladimir Lossky curge şi veşnicia neclintită. ci de unul spiritual. timpul este eonul în mişcare. În centrul universului bate inima omului şi numai sfântul a cărui inimă purificată cuprinde cele 30 . Sfântul Maxim subliniază faptul că veşnicia lumii inteligibile este o veşnicie creată: porţiuni. În caz contrar. deoarece îşi are începutul „în veac”. Tăcerea relativă a Scripturilor devine semnificativă. deoarece natura angelică poate creşte neîncetat prin dobândirea binecuvântărilor veşnice. într-adevăr. ar fi lumea noastră pământească. Necreatul transcende orice poziţii. singura creată. În ceea ce priveşte veşnicia divină. Aici nu este vorba de un geocentrism fizic. având un început. aparent. Îngerii şi oamenii participă împreună la timp şi la eon. Problema timpului ne duce din nou cu gândul la acest neant din care ne-a înălţat voinţa divină. dar care rămâne neschimbată. în ziua a doua. definind un geocentrism. un inteligibil necreat. nenumăratele sfere îngereşti. „Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregimea universului. toate acestea constituie eonul. îngerii se prezintă ca universuri inteligibile care participă la funcţia organizatoare a veşniciei eonice. Această veşnicie eonică este imuabilă: ea dă lumii coerenţă şi limpezime. În cele două Testamente apar câteva scurte lămuriri despre aceste universuri spirituale. Sensibil şi inteligibil. nici ca imuabilitate aparţinând eonului. en aioni. Astfel. Astfel. introducând în veşnicie un altuldecât-Dumnezeu. dar un timp devenit inteligibil prin eon. pământul este în mod spiritual central. ar apărea ca un rău relativ. structuri neschimbătoare ale cosmosului. supusă unei existenţe atemporale. adevăruri. ca şi timpul (de unde şi numele ei. sau chiar cu „luminătorii”. interesul faţă de ele şi să se vorbească doar despre pământ. IV. Cerul şi pământul despre care se vorbeşte în legătură cu prima zi a creaţiei nu sunt cele pe care le vedem noi. în ziua a patra. veşnicia eonică. reţeaua esenţelor matematice. întrepătrunderea lor ne permit să concepem timpul. căci unul (cerul) apare abia o dată cu „firmamentul”. Acesta nu este o rămăşiţă a unei cosmologii primitive (dar cum ar putea fi altfel decât simbolice asemenea cosmologii?) care nu s-ar armoniza cu concepţia noastră post-coperniciană despre univers. oaia pierdută. aceasta nu poate fi definită nici ca schimbare aparţinând timpului. deoarece ambele. însă în mod diferit. în ziua a treia. geometria ideilor ce guvernează creaţia. trecător şi veşnic. fără a se zăbovi însă prea mult asupra lor. deoarece este trupul omului şi deoarece omul. Naraţiunea din Facere aminteşte toate acestea pentru ca apoi să dispară. fiinţa care reuneşte în sine sensibilul şi inteligibilul şi participă. Ea le transcende pe amândouă. Cerul constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale care înconjoară fiinţa noastră terestră. nu putem în nici un caz să plasăm lumea noastră printre aceste imensităţi spirituale. a inteligibilului şi a corporalului. care pătrunde tainele lumii vizibile pentru a o lega din nou cu lumea celor nevăzute. un fel de temporalitate instantanee din care ei se ridică spre eonul preamăririi şi al slujirii sau al revoltei şi al urii. aşadar. îngerii au cunoscut libera alegere a timpului doar în clipa creării lor. timp şi eon formează un tot împreună. a vizibilului şi a invizibilului. Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele 99 de oi lăsate în munţi un simbol al pleromei îngereşti. prin trecerea de la nefiinţă la fiinţă). şi numai coexistenţa. iar celălalt (pământul) apare o dată cu separarea uscatului de ape. însă fără succesiune temporală. este fiinţa centrală a creaţiei. Eonul are o strânsă legătură cu lumea angelică. Teologia ortodoxă nu cunoaşte. care are un început. În eon există totuşi şi un proces. astfel. sunt comensurabile. Pe când condiţia umană este marcată de timp. a suta. mai deplin decât îngerii la toate rânduielile „pământului” şi „cerului”. corporalitatea. Recurgerea obligatorie la apofază ne interzice să-L concepem pe Dumnezeul Cel viu după veşnicia legilor matematice. Eonul este timpul nemişcat. în special cele dintre inteligibil şi sensibil. Creaţia: ordinea cosmică „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”.

iar apele indică aici (ca şi în Botez) plasticitatea elementelor. Dumnezeu a despărţit definitiv apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. în sensul pozitiv al cuvântului. În ziua a doua. atunci când ne vorbeşte despre îngeri. unde este inserată iconomia divină. elementul umed. cea dea doua Persoană a Treimii şi puterea orânduitoare a întregii Treimi. „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». principiul tainei vieţii. ordinea Logosului este înscrisă în ordinea cerului vizibil. o viziune pentru care taina formei. În ziua a treia. Dumnezeu nu a produs răul. elementele cosmice. născută de „voinţele-logoi” care iradiază din Cuvânt şi vor fecunda întunericul. în înţelesul propriu.principiu al vieţii . nu doreşte numai să ne sustragă acţiunii uzurpatoare a îngerilor căzuţi. în consecinţă. despre care Cartea Facerii nu va mai vorbi. Simultaneitatea creatoare a primelor zile devine. ele definesc sferele concentrice ale fiinţei în centrul cărora. Cuvântul creează peştii şi păsările. ni-i arată ca fiind îndreptaţi spre istoria pământească. calităţile secundare ale sensibilului (atât de mult neglijate de ştiinţă) au o semnificaţie decisivă care revine mereu la profunzimile inteligibile. necesită timp. Viaţa. Acesta primeşte porunca de a produce plante. cu alte cuvinte. Această viziune a devenit extrem de dificilă pentru firea 31 .Introducere în teologia ortodoxă mai îndepărtate nebuloase poate şti dacă aceste „sfere înstelate” nu sunt asemenea reflectării eonilor îngereşti. simbolizate prin zilele săptămânii. între apă şi cer. Întunericul („Dumnezeu a numit întunericul «noapte»“). în consecinţă. ca slujitori (sau adversari) ai acestei iconomii. cosmosul pământesc. legându-ne doar de Dumnezeu. Prin urmare. prima formă de viaţă. Iar pământul se supune Logosului . apa. În acest fel se stabileşte o curioasă înrudire între fiinţele care înoată şi cele care zboară (ale căror structuri au. trezită în „ziua” precedentă. delimitat de „firmament”. El reprezintă o realitate pe deplin pozitivă. acea limită misterioasă.aidoma unei păsări care cloceşte. ci. ritmul zilei şi al nopţii. de nici o mântuire. „Şi pământul (aici. Aşadar. În ziua a patra. rezumându-le virtual pe toate. sunt adunate la un loc. „forţa luminoasă”. Dumnezeu dă naştere. Apele. Şi a fost lumină”. propriu pământului şi pântecului. este cea care primeşte porunca de a le produce. cu alte cuvinte. apoi. Aici sesizăm cât se poate de limpede că nu este vorba de o cosmogonie ştiinţifică în sensul modern al cuvântului. lăsând să apară uscatul. o succesiune. caracteristic pentru tot ceea ce este generator de viaţă. Biblia doreşte să ne lege de pământ. omul. astfel. din porunca lui Dumnezeu. la acei logoi ai creaţiei. apar stelele cu mişcările lor orbitale regulate. neavând nevoie. aidoma pământului în care germinează sămânţa. din acest motiv. anumite similarităţi). pe pământ şi. cele şase zile ale Facerii ne descriu într-un mod geocentric desfăşurarea creaţiei. de eonii îngereşti. întregul nostru cosmos) era netocmit şi gol. a căror nediferenţiere era simbolizată de ape. ambele fiind fluide şi umede. fiecărei substanţe vitale. Diferenţiind elementele create simultan în prima zi. se regăseşte pe sine însuşi. o substanţialitate grosolană. spune Sfântul Vasile cel Mare. „Dumnezeu desparte lumina de întuneric”. Aceste şase zile. întunericul pozitiv al primei zile exprimă misterul uterin al fertilităţii. roditoare. lumina este perfecţiunea fiinţei create. căreia i s-ar conferi.este amestecul elementelor încă nediferenţiate. „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” . Acestea aparţin făpturii create şi nu trebuie confundate cu „nimicul” originar. în prima făptură nu este loc pentru întunericul negativ. ci de o altă viziune a fiinţei şi a ierarhiilor ei. pentru făptură. care apare în ultimul stadiu al acestei „prime zile”. este momentul potenţial al făpturii create. de fapt. Tainele iconomiei divine se dezvăluie. Ea nu ne interzice numai să ne pierdem în imensităţile cosmice (pe care natura noastră de fiinţe decăzute oricum nu le poate cuprinde decât sub aspectul dezintegrării lor). Aceasta a fost prima poruncă dată de Dumnezeu: Cuvântul intră în substanţa elementară şi dă naştere primei „informări” a fiinţei.în acelaşi timp. lumina. mai puţin vibraţie fizică şi mai mult lumină intelectuală. încep să se separe. În ziua a cincea. polarităţii luminii şi întunericului. astfel. sunt stadii mai curând ierarhice decât cronologice. Întunericul era deasupra adâncului” .

Vladimir Lossky noastră cea căzută. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. aşa cum s-a întâmplat în cazul animalelor? Este aşa deoarece omul. nici nu o putem înţelege în afara ei. ceea ce dovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a necesităţii şi nici a arbitrariului. nu există nimic întâmplător în Biblie şi totul este încărcat de semnificaţie. Este o hotărâre a unui „Sfat Divin”. ci de la Duhul Sfânt. această „multiplicare” pe care Dumnezeu o orânduieşte şi o binecuvântează. spune Dumnezeu. Creaţia în desfăşurarea ei este prezentată aici în termeni cu totul diferiţi. Dar de ce este nevoie. prin urmare. oare. acest lucru înseamnă o juxtapunere a unor tradiţii diverse. pentru facerea omului de acest Sfat al celor Trei în locul unei simple porunci adresate pământului. Dumnezeu a orânduit şi a binecuvântat („Dumnezeu a văzut că lumina era bună”).. apare. Urmează. taina. Pe neaşteptate însă tonul se schimbă. fiind iremediabil legată de separare şi moarte. la fel şi în om. „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”. deoarece el cuprinde în sine totul. Astfel. creat după chipul lui Dumnezeu.. deoarece condiţia omului a cunoscut. Care îi dă coerenţă. se părea că Dumnezeu S-a oprit şi că persoanele Treimii erau împreună. Să nu uităm că naraţiunea creaţiei este exprimată în categoriile lumii căzute. acest lucru este adevărat la nivelul material al elaborării textului. Primul cuvânt a fost lumină. singularului şi a pluralului în om reflectă taina singularului şi a pluralului în Dumnezeu. a două naraţiuni de fapt separate şi alăturate mai târziu. are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeu după al cărui chip a fost făcut. le dau toata iarba verde spre hrană”. oare. Apoi. elementul pământ primeşte. Dragostea umană nu ar mai fi însă pătrunsă de o asemenea nostalgie paradisiacă dacă nu ar mai exista în ea amintirea dureroasă a unei stări originare în care „celălalt” şi lumea erau cunoscuţi dinlăuntru. pentru noi însă chiar juxtapunerea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. după naraţiunea creaţiei ce constituie primul capitol al Facerii. Căderea a schimbat însuşi sensul cuvintelor. ci comuniunea. el se naşte din „reflectarea” lui Dumnezeu ca totalitate liberă. cel puţin în realitatea sa biologică. după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor. în universul nostru.întocmai ca şi autoritatea sacerdotală a omului asupra creaturilor faţa de modul în care ne devorăm în prezent unii pe alţii. „Să facem”. Însă în ziua a şasea. această schimbare? Crearea spiritelor îngereşti a fost săvârşită „în tăcere” (Sfântul Isaac). nici din contingenţe omeneşti. a făcut bărbat şi femeie”. atât în cosmosul liturgic şi sacramental. Ce înseamnă. o nouă naraţiune începând cu cel de-al doilea capitol. diversitatea benefică a iubirii. apare un nou stil de creaţie. Fără îndoială. Acest „eros” paradisiac se va fi deosebit de sexualitatea noastră decăzută şi devoratoare de azi . Sexualitatea. în care. Prin urmare. În ziua a şasea. Biblia nu s-a născut din voinţa omului. ci din ce motiv şi ce semnificaţie profundă ascunde apropierea lor. ci un act liber şi gândit. Omul însă nu este o parte. o dublă binecuvântare care totuşi îl asimilează pe om în sfera celorlalte făpturi terestre apărute tot în ziua a şasea. Natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Într-adevăr. după crearea animalelor. Nu putem separa Biblia de Biserică. Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu este singur. o mutaţie catastrofală. când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. ceea ce ne interesează nu este să ştim cum au ajuns să fie alăturate două naraţiuni despre creaţie. iar la nivelul naturii subliniază unitatea 32 . porunca de a produce animale. Pentru exegeţii Bibliei. Apoi porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” stabileşte o anumită corespondenţă între sexualitate şi dominaţia cosmică a primului cuplu şi depăşirea tainică în Dumnezeu a dualităţii prin triadă. la rândul lui. cât şi în theoria physike liturgică a asceţilor. nu exista moartea. însă o putem regăsi în „noua creaţie” ecleziastică. Căci Dumnezeu este exact: „Iar tuturor fiarelor pământului. Ea reclamă nu solitudinea. după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferite părţi ale lumii create. fiinţă personală. în timp ce prima naraţiune îl asimilează pe om celorlalte creaturi ale pământului printr-o binecuvântare comună. Totalitate liberă.

Atunci.. omul apare nu numai ca o culme. în cea de-a doua naraţiune a creaţiei. (Cât priveşte relaţia suflare-nări. prin unitatea naturii şi pluralitatea persoanelor. împovăraţi doar de lutul pământului. după cum omul este un mic cosmos.fapt subliniat de Părinţi . şi pe drept cuvânt. Chip şi asemănare Filosofii antici au înţeles poziţia centrală a omului şi au exprimat-o cu ajutorul naturii „microcosmosului”. 33 . Aşadar. căci cosmosul este el însuşi un om uriaş. „Atunci. după Sfântul Irineu. pentru fiarele pământului. deoarece omul încă nu fusese creat: „Nu era nimeni ca să lucreze pământul”. „curgerea dumnezeirii”. astfel. lumea animală apare după om şi în relaţie cu el. limbajul coincidea cu însăşi fiinţa lucrurilor. iar suflarea însăşi a lui Dumnezeu este cea care transformă lutul în „suflet viu”. care îşi găseşte aplicare şi astăzi în asceza ortodoxă). numai o fiinţă de aceeaşi natură cu el îi poate fi omului de ajutor. ci să aibă „ajutor asemenea lui”. iar acest limbaj paradisiac. omul a fost făcut de însuşi Dumnezeu. ea se bazează pe simbolismul concret al cosmologiei biblice şi nu reprezintă o metaforă. deoarece. aceasta se datorează faptului că el îl rezumă şi îi dă sens. Dintru început. ni se dezvăluie tainele Noului Testament. căci iubirea cere egalitate şi numai iubirea a dorit această polarizare primordială. Părinţii Bisericii asemuiesc purcederea Duhului Sfânt cu ceea ce ei numesc „purcederea” Evei. Pe atunci. În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului. Dacă omul începe să trăiască în momentul în care Dumnezeu suflă viaţă în el. După cum Duhul nu este inferior Celui din Care El purcede. ci o analogie reală. perspectiva ei este cu totul diferită. tot aşa nici femeia nu este inferioară bărbatului. iar omul a recunoscut că Eva era „consubstanţială” cu el. pentru ca el să nu mai fie singur. viaţă şi har. „os din oasele sale şi carne din carnea sa”. în acelaşi timp. Sfântul Grigorie de Nazianz poate vorbi. poet. în consecinţă. le precizează taina şi hotărăşte mulţimea lor. omul cunoaşte fiinţele vii dinlăuntru. Aceasta înseamnă că harul necreat este implicat în însăşi lucrarea creatoare şi că sufletul primeşte. să considere intelectul nostru ca emanaţie din Dumnezeu. poet pentru Dumnezeu. În realitate. V.şi nu a fost creat numai prin Cuvântul Său (ceea ce ne conduce din nou la „Sfatul” din prima naraţiune. pentru păsări. aproape de inima lui) a făcut-o pe femeie şi a adus-o omului. aceasta se datorează faptului că harul Duhului Sfânt este principiul real al existenţei noastre. ci şi ca principiu al creaţiei. ca pe vremea când Adam lea dat numele. atunci noi am fi însuşi Dumnezeu. Iar Adam dă nume animalelor pe care Dumnezeu i le aduce. cu mâinile Sale . În această a doua naraţiune. căci harul este suflarea lui Dumnezeu. suflul uman-respiraţia lui Dumnezeu. Unii au fost înclinaţi să vadă în acest „suflet viu” sufletul spiritual al omului şi. deosebită de Adam şi totuşi de aceeaşi natură cu el. aflăm că plantele nu existau. după cum este şi preot. Fiul şi Duhul Sfânt sunt „cele două mâini” ale lui Dumnezeu). luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ. iremediabil pierdut. ca fiind ipostasul cosmosului terestru. La rândul lui. Totuşi. natura terestră este în continuarea trupului său. izvor al întregii diversităţi a speciei umane. iar întreaga creaţie nu ar fi decât un joc iluzoriu. ci numai de acele „inimi milostive” despre care vorbeşte Isaac Sirul.. despre prezenţa în om a unei „părticele din Dumnezeu”. Dumnezeu a făcut ca omul să cadă într-un somn extatic şi din cea mai intimă parte a naturii Sale („coasta” simbolică.Introducere în teologia ortodoxă antropocosmică. prezenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. pentru toate făpturile”. Iar animalele sălbatice trăiesc în pace în jurul sfinţilor. „un ajutor asemenea lui”. a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu”. cea de-a doua naraţiune defineşte clar locul omului. căci lumea a fost făcută de Dumnezeu pentru a fi desăvârşită de către om. astfel. Astfel. acele „inimi înflăcărate de iubire pentru creaţie. omul apare. deoarece Dumnezeu „le-a adus omului ca să vadă cum le va numi”. Cu toate acestea. nu poate fi regăsit de cel preocupat de ocultism. Însă dacă sufletul nostru ar fi fost necreat.

într-un impersonal divin. Prin urmare. sar putea spune. dimpotrivă.” În faţa magiilor cosmice ale antichităţii în declin. Fără dragoste. dar şi primejdia eşecului şi a căderii. Desigur. iar dragostea implică libertate.cu nădejde. Omul nu se mai mântuieşte prin univers. atunci când îşi asumă universul pentru a-l oferi lui Dumnezeu. 19-21). pentru eliberarea ei. să devină prin har. în ultimă analiză.fără a se distruge . cerul e schimbător şi întregul lor conţinut este la fel de efemer ca ceea ce îl cuprinde. oamenii ar fi asemenea unor animale care s-ar ataşa de Dumnezeu printr-un fel de obscură atracţie cvasi-sexuală. Dumnezeu doreşte ca această mişcare să fie o mişcare a dragostei. „În calitatea mea de ţărână. Căci nu numai sufletul. Dragostea pe care o pretinde Dumnezeu nu este un magnetism fizic. capodopera Creatorului. comparaţia afirmă libertatea: „Crezând că înalţă natura umană prin acest nume impunător. este pecetea părtăşiei noastre divine. de a fi „chip” şi „asemănare”. logosul prin care ea se mărturiseşte. O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire. înseamnă. Suntem cuvântul. chipul nu poate fi obiectivat . Această libertate vine de la Dumnezeu. sclava unei forţe naturale. plinătatea. Căci omul nu poate aspira . ci îşi descoperă. ipostatic. Iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului uman cu Dumnezeu. astfel. există o dragoste ne-personală . aidoma trupului pe care îl prelungeşte. a fi o fiinţă personală. susţin Părinţii. Aşadar. Supusă dezordinii şi morţii. ci universul este mântuit prin om. „Nu este nimic remarcabil în faptul că omul este după chipul şi asemănarea universului. scrie Sfântul Grigorie Palama. ci în participarea lui la plinătatea divină. şi depinde numai de noi dacă se rostesc blasfemii sau rugăciuni. Sfântul Apostol Pavel spune: „Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. făptura îi slujeşte omului. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii. Iar această chemare cere un răspuns liber. iar pământul îşi descoperă sensul personal. care au eliminat însă orice imanentism.nu de voia ei. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Lumea îl urmează pe om.„antroposferă”. asemenea lui Dumnezeu. ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8. Omul este o fiinţă personală. A fi ceea ce trebuie să fii în iubirea pentru Dumnezeu înseamnă a admite posibilitatea contrariului.Vladimir Lossky Ideea de microcosmos a fost preluată de către Părinţii Bisericii. pentru univers. căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa. Acesta este rolul chipului divin din el. Omul este. am putea spune -. deoarece pământul trece. Numai prin noi poate cosmosul. ci tensiunea vie a contrariilor. asemenea lui Dumnezeu. S-ar putea ridica întrebarea: oare de ce l-a creat Dumnezeu pe om liber şi responsabil? Tocmai pentru că El a dorit să-l cheme spre o vocaţie supremă: îndumnezeirea. şi nu o natură oarbă. ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu. scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. 34 . în taina pe care o poartă în sine. unirea ar fi mecanică. ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşi atribute ca şi ţânţarii şi şoarecii”. posibilitatea revoltei. speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu. A fi după chipul lui Dumnezeu. sunt ataşat de viaţa de aici. în special calitatea de microcosmos în lume. ceea ce este virtual prin natura sa. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii .mişcare oarbă a dorinţei. prototipul lui. Doar tăria libertăţii poate da sens unirii. port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare”. în om.să-şi ia în stăpânire propria sa natură.„naturalizat”. devenit prin har fiu al lui Dumnezeu. atribuindu-l unei părţi sau alteia a fiinţei umane. deci o fiinţă liberă şi responsabilă. corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze” lumea. în loc să se „dezindividualizeze” pentru a deveni „cosmic” şi a se cufunda. pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii. de jos. Dar nu aceasta este dragostea omului sau a îngerului faţă de Dumnezeu. să primească harul. printr-o mişcare neîngrădită. însă fiind şi o părticică divină. deoarece îi este asemănătoare ca natură . altminteri. posibilitatea de a alege şi de a refuza. „împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu”. avem o responsabilitate faţă de lume. cu alte cuvinte. ci din cauza aceluia care a supus-o . adaugă Sfântul Grigorie. Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul.

Fiinţele personale constituie culmea creaţiei. de însăşi istoricitatea sa. să descopere. Culmea atotputerniciei este astfel receptată ca o neputinţă a lui Dumnezeu. Aceasta este providenţa divină. dar două pentru îndumnezeire. Dumnezeu nu doreşte ca el să rămână în posesia binelui pe care El l-a creat. Dumnezeu devine neputincios înaintea libertăţii umane. spune o vorbă adâncă a Sfântul Vasile cel Mare. El nu o poate viola. dar nu prin irosire sau prin abandonare în voia ei. este aceea dintre Dumnezeu şi totalitatea creaturilor. Oare aceasta nu presupune riscul de a-Şi vedea creaţia distrusă? Acest risc. adică o fiinţă personală capabilă de a-L respinge pe Cel Care a creat-o. Dumnezeu creează fiinţe care pot. omul a fost creat prin voinţa lui Dumnezeu. datorită „sinergiei” harului şi libertăţii. adică chipul lui Dumnezeu în om. de a respinge. „faptul de a fi eliberat de necesitate şi de a nu fi supus stăpânirii naturii. deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere şi prin har. pentru „a înnoi” cu adevărat. O singură voinţă pentru creaţie. de ambianţa cosmică sau psiho-socială. aduce o noutate absolută. este ca binele să aparţină cu adevărat celui care îl alege. a dragostei libere pe care Dumnezeu o aşteaptă de la el. în mod paradoxal. trebuie. libertatea omului faţă de propria sa natură. El e condiţionat de temperamentul. iar demnitatea sa constă în a fi în stare să se elibereze de propria natură. în viaţă şi în univers darurile iubirii divine. să decidă şi să aleagă. dintre creat şi necreat. omul acţionează sub impulsuri naturale. însă două pentru a transforma chipul în asemănare. abaterilor. iar chipul clasic al Pedagogului păleşte în ochii celui care l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un cerşetor al iubirii. Dumnezeu riscă neîncetat prăbuşirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea să poată fi cea mai înaltă. Împreună cu ele. omul este supus greşelii. creează „un altul”. în universul 35 . ca şi El .Introducere în teologia ortodoxă mai mult decât propria sa viaţă. Paradoxul este ireductibil: în însăşi măreţia Sa. Ţinta libertăţii. pentru a o conduce spre un consimţământ liber. Divizărilor succesive ce constituie creaţia le corespund unificările sau sintezele realizate de om. Creaţia. este. să se manifeste chiar în culmea atotputerniciei. după cum explică Sfântul Grigorie de Nazianz. atotputernicia divină săvârşeşte o „intervenţie” radicală. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este atât de mare. aidoma înţeleptului antic sau oriental. El doreşte ca omul să-şi asume în mod conştient propria natură. ci capabil de a hotărî liber” (Sfântul Grigorie de Nyssa). însă fără această ameninţare a căderii în păcat nu ar putea exista măreţie. VI.dacă ne amintim de „Sfatul” Divin din Facere -. Persoana. Diviziunea fundamentală. Desigur. cu recunoştinţă. prin urmare. în inteligibilă şi sensibilă. Pentru a îndeplini această poruncă. ci transfigurând-o în Dumnezeu. El aşteaptă din partea omului ceva mai mult decât o participare oarbă. Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor. Aceste fiinţe pot decide însă şi împotriva lui Dumnezeu. Antropologie creştină Sfântul Maxim Mărturisitorul a descris cu o incomparabilă forţă şi temeinicie misiunea ce îi revine omului. O singură voinţă pentru a da viaţă chipului. însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. să o stăpânească în mod liber ca pe o natură bună. care înseamnă capacitatea de a deveni Dumnezeu. Adeseori. încât ea nu poate constrânge. deoarece izvorăşte din propria Sa atotputernicie. De aceea. prin urmare. de caracterul. Natura creată se împarte la rândul ei în cerească şi pământească. peira. de ereditatea sa. căci nu poate exista dragoste fără respectul celuilalt. pe care se întemeiază însăşi realitatea fiinţei create. aşteptând la uşa sufletului său fără a îndrăzni vreodată să forţeze. este necesar s-o spunem. chiar şi revoltelor voinţei umane. Însă adevărul omului depăşeşte orice condiţionare. trebuie să existe şi posibilitatea respingerii ei. ca risc divin. pentru a dobândi conştiinţa libertăţii sale. pe de-a-ntregul naturală. „Dumnezeu l-a creat pe om ca animal [fiinţă vie] care a primit porunca de a deveni dumnezeu”. Părinţii Bisericii susţin că omul trebuie să fie supus unei încercări. repetată de Sfântul Grigorie de Nazianz. Persoana este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu doar pentru faptul că Dumnezeu îi dă putinţa de a iubi şi.

unor influenţe necreştine care ar face-o să devină părtinitoare. el trebuie să pătrundă în cosmosul ceresc. Pornind de la relaţia incontestabilă. după cum sugerează porunca divină dată omului de a se înmulţi. şi va primi de la El. care se întâmplă să fie strâns legate între ele: problema sexului şi problema morţii. Pe Cruce fiind. cea de-a doua soluţie. va restitui lui Dumnezeu întreaga Lui creaţie. adică prin har. adică de Hristos. Prin Cădere. în bărbat şi femeie. să asimileze inteligenţa lor şi să reunească în sine lumea inteligibilă şi cea sensibilă. însă abia au izbutit să o clarifice pe prima. a fost necesar ca Dumnezeu să devină om. Aşadar. să trăiască aidoma îngerilor. trebuie să punem în discuţie două probleme dificile. În cele din urmă. cerul este separat de pământ. Pentru a înţelege însă mai bine această natură. În a doua etapă. a lui Dumnezeu şi a cosmosului creat. să reunească în sine întregul univers creat şi să se îndumnezeiască împreună cu el. Dar păcatul există în însăşi viaţa noastră biologică. se va realiza îndumnezeirea omului şi. În cele din urmă. Hristos a reunit întregul cosmos pământean cu Paradisul. în consecinţă. pentru ca omul să poată totuşi deveni Dumnezeu. pentru a-i redeschide drumul spre îndumnezeire. Cel Ce stă de-a dreapta Tatălui aduce umanitatea deasupra cetelor îngereşti. prin integrarea a tot ceea ce este sensibil. Hristos reuneşte lumea cerească cu cea pământească. căci dragostea nemărginită a lui Dumnezeu nu înlocuieşte legământul libertăţii umane. este el însuşi divizat. care îl detaşează. Adam trebuie să învingă aceste diviziuni printr-o acţiune conştientă. pentru răscumpărarea „erosului”. cel de-al doilea Adam. Astfel. el trebuie să depăşească separaţia dintre sexe printr-o viaţă castă. Prin înălţarea Sa. astfel. acest Adam cosmic. însuşi trupul lui Hristos sfidează limitările spaţiale şi. depăşindu-se separarea primordială dintre cele create şi cele necreate. depăşind toate divizările vechii creaţii. el trebuie să reunească Paradisul cu restul cosmosului terestru prin iubirea de Dumnezeu. unite numai în persoana Mariei. prin reciprocitatea dragostei. nu putem redescoperi plinătatea naturii adamice decât în Hristos. dar planul divin a rămas neschimbat. ci pentru a reda omului posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea. iar acestea sunt primele roade ale îndumnezeiţii cosmice. Într-adevăr. ceea ce ne face să cădem într-un fel de maniheism. printr-o „integritate” care să devină integrare. tocmai datorită faptului că nu poate concepe paradisul terestru decât în raport cu pământul cel blestemat. Părinţii au respins. în prima condiţie a omului. În etapa următoare. Ne confruntăm acum cu o dilemă: dacă există o sexualitate biologică în Paradis. riscă să devină incompletă şi să se deschidă. fecioară şi mamă în acelaşi timp: calea căsătoriei creştine şi calea vieţii monahale. ca urmare a păcatului. deschide două căi. prin el. dintre 36 . nu în sensul de a Se substitui omului. gândirea Părinţilor. misiunea primului Adam trebuia împlinită de Adam cel ceresc. această supremă sinteză. corurile îngereşti şi neamul omenesc. Hristos depăşeşte separarea dintre sexe şi. purtând mereu în sine Paradisul. el va transforma întregul Pământ în Paradis. dându-se pe sine lui Dumnezeu fără a aştepta vreo răsplată.Vladimir Lossky sensibil. realizată prin Om. tot ceea ce Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale. locuitorul paradisului. Astfel. Este oare condiţia noastră biologică de astăzi aceea a omului înainte de Cădere? Oare această condiţie legată de dialectica tragică a dragostei şi a morţii îşi are izvorul în starea paradisiacă? În acest punct. Pe suprafaţa celui din urmă. căci atunci când El a permis morţii să pătrundă în El pentru a o nimici prin contactul cu propria Sa divinitate. spiritul şi trupul său vor triumfa asupra spaţiului prin unificarea întregii lumi sensibile a pământului şi a firmamentului. În al treilea rând. După înviere. Mai întâi. din lumea căzută. locul cel mai întunecat de pe pământ devine „strălucitor” şi nu mai există loc blestemat. omul. prin naşterea sa din Fecioară. omul a devenit inferior vocaţiei sale. împreună cu origenismul. Nu aduce oare aceasta. sinteză în care se regăseşte sensul întregii antropologii creştine. Paradisul este aşezat deoparte. după sex. printr-o unire mai deplină decât unirea exterioară a sexelor. dar îi dă şi posibilitatea să îmbrăţişeze totul. iar cel de-al doilea Adam să inaugureze „o nouă creaţie”. Desigur. a întregului univers. uneşte pământul şi cerul. În cele din urmă. o diminuare a chipului divin prin prezenţa unei animalităţi care implică simultan înmulţirea şi moartea? Sau poate condiţia paradisiacă este liberă de orice animalitate. în însăşi Sfânta Treime.

ne hrăneşte şi ne întăreşte sufletul şi trupul. natura umană ar fi. Pomul vieţii din mijlocul Paradisului şi hrana dătătoare de nemurire ofereau. Doar în această stare căzută. caracterul morţii şi al separării. să se azvârle în mare. nu putem fi de acord cu Sfântul Grigorie de Nyssa atunci când. urmat după aceea de Maxim Mărturisitorul. Posibilitatea morţii exista. solicitând. Este creat un nou cosmos. ci.Adam nu a fost cu necesitate nici muritor. Polarizarea sexuală a înzestrat natura umană cu o pavăză care nu implică nici o constrângere. pentru a conserva omenirea după Cădere. total deosebită de corporalitatea transparentă din Paradis. dintre animalitate şi mortalitate.plinătate neîntrezărită totuşi decât în persoana unică a Fecioarei. Trebuie să îl avem pe Dumnezeu ca hrană. căci păcatul. dar nici nemuritor. depărtarea de El. o posibilitate. care inaugurează o condiţie biologică legată de finitudine. prin urmare. sexul apare nu ca o cauză a mortalităţii. care au dobândit. Nu este rea nici cunoaşterea în sine. nu este vorba numai de acest caz.13 Însă recurgerea la un astfel de discernământ implică o inDupă învăţătura Părinţilor cunoaşterea răului de către Adam implica săvârşirea lui. castitatea purificatoare a monahismului. a pus sub semnul întrebării această legătură necesară dintre separarea sexelor şi Cădere. două fiinţe individuale. printr-un păcat care nu are nici o legătură cu sexul. având între ele relaţii exterioare. Pentru teologia străveche . întemeind astfel legea naşterii şi a morţii. tot astfel. prin aceasta. nu numai castitatea reunificatoare a căsătoriei. Taina căsătoriei aduc la lumină o plinătate care îşi are originea în crearea femeii . de asemenea. deci abaterea de la Dumnezeu. nostalgia paradisiacă în care îşi au rădăcina eroismul şi arta. Aici intervine explicaţia.Introducere în teologia ortodoxă sex şi moarte. însă pur şi simplu ca o posibilitate. ci de toate diviziunile din creaţie. obiectivând trupurile („şi au văzut că erau goi”). din Paradis. Natura sa. vulnerabilă. asemenea unui pasager căruia i se dă un colac de salvare. Adam era într-adevăr nemuritor? „Dumnezeu nu a creat moartea”. probabil mai întâi de toate. în acest context. afirmă că divizarea în bărbat şi femeie este „supra-impusă” chipului. în însăşi finalitatea eşecului ei.de exemplu. în care moartea este plata păcatului. cu siguranţă. Euharistia ne vindecă. De fapt. Însă noua creaţie în Hristos. Aceste „veşminte” ar reprezenta natura noastră actuală. izvorând în întregime dintr-o interioritate consubstanţială şi a cărei multiplicare miraculoasă. pentru a realiza în mod liber îndumnezeirea. Iar dragostea umană. prin urmare. ci ca un antidot relativ împotriva ei. iubirea lui Hristos şi a Bisericii. ne este aproape complet necunoscută. ei se întreabă dacă nu cumva crearea femeii. Cât priveşte interdicţia divină. nefiind însă ispitit. închizându-se lucrării harului. În concepţia sa. Sfântul Irineu . La o astfel de încercare era supusă libertatea lui Adam. Iar Adam a eşuat în acest efort personal. fără a angaja nici o înmulţire. starea noastră biologică brută. urmând să se reverse peste tot. spune Cartea înţelepciunii. în starea sa paradisiacă. a făcut din primele două persoane umane două naturi separate. deoarece condiţia noastră de fiinţe decăzute dăinuie mereu. nemurirea potenţială a omului. putea fi permanent hrănită şi transformată de har până la acel punct în care se depăşea orice risc de îmbătrânire şi moarte. dar numai pentru a fi făcută neputincioasă. flexibilă. iar Căderea un act inevitabil. Grigorie de Nyssa. S-ar putea spune oare că. datând din timpul lui Filon. nu avea nimic „supra-impus”. nici moarte. va fi ameninţat încă de la început. în scopul împlinirii vocaţiei noastre umane. cel de-al doilea Adam. pasiunea absolută a îndrăgostiţilor nu a încetat niciodată să ascundă. posibilitatea va deveni necesitate. mariologia. În cazul lui Adam nu putem vorbi de o cunoaştere teoretică a răului fără a-l 13 37 . ca o consecinţă a păcatului. întrucât acest aspect negativ al împărţirii în sexe aduce o anumită înclinare spre păcat. în realităţile noastre hristo-eclesiale. ne dă posibilitatea să percepem sensul profund al unei separări care. sexualitatea ar fi fost creată de Dumnezeu Care prevede păcatul. aceasta ridică două probleme: aceea a cunoaşterii binelui şi a răului şi aceea a interzicerii propriu-zise. natura umană se prăbuşeşte. Sexualitatea paradisiacă. argumentând caracterul „preventiv” al sexualităţii. Această posibilitate poate fi actualizată numai în clipa în care. prin „veşmintele de piele” cu care Dumnezeu îl îmbracă pe om după Cădere. care se apără prin sex împotriva finitudinii. bogată în posibilităţi. Cu toate acestea. nici aceea a binelui şi a răului. şi.

Răul se putea defini ca o călcare a poruncii divine. o negare a lui Dumnezeu. binele şi răul. cunoaşterea răului. nu numai un fruct. căci dragostea de Dumnezeu.. Din această pricină. aducându-i în schimb. 38 . Cum ar putea omul să dorească altceva. „Să nu vă atingeţi. ci toţi pomii.” . Adam trebuia să iasă din inconştienţa infantilă prin acceptarea din iubire a supunerii faţă de Dumnezeu. riscul încălcării poruncii de către Adam). ca abatere de la voia divină.. să izoleze un aspect. această cunoaştere nu îi era de nici un folos lui Adam. nici să-i ofere îndumnezeirea aşa cum pretindea diavolul. pentru a săvârşi binele şi a evita răul. îl cuprinde pe de-a-ntregul şi astfel face universul transparent harului. fiind mai curând o încercare deliberată. o astfel de distincţie era inutilă. interdicţia divină se referea mai puţin la cunoaşterea binelui şi a răului (deoarece răul nu există decât ca un risc. În starea de păcat.”. atât lui... dacă este liber consimţită de om. Cunoaşterea răului implica făptuirea lui. omul trebuie să cunoască. desigur. De aceea cunoaşterea răului nu era necesară pentru Adam. ci tot ceea ce este lume sensibilă.aceste porunci reprezintă însăşi posibilitatea unei iubiri cu adevărat conştiente. o stare de cădere. îngropându-l în mocirla dorinţei egocentrice şi totodată să-l închidă şi să se închidă el însuşi în faţa deplinei prezenţe divine? „Să nu mâncaţi. Interdicţia nu a fost însă arbitrară. Cunoaşterea răului. Atât timp cât Adam a rămas în unire cu Dumnezeu şi a împlinit voia Lui. nu avea cum să îmbogăţească duhovniceşte pe om. care l-ar fi eliberat de om de desfătarea egoistă pe care i-o produceau nu numai un pom. ca depărtare de Dumnezeu. Însăşi existenţa răului implică o separare voluntară de Dumnezeu. i-a adus moartea. atât timp cât s-a hrănit cu prezenţa Lui. un fruct din acest univers transparent. a unei iubiri din ce în ce mai mari. cât şi întregului univers.Vladimir Lossky ferioritate existenţială. menită să conştientizeze libertatea primului om. experimenta. bucuria unei singure desfătări: cea venită de la Dumnezeu. Dimpotrivă. În Paradis.

Viziunea exactă asupra răului nu este. După cum bine remarca Părintele Bouyer. de vreme ce este un săvârşitor al răului. creată de Dumnezeu. ci personalistă. În manieră esenţialistă. în timp ce pentru ateul obtuz este rezultatul temporar al unei organizări încă imperfecte a societăţii şi a universului. este voinţa unei fiinţe decăzute faţă de Dumnezeu. Auzind această întrebare. un „anti-Dumnezeu” al maniheenilor. răul există numai în momentul în care este săvârşit”. însă nesatisfăcător în raport cu realitatea răului pe care o simţim cu toţii. în special în viaţa monahală. adică în starea în care se află natura acelor fiinţe personale care s-au întors de la Dumnezeu. 39 . Pentru Părinţi. Încă de la sfârşitul secolului al III-lea şi până pe vremea Fericitului Augustin. La urma urmei. nu o natură. răul ca problemă izvorăşte în mod necesar din creştinism. Desigur. Dumnezeu nu are un opus. cu răul prezent şi activ în lume. ca un joc de lumini şi umbre izvorând din lupta acestor două principii. Introducere Problema răului este prin excelenţă creştină. dar au făcut acest lucru folosind elemente filosofice a căror problematică rămâne întrucâtva în afara chestiunii. aşadar. „Lumea se sălăşluieşte în rău”. strigătul neliniştii noastre concrete este. Părinţii Bisericii au dus o luptă aprigă împotriva maniheismului. se reduce la problema celui ce săvârşeşte răul. nu putem să nu ne întrebăm: ce este răul? Cu toate acestea. În metafizica monistă. ci o stare a naturii. răul califică în mod necesar creatura ca fiind separată de Dumnezeu. Astfel. fără îndoială: „şi ne scapă de săvârşitorul răului”. ca o boală. răul este o stare a voinţei acestei naturi. aşadar. cu alte cuvinte. răul nu-şi are locul printre esenţe. este „celălalt”. şi nici esenţă pură. căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-1 săvârşeşte. Acesta a fost un răspuns suficient pentru maniheism. În acest caz. o imperfecţiune. Iar cel ce săvârşeşte răul nu este o inadecvare a fiinţei. însă la fel de eternă ca Dumnezeu. o lipsă de esenţialitate. dacă ultima cerere din „Tatăl nostru” poate fi tradusă filosofic prin: „şi ne izbăveşte de cel rău”. Săvârşitorul răului este o persoană. arătând că este vorba doar de o inadecvare a fiinţei. ci tocmai ce îi lipseşte unei naturi pentru a fi desăvârşită. o atitudine personală. un „principiu al răului”. Din acest motiv. mai exact. răul este injustificabil. Răul nu este o natură. deoarece ea implică ideea că răul este „ceva”. răutatea materială sau principială. te simţi ispitit să vezi în rău o esenţa. din punctul de vedere al gândirii ortodoxe.Introducere în teologia ortodoxă CAPITOLUL AL III-LEA Păcatul originar I. Cum se explică răul într-o lume creată de Dumnezeu. Mai exact. întrebarea este prost pusă. răul este de fapt o lipsă. iar bogăţia şi diversitatea sa. dintr-o perspectivă în care creaţia apare ca fiind în sine bună? Chiar dacă am considera libertatea umană ca opunându-se planului divin. problema răului. Totuşi. Astfel. universul apare ca un „tărâm al nimănui” situat între un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. este cineva. este bună. Această diviziune se întemeiază oarecum pe experienţa ascetică. Într-o metafizică dualistă. ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrăneşte. răul nu este decât un aspect al absurdului. ei cred că răul nu există. după cum afirmă cu mare pătrundere Părinţii. originea răului se află în libertatea făpturilor create. un viciu. Pentru ateul lucid. spunea Sfântul Ioan. scrie Diadoh al Foticeii. Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu. căci natura lui. esenţialistă. însă în acest caz este doar o iluzie. văzută dintr-o perspectivă autentic creştină. dar nici nu este doar o lipsă. nu ne putem imagina naturi străine de El. această concepţie este falsă. în el există activitate. elemente dualiste sau infiltrat mereu în creştinism. El apare. „Nu există rău sau.

Deşi în Apus ideea necorporalităţii îngerilor s-a impus prin tomism. Cu toate acestea. într-un cuvânt. îngerii nu pot avea o condiţie biologică asemenea nouă. Universul angelic ar oferi. spiritul răzvrătit dobândeşte. prin om. cel din universul pământesc apar deci prin corupere. şarpele a răsturnat o treime din stele. „aidoma” înseamnă o egalitate. „Credinţa face păcatul real”. o sete după nimicul imposibil. aceea de a nu atinge pomul cunoaşterii. Rămânând dependent de Dumnezeu în însăşi fiinţa sa. circumscrie libertatea umană şi urmează aceleiaşi ordini de idei. predispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu. îl face vizibil. însă totul atârnă de relaţia personală a omului cu Dumnezeu. răul îşi are sorgintea în lumea îngerilor şi merită să insistăm asupra acestei idei. o nouă valoare. însă atitudinea malefică a unui înger rămâne strict personală. al influenţei pe care o persoană o poate exercita asupra altora. nu poate fi propagată decât prin consimţământul liber al voinţei umane. Fiecare este o natură. Lucifer a ispitit şi alţi îngeri. el încearcă să distrugă aici planul divin şi. Cel care a fost primul chemat la îndumnezeirea prin har a dorit să fie el însuşi Dumnezeu. însă nu toţi au căzut. au susţinut o poziţie contrară. fructul era bun în sine. prin 40 . la fel şi „şarpele cel vechi” din Apocalipsă. eşuând în încercarea de a nimici creaţia. Drama începută în ceruri continuă pe pământ. Răul îşi are originea. astfel aceea a unor organisme vii. o frenezie a distrugerii. în solemnitate. Prin urmare. Prima poruncă. în păcatul spiritual al îngerului. Contagiunea. este rezultatul exemplului. dacă are loc. Dar. Răul din om şi. iar atitudinea lui Lucifer ne descoperă rădăcina tuturor păcatelor: mândria ca revoltă împotriva lui Dumnezeu. am putea spune. care sunt de asemenea persoane. o unitate abstractă. Întrucât numai lumea pământească îi rămâne deschisă. Omul a consimţit să se lase învins. călugării franciscani medievali. nelăsându-se înduplecaţi de îngerii căzuţi. asemenea unităţii unui oraş. Rădăcina păcatului rezidă. de nenumărate persoane care posedă aceeaşi natură. Oricare ar fi însă situaţia. în Rusia. acelei peira. prin urmare. ei nu sunt „spirite pure”. şi sferele îngereşti. O corporalitate angelică există şi se poate face chiar vizibilă. în consecinţă. astfel. în ura faţă de har. încearcă să o deformeze. chiar dacă sunt numiţi astfel de Părinţi şi în Liturghie. spune şarpele. omul. o ură faţă de fiinţă. a unui cor. În secolul al XIX-lea. nefiind însă un act mecanic. îşi face apariţia. Îngerii nu pot fi definiţi ca „spirite neîntrupate”. o unitate a armoniei. se spune simbolic în Apocalipsă. în setea de autoîndumnezeire. se pot stabili asemănări remarcabile între muzică şi matematică. El nu îl înşală pe om cu desăvârşire. iar Satana strecoară imediat neascultarea. Putem vorbi de „specie umană”. Ignatie Briancianinov a apărat ideea corporalităţii îngerilor. Dumnezeu dă această primă poruncă. În acest chip. într-o oarecare măsură. În acest fel. nu au o unitate de natură. ci. omul a făcut loc răului în voinţa sa. a ales răul deoarece acesta i-a fost sugerat. „Veţi fi aidoma lui Dumnezeu”. însă îngerii. individualizat. De fapt. Răul asimilat de Adam a putut corupe întreaga natură umană. prin urmare. prin analogie. Şarpele din Facere este Satana. alte condiţii răului decât oferă universul nostru. asemenea unităţii în slujire. Ei nu au „veşminte de piele”. aceasta din urmă. În acest fel. căci fiinţa i-a fost creată de Dumnezeu. unitatea lumii îngereşti este total diferită de a noastră. Iar când Eva vede că pomul este frumos. necunoscând nici moartea şi nici reproducerea. pe de o parte. în afara lui Dumnezeu.Vladimir Lossky iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în neexistenţă. Unitatea lor nu este. contrazicându-l pe Teofan Zăvorâtul. după cum sublinia Sfântul Apostol Pavel. Desigur. răul este. şi mai cu seamă Bonaventura. pe de altă parte. a unei armate. căci îngerii credincioşi închid porţile cerului. în acest caz. cu alte cuvinte. după care Dumnezeu îngăduie prezenţa şarpelui. un univers inteligibil. tocmai în aceasta stă rolul şarpelui. căci acesta din urmă este chemat la îndumnezeire. El este prezent în paradisul terestru tocmai pentru că omul trebuia supus testului libertăţii. în acest context. în preamărire. introducându-l astfel în lume.

după Sfântul Ioan Damaschin. adică spre posibilitatea unei noi iubiri. iar frumuseţea însăşi a cosmosului devine ambiguă. Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam. omul nu mai poate corespunde vocaţiei sale. Omul nu este liber. ci ca un instrument negativ. nu reprezintă însă lumea cea adevărată. Aşadar. Din acel moment. a lui Dumnezeu şi a omului. omul s-a aflat sub stăpânirea păcatului. Scopul ultim şi pe deplin pozitiv al omului. despărţindu-se de Dumnezeu. Natura sa. care nu vin de la Dumnezeu şi pe care şarpele le-a descoperit femeii. Spiritul ar trebui să primească viaţă de la Dumnezeu. atrăgându-i atenţia asupra pomului. pedeapsa Sa este pedagogică: este mai bine ca omul să moară. consecinţa acestei căderi care îl împinge pe om într-o stare antinaturală în care voinţa lui. aruncând-o asupra femeii şi. Adevărata lume. În cele din urmă. creaţia şi deci Dumnezeu însuşi l-au împins la rău. astfel. astfel. implică un aspect negativ: mântuirea. După Cădere însă au intervenit două obstacole care au făcut de netrecut această distanţă: păcatul însuşi. istoria umană este un lung naufragiu în aşteptarea salvării. lasă el să se înţeleagă. hrănindu-se cu valori nedumnezeiesti. întemeiat pe această stare de lucruri. Odată fructul mâncat. Căci nu poţi fi mântuit decât numai dacă eşti prada neajutorată a răului. salvat în acest fel. Cel de-al doilea Adam îl va alege pe Dumnezeu exact în situaţia în care cel dintâi s-a ales pe sine.aici aflăm întreaga taină a „veşmintelor din piele” . Dumnezeu . însă portul de salvare nu este limanul. trupul trăieşte de pe urma universului terestru. Adam a fost nemijlocit chemat să se îndumnezeiască. omul refuză să-şi asume răspunderea. declară el ritos. dar producând năruirea lui în univers. în cele din urmă. II.Introducere în teologia ortodoxă resentiment. despărţit de Dumnezeu. separă creatura de creator. concordanţa dintre libertatea umană şi har poate arunca o punte luminoasă peste această „distanţă nesfârşită” care. Chiar limitele condiţiei sale l-ar îndemna la pocăinţă. pentru ca omul să se poată reîntoarce în mod liber la Dumnezeu este necesar. Adam devine. primeşte chipul unei materii amorfe în loc să oglindească veşnicia. iau naştere în acest fel patimile. Universul. păcatul se desfăşoară în câteva etape. Cu toate acestea. Planul lui Dumnezeu nu a fost însă schimbat. primul determinist.introduce o anumită ordine chiar în mijlocul dezordinii pentru a evita dezintegrarea totală prin rău. dar de trei ori ispita se va sfărâma de voinţele unite. o dată cu păcatul începe şi drama răscumpărării. acuză femeia: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine”. în primul rând. răsturnat cu brutalitate. adică să fie alungat de lângă pomul vieţii. dă nefiinţei o paradoxală şi tragică realitate. El doreşte şi pe mai departe ca omul să se unească cu El şi să transfigureze întregul pământ. descoperă moartea. Dar spiritul începe să trăiască de pe urma sufletului. ca El să îl elibereze din starea sa de păcătos şi de muritor. un dumnezeu prin el însuşi. contaminând cosmosul. „Pământul este blestemat din pricina omului”. dumnezeu al universului pământesc. această ordine în care există moarte rămâne o ordine catastrofală. sufletul de la spirit şi trupul de la suflet. se năruie ea însăşi. Satana va veni la Hristos după botezul Lui cu aceeaşi ispită. asupra lui Dumnezeu însuşi. departe de a se tângui înspăimântat şi a se prosterna înaintea Creatorului său. prima ierarhie a fiinţei umane deschisă harului. Această stare solicită răscumpărarea care apare în plenitudinea planului divin nu ca un final. Voinţa Sa binefăcătoare organizează şi menţine universul. cum ar fi bunătatea şi frumuseţea. ci doar posibilitatea pentru cei naufragiaţi de a-şi 41 . ucide pentru a mânca şi. şi moartea. Spiritul uman. acesta. devine non-naturală. sufletul trăieşte de pe urma trupului. egalitatea celui care îl înfruntă pe Dumnezeu. anti-naturală. La rândul său. În această stare. După Cădere. care face ca natura umană să nu mai poată primi harul. Din această pricină. natura autentică se afirmă numai prin har. Semnificaţia Vechiului Testament În Paradis. decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa monstruoasă. Prin urmare.

noi colaborăm la distrugerea definitivă a morţii şi la transfigurarea cosmică. în timpul căreia „pedagogia” divină încearcă să facă posibilă împlinirea făgăduinţei date în chiar momentul pedepsei. iar oamenii nu vor înceta să aştepte pe cineva care să vină spre a-i mântui. se deschid tainei iubirii. unde ne este deja dată splendoarea veşnică a împărăţiei. nu este vorba aici de învoiala dintre două voinţe. Sfinţenia. Legea este esenţială pentru Vechiul Testament. de la Bunavestire la Cincizecime. harul şi libertatea conlucrează. aidoma unei taine învăluite faţă de o taină neînvăluită. Este o înaintare lentă spre Hristos. corespunde vieţii pământeşti şi înălţării la cer a lui Hristos. Vechiul Testament nu a cunoscut sfinţirea tainică prin har. Cu Cincizecimea începe o nouă perioadă în care persoanele umane. pe o aşteptare lucidă a mântuirii. o istorie în care distingem trei perioade. În acest timp. ele implică exterioritatea lui Dumnezeu şi supunerea instrumentală a omului care. i-a dat naştere în suflet. învierea şi înălţarea Sa la cer. El doreşte un răspuns în credinţă şi dragoste. iar relaţia dintre om şi Dumnezeu nu este o unire.Vladimir Lossky continua călătoria. chiar condiţiile Căderii noastre. în timpul acesta. Omul care s-a supus lui Dumnezeu în credinţă şi a trăit în deplină dreptate a putut deveni instrumentul voinţei Lui. impunându-Se din afară asupra persoanei acestuia. prin înţelegerea conştientă a acesteia. ca sfinţire activă a oricărei fiinţe şi asimilare liberă a naturii umane în natura lui Dumnezeu. sau acelei voinţe luciferice prin care să găsim singuri mântuirea şi să ne auto-îndumnezeim. ca unui efect. Prima perioadă este o îndelungă pregătire pentru venirea Mântuitorului. prin ascultare şi curăţie. mângâiate de Duhul Sfânt. garantată prin devotamentul faţă de Lege. săvârşeşte opera de mântuire. ci de folosirea cu autoritate de către voinţa lui Dumnezeu a voinţei umane. a cărei singură ţintă este unirea cu Dumnezeu. Însă angelismul şi babelismul vor eşua. Dumnezeu lasă epoca păcatului şi a morţii să continue. Prin aceasta. chiar şi atunci când este drept. venind din afară. deoarece harul. Dumnezeu mântuieşte „rămăşiţa” celor a căror aşteptare răbdătoare purifică. se cântă la slujba acestei sărbători. Prin urmare. asumate în esenţa lor în Hristos. în acelaşi timp. o dată pentru totdeauna. natura antropocosmică îndumnezeită este adusă în viaţa divină. totuşi a cunoscut sfinţenia. în mod obiectiv. prin viaţa. Totuşi. în însăşi inima Sfintei Treimi. Perioada de pregătire este una a făgăduinţei. altfel spus. singur Hristos. Mişcarea de cădere persistă făcând aşteptarea mai amară şi dând naştere. în al doilea rând. Prin pocăinţă şi credinţă. să aleagă mijloacele care i se potrivesc. De aceea. întunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor. căci El nu doreşte să Se impună omului cu forţa. timpul pătrunde în veşnicie. Providenţa nu a încetat să ţină cont de voinţa oamenilor şi. prin 42 . Perioada a doua. După cum este dovedit de chemarea profeţilor. adică de separarea de Dumnezeu. Umanitatea şi divinitatea se unesc în persoana Sa. Dumnezeu intră în posesia omului. se poate manifesta doar după lucrarea lui Hristos. Omul se pregăteşte să slujească în întunecimea credinţei. omul nu-şi mai putea realiza scopul final. omul nu poate face nimic. veşnicia intră în timp. întreaga istorie a omenirii va fi istoria mântuirii. Atitudinea Sa în noua stare de nefiinţă şi moarte exprimă o pasivitate dureroasă. acelor mii de feluri de a uita (sau de a încerca să uităm) de moarte. Ascultarea şi curăţia sunt concepte negative. istoria Bisericii este cuprinderea liberă şi conştientă de către om a unităţii împlinite în Hristos şi mereu prezentă în Biserică. Dumnezeu Care rămâne nevăzut vorbeşte. în consecinţă. situaţia noastră este incomparabil superioară stării paradisiace. la cea de a doua venire a Domnului. Astfel. iar robul Său ascultă. trebuie să dobândească în mod liber acea îndumnezeire pe care natura lor a primit-o în Hristos. căci „astăzi este începutul mântuirii noastre”. întemeiată mai întâi pe o nostalgie paradisiacă tenace şi. după pierderea stării paradisiace. ci o alianţă. nu se poate elibera de starea de păcat şi de moarte. Ea se întinde în timp de la Cădere şi până la Bunavestire. Duhul lui Dumnezeu copleşeşte profetul. în Biserică. Astfel. căci de fapt nu mai riscăm să pierdem harul şi putem să participăm mereu la plinătatea teandrică a Bisericii. Respectând libertatea umană. În acest fel. Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzătoare căderilor succesive.

probabil. Enoh. putem înţelege că El. aşteptarea acelui Mesia victorios devine aşteptarea „Slujitorului care suferă” al lui Iahve. Blestemaţi de pământul cultivat a cărui „gură” a băut sângele lui Abel. Avraam îi răspunde: „Fiul meu. zice Lameh). Frumuseţea căreia îi dau naştere se închide în sine.. a găsit har în faţa lui Dumnezeu: „Noe era drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului” (Facere 6. o supunere necondiţionată. ca pedeapsă dreaptă. ele sunt aidoma unei rugăciuni pierdute. constituind esenţa acestei dezbinări şi amestecări. ei invocă numele lui Iahve. acele temple ale căror trepte etajate simbolizau. rămânând veşnic prezent.uriaşă compensaţie pentru lipsa lui Dumnezeu! Dumnezeu trebuie să fie uitat sau înlocuit: să-L uite prin prelucrarea metalelor. 7). Căruia el îi este doar prototip. luând ca semn curcubeul. în ultima clipă. haosul „neamurilor”. Cu cât Dumnezeu se îndepărtează. înlănţuindu-l pe om cu farmecul ei. în urma cărora au apărut „uriaşii”. solicită o credinţă ce depăşeşte orice logică. Totuşi. Această nouă cădere ar putea fi pusă în legătură cu relaţiile misterioase dintre îngeri şi oameni (Facere 6. iar unul dintre ei. 9). o dată cu ridicarea Turnului Babel.. asemenea lui Jubal. aşa cum o face Hristos. Căci dintre acele popoare care s-au adunat. un bărbat şi familia sa. Apoi a venit Potopul şi se părea că Dumnezeu lasă creaţia Sa. fără îndoială. va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale”. de 43 . 22). 1-4). sunt numai fiii omului. victima umană cu un berbec. Aici artele apar ca valori culturale. să-L înlocuiască (pe Dumnezeu) prin sărbătoarea artei. Noe a salvat omenirea şi toate făpturile create nu prin regenerare. Dumnezeu a încheiat cu omenirea o alianţă cosmică.păcatul bate la uşa şi caută să te târască. acceptând să devină captivi ai greutăţii pământului şi ai puterii opace pe care o conferă. o nouă cădere are loc. scara interiorizării pe care cei iniţiaţi treabuiau să o urce metodic. Civilizaţia apare o dată cu ei . Dumnezeu i-a zis lui Cain: „. Prima cădere după pierderea Paradisului a fost uciderea lui Abel de către Cain. unitate pur umană. deoarece nu mai este adresată lui Dumnezeu. o alegere istorică de data aceasta. nu cultice. acel pod misterios de lumină ce leagă pământul şi cerul. Cain însă şi-a ucis fratele. Fiii lui Set sunt „fiii lui Dumnezeu”. Astfel îşi construiseră civilizaţiile sacerdotale din Orient ziguratele. dând acest nume evreilor. moştenitorul făgăduinţei.. cu atât ţinta ei se universalizează: până când curăţia supremă a Fecioarei devine capabilă să dea naştere Mântuitorului omenirii. Descendenţii lui Cain. tatăl tuturor făurarilor în aramă şi fier” (Facere 4. După Potop. aceea a lui Set şi a urmaşilor săi. nu aceasta a fost gnoza luciferică din care omul a extras puteri de uriaş? Oricum au stat lucrurile. pe de altă parte. precum Tubalcain „fierarul. creată în întregime din pământ cu dorinţa de a cuceri cerul. Unitatea fără Dumnezeu a dus la împrăştierea departe de Acesta. prin consolarea nostalgică a muzicii. Acestei prime căderi îi corespunde o primă alegere.Introducere în teologia ortodoxă însăşi dialectica dezamăgirilor. „tatăl tuturor celor ce cântă din liră şi din fluier”. bântuită de corupţie. Însuşi Avraam trebuia să fie supus încercării în ceea ce priveşte speranţa sa. inventatorii artelor şi ai tehnicii. ei sunt primii cetăţeni. cu atât rugăciunea omului se intensifică. golit de acea Prezenţă căreia trebuie să i se adreseze orice cult. Turnul Babel este tipic şi trece dincolo de aceste exemplare arhaice. iar aşteptarea eliberării politice a unui popor devine aşteptarea eliberării spirituale a omenirii. şi cu cât alegerea este mai limitată. Lui Isaac. jertfa lui Isaac. El a ales unul ca instrument. Cu toate acestea. dar tu biruieşte-l!” (Facere 4. să se reîntoarcă în apele originare. în care este anunţată slava unei descendenţe mai numeroasă decât stelele cerului.. Ea semnifică mişcarea de uzurpare a unei civilizaţii fără Dumnezeu. Atunci s-a născut diversitatea limbilor. dus cu trupul în rai. Jertfa ce i s-a cerut. tragic lăsaţi în seama morţii („Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea”. Dar Dumnezeu foloseşte răul însuşi pentru a răspunde căderii prin alegere. prin care statorniceşte universul pământesc. „a umblat împreună cu Dumnezeu” şi a fost. iar când Dumnezeu înlocuieşte. o rămăşiţă. care pune întrebări în timpul urcării pe Muntele Moria. Aceste invenţii inaugurează cultura ca un cult al abstracţiei. Alegerea a culminat prin legământul cu Avraam. ci asigurându-le continuitatea. iar dintre urmaşii lui Sem l-a ales pe Eber. pentru ca această alegere să fie pe deplin confirmată.

„căci te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!” (Facere 32. Şi Patriarhul devine poporul. am putea spune. la tribul lui Iuda. Profeţii sunt bărbaţii pe care Dumnezeu îi alege ca să vestească sensul profund al Legii Sale. primiseră în mod spiritual cuvintele Cuvântului şi. Profeţii şi Tradiţia ne arată sensul real al Scripturilor. ci şi a acceptărilor şi refuzurilor omului. 28). Pedagogia divină îl supune pe om unei atente cercetări. alegerile se limitează: în sânul Israelului. Dar Maria rămânea liberă să accepte sau să refuze. fiind 44 . natura ei umană. De fapt. Aceasta din urmă nu este unilaterală şi ia în considerare aşteptarea şi chemarea omului. iar Hristos îi va invoca mereu împreună. Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Numele de Maică a Domnului (Theotokos) conţine întreaga istorie a iconomiei divine în lume”. Strămoşii ei. punându-i la încercare dispoziţiile. în Vechiul Testament. de aceea. Cea de-a doua Persoană a Treimii trebuia să intre în istorie nu printr-o irumpere brutală. astfel. Prin urmare. „Iată roaba Domnului. momentul Său. în spiritul lui Ilie. a depins de acest răspuns omenesc liber. Spre deosebire de farisei. Acel kairos al lui Hristos. Treptat. pentru a sublinia acest fapt. chemarea eshatologică pe care o cuprinde. Consimţământul smerit al Fecioarei a permis Cuvântului să devină trup. ci. „căci omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască”. de fapt. Dualismul Lege-Profeţi exprimă deja aliquo modo acţiunea definitorie a Logosului şi lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Aşa se face că Legea şi Profeţii se completează reciproc. Cum să nu-Şi poată da El pe propriul Său Fiu. destinând-o în mod profetic Israelului. istoria Vechiului Testament nu este numai o istorie a prefigurărilor mântuirii. condensând întreaga sfinţenie a Vechiului Testament. stadiul hotărâtor. Însă sfinţenia Vechiului Testament nu numai că a dat Cuvântului pe mama Sa. este afirmată în noul legământ. Iacov devine Israel. va depinde de voinţa omului. Profeţii explică spiritul. iar în tribul lui Iuda. binecuvântaţi de Dumnezeu şi purificaţi prin Lege. care au transformat treptat Legea într-o realitate statică şi într-un mijloc de justificare. Legea este însoţită de făgăduinţele divine pe care Profeţii vor continua să le lămurească. în cele din urmă. în cele din urmă. iar când acest popor se află în captivitate în Egipt. Alegerea lui Israel însă. dacă nu să-i descopere numele Său. de vreme ce omul l-a dat pe al lui? Aşadar. să poată oferi acestei iubiri un lăcaş neprihănit în trupul său.Vladimir Lossky fiecare dată când omul se supune. natura divină rămâne deci ascunsă. duhul profeţiei ne face să percepem limpede lucrarea celei de-a treia Persoane a Treimii. în istoria mântuirii omului. Fecioara devine cu adevărat Maica Domnului. făcându-l pe om să-şi recunoască păcatul şi neajutorarea sa în faţa păcatului. în care veşnica pedagogie divină îşi găseşte. ci printr-un consimţământ. Profeţii joacă un rol asemănător celui al Tradiţiei în Biserică. orice împlinire a planului divin. Din acest motiv. care subliniază aspectul îndoit al Providenţei. Iar Ioan Botezătorul. libertatea personală i-a deschis. pe Hristos. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1. răsplata. împiedicându-l însă să-I vadă faţa Sa. întreaga istorie a lumii. dinamismul ei istoric. şi pe Mireasa Sa. deoarece Dumnezeu doreşte ca libertatea umană să nu îi reziste numai. O obligaţie scrisă faţă de care poporul ales trebuie să se supună. Acest lucru se întâmplă deoarece Dumnezeu însuşi S-a implicat. separată de coborâtorii lui Adam. Dumnezeu îl trimite pe Moise să-l salveze. pentru ca Fecioara. 38). pentru jertfă. În acest fel. în vederea lucrării necesare a mântuirii. ci să-l forţeze. trupul. Câteodată această încercare este o luptă. Dumnezeu trece în slava Sa prin faţa lui Moise. Întreaga semnificaţie a Vechiului Testament este înrădăcinată în aceste fluctuaţii. Mântuirea se apropie sau se îndepărtează în măsura în care omul se pregăteşte sau nu pentru a o primi. arborele lui Iesei ajunge până la suprema alegere a Fecioarei. Maria este tăcerea ce întrupează. cel puţin săL binecuvânteze. este vocea care strigă în pustie. cel al Legii. în care omul ar fi rămas un instrument. Această alegere a fost anunţată Mariei de îngerul Gavriil. Tot ceea ce Dumnezeu aştepta din partea omenirii decăzute s-a împlinit în Maria. ea a putut să primească trupeşte Cuvântul însuşi. în relaţia lor cu poporul ales. Dând naştere unei Persoane divine Care îşi asumă astfel firea omenească. Pe Muntele Sinai. la casa lui David. nu prin punerea deoparte a Fecioarei. pregăteşte Mielul divin. cu toată gravitatea şi cu tot respectul purtat dragostei.

Această voinţă comună este împlinită în mod diferit de fiecare persoană: Tatăl trimite. Începe apoi iconomia proprie Fiului. Simplul fapt al întrupării înlătură primul obstacol ce stă în faţa acestei uniri: separarea celor două firi. aceea a Fiului lui Dumnezeu. Care intră în istoria lumii. iar „devenirea” din Cuvântul „care devine trup” se adaugă plinătăţii fiinţei divine. fără vreo schimbare în natura Sa divină. Mai rămân încă două obstacole. Fiul însă este Cel care S-a întrupat pentru a săvârşi în lume opera de mântuire. dacă vrem ca distincţiile noastre să evite erezia. subliniază Sfântul Ioan. acordul celor două voinţe în Hristos pecetluieşte ascultarea Fiului faţă de Tatăl.Introducere în teologia ortodoxă ultimul profet. este limita ultimă a umanizării. motiv pentru care Hristos devine om. De atunci. Fiul rămâne Dumnezeu în sânul Treimii neschimbate. ci şi trupul este asumat de Cuvânt. Iconomia aparţine voinţei divine. răsună marea certitudine creştină. iar omul. până la punctul acceptării morţii însăşi. cât şi la Treime. Tot ceea ce cunoaştem despre Treime cunoaştem prin întrupare. Întruparea În versetul al 14-lea din Prologul Evangheliei după Ioan. devine posibilă: ho logos sarx egeneto . mântuirea lumii este voinţa unică a celor Trei. Revelaţia are loc atunci când o Persoană divină. căci revelaţia deplină a Treimii necesită întruparea. contemplând „slava pe care un singur Fiu o deţine de la Tatăl Său”. natura omului şi natura lui Dumnezeu. Un paradox greu de explicat: Cuvântul. De aceea. în Hristos însă nu a fost numai voinţa divină. neschimbătoare. De aceea. Se angajează pe deplin în condiţia noastră. ca act de contemplare a lui Dumnezeu însuşi. Vechiul Testament culminează în aceste două fiinţe pe care iconografia le preamăreşte de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos în slavă: Mireasa şi Prietenul Mirelui. Treimea este Cea care ne mântuieşte. căci Persoana Fiului biruieşte frontierele transcendentului şi ale imanentului. Nu este vorba de o învingere fără drept de apel. vede dumnezeirea arătându-Se. el a recunoscut şi arătat „pe Mielul care a luat asupra Sa păcatele lumii”. dar şi interzisă. fiind însă mai mult ascultare. pe care nimic nu o poate diminua. cu care ipostasurile nu se identifică. Tatăl a suferit. Taina este aici cea a ascultării. simţim cu tărie că. Tatăl S-a răstignit împreună cu Fiul datorită unităţii naturii. Desigur. dar aceasta numai prin obscuritatea unor simboluri ambigue. ci şi voinţa umană şi întrucât s-a făcut separaţie între Fiu şi Tată. teologia. nu numai sufletul. aceeaşi certitudine pe care tânărul Augustin a căutat-o în zadar în metafizica lui Plotin: „Cuvântul trup S-a făcut”. Prin această afirmaţie s-a făcut însă confuzie între natură şi persoană în Dumnezeu. Sarcina lui Hristos este să le învingă. III. O manifestare supremă a dragostei. trebuie să se vorbească despre o iconomie proprie Fiului. stăpânul universului apare ca Tată. Voinţa Fiului este aceeaşi cu a celorlalte două Persoane ale Treimii. fără de care ele nu sunt decât cuvinte. Duhul însoţeşte şi ajută şi prin El (prin Duh) Fiul intră în lume. gândirea necreştină presimţise adeseori Taina numărului trei. Fiul S-a întrupat pentru a face posibilă unirea omului cu Dumnezeu. iar taina acestei ascultări este una şi aceeaşi cu cea a mântuirii noastre. „Trupul”. ele nu pot face altceva decât să încercuiască taina. care au legătură cu starea decăzută a omului: păcatul şi moartea. Pentru patripasieni. putându-se angaja în istoria umană. Această „devenire” depăşeşte categoriile naturii divine. „Iar cel care este iniţiat în taina învierii află scopul pentru care Dumnezeu a creat toate lucrurile la început” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). fără ca celelalte Persoane ale Treimii să sufere sau să fie răstignite. cărări riguros trasate de credinţă şi rugăciune. spre marele scandal al metafizicii. Căci în Dumnezeu totul este unitate. care se referă atât la Hristos.„Cuvântul trup S-a făcut”. devine Fiu al omului şi „Se sălăşluieşte între noi”. desigur. de fapt. iar aceasta este unică în Treime. această taină nu poate fi abordată decât în termenii vieţii personale. Ceva însă se adaugă divinităţii Sale: El devine om. fără ca oamenii să recurgă la rău. Vechiul Testament este revelat ca fiind trinitar. care a fost nu numai întreruptă. Fiul Se supune. Cuvântul „trup” exprimă aici totalitatea naturii umane. căci aceasta ar fi o violare a însăşi 45 . să alunge necesitatea lor din lume. veşnică.

ci de a face moartea neputincioasă. pe când cel limitat se deschide spre măsura celui nelimitat”. S-ar putea oare vorbi despre unirea celor două firi. că El joacă rolul de soţ în cadrul Neprihănitei Zămisliri? Acesta ar fi un mod grosolan de raţionalizare a naşterii lui Hristos. 46 . pentru a elibera fiinţele fără a le zdruncina libertatea. departe de a fi soţul Mariei. coborând asupra ei prin însăşi plinătatea integrităţii puterea de a cuprinde şi a da naştere Cuvântului. după cum au crezut unii gnostici? În acest caz. pentru a face posibilă mântuirea. omul cel de-al doilea este din cer. în acelaşi timp. începând cu Fecioara. 4). deoarece era necesar să răscumpere istoria întreagă. o face pe deplin fecioară. Dumnezeu cere Mariei. şi cum este cel ceresc. Hristos este. Sensul profund al întrupării rezidă în această viziune fizică şi metafizică asupra naturii metamorfozate de har. desăvârşeşte purificarea inimii ei. Ea nu a existat niciodată în afara Persoanei lui Hristos. în El există umanitatea. Căci dacă cineva ar putea vorbi despre „soţ” în cazul Fecioarei. de aici şi expresia paulină de „om ceresc”. Care reuneşte cu adevărat cele două firi. cu suflet viu. ne-au constrâns şi pe noi să îl purificăm pe al nostru. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei”. iar păcatul. Omul cel dintâi este din pământ.Vladimir Lossky libertăţii care le-a determinat apariţia. scrie Sfântul Maxim. ci de unitatea celor două naturi în Persoana Cuvântului din momentul întrupării Sale. luându-Şi din Fecioară firea Sa umană. că Duhul este soţul Fecioarei. iar Duhul. În sens strict. Dumnezeu intră ca trup în trupul istoriei: istoria este un risc. în Hristos nu există o persoană umană. Umanitatea lui Hristos nu a constituit niciodată o natură distinctă şi anterioară. desăvârşirea şi plinătatea însăşi. aşa sunt şi cei cereşti. în momentul hotărâtor al Buneivestiri.. întreaga condiţie umană. Adam. aşa cum au pretins unii teologi. aşadar. Nu este acest „om ceresc” manifestarea pe pământ a unei alte umanităţi. aşa sunt şi cei pământeşti. pârga omenităţii Sale. purificată de Duhul Sfânt. pământesc. unde este oare întruparea? Căci Hristos ar fi trecut prin Maica Sa fără a lua ceva de la ea. pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii fiinţe. să purtăm şi chipul celui ceresc” (I Corinteni 15. Întruparea a fost săvârşită prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Petru a fost cel dintâi care a scris că trebuie „să devenim părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1. 45-49). Hristos este om. El fiind Cel care a creat-o din miezul ipostasului Său. Prin urmare. sămânţa este Cuvântul însuşi. fecioria cea mai desăvârşită. din ceruri. nu este vorba de o unire şi nici de vreo asumare. dar persoana este divină. Oare. iar aceasta din urmă se manifestă de la început ca umanitate a Cuvântului. vindecabil prin trecerea lui Dumnezeu Însuşi prin moarte şi iad. Propoziţia aceasta este întâlnită de trei ori la Sfântul Irineu. moartea lui Hristos înlătură dintre om şi Dumnezeu obstacolul păcatului. Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc. în această restaurare dobândită de acum înainte de natura umană. coincide cu maternitatea divină. Astfel. cel de-al doilea şi ultimul. aşa cum o numesc Părinţii? Părinţii înşişi şi-au desăvârşit neîncetat limbajul şi. despre „îmbinarea” lor.. În această zămislire fără sămânţă bărbătească. pentru ca omul să poată urca la dumnezeire. Învierea Lui îi răpeşte morţii „boldul” puterea ei. în măsura în care ea reprezintă Biserica. El. propria Sa fire umană. „Făcutu-s-a omul cel dintâi. iar Dumnezeu acceptă riscul. acest lucru poate fi făcut doar în sens metaforic. Însăşi Persoana necreată îşi creează firea Sa umană. deschise în creaţie prin păcatul lui Adam. coboară până la cele mai de jos hotare ale fiinţei pe care păcatul le străpunge prin nedesăvârşire şi neplinătate. Minunea omenirii este aceasta: Cuvântul este Cel care primeşte din partea propriei Sale făpturi. nu „ex nihilo”. o umanitate superioară. Cum este cel pământesc. iar Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă. este mărginit într-un mod inefabil. în această breşă deschisă în întunecimea morţii care duce la îndumnezeire. ea se regăseşte şi la Sfântul Atanasie şi sfârşeşte prin a deveni un laitmotiv pentru teologii din toate timpurile. Taina întrupării este taina Dumnezeu-Omului. însă persoana Sa vine din ceruri. ea nu a venit spre a se uni cu divinitatea. „Cel nemărginit. Adam cel nou venit din ceruri. înseamnă acest lucru. ea nu are un alt soţ decât pe Fiul ei.

iar prezenţa veşniciei în istorie îi scăpa mereu. La Antiohia. şcoala din Alexandria. însă o singură prezenţă reală. până în momentul în care refuza Fecioarei Maria titlul de Născătoare de Dumnezeu. Hristos este o singură persoană în două naturi. Acest Patriarh al Constantinopolului a aparţinut şcolii din Antiohia. fiecare gnoză a evenimentului sacru îi păreau suspecte. istoria devenea insulară. În opoziţie cu aceasta. încercând să-l înlocuiască cu acela de „Hristotokos” (Născătoare de Hristos). Treimea este o natură în trei persoane. Ca atare. sunt reconciliate în unitatea unei persoane. tinzând să deprecieze aspectul istoric. reprezintă punctul culminant al unei lupte îndelungate împotriva tentaţiei de a raţionaliza întruparea prin îndepărtarea fie a dumnezeirii. Ipostasul cuprinde două naturi. Între triadologie şi hristologie există o legătură. formulată în chip definitiv de Sinodul de la Calcedon. Dogma de la Calcedon. fie a umanităţii lui Hristos. Dumnezeu adevărat şi om adevărat. nici umanitatea în dumnezeire. o istorie mult prea umană în contextul ei temporal. adică în distincţia dintre persoană şi natură. Nestorie făcea distincţie netă între cele două naturi. aspectul uman al întrupării. Este adevărat că în acel moment terminologia nu era încă definitivată. Aceste două şcoli au dat naştere unor mari teologi. concentrându-se cu precădere asupra aspectului istoric al Scripturilor. pe prima cu a doua. dar şi unor mari eretici. Pe de o parte. este regăsit în dogma hristologică. Fiecare interpretare simbolică. fără ca dumnezeirea să fie transformată în umanitate. Care este. iar sistemul doctrinar propus de el părea ortodox. printr-o exegeză care îmbrăţişa prea mult alegoria. deoarece termenul homoousios. fiecare consubstanţialitate dând naştere unei singure fiinţe consubstanţiale. ori de câte ori se ceda ispitei care le era specifică. nestorianismul a disecat pe Hristos în două persoane diferite. o singură Persoană. în acelaşi timp. oricât de separate ar putea să apară datorită prăpastiei uriaşe care se deschisese între creat şi necreat. unde el a avut ca îndrumători mari teologi. Nestorie a stârnit mare scandal prin neputinţa lui de a înţelege taina persoanei: el concepe persoana ca natură şi identifică. în cele din urmă. care a clarificat această taină hristologică a doimii în una. Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin dumnezeirea Sa. concentrându-se asupra gnozei creştine. Introducere Treimea este prezentă în însăşi structura intelectuală a dogmei hristologice. consubstanţialitatea.Introducere în teologia ortodoxă CAPITOLUL AL IV. prin umanitatea Sa. tindeau în mod vizibil spre erezie (Teodor a fost condamnat post mortem în secolul al VI-lea. el opune persoana Cuvântului persoanei lui Iisus. golea adeseori evenimentul biblic de simplitatea lui concretă. „Theotokos”. apărând astfel două consubstanţialităţi: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. iar gândirea lui Nestorie a putut astfel să inducă în eroare timp îndelungat. Şcoala din Antiohia era adepta exegezei literale. menit la origine să clarifice unitatea dintre Tatăl şi Fiul în cadrul Treimii. Dumnezeirea şi umanitatea. pe de altă parte. separate în măsura în care sunt Persoane. ca de exemplu Teodor de Mopsuestia. pe acest fundal se proiectează siluetele celor doi mari oponenţi teologici din antichitatea creştină: şcolile din Alexandria şi Antiohia. există două consubstanţialităţi. El este consubstanţial cu noi. dintre care unii. Izvorât din gândirea antiohiană. cu ocazia celui de-al V-lea Sinod ecumenic). Astfel. Iisus risca să apară ca un simplu individ în istoria Iudeii. Prin urmare. adeseori ajungând să neglijeze măreaţa viziune a lui Dumnezeu devenit om. rămânând una în alta. deşi consideră că 47 .LEA Dogma hristologică I. Acest lucru a produs exasperare în rândul credincioşilor simpli. distincţia dintre persoană şi natură rămânând neclară. Cu alte cuvinte.

s-a încercat exprimarea ei ca natură. de atunci. să ameninţe creştinismul: pe de o parte. Dacă nu există unitate reală în Hristos.” „Fără amestecare. ea era mama lui Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos. în care totul se reabsoarbe (imaginea apei şi a gheţii este exemplul clasic în India pentru a ilustra relaţia dintre finit şi infinit). iar pe de altă parte. Unul-Născut cunoscut nouă în două naturi fără amestecare. De aici însuşi numele acestei erezii: monofizitism (de la mone. acest „S-a făcut” este asemenea apei care se transformă în gheaţă. întru toate asemenea nouă. dumnezeirea Sa. Umanitatea este dizolvată în dumnezeire sau volatilizată în urma contactului cu ea. atunci natura noastră nu a fost asumată cu adevărat de Dumnezeu. de o fiinţă cu Tatăl prin dumnezeire şi de o fiinţă cu noi prin umanitate. şi physis. „În conformitate cu tradiţia Părinţilor. noi proclamăm în unanimitate că trebuie să mărturisim pe Unul şi singurul Fiu. În pofida numeroaselor nuanţe. Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat. Opoziţia deschisă a pietăţii răsăritene a expulzat cu repeziciune nestorianismul. „singură”. însă nu şi cu omul. ca o picătură de apă aruncată pe cuptorul încins. natură).nu au încetat. Pentru a apăra unitatea lui Hristos. singură persoana umană a lui Hristos s-a născut din Fecioară. iar creştinismul devine o morală. desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în umanitatea Sa. atunci nici o unire între om şi Dumnezeu nu mai este posibilă. Sfântul Chiril rămâne ortodox. a lansat formula: o singură natură în Cuvântul întrupat. dar nu a lui Dumnezeu. Pentru el era vorba doar de o simplă greşeală de vocabular. astfel. Nestorianismul şi monofizitismul . Hristos nu este altceva decât un mare exemplu. ca natură divină aflată în legătură cu Cuvântul. umanitatea lui Hristos este doar o aparenţă şi. însă nu este om cu adevărat. ale unor tendinţe precreştine . pentru ei aceasta părea a fi înecată în dumnezeirea Sa. după cum o arată contextul. printr-o alegere care L-a făcut pe Iisus receptor al Cuvântului. El a folosit-o pur şi simplu pentru a-Şi face apariţia. De fapt. Prin urmare. dacă Hristos nu are unitatea persoanei. Domn. Unul-Născut. referitor la Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Cei doi fii. iluzionismul cosmic şi interioritatea pură a Orientului antic cu Absolutul lui. proprietăţile fiecăreia se păstrează cu mai multă tărie atunci când sunt unite într-o singură persoană sau ipostas. înlăuntrul Bisericii. Îndumnezeirea ne este interzisă. erau uniţi fără a fi unul în Hristos. Astfel. Dintre aceşti termeni. care nu separă. însă violenţa acestuia a dat naştere unei erezii opuse. totuşi. umanismul Apusului. fără schimbare. moştenirea Atenei şi a Romei. deoarece în Hristos totul e dumnezeiesc.Vladimir Lossky acestea erau unite . Pe de o parte. după dumnezeire. unul şi singurul Hristos. ci dimpotrivă. afară de păcat. Pentru ei. monofizitismul sfârşeşte în dochetism. nu se poate nega faptul că un punct a rămas pururi constant pentru monofiziţi: Hristos este cu adevărat Dumnezeu. dogma de la Calcedon defineşte. iar noi rămânem separaţi de Dumnezeu. Câţiva ucenici au luat însă formula ad litteram: o singură natură în Hristos. Pentru Nestorie. Monofiziţii nu au negat umanitatea lui Hristos ca atare.ambele sunt manifestări. o aparenţă. neîmpărţit şi nedespărţit” . Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei. repetă monofiziţii în mod constant. în aşa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două naturi. iar în zilele din urmă născut din Fecioara Maria. aidoma unui strop de vin în ocean. Dumnezeu şi Cuvânt. pe de altă parte. în polemica sa cu Nestorie. o asemănare. întreaga doctrină a mântuirii îşi pierde fundamentul ontologic. „Cuvântul S-a făcut trup”. înainte de veci născut din Tatăl. între aceste două ispite opuse. Domnul Iisus Hristos. o limitare a lui Iisus. fiind aceeaşi Persoană unică a Fiului. realitatea dumnezeirii şi umanităţii Sale şi taina unirii lor în chip neîmpărţit şi neamestecat. nici nu împarte în două persoane. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. omenescul se închide în sine. cele patru definiţii sunt negative: 48 . fără schimbare. Fiu. după umanitate. neîmpărţit şi nedespărţit. primii doi sunt îndreptaţi împotriva monofiziţilor şi ultimii doi împotriva nestorienilor. al lui Dumnezeu şi al omului. în consecinţă. La limită.astfel sunt unite cele două naturi în persoana lui Hristos. Hristos este consubstanţial cu Tatăl. el se dizolvă în divin. iar întruparea încetează de a mai fi o restaurare „fizică”.însă numai printr-o legătură morală. El a trecut prin Fecioară fără a împrumuta ceva din ea.

Introducere în teologia ortodoxă asygchytos, atreptos, adiairetos, achoristos. Ele circumscriu în mod apofatic taina întrupării, însă ne interzic să ne imaginăm „de ce”. Hristos este în mod deplin Dumnezeu; prunc în leagăn sau în agonie pe Cruce, El nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea universului prin puterea Sa atotprezentă. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti de necuprins”, spune Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că, pe de altă parte, umanitatea lui Hristos este pe deplin a noastră. Ea nu îi aparţine prin naşterea Sa veşnică, însă persoana Sa divină i-a dat viaţă în Maria. Aşadar, Hristos are două voinţe, două intelecte, două moduri de a activa, însă mereu unite într-o singură Persoană, în fiecare din lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi energia umană. De aceea, ar fi de-a dreptul pueril să construim o psihologie a lui Hristos şi, scriind „Viaţa lui Hristos”, să reconstruim „stările Sale spirituale”. Nu putem face presupuneri - şi acesta este şi sensul celor patru negaţii de la Calcedon - despre „modul în care” divinul şi umanul coexistă în aceeaşi Persoană. Cu atât mai puţin, şi e bine să repetăm acest lucru, ar trebui cineva să se plângă de faptul că Hristos nu este „o persoană” umană. Umanitatea Sa nu are un ipostas propriu printre nenumăratele ipostasuri ale oamenilor. Aidoma nouă, El are un trup, la fel ca noi, are suflet şi tot ca noi, are spirit, dar persoana noastră nu este această asamblare; ea trăieşte prin şi dincolo de trup, de suflet şi spirit, care nu constituie niciodată natura ei. În timp ce omul, prin persoana sa, poate părăsi lumea, Fiul lui Dumnezeu poate să intre în lume prin Persoana Sa, deoarece Persoana Sa, a cărei natură este divină, „enipostaziază” natura umană, după cum spunea Leonţiu de Bizanţ în secolul al VI-lea. Fără a fi amestecate, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o anumită întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi penetrează umanitatea Sa, aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după cum fierul într-un cuptor devine foc, deşi rămâne fier prin natură. Schimbarea la faţă descoperă parţial Apostolilor această flacără a energiilor divine ce iradiază natura umană a Domnului lor. Această întrepătrundere a celor două naturi - pătrunderea dumnezeirii în trup şi posibilitatea dobândită de trup, ca în viitor să participe la dumnezeire - se numeşte perichoresis - după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau, în latină, communicatio idiomatum. „Trupul a devenit Cuvânt fără a pierde ceea ce avea, în timp ce se identifică cu Cuvântul după ipostas”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Hristos devine om prin iubire, dar rămâne Dumnezeu, iar focul dumnezeirii Sale primeşte de-a pururi natura umană. Iată de ce sfinţii, în timp ce rămân oameni, pot să participe la dumnezeire şi să devină dumnezei prin har.

II. „Chipul lui Dumnezeu” şi „Chipul Robului”
„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 5-11). Acest celebru pasaj „chenotic” din Epistola către Filipeni defineşte golirea Cuvântului; fiind după „chipul lui Dumnezeu”, morphe Theou, cu alte cuvinte, având aceeaşi condiţie ca a lui Dumnezeu, fiind de natură divină, El S-a golit, S-a deşertat, S-a smerit (ekenosen), luând chip de rob (morphe doulou). Fiul lui Dumnezeu, printr-o uimitoare smerire, prin taina chenozei Sale (kenosis), coboară la condiţia de auto-anihilare (nu în sensul neantului primar, ci al prăpastiei nesfârşite deschisă de starea decăzută a omului); în mod paradoxal, El uneşte plinătatea integrală a naturii Sale divine cu nedesăvârşirea, nu mai puţin integrală, a naturii umane căzute. 49

Vladimir Lossky Acest paragraf trebuie comparat cu textul din Isaia despre „omul durerilor”, despre prorocirea, atât de scandaloasă pentru israeliţi, nu a unui Mesia înconjurat de slavă, ci a „robului lui Iahve”, suferind şi umilit, Care Se dăruieşte pe Sine în tăcere ca „jertfă de ispăşire”, „străpuns fiind pentru păcatele noastre” (Isaia, cap. 53). Sfântul Chiril al Alexandriei a examinat în amănunt această chenoză divină. Dumnezeu, spune el, nu poate să Se lepede de natura Sa divină prin întrupare, căci altminteri nu ar mai fi Dumnezeu şi nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă că subiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului. Persoana se împlineşte prin dăruirea de sine; ea se distinge de natură nu pentru „a se folosi” de condiţia sa naturală, ci pentru a renunţa la sine cu desăvârşire. Din acest motiv Fiul „nu S-a folosit de egalitatea Sa cu Dumnezeu”, ci „dimpotrivă, El se goleşte de ea”, ceea ce nu reprezintă o decizie spontană, un act, ci manifestarea a însăşi fiinţei Sale, a persoanei, care nu mai este o dispoziţie proprie Lui, ci însăşi realitatea Sa ipostatică ca expresie a voinţei trinitare, a voinţei căreia Tatăl îi este izvor, Fiul, realizarea ascultătoare, iar Duhul, împlinirea de slavă. Prin urmare, există o continuitate profundă între fiinţa personală a Fiului ca renunţare şi chenoza Sa pământească. Părăsind condiţia de slavă de care „nu S-a folosit niciodată”, El acceptă ruşinea, dezonoarea şi starea de om blestemat; îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-Se condiţiei noastre de muritori. Lepădându-Şi prerogativele Sale împărăteşti, El îşi ascunde slava Sa din ce în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul Său Trup în ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se urâţise prin corupţie. Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos îşi păzeşte însă cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar; deşi rămâne Dumnezeu, El acceptă să devină muritor, deoarece singura cale de a cuceri moartea era de a face posibilă pătrunderea acesteia în Dumnezeu, unde nu putea să-şi găsească nici un loc. Chenoza este smerenia Slujitorului care nu caută propria Sa mărire, ci mărirea Tatălui care L-a trimis. Niciodată sau aproape niciodată Hristos nu îşi afirma divinitatea. Renunţând cu desăvârşire la ale Sale, păstrând în ascuns natura Sa divină şi renunţând la propria Sa voinţă când ajunge să afirme: „Tatăl este mai mare decât Mine”. El împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime. Iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane, ajungând până la a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă, şi trupul frăţesc plin de suferinţe de pe Cruce, El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste; căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi, descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu. Totuşi, înainte ca actul chenozei lui Hristos să se încheie prin învierea Sa, au avut loc două teofanii prin umanitatea Sa: una la Botez, cealaltă cu ocazia Schimbării la Faţă - de fiecare dată, Hristos S-a manifestat nu sub „chip de rob”, ci sub „chipul lui Dumnezeu”, permiţând naturii Sale divine, adică unităţii Sale cu Tatăl şi Duhul, să strălucească prin umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că, după Maxim Mărturisitorul, umanitatea Sa, coruptibilă prin iconomie, era incoruptibilă prin natură. Vocea Tatălui, prezenţa Duhului Sfânt sub chip de nor sau porumbel au făcut ca aceste două manifestări ale „chipului lui Dumnezeu” să fie două teofanii trinitare. Condacul ce se cântă cu ocazia sărbătoririi Schimbării la Fată scoate în evidenţă faptul că ucenicii au văzut slava divină „după puterile lor”, pentru ca „atunci când vor vedea răstignirea şi moartea Ta să cunoască că Tu Te-ai supus de bună voie”, şi nu din vreo necesitate a naturii. Faptul că această „lumină a Transfigurării nu are început şi nici sfârşit” (Sfântul Grigorie Palama) trebuie să ne facă mai conştienţi de realitatea chenozei. Hristos a acceptat, în mod voluntar şi total, consecinţele păcatului nostru, de la întrupare şi până la moarte. El a cunoscut toate slăbiciunile, toate umilinţele condiţiei noastre, nu însă şi pasiunile distructive ce depind de libertatea noastră. Chiar şi cel de-al doilea Adam, pentru a se „conforma” cu desăvâşire primului Adam, a permis ispititorului să se apropie, de data aceasta nu în Paradis, 50

Introducere în teologia ortodoxă ci în starea omului decăzut. Numai în Hristos non-existenţa a devenit suferinţă şi iubire, şi nu rău sau ură; de aceea, ispititorul a fost respins de Cel Care purta în Sine mai mult decât Paradisul, de Cel Ce este.

III. Două energii, două voinţe
Definiţiile de la Calcedon nu sunt îndreptate numai împotriva nestorianismului şi monofizitismului. Atunci când arată că Hristos ca om desăvârşit este compus din suflet raţional şi trup, ele au în vedere o altă erezie: apolinarianismul. Apolinarie din Laodiceea a trăit în secolul al IV-lea, iar marii capadocieni au luptat împotriva lui. El era un reprezentant tipic al şcolii din Alexandria, care afirma, înainte de toate, unitatea lui Hristos. Cu optzeci de ani înainte de apariţia monofizitismului şi în timpul conturării lui ca doctrină, Apolinarie se întreba cum ar fi putut reconcilia această unitate cu dualitatea inerentă divinului şi umanului. După părerea lui, nu putea fi vorba de două naturi perfecte, deoarece, potrivit gândirii eleniste, al cărei sclav era, „două lucruri perfecte nu pot deveni unul”, două principii perfecte nu se pot uni pentru a forma o a treia natură, tot perfectă. Ori aceste două naturi nu sunt perfecte, ori unitatea lor este doar o juxtapunere. În rezumat, Apolinarie a ipostaziat cele două naturi, prin aceasta respingând, dintru început, nestorianismul, deoarece este suficient de limpede că două persoane nu se pot anula într-o a treia prin unirea lor. Întrucât unitatea lui Hristos este perfectă, trebuie, aşadar, să presupunem că una din părţile ei constitutive nu era perfectă. În acest caz, divinitatea era inatacabilă şi, ca atare, Apolinarie a tras concluzia că umanitatea lui Hristos, pentru a face loc dumnezeirii Lui, trebuie să fie imperfectă. Omul se desăvârşeşte prin intelect; prin urmare, pentru Apolinarie era limpede că Hristos nu a avut un nous omenesc şi, pentru a adeveri unitatea Sa, spiritul uman este înlocuit în El de Logosul divin. Astfel, Cuvântul uneşte dumnezeirea cu o umanitate incompletă, divinitatea completând umanitatea. Prin urmare, Hristosul lui Apolinarie era nu atât Dumnezeul-om cât un animal plus Dumnezeu. Se constituia deja germenele monofizitismului, care nu va înceta să adauge acestui subiect ideea unei umanităţi incomplete, ce este completată şi, într-adevăr, absorbită de Logos. În ultimă analiză, întreaga construcţie concepută de Apolinarie se bazează pe identificarea persoanei umane ca nous; marea ispită a metafizicienilor este să reducă misterul persoanei la cea mai bună parte a naturii, intelectul, ceea ce le este cel mai familiar - şi aceasta nu fără o oarecare notă dispreţuitoare faţă de sentiment şi faţă de trup. Calcedonul eludează problema făcând distincţie între persoană şi natură. Această distincţie, care a stabilit libertatea persoanei în contrast cu întreaga natură, permite afirmarea unităţii celor două principii perfecte, unitate ce nu aboleşte, ci confirmă „proprietăţile fiecărei naturi”. Natura umană îşi apără plinătatea în Hristos; ea nu este mutilată, ci împlinită de persoana care o „enipostaziază şi care aici nu este creată, ci este dumnezeiască. Logosul nu înlocuieşte nici un element al naturii umane; El este persoana care şi-o asumă în totalitatea ei. Prin urmare, Hristos este om desăvârşit, trup şi suflet raţional în acelaşi timp. În acest context, cuvântul „raţional” trebuie luat în sensul autoritar dat de către Părinţi: „suflet raţional” este identificat cu nous, cu intelectul, deosebindu-se de trupul însufleţit, care nu poate fi divizat în trup şi suflet viu. Această dihotomie a Calcedonului reafirmă trihotomia paulină şi tradiţională a trupului, sufletului şi spiritului. După Calcedon au apărut forme noi de monofizitism care, supunându-se literei simbolului, căutau totuşi golirea lui de conţinut. Îndelungatul efort de „de-calcedonizare” a Calcedonului s-a datorat fie instinctului tenace monofizit al spiritualităţii orientale, fie unei căutări, în speţă de ordin politic, pentru un compromis cu adevăraţii monofiziţi. Prima motivaţie explică doctrina monoenergismului care s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea. Sprijinitorii săi recunoşteau două naturi, însă afirmau că lucrarea lor, adică energia care le face manifeste, rămâne una. Distincţia dintre umanitate şi 51

Sfântul Maxim analizează aici conceptul de voinţă. dar mărturisind adevărul. curăţind-o de păcat. În Hristos trebuie deosebite. pentru a-şi afirma propriul său „eu”. a fost monotelismul. Este vorba de voinţa de a alege. însă cel care a salvat cu adevărat Biserica a fost un călugăr simplu. de asemenea. Fiecare natură cooperează la actul singular în felul ei caracteristic: „Nu natura umană l-a înviat din morţi pe Lazăr. Voinţa unei naturi perfecte este conştientă de bine. natura tinde. pentru a ne opune monotelismului. căreia voinţa umană i se conformează până la anihilare. succesorii lui Honoriu. El distinge două feluri de voinţă. thelesis gnomike. În acest caz. Acesta admitea. unde avea să se stingă din viaţă. o forţă ce cuprinde toate proprietăţile esenţiale ale naturii”. Prima. Honoriu. care aparţine de data aceasta persoanei. din acel moment. spre „antinatură”. unde a refuzat în mod solemn să adere la compromisul pe care Biserica părea să-l adopte. El a fost exilat împreună cu Sfântul Martin. Hristos lucrează prin aceste două naturi după cum o sabie înroşită în foc taie şi frige în acelaşi timp.Vladimir Lossky dumnezeire nu mai este o simplă abstracţie: fie că cele două naturi sunt amestecate. Totodată. Chiril al Alexandriei. scrie Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Sofronie. şi anume Maxim Mărturisitorul. Compromisul a apărut într-un context bine delimitat: pe de o parte. Natura în starea ei „naturală”. s-au trezit angajaţi într-o elaborare artificială a acestei doctrine. eu singur nu mă voi împărtăşi”. care abundă în analize antropologice profunde. un singur act. poate dori doar binele. Papa a murit în exil. Pentru a elucida problema celor două voinţe în Hristos. după moartea sa. „o forţă naturală ce tinde spre ceea ce se conformează cu natura. care se afirmase deja ca mare adversar al monoenergismului. există deci o singură voinţă. iar Maxim a fost readus la Constantinopol. fie pentru a o direcţiona spre altă ţintă. voinţa a fost pusă în dependenţă de ipostas. prin urmare. Dând dovadă de o fineţe intelectuală deosebită. mai mult sau mai puţin. În Treime există trei Persoane şi o singură natură. de ceilalţi doi. thelesis physike sau „voinţa naturală”. Dar omului i-a fost dată şi o altă voinţă. au continuat să reacţioneze. singurul agent. datorită denaturării libertăţii 52 . nici puterea divină nu este cea care a plâns la mormânt”. însă o singură voinţă. Căderea în păcat a întunecat însă această conştiinţă. între care un loc de frunte îl ocupă Sfântul Maxim Mărturisitorul. presupune definirea persoanei potrivit uneia din facultăţile ei. Cu toate acestea. este tendinţa naturii spre ceea ce i se potriveşte cel mai bine. Prin urmare. „Chiar dacă întregul univers se va împărtăşi cu voi. un singur rezultat. în acelaşi timp. de această dată concepută în mod deliberat. Monotelismul. Reprezentanţii doctrinei monotelite erau în special politicieni abili. două lucrări distincte şi un singur ţel. Papii Sfântul Martin şi Sfântul Agathon. Rezistenţa sa a salvat însă adevărul. şi nu de cea de persoană. O altă formă de compromis cu monofizitismul. voinţa divină. aspiraţia ei fiind îngreuiată de păcat. ar trebui să postulăm trei voinţe în Treime. Sfântul Maxim porneşte de la datele triadologice stabilite. care nu a întârziat să se impună în Biserica întreagă. adeseori. Această transcendere a persoanei în relaţie cu voinţa sa tulbură concepţiile noastre obişnuite. el a fost condamnat ca eretic. voinţa este legată de noţiunea de natură. Folosirea acestei voinţe deliberative este necesară. a fost probabil singurul sincer. cele două naturi. adică nealterată de păcat. dorinţa imperială de realizare a unităţii. iar voinţa este comună celor trei Persoane. ca aproape toate ereziile de acest gen. de către al VI-lea Sinod ecumenic. pentru a o face cu adevărat naturală. Atunci Sfântul Maxim a fost mutilat cu deosebită cruzime şi trimis în exil. de judecata personală pe care o adaug voinţei mele naturale fie pentru a o accepta sau refuza. ea aderă la bine. a găsit încă timp să protesteze înainte de a muri. Patriarhul Ierusalimului. constrâns fiind. trei patriarhi. întrucât este „raţională” şi deci tinde spre Dumnezeu. a declarat el cu tărie împotriva întregii ierarhii. Urmându-i lui Sofronie. iar divinitatea. Astfel. provinciile răsăritene ale Imperiului erodate de monofizitism. noi urmăm argumentarea Sfântului Maxim. şi aceasta pe motiv că ele privesc doar individul care în mod cert îşi atribuie sieşi voinţa. Această doctrină a fost respinsă în secolul al VII-lea de mai mulţi Părinţi. Sergiu al Constantinopolului şi Papa Honoriu al Romei. iar pe de altă parte. altminteri. fie că umanitatea este cu totul pasivă.

. este voinţa Sa proprie. trebuie să alegem fără încetare. a voinţei Sale omeneşti. proprie Cuvântului. în întrupare. Faptul că Fiul îşi retrage propria Sa voinţă şi că voinţa Sa nu mai este deci aceeaşi cu a Tatălui creează o aparentă separare între Tatăl şi Fiul.care se referă la cele spuse de Hristos: „Acum sufletul meu e tulburat.Introducere în teologia ortodoxă noastre reale. natura umană a lui Hristos este desăvârşită. ci precum voieşti Tu” (Matei 26. izbăveşte-Mă de ceasul acesta. cum ar fi somnul şi foamea.separarea noului Adam de Dumnezeul său: „Părinte. a Cărui persoană este divină. care distinge între voinţa naturală (thelesis physike) şi voinţa deliberativă (thelesis gnomike). arătând prin mijloace omeneşti . 27). nu putem afirma însă libera voinţă a lui Dumnezeu. ci o posibilitate de decizie liberă şi. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. întrucât a gustat din fructul fatal. voinţa umană. deoarece voinţa umană se supune voinţei divine. izbăveşte-mă de ceasul acesta” (Ioan 12. care nu este o tendinţă a naturii. dacă voinţa Fiului este identică cu cea a Tatălui. Căci voinţa umană „enipostaziată” de Cuvânt nu este distrusă. de fiecare dată. „Voinţa liberă” corespunde stării la care ne-a redus păcatul. Ea nu există în Hristos altfel decât ca libertate divină. noi atribuim aceleiaşi persoane minunile (săvârşite de puterea dumnezeirii) ca şi suferinţele (suportate de umanitate). a clarificat definiţiile hristologice de la Calcedon. Dualitate şi unitate în Hristos Cel de-al VI-lea Sinod ecumenic. o anume asemănare cu cea a lui Adam înainte de păcat. Părinte. ca alegere. supunerea absolută faţă de voinţa Tatălui. deoarece această persoană nu este un ipostas omenesc care. chiar în perspectiva fatalităţii morţii. nici nu este o necesitate constantă care să-L determine pe Hristos să facă. ci este un ipostas divin. Întreaga iconomie a mântuirii se bazează pe supunerea acesteia. constituie însăşi voinţa Cuâvntului. căci aceasta ar face din Iisus un actor. prin voinţa de răscumpărare a Mântuitorului. Umanitatea asumată de El are. de este cu putinţă. ea este o alegere decisivă şi constantă de asumare a precarităţii condiţiei noastre. o alegere deliberată supunându-Şi trupul Său îndumnezeit limitelor condiţiei noastre decăzute. „Părintele Meu. treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu. însă nu există o „voinţă liberă” umană. chiar dacă Sfântul Maxim îi neagă libera voinţă. ca atare. 39). de ascultare necondiţionată faţă de voinţa Tatălui. trebuie să aleagă neîncetat între bine şi rău. însăşi atitudinea lui Hristos implică libertatea. condiţii faţă de care nu trebuie să reacţioneze prin voinţă liberă. În cazul de faţă. El a reafirmat unirea şi dualitatea firilor. Thelesis gnomike. asumarea condiţiei omeneşti în întregime. Această libertate nu este însă o alegere veşnică ce ar înstrăina pe Mântuitorul. Citând un pasaj din Sfântul Atanasie . reţine realitatea lui de creatură. Prin urmare.un extras dintr-un tratat pierdut . Părinţii de la Sinod au subliniat că voinţa umană. subliniind existenţa în Hristos a celor două voinţe naturale ce nu pot fi în opoziţie. condiţiilor obiective ale păcatului. astfel. Voinţa proprie Cuvântului. voinţa Lui umană. 53 . constituie o dimensiune a persoanei. „Şi totuşi. 27-28). care este a lui Dumnezeu. conchide Sinodul. Din această pricină. care devine voinţă a Cuvântului. deşi îndumnezeit.care nu sunt oscilaţii între „da” şi „nu”. după cum şi trupul lui Hristos. ci „da” chiar prin „nu”-ul groazei şi al revoltei . La temelia acestor definiţii se află antropologia Sfântului Maxim.. deoarece singura decizie a Fiului este chenoza. Întrucât ne aflăm în starea de păcat. dă actului moral caracterul său personal. Dar chenoza Cuvântului este şi o chenoză a acestei umanităţi paradisiace supusă. Cele două voinţe naturale nu pot intra în conflict cu persoana Sa. care s-a întrunit în anul 681 la Constantinopol. în Hristos există două voinţe „naturale”. Aşadar. libertatea este reglată de conştiinţa personală unică a lui Hristos. Este alegerea. IV. preaslăveşte-Ţi numele!” (Ioan 12. faţă de voinţa lui Dumnezeu. iar în această voinţă a Sa proprie rezidă întreaga taină a mântuirii noastre. însă ceea ce lucrează ca „persoană” în om lucrează ca „Cuvânt” în Hristos. Părinte. se supune Tatălui.. ci prin suferinţă şi dragoste. care a ales o dată pentru totdeauna şi pentru toţi oamenii starea de chenoză. Pe de altă parte.

Naşterea a fost din Fecioară. adică acceptabilă din punct de vedere biologic. Numai El putea să-Şi asume întreaga dimensiune a agoniei. totul coboară spre „ceasul” pentru care Hristos a venit. se supune. El cunoaşte zbuciumul înspăimântător premergător morţii. El vede umanitatea Sa îndumnezeită revoltându-se împotriva acestui blestem „anti-natural”. iar voinţa Sa divină a cedat în faţa acestei manifestări a umanităţii. căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre. dimpotrivă. 41) . Domnul. Însă Hristos. Dar întrucât voinţa Sa divină a dorit ca voinţa Sa umană să accepte moartea. a refuzat să accepte moartea. Hristos singur a cunoscut ce este moartea cu adevărat. omul poartă în sine această rădăcină. Contrar schemei ascendente din doctrinele „chenotice”. iar această profunzime este nelinişte. Căci mântuirea nu este nimic altceva decât poarta deschisă spre ultima separare dintre om şi Dumnezeu. V. deoarece moartea a cuprins fiinţa Sa din afară. acceptând întregul păcat. Umbra crucii atinge o stare de curăţie ce nu poate fi întinată. Prin această moarte nemăsurată sau mai exact prin moartea o singură dată „măsurată”. o unitate care pur şi simplu nu mai poate fi sfâşiată. căci pentru El adevărata cale a crucii reprezintă această înţelegere lucidă.dobândesc o semnificaţie ontologică. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să accepte moartea. firea Sa omenească. Căci. însă este deosebit de necesar ca Cuvântul să devină conştient de blestemul nostru şi să-l ia asupra Lui în totalitate. o venire aproape paradisiacă a trupului îndumnezeit. conformându-Se naturii Sale umane. de a îngădui ca tot ceea ce constituie condiţia noastră. în starea intim-structurală la care Dumnezeu a oprit căderea omului şi a introdus o lege care este exact legea morţii. Răscumpărarea „Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou”. în clipa în care boala şi timpul au măcinat carnea sa. devine conştient de moarte. adică starea noastră de cădere. să pătrundă în profunzime Eul Său. se afla în chinuri şi frică. ba chiar a scandalizat. căci moartea îi este străină. sâmburele ireductibil al fiinţei amestecat cu nefiinţa. în loc să fie. în consecinţă. logic şi psihologic. Cel ce este fără de păcat îl anulează. atunci când.Vladimir Lossky consimţită din veşnicie. dacă există un progres în conştiinţa lui Hristos. Dar Hristos nu avea în Sine rădăcina păcatului şi. cu alte cuvinte. Iar Sfântul Atanasie spune: „Dacă Dumnezeu Se 54 . în loc să izvorască dinlăuntru ca destin. acesta rezidă în coborâre. şi nu în urcuş. aşa cum se întâmplă în cazul omului decăzut. iar sfâşierea pe cruce. nu îi putea cunoaşte rodul: moartea. la capătul coborârii Sale în străfundurile nimicniciei noastre. copilăria unei înţelepciuni tăcute a triumfat fără nici o problemă în faţa înţelepţilor. prin Cel Care a rămas inseparabil om şi Dumnezeu. Adeseori agonia lui Hristos a uimit. datorită contactului cu dumnezeirea atotputernică. iar despre moarte se poate spune că îi este „naturală”. deoarece umanitatea Lui îndumnezeită nu trebuie să moară. Citind însă Evanghelia. El s-a rugat pentru a fi cruţat de moarte. este consumat în unitatea personală a lui Hristos. scrie el. păcatul este anihilat. asumându-1. conştiinţa Fiului coborând din ce în ce mai jos şi comunicând din ce în ce mai mult la nivelul degradării umane. Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23. Tâlharul cel bun moare mai uşor decât Hristos. rezultatul şi tributul plătit păcatului în virtutea voinţei Sale omeneşti. scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. Astfel. prima minune din Cana a fost minunea căsătoriei. Ar fi absurd să se spună că Cuvântul a devenit conştient de divinitatea Sa. Apoi. moarte şi coborâre în iad. vom observa. Astfel. al cărei obiect nu este altul decât umanitatea Sa. pentru susţinătorii chenozei Hristos sporeşte neîncetat în conştiinţa divinităţii Sale. atunci când acceptă consecinţa îngrozitoare a păcatului. Iar când voinţa proprie a Cuvântului. Totuşi. printr-un fel de „reminiscenţă”. la Botez El devine. suferinţa a devenit un act voluntar pentru umanitatea lui Hristos”. într-adevăr.„Şi noi pe drept. conştient de faptul că este Fiul lui Dumnezeu. această explorare descendentă a abisului nostru. cuvintele tâlharului bun către cel rău . Sfântul Ioan Damaschin cugetă astfel: „Atunci când voinţa Sa umană.

Păcatul a distrus planul primar. Dar aceste două reprezentări pauline. amintind cuvintele lui Isaia. întrucât ei nu puteau să o achite. întruparea creează.Introducere în teologia ortodoxă naşte şi dacă moare. Ar fi absurd să o închidem în ea însăşi. „anti-naturală”. de iad. Se „substituie” celor care pe drept sunt osândiţi şi suferă moartea pentru ei. Sfântul Pavel poate deci să scrie: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. Această eliberare a făpturii robite este însoţită apoi de restaurarea naturii sale. Juridică este şi tema mediatorului care l-a reunit pe om cu Dumnezeu prin cruce. orice aşteptare de eliberare „a celor rămaşi”. au ca laitmotiv tema luptătorului biruitor care îşi distruge duşmanii. Căderea cere însă o schimbare nu în planul lui Dumnezeu. femeia care redescoperă şi curăţă drahma pe care se află imprimat chipul lui Dumnezeu sub praful păcatului. aşa cum scrie Dante. până la acea asemănare care se înveşmântează cu natura divină şi îi permite să transfigureze cosmosul. „bărbatul puternic” care triumfă împotriva tâlharului. în mod deplin. Finalitatea morţii nu era înrădăcinată în natura umană a lui Hristos. Însăşi ideea de răscumpărare presupune un aspect juridic clar. iar istoria eşuată a omului trebuie să fie răscumpărată pentru un nou început. din Israel. Ea presupune o realitate anormală. sau ale cosmosului ceresc. făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3. prin blestem. pentru oameni. Ce importanţă are mântuirea de moarte. Ţinta lui nu a încetat niciodată să fie unirea cu Dumnezeu. nu trebuie separat de planul divin luat ca întreg. în „pedagogia” divină. Dar însăşi naşterea Sa omenească introdusese deja în persoana Sa divină un element ce putea deveni muritor. deoarece ar duce la edificarea unei relaţii de drepturi nejustificată între Dumnezeu şi omenire. văzută în lumina planului divin. mântuirea. începând cu jertfa lui Isaac cel înlocuit de berbec. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1. adusă în starea de a primi harul şi de a ajunge. Importanţa acestei lucrări săvârşite de Hristos. 13). Prin abandonare. răscumpărarea presupune câteva momente. Dragostea divină urmăreşte mereu acelaşi scop: îndumnezeirea oamenilor şi. pentru îngeri. 29). fiecare aidoma unei faţete a unui eveniment inefabil în sine. în reprezentări sau imagini de ordin fizic: aceea a focului purificator şi în special aceea a 55 . zice Sfântul Ioan Botezătorul. calea spre singura ţintă reală: îndumnezeirea. singura realitate esenţială rămâne unirea cu Dumnezeu. acestea sunt ţelurile mântuirii. ca să spunem aşa. răscumpărarea apare ca un aspect negativ al planului divin. „din slavă în slavă”. Mai degrabă ar trebui să le plasăm din nou printre celelalte nenumărate reprezentări. în special cele din Săptămâna Patimilor. de datoria plătită pentru cei rămaşi în închisoare. locul spiritual al răscumpărării. este vorba de înlăturarea obstacolelor radicale ce îl separă pe om de Dumnezeu. ci un mijloc. lucrare de nepătruns cu mintea nici de către îngeri. ci în mijloacele Sale. aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. să o transformăm în scop în sine. în deplină libertate. reaccentuate de Părinţii Bisericii. Momentul central al iconomiei Fiului.ale cosmosului terestru. Acest plan nu s-a schimbat niciodată. „drapelele lor intră victorioase”. legându-l şi luându-i prada. tragică. în special a păcatului care supune omenirea demonilor şi permite stăpânirea îngerilor căzuţi asupra lumii. „un gol” între Tatăl şi Fiul. El nu moare pentru că S-a născut. sfărâmând porţile iadului unde. o persoană inocentă ia asupra Sa întreg păcatul. mereu deschise spre plinătatea Prezenţei. al urcuşului direct al omului spre Dumnezeu. ipostasuri . nu poate fi cuprinsă într-o singură explicaţie sau într-o singură metaforă. Mântuirea însăşi este doar un moment negativ. de asemenea. această rană trebuie vindecată. prin ei. Textele liturgice. O ruptură catastrofală a avut loc în univers. În Evanghelii se conturează câteva imagini monumentale: Bunul Păstor. Căci ispăşirea devenită necesară datorită păcatelor noastre nu este un scop. un spaţiu deschis care permite libera supunere a Cuvântului întrupat. Gândirea Părinţilor abundă. nu trebuie lăsate să se consolideze. îşi află apogeul în acest punct. a fiinţelor personale care au devenit ele însele. Astfel. este vorba de ispăşirea sclavului. Întreaga tradiţie a sacrificării. a întregului univers. În primul rând. căutând oaia pierdută. după cum este împlinită întreaga tipologie a captivităţii. dacă nu există perspectiva cufundării în Dumnezeu? Aşadar. ci Se naşte pentru a muri”.

eliberându-ne”. zicând: „Moartea lui Hristos pe Cruce a fost judecata judecăţii”. Din acest motiv. El fiind veşnic consubstanţial cu Tatăl. Aşadar. după cum vedem în cazul lui Iov. aceasta se datorează faptului că El primeşte condiţia noastră în întregime. tragerea la sorţi a cămăşii. aşadar. prin neliniştea în faţa finitudinii. Iar sfârşitul psalmului.cu alte cuvinte. iar stăpânirea celui rău se fărâmiţează. prin Cruce. apoi a luat-o de la el. spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică de Paşti. ca şi cum ar anunţa învierea. Hristos „devine blestem”. necesară. căci Pocăinţa (ca Taină) ne poate duce întotdeauna înapoi la Dumnezeu. deoarece Botezul ne învăluie în moartea lui Hristos pentru a ne ridica împreună cu El. cântă triumful dreptăţii şi al puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. pentru ce M-ai părăsit?” Această dezolare totală a suferinţei are şi ea o valoare simbolică. Dacă Hristos reiterează acest psalm. sensul unei datorii. Blestemul morţii nu a fost niciodată o judecată a lui Dumnezeu. iar moartea. îşi modifică pedagogia. rugăciunea îndelung-suferindului om al dreptăţii. Ele au fost semne şi instrumente ale dragostei divine. ci a fost chiar folosită de aceasta. Care îngrijeşte şi restaurează natura umană rănită de tâlhari. nici păcatul şi nici moartea nu ne mai separă de Dumnezeu. Origen şi Grigorie de Nyssa ne arată cu toţii cum Satana. La fel. deoarece Dumnezeu Se îndepărtează. Substituindu-Se nouă în mod liber. separarea şi tragedia îşi găsesc sfârşitul. „Dumnezeul Meu. Cu toate acestea. Păcatul este alungat. În clipa mântuirii însă. moartea a suferit durerile naşterii”. de străinul abandonat de toţi (Hristos reprezintă aici umanitatea căzută). Astfel. Părăsirea lui Hristos pe Cruce este. toate condiţiile păcatului devin condiţii ale mântuirii. cuvântul ispăşire dobândeşte aici un alt sens. cunoscută de muribunzii care se săvârşesc în puritatea credinţei . îl ajuta pe om să se întoarcă la Dumnezeu şi să devină viu. de cel blestemat. Irineu. în acest caz. ci. Prin urmare. căci El revine la viaţă. întrucât şi-a încălcat drepturile atacând pe Cel neprihănit. unde această imagine desăvârşeşte în profunzime simbolismul juridic. având loc o schimbare în relaţia dintre om şi Dumnezeu. acea simţire a fiinţei părăsite de către Dumnezeu: „Nu Te depărta de la mine. „Moartea nu I se poate opune. nici moartea şi nici stăpânirea lui Satana nu au fost niciodată pur negative. Dumnezeu. puterile demonice sunt făcute neputincioase. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul continuă tema mântuirii. prevenind perpetuarea unei vieţi înstrăinate. adică de demoni. suferinţa lui Hristos corespunde şi răspunde înstrăinării. după cum stă scris în Epistola către Evrei. Dumnezeul Meu. atunci când cunosc moartea ca fiind acea trecere în care natura limitată. poate deschide pentru noi perspectiva vieţii în unire cu Dumnezeu. căci ultimul strigăt al Celui răstignit nu este altceva decât primul verset din Psalmul 21. Alegerea Satanei nu numai că a fost limitată de voinţa divină. blestemul devine binecuvântare. am putea spune. după cum accentuează literatura patristică din primele veacuri. plătită din nou diavolului. dorind să ia sub stăpânirea sa singura fiinţă 56 . împărţirea hainelor. la „sângele lui Hristos” oferit „în duhul cel veşnic”. Caracterul ei a fost educativ şi întăritor. Hristos este Bunul Samaritean. El îi ia Satanei dreptul de a stăpâni omenirea. agoniei naturii umane devastată de cădere. Dumnezeu a dat putere diavolului. tema jertfei este mult mai mult decât o metaforă. „Când Hristos a rămas în mod voit prizonier. începutul acestui psalm proclamă disperarea umană: „Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit oasele mele”. că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute”. Nu numai că punea capăt descompunerii naturii noastre. încă din vremea lui Origen. Nefiind în stare să lucreze în persoana Fiului lui Dumnezeu. Urmează apoi vestitul paragraf profetic: străpungerea mâinilor şi picioarelor. Ea constituie punctul culminant al unei tipologii ce participă la însăşi realitatea pe care o anunţă. căderea într-o apatică condiţie antinaturală. Într-adevăr. exteriorizată. voinţa nedreaptă a lui Satana nu poate lucra decât prin permisiunea dreaptă a lui Dumnezeu. asumată zilnic prin pocăinţă. până la limitele acelei simţiri. Astfel. în Cuvânt nu există nici separare şi nici tragedie. În cele din urmă. este sfărâmată -. scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. decăzută de la naştere. El a fost pedeapsa unui Tată iubitor şi nicidecum mânia oarbă a unui tiran. printr-o tipologie lăuntrică.Vladimir Lossky doctorului care vindecă rănile oamenilor. pătrunzând în Hristos.

El face cunoscut ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la creatură. Învierea Tatăl primeşte jertfa Fiului „prin iconomie”: „omul a trebuit să fie sfinţit prin umanitatea lui Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nazianz.. o datorie plătită diavolului . pentru a introduce toate momentele 57 . Care nu a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam spre jertfire şi a înlocuit această jertfă umană cu aceea a unui berbec?” Hristos nu execută dreptatea.două imagini care doar luate împreună pot cuprinde lucrarea insondabilă în profunzimea ei. ci şi îngerii sunt lipsiţi. Dreptatea nu este o realitate abstractă. conchide Sfântul Grigorie de Nazianz. din capriciu. făcând posibilă participarea acesteia la nemărginita Sa superioritate. VI. mai presus de îngeri. pentru ca Tatăl să poată fi preamărit. Anumiţi Părinţi. ci o expresie a naturii Sale. inclusiv moartea. Căci El poate să Se supună atunci Tatălui ca şi cum ar fi fost îndepărtat de El. Chenoza culminează şi se sfârşeşte prin moartea lui Hristos. Fie ca restul să fie venerat prin tăcere”. ca sângele Fiului să fie plăcut înaintea Tatălui. Care este El însuşi dreptate.el nu îl poate înghiţi pe Dumnezeu şi moare. ca să folosim o expresie a lui Nicolaus Cusanus. El desăvârşeşte vocaţia omului trădată de Adam. Umanitatea lui Hristos stă atârnată ca momeală de undiţa divinităţii Sale. se întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz. confirmă în desăvârşirea Sa dreptatea lui Dumnezeu. ca să zicem aşa. într-un sens relativ de aceasta. Predica 45. să renunţe la propria Sa voinţă dobândită în virtutea umanităţii Sale şi să Se dăruiască pe Sine în chip desăvârşit până la moarte. adevăratul Adam. Deşi Dumnezeu creează în mod liber. Dumnezeu însuşi Se uneşte direct cu umanitatea. propun simbolul unui şiretlic divin. Diavolul a fost zdrobit. La fel. de a trăi şi de a hrăni universul numai de la Dumnezeu. dobândeşte prin întrupare posibilitatea de a o îndeplini. În plus. „Omul trebuia sfinţit prin umanitatea lui Hristos. oare. Pe Cruce fiind. diavolul se aruncă asupra prăzii. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. în special Grigorie de Nyssa. fără a se încălca cu ceva dreptatea divină. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca omul să nu mai fie separat de El. Cur Deos homo? (Pentru ce S-a făcut Dumnezeu om?). „De ce. El însuşi trebuia să ne elibereze. dar fără a fi nedreptăţit în drepturile sale. ci şi pentru sfinţirea noastră. Fiul. identic cu Dumnezeu în natura Sa divină. Cu alte cuvinte. Legea naturii muritoare a fost revocată. „omul maxim”. iar undiţa îl străpunge . de ce trebuie. Dumnezeu îşi întinde braţele spre omenire. limpede că Tatăl acceptă jertfa nu pentru că El a cerut-o sau a simţit nevoia de ea. Mântuirea este o realitate miraculoasă ce se extinde asupra cosmosului întreg. Se descoperă în dreptatea Sa: Hristos. este pe drept deposedat de putere. Căci nu numai demonii.Introducere în teologia ortodoxă asupra căreia nu avea putere. prin care Hristos ne-a restituit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. fără doar şi poate. plinătatea umanităţii. însă. Nu este vorba de săvârşirea de către Fiul a unei dreptăţi bizare prin producerea unei satisfacţii infinite în scopul unei răzbunări nu mai puţin infinită decât cea a Tatălui. „Judecata judecăţii” reconciliază cosmosul decăzut cu Dumnezeu. nici ca pe un tiran care. din nou. Despre Sfintele Paşti). În cel de-al doilea Adam. Nu numai din pricina păcatelor noastre. oare.. ar crea o lege fără ordine sau lipsită de obiectivitate. perspectiva cosmologică a lucrării lui Hristos. O datorie plătită lui Dumnezeu. După cum scrie Sfântul Grigorie de Nazianz: „Câteva picături de sânge au făcut universul din nou întreg”. Este restaurarea umanităţii în Hristos. pentru a sfinţi întreaga condiţie umană. Se descoperă pe Sine în ordinea şi în frumuseţea creaţiei. El o face cunoscută. triumfând asupra tiranului prin propria Sa putere. vizibil sau nu. superioară lui Dumnezeu. trebuia să ne recheme la Sine prin Fiul Său Care este Mijlocitor. O teologie sărăcită prin acel raţionament care dă înapoi în faţa acestor imagini folosite de Părinţi pierde. Căruia El Se supune în toate. împlinind toate spre cinstirea Tatălui. noi trebuie să lărgim semnificaţia pe care o dăm răscumpărării. ci prin iconomie?”. „Nu este. nu trebuie să-L reprezentăm pe Dumnezeu nici ca pe un monarh constituţional supus unei dreptăţi ce îl depăşeşte.

Prin urmare.Vladimir Lossky vieţii noastre decăzute în acea viaţă adevărată. supusă acestui act prin umanitatea lui Hristos. spre cuprinderea întregului cosmos în slava lui Dumnezeu devenit totul în toate. Separarea dintre trup şi suflet. deschizând o posibilitate enormă: posibilitatea sfinţirii morţii însăşi. moartea nu mai este un impas. în inima căreia nici un păcat. ca Jertfitorul Cel veşnic. firea umană rămâne la fel de prezentă în trupul Său. împlinirea acelei uriaşe lucrări sacramentale revărsându-se mai întâi asupra lui Adam. întrucât „nu găseşte sălaş acolo”. cât şi în sufletul Său. Căci eliberarea de moarte şi includerea naturii umane în împărăţia lui Dumnezeu semnifică singurul Exod adevărat. Moartea pe Cruce reprezintă Paştile Noului Legământ. ofranda cosmosului ca vas primitor al harului. moartea este pătimită conştient de ipostasul Său veşnic. se face cunoscută prin moarte. moartea intră în dumnezeire şi se epuizează în ea. Sufletul care coboară în iad rămâne „enipostaziat” în Cuvânt. o expiere. ea nu mai este absolută. dovedeşte că pentru creştin conştientizarea efectivă a învierii este posibilă. S-a predat de bunăvoie în ajunul Patimilor. pe care noua umanitate trebuie să o împlinească. Ceea ce se săvârşeşte aici în mod liber este jertfa mielului înjunghiat înainte de începutul lumii. spunea el. pentru ca acesta să fie înviat şi transfigurat atunci când va avea loc distrugerea finală a morţii. dăruindu-Şi trupul şi sângele Său”. Joia Patimilor. Cu atât mai mult acest lucru este adevărat în cazul lui Hristos. Moartea pe Cruce este cea a unei persoane divine. Taina prin excelenţă. adus de Hristos ca om din primele roade ale creaţiei. Sfântul Grigorie de Nyssa a subliniat bine acest caracter sacramental al Patimilor. Prin învierea lui Hristos. adică spre restaurarea completă a tot ceea ce a fost distrus de moarte. după rânduiala lui Melchisedec. plinătatea vieţii este introdusă în pomul uscat al omenirii. la care Adam nu a putut consimţi. Răscumpărarea este şi jertfa în care Hristos apare. nu a aşteptat să fie constrâns de trădarea lui Iuda. mai presus de toate. Astfel. reprezintă. înainte de a fi obligat. Însă. În Hristos. Din acest moment. iar dacă îl purtăm ca „vase curate” sau ca primitori încă supuşi morţii. De asemenea. moartea este înghiţită de viaţă. Viaţa izvorăşte din mormânt. Totul convergea spre apokatastasis ton panton. îşi croieşte drum în Dumnezeul-Omul. Hristos este Capul Bisericii. Cum ar putea oare moartea să distrugă această Persoană Care o suportă cu toată înstrăinarea ei tragică. fără îndoială. împlinind într-o singură realitate ceea ce este simbolizat de Paştile iudaice. În Hristos. al noii umanităţi. însă în libertate totală. Din această pricină noi venerăm moaştele sfinţilor. căci ea este însumată în totalitatea ei în Hristos. Învierea săvârşeşte o schimbare în natura decăzută. apoi Crucea. Marele Preot. O dată cu întruparea şi cu învierea moartea rămâne fără vlagă. această supunere a voinţei. Aşadar. fără a exclude din această plinătate libertatea fiecărei persoane în faţa conştiinţei propriei păcătoşenii. aspectul fundamental al morţii. este „recapitulată” în El. Hristos. La scurt timp. de răutatea preoţilor sau de lipsa de conştiinţă a poporului: „El a anticipat această voinţă a răului şi. Această jertfă. viaţa omului poate 58 . răscumpărarea semnifică lupta vieţii împotriva morţii şi triumful vieţii. darul liber către Dumnezeu. Harul ne este restituit. dar şi a durerii fizice. Prin ea este introdusă puterea vieţii în cosmos. mai exact. ca să folosim cuvintele Sfântului Irineu. prin însăşi moartea lui Hristos. Siguranţa liniştită a martirilor. lucrarea lui Hristos prezintă o realitate fizică şi chiar biologică. urmează Ghetsimani. pe care lumina divină i-o va face cunoscută. ci o poartă spre împărăţie. slăbiciunea noastră va dobândi acum puterea care învinge moartea. învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos. trebuie să completăm imaginea juridică a răscumpărării printr-o imagine ce ţine de sacrificiu. după cum afirmă Epistola către Evrei. o dată ce această Persoană este divină? De aceea. ea reprezintă o taină. nici o putere potrivnică nu mai poate de acum înainte să îl separe definitiv pe om de har. Umanitatea lui Hristos constituie primele roade ale unei noi creaţii. Adevăratele Patimi încep în Joia Patimilor. care nu cunoaşte niciodată moartea. căci divinitatea Sa rămâne legată atât de trupul care doarme „somnul pur” al Sâmbetei Patimilor în mormânt. Natura umană triumfă asupra condiţiei anti-naturale. cât şi de sufletul biruitor care sfărâmă porţile iadului. Pe Cruce. Care desăvârşeşte în ceruri ceea ce a început pe pământ. indiferenţi nu numai în faţa fricii. la fel şi trupul spânzurând pe Cruce.

Această metodă teologică este aplicată ştiinţei despre om. Toţi Părinţii. adeseori. antropologiei. EIBMBOR. „S-a spus că omul este un microcosmos. Întreaga credinţă în triumful vieţii asupra morţii. Desăvârşirea omului nu rezidă în ceea ce îl aseamănă cu restul creaţiei. Crezând că natura umană este preamărită prin acest nume impunător. după chipul Căruia a fost creat omul. în a dori să faci din om chipul şi asemănarea universului. POSTSCRIPTUM Chip şi asemănare Deşi omul conţine în sine toate elementele care formează lumea. învierea a devenit lege universală pentru lumea creată. de care el ar putea fi mândru. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt. Studiu introductiv. au văzut în însuşi faptul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o anumită concordanţă primordială între fiinţa omului şi fiinţa lui Dumnezeu. pentru cei ce umblă mereu la lumină. traducere şi note de Pr. deşi nu sunt contradictorii. Dacă dorim să găsim în scrierile Sfinţilor Părinţi o definiţie clară pentru ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu. Iar această lucrare a lui Hristos este valabilă pentru întreaga adunare a omenirii. ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşi atribute ca şi ţânţarii sau şoarecii”14. 177D-180A. col. eliberată şi întreagă. căci pământul trece. 59 .Introducere în teologia ortodoxă mereu să înceapă din nou. nu pot fi aplicate nici uneia din părţile fiinţei umane. iar Sfântul Simeon Noul Teolog poate să scrie: „Pentru cei ce au devenit copii ai luminii şi fii ai zilei ce va să vină. riscăm să ne pierdem printre diverse aserţiuni care. chiar şi dincolo de limitele vizibile ale Bisericii. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. plante şi pietre. Ne-am botezat în moartea lui Hristos. Un ocean infinit de lumină curge din trupul înviat al Domnului. (nota Apologeticum). căci ei sunt de pe acum cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”. Prof. expresiile teologice ale acestui adevăr revelat sunt. nu se leagă de aceasta. în col. prin cufundarea în apă. Într-adevăr. ia ca punct de pornire ceea ce revelaţia ne spune despre Dumnezeu pentru a descoperi în om ceea ce corespunde chipului lui Dumnezeu. Din momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii. teologiei. străduindu-se să conceapă o idee despre Dumnezeu. P. ci şi o realitate prezentă. Bucureşti. începe cu analiza chipului lui Dumnezeu în noi şi încearcă să redescopere în Dumnezeu ceea ce se găseşte în sufletul nostru. oricât de împovărată ar fi de păcat. XVI. creat după chipul Său. Un om poate întotdeauna să-şi dăruiască viaţa lui Hristos. adevărata ei desăvârşire. 30. în tradiţiile răsăriteană şi apuseană. omul se schimbă şi tot ceea ce este cuprins de ele este tot atât de trecător ca şi ceea ce îl cuprinde”.G. Revelaţia divină ne învaţă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prima cale încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul creat după chipul Său. ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi îl aseamănă Creatorului său. Cu toate acestea. Ziua Domnului nu va veni niciodată. Sfântul Grigorie de Nyssa. Parusia începe în sufletele sfinţilor. „Nu este nimic remarcabil. 44. învierea nu este numai speranţă. În româneşte Despre facerea omului. cât şi ai celei din Apus. „PSB”. Teodor Bodogae. pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. fiecare presimţire a învierii sunt implicit credinţă în Hristos. Această metodă a analizelor psihologice este aplicată cunoaşterii lui Dumnezeu. diferite. pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. deoarece numai puterea lui Hristos trezeşte şi va trezi morţii la viaţă. 14 Despre structura omului. pe de altă parte. dar şi pentru animale. nu numai pentru omenire. iar a doua caută să definească natura adevărată a omului pornind de la conceptul de Dumnezeu. deşi nu în totalitate contradictorii. 1998. vol. Fericitul Augustin. astfel încât El să i-o restituie. atât ai Bisericii de Răsărit.

simplităţii sau nemuririi sale. 6. l (l 136-7). a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul meu şi i-a împărţit din viaţa Sa.G. ibid. să deducem din cele două paragrafe caracterul necreat al sufletului şi să vedem în om un zeu împovărat de o natură Sf. 557-561. indice şi note de Pr. 150. par. raţiunea (nous).a. trad..G. cu alte cuvinte. nu numai sufletul.J. În alte locuri. La fel. Întradevăr. 20. p. teologie ş. Wensinck (Amsterdam. el spune: „Sufletul este suflul lui Dumnezeu şi. fie că sunt căutate în natura spirituală a omului. Aidoma îngerilor. după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. sau este identificat cu puterea sufletului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. care nu poate fi distrusă de păcat. omul nu a fost făcut prin poruncă divină adresată pământului. col. întrucât a fost făcut după chipul Lui. 37. V. A. dominaţiei sale peste cosmosul material. în concepţia Sfântului Grigorie Palama. libertatea voinţei sau libertatea de a alege. el suportă amestecarea cu cele pământeşti. col. Dr. deşi este divină şi de nestins”22. care sunt spirite netrupeşti. deşi ceresc. 16 Omilii spirituale. Introducere.d. după ce a luat un bulgăr din pământul proaspăt creat. omul a fost creat din ţărână şi suflare după chipul cel nemuritor. şi a suflat în el suflarea vieţii. 6. În final. 199-200. Sfântul Grigorie de Nazianz interpretează acest pasaj din Facere în modul următor: „Cuvântul. V. deşi ei sunt mai aproape de Dumnezeu prin simplitatea naturii lor spirituale18. Prof.Vladimir Lossky trăsăturile chipului lui Dumnezeu fie că sunt atribuite caracterului suveran al omului. Care este revărsarea dumnezeirii necunoscute. naraţiunea biblică nu menţionează trăsăturile caracteristice ale chipului lui Dumnezeu. p. libertatea formală a omului. în minte (logos). 7 etc. VIII. 452. după cum descoperim în scrierile Sfântului Irineu din Lyon. (38 şi 39). care au fost creaţi. XII. l. Traducere de Pr. În acelaşi poem închinat sufletului. Aceste definiţii multiple şi diverse arată modul în care gândirea Sfinţilor Părinţi caută să nu limiteze ceea ce se referă la chipul divin doar la o singură parte a fiinţei umane. 446-447. în rusă. 21 Poëmata Dogmatica. unit cu trupul omenesc. a fost creat după chipul lui Dumnezeu într-o mai mare măsură decât îngerii. 975 şi IV. port în sânul meu dorinţa vieţii viitoare”21. 3(1200). l (l 134-5). 127 20 Împotriva ereziilor. 28. deoarece sufletul său. 17 Prosopopeia. cum sunt intelectul. în rusă.G. Dacă am lua în sens literal aceste cuvinte. 93 şi urm. în suflet sau în partea principală. vv. P. col. partea a IV-a. a dobândit o putere însufleţitoare cu ajutorul căreia dă tărie şi stăpâneşte trupul. Predica a VII a. l (1032). 1904). chipul lui Dumnezeu este asemuit uneia dintre calităţile sufletului. în facultăţile superioare. le lipseşte această capacitate. 1-3. 1145-1148. vol. V. 1992. 70-75. Peripsyhes vv. 1361 C. P. P. V/5. “PSB”. dar prezintă însăşi crearea omului ca un fapt special. conţinutul pozitiv al chipului lui Dumnezeu. 1923). N.” Omul.. Bucureşti. dar fiind şi o părticică divină. Macarie Egipteanul. Omilii duhovniceşti. spune Sfântul Grigorie Palama. Sfântului Grigorie de Nyssa şi Sfântului Grigorie Palama. deoarece a trimis în el Duh Sfânt. pp. iar în al doilea rând. în virtutea căreia omul însuşi devine iniţiatorul faptelor sale. căci împreună sunt făcute după chipul lui Dumnezeu17. după Sfântul Irineu din Lyon.m. sau în capacitatea liberă proprie omului de autodeterminare (autexousia) lăuntrică. EIBMBOR. Chiţescu. ar trebui. „în tăcere”19. în calitatea mea de pământ. 18 Capitolele despre fizică. chipul lui Dumnezeu se prezintă în două feluri: în primul rând. se pare. „chipul ceresc”. „Despre Suflet”. în rusă (Serghiev Posad. prefaţă. 34. 3 (l 123). nu este aplicat în mod diferenţiat sufletului sau trupului. comuniunea cu Cuvântul şi cu Duhul Sfânt16. cum a fost comuniunea cu Dumnezeu cu care era înveşmântată fiinţa umană înainte de Cădere. cu Cuvântul şi cu Duhul20. trad. deoarece în acestea două natura spiritului este supremă. Dr. sunt legat de viaţa de aici de jos. deosebit de crearea celorlalte fiinţe. 19 Ed. Constantin Corniţescu. Uneori. 34. trad. În schimb. ci şi trupul omului participă la chipul lui Dumnezeu. adică. 1. Astfel. Opere. Îngerilor. col. IV. partea a IV-a.G. P. Această lucrare este atribuită Sfântului Grigorie Palama. Dumnezeu însuşi l-a modelat din ţărâna pământului cu propriile Sale mâini. 7. „Numele de om. 22 Ibid. Prof. col. 197.. p. de a trăi în comuniune cu El în prezenţa Duhului Sfânt în sufletul omului. cum ar fi Omiliile spirituale15 atribuite Sfântului Macarie Egipteanul. col. 4. 15 60 . ci amândurora. Este lumina închisă în peşteră. col. conducătoare (hegemonikon) a fiinţei sale.

Peri tes anthropines physeos. Aceasta este comuniunea cu energia divină. cât de atotputernic trebuie să fie păcatul tău nimicitor23.G. Cum este posibil să te tulburi din cauza insinuărilor vrăjmaşului distrugător dacă eşti unit cu Spiritul ceresc? Dacă până şi cu un astfel de ajutor te pleci până la pământ. 76-84. Sfântul Grigorie de Nazianz respinge categoric un astfel de punct de vedere.. Fiind bun şi luând asupra Sa. Dumnezeu ar fi păcătuit împreună cu Adam. conţinând această răsuflare şi fiind inseparabilă de ea”. Dacă chipul ar fi fost identic cu fericirea desăvârşită a prototipului. încât este imposibil să le enumerăm. este. P. Ele sunt cuprinse însă pe scurt în afirmaţia că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre comuniunea cu fiinţa divină. în consecinţă. „Despre Sfântul Botez”. omul nu ar fi numai chipul Său. Chiar şi fără a menţiona şi alte consecinţe ale unei astfel de supoziţii. îngerii. 5.] 61 . În cuvântarea asupra naturii umane. Dumnezeu transcende în bunătate tot ceea ce omul poate concepe sau înţelege. Opere. desigur. P. problema răului ar fi de neînţeles. (nota Apologeticum). a treia lumină. dintre care prima este Dumnezeu. 364 BC. p. în măsura în care este autentic. deoarece. în rusă.” Este limpede că Sfântul Grigorie de Nyssa înţelege aici prin chipul lui Dumnezeu 23 Poëmata Moralia. Numărul acestor binecuvântări este atât de mare. Într-adevăr. 761-762. Ce distincţie am mai putea face între fiinţa divină şi ceea ce i se aseamănă? Următoarea: şi anume.226. „Suflarea divină indică acea metodă de creare a omului în virtutea căreia spiritul acestuia. Prof. crearea naturii umane. în consecinţă. că fiinţa divină este necreată. nu Dumnezeu prin însăşi originea sa. traducere şi note de Pr. cu Dumnezeu. crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu angajează comuniunea cu fiinţa divină. Înţeleasă în acest sens. crearea omului după chipul lui Dumnezeu ar contrazice învăţătura creştină. Studiu introductiv. deoarece. în consecinţă. „Lumina cea mai înaltă. făcând referire la cele „trei lumini”. Bucureşti. vv. să devină dumnezeu prin har. „Despre natura umană”. 1998. un amestec de zeu şi animal. dăruindu-i din abundentă tot ceea ce este bun. vol. însă refuzând bănuitor să împărtăşească restul. comuniunea presupune deci harul. dar. Singură prezenţa în el a energiei divine îi permite să fie numit „părticică din divinitate”. o anumită revărsare (aporroe tis) sau comuniune (metousia) cu prima Lumină. 36. omul. P. 184 AC. pe când omul există în virtutea unui act creator25. în col. partea a IV-a. trad. inerentă sufletului.” Sufletul amestecat (kirnamene) cu „Spiritul ceresc” este ajutat. fie că păcatul originar s-ar fi reflectat şi asupra naturii divine şi. 25 Despre structura omului. [În româneşte Despre facerea omului. cu o parte din aceasta dăruind. col. Teodor Bodogae. atunci. reflectând plenitudinea prototipului. după Sfântul Grigorie de Nyssa. ca părticică din dumnezeire. 30. El a creat viaţa umană nu din alt impuls decât datorită faptului că este bun. col. ci ar fi absorbit de El. Nu îl putem concepe în alt mod decât prin ideea de comuniune cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu prin natura Sa este însăşi bunătatea”. 24 A XL-a Predică. Predica a X-a. El nu a dorit să facă cunoscute numai pe jumătate puterile bunătăţii Sale.G. în mod necesar incognoscibil. care este exprimată prin termenul „părticică din divinitate”. XIV. o. fiind Dumnezeu prin sufletul său. el se adresează sufletului său astfel: „Dacă tu eşti cu adevărat suflarea lui Dumnezeu. col.G.” Astfel. de ceva superior lui. „Mai degrabă. vai. „PSB”. fie că Adam nu putea păcătui. Însăşi perfecţiunea bunătăţii se face cunoscută în El prin faptul că îl cheamă pe om de la nefiinţă la fiinţă.. pp. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. într-una din Omiliile sale. inefabilă. în rus ă. XVI. vai. 37. Opere. ceea ce înseamnă că Dumnezeu a făcut natura umană pentru comunicarea a tot ceea ce este bun. doar din acest motiv. cel puţin. atunci înlătură orice minciună ca să pot crede în tine. după cum te crezi.. Din acest motiv este imposibil să definim ceea ce constituie chipul lui Dumnezeu în om. numit şi lumină deoarece spiritul său este iluminat de Lumina primordială care este Dumnezeu24. Chipul lui Dumnezeu în om.. EIBMBOR. este produs exact după cum o mişcare a aerului este produsă de răsuflare. căci îşi trage originea din revărsarea divină ce i-a fost insuflată şi care este harul. a doua. partea a III a. trad. care vede în om o făptură menită să dobândească unirea cu Dumnezeu. strâns legat de har.Introducere în teologia ortodoxă trupească sau. suflete al meu. 44. trebuie să posede şi el incognoscibilitatea fiinţei divine. 214-215.

când începe să participe în mod deplin la bunătatea necreată. să caracterizăm o persoană. De aceea. trebuie să luăm în considerare faptul că persoana este necunoscută pentru noi. Căci virtutea este independentă. Această distincţie între natură şi persoană în om este tot atât de dificil de înţeles ca deosebirea analogică dintre o singură Persoană şi trei Persoane în Dumnezeu. „individ” şi „persoană” au sensuri opuse. col. prin această denumire a naturii universale a lui Adam. Căci chipul lui Dumnezeu din om atinge desăvârşirea numai atunci când natura umană devine asemenea naturii lui Dumnezeu. el este om universal. col. în seminţia lui Adam multiplicarea persoanelor. vorbind despre chipul lui Dumnezeu în om. cuprinzând în sine toată umanitatea.sinonime virtuale. în sensul acceptat. 185-204. Ne-am obişnuit să vedem în aceşti doi termeni . suntem îndrumaţi să înţelegem că providenţa şi energia divină cuprind în creaţia primordială întreaga rasă umană. În consecinţă. 184 B. fiecare purtând chipul lui Dumnezeu (am putea spune că acesta reprezintă o multiplicare a chipului lui Dumnezeu în pluralitatea ipostasurilor umane). ci poate să ia hotărâri potrivit propriei sale judecăţi.. Există doar o singură natură care este comună tuturor oamenilor. liber de orice amestec. De aceea. cu alte cuvinte. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. ci poate el însuşi stăpâni natura. deşi ea ne apare fragmentată. căci „individ” exprimă un oarecare amestec al persoanei cu elementele aparţinând naturii comune. aceea de a deveni chip desăvârşit al lui Dumnezeu. el este înfăţişat ca fiinţă personală. asemănându-se prototipului său divin. reflectând asemănarea lui Dumnezeu27. În primul rând. el vede trăsăturile caracteristice pentru omul cu fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu în special „în aceea că omul este eliberat de necesitate şi nu este supus suveranităţii naturii.. cu „omul universal”. nici harul nu este limitat doar la un singur individ din sânul celor cărora îi aparţine. în condiţia noastră actuală. 62 . Persoana omului nu este o parte din fiinţa omului. o persoană umană nu îşi poate realiza desăvârşirea la care este chemată. divizată în mai multe persoane datorită păcatului. ca în naraţiunile care au urmat. Atunci când dorim să definim. în bogăţia bunătăţii divine. Ibid. Nu există nici o distincţie între omul făcut la începutul creaţiei lumii şi cel care va fi la sfârşitul ei. are legătură cu întreaga omenire. trăsăturile de 26 27 Despre structura omului. ci activitatea lor se extinde asupra întregii rase umane. starea de îndumnezeire a omului care participă la plinătatea (pleroma) fiinţei divine. noi cunoaştem o persoană prin individ şi ca individ. îi folosim fără nici o discriminare pentru a desemna unul şi acelaşi lucru. De aceea. Căci chipul lui Dumnezeu nu este mărginit numai la o parte a naturii. nu contrazice în nici un fel unitatea ontologică a naturii. ci la întreaga natură umană. omul făcut după chipul lui Dumnezeu reprezintă natura înţeleasă ca un întreg.” Chipul lui Dumnezeu. Ceea ce îndeobşte numim „persoane” sau „personal” denotă mai degrabă indivizii sau individul. condiţia necesară omului pentru realizarea asemănării adevărate cu Dumnezeu. propriu persoanei lui Adam. în timp ce „persoană” denotă ceea ce este diferenţiat din natură. amândoi poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu. considerând-o proprietate personală. Cu toate acestea. Dimpotrivă. Astfel. care nu trebuie dominat de natură. după cum persoanele Sfintei Treimi nu sunt părţi din Dumnezeu. }n măsura în care omul este făcut după chipul lui Dumnezeu.. caracterul chipului lui Dumnezeu nu se referă la un singur element din structura omului.persoană şi individ . Această unitate originară a naturii restabilită în Biserică îi apărea Apostolului Pavel atât de completă.Vladimir Lossky desăvârşirea ultimă. oamenii posedă o singură natură comună în mai multe persoane umane. despre un chip încă nedesăvârşit. limitat prin faptul că omul participă numai la anumite binecuvântări. fiindu-şi propriul stăpân26. a fost totodată persoană unică: „Căci numele de Adam. Omul creat nu are un nume special. Primul om. dacă îşi însuşeşte o parte din natură. însumând în sine întreaga natură umană. comună tuturor oamenilor. chipul „formal”.” Acesta este. încât se referea la ea ca la Templul lui Hristos. însumăm trăsăturile caracteristice. adică ipostasul uman în adevărata sa expresie. nu este dat acum unui obiect creat. Aşadar.

care se găsesc. ca posesor al naturii sale proprii. libertatea persoanei. iar persoane numai atunci când este vorba de fiinţe spirituale. având între ele relaţii exterioare .G.G. s-a fragmentat. aceasta fiind natura unui ipostas: de a nu putea exista în alt mod29. adică aşa cum se găseşte într-un ipostas sau într-o persoană. Această confuzie proprie omenirii decăzute este numită. samost (autotes. cum ar fi oameni. În legătură cu dogma hristologică. ipostasul nu divide natura. 53. ipostasurile denotă indivizi. pe fiecare om ca Dumnezeu însuşi28. incomparabilă. Sfânta Treime nu înseamnă trei dumnezei. concluzia noastră este că ceea ce este mai de preţ pentru noi la fiinţa umană. Aceleaşi idei sunt dezvoltate de Sfântul Maxim Mărturisitorul (P. potrivit caracterului său. oricum. luată din Adam. Omul stăpânit de natura sa şi acţionând potrivit proprietăţilor sale naturale. Doar ca urmare a păcatului primele două persoane au devenit două naturi separate. cap.. La nivelurile inferioare ale fiinţei.„atrasă vei fi de către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 13. Întrucât aparţin unei naturi comune. trad. În fine. întâlnim o oarecare dificultate. Ne este mult mai uşor să ne imaginăm persoana ca ceea ce se determină pe sine şi ne obligă să o recunoaştem în virtutea voinţei sale. Cu toate acestea. rămâne indefinibil. al „eului” pe care îl afirmă în opoziţie cu naturile altor indivizi. 16). deoarece aceasta ne condiţionează şi ne supune necesităţii naturale. Leonţiu din Bizanţ. Totuşi. Acesta este principiul de bază al vieţii ascetice: renunţarea la voinţa personală. col. 1913). 28 63 . 91. Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu este o parte din natura noastră. devine o parte din întreg. ci numai unul. 123. prin urmare. 79. atunci când natura umană şi-a pierdut asemuirea cu natura divină. după Sfântul Nil din Sinai. împărţind-o într-o mulţime de indivizi. aceste trăsături nu sunt niciodată absolut „personale”. 1277 CD. P. mereu unică. persoană umană nouă. adevărata ei libertate. 121). IX. Ipostasul uman se poate descoperi numai renunţând la propria voinţă. Din această pricină. unul din elementele componente ale lumii. Omul se descoperă sub un dublu aspect: ca natură individuală.” Persoana unui alt om va apărea ca chip al lui Dumnezeu celui care ştie cum să renunţe la limitările individuale pentru a redescoperi natura comună şi. „enypostaton”. col. 2 (a III-a ed. însă Despre rugăciune. ceea ce o face să fie „ea însăşi”. p. două fiinţe individuale. Tot ceea ce este individual. 222 (cap. pierzându-şi. Prezentarea exactă a Credinţei Ortodoxe. în literatura ascetică a Bisericii de Răsărit. 551-560) şi Sfântul Ioan Damaschinul. „os din osul său şi carne din carnea sa”. îngeri sau Dumnezeu. în rusă. „enipostaziat”. s-a scindat într-o mulţime de indivizi. Dacă multiplicitatea persoanelor umane fragmentează natura umană. care este totodată chipul lui Dumnezeu propriu fiecărui om. natura umană s-a divizat. declară el. ci persoana care cuprinde în sine natura. El se întemeiază ca individ. căci în natura ei nu se găseşte nimic din ceea ce ar aparţine propriu-zis propriei sale persoane. teolog din secolul al VI-lea. la himera libertăţii individuale pentru a redescoperi adevărata libertate. tot ceea ce se auto-determină şi în care persoana este confundată cu natura. este inclusă în ipostas.Introducere în teologia ortodoxă caracter. dând naştere la mai multe naturi separate. este cel mai puţin personal. Întreaga natură. Care ştia dinainte păcatul şi consecinţele acestuia pentru omenire. se întâmplă aşa deoarece noi nu cunoaştem un alt mod de generare decât cel apărut după Cădere. în acest mod. Persoana este liberă şi nedeterminată de natura sa. philautia). Moscova. să realizeze propăşirea propriei sale persoane.G. În cazul persoanei (nu al unui individ). călugărul desăvârşit „consideră. neexistând nimic altceva asemenea ei. Eva. P. Iubire şi bunătate. ideea de persoană implică ideea de libertate în relaţia cu natura. era de aceeaşi natură. col. după Dumnezeu. 1193 C. trebuie să fie distrus. 86. foloseşte pentru a desemna natura limitată în fiecare persoană un termen special. al cărui sens adevărat nu poate fi redat prin cuvântul „egoism”. mai ales atunci când considerăm voinţa ca funcţie a naturii. făcând astfel confuzie între persoană şi natură. „din acelaşi trup”. şi la alţi indivizi. desăvârşea natura lui Adam. După Căderea primilor oameni. 1. Am văzut că pentru Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul însăşi crearea Evei devine deja un act săvârşit de către Dumnezeu. 29 Împotriva lui Nestorie şi Eutihie. V. fiinţe individuale.

arătându-şi asemănarea perfectă cu El în natura sa. deoarece. dacă avem libertatea numai atât cât suntem persoane. col. bântuită de dorinţe contradictorii. p. iar omul răspunde lui Dumnezeu. Căci. El va rămâne o persoană. persoana 30 31 De professione Christiana. după Sfântul Grigorie de Nazianz.Vladimir Lossky ca persoană el nu mai este o parte. Cunoscând şi voind după natura sa imperfectă. această libertate de a alege este deja un defect. 36. 36. 8. P.G. 32 A XLV-a predică. exprimată prin dogma Treimii. este circumscrisă unei naturi mutilate. 91. partea a IV-a. Natura voieşte şi acţionează. 64 . P. cedându-l în mod liber. Trad. Prezentarea exactă a Credinţei Ortodoxe. Dumnezeu i se adresează ca persoană. nu poate să propăşească în mod deplin şi creşte împuţinată. 192 BC. Ad Marinum . deoarece ea cunoaşte ceea ce este bun în mod natural. Renunţând la binele separat. 34 Ibid. Această ezitare în urcuşul spre bine este cunoscută ca „libertate a voinţei”. voinţa este „forţa naturală îndreptată spre ceea ce este consecvent cu natura. atunci voinţa în baza căreia acţionăm este o proprietate a naturii noastre. orice fisură. Astfel. omul este o fiinţă personală. orice „neasemănare” a naturii limitează persoana. Creat după chipul lui Dumnezeu. „creştinismul este imitarea naturii lui Dumnezeu”30. şi voinţa care alege (thelema gnomikon) şi aparţine persoanei34.. 129. oricât de mult s-ar îndepărta de Dumnezeu şi ar pierde asemănarea cu El în natura sa. Aceasta înseamnă că chipul lui Dumnezeu în om este indestructibil. 560 A. III. după Sfântul Maxim. Ca fiinţă personală. întunecând în ea „chipul lui Dumnezeu”. o forţă ce îmbrăţişează toate proprietăţile esenţiale ale naturii”33. „pentru a respecta libertatea omului. faţă în faţă cu un Dumnezeu personal. în măsura în care persoana este inseparabilă de natura existentă în ea. 46. Totuşi. 33 Opuscula Theologica et Polemica. ea se dezvoltă continuu şi este îmbogăţită prin tot ceea ce aparţine întregului. Persoana. ea acceptă sau respinge ceea ce natura voieşte. col. 14. Arhiepiscop al Cezareei Capadociei ”. Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare reproduse de Sfântul Grigorie de Nazianz în cea de-a XLIII-a predică. Libertatea ei se întemeiază pe această cunoaştere. care este dorinţa dobândirii binelui prin natura raţională. Libertatea noastră de voinţă (gnome) dezvăluie imperfecţiunea naturii umane decăzute. o limitare a adevăratei libertăţi. însă persoana alege. 1889). P. dar şi celui care a sădit primele seminţe32“. „Predică la înmormântarea lui Vasile. în rusă a Operelor Sfântului Grigorie de Nazianz. fie că dezvăluie asemănarea sau „neasemănarea” lui cu Dumnezeu. O persoană devine chip desăvârşit al lui Dumnezeu descoperindu-Şi asemănarea cu El. Omul va rămâne fiinţă personală prin îndeplinirea vrerii lui Dumnezeu. întrucât această natură este întunecată de păcat. 1044-1045. 48A-49A. Sfântul Vasile cel Mare spunea că omul este o făptură care a primit porunca de a deveni Dumnezeu31. De fapt. în rusă. pierderea asemănării cu Dumnezeu. col. Numai renunţând la propriul conţinut. chemată la unirea cu Dumnezeu. ci conţine în sine totul. fie că omul alege binele sau răul. natura perfectă nu are nevoie de alegere. 1036 -1037. 45D-48A. col. col. 244 C. persoana este chipul existenţei naturii. În consecinţă. Compară cu Sfântul Ioan Damaschinul.G. Însă această poruncă adresată libertăţii umane nu este constrângere.G. încetând să mai existe doar pentru sine. O persoană care se afirmă ca individ. o persoană se poate exprima în mod deplin în unitatea naturii tuturor. la asimilarea perfectă prin har a naturii sale cu natura divină. În limbajul Sfântului Maxim Mărturisitorul. mărginindu-se la limitele naturii sale separate. astfel încât bunătatea să îi poată aparţine în mod egal omului care o alege. Distincţia dintre persoane şi natură reproduce în omenire ordinea vieţii divine.G. 94. omul poate accepta sau respinge voinţa lui Dumnezeu. P. Totuşi. Dumnezeu l-a aşezat pe acesta în Paradis. el posedă în mod liber natura sa. schilodită de păcat.G. col. trad. Natura este conţinutul persoanei. 632 C. Acesta este fundamentul întregii antropologii creştine. Sfântul Maxim face distincţie între voinţa naturală (thelema physikon). partea a IV-a (Moscova. 48. P. „Despre Sfintele Paşti”. col. ea nu cunoaşte adevăratul ei bine şi se îndreaptă constant spre ceea ce este „anti-natură”. după Sfântul Grigorie de Nyssa. deoarece este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu. persoana umană este confruntată mereu cu necesitatea alegerii. al întregii moralităţi evanghelice. ceea ce reprezintă desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor. Ea bâjbâie în drumul ei înainte.

plinătate menită să pătrundă şi să transfigureze natura creată. Perfecţiunea primei noastre naturi a fost exprimată. Aceasta nu înseamnă însă ca starea sa originară a coincis cu ţinta ultimă. 215. arătându-le în unitate şi identitate. pace. Dihotomiştii văd în nous facultatea superioară a sufletului raţional. p. prin dobândirea harului”36. P. 38 „Cum Dumnezeu cheamă pe păcătos la pocăinţă”. 924A.G. Ea nu mai ştie cum să aleagă şi prea des cedează impulsurilor unei naturi care a devenit sclava păcatului. voinţa umană.G. îndrumată întotdeauna de propria voinţă spre un scop exterior. Omul a fost făcut bun foarte. trad. Operele Sfântului Tihon de Zadonsk (ed. Părinţii Bisericii răsăritene au prezentat natura umană astfel: ca structură tripartită compusă din spirit. Adam nu a fost nici „natură pură” şi nici om îndumnezeit. iar acesta din urmă este capabil să primească şi să asimileze această energie îndumnezeitoare. Unitatea şi identitatea se leagă aici de persoană. De ambiguis. există una prin alta. Moscova. să devină „dumnezeu creat”. Sfântul Ioan Damaschin vedea cea mai adâncă taină în faptul că omul a fost creat „în virtutea propriei sale dorinţe după Dumnezeu. în practică. K. dinamică şi schimbătoare. reînnoind asemănarea lui Dumnezeu prin mijlocirea „focului transformator”37. Sfântul Grigorie de Nazianz s-a referit în special la această facultate superioară a spiritului uman când a vorbit despre faptul că Dumnezeu a suflat în om prin suflarea Sa „o părticică din divinitatea” Sa. în primul rând. deşi mai păstrează încă libertatea de a alege şi capacitatea de a se reîntoarce la Dumnezeu. II. Ele se întrepătrund. cosmologia şi antropologia Bisericii de Răsărit au un caracter dinamic şi exclud orice combinaţie exterioară a ideilor de natură şi har. este un duh creat de către Dumnezeu şi numai în Dumnezeu. 213. I. Lucrarea reciprocă a ambelor voinţe este necesară pentru a realiza acest scop: pe de o parte. suflet şi trup (nous. XVII. 1308A. de Care a fost făcut după chipul şi asemănarea Sa. imprimată de natură. Harul este prezent dintru început în suflet. poate să descopere mulţumire. ceea ce a fost făcut în noi după chipul lui Dumnezeu este târât în abis. 140. în Care omul trebuie să-şi găsească toată plinătatea fiinţei: „Deoarece sufletul uman. spre deosebire de Hristos Care. col. transformat în dumnezeu prin comuniune cu iluminarea divină”35. dacă folosim cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul. neaflând însă odihnă şi bucurie. 36 35 65 . vol. psyche. p. 37 Expresia „pyr ţes allages “ aparţine lui Diadoh al Foticeii. par.Introducere în teologia ortodoxă este. iar când rătăceşte departe de El. oarbă şi nehotărâtă. Căci persoana umană a fost chemată. „să unească în dragoste natura creată şi natura necreată. Spiritul uman trebuie să-şi găsească hrană în Prezentarea exactă a Credinţei Ortodoxe. ed. vol. relaţie unică pentru fiecare fiinţă umană. Căci hrana spirituală este necesară spiritului uman”38. care o plasează în relaţie personală cu Dumnezeu. Şi-a asumat natura umană. Această relaţie este transpusă în realitate prin mijlocirea voinţei ce îndrumă întreaga natură spre Dumnezeu. de ipostasul uman. este forţat să-şi găsească plăcere în lucrurile create şi în diferite patimi. întrucât voinţa este o forţă activă în natura raţională. alinare şi bucurie. S-ar putea spune că chipul este o pecete divină. col. P. voinţa divină îndumnezeitoare dăruind har prin Duhul Sfânt Care este prezent în persoana umană. 94. 1890). 1903). pe de altă parte. în rusă. odihnă. prin această capacitate a omului de a se uni cu Dumnezeu. p. trebuind să se hrănească cu coji. Popov (Kiev. ea este originea constantă a naturii umane. Aşadar. În acest fel. După cum am menţionat deja. I. „predică despre asceză”. piere de foame. a VI-a. cap. adică harul. facultatea în virtutea căreia omul intră în comuniune cu Dumnezeu. 91. Deosebirea dintre susţinătorii trihotomismului şi ai dihotomismului se reduce în general la terminologie. Astfel. Făcută după chipul lui Dumnezeu. deşi persoană divină. de a se alipi din ce în ce mai mult de plinătatea fiinţei divine. Până la Cădere. că el se găsea în unire cu Dumnezeu din momentul creaţiei. ea acţionează prin har în aceeaşi măsură în care natura participă la har. spune Sfântul Tihon de Zadonsk. care se supune voinţei divine prin acceptarea harului. „un dumnezeu prin har”. Persoana sau ipostasul uman conţine toate părţile acestei structuri naturale şi se exprimă în toţi oamenii care există în ea şi prin ea. omul trebuia să unească prin har două firi în ipostasul său creat. 363. asimilându-l şi permiţându-i să îi pătrundă întreaga natură. soma) sau ca unire a sufletului şi a trupului.

a doua este voinţa omului care. în sine nu este voinţă mântuitoare. col. Cei mai mici dintre ei ar putea distruge pământul dacă harul divin nu i-ar fi făcut neputincioşi în ura lor faţă de creaţia lui Dumnezeu. col. dând astfel naştere răului. descoperă moartea. 1161D-1164A. Deşi au devenit spirite ale întunericului. aceasta fiind sorgintea patimilor. IV. sufletul trebuie să hrănească spiritul. Coborârea lor veşnică în abis nu va avea sfârşit. Sfântul Serafim de Sarov spunea despre demoni: „Ei sunt înspăimântători. care este singura raţiune a existenţei sale. din subconştient44. Îndepărtându-se de Dumnezeu. Răul a intrat în lume prin voinţa omului. deşi nu este în mod necesar distrugătoare. Mai exact. pp. luând drept bine simpla iluzie a binelui. şi-a îndreptat stăruitor voinţa spre binele neexistent. În cele din urmă. Veterum Patrum Bibliotheca (Veneţia. p.G. răul neexistând prin el însuşi. Petersburg. 1168. La rândul lui. vol. ei sunt posedaţi de o năzuinţă disperată după o nefiinţă pe care nu o vor dobândi niciodată. 1902). 42 Revelaţiile Sfântului Serafim de Sarov. este o ură neîmpăcată faţă de har. ci o condiţie (hexis). P. care greşeşte. să trăiască în Dumnezeu. Că omul. spre un ţel iluzoriu. 45 „Despre botez”. prezenţa gândului străin. Structura omului se dezmembrează în bucăţi. nu trebuia să fie cunoscut40. „Despre rugăciunea domnească”. constrâns să-şi caute hrană în lumea exterioară. vol. col. În ascetismul ortodox nu există termeni speciali pentru descrierea efectelor exercitate de spiritele rele asupra sufletului omenesc. 197-200. în lumea neînsufleţită. care se opune voinţei lui Dumnezeu. deoarece.. 1. 65. Voinţa îngerilor a fost cea care a decis să fie veşnic ostilă lui Dumnezeu. de obicei. în monştri de neînchipuit. 1903). IV. 274-309. spunea Sfântul Marcu Ascetul. În mod special. Popov (Kiev.Vladimir Lossky Dumnezeu. În consecinţă. în cele din urmă. cap. 24 -25. îngerii căzuţi mai rămân făpturi ale lucrării lui Dumnezeu. „Nu este un păcat. există voinţa demonică ce caută distrugerea noastră.acesta a fost planul original în legătură cu natura nemuritoare a omului. spune Diadoh al Foticeii. voinţa perfectă şi mântuitoare. Traducere în latină. Răul devine real numai prin mijlocirea voinţei. Înainte de a intra în lumea pământească prin voinţa lui Adam. după Sfântul Grigorie. păcatul este o boală a voinţei. strecurarea unei voinţe străine. negarea creaţiei şi a lui Dumnezeu. Paris. Există „gândurile” (logismoi) sau închipuirile ce izvorăsc din regiunile inferioare ale sufletului. „Natura binelui este mai puternică decât obişnuinţa răului”. numite „valori spirituale”).G. căci binele există. Zarine. 1788). 40 Despre structura omului.G. trupul. pp. ci o mărturie a libertăţii noastre45. 41 Ibig. Temeiurile Ascetismului ortodox (St. 696 şi urm. 44. însăşi voinţa de a gusta rodul cunoaşterii binelui şi răului a fost deja păcat. profesor la Academia teologică „Andreiană”. [În româneşte vezi Filocalia. cunoaşterea presupune o anumită înclinare spre obiectul pe care cineva doreşte să-l cunoască. numită Capita de perfectione spirituali. Stăniloae. 1932. 44. 43 Pasajul în care sunt menţionate cele trei voinţe se găseşte în Epistola 20. Dar fiind prin natură îngeri. Referinduse la o traducere ascetică atribuită Sfântului Antonie43. Textul mai are încă valoare. poate fi explicat doar ca efect al unei influenţe exterioare. Sfântul Serafim distinge trei voinţe active în om. în loc să hrănească sufletul. Din acest motiv. căruia i se opune cu obstinaţie voinţa rebelă. I. dispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu. voinţa este cea care dă răului o anumită fiinţă. spiritul. Traducere din greceşte de Prot. P.” „Predică despre asceză”. 65. col. 44 Pentru analiza detaliată a acestor termeni vezi: V. ei posedă o putere uriaşă. venind din afară şi introdus de o voinţă ostilă în conştiinţă. opoziţia lor conştientă faţă de har i-a transformat în îngeri ai întunericului. Dr. Ei se străduiesc însă să distrugă fiinţa dinlăuntru. După Sfântul Grigorie de Nyssa. sufletul începe să trăiască din viaţa trupului. 200C. El nu este o natură (physis). trupul trebuie să trăiască în suflet .] 39 66 . III. col. Apoi există „seducerea” (prosbole). Prima este voinţa lui Dumnezeu. XX. vol. P. 1020A. faţă de care voinţa umană şi-a dat consimţământul41. ed. pe când răul nu există sau mai degrabă există numai în clipa în care este săvârşit”39. P. D. însă prin autodeterminarea lor. începe să trăiască pe seama sufletului. răul îşi găsise originea în lumea spirituală. publicată de Galland.G. stavr. Răul este atracţia voinţei spre nefiinţă. orientând libertatea umană spre rău”42. Volum reeditat la Editura Harisma în 1993 şi la Humanitas în 1999. hrănindu-se din substanţa lui (acestea sunt.

oamenii resping posibilitatea de a se elibera ei înşişi de rău şi îşi supun libertatea unei necesităţi exterioare. În această natură deformată nu mai există loc pentru harul necreat. în loc să urmeze înclinarea sa naturală spre Dumnezeu. Dacă omul ar fi acceptat porunca lui Dumnezeu în spiritul dragostei filiale. după 46 47 Sfântul Marcu Ascetul. s-a supus puterii diavolului. Porunca lui Dumnezeu arăta voinţei umane cărarea de urmat pentru a dobândi îndumnezeirea. încearcă să se justifice în faţa lui Dumnezeu. Voinţa se împietreşte şi se închide în faţa lui Dumnezeu. A prilejuit. „Omul a oprit revărsarea în sine a harului divin”. 67 . P. această dezintegrare îşi găseşte finalitatea în moarte. lucrul a fost posibil în virtutea capacităţii ei de auto-determinare lăuntrică . spre dobândirea harului necreat. îndreptată spre bine. Căderea naturii umane este consecinţa directă a autodeterminării libere a omului care se supune acestei condiţii în mod voit. cercetând în mod special aspectul fizic al păcatului. „Firea dreaptă a omului primar” s-a întemeiat pe faptul că omul. făcând-o „anti-natură”. în ea. putea fi o natură bună. Această interpretare materială a păcatului şi a consecinţelor lui nu exclude. şarpele. A XLV-a predică în ediţia din Smyrna şi în trad. 921-924. P. în rusă. Eva acuză. adică harul adăugat naturii pentru a o îndruma direct spre Dumnezeu. pe care o poate deforma. natura ei căutând în mod irezistibil pe Dumnezeu în virtutea voinţei sale. ci mai degrabă consecinţa căderii în păcat. la rândul ei. supunându-se lumii materiale. în opinia tuturor Părinţilor. Făcută după chipul lui Dumnezeu. 142. persoana umană a fost îndreptată spre prototipul său. 48 Despre structura omului. renunţarea la tot ceea ce nu este Dumnezeu. XII.G. Prin urmare. Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. în care patimile violează structura ierarhică originară a fiinţei umane. în nesupunerea. ar fi respins bucuros nu numai fructul oprit. ea a cedat tendinţei vieţii animale şi senzuale. După cum spune Mitropolitul Filaret al Moscovei. Adam aruncă întreaga răspundere asupra Evei: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o”. 120. „Despre Legea spirituală”. pierderea harului nu este cauza. mintea omenească s-a îndreptat spre lume. pentru a căuta în mod onest să realizeze unirea cu El. care este stadiul ultim al îndepărtării de Dumnezeu a naturii deformate. dar şi în opoziţie cu propria natură. Omul a păcătuit în mod liber. în loc să spiritualizeze trupul. col. Refuzând să recunoască faptul că originea răului există numai în propria lor voinţă liberă. dar şi orice obiect exterior.Introducere în teologia ortodoxă Păcatul începe numai o dată cu „unirea” (synkatathesis)46. Căci răul presupune întotdeauna libertate. Aşadar. 449 AB.autexousia. 164. 65. aderarea minţii la gândul sau închipuirea inoportună. cucerirea omului din afara lui. Momentul moral (şi aceasta înseamnă momentul personal) este cuprins. col. în violarea planului divin. Sfântul Simeon Noul Teolog47 vede dezvoltarea progresivă a păcatului prin faptul că omul. în loc să-l reflecte pe Dumnezeu. preia chipul material fără formă48. Însă voinţa umană a ales cărarea opusă. el ar fi răspuns voinţei lui Dumnezeu printr-o totală renunţare la sine. Omul a blocat în sine capacitatea de a intra în comuniune cu Dumnezeu. în loc să se pocăiască. Separându-se de Dumnezeu. fiind creat după chipul lui Dumnezeu. care a fost păcatul originar? Părinţii Bisericii au deosebit câteva momente în determinarea voinţei libere care îl separă pe om de Dumnezeu. adică spre comuniune cu Dumnezeu. mintea. a închis calea harului care trebuia să se reverse prin el asupra întregii creaţii. care este o putere spirituală şi raţională. 44. pierderea harului căderea omului în păcat? Noţiunea de gratia supererogatoria. acest interes sau această atenţie deosebită indică deja începutul înţelegerii cu voinţa ostilă.G. este străină învăţăturii Bisericii de Răsărit. oare. Migne. Mai exact. A XXXIII-a predică în traducerea latină. col. după Sfântul Grigorie de Nyssa. făcându-L astfel pe Dumnezeu cauza originară a propriei sale căderi. Dacă această natură bună s-a îndepărtat de creatorul ei. au arătat că. Aceasta îi dă omului posibilitatea de a acţiona şi a voi nu numai în conformitate cu înclinaţiile sale naturale. altminteri ar fi doar constrângere. P.G. pentru a trăi doar în Dumnezeu. ed. ca faţa unei oglinzi. Condiţia antinaturală trebuie să ducă la dezintegrarea naturii umane.

X. Sfântul Grigorie de Nazianz. după expresia unui teolog şi filosof rus. adică păcătuirea şi pedeapsa. 49 68 .G. gr. 2. veşnic fixate în rău. „aspectul nocturn al creaţiei”. 65 D. 45. în aspectul ei imediat. 181-182. Sfântul Grigorie de Nyssa. Poëmata dogmatica. Mântuitorul nostru ne-a deschis o nouă cale spre îndumnezeire. P. Predică la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. distrugând stăpânirea morţii. P. iluzoriu în sine. 664. 465. Îndumnezeirea. Ceea ce nu a realizat atunci când se bucura de deplinătatea libertăţii sale a devenit pentru el imposibil din clipa în care. El nu a ştiut nici cum să dobândească unirea cu Dumnezeu. V. col. prefaţă. 54. Astfel. se spune în Facere). cealaltă parte care se impune mereu: aspectul personal. 25. 49). Profeţii şi drepţii Vechiului Testament au fost instrumente ale harului.G. „Suntem mlădiţele unui neam întinat”49. despre care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa). Prin voinţa umană. = opsonia) păcatului este moartea”. s-a robit faţă de o putere exterioară. 25. col.G. 5-9. care este ţelul ultim al omului. unirea cu Dumnezeu după har. dar şi că Dumnezeu a pus hotar păcatului. nici cum să îndumnezeiască lumea creată.G. P. cel de-al doilea Adam. ca răscumpărare a lumii înrobite de păcat şi de moarte. spune Sfântul Macarie Egipteanul. ca putere personală a lor. În lume apare un nou pol. Păcatul este introdus acolo unde harul ar fi trebuit să domnească şi. harul necreat şi îndumnezeitor. trăind în ea. Sfântul Atanasie cel Mare. Marele cuvânt Catehetic. XLIII. 37. 1120. răul devine o putere care viciază creaţia („blestemat este pământul din pricina ta”. Cosmosul. Dacă natura umană se dezintegrează ca o consecinţă a păcatului. De la Cădere şi până la Cincizecime. 7-9 şi P. Cei care se simt ispitiţi de învăţătura despre felix culpa uită adeseori că. opus chipului lui Dumnezeu. Despre puterile întunericului care inundă spiritul omului. înrădăcinându-se în voinţă. însă nu a fost împărtăşit oamenilor.Vladimir Lossky învăţătura Bisericii de Răsărit. a rămas străină naturii umane şi a lucrat asupra ei numai din afară. în mod voit. în relaţie personală cu El. col. devine real prin voinţă (acesta este paradoxul posedării fiinţei de către nefiinţa însăşi. atunci aceasta nu înseamnă numai că omul a creat o nouă condiţie (hexis). ca operă de mântuire. în rusă a Operelor Sfântului Macarie Egipteanul. energia divină. Totuşi. 192 B. dacă păcatul introduce moartea în lumea creată. în locul plinătăţii divine. moral al păcatului. Împotriva ereziilor.280-281. desăvârşită de Cuvântul întrupat. pp. devine un fel de „antihar”. apare pentru neamul omenesc decăzut. 50 Sfântul Irineu din Lyon. După expresia Sfântului Irineu din Lyon şi a Sfântului Atanasie cel Mare. chemarea celui dintâi Adam a fost împlinită de Hristos. făcând posibil sfârşitul lui prin moarte: „Căci răsplata (lat. col. 7. Trad. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu”50. lucrarea lui Hristos aduce cu sine lucrarea Duhului Sfânt (Luca 12. col. nimic din natură . XXIV. Cele două aspecte sunt inseparabil unite. în creaţia lui Dumnezeu se deschide abisul înspăimântător al nefiinţei: porţile iadului sunt deschise prin libera voinţă a omului. Însă păcatul. Harul a lucrat prin mijlocirea lor.G. care reflectă veşnic măreţia lui Dumnezeu. făcând-o prizonierul propriei sale voinţe. P. = stipendia. dobândeşte simultan un aspect sinistru. 776-777. această lucrare. Planul divin nu a fost însă distrus de păcatul omenesc. ci şi o persoană care se confruntă cu un Dumnezeu personal.nu poate fi în mod esenţial rău. repetată de Sfinţii Părinţi şi de teologii tuturor timpurilor. El pătrunde în fiinţă. Cu toate acestea. un nou mod de existenţă în rău. devenise imposibilă. vezi Omilii spirituale. Acest pol. deoarece omul nu este numai natură. Adam nu şi-a împlinit vocaţia. acest parazit al naturii. 34.nici chiar demonii .

Maxim Mărturisitorul. 9. 68. 60. 9. 23. 54. Sf. 66. Oscar. Imanuel.. p. 54. 28. 18. p. Marcu Ascetul. 18. 17. papă. p. 18. 35. p. 64.. Bulgakov Sergiu. eretic. Aristotel filosof. 9. 63. 56. 66.. eretic. 56. Irineu. p. Martin. p.. 14.. 22. Sf. Grigorie Palama. p.. 26. 60. Bonaventura. p. p. Sf. 10. 49. eretic. p. Augustin. p. p. 57. Filaret al Moscovei.. 34.Introducere în teologia ortodoxă Indice de nume Agathon. p. filosof. Atanasie cel Mare. p. Sf. 40. 54. 23. 68. 63. p.. Leonţiu de Bizanţ. 11. 21. 26. p. p. 65. Sf. Meister. 27. Macarie cel Mare. 53. p. 20. 63. Sf. 30. 58. p. 52. Grigorie de Nyssa. 56. 51. 34. Sf. 24. 34. 57. filosof. 9. 28. 66. p. Nil Sinaitul. Filon. p. 67. 23. p. 22. Kant. 69 . p. papă. Hegel. p. 29. 27. 24. 68. Dionisie Areopagitul. 67.. 60. 49. 60. p. p. Ioan Gură de Aur. 22. 19. p. p. p. Sf. 33. p. 65. 33. 56. 52. 8. 52.. 49. 48. 37. p. 61. Sf. Sf.. 37. Nicolaus Cusanus. 59. 27. 50. 18. p.. 40. 21. 65. 64... 66. 37. Ioan Damaschin. Arie. 59. 8. Ignatie Briancianinov. Diadoh al Foticeei. 28. 15. 11. Descartes. 41. teolog protestant. 14. 45. 33. 20. Antonie cel Mare. Apolinarie. 61. Sf. 39. filosof creştin. 28. Chiril al Alexandriei. 63.. 30. p. p. 10. 16. Ilarie de Poitiers. 60. 16. 48. Honoriu. 35. 26. 11. Bergson. 35.. p. 52. papă.. 64. p. Isaac Sirul. p. 53. 44. Macarie Egipteanul. 68. Fer. Clement Alexandrinul. filosof. 46. filosof. 45. Nestorie. 60. Sf. Sf. 21. filosof. 25. 21. 8. p. 20. 57. Sf. Grigorie de Nazianz. Sf. p. p. 12. p. 19. 50. 46. 52. filosof. 50. Cullmann. Leibniz. Eckhart. 24. 15. 32. 37. 67. Sf.

66.Vladimir Lossky Origen. p. Teofan Zăvorâtul. 65. 59. 47.. 29. 13. Sergiu al Constantinopolului. 67. p. 52. 24. Sf.. 27. Sabelie. 45. 25. 11. filosof.. 70 . p. 27.. p. 9. p. Sf. Plotin. 23.. p. 29. 26. p. p. p. Tihon de Zadonsk. 56. p. patriarh. filosof. p. Platon. 14. 27. Simeon Noul Teolog. Sofronie al Ierusalimului. Wahl Jean. 9. 11. 18. 6. 16. Socrate. p. Sf. filosof. filosof. 28. 26. Vasile cel Mare. Sf. 31. Porphyrios. 20. 29. p. 12. 12. p. p. eretic.. 17. p. filosof. 13. Zenon. Sf. 16. 40. 24. Teodor de Mopsuestia. Sf. 35. 64. 52. Serafim de Sarov.

....................................... II......Introducere în teologia ortodoxă Cuprins Prefaţă ............... III.................. Capitolul al II-lea: Creaţia ......................................................... Capitolul al IV-lea: Dogma hristologică ........................................................... III...................... „Chipul lui Dumnezeu” şi „Chipul Robului” ..................................................................................................................................................................................................................................... Postscriptum: Chip şi asemănare ................................ I............................ două voinţe ............... VI........... Introducere ........................ Învierea ............................. Capitolul I: Cele două monoteisme ........ II....................................................................................................................................... Introducere ..................................................... 3 5 12 12 14 16 18 21 24 24 26 28 30 33 35 39 39 41 45 47 47 49 51 53 54 57 59 69 71 ............ I................................................... Prolog: Credinţă şi teologie .......................................... Treimea .. Dualitate şi unitate în Hristos ............ V................................................................ V............................... V.................................. Indice de nume ......................... Persoanele şi atributele divine ... I. I............................................. Capitolul al III-lea: Păcatul originar .................................................................... Calea negativă şi calea pozitivă .......... Antropologie creştină ................................................................................ II..................................... Răscumpărarea . II.......................... Treimea creatoare şi Ideile divine .............................. IV.................................................................................................... Întruparea .................... Introducere .............................. Creaţia: ordinea cosmică .......... IV.................................................................... Creaţia: timp şi veşnicie ....................................................................................................................................... III........ Semnificaţia Vechiului Testament .................. VI................................ Două energii....................................... Chip şi asemănare ......................................... IV............................. Introducere ................... III............................................... Terminologia trinitară ................