ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE” A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

Catedra ştiinţe penitenciare, drept penal şi criminologie Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 343.9(043.2)

Gladchi Gheorghe Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative
Specialitatea: 12.00.08 Drept penal (Drept penal; criminologie)

Teză de doctor habilitat în drept

Autorul______________

CHIŞINĂU 2005

1

CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL I. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE ALE VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
§ 1. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne §2. Definiţia victimologiei: opinii si controverse §3. Originea ideilor victimologice §4. Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice §5. Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective §6. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice 4 15 15 24 27 37 46 50

CAPITOLUL II. PROBLEME TEORETICE PRIVIND VICTIMA INFRACŢIUNII
§ 1. Conceptul de victimă a infracţiunii § 2. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor § 3. Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale § 4. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene

64 64 75 86 97

CAPITOLUL III. PROBLEME VICTIMOLOGICE ALE MECANISMULUI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
§ 1. Mecanismul comportamentului infracţional §2. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional §3. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal § 4. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală § 5. Raportul “infractor - victimă” § 6. Împotrivirea victimei atentatului criminal § 7. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova

105 105 113 120 130 140 145 150

CAPITOLUL IV. PROBLEME DE PREVENIRE VICTIMOLOGICĂ A INFRACŢIUNILOR
§ 1. Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi § 2. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor § 3. Prevenirea victimologică generală şi individuală § 4. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor

159 159 166 173 179

CAPITOLUL V. PROBLEME PRIVIND PROTECŢIA, REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR
§ 1. Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor § 2. Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective § 3. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova § 4. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune

189 189 195 209 215 230 253 266 298 349 353

ÎNCHEIERE REFERINŢE BIBLIOGRAFIE ANEXE ADNOTARE CUVINTELE-CHEIE

INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Criminalitatea în Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă. Sporeşte, în special, numărul infracţiunilor violente şi contra patrimoniului şi nu prea există motivaţii serioase pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei dinamici. Astfel, comparativ cu anul 1987, cînd începe saltul criminalităţii în ţara noastră, pînă în prezent numărul total de infracţiuni înregistrate anual a sporit de circa 3 ori, inclusiv al omorurilor – de 2 ori, al jafurilor – de 2,4 ori, al furturilor – de 3 ori, iar al tîlhăriilor – de 5,6 ori. Anual, la 100 mii de locuitori se săvîrşesc 6-7 violuri, 10-12 omoruri, 12-15 vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, 30 de tîlhării, 90 de jafuri şi circa 580 de furturi. Devine tot mai evidentă tendinţa infracţionalismului de a se manifesta prin cele mai periculoase forme ale sale – profesionalizarea, organizarea, recidiva. Aceste schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, remarcate în evoluţia criminalităţii, se răsfrîng deosebit de negativ asupra eficacităţii descoperirii şi cercetării faptelor penale comise. În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale cauzelor şi condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi combatere a acestora. Dar, înainte de a începe selectarea măsurilor eficiente de luptă împotriva criminalităţii, este necesar de a cunoaşte „mecanismul” delictelor, adică forţele motrice obiective şi subiective, care se află în baza apariţiei şi evoluării faptelor ilicite. În lipsa unor astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre o activitate serioasă, fundamentată ştiinţific de contracarare a infracţiunilor, de dezrădăcinare a manifestărilor antisociale. Mecanismul cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în societatea noastră este studiat însă, în deosebi, prin prisma delincventului, structurii social-psihologice, diferitelor trăsături ale personalităţii şi comportamentului acestuia. Totodată, nu se ţine cont sau puţin se ţine cont de următoarea circumstanţă importantă în organizarea prevenirii şi combaterii criminalităţii: delincventul, chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „dramei” criminale. Infracţiunea, în majoritatea cazurilor, reprezintă prin sine un sistem, fiind un produs al interacţiunii delincventului cu mediul, şi anume cu o situaţie concretă de viaţă. În măsura în care la crearea şi dezvoltarea situaţiei participă şi alte persoane este important de a cunoaşte trăsăturile obiective şi subiective ale acestora. Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin ţintă a atentatului criminal – victimele. Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar printr-o analiză multilaterală a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din partea victimei. Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a utiliza posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi comportamentului

infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a comportamentului victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, precum şi a relaţiilor ei cu criminalul. Relevarea determinantelor victimogene şi elaborarea măsurilor de prevenire, orientate asupra victimelor infracţiunilor, reprezintă, în opinia noastră, acel potenţial de rezervă ce ar îmbunătăţi calitativ lupta împotriva criminalităţii. În acelaşi timp, lupta împotriva criminalităţii nu poate fi destul de eficientă fără a lua în consideraţie toate consecinţele sociale ale fenomenului infracţional, inclusiv toate victimele, indiferent dacă ele au contribuit sau n-au contribuit la comiterea faptelor prejudiciabile. În baza datelor generalizate despre victimele infracţiunilor poate fi relevată imaginea reală a criminalităţii şi consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o reacţie socială adecvată împotriva viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările noastre, realizate în cadrul unei orientări ştiinţifice relativ noi din criminologie, denumite victimologie. Cunoaşterea factorilor ce determină săvîrşirea infracţiunilor este importantă nu numai pentru asigurarea eficienţei prevenirii acestora, ci şi pentru soluţionarea corectă a individualizării răspunderii şi pedepsei penale. Cercetarea complexă, multilaterală a personalităţii criminalului şi a victimei lui, a relaţiilor dintre aceştia, permite stabilirea circumstanţelor care au determinat comiterea infracţiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre ei în actul infracţional şi, în baza acesteia, a trage concluzia justă despre răspunderea vinovatului. De aceea, sunt actuale şi foarte importante cercetările ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor - victimă”, fundamentarea, dezvoltarea şi realizarea în practică a orientării victimologice în prevenirea şi combaterea infracţiunilor. Prevenirea şi combaterea infracţionalismului prin măsuri şi metode victimologice contribuie la realizarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova privind respectarea şi ocrotirea persoanei de către stat (art. 16, pct. 1), garantarea de către stat a dreptului fiecărui om la viaţă, integritate fizică şi psihică (art. 24, pct.1), ocrotirea de către stat a vieţii intime, familiale şi private (art. 28), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46), dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art. 47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53). Actualitatea temei de cercetare mai este determinată de necesitatea abordării problematicii privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor în contextul noilor tendinţe ale politicii penale internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări. Investigarea acestor probleme este deosebit de importantă pentru ţara noastră unde pînă în prezent n-a fost adoptată o lege privind despăgubirea victimelor infracţiunilor, sistemul de justiţie se orientează, în exclusivitate, spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate, iar legislaţia naţională penală şi procesual-penală acordă încă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional.

Interesul faţă de victimă, ideile victimologice au o istorie îndelungată. Apariţia victimologiei ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. La baza orientării victimologice în criminologie stau, de asemenea, lucrările ştiinţifice ale lui Benjamin Mendelsohn (1947, 1956), Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această perioadă, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalităţii infracţiunii concrete şi criminalităţii în ansamblu. La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia Rudolf Gasser (1965), Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel (1963), Hans Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1988), Veniamin Polubinskii (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1988), Vladimir Kudreavţev (1960, 1998), Nineli Kuzneţova (1967, 1969, 1994), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978), Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988), Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc. Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice în domeniul victimologiei. Astfel, au fost întreprinse cercetări ale victimizării criminale în familie (Grigore Moşac, Gheorghe Gladchi), a fost realizat primul studiu victimologic complex al infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova de către autorul prezentei lucrări, sunt abordate unele probleme privind protecţia victimei, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor (Leonid Cuşnir, Iurie Dimitrov, Evghenii Martîncik, Igor Dolea, Valeriu Ţurcan, Gheorghe Gladchi), sunt elucidate parţial anumite aspecte ce ţin de rolul victimei în mecanismul infracţiunii (Valeriu Bujor, Mihai Bîrgău, Gheorghe Baciu, Ion Moroşan), unele aspecte teoretice ale victimologiei sunt reflectate în manuale şi materiale didactice (Gheorghe Gladchi, Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac). Cercetarea victimologiei criminologice sub toate aspectele sale este prima investigaţie de acest gen realizată în Republica Moldova. Suntem de părerea că acest studiu va fi un punct de reper pentru începutul unor investigaţii victimologice sistematice în ţara noastră, care vor condiţiona apariţia elaborărilor teoretice, metodologice şi metodice respective, vor contribui la formarea bazelor de date statistice şi empirice despre trăsăturile victimelor şi relaţiile lor cu infractorii, la elaborarea bazei juridice privind perfectarea întregului sistem de protecţie a victimelor infracţiunilor, la desăvîrşirea sistemului de prevenire şi combatere a criminalităţii. Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile

democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept: obiectul, noţiunea, izvoarele, sistemul, categoriile, principiile, metodele victimologiei criminologice; aspectele teoretice, metodologice, sistemice, juridice ale victimei infracţiunii, victimizării şi victimităţii, prevenirii victimologice a infracţiunilor şi protecţiei victimelor; importanţa acestor baze ştiinţifice pentru elaborarea şi realizarea în ştiinţă, practică şi activitatea didactică universitară a concepţiei teoretice privind protecţia victimelor şi prevenirea victimizării. Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei naţionale de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor, realizarea eficientă a acesteia la nivel ştiinţific, didactic şi aplicativ. Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini: 1) determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului ştiinţific, sistemului, principiilor, izvoarelor şi particularităţilor formării victimologiei criminologice naţionale; 2) elaborarea metodologiei cercetării victimologice; 3) analiza şi precizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare şi situaţie victimogenă; stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor victimelor şi situaţiilor victimogene; 4) investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracţional şi al rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii; 5) generalizarea şi analiza cercetărilor victimologice ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei, raportului „infractor-victimă”, împotrivirii victimei atentatului criminal, tipurilor de situaţii victimogene caracteristice anumitor categorii de infracţiuni; stabilirea legităţilor şi particularităţilor victimologice ale mecanismului infracţiunii şi perfectarea metodicii de investigare; 6) realizarea unui studiu complex asupra aspectelor victimologice din legislaţia penală în vigoare şi stabilirea utilităţii semnelor ce caracterizează victima din normele penale la calificarea corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei, precum şi elaborarea propunerilor de lege ferenda; investigarea conceptului de „vinovăţie” a victimei şi aprecierea juridico-penală şi criminologică a acesteia; 7) relevarea particularităţilor victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova; 8) determinarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor, formelor şi particularităţilor de realizare a prevenirii victimologice; analiza asigurării organizaţionale, informaţionale şi tactico-metodologice a prevenirii victimologice a infracţiunilor;

Costică Bulai. sociologiei şi psihologiei: Hans von Hentig. Nineli Kuzneţova. Iancu Tănăsescu.I al Republicii Moldova. ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative. Bruno Holist. Vasimea Minskaia. modelarea). scheme. procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode generale (sistematică. Willem H. tipologică. cartografice şi procedee grafice (diagrame. sociologiei. grafice. Evghenii Ţentrov. Vasile Dobrinoiu. 12) analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi elaborarea propunerilor privind sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune. M. Olexandr Djuja. istorică. Benjamin Mendelsohn. Veniamin Polubinskii. Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. metoda biografică. dreptului penal. analiza rolului instruirii victimologice în procesul de formare a specialiştilor pentru sistemul M. Ezzat Abdal Fattah. precum şi ale altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă tema investigată. victimologiei. Vladimir Kudreavţev. fonul calitativ). Gheorghe Nistoreanu. content-analiza). Henri Ellenberger. criminologiei. analiza statistică). Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale filozofiei. monografică. David Rivman. juridice (formal juridică. importanţei şi conţinutului activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor. Rodica Mihaela Stănoiu. Hans Joachim Schneider. . Codul penal al Republicii Moldova. interviul. criminalisticii. Lev Frank. comparativă. statistice (gruparea şi centralizarea statistică. Leonid Bagrii-Şahmatov etc. Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Drept bază teoretică a investigaţiei sunt lucrările savanţilor care au abordat problematica victimologică de pe poziţiile criminologiei. matematice. Valerii Vandîşev. 10) identificarea avantajelor şi dezavantajelor aplicării justiţiei restaurative şi medierii pentru facilitarea concilierilor.9) stabilirea locului. acordarea de compensaţii victimelor şi resocializarea atît a infractorilor. dreptului penal. teoriei generale a statului şi dreptului. 11) cercetarea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova. Fredrick Wertham. psihologiei. dreptului procesual-penal. cît şi a persoanelor vătămate. metode şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea. Nagel. cercetarea pe documente.Strogovici. determinarea particularităţilor organizării şi realizării prevenirii victimologice a infracţiunilor în subdiviziunile de bază ale poliţiei. criminalisticii. metoda aprecierilor date de experţi. Viola Rîbaliskaia.A. Caracterul complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor. juridică comparată). dreptului procesual-penal. logică. În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională – Constituţia Republicii Moldova. sondajul sociologic.

relevante temei tezei date.un sondaj sociologic de victimizare. materiale factologice. elaborate de savanţii ruşi. În baza chestionarelor elaborate de autor. al Republicii Moldova. ce se conţin într-un şir de lucrări ştiinţifice din domeniul criminologiei. Centru. Rîşcani ale mun. ucraineni şi occidentali. statistici demografice. Dosarele penale au fost cercetate în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Drochia. Polonia. economice. date factologice colectate de către autor de sine stătător sau din alte surse. acte normative internaţionale şi europene. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni. formulate concluzii. dreptului procesual-penal. Străşeni. Aşadar. prin prisma aspectului victimologic au fost studiate 753 de dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală. Metodica cercetării cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric. Ştefan Vodă. Ialoveni. Buiucani. Comrat. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie şi alte acte normative. medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de viol. moldoveni. rezultate ale studiilor victimologice. de asemenea. Ucraina. Cel de-al doilea studiu sociologic a relevat atît elevii victimizaţi. Judecătoriei municipale Bălţi. criminalisticii. dreptului penal. Au fost supuse unui studiu comparat legi ce reglementează statutul penal. cît şi persoanele care au comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). sociologiei. publicistice. Rusia. sunt create posibilităţi noi pentru aplicarea şi folosirea reală a datelor . Germania). judecătoriilor sectoarelor Botanica. Hînceşti. Călăraşi. Totodată au fost realizate două studii sociologice: în aprilie-mai 2003 . Orhei. Edineţ. inclusiv 332 de dosare – infracţiuni de omor intenţionat. Floreşti. români. Nisporeni. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: este prima cercetare complexă a problemelor teoretice. 240 de dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă. medicinii legale. Ciocana.I. Franţa. propuneri şi recomandări ce asigură elaborarea reuşită şi realizarea eficientă a concepţiei teoretice de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor.A. Donduşeni. Chişinău.Codul civil al Republicii Moldova. soluţionate de instanţele de judecată din Republica Moldova în perioada 1989-2003.. fiind chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii şcolare. sociale. date ale sondajelor sociologice privind problema cercetată etc. metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale. psihologiei. reprezentativ pentru ţară. surse enciclopedice. precum şi Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Au fost utilizate. precum şi generalizări ale activităţii de prevenire desfăşurată de diferite subdiviziuni ale M. Ocniţa. în baza căreia sunt relevate legităţi.un sondaj sociologic desfăşurat printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Olanda. date ale statisticii penale oficiale despre starea criminalităţii în ţară pentru perioada 1980 – 2004. procesual-penal şi protecţia victimei în alte ţări (România. fiind chestionate 966 de persoane în 82 de oraşe şi sate din toate raioanele Republicii Moldova şi în martie 2004 . Curţii de Apel a Republicii Moldova.

.în baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală. obiectul de studiu.a fost îmbogăţit sistemul viziunilor ştiinţifice asupra izvoarelor.a fost elaborată. s-au stabilit particularităţile dezvoltării victimologiei în lume. pentru clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii. inclusiv pentru anumite categorii de infracţiuni. relaţiilor dintre infractor şi victimă.sunt analizate. cît şi a infracţiunii comise de acesta. Au fost elaborate tipologii ale situaţiilor victimogene. precum şi asupra bazelor metodologice ale clasificării şi tipologiei victimelor şi situaţiilor victimogene. inclusiv ale şcolii ruse şi importanţa acestora pentru cercetările ştiinţifice ale victimei infracţiunii. metodică a cercetării victimologice şi de structură a cercetării teoretico-aplicative în victimologie.a fost dezvoltat sistemul viziunilor teoretice asupra noţiunii. în general. apariţiei şi evoluţiei victimologiei. . a fost elaborată. examinate şi puse în circulaţie conceptele de metodologie a victimologiei criminologice. victimizare. a noţiunilor de victimitate. este analizată starea cercetărilor victimologice în ţara noastră.ştiinţifice în scopul activizării.a fost examinată „vinovăţia” victimei ca problemă a victimologiei criminologice. . . metodologia şi metodica cercetării victimologice.este desăvîrşit în continuare şi concretizat sistemul viziunilor ştiinţifice asupra conceptului de victimă a infracţiunii în sens victimologic. stabilite deosebirile dintre conceptul . situaţie victimogenă. statutul ştiinţific şi sistemul victimologiei ştiinţifice.fiind realizat un studiu complex al semnelor ce caracterizează victima infracţiunii din normele Codului penal al Republicii Moldova. fiind precizată definiţia conceptului de „vinovăţie” a victimei. realizate în Republica Moldova. împotrivirii victimei atentatului criminal şi a situaţiilor victimogene. conţinutului şi tipurilor mecanismului comportamentului infracţional. pentru prima dată. structurii. . fiind definite. desăvîrşirii şi modernizării luptei împotriva criminalităţii în condiţiile perioadei de tranziţie. a fost determinată importanţa acestora pentru stabilirea gradului de pericol social atît al infractorului. calificarea corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei. concepţia teoretică despre prevenirea victimizării şi protecţia victimelor infracţiunilor. fiind formulate un şir de idei originale şi concluzii care reflectă noutatea ştiinţifică a lucrării: . . În baza cercetării ştiinţifice realizate. fiind definite noţiunea şi obiectul victimologiei criminologice naţionale. stabilite priorităţile şi perspectivele acesteia. desăvîrşite şi precizate definiţia. . au fost stabilite legităţi şi particularităţi ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei.

pentru prima dată a fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne. analiza şi concretizarea elementelor componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline. precizarea statutului ştiinţific al victimologiei.victimologic de vinovăţie şi noţiunea de vinovăţie în dreptul penal. metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei de prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor. . pentru prima dată. trăsăturile specifice. metodele. privind medierea etc. fiind elucidate structura studiului teoretico-aplicativ în victimologie. formele de realizare.. relevate zonele ce se deosebesc după nivelul victimizării şi determinată „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova. măsurile privind organizarea şi asigurarea informaţională a tipului dat de prevenire a infracţiunilor în cadrul M. clasificarea şi analiza izvoarelor victimologiei. examinarea şi concretizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii. . elaborat proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării. victimitate. structura. fiind stabilite strategiile de dezvoltare a domeniului dat în ţara noastră. sistemul. metodele şi tehnicile de cercetare. organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică. realizarea unui studiu sistematizat al procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o ramură ştiinţifică importantă a criminologiei. juridice şi aplicative ale domeniului de protecţie şi ajutorare a victimelor infracţiunilor. determinate formele de manifestare a „vinovăţiei” victimei şi importanţa acestora în clarificarea mecanismului infracţiunii şi la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului. obiectul. elaborarea.a fost realizat un studiu comparat. fiind elaborată şi aprobată metodica cercetării respective. structura. sistemul. determinarea problemelor şi perspectivelor victimologiei criminologice naţionale. programul. tendinţele). nivelurile de realizare a acesteia. Importanţa teoretică a lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice.a fost investigată. a metodologiei cercetării victimologice. . pentru prima dată. . situaţia victimologică (nivelul. asigurarea organizaţională. inclusiv prin împăcare şi repararea benevolă de către făptuitor a prejudiciului cauzat persoanei vătămate. fiind determinate scopul.este dezvoltat în continuare sistemul cunoştinţelor teoretice despre locul. . victimizare. obiectul. rolul. subiecţii.A. „vinovăţie” a victimei. situaţie victimogenă. Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.I. definirea noţiunii de victimologie criminologică. conţinutul. informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor. restituirea de către vinovat a daunei pricinuite. metodele. complex al bazelor teoretice. particularităţile.. precum şi fiind formulate un şir de alte propuneri de lege ferenda privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii. conţinutul şi obiectivele activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor de către subdiviziunile de bază ale poliţiei.

crearea premiselor teoretice pentru optimizarea organizării şi sporirea eficienţei activităţii organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor. măsurilor. o parte indispensabilă a politicii penale. pentru prima dată. formularea concluziilor. elaborarea indicatorilor victimologici ai statisticii penale. proprietăţilor şi etapelor de realizare a acesteia. investigarea concepţiei justiţiei restaurative. elaborarea concepţiei teoretice de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne. instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative. nivelurilor. precum şi desăvîrşirea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova. examinarea bazelor teoretice ale prevenirii victimologice a infracţiunilor. a unor legităţi şi particularităţi ale victimizării. determinarea victimizării latente. situaţiilor victimogene caracteristice anumitor genuri de infracţiuni. care constituie. în ansamblu. fiind generalizate şi analizate rezultatele unor studii concrete realizate de autor. formelor. propunerilor şi recomandărilor de lege ferenda.relevarea. elaborarea unor clasificări şi tipologii ale victimelor. subiecţilor. fundamentate pe datele victimologiei. „cifrei negre” şi imaginii reale a criminalităţii din ţară. cercetarea logicii interne şi premiselor obiective ale dezvoltării victimologiei ca disciplină universitară de sine stătătoare ce are o importanţă principială pentru pregătirea profesională a funcţionarilor organelor de drept. obiectului. particularităţilor procedurii şi perspectivelor medierii. sistemului. dezvoltarea şi precizarea conceptului. elaborarea unor politici de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală. stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie a făptuitorului şi individualizarea pedepsei. asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea cu succes în continuare a studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative privind problematica victimei infracţiunii. ce iau în vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii. în special a personalităţii şi comportamentului acesteia la calificarea faptei. analiza legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune. formularea concluziilor şi propunerilor privind perfectarea legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei victimei şi reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune. crearea condiţiilor necesare pentru instruirea victimologică a colaboratorilor organelor de drept atît în sistemul de învăţămînt mediu de . Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi adoptării documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii. stabilirea zonelor ce diferă după nivelul victimizării şi estimarea „cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova. ce poate deschide noi perspective asupra etiologiei unor astfel de infracţiuni cum sunt infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunile privind viaţa sexuală. cercetarea rolului victimei în mecanismul infracţiunii.

„Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională” (Chişinău. nr. autorul a elaborat şi prezentat pentru implementare compartimente ale Programului de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003-2005.898 din 3 august 2004. prin propunerile făcute la proiectele Codului penal al Republicii Moldova. măsurile de prevenire şi de . studenţilor de la Facultatea de drept a Academiei „Ştefan cel Mare” a M.05. inclusiv în cadrul forurilor ştiinţifice internaţionale „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare” (Chişinău. 2002). 2003). propagarea dreptului şi educaţia juridică a populaţiei. criminologie. precum şi proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării. Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în peste douăzeci şi cinci de referate şi comunicări ştiinţifice prezentate de către autor la conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale şi naţionale. prin elaborarea programelor analitice ale cursurilor de victimologie criminală. „mese rotunde” etc. seminare teoretice. 2002).I. Codului de procedură penală al Republicii Moldova. Rusia. Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”. materiale metodice etc). al Republicii Moldova.A. a unui şir de lucrări metodico-didactice (programe ale cursurilor speciale. „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală. „Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений несовершеннолетних” (Oreol. proiectul Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei. Aprobarea rezultatelor lucrării s-a realizat sub diferite forme.. aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. În baza cercetării realizate.16 din 31. Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie. 2003). prin publicarea manualului „Criminologie generală”. precum şi în ridicarea culturii juridice a funcţionarilor organelor afacerilor interne. ULIM (1994-1998) şi Facultatea de drept a USM (1998-2002). drept penal şi implementarea acestora în procesul de instruire la facultăţile de drept ale instituţiilor menţionate. 2003). „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective” (Chişinău. „Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de drept” (Bălţi.2004. şi anume: prin predarea cursului de victimologie criminală. elaborat de autor. masteranzilor şi a compartimentului respectiv din cadrul cursului de criminologie. cît şi în cadrul pregătirii profesionale.specialitate şi universitar. ale Planului de acţiuni întru eficientizarea interacţiunii şi colaborării organelor de drept şi de control în combaterea criminalităţii şi corupţiei. tendinţele. precum şi studenţilor de la Departamentul Drept. capitolul IX al căruia este dedicat problemelor victimei infracţiunii. prin publicarea a trei elaborări metodice pentru activitatea practică a organelor afacerilor interne asupra aspectelor ce ţin de victima infracţiunii şi victimizare.

De fapt.combatere” (Chişinău. „Edificarea statului de drept” (Chişinău. referate şi comunicări ştiinţifice. Teza are următoarea structură: introducere. Comité Europeen pour les problemes criminels „Opinions. Conferinţa a XI-a internaţională a conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior de poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est „Activitatea poliţiei în condiţiile integrării europene” (Chişinău. 22-me Conference de recherches criminologique. adnotare şi cuvintele-cheie în limbile română. „Violenţa în societatea de tranziţie” (Chişinău. referinţe. перспективы. 4 chestionare. engleză şi rusă. 26-28 aprilie 2003). 12 diagrame. inclusiv 3 monografii – 2000. traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale” (Chişinău.A. Principalele teze teoretice. „Criminalistica la începutul mileniului trei: constatări. USM (1998-2002) şi Academia „Ştefan cel Mare” a M. 2003 şi 2004. 2003). 30. fiind expediate pentru recenzare în alte instituţii universitare.2004). sarcinile. Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul. încheiere. toate lucrările au fost discutate în măsura elaborării acestora la şedinţele catedrelor de drept penal şi criminologie ULIM (1994-1998). volumul total al cărora este de 252 de pagini. „Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile. al Republicii Moldova (2002-prezent). внедрение в практику” (Ialta. 3 hărţi. concepţia acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-practică utilizate. 9 tabele şi 4 scheme.09-01.10. Bulgaria. Toate elementele structurii sunt indisolubil legate între ele şi corespund coerenţei logice a conţinutului lucrării. 2004). anexe. „European Police Model” (Sofia. perspective” (Chişinău. 2003). volumul total al cărora constituie peste 100 coli de tipar. bibliografie. „Наука в системе образования МВД государств-участников СНГ: проблематика. Anexele cuprind proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării. 2003).I. concluzii şi recomandări ale cercetării şi-au găsit reflectare în 76 de publicaţii. 2004) . manualul de Criminologie generală. 72 de articole. 2003). Bibliografia include 695 de izvoare. tendinţe. . 24-26 novembre. attitudes et reprezentations à l’égard de la criminalité et de son contrôle” (Strasbourg. instituţii de cercetări ştiinţifice şi în organele de drept de diferit nivel. cinci capitole divizate în douăzeci şi cinci de paragrafe. 2003). Ucraina. scopul.

1974). pe cînd cercetătorul Hans von Hentig (1888 .). . Persistarea abordărilor menţionate pe parcursul a mai bine de jumătate de secol mărturiseşte că.CAPITOLUL I. dreptului procesual-penal. În acest sens. Victimă este persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală. alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii. opiniile privind determinarea obiectului de studiu al victimologiei şi. dispersată din cadrul criminologiei. În realitate. victimologia este considerată drept o ştiinţă socială complexă. PROBLEME DE METODOLOGIE ŞI DE ISTORIE ALE VICTIMOLOGIEI ŞTIINŢIFICE §1. criminalisticii. aceste divergenţe au fost expuse în numeroasele lucrări ale cercetătorilor din diferite state. accident. iar studiul victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date. nu utiliza acest termen. crimă etc. inclusiv victimele accidentelor. fiind auxiliară dreptului penal. dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al acesteia continuă pînă în prezent. idee. Există şi opinii potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă. Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor moderne Etimologic. ştiinţă”. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că victimologia este o ramură a criminologiei. deşi savanţii recunosc unanim drept funcţii prioritare ale victimologiei cercetarea victimei şi elaborarea măsurilor de securitate a acesteia. Considerăm că deosebirile esenţiale privind definirea statutului ştiinţific al victimologiei nu sunt întâmplătoare. p. fiind amplu studiată ca disciplină importantă de sine stătătoare [2. p. jaf. 114]. Ele s-au conturat încă în etapa de apariţie a victimologiei ca ştiinţă. prin urmare.1998) – punea problema creării unei noi ştiinţe autonome – victimologia. al sferelor de aplicare practică a disciplinei date diferă. În diverse perioade de dezvoltare a victimologiei ştiinţifice. Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în cadrul sistemului ştiinţelor moderne. termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul “logos” – tradus prin “cuvânt. ale sistemului politic. violenţei etc. totuşi. actualmente. pe cînd în antichitate acest termen semnifica persoana sacrificată zeilor [1. în genere. într-un şir de state occidentale. Menţionăm că. privind a priori disciplina dată numai ca o ramură în cadrul criminologiei. 1160]. în care unul dintre fondatorii acesteia – Benjamin Mendelsohn (1900 . victimologia ar fi ştiinţa despre toate victimele.

auxiliară dreptului penal. explicaţiei mai complete şi precise a cauzelor infracţiunii. Chiar şi adepţii victimologiei ca ştiinţă complexă. Victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii. obiectul de studiu al căreia este victima de orice natură. genocidului etc. criminalisticii. drept civil. alcoolismului. absorbit de obiectul de studiu al criminologiei. unanim afirmă că prin victimologie se are în vedere. p. atât criminală. potrivit opiniei lui Lev Frank. menţionăm că apariţia victimologiei drept orientare ştiinţifică a fost determinată de necesitatea clarificării rolului personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii în geneza atentatului antisocial. aceasta este o ştiinţă despre securitatea vieţii umane. De aceea. dar “sub aspectul victimei”. 3. care cuprinde problemele legate de studierea victimei infracţiunii [3. în primul rând. 23].) şi nici la persoanele vătămate în urma oricăror încălcări ale normelor de drept (drept administrativ. ci la victima infracţiunii. o ştiinţă despre victimă. apartenenţa la ştiinţele juridice a căreia poate fi recunoscută doar parţial. prin urmare. se dezvoltă în cadrul acesteia.1. Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară şi. 2. totuşi. studiul victimei infracţiunii este o ramură a sistemului victimologiei ca ştiinţă complexă şi autonomă despre victimă în genere. Din cele expuse mai sus rezultă că victimologia trebuie să cerceteze victima infracţiunii din prisma criminologiei. în opinia acestora. 102]. indiferent de viziunile diferite pe care le au asupra statutului ştiinţei date. De asemenea. atunci victimologia cercetează aceleaşi subiecte. personalitatea şi comportamentul victimei este un element al situaţiei criminogene. dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul victimologiei nu au dreptul la existenţă. toţi specialiştii în domeniu. Aşadar. a condiţiilor care au contribuit la comiterea şi tăinuirea acesteia. existând şi funcţionînd paralel cu criminologia. De fapt. Prin urmare. victimologia este o ştiinţă autonomă. p. Aşadar. Cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii. Analiza literaturii de specialitate ne permite. Victimologia oferă prioritate anume aspectului criminal al acesteia. recunoscând importanţa şi actualitatea cercetărilor victimologice (în primul rând pentru criminologie!). exploatării. drept al muncii). cu toate că şi alte laturi ale disciplinei date nu trebuie subestimate [4. dreptului procesual penal. să constatăm că practica ştiinţifică recunoaşte victimologia din acea direcţie de cercetare. autonomă despre victimă recunosc că cercetările victimologice moderne sunt concentrate totuşi asupra studierii victimei infracţiunii [5. victimologia face referire nu la victimă în general (de exemplu: victimele accidentelor. Dacă criminologia examinează mecanismul comiterii infracţiunii şi cauzele ei “sub aspectul infractorului”. obiectul victimologiei este cuprins. studiul victimei infracţiunii. Bineînţeles că. Din punctul de vedere al criminologiei. cît şi noncriminală. în opinia noastră. Victimologia este o teorie generală. . 4]. Astfel. p. precum şi căutării noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii. s-a conturat deja ca ramură a sistemului criminologiei.

Henri Ellenberger.S. victima infracţiunii. “Криминология” (Criminologie) sub redacţia Kuzneţova N. Ion Gheorghiu-Brădet. a personalităţii infractorului. Jean Pinatel. descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor occidentali cum sunt Hans von Hentig. că acestea vor rămâne o componentă a problematicii criminologiei şi vor impulsiona explorări de valoare din partea savanţilor criminologi. “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Kudreavţev V. p.P.. Din acest punct de vedere. personalităţii infractorului şi reacţiei sociale împotriva criminalităţii. Ion Oancea. 10112]. manualul Курс советской криминoлогии (Curs de criminologie sovietică) conţine un paragraf cu denumirea aspecte victimologice ale criminalităţii [8.N. Victima este considerată element al situaţiei. şi Mincovskii Gh. Elucidarea problemelor victimologice în cuprinsul manualelor şi cursurilor universitare de criminologie mărturiseşte.V. Konovalov V.V. cauzelor şi condiţiilor criminalităţii. şi Ăminov V. a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi infracţiunilor..V.M. p. Astfel. având un rol important în mecanismul comportamentului infracţional. asigurând realizarea scopului particular şi general al criminologiei ştiinţifice. Ernst Seelig. Marvin Wolfgang. p. p. este o parte componentă a obiectului de studiu al criminologiei. precum şi a victimei infracţiunii este elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a infracţionalismului [6. În lipsa acestui element.. şi criminalitatea în ansamblu) nu poate fi studiată aprofundat şi cunoscută integral pentru a putea soluţiona problemele practice din domeniul prevenirii.I.F. infracţiunii (crimei). . şi români: Rodica Mihaela Stănoiu. [10]. individualizării răspunderii penale.E. 131134]. După părerea noastră. Elementele menţionate sunt indispensabil legate între ele. de asemenea.. “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Karpeţ I. [9. von Hans Joachim Schneider etc.F. Aspectul victimologic al mecanismului infracţiunii concrete este examinat şi în manualele “Криминология” (Criminologie) sub redacţia lui Korobeinicov B.E. precum şi statisticii judiciare.considerăm că nu există suficiente temeiuri pentru a diviza criminologia în două discipline ştiinţifice de sine stătătoare. Willem Nagel.V. asemeni criminalităţii. o parte considerabilă a infracţiunilor (şi infractori.. Kuzneţova N. şi Minicovskii Gh. este actuală opinia potrivit căreia triada “crimă – criminal criminalitate” trebuie completată cu încă un element important – victima infracţiunii [7.M. Aurel Dincu. Rivman D. şi Ăminov V. [12. 3538]. Daghel P. Scopul final al cercetării criminalităţii şi a diverselor forme de manifestare a acesteia. p. Gheorghe Nistoreanu.. 6]. Vandîşev V. [11. precum şi de cei mai notorii specialişti ruşi: Frank L. 15]. 152-168]. p.

p. 127-128]. metode şi tehnici de cercetare în victimologie. agresorul. p. 153-166]. 45-69]. principalele tipologii victimale. Compartimente dedicate problematicii victimologice cuprind şi manualele japoneze de criminologie [18. Astfel. 374-382. manualul sub redacţia Azaliei Dolgova include temele “Bazele prevenirii victimologice” (în capitolul “Prevenirea criminalităţii”) şi “Orientarea victimologică în domeniul cercetării cauzelor criminalităţii” (în capitolul “Orientarea sociologică în criminologie”) [13. 418-420]. cît şi ale prevenirii infracţiunilor. „Manualul de criminologie” al lui Iancu Tănăsescu (1997) conţine un capitol dedicat victimei infracţiunii [20. imigranţii ca victime ale crimelor.N. clasificarea victimală [21. p. Введение в учебный курс” (Introducere în criminologie) autor Gorşencov G. un compartiment intitulat “Victimologia” constituit din cinci capitole: victimologia ca ştiinţă. Manualul “Криминология” (Criminologie) editat în Sanct-Peterburg (1999) cuprinde un paragraf intitulat “Victimologia” [14. editate în diferitele ţări ale lumii includ şi aspecte victimologice ale criminalităţii. Potrivit altor opinii. De exemplu. dreptului penal şi dreptului procesual-penal. p.Într-un şir de manuale ruseşti sunt analizate aspectele victimologice atît ale cauzalităţii criminalităţii. încă în 1966 Lev Frank. criminalisticii. interacţiunea victimologiei cu ştiinţele sociale. 128-149]. 47-52]. Cel de-al doilea manual de criminologie elaborat de Iancu Tănăsescu (în coautorat) conţine. de asemenea. persoanelor în vîrstă. victimologia. 279-320]. Astfel de aspecte victimologice cum sunt validitatea statisticilor în lumina sondajelor asupra victimizării. trebuie să se transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă. factorii de risc victimal. factorii demografici şi victimizarea. Problematica victimologică este bine elucidată într-un capitol aparte din unele manuale româneşti. 1993) cuprinde titlul IV “Criminalitatea şi victimologia sa” [19. 346-375]. 201-220]. De exemplu. manualul Criminologia generală românească (autor Ion Gheorghiu-Brădet. Iacobuţă include capitolul XIV denumit “Elemente de victimologie” în care sunt dezvăluite noţiunea de victimologie. p. apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei. p. Majoritatea manualelor şi cursurilor universitare de criminologie. considerat pe bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice. p. studiul victimei după datele oferite de practica judiciară etc [22. De exemplu. victima şi pedeapsa. Manualul “Criminologie” (2002) de Ioan Al. auxiliară criminologiei. copilului. victimizarea femeii. 248-252. manualul autorului german Schneider Hans von Joachim "Criminologie“ (1987) conţine compartimentul „Victima infracţiunii” în capitolul V “Cauzele sociale ale criminalităţii şi controlul asupra ei” [16. (1995) conţine un capitol dedicat orientării victimologice în criminologie [15. 155-197. p. iar materialul didactic “Криминология. p. 400-403]. vorbea despre necesitatea depăşirii . victimizarea şi frica de crimă sunt dezvăluite în manualul cercetătorului elveţian Martin Killias “Precis de criminologie” [17. p.

dreptului procesual penal şi a criminologiei. în cadrul . Ulterior autorul precizează că drept condiţie necesară pentru relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă interdisciplinară serveşte existenţa unui complex de probleme de sine stătătoare care pot fi soluţionate doar aplicînd realizările diferitor ştiinţe şi. 7. categoriile principale ale victimologiei trebuie cristalizate în procesul activităţii teoretice şi practice. Nici victimologia nu poate fi transformată într-o ştiinţă care ar studia totul despre victimă. Mihailov A. Utilizarea datelor despre victima infracţiunii în scopul prevenirii este indisolubilă cu problema folosirii datelor respective la desăvârşirea tacticii cercetării. permite a stabili interdependenţa şi interacţiunea anumitor elemente ale obiectului particular şi problemele ce necesită soluţionare. în contextul problematicii victimei infracţiunii (tabelul 1. trăsăturile şi starea psihică a persoanei vătămate trebuie studiate şi luate în consideraţie la cercetarea criminalistică şi psihologică a mecanismelor infracţiunii atât în contextul teoriei probaţiunii. de pe poziţia dreptului penal. Considerăm însă că problematica dată poate fi abordată de victimologie şi ca o ramură ştiinţifică a criminologiei. nici una dintre ştiinţele existente nu poate soluţiona independent problemele în ansamblu. cît şi a teoriei calificării infracţiunilor. Problema vinovăţiei victimei este legată de aprecierea depoziţiilor acesteia. p.V. problematica. victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin independentă [26. fundamentându-se istoric şi obiectiv. 64]. p. De exemplu. 157]. dezvoltându-şi şi aprofundîndu-şi în permanenţă conţinutul [23. care examinează problema victimei infracţiunii. în primul rând. victimologia criminală este o ramură ştiinţifică complexă. Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă în strânsă legătură cu dreptul penal. p. care consideră victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ [25. Obiectul. anexe). O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei. 312]. 8-12]. în acelaşi timp. Astfel. Totodată. de volumul drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate în procesul penal. în esenţă. vine şi el să susţină că. interdisciplinară. analiza mai minuţioasă a obiectului general. astfel. dublând în anumite domenii disciplinele respective. Interacţiunea acestor şi a multor alte probleme privind victima infracţiunii nu poate fi studiată în cadrul disciplinelor menţionate.. 73-74. Într-adevăr. criminologiei. particular şi a problemelor principale ale dreptului procesual penal. criminologiei şi criminalisticii. dreptului procesual penal şi criminalisticii. victimologia poate şi trebuie să-şi aducă contribuţia directă anume la soluţionarea problemelor de interacţiune a domeniilor dreptului penal. criminalistica şi psihologia judiciară [24. fiindcă aceasta le-ar extinde neîntemeiat obiectul de cercetare. dreptului penal. p. să reflecte un anumit specific [4. După părerea cercetătorului rus Veniamin Polubinski. p. 19]. criminologia. p. dreptul procesual penal.

E. În al doilea rând. Valerii Vandîşev. 32. trebuie lăsat ştiinţelor tradiţionale examinate. Valerii Vandîşev ajunge la concluzia că cercetarea victimei de pe poziţia dreptului penal şi a procesului penal nu este nici obiect al victimologiei. sunt de acord că victimologia este o ştiinţă interdiciplinară care nu face parte din sistemul criminologiei. victimologia trebuie să devină un furnizor de date despre victimă pentru toate ştiinţele ciclului criminal.). Potrivit celor menţionate. un şir de ramuri ştiinţifice cum sunt [30. inclusiv şi pentru criminologie. pedagogie etc [27. 37].victimologiei criminale sunt folosite pe larg realizările altor ştiinţe: sociologie. Sistemul victimologiei ar include. Aşadar. autorii. Formarea victimologiei n-a schimbat modurile noastre de reprezentare a obiectelor de cercetare ale acestor ştiinţe. 120]. problematica abordată constituind. astfel fiind indivizibile. Cercetătorul Kvaşis V. un element important al obiectului criminologiei. 16-18]. în opinia noastră. în acest sens. securitatea la trafic. calamităţilor ecologice şi naturale. p. opiniile cărora au fost descrise mai sus. au o importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de drept penal şi procesual penal. În al treilea rând. p. nu este de acord cu încercările unor autori de a crea o metaştiinţă despre victima infracţiunii din următoarele considerente: în primul rând. dreptul asupra soluţionării oricăror probleme juridico-penale şi procesual-penale care apar în timpul studiului unor sau altor obiecte. rezultatele cercetărilor victimologice. 6) victimologia securităţii . obiectele de cercetare ale dreptului penal şi procesului penal sunt autonome. nu este exclusă. fiind utilizate realizările victimologiei obţinute de sine stătător. inclusiv şi al victimei infracţiunii. Dar problemele respective trebuie studiate de specialiştii ştiinţelor examinate. 4) victimologia psihiatrică (probleme privind victimele cu devieri ale psihicului)[31. În urma acumulării materialului factologic şi a rezultatelor interpretării teoretice a acestuia. p. psihologie. 5) victimologia catastrofelor. p. indiscutabil. 116. securitatea pe apă. Potrivit acestui mod de abordare. perspectiva dezvoltării victimologiei ca ştiinţă autonomă care ar sintetiza cunoştinţele despre victime de orice gen. p. 10]: 1) victimologia criminală. 3) victimologia domestică şi a petrecerii timpului liber (o gamă largă de probleme privind securitatea în timpul utilizării tehnicii de uz casnic. se împotriveşte întemeiat definirii victimologiei ca ştiinţă interdisciplinară [28. aflate în limitele obiectelor supuse acestor investigaţii. cercetarea de victimologi de pe poziţia dreptului penal şi procesului penal a persoanei vătămate va duce doar la dublarea studiilor teoretice în detrimentul problematicii proprii acestora. determinate şi de victime potenţiale etc. 2) victimologia traumatică care cercetează victimele traumatismului necriminal. Aceste studii sunt realizate în cadrul aşa-numitului aspect victimologic al cercetărilor dreptului penal şi a justiţiei penale. De aceea. nici o sarcină a ei [29. fiecare dintre ele fiind unitară după natură şi esenţă. 115-116]. de asemenea. totodată. p.

Este recunoscut şi faptul că. p. sub masca victimologiei. Desigur. are un rol negativ şi chiar dăunează atunci cînd se dezvoltă în cadrul disciplinei orientate împotriva infractorului. 17]. deocamdată. În ceea ce priveşte obiectul de studiu al victimologiei. în mediul specialiştilor nu s-a cristalizat încă o opinie univocă privind definirea obiectului de cercetare al victimologiei criminologice. derivînd din domeniul criminologiei. 23]. a regulilor de mânuire a tehnicii de uz casnic etc. trebuie să recunoaştem că actualmente victimologia. trebuie să subliniem că. 7) programe şi măsuri de siguranţă a victimelor. este o ramură ştiinţifică relativ nouă ce se dezvoltă în cadrul sistemului criminologiei. au contribuit la producerea faptei infracţionale în cadrul fenomenului . iar în dependenţă de profunzimea şi rezultatele cercetărilor respective va fi determinat statutul ei în cadrul sistemului ştiinţelor. victimologia. Din orientările menţionate s-a conturat deja ca ramură ştiinţifică în sistemul criminologiei – victimologia criminală. vor fi conturate într-o disciplină ştiinţifică autonomă [30.tehnice (cercetează consecinţele comportamentului victimal referitor la încălcarea regulilor de securitate a muncii. de siguranţă faţă de incendii etc. care afirmă că victimologia criminologică va rămîne în componenţa criminologiei chiar şi în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor de origine necriminală şi. aceasta s-a conturat treptat. prin activitatea lor. p. cînd victimologia recomandă potenţialelor victime ale infracţiunilor cum ar putea să se apere de infractor (avînd prin aceasta în vedere posibilitatea de a influenţa asupra stării criminalităţii) coboară pînă la nivelul iluziilor. unii autori consideră că în calitate de obiect al criminologiei sunt acele victime care. Adepţii victimologiei ca ştiinţă autonomă şi complexă depreciază dezvoltarea acesteia în cadrul criminologiei [5. În perspectivă urmează a fi formulate şi celelalte teorii victimologice particulare. putem afirma că orientările noncriminale ale victimologiei au fost reliefate. Totuşi. evoluând de-a lungul anilor o dată cu dezvoltarea teoriei noii discipline şi a aplicării ei în practică. deoarece alte orientări deocamdată n-au fost conturate pe deplin. după părerea lor. Aceste orientări ale cercetărilor victimologice nu sunt încă clar delimitate între ele. în special cea criminologică. organizarea sistemului de prevenire victimologică. Astfel. ar solicita o politică penală represivă.). În prezent este imposibil de a prevedea dezvoltarea de mai departe a victimologiei ştiinţifice şi dacă vor fi sau nu solicitate toate ramurile acesteia. posibil. Suntem de acord cu profesorul rus David Rivman. În al doilea rînd. victimele traumatismului non-criminal (obiect de studiu al victimologiei traumatice) pot deveni în rezultatul încălcării regulilor tehnicii securităţii sau ale circulaţiei rutiere. care. În primul rînd. În etapa actuală. De exemplu. lista componentelor victimologiei mai poate fi completată.

Victimologia. 6]. O altă problemă metodologică importantă este stabilirea componentelor care formează obiectul de cercetare al victimologiei criminologice. 7-8]. la descoperirea infracţiunilor. 4. “victimitate” [4. potrivit căruia obiectul de studiu al victimologiei include “victima infracţiunii”. adică toate persoanele cărora le-a fost cauzat prin infracţiune un anumit prejudiciu. . Potrivit acestor cercetători. raportul dintre victimă şi infractor avînd importanţă criminologică şi criminalistică. p. Totodată sunt utilizate astfel de noţiuni cum sunt: factorii victimogeni. Lev Frank deduce că obiectul specific al victimologiei reprezintă. p. precum şi la individualizarea pedepsei inculpatului. Primul aspect are o deosebită importanţă la determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii. “victimizarea”. căile şi modalităţile de despăgubire şi atenuare a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. indiferent de rolul acestora în mecanismul actului. se bazează pe ideea că o dată cu studierea infractorului şi criminalităţii trebuie studiate (la acelaşi nivel) respectiv şi două aspecte: 1) victimele. victimele infracţiunilor ca un ansamblu determinat de persoane şi procesul de transformare a acestora în victime ale actelor criminale. comportamentul victimei care contribuie la victimizare. orientate atît asupra victimelor recidive şi potenţiale. a organiza prevenirea şi educaţia juridică de proporţii.. 7]. respectiv. 2) victima drept factor posibil care a influenţat asupra evoluţiei evenimentelor în timpul comiterii infracţiunii. permite a determina “concentrările” respective de victime şi. în opinia noastră. de a se opune acestuia cînd obiectiv este posibil. şi “raportul infractor-victimă”. totuşi în centrul studiului victimologiei se află toate victimele. 6]. deşi victimologia criminologică acordă prioritate studierii victimelor “vinovate” de comiterea infracţiunii. Aceste două aspecte ale cercetării persoanelor vătămate au fost denumite “victimizare” şi. p. rolul acestora în geneza infracţiunii. împotrivirea acesteia atentatului infracţional etc [36. O viziune aproape similară aparţine criminologului rus Konovalov V. 75]. Din cele menţionate. descoperirea unor legităţi ale acesteia. în primul rînd. la rîndul său. capacitatea individuală a unor persoane de a deveni victime ori incapacitatea de a evita atentatul infracţional. redus faţă de nivelul mediu. astfel. P. Potrivit altor cercetători. dimpotrivă. din componenţa obiectului specific fac parte de asemenea victimizarea şi victimitatea [35. 17. p. p. Aceasta. “victimitatea”. în al doilea rînd. stabilirea comunităţilor umane şi a spaţiilor cu coeficientul victimizării sporit sau. Autorii Serghei Ostroumov şi Lev Frank consideră că obiectul victimologiei criminale cuprinde: personalitatea şi comportamentul victimelor actelor infracţionale. indiferent de rolul jucat în săvârşirea infracţiunilor [34.criminalităţii [33. Cel de-al doilea aspect de studiu joacă un rol important în activităţile profilactice. p. cît şi asupra posibililor infractori.

care se conturează ca o ramură ştiinţifică nouă a criminologiei. 4) victimologia infracţiunilor contra justiţiei. p. Victimologia criminologică este deci un subsistem al sistemului criminologiei. Disciplina dată se va dezvolta şi în continuare în cadrul acesteia ca orientare ştiinţifică de sine stătătoare. cărora. în rezultatul aprofundării proceselor de diferenţiere în cadrul orientării date i-au naştere noi direcţii de cercetare. chiar dacă este argumentată ştiinţific. luării de ostatici. moral sau material. f) măsuri de prevenire orientate la reducerea victimităţii individuale. prin cercetarea acestora. pătrunde tot mai profund în esenţa fenomenelor studiate. victimologia infracţiunilor comise imprudent etc [37. 3) victimologia criminalităţii economice (în cadrul acesteia – victimologia infracţiunilor comise în domeniul creditar – bancar). e) formele şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva atentatelor infracţionale. mai întîi apare victimologia. potrivit căreia obiectul de studiu al victimologiei reprezintă: a) victimitatea ca fenomen specific obiectiv bio-psiho-social (care poate fi individuală. 2) victimologia criminalităţii de cupiditate. 11]. în procesul dezvoltării sale.Obiectul de cercetare al victimologiei criminologice. iar altele pot fi atribuite teoriilor victimologice particulare. b) caracteristicile cantitative şi calitative ale persoanelor. se stabileşte un specific victimologic determinat de trăsăturile personalităţii şi situaţiei. generice şi de grup. pe lîngă componentele menţionate. din componenţa victimologiei criminologice fac parte: 1) victimologia criminalităţii violente (în cadrul acesteia – victimologia infracţiunilor ce atentează la inviolabilitatea sexuală). Astfel. d) natura şi legităţile relaţiilor dintre victimă şi infractor atît în situaţia precriminală. apoi. răpirii persoanelor. influenţată de o decizie voluntară. include de asemenea prevenirea victimologică. 37]. Aşadar. victimologia penitenciară. g) ordinea despăgubirii prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. în cadrul victimologiei criminologice se conturează noi orientări ştiinţifice. În etapa actuală. cît şi în momentul incidentului şi după consumarea acestuia. c) situaţia victimogenă. p. O descriere mai amplă a componentelor obiectului victimologiei propune Veniamin Polubinski [27. generică. Unele din ele sunt numai în proces de constituire. acumulînd un volum considerabil de date despre victimele şi situaţiile diferitor infracţiuni. victimologia criminalităţii minorilor. Victimologia criminologică se dezvoltă activ. În măsura în care. victimologia infracţiunilor militare. fapt ce determină apariţia noilor domenii de cercetare. în viziunea noastră. Situaţia este una obiectivă şi credem că nu poate fi schimbată. victimologia terorismului. de grup şi masivă). . prin infracţiune. criminologia. le-a fost cauzat un prejudiciu fizic. adică circumstanţele şi condiţiile care generează o posibilitate mai favorabilă pentru cauzarea prejudiciului victimei potenţiale. Împărtăşim opinia autorului. victimologia criminalităţii de cupiditate prin violenţă.

Modul în care victima percepe. §2 Definiţia victimologiei: opinii si controverse Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi a comportamentului victimei raportată la conceperea. reguli. acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De asemenea. pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii. . Recunoaşterea victimologiei drept ştiinţă interdisciplinară. prejudiciu cauzat în urma unei infracţiuni [38. adică în sens larg. punînd accentul pe definirea conceptului de victimă. Definirea victimologiei preocupă savanţii criminologi şi victimologi din întreaga lume. după conţinutul obiectului şi domeniul de cercetare al acestei ştiinţe. p. ea nu va abandona această ştiinţă. Din grupul de definiţii ale victimologiei ca ramură a criminologiei relevăm unele definiţii generale (victimologia este ştiinţa despre victimă). Expunerea exactă a aspectelor de cercetare menţionate reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. De fapt definiţiile victimologiei pot fi divizate în două grupuri mari: 1) definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei 2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă despre toate victimele. principii. ci şi tot ce este legat de ele. auxiliară dreptului penal. realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. menţionăm că victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte.Atît timp cît victimologia va avea în calitate de obiect al său nu numai victimele infracţiunilor. atît de geneză infracţională cît şi noninfracţională. care nu concretizează domeniul de cercetare al acesteia. fizic sau material. De exemplu: victimologia este ştiinţa care studiază victima. 46]. adică persoana care contrar voinţei sale a suferit un prejudiciu moral. deoarece obiectul acesteia este o parte componentă a obiectului criminologiei şi întregul ei cerc de interese este concentrat asupra criminalităţii. Victimologia complexă “globală” nu “va atrage de partea sa” victimologia victimei infracţiunii din cadrul criminologiei. înţelege. Variatele definiţii se explică prin dorinţa de originalitate a multor autori şi prin diversitatea viziunilor savanţilor asupra statutului ştiinţific al victimologiei. procesului penal şi criminalisticii nu va schimba în nici un caz caracterul ei criminologic. Definiţiile privind victimologia se deosebesc după gradul de generalizare. constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică. astfel fiind numai criminologică.

În literatura de specialitate sunt şi opinii privind victimologia ca ştiinţa despre consecinţele criminalităţii. p. În alte surse victimologia este definită ca un curent în criminologie care îşi propune pentru studiere rolul victimei în geneza infracţiunii şi limitele în care activitatea acesteia a contribuit la producerea faptului infracţional [39. Autorul propune o noţiune largă a victimei: persoanele fizice şi juridice. riscant. teoretice şi metodologice despre realitatea socio-umană a victimizării societăţii. menţionăm că potrivit acestei definiţii. prin comportamentul său. 285]. 93] defineşte victimologia drept o ramură a criminologiei care se ocupă nemijlocit de victima infracţiunii şi care conţine ansamblul cunoştinţelor biologice. statică şi nicidecum un element. De exemplu. 442]. p. uneori activ. victimologia cercetează nu toate victimele infracţiunilor care au favorizat victimizarea. p. O altă definiţie în acest sens . societatea în genere. conform definiţiei date. cărora. neatent. Potrivit acestor definiţii victima devine o noţiune mecanică. În unele cazuri victimologia este tratată ca o ştiinţă despre toate victimele infracţiunilor. psihologice şi sociale referitoare la victimă. imoral sau ilegal au favorizat crearea situaţiei criminogene. 12. 53. Abdal Fattah [34. populaţiei şi indivizilor prin producerea faptelor fenomenului criminalităţii. Alţi autori acordă atenţie deosebită personalităţii victimei. criminologul român Ion Gheorghiu-Brădet [19. p. 83] defineşte victimologia drept o direcţie în criminologie care studiază nemijlocit persoana victimizată de atentatul criminal. Sunt cunoscute definiţii care reduc şi mai mult obiectul de cercetare al victimologiei. adică de victimele care prin comportamentul uşuratic. în urma încălcărilor de drept. care prin anumite trăsături individuale şi forme de comportament au contribuit la transformarea lor în victime. accentul fiind pus pe rolul victimei în geneza actului infracţional. aceasta fiind în centrul cercetărilor criminologice. care cuprinde consecinţele de orice natură produse de criminalitate şi suportate de societate. concepţii. victimologia studiază doar acele persoane vătămate. Prin victimologia criminalităţii înţelegem acea parte a domeniului criminalităţii. De exemplu: victimologia este ştiinţa despre persoana vătămată înzestrată cu capacitatea individuală de a deveni victimă a violenţei criminale [40. li se cauzează prejudicii. la comiterea actului infracţional. al mecanismului actului infracţional. În acest caz. Endre Karoly [34. E. De exemplu. ci numai persoanele vătămate în urma infracţiunilor violente. animalele. p. victimologia este o ştiinţă preocupată numai de problematica privind contribuţia persoanei vătămate. p. Totodată. examinează relaţiile dintre infractor şi victimă. populaţie şi de victimele infracţiunilor care aparţin fenomenului criminalităţii. 154-155] afirmă că victimologia este o parte a criminologiei generale şi speciale care constă dintr-o totalitate de idei. explicaţii criminologice. Deci. Astfel.

p. 4] menţionează că victimologia studiază trăsăturile social-psihologice ale personalităţii victimei infracţiunii. Un loc important în cadrul cercetărilor victimologice este acordat rolului victimei în geneza infracţiunii. acordarea de ajutor acestora etc. a . tratamentul. etiologiei şi consecinţelor victimizării (adică ale transformării persoanei în victimă a infracţiunii). victimologia este ştiinţa despre toate victimele infracţiunilor şi nu doar despre acele care prin comportamentul negativ au contribuit la producerea faptei penale. Astfel. prevenirea victimizării. resocializarea victimei. În această ordine de idei. complexă şi o extindere a noţiunii de victimă. consecinţele acesteia. 99-121] defineşte victimologia drept cercetare ştiinţifică a victimelor infracţiunilor. Definiţiilor propuse de aceştia le este caracteristică tratarea victimologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. acordînd o importanţă deosebită rolului persoanei vătămate. ci presupune utilizarea lor în elaborarea măsurilor educativ-profilactice de influenţă asupra persoanelor vătămate. proceselor. p.ar fi: victimologia este una dintre ramurile importante ale criminologiei care studiază personalitatea victimei. Pentru cercetarea victimologică prezintă interes şi victimele care au avut un comportament neutru şi chiar pozitiv în timpul comiterii infracţiunii. comportamentul acesteia în diferite situaţii criminologice. Aceste definiţii nu reflectă cel de-al doilea element esenţial al studiului criminologic (victimologic) – reacţia socială faţă de criminalitate. cercetătorul rus Valerii Vandîşev [43. Considerăm mai reuşite şi mai complete acele definiţii care tratează victimologia ca o ştiinţă despre etiologia victimizării. caracterul relaţiilor dintre persoana vătămată şi infractor etc. relaţiilor acesteia cu infractorul [41. Un şir de autori privesc victimologia din prisma victimizării persoanelor. în opinia noastră. particularităţile comportamentului persoanei vătămate în situaţia incriminată făptuitorului. Toate definiţiile analizate mai sus au un caracter tradiţional criminologic şi tind să răspundă la întrebările: care este rolul victimei la producerea faptei penale sau care sunt cauzele şi condiţiile victimizării în general. O astfel de abordare prevede încadrarea organică a măsurilor de influenţă asupra victimei infracţiunii în sistemul general de prevenire a faptelor penale. Cercetarea factorilor sus menţionaţi nu este un scop în sine. particularităţile. p. p. adică cauzalitatea. 43] definesc victimologia drept ştiinţă ce studiază victima. menţionăm că ambele definiţii nici nu amintesc de problematica prevenirii victimologice care este. Unii autori atribuie definiţiei victimologiei o accepţiune mult mai largă extinzînd obiectul ei de cercetare. în etiologia infracţiunii nu se limitează doar la aspectul dat. relaţiile acesteia cu infractorul. protecţia juridică. Victimologia ştiinţifică. Potrivit acestei definiţii. Astfel. o sferă de cercetare a victimologiei nu mai puţin importantă decît rolul persoanei vătămate în geneza infracţiunii. adică persoana care. Totodată. un grup de autori [44. 274]. rolul victimei în geneza infracţiunii. contrar voinţei sale. criminologul american Marvin Wolfgang [42.

H. Janssen. fie ele cu caracter religios sau laic. tratamentul şi resocializarea victimelor. ştiinţific sau literar-artistic. fiecare membru al unei comunităţi era ocrotit de atentatul din partea străinilor. cu ajutorul cărora anumiţi indivizi şi grupuri sociale întregi sunt supuse unor astfel de torturări (chinuiri). Originea ideilor victimologice Incontestabil.suferit un prejudiciu moral. De la apariţia lor în istoria omenirii atît în normele de drept. în special. încît aceasta generează probleme sociale [16. în opinia noastră. precum şi propunerea unor soluţii pentru înlăturarea acestor condiţii. descrierea şi interpretarea modelului de comportament al victimei. Completarea definiţiei date cu aspectele menţionate ar îmbunătăţi-o în mod esenţial. Această grijă faţă de semeni şi-a găsit expresia "juridică" iniţială în obiceiul răzbunării de . victimele sistemului politic. §3. nu cuprinde un astfel de domeniu important al victimologiei cum este elaborarea măsurilor de reducere a victimizării noninfracţionale. propusă de cercetătorii germani Th. vom stărui doar că aspectul dat a început să se cristalizeze o dată cu problema infracţiunii şi a infractorului. Feltes. victimele violenţei).-J. transformarea persoanei în victimă şi reacţia socială faţă de victima infracţiunii. definiţia. F. Alţi cercetători susţin că victimologia reprezintă un ansamblu (complex) de cercetări ale acelor procese sociale. Kerner şi D. 347]. Kettelhöhn. adică prevenirea victimizării. protecţia juridică a acestora etc. orientată spre realizarea analizei ştiinţifice. În epoca prestatală. 23-24]. fizic sau material. Considerăm mai reuşită definiţia victimologiei. p. Fără a pretinde o prezentare sistematică a dezvoltării aspectului victimologic al legislaţiei din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. p. stabilirea legăturilor cauzale şi asociative. în una dintre cele mai reuşite definiţii ale victimologiei în sens larg. printre obiectele victimologiei ştiinţifice este şi reacţia socială faţă de victima infracţiunii. ideile victimologice au luat naştere cu veacuri în urmă. peste tot vom găsi mărturii concludente ale acestui fapt. Este vorba. cît şi în cele mai diverse izvoare scrise. în sens larg. cu autori cunoscuţi sau creaţii populare. În acelaşi timp. victimologia este ştiinţa despre victimă (noţiunea de victimă include: victimele accidentelor. Potrivit definiţiei. Hofmann. în care sunt concretizate un şir de repere ştiinţifice ale studiului dat. precum şi cercetarea problemelor privind protecţia şi acordarea ajutorului victimelor de geneză necriminală. după părerea noastră. condiţiile care au înlesnit transformarea ei în victimă. autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. H. transformîndo. precum şi a interconexiunilor probabile [5. Astfel. de asemenea fenomene tipice precum răzbunarea de sînge.

Hr. apoi obligatorie. art. 41]. prevedea că "dacă o persoană loveşte într-o încăierare o altă persoană. Hr. p. în cazul dat legiuitorul reieşea din logica că o încăierare este imposibilă în situaţia când victima este absolut nevinovată. Vrăjitorul chema cu voce răspicată sufletul celui omorât. constituind. 207. Totodată menţionăm că pentru perioada descompunerii comunei primitive este caracteristică şi compoziţia – un mijloc de aplanare a conflictelor. pentru ca acesta să numească vinovatul. menţinînd răzbunarea victimei în anumite limite [39. concomitent. dar şi un mijloc de limitare a linşării [45. p. dinte pentru dinte). constînd în faptul de a cauza vinovatului un rău identic sau similar celui pe care l-a produs victimei. 98]. ginţi sau trib. şi mai devreme de sec.). 271]. conţin norme care luau în consideraţie comportamentul nu tocmai fără cusur al victimei. 535-536]. compoziţia implica plata unei despăgubiri ca mijloc şi condiţie de evitare a răzbunării. legea talionului s-a afirmat drept una dintre cele mai timpurii instituţii ale dreptului penal. codul lui Hammurabbi. plata despăgubirii sau amenzii se făcea acestuia. Obiceiul "interogării morţilor" persista şi la popoarele Noii Anglii (America). Momente relevante vizavi de figura victimei infracţiunii sunt stipulate în "Legile Manu" (se consideră că au fost adoptate nu mai tîrziu de secolul XIII î. era "interogată" chiar şi victima moartă. Evident. În raport cu perioada anterioară (răzbunarea nelimitată). vendeta devenea cauza comună a întregii familii. care consta dintr-o înţelegere mai întîi facultativă. p. p. Astfel. Insulta sau pagubele cauzate unuia din membrii tribului de către un străin erau considerate de ceilalţi drept o atingere adusă fiecăruia în parte şi întregii comunităţi. Hr. pentru a evita consecinţele aplicării legii talionului (răzbunării) [39. dezmăţul răzbunării de sânge a fost limitat de legea talionului (ochi pentru ochi. De regulă. în societăţile gentilice. dar va fi obligată să plătească cheltuielile medicale" [46. fiind organizat în baza unor reguli stricte de ritual. p. Astfel. obiceiul triburilor sudaustraliene cerea ca ruda celui omorât să doarmă prima noapte după omor cu capul pe cadavru pentru a afla în vis cine este vinovatul crimei [27. legea celor XII table). acest principiu a reprezentat un progres. De exemplu. principiu consacrat de legiuirile vechi (de exemplu. cauzându-i o leziune corporală şi va dovedi că n-a făcut-o intenţionat. În acest scop. nu va fi pedepsită. dintre făptuitor şi victimă. 206 al codului lui Hammurabi (1792-1750 î.sânge. "răzbunare de sânge pentru omorul unei rude". O dată cu apariţia statului şi dreptului. unul dintre cei mai celebri regi ai Babilonului antic. Din aceste perioade preistorice îşi au originea noţiunile de "duşman de moarte". II d. cunoscute ştiinţei contemporane. Menţionăm că în perioada dată victimei i se atribuia un rol important în stabilirea făptuitorului crimei. o măsură represivă. Merită a fi remarcat faptul că deja cele mai străvechi izvoare juridice scrise.) . Ulterior. O dată cu întărirea puterii statului. Obiceiuri analogice putem găsi şi la triburile germanice (Europa). 70].

"Legile lui Manu" legiferau starea de afect. acesta nu va fi tras la răspundere". pct. 470 sau 460 î. Or. 127]. – a decedat la adînci bătrîneţe) a dezvoltat ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul educaţiei. În plus. Din "Digestele lui Iustinian" (anii 527-565 d. pct. determinarea rolului ei în geneza infracţiunii şi stabilirea vinovăţiei atentatorului în normele dreptului roman. apărând o femeie şi un brahman.n. victimele actelor de înşelăciune şi escrocherie erau protejate prin prevederea expresă a legii. "Dacă cineva va omorî din frică de moarte un tâlhar – se susţine în "Digeste" – indiscutabil.) observăm că legiuitorul antic a prevăzut dreptul victimei de a decide mărimea pedepsei pentru cel ce i-a adus atingere. De exemplu. Ne vom limita doar la aceste exemple. În faimoasa "Lege a celor XII table" (adoptată în anul 449 î. Hr. ce a fost luat prin violenţă. dar persoana care a dezonorat-o cu consimţământul ei nu este pasibil de pedeapsă" [47. pct. legiuitorul antic îşi dădea deja bine seama că "pedeapsa nejustificată dăunează onoarea şi ştirbeşte slava…" celui împuternicit să aplice sancţiunea [47. "Digestele" pot fi citate în continuu.e. În virtutea acestui principiu. în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin fapta penală. "tot ce a fost dat în urma aplicării forţei. atunci sunt toate motivele de a trata această faptă ca fărădelege". stabilind un grad diferit de responsabilitate pentru asemenea infracţiuni. Manu le-a declarat nule" [47. dar a preferat să-l omoare. insistau asupra luării în calcul a circumstanţelor agravante şi circumstanţelor în măsură să reducă substanţial sau chiar să excludă răspunderea pentru dauna cauzată agresorului. Astfel.) [48] aflăm că "violenţa şi fărădelegea trebuie să fie contracarate. 364]. conform legii el nu comite un păcat" [47. Hr. Totodată. De asemenea "Digestele" fac o deosebire clară dintre "infracţiunile comise intenţionat" şi "infracţiunile comise din neştiinţă". 168]. se consideră că acesta a procedat legitim…". Sau "cel care va dezonora o tânără împotriva voinţei ei. 349]. săvârşite prin constrângere. de legitimă apărare. Democrit (c. Interes deosebit prezenta figura victimei. nu fără a sublinia că. pct. fiind totodată întemeitorul . conform căreia "tot ceea ce a fost săvârşit prin înşelăciune trebuie anulat" [47. precum şi "din legitimă apărare".[47]. Totodată. 221]. pct. a fost abordată şi în lucrările marilor gînditori antici. p. acesta va fi imediat supus pedepsei corporale. "cel care a omorât apărându-se pe sine însuşi. dacă acesta "a avut posibilitatea să reţină hoţul. din punctul de vedere al ideilor victimologice emanate. or dreptul stabileşte: dacă cineva întreprinde ceva întru apărarea corpului său. precum şi ceea ce a fost impus prin forţă să se scrie – toate lucrurile. 165]. 8 al tablei a VII-a – să fie supus la pedeapsa talionului" [46. Problematica victimei. protejând darurile jertfite. "Dacă cineva rupe altuia vreun membru al corpului şi nu s-a împăcat cu victima – se stipulează în pct.

Cultura antică.) a însemnat sfârşitul perioadei antice şi începutul istoriei evului mediu. întitulată "Despre delicte şi pedepse" (1764) [51. politica. Beccaria a înaintat şi argumentat ideea prezumţiei nevinovăţiei. "teoria soarelui şi lunii" etc. În epoca Renaşterii (sec. jurisprudenţa. ideile victimologice prindeau teren în tratatele juridice. .). precum şi interpretările voluntariste şi scolastice ale textelor evanghelice de către capii bisericii ("teoria dreptului moral". ceea ce este acelaşi lucru.prevenirii victimologice a infracţiunilor. p. până când legea n-a aplicat cele mai eficiente. Infracţiunile de acest gen.) [50]. Căderea Imperiului Roman (anul 476 d. p. etica şi artele plastice erau ignorate cu aroganţă. inutilă şi chiar dăunătoare din punctul de vedere al învăţăturii lui Hristos.e. 427 – 347 î. p. În continuare el opinează că cel mai bun remediu împotriva pruncuciderii ar fi legile care "cu adevărat ar proteja pe cel slab de tiranie". pleda pentru compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune [13. deducem din reflecţiile lui Beccaria privind infanticidul [4. măsuri de prevenire a acesteia" [51. necesară). 195]. "teoria celor două paloşe". Şi asta pentru că "nici o pedeapsă – în convingerea ilustrului jurist – nu poate fi recunoscută justă (sau. p. insistă asupra principiului corespunderii pedepsei infracţiunii comise şi a egalităţii tuturor indivizilor în faţa legii şi se pronunţă categoric împotriva torturii. "sunt o consecinţă inevitabilă a dilemei cu care s-a ciocnit femeia care a devenit victima propriei slăbiciuni sau a violenţei. Alt filosof antic. În statele Europei Occidentale a început să se afirme treptat (sec.ХVIII). tipică dialecticii raportului "infractor-victimă".). inclusiv la portarmă. De aceea nu este surprinzător faptul că în asemenea coordonate de valori persoana victimei infracţiunii nu putea să fie decât la periferia periferiilor preocupărilor jurisprudenţei timpului. În calitate de unic izvor al adevărului erau proclamate dogmele Sfintei Scripturi ("supuşenia robilor faţă de stăpâni". Supunând normele dreptului penal unei analize critice şi potrivit practicii judiciare contemporane lui. 368]. justiţia. fiind tratate de biserică ca "înţelepciune idolatorică". El menţiona că educaţia corectă poate asigura securitatea atît a persoanei. "neopunerea răului prin violenţă" etc. 13]. Ea trebuia să aleagă între oprobriu şi moartea unei fiinţe incapabile să conştientizeze propria nenorocire". susţine Beccaria. 7]. pe măsură ce focul rugurilor inchiziţiei începea să se stingă. Din acest punct de vedere s-a evidenţiat renumita lucrare a juristului iluminist italian Cesare Beccaria (1738-1794). cît şi a averii acesteia faţă de atentatele criminale [49. Hr. în condiţiile ţării date. p. un rol deosebit revenindu-i bisericii catolice. 240]. V – Х) orânduirea feudală. a dreptului la legitima apărare. pledînd pentru reducerea la minimum a pedepsei capitale.n. în expresia cercetătorului Lev Franc. "originea divină a puterii". trecând din mâinile bisericii în competenţa statului. Platon (c. O abordare victimologică. ХVII .

la autoapărare şi la aplicarea armei în acest scop. importanţa deosebită. deoarece el este cauza incendiilor. al XIX-lea – problematica personalităţii infractorului. p. Este ştiut şi recunoscut faptul că în scurt timp după apariţia lucrării a lui Cesare Beccaria "Despre delicte şi pedepse". el opta insistent pentru răspândirea învăţământului şi educarea respectului faţă de lege. generate de patimile omeneşti" [51. În mod paradoxal. 226-229]. Vom menţiona. în special a infracţiunilor uşoare contra personalităţii. potrivit căruia "cauza infracţionalismului rezidă în condiţiile sociale – sărăcia oamenilor şi conflictul dintre interesele lor. Compensarea prejudiciului ar putea deveni un echivalent adevărat al pedepsei” [53. Reprezentanţii şcolii clasice şi pozitiviste examinau astfel de componente ale infracţiunii cum sunt „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice. În centrul atenţiei . laconică şi sugestivă. decât să pedepseşti pentru ele" [51. În acest context. iar de la sfîrşitul sec. cât şi a şcolii antropologice şi sociologice. al XVIII-lea. a fost tradusă în mai bine de 25 de limbi şi a contribuit decisiv la formarea şi răspândirea noilor viziuni asupra legislaţiei penale. atribuită de Beccaria. Beccaria răspunde oponenţilor că "este falsă noţiunea despre utilitate atunci când oamenilor li se ia focul. statice. Totuşi în unele lucrări ale pozitiviştilor dreptului sunt parţial dezvăluite şi aspectele victimologice. El pornea de la convingerea că "este mai bine să previi infracţiunile.Referindu-se la dreptul potenţialelor victime. ar fi util de înlocuit cîteva zile de închisoare sau arest printr-o măsură mai eficientă – satisfacţia victimei. fapt ce se referă atît la lucrările reprezentanţilor şcolii clasice a dreptului penal. în centrul atenţiei criminologiei se afla comportamentul criminal. Rafaele Garofalo acordă o atenţie deosebită obligativităţii compensării prejudiciului cauzat prin infracţiune. în cazul multor infracţiuni. criminologul italian afirma: „Potrivit teoriei şcolii noastre. începînd cu mijlocul sec. problemei preîntâmpinării infracţiunilor. iar apa – pentru că în ea oamenii se îneacă… Legile care interzic portul de arme îi dezarmează doar pe acei care nu sunt predispuşi a comite infracţiuni". ea a obţinut o popularitate enormă. p. de asemenea. p. era destinată voit să influenţeze maximal şi raţiunea. în literatura juridică problemele ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii din nou sunt neglijate şi rămân în umbră. după Cesare Beccaria şi Jeremy Bentham. Chiar şi lucrarea lui. şi emoţiile cititorului" [52]. 524]. În acest scop. ca una dintre măsurile eficiente de influenţă asupra criminalităţii. Astfel. alt reprezentant al şcolii clasice de drept penal şi criminologie a încercat să introducă compensarea daunei pricinuite victimei în scopul pedepsirii şi înfricoşării infractorului. Astfel. "modestă după volum şi scrisă într-o limbă care nu ceda deloc celor mai bune mostre ale prozei europene a secolului ХVIII. a funcţiilor şi caracterului justiţiei. Jeremy Bentham. 230]. Importanţa pe care Beccaria o atribuia securităţii persoanei decurgea logic din raţionamentul lui de principiu.

tema personalităţii şi rolului victimei îşi găsesc reflectare în lucrările unui şir de jurişti. comportamentul provocator al victimei atenuează vinovăţia făptuitorului sau exclud complet caracterul penal al faptei [34. 113-124]. Această monografie. . criminologi şi psihologi. ei îi revine o mare parte din răspunderea pentru omor. Cu toate acestea. prin comportamentul lor. publicat încă în 1917. inclusiv a studiului despre victima infracţiunii – victimologia. XIX – XX. ieşită de sub tipar încă în 1864. Compartimente aparte sunt consacrate situaţiilor când acţiunile instigatoare. Cercetări fragmentare a rolului victimei în geneza infracţiunii au fost întreprinse de mulţi savanţi. Astfel. 16]. 193-253]. persoane care. comparativ cu reprezentanţii altor rase [55. Kleinfeller a cercetat problema dată nu numai pentru infracţiunile de omor. din punct de vedere moral. Adică este vorba de persoanele predispuse să devină victime ale omorului. infracţiuni sexuale etc. Concomitent. Datele statistice studiate de autor relevă faptul că cea mai mare probabilitate de a deveni victimă a omorului o posedă persoanele în vîrsta de 25 – 30 ani. 63-64]. "preistoria" victimologiei moderne [54. indiferent de sex şi rasă. În manualul său de criminologie E. p. dar şi pentru infracţiunile de cauzare a vătămărilor corporale.T. escrocherie. Djess "Omorul şi motivele lui". un deosebit interes reprezentă şi studiul complex al savantului german Georg Kleinfeller "Cu privire la provocarea infractorului de către victimă" [56. "descoperită" şi lansată pentru prima dată în circuitul ştiinţific despre victima infracţiunii de către Lev Frank. p. Curentul interacţionist de abordare a cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării unui şir de cercetări criminologice. este de 100 de ori mai mare. Chiar din prima jumătate a sec. XX.A.U. Fattah remarcă şi lucrarea cercetătorului englez F. La răscrucea sec. provoacă acţiuni îndreptate împotriva lor [54]. Feuerbach "Expunere documentară a crimelor renumite". Feuerbach reproşează victimei că aceasta însăşi a fost cauza celor ce s-au întâmplat cu ea şi. după expresia plastică a victimologului canadian Ezzat Abdal Fattah. în care autorul afirma că victima poate fi cauza actului criminal. interacţioniştii au revizuit viziunile asupra cauzelor şi condiţiilor criminalităţii. p. insultă. referindu-se la un caz de patricid. Anume Fattah a atras atenţia specialiştilor asupra lucrării clasicului dreptului A. acestea constituind. în care acesta din urmă formulează concluzia "se pare că există o categorie de oameni care se oferă pentru a fi omorâţi".criminologului Sarah Marjore Fray (1894-1958) erau puse problemele împăcării infractorului cu victima sa în scopul restabilirii păcii şi ordinii sociale [16. Atenţie deosebită i-a fost acordată rolului victimei în procesul criminalizării persoanei. Printre lucrările juridice de până la constituirea victimologiei într-o disciplină ştiinţifică distinctă. Sutherland consacră un capitol întreg analizării victimei infracţiunii. conţine deja majoritatea elementelor caracteristice cercetărilor victimologice contemporane. probabilitatea de a deveni victimă a infracţiunii la reprezentanţii rasei africane în S. p. 347]. p. Astfel.

din acest punct de vedere. 150-151]. Tematica victimologică este evidenţiată atît în operele lui Homer (sec. p. Ulterior. la fel începînd cu Biblia şi mitologia greacă – şi terminînd cu cele mai contemporane scenarii cinematografice. Oedip reprezintă un exemplu clasic al tipului de . Or. Condiţiile omorului. in viziunea lui. în perioada de pînă la apariţia victimologiei ştiinţifice. totuşi a fost achitat de judecata zeilor. Renumitul orator şi om politic atenian Demostene (384 . în virtutea unor circumstanţe de care el nu a avut cum să ştie. au luat naştere în baza celor mai apropiate relaţii de rudenie: tatăl o sacrifică zeilor pe fiica sa. formulînd concluzia că "uneori omorul poate fi justificat". regele favilor Oedip. soţia îşi omoară soţul. Hr.Aşadar.). o sursă deosebit de importantă care a alimentat şi continuă să alimenteze ideile victimologiei contemporane o constituie literatura artistică. când anume vinovăţia victimei impune atenuarea sau chiar excluderea răspunderii celui care a atentat. descrise în mit. 16]. doar nişte "insuliţe victimologice răzleţe" în oceanul de opere juridice dedicate infracţiunii. când a aflat acest adevăr. infractorului şi criminalităţii în ansamblu. ceea ce a servit ca suport juridic pentru potenţiala victimă. VIII î. în adevăratele opere artistice infracţiunile sunt examinate şi analizate prin pătrunderea în esenţa relaţiilor dintre infractor şi victimă. Majoritatea specialiştilor consacraţi atrag atenţia la emanaţia ideilor victimologice a mitului antic „Orest” [58. făcând referinţă la faptul că Orest. s-a întâmplat să-l omoare pe tatăl lui şi să se căsătorească cu propria mamă [58. în mitul menţionat este evidentă şi dinamica stărilor "infractor – victimă". constituind. el singur şi-a luat vederea. ci o problemă socială deosebită care ţine de căile şi mijloacele de protejare a unor membri ai societăţii de prejudiciile care le pot fi cauzate" [57]. Pe de altă parte.322 î. constituie în mod special obiectul de studiu al disciplinei Victimologia [34. inclusiv cele menţionate. Eroul celebrei tragedii "Oedip rege" care aparţine poetului antic grec Sofocle (496-405 î.). Totuşi. 9]. p. Hr. Evident. izvoarele dreptului. Toate aceste împrejurări. ne confruntăm cu situaţia. abordau insuficient problematica victimei infracţiunii. menţionăm că în majoritatea sistemelor legislative era prevăzut dreptul la legitima apărare. feciorul îşi omoară mama care i-a dat viaţă.). fără a scăpa din vedere rolul persoanei vătămate în geneza actului infracţional. p. Or. Menţionăm că problema victimei "nu este pur şi simplu o temă literară uzuală. "victimă – infractor". De aceea avea perfectă dreptate Lev Frank cînd afirma că "uneori rămâi uimit de faptul că cele mai remarcabile minţi în domeniul dreptului şi criminologiei n-au relevat problema victimei de care şi teoria şi practica se ciocneau tot atât de frecvent ca şi cu problema infracţiunii şi a infractorului" [4. p. menţionează pe bună dreptate cercetătorul Lev Frank. Hr. 137-140]. Alături de izvoarele dreptului. care a recunoscut că şi-a omorât propria mamă. cît şi în ale celor mai contemporani autori. adică situaţia în care una şi aceeaşi persoană se află concomitent în ambele stări.

tema victimei "vinovate" sau "nevinovate" este pretutindeni prezentă în operele literare. ne oferă învăţăminte clare referitoare la ceea ce poate duce supraestimarea forţelor proprii. vorbind în termeni victimologici. nu este altceva decât un exemplu de comportament al victimei dominate de "sindromul lui Abel". O situaţie similară mitului despre Cain şi Abel o regăsim în balada "Mioriţa" – o capodoperă absolută. se lasă ademenit cu smerenie de dînsul în câmp. . În nemuritoarele lui romane "Robinson Crusoe". Aplicând procedeele specifice literaturii artistice. Din antichitate şi până în prezent. stare caracteristică cu preponderenţă victimelor latente. el a adoptat un comportament obiectiv provocator. rolul victimei în iniţierea şi comiterea faptei penale. mitul despre Samson şi Dalila. Samson a avut tupeul să destăinuie amantei sale Dalila. fără nici o încercare de a se opune crimei preconizate. Asemenea stare anterioară atentatului este definită ca "sindromul lui Abel". Defoe se prezintă ca un adevărat sociolog al infracţiunii. fiind preîntâmpinat de "mioriţa laie" despre ceea ce uneltesc. Astfel..victimă nevinovată. evidenţiind. Or. de aceea el nu găseşte în sine puterea de a se opune agresorului. după ce prin comportamentul său provocator el a întărâtat împotriva lui filistinii. el cercetează multitudinea de cauze şi condiţii în care se comit infracţiunile. mândre şi cornute şi cai mai învăţaţi. şi câni mai bărbaţi!…" [60. Oedip reprezintă tipul de victimă "vinovată într-un mod cu totul diferit" [30. ca să mi-l omoare pe cel moldovean" pe motiv că acesta este " mai ortoman şi are oi mai multe. cauzate de sentimentul de vinovăţie faţă de Cain. este considerat prodigiosul scriitor englez Daniel Defoe (1661-1731). Aşadar. Prin urmare. totodată. nu se opune circumstanţelor. "Moll Flanders". O situaţie victimogenă de referinţă este reflectată în celebrul mit biblic despre fraţii Cain şi Abel [59]. 23-52]. filistină şi ea. mitul îl prezintă pe Abel în calitate de victimă cu simţul unei oarecare vinovăţii. căzând în cele din urmă pradă uşoară duşmanilor. secretul puterii lui. Doi dintre cei trei ciobănei. fără a-şi da seama. Iar faptul că "cel moldovean". Tocmai din această cauză tipul de comportament victimogen caracteristic lui Samson a căpătat denumirea de "complexul lui Samson". căreia îi este specifică această calitate prin însăşi felul ei de a fi. aşa cum susţine în această ordine de idei David Rivman. "baciul ungurean şi cu cel vrâncean" totuşi acceptă cu smerenie destinul. mări se vorbiră şi se sfătuiră la apus de soare. Un alt mit biblic. unde şi piere de mâna acestuia. graţie conţinutului ei sintetizator al mitologiei populare moldoveneşti. p. bravada şi comportamentul necritică [59]. Detaliat este reflectată în baladă victima provocatoare. Unul dintre cei mai de vază autori. "Colonelul Djek" etc. dar în virtutea unei anumite stări psihologice. în contextul enunţat. "cel ungurean şi cu cel vrâncean. 19]. Abel îşi dădea seama de obida şi furia fratelui. despre acest tip de victime se spune că suferă de "complexul lui Oedip" sau "vinovăţia lui Oedip". p. Începând cu Epoca Renaşterii.

În finalul lucrării autorul pune în gura eroului principal următoarea declaraţie: "Eu sunt asasinul. a comportamentului ei în diferite situaţii preinfracţionale. dar care fiecare în felul său a contribuit la faptul că au devenit victime ale unui şi acelaşi infractor [64]. În nuvela "Omorul" avem dezvăluit mecanismul săvârşirii infracţiunii prin interacţiunea infractorului. publicată în anul 1915. despre unul dintre personajele nuvelei autorul spune că "din toate punctele de vedere acesta era un obiect bun pentru omor… El avea bani. rezultantă preistoriei relaţiilor dintre personajele centrale ale tragediei [63]. Totodată. deformate de realităţile cotidiene ale societăţii capitaliste de la începutul sec. această operă de căpătâi a celebrului scriitor american Theodore Dreiser (1871-1945) este o prezentare complexă a aspectului victimologic al relaţiilor interpersonale (raportul infractor – victimă). romanul “Tragedia americană” (1925). prin minuţiozitatea şi forţa de pătrundere în esenţa lucrurilor. le fac mult mai predispuse spre rolul de victimă şi chiar contribuie la apariţia în mintea infractorului a intenţiei de a le lipsi de viaţă. a raporturilor ce se stabilesc şi evoluează între victimă şi infractor. Printre izvoarele ideilor ştiinţei victimologice contemporane din literatura universală. atunci când este vorba de caracteristica comportamentului şi calităţilor personale ale victimelor. dar nu avea nici cea mai mică posibilitate de a opune rezistenţă" [61. 6-7]. Nuvela dată este o istorioară despre un tânăr care şi-a omorât tatăl. ci victima este vinovată” (1920). Motivul omorului – comportamentul sistematic agresiv al tatălui. în povestirea sa "Omorul privit ca artă" vine să argumenteze ideea că unele persoane au anumite calităţi care. autorul ne prezintă trei tipuri de victime. p. Anume aceste lucrări se disting printr-o analiză social-psihologică profundă şi multilaterală a diferitor tipuri de victime. În special vom evidenţia celebrele romane "Crimă şi pedeapsă" (1866) şi "Fraţii Caramazov" (18791880). XX [62]. mentalitate şi caracter etc. p. victimei şi terţelor persoane într-o situaţie concretă. a factorilor social-psihologici şi moralfilozofici care au generat şi determinat dezvoltarea situaţiilor criminogene şi victimologice.. Un şir de idei victimologice care ţin de rolul victimei în săvârşirea crimei sunt emanate de moştenirea literară a marelui scriitor rus Anton Pavlovici Cehov. a relaţiilor dintre infractor şi victimă sunt reflectate în renumita nuvelă a scriitorului german Leonhard Franc (1882-1961) “Cauza”. spre deosebire de alţi oameni. Este recunoscută influenţa indiscutabilă asupra afirmării ideilor victimologice a nuvelei scriitorului austriac Franz Werfel (1890-1945): “Nu asasinul. . dar el este puţin mai mult vinovat decât mine" [34. în povestirea "Drama la vânătoare". un loc aparte îi revine operei literare a genialului scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881).Un şir de observaţii asupra personalităţii victimei. diferite după statutul lor social şi trăsăturile psihologice. Privit prin prismă victimologică. Scriitorul englez Thomas de Quincey. 13]. noi ambii suntem vinovaţi. iar el e victima. Astfel.

În acest context importanţă capătă problema vinovăţiei victimei în cazurile cînd a avut de suferit clientul. ochiului ager al raţiunii colective nu i-a scăpat faptul că există o categorie de persoane care mai frecvent decât altele se pomenesc în diferite "istorii". 55]. sunt reflectate cele mai diverse aspecte ale vieţii familiale şi sociale. atunci când cineva devine victima propriei nechibzuinţe se spune "dă Doamne moldoveanului mintea cea de pe urmă!". reflectând veridic cele mai sacre gânduri. practica judiciară şi necesităţile specifice ale societăţilor de asigurare care au stimulat cercetarea amplificată a personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor. aşa vei dormi". Persoanele uşuratice sunt avertizate că "după râs vine plâns"."când te plimbi cu lupul. furturi. dinainte s-ar păzi" şi anume "paza bună trece primejdia rea". vine să povăţuiască astfel "de-ar şti omul ce-ar păţi. indivizii de acest gen au devenit eroii numeroaselor proverbe. orală şi scrisă. În proverbele şi zicătorile moldoveneşti. mituri. Înţelepciunea populară îndeamnă pe fiecare la chibzuinţă şi socoteală în conduită – "de şapte ori măsoară şi o dată taie". care însoţeşte omenirea de-a lungul întregii sale existenţe. o zicală veche. Exprimând experienţa acumulată de veacuri. deoarece "ceea ce semeni. de regulă. 26-27]. cele imprudente . Anume din acele timpuri ne-au rămas ca moştenire asemenea expresii cum ar fi “om nenorocit” sau “cu ghinion”. alegorii sau istorioare – care mai triste. tot păgubaşe rămân. indiferent de eforturile depuse şi circumstanţe concrete. Alt izvor important al ideilor victimologice îl reprezintă cercetările în domeniul asigurării [4. trebuie să ai ciomag bun". în adresa acestora se mai zice că "tot păţitul e priceput". Despre persoanele care. sentimente şi aspiraţii umane. p.Un izvor preţios al ideilor victimologice îl constituie folclorul – creaţia colectivă. faţă de care ei s-au asigurat. zicale. aceea şi culegi" sau "cum îţi vei aşterne. operele literare unde victima era studiată prin mijloace artistice ca problemă socialpsihologică. Astfel. cu titlu de consolare. . jafuri etc. Societăţile de asigurare sunt cointeresate în stabilirea anumitor legităţi cît priveşte transformarea în victimă a clienţilor care au suferit în urma unor sau altor evenimente: accidente.. p. în calitate de izvoare ale victimologiei ştiinţifice pot fi considerate viziunile juridice asupra victimei. se spune că "la cel sărac nici boii nu trag!" Despre cei care din cauza lăcomiei proprii riscă să devină victime ale actelor de înşelăciune şi escrocherie se spune că "cine vrea să câştige mult. anonimă. adesea pierde şi puţinul ce l-a avut". De-a lungul anilor. de exemplu. iar firilor ce au un comportament provocator – "nu căuta pe dracul. Uneori. Din cele mai străvechi timpuri. că-l găseşti pe tatu-său". iar suferinţele şi prejudiciile aduse lor sunt rezultatul unor acţiuni proprii nechibzuite. inclusiv cu prestanţă victimologică distinctă. de altfel comună practic tuturor popoarelor lumii [65. Aşadar. care mai hazlii.

Evident. În fond. dezvoltarea victimologiei a fost stimulată de scopuri utilitare – mai ales. “Născută” pentru a acoperi o lacună teoretică importantă. fie că este un individ aparte. p. Fiind atent la versiunile acuzaţilor pe care îi apăra în procese în calitatea lui de avocat pe dosare penale. Benjamin Mendelsohn a ajuns la ferma convingere că victima poate juca un rol considerabil în derularea actului criminal. Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice Chiar dacă obiectul victimologiei este la fel de vechi ca şi omenirea însăşi. a început să acţioneze şi “legea cristalizării” cunoştinţelor.. 877-891]. mai ales asupra victimelor genocidului. Benjamin Mendelsohn (1900-1998). devine un instrument al politicii [4. odată cu “descoperirea” victimei. victimologia a apărut iniţial în Europa. Afirmarea victimologiei în calitate de disciplină ştiinţifică. când gradul de vinovăţie al victimei devine un factor decisiv pentru stabilirea compensaţiei şi în scopuri politice – atunci când protecţia victimei. Supranumit de specialiştii în domeniu “părinte al victimologiei”. În majoritatea cazurilor aceasta s-a datorat faptului că fondatorii victimologiei s-au văzut forţaţi să emigraze din cauza situaţiei politice opresive din ţările lor de origine. . În cele din urmă. cât şi în rândul juriştilor practicieni din diferite state. victima constituie o componentă provocatoare în survenirea actului criminal [67]. p. dezvoltarea ştiinţei despre victima infracţiunii a fost stimulată în mod firesc de diferenţierea studiilor în cadrul criminologiei. este vorba de lansarea ideii potrivit căreia. încă în anul 1937. o minoritate naţională etc. victimologia în scurt timp a dobândit o recunoştinţă generală atât în mediile ştiinţifice.§4. în legătură cu activitatea companiilor de asigurări. găsindu-şi expresie în faptul că victimologia a început să se îmbogăţească cu noi sisteme de noţiuni şi fapte. precum şi pe plan internaţional. În mod logic. 28-29]. născut la Bucureşti la 23 aprilie 1900. este indisolubil legată de numele cetăţeanului român. Benjamin Mendelsohn a fost primul care. În scurt timp această disciplină a "emigrat" în Statele Unite şi Canada. Studiile asupra victimelor. în multe cazuri. inclusiv a victimologiei criminologice. evreu de origine. studiile ştiinţifice cu privire la victima infracţiunii se afirmă ca un complement esenţial al cercetărilor criminologice abia după cel de-al Doilea Război Mondial. faptelor şi studiilor ce ţin de fenomenul infracţional. au fost impulsionate şi de ororile comise de Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. constituirea victimologiei criminale într-o disciplină aparte nu este ceva de genul hazardului. Cumularea de-a lungul secolelor a observaţiilor. inevitabil trebuia să-şi găsească expresie într-o “descoperire” a rolului victimei şi abordării ştiinţifice a acesteia. Sub aspect geografic. a început evaluarea ştiinţifică a victimei [66. De asemenea. fie că este un grup social.

Mendelsohn a definit-o drept "victimologie". Mendelsohn a părăsit România. fiind evreu de origine. 23-41. în special din punctul de vedere al valorificării în practică a rezultatelor constatării. sociale etc. "indiciul de victimitate". Această clasificare a victimelor îşi păstrează valoarea şi pentru victimologia contemporană. în cadrul unei conferinţe organizate la Bucureşti de Societatea Română de Psihiatrie. În asemenea circumstanţe el încetează de a mai fi pasionat de ideea fundamentării gradului de vinovăţie a victimei. În acest context. Aici el îşi concentrează eforturile asupra teoriei victimei “în sensul larg al termenului”. Mendelsohn aborda victimologia prin prisma rolului ei deosebit de important în combaterea criminalităţii (în sensul "restrâns al termenului"). În 1982 el recapitulează şi precizează poziţia sa asupra acestui subiect. În perioada de referinţă. insistând că genocidul este o crimă excepţională care are următoarele caracteristici: un număr foarte mare de victime. la 29 martie 1947. evidenţierii şi clasificării ştiinţifice a victimelor după gradul lor de contribuţie (vinovăţie) la apariţia infracţiunilor. p. p. p. 57-83]. "victimă benevolă". că acest termen a devenit cunoscut publicului larg doar în 1956. vom menţiona că tot lui Mendelsohn îi aparţine meritul privind înarmarea victimologiei cu asemenea termeni: "cuplu infracţional". însă. Admiţînd o adevărată revoluţie în reflecţiile sale asupra victimei. 95-109]. În această ordine de idei. "victimă agresor" etc. "victimă provocatoare". el publică în anii 1965 şi 1969 ai secolului trecut câteva articole în care abordează raportul dintre genocidul regimului nazist şi victimologie [69. 70. în cel de-al doilea articol privind genocidul (1969). p. dar şi victima care a devenit astfel graţie comportamentului ei propriu. Această schimbare a interesului faţă de obiectul de studiu îşi are explicaţia în faptul că Mendelsohn. Astfel. Profund impresionat de cele trăite.) [71]. "candidat în victimă". publicată în limba franceză în "Revue Internaţionale de Criminologie et Police Technique" [68. emigrând în Israel. fără intervenţia exterioară a "partenerului" din "cuplul infracţional" (spre exemplu. Mendelsohn evidenţia cinci categorii de victime după gradul de vinovăţie a acestora [68. Benjamin Mendelsohn prezenta deja victimologia în sensul larg al . suferinţa extremă cauzată tuturor aspectelor vieţii (fizice. Inacceptînd regimul comunist. Mendelsohn insista că în calitate de obiect de studiu al victimologiei trebuie să fie nu numai victima infracţiunii. morale. a avut de suferit şi a văzut suferind consecinţele nefaste ale regimului nazist. victima accidentelor). odată cu apariţia lui într-o publicaţie sub denumirea de "Une Nouvelle branche de la Science Bio-Psiho-Sociale: La victimologie".Anume lui Benjamin Mendelsohn îi aparţine meritul de a introduce în circuitul ştiinţific noţiunea de "victimologie – ştiinţă despre victimă”. referindu-se în alocuţiunea sa la “ştiinţa despre victimă”. 102]. Este adevărat.

editată în 1975 [72]. 4) victimele naziştilor şi toate victimele genocidului în general. Primele publicaţii ale lui Hentig vizavi de subiectul enunţat ţin de anul 1941. Chiar dacă personal n-a utilizat nici o dată termenul "victimologie". ideile enunţate de Hans von Hentig cu privire la victima infracţiunii au impulsionat în mod decisiv constituirea victimologiei ca disciplină inalienabilă cadrului criminologiei. 67]. independent de Benjamin Mendelsohn. Prezentând rezultatele cercetării unui număr considerabil de dosare penale. susţine Wertham. Hans von Hentig a emigrat în SUA. în orbita căreia ar trebui incluse nu numai victimele infracţiunilor. Salvându-se de calvarul fascist. 303-309]. p. victimologia reprezintă "o victimologie generală" care include studiul tuturor tipurilor de victime. lansând astfel şi el termenul de victimologie. Totuşi. vorbeşte despre necesitatea creării ştiinţei “victimologia”. p. În viziunea sa.scria von Hentig. ale genocidului. care includea următoarele categorii mari de victime: 1) victimele accidentelor de muncă. "Raporturile dintre infractor şi victimă. Or. probabil. dar şi victimele cataclismelor naturii. Deosebirea dintre relaţiile între animalele de pradă şi erbivore din lumea animală şi raporturile între infractor şi victimă. 34]. fie provoacă infracţiunea. . consacrată problemelor violenţei. cum ar fi victimele şantajului etc [70. 2) victimele accidentelor rutiere. Mendelsohn şi-a schimbat totalmente punctul său de vedere. conflictelor etnice. p. precum şi cele de război. 3) copiii care au început prin a fi victime în familiile lor şi care au sfârşit prin a fi delicvenţi. Un alt savant care a activat aproximativ în acelaşi timp şi a pledat pentru dezvoltarea victimologiei ca ştiinţă a fost Fredrick Wertham [73. alături de Benjamin Mendelsohn. Adică victima constituie un factor cauzal al infracţiunii. el face legătura dintre aceasta cu victimologia "clinică" sau "practică". relaţiilor dintre animalele de pradă şi cele erbivore. p. opunând abordării mecanice şi statice a noţiunilor "victima" şi "infractor" o concepţie dinamică a infracţionalismului şi comportamentului infracţional. 8-15]. unde a şi publicat celebrul articol "Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă" [74. fără a înţelege sociologia victimei" [4. germanul Hans von Hentig (1888-1974) de asemenea este considerat părinte al victimologiei. fie contribuie. psihiatrul american Fredrick Wertham în cartea lui “The Show of Violence”. Hentig demonstra cu lux de amănunte că în foarte multe situaţii victima fie se lasă ademenită. Prin urmare. . În această lucrare el expune concepţia lui novatorie privind caracterul de subiect activ al victimei în procesul criminalizării.termenului. constă în aceea că animalele de pradă sunt nevoite singure să- . Dezvoltând concepţia lui despre victimologie. Această poziţie a sa Mendelsohn a expus-o în detalii în monografia "Victimologia generală". 5) alte categorii de victime. Anume în anul 1949. este "imposibil să înţelegi psihologia asasinului.corespund.

Hentig dezvoltă ideile expuse în lucrările lui anterioare analizând diferite situaţii şi relaţii tipice ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei (victime izolate. persoanele cu reputaţia de "erou naţional" etc. Adică vinovăţia acestuia în urma circumstanţelor indicate nu devine mai mare sau mai mică [34. sub condeiul său apare renumita lucrare "Criminalul şi victima sa.). iar în cazul risipei – nerodă. capabile să-şi asigure securitatea personală. cu efecte victimizante asupra oricăruia dintre cei doi parteneri ai cuplului infracţional. p. Dar. a datelor statistice iniţiale. Hentig evidenţiază şi cercetează trei categorii de noţiuni. semialienate. care au comis infracţiuni şi din această cauză nu au posibilitatea să se opună extorcării şi . insistând asupra interacţiunii şi schimbului de elemente de cauză şi efect între infractor şi victimă.şi dobândească prada. profesia etc. în nici un caz nu influenţează asupra vinovăţiei infractorului. victima latentă (potenţială. afirmă Hentig. autorul remarcă faptul că dezbaterea judiciară recunoaşte. Ultimul volum. în 1948. atunci sunt şi victime înnăscute" [30. diferite tipuri de victime. Lucrarea începe cu expunerea bazelor juridice. emigranţii. după cât se pare. şomajul. precum şi a persoanelor cu deficienţă mintală. şi anume: atentator . femeile. Peste şapte ani. ascunsă). faptul că până la comiterea infracţiunii victima singură s-a expus pericolului. singură induce în ispită infractorul… Dacă considerăm că sunt infractori înnăscuţi. 24]. un loc cu totul deosebit îi revine unei alte lucrări a criminologului german Hans von Hentig "Infracţiunea". că în timpul furtului de buzunar ea n-a dat dovadă de vigilenţă. alcoolismul.) şi victimele "dezarmate" (adică persoane cu conştiinţa încărcată. editată în 1962 şi care constă din cinci volume [76]. 89].victimă. Concomitent el mai examinează predispoziţia victimogenă a unor asemenea grupuri sociale cum ar fi bătrânii. p. relaţii de rudenie. Printre altele. de altă confesiune). determinarea problematicii care încă nu şi-a găsit reflectarea cuvenită în teorie. minorităţile naţionale. În grupuri aparte Hentig evidenţiază victimele "protejate" (persoanele înstărite. în timp ce victima infracţiunii în multe cazuri. de regulă. În această lucrare Hentig examinează diferite situaţii şi raporturi tipice referitoare la personalitatea şi comportamentul victimei. norma stabilită de lege: "vinovăţia" victimei reduce vina infractorului. Un compartiment special este consacrat rezistenţei reduse a victimei în virtutea unor anumite circumstanţe cum ar fi vârsta. raporturile specifice dintre atentator şi victimă. Cercetări socio-biologice asupra criminalităţii" [75]. că în cazul escrocheriei ea a fost imprudentă. În istoria afirmării victimologiei criminale în calitate de disciplină ştiinţifică. În calitate de victime potenţiale sunt evidenţiate persoanele care în opinia infractorului nu prezintă nici un interes pentru societate – (persoane la adînci bătrîneţe. întitulat "Victima ca element al lumii înconjurătoare" este apreciat de specialişti în unanimitate drept o veritabilă enciclopedie a victimologiei criminale.

determină persoana de a aprecia inadecvat diferitele situaţii şi de a avea un comportament imprudent. Ellenberger abordează problema izolării sociale ca factor potenţial al victimizării. Astfel el insistă asupra situaţiilor. 261280].. Şi aceasta pentru că Hans von Hentig. Ucigaşii-recidivişti îşi caută victimele sale printre persoanele izolate social. în lucrarea sa "Relaţiile psihologice dintre infractor şi victimă" (1954) el aprofundează şi explică în detalii noţiunile propuse de Hans von Hentig. Asemeni lui Hentig el îşi exprimă ataşamentul vizavi de ideea privind existenţa aşa numitei “victime înnăscute”. vom remarca faptul că uneori acestea lasă impresia. victimele cu o ereditate agravată. Uneori. escrocheriei. Hans von Hentig. în special categoria de “infractor-victimă” [77]. profesia. 80-93]. După cum am mai menţionat. sau victimă. în opinia cercetătorului. totodată. când subiectul. care abordează victima şi problemele ei strict într-un cadru criminologic. cercetând problema victimei latente. dezvoltă viziunile privind stările patologice generatoare de situaţii victimogene [80. 3) simultan şi infractor. fiind profund ataşat studierii rolului deosebit al victimei infracţiunii în sistemul justiţiei penale. deoarece izolarea. Dacă e să ne referim pe scurt la conţinutul lucrărilor victimologice din perioada de referinţă (anii 1940-1950). probabil. a dat dovadă de consecutivitate. spre deosebire de Benjamin Mendelsohn. Lucrările lui Hans von Hentig sunt considerate de specialişti drept lucrări care au pus bazele victimologiei criminale. şi victimă. exploatării şi în sfîrşit lăsaţi în voia soartei” [78. 2) consecutiv. unei victimologii în sensul restrâns al termenului. Totodată. Ellenberger remarcă factorii victimogeni în funcţie de vârsta. fiindcă victimizarea acestora necesită eforturi reduse şi. precum că. iar apoi victimă. psihologului elveţian Henri Ellenberger. Mendelsohn. criminologului american Marvin Wolfgang etc.şantajului) victimele "imaginare". 112]. Vin să confirme acest fapt cercetările criminologului din Ţările de Jos Willem Nagel. p. Astfel. El menţiona: “persoana devine succesiv ori infractor ori victimă… Dacă vom analiza viaţa unor infractori înrăiţi vom observa că în copilărie aceştia au fost supuşi în exclusivitate batjocurilor. victimele predispuse să devină infractori etc. este mult mai mic pericolul de a fi reţinuţi [79. p. Sub influenţa ideilor lansate de "părinţii" victimologiei s-a produs o adevărată erupţie a studiilor privind diverse aspecte ale ştiinţei despre victimă. Ellenberger au pus temelia ştiinţifică a victimologiei criminologice. adică a persoanelor din firea lor predispuse de a deveni victime. infractor. Spre exemplu. Henri Ellenberger în 1954 a încercat să analizeze caracterul relaţiilor dintre infractor şi victima sa. Wertham şi H. p. lucrările lui B. F. poate deveni: 1) sau infractor. statutului social al persoanelor concrete. victima . doar pura întâmplare decide cine va deveni infractor şi cine – victimă. în funcţie de circumstanţe.

Aceste măsuri el le diferenţiază în funcţie de faptul la care nivel (sociologic. savantul german HansJoachim Schneider. p. începând cu anii 60 ai secolului trecut victimologia capătă o puternică răspândire în întreaga lume. Cocev şi B. van Dijk. R. În primul său studiu “Victimologia – ce este şi care este viitorul ei?" profesorul canadian Ezzat A. A treia direcţie cuprinde numeroasele studii consacrate problemei compensării prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Gasser expune detaliat istoria dezvoltării victimologiei şi încearcă să formuleze anumite raţionamente de ordin teoretic [81. Atenţie deosebită R. În lucrarea sa "Victimologia. psihologic. argentinianul Elias Neuman.Fattah. noţiunile ei de bază (tipologia victimelor. începând cu anii 60. victimitate. Cercetând victima. victimologul nipon Koichi Miyazawa. Generic această deplasare poate fi formulată ca o trecere de la studierea rolului victimei în victimizarea ei la impactul crimei asupra victimei. americanii Stephen Schafer. psihologice şi sociologice despre victimă. psihologic şi biologic el evidenţiază diferite tipuri ale acesteia. Direcţia a doua ţine de studierea concretă a victimelor. croatul Paul Separovici. în cercetările victimologice s-a produs o deplasare a priorităţilor. Fattah definind victimologia. victimologia era totalmente şi exclusiv orientată spre studierea contribuţiei victimei la actul criminal şi a raportului infractor-victimă. 89]. Gasser se pronunţă pentru dezvoltarea victimologiei în cadrul criminologiei. 4]. Printre cei mai distinşi promotori ai disciplinei victimologiei criminale (prima direcţie) din perioada de referinţă. Concomitent. criminologul Jan J. relaţiilor lor cu atentatorul în cadrul diferitelor infracţiuni contra persoanei şi patrimoniului. biologic) ele sunt efectuate sau promovate [34.). fiind preocupată nemijlocit de victima infracţiunii şi care cumulează totalitatea cunoştinţelor biologice. Robert Elias. Concomitent. cercetătorii bulgari C. care insista asupra dezvoltării victimologiei ca o ştiinţă aparte. p. Concomitent el mai studiază asemenea victime cum ar fi: recidiviştii şi aşa numitele pseudo victime. Prima direcţie vizează chestiunile conceptuale cu privire la obiectul victimologiei. Reflecţii critice despre o noţiune criminologică nouă" R. victimizare etc. interacţiunea victimologiei cu alte discipline ştiinţifice. de protecţie a victimelor faţă de atentatori. îl vom menţiona în mod deosebit pe savantul elveţian Rudolf Gasser.însăşi este responsabilă de săvârşirea actului criminal. Gasser acordă măsurilor de prevenire. Gerd Kirchhoff. Tot de această perioadă ţine şi diferenţierea tematicii studiilor victimologice în trei direcţii principale. Stancov etc. israelianul Israel Drapkin. savantul polonez Bruno Holyst. Asemenea lui Hentig şi Ellenberger şi opus lui Mendelsohn. tratând noţiunea de . menţionează că această disciplină reprezentă o ramură a criminologiei.M. la nivel sociologic. Şi asta pentru că iniţial. profesorul canadian Ezzat A. Mai târziu. rolul victimei în practica judiciară etc. Chestiunea la care se căuta răspunsul era de ce unele persoane sunt mai susceptibile decât altele de a deveni victime.

A.S. victimele infracţiunilor sexuale etc [18.P. p. (2000). 32]. 1977). (1984). elaborarea teoriei victimologice. Veniamin Polubinski (1977. 1988). Fattah. Kuzneţova N. precum şi a societăţii în ansamblu – în situaţiile când instituţiilor acesteia li s-a cauzat prejudicii prin fraudă. Pot fi menţionaţi următorii cercetători: Lev Frank (1972. Fiodorov A.N. Sorokoteaghina D. 1969). 65]. Vladimir Kudreavţev (1960). Şestacov D. în care sunt examinate diverse probleme ce ţin de vinovăţia victimei.. Nineli Kuzneţova (1967. Gorşenkov A.V. 1975). Goreainov C. Krasikov A. Ulterior. S.Iu.G.V. Fattah susţine ideea validităţii acesteia nu numai în cazul persoanelor fizice..S.R.V..G.S. Evghenii Ţentrov (1971. dar şi juridice. Valerii Vandîşev (1978.. Starcov O.V. necesităţii studierii personalităţii şi comportamentului victimei în scopul descoperirii. unele aspecte victimologice fiind cercetate în cadrul altor teme de către un şir de criminologi şi criminalişti ruşi cum sunt: Antonean Iu.. victimele omorurilor săvârşite de rude. David Rivman (1971. . 1989). Problematica victimologică este elucidată şi în lucrările elaborate de Arefiev A.I. Gorşenkov G. 1979). capabile să explice de ce unele persoane mai repede sau mai frecvent ca altele devin victime ale delictelor penale [54].V. Kvaşis V. (1997). (1999). Skripkin V.. Vladimir Konovalov (1982). 1983.. cercetării şi prevenirii infracţiunilor. (1999).. Viola Rîbaliskaia (1975. dependente de proprietăţile şi atribuţiile personalităţii. 1988)..F. p. (1999).N. profesorul Ezzat A.A. formulează o serie de concluzii relevante privind buna înţelegere a fenomenului criminalităţii pornind de la analiza personalităţii..victimă. mediului înconjurător şi chiar a anumitor caracteristici înnăscute ale victimei [82. Lukicev O.C.. "vinovăţiei victimei". elaborarea clasificării şi tipologiei victimelor.N. animalelor. Un deosebit interes prezintă meditaţiile asupra victimităţii generale. În U.. Şafikov Iu. comportamentului. Bîşevschi Iu.E. rolului ei în etiologia actului infracţional.. (1999). rolul şi sexul victimei şi victimităţii speciale. Smoleac L.. Pobegailo E. În 1974. Dieacenko A. primele publicaţii ce abordau probleme de victimologie apar la sfârşitul anilor 60 ai secolului trecut..Ghintovt E. lucrările savanţilor ruşi fiind dedicate sociologiei şi psihologiei victimei. meditaţii care se conţin în lucrarea directorului Institutului de victimologie Koichi Miyazawa "Starea actuală şi viitorul cercetărilor victimologice în Japonia" şi care prefaţează culegerea indicată anterior. Zabreanski Gh. Usmanov D.I. Konev P.R.A. etc. dependente de caracteristica socială. Gluhova A.M. protecţiei şi reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune etc. 1982). Nadtoka S. (2000) etc. (2000). În plan teoretic Fattah prevede dezvoltarea studiilor victimologice pe trei direcţii principale: problema obiectului victimologiei. în lucrarea sa de doctorat “Este oare victima vinovată?" (1971). la Tokio a văzut lumina tiparului culegerea de studii “Infracţiunea şi victima: victimologia în Japonia". Vasimea Minskaia (1971.A.

M. Djuja O. Hristenko V. Franţa activează multiple centre ştiinţifice. (1994). Atenţie sporită le-a fost acordată problemelor victimizării în ţările în curs de dezvoltare [77]. 86. funcţionează multiple centre de asistenţă a victimelor.E. 84. activează eficient asociaţii obşteşti ale victimelor anumitor categorii de infracţiuni (viol. în mod regulat apar emisiuni radio şi televizate ce ţin de domeniul victimologiei. (1995). (2000). copiii cărora au suferit în urma infracţiunilor. (2001) [83. Participanţii la simpozion au abordat o gamă largă de probleme imanente aspectelor teoretic şi metodologic privind chestionarea sociologică a victimelor. p. Raportorii au pus în discuţie noţiunile cheie ale disciplinei . ale părinţilor. Astfel. Guliman B. Această “expansiune” internaţională a victimologiei s-a produs nu fără aportul pionierilor victimologiei şi a celor mai devotaţi adepţi ai acestei discipline care din 1973. Al treilea simpozion internaţional a avut loc în oraşul german Münster în 1979. pentru prima dată în lume. de asemenea. 252-253].V. După cum am mai subliniat anterior. În centrul atenţiei au fost problemele legate de realizarea cercetărilor victimologice comparate. În multe ţări au fost elaborate şi adoptate la nivel legislativ programe de protecţie a victimelor. Japonia. unele state ale SUA. În 1973 la Ierusalim. lucrărilor realizate de juriştii şi criminologii ucraineni Bagrii-Şahmatov L. 85. Tuleakov V. 348]. provincii ale Canadei şi în Australia [6. rolul persoanei vătămate în procesul penal [16].“victimologie”. având în calitate de organizator pe victimologul Israel Drapkin. precum şi privind necesitatea elaborării măsurilor de prevenire orientate spre victima infracţiunii. odată în trei ani. escrocherii). organizat de către profesorul Stephen Schafer. Cel de-al doilea simpozion internaţional. p. “raportul dintre infractor şi victimă”. în Noua Zeelandă în 1963 a fost adoptată.L. legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune.A. Marea Britanie. îşi dau întâlnire pentru a lua în dezbatere cele mai actuale probleme de specialitate. În SUA. “victima infracţiunii”. a avut loc primul simpozion internaţional care a luat în dezbatere problematica victimologică. (1994). Cercetările victimologice care au luat amploare în ţările occidentale în a doua jumătate a secolului al XX-lea au influenţat adoptarea în unele state a actelor legislative orientate spre protejarea victimelor infracţiunilor.Un rol deosebit în promovarea disciplinei victimologia în spaţiul ştiinţific post-sovietic revine. începând cu anii 60 victimologia a căpătat o largă răspândire în lume. precum şi a martorilor în procesele penale. sunt editate numeroase reviste de specialitate. Apoi astfel de acte normative au fost adoptate în Anglia. Canada. La simpozionul dat au fost abordate şi aspecte ce ţin de atitudinea societăţii civile faţă de victimele infracţiunilor [16. şi-a desfăşurat lucrările la Boston în 1976. 87]. .

precum şi statutului juridic al persoanelor vătămate în dreptul penal şi procesul penal [6. au fost examinate problemele victimizării oamenilor. Estoniei şi ai altor ţări din CSI. Xin Ren (China). lucrători sociali. sporirea eficacităţii instituţiilor de compensare a prejudiciului. desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării. a examinat violenţa în familie şi atitudinea faţă de victime. Ea a jucat un rol important în perfectarea Declaraţiei principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere. Societatea întruneşte în rândul ei profesori. Suzanne E. În anul 1980. inclusiv a persoanelor străine şi turiştilor. ceea ce poate leza drepturile procesual-penale ale învinuitului. Hatty. paralel cu alte probleme. a fost convocat Congresul Internaţional al victimologilor care. În anul 1982. la Tokio. s-a desfăşurat cel de-al IV-lea Simpozion Internaţional asupra problemelor victimologiei la care au fost expuse îndoieli referitoare la accentuarea exagerată a drepturilor persoanei vătămate. cu alte cuvinte pe toţi cei. activitatea poliţiei şi organelor judecătoreşti privind asigurarea securităţii şi apărarea drepturilor şi intereselor victimelor şi martorilor infracţiunilor. Pentru prima dată la acest forum au participat reprezentanţi ai Rusiei. p. la Washington. adoptată de Asambleea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985. Davis şi Stuart Burke (Australia). precum John Dussich. Au fost prezentate şi primele rezultate ale aplicării Legii privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunilor de violenţă. Vesna Nikolici Ristanovici (Serbia) etc. au stăruit asupra problemelor ce ţin de victimizarea femeilor. Ucrainei. cooperarea internaţională şi integrarea forţelor organizaţiilor naţionale de acordare a ajutorului victimelor . studenţi etc. În centrul dezbaterilor au fost problemele ce ţin de politica de stat şi practica victimologică. La 24-29 august anul 1997 în oraşul Amsterdam. Yoshiko Fujiwara şi Asami Sagisaka (Japonia). Nanette J. Societatea Australiană de Victimologie a organizat lucrările celui de al VIIIlea Simpozion Internaţional de victimologie. în anul 1985. Lituaniei. traficul ilegal de femei şi victimizarea în urma violenţei familiale [88]. Problematica principală a simpozionului – protecţia juridică şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor. care au un interes pentru victime.În cadrul acestui simpozion. a fost fondată Societatea Internaţională de Victimologie (SMV). s-a desfăşurat cel de-al IX-lea Simpozion internaţional al victimologilor la care au participat peste 700 de delegaţi din 56 de state ale lumii. La cel de-al V-lea Simpozion Internaţional care s-a desfăşurat la Zagreb. Letoniei. la iniţiativa lui Hans-Joachim Schneider. având statut de asociaţie consultativă pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei. Numeroşi raportori. legătura dintre victimologie şi criminologie. chestiuni referitoare la metodologia protecţiei victimei şi reparării prejudiciilor aduse prin infracţiune. 253]. sub egida ONU şi Consiliului Europei. avocaţi.. În august 1994. Societatea este o organizaţie cu scop lucrativ.

preşedinte al Societăţii. graţie Societăţii Internaţionale de Victimologie. p. victimele terorismului. 114]. copiii – victime. America de Nord şi Sud.infracţiunilor. . Remarcăm însă faptul că astăzi ne găsim în pragul amplificării activităţilor ştiinţifice privind problematica victimei infracţiunii. Congresul a adoptat “Declaraţia privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere”. victimele transnaţionale. victimele abuzului de putere. traficul de femei şi de copii. autorul a relevat şi descris principalele tipuri de situaţii în care se comit infracţiuni de omor în familie. cofondatorul Societăţii. Prezidat de profesorul Jan van Dijk. dna Marie-Marthe Cousineau. Aşa cum am menţionat mai sus. document de o valoare specială pentru dezvoltarea în continuare a bazelor teoretice ale victimologiei. organizat de Societatea Mondială de victimologie a avut loc la Stellenbosch. preşedinte al Comitetului ştiinţific şi Hans-Joachim Shneider. în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice victimologice. dezvoltării şi afirmării victimologiei ţinem să subliniem rolul cu totul deosebit pentru destinele acestei discipline care revine Congresului al VII al ONU “Cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor” din 1985. perfectarea metodicilor cercetărilor ştiinţifice. Cel de-al X-lea Simpozion Internaţional de victimologie a avut loc la Monreal. Africa de Sud. derulînd cu genericul „Noi orizonturi pentru victimologie”. preocupîndu-se de problematica infracţiunilor comise în familie. violenţa faţă de femei şi copii. 55-82]. Africa şi Australia. p. Asia. Printre primii cercetători moldoveni care a abordat unele aspecte victimologice ale criminalităţii este Grigore Moşac. victimele corupţiei. la 13 – 18 iulie 2003. Au fost puse în discuţie următoarele probleme: victimele torturilor. a analizat rolul comportamentului persoanei vătămate şi al relaţiilor de conflict intrafamiliale în mecanismul infracţiunilor violente [91. Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi perspective Pînă în prezent. În cadrul studiului realizat. Al XI-lea Simpozion Internaţional de victimologie. precum şi a cadrului legislativ vizavi de protecţia victimelor [90] §5. În încheierea acestui scurt istoric al apariţiei. predarea şi studierea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi complexă [2. la 6 august 2000 şi a înregistrat 1200 de participanţi din Europa. Simpozionul a luat în dezbatere tot spectrul de probleme ce ţine de contracararea tuturor formelor de violenţă la scară mondială [89]. justiţia de restabilire.

care a realizat primul studiu victimologic complex al infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova. rolul comportamentului victimelor în mecanismul infracţiunilor violente. statutul ştiinţific. Gheorghe Baciu. Ungureanu şi A. 155-167]. modalităţi de opunere a rezistenţei de către victime. aspecte victimologice ale furtului [94. problemele victimologice sunt cercetate şi de autorul acestei lucrări. au fost elaborate tipologii ale victimelor. Ion Moroşan [107] etc. au fost relevate şi analizate situaţiile victimogene tipice în care au fost săvîrşite aceste infracţiuni. Igor Dolea [99. cum să eviţi furturile din apartament. cum să eviţi furturile de buzunare. Mihai Bîrgău [104]. trăsăturile bio-psiho-sociale ale victimelor. 210 dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale şi 157 de dosare penale – infracţiuni de viol. p. ce să faci dacă eşti . fiind studiate 680 de dosare penale ce conţineau infracţiuni grave contra persoanei. 2-6]. În lucrarea ştiinţifico-populară “Cum să eviţi crimele şi criminalii” (2002). 100]. Factorul “victimă” ca element esenţial al mecanismului infracţiunii este elucidat parţial în studiul monografic “Aspecte criminologice privind infracţiunile săvîrşite cu violenţă” (2003). autorii Octavian Bejan. perspectivele dezvoltării teoretice şi aplicării practice a rezultatelor etc. din anul 1996 pînă în prezent. p. În anul 1999. a publicat peste 70 de lucrări ce vizează diferitele aspecte ale victimologiei. autorul acestor rînduri a susţinut teza de doctor în drept “Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale)”. ideile fundamentale ale acesteia. Valeriu Ţurcan [101] sunt abordate probleme de protecţie juridică a victimelor infracţiunilor prin prisma actelor normative internaţionale şi naţionale. în manualul Criminologie generală (2001). Iurie Dimitrov [96]. Evghenii Martîncik [97. noţiunile şi conceptele principale. „Victimologia şi prevenitrea infracţiunilor” (2004) şi capitolul IX. întitulat “Probleme privind victima infracţiunii”. măsuri de prevenire cu caracter victimologic şi recomandări corespunzătoare în vederea perfectării legislaţiei penale în vigoare [92. Susanu [105. de asemenea. 14-17]. A fost întreprinsă prima încercare de a cerceta victimele omorului la comandă şi elaborată tipologia acestora [93. precum şi a experienţei acumulate în acest domeniu de alte state. Într-un şir de articole ştiinţifice ale autorilor autohtoni – Leonid Cuşnir [95]. precum şi în cîteva articole şi comunicări la conferinţe ştiinţifice – Valeriu Nour [103]. inclusiv monografiile “Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă” (2000). 98]. autori Valeriu Bujor şi Octavian Pop [102]. cum să eviţi a cădea victima unui viol. 106]. Valeriu Ţurcan şi Igor Ursan oferă sfaturi utile cetăţenilor: ce să faci dacă ai devenit victima unei infracţiuni. p. caracterul şi tipul relaţiilor acestora cu infractorii. S. inclusiv 313 dosare – infracţiuni de omor intenţionat.Ulterior. Au fost studiate. care cuprinde istoria şi izvoarele victimologiei.

Germania. (2002). foarte succint.) au fost demult adoptate legi speciale privind protecţia juridică şi ajutorul social al victimelor infracţiunilor. India. victimei. este “Psihologia dreptului” (2000). cum să eviţi furtul autoturismului propriu. ce să faci cînd eşti agresat. Austria etc. aspecte psihologice privind protecţia socială şi autoprotecţia împotriva victimizării etc [109]. materialele şi hotărîrile întrunirilor internaţionale ale victimologilor. Lucrarea dată conţine 8 teme: obiectul şi istoricul victimologiei. De exemplu. lucrarea “Elemente de criminologie” (1997) conţine secţiunea Victimologie în care autorii acesteia Valeriu Bujor. a fost creat un sistem eficient de susţinere din partea statului şi organizaţiilor obşteşti. Pentru ţara noastră. Note de curs” – 46 pagini. În capitolul 2. particularităţi specifice ale diferitelor categorii de victime. au dat definiţia victimologiei. victimităţii. care a rămas într-o parte de la mişcarea internaţională a protecţiei drepturilor victimelor infracţiunilor. victimele violului şi comportamentul lor preinfracţional. ce să faci dacă eşti ameninţat de infractori [108]. etiologia şi consecinţele victimizării (transformării persoanei în victimă a infracţiunii). victimizării şi au descris rolul victimei în mecanismul actului infracţional [44]. tematica seminarelor şi subiectele pentru evaluare. poate fi menţionată şi lucrarea “Victimologie. prezintă o deosebită importanţă referatele. sunt descrise particularităţile psihologice ale victimei. adică este ştiinţa despre victimele infracţiunilor. Australia.A. cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea infractorilor. metodele de lucru cu victimele au fost demult incluse în programele de instruire a colaboratorilor de poliţie şi ale altor organe de menţinere a ordinei de drept. în opinia noastră. sunt stabilite regulile de reparare a pagubei prin compensarea statală. sunt propuse planul tematic. procesele. este o orientare ştiinţifică a criminologiei. autonomă şi complexă. comportamentul acestora ce se . În cadrul acestei mişcări într-un şir de state (Marea Britanie. cinci pagini. Victimologia naţională. ce reflectă şi unele aspecte victimologice. autor Svetlana Rusnac. noţiuni şi concepte ale victimologiei. cercetarea psihologică a victimelor şi tipologia lor. victima şi actul infracţional. morală sau materială. activează servicii locale şi naţionale specializate. Sergiu Ilie şi Sergiu Casian. aspecte psihosociale privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării [38]. victimologia ca disciplină socială complexă este scoasă în afara criminologiei. Altă lucrare didactică. programa analitică. instituţii de cercetări ştiinţifice. sunt realizate diverse programe speciale de asigurare a securităţii victimelor şi martorilor infracţiunilor. În acest context. Octavian Bejan. autori Valeriu Bujor şi Daniela Manole-Ţăranu în care sunt formulate obiectivele cursului.6. S.victima violenţei în familie.. Japonia. întitulat Psihologia victimei şi a martorului. Franţa.U. fiind amplu studiată şi predată ca disciplină ştiinţifică importantă. Unele aspecte victimologice sunt reflectate şi în diferite materiale didactice. aspecte privind tipologia în victimologie. Obiect de studiu al disciplinei date sunt persoanele cărora prin infracţiune le-a fost cauzată o daună fizică.

în etapa actuală de dezvoltare. morale sau a cărui statut social.N. 7) elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică. persoana a devenit victimă. 4) în ce măsură pericolul social al infractorului este determinat de gradul de vulnerabilitate al victimei. situaţiile în care le-a fost cauzat prejudiciul. inclusiv al “preţului social” al acesteia şi problema formării indicatorilor victimologici ai statisticii judiciare. apelează la ajutorul organelor de poliţie. împiedică sau contribuie la stabilirea adevărului de către acestea. judecătoreşti. pentru a putea da răspuns la întrebarea: în virtutea căror calităţi emotive. 5) studierea comportamentului postcriminal al victimei pentru a răspunde la întrebarea: ce întreprinde persoana vătămată pentru a-şi restabili drepturile sale. devin victime ale infracţiunilor (probabil sunt necesare studii ale vulnerabilităţii la nivel psihologic). În contextul celor menţionate pot fi formulate următoarele probleme de cercetare ale victimologiei în ţara noastră: 1) studiul caracteristicilor moral-psihologice şi sociale ale victimelor infracţiunilor. reabilitarea fizică a persoanei vătămate. aspectul victimologic al consecinţelor sociale ale criminalităţii. 8) determinarea şi realizarea căilor. de asemenea. mai repede sau mai frecvent decît altele.află într-o anumită legătură cu infracţiunea comisă (inclusiv şi comportamentul postinfracţional). volitive.U. modalităţilor de compensare a prejudiciului cauzat prin infracţiune şi. în primul rînd. cum influenţează ele asupra mobilului infractorului.U. la . în domeniul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Funcţiile aplicative ale victimologiei naţionale pot fi materializate cu succes. pentru a răspunde la întrebarea: în ce măsură aceste relaţii sunt importante pentru crearea premiselor infracţiunii. Precizăm că. problematica aplicativă a victimologiei din ţara noastră cuprinde: orientarea victimologică a prevenirii infracţiunilor. la 29 noiembrie 1985 şi altor acte juridice internaţionale ce vizează problema respectivă. 6) cercetarea vinovăţiei victimei şi a influenţei acesteia asupra diferenţierii răspunderii penale şi individualizării pedepsei persoanelor vinovate. posibilităţilor.N. Victimologia încearcă să răspundă la următoarele întrebări: 1) de ce unele persoane. aspectul victimologic al propagandei dreptului şi educaţiei juridice a populaţiei. privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. 3) care este importanţa criminologică a relaţiilor dintre infractor şi victima sa. 9) desăvîrşirea legislaţiei naţionale în baza principiilor Convenţiei Europene privind compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă. relaţiile dintre infractor şi victimă pînă la comiterea infracţiunii. modul şi posibilităţile reparării prejudiciului. 4) relevarea şi pronosticarea situaţiilor victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni. 2) cercetarea raportului dintre infractor şi victimă. a Declaraţiei O. formele şi metodele de apărare a posibilelor victime împotriva atentatelor criminale. adoptată de Adunarea Generală a O. 2) care este rolul victimei în mecanismul infracţiunii. 3) analiza şi aprecierea rolului comportamentului victimelor în mecanismul criminologic al infracţiunilor.

P. pe măsura dezvoltării diverselor ramuri ale ştiinţei. ea este totodată şi o metodă de pătrundere în sferele necunoscute ale realităţii în baza cunoştinţelor dobîndite deja şi verificate în practică. este determinată de obiectul de studiu şi sarcinile ce urmează a fi realizate de către cercetător. Teoria formulează principiile şi legităţile ce reflectă realitatea obiectivă în domeniul cercetat. include personalitatea şi comportamentul victimei infracţiunii. cu societăţile de victimologie din statele lumii şi cu alte structuri internaţionale şi regionale specializate în problemele respective. Prima funcţie orientează eforturile cercetătorului spre selectarea datelor. inclusiv a prevenirii victimologice şi ar asigura colaborarea victimologilor noştri cu Societatea Internaţională de Victimologie. p. Obiectul de studiu al victimologiei criminologice. metodologii particulare (speciale) [112]. distinge trei funcţii metodologice principale ale teoriei: orientativă. Deci metodologia este o funcţie indispensabilă a teoriei. ci exclusiv în descrierea celor practicate în realitate [110. în opinia noastră. Orice sistem teoretic de cunoaştere este important doar atunci cînd acesta nu numai descrie şi explică obiectul său de studiu. p. ce ar putea coordona activitatea ştiinţifică şi practică în domeniul protecţiei victimelor. În scopul intensificării procesului de soluţionare a problemelor de protecţie a victimelor infracţiunilor este necesară elaborarea şi adoptarea unei legi speciale privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării. Anume metodologia stabileşte în ce măsură faptele acumulate pot deveni un temei real şi sigur al cunoaşterii obiective. clasificatoare [111. metodologia victimologiei criminologice este teoria ştiinţifică . la determinarea “cifrei negre” a criminalităţii etc. Metodologia. §6. cea de-a doua se bazează pe stabilirea legăturilor cauzale într-un anumit domeniu special. Astfel. Studiul nu constă în inventarea unei metode de cercetare. Sociologul rus Kuprian A. Metodologie este denumit sistemul de principii al cercetării ştiinţifice. programul şi metodele cercetării victimologice Metodologia este o parte a logicii care studiază metodele din diferitele domenii de cunoaştere. Din metodologia generală a cunoaşterii şi acţiunii umane s-au desprins. 211]. ca şi a oricărui alt domeniu de cunoaştere. predictivă. iar cea de-a treia funcţie ajută la sistematizarea faptelor prin relevarea trăsăturilor şi legăturilor esenţiale ale acestora. 12].soluţionarea problemei reparării prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. precum şi crearea Societăţii Naţionale de Victimologie. în acelaşi timp. dar. victimizarea şi victimitatea. este un instrument de căutare a noilor cunoştinţe. Metodologia cercetării victimologice.

acel instrument cu ajutorul căruia pot fi create modele victimologice ale fenomenului criminalităţii în ansamblu. creare şi aplicare a cunoştinţelor victimologice. unitatea dintre teorie şi empiric. 3) dezmembrarea acţiunilor de cunoaştere în proceduri mai simple în scopul verificări acestora prin metode aprobate. 8) analiza literaturii filozofice şi metodologice în care sunt elucidate rezultatele principale ale cercetărilor asupra problemei date. a crea un model al fenomenelor şi interdependenţelor ce urmează a fi studiate. procedură) cu scopurile şi sarcinile acesteia. prin esenţa lor. iar în baza acestuia – a stabili ipotezele de lucru. Principiile ştiinţifice generale ale cercetării sunt: abordarea sistemică. 4) reducerea la minimum a elementelor neclare din procesul de cunoaştere. selectarea celui mai bun). relaţiile dintre victimă şi infractor. victimizării şi victimităţii. determinismul. apoi a elabora programul. este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-filozofice care explică căile şi argumentează modalităţile de amplificare. fac parte din categoria principiilor ştiinţifice generale ale cercetării victimologice. a tipurilor infracţionale şi a anumitor infracţiuni. eficacitate şi umanism. Concretizarea acestora este o cerinţă principală pentru orice cercetare ştiinţifică. urmărind integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită îndeplinirea scopurilor şi sarcinilor victimologiei criminologice. unitatea dintre teorie şi practică. Menţionăm că principiile filozofice. de asemenea. Noţiunile. Aceste principii sunt divizate convenţional în generale şi speciale ce corespund diferenţierii şi specializării interne a metodologiei ştiinţei [113. expresiile victimologiei criminologice şi problemele (sarcinile) principale ale acesteia reprezintă. 113]. În activitatea de cercetare este necesar a te călăuzi de următoarele teze: 1) recurgerea la obiectul de studiu în scopul concretizării cunoaşterii. Principiile menţionate reprezintă premisele metodologice ale studiului victimologic. 6) potrivirea fiecărui element al cercetării (etapă.despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii. în primul rînd. Astfel de noţiuni şi expresii ca: victimitatea. 2) compararea rezultatelor obţinute anterior în ştiinţă. 5) delimitarea cunoştinţelor stabilite prin studiu de cele ipotetice (presupuse). tehnicile şi formele organizaţionale ale cercetării. Întru realizarea diferitelor cercetări victimologice este necesar. organizarea şi reglarea activităţii de cercetare. Principiile speciale determină specificul activităţii de cercetare şi cunoaştere socială. factorii victimogeni şi . metodele. stabilirii adevărului. victimizarea. opunerea de rezistenţă de către victimă atentatelor criminale. generalizarea. p. Principiile metodologice ale cercetării victimologice sunt nişte obiective iniţiale întemeiate ştiinţific şi aprobate social ce au importanţă universală în elaborarea teoriei victimologice. Prin prisma principiilor metodologice este realizată analiza teoretică a metodelor şi tehnicilor de investigare a victimizării şi victimităţii. 7) înţelegerea şi sistematizarea experienţei propriei activităţi şi experienţei metodologice a ştiinţei (compararea.

victimizarea. Drept urmare. totodată. pentru toate cele trei niveluri menţionate. victimitatea. elementele menţionate precum şi altele ce urmează a fi elaborate dau posibilitate cercetătorilor a utiliza acelaşi limbaj victimologic. anexe). metodele şi tehnicile de cercetare reprezintă nivelul cel mai înalt de concretizare a metodologiei. premiselor metodologice şi organizării studiului victimologic (fig. formulate relativ precis. La acelaşi tip de elemente ale modelelor victimologice se referă gradul. metoda. va fi realizată prin procedurile şi operaţiile respective ale studiului victimologic. prelucrare şi analiză a informaţiei. 114. de colectare. p. prevenirea victimologică. ca proces de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii . Alegerea corectă a metodelor şi tehnicilor cercetării contribuie la soluţionarea justă a problemelor metodologice. studiile a două categorii de victime: care au contribuit şi care n-au contribuit la comiterea infracţiunii. Spre deosebire de metodologie. potenţialul opunerii de rezistenţă îşi menţin importanţa. repararea pagubei cauzate prin infracţiune dau posibilitate a descrie şi explica aspectul victimologic de studiu al criminalităţii şi al anumitor tipuri de infracţiuni. . caracterul contribuţiei unei sau altei victime la săvîrşirea infracţiunilor şi “vinovăţia persoanei vătămate”. cînd sunt studiate victimele în limitele spaţiilor urbane. individual [4.situaţiile victimogene. metodele şi tehnicile cercetării victimologice reprezintă un sistem de reguli. Principiilor metodologice le revine însă un rol important la alegerea corectă a mijloacelor de cercetare a problemelor înaintate. pentru toate trei niveluri menţionate. “vinovăţia victimei”. Aceste probleme sunt şi trebuie soluţionate în baza dosarului penal concret a grupurilor de persoane vătămate predispuse de a deveni victime faţă de anumite infracţiuni (victime ale vătămărilor corporale. derivă de la grecescul “meta” .cale (a te întreba asupra “metodei” este a te întreba asupra “căii” urmate de o cercetare) şi este definită ca un ansamblu de procedee ce conduc spiritul spre un mod determinat de a proceda [110. p. raioanale sau republicii. încît acesta concomitent să fie util pentru cercetarea concretă şi. Rezultatele unor astfel de cercetări pot esenţial ajuta realizării diferenţiate a prevenirii victimizării şi deci a criminalităţii. 210. 137]. Nivelul ştiinţific al ansamblului de metode şi tehnici este determinat de metodologia cercetării. scopurile şi sarcinile acesteia. De exemplu. Modelul este creat printr-o anumită îmbinare a elementelor în aşa mod. în continuare. Etimologic. Totuşi. de grup.1. metodele şi tehnicile asigură integrarea într-un sistem a concepţiei (modelului) cercetării. Sunt importante. Aşadar. nu toate categoriile. victime ale escrocheriilor) şi la nivel general. ca termen. să cuprindă un număr minimal de componente ce ar permite studierea fenomenelor cu caracter victimologic la diferite niveluri: general. ca mijloc de cunoaştere. p. care. în acest context. noţiunile şi problemele enumerate sunt necesare pentru orice cercetare victimologică.spre şi “odos” . victime ale violurilor. în mare parte. Bineînţeles.

Astfel. experimentul. a proceselor verbale şi a altor acte etc. comparaţii. . la fel ca şi criminologia. .). . testele. analiza dosarelor penale. metoda sociometrică etc. metoda matematică etc.metode ştiinţifice generale (sistemică. Pentru abordarea obiectului său de studiu. 31]. diagramelor etc. prelucrare şi analiză a datelor.). Toate metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în victimologia criminologică sunt orientate nu numai spre elaborarea profundă a bazelor teoretice ale acestei discipline ştiinţifice. psihologice (testul.tehnici de colectare a datelor (chestionarul. stabilirea şirurilor numerice. utilizează un şir de metode de cercetare proprii altor ştiinţe. 271-272].). Aceasta explică de ce în multe cazuri aceeaşi denumire este folosită atît ca metodă. p. Tehnica este o metodă în acţiune. statistică. nimeni nu poate nega faptul că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod specific aceste metode. istorică. antropologice. psihiatrice. Din grupul metodelor şi tehnicilor speciale de cercetare a personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii pot fi menţionate: analiza statisticii urmăririi penale şi a statisticii judiciare. În acest context. a practicii urmăririi penale şi judiciare. scala de atitudini. 75].).tehnici de prelucrare a datelor (calcule statistice. centralizarea şi gruparea statistică.495. procedural. interviul. 69] ori ca ansamblu de procedee speciale care asigură utilizarea eficientă a unei sau altei metode de cercetare [117. p. chestionarea. interviul. Conceptul de tehnică este definit drept modul practic. statistice (observaţia statistică. Albert Brimo afirma că „dacă există metode comune în ansamblul ştiinţelor sociale. analiza statistică. întocmirea graficelor. datele obţinute fiind integrate şi corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie victimologiei ştiinţifice. 178]. în care se utilizează o metodă de cercetare sau alta [116. legăturilor corelative. psihologică. biologice. aprecierea experţilor. tehnici de colectare a datelor din documente etc. Această integrare şi corelare devine posibilă numai în măsura în care pe plan metodologic se realizează o conlucrare interdisciplinară efectivă care să conducă la sintetizarea tuturor datelor obţinute. modelarea.). Metoda este considerată modul principal de colectare. observaţia. 115. a statisticii speciale despre victimele infracţiunilor. interviul.). dar şi spre aplicarea . p. pentru realizarea cercetărilor victimologice sunt aplicate metode şi tehnici sociologice (sondajul. Metodele aplicate în victimologie variază sub aspectul gradului lor de generalitate de la un aspect foarte vast la unul foarte îngust : . cît şi ca tehnică de realizare a acesteia. studierea materialelor expertizelor judiciar-psihologice şi psihiatrice.). cercetările social-psihologice şi psihologic-judiciare ale situaţiilor de conflict (psihologia conflictului) etc [41. victimologia. p.metode ale ştiinţelor concrete (metoda sociologică. conform propriului său obiect” [118. juridice etc. juridică etc. p.

Tîlhătria 8. întrucît ea poate fi utilizată în cele mai diferite scopuri. adică mijloacelor de studiere a manifestărilor concrete ale fenomenelor sociale pentru anumite intervale de timp şi spaţiu [13. observarea. dispersate teritorial. Deşi este un sondaj compozit. Un rol deosebit în realizarea cercetărilor victimologice revine metodelor şi tehnicilor sociologice. teama de a nu deveni victimă. organelor de control 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 Am povestit rudelor. 2. atunci indicaţi ce fel de infracţiune şi cum aţi procedat? Am declarat poliţiei. următoarele întrebări: 1. întrucît el relevă atît teama emoţională.Violul 5. cît şi preocuparea intelectuală faţă de acest fenomen. experimentul. dar oficial nu am comunicat nimănui 3 3 3 3 3 3 3 3 3 3 3 În genere. p. Un alt tip de sondaj util pentru cercetarea victimologică este sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate [119.Mituirea 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 4 . Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care victimologii apelează des.Huliganismul 9.Înşelarea clienţilor 11.Jaful 7. Aţi devenit dumneavoastră victimă a vreunei infracţiuni pe parcursul anului 2002? a) da .Furtul 6.Cauzarea leziunilor corporale 3. altor organe de menţinere a ordinii de drept 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Am comunicat organizaţiilor nonguvernamentale. p. 50]. Frecvent sunt întîlnite sondajele de victimizare ce constau în chestionarea unui grup aleatoriu constituit dacă a fost victima uneia sau mai multor infracţiuni. pentru a se obţine “cifra neagră” a criminalităţii. sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate este un istrument de lucru util din care pot rezulta aspecte de interes pentru cercetarea victimologică. cunoscuţilor. În funcţie de starea şi dinamica fenomenului infracţional. Sunt utilizate de regulă sondajul şi interviul. metoda documentară.Bătaia sistematică. content-analiza şi aprecierea experţilor. nu am povestit nimic nimănui Infracţiunea 2. mass-mediei. de obicei.Escrocheria 10.-12. opinia publică manifestă anumite atitudini reactive printre care. dacă au reclamat aceste fapte sau nu. c) nu-mi amintesc. în primul rînd.Traficul de fiinţe umane 12. de ce s-au abţinut. Dacă da. b) nu.practică mai eficientă a acestora în activitatea organelor şi organizaţiilor ce realizează prevenirea şi combaterea criminalităţii. 80]. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului. pe eşantioane mari cu o structură eterogenă. Chestionarele utilizate în scopul cercetării victimizării (inclusiv a celei latente) a cetăţenilor conţin. tortura 4.

Sondajul sociologic permite a compara numărul total (real) de victime ale diferitelor infracţiuni şi numărul persoanelor care s-au adresat organelor de drept......... Analiza răspunsurilor la aceste şi alte întrebări oferă o informaţie interesantă despre “cifra neagră” a criminalităţii şi cauzele ei [6..... În unele ţări se consideră că nivelul criminalităţii poate fi estimat obiectiv prin numărul total al victimelor infracţiunilor.. În cazul în care dumneavoastră n-aţi comunicat organelor de menţinere a ordinii de drept despre infracţiune.. 18]................ 14. d) – N-am fost informat(ă) despre rezultatele examinării declaraţiei mele........... de ce aţi procedat astfel?…... 147]. sunt realizate de două ori pe an sondaje sociologice pentru relevarea persoanelor victimizate în urma infracţiunilor [120....13......... Uneori respondentul este întrebat dacă numai el sau şi membrii familiei lui au devenit victime ale infracţiunilor pe parcursul anului trecut. p... În S... În acest scop....... Datele statisticii penale oficiale şi studiile de victimizare se completează reciproc. — aprecierea metodelor şi eficienţa activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept prin analiza calităţii soluţionării de către organele abilitate a cazurilor penale reclamate de cetăţeni şi a motivelor nereclamării faptelor infracţionale..... — relevarea riscului de victimizare prin stabilirea deosebirilor de comportament ale victimelor şi persoanelor care nu sunt victime.... locului şi timpului comiterii infracţiunilor......... Studiile sociologice de victimizare au drept obiective: — stabilirea dimensiunilor. .. p..... structurii şi evoluţiei criminalităţii reale prin cercetarea intensităţii victimizării.U.... p.. volumului prejudiciului material. prin cercetarea interacţiunii dintre organele de drept şi populaţie privind contracararea criminalităţii.......... e) –Altceva (indicaţi)… …………………... În cazul în care dumneavoastră aţi comunicat organelor de drept despre infracţiune. 160-161]. sondajele de victimizare se desfăşoară din anul 1972 [87.. care a fost reacţia acestora? a) – Infracţiunea a fost descoperită şi vinovatul pedepsit... c) – Declaraţia mea n-a fost primită. În aceste cazuri este calculat şi coeficientul victimităţii familiilor în baza datelor sondajului.... relaţiilor dintre infractor şi victimă...... — analiza prejudiciului cauzat în urma victimizării prin determinarea gradului vătămărilor corporale şi a tulburărilor psihice..... determinarea gradului de vulnerabilitate al unui anumit individ sau a unei comunităţi umane faţă de infracţiuni.A.. sentimentului de insecuritate şi frică faţă de infracţiuni.... b) – Infracţiunea n-a fost descoperită....

deasemenea. în care comportamentul acesteia poate cauza un prejudiciu real alteia. insomnie. ori nu-şi dă seama de scopul acesteia. după ce a fost comisă infracţiunea. Prin observare asupra victimei. — observarea asupra victimei în perioada postcriminală. primele două sunt orientate spre determinarea agresivităţii generale a victimei: — observarea asupra persoanei în situaţiile. Totodată. Persoanele stresate. Prin interviu poate fi obţinută o informaţie mai completă şi obiectivă despre detaliile esenţiale. observarea realizată în stradă. în trei tipuri [87. Observarea poate fi realizată atît în baza anumitor scheme standarde care sunt elaborate de către cercetător şi stabilesc clar ce urmează a fi supus observării. Această veridicitate este asigurată de faptul că persoana ori nu cunoaşte în genere despre observare. la desfăşurarea experimentului etc. despre educaţia şi condiţiile de viaţă ale intervievatului. de regulă.). Metoda dată poate fi divizată. interviul este util pentru a releva atitudinea victimei faţă de normele morale. după unii autori. incapacitatea de a se concentra asupra problemei. intime ale infracţiunii comise. Metoda respectivă are prioritate faţă de altele fiindcă oferă posibilitatea de a obţine informaţii relativ veridice. — observarea în situaţiile în care subiectul supus observării nu poate produce nimănui daună (în timpul interogatoriului sau a altor acţiuni de urmărire penală. care sunt relaţiile acesteia cu un şir de persoane etc. Se poate stabili. dacă persoana vătămată a mai fost vreodată victimă a infracţiunii. despre relaţiile precriminale din timpul incidentului şi postcriminale dintre victimă şi infractor. atunci cînd cercetătorul însuşi percepe şi descrie anumite fapte şi evenimente. Observatorul nu se implică în comportamentul firesc al persoanei supuse observaţiei. De exemplu.. consumarea frecventă a drogurilor sau a băuturilor alcoolice. cu părinţii acestora sau cu funcţionarii organelor de ocrotire a ordinii de drept. cît şi în lipsa unor astfel de scheme. În scopul realizării cu succes a interviului este necesar a stabili contactul psihologic cu persoana vătămată. 148]. sunt caracterizate prin activitate redusă sau dimpotrivă. La realizarea cercetărilor victimologice este frecvent utilizată metoda observării. vizionarea videomaterialelor filmate cu o cameră de luat vederi ascunsă etc. p.Datele obţinute prin sondajele de victimizare pot fi completate de interviuri. comportament agresiv sau . poate fi stabilită manifestarea anumitor tulburări psihice ale persoanei sau ale sănătaţii somatice a acesteia. precum şi cu alte persoane. adică de convorbirile cu persoanele vătămate în urma infracţiunilor. alegerea variantei de comportare în situaţia concretă. juridice. care este gradul prejudiciului cauzat. cine este vinovat de victimizare. prin activitate excesivă şi incapacitatea de a se odihni.

trebuie spus că dosarele penale sunt încă destul de sărace în date victimologice . 7) irascibilitate din cauza unor lucruri neimportante. p. Persoanele date sunt recunoscute după următoarele caracteristici: 1) revenirea permanentă la durerea suportată. jurnale. În acest caz sunt importante dosarele privind cauzele penale. ce priveşte modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice. biografii). precum şi cercetarii victimităţii individuale şi de grup. fotografic. nestatornicie. cinematografic. dureri de cap. Atare date pot servi drept material de bază (la construirea eşantioanelor etc.grosolan. 10) evitarea situaţiilor şi discuţiilor ce-i amintesc despre durerea suportată. dispoziţie proastă. contribuţia acestora la comiterea infracţiunilor. încordare a muşchilor. 5) depistarea unor schimbări în regimul obişnuit de alimentare – persoana mănîncă prea mult sau. întoarcerea permanentă la unele şi aceleaşi lucruri. iconografic. 9) sentimentul vinovăţiei. În funcţie de scopurile şi sarcinile cercetărilor victimologice concrete pot fi studiate. Date importante cu privire la faptele penale pot fi obţinute prin examinarea diferitelor statistici demografice. este problematică uneori aplicarea metodei documentare. economice. Din păcate. bătăi frecvente ale inimii. metoda observării este deosebit de importantă în procesul aplicării măsurilor de prevenire a victimizării şi protecţia juridică a persoanelor vătămate. documentele personale (scrisori. fiindcă informaţia respectivă a fost colectată în alt scop decît cel urmărit de cercetarea ştiinţifică. Prioritatea metodei respective constă în faptul că datele n-au fost colectate de către un cercetător concret. prejudiciul cauzat etc. 6) pierderea interesului sexual. pot completa datele obţinute prin cercetările de teren sau pot servi la analiza comparativă a acestora [121. În victimologie. materialele organelor de asigurare şi protecţie. 4) lipsa interesului pentru viaţă. Din cuprinsul acestora pot fi culese infomaţii cu privire la împrejurările comiterii cauzei. oboseală. Totodată.) care poate furniza anumite date legate de problemele cercetării poate constitui sursă de documentare pentru victimologi. oficial sau privat. organizaţiilor obşteşti. izolare. la trăsăturile personalităţii victimelor. 3) frecvenţa coşmarurilor. 2) senzaţia durerii şi oboselii. Cu ajutorul observării pot fi relevate victimele violenţei. radioul. Orice document (scris. greaţă. public sau secret etc. pentru stabilirea eficacităţii acestora. oboseală permanentă. lipsa poftei de mîncare etc. a instituţiilor penitenciare.) în cazul în care nu sunt utilizate şi alte surse. probleme la serviciu privind neîndeplinirea atribuţiilor zilnice. dimpotrivă. televiziunea). însemnări. prea puţin. Importanţă deosebită pentru cercetarea victimologică prezintă dosarele penale. 8) frică. nervozitate. mijloacele de comunicare în masă (presa. 85]. sanitare etc. procesele verbale şi alte acte procesuale ale organelor de urmărire penală. comisiilor pentru minori. de asemenea. 11) abuzul de alcool sau droguri. O altă metodă importantă a studiului victimologic este cercetarea pe documente.

consecinţele. mijloacele. comportamentul. Examenul psihologic al victimei are următoarele obiective: a releva sistemul de valori. destinate măsurării nivelului permanent de agresivitate. caracterul relaţiilor preinfracţionale şi din timpul incidentului dintre victimă şi infractor. vinovăţia. sunt puse în evidenţă trăsăturile moral-psihologice ale persoanei vătămate care determină vulnerabilitatea acesteia faţă de anumite tipuri de infracţiuni. timpul. În acest scop. calificarea. Cu ajutorul acestor metode şi tehnici sunt analizaţi factorii de formare a personalităţii victimei. opunerea de rezistenţă de către persoana vătămată etc. persoană necunoscută etc. 2) trăsăturile personalităţii victimei ― sexul. nivelul intelectului. 91]. metoda. experimentul. 3) raportul “victimă – infractor” ― cine este victima pentru infractor (soţ/soţie. la agresivitatea altora precum şi despre alte trăsături.). stereotipurile de reacţionare în diferite situaţii şi capacitatea de a-şi schimba modul obişnuit de luare şi realizare a deciziilor etc. sentinţele asupra cărora au rămas definitive. metode sociometrice. de ce n-a opus rezistenţă atentatului infracţional. Există un şir de metode psihodiagnostice cu ajutorul cărora pot fi stabilite inclusiv şi particularităţile . De regulă. În funcţie de scopul cercetării ştiinţifice. de obicei. 6) infractorul ― trăsăturile demografice. caracteristica moral-psihologică.. relaţiile ei cu infractorul. genul de activitate. Majoritatea chestionarelor sunt destinate aprecierii agresiunii în situaţii concrete. circumstanţele săvîrşirii. 5) împotrivirea victimei ― s-a opus sau nu persoana vătămată. testul. starea de ebrietate etc. caracteristica de la serviciu sau de la locul de trai. chestionarele pentru relevarea agresivităţii sexuale. reabilitare şi resocializare a persoanelor care au suferit în urma atentatelor infracţionale. reacţiile emotive şi gradul de schimbare a acestora. antecedentele penale etc. 4) contribuţia victimei la comiterea infracţiunii ― cum a contribuit victima la săvîrşirea faptei penale împotriva ei. etnia. vîrsta.) [122. starea sănătăţii. în momentul incidentului şi după comiterea faptei penale. 139]. sunt studiate dosarele penale. studiile. pot fi supuse analizei şi procesele penale suspendate sau încetate (de exemplu. locul. moral-psihologice. De exemplu. starea sănătăţii. Sunt elaborate special scale personale. motivul. este utilizată metoda chestionării prin care persoanele sunt anchetate privitor la agresivitatea personală. p. fiind utilizate chestionare care includ următoarele compartimente: 1) infracţiunea comisă ― caracterul . antecedentele penale.(particularităţile şi caracteristicile victimei. scala de atitudini etc. locul de naştere. sociale. domiciliul. starea civilă. cercetarea aspectelor victimologice ale omorului la comandă) [123. agresivitatea. autoaprecierea. În cadrul cercetărilor victimologice sunt frecvent utilizate metode şi tehnici psihologice: chestionarul. observarea. agresivităţii domestice etc. este cercetat comportamentul victimei pînă la săvîrşirea infracţiunii. caracteristica comportamentului victimei. ebrietatea. interviul. vecin(ă). Studiul dosarelor penale este realizat. dacă da atunci cum s-a împotrivit şi dacă nu. p. concubin(ă). Sunt elaborate măsuri şi modalităţi de prevenire victimologică.

Cu ajutorul acestor modele pot fi relevate şi analizate formele principale ale relaţiilor dintre victimă şi infractor. Prin testele proiective. în opinia noastră. Ele sunt utilizate pentru a “dezvălui eforturile latente. utilizată în cadrul cercetării victimologice. cu ajutorul testelor proiective. chestionare de autoapreciere a stării emotive. Particularitatea metodei date constă în faptul că nu îi este dezvăluit subiectului adevăratul motiv al studiului. Este deosebit de important. p. adică ce anume îl interesează pe cercetător. stabilind legităţile generale ale comportamentului uman. Deoarece subiectul nu cunoaşte adevăratele sarcini ale cercetării. este metoda tipologică (din grecescul “tipos” – tip. Trăsăturile psihologice ale victimelor infracţiunilor sunt cercetate. cercetătorul stabileşte indirect agresivitatea subiectului. ci de la modelul acestuia. Metoda dată este o abstractizare de la indivizii concreţi. 157-160]. chestionare de apreciere a modalităţilor de comportament în situaţia de conflict. metodici privind diagnosticarea orientărilor valorice. model şi “logos” – cuvînt. teste cu expresii umoristice destinate studierii motivaţiei persoanei. Sunt frecvent aplicate modelele ce descriu relaţiile “victimă-infractor”. de asemenea. gruparea lor cu ajutorul unui model generalizat şi . formă. în totalitatea fenomenelor sociale studiate. Realizările în domeniul matematicii. stabilirea combinaţiilor statornice a trăsăturilor caracteristice fenomenelor sociale în sistemul variabilelor. metodica de diagnosticare-expres a adaptării în condiţii extremale. imaginile şi sentimentele pe care subiectul este incapabil sau foarte puţin dispus să le exprime” [124. p. Testul proiectiv este bazat pe studierea reacţiilor subiectului la prezentarea anumitor imagini şi obiecte. se reduce brusc posibilitatea acestuia de a camufla sau denatura datele despre agresivitatea sa ori alte trăsături ce sunt studiate. în care drept cauză sunt acţiunile infractorului. a se ţine cont la elaborarea şi realizarea studiului că ansamblul trăsăturilor ce caracterizează victima contribuie la victimizarea acesteia doar interacţionînd cu alt ansamblu de trăsături caracteristice personalităţii infractorului. Altă metodă. 95]. p. Trăsăturile victimei sunt numai nişte condiţii necesare ale realizării legăturii cauzale. ce permit obţinerea informaţiei nu nemijlocit de la subiectul investigat. ciberneticii şi sinergeticii permit elaborarea modelelor ce descriu activitatea psihică a omului. raţionament). în prezenţa anumitor circumstanţe obiective. încît incită subiectul ca prin intermediul răspunsurilor la diferite probe la care este supus să-şi proiecteze personalitatea [121. cauzele comportamentului fiecărei părţi [87. Sunt deosebit de utile pentru cercetarea victimologică şi metodele de modelare. căutarea modalităţilor sigure de identificare a acestora. evoluţia acestora. 427]. noţiune. Aceasta constă în relevarea asemănărilor şi deosebirilor.personale ale victimelor: teste de personalitate. care sunt construite în aşa mod. scala analizei – expres a stării de stres etc.

128. soluţionarea cărora contribuie la realizarea scopului general al studiului [113. Tipologii de situaţii victimogene pentru infracţiunile de omor. procesele victimologice studiate. Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Condiţie obligatorie pentru realizarea oricărui studiu victimologic este elaborarea programului acestuia. are sarcini specifice. are un program bine elaborat. p. . la stabilirea unor tipologii de situaţii victimogene. adică a unui document ce conţine premisele metodologice şi procedurale ale cercetării ştiinţifice. 96-97]. Orice program reflectă o anumită succesivitate. de asemenea. grupele de cercetare şi anumiţi executori. în sfîrşit. 32]. În program este reflectată organizarea structurată a cunoştinţelor victimologice şi deprinderilor respective. teoria victimologică generală şi fenomenele. Un exemplu de stabilire a tipurilor particulare de victime este cel realizat de autor pentru infracţiunile de omor comis cu intenţie [126. În programul cercetării victimologice sunt elucidate premisele metodologice. Principiul etapizării stricte al desfăşurării studiului ştiinţific determină exigenţe speciale faţă de conţinutul programului. Fiecare etapă repezintă o parte componentă relativ autonomă a procesului cognitiv. În programul cercetării victimologice se realizează legătura dintre metodele generale şi metodele specifice ale studiului victimologic. p. vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale şi viol au fost stabilite de autor în rezultatul sistematizării şi generalizării unui bogat material factologic recoltat din dosarele penale respective [127. elementele structurale ale programului. 410]. metodele şi tehnicile de colectare şi prelucrare a informaţiei. necesare pentru realizarea cercetării ştiinţifice. atunci acţiunile sale şi controlul asupra acestor acţiuni vor fi logice şi succesive. inclusiv şi pentru omorul la comandă [123. mecanismul concluziilor teoretice ale studiului şi elaborării recomandărilor practice. caracteristice anumitor categorii de infracţiuni) şi. În victimologia criminologică metoda tipologică serveşte în principal: la descrierea tipurilor generale de victime ale infracţiunilor. 195]. p. cercetători şi practicieni care implimentează recomandările victimologilor. este conturat. Pentru realizarea prevenirii victimologice individuale sunt mai importante tipurile particulare de victime caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. începînd cercetarea ştiinţifică.idealizat [125. sarcinile principale ale studiului. p. Tipurile respective reprezintă îmbinări de trăsături specifice personalităţii şi comportamentului victimei. 129]. În rezultatul studiilor victimologice complexe sunt stabilite tipologii ale situaţiilor victimogene caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. Dacă victimologul. nişte etape (faze) ale cercetării. la descrierea unor tipuri particulare de victime (de exemplu. Tipul reprezintă o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice fenomenului studiat.

Compartimentul procedural al programului cercetării victimologice include metodele şi tehnicile de cercetare. programul cercetării victimologice stabileşte mijloacele de confirmare şi verificare a acestora. Apoi. fişe de observare. 2) colaborarea şi interacţiunea cu savanţii şi practicienii privind realizarea programelor de cercetare la diferite etape.).Programul cercetării victimologice este constituit din două compartimente (părţi): metodologic şi procedural. . sondajul sociologic. metodele de prelucrare şi analiză a informaţiei recoltate. de asemenea. tehnică documentară. necesitînd respectarea strictă a exigenţelor reprezentativităţii. şi în baza acestora este elaborat instrumentariul cercetării (chestionare sociologice. În scopul utilizării unui limbaj ştiinţific unic. sunt selectate metodele de colectare a datelor victimologice ― observarea. ce reprezintă un model original al obiectului şi însăşi obiectul cercetării (totalitatea generală) este determinat în program cu ajutorul metodelor statisticoexperimentale şi statistico-matematice. teste psihologice etc. Pe lîngă formularea ipotezelor. metoda documentară. Cercetările victimologice sub conducerea şi cu participarea nemijlocită a autorului se desfăşoară în ţara noastră din anul 1996. Organizarea acestor cercetări ştiinţifice este caracterizată de următoarele particularităţi: 1) participarea studenţilor de la facultăţile de drept în procesul de recoltare şi prelucrare primară a materialului empiric. precum şi de caracterul informaţiei posedate despre obiectul studiat. În funcţie de specificul obiectului. Compartimentul metodologic începe cu descrierea situaţiei-problemă şi determinarea obiectului de cercetare. testările psihologice etc. Specific pentru cercetările victimologice este faptul că o bună parte din concluzii sunt bazate pe datele obţinute în rezultatul studiilor de eşantion. fiind precizat conţinutul teoretic şi interpretarea empirică a acestora. sunt formulate scopul şi sarcinile studiului. 3) aprobarea periodică a noţiunilor teoretice elaborate sau precizate. Un rol deosebit în elaborarea programului îi revine formulării ipotezelor ce concretizează scopul cercetării şi reprezintă în sine instrumentul metodologic principal al ei. îmbinarea aspectelor teoretice şi aplicative ale acesteia. Această etapă de cercetare este imposibilă fără o analiză sistemică prealabilă a obiectului studiului victimologic (divizarea lui imaginară în elemente componente şi stabilirea legităţilor interacţiunii dintre ele). în program este stabilit volumul şi caracterul eşantionului. Raportul dintre eşantionul utilizat. descrierea procedeelor de colectare. De asemenea. prelucrare şi analiză a informaţiei victimologice. în program sunt stabilite noţiunile principale. interviul. Menţionăm că elaborarea unui sistem de sarcini principale şi secundare asigură caracterul complex al cercetării. În program sunt indicate.

practic a fost creat un laborator original de cercetări ştiinţifice cu un efectiv variabil. finanţare etc. cea mai complicată a procesului de cercetare” [130. Astfel.) mobilizau tinerii cercetători la o muncă calitativă. autorul acestor rînduri a organizat pe lîngă Catedra drept penal şi criminologie a Departamentului Drept. aprobarea serioasă a acesteia (recenzia.generalizate şi sistematizate. vătămărilor intenţionate grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii. ULIM (1996-1998) şi Catedra drept penal şi criminologie a facultăţii de drept. iar în unele cazuri şi sursele respective ale organizaţiilor neguvernamentale.În scopul desfăşurării cercetărilor victimologice. violurilor şi huliganismului prin prisma personalităţii şi comportamentului acestora. Pe parcursul perioadei menţionate au fost studiate victimele omorurilor. cercetau anumite aspecte ale problematicii victimologice prevăzute de un program general.A. investigaţiile separate erau completate reciproc. Atenţie deosebită a fost acordată cercetării situaţiilor concrete de viaţă ce anticipează comiterea infracţiunii. premise: . susţinerea tezei în faţa Comisiei pentru susţinerea examenelor de stat şi a tezelor de licenţă etc. iar rezultatele . Un aspect deosebit de important şi în acelaşi timp problematic de realizat al cercetării victimologice este legătura acesteia cu activitatea practică. victimele latente. În circumstanţele date. anumite condiţii. În scopul asigurării aplicării practice a concluziilor teoretice ale victimologiei sunt necesare. în dările de seamă privind activitatea în timpul practicii de stat şi în referate prezentate la şedinţele cercului şi conferinţe ştiinţifice. fără state de personal. Cercetările realizate de către studenţi au fost materializate parţial într-un şir de teze anuale şi teze de licenţă elaborate sub conducerea autorului. în opinia noastră. precum şi particularităţile activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor desfăşurate de către organele afacerilor interne. dar şi datele statisticii criminale.I. menţionăm că stabilirea absolută a unor anumite termene privind realizarea lucrării (tezei de licenţă). 520]. materialele birourilor de expertiză medico-legală. informaţia victimologică din mijloacele mass-media. la realizarea căreia participă şi cursanţii facultăţii de drept. dosarele avocaţilor. În acest scop au fost studiate nu numai dosarele penale. elaborat din timp. Datele recoltate de către studenţi i-au ajutat autorului la realizarea unor programe de cercetare victimologică. p. USM (1998-2002) cercuri ştiinţifice studenţeşti. Din anul 2002 problematica victimologică devine una din temele principale ale Centrului de cercetări ştiinţifice al Academiei “Ştefan cel Mare” a M. al Republicii Moldova. în conformitate cu planurile individuale. Membrii cercului. Sunt cercetate victimizarea şi “cifra neagră” a criminalităţii. “Aplicarea rezultatelor cercetării în practica socială reprezintă etapa finală şi. precum şi a relaţiilor cu infractorul. aspecte victimologice ale infracţiunilor contra patrimoniului. avizul conducătorului. de regulă. Totodată.

a materializa cunoştinţele. a unui instrumentariu necesar pentru realizarea recomandărilor victimologice. iar prin urmare. nu în ultimul rînd. 30]. Precizăm că este vorba despre teoria şi practica luptei împotriva criminalităţii. .1) convingerea practicienilor (funcţionarilor organelor de drept) în posibilitatea şi necesitatea realizării cunoştinţelor victimologice în condiţiile concrete de activitate ale acestora. Considerăm că respectarea condiţiilor (premiselor) menţionate în timpul elaborării şi desfăşurării cercetării victimologice. lipseşte şi voinţa necesară de a acţiona. 3) capacitatea victimologiei de a transforma realitatea. despre comportamentul oamenilor ― atît ca victime potenţiale. dacă recomandările victimologilor vor fi implementate în viaţă. De regulă. cît şi ca eventuali infractori. despre cercetarea şi prevenirea infracţiunilor şi. p. aplicative. atunci teoria nu va fi aplicată în practică [131. va permite realizarea legăturii dintre teoria şi activitatea ştiinţifică de cercetare în domeniul victimologiei ― pe de o parte şi activitatea practică în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii ― pe de altă parte. dacă o astfel de convingere cu privire la cunoştinţele teoretice lipseşte. 4) capacitatea victimologiei de a transforma datele empirice şi faptele ştiinţifice obţinute întro informaţie socială utilă pentru luarea deciziilor administrative şi judiciare. 2) prezenţa cunoştinţelor tehnice. despre criminologie ca ştiinţă.

Expr. vase şi alte obiecte materiale. în cărămiziu.CAPITOLUL II. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima. 113-115]. Istoricienii. p. erau aduse cereale. Dicţionarele explicative ale limbii române conţin două cuvinte: „jertfă” din slavă „žrǔtyva” şi „victimă” din franceză „victime” şi latină „victima” care. victimă. pietre de onix şi alte pietre preţioase” [132. PROBLEME TEORETICE PRIVIND VICTIMA INFRACŢIUNII § 1. De exemplu: „Acum cînd amîndoi sunt mari. ar fi mai corect a defini noţiunea iniţială (rituală) de victimă ca orice dar adus divinităţii. A cădea jertfă = a fi sacrificat. piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare. 1160]. termenul „jertfa” are drept sensuri : 1. în opinia noastră. (Fig. argint şi aramă. Abel a adus un miel din turma lui de oi. aur.) Sacrificiu. diferă totuşi într-o anumită măsură după sensurile atribuite acestora. Persoană care suferă din punct de vedere fizic sau moral din . Ulterior. Menţionăm că Dicţionarul explicativ al limbii române conţine şi următoarea semnificaţie a cuvîntului victimă : (în antichitate) Animal sau om care era sacrificat unui zeu [1. podoabe din metale şi pietre scumpe.Conceptul de victimă a infracţiunii Etimologia cuvîntului “victimă” în limbile europene nu este încă clarificată definitiv de către lingvişti. lemn. Termenul francez „victime”. iar fratele lui mai mare Cain oferă lui Dumnezeu ceva din roadele pămîntului” [132. lemn de salcîm. p. 535]. pînză vopsită în albastru. 14] ori „Moise a vorbit întregii adunări a copiilor lui Israel. p. ceea ce iniţial semnifica o fiinţă vie. De aceea. sacrificată lui Dumnezeu. Chiar şi Biblia afirmă acest fapt. precum şi cel englez „victim” au provenit de la latinescul „victima”. Iar cuvîntul „victimă” este interpretat în felul următor: „ 1. ( în unele ritualuri religioase) Ceea ce se aduce ca dar divinităţii (mai ales vietăţi sacrificate pe altar). în germană acesta era cuvîntul „Opfer”. in subţire şi păr de capră. 2. untdelemn pentru sfeşnic. în purpuriu. p. arheologii şi lingviştii au dovedit că în calitate de jertfe zeilor. Astfel.. despre care ne putem uşor convinge luînd cunoştinţă de importanţa semantică a cuvîntului dat în limba română.. jertfire. termenul ritual „victima” capătă în toate limbile o interpretare mai largă după importanţă şi mai profundă după sens. fiind recunoscute drept sinonime [133. mirodenii. a muri. Alte limbi ale popoarelor europene conţineau echivalente proprii ale latinescului „victima”. în poloneză – „ofiara” etc [54. p. Considerăm că nu au destulă dreptate acei autori care reduc noţiunea de „victimă” la omul sau animalul ce se aduce ca dar divinităţii. Se presupune că în Europa acest termen pentru prima dată purta un caracter ritual. De exemplu. s-au gîndit să aducă lui Dumnezeu jertfe de mulţumire. 98]. şi a zis: „. deopotrivă cu vietăţile.

înzestrată cu raţiune. p. 187]. 1160. Noţiunea dată cuprinde nu numai vietăţile. unei victime însufleţite. victima fără emoţii şi alte perceperi psihice a daunei nu este victimă. adică victimă. De asemenea. (Dr. p. d) unei întîmplări nenorocite. cît conţinutul social al acestei noţiuni. Dicţionarul limbii ruse sub redacţia lui Uşacov D. „victimă” este omul care suferă din cauza: a) acţiunilor ilegale ale altor persoane. Numai o fiinţă dezvoltată. sentimente. rolul şi locul victimei în sistemul relaţiilor sociale. stării normale ori funcţionării căreia i s-a cauzat un anumit prejudiciu. emoţii este în stare a percepe ca personal nu numai prejudiciul cauzat deja. noţiunea de „victimă” în accepţiune largă cuprinde orice formă a materiei: tehnică. 134. De exemplu: „Am jertfit automobilul propriu pentru a evita victime omeneşti”.. 547. Omului i se poate cauza un prejudiciu fizic.) Persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieţii ori sănătăţii sale ca urmare a unei fapte ilicite săvîrşită de altcineva” [1. în funcţie de aceasta.N. împărtăşim opinia cercetătorului rus Veniamin Polubinski potrivit căreia obiectul de studiu principal şi prioritar al ştiinţei despre victimă atît sub aspect teoretic. un peşte. în funcţie de anumite condiţii. Astfel.cauza greşelilor sale sau ale altora. b) comportamentului său. este omul [27. de a-şi schimba comportamentul. Victimei neînsufleţite i se poate pricinui numai un prejudiciu mecanic. evenimente. – numai un prejudiciu fizic. 192. comportamentului său. victimă într-un sens restrîns trebuie considerat omul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic. Este evident însă că de nivelul organizării materiei – victime depinde forma prejudiciului care poate fi cauzat acesteia. Important pentru subiectul analizat este nu atît valoarea semantică a cuvîntului „victimă” („jertfă”). şi nu numai în noţiunea religioasă sau rituală. c) concursului de circumstanţe negative. propun o interpretare vastă (amplă) a cuvîntului rusesc „jertfa”. precum şi dicţionarul elaborat de Ojegov S. 11]. cît şi practic. evenimentelor ori întîmplărilor nenorocite. Totodată. moral şi material. ci un animal. care nu se caracterizează printr-un nivel superior de organizare. 136. 1226]. p. care cuprinde toate sensurile atribuite în limba română celor două termene („jertfă” şi „victimă”) [135. Aşadar. De aceea. În contextul celor menţionate pînă acum. importanţa semantică a cuvîntului „victimă” („jertfă”) este destul de extinsă. un obiect stricat sau distrus. Persoană care suferă de pe urma unei întîmplări nenorocite.I. Analiza interpretărilor propuse de lingvişti ale cuvîntului „victimă” („jertfă”) demonstrează că pot fi şi victime neînsufleţite. Prin urmare. loc şi timp. p. dar şi cel posibil. . Potrivit acestor viziuni. 2. o pasăre rănită sau răpusă. p. de a-i da o apreciere cuvenită daunei şi. 543. biologică sau socială. moral sau material în urma acţiunilor altor persoane. în viaţa de toate zilele avem exemple de răspîndire a noţiunii de „victimă” asupra obiectelor neînsufleţite. este necesar a ţine cont că unele şi aceleaşi acţiuni ilicite.

Anume aceasta şi generează contradicţiile principale în interpretarea diferitelor noţiuni de victimă. victimă a înşelăciunii. elaborate de criminologie. Nu putem afirma că definiţiile existente ale noţiunii de victimă sunt imperfecte. fizic sau material. Prin intermediul unei asemenea reglementări. unei persoane fizice şi unei persoane juridice. „Este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral. dreptul ca .P. Există. imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale”. creează anumite complicaţii la înţelegerea esenţei conceptului dat. victima dispune de unele drepturi procesuale ( de exemplu. multitudinea componentelor care îl formează. 59. al. recunoscută în această calitate. ideologică. Reglementarea dată este un progres faţă de C. 58 C. prevăzute de articolele 58 şi 59 ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova în vigoare din 12 iunie 2003. care definea numai partea vătămată şi fără condiţia necesară – acordul victimei. de regulă. al. conform legii. frecvent nefiind luat în consideraţie întregul ansamblu de semne caracteristice. În literatura de specialitate sunt un şir de definiţii ale noţiunii de victimă care scot în evidenţă victimele accidentelor rutiere. Aceeaşi lege în art. cît şi concomitent unui grup de persoane. vor putea fi realizate amplu măsurile de prevenire a victimizării persoanelor juridice. Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală. (1) şi (2) defineşte partea vătămată care. economică. noţiunile de victimă religioasă. adică nu erau stipulate drepturile procesuale. şantajului etc. la rîndul lor.. care tratează victima şi ca persoană juridică. Conceptul legal de victimă este definit în art. în care persoana ce a avut de suferit nu putea întreprinde nimic. fizice sau materiale. Astfel. de asemenea.P. să fie soluţionată de organul de urmărire penală. În prezent. ale infracţiunilor. latente. Victima are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit. Drept bază a conceptului de victimă a infracţiunii pot fi luate definiţiile legale de victimă şi parte vătămată. (1) şi (2): „Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia. se i-a un anumit component.pot cauza un prejudiciu atît unei persoane concrete. statul a admis participarea în proces a unui cerc mai larg de persoane ce-au avut de suferit în urma infracţiunii. victimele eventuale. cu acordul victimei. care. i-au fost aduse daune morale. politică. de asemenea. În fiecare caz concret de definiţie. Diversitatea acestora se explică prin complexitatea fenomenului victimă. prin infracţiune. Din momentul săvîrşirii infracţiunii şi victimizării persoanei pînă la declararea acesteia din urmă ca parte vătămată întotdeauna este o perioadă mai mare sau mai mică de timp. potenţiale etc.P. ale răzbunării. din 24 martie 1961. particulare ale noţiunii de victimă. iar după aceasta să fie informată despre rezultatele soluţionării”. şi aceasta e departe de a fi lista completă a definiţiilor concrete.P. în calitate de trăsături principale.

Moldova. în acelaşi timp. Totodată. dacă persoanei juridice i-au fost cauzate daune. profesorul rus Strogovici M.). Menţionăm că problema privind recunoaşterea persoanei juridice drept parte vătămată.60 C. Nu este binevenit ca persoana ce a suferit careva prejudicii morale. al R. Statutul de victimă este o etapă ce poate începe pînă la intentarea procesului. persoana juridică ca şi persoana fizică. deoarece. 21. poate dispune de această calitate şi poate participa în proces.P. Conform noţiunii legale de victimă. al R.58 C.P. fiind în prezent discutabilă. O parte a procesualiştilor consideră că persoana juridică (organizaţia. p. practic în toate cazurile în care victima va renunţa să fie recunoscută ca parte vătămată. întreprinderea) poate fi numai în calitate de parte civilă în procesul penal şi nicidecum ca parte vătămată [137. adică este o etapă preprocesuală.P. ea va dori să evite toate obligaţiile şi incomodităţile participării la proces. să se prezinte la citarea organului de urmărire penală. De exemplu. Potrivit art.P. să ceară de la organul de urmărire penală să fie recunoscută ca parte vătămată etc. deseori. 61). Alţi cercetători nu împărtăşesc acest punct de vedere.cererea ei să fie înregistrată. (2) al C.) . afirmă că parte vătămată a infracţiunii poate fi atît persoana fizică. nu este clar de ce Codul de procedură penală în vigoare recunoaşte persoana juridică ca victimă şi n-o recunoaşte în calitate de parte vătămată. fizice sau materiale să fie obligată la efectuarea unor acţiuni sau inacţiuni datorită acestui fapt.P. faptul dat permite încadrarea rapidă a victimei în soluţionarea cererii sale. Autorul demonstrează că persoanei juridice deopotrivă cu dauna materială (pierderea valorilor materiale. daună financiară. ea nu poate fi parte vătămată conform C. 126]. în literatura de specialitate este soluţionată în mod diferit. ceea ce-i permite să participe mai activ în cadrul soluţionării cauzei sale. persoana juridică care desfăşoară activitatea de întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală şi. Asemenea reglementare apropie noţiunea legală de victimă de noţiunea dată de criminologie. ea poate decide participarea în proces în calitate de victimă cu un cerc restrîns de drepturi şi obligaţii (art. deteriorarea mărfurilor etc. Viziunea dată este reflectată şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. Persoana este recunoscută ca victimă prin efectul legii şi nu este necesară emiterea unei ordonanţe sau altă formalitate. Moldova. Nu este clară logica legiuitorului în faptul stabilirii obligaţiilor victimei.) sau să accepte a fi recunoscută în calitate de parte vătămată cu mai multe drepturi şi obligaţii (art.P.) i se poate cauza şi o daună morală (fiind răspîndite informaţii . posibilitate neexistentă pînă la adoptarea actualului Cod de procedură penală. din natura cărora rezultă că victima ar trebui să participe pe parcursul întregului proces (de exemplu. Dacă victima este persoană fizică. instituţia.P. care. al. sunt numeroase şi nedorite.S. cît şi persoana juridică. să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei).

organizaţiile de stat sau obşteşti. De aceea.calomnioase privind încălcări ale legalităţii în instituţia dată. Parte vătămată pot fi . 40 al Codului de procedură penală al Poloniei. despre comiterea infracţiunilor în cadrul acesteia etc. cît şi cea juridică. fiind un act formal. Conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul obiectiv. „victimitate”. Legislaţia multor ţări tratează noţiunea de parte vătămată mai larg. este iraţional a unifica noţiunile date. neluînd o atitudine clară faţă de una dintre ele. ele diferă după funcţii. Prin aceste noţiuni şi . fiind recunoscută persoana juridică drept victimă. 53]. ce reflectă evenimentul real . a suferit în urma infracţiunii (adică victima reală) nu este recunoscută ca parte vătămată. comparativ cu definiţia acesteia în art. Persoana juridică în procesul penal poate fi numai ca parte civilă şi nicidecum parte vătămată. al Republicii Moldova. iar pe de altă parte. De exemplu. defineşte conceptul de victimă care poate fi atît persoana fizică. se orientează spre trăsăturile personalităţii şi comportamentul victimei ca factori ai determinării criminogeno-victimologice. Considerăm o astfel de poziţie insuficient argumentată. Moldova include ambele viziuni discutate în doctrină. de regulă. pus în vigoare în 1969. chiar dacă nu dispun de capacitate juridică [27. Criminologia trebuie să utilizeze noţiuni şi concepte proprii cu privire la fenomenul victimă. 253-254]. interesele vitale sau patrimoniale ale căreia au fost încălcate ori puse în pericol prin infracţiune. p. Anume de aceea. Pe de o parte. parte vătămată este recunoscută persoana fizică sau juridică. noţiunea de parte vătămată. precum şi a le examina sub aspectul concurenţei. nemijlocit. recunoaşte în calitate de parte vătămată doar persoana fizică. Noţiunea procesual-penală de parte vătămată reprezintă (în mod obligatoriu) unitatea criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral. Ordonanţa organului de urmărire penală. p. În acest context.) [138. Victimologia criminologică cercetează diferite probleme determinate de cauzarea prejudiciului prin infracţiune. Dacă persoana care. Chiar dacă noţiunea criminologică de victimă şi procesual-penală de parte vătămată coincid sau aproape coincid după conţinut.P.P. în primul rînd. fizic sau material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate conform legii). trebuia făcut şi cel de-al doilea pas – recunoaşterea acesteia ca parte vătămată. 40-41]. O dată ce s-a făcut primul pas. 59 C. Legislatorul moldovean parcă vrea să „împace” aceste două viziuni. oricum ea este victimă. Lev Franc afirma că conceptul victimologic de victimă nu trebuie legat de recunoaşterea procesuală a persoanei în calitatea dată [4. printre noţiunile şi conceptele victimologiei o importanţă deosebită o au: „victima infracţiunii”. Codul de procedură penală al R. Dacă în dreptul procesual-penal este utilizată. „victimizare”. nu poate „anula” faptul pricinuirii daunei.cauzarea prejudiciului prin infracţiune. de asemenea. conform art. „situaţie victimogenă”. „situaţie victimologică”. Evident că. apoi în criminologie – conceptul de victimă a infracţiunii. p.

de asemenea. a victimei este determinată de însuşi specificul abordării criminologice (cercetarea criminalităţii reale) şi de scopul ştiinţei respective (elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire adecvate situaţiei reale). 139. au un conţinut mai larg comparativ cu conceptul procesual-penal de parte vătămată. persoanele care au suferit direct sau indirect în urma infracţiunilor. Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai larg decît noţiunea procesual-penală de victimă. relevate în consecinţa chestionării sociologice a populaţiei. problematica ştiinţei date [30. în urma atentatului criminal. Astfel. persoana devine victimă din momentul în care organul de urmărire penală este informat despre cauzarea prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). p. indiferent de faptul dacă a fost sau nu a fost recunoscut în ordinea stabilită de lege ca parte vătămată a acestei infracţiuni. morală sau materială. recunoscute prin ordonanţa dată de ofiţerul de urmărire penală. În acest caz. este necesar a stabili dacă obiectul cercetării victimologice sunt victime ale infracţiunii şi dacă poate fi urmărit. dacă există criterii autentice pentru identificarea lor într-o astfel de calitate. în afara cercetărilor victimologice se află victimele decedate în urma infracţiunii. Definirea criminologică. autentică şi accesibilă pentru cercetare). în mare parte. procesul transformării directe sau indirecte a persoanei în victimă. în schimb au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei criminologice. în baza acestui obiect. recunoscută prin sentinţa de condamnare rămasă definitivă [140. victimele latente. victimele latente nu sunt victime în sens procesual-penal. fiind conturată. Definiţiile criminologice de victimă cuprind. Astfel. căreia i s-a pricinuit. fizică sau materială. în sens mai larg. Iată de ce pentru investigaţiile victimologice sunt acceptabile (în funcţie de sarcinile trasate) atît părţile vătămate în sensul limitat procesual-penal (ele reprezintă totalitatea exactă. p. 35]. Definiţiile criminologice (victimologice) de victimă a infracţiunii. Menţionăm. p.concepte poate fi înţeles obiectul şi domeniul de studiu al victimologiei. că în sens procesual-penal. 50. precum şi alte categorii de victime. dar n-au . în funcţie de consecinţele juridice ale daunei) [27. Rîbalskaia consideră că victimă este persoana fizică. iar persoana vătămată – o noţiune procesualpenală (sau procesual-civilă. Prin urmare. 85-86]. adică victimizarea [4. victimele latente. savantul rus Polubinski V. de regulă. Cu alte cuvinte. iar prin noţiunea procesual-penală de victimă sunt recunoscute în calitatea dată persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune o daună morală. Unii autori propun definiţii victimologice de victimă a infracţiunii mai limitate chiar decît noţiunea legală de parte vătămată. de obicei. p. 146]. o daună fizică. 122]. afirmă just că victima infracţiunii (sens victimologic) este o noţiune mai largă decît conceptul de parte vătămată. părţile vătămate ce au fost. victima este o noţiune victimologică. Dar în toate cazurile. p.I. fizică ori materială ca rezultat al acţiunii ilegale. astfel. Victimă a infracţiunii poate fi orice om care a suportat o daună morală. Viola Ia.

practic. pe cînd ea trebuie să fie bine văzută în calitate de premisă a prevenirii şi combaterii criminalităţii. adică furnizorii şi clienţii acelei firme care. existenţa societăţii occidentale pluraliste este determinată nu atît de relaţiile capitaliste. cît de noile particularităţi ale acesteia: economia de piaţă poartă un caracter social.351]. creat de către deţinătorii puterii de stat în scopul asupririi acelora care nu au forţe şi puterea de stat. sunt multe grupuri care într-o măsură mai mare ori mai mică „dirijează”. inclusiv covictimele. neobservată sub aspect social. precum şi delictelor care se săvîrşesc împotriva acestor întreprinderi (organizaţii).fost confirmate prin sentinţa judiciară în legătură cu clasarea cauzei (de exemplu. precum şi acelora care s-au pomenit într-o situaţie nefavorabilă. ale războiului. p. Opiniei date poate fi opus următorul argument: posibilitatea de a deveni victime în cadrul infracţiunilor economice şi delictelor menţionate nu este deloc „trecătoare”. În prezent. „Pălăvrăgeala despre victimizare” este o armă a clasei dominante. sistemului de pedepse penale. acţiunilor violente ale statului şi „asupririi”. Astfel de noţiuni cum sunt „dominaţie”. victime „veritabile” fiind victimele despotismului poliţienesc. Orice acţiuni în decursul sau rezultatul cărora cineva devine victimă urmează. nemijlocit. şi criminalitatea funcţionarilor publici („guleraşelor albe”) se caracterizează printr-o „victimitate foarte trecătoare” [16. Această noţiune de victimă. Aceasta îi va impune pe infractorii economici şi hoţii de magazine să nu mai mizeze pe procedeele lor de neutralizare psihologică a infracţiunilor (depersonalizarea victimelor. „clasă dominantă” nu mai sunt caracteristice pentru societatea dată. utilizată de dînsa pentru a-şi justifica şi menţine existenţa. a fi calificate drept infracţionale. iar „dominarea” este divizată sau controlată reciproc de către grupurile sociale. Aceasta este deosebit de caracteristic infracţiunilor comise de întreprinderile naţionale şi transnaţionale. strămutarea vinovăţiei asupra victimei etc.). adevărul este că în cazurile respective victima rămîne. schimbîndu-se unul pe altul în rolul de „dominant”. precum şi alte categorii de victime. Criminologii Richard Quinney (1972) şi Lech Falandysz (1979) insistă asupra elaborării unui astfel de concept de victimă care ar avea legătură cu conflictul social şi ar fi orientat spre lupta de clasă [16. În . Conceptul de victimă este un mecanism de protecţie a clasei dominante a capitaliştilor. este. 353]. Victima infracţiunii este un produs social. Este necesar de a face ca victimele infracţiunilor economice. dacă învinuitul a dispărut. deoarece şi infracţiunile economice. că din punct de vedere ştiinţific este puţin productiv a defini o noţiune specială de victimă a infracţiunii. inactuală şi nu ţine cont de realităţile sociale ale societăţii occidentale pluraliste. în general. s-a pomenit victimă. Criminologul german Güntber Kaiser consideră. sustrăgîndu-se de la urmărire sau judecată sau cînd din alte motive nu s-a putut stabili unde se află el). consideră ei. p. elaborată în baza teoriei marxiste şi luptei de clasă. în opinia noastră. să devină mai vizibile în societate.

prin infracţiune. Societatea în urma infracţiunilor suportă o daună directă ( în cazul trădării de patrie. victime ale infracţiunii sunt nu numai persoanele fizice sau juridice. potrivit primei opinii. necesită de la toate grupurile sociale o foarte mare toleranţă. 68-76]. În contextul acestor idei. 141. Victime ale infracţiunii pot deveni şi membrii familiei celui omorît sau persoanele cărora. potrivit căruia societatea întotdeauna este victimă a infracţiunii. Articolul 1 al „Declaraţiei principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere”. precum şi ordinea mondială în întregime. iar alţii – doar persoana fizică. Juristul polonez Tuhan Mirza-Baranowske împărtăşeşte punctul de vederre al criminologului american Edwin Sutherland. în sens victimologic. p. victimă a infracţiunii poate fi. li s-a cauzat o pagubă. sustragerii sau deteriorării bunurilor proprietarului etc. în special economia. o pagubă materială sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii ori inacţiunii prin care au fost încălcate legile naţionale în vigoare. astăzi putem vorbi doar despre nişte compromise permanente. Articolul 2 al prezentei declaraţii stipulează că persoana poate fi considerată victimă. un grup social din cauza apartenenţei la o anumită rasă. În opinia acestor autori. p. în timpul participării la curmarea infracţiunii ori acordării de ajutor poliţiei. După părerea unor autori. sau statul) [16. bineînţeles. care. Unii autori consideră că victimă în sens victimologic poate fi atît persoana fizică. dar poate să se întîmple ca victima să fie nematerială. 350]. 41]. 133]. cărora direct sau indirect li s-a cauzat o daună prin infracţiune [4. 85. inclusiv vătămări corporale sau o daună morală.) ori indirectă ( de exemplu. precum şi indiferent de relaţia de rudenie dintre victimă şi infractor [90]. care consideră că victimă poate fi o oarecare persoană. de asemenea . desemnează în calitate de victime persoanele cărora individual sau colectiv le-a fost cauzat un prejudiciu. victima. societate. este omul sau o anumită comunitate umană în orice formă de integrare. . Bineînţeles că însuşi infractorul poate deveni victimă. J. la întreţinerea organelor administrative). În literatura de specialitate se conturează două viziuni cu privire la definirea conceptului de victimă prin prisma victimologiei ştiinţifice. supus justiţiei făptuitorul. 6. statul. sunt doar o formă specifică a relaţiilor dintre oameni în societate [142. p. cu toate că există în realitate. p. organizaţie. Astfel. reţinut. p. stat ori orînduirea internaţională. din cauza convingerilor religioase etc [143. cît şi cea juridică. 36. dar chiar şi societatea. În baza noţiunii date se află următoarea idee: relaţiile sociale reprezintă prin sine ansamblul relaţiilor materiale şi ideologice ce se stabilesc între oameni – membri ai societăţii. menţionăm definiţia propusă de Schneider H.principiu. indiferent de faptul dacă a fost stabilit. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985. p. abstractă (societatea. Relaţiile dintre organizaţiile de stat şi obşteşti. suferinţe emoţionale.

deşi acceptă. „fără să-şi fi asumat riscul. trebuie să o diferenţiem de alte cazuri de persoane care. 145. Astfel. p. Victima este persoana care. p. victima e tratată sau numai ca persoană fizică. Astfel. Noţiunea lărgită de victimă nu exclude. d) infractorul ce-şi pierde viaţa în cazul legitimei apărări. în ceea ce priveşte persoana victimizată (victima propriu-zisă). în principiu. în opinia lor. 213. potrivit căreia numai persoana fizică poate fi victimă a infracţiunii. Cea de-a doua viziune din literatura de specialitate. fiind o daună morală” [138. 16]. p. 117]. Totuşi în baza analizei diverselor definiţii de victimă a . 193]. Aceste noţiuni extind limitele şi diversifică domeniul de cercetare al victimologiei criminale. în primul rînd.S. p. de asemenea... sunt răniţi sau îşi pierd viaţa. Majoritatea definiţiilor respective sunt formulate în baza concepţiei principale a victimologiei criminale: infracţiuni fără victime nu există. specialistul rus în domeniul dreptului procesual-penal Strogovici M. c) iniţiatorul acţiunii criminale care îşi pierde viaţa. reprezintă diverse abordări ale problemei respective. fiecare infracţiune cauzează o daună societăţii . consecinţele fizice. sau este evidenţiat aspectul ei juridic. p. potrivit acestor autori . materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale [20. precum şi multe alte definiţii de victimă a infracţiunii. cuprinde. p. şi aceasta. p. p. 17-30. Viziunea dată este împărtăşită şi de profesorul Dagheli P.E. 18-19]. nu pot fi considerate victime cazuri precum: a) poliţişti care.S. afirma: „ În sens larg. 149. de asemenea. 69. 148. b) luptători în confruntări militare. sau momentul psihologic etc. 147. Alţi autori definesc victima drept orice persoană umană care suferă. Deci victime sunt numai persoanele fizice care suferă direct (nemijlocit) în urma infracţiunilor. ajunge să fie jertvă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale” [109. victimă a infracţiunii este persoana fizică. Pronunţîndu-se asupra formelor prejudiciului cauzat prin infracţiune. Abdal Fattah susţine poziţia acelor cercetători care consideră că societatea şi anume instituţiile ei pot fi victime ale infracţiunilor [54. prezintă un interes ştiinţific deosebit. deci fără să vrea. p. Definiţiile criminologice de victimă a infracţiunii. Aşadar. moral sau material [44. 44. cum nu există infracţiuni fără infractor (în sens juridico-penal). consideră totuşi să se facă o serie de precizări în acest sens. direct sau indirect. care au un sens larg. pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale sau de altă natură. De exemplu. 257]. Sunt cercetători care. dacă este clar că nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. De aceea. 146. definiţiile criminologice menţionate. mai multe definiţii. definiţia menţionată. omul căruia nemijlocit prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu fizic. p. 93. p. 85]. [144. în îndeplinirea misiunilor. propuse în literatura de specialitate. dar presupune o selecţie specială a subiectelor pentru fiecare cercetare victimologică concretă.

al R. În majoritatea normelor penale speciale. Prin urmare. nu putem fi de acord cu unii autori care consideră că o parte considerabilă a infracţiunilor sunt fără victime. obiect al infracţiunilor nu este inviolabilitatea morală şi fizică sau interesele patrimoniale ale omului.infracţiunii pot fi deduse următoarele trăsături caracteristice conceptului respectiv: 1) victimă a infracţiunii poate fi atît persoana fizică. grupurilor sociale (familiei.P. grupurile sociale. din punctul de vedere al victimologiei criminologice. O problemă discutată de specialiştii preocupaţi de tematica victimologică constă în lipsa unei opinii unice privind atribuirea la categoria victimelor a persoanelor juridice. În acest context. precum şi lipsite de capacitate juridică). infracţiuni contra securităţii de stat care atentează asupra securităţii externe şi interne a statului. Astfel. p. rasiale. suveranităţii. infracţiunile contra securităţii publice şi a ordinii publice [150. în anumite cazuri. întreprinderile (care au statut de persoană juridică. persoanei fizice. instituţiile de stat şi obşteşti. 4) victimele pot fi materiale sau nemateriale (abstracte). teritoriale etc. infracţiuni economice care atentează asupra sferei activităţii economice. de exemplu. Fiind analizate articolele din partea specială a C. independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova şi infracţiuni contra autorităţilor publice care atentează asupra activităţii instituţiilor de stat şi obşteşti. infracţiuni fără victime nu există. Potrivit victimologiei criminologice. victimă a infracţiunilor pot fi societatea. adică acestea pot fi victime ale infracţiunilor. direct sau indirect. Concluzia dată ar intra parcă în contradicţie cu viziunea răspîndită în literatura de specialitate. grupurilor etnice. după cum nu există infracţiuni şi fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. de exemplu. în care omul este în calitate de victimă a faptei ilicite. În realitate . 18]. poate fi considerată victimă doar persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral. organizaţiilor şi întreprinderilor. 2) victimă poate fi persoana căreia. legea recunoaşte că obiectiv prin infracţiunile date sunt aduse daune statului în întregime. 3) victimele pot fi relevate sau latente. i s-a cauzat o daună prin infracţiune (după unii autori – persoana fizică căreia direct i-a fost pricinuită o daună). constituie mai puţin de jumătate din toate normele. organizaţiile. ne convingem uşor că componenţele de infracţiuni.) cărora le-au fost cauzate daune prin infracţiuni. Dar aceasta nu înseamnă că infracţiunile respective n-au victime. infracţiuni contra justiţiei ce atentează respectiv asupra intereselor justiţiei etc. 5) victimă este persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost pusă în pericol de a i se cauza un prejudiciu prin infracţiune. trebuie să recunoaştem că.. orînduirii constituţionale.M. organizaţiilor şi întreprinderilor. Codul penal al Republici Moldova include concomitent cu infracţiunile contra persoanei şi alte categorii de infracţiuni cum ar fi. precum că. cît şi cea juridică ( după unii autori – numai persoana fizică). fizic ori material. instituţiilor de stat şi obşteşti.

organizaţia. Producerea unei daune statului înseamnă nu altceva decît cauzarea de prejudicii acelor oameni. stabilind şi estimînd trăsăturile şi calităţile personalităţii victimei ca persoană fizică. dar persoanele care le constituie. grupului social. răspunderea pentru care survine în legătură cu cauzarea unei daune reale sau potenţiale statului. rolul comportamentului victimei directe în apariţia şi . consumator etc. Dauna s-ar „repartiza” la toţi oamenii care formează în ansamblu acest organism social. Prin urmare. exprimă ansamblul legăturilor şi relaţiilor în care se află indivizii unii faţă de alţii. infracţiune acea faptă ce nu are capacitate de a cauza sau de a crea primejdia producerii de prejudicii oamenilor.. societatea. În cazurile cînd prin infracţiune i se cauzează o daună unei persoane fizice. juristul rus Ghenadie Novoselov afirmă: „. În baza celor menţionate putem afirma că victima infracţiunii poate fi nemijlocită (persoana fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni sociale). în principiu. În sfîrşit. Soluţia nu poate fi alta şi în cazul infracţiunilor drept trăsătură obligatorie a cărora este cauzarea de prejudicii societăţii sau anumitor organizaţii. dacă ţinem cont de următoarea circumstanţă. adică de societate ca ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod. se are în vedere cauzarea unei daune indivizilor concreţi. intereselor cărora el trebuie să servească. Într-adevăr.). nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin infracţiune. Totodată. cît şi în cea de elaborare a acestora.. adică fără membrii acestui organism care activează într-un anumit mod. relaţiile acesteia cu infractorul. Atunci cînd prejudiciul e cauzat unui organism social (societăţii. prejudiciul este suportat mijlocit şi de aceste legături. organismul social abstract fără un conţinut social. precum şi acelora prin care se realizează funcţiile statului. consecinţele acestuia nu sunt suportate direct de nimeni. este necesar a preciza că nu poate fi declarată. relaţii. trăsăturile şi calităţile acestora. consecinţele acesteia sunt suportate de un individ concret. adică reprezentanţilor lui. p. În acest context. grupul social. 59]. cercul cărora nu întotdeauna este posibil de a fi stabilit pentru fiecare caz concret atît în activitatea de aplicare a normelor de drept. Aşadar. Victimologia criminologică cercetează predominant victimele nemijlocite. prin dauna produsă nemijlocit indivizilor.. nu societatea. Astfel. organizaţiei etc. fiind o totalitate a indivizilor. precum şi rolul lor în geneza infracţiunii. Dar aceasta nu înseamnă că în cazurile menţionate nimeni nu suferă sau nu poate să sufere” [151. ar fi o greşeală dacă am considera că pot fi făcute unele excepţii privind înţelegerea prejudiciului infracţional şi pentru a treia categorie de fapte. organizaţii. Particularitatea acestei categorii de infracţiuni constă în producerea prejudiciului sau crearea pericolului de cauzare a acestuia unei totalităţi de persoane fizice. în general. societate fără un „conţinut uman”. deoarece nu există. adică nu suferă indivizi concreţi. Deci nu există întreprinderi.nu există nici o contradicţie. în toate cazurile în care legea penală prevede consecinţe prejudiciabile pentru om. cetăţean. societatea.

poate fi capabilă sau incapabilă de a opune rezistenţă etc. va permite a generaliza datele obţinute şi a stabili ce este tipic atît pentru situaţiile în care e cauzată dauna. în opinia noastră. comunitatea umană.dezvoltarea faptei ilicite. fenomene. Sistematizarea dată. 81-84]. de fapt. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor Fără îndoială. În acest sens. precizăm că drept obiectiv al studiului victimologic sunt victimele infracţiunilor ca persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi care au ori nu au statut de persoană juridică. Soluţionarea tehnologică a acestei probleme este determinată de utilizarea diferitelor clasificări ale victimelor. Elaborarea conceptului victimologic de victimă a infracţiunii reprezintă o premisă pentru clasificarea şi tipizarea victimelor în calitate de subiecţi nu numai ai raporturilor juridice. sunt cauzate prejudicii nemijlocit indivizilor care constituie grupul dat. Prin urmare. o materie concretă. în scopul înţelegerii mai aprofundate şi multilaterale a cauzelor şi condiţiilor comiterii infracţiunilor. informaţia despre aceşti oameni. Chiar şi în cazurile cînd acţiunile criminale sunt orientate asupra unei anumite comunităţi umane. prelucrată în modul respectiv. care iau în calcul trăsăturile subiective şi obiective ale acestora. De aceea. în societate există persoane. putem schimba structura şi dinamica criminalităţii. a şi apărut victimologia ca ramură a criminologiei pentru a sintetiza şi sistematiza datele variate şi disparate despre victimă într-un tot indivizibil. la rîndul ei. categorii. şi numărul acestora este destul de mare. cît şi nemijlocit pentru personalitatea victimelor. Problemele clasificării şi elaborării tipologiilor victimelor sunt deosebit de complicate. existenţa unui ansamblu de trăsături care ar permite de a vorbi despre victime tipice. victima infracţiunii poate fi activă şi pasivă. dar şi a altor relaţii sociale. va permite relevarea anumitor trăsături ale victimelor. despre persoanele vătămate ca purtătoare ale unor calităţi nu atît de neutrale în mecanismul infracţiunii. Încercările respective se lovesc de dificultăţi ce pot fi sistematizate astfel: 1) marea . abordăm. cărora prin infracţiuni li se cauzează prejudicii. Rolul victimei în mecanismul infracţiunii poate fi activ şi pasiv. poate să se afle în relaţii apropiate cu victimizatorul sau în genere să nu-l cunoască. hotărîtor şi auxiliar. § 2. poate conştientiza esenţa şi consecinţele comportamentului său ori poate să nu le cunoască. influenţînd asupra cărora. caracteristice pentru unele sau alte grupuri. Aceasta este însă insuficient. limitat nemijlocit la situaţia de producere a daunei sau un element important de formare a infractorului în calitatea dată etc [4. Astfel. p. ce urmează a fi studiată ca victimă. Aşadar. conştientizat şi neconştientizat . deoarece e mult mai importantă. este în realitate o totalitate de persoane fizice – victime.

victimă” şi „victimă . obţinerea. vinovată de comiterea faptei. care sunt aşteptările persoanei vătămate. Îndeosebi.diversitate a infracţiunilor şi. inclusiv şi cazurile în care executarea de facto a rolurilor menţionate nu corespunde scenariului standard. din rolul episodic în rolul stabil etc. a categoriilor de victime. Rolul de parte vătămată. victima infracţiunii poate avea mai multe roluri: parte vătămată. din rolul auxiliar în rolul central. determinat în mare parte de statutul. Potrivit „scenariului” procesului penal. unei şi aceleiaşi persoane i se poate schimba rolul de parte vătămată în rolul de învinuit. ceea ce se explică. . trecerea acesteia de la un rol la altul [4. complicată este transformarea persoanei umane în victimă. sursă de informaţii (mijloc) pentru dobîndirea probelor. în opinia noastră. din victimă latentă în victimă legală. În acest context. rol status-economic etc. martor. acordat conform prevederilor legii. cît şi de facto. În procesul penal. s-a dovedit a fi complicată tranziţia din victimă potenţială în victimă reală. chiar dacă cu ponderi diferite. rol status-social. Situaţia procesuală multilaterală a persoanei vătămate reflectă multitudinea rolurilor pe care le poate avea victima infracţiunii şi într-o accepţiune mai largă. de asemenea. condiţionate de rolul victimei. partea vătămată este partea ofensată. Clasificarea victimelor trebuie efectuată în baza anumitor temeiuri şi în corespundere cu diferite probleme ce stau în faţa investigaţiilor victimologice. pregătire culturală. martor sau viceversa. atitudinea şi comportamentul acesteia. iar infractorul – persoana care a cauzat un rău. Trebuie de ţinut cont de faptul că rolul victimei poate fi modificat atît sub aspect procesual. Teoria rolurilor este cheia înţelegerii multor probleme soluţionate în victimologie. Cu toate problemele pe care le ridică victima. la toate categoriile de variabile: vîrstă. Este necesar a menţiona. uneori învinuit. sex. din perspectiva dată. 4]. O clasificare sau o tipologie victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimologică individuală şi. 72]. nu întotdeauna corespunde realităţii. 2) apartenenţa victimelor. Ca premisă a diferitelor clasificări ale victimelor infracţiunilor poate fi teoria rolurilor. 3) diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii [148. p. bineînţeles. în consecinţă. Victimologia criminologică examinează şi cercetează aprofundat procesul victimizării. numeroşi autori au încercat să realizeze diverse clasificări în funcţie de o serie de criterii şi variabile. în cazul în care dînsa înţelege rolul. parte civilă. analiza şi utilizarea informaţiei victimologice devin deosebit de valoroase. şi la alte niveluri superioare. pregătire socioprofesională. De asemenea. Chiar şi în cadrul relativ restrîns al justiţiei penale. p. este importantă problema inversării stărilor „infractor . prin importanţa rolului victimei în mecanismul infracţiunii.infractor”. persoana care a suferit în urma infracţiunii.

unde victima figurează ca circumstanţă care se atribuie la semnele obiective ale componenţei de infracţiune. 7) psihologia judiciară. Nu mai puţin importantă este cercetarea personalităţii şi a comportamentului victimei anumitor infracţiuni ca: omor intenţionat. Astfel. Importanţa clasificării menţionate pentru victimologie constă în următoarele: permite. 6) statisticii judiciare.). De exemplu. despre victimă se poate vorbi ca despre un obiect de cercetare a: 1) dreptului procesual-penal. viol. Deoarece victima infracţiunii poate constitui obiectul de studiu al diferitelor discipline ale ciclului penal. în al doilea rînd. în primul rînd. 8) psihiatria judiciară [34. p. care apreciază starea psihologică a victimelor.În literatura sovietică de specialitate. escrocherie. p. interese materiale etc. La baza clasificării pot fi puse şi unele trăsături ale laturii subiective a componenţei de infracţiune. unde victima este obiect al expertizei medico-legale. victimele infracţiunilor contra proprietăţii. De aceea. unde victima figurează ca participant al procesului penal. săvîrşite în piaţă.poate fi efectuată o clasificare primară a acestora. 42-43]. victime ale infracţiunilor de furt. la comiterea cărora are importanţă interacţiunea dintre infractor şi victimă. comun: victimele infracţiunilor sexuale. 2) dreptului penal. prima încercare de clasificare a victimelor a fost întreprinsă de Lev Frank [34. La baza acestei clasificări s-ar putea pune. 152. în primul rînd. 5) medicinii legale. componenţele de infracţiune care-s unite printr-un obiect unic. furt etc. 154. 122. Menţionăm că în ultimii ani sunt productive studiile victimelor infracţiunilor violente [91. care se conţin în diverse discipline. la gară (latura obiectivă). deosebim victime după forma vinovăţiei (persoane vătămate ale infracţiunilor comise din imprudenţă) sau motivul infracţiunii (persoane vătămate ale omorului din gelozie. leziuni corporale grave. Clasificarea dată are importanţă . permite acumularea şi integrarea datelor dispersate despre victimă. Este deosebit de importantă clasificarea victimelor în funcţie de caracterul infracţiunilor care au cauzat prejudiciu. adică evidenţa numărului de victime ale infracţiunilor. 153. Astfel. unde victima figurează în legătură cu procedeele tactice. răzbunare. unde victima figurează în contextul motivului de săvîrşire a infracţiunii. recidivişti (subiectul infracţiunii). 4) criminalisticii. este necesară o clasificare specială a victimelor în funcţie de relaţiile acestora cu infractorul. 155]. anume în baza acestui temei – consideră autorul . 3) criminologiei. victime ale infracţiunilor comise de către minori. Un interes sporit pentru cercetările victimologice prezintă acele infracţiuni. victimele accidentelor rutiere etc. Pot avea importanţă şi cercetările victimologice ale victimelor clasificate în baza trăsăturilor altor elemente ale componenţei de infracţiune. 41]. de a scoate la iveală ceea ce rămîne necercetat de către aceste discipline şi.

este imposibil a realiza prevenirea eficientă a omorurilor intenţionate. studiile. De exemplu. 48]. H. în virtutea profesiei sau a genului de activitate. 3) predeterminate [156]. în timpul descoperirii omorurilor – aceasta este o regulă indiscutabilă. infractorul şi victima se potrivesc unul altuia după cum lacătul şi cheia [75. iar victima. realizarea măsurilor de prevenire bazate pe izolarea persoanelor antrenate în conflict.hotărîtoare pentru investigaţiile victimologice şi se bazează pe diverse legături sociale: rudenia. Aceste legături sociale (dintre victimă şi infractor) determină atît esenţa conflictelor care au generat infracţiunea. starea civilă. genul de activitate. e prezentă. cît şi dinamica evoluării situaţiei criminologice [30. Cercetarea victimologică a activităţii acestor persoane este utilă pentru elaborarea în bază ştiinţifică a măsurilor tactice. În această situaţie. von Henting afirma că. pur şi simplu cunoscuţi. căci stabilirea infractorului decurge în lanţ: victimă – bănuit – învinuit. Studierea fundamentală a relaţiilor dintre infractor şi victimă va permite o abordare nouă a problemei privind descoperirea infracţiunii [75. etnia. 413-414]. că în clasificările social-demografice este utilă evidenţierea şi analiza profundă a unor . prin urmare. Drept exemplu poare servi criminalitatea domestică. amoroase. clasificarea victimelor în baza relaţiilor acestora cu infractorul. p. Relaţiile dintre infractor şi victimă. ostile. Într-o măsură considerabilă. concubinajul. La această categorie de victime se referă colaboratorii organelor de drept. p. devin obstacole în calea infractorilor. menţionînd că în majoritatea infracţiunilor făptuitorul este ascuns. businessmenii. propune următoarea clasificare: 1) victime întîmplătoare. sunt importante clasificările victimelor după o serie de particularităţi demografice şi sociale ale personalităţii lor: vîrsta. frecvent. În baza caracterului raporturilor dintre victimă şi infractor. caracterul relaţiilor menţionate determină stabilitatea contactelor dintre victimă şi infractor şi. precum şi relaţiile de prietenie. de asemenea. casierii. în special a acelora în care infractorul nu este identificat. psihologice şi tehnice de asigurare a securităţii acestora. a vătămărilor corporale şi a altor infracţiuni din sfera relaţiilor familiale şi de rudenie. deseori. jurnaliştii [6. 413]. Menţionăm. În acest context. 2) nedeterminate din timp.A. în cadrul căreia se manifestă clar relaţiile stabile dintre infractor şi victimă. vie sau moartă. În cadrul acestor clasificări trebuie evidenţiate victimele care. are importanţă hotărîtoare şi la descoperirea infracţiunilor. cercetătorul ucrainean Tuleacov B. sexul. paznicii. taximetriştii. profesia. criminologul german H. Astfel. Fără a lua în consideraţie relaţiile date. victimologia poate servi ca un sprijin bun pentru criminalistică. p. funcţionarii organelor de revizie şi control. de regulă. relaţiile de serviciu. lipsa oricăror legături. sunt analizate detaliat în procesul descoperirii multor infracţiuni. von Henting acordă atenţie rezervelor victimologice ale activităţii de descoperire a infracţiunilor. funcţia etc. În scopul prevenirii anumitor categorii de infracţiuni. 265]. p. vecinătatea.

4) femei maltratate. cumpătarea. Această circumstanţă nu trebuie scăpată din vedere la soluţionarea dosarelor penale [159. cît şi evaluarea posibilă a comportamentului victimal în viitor (în cazul prevenirii victimizării primare). Importanţa victimologică a clasificării respective sporeşte atunci cînd anumite calităţi morale sau psihologice ale personalităţii victimei au determinat modul şi forma comiterii infracţiunii ori au fost un pretext nemijlocit al atentatului criminal. adolescenţii). de regulă.astfel de categorii vulnerabile. La clasificarea victimelor sunt importante.S. stabilitatea morală. De exemplu. În procesul prevenirii individuale este luat în consideraţie atît comportamentul deja demonstrat (în cazul prevenirii victimizării recidive). . 2) copii maltrataţi fizic sau sexual. 5) victime ale atacului sexual. consideră că subaprecierea calităţilor personalităţii nu contribuie la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii infracţiunilor şi la desăvîrşirea eticii sociale. prin comportamentul ei. 157. 95]. pot curma săvîrşirea infracţiunii şi chiar preveni atentatul la etapa pregătirii. 84]. 3) persoane în vîrstă. subalternii şi alte trăsături negative ale personalităţii victimei îi determină. predispunerea de a consuma alcool. dimpotrivă. desfrîul sexual. femeile. atare trăsături de caracter ca: spiritul de prevedere. Credulitatea exagerată. persoanele vătămate benevol (de exemplu. Este necesar a supune unui studiu victimologic special victimele „atipice”: victimele imaginare. 88]. despotismul în raport cu apropiaţii. Pe de altă parte. agresivitatea. locului şi timpului săvîrşirii infracţiunii sexuale. lăcomia. comportamentul. p. p. 89]. În funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socială. Astfel. Minskaia V. p. care au şanse reale de a deveni victime ale infracţiunilor. persoanele de vîrstă înaintată. Clasificările persoanelor vătămate după comportamentul acestora în situaţia preinfracţională sau în timpul incidentului sunt importante pentru relevarea acelor cetăţeni. de asemenea. raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit şaisprezece ani sau efectuarea ilegală a avortului) şi alte victime din această categorie [4. contribuind uneori la crearea situaţiei victimogene. p. cum sunt minorii (copiii mici. cercetătorul american Karmen A. distinge: 1) copii dispăruţi. pregătirea fizică. Infractorii iau în consideraţie ce reprezintă prin sine victima selectată şi determină calităţile acesteia care pot fi utilizate [158. lăcomia şi înflăcărarea persoanei vătămate sunt încadrate în însăşi tehnica comiterii escrocheriei. 6) victime ale accidentelor rutiere [148. Trăsăturile personalităţii victimei se manifestă. adică care simulează. particularităţile moral-psihologice ale personalităţii acestora. desfrîul ori lipsa de experienţă a victimei sunt luate în consideraţie de către infractor la determinarea formei. într-o măsură oarecare. p. 72.

în anumite circumstanţe. dimpotrivă. Comportamentul acestora poate fi legal ori. dar care poate fi periculos pentru ele înseşi: persoane cu iniţiativă după funcţia deţinută (exercitată). poate să le acorde o atenţie sporită acestora. 2) victime active. pasiv. după statutul social. necritice fără a se caracteriza prin particularităţi conturate evident. Astfel. în virtutea trăsăturilor personale. (provocatorii agresivi). nivelul redus de studii. de regulă. 132-138]. 10-11]. 6) victime neutre. dar cauzarea de prejudicii acestora se realizează prin contribuţia activă a viitoarelor victime: instigatori conştienţi. batjocură etc. p. Fattah.E. dimpotrivă.. p. persoane care primesc pagube intenţionat şi din imprudenţă. De aceeaşi părere este şi Ezzat A. incapacitatea de a aprecia adecvat situaţiile de viaţă: persoane care au. cedînd violenţei. 4) victime pasive. inclusiv psihic bolnave.Persoanele care riscă de a se pomeni victime ale infracţiunilor se comportă în mod diferit: agresiv sau altfel provoacă infractorul. hotărîtoare. imprudenţi. victima poate să nu dea atenţie unor detalii ale situaţiei create sau. impreviziunea. pentru care este caracteristic imprudenţa. participant şi fals al victimei [77]. Profesorul rus David Rivman propune următoarea clasificare a victimelor după comportamentul acestora în mecanismul infracţiunii: 1) victime agresive. Juristul rus Plehan Dagheli distinge două categorii de victime după comportamentul preinfracţional al acestora: provocatoare şi aşa-numitele „victime pure. comportamentul cărora n-a provocat acţiuni criminale şi nici n-a contribuit la derularea lor. . comportamentul cărora nu se manifestă prin atac sau imbold sub forma contactului de conflict. provocator. 3) victime cu iniţiativă. intelect redus. comportamentul cărora este pozitiv. obiectiv sunt în stare de a opune rezistenţă. comportamentul victimei în etapa preinfracţională diferă după gradul de conştientizare [87. comportamentul cărora se manifestă prin atac asupra victimizatorului sau asupra altor persoane (violatorii agresivi) sau prin alte forme ale agresiunii: insultă. manifestă neînţelegere absolută a vicleşugurilor infractorilor sau imprudenţă elementară. care au căzut sub mînă” [161. p. în măsura în care aceasta ar fi depins de victimă [160. iar contribuţia în mecanismul infracţiunii poate fi atît minimală. cît şi. distingînd un comportament de nonparticipare. ilegal şi chiar infracţional. care nu opun rezistenţă agresorului din diferite motive: obiectiv nu sunt capabile de a se opune (permanent sau temporar). 10]. 5) victime necritice. vîrstă înaintată. persoane bolnave. calomnie. latent. Potrivit cercetătorului ucrainean Hristenco V. vîrstă minoră.

cînd o persoană poate fi succesiv criminal. atracţia – dacă hoţul are de ales între un automobil Jaguar şi un Ford. Clasificări analogice au fost propuse. graţie acestui fapt. Lamborn (1968). Mendelsohn (1956) diferenţiază următoarele categorii: 1) complet inocent. întreaga responsabilitate a victimei. Ceva mai tîrziu decît colegii săi. 6) simulant sau confabulator [148. apoi victimă sau invers. Fattah.E. La o extremitate a ei se află nevinovăţia. copiii. în majoritatea cazurilor. 5) apărare autoagresivă. 6) impunitatea – unele victime sunt ─ raport de . de Fattah (1967). primul îl va atrage mai mult. 4) mai vinovat decît infractorul. adică victima îşi îndreaptă agresiunea împotriva sa. După gradul de intensitate al activităţii victimei în momentul incidentului.De asemenea. cunoscutul victimolog Sparks (1981) a elaborat următoarea clasificare a victimelor: 1) provocarea (precipitarea). Comportamentul postinfracţional al victimei violului faţă de violator poate fi: 1) aspiraţia de a obţine cu orice preţ pedepsirea infractorului. propune următoarea clasificare a victimelor: 1) criminalul-victimă – subiectul poate deveni criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe (de exemplu. optimală. Multe clasificări iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. bătrînii. Astfel. autorul ucrainean propune clasificări ale comportamentului victimei în timpul comiterii infracţiunii şi în perioada postinfracţională. examinarea judiciară ulterioară. p. 3) relaţia specifică dintre criminal şi victimă reciprocitate ce există. 4) ocaziile (oportunităţile) – ocazia este privită ca o condiţie logică. un copil maltratat deseori devine ulterior delicvent). victima tinde să ascundă faptul comiterii infracţiunii. p. Sheley (1979) etc [148. 3) apărare activă. 72]. divulgarea pot să-i pricinuiască o daună mai mare decît însăşi infracţiunea. 4) apărare agresivă. dar neglijenţa sau trufia ei o fac să devină pradă uşoară a infractorilor (de exemplu. deoarece. 5) cel mai vinovat. aşa-numita „inversare a rolurilor”. 2) facilitatea – victima este pasivă. 2) sub influenţa unei posibile reacţii sociale negative. 72-73]. în teza sa de doctorat „Este oare vinovată victima?”. Această clasificare foloseşte practic o scală gradată referitoare la răspunderea ce revine celor doi „parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracţiunii. 2) avînd o vinovăţie minoră. între infractor şi victimă [162]. 2) apărare pasivă. În anul 1971. de asemenea. 3) la fel de vinovat ca şi infractorul. distinge cinci forme ale comportamentului acesteia: 1) lipseşte apărarea. turiştii). iar la cealaltă. exercită asupra criminalului o atracţie asemănătoare celei care o exercită mielul asupra lupului. 2) victima latentă – persoanele care inconştient dau dovadă de a deveni victime şi. Hristenco V. în opinia ei. 5) farmecul. 3) vulnerabilitatea – femeile. necesară actului infracţional. criminologul Ezzat A. responsabilitate totală în comiterea infracţiunii.

clasificarea propusă prin schemă urmează a fi completată şi aprofundată. anexe). în aşa mod. 6) minorităţi etnice. fiindcă au acces limitat la justiţie şi deci pot fi agresate fără ca agresorul să se teamă de pedeapsă (de exemplu. întro anumită măsură „începe” de la tipologie. Pe de altă parte. 58]. metoda tipizării nu presupune o diferenţiere dură a acestora. Prin clasificare subînţelegem „repartizarea fixată. interdependente una faţă de alta. p. sunt utilizate variate criterii (trăsături. se purcede frecvent la elaborarea de tipologii ale victimelor. care şi singură se află la o etapă iniţială de formare. biologici şi sociali. oferă noi posibilităţi investigaţiilor criminologice şi necesită. interconexiunea dintre ele fiind complicată. totodată. adică stabilirea victimelor tipice caracterizate de o serie de indici. grupuri. 67]. clasificarea respectivă. caracteristici ale fenomenului victimizării) care. De exemplu. constituie baza sistemului unic de clasificare a acestora (fig. „peştii” şi prostituatele etc. 5) imigranţi. deoarece sunt interdependente. Această etapă a cercetării ştiinţifice permite relevarea destul de profundă a cauzelor şi condiţiilor transformării unor anumite persoane în victime ale infracţiunilor. 2.selectate. după un singur indicator. conturează treisprezece categorii de victime: 1) victime nevîrstnice. 8) indivizi (temporar) deprimaţi. clasificarea după comportamentul victimal are la bază tipuri generale de victime şi. Una dintre primele tipologii ale victimelor infracţiunilor aparţine lui Hans von Henting care. precum şi în scopul organizării unei preveniri eficiente a criminalităţii. creează premise pentru elaborarea subtipurilor concrete de victime şi. bine stabilită. în ansamblu. de regulă. Clasificarea şi tipizarea sunt metode de cercetare relativ de sine stătătoare şi. 2) femei ca victimă. pentru clasificarea victimelor infracţiunilor. 10) indivizi destrăbălaţi şi desfrînaţi. 7) indivizi normali.) [162]. Tipologia nu se caracterizează prin separare bruscă a unei grupe faţă de alta. 4) consumatori de alcool şi de stupefiante. Acumularea. În baza variatelor clasificări diferenţiate. Clasificarea şi tipizarea sunt metode ale cercetării ştiinţifice care diferă una de alta. a tipologiei în întregime [30. Pe de o parte. fiind completată cu caracteristici socio-psihologici. totodată. sistematizarea şi clasificarea informaţiei victimologice extind domeniul de cercetare. p. dar cu o inteligenţă redusă. 9) indivizi achizitivi. perfectarea sistemului de clasificare a victimelor. a totalităţii statistice în anumite clase. Aşadar. utilizînd drept criterii factorii psihologici. Spre deosebire de clasificare ca grupare stabilă a caracteristicilor (victimelor). traficul de femei sau de imigranţi ilegali. Dar pentru stabilirea mai completă a legităţilor generale ale victimizării şi victimităţii. clasificarea după comportamentul victimal şi tipologia victimelor (în măsura dezvoltării ulterioare a acesteia) trebuie să constituie un sistem unic. de regulă. indicatori. 11) . ulterior. categorii” [163. 3) vîrstnici.

comis fără circumstanţe agravante. 4) victime pasive (subtipuri: obiectiv incapabile de a opune rezistenţă. 6) victime autovictimizante. instigator din imprudenţă. persoană care conştient îşi provoacă dauna. am reuşit să sintetizăm două tipuri principale de victime ale acestei infracţiuni: Tipul 1 – bărbaţii de 19-29 de ani sau 30-39 de ani. obiectiv capabile de a opune rezistenţă). 41-45]. p. care au studii medii generale ori medii incomplete. cunoscuţi apropiaţi ori cunoscuţi întîmplători cu victimizatorul. 3) victime cu iniţiativă (subtipuri: cu iniţiativă în virtutea funcţiei. provocatoare-agresive. controlor .indivizi singuratici şi cu „inima zdrobită”. Tipul 2 – femeile de 30-39 de ani sau 40-49 de ani. ci se referă. iar cei care lucrează sunt ocupaţi cu munca fizică necalificată sau de calificare medie. socotitor. scandaliste. constituită din şase tipuri şi 23 de subtipuri ale acestora: 1) victime agresive (subtipuri: violent-agresive. a elaborat tipologia socio-psihologică a victimelor. 4) victime slabe sub aspect biologic. 77-78]. persoane de vîrstă înaintată. Stephen Schafer. victimă-huligan. 2) victime active (subtipuri: instigator conştient. 5) victime slabe sub aspect social. persoană psihic bolnavă sau suferă de patologii ale sistemului nervos). anterior faptului infracţional. Fiind analizate minuţios trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate ale omorului intenţionat. victime necritice fără trăsături „formalizate” evident). sexual-agresive. 13) indivizi „blocaţi” şi cei „nesupuşi” [164. menţionînd că aceasta nu cuprinde caracteristicile victimelor. completînd clasificarea victimelor după comportament cu date referitoare la caracteristica socio-psihologică a fiecărui grup diferenţiat prin clasificarea dată. care au studii medii incomplete ori medii generale. autorul diferenţiază următoarele şapte tipuri de victime: 1) victime care. mai degrabă. Cercetătorul rus David Rivman. cupidant-agresive. 5) victime necritice (subtipuri: cu nivel redus de studii şi intelectual. 7) victime politice [165. p. 3) victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Cea mai mare parte dintre ei nu lucrează. mai rar 40-49 de ani. 12) chinuitori. p. la tipurile de situaţii psihosociale [162]. victime-despoţi domestici. 62-72]. minorul. Folosind drept criterii de bază gradul de participare şi de răspundere a victimei. Majoritatea lor nu lucrează sau sunt ocupate cu munca fizică necalificată. persoană care singură din imprudenţă îşi cauzează dauna). mai rar cu munca intelectuală ce nu necesită studii medii speciale şi superioare (cantargiu. cu iniţiativă datorită statutului social. 2) victime provocatoare. Majoritatea sunt prieteni. nu au avut nici o legătură cu făptaşul. abordează critic clasificarea elaborată de Henting. răzbunătoare-negative. bolnavii psihici. cu iniţiativă în virtutea trăsăturilor personale). 6) victime neutre [30. în celebra lucrare „Victima şi criminalul ei” (1968). La rîndul său.

răfuiala. În cadrul unui studiu criminologic a infracţiunilor de omor la comandă. Persoanele. De regulă. p. 4. între potenţiala victimă şi infractor apar relaţii ostile care sunt soluţionate prin actul criminal violent. 1. profesional sau de îndeplinirea de către ele a îndatoririlor de serviciu ori obşteşti [122. În asemenea cazuri. În scopul elaborării măsurilor speciale şi individuale de prevenire victimologică. uşuratic sau riscant. caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. În consecinţă. nu erau cunoscute cu infractorul. relaţiile între potenţiala victimă şi viitorul criminal sunt tensionate pînă la comiterea infracţiunii. o importanţă mult mai mare au tipologiile victimelor. 32]. p. 5. p. victimitatea cărora este determinată de statutul social. 167. Persoanele care. p. De regulă. Îmbinînd trăsăturile personalităţii victimei cu particularităţile comportamentului acesteia în momentul incidentului şi caracterul relaţiilor reciproce cu criminalul. caracteristică condiţiilor actuale din Republica Moldova [123. adică na contribuit şi nici n-a frînat comiterea ei. de obicei. 97]. Comportamentul ilicit ori imoral al acestor victime provoacă viitorul criminal la săvîrşirea crimei. a fost elaborată o tipologie a victimelor acestei infracţiuni. cauzele posibile ale comiterii infracţiunii date. iar atentatul asupra lor este comis mai ales din motive huliganice. 138]. Persoanele. victimele. 54-58. bătaia. am elaborat o tipologie detaliată a persoanelor vătămate ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei. p. 6. Specific pentru reprezentanţii acestui mediu este comportamentul negativ asocial sau antisocial. p. au fost desprinse şapte tipuri de victime: . 2. concubinele. 3. Acest comportament provocaţional joacă un rol esenţial în complexul de determinante ale infracţiunilor grave contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Persoanele din mediul marginal se caracterizează prin stereotipuri de comportare asemănătoare cu ale infractorului.). acestea-s soţiile. comportamentul cărora în raport cu infracţiunea săvîrşită a fost neutru. mai rar mamele şi fiicele victimizatorului [126. 32-33. determinată de trăsăturile negative ale personalităţii şi comportarea lor imorală sau ilicită. victimitatea cărora este determinată de comportamentul neatent. realizat de autor. 57-58. p. Persoanele. precum şi alte circumstanţe importante ale acestor cazuri penale.etc. încearcă singure de a influenţa asupra viitorului infractor. Un rol victimogen deosebit îl au cearta. 166. de a curma comportamentul lui antisocial. Tipurile respective reprezintă îmbinări ale trăsăturilor specifice ale personalităţii şi comportamentului victimei [36. 168. lipsa dorinţei „de a scoate vorbele din bordei”. 247-249]. Fiind luate drept bază trăsăturile caracteristice persoanelor vătămate. În rezultatul unor astfel de comportamente apar situaţii victimogene (criminogene). fără a apela la ajutorul organelor oficiale. Persoanele cu o victimitate sporită.

inclusiv autorităţile criminale incluse în business. supunerea unui control al activităţii antreprenorilor. Acestea. de regulă. 7. imoral şi de Cetăţenii. efectuarea maşinaţiilor de diferit gen etc. sunt în serviciul necesităţilor practice ale cercetărilor victimologice. Acestea sunt persoanele care au fost omorîte din greşeală. se impune imperios necesitatea unui efort sporit al specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui sistem unic al actualelor clasificări şi tipologii ale victimelor infracţiunilor. victimitatea cărora este determinată de rolul important în businessul actual. 5. Din punctul de vedere al eficienţei aplicării practice ale rezultatelor cercetărilor victimologice şi avînd în vedere cele menţionate mai sus. însă au legături de afaceri cu lumea interlopă. victimitatea cărora este determinată de circumstanţe externe şi nu de funcţii de serviciu şi obşteşti (trei victime). executarea anumitor Persoanele. Victimele. la rîndul lor. posedă sume mari de bani. Victimitatea lor este cauzată de conflictele legate de neachitarea în termen a datoriilor băneşti. familială (trei victime). Indivizii respectivi au un statut social inferior. victimitatea cărora este cauzată de relaţiile ostile îndelungate din sfera Persoanele cu victimitatea sporită. practică un business neperspectiv. conţin multe elemente comune. studii medii sau medii incomplete. pentru dreptul controlului vistieriei. Persoanele cu antecedente penale. 4. precum şi persoanele care n-au fost condamnate. au studii superioare şi o bogată experienţă de muncă. ce au firme particulare sau sunt angajate în structurile private. nerespectarea acordurilor şi obligaţiunilor contractuale de către grupurile comerciale. Persoanele. (trei victime). 2. anumite calităţi ale personalităţii.1. victimitatea cărora este determinată de profesia lor. de regulă. Clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor teorii victimologice de perspectivă. Ele ocupă posturi mari în structuri private puternice. Sistemele de clasificări şi tipologii. Victimitatea acestora este generată de lupta pentru influenţă în mediul criminal. (Fiecare a treia sau a patra victimă). 6. fiind confundate cu cele care urmau a fi sacrificate (două victime). aşa ceva va fi posibil doar dacă se va ajunge la o . tăinuirea venitului de către parteneri etc. Persoanele. Cauzele probabile ale atentării la viaţa acestora pot fi: concurenţa aspră între structurile comerciale şi împărţirea sferelor de influenţă. Evident. relaţii intime dezordonate (două victime). elaborate de diferiţi autori. 3. generată de comportament uşuratic. au fost în rolul de creditori (trei victime). au studii superioare. inclusiv de dirijare în structurile statale. Persoanele ocupate cu businessul mic şi mediu. care se modifică şi apoi se grupează în variate combinaţii.

unde aceasta poate fi prevenită [34. în primul rînd. unii cercetători operînd numai cu noţiunea de victimitate. ar trebui. să recunoaştem că fără infracţiune. Victimitatea la nivel individual este deci procesul de transformare în victimă a unei persoane predispuse sau înzestrate cu capacitatea respectivă. din cauza deosebirilor ce ţin de conţinutul noţiunilor pot să apară divergenţe principiale asupra înţelegerii textului. de regulă. uşuratic. în primul rînd. care vom denumi-o convenţional victimitate” [34. ca şi conceptul de criminalitate. „Dacă ştiinţele criminale. Menţionăm însă că omul poate avea trăsături şi calităţi. În al doilea rînd. precum şi precizarea conţinutului noţiunilor-cheie ale victimologiei criminologice – victimitate şi victimizare. cît şi victimal: neprevăzător. „incapacitatea de a evita primejdia”. 22]. desfrînat. poate avea un sens dublu: un anumit fenomen şi mod de acţiune a unei persoane concrete. luînd cunoştinţă de literatura victimologică. Potrivit autorului. nu caracterizează comportamentul victimal al persoanei. conceptul de victimitate. adică comportamentul uman după natura sa poate fi atît infracţional. Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale O condiţie importantă pentru dezvoltarea reuşită şi perfectarea orientării victimologice a prevenirii este analiza multilaterală. a clarifica ce conţinut atribuie noţiunilor utilizate un autor sau altul. Victimitatea unei anumite persoane este „predispoziţia”. cercetează criminalitatea. atunci victimologia e chemată să studieze şi altă parte a aceluiaşi fenomen. realizată prin actul criminal sau incapacitatea de a evita primejdia acolo. care mai întîi a aprobat noţiunea de victimitate. Este problematică şi delimitarea conţinutului acestor concepte. Una şi aceeaşi noţiune este definită în mod diferit de către autori. riscant. nu există nici victimitate. mai exact capacitatea acesteia de a deveni în anumite circumstanţe victimă a infracţiunii. p. fiindcă . Termenii de victimitate şi victimizare au fost introduşi în victimologia sovietică de către cercetătorul tadjik Lev Frank. § 3. un comportament negativ. adică victimitatea este o predispoziţie realizată. care evident indică asupra victimităţii lui. p. De aceea. 19]. urmează. dar aceasta nu neapărat va stîrni o reacţie ilegală din partea altuia şi el nu va deveni victimă a infracţiunii. provocator şi deci periculos pentru sine însuşi.înţelegere comună asupra totalităţii indicilor prin care s-ar putea dezvălui cele mai importante calităţi ale celor mai distincte tipuri de victime: care favorizează sau împiedică comiterea infracţiunii. Dacă acceptăm definiţia dată. în particular criminologia. iar alţii doar cu noţiunea de victimizare. În caz contrar. aprofundată.

Victimitatea nu se manifestă întotdeauna la fel. Cercetarea specială a acestor date completează esenţial imaginea generală a criminalităţii. perioadă de timp. 75]. p. scrie în continuare Lev Frank. prezintă studiul victimităţii ca fenomen social de masă. p. dar şi de circumstanţele exterioare în care a nimerit persoana vătămată [4. Într-o lucrare ulterioară. victimităţii îi sunt caracteristici indicatori cantitativi şi calitativi. iar victimitatea ca fenomen social de masă (victimizarea) reprezintă totalitatea victimelor infracţiunilor (atît persoanele victimale. contribuie la o înţelegere aprofundată şi multilaterală a esenţei fenomenului social dat şi. în anumite circumstanţe obiective. la o elaborare mai eficientă a măsurilor de luptă împotriva infracţiunilor [34. au provocat) comiterea actului infracţional împotriva lor. victimitatea cuprinde doar victimele reale care au contribuit (au uşurat. Poate deveni victimă a infracţiunii şi o persoană „nonvictimală”. 17]. cît şi cele care nu au contribuit la comiterea infracţiunii împotriva lor). 28]. cît şi nonvictimale) – numărul. iar la nivel de fenomen social ..„incapacitatea” nu presupune un comportament în genere. Interpretarea dată a noţiunii de victimitate este susţinută şi de alţi autori care afirmă: în criminologie. deoarece victimizarea nu este determinată numai de factorii personali. Lev Frank şi-a schimbat opinia definind conceptul de victimitate astfel: „Îmbinarea factorilor obiectivi şi subiectivi şi interacţiunea lor influenţează asupra „capacităţii” unei sau altei persoane de a deveni victimă a infracţiunii. victimitatea este un fenomen dependent-funcţional de criminalitate. de o anumită profesie etc. slăbiciune etc. Toate acestea se conţin în noţiunea de victimitate ca derivată a fenomenului infracţional. în virtutea unui şir de calităţi spirituale şi fizice. victimitatea unei anumite persoane constă în realizarea predispoziţiei acesteia de a deveni victimă. semnificînd mai exact neputinţă. În ambele cazuri prin victimitate se subînţelege victime reale. În acelaşi timp. p. 109]. structura acestora (aspectul statistic). Aşadar. Anume această capacitate sporită a individului de a deveni „ţintă” a atentatelor criminale. Astfel. adică datele despre numărul de victime ale infracţiunilor.toate victimele reale ale infracţiunilor (atît persoanele vătămate care au contribuit. structura şi procentul victimelor în grupurile sociale respective. se numeşte victimitate. p. specifici despre victimele infracţiunilor dintr-o anumită localitate. Un interes deosebit. ce caracterizează numai victimele pasive. La nivelul individual. potrivit acestei opinii ştiinţifice. 25. . victimitatea este examinată ca trăsătură a unei anumite persoane care a suferit în urma infracţiunii sau ca trăsătură a fenomenului de masă – derivat din criminalitate ori dintr-un tip infracţional (ultima este denumită şi victimizare) [150. pentru una şi aceeaşi persoană în circumstanţe diferite sau pentru diferite persoane în circumstanţe similare” [35. Autorul precizează că victimitatea nu este o însuşire fatală a anumitor persoane. prin urmare. scrisă în coautorat cu profesorul moscovit Seghei Ostroumov.

Această viziune asupra definirii conceptelor de victimitate şi victimizare este acceptată de mai mulţi cercetători. agresiv etc. După părerea autorului. mecanismul comportamentului victimei [169. temperamentului. are şi Konovalov V. Predispoziţia include în sine orice comportament al viitoarei victime (active sau pasive). care defineşte victimitatea ca o capacitate sporită a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii în anumite circumstanţe obiective. p. victimă a infracţiunii. p. Autorul distinge victimitate determinată de rolul social al persoanei şi victimitate personală ca o calitate psihologică a unei anumite persoane. final al acestui proces [4. 8]. Deci prin victimitate se subînţeleg doar victimele potenţiale. Iliina L. care a provocat infractorul. Victimizarea cuprinde victimele reale: atît procesul de transformare a persoanei în victimă (realizarea victimităţii). p. care se află într-o anumită legătură cu infracţiunea comisă. Acest comportament poate fi provocator. victimitatea este capacitatea sporită a persoanei. ce constă în predispoziţia. exprimată prin comportament care este determinat de varietatea caracterului. Victimizarea este un proces de transformare a unei astfel de persoane într-o victimă reală. rezultatul total. În principiu. în anumite circumstanţe. precum şi studiul situaţiilor . criminologice. Lev Frank introduce în limbajul ştiinţific victimologic un termen nou „victimizare” şi propune o delimitare clară dintre noţiunea dată şi conceptul de victimitate. relaţiile persoanei vătămate cu învinuitul. 8]. adică persoanele cu capacitate sporită de a deveni victime. ci o predispoziţie a persoanei. 152]. obiectul de studiu al victimologiei criminale include. defineşte victimitatea ca o însuşire deosebită a persoanei vătămate prin infracţiune. consideră că ambele tipuri de victimitate există sub două forme: potenţială şi realizată [36. deoarece comportamentul victimal întotdeauna este premergător actului infracţional. în primul rînd. p. Spre deosebire de Lev Frank. propusă de Lev Frank. 119]. Anume „predispoziţia” determină cu exactitate conceptul de victimitate. capacitatea acesteea de a deveni. Prin victimitate. victimitatea nu este „o capacitate” aşa cum o defineşte Lev Frank. calităţilor etice ale victimei potenţiale. p. care afirmă că victimitatea poate fi doar potenţială. Potrivit autorului. De exemplu. privind problema vizată. Astfel. Konovalov V. determinată de ansamblul calităţilor personale ale acestora ce interacţionează cu factorii exteriori în anumite situaţii. cercetarea persoanelor care au suferit în urma infracţiunilor. este de acord cu definiţia victimităţii. adică victimele potenţiale. în virtutea rolului social sau a unui şir de calităţi spirituale şi fizice ale acesteia [171. 25]. cercetătorul subînţelege predispoziţia persoanei de a deveni victimă a infracţiunii.P. V. O opinie similară cu cea a lui Lev Frank. şi juristul rus Leonid Serdiuc [170. trăsăturile persoanelor şi comportamentul acestora. de cultura acesteia. cît şi rezultatul final al acestui proces (numărul total de victime).P.Totodată. în virtutea rolului social sau a unui şir de calităţi spirituale şi fizice de a deveni victimă în anumite circumstanţe obiective.

caracteristicile lor psihocomportamentale. De exemplu. determinată numai de anumite particularităţi personale ale indivizilor sau numai de factori situaţionali externi. b) situaţionali [148. De aceea. evidenţiind. 32]. Gradul de vulnerabilitate a unui individ este gradul de predispoziţie a acestuia de a deveni victimă a infracţiunii. 71]. caracteristici psiho-comportamentale. atracţie deosebită exterioară.Unii autori definesc victimitatea sau vulnerabilitatea victimală ca fiind determinată doar de anumite calităţi personale biofizice. dar trăsăturile fizice. nu putem fi de acord cu următoarea definiţie de vulnerabilitate victimală: „Gradul de predispoziţie a . incapacitatea de autoapărare sau pregătire insuficientă de autoapărare. propune conceptul de "potenţial de receptivitate victimală". În acest context. psihice ori sociale. Dacă persoana conştientizează victimogenitatea sa sporită (victimitatea sa). ea poate însuşi un anumit comportament ce i-ar permite să se opună şi să depăşească primejdia” [16. are aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de victimitate. Q. exagerarea eului etc. Nicolae Mitrofan consideră că gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii de factori: a) personali. psihică şi material-financiară) pot să-l facă predispus de a fi transformat în victimă a infracţiunii. p. de regulă. pregătirea socio-culturală. de asemenea. sexul. 68-69]. c) victimitatea etativă ca particularitate biofizică a personalităţii. acesta fiind condiţionat de o mulţime de factori. anumite deficienţe fizice sau alte deficienţe. prin care ea a provocat sau a uşurat săvîrşirea faptei social periculoase. aspectul bio-constituţional. p. noţiunile analizate definesc victimitatea ca o însuşire.. potenţială. În literatura de specialitate este utilizat şi termenul de vulnerabilitate victimală care. Aşadar. d) "victimitatea patologică" ca urmare a stării patologice a persoanei [173. 357]. În această definiţie autorul enumeră factorii personali care determină gradul de vulnerabilitate victimală a persoanelor. Viola Rîbalskaia defineşte victimitatea ca o caracteristică personală ce prezintă „capacitatea” sporită. p. pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilităţii victimale [148. superficialitatea. precum: vîrsta. Menţionăm. în mod special. neglijenţa. în opinia noastră. spre deosebire de noţiunile menţionate. Ea deosebeşte: a) victimitatea ca un ansamblu de trăsături social-psihologice ale personalităţii.I. b) victimitatea profesională sau determinată de rolul social al persoanei. determinată de particularităţile socializării ultimei. că respectivul concept defineşte victimitatea ca fenomen potenţial. Astfel. acesta fiind un element important de legătură între persoana vătămată şi infracţiune. criminologul german Hans Joachim von Schneider menţionează: „Nu există „victime înnăscute” sau „victime de la natură”. predispoziţia cunoscută a persoanei de a deveni victimă a atentatului criminal [172. 70]. p. p. care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ. predispoziţie (capacitate). În definiţia respectivă nu se indică asupra comportamentului victimei. Mendelsohn B. psihice şi sociale dobîndite de om (de exemplu.

înregistrate şi latente. Este necesar să analizăm şi conţinutul conceptului de victimizare care. 183]. p. Deoarece conceptul de victimizare este indisolubil legat de cauzarea de prejudicii victimelor infracţiunilor. p. indiferent de gradul victimităţii acestora. . şi asupra reducerii criminalităţii [120. Unii autori au introdus şi categoriile de victimizare terţiară şi cuaternară (cvadritară) [5. Prin urmare. p. Victimizarea se caracterizează printr-o structură care are importanţă relativ de sine stătătoare pentru cunoaşterea realităţii sociale. în primul rînd. contribuţiei sau chiar vinovăţiei directe a persoanelor vătămate [4. Menţionăm. 109]. Aşadar. victimizarea este. modul de victimizare a acestora. fără de care caracterizarea acestui fenomen social nu ar fi deplină. influenţînd. O definire mai reuşită a acestei noţiuni este propusă de Lev Frank: „Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii şi rezultatul acestui proces atît la nivel individual. caracterizată prin prisma datelor despre persoanele vătămate. care oferă posibilitatea de a compara datele statistice oficiale despre nivelul criminalităţii cu nivelul victimizării şi de a stabili tendinţa temporară [174. 26-28]. p. de regulă. O dată ce persoana este predispusă de a deveni victimă. societatea o poate diminua. cît şi de masă” [4. procesul de transformare a unei persoane în victimă a infracţiunii. Cea de-a doua semnificaţie a conceptului este utilizată mai ales în cadrul cercetărilor victimologice cu caracter statistic. în acelaşi timp. 1992.persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală” [38. p. este definit drept proces de transformare a persoanei în victimă a infracţiunii [42. p. Victimizarea este. Victimizarea în general cuprinde toate victimele infracţiunilor. şi o substructură a criminalităţii. timpul. p. 16]. astfel. că periodic (în anii 1989. 204]. Ea poate fi calculată în mărimi absolute şi relative din numărul de victime ale criminalităţii sau anumitor categorii de infracţiuni şi din numărul de victime după prejudiciul cauzat. 1996) se desfăşoară studii internaţionale asupra victimizării criminale. Victimizarea se caracterizează prin indicatori cantitativi şi calitativi ai totalităţii membrilor societăţii sau familiilor care au avut de suferit în urma infracţiunilor. în al doilea rînd. este delimitată victimizarea primară şi secundară. ea se caracterizează deja prin vulnerabilitate victimală sau victimitate. 99]. criminalităţii în ansamblu. Influenţînd asupra factorilor victimizării. de asemenea. imaginea generală a victimizării este de fapt imaginea generală victimologică a criminalităţii. 109]. locul. victimizarea este rezultatul total al infracţiunilor comise.

Acestea sunt persoanele vătămate care figurează în dosarul penal sau victimele relevate în rezultatul sondajelor sociologice (victimele latente cărora nemijlocit le-a fost cauzată o daună prin infracţiune). uneori membrii familiei se simt într-o măsură mai mare victime decît însăşi persoana vătămată în urma infracţiunii (în cazurile comiterii infracţiunilor sexuale împotriva copiilor şi minorilor).. care în instanţa judiciară este în calitate de apărător al infractorului). determinată de atitudinea faţă de dînsa a persoanelor din anturajul social apropiat.Victimizarea secundară constă în cauzarea indirectă de prejudicii victimei infracţiunii. dimensiunile prejudiciului cauzat victimei infracţiunii. prietenilor şi anturajului social al acesteia.Victimizarea cuaternară (cvadritară) constă în cauzarea de prejudicii victimelor infracţiunilor prin calomnierea conştientă a acestora de către funcţionarii organelor de drept sau alte persoane (de exemplu. precum şi cauzarea de daune şi membrilor familiei. a organelor de control social. . 110-111]. a avocatului (de exemplu. politica penală realizată la etapa dată). Lev Frank propune delimitarea victimizării după nivelurile acesteia [4. Problema dată este insuficient studiată empiric. Al treilea nivel sau „victimizarea terţiară” constă din victimele infracţiunilor ce nu au fost supuse unui impact direct. despre diferitele grupuri de victime ale criminalităţii. în primul rînd anglofone. reproşul adus victimelor violului precum că învinuirea acestora este falsă. după cum sunt mincinoase şi afirmaţiile lor despre opunerea de rezistenţă infractorului). Al doilea nivel sau „victimizarea secundară” se conturează cu ajutorul datelor despre membrii familiilor victimelor care. depăşind atribuţiile şi sarcinile trasate în faţa lor. au suferit în urma infracţiunii comise asupra unui membru al familiei. Totuşi în unele ţări. p. sunt publicate un şir de lucrări despre atitudinea şi reacţia societăţii.Victimizarea terţiară este procesul în decursul căruia cercetătorii ştiinţifici şi persoanele cu funcţii de răspundere. nefiind luat în atenţie prejudiciul pricinuit victimei concrete a infracţiunii sau grupului de persoane devenite victime. a organelor de justiţie faţă de persoanele care au devenit victime ale violului şi violenţei în familie. . adică actul infracţional nu este orientat asupra unei persoane sau familii concrete. tipurile acesteia. Primul nivel sau „victimizarea primară” constă din datele despre victimele directe ale infracţiunilor. . Practic nu este studiat domeniul victimizării terţiare. utilizează victima infracţiunii în scop personal (carieră. Mai mult decît atît. Dezvoltînd ideea despre victimele directe şi indirecte.Victimizarea primară constă în cauzarea unei daune materiale. precum şi de atitudinea medicilor faţă de victima aflată în spital. De exemplu. de facto. furtul banilor din buzunarul unui membru al familiei victimizează întreaga familie. Acest nivel apare ca urmare a infracţiunilor îndreptate contra colectivelor întreprinderilor şi organizaţiilor. . de asemenea. fizice şi psihice în mod direct victimei.

schimbare. pregătirea. raion. dar poate fi determinat şi în dinamică.). al treilea nivel de victimizare. raportat la numărul de populaţie de pe teritoriul respectiv şi calculat pentru 100. într-o măsură nu prea mică. lună. în cazul poluării criminale a mediului înconjurător. transportării. Coeficientul victimizării reprezintă numărul de victime de pe un anumit teritoriu. 10000 şi 100000 de persoane din grupul social studiat. adică poate fi estimat pentru anumite areale (ţară. primele două niveluri şi. determinat de săvîrşirea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii. din numărul total al persoanelor care aparţin la un anumit grup social: Ni = unde. în decursul unui an).). Nivelul victimizării poate fi exprimat şi prin numărul de persoane vătămate care revin la 1000. 1000. KV = V × E P . în special. declanşarea sau ducerea războiului etc. Frecvent. infracţiunilor de război (genocidul. parcursul zilei etc. un anumit coeficient al victimizării). Nivelul victimizării este o caracteristică cantitativă a acesteia exprimată prin valori absolute. 45]. dezvoltare. Wi – numărul reprezentanţilor unui anumit grup social care au suferit în urma infracţiunilor exemplu. planificarea.). ecocidul. cote-părţi sau coeficienţi. Este necesar a distinge al cincilea nivel de victimizare. un anumit număr de victime. Wi × 100 Ui 0 0 Ni – nivelul victimizării grupului social. funcţionarilor organelor afacerilor interne). un anumit procent de persoane vătămate. i (de – (de exemplu.Poate fi relevat şi al patrulea nivel al victimizării. nivelul victimizării este determinat prin cota-parte a persoanelor care au suferit în urma infracţiunilor în decursul unei perioade concrete de timp.) în intervale de timp (an. a producerii. Pentru acoperirea necesităţilor actuale ale luptei împotriva criminalităţii au importanţă. p. nerespectării măsurilor de prevenire sau combatere a bolilor epidemice. cînd victimă devine populaţia unui raion sau regiune. săptămînă. 10000 sau 100000 de locuitori de pe acest teritoriu [44. Ui – numărul de persoane care aparţin la grupul social (i). adică o mulţime de persoane în acelaşi timp (de exemplu. stradă etc. oraş. păstrării sau comercializării produselor periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor etc. microraion. existente la un moment dat. denumit coeficient al victimizării. Nivelul victimizării poate fi calculat statistic (de exemplu.

în opinia noastră. imigranţi etc. determinată de anumite particularităţi ale personalităţii şi comportamentului victimei sau de relaţiile ei specifice cu infractorul [27. dar şi pentru organizarea eficientă a luptei împotriva criminalităţii. acordînd importanţă deosebită comportamentului şi relaţiilor persoanei vătămate cu infractorul în determinarea predispoziţiei individului de a deveni victimă. din următoarele considerente: în primul rînd. p. pînă la urmă. în virtutea căror circumstanţe a devenit posibilă pricinuirea de prejudicii etc. dar şi de timpul. juristul rus Veniamin Polubinski nu este întrutotul de acord cu definiţia victimităţii criminale. posibilitatea de a deveni victimă a infracţiunii sporeşte sau se reduce nu numai în funcţie de existenţa sau lipsa anumitor calităţi personale ale individului şi comportamentului victimal periculos ori impecabil al acestuia. 100000). şi drept bază pentru definirea şi precizarea conceptului de victimitate.). în al doilea rînd. turişti.unde.coeficientul victimizării. care categorii de infracţiuni au cauzat prejudiciul. şomeri. Toţi indicii stării (nivelului) şi structurii victimizării pot fi din timp analizaţi şi clasificaţi nu numai în scopuri ştiinţifice. 1000. În literatura de specialitate există şi alte definiţii ale noţiunii de victimitate care merită a fi analizate. de fapt. bătrîni. orăşeni. cercetătorul afirmă că la definirea victimităţii unei persoane concrete trebuie luată în calcul nu orice capacitate sporită a acesteia de a deveni victimă a infracţiunii. V – numărul de victime. 33]. de exemplu. că această capacitate este un produs al interacţiunii particularităţilor personale cu factorii exteriori. care în anumite situaţii duce la victimizarea individului. recunoaşte. locul şi situaţia în . potrivit autorului. psihice şi sociale ale unor indivizi. Totuşi Veniamin Polubinski nu este categoric privitor la natura predispoziţiei unei anumite persoane de a deveni victimă. cît şi realizată. dar numai acea predispoziţie. Astfel. care categorii de cetăţeni au devenit victime. predispoziţia persoanei de a deveni victimă nu este determinată de interacţiunea factorilor personali şi exteriori. 10000. iar apoi şi a coeficientului acesteia. ce scot la iveală anumite aspecte ale victimizării. propusă de Lev Frank şi Serghei Ostroumov (1975). victimitatea nu este numai potenţială. E – unitatea de măsură (100. femei. Datele despre victimizarea criminală ar putea servi. Structura victimizării se exprimă prin caracteristici calitative ale totalităţii de victime ale infracţiunilor. Nivelul victimizării poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare categorie a populaţiei (minori. Deci autorul. ci doar de particularităţile biofizice. Caracteristicile date pot fi determinate de indicatori diferiţi. Astfel. În alt context cercetătorul menţionează: „Bineînţeles. Kv . de interacţiunea factorilor personali şi exteriori. P – numărul populaţiei. recunoscînd parţial că capacitatea dată este determinată. ci poate fi atît potenţială.

astfel. p. Prin urmare. p. nu este relevată nici victimitatea individuală a persoanei. rol social sau situaţii sociale. posibil. precizează că una dintre semnificaţiile termenului „victimitate” este totalitatea consecinţelor negative ale criminalităţii (victimitatea fiind. comportamentul inadecvat al acesteia sau relaţiile specifice cu infractorul. acesta fiind o caracteristică socială a persoanei. Potrivit altor autori. 33]. o calitate a unei anumite persoane sau grup de persoane (comunitate umană).care el s-a pomenit de fapt. prin victimitate se subînţeleg atît persoanele predispuse de a deveni victime. în opinia noastră. 392]. Aşadar. p. victimitatea specifică. victimitatea poate fi: personală. savantul rus scrie: „Dacă nu există fapta ilicită. În această ordine de idei. asigurarea materială şi gradul de securitate ale acesteia. victimitatea de grup şi victimitatea de masă [27. Victimitatea este condiţionată de particularităţile personale: statutul juridic al persoanei cu funcţii de răspundere. victimitatea este însuşirea anumitei persoane. Totodată. Potrivit autorului conceptul de victimitate nu are un singur sens şi include în sine cel puţin patru noţiuni ce diferă după conţinut: victimitatea individuală. comportament sau relaţii specifice ale acestora cu infractorul şi nicidecum o caracteristică (însuşire) a situaţiei. o reflectare a fenomenului infracţional). iar scopul – reducerea numărului de victime. Suntem de acord cu Veniamin Polubinski care susţine că victimitatea poate fi atît potenţială. 60]. determinată de rolul social sau situativă. elaborările victimologilor au scos în evidenţă un obiect şi un scop nou al influenţei anticriminale: obiectul – victimitatea. cu toate că potenţial. cît şi realizată. 34]. Situaţiile date se numesc însă victimogene. ce provoacă ori uşurează comportamentul infracţional. dar nu putem să spunem că ele se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sau victimitate. Juristul rus Serghei Inşacov. . dezvoltînd această definiţie. Prin victimitate realizată subînţelegem procesul de transformare a persoanelor predispuse în victime ale infracţiunilor şi rezultatul acestui proces. specificul funcţiilor de serviciu. care îi determină capacitatea sporită a acesteia de a deveni victimă a infracţiunii. gradul de conflict al situaţiei. pretext pentru care ar fi servit calităţile personale ale victimei. Victimitatea este. 34-36]. a consecinţelor negative ale infracţiunilor [176. determinată de particularităţile bio-psiho-sociale. ea există” [27. Prin urmare. suntem de acord cu noţiunea de victimitate a rolului. de un şir de alte condiţii ce formează în ansamblu situaţia victimogenă” [27. particularităţile locului şi timpului în care evoluează situaţia dată [175. victimitatea se realizează în anumite situaţii care provoacă sau uşurează comiterea actului infracţional. Într-adevăr. p. Considerăm că nu este corect atunci cînd spunem că victimitatea poate fi condiţionată de situaţie. deoarece numai interacţiunea calităţilor personale ale individului cu circumstanţele externe (situaţia) determină capacitatea sporită a acesteia de a deveni „ţintă” atentatelor infracţionale. p.

Victimitatea individuală este determinată de componenta personală (trăsăturile subiective) şi situaţională (circumstanţele externe). Victimitatea individuală este starea de vulnerabilitate a unei anumite persoane. „medie” de care individul nu se poate izbăvi din prima pînă în ultima zi de viaţă. după Lev Frank. este doar un aspect al realizării victimităţii (sporirea numărului de victime). Victimizarea. p. Victimizarea este definită de autor prin prisma gradului de realizare a victimităţii: „procesul de sporire a victimităţii este denumit victimizare. 21]. Potrivit autorului. Noţiunea de victimitate realizată propusă de David Rivman. ce reflectă într-un anumit sens structura criminalităţii. Baza acesteia nu este lipsa absolută a victimităţii. ci o victimitate individuală potenţială „normală”. cît şi procesul de transformare a persoanelor în victime ale infracţiunilor şi rezultatul acestui proces. este similară după conţinut cu definiţia conceptului de victimizare. iar de reducere a acesteia – devictimizare” [176. David Rivman distinge două tipuri de victimitate: individuală şi de masă [145. 22-23].cetăţenii nonvictimali care au nimerit în situaţii victimogene. dimpotrivă. În opinia cercetătorului. Conceptul dat absoarbe şi conţinutul noţiunii de victimizare. analizate mai sus. p. Profesorul David Rivman consideră că victimitatea nu trebuie definită drept capacitate sporită a persoanei de a fi transformată în victimă. Societatea va lichida victimitatea numai atunci cînd va soluţiona cu succes problema criminalităţii [145. orice om este o victimă potenţială. Dacă . ci. victimitatea fiind o capacitate obiectivă a individului determinată de existenţa fenomenului infracţional în societate. Orice individ este o victimă potenţială. cît şi numărul total de victime ale infracţiunilor (aspectul statistic). deoarece aflîndu-se într-o anumită situaţie de viaţă. „Chiar şi victimitatea individuală sporită nu este dobîndită de subiect de la zero. Victimizarea este deci sporirea numărului de victime ale infracţiunilor. de grup şi specifică. nu înseamnă că individul este sortit de a deveni inevitabil victimă. 263]. Desigur sunt persoane cu victimitatea sporită. iar victime reale sunt persoanele care au devenit victime ale infracţiunilor. Victime potenţiale sunt toţi membrii societăţii. caracteristica calitativă a primei componente aflîndu-se într-o dependenţă sistemică faţă de a doua. 60]. conform viziunii date. Victimitatea de masă este un fenomen social cu o structură complicată. p. Această vulnerabilitate poate fi realizată sau poate rămîne potenţială în funcţie de predispoziţiile obiective şi subiective. nu poate fi potenţial nonvictimal. fiind inclus într-o multitudine de variate relaţii sociale. bineînţeles. p. Victimitatea de masă include victimitatea potenţială şi realizată generală. este predestinat de a fi victimizat” [177. El nu dobîndeşte victimitatea. iar devictimizarea – reducerea numărului acestora. victimitatea cuprinde atît starea potenţială a acesteia. determinată de existenţa criminalităţii. poate deveni victimă a infracţiunii. Dar aceasta. care se manifestă prin capacitatea obiectivă caracteristică persoanei (dar nu fatală) de a deveni victimă a infracţiunii.

victimitatea individuală poate fi realizată. 7) victimizarea este procesul transformării unei oarecare persoane în victimă a infracţiunii (indiferent dacă persoana este victimală (predispusă) sau nonvictimală (nu este predispusă). cărora le-au fost cauzate prejudicii prin infracţiune). se realizează totuşi în mod firesc pentru o anumită parte din indivizi. 5) victimitatea poate fi realizată prin actul infracţional sau poate rămîne drept un potenţial. 3) pot fi persoane victimale (au „capacitatea sporită” de a deveni victime ale infracţiunilor) şi nonvictimale. c) prevenirea victimizării repetate. adică nerealizată. care poate fi potenţială sau realizată. cît şi nonvictimale. deoarece predispoziţiile victimale ale maselor de oameni. Cu toate că opiniile autorilor asupra problemei vizate sunt controversate şi chiar diferă esenţial. adică victime reale devin şi victimele potenţiale. anexe). cu toate că pentru majoritatea dintre ei rămîn nerealizate. Victime ale infracţiunilor pot deveni atît persoanele victimale. considerăm că noţiunile date pot fi formulate în baza următoarelor idei esenţiale: 1) victimitatea este predispoziţia. 2) predispoziţia. dar poate şi să rămînă ca o predispoziţie nerealizată. majoritatea lor recunosc că unele persoane se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite categorii de infracţiuni. Analizînd şi estimînd un şir de viziuni din literatura de specialitate privind definirea conceptelor de victimitate şi victimizare (tabelul 2. . cît şi nonvictimale. 4) victimitatea nu are un caracter fatal. 9) victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate realizată. Prin urmare. 8) victimizarea este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime (atît persoanele victimale. „capacitatea sporită” a unor indivizi de a deveni victime a infracţiunilor. iar prin intermediul acesteia reducerea criminalităţii. Cercetarea teoretică a problemei respective este o premisă pentru realizarea practică a următoarelor obiective: a) reducerea victimizării în societate. „capacitatea sporită” a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii este determinată de ansamblul trăsăturilor personale. putem stabili nivelul şi structura victimităţii realizate. ce interacţionează cu factorii exteriori într-o anumită situaţie. b) reducerea victimităţii potenţiale personale. atunci victimitatea de masă întotdeauna este în acelaşi timp şi potenţială şi realizată. 6) victimitatea este şi un rezultat al procesului de transformare a persoanelor victimale în victime ale infracţiunilor (aspectul statistic). şi indivizii care nu sunt în calitatea dată. caracteristică anumitor cetăţeni.

10]. Situaţiile victimogene. că victimologia acordă o atenţie sporită situaţiilor determinate de personalitatea şi comportamentul victimei. Situaţia concretă de viaţă include în sine circumstanţe care contribuie sau împiedică atingerea rezultatului criminal. nu numai situaţiile care apar datorită personalităţii şi comportamentului victimei. condiţii. De exemplu. Situaţii victimogene sunt. p. pot fi atît reale. Însă este esenţial faptul că circumstanţele. deci. care creează primejdia de-a pricinui persoanei o daună morală. Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene O importanţă primordială la cercetarea particularităţilor situaţiilor criminogene. în opinia noastră. care se formează în legătură cu calităţile personalităţii sau comportamentul potenţialei victime. utilizînd termenul de situaţie victimologică. suntem de acord cu definiţiile conceptului de situaţie victimogenă din literatura de specialitate. una din sarcinile principale ale căreia este studierea personalităţii şi comportamentului victimei.§ 4. care au determinat formarea trăsăturilorlor personalităţii. Valerii Vandîşev consideră că situaţia victimologică este ansamblul circumstanţelor obiective şi subiective. 3) Situaţia victimogenă creează primejdia pricinuirii unei anumite daune potenţialei victime. Totodată considerăm necesar a preciza că esenţa oricărei situaţii victimogene este producerea victimizării persoanelor. cînd apare posibilitatea de a-i pricinui ei o daună” [61. prin situaţie . fizică sau materială. Din primele două definiţii ale noţiunii date pot fi evidenţiate următoarele semne caracteristice ale situaţiei victimogene: 1) Situaţia victimogenă este o situaţie concretă de viaţă.situaţie” revine abordării victimologice. Conceptul de situaţie victimogenă este definit în literatura criminologică atît într-un sens mai restrîns. precum şi crearea situaţiei concrete. O definiţie asemănătoare este înaintată de Veniamin Polubinschii: „Situaţia victimogenă este o situaţie concretă de viaţă. cercetarea profundă. Alţi autori definesc situaţia în sens larg. cît şi potenţiale. datorită cărora ea a devenit victimă. 5-6]. de asemenea. multilaterală a rolului situaţiei este importantă la elaborarea unor metodologii efective de relevare şi înlăturare a factorilor criminogeni (victimogeni). cînd apar circumstanţe. 2) Situaţia victimogenă apare într-o măsură mai mare sau mai mică datorită personalităţii şi comportamentului victimei. p. De aceea. a rolului ei în crearea situaţiei criminogene (victimogene) şi geneza infracţiunii. În principiu. care contribuie la săvîrşirea infracţiunii [43. Astfel. Lev Frank propune următoarea definiţie de situaţie victimogenă: „Victimogenă este acea situaţie. condiţiile apar într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei” [34. p. cît şi mai larg. Prin urmare. a legităţilor sistemului „personalitatea infractorului . Menţionăm. 2425].

victimogenă înţelegem ansamblul circumstanţelor obiective şi subiective care detremină sau pot determina victimizarea persoanei. totuşi pot fi relevate anumite asemănări ale situaţiilor victimogene după acest indice în procesul comiterii infracţiunilor de acelaşi tip sau chiar de diferite tipuri. include următoarele elemente componente esenţiale: particularităţile fizice. amoral. adică cu însemnătatea ei subiectivă. studierea situaţiilor la comiterea violurilor permite elaborarea anumitor tipuri specifice acestei infracţiuni. . în care victima ia măsuri pentru zădărnicirea şi curmarea faptelor prejudiciabile. De exemplu. 4) situaţii închise. situaţia victimogenă. în opinia noastră. p. psihice şi sociale ale personalităţii. Orice situaţie victimogenă este rezultatul unei interacţiuni complicate a acestor elemente esenţiale cu celelalte circumstanţe ale situaţiei preinfracţionale. riscant. victime cu comportament negativ. 31]. o însemnătate deosebită profilactică o au situaţiile. raportul infractor-victimă. etc. p. Cercetările criminologice ale situaţiilor victimogene au constatat. provocator şi victime cu comportament neutral [178. Una din cele mai simple clasificări a fost elaborată de Sorocoteaghina D. care deosebeşte: 1) situaţii cu caracter impulsiv (atac. 2) situaţii în care comportamentul victimei favorizează săvîrşirea infracţiunii. însă este important faptul că atît viitorul infractor.A. Orice situaţie victimogenă are un conţinut obiectiv şi o însemnătate subiectivă. care deosebeşte victime cu comportament orientat împotriva atentatului criminal. perceperea şi estimarea subiectivă a situaţiei de către victimă. Situaţia victimogenă dispune şi de un anumit potenţial de împotrivire şi opunere de rezistenţă atentatului criminal. comportamentul victimei. care sporesc vulnerabilitatea victimală a ei. că impactul lor asupra personalităţii infractorului este determinat mai ales de comportamentul victimei. împotrivirea şi opunerea rezistenţei de către persoana vătămată atentatului criminal. În funcţie de însemnătatea criminologică a comportamentului persoanei vătămate şi rolul ei în mecanismul infracţiunii. în literatura de specialitate se propun mai multe clasificări ale situaţiilor care au favorizat pricinuirii unui anumit prejudiciu victimei. O încercare de clasificare a situaţiilor respective a întreprins Viola Rîbaliskaia. cînd acţiunile victimei sunt îndreptate spre cauzarea daunei propriei persoane (de exemplu: eschivarea de la serviciul militar) [179. Deci. la săvîrşirea omorurilor intenţionate şi a vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au fost stabilite tipuri analogice de situaţii victimogene. Cu toate că acest comportament este foarte divers după caracteristicile şi formele de manifestare la săvîrşirea diferitor categorii de infracţiuni. 88-89]. Astfel. 3) situaţii neutre sau condiţionate de victimitatea profesională sau de vîrsta persoanelor vătămate. ofensă). Aceste două aspecte pot să difere mult între ele. cît şi victima potenţială procedează în conformitate cu reprezentările proprii despre situaţie.

gradul de intensitate al acţiunilor ei asupra subiectului infracţiunii. 3) Situaţiile în care comportamentul persoanei vătămate. lipsa unui spirit critic. Profesorul David Rivman [158. 4) Situaţiile de tip închis. În aceste situaţii comportamentul victimei poate avea forme diverse: atac. adică nu este provocator. 5) Situaţiile în care comportamentul persoanei vătămate este absolut neutral. Tipurile stabilite în ultimele două clasificări au fost luate drept bază metodologică la realizarea investigaţiilor victimologice în ţară. În caz de realizare ele se manifestă în calitate de pretext al săvîrşirii faptei prejudiciabile. provocare. acţiunile persoanei vătămate. care distinge trei tipuri de situaţii după comportamentul victimei: 1) Situaţiile în care acţiunile victimelor poartă un caracter “provocator”. adică include în sine pretextul săvîrşirii infracţiunii.O altă clasificare este propusă de Iurii Antonean. în mai multe subtipuri. cu toate că nu se manifestă ca imbold. Acesta este un comportament ilegal şi/sau imoral. care favorizează săvîrşirea escrocheriilor etc. totuşi crează posibilitatea obiectivă de comitere a infracţiunii. 2) Situaţiile în care acţiunile persoanei vătămate sunt imprudente (neatente) şi creează astfel condiţii favorabile pentru săvîrşirea infracţiunii. durata lor etc. 66]. care obiectiv provoacă. deosebind cinci tipuri: 1) Situaţiile cu caracter impulsional. instigare. este necesară diferenţierea mai detaliată a tipului de situaţii care provoacă comiterea infracţiunii. precum şi prin diversitatea mare a formelor de comportament negativ al victimei. p. previzibilă şi imprevizibilă. fără intervenţia altei persoane. deteriorarea averii proprii etc. dar stîrnesc comportamentul ilegal al infractorului [24. conştientă şi inconştientă. jignire (insultă). acţiunile poliţistului. 28-29] a elaborat o clasificare mai detaliată a situaţiilor după comportamentul persoanei vătămate. de lungă durată şi spontană etc. În opinia noastră. eschivarea de la serviciul militar prin automutilare. De exemplu. p. în care comportamnetul persoanei vătămate este pozitiv. În literatura criminologică se deosebesc provocarea activă şi pasivă. 2) Situaţiile cu caracter impulsional. 3) Situaţiile în care acţiunile persoanei vătămate sunt legale. adică nu are nici o influenţă asupra comportamentului infractorului şi pricinuirii daunei. care permite infractorului de a-şi continua activitatea criminală. Aceasta se explică prin ponderea considerabilă a tipului respectiv de situaţii la săvîrşirea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei. cu excepţia tipului de situaţii închise. umilire. ofensă. De exemplu. care nu este caracteristic categoriilor de infracţiuni cercetate [122. îndeamnă infractorul la comiterea infracţiunii. care au creat o situaţie de avariere a mijloacelor de transport. De exemplu. care a fost victimizat în timpul reţinerii infractorului sau apărării unei persoane de atentatul criminal. ameninţare. . rugăminte etc. în care acţiunile persoanei vătămate sunt îndreptate la pricinuirea unei pagube ei înseşi. atitudinea iertătoare. p. dar legat de întoarcerea asupra ei a acţiunilor de violenţă ale criminalului. 37-55].

creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii. În cadrul primului tip de situaţii am evidenţiat situaţiile create de o provocare activă a victimei şi situaţiile apărute ca urmare a unei provocări pasive a persoanei vătămate. Provocarea activă se deosebeşte după gradul ei. deoarece cel provocat. ofensa. În cadrul tipului respectiv deosebim situaţii determinate de provocarea activă şi pasivă a persoanei vătămate. La săvîrşirea infracţiunilor în familie frecvent are loc aprecierea eronată a reacţiei posibile din partea acelui membru. Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter provocător. cît . c) situaţiile în care iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei.Cercetările victimologice a infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Provocare activă sunt considerate acele acţiuni ale victimelor. care creează direct şi nemijlocit o primejdie sporită pentru viaţa ori sănătatea lor. o însemnătate deosebită practică şi ştiinţifică are diferenţierea situaţiilor create prin provocarea activă din partea victimei în subtipuri ce se deosebesc după gradul impactului lor asupra personalităţii infractorului. p. aţîţarea. uşuratic. care a fos provocat. adică include pretextul comiterii infracţiunii (violenţa. Procedînd astfel. în baza ideilor metodologice menţionate şi a analizei practicii judiciare din Republica Moldova. dar stîrneşte o reacţie negativă. distingem patru tipuri generalizate de situaţii victimogene după comportamentul victimei: 1) situaţiile cu comportament provocator al victimei.). un comportament ilegal din partea infractorului. trăsăturilor de caracter sau puterii fizice insuficiente. b) situaţii cu impact mai puţin sporit. 49-53]. insulta. Gradul de provocare este determinat de intensitatea impactului victimei asupra subiectului infracţiunii (comiterea loviturilor sau jignirea. În funcţie de gradul şi formele provocărilor active am diferenţiat tipul respectiv în trei subtipuri: a) situaţii cu impact sporit. neprevăzător. în care comportamentul victimei este pozitiv. datorită statutului social. 3) situaţiile. Aşadar. 1. 4) situaţiile cu comportamentul neutral al persoanei vătămate. realizate de autor şi datele publicate în literatura de specialitate [152. Acesta este un comportament ilegal şi/sau imoral. impertinenţa etc. SITUAŢIILE ÎN CARE COMPORTAMENTUL VICTIMEI ESTE O PROVOCARE ACTIVĂ A ATENTATULUI CRIMINAL ASUPRA EI. iar provocarea pasivă doar în circa 6-7% din cazuri. De aceea. ameninţarea. 52] mărturisesc că provocarea activă este constatată în peste 90 la sută din cazurile de comportament negativ al victimelor. riscant. nu va răspunde cu violenţă. p. dar ei îi revine rolul de “catalizator” [122. TIPUL I. Propunem în continuare o analiză mai detaliată a tipurilor şi subtipurilor de situaţii determinate de comportamentul victimei. 2) situaţiile în care victima are un comportament neatent. înjosirea. persoana vătămată crede că pericolul asupra ei nu va fi realizat. grosolănia.

nu acordă ajutor părinţilor bătrîni etc. dar ea devine pe parcurs un “catalizator” al tensionării [180. sinceritatea cu diferite persoane despre sumele mari de bani pe care ele le posedă – toate acestea pot duce la consecinţe tragice” [181. Provocarea activă este caracteristică şi infracţiunilor de viol. însă datorită caracteristicilor menţionate. c) Situaţiile în care iniţiativa în procesul conflictului nu-i aparţine victimei.sunt ele de grave). 2. p. familie. . b) Situaţiile cu impact mai puţin sporit. . cînd ea nu se împotriveşte intenţiilor intime ale subiectului infracţiunii: îmbrăţişărilor. de caracterul atitudinii subiective a persoanei vătămate faţă de comportarea ei (pricinuirea intenţionată sau din imprudenţă a daunei. Provocarea pasivă este un rezultat al neîndeplinirii sistematice de către individ a obligaţiunilor sale faţă de societate. invitarea viitorului infractor de către persoana vătămată la ea acasă. crează circumstanţe favorabile pentru realizarea actului criminal. În baza rezultatelor investigaţiilor victimologice a omorurilor intenţionate şi vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au fost evidenţiate trei subtipuri de situaţii victimogene care diferă după gradul impactului produs de comportamentul provocator al victimei asupra personalităţii infractorului: a) Situaţiile cu impact sporit. 747].că cunoştinţele întîmplătoare în restaurante. cunoaşterea de către victimă a particularităţilor psihice ale persoanei provocate. tendinţa de a petrece timpul liber în cercuri de persoane puţin cunoscute. nu se ocupă de educaţia copiilor. La comiterea violurilor comportamentul pasiv al persoanei vătămate se manifestă în cazurile. în asemenea situaţii comportamentul persoanei vătămate nu este provocator. care au deseori o atitudine duşmănoasă faţă de ele. uşuratic. consumul împreună cu infractorul a băuturilor alcoolice. riscant. Aceste situaţii au o răspîndire mult mai mică decît provocările active şi se manifestă în următoarele forme: neintroducerea sistematică a banilor în bugetul familiei de către persoanele ce fac abuz de alcool.. SITUAŢIILE ÎN CARE COMPORTAMENTUL VICTIMEI ESTE O PROVOCARE PASIVĂ A ATENTATULUUI CRIMINAL ASUPRA EI. izolarea cu viitorul violator în casa acestuia. creînd condiţii obiective favorabile pentru comiterea infracţiunii. comportarea imorală. Situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter neatent. starea erotică etc. acceptarea invitaţilor din partea persoanelor puţin cunoscute. Provocarea din partea femeii poate fi şi inconştientă ca urmare a lipsei de experienţă sau credulităţi exagerate. 151-152]. întreţinerea legăturilor cu un mediu periculos. ce uşurează apropierea sexuală faţă de ea. neprevăzător. p. motivele comportării). sărutărilor şi mîngîierilor. “Victimele n-au prevăzut. Deci. Ea se manifestă prin următoarele forme de comportament al victimelor: comportarea echivocă a femeilor. colegi. TIPUL II. consumul de alcool cu persoane întîmplătoare. – scrie polonezul Holyst B.

riscul victimizării este mult mai sporit pentru minori. şi la cauzarea vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii: “La 12 septembrie 1994. a ieşit din maşină şi a strigat fetele. noaptea în stradă. femei. în vîrstă de 13 ani a fost prinsă. S-au plimbat împreună vre-o două ore şi în jurul orei 2130 viitorii infractori i-au propus fetei să intre în pădurea din apropiere pentru a se încălzi la rug. în jurul orelor 1900 minora A. Situaţiile în care comportamentul victimei este absolut neutral. apoi şi-a satisfăcut pofta sexuală în forme perverse. în grup: “La 23 martie 1997. cu prietenii săi. De exemplu: “La 25 februarie 1996. de regulă. În rezultat G. parc. Deseori aşa situaţii victimogene pot să apară cînd victimele se află singure în locuri izolate. a luat de alături pe rînd două borcane de trei litri şi le-a spart de capul tatălui său pricinuindu-i leziuni corporale grave” [182]. critica justă la adresa unei persoane care are un comportament neadecvat în locurile publice. că în situaţiile care precedă săvîrşirea omorurilor intenţionate şi vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În circumstanţele de izolare. singure noaptea în stradă. TIPUL IV. Deseori. în care se afla cetăţeanul M. De exemplu. dar stîrneşte o reacţie negativă. minorul M. Situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv. care din motive huliganice l-au bătut. adică n-are nici o influenţă asupra comportamentului infractorului şi comiterii daunei. patru fete se întorceau acasă pe jos de la o nuntă din satul vecin. Cercetările victimologice realizate de autor au stabilit. În pădure A. a dus fata în cîmp şi a violat-o. a cerut ca acesta să înceteze cearta şi a încercat să-i ia cu forţa receptorul. r-nul Nisporeni. n-au participat la viol”[184]. comportamentul absolut . De exemplu: “La 10 noiembrie 1996. de obicei. De asemenea. cetăţeanul G. cauzîndu-i vătămări corporale grave” [183]. bătrîni. minora C. dar una din ele. a venit la părinţii săi de unde prin telefon cu soţia sa a iniţiat o ceartă. Au fost ajunse din urmă de un autoturism. se da cu sania în parc. parc sau în timpul zilei în locuri izolate sunt violate. noaptea tîrziu. în jurul orei 1900. fetele de vîrsta minoră sunt atrase prin vicleşug în locuri relativ izolate şi violate. etc. ele au început să fugă. generează din partea acesteia o violenţă îndreptată asupra subiectului care a făcut observaţia. în jurul orei 1300. Cetăţeanul M. a fost atacat de trei necunoscuţi. în vîrstă de 16 ani a făcut cunoştinţă în stradă cu şase tineri. Fiind singur. cîmp. Tatăl lui G. În rezultat minorei i-au cauzat leziuni corporale uşoare” [185]. În procesele penale intentate pe viol sunt constatate foarte multe situaţii cînd femeile şi fetele minore aflîndu-se. TIPUL III.Astfel de situaţii sunt frecvente. fiind ameninţată a fost violată de cei şase indivizi. de asemenea. în calitate de astfel de situaţii sunt acţiunile poliţiştilor sau a cetăţenilor care au fost victimizaţi în procesul reţinerii infractorului sau luînd apărarea altor persoane. M. Prietenii lui M. un compartiment ilegal din partea infractorului.

se bazează pe atitudini psihice diferite faţă de desfăşurarea evenimentelor. dar în primul rînd. În realitate. cugetările victimei asupra evitării consecinţelor etc. raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia psihică a infractorului. sfera emoţională etc. inclusiv persoana vătămată şi aprecierea subiectivă a lor. Situaţiile de comitere a violurilor se caracterizează printr-o frecvenţă mai sporită a comportamentului neutral al persoanei vătămate. cu aşa numita situaţie psihică. raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia criminogenă reală. decît situaţiile comiterii omorurilor şi vătămărilor intenţionate grave sau a sănătăţii. schimbînd-o şi transformînd-o în alta nouă. Deci. care stau la baza comportamentului ei. Pentru criminal situaţia include ansamblul tuturor circumstanţelor obiective. cît şi victima îşi aduc contribuţia individuală în situaţie. adică cu nivelul de organizare psihofizică a ei. O astfel de abordare ştiinţifică oferă posibilităţi noi pentru cercetarea profundă a mecanismelor interacţiunii şi comportării victimei în situaţii tipice şi specifice care apar la săvîrşirea diferitor categorii de interacţiuni. O însemnătate deosebită în acest context o are aprecierea situaţiei de către persoana vătămată. Aprecierea victimologică a unor astfel de situaţii necesită studierea situaţiei psihice pentru fiecare participant. cît şi persoana vătămată acţionează în conformitate cu aprecierea subiectivă a situaţiei. atît victimizatorul. cu reacţia caracteristică. iar criminalul şi persoana vătămată sunt elementele ei esenţiale. Estimarea complexă a rolului victimei în cadrul situaţiei necesită şi cercetarea circumstanţelor interioare (subiective).. realizată în procesul interacţiunii victimei cu infractorul. luînd în consideraţie viziunea victimei şi anume: raportul între situaţia psihică a victimei şi situaţia victimogenă obiectivă. cum îşi închipuie perspectiva evoluării . fără de care ea n-ar fi putut exista.neutral al victimelor are o răspîndire mult mai mică decît acele forme de comportament care contribuie la producerea atentatului criminal. Victima interacţionează de asemenea cu circumstanţele obiective. situaţiile victimogene pot avea trăsăturile caracteristice atît unui singur tip. unul şi acelaşi impact al situaţiei poate avea efecte diferite în dependenţă de faptul cum se orientează victima în situaţia formată. inclusiv cu infractorul. cît şi mai multor tipuri evidenţiate în clasificarea dată. cît şi victima interacţionează cu situaţia concretă de viaţă. Atît infractorul. atît infractorul. Aprecierea criminologică generală a acestora se reduce totuşi la anumite tipuri de situaţii după criteriul preponderenţei celor mai importante momente ale mecanismului criminologic al infracţiunii. Deseori comportamentul victimelor avînd aceeaşi importanţă obiectivă pentru mecanismul infracţiunii. percepute în conformitate cu experienţa ei de viaţă. prevederea consecinţelor şi atitudinea ei faţă de ele. Nimerind în anumite circumstanţe. Situaţia nouă se deosebeşte într-o măsură mai mare sau mai mică de situaţia iniţială. În principiu.

cum i-au fost cauzate în realitate.. precum şi gradul de previziune de către persoana vătămată a consecinţelor constituie acele circumstanţe fără de care este imposibilă o apreciere complexă a comportamentului victimei în mecanismul apariţiei şi dezvoltării unor anumite situaţii victimogene. Dacă în baza unui pretext neînsemnat o persoană intră în bătaie şi i se comit vătămări corporale grave. dar şi aprecierea subiectivă de către persoana vătămată a circumstanţelor obiective – perceperea şi estimarea situaţiei create de către victimă. 37-38]. aportul acesteia în mecanismul infracţiunii concrete sunt cele mai importante şi decisive circumstanţe la aprecierea criminologică a situaţiilor. Aşadar. în care victima are prea mare încredere în sine. pentru cercetarea complexă a situaţiilor victimogene este importantă nu numai analiza conţinutului lor obiectiv – personalitatea şi comportamentul victimei. însă consideră neîntemeiat. în care victima prevede posibilitatea de a-i fi cauzate daune şi îşi dă bine seama de caracterul acestor daune. motivele. caracterul subiectiv al comportamentului ei. că poate să-l evite. dacă supraaprecierea posibilităţilor proprii a adus cauzarea prejudiciului. Totuşi. Bineînţeles.evenimentelor şi în sfîrşit ce reacţie este considerată favorabilă şi reală pentru ea. printr-o apreciere diferită a situaţiei. iar alta pur şi simplu nu reacţionează la cele ce se întîmplă. prevederea evoluării situaţiei şi atitudinea persoanei vătămate faţă de posibilele consecinţe. printr-o înţelegere deosebită a ceea ce este admisibil şi inadmisibil. în care victima absolut nu-şi dă seama ce daună îi poate fi pricinuită şi nici nu admite o astfel de posibilitate. În literatura criminologică sunt propuse diferite clasificări ale situaţiilor în funcţie de aprecierea lor subiectivă de către victimă [158. atunci aceasta se explică. orientarea ei în situaţie. mizînd pe cunoaşterea procedeelor de luptă. . posibilităţile opunerii de rezistenţă atentatului criminal. evoluarea situaţiilor în timp şi în spaţiu. d) Situaţii deschise. scopurile. p. caracterul obiectiv al comportamentului victimei. adică ea înţelege ce pericol o ameninţă. După caracterul şi gradul de percepere de către persoana vătămată a dinamicii şi perspectivelor evoluării situaţiilor deosebim: a) Situaţii închise. c) Situaţii deschise. Exemplu de astfel de situaţie poate servi încercarea potenţialei victime de a dezarma infractorul. probabil. b) Situaţii relativ închise. în care persoana vătămată admite posibilitatea de a-i fi cauzate daune. caracterul şi tipul relaţiilor dintre victimă şi infractor etc. dar nu atît de grave şi de proporţii.

unele din ele fiind. adică a stărilor şi proceselor psihice care determină decizia de a săvîrşi infracţiunea. conţinutului mecanismului comportamentului infracţional. De exemplu. în opinia noastră. p. Alţi autori. p. Studiile ştiinţifice ale etapelor şi elementelor mecanismului comportamentului infracţional sunt deosebit de necesare pentru cunoaşterea aprofundată a genezei infracţiunii şi organizarea unei combateri calificate a criminalităţii. prea generale. cu toate că este o verigă iniţială a unei explicări cauzale mai desfăşurate a acestuia. 30]. 11]. Considerăm optimală următoarea noţiune a mecanismului comportamentului infracţional: prin mecanismul comportamentului infracţional se înţelege legătura şi interacţiunea factorilor externi ai realităţii obiective şi factorilor interni. Numeroase studii au fost realizate în scopul elucidării structurii. Mecanismul comportamentului infracţional Criminologia nu se limitează numai la stabilirea ansamblului de determinante criminogene. Aşadar. dar scoate la iveală mecanismul interacţiunii şi impactului acestora asupra săvîrşirii crimei. cît şi procesul formării antisociabilităţii făptuitorului determinat de impactul negativ al micromediilor (în special al familiei. interacţiunea factorilor interni şi externi determină alegerea şi realizarea de către subiect a comportamentului infracţional din cîteva variante posibile de conduită. îndreaptă (dirijează) şi controlează executarea acesteia [186.CAPITOLUL III. abordînd structura mecanismului comportamentului infracţional (mecanismului trecerii la act). grupului neformal) şi al societăţii în ansamblu [187. colectivului de muncă. 213]. PROBLEME VICTIMOLOGICE ALE MECANISMULUI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL § 1. În literatura criminologică se propun diverse definiţii ale mecanismului comportamentului infracţional. p. Este necesar a preciza că procesul formării denaturate a personalităţii făptuitorului nu se include în noţiunea mecanismului comportamentului infracţional. . mecanismul comportamentului infracţional nu este un proces static. p. şcolii. Unii autori includ în modelul comportamentului infracţional individual atît interacţiunea dintre personalitatea infractorului şi situaţia concretă de viaţă. prin mecanismul actului infracţional se înţelege procesul de naştere (apariţie) şi dezvoltare a unei infracţiuni concrete [44. 40]. elementele componente ale mecanismului sunt procesele şi stările psihice care interacţionează cu factorii mediului extern. ci dinamic. subliniază că analiza trecerii la act cuprinde momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă [119. Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensităţii orientării sale antisociale (diferenţa de grad).

Mecanismul infracţiunii poate funcţiona în mod desfăşurat sau concis. planificării şi executării infracţiunii. se delimitează clar mecanismul comportamentului infracţional de procesul formării denaturate a personalităţii. 4) determinarea căilor. a infracţiunilor comise cu premeditare şi în stare de afect etc. mijloacelor. Autorul deosebeşte 9 etape ale mecanismului comportamentului infracţional: 1) formarea şi actualizarea necesităţilor sau altor determinante. modalităţilor de realizare a scopului. 2) planificarea acţiunilor criminale. considerate de autor drept «pivot intern al genezei comportamentului infracţional». sunt elucidate toate elementele. După cum vedem. agresivitatea. etapele mecanismului comportamentului infracţional. menţionăm că mecanismul comportamentului infracţional este un proces diferenţiat şi individualizat în funcţie de trăsăturile subiective ale infracţiunii. compararea rezultatelor dobîndite cu cele scontate. iar actualizarea necesităţilor – la etapa formării motivaţiei criminogene. inclusiv a posibilei pedepse penale. Cu toate că.precum şi a trăsăturilor de caracter care o susţin: egocentrismul. adică la mecanismul comportamentului infracţional. indiferenţa afectivă şi labilitatea. Situaţia concretă de viaţă creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. 32]. p. p. 2) apariţia şi stabilirea motivului concret. 3) formarea sau stabilirea scopului.V. de planificare a acţiunii şi de luare a deciziei privind comiterea acesteia. Cel mai complet şi amplu se manifestă la infracţiunile săvîrşite cu premeditare. 5) pronosticarea acţiunilor posibile. 4]. Infracţiunea este precedată de un şir de etape ale activităţii psihice a subiectului care treptat determină direcţia faptei şi realizarea ei [189. p. 3) executarea infracţiunii şi survenirea consecinţelor social-periculoase [189. 6) luarea deciziei de a acţiona. Menţionăm că formarea necesităţilor. devine clar că mecanismul comportamentului infracţional include nu numai fapta prejudiciabilă (infracţiunea). dar şi determinantele ei nemijlocite. 33]. se referă la procesul dezvoltării personalităţii. şi are particularităţi specifice la săvîrşirea infracţiunilor din imprudenţă şi cu intenţie. de o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de apariţie a motivelor. autorii nu descifrează toate elementele interne ale procesului motivaţiei. este precedată. Totodată. 9) căinţa sau elaborarea motivului de apărare [188. Mecanismul acestor infracţiuni include trei etape principale: 1) motivaţia infracţiunii (apariţia motivului). conform acestei viziuni. Luneev care evidenţiază elementele (etapele) de dezvoltare şi manifestare a motivului infracţiunii. inclusă de autor în modelul comportamentului infracţional. 8) analiza consecinţelor survenite. În baza celor menţionate. de regulă. a urmărilor dorite şi neplăcute. . Un anumit interes criminologic reprezintă modelul propus de V. 7) realizarea controlului şi a corecţiei acţiunilor. Orice infracţiune.

iar în baza comunicării sociale se formează necesitatea activităţii sociale.Fiecare etapă este o formaţiune complicată. Nivelul inferior este format din necesităţi biologice elementare (organice): autoconservare. necesitatea de autoconservare se transformă în diverse necesităţi materiale (de hrană. Etapa apariţiei motivului infracţiunii sau motivaţiei criminogene include procesele şi stările psihice: necesităţile. maternitatea. studiilor. La cel mai înalt nivel social-psihologic apar necesităţile referitoare la concepţia despre lume şi necesităţile ideologice. se descompun în mai multe subtipuri [191. Pasiunea este formă . Pasiunile reprezintă tendinţele puternice cu colorit emotiv al individului. constituind împreună baza apariţiei motivului. la rîndul lor. nivelul biologic este asimilat de un anumit nivel (social-psihologic). p. 46]. reproducere. Deci necesităţile umane sunt mobilurile iniţiale care îndeamnă individul la activitate. ea însăşi fiind condiţionată de cea premergătoare. p. îmbrăcăminte. fiind cauze interne ale majorităţii actelor de conduită. Astfel. Fiind percepută ca o stare de insuficienţă pe care organismul caută de a o întregi (completa) [190. primirea deciziilor de către individ şi legăturile inverse devine. necesitatea este orientată la sporirea nivelului adaptării active a individului la condiţiile mediului înconjurător fizic şi social. Această stare psihologică exprimă necesitatea neconştientizată sau puţin conştientizată a subiectului [192. Infracţiunile respective sunt motivate prin necesităţile materiale. a crea. Necesităţile exprimă dependenţa individului de mediul extern. p. Peste 90 la sută din infracţiunile săvîrşite cu intenţie sunt fapte de cupiditate şi de violenţă. informaţiei sistematice despre mediul înconjurător) şi necesitatea comunicării sociale. Necesităţile omului contemporan sunt un produs al dezvoltării lui istorice şi reprezintă un sistem ierarhic. elementele eterogene (de natură obiectiv-subiectivă): planurile de viaţă. 56]. precum şi necesitatea comunicării sociale. p. sexuale. de asemenea. 68].). nevoia acestuia. pasiunile şi emoţiile. necesităţile preliminare se transformă în necesităţi cognitive (necesitatea cunoştinţelor. Necesităţile umane servesc frecvent în calitate de bază a comportamentului infracţional. precum şi aşa-numitele necesităţi de evaluare (preliminare). La un nivel socialpsihologic superior apare necesitatea de a munci. Cercetările criminologice realizate au stabilit că tipurile de necesităţi evidenţiate au o influenţă diferită asupra motivării comportamentului infracţional. Pasiunile sunt strîns legate de necesităţi. În procesul dezvoltării sociale. care au un caracter predominant biologic şi se supun cu greu dirijării [189. 52]. prin noi forme sociale: dragostea. Reproducerea se manifestă. care include diverse procese şi stări psihice. interesele şi sistemul de valori. condiţii de muncă. situaţiile de problemă şi elementele obiective: posibilităţile. care. constituit din mai multe niveluri. grija faţă de copii în familie etc. totodată determinanta etapei următoare. impactul mediului extern. locative etc.

cît şi sistemul de valori şi orientări caracteristice unei anumite persoane ori grup de persoane [196.dominantă a afectivităţii. s-a stabilit că necesităţile. conştientizarea de către individ a necesităţilor sale. circa 30 din ele pot fi motive ale acţiunilor criminale (de exemplu. unele pasiuni sunt atribuite la categoria sentimentelor (emoţiilor). 88]. frecvent mobilizîndu-şi eforturile la satisfacerea necesităţilor de lungă durată sau potenţiale. Psihologii deosebesc peste o sută de tipuri de sentimente umane. adică a nevoilor de fiecare zi. sentimentele părinteşti. răzbunarea. 11) instinctul dobîndirii. ambiţia. Conţinutul subiectiv al tuturor acestor elemente ale genezei comportamentului infracţional (necesităţile.). Elementele respective sunt legate. Unii autori consideră că pasiunile sunt formaţiuni similare instinctelor care sunt clasificate în următoarele grupuri: 1) frica. pe de o parte. agresivitatea considerată de mulţi psihologi drept calitate înnăscută. orientare prin întreaga energie într-o anumită direcţie [193. În schimb. Acceptăm opinia ştiinţifică conform căreia. pasiunile şi emoţiile care sunt temelia lor subiectivă. De aceea. Uneori. 12) instinctul de creaţie [194. pasiunile şi emoţiile determină motivaţia comportamentului infracţional. desfăşurarea ulterioară a mecanismului se modifică: emoţiile domină într-atît asupra făptuitorului. dragostea. situaţiile-problemă şi conflictele. dar şi a căilor mai . 7) instinctul părintesc (dezmierdare). p. situaţiile-problemă şi conflictele) este concentrat în categoria psihologică şi socială de interes. sunt aceleaşi ca şi în cazul unui comportament raţional. angajare puternică. De exemplu. Dar individul tinde spre satisfacerea nu numai a necesităţilor actuale. mai ales în cazurile cînd ele se manifestă printr-o intensitate sporită. 62]. planurile de viaţă. frica. p. de exemplu. 3) curiozitatea. 2) repulsia. 8) continuarea neamului. precum şi a condiţiilor şi mijloacelor generale care contribuie la satisfacerea acestora [195. Unele formaţiuni psihice din cele enumerate pot avea un rol important la motivarea comportamentului infracţional. furia. de necesităţile. pasiunile şi emoţiile. 9) instinctul de hrană. pe de altă parte – de particularităţile realităţii sociale obiective care împiedică atingerea scopului de către subiect. precum şi autoconfirmarea care frecvent este o sursă a conflictelor interpersonale. Aşadar. revolta. aprecierea juridică şi morală a faptei se reduce devenind formal şi trecerea la act începe o dată cu apariţia imaginii obiectului dorit. încît procesul psihologic privind stabilirea scopului. laşitatea etc. de regulă. 4) agresivitatea. interesul include nu numai conştientizarea necesităţii. îngîmfarea. la formarea motivaţiei participă şi astfel de elemente ca planurile de viaţă. 510-511]. compătimirea. 107]. determinarea mijloacelor. iar. 5) autodistrugerea (nelinişte sufletească). p. Anume interesele stau la baza motivaţiei activităţii şi determină atît scopul. Elementele iniţiale ale mecanismului actului ilicit comis sub influenţa pasiunilor şi emoţiilor (de exemplu. Prin interes se înţelege. 10) instinctul de turmă. necesităţile). 6) autoconfirmarea. p.

fiind utilizate de subiect. utilizarea violenţei în relaţiile cu persoanele apropiate. Astfel. De exemplu. interesele sunt de natură subiectivă. prin atitudinea morală şi juridică a personalităţii. 124]. dar şi creează planurilor. În general. în primul rînd. Societatea nu numai formează personalitatea. orientările şi valorile individului pot frîna necesităţile antisociale şi bloca formarea motivului antisocial al conduitei. La cercetarea problematicii comportamentului infracţional este important de a se ţine cont de posibilităţile legale şi ilegale. 57]. în al treilea rînd. posibilităţile obiective şi subiective ale persoanei. prin sistemul ei de valori. de exemplu. dacă necesităţile. condiţiile exogene şi endogene ale conduitei şi alţi factori. menţinerea şi avansarea în statut social. se explică printr-un şir de cauze şi. 67]. Sistemul de valori ale subiectului este un sistem (determinat social) de atitudini ale persoanei faţă de fenomenele şi evenimentele mediului social care o înconjoară [198. atunci posibilităţile au un caracter predominant obiectiv. realizării planurilor de viaţă sau soluţionării situaţiilor-problemă. Etapa motivaţiei criminogene finalizează cu sistemul de valori a persoanei în baza căruia se încheie formarea motivului comportamentului infracţional. Optarea subiectului pentru fapta ilicită din mai multe variante posibile de conduită. în al doilea rînd. care. situaţiile-problemă sunt de natură eterogenă (subiectiv-obiectivă). cauzele ideologice. 72]. pasiunile şi emoţiile. Această cale este determinată de caracterul necesităţii. morale etc. planurile. interese de stăpînire în familie. Aşadar. atitudinile persoanei pot deveni un motiv de sine stătător al comportamentului. interesul este o verigă intermediară de satisfacere a necesităţii [197. pot fi evidenţiate următoarele interese care motivează comportamentul infracţional: materiale (cupidante). p. cît şi altele pot fi accesibile. Atît unele. p. tendinţa de a se manifesta. social-economice. politice. îl ajută să-şi soluţioneze cu succes problemele. sistemul de valori ale persoanei joacă un rol triplu: în primul rînd. politice.mult sau mai puţin îndelungate şi complicate care trebuie depăşite pînă la etapa satisfacerii ei [189. înţelegem condiţiile fizice. Prin posibilităţile satisfacerii intereselor. necesităţilor şi intereselor ei ori împiedică condiţii pentru realizarea realizării acestora. .. necesitatea deformată de a domina asupra altor oameni poate genera interese carieriste la locul de lucru. formă a interacţiunii dintre personalitate şi mediul extern [186. p. necesităţilor şi pasiunilor. parţial accesibile ori inaccesibile pentru un anumit subiect. alte persoane sau un număr nelimitat de persoane. orientările persoanei spre anumite valori sociale. p. În mecanismul comportamentului infracţional. În literatura de specialitate există şi alte definiţii ale sistemului de valori: atitudinile persoanei faţă de valorile sociale şi fenomenele mediului extern. a-şi dovedi existenţa (inclusiv în domeniul sexual). sistemul de obiective ale personalităţii. morale. chiar şi în cazurile cînd situaţia este conştientizată destul de adecvat. sistemul respectiv poate stimula motivele deja formate şi consolida orientarea socială sau antisocială a conduitei.

tăinuieşte urmele infracţiunii. autocontrolul care are o influenţă inversă asupra faptei şi autoaprecierea faptei comise şi însuşi a subiectului. valorice. O influenţă inversă şi mai esenţială asupra laturii psihice a comportamentului este produsă de executarea faptei infracţionale. Făptuitorii infracţiunilor săvîrşite cu intenţie se caracterizează. caracteristic infracţiunilor săvîrşite cu intenţie. Urmează deliberarea (cîntărirea unor serii de argumente “pro” şi “contra”) în baza criteriilor motivaţionale. de regulă. În etapa comportamentului postcriminal. Specificul genezei infracţiunilor săvîrşite cu intenţie şi din imprudenţă este determinat. rezultatul criminal (prejudiciul cauzat). asupra intereselor făptuitorului. Toate elementele etapei respective au un caracter atît obiectiv. p. de sistemul de valori şi orientări ale persoanei care stă la baza conduitei respective [11. Pentru ştiinţa criminologiei la etapa executării sunt importante 3 aspecte: realizarea motivelor (mobilurilor) infractorului. Astfel. mecanismul comportamentului criminal. autocontrolul şi autoaprecierea. 115]. Etapa executării infracţiunii include: fapta infracţională concretă (acţiunea. p. componente autocontrolul şi autoaprecierea [13. p. determinarea obiectului atentării şi mijloacelor de realizare a scopului. afective şi materiale care se încheie cu luarea deciziei privind săvîrşirea infracţiunii. luarea deciziei privitoare la scopurile activităţii şi mijloacele de realizare a acestora. În scopul unei organizări eficiente a prevenirii. în calitate de elemente. în special. inclusiv legalizează veniturile criminale [13.Etapa de planificare a faptei infracţionale concrete începe cu stabilirea de către subiect a scopului. prin . Unii autori propun de a se distinge şi a patra etapă în cadrul mecanismului comportamentului infracţional – etapa comportamentului postinfracţional. 60]. 64-65]. ia măsuri pentru a nu fi demascat şi tras la răspundere penală. schimbările personalităţii parvenite în rezultatul comiterii faptei. morale. Stabilirea de subiect a posibilităţilor sale. care include. inacţiunea). comportamentul postcriminal este acea conduită a făptuitorului care urmează îndată după etapa executării. dispune de obiectele dobîndite pe cale criminală. este deosebit de importantă abordarea diferenţiată a mecanismului infracţiunii săvîrşite cu intenţie şi a infracţiunii săvîrşite din imprudenţă. compară rezultatul obţinut cu cel scontat. infractorul analizează fapta comisă şi consecinţele social-periculoase survenite. clasificării juridico-penale a infracţiunilor şi stabilirii pedepselor adecvate. în linii generale. de particularităţile etapei de formare a personalităţii. în primul rînd. cît şi subiectiv. Elementele obiective ca fapta. în special a celor comise cu premeditare. Acesta este. influenţează prin legături inverse asupra altor elemente ale mecanismului comportamentului infracţional. rezultatul criminal sunt conştientizate şi trec prin prisma sistemului de valori şi a motivelor conduitei subiectului. fiind legată de infracţiunea săvîrşită. condiţiile obiective ale mediului extern care influenţează asupra comportamentului persoanei şi survenirii consecinţelor social-periculoase.

Deosebirea deformărilor atitudinii persoanei în cadrul mecanismului infracţiunilor intenţionate şi din imprudenţă nu are un caracter absolut. inadaptarea socială este caracteristică predominant mecanismului infracţiunilor săvîrşite cu intenţie. Totodată. acceptînd de fapt valorile fundamentale principale. 191-195]. Aşadar. în schimb motivaţia şi modul acţiunilor vor fi absolut diferite [200. scopul este. lipsă de răspundere etc. determinate de deformarea necesităţilor şi intereselor personalităţii. În acelaşi timp. 51-53. p. vizat şi conştientizat. luării deciziilor şi realizării acestora. cît şi a celor din imprudenţă (mînia. Scopului respectiv îi corespunde decizia subiectului privind caracterul şi modul acţiunilor.. iar persoanele care comit infracţiuni din imprudenţă – prin atitudine uşuratică faţă de obligaţiile şi funcţiile lor sociale. În realitate există o diversitate mare de mecanisme ale comportamentului infracţional. În mecanismul infracţiunii din imprudenţă. Putem afirma că fiecare mecanism este tot atît de individual ca şi personalitatea infractorului. Motivaţia infracţiunilor din imprudenţă se exprimă predominant prin nechibzuinţă. b) unele stări emotive pot avea rolul mobilului atît la comiterea infracţiunilor intenţionate. subiectul îşi dă seama că încalcă anumite reguli stabilite. Mecanismul acestor două tipuri de infracţiuni diferă şi în etapa deciziei. demnitatea şi libertatea persoanei. În mecanismul infracţiunii săvîrşite cu intenţie. b) mecanismele . mai ales acelor săvîrşite cu premeditare. precum şi altor fapte infracţionale sub influenţa puternică a situaţiei. menţionăm că la comiterea infracţiunilor în stare de afect. care sunt antrenate în procesul formării intenţiilor criminale. atitudinea faţă de viaţa. 201.). nu conştientizează caracterul social-periculos al consecinţelor posibile [202. bazată pe clasificarea diverselor elemente ale conduitei.).deformarea atitudinii faţă de valorile fundamentale (de exemplu. decizia este luată fiind conştientizat caracterul criminal al acţiunilor şi consecinţelor acestora. frica etc. de asemenea. p. În unele cazuri este posibilă o îmbinare a ambelor tipuri de deformări [199]. p. interdicţii. proprietate etc. În baza analizei etapei motivaţiei criminogene (apariţiei motivului infracţiunii) s-a stabilit: a) cercul motivelor de comitere a infracţiunilor din imprudenţă este mai redus comparativ cu motivaţia caracteristică infracţiunilor intenţionate. 346]. această conştientizare este restrînsă. c) uneori scopul persoanei care comite infracţiunea intenţionat sau din imprudenţă poate fi acelaşi (a dobîndi bani sau alte valori). Decizia este luată deci de subiect în condiţiile cînd acesta îşi dă seama de caracterul social-periculos al faptei şi prevede consecinţele criminale ale ei. dar el nu identifică această încălcare cu infracţiunea (nu are de gînd să comită o infracţiune). În literatura de specialitate sunt evidenţiate şi descrise patru tipuri de mecanisme care sunt frecvente în realitatea obiectivă: a) mecanismele comportamentului infracţional. Totuşi este posibilă o tipologie a mecanismelor comportamentului infracţional. sănătatea.

adică include aceleaşi procese şi stări psihice. putem rezuma: 1. în aşa fel. Generalizînd rezultatele studiilor realizate privind mecanismele comportamentului infracţional. c) mecanismele determinate de deformarea reprezentărilor morale şi juridice. el poate fi analizat şi explicat numai în baza interacţiunii acestor fenomene. 362]. economice. cît şi de condiţiile sociale. modul de viaţă a diferitelor categorii de cetăţeni. Frecvenţa lor este determinată de tipul personalităţii. interesele subiectului şi posibilităţile lui. componentele negative din conştiinţa subiectului. începînd cu care comportamentul capătă un caracter antisocial vădit. 4. Cercetările din ultimii ani au stabilit că mecanismul comportamentului infracţional trebuie să conţină şi un astfel de element component cum este comportamentul victimei. este foarte dificil de a stabili motivaţia criminogenă a individului. caracterul antisocial al faptei se formează treptat. Deosebirea dintre ele constă doar în conţinutul social al elementelor psihologice componente. Este important de menţionat că acest component trebuie conceput nu ca element al situaţiei. mascînd. Motivaţia infracţiunii are o structură foarte complicată şi doar un anumit segment al ei poate conţine o antisociabilitate vădită. Mecanismul comportamentului infracţional uneşte împreună personalitatea şi mediul extern. După forma sa exterioară. adică transformarea în infractor şi transformarea în victimă sunt studiate ca procese ale interacţiunii sociale. economice. . De aceea.determinate de necorespunderea (contradicţia) dintre necesităţile. 3. Frecvent. poate fi localizat în diferite segmente ale lanţului cauzal care formează acest comportament. dar ca element de sine stătător. mecanismul comportamentului infracţional nu diferă de procesul de naştere şi dezvoltare a oricărui act licit. cultural-psihologice. Comportamentul devine antisocial şi ilicit nu într-un anumit moment al lanţului cauzal care determină săvîrşirea infracţiunii. d) mecanismele determinate de deficienţele procesului de primire a deciziei şi realizare a acesteia [8. De aceea. Stabilirea interdependenţelor respective va contribui la desăvîrşirea activităţii de prevenire a infracţiunilor şi înlăturarea sau neutralizarea cauzelor care le generează. 5.Tipurile de mecanisme ale comportamentului infracţional sunt răspîndite neuniform în cadrul diferitelor grupuri social-demografice. Răspîndirea acestor tipuri de mecanisme în societate este determinată atît de tipul concret de personalitate. “Momentul critic” al evoluţiei. 2. Celelalte elemente pot fi neutre sau chiar pozitive. pornind cu devieri neînsemnate de la normele sociale. precum şi de condiţiile sociale. modul de viaţă a anumitor categorii de cetăţeni. cultural-psihologice. p. sistemului de valori şi obiectivelor sociale ale personalităţii.

Antonean Iu. obrăznicia infractorului etc. M. fiind o îmbinare de circumstanţe obiective ale vieţii persoanei. Academicianul rus Kudreavţev V. ori poate preceda cu mult formarea ideii infracţionale (executarea furtului. favorizînd ori împiedicînd luarea deciziei de a comite infracţiunea. 23]. În literatura de specialitate se face distincţie între două elemente ale situaţiei concrete de viaţă (preinfracţionale): evenimentul sau seria de evenimente care determină apariţia ideii infracţionale în mintea delincventului şi circumstanţele în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută [204. defineşte situaţia concretă de viaţă ca un anumit ansamblu de circumstanţe obiective ale vieţii persoanei care nemijlocit influenţează asupra comportării ei în momentul dat. Conform acestei definiţii. . Al doilea element vizează circumstanţe fără legătură . în mare parte. p. deoarece mărturiseşte despre îndîrjirea. scrie că importanţa criminologică a situaţiei concrete de viaţă se manifestă anume prin aceea că ea. Deci situaţia întotdeauna precedă infracţiunea.situaţia concretă de viaţă influenţează asupra comportării subiectului. El poate fi răspunsul instantaneu la o provocare (săvîrşirea unui omor în cazul flagrantului de adulter). Totodată. 457]. fiind necesare la elaborarea unor noi măsuri de prevenire şi verificare a eficienţei mijloacelor existente de prevenire. influenţează asupra conduitei acesteia. în afara studiului criminologic rămîn acele situaţii concrete de viaţă care sunt neutre sau chiar îngreuiază realizarea acţiunilor infractorului. p. Bineînţeles că aprecierea acestor tipuri de situaţii are importanţă mai ales juridico-penală. adică cu o situaţie concretă de viaţă.N. situaţia concretă de viaţă este evenimentul sau starea care determină luarea deciziei de a săvîrşi fapta prejudiciabilă şi duce la rezultatul criminal ca urmare a intenţiei. iar uneori poate şi să coincidă cu ea [203. jafului ori tîlhăriei cînd ideea faptei antisociale survine ca rezultat al unor lipsuri materiale). În sens criminologic. Rolul situaţiei concrete de viaţă la comiterea actului ilicit este determinat. 38]. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional Motivaţia infracţiunii se realizează în procesul interacţiunii ei cu un ansamblu de circumstanţe exterioare. În baza celor menţionate. putem afirma: . cît şi factori care împiedică săvîrşirea infracţiunii. situaţiile respective au şi însemnătate criminologică. p. Astfel. de grupul de factori care predomină în cadrul acestei situaţii. Situaţia concretă de viaţă.§ 2.situaţia concretă de viaţă reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului care precedă actul infracţional. Primul element poate avea o largă variabilitate în timp. contribuind ori împiedicînd apariţia deciziei de a comite infracţiunea [24. fiind un ansamblu de circumstanţe care influenţează asupra comportamentului persoanei în momentul dat. include atît factori care înlesnesc.

38]. o accepţiune prea largă.) asupra căruia vor fi îndreptate nemijlocit acţiunile criminale ale făptuitorului. violenţa. dar decisive în trecerea la act. p. 80]. definit ca un ansamblu de circumstanţe obiective care influenţează asupra comportamentului subiectului înainte de săvîrşirea infracţiunii şi însoţesc întreaga desfăşurare a actului infracţional pînă la survenirea rezultatului criminal. aceasta este etapă care nemijlocit precedă crima. prezenţa unei arme (în cazul infracţiunilor săvîrşite cu violenţă). statutul. 2) situaţia concretă de viaţă în care se formează intenţia criminală concretă şi se creează împrejurările reale ce contribuie la săvîrşirea infracţiunii.cu motivaţia infracţională. b) locul infracţiunii. situaţia poate cuprinde un teritoriu vast (de exemplu. f) martorii. p. p. Conţinutul obiectiv al situaţiei concrete de viaţă poate include pretextul săvîrşirii infracţiunii şi anume: umilirea. Situaţia concretă de viaţă include următoarele elemente componente: a) obiectul atentării criminale. 42]. starea etc. în cazul infracţiunilor împotriva păcii şi umanităţii) ori poate să se limiteze la suprafaţa unui apartament comunal (de exemplu. d) luna. planurile de viaţă şi scopurile făptuitorului). precum şi împrejurările executării faptei ilicite. persoana etc. e) condiţiile climaterice. Situaţia concertă de viaţă poate avea o largă variabilitate în spaţiu şi timp. Constantin Florea propune conceptul de situaţie în care se comite nemijlocit infracţiunea. Este necesar de menţionat că. Profesorul rus Rivman D. provocarea. adică ca element material al mediului extern (averea proprietarului. 107-110]. individul acţionează în conformitate cu reprezentările proprii despre situaţie. adică cu importanţa subiectivă a acesteia.) şi obiectelor care influenţează asupra modului de acţiune a infractorului [189. în cazul huliganismului). de la cîteva secunde (situaţia rutieră în cazul unui accident) pînă la cîţiva ani (conflictele din gelozie ori răzbunare) [203. în opinia noastră. favorizează realizarea proiectului infracţional [119. 212]. Orice situaţie concretă de viaţă are un conţinut obiectiv (determinat de desfăşurarea reală a evenimentelor) şi importanţă subiectivă (în ce măsură situaţia respectivă este legată de interesele. V. p. instigarea. ameninţarea. înşelăciunea. p. Situaţia criminologică include trei elemente: 1) formarea orientărilor antisociale (ori pozitive) ale personalităţii. în toate cazurile. 3) situaţia criminală (executarea faptei prejudiciabile). conţinutul obiectiv al situaţiei diferă mult de importanţa ei subiectivă. înlesnind sau împiedicînd acest proces [205. Uneori. De exemplu. comportarea grosolană . Formarea personalităţii şi situaţia concretă de viaţă împreună alcătuiesc situaţia preinfracţională [206. a unei portiere deschise (în cazul furturilor din autoturisme) etc. Conceptul respectiv include numai o parte din situaţia concretă de viaţă – circumstanţele exterioare care nemijlocit precedă infracţiunea. g) particularităţile persoanelor (comportamentul. conceput în sens criminologic. c) ora. Ca şi locul săvîrşirii infracţiunii. Nu este mai puţin variabilă nici durata situaţiei în timp. formulează conceptul de situaţie criminologică căruia îi oferă.

tradiţiilor şi reprezentărilor primitive care domină în unele microgrupuri ori comunităţi. Totodată. iniţial. cauza nu poate să se realizeze. În lipsa unei astfel de ciocniri. pretextul care este “imbold” extern al săvîrşirii infracţiunii. Pretextul are un rol de “catalizator”. pot să apară sub influenţa superstiţiilor. organizaţiilor obşteşti. de asemenea. probabil. de regulă. Motivul precedă. Situaţiile criminogene sunt acele împrejurări care influenţează pozitiv asupra formării intenţiei criminale. inclusiv etnice (de . 2) Situaţii criminogene care apar ca urmare a deficienţelor şi lacunelor din activitatea organelor de stat. şi situaţia concretă de viaţă poate determina formarea motivului. Situaţiile criminogene se împart în trei grupuri după sursa apariţiei lor: 1) Situaţiile care apar în rezultatul acţiunilor bine gîndite ale subiectului. Situaţia concretă de viaţă joacă un rol important şi la formarea motivului infracţiunii. p. uneori motivul cupidant poate fi determinat de anumite deficienţe. determinate de comportamentul imoral.. de comportamentul antisocial sau imoral al subiectului. persoanelor cu funcţii de răspundere. În baza acestui criteriu. ilicit sau neatent (nesocotit) al victimelor şi martorilor. au fost orientate spre comiterea unei alte infracţiuni sau spre realizarea unui alt scop. Astfel. p. de asemenea. pretextul creează condiţii necesare pentru realizarea cauzei [24. deosebim situaţii criminogene şi necriminogene [24. Apariţia situaţiei criminogene poate fi determinată. 22]. ca urmare a acesteia. adică contribuie la săvîrşirea infracţiunii. sunt favorabile pentru obţinerea rezultatului criminal. Totodată. creează o situaţie de conflict în familie care poate duce la săvîrşirea infracţiunii. administraţiei instituţiilor şi întreprinderilor care generează situaţii favorabile pentru săvîrşirea infracţiunilor. dar nu se manifestă pînă nu apar condiţiile corespunzătoare. starea de ebrietate sistematică a soţului şi scandalurile permanente. Prin urmare. determină comportamentul uman. Situaţiile concrete de viaţă determină formarea spontană a motivului şi în cazul infracţiunilor situative. unul din elementele situaţiei. 40]. Motivul poate să se formeze cu mult înainte de comiterea infracţiunii. scopului infracţiunii. care influenţează asupra voinţei şi conştiinţei persoanei şi determină decizia acesteia de a săvîrşi infracţiunea. agenţilor economici. Situaţiile respective pot fi. cu conştiinţa lui (adică fenomenul cauză). o manifestare exterioară şi ocazională a ei [203. Pretextul este. lacune ale activităţii organelor de stat. p. De exemplu. Situaţia concretă de viaţă poate favoriza sau împiedica săvîrşirea actului infracţional. organizaţiilor obşteşti. aceste situaţii pot fi create de acele acţiuni ale făptuitorului care. viziunilor. 24-25].etc. ciocnindu-se cu calităţile personale ale subiectului. Astfel. orientate spre crearea celor mai favorabile condiţii pentru realizarea intenţiilor lui criminale. aviditatea care îndeamnă subiectul de a lua mită sau de a săvîrşi alte sustrageri poate să apară înainte ca acesta să ocupe un anumit post ce i-ar permite comiterea unor astfel de acţiuni.

iar în altele . de activitatea băncilor comerciale. adică care nu împiedică nici nu favorizează comiterea infracţiunii. Punctele extreme ale acestor interdependenţe sunt următoarele: a) impactul puternic al situaţiei concrete de viaţă cînd lipsesc orientările antisociale ale personalităţii. caracterul situaţiilor de comitere a multor infracţiuni a suferit schimbări esenţiale sub influenţa. Între aceste extreme sunt un şir de cazuri de tranziţie. situaţiile săvîrşirii omorurilor la comandă. p. şi situaţiile neutre. Rolul situaţiei în procesul săvîrşirii infracţiunii este diferit. 3) Situaţiile criminogene mixte sau intermediare îmbină atît circumstanţe legate de subiect. În calitate de astfel de bariere pot fi acţiunile altor persoane. precum şi lipsa unei informaţii complete despre anumite stări şi evenimente legate de obiectul atentării criminale. incapacitatea acestuia de a-şi determina modul de realizare a intenţiei. cît şi circumstanţe independente faţă de acesta. în special. “piramidelor” financiare.condiţie a . Analiza interacţiunii dintre personalitate şi situaţie a generat două viziuni ştiinţifice în literatura de specialitate: 1) situaţia poate fi cauză în unele cazuri. pot împiedica realizării scopului necunoaşterea de către subiect a căilor de depăşire a obstacolelor. De asemenea. b) orientările negative pronunţate în lipsa oricărui impact al situaţiei externe. La categoria situaţiilor necriminogene pot fi atribuite. Situaţiile necriminogene sunt situaţiile care nu favorizează săvîrşirea infracţiunii. a infracţiunilor legate de privatizare. obstacolele fizice sau regulile speciale care asigură paza obiectului atentării criminale. De exemplu. obiceiul răzbunării de sînge). deoarece conţine anumite bariere care împiedică realizarea scopului. Deci situaţia concretă de viaţă poate înlesni. cînd interacţionează situaţiile mai mult sau mai puţin tensionate cu orientările antisociale mai mult sau mai puţin pronunţate ale personalităţii [203. împiedica sau poate fi neutrală în comiterea infracţiunii. În perioada de tranziţie. 42-43]. a factorilor macrosociali şi ca urmare au apărut un şir de situaţii noi. Practica judiciară confirmă că în realitate există o diversitate mare de raporturi care apar între orientările personalităţii infractorului şi circumstanţele care precedă actul criminal. “navetiştilor”. Situaţiile mixte sunt cele mai răspîndite situaţii criminogene. de disensiunile şi conflictele dintre participanţii diferitelor comunităţi criminale. În fiecare situaţie concretă poate predomina unul sau alt grup de circumstanţe. structurilor de pază private. Existenţa situaţiilor criminogene poate fi legată de o întîmplare nefastă sau de calamităţi ale naturii. refugiaţii. inclusiv cu funcţii de răspundere. exclud posibilitatea comiterii actului ilicit.exemplu. existenţa unei astfel de situaţii este problematică. în genere. Pentru subiectul care pune la cale comiterea unei fapte prejudiciabile. de situaţiile concrete de viaţă în care se găsesc reprezentanţii păturilor sociale lumpenizate: şomerii. în opinia noastră. minorii – vagabonzi. împiedică sau.

dar nu este capabil de a opune rezistenţă acestui impact. situaţia concretă de viaţă poate crea premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. uneori este admisă confundarea cauzelor şi condiţiilor. Astfel. Cînd infracţiunile sunt săvîrşite spontan. drept cauze ale infracţiunilor în măsură egală. persoana deci. nu poate purta răspunderea pentru consecinţele dăunătoare survenite [24. infracţiunile se comit frecvent în rezultatul manifestării indirecte a orientărilor antisociale. starea de extremă necesitate) [119. în stare de afect. în literatura de specialitate se menţionează că nu au orientări antisociale persoanele care au săvîrşit infracţiunea în urma unui concurs de împrejurări întîmplătoare. 79]. Antonean Iu. Aşadar. O viziune analogică are şi Constantin Florea care susţine că în lanţul cauză-efect al procesului săvîrşirii infracţiunii. 213. în asemenea cazuri. 26]. Kuzneţova N. sunt recunoscute cauzele propriu-zise şi situaţia externă în care se comite infracţiunea [208. pentru prima dată din imprudenţă etc [207. 20-21]. iar trăsăturile negative ale personalităţii infractorului – condiţii ale săvîrşirii crimei. 48]. În cazurile cînd subiectul este lipsit de posibilitatea de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament.infracţiunii. În confirmarea viziunii respective. punîndu-l. . în aceste cazuri. p. fapta comisă nu este infracţiune (legitima apărare. consideră că în literatura criminologică. p. academicianul rus Kudreavţev V. atunci recunoaştem că ea uneori acţionează indiferent de voinţa şi conştiinţa subiectului şi chiar contrar voinţei lui. pe subiect în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament. în cazurile cînd ea are rolul decisiv în producerea ei. 43]. fără diferenţierea lor. p. 209. De exemplu. p. F. iar în calitate de cauză a infracţiunii întotdeauna sunt orientările antisociale ale personalităţii infractorului. Unul din susţinătorii primei opinii. susţine că dacă admitem situaţia drept cauză a săvîrşirii infracţiunii. însă rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii. p. dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări. Unii autori consideră că. provocată de acţiunile ilegale ale victimei. Opinia ştiinţifică conform căreia situaţia este considerată cauză a infracţiunii. p. situaţia poate fi în rolul de cauză principală care determină întreaga desfăşurare a crimei sau poate fi numai condiţie ce favorizează săvîrşirea infracţiunii [205. menţionează că întrun şir de procese penale poate fi surprinsă cauza infracţiunii anume în situaţia concretă de viaţă [203. referitor la determinismul infracţiunilor. 19]. iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad. ele constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial. fiind purtătorul antisociabilităţii şi influenţînd asupra subiectului care nu are astfel de orientări. 2) situaţia poate fi numai condiţie. N. p. din culpă ori cu praeterintenţie. este criticată de adepţii viziunii opuse. devine “coautorul” nemijlocit şi principal al infracţiunii [206. adică victima. p. M. 47-48]. astfel.

oferă posibilitate subiectului de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament. 120]. adică include în sine pretextul comiterii omorului (51. deosebit de actuală. în care victimele n-au atacat primele şi n-au recurs . Din tipurile evidenţiate preponderenţa aparţine situaţiilor în care comportamentul victimei a provocat omorul. creând condiţii obiective favorabile pentru comiterea omorului – s-au aflat 10. 82.caracterizate prin impulsivitate. dar stîrneşte o reacţie negativă din partea infractorului care se realizează prin comiterea omorului – s-au aflat 11. 3) situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv. Situaţiile cu provocare activă din partea victimei au fost diferenţiate în trei subtipuri: a) situaţiile cu impact sporit.9 la sută din victime. condiţii. În caz contrar. Criteriile respective pot fi folosite în calitate de bază la clasificarea infracţiunilor. Sunt utile clasificările situaţiilor după impactul produs. 4) situaţiile în care comportamentul victimei este absolut neutral – s-au aflat 25. uşuratic. atenuează sau exclud complet răspunderea penală. riscant. decizia de a săvîrşi infracţiunea depinde de gradul de intensitate al orientărilor antisociale ale personalităţii infractorului. 211. prima a lovit în timpul certei ori a recurs la violenţă fizică – s-au aflat 11. şi de particularităţile personalităţii vinovatului.5 la sută din întregul lot de victime. p. p. Problema estimării ştiinţifice a situaţiei şi orientărilor antisociale ale personalităţii făptuitorului. iar în altele – cauze. neprevăzător. într-adevăr se comite o confundare a categoriilor de condiţie şi cauză. în măsura posibilităţilor. indiferent de impactul produs asupra comiterii infracţiunii.1 la sută din întregul lot). b) situaţiile cu impact mai puţin sporit. p. în care persoana vătămată prima a aplicat sau a încercat să aplice arma ucigătoare. în opinia noastră. Astefel. Menţionăm că cele mai frecvente situaţii demult sunt luate în consideraţie în cadrul legislaţiei penale ca circumstanţe care agravează. Orice situaţie. 9 la sută din toate victimele cercetate). 156-169]. În cadrul acestui tip au fost deosebite situaţiile victimogene în care victima a provocat activ infracţiunea (fiecare a doua persoană vătămată) şi situaţiile în care ea a provocat pasiv omorul (2. caracteristice pentru anumite categorii de infracţiuni. Considerăm că situaţia concretă de viaţă. poate fi estimată doar ca o condiţie a actului ilicit. 2) situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter neatent. a raportului dintre ele este. în unele cazuri. în opinia noastră. în baza comportamentului preinfracţional al victimei.7 la sută din victime. am relevat patru tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor săvîrşite în circumstanţe agravante: 1) situaţiile în care comportamentul victimei are un caracter provocator. În lucrările publicate de autor sunt analizate şi descrise detaliat diverse situaţii victimogene din fiecare tip relevat [180. cînd condiţiile propriu-zise ori ansamblul de circumstanţe (situaţia) sunt numite. agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală [210.1 la sută din victime. infractorilor şi victimelor. Este necesar ca la elaborarea acestor clasificări să se ţină cont. de aceea.

În funcţie de comportamentul preinfracţional al victimei au fost determinate. împotrivirii persoanei vătămate atentatului criminal.7 la sută).2 la sută).7 la sută).3 la sută din persoanele vătămate de vârsta respectivă şi situaţii cu comportamentul provocator al victimelor adulte (9. riscant. în special. Situaţiile provocatoare au fost divizate în situaţii cu comportament provocator al victimelor minore (14-17 ani) în care s-au aflat 15. ameninţare. b) situaţiile în care victimele de vârsta 14-17 ani au uşurat prin comportamentul lor violul (54. dar de asemenea au provocat omorul prin ceartă.4 la sută din victime. descrise şi apreciate cinci tipuri de situaţii victimogene: 1) situaţiile în care victima prin comportamentul său a provocat cauzarea vătămării corporale grave. p. neachitarea în timp a datoriei.2 la sută . 5) situaţiile în care comportamentul victimei a fost neutral (12. c) situaţiile în care iniţiativa în timpul conflictului nu-i aparţine victimei. 2) situaţiile în care victima prin comportamentul său n-a provocat.2 la sută). Fiecare tip a fost diferenţiat în subtipuri de situaţii victimogene.4 la sută din victime. Specific pentru această categorie de infracţiuni este preponderenţa evidentă a situaţiilor care au provocat activ victimizarea şi. insultă.4 la sută din victime).5 la sută din persoanele vătămate de vârsta respectivă). se realizează 4) situaţiile în care comportamentul victimei este pozitiv. evoluţia şi realizarea situaţiilor în care i-au fost cauzate acesteia vătămări corporale. 3) situaţiile în care victima a avut un comportament neutral (42. dar prin comportamentul ei a provocat infracţiunea (40. încălcarea fidelităţii conjugale. Situaţiile în care victima prin comportamentul său a uşurat comiterea violului au fost grupate în trei subtipuri: a) situaţiile în care victimele de vârsta de până la 14 ani prin comportamentul lor au înlesnit săvârşirea infracţiunii (45. atacându-l pe infractor (32.1 la sută din întregul lot). Fiind analizat rolul comportamentului victimei în apariţia. trei tipuri principale de situaţii în care se comit infracţiunile de viol: 1) situaţiile în care victimele prin comportamentul lor au provocat violul (14. înaintarea unor pretenţii patrimoniale neîntemeiate etc. 3) situaţiile în care comportamentul victimei a fost neatent. răspândirea vorbelor ce-l descreditează pe infractor. locului şi timpului săvârşirii infracţiunii. Au fost analizate de asemenea particularităţile violatorului în diferite tipuri de situaţii. creând condiţii obiective pentru cauzarea vătămărilor corporale grave (11.6 la sută). de asemenea. – s-au aflat 29.la violenţă fizică. au fost stabilite. 170-176].6 la sută). 2) situaţiile în care victima nu l-a atacat pe infractor. dar stârneşte o reacţie negativă din partea infractorului care prin cauzarea vătămării corporale grave (3. dar a favorizat săvârşirea infracţiunii (42.7 la sută). uşuratic. dar ea devine pe parcurs un catalizator al tensionării – s-au aflat 9. Tipurile au fost analizate şi descrise prin prisma particularităţilor personalităţii şi comportamentului victimei. a situaţiilor în care victima a atacat şi a utilizat violenţa fizică în raport cu viitorul criminal [180. caracterului relaţiilor şi gradului de cunoaştere a victimei cu infractorul.

inclusiv clasificările menţionate sunt necesare la soluţionarea în legislaţia penală a problemelor privind deosebirea dintre infractorul ocazional şi cel recidivist. În cadrul situaţiilor neutrale au fost deosebite situaţiile căutate de violator. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal Personalitatea şi comportamentul victimei pot juca un rol destul de esenţial în motivarea comportamentului infracţional şi în situaţia în care acesta se realizează. deşi au . inclusiv 332 dosare – infracţiuni de omor. c) situaţiile în care victimele adulte prin comportamentul lor au favorizat săvârşirea infracţiunii (14 la sută din întregul lot). Potrivit studiilor victimologice. mecanismul infracţiunii este determinat de personalitatea şi comportamentul victimei în fiecare al doilea sau al treilea caz de comitere a infracţiunii violente. p. la delimitarea mai clară a infracţiunilor săvîrşite cu premeditare de cele săvîrşite cu intenţie subită. p. fiind studiate 753 dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală.la săvîrşirea unui accident rutier penal. Estimarea criminologică a situaţiei concrete de viaţă şi antisociabilităţii persoanei făptuitorului. precum şi a metodelor diferenţiate de corijare şi reeducare a delincvenţilor. la elaborarea teoretică a “vinovăţiei” victimei în dreptul penal şi importanţa ei pentru răspunderea penală. Spre deosebire de situaţiile căutate de infractori. Printre victime întîlnim: agresive – care provoacă comiterea infracţiunii. Menţionăm că aceste tipologii de situaţii victimogene au fost elaborate de autor. 177-194]. în fiecare al treilea caz de viol.din persoanele vătămate de vârsta respectivă). Victima se manifestă diferit în cazul infracţiunii. în elaborarea măsurilor eficiente de prevenire a infracţiunilor. Importanţa criminologică a estimării situaţiei şi antisociabilităţii făptuitorului constă. pasive – care. Apariţia victimologiei este o mărturie obiectivă a studierii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii a căror importanţă este vădită. care admit posibilitatea violării ei [180. în două cazuri din cinci . în opt cazuri din zece – la comiterea escrocheriei [11. în care s-au aflat 27. în care s-au aflat respectiv 15 la sută din victime. de asemenea. 131]. situaţiile celui de-al doilea subtip apar prin contribuţia indirectă a persoanei vătămate care se află în astfel de circumstanţe obiective. § 3. medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 dosare penale – infracţiuni de viol.4 la sută din toate victimele şi situaţiile victimogene care apar în mod spontan. 240 dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă.

faptul că între personalitatea şi comportamentul victimei există o legătură indisolubilă. unul din soţi. slăbesc autocontrolul şi reduc spiritul ei autocritic. contribuie. Urmează deci ca personalitatea şi comportamentul victimei să fie cunoscute în detaliu întru organizarea prevenirii victimologice. ca urmare a statutului său chiar neconştientizat. Sunt şi victime care. doar datorită unui anumit rol social. în calitate de victimă pot fi persoanele bolnave şi de vîrstă înaintată. care. pînă a se manifesta în acţiuni volitive concrete. în procesul de omor intenţionat a nou-născuţilor” [4. în anumite condiţii. lipsa voinţei etc. ia decizia de a-şi înfăptui intenţiile. p. sunt “împovărătoare” pentru infractor. 22]. de exemplu. Aşadar. de a renunţa la realizarea lor. de regulă. încredinţate în puterile lor şi care dau dovadă de o neînţelegere totală a pericolului. încasator. Subiecţii cu particularităţi negative ale personalităţii au o probabilitate mai mare de a comite acţiuni imprudente sau chiar provocatoare. ori. irascibilitatea. nefavorabile ale comportării persoanei. nou-născuţii. demonstrează că un număr enorm de persoane vătămate se caracterizează prin trăsături negative ca: caracterul certăreţ. precum şi în momentul incidentului. Analiza comportării victimelor din diferite categorii de infracţiuni. subiecţii faţă de care infractorul este dator cu sume de bani etc [181. paznic. îşi stabileşte în mod conştient scopul acţiunilor proprii. intensifică manierele proaste. egoismul. dar şi de funcţiile ei sociale. statutul etc. Acţiunile modelate în conştiinţa potenţialei victime îi servesc drept bază pentru comportamentul negativ sau pozitiv. Victima. concepţiile. 747]. aviditatea. de a se abţine temporar sau în general. De exemplu. p. în situaţiile precriminale. comportamentul persoanei vătămate este modelat în conştiinţa ei.posibilitate. mai ales că pentru persoanele vătămate ale anumitor categorii de infracţiuni sunt caracteristice trăsături negative specifice. degradarea morală. De asemenea. într-un fel sau altul. indiferent de dorinţa lor. la comiterea infracţiunii. la rîndul lor. Nu e necesar ca personalitatea victimei să întrunească întreaga gamă de particularităţi negative menţionate. Studiind comportamentul victimei în diferite relaţii rezultă. din anumite motive. nu dau ripostă agresorului. Aceste trăsături ale personalităţii contribuie la dezvoltarea viziunilor şi dorinţelor negative care. nu-s capabile să se apere. Holyst consideră că uneori victime ale infracţiunilor pot deveni persoanele care. pot să genereze atentatul criminal asupra lor. “Uneori o anumită persoană poate dispune de o vulnerabilitate victimală sporită fără vreun oarecare pretext din partea ei. Juristul polonez B. orientările şi alte calităţi ale personalităţii. Comportamentul reprezintă . estimează împrejurările. practic. „drujinic” (membru al gărzii populare). Acestea. este important de subliniat că vulnerabilitatea victimală sporită poate fi determinată nu numai de particularităţi negative ale personalităţii. amorul propriu foarte sensibil. în conformitate cu idealurile. iar omorul este pentru ultimul un mijloc de eschivare de la îndeplinirea obligaţiilor faţă de ele.

10]. poate uşura săvîrşirea infracţiunii. despotismul. 215]. Reciprocitatea şi interdependenţa personalităţii şi comportamentului negativ al victimei până la infracţiune şi dinamica mecanismului psihologic respectiv se poate urmări în baza exemplelor de manifestare a trăsăturilor psihologico-morale ale victimelor omorurilor. Multe din aceste calităţi determină comiterea diferitelor acţiuni criminale împotriva victimelor [212. 5]. fie că. 221. Sub aspect criminologic. p. avînd un caracter neatent. p. neprevăzător. p. p. 218. ori la cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunii (de regulă. nesociabilitatea.ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se exteriorizează viaţa psihică. p. În literatura juridică se întîlnesc diferite opinii privitor la problema menţionată. sub formă de pretext) [220. 78-86]. 213. 219. p. şi rezultatul activităţii individului. 27. a contribuit la derularea crimei. 217. riscant sau uşuratic şi poate provoca crima. 214. se manifestă prin comportament. în special calităţile ei psihologice. pentru relevarea cauzelor şi condiţiilor concrete de comitere a infracţiunii. 9-26]. Unii autori consideră că personalitatea şi comportamentul negativ al victimei sunt elemente ale situaţiei [216. p. abuzul de alcool. Conţinutul psihologic intern al comportamentului se transformă în calităţi stabile ale personalităţii. 47-50. p. victima (personalitatea şi comportamentul acesteia atît negativ. leziunilor corporale. cauzele şi condiţiile comiterii . 72] sau la circumstanţele ce creează pericolul cauzării de prejudicii persoanei [34. poate fi neutral. fiind un pretext. este în acelaşi timp şi premisa. în alt mod. 63. la rândul lor. iar calităţile personalităţii. p. 7-10. Personalitatea. desfrîul sexual etc. este important a stabili locul circumstanţelor ce ţin de personalitatea şi comportamentul victimei în cadrul interacţiunii „personalitate – situaţie . adică generînd motivul şi scopul comiterii ei. alţii le atribuie la condiţiile ce favorizează comiterea infracţiunii [208. p. Dominante după importanţă şi intensitate sunt astfel de calităţi ale victimelor: agresivitatea. 6-8. modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii. 13-15]. adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea crimei. cît şi pozitiv) deopotrivă cu pretextul.faptă”. Comportamentul preinfracţional al victimei poate împiedica săvîrşirea infracţiunii. Cercetările victimologice realizate au stabilit că comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii poate avea un rol diferit [4. Conform unghiului de vedere al criminologiei. violurilor care au fost comise în legătură cu comportamentul victimei. cercetările au demonstrat că personalitatea victimei caracterizată negativ şi comportamentul ei imoral deseori sunt legate de cauzarea prejudiciilor intereselor acesteia: fie că a fost aleasă ca obiect al agresiunii. Sunt şi opinii potrivit cărora comportamentul „necorespunzător” al victimei este atribuit circumstanţelor externe ce influenţează asupra manifestării stimulenţilor şi viziunilor antisociale prin atentatul criminal [222. Astfel.

subaprecierea sau chiar ignorarea personalităţii şi comportamentului victimei. Astfel. 4) relaţiile dintre victimă şi infractor (rude. negarea caracterului de sine stătător al circumstanţelor date în componenţa infracţiunii. Într-adevăr. a-l limita prin anumite condiţii (analogic componenţelor cu subiect special al infracţiunii).). Prin urmare. De aceea. cît şi de situaţie (în particular de personalitatea şi comportamentul victimei. determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile. bolnav. cetăţean. 116]. 23]. pretext. 2) comportamentul victimei (licit. dependenţă materială etc.). particularităţile personale şi caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii. influenţînd asupra apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii.infracţiunii. bărbat. Personalitatea şi comportamentul victimei au importanţă la incriminarea faptelor şi individualizarea pedepsei penale. În toate celelalte cazuri. stare periculoasă pentru viaţă). în opinia noastră. ilicit etc. Dar aceasta nu înseamnă că personalitatea şi comportamentul victimei. precum şi pretextul. circumstanţele în care se comite infracţiunea). adică o circumstanţă ce favorizează săvîrşirea acesteia [6.faptă”. dar numai atunci cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate.). Astfel. în obiectul probatoriului şi în interacţiunea „personalitate – situaţie . p. Este necesar de menţionat că trăsăturile victimei se conţin în componenţele de infracţiuni nu în toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii persoanei. este un element component de sine stătător al situaţiei criminogene. femeie gravidă. timpul şi locul săvîrşirii infracţiunii sunt cauze ale acesteia. p. funcţionar. 3) starea victimei în momentul săvîrşirii infracţiunii (neputinţă. în peste 50 de articole ale Codului penal al Republicii Moldova se conţin semne ce caracterizează victima ca persoană fizică şi . nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia comportamentul ilicit al victimei este cauza săvîrşirii infracţiunii. martor etc. cauzele şi condiţiile infracţiunii pot fi determinate atît de personalitatea infractorului. Considerăm că „vinovăţia victimei” poate fi doar condiţie de realizare a orientării antisociale şi deficienţelor conştiinţei juridice a individului care comite infracţiunea. personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente componente ale situaţiei. unii autori propun ca în dreptul penal să fie introdusă noţiunea „persoană vătămată specială” [144. serviciu. Alte soluţii ale acestei probleme vor determina. În această ordine de idei. despre victimă putem judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea respectivă. minor. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: 1) particularităţi ale personalităţii victimei şi statutului său (femeie.

prizonier de război etc. expert. 305. 171 C. b) ilegal (deviant). sunt: starea de neputinţă. Caracteristicile sociale ale personalităţii victimei sunt prevăzute în componenţele de bază ale articolelor 135. „j” C. De aceea.copil. 272. client.P. vîrsta .P. “b”. 151(2) pct. 163 C. trăsăturile persoanei vătămate caracterizează esenţial caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor respective. „e”. boala etc. 150(2) pct.). 137. anexe). Trăsăturile caracteristice personalităţii victimei. starea periculoasă pentru viaţă. “b”. şi în componenţele calificative ale articolelor 145(3) pct.P. „j”. stipulate în legea penală în vigoare. 213. 255. în 11 articole este stipulată starea victimei în momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin semnele ce caracterizează relaţiile victimei cu subiectul infracţiunii (tabelul 3. 142. b) sociale. deoarece atentatul asupra persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calităţi înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale corespunzătoare apărate de dreptul penal. 202. al Republicii Moldova. 311 etc. colaborator al poliţiei. sau de această stare a victimei profită infractorul la săvîrşirea infracţiunii (art. 20]. reprezentant al puterii sau reprezentant al organizaţiilor obşteşti. al Republicii Moldova). Profesorul rus Plehan Dagheli (1974) propune următoarea clasificare: 1) trăsăturile caracteristice personalităţii victimei: a) fizice. 208 etc. 164(2) pct. 151(2) pct. 138. 5) trăsăturile ce caracterizează dauna pricinuită victimei: a) fizică. “c”. în 19 articole se indică asupra comportamentului licit şi ilicit al persoanei vătămate. 216. 176. 176. proprietar. persoana care nu a atins vîrsta de 16 ani. încălcarea cărora constituie o infracţiune (art. 174. 304. sunt indisolubil legate de caracterul obiectului asupra căruia e îndreptat atentatul respectiv. autor. 154(2) pct. 162. reprezentant al unui stat străin. persoană oficială. 181. Deoarece trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală sunt numeroase şi variate. 4) trăsăturile ce caracterizează relaţiile reciproce dintre victimă şi vinovat. 173. 206. p. sunt atît fizice (sexul – femeie. „i”. precum şi în componenţele calificative ale articolelor 145(3) pct. 200.socială. 289. 189. cît şi sociale (reprezentant al autorităţii publice legale. Este evident că trăsăturile caracteristice personalităţii victimei. . ce caracterizează starea victimei în momentul comiterii infracţiunii. 207. introduse în componenţele de infracţiuni. 309. inventator. cetăţean al Republicii Moldova. consumator. bărbat. De aceea. ele caracterizează obiectul. c) „acordul” victimei şi persoana vătămată îşi cauzează singură dauna. judecător. bătrîn).P. 3) trăsăturile ce caracterizează comportamentul victimei: a) legal. angajat. Aflarea persoanei vătămate într-o astfel de stare sau generează obligaţii specifice de a-i acorda ei ajutor. Trăsăturile fizice ale personalităţii victimei sunt incluse în componenţele de bază a următoarelor articole din C. al Republicii Moldova: 147. 172. 152(2) pct. este raţional a le clasifica. minor. c) morală [144.. 2) trăsăturile ce vizează starea victimei. “d” etc. “d”. parte vătămată. b) materială. Semnele prevăzute de legea penală în vigoare. martor.

Semnele ce caracterizează comportamentul victimei aparţin. 146 C. adică nu merită nici apreciere pozitivă şi nici negativă. fiind element al situaţiei. deoarece ele sunt un element al situaţiei în care se comite infracţiunea. Uneori. se intensifică. este atenuată pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei "persoanei vătămate". poate provoca. Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei asupra răspunderii penale este determinată. 1. de exemplu. în primul rînd.P. e) infracţional. În cazurile în care comportamentul victimei poartă caracter infracţional. de caracteristica socială. poate caracteriza. în al doilea rînd. morale şi juridice. c) imoral. al Republicii Moldova). 145 (3) pct. atunci este abordată problema răspunderii penale a "victimei". de rolul comportamentului respectiv la săvîrşirea infracţiunii şi. semnul indicat poate caracteriza. 145 (2) pct. şi latura subiectivă a infracţiunii. 154 (2) pct. al Republicii Moldova) în scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei. în continuare vom analiza tipurile concrete de comportament al victimei şi estimarea lor juridico-penală. victima se poate opune actului infracţional. Comportamentul pozitiv al persoanei vătămate are însemnătate juridico-penală atunci cînd infracţiunea este săvîrşită anume în legătură cu comportamentul social-util al victimei şi comportamentul respectiv este prevăzut de legea penală. îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu obşteşti. persoana care apără ordinea publică. b) neutru. rolul comportamentului victimei poate fi diferit în geneza infracţiunii. precum şi însoţit de viol (art. În contextul celor menţionate.P. de regulă. dar nu are caracter infracţional. În primul caz. al Republicii Moldova). al Republicii Moldova).al Republicii Moldova). sau starea respectivă sporeşte esenţial gradul de pericol social al infracţiunii şi infractorului (art. După cum s-a menţionat.”i” C. iar în ultimele trei cazuri. În baza caracteristicii sociale. motivul şi scopul. de regulă. Aşadar. 145 (2) pct. comportamentul persoanei vătămate poate fi diferenţiat în: a) pozitiv.P.P. şi obiectul infracţiunii.”f ”. de asemenea. De exemplu: omorul intenţionat săvîrşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti (art. cu toate că starea victimei în momentul comiterii infracţiunii caracterizează mai întîi de toate împrejurările faptei social-periculoase. uşura comiterea infracţiunii sau poate avea un comportament neutru. morală şi juridică a acestuia. 158 (2) etc. 145 (3) pct.”b”. comportamentul persoanei vătămate.”c”. care încalcă ordinea de drept. Astfel. d) ilegal. totodată. omorul săvîrşit în stare de afect (art. răspunderea penală a subiectului care a cauzat o daună persoanei vătămate.”d” C. laturii obiective a infracţiunii.”e”. Codul penal al Republicii Moldova indică asupra comportamentului social-util al persoanei vătămate în cazurile în care este necesară intensificarea protecţiei juridico-penale a persoanelor care desfăşoară anumite activităţi social-utile . art. C. conţinutul şi direcţia intenţiei.

77 C. se reflectă asupra răspunderii vinovatului. 15]. distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor etc. De exemplu. „e”. 145 (2) pct. Deci însemnătate juridico-penală are numai acel comportament al persoanei vătămate. 151 (2) pct.). în componenţele ce includ statutul social al persoanei vătămate (art. desfăşurată de ele. dar şi împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti. În baza celor menţionate nu împărtăşim opinia că prin "vinovăţia persoanei vătămate" se subînţelege numai comportamentul ei illegal [223. 145 (3) pct. de asemenea. „d” etc. că infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit asupra persoanei. Comportamentul negativ al victimei are importanţă juridico-penală atunci cînd se stabileşte raportul cauzal dintre acest comportament şi acţiunile infractorului. 2. ameninţări. lipseşte această circumstanţă în componenţele de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. menţionăm că circumstanţa calificativă indicată nu este prevăzută de toate componenţele infracţiunilor care pot fi săvîrşite în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor ei de serviciu sau obşteşti. în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti. 152 (2) pct. 278. viol. Normele indicate apără persoanele care desfăşoară activităţi social-utile de jigniri. determinînd motivele şi scopul infracţiunii. „d”.P. p. 342. 321. Comportamentul ilegal sau imoral (deviant) al victimei. al Republicii Moldova). 314 C. constrîngerea la acţiuni cu caracter sexual. Într-o formă „latentă”.) sau atunci cînd săvîrşirea faptelor prejudiciabile. b) în scop de răzbunare pentru activitatea socialutilă. Comportamentul ilegal sau imoral al victimelor reduce autocontrolul persoanei care săvîrşeşte infracţiunea" [217. Acest comportament provocator poate fi ilegal sau imoral. 348 etc. "Legătura dintre comportamentul negativ al persoanei vătămate şi răspunderea persoanei care a săvîrşit infracţiunea e determinată de rolul pe care comportamentul negativ îl are la formarea atitudinii psihice a vinovatului faţă de acţiunile (inacţiunile) sale şi consecinţele lor. Dar nu orice conduită negativă a persoanei vătămate. acţiuni violente cu caracter sexual. Totodată. clevetiri. prin care ea a provocat infracţiunea. stabilind răspunderea penală şi intensificînd-o.P. acest semn este stipulat şi în alte componenţe de infracţiuni. art. e raţional de modificat pct. adică comportamentul care a servit drept pretext. De exemplu. dacă aceste acţiuni au fost comise: a) în scopul de a le contracara activitatea de serviciu sau obştească ori de a-i modifica caracterul ei în interesul răufăcătorului. p. 19]. violenţă şi cauzarea morţii. „c”. 304. Menţionăm. mărturiseşte despre pericolul social sporit al infracţiunii făptuitorului (art. prin care ea a favorizat săvîrşirea infracţiunii.(articolele 287. al Republicii Moldova în felul următor: „săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană ori apropiaţii ei în legătură cu îndeplinirea de către persoană a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti”. De aceea. . „f”.

Prin urmare. rasială sau religioasă. 159 (provocarea ilegală a avortului). acordul persoanei vătămate. 11]. naţională. Circumstanţele care agravează răspunderea făptuitorului sunt prevăzute de articolul 77 punctele d. prin care se exprimă „acordul” ultimei de a i se cauza prejudicii prin actul infracţional. adică care nu depinde de voinţa victimei. 174 (raportul sexual cu o persoană care nu a atins vîrsta de 16 ani). al Republicii Moldova (în cazul dat. de exemplu. În punctul „i” al art. al Republicii Moldova este prevăzută o atenuare esenţială a răspunderii penale în virtutea comportamentului ilegal sau imoral al victimei care a determinat starea de afect a făptuitorului. al Republicii Moldova. dar se subînţelege evident. Un interes deosebit.În articolele 146 (omorul săvîrşit în stare de afect) şi 156 (vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect) ale C. Expresia „acordul ultimei de a i se cauza prejudicii” este utilizată de noi convenţional. fără acordul victimei de a nimici ilicit fătul uman. În lege. cu toate că şi viziunile acestora diferă esenţial. nu poate fi vorba de o provocare ilegală a avortului. Problema privind importanţa juridico-penală a acordului victimei de a i se cauza prejudicii rămîne a fi discutabilă. De exemplu. iar atentarea asupra acesteia reprezintă un pericol social obiectiv. în articolele 148 (lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei sau eutanasia). Unii autori afirmă că în anumite condiţii acordul victimei poate înlătura caracterul prejudiciabil sau ilegal al faptei. Într-adevăr. reprezintă şi normele dreptului material ce cuprind cercul relaţiilor dintre infractor şi victimă. în literatura de specialitate sunt expuse sugestii întemeiate. această circumstanţă este recunoscută drept atenuantă. deoarece reprezintă o valoare socială. Interesele personale sunt ocrotite de legea penală. victime sunt persoanele care nu au atins vîrsta de 16 ani). 175 (acţiuni perverse). faţă de o femeie gravidă sau o persoană care se află în stare de neputinţă etc. nu poate exclude răspunderea penală a făptuitorului. p. precum că legislaţia penală în vigoare ia în consideraţie insuficient această circumstanţă.M. din punctul de vedere al victimologiei criminale. nu poate înlătura nici caracterul prejudiciabil şi . legea nu ia în consideraţie "vinovăţia persoanei vătămate" la comiterea infracţiunilor din imprudenţă [144. h Cod penal (săvîrşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială. 76 C. f. În acelaşi timp.P.P. acordul victimei. al R. Totodată. 159 C. caracteristicile victimologice ale infracţiunii pot mărturisi despre pericolul social sporit al infractorului. adică despre componenţa de infracţiune prevăzută în art. în principiu. asupra unei persoane care nu a atins vîrsta de 14 ani. Acordul victimei la fel este un semn necesar al componenţelor de infracţiuni prevăzute de articolele 174 şi 175 C.). reglementarea dată lipseşte.P.P. e. în opinia noastră. Dacă intereselor personale ale victimei ocrotite de legea penală le-au fost cauzate prejudicii prin acţiunea (inacţiunea) ce întruneşte trăsăturile unei componenţe de infracţiune.

În acelaşi timp. al R. În al patrulea rînd. „instigator”. Viziunea dată a fost luată în consideraţie la elaborarea noului Cod penal al Republicii Moldova. în aceste cazuri. 211. 175. „acordul victimei” poate fi o condiţie necesară pentru recunoaşterea altor circumstanţe ce înlătură răspunderea penală: riscul întemeiat. poate avea o importanţă esenţială asupra individualizării acesteia. nu exclude în nici un caz răspunderea penală a vinovatului. al R. 174. dacă este cauzată o daună „victimei”. Un interes teoretic şi practic deosebit pentru victimologia criminologică prezintă şi acele norme ale dreptului material care stabilesc răspunderea penală pentru fapta penală comisă în funcţie de relaţiile dintre infractor şi victimă: raport de concubinaj sau de căsătorie (art. cazul fortuit. în genere. atunci fapta e calificată drept vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. indiferent de către altă persoană sau de însăşi „persoana vătămată”. „b”. 159. atunci. bineînţeles. este un „coparticipant” original al infracţiunii.P.M. M. C. al R. Astfel. anumite tipuri de „acord din partea victimei” atrag răspunderea penală a acesteia.). În toate cazurile cînd faptele penale se săvîrşesc cu acordul persoanei de a i se cauza prejudicii. „c” al C. nu putem afirma că „acordul” victimei nu are. nu de puţine ori.). În al doilea rînd. fiind. „acordul” persoanei căreia prin infracţiune i se cauzează o daună. p. deoarece persoana respectivă nu este victimă. de exemplu.M. în calitate de semn necesar (art. eschivarea de la serviciul militar. de exemplu. dacă lipseşte acordul femeii gravide de a i se efectua avortul. „victima” sub aspect moral. drept urmare.). 212 C. 160. eroarea de facto. stabilirea semnului dat permite calificarea corectă a infracţiunilor. Bineînţeles. nici o importanţă juridico-penală. după cum s-a menţionat. 1314]. În primul rînd. 355 (2) pct. în scopul eschivării acesteia de la îndeplinirea unor obligaţii importante faţă de stat.) sau alternativ (art. Sub acest aspect. „acordul victimei” chiar dacă nu are nici o influenţă asupra prezenţei sau lipsei răspunderii penale. „b”. Mai mult decît atît. 201 etc. rugămintea de a i se efectua avortul) sau crearea condiţiilor favorabile pentru comiterea acesteia (în cazul transmiterii unei boli venerice sau practicării ilegale a medicinei sau a activităţii farmaceutice). subiectul poate fi numit doar convenţional „victimă”.nici caracterul ilegal al faptei care întruneşte trăsăturile unei componenţe de infracţiune [144. la răspundere penală este trasă însăşi „victima” (art. care nu conţine nici o normă ce ar exclude răspunderea penală în virtutea „acordului victimei”. ceea ce. la provocarea ilegală a avortului sau darea de mită unei persoane cu funcţie de răspundere. .P. 148. al R.P. „acordul victimei” poate fi examinat ca varietate a comportamentului ilicit: provocarea infracţiunii (propunerea mitei. 353 (2) pct. „c”. 167 C. În baza celor expuse mai sus. un şir de componenţe prevăd. fiindcă în realitate el este infractor. starea de extremă necesitate. 372. iar uneori şi juridico-penal.M.P. În al treilea rînd. ci infractor.

). În măsura în care semnele personalităţii şi comportamentului victimei sunt legate de relaţiile sociale protejate de legea penală. cît şi al infracţiunii comise de acesta. „c”. anumite obligaţii ale vinovatului.P. „a”. Este necesar a ţine cont că semnele victimei numai atunci au importanţă juridico-penală cînd au fost reflectate (sau puteau fi reflectate) în conştiinţa vinovatului. În lipsa datelor despre victimă. element (circumstanţă) agravant calificat. stabilirea prezenţei sau lipsei temeiului juridic al răspunderii penale. relaţii de serviciu (art. relaţii de rudenie (art. motivul şi scopul infracţiunii etc. „a” C. importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al infractorului. dependenţa materială. 145 (3) pct. 150 (2) pct.M. Semnele personalităţii şi comportamentului victimei.) şi.P. „e”. menţionăm că Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 3) calificarea corectă a faptei comise. adică cînd acestea au fost cuprinse (sau puteau fi cuprinse) de intenţia ori imprudenţa acestuia.M. care caracterizează situaţia săvîrşirii infracţiunii.P.).) etc. cauzele şi condiţiile acesteia. Încălcarea obligaţiilor sau folosirea dependenţei persoanei în scopul comiterii infracţiunii este trăsătura caracteristică componenţelor respective de infracţiuni sau. prezenţa unor astfel de relaţii generează. în primul rînd.).P. a indicat că multe judecătorii nu clarifică datele ce se referă la .M. 4) stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la comiterea infracţiunii. semnele acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de infracţiune pentru a caracteriza alte elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. prin urmare. influenţează nu numai asupra calificării faptei. se referă la latura obiectivă a infracţiunii. deoarece semnele ce caracterizează victima. Aşadar.).M. „h” art. 2) clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii (conţinutul intenţiei sau imprudenţei. ele se referă la obiectul infracţiunii. al R. 203. dacă omorul a fost sau n-a fost comis în stare de afect etc.M. dar pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe atenuante (punctele „f” şi „i” art.raport de căsătorie sau de rudenie (art. 201. În acest context. în anumite cazuri.) sau circumstanţe agravante (punctele „d”. „b”. al R. al R. Victima nu este un element de sine stătător al componenţei. 205 C. stipulate în legea penală. al R. 152 (2) p. În majoritatea cazurilor. creează o anumită dependenţă a victimei faţă de făptuitor. 5) individualizarea pedepsei ţinîndu-se cont de personalitatea şi caracterul comportamentului victimei. în al doilea rînd. al R. „a”.P. adică a componenţei de infracţiune. 202. de serviciu sau de altă natură (art. 173. frecvent este complicat a determina dacă omorul a fost comis cu intenţie sau persoana a fost lipsită de viaţă din imprudenţă. orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor din imprudenţă. 151 (2) pct. acordînd atenţie greşelilor şi lacunelor din practica judiciară pe dosarele despre omorurile intenţionate. 76 C. 158 (2) C.M. 77 C. 365-370 C. al R. „f”.P. 154 (2) p. Analiza semnelor (trăsăturilor) ce caracterizează victima permite de a determina locul acesteia în componenţa de infracţiune.

154]. în special. În aceeaşi perioadă de timp. Persoana care a pricinuit un prejudiciu altei persoane sau proprietăţii acesteia trebuie liberată de răspundere dacă dauna a fost produsă drept urmare a intenţiei sau neatenţiei vădite a victimei. Amir 1967) [74. Schafer 1968. cercetătorul Lev Franc a încercat să examineze vinovăţia victimei ca o . soluţionînd chestiunea despre vinovăţia persoanei pentru infracţiunea de omor. Wolfgang 1958. b) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii. comportarea victimei în timpul infracţiunii. S. Repararea pagubei. depinde direct de aprecierea de către instanţă a comportamentului victimei. 226. c) desfăşurarea unei activităţi profilactice mai eficiente şi cu scop bine determinat. Vladimir Kudreavţev. 225. M. M. 227. care au contribuit la cauzarea de prejudicii acesteia atît nemijlocit înainte de infracţiune. § 4. conform Codului civil. menţionînd. În anul 1960. în dreptul civil problema dată a fost examinată nu o dată şi destul de detaliat. ele pot avea însemnătate la descoperirea circumstanţelor infracţiunii. 224-227]. 140-141]. să ţină cont. a motivelor comiterii ei. cît şi în timpul incidentului. în unele cazuri. von Henting 1941. Ellenberger 1955. 228]. p. p. Potrivit acestor concepţii. S-a subliniat că aceste date trebuie utilizate la determinarea gradului de pericol social al inculpatului şi la stabilirea pedepsei. trebuie să deducă din cumulul tuturor circumstanţelor infracţiunii comise. p. atrage atenţia asupra lipsei de studii privind importanţa juridico-penală a vinovăţiei victimei. Instanţa de judecată. precum şi relaţiile dintre ei. victimele pot crea condiţii pentru săvîrşirea infracţiunilor sau pot avea un comportament neatent ori provocator. Despre valoarea juridico-penală a vinovăţiei victimei scria şi profesorul Alexandr Saharov [229. Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: a) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite infracţiuni. Anume presupunerea precum că cuvintele sau acţiunile victimei ar contribui într-un anumit mod la cauzarea de daune acesteia. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală Pentru a caracteriza acţiunile victimei. Problema vinovăţiei şi răspunderii victimei a fost abordată şi în literatura juridică sovietică. de comportamentul precedent al vinovatului şi al victimei şi relaţiile dintre ei [224. 75. Astfel. totodată. în special. cercetătorii au elaborat un şir de concepţii. 1948. a determinat orientarea prioritară a cercetărilor ştiinţifice desfăşurate de către victimologii din Occident de la începutul anilor 1940 şi pînă la sfîrşitul anilor 1960 (H. H. existenţa unei interdependenţe între vinovăţia victimei şi răspunderea vinovatului [142.persoana vinovatului şi la persoana victimei. academicianul rus.

Victimologia criminologică nu poate să examineze problema vinovăţiei victimei numai ca o categorie a dreptului penal sau. stabilirea rolului comportamentului negativ al victimei. deşi legislaţia penală nu cunoaşte termenul „vinovăţia victimei”. examinînd problema privind răspunderea victimei pentru comportamentul său. p. a . cînd starea “infractorvictimă” se caracterizează prin schimbarea de nenumărate ori a rolulrilor în procesul comiterii infracţiunii. p. 10]. Totodată autorul afirma că vinovăţia victimei în componenţa de infracţiune nu este o trăsătură a laturii subiective dar este localizată printre semnele laturii obiective. grupului social. care serveşte drept temei al răspunderii sociale a individului. colectivului sau persoanei juridice. Nineli Kuzneţova propune de a completa legislaţia penală cu o normă despre „vinovăţia” victimei. Aşadar. Problema vinovăţiei victimei a căpătat o tratare minuţioasă în cercetările ştiinţifice speciale. 45]. „Vinovăţia victimei” în dreptul penal este o circumstanţă care atenuează răspunderea [231. fiind o circumstanţă ce favorizează săvîrşirea acţiunii infracţionale [23. 15]. p. Se are în vedere vinovăţia în sens larg al cuvîntului atît ca o categorie juridică. Vasimea Minskaia. vinovăţia victimei este o variantă a vinovăţiei sociale (în sens larg) şi constă în atitudinea negativă a acesteia faţă de interesele societăţii. 137]. Vinovăţia victimei este tratată de autoare sub două aspecte: a) vinovăţie juridică sau morală. Vinovăţia victimei a fost studiată detaliat în articolul profesorului Plehan Dagheli (1967). p. În aceste cazuri. 16]. p. Totodată. este discutabilă propunerea autoarei de a introduce în dreptul penal instituţia de „vinovăţie mixtă” [230. oferă posibilitatea de a determina cît a fost de liberă voinţa subiectului infracţiunii şi apoi a soluţiona corect problema despre vinovăţia şi limitele răspunderii acestuia pentru fapta comisă [233. p. în genere. care a contribuit la comiterea infracţiunii. p. 17].problemă victimologică. deoarece în dreptul penal vinovăţia şi răspunderea sunt personale şi individualizate. p. 83]. b) cauzarea de prejudicii victimei de către ea însăşi împreună cu subiectul infracţiunii. totuşi această noţiune este utilizată în practica judiciară [230. Discuţia asupra problemei date a fost continuată de Nineli Kuzneţova care menţiona că. iar victima frecvent nu este vinovată în sens juridico-penal. fiind studiat mecanismul “inversării vinovăţiei”. propune înlocuirea termenului „vinovăţia victimei” prin noţiunea de comportament negativ al persoanei vătămate [232. calificarea şi pedepsirea acţiunilor ultimului trebuie să reflecte gradul real al vinovăţiei şi cauzării pagubei persoanei vătămate [230. 16]. care nu exclude vinovăţia subiectului infracţiunii. victima urmează a fi trasă la răspundere penală [161. cît şi ca noţiune social-psihologică. în care a fost concentrată atenţia asupra posibilităţii creării unei componenţe de infracţiune de sine stătătoare atunci cînd este prezentă vinovăţia victimei. În opinia autoarei. potrivit opiniei autorului. ce interacţionează cu infractorul în situaţia criminală.

8-10]. Doar vinovăţia victimei reprezintă prin sine atitudinea psihică a acesteia faţă de comportamentul său în situaţia preinfracţională. Vinovăţia victimei reprezintă prin sine o categorie social-psihologică. ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a acesteia ca şi orice alte circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului. Aceasta este una din deosebirile principale dintre definiţia juridică a vinovăţiei şi noţiunea vinovăţiei definită în victimologia criminologică. respectiv. Vinovăţia victimei este. p. 17-18 C. instituţiile acesteia sau faţă de cetăţeni [27. p. al Republicii Moldova) şi de aceea este un semn necesar al laturii subiective a infracţiunii. De aceea. determinat de atitudinea negativă a persoanei vătămate faţă de interesele societăţii. În ultimul caz pot fi două (sau mai multe) componenţe de sine stătătoare cu toate consecinţele procesuale ce rezultă din situaţia dată. p. în . Legea penală defineşte vinovăţia drept atitudinea psihică a subiectului faţă de infracţiunea comisă şi consecinţele acesteia (art. fiind prezente elementele constitutive ale componenţei de infracţiune şi alte condiţii. în mare parte. comparativ cu vinovăţia infractorului. Este necesar a delimita clar noţiunea de vinovăţie în dreptul penal şi conceptul respectiv utilizat în cadrul cercetărilor victimologice sau în lucrările criminologice. 71]. să fie în alt mod apreciată de către organele de ocrotire a normelor de drept. Categoria de vinovăţie reprezintă evaluarea social-psihologică a comportamentului victimei atît sub aspect moral. p. ca o categorie socială. dar nu infractorului. Vinovăţia victimei. ca unul dintre pretextele comiterii faptei ilicite. Individul poate să prevadă şi poate să nu prevadă consecinţele comportamentului său sau poate să conteze pe un alt rezultat. În această ordine de idei. suntem de acord cu opinia autorilor care afirmă că vinovăţia victimei trebuie să poarte un alt caracter şi. 7475].P. manifestîndu-se în exterior prin acţiunile sau inacţiunile persoanei vătămate. în momentul incidentului şi după comiterea infracţiunii. cît şi juridic. Victimele infracţiunilor în această privinţă nu sunt o excepţie. este exprimată deci prin comportamentul necorespunzător al victimei infracţiunii. p. 141. dar nu starea sau însuşirea psihicului persoanei date în genere [235. o vinovăţie morală şi constă în „atitudinea negativă a acesteia faţă de interesele sociale” [234. Suntem de acord cu juristul Veniamin Polubinski care consideră că definiţiile juridice ale formelor vinovăţiei sunt importante şi pentru victimologia criminologică [27. care nu corespunde cu conţinutul şi volumul vinovăţiei în drept. trebuie pusă problema despre tragerea la răspundere penală a acestor persoane. Vinovăţia în victimologie. 9]. Dacă în cadrul procesului penal a fost stabilită şi vinovăţia altor persoane în comiterea de fapte prejudiciabile (în afară de învinuit).dreptului. atunci. nu poate să aparţină laturii subiective a componenţei de infracţiune. 235. Vinovăţia reprezintă deci prin sine atitudinea psihică concretă a subiectului faţă de comportamentul său exterior concret. cînd prin cuvîntul vinovăţie se dă apreciere acţiunilor şi comportamentului victimei.

opinia noastră, atitudinea psihică a victimei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia atît în situaţia precriminală, cît şi în momentul incidentului, precum şi după consumarea infracţiunii, de asemenea, poate fi exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă. Atitudinea psihică a victimei faţă de infracţiunea comisă de către subiect poate fi exprimată doar prin imprudenţă. În acest context, susţinem opinia profesorului Plehan Dagheli, potrivit căreia, în cazul vinovăţiei victimei, acţiunile acesteia „trebuie să fie intenţionate sau imprudente” [161, p. 10]. Totodată, menţionăm că obiectul prevederii consecinţelor în cadrul vinovăţiei victimei, bineînţeles, este altul decît în cazul comportamentului ilicit al subiectului infracţiunii, deoarece comportamentul negativ al persoanei vătămate se manifestă, îndeosebi, nu prin încălcarea normei juridice, ci a normei morale. De aceea, în cazul vinovăţiei victimei sub aspect victimologic poate fi vorba mai ales despre comportamentul etico-moral negativ al acesteia şi nu despre caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor vinovatului. Cînd persoana vătămată încalcă norma juridică sau morală provocînd infracţiunea, aspectul victimologic al comportamentului acesteia trece pe plan auxiliar, dominînd aspectul juridic. Aceasta înseamnă că în astfel de cazuri vinovăţia victimei parcă absoarbe o parte din vinovăţia infractorului, devenind o circumstanţă ce atenuează răspunderea făptuitorului (pct. „i” art. 76 C.P. al R. Moldova). Deci reducerea gradului de vinovăţie a subiectului are loc în urma transferului unei anumite părţi a vinovăţiei pentru infracţiunea comisă asupra persoanei vătămate [236, p. 44]. Mai mult decît atît, în unele cazuri, faţă de victima care a încălcat norma de drept penal, dacă sunt suficiente temeiuri, poate fi chiar pornită urmărirea penală în cadrul căreia persoana vătămată a unei infracţiuni devine subiect al altei infracţiuni. Aşadar, la comiterea anumitor categorii de infracţiuni, studiate în mod special de victimologie, apare situaţia în care este vinovat nu numai infractorul, dar şi victima. Bineînţeles, acest „coautorat” în crearea condiţiilor de comitere a infracţiunii nu are nimic comun cu noţiunea juridico-penală de participaţie. Potrivit juristului Lev Frank, în acest caz poate fi vorba, probabil, despre o vinovăţie „mixtă” sau „covinovăţie”, dar nu în cadrul definiţiei juridico-penale, ci într-o accepţiune mai largă a noţiunii de vinovăţie (în cadrul vinovăţiei sociale), unde, de regulă, vinovăţia unei părţi (a infractorului) apare numai în calitate de semn al laturii subiective a infracţiunii, iar vinovăţia celeilalte părţi (a victimei) poate fi atît juridică, cît şi morală [4, p. 117]. Indiferent care este forma vinovăţiei victimei, morală sau juridico-penală, persoana vătămată în anumite condiţii trebuie să poarte răspundere: morală, disciplinară, administrativă, civilă, penală. În ultimul caz, victima se transformă în învinuit, inculpat, condamnat, adică în infractor sau mai exact în „victimă infractor”. Transformarea dată este posibilă numai atunci cînd comportamentul victimei conţine elementele constitutive ale unei componenţe de infracţiuni. Prin urmare, chestiunea despre pornirea

urmăririi penale faţă de victimă trebuie soluţionată deosebit de atent, fiind luate în consideraţie normele respective atît din partea specială, cît şi generală a Codului penal. Deci în anumite situaţii, persoana devine purtătoare concomitent a două roluri sociale contrar opuse: infractor şi victimă. Acest fapt şi prezintă un interes deosebit pentru victimologie. Sarcina ştiinţei date constă în elaborarea mijloacelor de stabilire a conţinutului real al diferitelor forme, tipuri, categorii de vinovăţie a victimei şi a raportului acesteia cu vinovăţia persoanei care a comis infracţiunea în cadrul răspunderii sociale unice a fiecărui cetăţean faţă de societate, concetăţeni şi faţă de sine însăşi. Unii jurişti consideră că noţiunea de „vinovăţie a victimei” nu este utilă pentru teoria şi practica dreptului penal [237, p. 14]. Totodată, menţionăm că pct. „i” al art. 76 C.P. al Republicii Moldova prevede, în calitate de circumstanţă atenuantă, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea, iar în aliniatul întîi al art. 394 C.P.P. al Republicii Moldova este stipulat că partea descriptivă a sentinţei trebuie să conţină indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea, adică inclusiv şi asupra vinovăţiei victimei. Noţiunii de vinovăţie a victimei i se conferă o accepţiune mult mai largă în victimologia criminologică comparativ cu dreptul penal. Astfel, dacă dreptul ia în consideraţie vinovăţia victimei numai în cazul cînd comportamentul negativ al acesteia a contribuit la producerea rezultatului ilegal, atunci victimologia trebuie să cerceteze vinovăţia victimei şi în acele cazuri cînd lipseşte rezultatul infracţional. Un exemplu semnificativ de atare situaţie este cauzarea de daune victimei în starea de legitimă apărare. Anume datorită vinovăţiei sale, victimei i se cauzează prejudicii, acţiunile victimizatorului însă, cu toate că formal conţin semnele unei fapte prevăzute de legea penală, nu constituie o infracţiune. Pentru cercetările victimologice, comportamentul victimei şi în astfel de situaţii prezintă interes pentru explicarea legăturii cauzale dintre acţiunile sau inacţiunile victimei şi fapta (reacţia) victimizatorului. Conform dreptului penal, dacă lipseşte fapta infracţională, atunci nu poate fi vorba despre vinovăţie în acţiunile sau inacţiunile persoanei. Vinovăţia în dreptul penal este limitată doar la acele fapte prejudiciabile, care sunt recunoscute de lege drept infracţiuni. Deci nu este vinovăţie în acţiunile sau inacţiunile persoanei, care, deşi formal conţin semnele unei fapte prevăzute de legea penală, nu constituie o infracţiune, deoarece a fost săvîrşită în stare de legitimă apărare, extremă necesitate, fiind reţinut infractorul ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile sau în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile (art. 36-40 C.P. al R.M.). Aşadar, în victimologia criminologică, vinovăţia victimei este o noţiune etico-morală şi juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate

pentru comportamentul său imoral sau ilicit. Vinovăţia victimei reprezintă atitudinea negativă a victimei faţă de valorile sociale, care se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a faptelor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcţionării normale a acestor valori, contribuind, în aşa mod, la săvîrşirea atentatului infracţional asupra sferei de interese a victimei. Criminologul polonez Holyst B. precizează că despre vinovăţie în victimologie poate fi vorba doar în acele cazuri, cînd comportamentul victimei infracţiunii s-a caracterizat prin astfel de elemente care au contribuit la apariţia intenţiei criminale şi realizarea acesteia [181, p. 747]. Menţionăm că, spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal, care reprezintă atitudinea psihică a subiectului infracţiunii faţă de acţiunile (inacţiunile) sale şi consecinţele acestora, vinovăţia victimei este o categorie obiectivă, fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei date de către societate [8, p. 176]. Victimologia studiază vinovăţia victimei sub următoarele aspecte: drept semn al laturii obiective a infracţiunii, pretext al săvîrşirii infracţiunii, circumstanţă ce influenţează asupra vinovăţiei şi răspunderii subiectului infracţiunii, adică drept una dintre verigile legăturilor cauzale care au determinat comiterea faptei penale. Problema vinovăţiei victimei, în sens victimologic, are importanţă nu numai pentru formarea convingerii intime a judecăţii şi la individualizarea pedepsei în cazuri concrete, dar şi pentru întreprinderea măsurilor cu caracter profilactic. Categoria vinovăţiei victimei ne oferă posibilitatea de a determina, în majoritatea cazurilor, „defectele preinfracţionale” ale raportului „infractor - victimă” şi permite a concretiza conţinutul specific al orientării victimologice în prevenirea criminalităţii. S-a menţionat nu o dată că există persoane care parcă ar fi predispuse de a deveni victime ale unei anumite categorii de infracţiuni. Prin prisma problemei abordate privind vinovăţia victimei, o astfel de predispoziţie poate fi vinovată şi nevinovată [27, p. 75]. Prin predispoziţie vinovată subînţelegem comportamentul neadecvat al victimei potenţiale, care se manifestă ca unul din factorii ce determină apariţia şi dezvoltarea actului. De exemplu, individul lacom, care caută posibilitatea de a obţine cinci lei în schimb la un leu, de acum, în virtutea acestei trăsături şi a altora de acest fel, este predispus de a deveni victimă a escrocheriei. Acest individ nu poate să-şi manifeste trăsăturile menţionate altfel, decît printr-un comportament negativ. Prin predispoziţie nevinovată se caracterizează persoanele, victimitatea sporită a cărora este determinată nu de comportamentul necorespunzător, ci de trăsăturile personalităţii acestora (sociale, biofizice, psihologice, demografice etc). De exemplu, femeile tinere, în virtutea „statutului fizic”, sunt mai predispuse de a deveni victime ale violatorilor decît femeile de vîrstă înaintată; împotriva membrilor gărzilor populare, în virtutea statutului lor social, mai frecvent decît împotriva altor cetăţeni care nu participă la menţinerea ordinii publice, este îndreptată agresiunea infractorilor etc.

Atît predispoziţia vinovată, cît şi cea nevinovată poate fi individuală şi de grup. Astfel, printro predispoziţie vinovată de grup se caracterizează păturile sociale marginalizate (prostituatele, cerşetorii, vagabonzii, recidiviştii, alcoolicii, beţivanii, persoanele destrăbălate etc.). Predispoziţia nevinovată de grup este caracteristică anumitor categorii de persoane în virtutea statutului lor de serviciu, social, profesional, material etc., de exemplu, funcţionarii organelor afacerilor interne, vînzătorii, paznicii, taximetriştii, casierii, expeditorii, businessmenii etc. Analiza practicii judiciare mărturiseşte că comportamentul vinovat al victimei frecvent este o manifestare a predispoziţiei individuale a persoanei, predispoziţia de grup rar se realizează prin comportamentul negativ al victimei şi, de regulă, nu contribuie la comiterea infracţiunii. Vinovăţia victimei se manifestă prin comportamentul provocator sau neatent (imprudent) al acesteia [11, p. 131]. Victimele, într-un şir de cazuri, pot crea deci condiţii favorabile pentru săvîrşirea infracţiunii, demonstrînd un comportament neatent (neprevăzător) sau provocator [238, p. 231]. Frecvent, concepţiile privind comportamentul neatent sau provocator al victimei sunt confundate. Menţionăm însă că între comportamentul care atrage infractorul (persoana dominată de motivaţia criminogenă) şi instigarea, în alte situaţii, a cetăţeanului care respectă normele de drept la acţiuni de răspuns (provocare) există, în opinia noastră, o deosebire esenţială. De exemplu, părtaşii atitudinii îngăduitoare faţă de femeile maltratate, care pînă la urmă îşi omoară tiranii, argumentează punctul lor de vedere în felul următor: indivizii omorîţi în realitate au fost nişte contravenienţi care şi-au provocat soţiile, de regulă, persoane cinstite, ca acestea să aplice forţa fizică în scop de autoapărare [239, p. 53]. Juristul rus, Veniamin Polubinski, precizează că vinovăţia victimei se manifestă atît prin comportamentul provocator sau neatent, cît şi prin starea de neputinţă a acesteia [27, p. 76]. Comportamentul provocator al victimei este caracteristic, îndeosebi, infracţiunilor violente contra persoanei. Aceste acţiuni (inacţiuni) ale persoanei vătămate se manifestă prin insultă, violenţă, ameninţare, batjocură etc., fiind orientate asupra victimizatorului sau anturajului apropiat al acestuia. Potrivit studiilor realizate de autor, 51,9 la sută din victimele omorului intenţionat şi 73 la sută din victimele vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii au provocat actul infracţional împotriva lor [240, p. 77, 103]. Un astfel de comportament al victimei frecvent este constatat şi la comiterea infracţiunii de viol. Provocarea violului se întîmplă atunci cînd persoana vătămată, prin comportamentul ei imoral, creează o situaţie sexuală tensionată (prin acţiuni, limbaj, priviri etc.). Comportamentul provocator al victimei este acela care, în anumite condiţii, conţine elemente ce excită sexual potenţialul victimizator [240, p. 128]. Prin provocare din partea victimei se înţelege forma extremă de contribuire a persoanei vătămate la comiterea infracţiunii. În victimologia occidentală se foloseşte, în acest, sens noţiunea

de „victim precipitation”, lansată în circuitul ştiinţific de către Wolfgang M., subliniind rolul deosebit al victimei în procesul de victimizare a acesteia (de la latinescul „precipitatus” – căzut în jos, poate însemna anumite procese de victimizare a persoanei) cînd individul, conştient sau inconştient, face totul pentru a se transforma cît mai repede, mai vehement în victimă a infracţiunii. Acelaşi sens îl are şi termenul de „victime catalyseuse”, propus de Fattah. Esenţa „provocării” ca şi a „vinovăţiei” în victimologia criminologică se deosebeşte prin conţinutul şi volumul său de noţiunile respective în ştiinţa dreptului penal şi practica judiciară. În practica judiciară, problema privind estimarea provocării se rezumă numai la analiza elementelor în comportamentul victimei care merită pedepsirea morală şi socială. Deci noţiunii de provocare i se conferă în victimologie o accepţiune mai largă, fiind exprimată prin faptul „chemării” anumitor fenomene şi prin deşteptarea la acţiuni concrete [175, p. 392]. Provocarea este un astfel de comportament neadecvat al victimei, care generează reacţia de răspuns a subiectului ce se manifestă prin acţiuni ilicite. Comportamentul provocator întotdeauna se află în legătură cauzală cu fapta ilegală a infractorului. Pentru victimologie nu are importanţă dacă victima a prevăzut sau nu consecinţele comportamentului său negativ, dacă îşi dădea seama care pot fi urmările acţiunilor sale, dacă aştepta reacţia de răspuns a victimizatorului sau nu. Principala sarcină a victimologului, în acest caz, este de a releva toate legăturile cauzale dintre comportamentul victimei care conţine elemente de provocare în sensul larg al noţiunii date şi fapta ilicită a victimizatorului, iar în baza acestora, a elabora măsuri de prevenire şi protecţie a victimei potenţiale împotriva agresiunii criminale. Comportamentul provocator al victimei poate fi pasiv sau activ, continuu sau întîmplător. Menţionăm că, atît o formă, cît şi alta a comportamentului necorespunzător al victimei poate fi conştientă şi inconştientă, adică persoana vătămată nu-şi dă seama de caracterul provocator al comportamentului său şi despre reacţia posibilă faţă de acesta. Codul penal al Republicii Moldova prevede comportamentul provocator al victimei (acţiunile imorale sau ilicite) în calitate de circumstanţă atenuantă (art. 75, pсt. „i”) de care se ţine cont la individualizarea pedepsei făptuitorului, precum şi ca element necesar al componenţelor de infracţiune „privilegiate” sau cu circumstanţe atenuante (art. 146, Omorul săvîrşit în stare de afect şi art. 156, Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect). Considerăm că comportamentul provocator al victimei, în geneza actului infracţional, nu poate fi caracterizat pozitiv. Acţiunile legale ale victimei care au stîrnit o reacţie ilegală din partea infractorului nu pot fi apreciate, în opinia noastră, drept vinovate nici sub aspect juridic şi nici moral.

O altă formă a comportamentului vinovat al victimei se exprimă prin nerespectarea de către persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii. Acest tip de comportament poate fi generat de diverse cauze: nepăsare elementară, sineîncredere exagerată, nepriceperea urmărilor finale ale comportamentului său, naivitatea etc. Aşadar, victima, prin comportamentul său uşuratic, neatent, imprudent, neprevăzător, creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii. Comportamentul neatent al victimei poate fi întîmplător, cînd persoana vătămată o singură dată, involuntar, creează o situaţie periculoasă pentru viaţa, sănătatea, patrimoniul acesteia etc. Vinovăţia din neatenţie poate fi şi permanentă, cînd victima creează în repetate rînduri situaţii periculoase pentru sine însăşi. De exemplu, şoferul care conduce maşina, cu o viteză extrem de mărită. Starea de neputinţă vinovată a victimei este starea creată conştient sau inconştient de însăşi persoana vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte mijloace. Starea dată se caracterizează prin lipsa reacţiei normale psihice şi fizice a individului faţă de evenimentele externe şi pierderea completă sau parţială a controlului asupra comportamentului său. Starea de neputinţă a persoanei, produse în urma îmbolnăvirii acesteia, mutilării sau determinată de alte cauze independente de voinţa victimei, nu poate fi apreciată drept vinovată [27, p. 77]. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea, mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, vinovăţia victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a făptuitorului. Menţionăm că, conform regulii stabilite de legea penală, numai vinovăţia victimei care a provocat infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului. Alte forme de vinovăţie a victimei nu sunt considerate de Codul penal al Republicii Moldova drept circumstanţe atenuante. La săvîrşirea infracţiunii, în legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor ei de serviciu sau obşteşti, dimpotrivă, în toate cazurile cînd această circumstanţă agravantă nu este prevăzută în componenţa de infracţiune respectivă ca element calificativ, este luată în consideraţie la individualizarea pedepsei şi atrage o răspundere sporită a infractorului. În sfîrşit, în cazurile cînd victima a încălcat normele dreptului penal, în baza temeiurilor suficiente poate fi pornit procesul penal în care partea vătămată a unei infracţiuni devine subiect al altei infracţiuni săvîrşite din vinovăţia ei (fig. 3, anexe). Aşadar, unii cercetători încearcă să stabilească care este contribuţia comportamentului neatent sau provocator al victimei în comiterea unor astfel de infracţiuni, cum ar fi: omorurile, violurile, jafurile, tîlhăriile, furturile mijloacelor de transport etc. Totodată, alţi autori resping asemenea încercări, considerîndu-le că stimulează tendinţa negativă de a învinui victimele în nenorocirile

proprii şi reprezintă prin sine, de fapt, căutarea unui ţap ispăşitor, cînd persoanele sunt trase la răspundere pentru apariţia situaţiilor care, în realitate, n-au fost determinate de victime. În aşa mod, învinuirea victimelor absolvă de răspundere infractorii şi justifică condiţiile sociale ce generează criminalitatea. Astfel, stabilirea vinovăţiei în cuvintele şi acţiunile femeilor maltratate şi victimelor violurilor abate atenţia de la discriminarea sexuală, care s-a înrădăcinat în cultura societăţii şi în sistemul de drept [239; 241]. Asemenea învinuiri aduse proprietarilor neglijenţi de autovehicule liberează producătorii de răspundere pentru furnizarea automobilelor care uşor pot fi furate, deoarece securitatea mijloacelor de transport nu este prioritatea principală a conducătorilor companiilor de automobile [242; 243; 244]. În realitate, încercarea de a determina gradul de răspundere a victimei relevă o multitudine de probleme teoretice. Criticii afirmă că argumentele în susţinerea principiului vinovăţiei victimei pur şi simplu repetă justificările aduse infractorilor şi reprezintă prin sine o greşeală logică, generînd un cerc vicios, în care contravenientului i se atribuie doar acţiunile de răspuns, iar comportamentul victimei este considerat drept o condiţie necesară şi suficientă a săvîrşirii infracţiunii [245; 246; 247]. În timp ce specialiştii discută asupra acestor modele teoretice, chestiunea privind determinarea gradului de răspundere îşi păstrează importanţa practică pentru sistemul de drept penal şi, de regulă, apare la toate etapele procesului penal. Totuşi problema vinovăţiei victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii combaterii criminalităţii. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor victimologice şi aplicării lor corecte în practică. Ar fi necesar de deplasat centrul de greutate de pe vinovăţia victimei asupra problemei împotrivirii acesteia şi acţiunilor de curmare a atentatelor criminale, inclusiv, asupra autoapărării, autoajutorului şi autocontrolului, deoarece pentru majoritatea victimelor, incapacitatea de a se apăra de agresiune este o nenorocire, dar nu o vinovăţie a acestora [4, p. 120]. Cercetarea victimologică a vinovăţiei victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual. Astfel, s-a stabilit că, cu cît este mai evident (provocator) rolul victimei la săvîrşirea infracţiunii concrete, cu atît mai multă atenţie trebuie acordată aprecierii personalităţii subiectului infracţiunii (în dreptul penal, după cum s-a menţionat, aceasta poate contribui la aplicarea unei pedepse mai blînde, iar uneori chiar la liberarea de pedeapsa penală). Totodată, abordarea problemei cu privire la vinovăţia victimei în aspect criminologic este deosebit de importantă nu numai la analiza mecanismului actului infracţional, la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului, dar şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică.

victimă” este un concept de bază. precum şi în societate şi raţiune. precum şi după comiterea faptei penale.P. în care acestea sunt asimilate de individ. Acest proces depinde de circumstanţele sociale. frică şi indiferenţă etc. Aceste legături pot fi de serviciu şi de vecinătate. impuls emoţional şi pasivitate. convieţuirii conjugale. morale. proceselor naturii. Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi posibila victimă. caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre subiecţi nu duc inevitabil la un conflict care generează infracţiunea. juridice. de prietenie şi dragoste. sunt nişte legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi sociale. . individualitatea lui. în primul rînd. În al treilea rînd.victimă” Pentru activitatea practică de combatere a criminalităţii o importanţă deosebită o are analiza şi cunoaşterea relaţiilor dintre infractor şi victimă pînă la infracţiune. 139-140]. trebuie a lua în consideraţie aspectul lor obiectiv şi cel subiectiv [248. În procesul acestor legături între oameni se formează relaţii de afacere şi colegiale. autoprotecţie şi resocializare a persoanelor vătămate. În acest context. Trebuie de menţionat însă că conţinutul. diversele “întorsături” ale comportării infractorilor şi persoanelor vătămate. de educaţie şi instruire şi nu în ultimul rînd de activitatea şi alegerea personală. tensionate şi neutrale. În cadrul acestor raporturi. psihologul rus Bueva L. de duşmănie. locului şi rolului victimei în mecanismul actului. Aceasta permite stabilirea unei imagini reale asupra fenomenului. cunoştinţelor întîmplătoare etc. Toate se bazează pe anumite procese psihice ale indivizilor: simpatie şi antipatie. de rudenie şi familiale. estetice etc. fiecare individ aparte este purtătorul relaţiilor sociale tipice în totalitatea lor (economice. Numai calităţile subiective individuale ale infractorului şi victimei. esenţa umană se formează la fiecare individ în felul său pe parcursul întregii vieţi. frecvent sunt determinate de conţinutul raporturilor dintre criminal şi victimă.) numai în acea măsură. mai ales din punct de vedere al genezei comportamentului infracţional. precum şi nivelul de dezvoltare al relaţiilor date. În al doilea rînd. Apariţia multor situaţii victimogene. corelaţiile necesare dintre trăsăturile sociale tipice ale omului. iar aceasta determină. fenomenelor. care are valoare deosebită. care generează infracţiunea. raportul “infractor .§ 5. analizînd totalitatea raporturilor sociale în care se manifestă esenţa umană. fundamentarea unor recomandări de prevenire. Ele iau naştere în baza concubinajului. Raportul “infractor . social-politice. bine elaborat la nivelurile teoretic şi empiric. evoluţia lor în timp. precum şi la o rapidă şi corectă aplicare a legii în cazul comiterii infracţiunii. la rîndul său. valorile sociale. sublinia că raportul este una dintre formele necesare ale interconexiunilor generale ale tuturor obiectelor. în victimologia criminologică. p. din momentul incidentului. Astfel.

reflectate în relaţiile lor. transformîndu-se ea singură în criminal. dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit spaţiu şi timp. vecin(ă) cunoscut(ă) apropiat(ă). persoană puţin cunoscută sau cunoştinţă întîmplătoare. raportul obiectiv dintre diferite persoane necunoscute poate să-i transforme în victime comune. duşmănoase. soţie. între pasagerii unui mijloc de transport public etc. Raporturile reciproce existente determină şi caracterul reacţiei faţă de comportamentul participanţilor unei sau altei situaţii. Aspectul subiectiv al raportului „infractor . reale sau potenţiale. menţionăm că în victimologia criminală aspectul obiectiv al relaţiilor sociale îl reprezintă situaţia în care oamenii sunt uniţi în mod obiectiv de locul. Aceste tipuri de raporturi nu pot fi examinate separat de caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre victimă şi infractor. trebuie examinat nu numai ca relaţie. timpul. interacţiunea ei cu infractorul pînă la comiterea. tata. fiul. 203. pot duce într-o anumită situaţie concretă de viaţă la comiterea infracţiunii. persoană necunoscută [240. concubin. alte rude. Prin urmare. precum şi să-şi selecteze victima. fiica. În alte cazuri însă anume contactul permanent (stabil) dintre persoana vătămată şi infractor poate duce la o aşa desfăşurare a evenimentelor.situaţie”. din punct de vedere al victimologiei. prieten(ă). 7]. în momentul şi. Astfel. deoarece orice situaţie de conflict îl obligă pe subiect să primească o anumită decizie şi să-şi aleagă varianta comportării. Lev Frank susţine că raportul „infractor . este important a analiza raportul “infractor . uneori. date despre caracterul atentatelor comise etc. să determine comportamentul lor. În cadrul cercetării contingentului de victime poate fi utilizată următoarea scală a relaţiilor interpersonale (cine era victima pentru infractor): soţ. sora). situaţia concretă. reacţia şi acţiunile comune. la locul de trai. Asemenea relaţii obiective apar între oameni la serviciu. relaţiile pot fi bune. În astfel de condiţii. iar în altele. Relaţiile dintre infractor şi victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de comitere a infracţiunii. soţul pe parcursul unei perioade îndelungate de timp îşi bătea joc de soţie. cînd victima iniţială ia măsuri “preventive” faţă de cauzarea prejudiciului. concubină. după săvîrşirea infracţiunii. Prin urmare. coleg. ameninţînd-o şi . simplă cunoştinţă.victimă” presupune cazuri în care infractorul şi victima se cunosc reciproc. conţinutul principal al căruia îl constituie comportamentul victimei. relaţiile familiale foarte frecvent determină o reacţie pasivă a persoanei vătămate faţă de comportamentul infracţional care-i pricinuieşte o daună. De exemplu. În acest scop poate fi utilizat termenul “relaţie . Factorul «victimă» în aceste împrejurări poate fi concomitent victimogen şi criminogen [4. Pentru o analiză mai amplă a relaţiilor sociale şi legăturilor dintre victimă şi victimizator este necesar a utiliza date despre vîrstă şi alte caracteristici social–demografice ale acestora. p. p. ostile.victimă” în contextul situaţiei concrete de viaţă. fratele.victimă”. alţi membri ai familiei (mama. neutrale. 212]. De exemplu.

victimă”. sunt utilizate două noţiuni: „inversiunea vinovăţiei” (Frank L. deoarece femeia–infractor (tot ea victimă la etapa iniţială). În timpul unui episod următor cu ameninţări din partea lui.) şi „inversiunea rolurilor” (Rivman D. care s-au format în etapele iniţiale (îndepărtate) ale situaţiei preinfracţionale. . p. anume relaţiile reciproce anormale. 154]. care îl constituie fenomenele în care. rolul victimei şi cel al infractorului se schimbă reciproc sau se suprapun. îl omoară. apoi infractor” dar şi după un cerc închis: “atentator. are loc transformarea criminalului potenţial în victima infracţiunii şi invers. V. atentator” şi “victimă. generează actul agresiunii criminale chiar şi în cazurile unei comportări impecabile a victimei. în literatura de specialitate. iar vinovăţia. În aceste cazuri. temîndu-se de bătaie.victimă”. cît şi în baza metodei biografice de cercetare şi acumulare a unui material bogat victimologic [4. este un termen mai adecvat.V. atentator. Formele şi gradul impactului reciproc sunt diverse şi se realizează nu numai în momentul incidentului. de fapt. nemijlocit.lovind-o. persoana care cauzează leziuni corporale poate fi ofensată (dauna morală). spre exemplu. victimă. Această situaţie a evoluat într-un mod tragic. în baza experienţei relaţiilor ei cu persoana vătămată. 6]. putem vorbi de cazul particular al raportului „infractor . deoarece fiecare subiect este vinovat doar pentru ceea ce a săvîrşit. Totodată. în opinia noastră. eventuala victimă poate deveni infractor. Deci. Această categorie necesită un studiu mai amplu atît în baza datelor statistice generale. iar celei care ofensează îi pot fi pricinuite leziuni corporale. Aşadar. transformare). pentru desemnarea fenomenului dat. raportul „infractor . care. David Rivman consideră utilizarea termenului „inversiunea rolurilor” şi nu a vinovăţiei. reieşind din cele sus-menţionate. a prezis posibila comportare a acesteia şi a reacţionat corespunzător. dauna cauzată ambelor părţi antrenate în conflict poate fi aceeaşi după volumul şi caracterul său sau poate avea un caracter diferit [170. “victimă. Prin urmare. 104]. cînd are loc cauzarea reciprocă a daunei (din latinescul inwersio înseamnă schimbare. Cercetătorul Lev Frank a propus spre utilizare termenul „inversiunea vinovăţiei” în cazul schimbului rolurilor dintre victimă şi infractor. dar şi în situaţia preinfracţională.victimă” poate fi privit ca o astfel de stare.) [43. Alţi autori ca Valerii Vandîşev. mai apoi. apoi victimă”. cînd într-o singură persoană se îmbină infractorul şi victima. nu poate fi transmisă de la o persoană la alta. Criminalul şi victima sa produc o influenţă reciprocă unul asupra altuia. Astfel. concomitent sau în mod alternant (conceptul introdus de Hentig şi dezvoltat. înainte de săvîrşirea infracţiunii sau în momentul incidentului. p. de Ellenberger). p. ca atitudine psihică a persoanei faţă de fapta sa. Cîteodată. Schimbarea rolurilor unei şi aceiaşi persoane în mecanismul actului decurge nu numai sub forma “infractor. ea.

comportamentul victimei are un rol absolut neutral în geneza infracţiunii. statutul social şi comportamentul acesteia. limitează perceperea critică de către persoana vătămată a situaţiei create. rolul persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei. nedeterminate şi predeterminate [27. în baza acutizării imprevizibile a legăturilor dintre subiecţi. cît şi rudele. determinată de anumiţi factori şi premise. cunoscuţii etc. infractorul şi victima lui influenţează unul asupra altuia. cît şi în situaţia preinfracţională. de regulă. În funcţie de gradul acestei interacţiuni. în literatura de specialitate se deosebesc trei categorii de relaţii între infractor şi victima lui: întîmplătoare. prietenii. după cum s-a menţionat. În cadrul acestor relaţii. Subiecţii acestor relaţii pot fi atît persoanele necunoscute. situaţiile tărăgănate. O importanţă victimologică deosebită are nu atît durata dezvoltării situaţiei în timp. care uşurează realizarea intenţiei . Unele situaţii pot fi create doar cu cîteva minute sau chiar secunde pînă la comiterea infracţiunii. Aceste raporturi apar în procesul selectării victimei de către infractor şi au o durată relativ scurtă. Raporturile nedeterminate sunt acele relaţii dintre infractor şi victimă care se formează la iniţiativa victimizatorului. Formele şi gradul acestor impacte reciproce sunt diverse şi se realizează. relaţiile reciproce dintre infractor şi victimă contribuie la săvîrşirea infracţiunii pot avea o durată de timp foarte diferită. transformîndu-se dinamic în baza tensionării treptate a relaţiilor reciproce dintre subiecţi. Selectarea victimei de către infractor în cadrul relaţiilor nedeterminate este. adică condiţiile care reduc împotrivirea victimei potenţiale. O premisă importantă a apariţiei situaţiilor bazate pe relaţiile nedeterminate dintre infractor şi victimă este starea de ebrietate a persoanei vătămate. Factorii care favorizează selectarea de către infractori a anumitor subiecţi în calitate de victime pot fi: calităţile individuale ale personalităţii victimei. iar în acţiunile victimizatorului lipseşte intenţia directă de obţinere a rezultatului ilegal. mecanismul ei şi alţi factori. Aşadar. Raporturile întîmplătoare apar indiferent de voinţa sau iniţiativa unuia dintre participanţii dramei criminale. p. Această categorie de relaţii frecvent stă la baza infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă. cît caracterul şi evoluţia raporturilor reciproce dintre viitorul criminal şi posibila victimă în situaţiile preinfracţionale. altele pot să se prelungească pînă la cîţiva ani. situaţiile ce apar cu cîteva minute sau chiar secunde înainte de comiterea infracţiunii. slăbesc precauţia ei etc. care se caracterizau anterior pozitiv ori aveau un caracter neutral etc.Situaţiile victimogene în care comportamentul persoanei vătămate. Prin prisma acestor caracteristici putem evidenţia următoarele tipuri de situaţii victimogene: situaţiile relativ îndelungate. atît în momentul incidentului. Selectarea victimei este determinată şi de anumite premise ale relaţiilor reciproce dintre victimizator şi persoana vătămată. care se bazează pe nişte relaţii ostile ce se agravează periodic. 32-38]. dezvoltarea cărora decurge în baza tensionării treptate a relaţiilor reciproce dintre subiecţi. Premisele victimogene sunt circumstanţele care înlesnesc realizarea intenţiei criminale a infractorului.

Alcoolul reduce vigilenţa şi opunerea victimei potenţiale. 5 la sută din victime au fost violate de tată. în baza unor raporturi stabile dintre potenţialul infractor şi viitoarea victimă: familiale. reacţia lui agresivă fiind orientată împotriva unui individ concret. 3 la sută – de rudele apropiate. 8 la sută . 102]. 3 la sută . 5 la sută – de prieteni. Dacă în cadrul raporturilor nedeterminate.6 la sută din întregul lot studiat.colegii. 16 la sută din persoanele vătămate s-au cunoscut întîmplător şi doar 5 la sută erau persoane necunoscute. Astfel fiecare al treilea bărbat şi fiecare a patra femeie victimizată a consumat băuturi spirtoase împreună cu infractorul [240. 9 la sută . atunci în cadrul relaţiilor predeterminate. amoroase etc. Investigaţiile victimologice realizate demonstrează că majoritatea infracţiunilor grave contra persoanei se săvîrşesc în cadrul unor relaţii predeterminate între infractor şi victimă. Starea de beţie este caracteristică atît bărbaţilor (53. gelozia. de rudenie. În numărul total de victime domină persoanele care se aflau în relaţii familiale sau de rudenie cu infractorul. 15 la sută – de cunoscuţi.cunoscuţii şi doar 20 la sută . săvîrşirea infracţiunii. care au fost studiate se cunoşteau foarte bine cu infractorii. . aproape 80 la sută din victimele omorurilor săvîrşite cu intenţie. Aşa se întîmplă în cazurile în care pretextul infracţiunii este cearta.necunoscuţii. 10-11].4%). p. Relaţiile reciproce predeterminate se caracterizează printro desfăşurare relativ îndelungată din momentul apariţiei intenţiei infracţiunii pînă la realizarea ei. În situaţia cu relaţii reciproce predeterminate. personalitatea şi comportamentul victimei determină. Criminalul n-are o astfel de necesitate. Bărbaţii mai frecvent decît femeile au consumat alcool împreună cu victimizatorul. Conform datelor investigaţiei violurilor în Republica Moldova.vecinii.prietenii. De exemplu.criminale a victimizatorului. Ele apar. Analiza victimelor vătămărilor intenţionate grave indică că 36 la sută din persoanele vătămate constituie soţiile/soţii. p. efectuată de autor. a consumat băuturi spirtoase împreună cu viitorul infractor. 12 la sută – de vecini.8 la sută) erau în stare de ebrietate. dragostea etc. 13 la sută . iar 30.rudele. 11 la sută . declanşează impulsiunile iraţionale care îl determină pe individ la comportări provocătoare. constituind circa 40 la sută. deseori victima este stabilită cu mult înaintea comiterii actului criminal. 34 la sută – de persoane puţin cunoscute şi 26 la sută – de necunoscuţi [249.3%) cît şi femeilor-victime (47. de obicei. în mare parte. potenţialul infractor în funcţie de orientările sale antisociale. slăbeşte perceperea critică a situaţiei şi controlul asupra comportării proprii. Cercetările victimologice realizate în Republica Moldova au constatat că majoritatea victimelor infracţiunilor de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (51. duşmănia. de regulă îşi alege cea mai potrivită victimă în viziunea lui.

Aceasta se explică prin faptul că majoritatea şi anume 59. În consecinţă. de regulă. ca şi victimele omorurilor intenţionate. p. procentul persoanelor ce-au opus rezistenţă diferă în funcţie de felul infracţiunii. bineînţeles. însă domină manifestarea trăsăturilor individuale ale persoanelor victimizate: frica. p. Să examinăm cîteva date. iar 41. opunerea de rezistenţă a fost ineficientă şi n-a contribuit la reducerea victimizării lor.9%) n-au folosit posibilităţile lor de a se împotrivi ucigaşilor în momentul comiterii infracţiunii de omor. iar 85 la sută din ele au provocat singure comiterea infracţiunii.9 la sută au opus rezistenţă. 121].4 la sută din victime au opus rezistenţă în timpul atentatului criminal. Deci şi în cazul omorului făptuitorii n-au întîmpinat rezistenţă din partea victimelor. Conform cercetării efectuate de Lev Frank [4.7 la sută [122. ceea ce le-a uşurat. p. raportul „infractor . erau în stare de ebrietate. menţionăm că o bună parte din victime nu şi-au realizat capacităţile de împotrivire atentatelor criminale din motive subiective. 90]. în cazul omorului intenţionat. doar 24. care s-au opus atentatelor criminale îndreptate asupra lor. fapt ce ar permite prevenirea şi combaterea infracţiunilor. pentru elaborarea măsurilor eficiente de asigurare a securităţii personale este deosebit de important a stabili potenţialul de împotrivire şi opunere de rezistenţă a victimei atentatelor criminale. În lotul victimelor care nu s-au opus ucigaşilor. starea de nehotărîre. o parte însemnată din victime (17.Aşadar.victimă” poate deveni din instrument al cunoaşterii mijloc de prognozare a criminalităţii prin structurarea comportamentului atît a victimelor potenţiale. § 6. 121]. incapacitatea de a se orienta în situaţie şi de a prevedea evoluarea evenimentelor. 70 la sută din furturile din apartament au loc în timp de zi. în majoritatea . preponderenţa aparţine persoanelor care obiectiv nu sau putut apăra.2 la sută au atacat primele [122. În acest context apare problema împotrivirii victimei atentatului criminal şi influenţa acesteia asupra victimizării persoanelor. Deci după cum vedem. totuşi este imposibil de a asigura securitatea fiecărui cetăţean. cît şi a infractorului. În acest mod. Cu toate că o parte considerabilă din victime s-au împotrivit atentatului violent. nu s-au opus actului violent. Cauzele unei astfel de conduite sunt diferite. Potrivit altui studiu. Investigaţia efectuată a relevat că majoritatea victimelor vătămate grav.6 la sută din întregul lot studiat nu s-au împotrivit şi au opus rezistenţă doar 38. inclusiv 60. Totodată. Împotrivirea victimei atentatului criminal Chiar dacă apărarea ordinii de drept va fi efectuată de către stat la cel mai înalt nivel.1 la sută din persoanele vătămate. majoritatea victimelor şi anume 56. Astfel. obţinerea rezultatului criminal. Respectiv ¾ din victime au fost pasive în faţa infractorului (infractorilor).

victimele activ opun rezistenţă. se manifestă şi capacitatea ei de a estima obiectiv situaţia şi de a prevedea evoluarea de mai departe a evenimentelor. opunerea rezistenţei de către victimă nu este adecvată. În cazul violenţei săvîrşite în familie. o împotrivire neadecvată a victimei infracţiunilor violente îndreptate asupra ei. curajul. victima în unele cazuri se opune foarte activ. De aceea. cînd victima cu bună ştiinţă. De aceea. dar. frica etc. p. are loc. . În cazurile de viol. cît şi poziţia pasivă. Astfel. intensificîndu-l şi sporindu-i pericolul social al acestuia. Astfel. 30-31]. iar în cazul huliganismului. Împotrivirea victimei duce la scăderea victimizării numai în cazurile cînd. de rînd cu pregătirea fizică individuală de a opune rezistenţă. se opun la etapa trecerii violatorului la act. la săvîrşirea infracţiunii. iar în alte cazuri nu se opune atentatului.cazurilor. De exemplu. în majoritatea cazurilor. În cadrul omorurilor intenţionate cercetate. dimpotrivă. încercările de împotrivire a victimelor n-au contribuit la reducerea victimizării. împotrivirea lipseşte. prin care ea opune rezistenţă şi neraţional. Împotrivirea şi opunerea de rezistenţă de către victimă atentatului criminal este nemijlocit legată de felul cum ea percepe şi estimează situaţia creată. Persoana atacată nu trebuie să se simtă psihologic ca victimă în situaţia victimogenă. nu poate fi apreciat în mod categoric ca obiectiv-raţional acel comportament al persoanei vătămate. practic. din motivul lipsei atenţiei elementare din partea victimelor. În toate cazurile de huliganism. de cele mai multe ori. contribuind. unele femei. de asemenea. cel mai mult opun rezistenţă persoanele de vîrstă înaintată. Atunci cînd situaţia creată îl determină pe individ de a hotărî dacă este posibilă şi poate fi opusă rezistenţa. au contribuit la formarea situaţiei victimogene. la sporirea ei. o persoană puternică fizic fără împotrivire. iar 90 la sută din acestea au provocat singure comiterea crimei [126. atunci cînd victima nu se împotriveşte atentatului criminal. într-o măsură mai mare sau mai mică. astfel. deoarece atît dramatizarea situaţiei. Aceasta se întîmplă în cazurile cînd persoana vătămată nu se orientează corect în situaţie şi acceptă un comportament iraţional. fricoasă a victimei sunt deosebit de periculoase pentru ea. iar în cazurile de escrocherie. Deosebit de frecvent. credibilitatea reduc la zero capacitatea persoanei de a opune rezistenţă. Cercetările victimologice efectuate de autor au relevat destul de frecvent acest fenomen la săvîrşirea violurilor. după ce. spiritul de previziune. din frică cedează portmoneul cu bani jefuitorului. 82 la sută din victimele care au opus rezistenţă atentatului violent îndreptat asupra lor erau în stare de ebrietate. fiind predestinată înfrîngerii. opune rezistenţă unui grup de infractori. potenţialul de împotrivire este proporţional cu gradul de cultură a persoanei. dimpotrivă. soţiile se împotrivesc mai puţin decît concubinele. Aceasta se explică prin manifestarea diferitelor trăsături ale personalităţii: aptitudinea de a estima situaţia. dar la acest gen de infracţiune vom reveni în capitolul următor sau cu un alt exemplu. Uneori. în aceste cazuri lăcomia.

Împotrivirea victimelor în procesul violului este un fenomen psiho-fizic deosebit de complicat şi foarte răspândit în cadrul acestei categorii de infracţiuni. Rezultatele investigaţiei realizate de autor au constatat că 63 la sută din toate victimele violurilor studiate au opus rezistenţă infractorilor. Fiecare a treia persoană vătămată nu s-a împotrivit din cauza vârstei minore, deficienţelor fizice, tulburărilor sufleteşti, constrângerii psihice din partea violatorului, stării de spaimă apărute brusc etc. Caracterul complicat al acestui fenomen se explică prin particularităţile psihologice specifice ale raporturilor dintre bărbat şi femeie. Se consideră că orice încercare a bărbatului de a intra în raport sexual cu o femeie adultă, sănătoasă psihic şi în stare trează nu se realizează fără împotrivirea din partea celei din urmă. De aceea, pentru calificarea acţiunilor subiectului este important de a fi stabilit faptul cît de reală a fost împotrivirea părţii vătămate [250, p. 18-19]. Opunerea de rezistenţă poate să fie de intensitate mică sau să lipsească atunci când victima îşi dă seama de inutilitatea sau pericolul împotrivirii (de exemplu, când cerinţa de a intra în raport sexual este expusă într-un loc pustiu, noaptea târziu, de un grup de persoane necunoscute). În acest caz este suficient ca victima să demonstreze prin comportamentul său că refuză categoric intrarea în raport sexual. Faptul simulării opunerii de rezistenţă este determinat nu de intensitatea rezistenţei, ci de conţinutul subiectiv al comportamentului victimei. De aceea, chiar şi rezistenţa simulată poate fi intensivă [251, p. 632]. Cercetarea acestui fenomen are importanţă nu numai juridico-penală sau procesual-penală, dar şi criminologică. În opinia noastră, sarcina principală a studiului criminologic este de a stabili potenţialul opunerii de rezistenţă de către victimă atentatului criminal, adică în ce măsură poate acest fenomen curma săvîrşirea infracţiunii şi reduce victimizarea femeilor faţă de viol. În baza investigării împotrivirii victimelor infracţiunilor de viol s-a stabilit: 1. Peste 63 la sută din victimele cercetate s-au opus violatorilor. Fenomenul împotrivirii este mai răspîndit la săvîrşirea violurilor decît la comiterea omorurilor intenţionate, în procesul cărora numai 46 la sută din victime au opus rezistenţă [126, p. 29]. 2. Majoritatea victimelor care nu s-au împotrivit violului, practic n-au putut s-o facă din cauza vîrstei minore, a deficienţelor fizice, tulburărilor sufleteşti, ebrietăţii grave, constrîngerii psihice din partea violatorului, stării de spaimă apărute brusc, din frică faţă de propria viaţă etc. Deci, investigaţia realizată nu confirmă concluzia făcută de unii cercetători, care susţin că victima infracţiunilor contra moralităţii cedează acţiunilor infractorului fără o opunere ori autoapărare serioasă [252]. 3. Se împotrivesc mai frecvent victimele care prin comportamentul lor preinfracţională au provocat ori au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, conştient sau

inconştient la săvîrşirea crimei. De aceea este important de a orienta prevenirea victimologică mai ales asupra comportamentului preinfracţional al persoanei vătămate. 4. În procesul violurilor provocate de comportamentul imoral al persoanei vătămate, opunerea de rezistenţă de către victimă poate fi apreciată, în opinia noastră, ca iraţională şi are, deci, o însemnătate redusă pentru prevenirea victimologică a acestor infracţiuni. 5. Majoritatea covîrşitoare a victimelor violurilor au opus rezistenţă neadecvată atentatelor criminale şi anume: 41 la sută din persoanele vătămate care s-au împotrivit, au opus rezistenţă grupurilor de violatori din doi, trei, patru şi mai mulţi indivizi; 23 la sută - erau în stare de ebrietate alcoolică; 14 la sută nu au atins vîrsta de 14 ani; 5 la sută aveau defecte fizice, anomalii psihice sau alte boli serioase. 6. Au fost relevate şapte tipuri principale de opunere a rezistenţei de către femei atentatelor criminale şi a fost determinată răspîndirea fiecărui tip la săvîrşirea acestei infracţiuni. Mai mult de jumătate din comportamentele de împotrivire ale victimelor sunt tipurile ce se caracterizează printrun grad de intensitate fizică medie, fiecare a treia persoană vătămată a opus rezistenţă fizică foarte activă şi numai 10 la sută s-au împotrivit prin modalităţi ce se caracterizează printr-o intensitate fizică redusă (tabelul 4, anexe). 7. Conform analizei efectuate, patru tipuri de împotrivire violului din cele şapte relevate au fost estimate ca relativ utile, iar trei tipuri – iraţionale (figura 4, anexe). 8. O parte considerabilă, circa 42 la sută din victimele care au opus rezistenţă violului, au utilizat în acest scop forme de împotrivire iraţională. Acestea-s victimele care se pierd cu firea, plîng sau se opun neîncrezut, aplică în mod tăcut, incomplet şi haotic forţa fizică, precum şi acele persoane vătămate care opun o rezistenţă fizică, prea vădită, lovindu-l cu pumnii, palmele, muşcîndu-l sau zgîrîindu-l pe infractor şi totodată contribuind la înrăirea lui. 9. Cu toate că fenomenul rezistenţei este deosebit de răspîndit la săvîrşirea violurilor, în majoritatea cazurilor are loc o împotrivire iraţională, neadecvată şi ineficientă sau puţin eficientă a victimelor, care stîrneşte, de regulă, la violator manifestarea unei violenţe maximale, cruzime şi cinism deosebit faţă de femeie şi sporeşte deci, pericolul social al infracţiunii. 10. În cazurile cînd potenţialul violator caută cu orice preţ, utilizînd forţa fizică şi ameninţările, se să izoleze cu viitoarea victimă, ea este obligată să opună rezistenţă intensă şi hotărîtă anume la etapa preinfracţională. 11. Importanţa victimologică a împotrivirii violului sporeşte, în opinia noastră, mai ales atunci cînd situaţia preinfracţională coincide cu situaţia criminală, în majoritatea cazurilor, însă aceste situaţii nu coincid şi deci, măsurile de prevenire trebuie orientate asupra comportamentului

preinfracţional al victimei evitînd astfel săvîrşirea infracţiunii şi necesitatea opunerii de rezistenţă violatorului. În cazul cînd o dată cu pregătirea individuală de a opune rezistenţă infractorului, persoana analizează obiectiv situaţia, prevede dinamica dezvoltării acesteia, împotrivirea propriu-zisă minimalizează probabilitatea victimizării, iar în cazul în care nu se vor manifesta aceste capacităţi ale persoanei, probabilitatea victimizării va spori în special cînd apărarea victimei va fi neadecvată. În acest context, apare problema referitor la rolul factorului de frică faţă de infractor şi criminalitate în general, care persistă, practic, la fiecare persoană cînd survine un asemenea pericol. Frica faţă de criminalitate nu este bazată pe cunoaşterea adevărului despre infracţiuni. Pe de o parte, fenomenul criminalităţii este prea dramatizat, iar pericolul - exagerat. Pe de altă parte, acest pericol este subestimat. Practica ne demonstrează că, dacă stării de frică îi este opozabilă o precauţie raţională, o previziune, iar, în unele cazuri, şi o hotărîre fermă de a se apăra, atunci riscul victimizării este minim. În asemenea condiţii, autoapărarea şi opunerea de rezistenţă atentatelor criminale la nivel individual vor servi drept supliment la măsurile practice de siguranţă, realizate de organele de stat la nivel naţional. Menţionăm că problema autoapărării este importantă, dar nu şi primordială în prevenirea victimizării persoanei. Profesorul canadian Ezzat A. Fattah susţine că trebuie de schimbat direcţia măsurilor preventive în aşa mod, ca măsurile de prevenire a criminalităţii să fie îndreptate nu spre infractor, dar spre potenţiala victimă [82, p. 97]. Cu alte cuvinte, pentru a preveni o infracţiune trebuie de împotrivit acestui atentat criminal, adică numai victima poate şi trebuie să prevină infracţiunea. Suntem de părerea că, în acest caz, opunerii de rezistenţă îi este acordat un rol exagerat în prevenirea criminalităţii. Susţinem că victimologia trebuie să trateze problema opunerii de rezistenţă pe baza îmbinării balansate a măsurilor de asigurare a securităţii sociale cu caracter statal cu măsuri de autoapărare individuală a persoanelor, dar cu prevalarea totuşi a măsurilor statale la nivel naţional.

§ 7. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii în Republica Moldova Realizarea cu succes a sarcinilor privind desăvîrşirea luptei împotriva criminalităţii este determinată, în mare parte, de autenticitatea datelor despre starea, dinamica şi structura criminalităţii, care stau la baza concluziilor criminologice. În prezent, aceşti indici importanţi ai fenomenului infracţional sunt stabiliţi în rezultatul analizei statisticii penale – principala sursă şi material factologic pentru cercetarea criminalităţii şi studiile criminologice. Totodată, menţionăm că statistica penală nu conţine date despre criminalitatea reală, deoarece în afara limitelor ei rămîne informaţia despre „cifra neagră” sau partea latentă a acestui fenomen social. Criminalitatea latentă, rămasă în afara reacţiei oficiale a societăţii, se dezvoltă ca un proces spontan şi deosebit de periculos. Existenţa „cifrei negre” a criminalităţii generează un şir de consecinţe negative: este denaturată imaginea despre starea, dinamica şi structura reală a criminalităţii, despre volumul şi caracterul prejudiciilor cauzate cetăţenilor, organizaţiilor şi societăţii în ansamblu; nu este posibilă crearea unei închipuiri clare în societate atît despre numărul persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cît şi despre „preţul” real al criminalităţii; este împiedicată relevarea circumstanţelor care favorizează comiterea infracţiunilor; nu este respectat principiul inevitabilităţii pedepsei, ceea ce creează cetăţenilor cu comportament instabil şi infractorilor opinia că nu vor fi pedepsiţi pentru infracţiunile comise; generează la cetăţeni îndoieli privind eficienţa activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept, duce la aprecierea incorectă şi neîncrederea în posibilităţile acestora de a identifica şi pedepsi infractorii; este limitată posibilitatea de pronosticare a criminalităţii şi elaborării măsurilor eficiente de prevenire şi combatere a acesteia [253, p. 210]. Aprecierile date de experţi privind raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente sunt cele mai diverse şi constituie 1 : 3, 1 : 5 sau chiar 1 : 10. Cea mai populară este compararea criminalităţii reale cu un aisberg din care doar 1/8 se află la suprafaţă. Savanţii din S.U.A. presupun că dacă cifra oficială a criminalităţii în ţara lor este egală cu 13-15 milioane anual, atunci „cifra neagră” a acesteia constituie 30 milioane şi mai mult [12, p. 58]. În contextul problemelor menţionate, este deosebit de importantă şi actuală stabilirea, cel puţin cu aproximaţie, a dimensiunilor „cifrei negre” a criminalităţii. Criminalitatea latentă poate fi relevată prin realizarea sondajelor reprezentative ale populaţiei, ca urmare fiind cercetate victimele presupuse ale infracţiunilor. Metoda dată permite stabilirea aproximativă a raportului dintre infracţiunile înregistrate şi latente. În acest scop, în aprilie – mai 2003 a fost realizat un sondaj sociologic, reprezentativ fiind chestionate 966 de persoane. Aria investigaţiei cuprinde 82 de oraşe şi sate din toate raioanele ţării. Structura socială, etnică, de studii, pe vîrste şi sexe a lotului cercetat

corespunde, în general, structurii populaţiei ţării noastre. Astfel, mărimea şi conţinutul eşantionului alcătuit pentru investigaţie constituie un temei de obiectivitate şi deci de credibilitate a constatărilor făcute pe parcursul derulării acestui studiu. Potrivit sondajului, fiecare a şasea persoană din cele 966 chestionate a devenit victimă a infracţiunii în decursul anului 2002, circa şapte la sută din respondenţi nu-şi amintesc dacă au fost victimizaţi sau nu, iar 4 la sută n-au răspuns la întrebarea dată. (fig.5, anexe). Practic, fiecare al doilea din cei victimizaţi (45 la sută) nu a declarat poliţiei sau altor organe de ocrotire a normelor de drept despre fapta penală comisă împotriva sa. Majoritatea dintre victimele latente (51 la sută) au preferat să ţină în taină întîmplarea, fiecare a treia dintre ele a povestit doar rudelor apropiate şi numai 14 la sută au comunicat organizaţiilor nonguvernamentale. În baza celor constatate, putem menţiona că anual în ţara noastră o parte considerabilă a populaţiei este victimizată ca urmare a săvîrşirii infracţiunilor. Cota-parte a victimelor poate constitui, potrivit datelor sondajului, cel puţin 17 la sută din numărul total al populaţiei ţării avînd vîrsta răspunderii penale (anume această categorie a populaţiei a fost chestionată). Dacă este luat în consideraţie şi procentul respondenţilor care nu au dat răspuns ori nu-şi amintesc dacă au devenit victime ale infracţiunilor, atunci cota-parte a cetăţenilor victimizaţi va spori anual pînă la 27 – 28 la sută. Cercetarea sociologică a victimizării ne permite să stabilim aproximativ „cifra neagră” a criminalităţii în ţara noastră. Deoarece fiecare a doua victimă, potrivit datelor sondajului, nu a declarat organelor de ocrotire a normelor de drept despre infracţiunea comisă împotriva sa, putem presupune că cel puţin fiecare a doua faptă penală nu este înregistrată în statistica judiciară penală (criminală). Aşadar, dacă în anul 2002 în Republica Moldova au fost înregistrate 36302 infracţiuni, atunci, cel puţin, acelaşi număr de fapte penale nu a fost inclus în statistica criminală. Menţionăm că aceste infracţiuni care din anumite motive n-au fost aduse la cunoştinţa organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informaţie despre ele constituie doar o parte din „cifra neagră” a criminalităţii, numită criminalitatea necunoscută sau criminalitatea latentă naturală, adică care există obiectiv [6, p. 157]. Numai 50 la sută din cei 512 respondenţi care au comunicat organelor de drept despre infracţiunile săvîrşite au răspuns că fapta antisocială a fost descoperită, adică a fost înaintată învinuirea pentru comiterea acesteia sau că vinovatul a fost pedepsit, fiecare a treia persoană chestionată a relatat că infracţiunea n-a fost descoperită, adică n-a fost identificată persoana care trebuie pusă sub învinuire, iar fiecare al cincilea respondent n-a fost informat despre rezultatele examinării declaraţiei sale. (fig. 6, anexe). Deci fiecare a doua infracţiune despre care cetăţenii au comunicat organelor de urmărire penală rămîne nedescoperită. Atragem atenţia că, potrivit statisticii

oficiale penale, acest indicator (infracţiunile nedescoperite) este de două ori mai redus, constituind în anul 2002–25,8 %. Deoarece circa 19 la sută din respondenţii care au declarat organelor de ocrotire a normelor de drept despre infracţiune n-au fost informaţi despre rezultatele examinării cererii depuse, putem presupune că unele persoane cu funcţii de răspundere din organele date, posedînd informaţia cu privire la infracţiunea comisă, din anumite motive, contrar legii, nu o înregistrează. Astfel, totalitatea infracţiunilor care, deşi au fost sesizate organelor de urmărire penală sau sunt cunoscute acestora, n-au fost înregistrate şi deci n-au fost reflectate în dările de seamă statistice ca urmare a acţiunilor ilegale ale organelor respective formează criminalitatea ascunsă sau tăinuită (criminalitatea latentă artificială) [6, p. 157]. În acest context, este actuală pentru ţara noastră problema desăvîrşirii sistemului de primire, înregistrare, evidenţă şi soluţionare a cererilor şi declaraţiilor despre infracţiuni. Aşadar, potrivit analizei datelor cercetării sociologice realizate, putem deduce, cu unele rezerve, că criminalitatea latentă naturală în Republica Moldova constituie aproximativ 40 – 50 la sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracţiunilor comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie, în opinia noastră, circa 2/3 din criminalitatea reală. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente este 1:2, adică din trei infracţiuni comise în realitate se înregistrează numai una. Dacă cifra oficială a criminalităţii în ţara noastră pentru anul 2002 este de 36302, atunci „cifra neagră” a acesteia constituie 72604 şi mai mult. Astfel, în anul 2002 dimensiunile criminalităţii reale în ţară au depăşit cifra de 109 mii de infracţiuni, coeficientul acesteia constituind peste 3 mii de infracţiuni la 100 mii de locuitori. Cei mai mulţi (28 la sută) dintre respondenţii care au devenit victime ale infracţiunilor în anul 2002 au avut de suferit de pe urma furturilor, circa 14 la sută – în rezultatul infracţiunilor de jaf sau tîlhărie, fiecărui al optulea i s-au produs leziuni corporale, fiecare al zecelea a fost victimizat prin mituire şi opt la sută – prin acte de huliganism. Conform datelor cercetării realizate, cele mai frecvente fapte penale, comise anual în ţara noastră, sunt furtul, jaful şi tîlhăria, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale, infracţiunile legate de mită şi huliganismul. Menţionăm, de asemenea, că 4 la sută din respondenţii victimizaţi au recunoscut că în decursul anului 2002 au avut de suferit de pe urma traficului de fiinţe umane. (fig. 7, anexe). Totodată, în baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost stabilită „cifra neagră” pentru anumite tipuri de infracţiuni. Astfel, mai puţin latente sunt furturile despre care n-au declarat organelor de drept fiecare al cincilea respondent şi infracţiunile de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii, despre care n-au comunicat organelor respective 36 la sută din persoanele victimizate. Alte infracţiuni care frecvent victimizează cetăţenii noştri se caracterizează printr-un

grad sporit de latenţă. De exemplu, fiecare a doua infracţiune de bătaie sistematică, tortură sau jaf nu este declarată poliţiei sau altor organe de drept. Printr-un grad şi mai înalt de latenţă se caracterizează violul, traficul de fiinţe umane, huliganismul, escrocheria şi tîlhăria, despre comiterea cărora n-au comunicat organelor de urmărire penală 53 – 60 la sută din respondenţii victimizaţi. Potrivit sondajului, cele mai ascunse (peste 70 la sută) pentru organele de ocrotire a normelor de drept sunt infracţiunile legate de mită şi înşelare a clienţilor. Uneori, infracţiunile caracterizate printr-o latenţă mai sporită în realitate sunt comise mai multe decît unele infracţiuni cu gradul de latenţă mai redus, în schimb sunt înregistrate de către organele de drept mai puţine decît ultimele. Astfel, potrivit sondajului, din 30 de infracţiuni de jaf victimele au declarat organelor de urmărire penală despre 15 cazuri, din 33 de acte de huliganism au fost declarate doar 14 cazuri, iar din 41 de infracţiuni de mită persoanele vătămate au comunicat organelor respective numai 12 fapte penale. (fig. 8, anexe). Potrivit sondajului, în ţara noastră mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii, cota-parte a acestora constituind 52,8 la sută din respondenţii care au recunoscut că au devenit victime ale infracţiunilor pe parcursul anului 2002. Dacă în mediul rural, în perioada dată, au suferit în urma infracţiunilor mai mult bărbaţii decît femeile, apoi în oraşe, dimpotrivă, mai frecvent au fost victimizate femeile decît bărbaţii. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18,3 la sută) este mai înalt decît coeficientul victimizării populaţiei rurale (15,9 la sută). În Republica Moldova cele mai victimizate grupe de vîrste sunt 16 – 29 de ani (19 la sută) şi persoanele de vîrstă înaintată (60 de ani şi peste), coeficientul de victimizare al cărora fiind de 17,4 la sută (tabelul 5, anexe). Structura de vîrste a victimelor diferă în funcţie de tipul localităţii. Astfel, în mediul rural al ţării noastre prin cea mai sporită vulnerabilitate victimală se caracterizează bătrînii (20,3 la sută) şi cetăţenii de vîrsta medie (30 – 45 de ani), coeficientul de victimizare al cărora constituie 18 la sută. În localităţile urbane prin cea mai înaltă vulnerabilitate faţă de infracţiuni se caracterizează persoanele de vîrsta 16 – 29 de ani (19 la sută) şi 46- 59 de ani (13,8 la sută). Analizînd structura pe studii a respondenţilor care, conform sondajului, au devenit victime ale infracţiunilor în anul 2002, am constatat că printr-o vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii primare (20 la sută) şi medii incomplete (19,8 la sută). Un coeficient înalt al corelării dintre victimizare şi nivelul redus de studii al cetăţenilor a fost atît în mediul rural, cît şi în cel urban (tabelul 6, anexe). La sate sunt victimizate mai frecvent persoanele cu studii primare (20 la sută) şi studii medii (18,1 la sută), iar în oraşe - persoane cu studii medii incomplete (41,2 la sută), studii primare (fiecare al patrulea din respondenţii grupului respectiv) şi studii medii de specialitate (19 la sută).

în funcţie de sporirea nivelului de studii şi gradului de calificare a activităţii de muncă a persoanelor. Printr-un grad sporit al victimizării se caracterizează şomerii (36. relevă anumite particularităţi ale victimizării diferitelor grupuri sociale în ţara noastră. este deosebit de importantă cercetarea diferenţiată pentru anumite spaţii geografice (judeţ. studenţii (21.2 la sută).1 la sută). Aşadar. anexe). de regulă.9 la sută) şi gospodinele casnice (fiecare a cincea din grupul social respectiv). adică numărul de infracţiuni înregistrate la 10000 de locuitori (fig.5 la sută).Analiza statutului social al respondenţilor. Gradul mediu al victimizării este tipic muncitorilor din întreprinderi şi organizaţii (19. 145] . p. pentru fiecare judeţ. Tighina şi Cahul.3 la sută) şi printr-o vulnerabilitate victimală redusă cuprinsă între 13. raion. funcţionarii de stat şi intelectualii. p. precum şi pentru municipiul Chişinău şi Bălţi (din numărul persoanelor chestionate în fiecare unitate teritorial-administrativă) au fost relevate zone ce diferă după nivelul victimizării populaţiei (fig. menţionăm că alte studii realizate de autor au stabilit impactul victimogen al acestui factor la comiterea infracţiunilor violente contra persoanei [126. norme şi obiceiuri străine într-un sistem închis. Fiind calculat procentul respondenţilor care au devenit victime în decursul anului 2002. cartier.6 la sută). 9. microraion. Printr-un nivel redus al victimizării (sub 15 la sută) se caracterizează judeţele Edineţ. stradă. 31]. 10. Lăpuşna şi Găgăuzia. are loc. Orhei.4 la sută). Conform criminologului nord-american Thorsten Sellin. anexe) şi după nivelul criminalităţii grave. Pentru stabilirea particularităţilor teritoriale ale criminalităţii reale din Republica Moldova şi relevarea tendinţelor acesteia a fost comparată raionarea ţării după nivelul victimizării populaţiei cu raionările după nivelul criminalităţii. ţăranilor (17. a nivelului structurii şi tendinţelor victimizării [254. autor al teoriei: „Conflictului de cultură”. moldovenii (16. adică numărul infracţiunilor grave înregistrate la .1 la sută).1 la sută se caracterizează pensionarii.8 la sută) şi ruşii (16. Chişinău. Bălţi (fără municipiul Bălţi). ) în orice perioade de timp a proceselor victimogene. zona cu nivelul înalt al victimizării (17 – 20 la sută) include numai municipiul Chişinău. Aceste date nu permit a afirma despre impactul victimogen al aşa-numitului conflict de cultură. Victimizarea criminală a respondenţilor diferă şi în funcţie de originea etnică a acestora. invalizilor (18. Astfel. Taraclia şi municipiul Bălţi. Zona cu nivelul mediu de victimizare (15 – 17 la sută) include judeţele Soroca. iar zona cu coeficientul foarte înalt al victimizării (peste 20 la sută) cuprinde judeţele Ungheni. intersecţie de drumuri etc. fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului [119. iar printr-o victimitate mai redusă – ucrainenii (9. cărora li s-au produs prejudicii prin infracţiune în decursul anului 2002. printr-un grad mai sporit al victimizării se caracterizează bulgarii (37. Totodată. În scopul organizării şi realizării eficiente a prevenirii şi combaterii criminalităţii. reducerea posibilităţilor de victimizare a acestora. p. 401]. astfel de conflicte care generează frecvent comportamentul criminal apar fie prin introducerea unor valori.7 la sută şi 14.

Zona criminogenă – victimogenă cu nivel mediu. II. 11. comparativ cu raionarea după nivelul criminalităţii în ansamblu. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel înalt şi deosebit de înalt cuprinde judeţele Cahul şi Taraclia din partea de sud a Republicii Moldova. Taraclia).victimogenă cu nivel redus. Menţionăm că raionarea ţării după nivelul criminalităţii grave. Chişinău) şi deosebit de sporit (mun. Totodată.10000 de locuitori (fig. ce nu pot fi ascunse de înregistrare [255. în judeţele Orhei şi Ungheni. Nivelul victimizării (cu excepţia judeţului Cahul) este sporit (mun. mun. precum şi municipiile Bălţi şi Chişinău. Coeficientul criminalităţii înregistrează valori maximale (peste 100 de infracţiuni / 10000 de locuitori) în judeţul Taraclia. constatăm că indicatorii victimizării nu corespund întrutotul acestor coeficienţi (tabelul 7. Generalizarea datelor din tabelul nr. Coeficientul criminalităţii grave este înalt în judeţele Cahul şi Taraclia (18 – 20 de infracţiuni/ 10000 de locuitori) şi foarte înalt în municipiul Bălţi (24 de infracţiuni / 10000 de locuitori) şi municipiul Chişinău (52 de infracţiuni / 10000 de locuitori). III. Se caracterizează prin valori reduse ale nivelului victimizării (sub 16 la sută) şi ale coeficienţilor criminalităţii (respectiv sub 70 de infracţiuni la 10000 de locuitori şi 10 – 15 infracţiuni grave la 10000 de locuitori). iar coeficientul criminalităţii grave constituie 15 – 18 infracţiuni / 10000 de locuitori. Analizînd nivelul victimizării şi coeficienţii criminalităţii sub aspect teritorial. în opinia noastră. cuprinde judeţele Edineţ. Astfel. analiza criminalităţii atît prin prisma coeficienţilor statistici. jud. de sine stătătoare. p. situată în partea de nord a Republicii Moldova. în judeţul Cahul acest indicator fiind de 87. reflectă într-o măsură mai mare situaţia criminogenă reală. Chişinău şi Tighina. Bălţi. Zona criminogenă . potrivit datelor sondajului. Nivelul criminalităţii în general este un indicator uşor de manipulat. situată în partea centrală a ţării. cît şi a nivelului victimizării. anexe). include judeţele Lăpuşna. anexe).6 de infracţiuni / 10000 de locuitori. a fost înregistrat un nivel deosebit de înalt . Din cauza decalajului mare dintre valorile celor trei indicatori. 7 (anexe) permite totuşi a releva următoarele zone criminogene – victimogene pe teritoriul ţării noastre: I. coeficientul criminalităţii variază între 70 şi 100 de infracţiuni la 10000 de locuitori. Anume această necorespundere acordă. Nivelul victimizării este cuprins între 10 la sută şi 16 la sută. Soroca şi Bălţi (fără municipiul Bălţi). creează o închipuire mai amplă şi plină de conţinut despre fenomenul infracţional din ţară. uneori poate creşte vertiginos din contul infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave. Ungheni şi UTA Găgăuzia nu pot fi atribuite nici la o zonă criminogenă – victimogenă din cele relevate. Bălţi şi Chişinău. statisticii victimizării o valoare deosebită. judeţele Orhei. 26-27]. Nivelul criminalităţii grave constă din infracţiuni cu gradul prejudiciabil sporit.

a elabora măsuri concrete de prevenire pentru diverse raioane (zone) criminogene – victimogene. 66 (or. 28. raionarea criminalităţii are drept scop de a ajuta organele de drept. Sondajul a stabilit că o parte considerabilă din elevii claselor a VIII-XII-a destul de frecvent comit abateri care pot fi calificate drept ilegale. faţă de rude ori vecini.5 la sută au întreţinut relaţii sexuale cu persoane de sex opus (tabelul 8. săvârşesc delicte uşoare. Sângera). lichior şi alte băuturi alcoolice. fiecare respondent. 12 la sută – acte de huliganism. nr. 12. Pentru stabilirea situaţiei criminogene – victimogene reale din aceste unităţi teritorial-administrative sunt necesare studii suplimentare. Ciocana).8 . se înregistrează un nivel înalt al criminalităţii în ansamblu şi criminalităţii grave. Gimnaziul nr. începând cu primii ani de şcoală. de a-şi utiliza raţional şi eficient forţele şi mijloacele în cadrul sectorului deservit. S-a constatat că o parte substanţială din elevii chestionaţi destul de frecvent săvârşesc infracţiuni uşoare şi mai puţin grave. alţii – uneori. de asemenea. Fiecare al cincilea respondent a recunoscut că a comis maltratări intenţionate sau alte acte de violenţă în şcoală (liceu). anexe). 45 şi nr. Aşadar. şcolile medii nr. a formula propuneri cu privire la proiectarea mediului care ar contribui la reducerea victimogenităţii acestuia. iar 4. dacă au comis fapte penale. „Mihai Viteazul”. Au fost chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii şcolare (liceele: „Mircea Eliade”. în martie anul 2004 a fost desfăşurat un sondaj reprezentativ printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. În acest scop. Chişinău. tot atâţia au cumpărat şi au consumat bere. iar coeficientul criminalităţii grave este chiar redus. 3 (sect.8 la sută au cauzat prejudicii bunurilor publice sau private care nu le-a aparţinut.3 la sută au condus autovehiculul fără autorizaţie sau permis de conducere. Criminalitatea latentă poate fi stabilită atât prin sondajele de victimizare. 13. Pe baza sondajului s-a constatat că elevii claselor a VIII-XII-a din municipiul Chişinău săvârşesc şi infracţiuni mai grave. 8. 3. Gimnaziul nr. 35 (sect. vin. „Alexandru Puşkin”. nr. Practic. fiecare al patrulea respondent a recunoscut că a comis fapte ilegale (fig. Astfel. Respondenţii au fost întrebaţi. Majoritatea elevilor. cât şi cu ajutorul studiilor sociologice ce relevă persoanele care au comis vreodată delicte (infracţiuni) şi ce fel de fapte ilegale au săvârşit („self-report-surveys”). „Titu Maiorescu”. în acelaşi timp nivelul victimizării fiind redus. dimpotrivă. 76 (com. a încălcat diferite indicaţii şi reguli. fiecare al cincilea a sustras obiecte neimportante (cu o valoare mai mică de 18 lei) . în special poliţia. anexe). „Liviu Deleanu”.2 la sută din elevii chestionaţi au comis pungăşii. „Gheorghe Asachi”. de regulă.al victimizării. Unii comit aceste încălcări permanent. Astfel.1 la sută au săvârşit furturi în proporţii mici. Botanica). 44 (Otovaska). În UTA Găgăuzia.5 la sută din respondenţi au recunoscut că au comis escrocherii. Ciorescu). 18. în schimb nivelul criminalităţii în ansamblu este mediu. iar 18. Peste 50 la sută din respondenţi au lipsit de la lecţii fără motive întemeiate.

2 la sută – violuri. la prieteni (16.3 la sută – în familie (figura 16. 13. minorii săvârşesc mult mai multe infracţiuni decât numărul acestora incluse în statistica oficială.6 la sută) şi infracţiunilor sexuale (3. De regulă. minorii sunt victimizaţi în transport (27. Circa 17 la sută din respondenţi au confirmat că fenomenul dat persistă în mediile în care se află ei.3 la sută – participă la desfacerea ilegală a substanţelor narcotice (tabelul 9. în primul rând. Aşa dar. Astfel. anexe). Despre dimensiunile criminalităţii latente putem judeca şi în baza datelor sondajului care descriu gradul de criminalizare a mediilor în care se află minorii.6 la sută). au numit. anexe). cea mai mare parte din infracţiuni s-au comis nu o singură dată. peste 50 la sută din respondenţi au afirmat că în anturajul (mediul) în care se află au fost comise fapte ilegale (fig. 15 la sută – furturi în proporţii mari. Menţionăm că gradul de victimizare a minorilor (30. Mai frecvent minorii devin victime ale furtului (41. Fiecare al doilea elev chestionat a relatat că în mediile în care se află se comit maltratări intenţionate sau alte acte de violenţă. 36 la sută au menţionat furturile în proporţii mici. în primul rând. au devenit victime sau au fost martori ai actelor criminale. fiecare al patrulea – în locuri publice. Dacă circa 40 la sută din minorii victimizaţi au apelat după ajutor la părinţi şi tot atâţia s-au simţit protejaţi din partea acestora.6 la sută). în al treilea rând.5 la sută) şi. escrocheriei (14. jafurilor (6. 15. 2. în al doilea rând. anexe). Sondajul a constatat că consumul de droguri este destul de răspândit printre minori.2 la sută – în şcoală şi 4.la sută – furturi în proporţii mari. prietenii (24. Elevii fiind întrebaţi de care instituţii. Deci majoritatea elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai infracţiunilor. grupuri sociale sau organizaţii obşteşti au fost protejaţi în cazul când au fost victimizaţi. fiecare al treilea respondent a afirmat că se săvârşesc pungăşii.1 la sută).1 la sută).6 la sută) (figura 17. şantajului (12. 27 la sută – acte de huliganism. în anturajul (mediul) acestora. dar de mai multe ori.4 la sută) (figura 15.1 la sută) din municipiul Chişinău [256]. iar 1. potrivit sondajului realizat. fiecare al cincilea – tâlhării.3 la sută – violuri. anexe). Putem deduce că o parte enormă din numărul faptelor penale. tâlhăriilor (3. fiecare al cincilea – în cartier.3 la sută). comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de urmărire penală şi constituie aşa-numita „cifra neagră” a criminalităţii.2 la sută). la părinţi (40.5 la sută). la poliţie (13. Minorii care au devenit victime ale infracţiunilor au apelat. rudele (11. atunci gradul protecţiei din partea prietenilor şi rudelor sporeşte .5 la sută din respondenţi consumă droguri. Este îngrijorător faptul că 3. Potrivit sondajului. anexe).3 la sută) este mult mai sporit decât gradul de victimizare a populaţiei adulte (18. în al doilea rând. actelor de huliganism (9. maltratărilor intenţionate sau altor acte de violenţă (5. familia (circa 40 la sută). anexe). 9 la sută – desfaceri ilegale de droguri şi 8.1 la sută). Potrivit respondenţilor.2 la sută) şi. în al treilea rând. anexe).6 la sută – jafuri şi 1. în special în şcoală sau liceu (30 la sută din toţi respondenţii). fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii (figura 14.5 la sută) (figura 18.

foarte puţini din ei se simt în siguranţă. anexe).comparativ cu frecvenţa adresărilor faţă de dânşii. comisia pentru protecţia dreptului copilului. iniţial. minorii sunt mai bine protejaţi de autorităţi criminale decât de instituţii statale (şcoală. dinamica şi structura reală a criminalităţii din Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri adecvate de prevenire şi combatere a acestui fenomen antisocial. Minorii victimizaţi rar se adresează după ajutor la profesori (2. alte instituţii ale statului) sau organizaţii nonguvernamentale (figura 18. De aceea. au fost victimizaţi. s-a redus de două ori comparativ cu procentul acelor elevi chestionaţi.1 la 11. dimpotrivă. este mai mare numărul acelor respondenţi-victime care s-au simţit în siguranţă fiind protejaţi de autorităţi criminale (2. dar aceasta înseamnă că ele pot denatura informaţia statistică în interesele lor. Cercetările ştiinţifice realizate reprezintă. Asemenea cercetări ale victimelor infracţiunilor ar putea oferi opiniei publice o imagine mai veridică a eforturilor depuse de poliţie în lupta împotriva criminalităţii. totodată.2la sută). Menţionăm. prima încercare de a stabili (cu aproximaţie) dimensiunile reale ale criminalităţii în ţara noastră. în situaţii dificile.5 la 24. de la 16. .2 la sută şi de la 6. Considerăm că numai cercetarea aprofundată şi multilaterală continuă a mecanismului criminalităţii latente va oferi date mai exacte despre starea. procentul respondenţilor-victime care s-au simţit în siguranţă. fiind protejaţi de şcoală (1. că. informaţiei respective revenindu-i un rol deosebit de important în planificarea activităţii poliţiei şi elaborarea politicii penale. în special a acelora care. Este o problemă deosebit de serioasă pentru societatea noastră atunci când.5 la sută). Totodată. de asemenea. fiind protejaţi de poliţie şi de comisia pentru protecţia drepturilor copilului. respectiv. şi. dacă populaţia ţării noastre va avea acces şi la alte surse de informaţie. atunci probabilitatea unei atare falsificări va fi redusă.5%). organele de ocrotire a normelor de drept deţin monopolul asupra datelor despre criminalitate. care s-au adresat după ajutor la instituţiile date.5 la sută. Această tendinţă poate intensifica criminalizarea minorilor. în etapa actuală.

CAPITOLUL IV. În acest scop. care sunt elemente componente ale situaţiei. acţiunile infractorilor sunt determinate frecvent. cum sunt omorurile intenţionate. punctul de vedere al victimei şi anume: raportul situaţiei psihice a persoanei vătămate cu situaţia victimogenă obiectivă. în opinia noastră. cît şi victimogeni – influenţează asupra potenţialului infractor şi a eventualei victime. PROBLEME DE PREVENIRE VICTIMOLOGICĂ A INFRACŢIUNILOR § 1. Merită atenţie. Practica combaterii criminalităţii confirmă încă un adevăr şi anume că infracţiunea putea să nu fie săvîrşită. ci şi de cei exteriori în raport cu victima. Potrivit cercetătorului Lev Frank. asupra comportamentului lor şi a luării deciziei. deosebit de grave şi excepţional de grave contra persoanei. “Pentru înţelegerea mai profundă a mecanismului infracţiunii sunt insuficiente doar cunoaşterea şi studierea infractorului. luînd în consideraţie. menţionăm că procesul de victimizare nu este determinat doar de factorii personali. dacă victima probabilă ar fi opus o rezistenţă cuvenită potenţialului infractor. iar comportamentul persoanei vătămate este un produs al interacţiunii complicate dintre personalitatea ei şi ansamblul circumstanţelor obiective în care a nimerit. raportul situaţiei psihice a persoanei . iar cea începută să se termine fără rezultat. în corespundere cu “protosituaţia” reală. cunoaşterea personalităţii şi comportamentului victimei. De aceea. 8]. Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi Pentru asigurarea unei activităţi eficiente de prevenire a criminalităţii este necesară desăvîrşirea permanentă a sistemului existent de măsuri respective. ca la elaborarea măsurilor de prevenire. Totodată. p. Însă cel care atentează şi persoana vătămată nu acţionează deja. Multe infracţiuni ne demonstrează contribuţia considerabilă pe care o are persoana vătămată în ceea ce s-a petrecut cu ea. mai ales la săvîrşirea unor astfel de infracţiuni grave. în primul rînd. De faptul cît de adecvat a fost comportamentul lor într-o anumită situaţie depinde mult. situaţia obiectivă prin intermediul factorilor ei – atît criminogeni. în special. ci cu situaţia psihică. într-un şir de cazuri. paralel cu particularităţile individuale ale infractorului. estimarea victimologică a situaţiei de către cercetători presupune studierea situaţiei psihice a fiecărei părţi. că infracţiunea se prezintă ca un rezultat al acţiunilor unei perechi formate din infractor şi victimă” [158. să se acorde o atenţie cuvenită şi situaţiei concrete de viaţă în care a fost săvîrşită infracţiunea. vătămările intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi violurile. este important. într-o anumită măsură. de regulă. de comportamentul şi calităţile individuale ale persoanelor vătămate. Aceasta se explică prin faptul că.

Un interes vădit pentru prevenirea infracţiunilor prezintă şi pronosticarea situaţiilor victimogene. în mod obiectiv. Fattah încă în 1967. Aşadar. Este foarte posibil ca insuccesele noastre în domeniul prevenirii criminalităţii să fie determinate de faptul că de-a lungul secolelor toată atenţia era concentrată asupra delictului sau asupra infractorului. organizaţional. este şi astăzi deosebit de actuală pentru ţara noastră. a comportamentului ei şi a particularităţilor situaţiilor victimogene. Aceste măsuri asigură însă. În opinia noastră. care include prevenirea socială generală şi special-criminologică [257. prevenirea victimologică a infracţiunilor se realizează prin măsuri cu caracter economic. în virtutea unor factori obiectivi sau subiectivi. În literatura de specialitate. pot nimeri în situaţii victimogene. Această obiecţie. În general. tipice anumitor categorii de infracţiuni. De aici – încă un pas spre elaborarea formelor concrete de aplicare practică a cercetărilor victimologice teoretice şi empirice pentru prevenirea infracţiunilor. uneori fiind organizate măsuri de prevenire victimologică. unde. precum şi schimbarea evoluării lor în direcţia dorită. asupra rolului şi locului în acest sistem al victimologiei şi direcţiei victimologice a prevenirii. orientate asupra unor grupuri ori persoane concrete. un proces integru. prevenirea criminalităţii este considerată drept un sistem social. cît şi al victimizatorului ei probabil. 66-72]. de regulă. După cum am mai menţionat relevarea situaţiilor victimogene. o astfel de abordare oferă posibilităţi pentru un studiu mai aprofundat al mecanismelor interacţiunii şi conduitei victimei în situaţiile tipice care apar la săvîrşirea anumitor categorii de infracţiuni. prin urmare. nu există o evidenţă completă a victimelor şi. ideologic. nu sunt studiate particularităţile lor personale. cercetarea criminologică a personalităţii victimei. p. victima este considerată. expusă de A. La nivel social general. p. Rezultatele studiilor respective sunt importante la elaborarea diferitelor variante de strategii şi tactici pentru persoanele care. pînă în prezent. Cele menţionate schimbă în mod radical viziunea asupra sistemului existent de măsuri de prevenire a criminalităţii. . restructurînd atît comportamentul eventualei victime. o sursă de date despre infractor şi infracţiune ori parte a relaţiilor procesual-penale. şi descrierea lor ştiinţifică şi ştiinţifico-populară este deosebit de necesară pentru instruirea victimologică şi educarea juridică a cetăţenilor. iar victimei nu i se acorda atenţia pe care o merită [54]. 102-103]. reprezintă un potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a criminalităţii.vătămate cu situaţia criminogenă reală. tipice anumitor categorii de infracţiuni. care nu sunt orientate nemijlocit asupra prevenirii şi combaterii criminalităţii. precum şi utilizarea datelor respective la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire. politic. juridic. care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate victimală sporită. creată şi realizată în procesul interacţiunii victimei cu infractorul [4. crearea condiţiilor ce reduc riscul săvîrşirii infracţiunilor şi înlătură factorii criminogeni şi victimogeni.

sporirea eficacităţii procesului de prevenire a criminalităţii poate fi asigurată atunci cînd se iau în consideraţie toţi factorii victimogeni (personali şi exteriori). Aşa. printr-o vulnerabilitate sporită faţă de atentatele violente se caracterizează femeile. în unele cazuri persoana devine victimă fără vreo contribuţie din partea ei. precum şi situaţiile în care ultimele apar şi acţionează în această calitate. ce ar permite evitarea situaţiilor în care este posibilă victimizarea lor. cît şi de statutul sau rolul social al victimei ori de particularităţile psihofizice ale personalităţii ei (copiii. de asemenea. caracteristice unor sau altor categorii de infracţiuni. precum şi îmbinările lor tipice. dar şi ceilalţi cetăţeni pot deveni victime ale infracţiunilor. încasatorii. adică . dimpotrivă.Prevenirea special-criminologică a infracţiunilor cuprinde măsurile ce sunt îndreptate nemijlocit spre soluţionarea problemelor profilactice. dar şi victimele (reale sau potenţiale). De exemplu. Victima este cercetată în contextul adevăratului ei rol în mecanismul infracţiunii şi nu sub aspect procesualjuridic. businessmenii. imoral. astfel. copiii. S-a stabilit că riscul transformării persoanelor în victime ale infracţiunilor este diferit. Aceste măsuri privesc nu numai infractorii şi persoanele capabile de a săvîrşi infracţiuni. bătrînii. oamenii bolnavi). Elaborarea şi realizarea măsurilor orientate asupra victimelor este condiţionată de apariţia şi dezvoltarea prevenirii victimologice a infracţiunilor. că nu numai persoanele care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită. casierii. De aceea. persoanele cu deficienţe fizice sau mintale. Astfel. jefuitorilor. riscant. victimologia devine un factor deosebit de important al organizării practice a prevenirii şi combaterii criminalităţii. colaboratorii organelor de drept. adică unele grupuri de populaţie sau anumite persoane. cît şi victimizarea. Între aceste extreme sunt posibile diferite situaţii victimogene. de exemplu. nesocotit. inspectorii fiscali etc. escrocilor. Deci obiectul prevenirii victimologice este atît victimitatea (reală şi potenţială). În realitate. deoarece este chemată să elaboreze măsuri de protecţie pentru cetăţeni. Unii cetăţeni pot deveni victime doar în virtutea statutului şi rolului lor social. neprevăzător). hoţilor. care diferă după impactul lor asupra personalităţii infractorului. precum şi al consolidării întregii ordini de drept. devine victimă provocînd activ infracţiunea. indiferent de faptul dacă ea a fost sau nu recunoscută. Persoane vătămate ale escrocheriilor devin indivizii lacomi şi creduli. formal. iar în alte cazuri. oamenii de vîrstă înaintată. iar victime ale infracţiunilor violente de acaparare – persoanele care se află în stare de ebrietate. devin mai frecvent victime ale ucigaşilor. care spre deosebire de cea criminologică tradiţională este preponderent îndreptată asupra prevenirii comportamentului victimilogic. comparativ cu altele. violatorilor. În centrul atenţiei victimologiei se află întotdeauna persoana care a suferit în urma infracţiunii. Menţionăm. şi nu criminal. Victimitatea poate fi determinată atît de comportamentul negativ al persoanei vătămate (ilegal. taximetriştii.

a situaţiilor victimogene. conceptul propus poate fi acceptat doar cu condiţia ca prima direcţie a activităţii de prevenire victimologică să fie modificată în felul următor: relevarea. Astfel. Aceasta este o activitate specifică a instituţiilor sociale. atunci direcţia victimologică – spre victimă. Este vorba despre aspectul victimologic al prevenirii infracţiunilor sau despre prevenirea victimologică [258. Conţinutul unor noţiuni. determinînd săvîrşirea infracţiunilor. care nu e realizată pe deplin în societatea noastră. evoluează şi se realizează în urma interacţiunii circumstanţelor obiective şi subiective. 52]. p. prevenirea victimologică este una dintre direcţiile prevenirii criminalităţii. Aşadar. specificînd obiectivele principale ale acestei activităţi. precum şi elaborarea sau desăvîrşirea mijloacelor speciale existente de protecţie a cetăţenilor împotriva infracţiunilor şi victimizării ulterioare [13. are un caracter prea general.procesul de transformare a persoanelor în victime şi rezultatul acestui proces. prevenirea victimologică e definită de unii autori ca o totalitate de măsuri statale şi obşteşti. 377-378]. În opinia noastră. în viziunea noastră. 268]. este necesară elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică. În literatura de specialitate. devine evidentă necesitatea elaborării şi realizării unor măsuri profilactice în raport cu victimele potenţiale. prevenirea victimologică e definită în mod diferit. Alte definiţii au un conţinut mult mai detaliat. . De exemplu. o atenţie deosebită fiind acordată grupurilor de populaţie care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită. victimele reale înregistrate şi latente. orientate spre prevenirea criminalităţii prin reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale atentatelor criminale [259. situaţiilor care formează comportamentul victimal. înlăturarea sau neutralizarea factorilor. grupuri de risc şi persoanele concrete care se caracterizează printr-o vulnerabilitate sporită faţă de anumite categorii de infracţiuni. orientată spre relevarea. În realitate. circumstanţelor. Această prevenire trebuie să includă elaborarea măsurilor orientate spre relevarea potenţialelor persoane vătămate şi evitarea sau înlăturarea comportamentului neatent. Prin urmare. înlăturarea sau neutralizarea factorilor. uşuratic sau provocator. în special a situaţiilor create de comportamentul victimal al persoanei vătămate (ilegal. relevarea grupurilor de risc şi a persoanelor concrete ce se caracterizează printr-o victimitate sporită şi influenţa asupra acestora în scopul restabilirii ori activizării aptitudinilor lor de autoprotecţie. Conform acestei noţiuni. imoral sau neatent). adică n-a fost ilegal. imoral sau neatent. aceste procese se manifestă în felul următor: situaţiile victimogene obiective. însă esenţa tuturor noţiunilor existente este aceeaşi şi anume: dacă direcţia tradiţională a activităţii de prevenire este orientată spre infractor. în raport cu obiectele respective. p. în afara sferei de activitate vizînd prevenirea victimologică rămîn circumstanţele sau situaţiile victimogene în care comportamentul victimei n-a fost victimal. p. situaţiile victimogene care apar.

consideră că specificul prevenirii victimologice constă. organizaţii obşteşti şi private ce ar asigura desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi a victimizării. Ca şi prevenirea tradiţională a comportamentului infracţional. o parte componentă. la diferite niveluri. este determinat de obiectul propriu (victimele reale şi potenţiale). pregătirea colaboratorilor serviciului profilactic în problematica victimologică. 69].Specificul prevenirii victimologice. Prevenirea victimologică este.P. baza informaţională care include evidenţa victimelor infracţiunilor etc [260. 71]. spre reducerea victimităţii potenţiale a persoanelor concrete prin realizarea faţă de ele a măsurilor speciale de prevenire şi spre prevenirea “recidivei” victimizării cetăţenilor vătămaţi în urma infracţiunilor [261. iar ca obiect de bază a cercetărilor victimologice.Ia. fiind utilizate variate forme. un subsistem al întregului proces de prevenire a infracţiunilor. în diferite etape de manifestare a comportamentului victimal şi a trăsăturilor respective ale personalităţii. psihologici. prevenirea victimologică are o structură complicată. materiali [262. Bineînţeles că pentru realizarea nemijlocită a prevenirii victimologice trebuie create organe specializate. p. utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei. şi Frank L. care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu îndeplinirea de către ele a îndatoririlor de serviciu. p. Aceasta face deosebit de importantă problema respectării demnităţii personale a cetăţenilor şi inadmisbilă pătrunderea în sfera intimă a acestora fără acordul lor [173. Rîbaliscaia V. 2) ridicarea gradului de protecţie a persoanelor cu funcţii de răspundere. trăsătura specifică a prevenirii victimologice este orientarea acesteia spre reducerea victimităţii potenţiale a cetăţenilor prin realizarea unor măsuri de prevenire generală. Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor prevenirii victimologice sunt următoarele: 1) instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor (elaborarea algoritmelor comportamentului optim în situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale). organizaţii obşteşti şi private. precum şi recidivei victimizării lor. psihofiziologici.V. după părerea noastră. p. apare securitatea individuală şi cea de grup. p. este realizată de diferiţi subiecţi. grupe. persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţeni care realizează prevenirea tradiţională. estetici.. subdiviziuni. de asemenea. evitarea. metodele specifice (preponderenţa aparţine metodelor de convingere). Categoriei factorilor de care depinde nivelul securităţii îi sunt atribuiţi factori informaţionali. diferenţiate pe categorii şi grupuri de populaţie. 15]. 24]. metode şi măsuri în raport cu diverse obiecte. 3) reducerea maximă a situaţiilor victimogene. organizaţionali. după părerea lui Ciornîh N.S. informarea cetăţenilor despre situaţiile . neutralizarea şi înlăturarea lor. ideologici. în viziunea profesorului David Rivman. în dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit reglementate juridic. În opinia lui Konovalov V. În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află aceleaşi organe ale statului.

2) caracterul măsurilor de influenţă profilactică destinată grupei sau persoanei concrete. într-o anumită măsură. 3. p. după comportamentul sau trăsăturile lor. În tactica profilactică generală. înseamnă a rezolva mai multe probleme existente. Alta e situaţia în ceea ce priveşte prevenirea victimologică individuală. Prevenirea victimologică urgentă cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate inclusiv în etapa pregătirii acestora fiind utilizat potenţialul de apărare al victimei. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii infracţiunilor. În cadrul prevenirii victimologice generale a infracţiunilor. datorită includerii vaste a posibilităţilor . 133]. precum şi a posibilităţilor tactice care apar în procesul organizării activităţii profilactice orientate asupra victimei [158. Prin urmare. persoanele concrete.victimogene tipice. Prevenirea şi reprimarea infracţiunilor concrete. 4) protecţia. Acest tip de prevenire victimologică n-a existat ca component autonom. anumite grupuri. cu regret. acestui component criminologic negativ nu i-a fost acordat atenţie suficientă. este legat de latura tactică a situaţiei (cazului). resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. A găsi locul rezervelor prevenirii generale. au probabilitatea sporită de a deveni victime ale infracţiunilor. 3) elemente tactico-metodice de reacţionare operativă la situaţiile capabile să producă daune persoanelor fizice. prin includerea în aceasta a aspectului victimologic. clar determinat al activităţii profilactice. includerea elementului victimologic. se realizează la aceleaşi niveluri ca şi cea din urmă. iar reprezentarea completă despre semnificaţia acestui fapt. Prevenirea victimilogică. dacă acestea sunt legate de personalitatea sau comportamentul victimelor. lipsea. iar trăsăturile ce permit evidenţierea tipurilor acesteia sunt: 1) tipurile obiectelor de influenţă profilactică: populaţia. pentru a le evita în măsura posibilităţilor. Prevenirea victimologică specială include trei elemente principale (figura 19. ca parte componentă a sistemului prevenirii criminologice. organizarea prevenirii victimologice individuale ar cere eforturi semnificative cu caracter organizaţional şi tactico-metodic. precum şi înlăturarea circumstanţelor date. erau legate şi mai înainte de persoana şi comportamentul victimei. în mare parte. întrucît relevarea cauzelor şi condiţiilor ce contribuie la săvîrşirea infracţiunilor întotdeauna cuprindea personalitatea şi comportamentul victimelor. care. Prevenirea victimilogică individuală. ce cuprinde: a) identificarea persoanelor care. anexe) : 1. b) organizarea măsurilor instructiv-educative privind asigurarea securităţii acestor persoane. 2.

în Rusia – Asociaţia de Susţinere a Victimelor Infracţiunilor. familiilor de narcomani şi alcoolici. contribuie la organizarea petrecerii timpului liber al minorilor. Italia şi Elveţia funcţionează comisii speciale de coordonare a măsurilor poliţieneşti şi administrative orientate spre prevenirea infracţiunilor. De exemplu. în Germania. Suedia. avînd genericul “Uşa sigură”. într-un şir de ţări au fost create asociaţii ale vecinilor. p. În multe ţări au fost înfiinţate societăţi victimologice. 216]. în SUA – Asociaţia Naţională pentru Acordarea de Ajutor Victimelor. În ţările unde se realizează asemenea proiecte. p. inclusiv victimologice. numărul victimelor ce solicită ajutor acestor organe fiind în creştere. În Danemarca. . fraţilor mai mari [263. Irlanda. Ca rezultat al materializării acestei idei. realizată în ţările europene. la care au participat atît structurile statale. o astfel de activitate este realizată de Uniunea Obştească “Cercul alb”. p. Belgia. însuşirea de către ei a regulilor de conduită care le vor permite să evite atentatele criminale. În Austria. asupra lucrului „pornind de la victimă”. Una din principalele idei victimologice privind prevenirea criminalităţii este unirea tuturor forţelor societăţii în scopul combaterii infracţiunilor. au fondat organe speciale editoriale [263. organizează schimb de experienţă.victimologice trebuie într-un anumit fel să se reorienteze. 217-218]. În statele Europei Occidentale au fost create structuri ştiinţifice care efectuează investigaţii criminologice. cetăţenii au devenit mai siguri de organele de poliţie şi alte organe ale justiţiei penale. iar pe de altă parte – finanţarea programelor speciale care acordă o protecţie suplimentară cetăţenilor împotriva criminalităţii. o activitate deosebit de fructuoasă privind inadmisibilitatea victimizării repetate a cetăţenilor. precum şi măsurile de protecţie a victimelor potenţiale. Comitetul “Femeile în lupta cu primejdia violului”. este desfăşurată de organizaţiile nonguvernamentale. Aceste consilii acordă ajutor material şi pedagogic familiilor incomplete. la crearea căreia şi-a dat contribuţia profesorul Hans Joachim Schneider. Olanda. în plan tactico-metodic. Franţa. pe de o parte. Susţinerea de către stat a prevenirii victimologice include. informarea specială a cetăţenilor. În colaborare cu structurile statale. cît şi organizaţiile obşteşti [263. consultă administraţia cadrelor didactice şi învăţătorii privind posibilităţile prevenirii în şcoală. 185-186]. Deosebit de eficientă sub acest aspect a fost compania de propagandă. care au adus un aport important la desăvîrşirea practicii de combatere a criminalităţii. părinţilor. Regatul Unit al Marii Britanii şi Germania au fost înfiinţate consilii obşteşti de prevenire a infracţiunilor.

e de dorit pe baza Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei. p. Evidenţa victimologică va permite reducerea numărului persoanelor ce sunt luate în evidenţă ca potenţiali infractori şi concentrarea atenţiei şi eforturilor asupra persoanelor ce necesită măsuri de siguranţă personală şi a patrimoniului (pentru persoanele cu comportament pozitiv această evidenţă trebuie să fie benevolă) [158. categoriile tipice ale infractorilor şi victimelor în corelaţie cu „legăturile” acestora cu obiectul dat sau spaţiul respectiv. 3) organizarea unui serviciu psihopedagogic unic în cadrul comisariatelor de poliţie. respectiv. infractorii şi victimele concrete. capacitatea acestora de a se orienta adecvat în diferite circumstanţe. Aceste documente ar trebui să reflecte: caracteristicile calitative şi cantitative ale infracţiunilor săvîrşite în cadrul obiectului sau al spaţiului dat. Acest sistem al evidenţei profilactice. dacă este o situaţie victimogenă. Pentru soluţionarea acestui neajuns este necesară crearea unor instituţii speciale de învăţământ. Ţinînd cont de faptul că în timpul acestei activităţi se întîlnesc frecvent situaţii în care este foarte greu de stabilit contactul cu victima. nu poate servi în calitate de purtător al informaţiei obiective. specialiştii psihologi ar putea să ajute grupul operativ la lucrul cu aceste persoane şi să organizeze o studiere cuvenită a victimelor. informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a infracţiunilor Prevenirea victimologică. caracterele tipice ale apariţiei şi desfăşurării situaţiei victimogene. 2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul organelor afacerilor interne.§ 2. dar are o importanţă enormă. Avînd la dispoziţie asemenea informaţie. Asigurarea organizaţională. fiindcă un poliţist neatent. Acest moment pare a fi departe de prevenirea victimologică. pot fi evidenţiate două direcţii ale lucrului consultativ: a) consultaţii cu privire la mijloacele tehnice de pază a patrimoniului. 132]. ceea ce necesită rezolvarea unui şir de probleme: 1) pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii victimologice. nu ţine seamă de calităţile victimologice ale persoanei şi. Documentele respective trebuie completate periodic cu date referitoare la infracţiunile. în calitate de activitate practică. b) consultaţii cu privire la modalitatea de comportament. neechilibrat este o potenţială victimă a infractorului. 5) crearea documentelor informaţionale speciale pentru obiectele şi spaţiile cele mai periculoase din punct de vedere victimologic. trebuie organizată în modul cuvenit şi asigurată informaţional. În general. reprezentînd doar interes operativ. 4) organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au devenit victime sau real pot fi victimizate. respectînd trăsăturile psihologice ale candidaţilor. reprimarea nemijlocită a infracţiunilor poate fi .

Obţinerea unor asemenea date. 249]. 3) analiza relaţiilor infractor-victimă în măsura în care ele determină dinamica şi caracterul evenimentelor criminale. care este concretizată în fiecare caz aparte pentru a întreprinde măsuri referitoare la persoane concrete. victimitatea la nivel psihologic. cu atît mai mult dacă vom ţine cont de faptul că multe persoane care au fost victimizate nu se adresează organelor . adică a situaţiilor „care aşteaptă” victima şi infractorul concret. 6) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii dintre serviciile şi direcţiile organelor afacerilor interne şi dintre alte organe de stat şi organizaţii nonguvernamentale. O activitate eficientă de prevenire a infracţiunilor trebuie să se bazeze pe informaţia multilaterală cu caracter criminologic. Aceste cercetări trebuie să cuprindă situaţiile diferitelor tipuri de infracţiuni şi să ţină cont de dinamica acestora. Astfel. cît şi în calitate de instrument de influenţă asupra indivizilor „supuşi” prevenirii victimologice. dar. b) relevarea practică a obiectelor concrete ale prevenirii victimologice nemijlocit în activitatea serviciilor organelor afacerilor interne [30. utilizarea posibilităţilor victimologice în prevenirea infracţiunilor are loc în funcţie de faptul cît de multilateral şi la timp sunt relevate potenţialele victime şi circumstanţele concrete. informaţii este posibilă doar cu condiţia organizării adecvate a cercetării victimologice. 4) cercetarea nemijlocită a situaţiilor în care se realizează trăsăturile personale atît ale victimelor. cît şi ale infractorilor.completată cu ameliorarea stabilă a situaţiei prin schimbarea cantitativă a grupurilor de persoane ce furnizează victime ale infracţiunilor. precum şi a căutării de surse informative suplimentare. Sub aspect practic. Direcţiile prioritare ale unei asemenea organizări pot fi: 1) cercetarea trăsăturilor personale ale victimei infracţiunii. ceea ce ar permite utilizarea mijloacelor şi metodelor activităţii operative de investigaţii atît în plan informaţional. analizată în ansamblu cu datele despre unele sau alte victime. activitatea profilactică poate fi organizată mult mai eficient faţă de persoanele ce prezintă interes din punct de vedere victimologic. ce pot favoriza sau determina comiterea infracţiunii. problema informaţională apare sub două aspecte: a) cercetarea fenomenelor de masă şi asigurarea serviciului profilactic cu cunoştinţe referitoare la diferite aspecte ale victimităţii. 2) studiul comportamentului victimelor în situaţiile tipice anumitor categorii de infracţiuni. Prevenirea victimologică se realizează în funcţie de necesitatea anumitor completări în activitatea informaţional-analitică. inclusiv alegerea de către infractor a victimei şi a modalităţii de săvîrşire a infracţiunii. trebuie studiate toate calităţile. Asemenea informaţie poate fi obţinută prin studierea minuţioasă a fiecărei persoane care este obiect al prevenirii victimologice. a asigurării acumulării de informaţie victimologică operativă. prioritar. Dispunînd de asemenea informaţie. Relevarea potenţialelor victime reprezintă prin sine o sarcină dificilă. p.

transportarea copiilor în tabere de odihnă. calamităţile naturale etc. avem în vedere un proces unic. Este evident că în funcţie de tipul situaţiei. b) de la infractor cînd. Clasificarea situaţiilor este analogică clasificării victimelor după comportament. Astfel. 42-45]. situaţii potenţiale.afluxul de turişti. realizat de Centrul de cercetări ştiinţifice al Academiei „Ştefan cel Mare” a M. la ultimele . Situaţiile pot fi reale. În acest plan. Relativ uşoară este relevarea persoanelor a căror victimitate este legată de profesia acestora. Practicienilor le este necesară existenţa unei scheme cu ajutorul căreia să poată determina spre cine trebuie orientată atenţia şi din ce cauză.A. conform datelor sondajului sociologic. Metoda dată a fost utilizată şi de autorul acestei monografii. astfel. analiza victimologică concretă se realizează ţinînd cont de ambele componente. La primele se atribuie situaţiile în plan familial. Ca element al aspectului organizatorico-tactic al prevenirii victimologice. c) de la victimă cînd stabilim calităţile înalte de victimizare a persoanelor concrete. situaţiile se deosebesc după amploarea acestora. descoperindu-le şi analizîndu-le. adică periculoase în perspectivă. Totodată. proporţiile mobilizării forţelor şi mijloacelor sunt diverse. totodată. După cum am menţionat. o metodă importantă ce permite stabilirea victimizării în societate sunt sondajele de victimizare. De fapt. fiind o schemă care permite a releva situaţiile şi a stabili parametrii criminologici ai împrejurărilor concrete prin prisma acţiunilor persoanelor vătămate. vorbind despre descoperirea potenţialelor victime şi a situaţiilor victimogene. vulnerabile în cazurile date. în anul 2002. Descoperirea persoanelor ce se caracterizează printr-o predispoziţie victimală sporită diferă în funcţie de predispoziţia acestora. p. în care momentul negativ al acestora s-a consumat sau este aproapeaproape de a se realiza şi. aprecierea criminologică definitivă a comportamentului victimei este posibilă numai în contextul unei situaţii concrete. victimizarea reală este necunoscută statisticii oficiale. putem evidenţia micro. relevarea potenţialelor victime se poate baza pe trei direcţii: a) de la situaţii cînd. fiind individuală sau specifică unui grup întreg. ajungem la persoane concrete. analizînd relaţiile acestuia şi comportamentul tipic.competente şi. Intervalul de . în consecinţă. deoarece. circa 19 la sută din populaţia ţării a fost victimizată ca urmare a infracţiunilor [264.şi macrosituaţii. deseori. al Republicii Moldova. considerăm că este mai reuşită clasificarea victimelor după comportamentul tipic cu includerea unor elemente tipologice. În genere. stabilim cercul potenţialelor victime ale lui.I. În principiu. menţionăm că activitatea de prevenire victimologică desfăşurată de organele afacerilor interne va fi mai eficientă dacă în calitate de schemă a acţiunilor va fi utilizată clasificarea victimelor după comportamentul tipic în ansamblu cu clasificarea situaţiilor victimogene.

analizînd procesul relevării potenţialelor victime şi situaţiilor în care real poate surveni cauzarea prejudiciului. sunt cunoscute şi situaţiile în care poate fi adus un prejudiciu. 3) este cunoscut potenţialul infractor şi stabilită situaţia victimogenă. scade victimitatea personală. Aici poate fi inclusă şi înştiinţarea persoanei despre pericolul ce o aşteaptă. 2) acţiunea asupra persoanelor ce intenţionează să comită vreo infracţiune. astfel. prevenirea infracţiunilor poate fi asigurată şi prin activarea victimei potenţiale. Dacă este evidentă comportarea negativă a acesteia. 2) sunt cunoscuţi potenţialul infractor şi posibila victimă. periculoasă pentru un grup de persoane. 3) împiedicarea realizării intenţiilor criminale şi acţiunilor în infracţiune consumată.timp necesar pentru realizarea situaţiilor este important în determinarea tacticii acţiunilor profilactice. 5) este cunoscută doar situaţia. evidenţa detaliată a tuturor elementelor situaţiilor victimogene necesită elaborarea unor procedee tactice şi scheme metodologice moderne de prevenire a infracţiunilor. Schemele tactice se bazează pe următoarele metode: 1) exceptarea posibilităţii utilizării condiţiilor ce favorizează comiterea infracţiunilor prin relevarea şi înlăturarea acestora. În cazul dat. prin urmare. de asemenea. Utilizarea eficientă a măsurilor profilactice orientate asupra victimelor potenţiale. . Măsurile de prevenire pot fi reduse la asigurarea securităţii personale a probabilei victime. comportarea sau calităţile căreia pot să condiţioneze victimizarea acesteia. intensificînd posibilităţile de autoapărare a acesteia. În aşa mod. Realizarea în ansamblu a acestor sarcini constituie asigurarea tactico-metodologică a prevenirii victimologice. eforturile sunt îndreptate spre neutralizarea comportamentului. Fiecare dintre aceste metode poate fi realizată şi sub aspect victimologic. dar nu este stabilit potenţialul infractor. În acest caz. cu condiţia excluderii recidivei acestor situaţii. Pe de altă parte. situaţia de conflict în care schimbul de roluri „infractor-victimă” şi invers este foarte puţin probabil sau imposibil. dar nu e determinată victima (victimele). Aspectul victimologic al prevenirii infracţiunilor poate fi realizat prin acţiuni de înlăturare a situaţiilor în stare să producă prejudicii . 4) este cunoscută persoana. pot fi deduse următoarele variante în scopul concretizării datelor iniţiale pentru elaborarea schemelor tactice de organizare a prevenirii victimologice: 1) sunt cunoscuţi potenţialul infractor şi posibila victimă/victime şi. cercul cărora trebuie stabilit. dar situaţia „admite” schimbarea rolurilor. într-o oarecare măsură. posibilităţile de apărare ale potenţialei victime şi. sunt consolidate.aceasta fiind cea mai esenţială variantă a prevenirii. este evident doar elementul agresivităţii primare a uneia din persoane. cînd situaţia primejdioasă nu poate fi lichidată din cauza unor motive obiective. probabil nici infractorul „nu s-a oprit” la o persoană concretă.

Dacă caracterul eventualei infracţiuni şi posibilităţile victimei potenţiale sunt de aşa natură că ea poate opune rezistenţă cu succes. Din aceste considerente. întreprinse de organele de poliţie. pentru a fi ulterior concretizate în practică. Prin urmare. procuraturii şi organizaţiile obşteşti. deşi este deosebit de potrivită pentru contracararea infracţiunilor concrete şi desfăşurarea prevenirii generale. persoanelor de vîrstă înaintată. deoarece în cazurile cînd comportamentul posibilei victime este periculos pentru ea însăşi. prin intermediul căreia se cauzează prejudiciul. Printre acestea figurează şi măsurile educative şi de constrîngere. Analogic se organizează şi lucrul de combatere a infracţiunilor săvîrşite în grup.Măsurile întreprinse într-un caz sau altul. dorinţa acesteia de a se apăra. f) dotarea organelor de stat (în special. atunci accentul trebuie pus pe activarea posibilităţilor de autoapărare. practic. Raportul dintre diferitele măsuri de prevenire cu caracter victimologic este determinat atît de posibilitatea survenirii daunei. în cumul cu măsurile întreprinse nemijlocit de organele poliţiei. În asemenea situaţie nu este nimic paradoxal. dar. d) comportamentul aşteptat de la victimă (pozitiv. cît şi de posibilităţile victimei potenţiale de a se împotrivi infractorului. îndeosebi a copiilor. caracterul prejudiciului cauzat. măsurile de prevenire nu sunt legate de posibilităţile victimelor. sunt identice cu cele întreprinse faţă de infractorii potenţiali. Iar în cazurile în care creşte gradul de victimitate datorită comportamentului negativ al victimei potenţiale. indivizilor cu deficienţe fizice. iar în al doilea – apărarea. în organizarea activităţilor profilactice este necesar a folosi datele obţinute nu în baza uneia singure. în primul caz. fiindcă. persoanele nu se pot apăra. individuală şi urgentă. b) capacitatea obiectivă a potenţialei victime de a opune rezistenţă. negativ). aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă. Cu alte cuvinte. desigur. Bineînţeles. în aceste cazuri. este inutilă. nu este cea mai importantă clasificare pentru realizarea scopurilor . De exemplu. măsurile tradiţionale şi victimologice de prevenire se realizează concomitent. dar a mai multor clasificări ale victimelor. e) posibilităţile formale de izolare a participanţilor conflictului. Descoperirea victimelor potenţiale şi organizarea activităţilor profilactice orientate asupra acestora trebuie să se bazeze iniţial pe clasificările şi tipologiile persoanelor vătămate care există în victimologia ştiinţifică. suntem de părerea că clasificarea victimelor conform tipului de infracţiune. organele de poliţie) cu mijloace şi posibilităţi suficiente pentru reprimarea la timp a evoluţiei evenimentelor criminale. utilizarea posibilităţilor profilactice în contracararea infracţiunilor concrete se realizează în funcţie de numeroase împrejurări: a) tipul de infracţiune. este evident că accentul activităţii de prevenire victimologică este pus pe măsurile de protecţie. c) locul şi timpul posibilei infracţiuni. atunci pe primul plan sunt promovate măsurile care. deseori. deoarece posibilitatea şi necesitatea unei astfel de utilizări complexe se conţine în toate formele de prevenire victimologică: generală.

Dacă comportamentul posibilei victime este negativ. Deoarece calităţile analogice ale personalităţii în diferite situaţii se pot manifesta diferit. Activitatea de contracarare a unei anumite infracţiuni întotdeauna este maximal concretă. poate fi foarte utilă. Acestea . Cunoscînd ce reprezintă persoana care e în pericol. Totuşi clasificarea dată. Prin urmare. deoarece. sesizînd aspectele psihologice ale comportamentului părţilor antrenate în conflict. În cadrul clasificării victimelor după tipul de infracţiune este necesar a utiliza. În aceste cazuri sunt mai puţin importante măsurile profilactice generale. a întreprinde alte măsuri. fiind utilizaţi factorii victimologici. apare riscul repetării situaţiei victimogene. luarea în calcul a tuturor circumstanţelor cu caracter victimologic. Cercetarea potenţialelor victime de pe poziţia comportamentului tipic ar permite intervenirea în derularea situaţiei de conflict şi influenţa eficientă asupra persoanei supuse pericolului. Deci atunci cînd trebuie prevenită o infracţiune concretă este deosebit de importantă evidenţa tuturor datelor. trebuie de ţinut cont de situaţia concretă şi specifică infracţiunii concrete. Bineînţeles că aceasta nu este de-ajuns. e posibil a antrena resursele de apărare ale potenţialei victime.prevenirea infracţiunii şi victimizării concrete. deoarece dacă nu vor fi depistate particularităţile psihologice ale comportamentului. Pentru prevenirea reuşită e necesar a ţine cont de comportamentul potenţialei victime în prezent şi de comportamentul posibil sau aşteptat (în funcţie de situaţia concretă). la prima vedere. a stopa derularea criminală a evenimentelor. inclusiv a celor care par. adică ceea ce ne pot prezenta multiplele clasificări. pot fi realizate diverse măsuri profilactice. Clasificarea victimelor după tipul de infracţiune este comodă şi prin faptul că pot fi folosite şi clasificări după trăsăturile psihologice. este nevoie de a se orienta spre manifestarea exterioară a victimei în diferite situaţii. este necesară elaborarea metodicii de prevenire a anumitor tipuri infracţionale. evidenţa formală a unor sau altor trăsături ale victimei şi infractorului.prevenirii practice a faptelor antisociale. nu atît de necesare. iar în baza acestora este posibilă elaborarea soluţiilor tactice. Menţionăm că chiar şi la acest nivel. a stabili priorităţile acţiunilor profilactice ulterioare. în cazul organizării măsurilor de prevenire. suplimentar măsurilor îndreptate spre infractor. fiindcă oferă informaţie enormă şi necesară. iar uneori chiar şi măsuri de constrîngere. demografice. gradul de „vinovăţie” al victimei etc. de rînd cu clasificările menţionate. pe o bază încă imperfectă. dar totuşi un efect particular va fi obţinut . inclusiv al victimei reale ori potenţiale. orientîndu-se la caracteristica victimologico-criminologică a infracţiunii concrete. profilactic. şi clasificarea după comportamentul tipic al victimelor. crearea unui model generalizat al situaţiei. iar în viitor. În consecinţă. deoarece frecvent este important a interveni la timp în situaţie. a o înştiinţa despre pericol. atunci pot fi întreprinse măsuri cu caracter educativ. sinteza datelor acestor clasificări permite stabilirea unui anumit tip de victimă.

cu indicarea consecutivităţii. victimei şi altor elemente ale mecanismului infracţional. cît şi la macronivel) se rezumă în următoarele: a) utilizarea maximal – posibilă a capacităţii de apărare a victimelor potenţiale. metodicile respective trebuie să prevadă descrierea situaţiilor tipice. totodată. pentru ca persoanele să cunoască dreptul la legitima apărare. c) dezvoltarea posibilităţilor persoanei supuse atacului de a opune rezistenţă. cît şi individuale ale comportamentului uman ce se caracterizează prin diversitate. jaf şi tîlhărie). arme de foc etc. care. foarte detaliat trebuie elaborate variantele de asigurare a securităţii în cazurile cînd este posibilă cauzarea prejudiciului vieţii şi sănătăţii persoanei. sexuale. inclusiv utilizarea mijloacelor tehnice speciale din dotare. să nu se înfricoşeze de a opune rezistenţă şi. dezvoltarea unor calităţi ca neînfricoşarea.). cît şi spre posibila victimă. În funcţie de tipul infracţiunii şi caracterul prejudiciului ce poate fi cauzat persoanei vătămate. comportamentului infractorului. Partea organizatorico-tactică a metodicii trebuie să includă descrierea şi enumerarea. analiza trăsăturilor specifice ale acestora. Desigur. pentru a comunica organelor de stat despre infracţiunile săvîrşite sau în curs de pregătire. b) instruirea şi educaţia juridică. atenţia etc. la elaborarea cărora se va ţine cont de posibilităţile victimologice ale activităţii profilactice. Aceste metodici trebuie să conţină recomandări de a utiliza metodele formale şi neformale de lucru. Crearea metodicilor trebuie să se bazeze pe analiza factorilor determinanţi ai mai multor infracţiuni de acelaşi tip. să fie orientate atît spre potenţialul infractor. prin probabilitatea sporită de a devia de la normele sociale. dacă persoana vătămată va putea opune rezistenţă infractorului sau dacă se va orienta în situaţie. faptelor penale săvîrşite din imprudenţă etc. Elaborarea unor asemenea metodici este foarte actuală pentru organizarea şi contracararea infracţiunilor violente. În aceeaşi măsură este necesar a prevedea şi comportamentul posibil al victimei. contra patrimoniului (escrocherie. d) reorientarea activităţii operative de investigaţie . relevarea tuturor detaliilor situaţiilor. dar astfel de metodici. furt. tuturor acţiunilor întreprinse de poliţie în scopul prevenirii sau contracarării infracţiunilor.nu vor fi metodici victimologice de sine stătătoare.. p. sprayuri lacrimogene. Deoarece circumstanţele obiective ale infracţiunilor de acelaşi tip diferă. Acest fapt poate fi obţinut datorită organizării lucrului educativ: educaţia fizică şi sexuală.. În aşa fel. infracţiunilor ce atentează la securitatea rutieră. dar şi de tipul situaţiei. În general. Elaborarea metodicilor în care vor fi prevăzute variantele de acţiune a infractorului trebuie efectuată nu numai în funcţie de tipul infracţiunii. hotărîrea. în măsura necesităţii. metodica trebuie să ţină cont atît de particularităţile tipice. cu alte cuvinte. sunt prevăzute măsuri de asigurare a securităţii victimei şi de neutralizare a infractorului. 261]. tactica utilizării posibilităţilor victimologice în prevenirea infracţiunilor (atît la micro . folosindu-se de mijloacele tehnice permise (de exemplu: sisteme de alarmare. metodicile trebuie să conţină şi planuri alternative de acţiuni [30.

starea. cît şi a cauzelor şi condiţiilor infracţiunilor concrete. despre atitudinea cetăţenilor faţă de consecinţele sociale ale criminalităţii şi ale unor infracţiuni concrete. Asemenea activitate „de la victimă spre infractor” va permite. data naşterii. paralel cu organizarea unei evidenţe statistice respective. În scopul efectuării unei analize complexe şi profunde a situaţiei victimologice din ţară şi a elaborării măsurilor adecvate de prevenire. despre gradul fricii şi insecurităţii populaţiei în raport cu criminalitatea. 151]. genul de activitate. în fişele de evidenţă primară şi formele statistice de dare de seamă ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale Procuraturii Generale a Republicii Moldova. o importanţă deosebită revine evidenţei multilaterale atît a factorilor criminologici generali. în mare parte. prenumele. în urma cărora au decedat victimele. despre gradul de vulnerabilitate victimală a diferitelor grupuri de populaţie. prevenirea victimologică. resocializarea şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate. în special. a persoanelor decedate şi rănite în urma comiterii infracţiunilor. poate fi divizată în: generală şi individuală.spre victima infracţiunii. neutralizarea şi înlăturarea factorilor respectivi. prenumele părinţilor. date despre consecinţele sociale ale criminalităţii şi ale anumitor categorii de infracţiuni. numărul persoanelor decedate. elaborarea şi utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea. a fost introdusă evidenţa deplină a infracţiunilor. cît şi din punctul de vedere al realizării măsurilor cu caracter profilactic. p. date despre părţile vătămate şi despre alte victime ale infracţiunilor şi. Prevenirea victimologică generală şi individuală Metodologic. § 3. cetăţenia. În acest context. Recent. în cazul unui şir de infracţiuni. Fişa asupra crimei demascate (forma nr. în general. . ca şi prevenirea tradiţională a criminalităţii. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea factorilor victimogeni. Prevenirea victimologică individuală include identificarea persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora. La adoptarea unor decizii raţionale în domeniul prevenirii victimologice sunt necesare. de asigurarea informaţională a activităţii respective. atît din punctul de vedere al informaţiei oferite de aceasta. 1) a fost completată cu un compartiment special: “Informaţia despre părţile vătămate”. care conţine următorii indicatori: numele. depistarea mai eficientă a faptei ce urmează a fi săvîrşită. numărul persoanelor rănite. prevenirea acestora şi asigurarea securităţii persoanelor supuse riscului [23. Eficienţa prevenirii victimologice este determinată. Menţionăm că statistica penală oficială conţine unele date din cele enumerate. sexul persoanei vătămate.

pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială. este important a utiliza date despre persoanele care au devenit victime ale infracţiunilor din lipsă de precauţie. după părerea noastră. Este important ca în cadrul acestor investigaţii să fie utilizate pe larg cercetarea documentelor (dosarelor penale. În scopul realizării prevenirii victimologice generale. a utiliza activ radioul. mai precauţi. presa periodică. totodată. agende. asemenea măsuri sunt îndreptate spre circumstanţele generale şi de amploare. Este raţional. de a avea în comisariatele de poliţie raionale şi municipale funcţionari specializaţi în domeniul prevenirii victimologice. Este necesar ca această metodă eficientă să fie folosită frecvent de organele afacerilor interne. extremei necesităţi şi însemnătatea acestora pentru prevenirea infracţiunilor. de stabilit măsurile de neutralizare a circumstanţelor în care se produce victimizarea. materialelor de refuz etc. ale persoanelor cu funcţii de răspundere. În aşa mod.) şi sondajele sociologice ale opiniei publice. În timpul lecţiilor şi convorbirilor. difuzarea unor afişe. Este deosebit de important să se explice populaţiei esenţa legitimei apărări. a grupurilor şi categoriilor de cetăţeni cu o vulnerabilitate victimală sporită. De regulă. ale victimelor infracţiunilor şi ale infractorilor. fotomontajele cu informaţie despre metodele infractorilor care mizează pe imprudenţa şi credulitatea exagerată a victimelor potenţiale. mai critici faţă de faptele lor şi faţă de alte persoane. colaboratorii organelor de drept trebuie să acorde o atenţie cuvenită circumstanţelor cu caracter victimal. cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor ori a circumstanţelor în care oamenii ar putea deveni victime ale unor infracţiuni. utilizînd metodici speciale. . La organizarea prevenirii victimologice trebuie de orientat măsurile spre grupurile de persoane care au o probabilitate sporită de victimizare faţă de un anumit tip infracţional şi.este necesară şi realizarea cercetărilor ştiinţifice criminologice (victimologice) în baza unor programe argumentate. Un alt obiectiv al prevenirii victimologice generale este pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi. să recomande cetăţenilor să fie mai prudenţi. În acest scop. precum şi de alte structuri statale şi nonguvernamentale specializate în domeniul respectiv. emisiunile televizate. măsurile generale de prevenire trebuie să includă acţiuni de înlăturare a circumstanţelor ce implică victimizarea persoanelor pe calea excluderii sau împiedicării comportamentului periculos al potenţialelor victime. gazetele de perete. O orientare importantă a prevenirii victimologice generale este educarea moral-juridică a cetăţenilor în baza cunoaşterii legilor şi a formării convingerilor necesare pentru respectarea lor. în opinia noastră. Practica judiciară mărturiseşte că comiterea unor infracţiuni a fost posibilă şi din cauza lipsei de educaţie juridică a persoanei vătămate. este utilă. în special. foi informative ce conţin sfaturi cu privire la evitarea posibilităţilor de a deveni victimă a unei infracţiuni.

moral-psihologice şi sociale ale persoanelor care au nimerit în cîmpul vizual al organelor de ocrotire a normelor de drept.Realizarea eficientă a posibilităţilor prevenirii victimologice şi. persoanele a căror victimitate este determinată. p. colaboratorii organelor de drept. a măsurilor de prevenire individuală este determinată de faptul cît de complet şi de oportun sunt descoperite victimele potenţiale şi situaţiile victimogene concrete. a învinuitului sau a altui individ care poate săvîrşi infracţiunea şi relevînd relaţiile acestuia cu alţi cetăţeni. este necesar a analiza şi a lua în consideraţie particularităţile acestor cetăţeni. de exemplu. De aceea. 19]. Relevarea şi estimarea victimizării latente poate fi realizată parţial şi prin efectuarea unor sondaje sociologice. De asemenea. de profesie şi de genul de activitate: casierii. prevenirea victimologică a acestei categorii de cetăţeni trebuie să includă. Pentru organizarea prevenirii victimologice este important nu numai a identifica victimele potenţiale. Deseori. 266. menţionăm că identificarea victimelor potenţiale este o problemă deosebit de complicată. Printr-o analiză a situaţiilor concrete sau a tipurilor de situaţii putem releva atît cercul infractorilor posibili. care sunt utile pentru elaborarea măsurilor individuale de prevenire. tipice unor categorii de infracţiuni. care au fost elaborate în baza comportamentului preinfracţional şi a particularităţilor personalităţii lor [265. identificînd indivizii care pot săvîrşi infracţiuni. Rezultatele investigaţiilor victimologice şi analizele ştiinţifice ne permit stabilirea victimelor potenţiale şi a situaţiilor victimogene. inclusiv protecţia personală în cazurile necesare. fiind estimate trăsăturile demografice. indivizii care se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează şi prin orientări negative. cît şi al victimelor potenţiale ale acestora. 167-176. Pot fi relevate. în primul rînd. deoarece o bună parte din persoanele care au suferit deja în urma acţiunilor criminale nu se adresează organelor competente. Totodată. Este important ca identificarea victimelor potenţiale să nu fie efectuată separat de stabilirea potenţialilor infractori. De aceea. încasatorii. În literatura de specialitate sunt elaborate diferite tipologii de victime ale infracţiunilor. este necesar de a-i estima şi sub aspectul unei posibile victimizări. motivele şi scopul comportamentului posibil. Un interes deosebit în acest context prezintă tipologiile victimelor caracteristice anumitor categorii de infracţiuni. în mod obligatoriu. Victimele potenţiale pot fi relevate ca rezultat al analizei şi aprecierii situaţiilor concrete posibile. Totodată. relativ uşor. p. măsuri sociale de apărare a acestora şi măsuri individuale informativeducative şi tehnice. În scopul realizării cu succes a prevenirii victimelor potenţiale. organele de poliţie trebuie să utilizeze eficient toate posibilităţile de colectare a informaţiei victimologice. victimele potenţiale pot fi stabilite direct. dar şi a stabili care poate fi comportamentul lor posibil şi relaţiile dintre potenţialul . putem determina cercul victimelor sale posibile. Este mult mai complicată relevarea persoanelor a căror victimitate e determinată de comportamentul lor. businesmenii etc. studiind personalitatea bănuitului. De aceea. gestionarii.

p. p. p. Aşadar. Furstenberg [268. conform unui sondaj. De exemplu: sunt noaptea acasă. de asemenea. sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare. Important este că la elaborarea acestor măsuri de prevenire se ţine cont de întregul ansamblu de circumstanţe care formează tipul concret de situaţie victimogenă. Relevarea şi cercetarea situaţiilor victimogene tipice anumitor categorii de infracţiuni permit elaborarea şi realizarea măsurilor complexe de prevenire generală şi individuală în raport cu fiecare tip de situaţie. Menţionăm. p. ignorarea pietonilor ce încearcă să angajeze o conversaţie. unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii. 35% la sută din victimele diferitelor infracţiuni consideră că dacă li s-ar fi acordat la timp ajutor victimologic. tactici [263. arată W. Astfel. Skogan şi M. spaţiul ocupat. mai ales în locurile retrase. de exemplu: plimbarea în compania altora şi evitarea plimbărilor de unul singur. Bineînţeles că una dintre măsurile preventive principale este sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind comportamentul ce se recomandă a fi urmat – în cazuri concret determinate – pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea persoanelor în stare de victime. timpul realizării etc [4. caracterul şi gradul de percepere de către persoana vătămată a dinamicii şi perspectivelor evoluării situaţiilor. p. 74]. Acţiunile de . p. evitarea introducerii străinilor în casă. sunt folosite pentru a minimaliza pericolul de victimizare. ci şi. reduc posibilitatea lor de a deveni victime. estimarea reală a situaţiei victimogene de către cetăţeni le permite nu numai să aibă un comportament corect în circumstanţele respective. tipul şi caracterul relaţiilor dintre victimă şi infractor.infractor şi persoana vătămată în situaţii diferite. cînd expunerea la risc este de neevitat. Situaţiile victimogene se deosebesc după comportamentul victimei. strategiile evitării. 249. ar fi izbutit să evite pericolul [270. 23-38. 3-12]. 158. 67]. programe. 21]. 52-65]. precum şi despre trăsăturile caracteristice persoanelor predispuse de a intra în conflict. 97-105. să fie mai atenţi şi să evite crearea unor astfel de situaţii. p. înălţarea gardurilor şi menţinerea supravegherii). evitarea implicării neînarmate în anumite situaţii periculoase. după F. Practica mărturiseşte că chiar cele mai simple recomandări ale victimologilor. gradul de dezvoltare şi durata evoluării. că este util a informa cetăţenii despre motivele sau despre pretextul iniţierii şi evoluării conflictelor. În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimizării. 267. Astfel. totodată. fiind percepute de cetăţeni. atitudinea victimei faţă de circumstanţele iniţiale. p. Prevenirea infracţiunilor prin proiectarea mediului înconjurător accentuează importanţa creării “spaţiului de apărare” prin “îngreunarea atingerii ţintelor” (îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a intrărilor şi ieşirilor. Maxfield [269. Tacticele de depăşire a situaţiilor de risc. 187-188.

Totodată. 263. este orientată spre o persoană concretă. p. Precum s-a menţionat. De aceea. are multe tangenţe cu măsurile care se întreprind în cazul potenţialilor infractori. deoarece este dificilă identificarea situaţiilor particulare în care acestea ar putea preveni acţiunile victimizante. p. Astfel. de raportul ei cu infractorul. Asemenea cunoştinţe sunt acumulate fiind relevate trăsăturile pozitive şi negative ale persoanei şi estimată victimitatea generală şi particulară a acesteia. fie colective (în colaborare cu alte persoane) [16. în raport cu victimele agresive. În baza acestei clasificări. de comportamentul victimei. Desigur. clasificarea după comportamentul victimelor este foarte utilă. 271. este o metodă de stabilire a tipului psihologic al persoanei. p. 3) studierea individului la nivel psihologic şi stabilirea tipului psiho-social la care aparţine acesta. Acestea au drept scop . 2) realizarea măsurilor primare. totalitatea măsurilor necesare este determinată în raport cu tipul de situaţie reală. orientate spre neutralizarea influenţei negative externe şi a manifestărilor negative în comportamentul persoanei. Pentru elaborarea unui sistem de acţiuni profilactice asupra unui individ este necesar de a avea cunoştinţe despre personalitatea acestuia. estimarea persoanei după comportamentul său. în acest caz. de posibilitatea persoanei vătămate de a opune rezistenţă atentatului criminal. În aşa mod. elaborarea planului de prevenire individuală a victimizării poate avea următoarele etape: 1) determinarea unei anumite persoane drept obiect al prevenirii individuale după comportamentul acesteia şi stabilirea tipului de victime la care aparţine individul dat. Din acest motiv. estimarea comportamentului victimei nu este unica măsură. ţinînd cont de trăsăturile individuale ale persoanei. 217232. poate fi exercitată activitatea de prevenire faţă de persoanele care pot deveni victime ale atentatelor criminale. 31]. de locul. de personalitatea şi comportamentul infractorului. Utilizarea unor măsuri de prevenire victimologică este determinată de o mulţime de factori şi. în special. 186. adică cum se pot manifesta negativ calităţile personale în situaţiile victimogene. în fiecare caz concret. de posibilităţile organelor competente de a acorda ajutor victimelor etc. întotdeauna. activitatea de prevenire trebuie începută neavînd la dispoziţie datele necesare despre personalitatea victimei. prevenirea individuală. 4) elaborarea unei viziuni complete despre personalitatea celui supus prevenirii şi realizarea măsurilor profilactice.reducere a riscului sunt fie individuale. prevenirea victimologică individuală. menţionăm că nu întotdeauna strategiile şi tacticile elaborate pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor. timpul şi metoda săvîrşirii infracţiunii. Astfel. Deseori. dar serveşte ca început pentru măsurile întreprinse ulterior. clasificarea victimelor după comportament serveşte drept bază pentru elaborarea unor scheme tactice de prevenire victimologică.

144]. este vorba de „înarmarea” persoanelor respective cu arsenalul de cunoştinţe privind recunoaşterea infractorilor. asupra potenţialei victime. este vorba de dotarea acestora cu procedeele de autoapărare . evident. Prevenirea victimologică individuală. cît şi măsuri de izolare şi tragere la răspundere a acesteia. în raport cu victimele pasive. Specialiştii susţin că la activitatea de prevenire a victimizării pot contribui următoarele măsuri: 1) Politica penală trebuie să fie orientată spre aplicarea unor măsuri drastice faţă de infractorii periculoşi şi spre admiterea formelor alternative ale procesului penal pentru infracţiunile cu gradul .). necesită acţiuni în două direcţii: a) influenţa nemijlocită asupra victimei potenţiale. rezonabilităţii comportamentale. se impune tratamentul acestora.aceasta se referă mai ales la persoanele care deţin anumite funcţii de risc victimologic sporit (poliţiştii. b) influenţa asupra potenţialului infractor. inclusiv în cadrul instituţiilor medicale specializate [272. În cazul cînd comportamentul necritic este legat de deficienţe psihice.). Pe de o parte. În calitate de măsuri practice pot fi aplicate atît influenţa. prin diverse moduri. cît şi a pricinuitorilor de daune. Activitatea de prevenire victimologică faţă de victimele pasive din rîndul minorilor are drept scop principal cultivarea la aceştia a capacităţilor de conştientizare a pericolului situaţiilor în care ei s-au pomenit. precum şi cultivarea la aceste persoane a prudenţei. include preponderente măsuri de instruire. în cazul cînd este posibilă depistarea acestuia. în raport cu victimele necritice. a înaltelor calităţi morale. în raport cu victimele active. Prevenirea victimologică individuală. În plan tactic.determinarea respectivului să refuze la intenţiile sau acţiunile lui agresive. avortul criminal. măsurile de prevenire au drept scop principal protecţia lor. în raport cu victimele cu iniţiativă. destul de eficientă s-a dovedit a fi influenţa asupra potenţialelor victime active prin avertismentul despre posibila tragere la răspundere penală atît a victimei. În cazul victimelor pasive care obiectiv nu pot opune rezistenţă (bolnavi. p. bătrîni etc. În cazul victimelor pasive care obiectiv pot opune rezistenţă. pornind de la caracterul comportamentului acestora. formarea conştiinţei privind necesitatea de a opune rezistenţă infractorului. eutanasia etc. măsurile de prevenire au drept scop „trezirea lor”. presupune două niveluri de activitate: a) victimele pasive care obiectiv nu sunt în stare să opună rezistenţă infractorului. controlorii etc. b) victimele pasive care obiectiv sunt în stare să opună rezistenţă infractorului. Prevenirea victimologică individuală. este orientată spre formarea comportamentului critic corespunzător. Pe de altă parte. Aceste direcţii sunt evidente în cazul prevenirii unor asemenea infracţiuni ca: automutilarea. paznicii. Prevenirea victimologică individuală.

realizează funcţia de prevenire a . deoarece sarcina principală şi nemijlocită a acestora. 4) Funcţionarii organelor de ocrotire a ordinii de drept. În acest context. 3) Repararea pagubei victimei. practic în toate cazurile. trebuie ca aceste modalităţi să se axeze pe personalitatea victimei şi să se restabilească drepturile şi interesele sale legale. procedura să fie intentată doar la cererea victimei şi să fie încetată la orice etapă a procesului în baza cererii victimei/părţii vătămate în caz de împăcare a părţilor. Ar fi de dorit ca paralel cu restituirea să fie prevăzută şi compensarea. în special a poliţiei. victima va fi sigură că infractorul nu va suporta o pedeapsă prea drastică şi că se va ţine cont de interesele sale legitime. În cazurile cînd legislaţia prevede modalităţi alternative de rezolvare a conflictelor de drept penal şi posibilităţi de aplicare a măsurilor nereprimative. Compensarea trebuie acordată de către stat. este tărăgănată timp de luni sau chiar ani. În prezent. Actualmente. acest fapt ar convinge persoanele că statul poartă răspundere în faţa cetăţenilor săi. în caz de restabilire a intereselor legitime ori în caz de reparare a daunei morale şi materiale. trebuie să fie printre indicii principali ai înfăptuirii justiţiei. adică lărgirea măsurilor alternative privaţiunii de libertate. este prevenirea şi curmarea atît a crimelor. pct. în asemenea cazuri. 2. apără drepturile şi interesele lor. art. Aceste prevederi trebuie să fie extinse şi asupra martorilor şi persoanelor ce deţin informaţii privitor la cauza respectivă. cînd nu este posibilă restituirea. Restituirea trebuie aplicată în toate cazurile cînd cererea victimei este întemeiată. repararea daunei.prejudiciabil redus. măsurile de protecţie sunt doar declarative. În acest caz. § 4. mai frecvent decît alte organe de drept. Vorbind metaforic. 5) Organizarea evidenţei cererilor ce parvin organelor de drept din partea cetăţenilor în aşa mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării problemelor vizate în adresările respective. poliţia se află în primele linii ale luptei împotriva criminalităţii. 2) Modaltăţile de asigurare a securităţii victimei trebuie să fie prevăzute în lege şi realizate de facto. Instituţia dată. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică a infracţiunilor Organelor afacerilor interne le revine un rol deosebit în calitate de subiect al prevenirii infracţiunilor. este important ca aceşti funcţionari să fie capabili să acorde ajutor de diferită natură solicitanţilor. conform Legii Republicii Moldova „Cu privire la poliţie”. Ar fi binevenit ca. 2. cît şi a altor infracţiuni. trebuie să fie „accesibili” populaţiei.

Bineînţeles. cît şi cooperarea fructuoasă a poliţiei cu alte organe de stat. 256]. fiind obligate a scoate la iveală şi a lichida cauzele şi condiţiile ce determină săvîrşirea infracţiunilor. soluţionarea căreia necesită atît organizarea ştiinţifică a domeniului dat. acordarea ajutorului social şi a consultaţiilor [5. copiilor. p. ci doar o completează pe aceasta. potrivit cărora. ca instituţie complexă care realizează măsuri profilactice. în opinia noastră. în acest context. funcţionarii organelor afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali – patronajul asupra victimelor infracţiunilor. a utiliza cu eficienţă maximală toate posibilităţile activităţii profilactice şi. Menţionăm că activitatea profilactică a poliţiei se desfăşoară. ştiinţific întemeiată. posibilelor victime ale infracţiunilor. p. 30. de regulă. este important a menţiona că orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea tradiţională. menite să influenţeze asupra sarcinilor ce stau în faţa organelor afacerilor interne. trebuie să-şi orienteze activitatea de prevenire nu numai asupra infractorilor sau potenţialilor infractori. În scopul elaborării unor măsuri de prevenire a criminalităţii cu adevărat eficiente. Aşadar. cît şi asupra persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită comportamentului ori modului lor de viaţă [14. şi societatea civilă. utilizînd măsuri de apărare ale acestora împotriva atentatelor criminale. la nivel criminologic – special şi individual. privind contracararea faptelor antisociale. 242]. elaborarea unor metode şi procedee eficiente de contracarare. organele afacerilor interne. De aceea. Prevenirea criminalităţii este o problemă complicată şi complexă. În acest context. adică a forţelor motrice de natură obiectivă şi subiectivă care contribuie la apariţia şi dezvoltarea actelor ilicite. inclusiv a celor care sunt traşi la răspundere penală. 197. infractorul potenţial a fost şi rămîne în centrul atenţiei organelor afacerilor interne. 221]. orice exagerări fiind inadmisibile. antrenate în lupta împotriva fenomenului antisocial. . Importanţa prevenirii victimologice constă în orientarea practicii luptei împotriva criminalităţii asupra rezervelor neutilizate. ci şi asupra victimelor.infracţiunilor. legate de factorul „victima infracţiunii” [4. în conformitate cu legislaţia în vigoare. o importanţă deosebită pentru ţara noastră are implementarea programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii. este necesară cunoaşterea aprofundată şi multilaterală a mecanismului infracţiunilor. nu poate fi vorba despre o activitate serioasă. Organizarea ştiinţifică a prevenirii infracţiunilor presupune conformarea acesteia în corespundere cu condiţiile obiective ale dezvoltării sociale. p. asupra indivizilor cu comportament ilegal stabil. Este necesar. În lipsa unor astfel de cunoştinţe. De precizat că activităţile de prevenire ale organelor afacerilor interne sunt orientate atît asupra persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit infracţiuni. realizarea măsurilor orientate asupra persoanei vătămate – devine un domeniu parţial valorificat. p. inclusiv sub aspect victimologic.

deoarece activitatea dată este însoţită frecvent de pătrunderea în viaţa intimă a oamenilor fără vreun temei juridic. nu poate servi drept sursă obiectivă de informaţie. Indicatorii statistici cu privire la persoana vătămată. care . În asemenea caz. nu ia în consideraţie trăsăturile victimologice ale acestora şi. de asemenea. 2. care funcţionează în prezent şi reprezintă un interes operativ deosebit. în genere. astfel de intervenţii profilactice sunt posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la rugămintea acestora. specialişti în domeniul tehnicii de pază. care. cît şi privitor la modalităţile de comportament în diferite situaţii victimogene tensionate. Menţionăm că sistemul evidenţei profilactice a persoanelor. în afara cîmpului vizual al organelor afacerilor interne. p. practic. Organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot deveni victime ale infracţiunilor. capacitatea acestora de a se orienta corect în situaţii periculoase. psihologi şi pedagogi care vor consulta cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului. Selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele afacerilor interne. De aceea. Dezvoltarea statisticii victimologice. 5. unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de sector experimentaţi. cetăţenii care respectă legile. lipseşte actualmente în organele afacerilor interne ale Republicii Moldova. cît şi victime. 150]. prevenirea victimologică se intersectează cu cea criminologică tradiţională. 3. pot deveni atît infractori. 4. distrat sau neatent este o victimă potenţială a infractorului. dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora. în calitate de disciplină obligatorie. că prevenirea victimologică trebuie realizată cu stimă profundă faţă de persoană şi respectînd normele etice [273. exercitîndu-şi obligaţiunile de serviciu. Pentru realizarea acestei sarcini este necesară introducerea în planurile de studii ale instituţiilor de învăţămînt din sistemul Ministerului Afacerilor Interne. a victimologiei. Crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a unor secţii psihopedagogice şi de instruire. Totodată. în care are loc schimbarea rolurilor „infractor – victimă”. Instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. pentru a evita aşa-numitele „infracţiuni inversate”. Menţionăm. fiindcă un colaborator de poliţie dezechilibrat. precum şi alte cursuri de specializare în problema dată. Activitatea practică a organelor afacerilor interne în domeniul prevenirii victimologice necesită o organizare şi asigurare informaţională la nivel înalt. Este important a se ţine cont de calităţile psihologice ale candidaţilor. determinînd soluţionarea unui şir de probleme: 1. prin urmare. în mod egal.Măsurile de prevenire victimologică trebuie să vizeze persoanele care. dar se caracterizează printr-o victimitate potenţială sporită rămîn.

Activitatea dată poate fi realizată eficient prin mijloace mass-media. afişe. p. de exemplu. totodată. 201]. În scopul realizării educaţiei juridice şi pregătirii antiinfracţionale a populaţiei. Specificul activităţii organelor afacerilor interne privind educaţia juridică a cetăţenilor constă în îmbinarea măsurilor cu caracter explicativ şi a celor de drept administrativ şi juridico-penale de influenţă asupra delincvenţilor [274. foi informative ce ar conţine sfaturi cu privire la evitarea situaţiilor de a deveni victimă a unei infracţiuni. iar pentru cetăţenii care au sosit într-un oraş necunoscut pot fi expuse recomandări de acest gen în hoteluri. 6. În acest scop. pot fi eficiente campaniile publicitare. 139]. de toate subdiviziunile organelor afacerilor interne. deosebit de rezultativă a fost campania publicitară „Uşa trainică”. a măsurilor şi metodelor activităţii operativinvestigative atît în scop informaţional. Aceasta va permite. mai întîi de toate. Acordarea consultaţiilor populaţiei privind protecţia împotriva atentatelor criminale. să le evite. Astfel. Remarcăm. aeroporturi etc. colaboratorii organelor afacerilor interne trebuie să recurgă la diverse practici. că în fişa menţionată. de asemenea. cît şi cele obşteşti [176. în măsura posibilităţilor. îndeosebi de inspectorii de sector şi colaboratorii poliţiei judiciare pentru minori. gări. compartimentul despre persoana vătămată. de regulă. nu este completat de către ofiţerul de urmărire penală. Asemenea activitate este realizată.1. sunt insuficienţi pentru a organiza prevenirea victimologică [122. 62]. informarea cetăţenilor despre „situaţiile – capcane” victimogene. răspîndirea în unităţile de transport public a afişelor cu sfaturi de anticipare a situaţiilor victimogene. Este importantă. pe lîngă posibilităţile publice (deschise). p. elaborarea recomandărilor cu privire la comportamentul optimal în situaţii extremale. p. cît şi în calitate de instrument de influenţă asupra indivizilor supuşi prevenirii. Organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor organelor afacerilor interne. practic. elaborarea unor acte informaţionale speciale (fişe.se conţin în fişa de evidenţă primară asupra crimei demascate. Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire victimologică generală cuprinde educaţia juridică a cetăţenilor. agende. pentru ca aceştia. editarea literaturii speciale asupra acestor subiecte au început să se realizeze în ţara noastră relativ nu . adresate pasagerilor. forma nr. desfăşurată într-un şir de ţări europene. precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii neguvernamentale în domeniul prevenirii victimologice. acordarea consultaţiilor populaţiei asupra problemelor de protecţie împotriva atentatelor criminale. la care au participat atît instituţiile de stat. dosare) pentru cele mai victimogene obiecte şi sectoare teritoriale. utilizarea. organizate de Ministerul Afacerilor Interne în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale.

Potrivit acestui criteriu. toate formaţiunile obşteşti pot fi divizate în două grupuri [274. Formele şi metodele acestei activităţi sunt determinate de caracterul organizaţiilor obşteşti. comitetele părinţilor. formaţiunile menţionate participă şi la prevenirea infracţiunilor. comitetele cartierelor şi străzilor. asociaţiile femeilor. şi prevenirea criminalităţii. privind modelele de comportament. în grădiniţe de copii. copii şi animale. aprobat de practica multianuală a organelor afacerilor interne.demult. Este necesar ca aceste activităţi să nu contravină statutului funcţionarului de poliţie. create special pentru menţinerea ordinii publice. în primul rînd. de obligaţiile funcţionale în domeniul menţinerii ordinii de drept şi prevenirii infracţiunilor. Astfel. dar vor contribui personal la soluţionarea cu succes a sarcinilor şi la realizarea scopurilor formaţiunilor. funcţionarii de poliţie nu numai vor utiliza ajutorul organizaţiilor obşteşti în domeniul menţinerii ordinii de drept şi prevenirii infracţiunilor. p. Ţinînd cont de creşterea victimizării în rîndul copiilor. cu toate că în alte ţări prevenirea victimologică se bucură de atenţie deosebită. Interacţiunea organelor afacerilor interne cu formaţiunile obşteşti din grupul al doilea se realizează prin diverse forme. „Eu sunt singur în stradă”. prin acordarea consultaţiilor juridice membrilor acestora şi prin participarea nemijlocită la unele măsuri desfăşurate de organizaţiile menţionate etc. Activitatea de prevenire trebuie desfăşurată. Este important ca în timpul organizării prevenirii generale. de exemplu. Ar fi utilă studierea şi consolidarea unor astfel de teme: „Eu sunt singur acasă”. gărzile populare. Perspectivele acestei orientări sunt determinate de extinderea relaţiilor poliţiei cu populaţia. convorbiri privind relaţiile dintre copii. colaborarea dată trebuie să fie reciproc avantajoasă. cel mai eficient. sunt utilizate variate mijloace de realizare a sarcinii date. 201]. Din cel de-al doilea grup fac parte organizaţiile obşteşti pentru care menţinerea ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor sunt sarcini ce urmează a fi realizate în cadrul principalelor activităţi economice sau culturale. Fiind create pentru soluţionarea problemelor importante ale organizării de stat şi vieţii sociale. cum sunt. „Eu m-am pierdut”. este activitatea acestora referitoare la stabilirea şi consolidarea relaţiilor cu formaţiunile obşteşti. formarea la copii a . Din primul grup fac parte formaţiunile obşteşti. organizaţiile pentru protecţia copiilor etc. şcoli şi licee. În acest scop. Este importantă activitatea poliţiei privind implicarea societăţii civile în menţinerea ordinii publice şi la sporirea rolului organizaţiilor obşteşti în domeniul prevenirii victimologice. consiliile veteranilor muncii şi de război. măsurile să vizeze grupurile de persoane caracterizate prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni în scopul neutralizării circumstanţelor în care poate fi realizată victimitatea acestora. posibile în diferite situaţii. Pentru a fi permanentă şi fructuoasă. în grădiniţe este necesară organizarea măsurilor de prevenire a violenţei contra acestora. de exemplu.

într-o anumită măsură. convorbiri cu elevii şi părinţii acestora. este deosebit de importantă. psihologic. În calitate de măsură juridico-penală cu caracter victimologic poate fi considerată tragerea la răspundere penală a părţii vătămate şi recunoaşterea acesteia ca fiind vinovată de comiterea infracţiunii. periculoasă pentru societate. organizaţiilor obşteşti şi şcolilor în vederea acordării ajutorului social – pedagogic. p. materiale ale poliţiei. juridic şi informaţional copiilor şi adolescenţilor. în baza temeiurilor suficiente poate fi pornit procesul penal în care partea vătămată a unei infracţiuni devine subiect al altei infracţiuni săvîrşite cu vinovăţie. juridic. În acelaşi timp. care pot fi promovate de colaboratorii organelor afacerilor interne în mediul şcolar: lecţii. ci şi posibilităţii de a primi decizii şi a evita situaţii periculoase. relevarea elevilor din grupurile de risc (cu vulnerabilitate victimală sporită) şi acordarea ajutorului necesar acestora: social. poliţie. fapt ce ne mărturiseşte. procesual-penale. de regulă. Ideea dată este materializată într-un şir de ţări prin crearea aşa-numitelor consilii de coordonare pe lîngă şcoli. uneori chiar lipsa pericolului social şi caracterului ilegal al comportamentului victimizatorului (legitimă apărare. olimpiade etc. Printre problemele prioritare ce pot fi soluţionate de aceste consilii menţionăm: organizarea interacţiunii dintre şcoală. în al doilea rînd. . gimnazii şi licee. că nu trebuie să accepte invitaţia persoanelor străine etc. Comportamentul victimei care a provocat comiterea infracţiunii frecvent ne demonstrează reducerea gradului periculozităţii sociale a faptei penale şi făptuitorului. directorul şcolii şi locţiitorul acestuia pentru studii. Măsura dată a fost aplicată faţă de 3-4 la sută din victimele infracţiunilor (din numărul total de persoane studiate cu comportament negativ). medical. prin acţiunile date s-a stabilit că dînsa este. 149] de a crea în grădiniţe cluburi în care copiii sunt învăţaţi că niciodată cînd se află singuri acasă nu trebuie să deschidă uşa străinilor. coordonatorul poliţiei pentru activitatea cu tineretul. Astfel. Sistemul de măsuri cu caracter victimologic poate cuprinde mijloace juridico-penale. victorine. se acordă atenţie nu numai cunoaşterii regulilor de securitate. în viziunea noastră. în cazurile cînd victima a încălcat normele dreptului penal. Considerăm că poate fi preluată practica colegilor noştri din Anglia şi Ucraina [275. În acest scop. umane. Din componenţa consiliilor de coordonare fac parte. organizaţiile obşteşti pentru realizarea măsurilor cu caracter profilactic şi educativ în vederea neadmiterii victimizării copiilor şi minorilor. părinţilor şi organizaţiilor obşteşti. în primul rînd. desfăşurarea activităţilor individuale cu copii caracterizaţi prin victimitate. training-uri. că partea vătămată a suferit datorită acţiunilor sale pasibile de pedeapsa penală şi. precum şi un şir de alte măsuri de prevenire a victimizării. de drept administrativ.încrederii faţă de persoana în uniformă de poliţist. unirea resurselor intelectuale. Sunt variate formele şi metodele de prevenire victimologică. inspectorul de sector. reprezentanţi din rîndul elevilor. ofiţerii poliţiei judiciare pentru minori.

fiind aplicate unele sancţiuni pentru anumite perioade de timp (privarea de dreptul de a conduce mijloacele de transport. dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale (art.reţinerea infractorului. Valoarea preventivă a sancţiunilor administrative se exprimă prin faptul că ele conţin o apreciere negativă a faptei ilicite comise. Importanţa acestor hotărîri se exprimă prin faptul că ele servesc drept bază pentru desfăşurarea ulterioară a unor măsuri educative cu partea vătămată în colectivele de muncă. În această ordine de idei. determinîndu-l. unele cazuri de extremă necesitate). complet şi sub toate aspectele. vinovăţia victimei parcă absoarbe o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii. semnate de procuror şi sentinţa instanţei de judecată. 217 CPP al Republicii Moldova) şi încheierile interlocutorii ale instanţei de judecată (art. devenind o circumstanţă atenuantă a răspunderii penale a răufăcătorului. 218 CPP al Republicii Moldova). dacă ele au provocat infracţiunea. susţinem introducerea în Codul penal al Republicii Moldova a articolului 76. 286. rechizitoriul întocmit de procuror şi sentinţa instanţei de judecată au o influenţă profilactică şi educativă. datele despre partea vătămată. Posibilităţi preventive esenţiale conţin propunerile organului de urmărire penală şi hotărîrile procurorului de a înceta urmărirea penală sau de a clasa cauza penală (articolele 285. pe cetăţean să aibă un comportament legal în societate. sesizările făcute de organul de urmărire penală în cauza penală (art. Importanţă victimologică au şi măsurile cu caracter juridico-administrativ. cum ar fi: concluziile de învinuire. Elucidarea caracteristicilor . arestul administrativ). Raportul organului de urmărire penală în care este consemnat rezultatul urmăririi. la locul de serviciu sau domiciliul părţii vătămate. 275 CPP al Republicii Moldova). litera „i” în calitate de circumstanţă atenuantă – acţiunile ilegale sau imorale ale victimei. Posibilităţi de prevenire victimologică au şi un şir de măsuri cu caracter procesual penal. În asemenea cazuri. în aşa fel. atunci cînd în cadrul acestora sunt reflectate obiectiv. Totodată. la locul de muncă sau de studii. este prevenită posibilitatea manifestării trăsăturilor victimale ale personalităţii. Astfel. se conţin indicaţii exacte şi răspicate cu privire la contribuţia comportamentului şi personalităţii victimei la comiterea infracţiunii. discursul ofiţerului de urmărire penală asupra unui dosar penal concret în colectivele de muncă. organele de drept au încetat urmărirea penală faţă de 3 la sută din părţile vătămate cercetate şi au trimis materialele privind comportamentul infracţional al acestora în organizaţiile obşteşti. 55 CP al Republicii Moldova). aplicate în cazurile cînd comportamentul victimal al persoanei vătămate s-a manifestat prin încălcarea normelor Codului cu privire la contravenţiile administrative şi în situaţiile cînd partea vătămată este liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă.

Discursul ofiţerului de urmărire penală asupra dosarului penal la locul de muncă sau domiciliul părţii vătămate este. organul de urmărire penală şi instanţa de judecată. cît şi instanţele de judecată nu acordă atenţie cuvenită studierii personalităţii şi comportamentului părţii vătămate. care nu întotdeauna corespund adevărului. o formă importantă de prevenire. Menţionăm. În restul dosarelor. că o parte considerabilă din cauzele penale studiate nu conţineau . ajută la explicarea. 217 şi 218 CPP al Republicii Moldova. organizaţiei obşteşti pentru alegerea celor mai eficiente măsuri de influenţă asupra părţii vătămate. doar în 43 la sută din cazuri. Comunicarea nemijlocită a ofiţerului de urmărire penală cu colectivul. aprecierea depoziţiilor acesteia. Informaţia dată va fi utilă colectivului de muncă.victimologice menţionate în actele procesuale permit organelor de stat a aduce la cunoştinţă oamenilor pilde de comportament incorect al părţii vătămate şi a cere neadmiterea acestora în viitor. Astfel. stabilirea stării individului este deosebit de importantă. de asemenea. s-a constatat că numai 21 la sută dintre ele cuprindeau caracteristici ale persoanelor vătămate. permite oamenilor a înţelege mecanismul infracţiunii nu în baza zvonurilor false şi explicaţiilor victimei. Despre măsurile întreprinse pentru înlăturarea circumstanţelor contributive la comiterea infracţiunii se comunică organului de urmărire penală. de asemenea. personalitatea victimei fiind caracterizată sub un aspect sau altul în documentele procesuale. am stabilit că atît organele de urmărire penală. organizaţiei obşteşti sau persoanei cu funcţie de răspundere şi cer luarea unor măsuri cu caracter educativ faţă de victime. procurorului sau instanţei de judecată în termen de cel mult o lună din ziua cînd a fost primită sesizarea sau încheierea interlocutorie. Cele mai răspîndite mijloace de reacţionare a organelor de drept faţă de cauzele şi condiţiile stabilite ale infracţiunilor comise sunt sesizările făcute de organul de urmărire penală în cauza penală şi încheierile interlocutorii ale instanţei de judecată. în majoritatea cazurilor. În fiecare al zecelea dosar penal n-a fost în genere stabilită starea persoanei vătămate în momentul comiterii infracţiunii. Nu se ştie dacă victima era trează sau în stare de ebrietate. deoarece determină poziţia părţii vătămate în proces. cu toate că. membru al căruia este partea vătămată. Datorită situaţiei date. pentru categoria dată de dosare. În conformitate cu articolele 216. aduc la cunoştinţă aceste fapte organelor respective de stat. lacuna dată a fost parţial completată. medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de dosare penale ce conţin infracţiuni de viol. fiind studiate 240 dosare penale ce conţin infracţiuni de vătămare intenţionată gravă. instanţa de judecată a fost lipsită de posibilitatea realizării complete a principiului individualizării pedepsei infractorului. dar în baza circumstanţelor reale care au fost stabilite complet şi multilateral de către organul de stat. Analizînd practica judiciară din ţara noastră. stabilind comportamentul incorect al părţii vătămate în situaţia criminologică.

Considerăm că aceste insuficienţe din activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată se răsfrîng negativ asupra eficienţei prevenirii şi combaterii criminalităţii.informaţii suficiente despre relaţiile victimei cu infractorul. atunci doar fiecare al treilea îi apreciază activitatea bună şi foarte bună. care. Poliţistul este obligat a informa permanent cetăţenii despre situaţia criminogenă din sector. Un rol important în realizarea măsurii date de prevenire victimologică le revine şefilor de post şi poliţiştilor de sector. fiecare al cincilea apreciindu-i activitatea negativ [256]. nici instanţa de judecată nu realizează. precum şi punerea acestor persoane la evidenţă profilactică în scopul unei supravegheri permanente asupra comportamentului acestora. nici ofiţerul de urmărire penală. a pune la dispoziţia populaţiei standuri cu fotografii privind infracţiunile comise. 44 la sută o consideră satisfăcătoare. iar 13 la sută sunt de părere negativă. indivizii dependenţi de alcool. opunerea rezistenţei de către persoana vătămată etc. Comportamentul persoanei vătămate care a provocat infracţiunea a fost apreciat în rechizitoriu şi în sentinţa instanţei de judecată numai în 40 la sută de cazuri din numărul total de infracţiuni provocate. studiază doar laturile fenomenului antisocial scoase la iveală şi fixate pe cale investigativ-operativă. descoperind persoanele cu vulnerabilitate victimală sporită faţă de infracţiuni. bătăuşii. Orientarea victimologică este caracteristică şi prevenirii infracţiunilor prin mijloace ale investigaţiilor operative. în genere. să fie oaspete permanent în casele lor. în centrul atenţiei sale trebuie să se afle familiile delincvente. avînd acelaşi obiect de cercetare ca şi prevenirea criminologică – criminalitatea. comportamentul victimei. foi informative ce ar conţine sfaturi cu privire la evitarea situaţiilor victimogene. Astfel. În majoritatea cazurilor analizate. Numai pentru un număr neînsemnat de dosare penale au fost prezentate sesizări de către organul de urmărire penală şi pronunţate decizii interlocutorii de către instanţele de judecată. elaborări metodice. Sectoristul trebuie sistematic să contacteze cu locuitorii sectorului său. O particularitate principală a acestui tip de prevenire constă în asigurarea . să acumuleze informaţii despre natura şi modul de viaţă al acestora. O altă măsură de înlăturare a trăsăturilor victimale sunt convorbirile individuale ale reprezentanţilor organelor de drept sau organizaţiilor obşteşti cu victimele sau potenţialele victime ale infracţiunilor. afişe. agende. Studiile sociologice realizate au constatat însă că acest domeniu important de activitate al Ministerului Afacerilor Interne nu corespunde pe deplin aşteptărilor populaţiei. mai puţin de 50 la sută îl cunosc pe inspectorul de sector. scandalagiii. dacă peste 70 la sută din toţi respondenţii îl cunosc personal pe inspectorul de sector. măsuri de prevenire în baza dosarelor penale. În municipiul Chişinău.

orientate asupra persoanelor puse în evidenţa operativă. în special. 13]. Excepţie ar putea face victimele aşa-numitor piramide financiare. sunt supuşi unui risc sporit de a deveni victime ale infracţiunilor. În condiţiile în care apar noi forme şi tendinţe ale criminalităţii. Atenţia principală a secţiilor operative din sistemul organelor afacerilor interne trebuie concentrată asupra victimelor potenţiale ale infracţiunilor premeditate grave. ar duce inevitabil la un sfîrşit trist. luării de ostatici. organizarea şi internaţionalizarea acesteia. factorii ce determină vulnerabilitatea potenţialelor victime ale omorurilor la comandă. escrocheria). privării ilegale de libertate. este deosebit de importantă utilizarea tuturor posibilităţilor şi potenţialului nerealizat al sistemului de prevenire şi combatere a infracţiunilor. elaborările teoretice privind victima infracţiunii. De aceea. Menţionăm că studiul prin mijloace şi metode ale investigaţiilor operative ale victimelor infracţiunilor contra patrimoniului. lărgind considerabil posibilităţile acestora de prevenire şi contracarare a criminalităţii. tîlhărie). în opinia noastră. omorurilor (inclusiv a infracţiunilor sexuale) în serie. dar. în anumite condiţii. infracţiunilor de cupiditate prin violenţă (jaf. deosebit de grave şi excepţional de grave comise de organizaţii criminale şi infractori profesionişti [277. perfectarea reglementării juridice a prevenirii infracţiunilor şi preluarea experienţei avansate din domeniul dat trebuie să devină.informaţională specifică a mijloacelor operative de prevenire. p. „scoaterii forţate” a datoriilor. . „masa critică” a cărora. se limitează la informaţii indirecte (zvonuri). iar infracţiunile cunoscute iau amploare. victimele respective puţin probabil că pot fi supuse studiului victimologic şi măsurilor de prevenire operative. divergenţelor de durată din familii. Este important ca serviciile de investigaţii operative să cunoască. un suport serios al activităţii organelor afacerilor interne. Deci şi victimele potenţiale ale infracţiunilor sunt persoane care prezintă interes pentru prevenirea operativă. precum şi crearea sistemelor interstatale de protecţie a valorilor sociale împotriva atentatelor criminale. comise fără violenţă (de exemplu. p. mai întîi de toate. dispariţiei fără urmă. statutului profesional sau social. Eforturile ofiţerilor operativi de poliţie trebuie orientate spre depistarea acelor caracteristici ale victimelor. ca urmare a imperfecţiunii legislaţiei şi a unei insuficiente experienţe a organelor afacerilor interne de combatere a unei astfel de forme a escrocheriei. deoarece cetăţenii care devin victime ale unor astfel de infracţiuni îşi ascund trăsăturile victimogene de vizorul organelor operative. imoral sau ilegal. situaţiei nefavorabile. Noţiunea dată cuprinde cetăţenii care. conflictelor din lumea interlopă. racketului. realizarea studiilor operativ-criminologice ale persoanelor victimale în scopul unei influenţe profilactice ulterioare asupra acestora. 45]. răpirii de persoane. adică bănuite întemeiat de pregătirea sau comiterea infracţiunilor [276. furtul. în virtutea trăsăturilor personale. de asemenea. profesionalizarea. Pentru asigurarea informaţională a prevenirii prin investigaţii operative a infracţiunilor este necesară. comportamentului neglijent (uşuratic).

repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent. care cuprinde tratamentul rănilor. prin compensările statului. realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri. repararea prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente (infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei). o consecinţă inevitabilă a oricărei infracţiuni. soluţionarea căreia. Teoretic şi în baza practicii existente în statele lumii pot fi propuse următoarele soluţii ale problemei date: . . reintegrarea socială a victimelor. de fapt. fizică sau materială. .repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare. nivelul dezvoltării unui sau altui . compensarea daunei morale (atît prin achitări materiale.reabilitarea fizică şi moral-psihologică. Paguba morală este.CAPITOLUL V. caracterizează. . practic. patologiilor.repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii. formarea opiniei publice în favoarea victimei. depăşirea complexului de vinovăţie. PROBLEME PRIVIND PROTECŢIA. . crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei. în cazurile cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor. iar cauzarea prejudiciului fizic sau material depinde de caracterul faptei penale. organizaţii obşteşti). în opinia noastră. Repararea pagubei produse victimei prin infracţiune este o problemă internaţională. . depresiunilor de nervi. acordarea ajutorului psihologic. juridic.realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracţională. Protecţia juridică şi ajutorul acordat victimelor infracţiunilor cuprinde.repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale membrilor comunităţii. precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate. În toate cazurile apare însă problema necesităţii reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune şi protecţiei victimei în genere. acestora li se cauzează o daună morală. în fiecare ţară concretă. REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI REPARAREA PREJUDICIULUI CAUZAT VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR § 1. cît şi prin alte forme de reparare a daunei). social. Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor În rezultatul comiterii infracţiunilor împotriva anumitor persoane concrete.

repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. este menţionat faptul că compensarea efectivă. În consecinţă. hotărîrile Congresului al VII-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor (Milano. au fost adoptate Convenţia Europeană despre compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă (1983). În soluţionarea problemelor reparării prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune. recomandările Comitetului European al ONU privind problemele combaterii criminalităţii „Despre statutul victimei infracţiunii în sistemul dreptului penal şi procesual-penal”. psihologică şi socială de care are nevoie. Declaraţia dată recomandă statelor a consolida în legislaţiile naţionale atît dreptul victimei la despăgubire din partea persoanei vinovate. 26 august – 6 septembrie 1985). Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 (articolul 9). Astfel. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 şi alte acte normative internaţionale conţin dispoziţii despre dreptul fiecărui cetăţean la „restabilirea efectivă în drepturi”. constituind baza sistemului judiciar [28. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (articolul 8). ce reflectă aceste prevederi. mai cu seamă în cazurile cînd infractorul nu este cunoscut şi împotriva lui n-a fost pornit un proces judiciar sau acesta a fost condamnat. au fost adoptate un şir de acte normative.sistem de drept. Repararea prejudiciului are un rol important în restabilirea echităţii sociale. reabilitarea morală şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. statutul persoanei vătămate în sistemul dreptului penal şi procesual-penal. conţine prevederi care au o importanţă deosebită pentru soluţionarea problemelor de reparare a prejudiciului cauzat victimelor: . p. pe lîngă alte dispoziţii importante. Dispoziţii referitoare la repararea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune se conţin şi în actul final al Congresului al V-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor. sunt deosebit de importante şi principiale dispoziţiile Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. În preambulul actului final al Congresului al XI-lea al Asociaţiei Internaţionale de drept penal. este o sarcină importantă a societăţii.. bazată pe cerinţele actuale ale solidarităţii sociale. Comunitatea Internaţională acordă o deosebită atenţie problemelor ce vizează prevenirea victimizării. Declaraţia privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. cît şi dreptul acesteia la ajutorul şi susţinerea materială. dar nu este capabil a plăti. 174]. Ulterior. care stabileşte principiile reparării pagubei victimelor infracţiunilor respective din partea statelor şi ale colaborării internaţionale în acest domeniu a ţărilor membre ale Consiliului Europei. care şi-a desfăşurat lucrările la 1-12 septembrie 1977 în oraşul Geneva.. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985.

Dispoziţia dată a instanţei judecătoreşti poate fi alternativă pedepsei penale sau complimentară acesteia. 4) Trebuie create fonduri naţionale în scopul acordării de compensări victimelor (articolul 13) etc. rambursarea cheltuielilor suportate în rezultatul victimizării. 288]. iar instanţa la rîndul ei. prestarea de servicii şi restabilirea în drepturi (articolul 8). 3) dacă nu există alte posibilităţi.1) delincvenţii sau terţele părţi trebuie să acorde restituire echitabilă victimelor. Astfel. adică de însuşi delincvent. restituirea se realizează atît în cadrul procesului penal. nu soluţionează această problemă complet. Condamnatul achită banii potrivit dispoziţiei de compensaţie în judecată. în Olanda. adică obligarea vinovatului de către instanţă de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune.7 septembrie 1990). statul trebuie să acorde compensare financiară victimelor cărora le-au fost cauzate vătămări corporale considerabile sau care şi-au zdruncinat sănătatea fizică ori psihică. Practic în legislaţiile tuturor statelor este prevăzut dreptul instanţei judecătoreşti de a obliga vinovatul a repara prejudiciul cauzat victimei prin infracţiune. precum şi familiilor victimelor care au decedat sau au devenit incapabile fizic sau psihic în rezultatul victimizării (articolul 12). Danemarca. Cipru. Prevederi vizînd restituirea. Grecia. Malta. De regulă. membrilor familiilor acestora ori persoanelor întreţinute. Suedia. precum şi alte ţări din Europa de Est şi de Nord. Menţionăm că repararea prejudiciului numai în baza restituirii. În Regatul Unit al Marii Britanii. inclusiv în Republica Moldova. şi prin faptul că frecvent vinovatul nu este identificat şi deci nu este de la cine încasa. Turcia. dispoziţiile de compensaţie se pronunţă asupra cauzelor ce conţin infracţiuni violente. În aceste cazuri ar fi probabil corect ca compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să . cît şi al procesului civil. fiind incluse în legislaţie (articolul 9). p. Aceasta se explică şi prin incapacitatea infractorului de a plăti. şi prin perioada îndelungată de aflare a acestuia în instituţiile penitenciare. 2) e necesar ca restituirea să fie considerată de către state ca una dintre măsurile de pedeapsă. Irlanda. La elaborarea legislaţiei naţionale în direcţia dată a chemat şi congresul al VIII-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor (Havana. Japonia. îi transmite persoanei vătămate [30. deşi au anumite particularităţi în diferite ţări. conţin practic toate legislaţiile naţionale. 27 august . principala formă de reparare a prejudiciului este achitarea „dispoziţiei de compensaţie”. Pentru ţara noastră este deosebit de serioasă şi problema asigurării insuficiente cu locuri de muncă a condamnaţilor. În SUA au fost adoptate două legi federale cu privire la drepturile victimelor. în 1982 şi 1990. în care se va include întoarcerea bunurilor sau achitarea în bani pentru prejudiciul sau dauna pricinuită.

otrăvirea. anume statul fiind vinovat că în societate sporeşte riscul victimizării. Totodată. în 1963 în Noua Zeelandă a fost adoptată. premeditată. Legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune. Olanda. Finlanda. dacă nu primesc compensaţii de la victimizator sau nu beneficiază de un oarecare alt ajutor din partea statului. infracţiunea trebuie să fie violentă. Compensarea de către stat a prejudiciului nu a intensificat nepăsarea şi neglijenţa potenţialelor victime. Experienţa compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiunile violente. violenţa poate fi fizică sau psihică. Franţa. iar la 24 noiembrie 1983 Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor violente. avînd obligaţia de a apăra cetăţenii săi de infractori. ulterior. Canada (în opt provincii). programul de stat privind compensarea prejudiciului n-a avut influenţă nici asupra evoluţiei criminalităţii. precum şi asupra persoanelor vătămate care merită o admonestare pentru provocarea infracţiunii. în acest caz concret nu a putut asigura protecţia dată. Australia (în cinci state). Apoi. Acţiunile legii nu se extind asupra acelor victime care se află în relaţie de rudenie cu infractorul. create special în acest scop. Rezoluţia nr. Japonia a adoptat Legea cu privire la compensaţiile băneşti acordate victimelor infracţiunilor. În 1980. acte normative similare au fost adoptate în Anglia. este relativ nu prea mare. Germania. Conform acestei legi. victimele infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma infracţiunilor respective pot primi compensaţii băneşti de la stat. Astfel. violul şi incendierea sunt forme ale violenţei premeditate. nici asupra frecvenţei declaraţiilor adresate de persoanele vătămate organelor de poliţie şi nici asupra numărului sentinţelor de condamnare pronunţate de instanţe. să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătăţii. Numărul victimelor infracţiunilor de violenţă. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat în septembrie 1977. într-un şir de state au căpătat dezvoltare programe ale compensării de stat. acumulată de statele lumii începînd cu anul 1963. SUA (în douăsprezece state). pentru prima dată în lume. nu este admisă o compensare dublă. A fost neîntemeiată teama că compensările mari de stat vor genera consecinţe negative. În rezultatul realizării compensărilor de stat n-au fost create (aşa cum se presupunea) organizaţii mari birocratice. Suedia. Conform prevederilor convenţiei. care se adresează cu rugămintea ca statul să le compenseze prejudiciul cauzat. a spulberat îndoielile existente faţă de această formă de reparare a daunei. care a fost ratificată de Marea Britanie. 27 despre compensarea prejudiciului cauzat victimelor prin „violenţa premeditată”. etc. . Olanda. Suedia.fie realizată de către stat. Austria etc. compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd repararea prejudiciului este imposibilă din alte surse. Primele programe de compensare erau finanţate din fonduri obşteşti. Forma dată a compensării este justificată şi prin faptul că statul.

În timpul ultimelor trei decenii ale sec. 50-83]. p. comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă. consecinţele sunt diferite. 221]. În multe cazuri. Cercetările victimologice naţionale şi internaţionale au scos în evidenţă faptul că multe victime sunt nemulţumite de felul cum au fost tratate de către persoanele oficiale ce înfăptuiesc justiţia [278. potrivit convenţiei. infractorului şi victimei. Opunerea victimei poliţiei şi judecăţii. şi persoanele care au suferit în timpul curmării faptelor penale. precum şi „vinovăţia” acesteia exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea [16. apare problema coraportului dintre drepturile învinuitului (bănuitului. acordării de ajutor poliţiei sau victimei. ceea ce duce la aşa-numita „victimizare repetată”. Menţionăm însă că. 279. încălcarea drepturilor fundamentale ale părţii vătămate nu poate implica schimbarea sentinţei de instanţele superioare. Conform datelor Sintezei internaţionale cu privire la criminalitate (victimizare). p. inculpatului) şi cele ale părţii vătămate. mai mult de jumătate din toate victimele din lume sunt nemulţumite de atitudinea poliţiei faţă de plîngerile lor [280. 88. Procesul penal. interesele societăţii.victimele accidentelor rutiere şi infracţiunilor patrimoniale nu sunt cuprinse în convenţie. p. În acest context. Aşa. prin sine însuşi. iar pe de altă parte. victimele sunt traumate de sistemul justiţiei penale. p. faţă de victimă era o atitudine. ca faţă de cea de-a treia parte în proces. în cadrul procesului trebuie respectate. de exemplu: în cazul în care victima nu doreşte să depună declaraţii. Legislaţia tuturor ţărilor care realizează programe privind compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei stabileşte (cu unele nuanţe) că o condiţie obligatorie a compensaţiei este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea judiciară a cauzei penale. Potrivit concepţiei justiţiei de restabilire.366-367]. este necesar de a asigura echitatea tuturor părţilor. p. de exemplu. Nerespectarea acestor drepturi nu duce la respingerea probelor ca inadmisibile sau la emiterea unei sentinţe de achitare. precum şi comportamentul ei pozitiv. s-a stabilit că procesul înfăptuirii justiţiei penale trebuie să fie echitabil atît pentru învinuit/inculpat. pe de o parte. spre deosebire de încălcarea drepturilor fundamentale ale învinuitului. în socializarea delincventului trebuie să participe grupurile sociale în cadrul cărora acesta trăieşte şi acţionează. De asemenea. de fapt. cît şi pentru victimele infracţiunii. Drept contradicţie este şi achitarea amenzii în folosul statului. Este necesar a menţiona că apariţia programelor privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni a semnalat. În calitate de victime ale infracţiunilor sunt considerate. „Victima şi infractorul trebuie să se împace prin repararea pagubei cauzate victimei” [16. După cum vedem. dar nu în cel al victimei. În prezent. de regulă. 390]. în urma nerespectării acestor interese. începutul tranziţiei de la justiţia represivă spre justiţia de restabilire. nu conţine sancţiuni pentru . XX. pot apărea disensiuni între interesele societăţii care este reprezentată prin partea acuzării şi interesele victimei.

din cauza insuficienţei probelor sau bazîndu-se pe principiul utilităţii urmăririi penale. Pe de altă parte. De obicei. grupurile de susţinere a victimelor infracţiunilor afirmă că drepturile constituţionale trebuie aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit. a elabora şi a adopta Legea cu privire la compensarea prejudiciului . Anume aşa este situaţia cînd victima apare ca ajutor al acuzării (variantă folosită în multe ţări ale Europei Centrale şi de Est. Apariţia victimei în calitate de parte independentă poate schimba balanţa dintre interesele învinuitului şi ale acuzării în favoarea acuzării. 106]. Este deosebit de important şi actual pentru ţara noastră desăvîrşirea legislaţiei naţionale în baza prevederilor Convenţiei Europene cu privire la compensarea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă. Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. inclusiv în Republica Moldova). În alte ţări. În majoritatea cazurilor. În unele cazuri. de regulă. dar aici apare riscul de a fi supusă constrîngerii din partea infractorului de a se folosi de acest drept. victimele/martorii actualmente sunt supuşi unei terori din partea persoanelor învinuite. ar fi binevenit faptul ca victima să dispună de dreptul veto la intentarea procesului [280. Chiar neposedînd dreptul veto. p. în unele cazuri. poziţia acuzării. victima poate să fie contra intentării dosarului penal. Din această cauză. 221]. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985 şi altor acte juridice internaţionale în problema respectivă. unele organizaţii ale victimelor sunt categoric împotriva introducerii unor astfel de drepturi şi insistă asupra dreptului victimelor ca acestea să nu fie împovărate de o oarecare răspundere pentru luarea deciziilor referitoare la urmărirea penală. trebuie să fie realizate şi referitor la victimă. Sub alt aspect apar contradicţiile dintre stat şi interesele victimei. Asemenea instituţii permit părţii vătămate să dispună de unele garanţii juridice contra abuzului sau corupţiei.nerespectarea drepturilor victimei. Potrivit experienţei acumulate de unele ţări privind examinarea dosarelor despre violenţa în familie. interesele victimei şi ale statului nu coincid şi. procesul poate fi pornit doar la cererea victimei sau cu acordul acesteia. în Statele Unite ale Americii a început o campanie pentru introducerea unor modificări în Constituţia federală şi anume de a acorda victimelor dreptul să asiste şi să fie ascultate la toate etapele procesului penal [281. pot apărea disensiuni serioase. ca rezultat. victimele au dreptul să „intenteze proces” în instanţă sau să atace decizia de încetare a procesului. În multe ţări. familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Asemenea drept ar duce la întărirea poziţiei victimei în cadrul procesului penal. sunt doar cîteva garanţii juridice ale acestor drepturi. un astfel de risc este destul de real. cît şi faţă de victimă. de exemplu: dreptul la viaţa intimă. În pofida acestui fapt. Participarea părţii vătămate la examinarea cauzei întăreşte. Partea vătămată poate fi contra deciziei de încetare a procesului. este necesar. în opinia noastră. Utilizînd practica acumulată de ţările în care demult au fost adoptate legi speciale privind protecţia juridică şi ajutorul social al victimelor infracţiunilor. p.

după părerea noastră. Restabilirea nu trebuie tratată ca o noţiune formal – juridică. justiţia restaurativă reformulează noţiunea infracţiunii: infracţiunea este o violenţă. în condiţiile actualei Republici Moldova. cauzată unei persoane. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. Menţionăm că actele normative în vigoare. Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective Este cunoscut faptul că într-un stat de drept apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei este domeniul prioritar de activitate. totuşi este necesar.73]. XX s-a conturat şi a început să se dezvolte o nouă tendinţă în justiţie. Subiecţii de bază ai acestei proceduri sunt înşişi participanţii conflictului – infractorul şi victima. vizează doar unele aspecte ale sistemului de protecţie a victimelor infracţiunilor. 66 „Cu privire la cotele şi modul de calculare a cheltuielilor de tratament aplicat în staţionar persoanei vătămate în acţiune criminală din 27 ianuarie 1995. adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28 ianuarie 1998. dar nu un atentat împotriva intereselor statului. p. adică restaurarea relaţiilor dintre părţi. Deşi este deosebit de complicat. În consecinţă. se schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea persoanei. să ne orientăm spre realizarea treptată a sistemului compensării statale a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune şi crearea fondului de compensaţie. menţionăm că modalitatea cea mai frecvent utilizată în apărarea drepturilor şi libertăţilor este justiţia. a martorilor şi altor persoane care acordă ajutor în procesul penal. jignire. adoptate în ultimii ani: Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală din 28 aprilie 1994. . unui grup social concret şi ca urmare apare obligaţia de a repara dauna. Trebuie create centre speciale care ar acorda victimelor infracţiunilor de violenţă nu numai susţinere materială. Legea Republicii Moldova privind protecţia de stat a părţii vătămate. De-a lungul secolelor au existat mai multe modele ale justiţiei. Ea presupune readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei. ca o „echitate”. La sfîrşitul anilor ’70 ai sec. Mai întîi de toate. În acest context. anume în aşa mod este tratată noţiunea răspunderii. dar trebuie tratată ca o categorie „umană”. deoarece principiul de bază al justiţiei restaurative este de a împuternici părţile în scopul soluţionării conflictului. înfăptuită de autoritatea judecătorească. § 2. Tendinţa dată este denumită în doctrină – justiţie restaurativă. existente pînă la conflict. repararea prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale. dar şi asistenţă şi protecţie psihologică.cauzat victimelor infracţiunilor de violenţă. potrivit căreia pedeapsa serveşte o modalitate de restabilire a dreptului încălcat. dar împăcarea. Infracţiunea aduce daune unei anumite persoane. existente pînă la comiterea infracţiunii [282.

suntem martorii divizării opiniei ştiinţifice. deseori suferă a doua oară (din cauza statului). Modalitatea dată. în faptul infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi sancţiunea penală. În justiţia represivă infractorii sunt izolaţi de societate. 7) reprezintă un pas îndrăzneţ spre realizarea justiţiei de restabilire în societatea noastră.16]. 278 alin. . Împăcarea are loc doar în cazul în care infractorul recunoaşte vinovăţia sa şi este de acord să recupereze dauna. iar altă parte . precum şi respectarea drepturilor delincventului. Astfel. Învinuitul sau inculpatul care şi-a recunoscut vina nu mai este subiectul pasiv. în exclusivitate. 109) şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14 martie 2003 a posibilităţii împăcării părţilor prin mediere (art. de soluţionare a conflictelor. inculpatului sau condamnatului. De aceea. Adică. cît şi în literatura de specialitate. Considerăm că aceste novaţii legislative pot influenţa serios în viitorul apropiat asupra dezvoltării politicii penale. cînd o parte pledează pentru protecţia victimei în proces. accentuarea excesivă a drepturilor persoanei vătămate poate leza drepturile procesual-penale ale învinuitului şi invers. În prezent. nici răzbunare. de asemenea. În cadrul justiţiei represive (aşa este denumit acest model). care au fost dobîndite cu mare greutate de către statul de drept.Un moment primordial în metoda restaurativă de soluţionare a conflictelor de drept penal constă în conţinutul răspunderii: nici tolerare sau iertare. iar victimele infracţiunilor. o soluţionare mult mai eficientă a conflictelor de drept penal. propunerile unei părţi sunt în detrimentul celeilalte. Numai statul este în drept să-i vină de hac delincventului prin aplicarea sancţiunilor. 57) şi în legătură cu împăcarea (art. legislaţia penală şi procesual-penală acordă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. Aceste îndoieli sunt frecvent expuse atît în cadrul forurilor internaţionale cu genericul problematicii respective. rareori fiind despăgubite. este important a îmbunătăţi statutul victimei fără a-i lua sau limita drepturile procesuale ale învinuitului. în opinia noastră. Trecerea la noua formă de justiţie va avea. În viziunea noastră.pentru respectarea drepturilor învinuitului. cît şi a persoanei vătămate. infracţiunea contra persoanei este o „infracţiune contra statului”[283. Aceasta va permite. apare o nouă problemă – resocializarea persoanelor care au executat pedeapsa cu închisoare. care suportă constrîngerea statală. realizează resocializarea atît a infractorului. dar devine subiect activ al răspunderii. o deosebită importanţă şi la prevenirea infracţiunilor. p. Deseori. Astfel. Menţionăm că actualul sistem de justiţie se orientează. Dar includerea în Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 a unor instituţii noi ca: liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă (art. dar nicidecum relaţia dintre infractor şi victimă. infractor şi societate. spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate.

Obţinerea înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor prin luarea contactelor personale dintre infractor şi victimă. readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei. În baza discuţiilor. elaborată de Comitetul de Experţi pentru organizarea medierii în cauzele penale. . lipseşte victima de posibilitatea de a primi despăgubirea direct de la victimizator. în timpul examinării în judecată şi după judecată. în faza urmăririi. fiind doar un obiect de stabilire a adevărului.396-397]. în măsura posibilităţii. De asemenea. de asemenea. Drept prioritate a justiţiei de restabilire este aplanarea conflictului dintre victimă. Austria. că victima. În timpul aplicării măsurilor justiţiei de restabilire. Persoana vătămată nici nu poate să cunoască mai bine infractorul. Statul însă. Problematica justiţiei de restabilire a fost pusă în discuţie la Congresul al X-lea al ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor (Viena. participă parţial în procesul penal. cît şi în afara acestuia cu ajutorul compensării şi mediaţiei. Considerăm că trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă va permite îmbunătăţirea statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesual-penal. Ideea de bază a justiţiei de restabilire constă în compensarea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi. fiind orientată spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. Deci justiţia penală trebuie să tindă spre o armonie (înţelegere) socială între infractor şi victimă. nefiind afectate drepturile procesuale ale învinuitului. este deosebit de importantă asigurarea raportului corespunzător dintre necesităţile şi interesele persoanei vătămate şi drepturile delincventului. practic. în virtutea monopolului asupra pedepsei penale. astfel. acele norme şi valori sociale care contribuie la împăcare. elaborînd şi susţinînd. cît şi faţă de victime [280. creat în cadrul Comitetului European pentru problemele criminalităţii. p. este important a preciza că justiţia de restabilire se bazează pe compensarea benevolă de către delincvent a prejudiciului cauzat victimei în schimbul atenuării vinovăţiei. ţinem să menţionăm Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind medierea în cauzele penale din 1999. Justiţia de restabilire este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal. inclusiv liberarea de răspundere penală sau pedeapsă a acestuia. sunt imposibile. au fost elaborate un şir de concluzii privitoare la răspunderea şi asigurarea echităţii în cadrul procesului justiţiei penale atît faţă de delincvenţi. Acest tip de justiţie asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul sistemului justiţiei penale. fiind orientată mai mult spre satisfacerea necesităţilor şi atenuarea vinovăţiei. examinîndu-se în ce măsură pot fi aplicate metodele justiţiei de restabilire la diferite niveluri ale sistemului judiciar penal sau în afara acestuia. de regulă. În acest context. 10-17 aprilie 2000).Menţionăm. decît spre reacţia represivă a statului. fiindcă ritualul procesului penal stabileşte între ei o anumită distanţă. delincvent şi societate.

menţionăm cercetările victimologilor americani. decît compensarea prejudiciului material. 218]. în SUA sunt elaborate şi se realizează peste 300 de programe cu privire la împăcare şi mediaţie. Aceste infracţiuni nu creează atîtea probleme dificile procesului de compensare ca în cazul faptelor penale. este importantă luarea în consideraţie a contribuţiei victimei la victimizare. în Canada – 26. o modalitate de realizare a justiţiei restaurative. Concepţia justiţiei de restabilire. Italia. nu trebuie să poarte un caracter obligatoriu. Totodată. care au stabilit că victimele preferă mai mult împăcarea şi repararea prejudiciului de către infractor. în Europa – peste 700. aceasta fiind o paradigmă a justiţiei. Victimele preferă adesea repararea prejudiciului cauzat de însuşi infractor şi nu compensarea acestuia de către stat. fiindcă nu vorbim de crearea unui sistem de . o modalitate de rezolvare a conflictului. Noua Zeelandă. exprimat prin maladii şi suferinţe. Cuba. fiind orientată nu numai spre despăgubire. SUA şi Franţa. De aceea. aplicată de instanţa de judecată drept condiţie a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. care au cauzat un prejudiciu nematerial. drept act constructiv în corijarea persoanei. dar şi spre dezvoltarea unor relaţii pozitive între victimizator şi victimă. expuse în concepţie.În acest context. Deci este vorba de introducerea medierii în procesul penal şi nu de introducerea justiţiei restaurative. sporeşte autoaprecierea infractorului. Repararea prejudiciului. Pentru victimă este mult mai important ca infractorul şi judecata să-i recunoască demnitatea umană. Mexic. Menţionăm că victimele infracţiunilor contra patrimoniului (fără violenţă) mai uşor acceptă colaborarea cu infractorii. p. are un rol deosebit de important în procesul de resocializare a infractorului. În cazul infracţiunilor patrimoniale. se realizează într-un şir de ţări ale lumii: Germania. intensifică controlul acestuia asupra conduitei sale şi contribuie la împăcarea lui cu victima. Medierea se atribuie formelor procedurale de realizare a ideilor justiţiei. o concepţie. De exemplu. Regatul Unit al Marii Britanii. recunoscută de instanţă şi stat. decît aplicarea unei pedepse aspre acestuia [28. decît victimele tîlhăriilor şi acele cărora le-au fost cauzate vătămări corporale. repararea prejudiciului de către delincvent. este relativ mai simplu a determina volumul prejudiciului cauzat. Polonia. Canada. Republica Coreea. Medierea este un proces. Victimele consideră că au dreptul la repararea prejudiciului de către victimizator. ci trebuie să fie o reacţie independentă faţă de fapta infracţională săvîrşită. încasarea în folosul persoanei vătămate. Trebuie însă de menţionat că noţiunea „justiţia restaurativă” are un conţinut mai vast decît medierea şi nu numai din motivul că presupune şi alte forme de interacţiune dintre infractor şi victimă. Elementul de bază a restabilirii este medierea – o procedură special organizată. ca alternativă sistemului justiţiei penale. în cazul în care este necesară stabilirea mărimii prejudiciului fizic sau moral cauzat. De asemenea.

deseori.orice proces. emoţii. Locul medierii în cadrul procesului penal este diferit în funcţie de ţară. se poate de spus că medierea (şi în general alternativele) a progresat datorită „crizei” justiţiei penale clasice. în general. S-a menţionat că medierea poate fi în adaos sau o alternativă la procesul penal [284]. orientată spre pedeapsă. Din acest motiv. 32]. O definiţie generală este dată în cap. dimpotrivă. efectele medierii sunt diferite. «acum.. în cazurile respective. în alte ţări împăcarea serveşte ca o circumstanţă atenuantă etc. în unele ţări medierea duce la suspendarea ( apoi la încetarea) procesului. cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale. prezentînd o informaţie completă . dar părţi. concepţia restaurativă îşi centrează atenţia asupra conţinutului şi formei procesului penal. Deci putem spune că medierea este o procedură neformală în cadrul căreia părţile. în cadrul justiţiei restaurative se operează cu aşa noţiuni „umane”. aplică măsurile justiţiei de restabilire. Dar nu putem renunţa la contradictorialitate până nu renunţăm la modelul justiţiei represive. Ultima este orientată spre opunere şi presupune depersonalizarea părţilor. care „oferă locul” prevenirii şi reparării daunei însoţită. de pierderea încrederii în sancţiune. În acest scop. p. Acest temei de apariţie şi dezvoltare a medierii a fost observat şi de doctrinarii ruşi [286. dar nu juridice. în cazul acordului reciproc. De asemenea. lucrătorii organelor de poliţie pot propune. Ei asigură mecanismele de control privind evitarea pericolului corupţiei şi mituirii. permiţînd repararea prejudiciului cauzat victimei pînă la judecată.înfăptuire a justiţiei pe lîngă procesul penal existent. 94-96]. I al Recomandării sus-menţionate: „. medierea este aplicată deja la etapa urmăririi penale. În funcţie de caracteristicile sus-menţionate şi definirea acestui concept este diversă. Fiind o condiţie obligatorie a justiţiei. Casorla. deoarece îl constrânge la apărare prin intermediul tuturor mijloacelor.. unde victimei şi infractorului li se oferă posibilitatea. se vorbeşte despre existenţa crizei modelului tradiţional al justiţiei penale şi această criză este însoţită de declinul justiţiei represive. dacă infractorul este tratat doar ca persoană ce-a cauzat prejudicii» [285. pot conveni asupra împăcării cu concursul unei persoane imparţiale. În general. După cum menţionează F. în timp ce medierea presupune realizarea unui dialog constructiv între personalităţi concrete. Obligaţia de a pedepsi se schimbă radical. înţelegerea etc. p. necesităţi. să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în legătură cu comiterea faptei”. contradictorialitatea adânceşte şi mai tare conflictul dintre părţi şi nicidecum nu contribuie la căinţa infractorului. în special cînd infractorii sunt minori. aplicarea măsurilor de împăcare între victimă şi delincvent. ea se opune celei mai moderne forme a procedurii – contradictorialităţii. cum sunt: sentimente. de asemenea. Într-un şir de state. Din cele sus-menţionate ajungem la concluzia că procedura medierii este principial diferenţiată de procedura penală oficială . ci. În cadrul procesului figurează nu personalităţi distincte. în cazurile prevăzute de lege.

victima va fi. În majoritatea cazurilor. mediatorul începe întîlnirea amintind părţilor finalitatea (scopurile) mediatizării. o negare completă a faptelor şi o inversare a responsabilităţii). de exemplu. În cadrul medierii. mediatorul primeşte părţile împreună. asupra neutralităţii şi independenţei sale faţă de procurorul Republicii. . bineînţeles. mediatorul nu stabileşte reguli şi nu ia decizii.despre atare măsuri şi programe pentru victimă şi delincvent încă la etapele iniţiale ale procesului. Apoi el audiază victima înainte ca cel vinovat să dea explicaţii. în cazul cînd una din părţi nu s-a prezentat. denumită mediator. El nu apelează la regula generală de interogare a unei singure părţi decît în cazul cînd este necesară clarificarea anumitor fapte sau. Se întîmplă cîteodată. Deseori. există mai multe şanse că aceasta le va executa. este prezentă pentru a ajuta victima şi infractorul să găsească soluţia. Rezultatul final este soluţionarea diferendului iscat şi nicidecum dezvăluirea adevărului. dispusă să fie conciliantă şi de „a ierta”. în opinia noastră. mediatorul convoacă în scris părţile cînd îi parvine cererea din partea procurorului Republicii într-un termen foarte scurt. de regulă. deoarece repararea prejudiciului şi împăcarea victimei cu delincventul sunt considerate factori importanţi pentru restaurarea înţelegerii sociale. Spre deosebire de judecător sau arbitru. fie cu totul invers. ceea ce va permite ulterior de a stabili un dialog între părţi. în general devine aproape imposibil de a stabili un dialog între părţi şi este mai bine de a se trece într-un termen cît mai rapid la audieri. mediatizarea ajunge la un rezultat foarte departe de finalitatea acesteia sau la o agravare şi mai mare a relaţiilor dintre părţi. În schimb. dosarul este clasat fără urmări şi nu se face nici o menţiune în cazierul judiciar. după atitudinea pe care o va adopta autorul faptei ( fie o ascultare şi recunoaşterea faptului că „nu a avut dreptate”. mai mult sau mai puţin. Desfăşurarea acestei etape se dovedeşte deseori primordială pentru ţelurile mediatizării. adică a găsi o soluţie prietenească (paşnică) în conflictul opozanţilor şi precizează rolul părţilor insistînd. că. Măsurile justiţiei de restabilire. O persoană neutră. În Franţa. În cazul în care persoana singură stabileşte unele obligaţii. În fine. în asemenea condiţii. scopul său fiind ajutarea persoanelor să găsească o soluţie reciproc avantajoasă. din păcate. persoanele respective conlucrează pentru a soluţiona problema apărută. în ipoteza că autorul faptei contestă versiunea prezentată de victimă şi adoptă un comportament neconstructiv. Din momentul în care acest angajament este respectat. poate fi găsită eficient o soluţie paşnică şi atunci un proces-verbal de reconciliere regularizează relaţiile dintre părţi. nu trebuie limitate doar la infracţiunile uşoare. lucru subliniat în mod special. Deoarece mediatorul nu are dreptul de a impune unele hotărîri. În acest cadru. nimic nu va fi decis dacă părţile nu consimt acest lucru.

totuşi parcurge cîteva etape: 1) Declararea începerii procesului de mediere. Fiecare parte este invitată să-şi spună părerea asupra esenţei conflictului. dacă victima a venit la mediatizare cu scopul de a fi indemnizată „cît mai repede şi mai bine” sau cu o anumită dorinţă de „a se răzbuna”. nici o conciliere nu poate fi realizată. Astfel. 6) Încheierea. mai cu seamă în cazul în care aplicarea reuşită a măsurilor justiţiei de restabilire confirmă presupunerea că delincventul nu va mai comite infracţiuni. celorlalţi nu le este permis s-o întrerupă. Considerată miezul medierii. că mediatorul va transmite procurorului procesul-verbal al audienţei părţilor [287. iar dacă părţile doresc. deşi este neformală. mediatorul face un rezumat al rezultatelor obţinute şi informează părţile atît despre posibilitatea de a se reîntîlni. explică scopul şi regulile acestei întruniri şi-i cheamă la o muncă în comun spre obţinerea unei înţelegeri. medierea este un proces menit să ajute la găsirea unui rezultat comun. Deci putem concluziona că medierea este un proces neformal în care mediatorul vorbeşte cu părţile pînă acestea „lasă” ostilitatea şi purced la negocieri. mediatorul. mediatorul prezintă fiecare parte. pot încheia un contract cu obligaţii juridice. constatînd absenţa concilierii. terminîndu-se în faţa jurisdicţiilor represive. propuneri de soluţionare a acestuia. medierea. După ce părţile iau loc. p. În timp ce o parte vorbeşte. În această perioadă trebuie stabilite cerinţele părţilor. discuţia privată este o posibilitate de a vorbi cu mediatorul în mod confidenţial. 2) Declaraţiile părţilor. ceea ce înseamnă că lipsa unei etape nu exclude trecerea la cealaltă etapă. mediatorul propune părţilor să negocieze direct. 3) Discuţia comună. în acest context. ordinea medierii . În comparaţie cu procesul judiciar.59]. de a propune noi idei de rezolvare a conflictului. În cazul în care s-a ajuns la o concluzie. Este sfîrşitul procesului de mediere. Sau dacă este vorba de o violenţă comisă de unul dintre soţi asupra altuia şi mediatorul intervine după nenumărate bătăi şi plîngeri.De asemenea. Trebuie de menţionat că procedura de mai sus poartă un caracter de exemplificare. După discuţiile private. să prezinte idei. Sunt utile. cît şi despre posibilitatea de a apela la organele de drept competente. 5) Negocierile comune. din punctul nostru de vedere. lucru care se întîmplă în practică într-un anumit număr de cazuri. nu are altă soluţie decît să transmită cazul procurorului Republicii pentru ca urmăririle judiciare să fie reluate. Mediatorul poate recurge la aceste discuţii ori de cîte ori consideră necesar. cum a fost afectată de acest conflict. procesul medierii este lăsat la discreţia participanţilor. Aplanarea eficientă a conflictului poate exclude necesitatea urmăririi penale. mediatorul scrie punctele-cheie în acord şi propune părţilor să-l semneze sau să-l examineze împreună cu avocatul. Trebuie să subliniem. 4) Discuţiile private. conflictul are implicaţii mult mai profunde ca mediatizarea să poată reuşi. Dacă nu s-a ajuns la o înţelegere. De fapt. Fiind o procedură neformală. La această etapă mediatorul poate propune părţilor să-şi spună direct opiniile expuse la etapa precedentă.

iar în cadrul medierii se iau în consideraţie necesităţile şi interesele a trei participanţi: victima. neştiind din ce cauză au fost alese drept „ţintă” şi mult timp continuă să trăiască cu teama că vor fi iarăşi victimizate. indiferent de vîrsta subiectului infracţiunii (aceasta este prevăzut şi de Codul penal al Republicii Moldova). realizarea programelor justiţiei de restabilire va contribui la reducerea substanţială a numărului de dosare şi va crea. în aşa fel.şi procedura împăcării. procurorul. infractorul şi societatea ca urmare a împăcării respective. învinuitul şi victima trebuie să se aşeze la „masa rotundă” pentru a examina. şi a unor ţări din Europa). 289-290]. Prin urmare. Ulterior. 45]. dar îi şi oferă posibilitatea să-şi exprime părerea şi să participe activ la soluţionarea cazului său. în special. condiţii sistemului justiţiei penale în examinarea numai a celor dosare care necesită o implicare juridică serioasă din partea sistemului.A. pentru mediere sunt selectate. Pentru procedura medierii este important acordul infractorului de a participa şi a respecta . Victima. Dependenţa reciprocă este foarte importantă. infractorul şi societatea în care aceştia trăiesc. p. Împăcarea poate fi considerată reuşită. iar la încheierea acestui proces persoana să nu se mai simtă victimă şi să creadă că onoarea şi demnitatea sa sunt inviolabile. obligatorie pentru participanţii la proces [16. În cazul soluţionării litigiilor de către instanţa de judecată (sau o altă instanţă abilitată). 368]. asigurîndu-i încrederea în sine. iar împăcarea victimei cu infractorul trebuie realizată în aşa mod. dacă ea nu numai că recunoaşte şi confirmă sentimentele victimei. De regulă. Aşadar. precum şi faptele penale cu pericol social redus. p. trebuie clarificat de la început ce avantaje (beneficii) va avea victima. propuse de Comisia pentru reforma dreptului statal din Canada. O atare procedură neformală care nu necesită cheltuieli financiare. Infractorul. Astfel. asemeni unui proces penal formal. părţile procesului judiciar: judecătorul. astfel fiind evitate abuzurile şi erorile judiciare. Multe victime rămîn nesigure.U. De felul cum decurge procesul medierii depinde crearea unei atmosfere de înţelegere şi compătimire a victimei. conflictul care a determinat infracţiunea şi să convină asupra posibilităţii de soluţionare a conflictului. În majoritatea cazurilor. este recomandată acelor fapte infracţionale în care vinovăţia făptuitorului nu stîrneşte nedumeriri. încît să fie întărită legătura dintre ei [288. în condiţii neformale. mediatorul trebuie să supravegheze dacă sunt îndeplinite toate condiţiile stabilite în procesul medierii. şi nu finalizează cu etichetarea inculpatului prin pronunţarea sentinţei de condamnare a acestuia. p. apărătorul. Un moment principal este compensarea prejudiciului cauzat prin infracţiune. realizarea procesului judiciar penal va fi concentrată asupra unui număr redus de dosare. iar conflictul dintre infractor şi victimă nu este în afara anturajului social apropiat al acestora [30. faptele cu participarea minorilor (prevăzut de legislaţiile statelor din S. cel puţin o parte va fi nemulţumită.

prevederile convenţiei de reparare a prejudiciului, fiind conştient de pericolul sancţiunii cu urmări mult mai drastice în caz de nerespectarea cerinţelor înţelegerii. Medierea trebuie să conţină două criterii caracteristice infractorului: responsabilitatea şi tendinţa de a se resocializa. Responsabilitatea infractorului se exprimă prin recunoaşterea benevolă a vinei şi întreprinderea unor acţiuni pentru repararea daunei pricinuite, care poate avea loc atît prin intermediul acordării unei sume de bani victimei, cît şi prin executarea unor lucrări ca recompensă. În timpul împăcării trebuie de comportat cu infractorul într-un mod uman şi de abţinut de la comentariul faptelor sale. Scopul medierii este de a recunoaşte şi a repara paguba cauzată de infracţiune, dar nu de a condamna persoana pentru faptele sale. Acesta se va comporta într-un mod responsabil şi conştiincios, doar dacă el va fi tratat respectiv. Societatea. Şi victimele, şi infractorii sunt membrii societăţii: analizînd aceste trei componente ca un tot întreg, va fi posibilă prevenirea consecinţelor negative ale criminalităţii. Infractorii, de regulă, se simt izolaţi de societate şi inutili într-o muncă productivă. Victimele infracţiunii, de asemenea, se pot simţi singuratice şi neajutorate în faţa dificultăţilor. Un program de mediere ar putea ajuta la consolidarea relaţiilor dintre membrii societăţii în scopul prevenirii creşterii nivelului criminalităţii. În procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia, asociaţiile obşteşti şi/sau organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite colaborarea cu organele de drept etc. Această procedură este guvernată de unele principii: 1) principiul liberului consimţământ; 2) principiul confidenţialităţii; 3) accesul liber şi egal; 4) admisibilitatea medierii; 5) independenţa sistemului de mediere; 6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului. Medierea nu va duce la un rezultat, dacă părţile nu doresc să participe în acest proces; condiţia primordială pentru orice formă a sistemului medierii este participarea benevolă. În aceasta constă diferenţa dintre sistemul justiţiei penale şi mediere: în ultimul caz, derularea procesului este în mîinile părţilor (victima şi infractorul) care trebuie să participe benevol. Părţile, de asemenea, au dreptul să renunţe în orice moment pînă la semnarea acordului de împăcare. Reprezentanţii organelor justiţiei penale şi mediatorul sunt obligaţi să informeze părţile despre drepturile lor pînă la începerea procesului medierii. Rezultatele procesului medierii ar fi imposibile fără principiul confidenţialităţii din două motive. În primul rînd, confidenţialitate este o condiţie pentru un dialog productiv şi rezultate constructive. Garanţia respectării principiului dat contribuie la stabilirea unei atmosfere de siguranţă şi la relevarea aspectelor noi ale cauzei. Informaţia suplimentară, primită în acest mod, serveşte, deseori, drept bază pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictului. În al doilea rînd, caracterul

confidenţial trebuie respectat pentru asigurarea intereselor părţilor. Discuţiile de orice gen din cadrul medierii nu pot fi făcute publice, aceasta este posibil doar cu acordul părţilor. Deci se evidenţiază „caracterul privat” al medierii, ceea ce este o deosebire de procesul penal tradiţional cu principiul publicităţii, caracteristic acestui sistem. Informaţia este inaccesibilă atât pentru societate, cât şi pentru organele justiţiei. Totuşi menţionăm că ar trebui să existe şi excepţii de la acest principiu. În cazul în care în timpul medierii este relevat pericolul comiterii unei noi infracţiuni, mediatorul trebuie să comunice informaţia necesară sau organelor de drept, sau persoanelor împotriva cărora este îndreptat atentatul. Accesul liber şi egal la procesul medierii presupune existenţa dreptului tuturor părţilor (infractor şi victimă) de a participa la un proces de mediere, cînd sunt întrunite condiţiile din Codul penal. Realizarea acestui principiu necesită cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale, precum şi consecinţelor împăcării [289, p. 23]. În acest scop, ar fi binevenită stabilirea obligaţiei organului de urmărire penală de a informa persoanele. Pentru a avea acces la procesul medierii este important ca realizarea acestei instituţii să cuprindă întreg teritoriul ţării, adică să fie accesibilă şi funcţională. În acest caz, statul trebuie să contribuie la realizarea medierii ca un serviciu real şi general accesibil. Programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de organizaţii obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea. Medierea nu este estimată ca o instituţie perfectă, ea este tratată ca o posibilitate juridică de soluţionare a conflictului, la care e necesar de apelat. La împăcare se poate recurge în toate fazele procesului penal. În diferite ţări aceasta are loc diferit. Unele programe funcţionează la orice fază a procesului penal, altele atrag încetarea urmăririi penale, altele activează din momentul arestării persoanei, un şir de programe se realizează în paralel cu procesul oficial, iar unele fac parte din executarea sentinţei (de exemplu: sancţiune complimentară – repararea daunei). Se menţionează că este de dorit ca medierea să fie admisă în tot timpul procesului [284]. Trebuie de luat în consideraţie faptul că părţile (îndeosebi victima) pot de la început să nu fie pregătite pentru a se împăca, dar, în pofida acestui fapt, este important să nu fie amânată împăcarea. Autonomia serviciilor de mediere în cadrul sistemului judiciar este necesară pentru asigurarea procesului de mediere care soluţionează cauza altfel decît procesul penal. Autonomia este necesară sistemului medierii pentru a fi elastică şi responsabilă faţă de părţi, fixarea fiind lipsită de autonomie, mediatorul nu va putea lua careva decizii şi nu-şi va putea exercita autoritatea. Desigur, medierea nu poate fi realizată absolut independent şi separat de sistemul justiţiei penale. Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova, sunt necesare unele acte normative, care ar reglementa careva momente conceptuale referitor la procedura medierii, acestea sunt: 1) participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la

discreţia părţilor; 2) influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei; 3) executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare. 1. Referitor la participarea mediatorului, credem că participarea acestuia este obligatorie, fapt ce rezultă din definiţiile medierii date mai sus. Totodată, menţionăm că Codul penal al Republicii Moldova (art. 109) foloseşte noţiunea de împăcare, iar Codul de procedură penală (art.276, alin. 5, 7) utilizează noţiunile de împăcare şi de mediere. Medierea este o metodă principală de realizare a împăcării. Dacă părţile „se împacă” fără ajutorul unei terţe persoane, este împăcare în sensul art. 276 (5) C.P.P. al Republicii Moldova, iar dacă împăcarea părţilor are loc prin mediere, adică în prezenţa unui mediator, atunci aceasta este „împăcare” potrivit art. 276 (7) C.P.P. Deci considerăm că pentru mediere participarea unei persoane-mediator este obligatorie. Menţionăm că în Franţa, spre exemplu, mediatorul este fie o persoană fizică, fost comisar, profesor, care a urmat diferite cursuri recunoscute de către Ministerul Justiţiei, ce se desfăşoară sub egida Şcolii Naţionale a Magistraturii şi a Curţii de Apel, şi este abilitat de către Ministerul Public să exercite această funcţie, fie o asociaţie abilitată de către Adunarea Generală a Magistraţilor Parchetului sau ai procuraturii care va desemna în acest scop pe unul din membrii săi. Condiţiile de acces la funcţia de mediator în Franţa sunt definite de către Decretul nr. 2001-71 din 29 ianuarie 2001 (C.P.P., art. 15-33-30). Mediatorul este remunerat conform unor tarife. Principalul obiectiv al acestuia este de a conduce părţile la găsirea unei soluţii paşnice. El trebuie deci să favorizeze un dialog între părţi şi să propună soluţii concrete care îi par adaptabile la cazul dat, în scopul de a evita să renască un conflict, aceste soluţii trebuie să ia în consideraţie interesele fiecăruia. Mediatorul este, bineînţeles, supus unei obligaţiuni de neutralitate, de imparţialitate şi de independenţă, pe lîngă obligaţiunea de confidenţialitate (aceasta este subînţeles în secretul profesional), amintindu-se în acelaşi timp că el nu este nici judecător, nici arbitru, deci nu se poate pronunţa nici asupra vinovăţiei uneia din părţi, nici asupra evaluării unui prejudiciu [287, p. 60]. 2. Referitor la influenţa medierii asupra procesului oficial, aceasta se poate manifesta prin suspendarea sau nesuspendarea procesului penal. În opinia noastră, dacă iniţierea procedurii medierii nu va suspenda procesul oficial, atunci organele de urmărire penală şi judiciare vor rămîne în continuare supraîncărcate cu dosare asupra numeroaselor cazuri penale, care pot fi soluţionate prin mediere. În acest context, menţionăm unul dintre multitudinea argumentelor aduse în favoarea medierii: medierea va permite organelor de urmărire penală şi judecătoreşti să nu fie supraîncărcate şi să poată examina cu succes cazurile mai grave. Totodată, suspendarea procesului de urmărire penală poate genera şi consecinţe negative, deoarece în caz de eşec nu vor mai putea fi dobîndite unele probe. Considerăm însă că atunci cînd medierea nu va suspenda procesul penal, efectele negative vor fi şi mai pronunţate, deoarece părţile vor fi antrenate atît în procesul de urmărire

penală sau judiciară, cît şi în procesul medierii. În cazul în care procesul penal nu este suspendat, de regulă, părţile nu vor accepta participarea la procese suplimentare, adică la mediere. Astfel, în viziunea noastră, o dată cu iniţierea medierii trebuie să fie suspendat procesul oficial. Un alt aspect al influenţei medierii asupra procesului oficial constă în încetarea procesului în legătură cu motivul împăcării părţilor, fapt pentru care ordonanţa de clasare a procesului produce aceleaşi efecte juridice şi are aceeaşi putere ca şi orice ordonanţă de clasare. Aspectele date se referă şi la sentinţa de încetare a procesului penal. 3. Acordul de împăcare este executat de către partea sau părţile care şi-au asumat obligaţii prin semnarea acestuia. Mai dificilă este supravegherea executării acordului şi eschivarea de la executarea acestuia. Luînd în consideraţie principiul participării benevole la mediere, considerăm că supravegherea executării trebuie lăsată la discreţia părţilor, deoarece fiecare parte, fiind cointeresată în împăcare, îşi va onora obligaţiile asumate. La această măsură pot fi atraşi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti, colaboratorii organelor afacerilor interne, în special, inspectorii de sector sau funcţionarii Direcţiei principale de executare a pedepselor nonprivative de libertate. Dacă vom atrage mediatorul la supravegherea executării, atunci va fi problematică realizarea ideii de activitate pe baze obşteşti a acestuia. Mediatorul, fiind o persoană fizică, are un serviciu de bază în altă parte şi supraîncărcarea acestuia ar duce la imposibilitatea exercitării sau la exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor. Crearea unui serviciu de mediere, finanţat din bugetul de stat, nu va duce la „ieftinirea justiţiei”. Desigur, organele de urmărire penală şi judecătoreşti nu trebuie excluse de la această etapă (supravegherea executării). Fiind abilitate cu atribuţii în domeniul înfăptuirii justiţiei, încetarea procesului decurge în funcţie de acestea. Dacă organul competent constată că părţile s-au împăcat şi prevederile acordului au fost îndeplinite, atunci el clasează procesul. Stabilirea împăcării şi îndeplinirea condiţiilor acordului se face prin intermediul citării persoanelor respective şi interogării acestora. Deci putem constata că supravegherea executării acordului de împăcare nu necesită o reglementare strictă ca în cazul sentinţelor judiciare. După cum am menţionat mai sus, considerăm că medierea ar trebui să suspende procesul oficial pe un termen suficient (de ex.: 30, 40 de zile), ca părţile să reuşească să se împace şi să execute obligaţiile asumate. După expirarea acestui termen, organul competent emite o decizie de încetare a procesului în baza raportului mediatorului şi a documentelor prezentate de părţi care confirmă, după caz, îndeplinirea sau neîndeplinirea angajamentelor asumate. Dacă încetarea procesului va avea loc fără verificarea executării acordului, atunci, în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, executarea acordului va putea fi cerută prin intermediul instanţei de judecată în baza procedurii civile (de ex.: repararea daunei stabilite, executarea unor lucrări etc.). În consecinţă,

unele valori sociale protejate de iure de dreptul penal vor fi protejate de facto de normele dreptului civil, iar persoana ale cărei drepturi au fost încălcate ca rezultat al infracţiunii, va trebui să-şi apere drepturile şi pe cale civilă. Deci credem că procedura trebuie suspendată, iar dacă părţile nu s-au împăcat şi n-au executat obligaţiile, trebuie reluată. Cu toate că unele probe nu vor mai putea fi dobîndite, aceasta este, pînă în prezent, unica soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei. Un moment important referitor la mediere este participarea avocatului. Credem că fiecare dintre părţi are dreptul de a cere asistenţa unui avocat în cadrul unei mediatizări penale, un ajutor juridicţional (din oficiu) putîndu-i-se acorda în acest scop. Cu toate acestea, în practică, mediatizarea se desfăşoară fără participarea unui avocat pentru cele două părţi. De altfel, dacă acesta este prezent, va interveni mai ales înainte şi după discuţia părţilor cu mediatorul, chiar îşi poate sfătui clientul asupra oportunităţii acceptării principiului de mediatizare penală. În fine, dacă această măsură prezintă pentru făptuitor anumite avantaje ca neînscrierea în cazierul judiciar a afacerii date, nu este acelaşi caz pentru victimă, mai ales cînd este vorba de lovituri şi răniri sau violenţe, întreruperea din activitatea de muncă fiind de durată. În cursul audierii, în schimb, avocatul aproape nu intervine, lăsînd cuvîntul părţilor, cu toate acestea, el trebuie să urmărească ca mediatorul în nici un moment să nu intervină în calitate de judecător sau arbitru. În cadrul medierii participă mediatorul, statutul căruia nu este prevăzut de legislaţia în vigioare, spre deosebire de victimă şi bănuit, învinuit, inculpat, statutul cărora este reglementat în Codul de procedură penală. Este evident faptul că acest participant trebuie să întrunească unele cerinţe: capacitate deplină de exerciţiu, autoritate în societate, cunoştinţe şi pregătire specială în domeniu, nefiind interesat în cauza respectivă etc.; trebuie implicat, de asemenea, în supravegherea executării acordului de împăcare. Poate fi exercitată această atribuţie de organul de urmărire penală sau de procuror? „Direcţia activităţii de urmărire este următoarea: de la pornirea procesului – spre înaintarea învinuirii, de la învinuire – spre sentinţa de condamnare... Astfel, ofiţerul de urmărire penală şi procurorul îşi centrează activitatea asupra unui singur aspect – trimiterea dosarului în judecată”. În acelaşi timp, organul de urmărire penală conştientizează, în unele cazuri, necesitatea unei soluţii deosebite în cauza dată, pentru care, este necesară stabilirea voinţei părţilor, petrecerea procedurii de împăcare, controlul exercitării obligaţiilor etc. Pentru toate acestea organul de urmărire penală (şi/sau procurorul) nu are nici timp, nici pregătire specială în domeniu. Rolul urmăririi penale constă în iniţierea procesului de mediere.

Atribuţiile mediatorului nu pot fi exercitate de avocat, deoarece acesta trebuie să elaboreze şi să realizeze o tactică de apărare în faza urmării penale: relevarea şi fixarea încălcărilor comise de organele de urmărire, relevarea unor circumstanţe ce ar exclude sau ar atenua răspunderea clientului său. În faza cercetării judecătoreşti, avocatul trebuie să elaboreze o tactică de apărare ce ar duce la recalificarea acţiunilor inculpatului sau la emiterea unei sentinţe de achitare sau încetare a procesului. Dar, avocatul poate participa la procesul de mediere, la încheierea acordului de împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă. Atît organele părţii acuzării (organul de urmărire penală şi procurorul), cît şi a părţii apărării (este vorba de avocat) sunt interesate, într-un mod oarecare, de soluţionarea cauzei şi, în consecinţă, nu pot exercita atribuţiile mediatorului. Totodată, menţionăm că este necesar ca legiuitorul să stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi procedura de desemnare a mediatorului. Putem concluziona că procesul medierii trebuie reglementat prin lege. Respectiva lege trebuie să reglementeze atît momentele sus-menţionate, cît şi următoarele: obligaţiile părţi nr. 2001-71 di de mediere, documentele ce trebuie prezentate mediatorului şi de către cine, cazurile de încetare şi suspendare a procesului de mediere, clauzele obligatorii unui acord de împăcare, recunoaşterea consecinţelor acestuia etc. Legile care reglementează medierea diferă de la stat la stat, deoarece diferă procedura penală şi politica penală. Aplicarea procedurii medierii bazate pe mecanismele dreptului comun (acordul victimei şi infractorului, medierea societăţii) poate prezenta, în general, următoarele avantaje: • Persoana urmăreşte soluţionarea cazului său. Ambele părţi vor participa activ. • Conflictul poate fi rezolvat repede. Părţile pot recurge la mediere în orice moment, chiar şi pînă la pornirea procesului. • Medierea este voluntară. Chiar dacă în unele ţări instanţa de judecată poate ordona părţilor să recurgă la mediere, acest proces poate fi finisat în orice moment la iniţiativa părţilor sau a mediatorului. De asemenea acordul este voluntar. Dacă părţile nu ajung la o înţelegere, au dreptul de a apela la instanţa competentă. • Aplicarea reuşită a acestei proceduri va duce la resocializarea eficientă atît a victimei, cît şi a infractorului şi va contribui, astfel, la reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor. • Implantarea medierii va permite utilizarea eficientă a sistemului judiciar, care îşi va concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor serioase, contribuind, în acest mod, la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile penitenciare, suprapopularea fiind micşorată pînă la limitele normale, reducîndu-se, totodată, cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.

Fără îndoială, careva succese sunt atinse şi continuă să fie aplicată procedura medierii. Dar utilitatea medierii a apărut reacţionînd la infracţiunile cu pericol social redus. În Occident se evită reacţia oficială la asemenea infracţiuni, care sunt obiectul renunţării la procesul penal pe motivul neutilităţii urmăririi penale” [290, p.226]. În ideal, justiţia de restabilire este privită ca „alternativă” faţă de justiţia represivă, dar, de facto, justiţia de restabilire apare în rolul de alternativă faţă de lipsa reacţiei din partea statului [291, p. 793]. În consecinţă, ajungem la concluzia că rolul medierii s-a întărit o dată cu aplicarea mai puţin rigidă a principiului utilităţii procesului penal, principiu ce guvernează procedura penală în multe ţări occidentale, dar, cu unele excepţii, absent în procesul penal al Republicii Moldova. În literatura de specialitate au apărut unele critici referitor la aplicarea medierii [290, p. 227229]. Tendinţa de „acaparare” de către mediere a unor cazuri, care de-a lungul deceniilor aparţineau metodelor tradiţionale clasice a procesului penal în toate ajunsurile şi neajunsurile sale, pare a fi periculoasă, cel puţin dacă această tendinţă va avea un caracter de masă şi necontrolat. Unii autori menţionează că „deşi, astăzi, această metodă (adică medierea) este limitată doar la unele infracţiuni, este temei de a presupune că, peste o perioadă oarecare de timp, medierea „va cuceri noi domenii” şi doar pentru motivul simplificării procesului penal” [292, p. 101]. Credem această opinie exagerată, dar optăm totuşi pentru păstrarea echilibrului dintre metodele de soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod, încît interesele victimei să nu acopere interesele ordinei de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă de criminalitate, în general. Această opinie este susţinută de autor, deoarece „... sistemul menţinerii ordinei sociale nu se poate baza exclusiv pe principiile justiţiei de restabilire” [285, p. 33]. Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea să se conducă statele, asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a mediaţiei şi a altor proceduri de împăcare şi restaurare socială, totuşi apreciem înalt posibilităţile potenţiale ale sistemului justiţiei de restabilire şi considerăm necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră paralel cu procesele tradiţionale ale justiţiei penale.

§3. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova În Republica Moldova, problema introducerii şi funcţionării măsurilor alternative care ar permite realizarea scopurilor justiţiei penale asupra anumitor cauze pe o altă cale decît cea tradiţională (procesul penal – sentinţa şi pedeapsa – executarea sentinţei) este deosebit de actuală,

p. fiind denumite în literatura juridică „măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii” sau „măsuri alternative” [293. Liberarea de răspundere penală a făptuitorului. de asemenea. Codul penal aprobat prin Legea R.57 CP al RM) şi în legătură cu împăcarea (art. prevăzută în legislaţia ţărilor occidentale.S. poate influenţa serios în viitorul apropiat asupra dezvoltării politicii penale. dacă partea vătămată s-a împăcat cu acesta. rude.S. în cauzele care pot fi intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate. La împăcarea părţii vătămate cu învinuitul sau inculpatul în cazurile indicate.5 pct. p. Totodată. 68. procesul penal se clasează. . Întradevăr. în paguba tutorelui. iar procesul pornit trebuie să înceteze. procesul penal nu poate fi pornit. iar posibilitatea liberării de răspundere penală în legătură cu împăcarea corespunde în întregime concepţiei „mediaţiei simple”. cu excepţia furtului săvîrşit de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta. Aceste instituţii noi sunt liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă (art. cu modificările ulterioare nu conţinea instituţia privind împăcarea părţilor drept temei pentru liberarea de răspundere penală. p. ori de cel care locuieşte împreună cu partea vătămată sau este găzduit de aceasta. apariţia cărora. 294. Menţionăm. este important a menţiona faptul că aceste norme vor contribui şi la realizarea funcţiei de prevenire a legii penale. Conform art. 1]. liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă poate fi comparată cu „mediaţia complexă”.6 al acestui Cod. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 conţine două temeiuri noi privind liberarea de răspundere penală. Considerăm că articolele 57 şi 109 ale Codului penal al Republicii Moldova în vigoare. săvîrşit de soţ. Articolul 94 din acelaşi Cod preciza că sunt intentate în baza plîngerii părţii vătămate procese privitoare la infracţiunile prevăzute de Codul penal din anul 1961 în articolele 102 aliniatul 1 (violul fără circumstanţe agravante).109 CP al RM). dacă dînsa s-a împăcat cu învinuitul. era prevăzută de Codul de procedură penală al Republicii Moldova din anul 1961 cu modificări şi completări ulterioare. 438]. după părerea noastră. într-un număr mic de cazuri. 126 (cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere). 141 (încălcarea dreptului de inventator) şi 1411 (încălcarea dreptului de autor). că meditaţia sau medierea a apărut în cadrul sistemului de drept anglo-saxon şi se realizează începînd cu anii 70 ai secolului al XX-lea [296. fiindcă vor stimula comportamentul pozitiv al persoanei vinovate [295. Temeiurile date privind liberarea de răspundere penală înlocuiesc forma clasică a reacţiei statului faţă de comportamentul infracţional (pedeapsa). p. cu unele rezerve.dar în soluţionarea acesteia suntem mult rămaşi în urmă de ţările dezvoltate ale lumii. precum şi la furtul avutului proprietarului. în astfel de procese procedura fiind generală.Moldoveneşti din 24 martie 1961. pot fi atribuite instituţiei „mediaţie”. 11-20].

Menţionăm că. Deci esenţa modului dat de soluţionare a conflictului de drept penal constă în luarea măsurilor active de înlăturare a acestuia. p. în termenul stabilit. care depun eforturi la împăcarea părţilor. că ambele variante ale "mediaţiei simple" pot fi aplicate numai pînă în momentul stopării urmăririi penale. 3) a face un pas nou în prevenirea criminalităţii şi readaptarea socială a infractorului [297. pînă a lua această decizie-cheie. în practica judiciară franceză sunt diverse variante de răspuns."mediaţia complexă" . procurorul este în drept să recurgă la mediaţie. anume acest model de mediaţie a apărut în procesul penal anglo-saxon. De fapt. va îndeplini . Cea de-a doua formă a mediaţiei . fiind luate în consideraţie şi particularităţile locale [297. dacă ultimul i-a reparat acesteia prejudiciul cauzat. în ţările occidentale. 119]. În general. Inevitabil. apare întrebarea: cine poate fi mediator? Legislatorul oferă dreptul de a alege. concepţiile tranzacţia şi mediaţia simplă. care prevede că procurorul are dreptul.„Mediaţia simplă” reprezintă măsuri de mijlocire (de mediaţie) în scopul împăcării persoanei vătămate cu învinuitul. 120]. de asemenea. ar fi corect ca "mediaţia complexă” să fie considerată drept model german al "măsurilor alternative" (chiar dacă termenul dat nu este cunoscut legislaţiei acestei ţări). 41 CPP al Franţei. Sub aspect istoric. pot fi evidenţiate două variante: 1) în rolul de mediator este însuşi procurorul. О dată cu adoptarea Legii din 2 martie 1974. fiind importat din procesul civil. Introducerea acestei norme prin Legea din 4 ianuarie 1993 urmărea realizarea a trei scopuri: 1) a reduce supraîncărcarea excesivă a organelor justiţiei penale. dar nu în constatarea pasivă a prezenţei sau absenţei împăcării. să pună capăt conflictului generat de fapta infracţională şi să contribuie la corijarea persoanei care a comis infracţiunea. О particularitate importantă a acestui sistem de mediaţie este prevederea de către acesta a mijlocirii la împăcarea părţilor. p. de aceea. Este important. 2) procurorul recurge la ajutorul unei anumite organizaţii obşteşti. „pînă la pronunţarea hotărîrii asupra acţiunii publice şi cu acordul părţilor. specializate în readaptarea infractorilor sau acordarea de ajutor victimelor. cea mai elocventă întruchipare a „mediaţiei simple” este aliniatul 6 din art. Aşadar. dacă învinuitul. pentru aplanarea conflictelor juridico-penale. rolul organizaţiilor nonguvernamentale în procesul de mediaţie este deosebit de mare. succesul sau insuccesul căreia va determina mersul de mai departe a dosarului penal.există într-un şir de ţări (mai ales a sistemului continental de drept) şi diferă de "mediaţia simplă" prin faptul că cerinţele care pot fi înaintate faţă de învinuit nu se limitează doar la repararea de către acesta a prejudiciului cauzat victimei. în mare parte. articolul 153 a CPP al Republicii Federative Germane oferă procurorului dreptul de a nu porni procesul penal. "Mediaţia complexă" îmbină. 2) a spori rolul părţii vătămate în procesul penal. dacă el consideră că o astfel de măsură este capabilă să asigure repararea prejudiciului cauzat victimei. În prezent. pe lîngă toate celelalte. de a lua decizia cu privire la mediaţie.

dintre învinuit şi victimă (repararea prejudiciului acesteia există. În primul rînd. potrivit căreia. sau va determina mutarea centrului de greutate al procesului penal de la sentinţa judiciară la decizia organelor de urmărire penală în fazele prejudiciare ale procesului. extinderea obligaţiilor puse pe seama învinuitului. în Belgia). instituţia "mediaţiei complexe" sau va cere stabilirea unor limite clare ale cercului de obligaţii. p. Aceste acţiuni ale persoanei pot fi divizate în acţiuni care asiguгă realizarea cu succes a procesului penal (s-a autodenunţat de bună voie. munca în folosul comunităţii. Instituţia "mediaţiei complexe" din legea penală a Republicii Moldova în vigoare este cea mai moderată variantă dintre cele existente. Suntem de acord cu opinia expusă în literatura juridică [300. încetarea procesului penal este determinată de îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii: compensarea prejudiciului. p. Potrivit modelului belgian al "mediaţiei complexe". p. .442]. cu îndeplinirea cărora persoana este liberată de răspundere penală. Astfel. de munca în folosul comunităţii. precum Austria. chiar în calitate de pedeapsă. care permite a soluţiona conflictul dintre învinuit şi societate (de exemplu. această "măsură alternativă" este. a contribuit activ la descoperirea infracţiunii) şi acţiuni care înlătură consecinţele negative ale infracţiunii ( a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau. dintre învinuit şi el însuşi (tratamentul sau instruirea profesională. peste tot). măsura dată în toate ţările Europei Occidentale presupune acordul condamnatului şi dacă acesta refuză. Prin urmare. 13]. este relativ mic şi nu se intersectează cu categoriile pedepselor prevăzute de legea penală. această variantă puţin se aseamănă cu un acord între stat şi infractorul presupus. va vărsa о sumă de bani în venitul instituţiei social utile sau în vistieria statului etc. munca în folosul societăţii. executarea muncii în folosul comunităţii sau audierea unui curs de pregătire profesională în volum de 120 de ore [299. de exemplu. Cu atît mai mult că. În al doilea rînd. la contopirea acestora cu sistemul tradiţional de pedepse. urmarea tratamentului. iar. 81]. în unele cazuri. inevitabil. prevăzută în calitate de pedeapsă de Codul penal belgian şi exercitată conform sentinţei judecăţii.) [298. Portugalia etc. în Germania). dintre învinuit şi stat (vărsarea unei sume de bani în vistieria statului. exercitată în Belgia la propunerea procuraturii. probabil. ultimul trebuie să întreprindă măsuri ce ar mărturisi autodenunţarea de bună voie a acestuia. care pot servi drept temei pentru încetarea procesului penal. de regulă. îndeplinind о anumită muncă. potrivit legii. cercul de acţiuni ale persoanei. aceasta însemnînd revizuirea aproape a tuturor postulatelor clasice ale dreptului penal material şi procesual. cea mai flexibilă şi deci cea mai răspîndită. în calitate de condiţii pentru încetarea procesului penal duce. nu este destul de clar prin ce se deosebeşte. ea trebuie înlocuită prin altă măsură de pedeapsă.obligaţiile puse în faţă (va atenua dauna. "Mediaţia complexă" sub o formă sau alta există şi în alte ţări occidentale. deoarece. dar nu la propunerea organelor de stat. În general. în Belgia).

Astfel.P. 1) şi alin. 109 CP al Republicii Moldova nu precizează împăcarea persoanei vinovate anume cu victima (partea vătămată). 152]. De exemplu. graţierea este o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.P. 285 alin. legea penală. în opinia noastră. lărgeşte substanţial cercul infracţiunilor asupra cărora poate fi aplicată împăcarea. cît şi în şedinţa de judecată. 5 pct. cauzele în care părţile s-au împăcat pot fi clasate atît în faza urmăririi penale.P. Deci numai instanţa are dreptul să înceteze procesul penal în legătură cu căinţa activă a persoanei vinovate. menţionăm că art. căinţa activă este considerată drept temei al liberării de răspundere penală. Totodată. Aşadar. Legea penală atribuie neargumentat normele date la instituţii diferite. nestipulînd condiţia de bază a împăcării şi.în alt mod. 109 (2) CP). precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală şi nu doar acele fapte penale ce se conţin în cauzele care pot fi intentate numai în baza plîngerii părţii vătămate. persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de instanţa de judecată. în cazul împăcării.repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune.liberarea de răspundere penală. Acestea sunt infracţiunile uşoare şi mai puţin grave prevăzute la capitolele II – VI. al Republicii Moldova). a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune). Deci printre cerinţele înaintate faţă de persoana vinovată nu există nimic comun cu o pedeapsă penală şi acest fapt deosebeşte "căinţa activă" din legislaţia naţională de "mediaţia complexă" din legislaţia ţărilor occidentale. Potrivit articolului 53 al Codului penal. în principiu. iar împăcarea ca şi amnistia. inclusiv şi în cazul căinţei active. a liberării de răspundere penală . considerată întemeiat drept varietate a instituţiei "mediaţie simplă". poate fi. comparativ cu art. împăcarea va putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor mai grave. Liberarea de răspundere penală în legătură cu împăcarea. spre deosebire de căinţa activă.P. prevăzută de articolul 109 Cod penal al Republicii Moldova. în Belgia mediaţia poate fi aplicată asupra proceselor penale constituite din infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 20 de ani inclusiv [301. ci şi procurorul prin ordonanţă din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală (art.). cît şi împăcarea cu persoana vătămată în calitate de forme ale instituţiei . Considerăm că. (1) pct. 6 din legislaţia procesual-penală precedentă. trebuie să prevadă atît liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Este evident faptul că atît liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. o dată cu aprobarea reuşită a acestei instituţii în practica judiciară din ţara noastră. împăcarea însă produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare (art. p. (4) C. în perspectivă. Astfel. cît şi împăcarea sunt două forme ale uneia şi aceleiaşi instituţii de drept penal . 332 (1) C. Norma dată de drept penal material. prin urmare. au dreptul să înceteze procesul penal nu numai instanţa de judecată (art. Credem că aceste lacune din Codul penal vor fi depăşite. Aşadar.

Considerăm că această lacună din Codul penal urmează a fi înlăturată. persoana care pentru prima dată a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă s-a autodenunţat de bună voie şi a reparat prejudiciul cauzat. Franţa. ci şi procurorul din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. o anumită perioadă de timp) devine clar că persoana vătămată s-a împăcat cu delincventul şi prejudiciul cauzat prin infracţiune este reparat. Astfel. 278 al. determină. Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală. 57 CP al Republicii Moldova? Aceeaşi întrebare poate fi pusă şi în cazul cînd în procesul luării deciziei de a intenta dosarul penal (aceasta durează. De aceea. prin sentinţă motivată) să fie clasat în baza art.liberării de răspundere penală. Belgia etc. dacă procesul penal a fost pornit. 57 şi 109 CP. atunci. examinare judiciară. în opinia noastră. în baza căinţei active sau împăcării. este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul organelor competente nu numai a înceta procesul penal. după cum este stipulat în articolul 53 CP. Prin urmare. atunci are rost oare de a porni procesul penal. Dacă. Codul penal al Republicii Moldova.P. decizia despre aplicarea mediaţiei poate fi luată numai pînă la pornirea oficială a urmăririi penale şi nu mai tîrziu. Totodată.). dacă există temeiurile prevăzute de art. 7 posibilitatea împăcării părţilor prin mediere. fiecare participant al triadei clasice "victima . instituţia procesuală de încetare a procesului penal (articolele 285 şi 332 C. menţionăm că legea procesual-penală a Republicii Moldova. Este important de menţionat că "măsurile alternative" de soluţionare a conflictelor de drept penal (dacă noi le admitem) sunt mult mai eficiente anume în fazele i sţiale de mişcare a dosarului. 109). ca apoi (numai de instanţă în şedinţa de judecată.P. executarea sentinţei etc. stipulînd în art.persoana care a comis fapta infracţională . fiind lăsată în afara atenţiei altă instituţie procesuală – circumstanţele care exclud urmărirea penală (art.P. stipulînd că persoana vinovată poate fi liberată de instanţa de judecată în cazul căinţei active a acesteia (articolele 53 şi 57) şi că împăcarea produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare (art.). cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire la liberarea de răspundere penală. Persoana vătămată îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat. Menţionăm că. avînd drept a libera persoana vinovată de răspundere penală în temeiurile menţionate nu numai instanţa de judecată. ci şi o cît mai considerabilă parte a procesului penal.P. nu prevede procedura acesteia. adică nu stabileşte . 275 C. dar şi a nu-l porni. de exemplu. deoarece ele trebuie să înlocuiască nu numai pedeapsa. făptuitorul evită răspunderea penală şi povara procesului penal. de regulă. în cadrul sistemului de drept continental (Germania. el poate fi încetat în momentul efectuării urmăririi penale sau a examinării cauzei în instanţă.) în calitate de modalitate a realizării articolelor 57 şi 109 din prezentul Cod. cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor. statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare.statul" urmăreşte realizarea scopului său.

fiind posibile doar cu acordul victimei. care duc la diferenţierea ramurilor dreptului. Iniţial. a sec. dezvoltarea dreptului penal era orientată spre formarea „peinliches Recht” (dreptul exclusiv al statului de a stabili pedeapsa). judecătorul sau unele organizaţii de stat ori nonguvernamentale. nu sunt obligate a întreprinde anumite măsuri pentru împăcarea persoanei vătămate cu învinuitul. era strîns legată de tendinţa statului de a avea monopolul exclusiv referitor la înfăptuirea politicii penale. ci trebuie să înregistreze doar faptul unei astfel de împăcări. Toate teoriile şi practica stabilirii compensării pentru dauna cauzată. dar nu erau esenţiale. instituţia dată era utilizată în acelaşi mod atît în cadrul procedurii penale. organele de ocrotire a normelor de drept. familiei acesteia sau a comunităţii. ofiţerul de urmărire penală să invite partea vătămată şi persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se explica drepturile la împăcare. procurorul. în principiu. Pînă în I jum. procurorul. condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea daunei). iar ultimului . § 4. comparativ cu cele actuale. Este posibil chiar a li se stabili un anumit termen. la expirarea căruia părţile sunt din nou chemate pentru a verifica dacă a fost obţinută împăcarea sau nu.subiecţii şi nu descrie modalitatea mijlocirii. Considerăm raţional a completa Codul de procedură penală cu o normă care ar obliga judecătorul. Conform legislaţiei şi practicii judiciare a unor ţări europene. Faptul dat se află în dependenţă directă faţă de problema atenţiei insuficiente acordate victimei infracţiunii din . utilizată în jurisprudenţa Evului mediu. Această noţiune. cît şi în cadrul procedurii civile. cît şi pedepsirea persoanei vinovate. erau strîns legate de noţiunea complexă de pedepsire ce presupune atît compensarea. Existau careva deosebiri în ceea ce priveşte aplicarea acesteia. Potrivit Codului de procedură penală al ţării noastre. În Legile celor XII table erau prevăzute repararea pagubei materiale şi sancţiuni pecuniare pentru vătămare. în calitate de subiecţi pot fi ofiţerul de urmărire penală.procedura continuă în mod obişnuit. iar dacă negativ . Dacă răspunsul este pozitiv. În dreptul roman şi în alte sisteme de drept din antichitate era stabilit principiul conform căruia: cauzarea unui anumit prejudiciu sau vătămarea persoanei duce la compensarea sub formă de plată a sumelor băneşti sau a produselor naturale (transmiterea vitelor). Considerăm că normele procesuale propuse ar permite realizarea mai completă a potenţialului celor prevăzute de art. şi spre pedepsirea infractorului. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune Aceastã instituţie a dreptului îşi are originile sale în antichitate. în acelaşi timp. 109 al Codului penal al Republicii Moldova. XX.separat. atunci procesul penal va fi clasat. orientate.

prietenilor săi şi . dar şi faţă de victimele infracţiunii. I) oferă asemenea posibilitate: acţiunea civilă poate fi înaintată şi examinată în cadrul procesului penal. suspicii sau răutate. în afara atenţiei noastre. mai mult de jumătate din numărul de victime din lume nu sunt satisfăcute de atitudinea poliţiei faţă de plîngerile lor [302. stabileşte accesul victimei la justiţie. Dar această formă de constrîngere nu este utilizată des de către instanţa de judecată. 362]. 362]. Dauna pricinuită victimei poate fi primară şi secundară [16. comportarea reprezentanţilor oficiali în procesul controlului criminalităţii. p. familiei sale. Declaraţia sus-numită acordă o atenţie sporită sistemului de măsuri şi mijloace pentru apărarea victimelor. toată atenţia societăţii este orientată spre infractor sau spre depistarea acestuia. deseori. XX. . Principalul statut al victimei (părţii vătămate) constă în participarea acesteia ca mijloc de probă (declaraţiile părţii vătămate). comportamentul echitabil faţă de victimă. Persoana ce a cauzat prejudiciu este respinsă de societate. La finele sec. cap. p. cum ar fi amenda ce se încasează în folosul statului. este unanim recunoscut faptul că înfăptuirea justiţiei penale trebuie să fie echitabilă nu numai faţă de infractor. care apare în rezultatul reacţiei neformale la prima victimizare. prevede restituirea. În ultimul deceniu al sec. În şirul obligaţiilor la care este supus infractorul întîietatea o deţine repararea pagubei. procurorilor. adică a poliţiştilor. Un argument lucid al acestei tendinţe este adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei cu privire la principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere. în multe sisteme de drept ideea de reparare a daunei este un principiu de bază al legislaţiei penale. Conform unor cercetări. de asemenea. de asemenea este dată definiţia noţiunii de victimă a infracţiunii.punct de vedere al statutului său şi a drepturilor acordate în cadrul procesului penal. În urma săvîrşirii infracţiunii. 281]. Codul de procedură penală (Titlul VII. iar victima rămîne. XX. În multe ţări au fost elaborate acte normative în scopul asigurării depline a intereselor victimelor. compensarea. iar faţă de victimă apar sentimente de milă. Prin noţiunea de reacţie neformală trebuie de înţeles comportamentul persoanelor din anturajul victimei. victima era tratată doar ca un subiect al părţii acuzării în procesul penal. În prezent. p. iar cea secundară se manifestă prin victimizarea repetată. Dauna primară este cauzată nemijlocit prin infracţiune. procedura de judecare a cauzei. comparativ cu alte sancţiuni şi măsuri penale. judecătorilor [16. Dacă victima este cointeresată în repararea daunei.

).). colaborarea cu serviciile implicate nemijlocit în această activitate. în virtutea atribuţiilor lor. inclusiv asistenţă psihologică. modalităţile de implementare a programului. participarea victimei la rezolvarea conflictului pe cale neformală (alternativă) – medierea.3 al Rezoluţiei 40/34 a Adunării Generale a ONU şi constă în asistenţa acordată statelor şi comunităţii internaţionale pentru asigurarea echităţii şi acordarea ajutorului victimelor infracţiunii. în special. serviciile avocaţilor. Primul bloc cuprinde prevederi referitor la: măsuri de ordin social. Al doilea bloc conţine recomandări care pot fi realizate doar la nivel internaţional. măsuri menite a realiza mijloacele de depistare. răspunderea . În opinia noastră. Rezoluţia respectivă conţine două blocuri de propuneri şi recomandări. împăcarea etc). Totodată. implicarea acesteia în procesul stabilirii pedepsei. cît şi internaţional referitor la funcţionarii care. susţinerea în procesul penal şi civil. psihologice. p. conlucrează cu victimele infracţiunilor. măsuri capabile a asigura participarea societăţii la prevenirea criminalităţii. elaborarea măsurilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei juridice eficiente etc [97.Scopul Declaraţiei este stabilit în pct. estimarea mijloacelor băneşti şi posibilităţilor. schimbul de informaţii referitor la măsurile întreprinse în acest domeniu. presupunînd: organizarea în comun a unor cercetări practice în vederea reducerii victimizării. 5) restituţia şi compensarea daunei pricinuite (compensarea de către stat. După părerea noastră. la: 1) procedura (etapele) elaborării programelor de ajutor victimelor la nivel naţional (planificarea. 18]. Este cunoscut faptul că sistemele de drept a ţărilor sunt diverse. ajutorul acordat în cazul unei crize de ordin psihic/psihologic etc. apărarea onoarei şi demnităţii. Pentru realizarea acestui scop. motiv pentru care este necesar a elaborara unele propuneri de implementare a acestor prevederi. financiare. 4) participarea victimei la înfăptuirea justiţiei (comportamentul respectiv faţă de victimă. judecare şi pedepsire a infractorilor. esenţa şi consecinţele victimizării repetate în timpul colaborării cu organele justiţiei penale şi în societate). sursele de finanţare etc. tipurile de asistenţă acordată victimelor etc. 2) standardele serviciilor acordate (elaborarea programelor pentru diverse tipuri de servicii acordate pe plan local şi naţional. măsuri concrete de prevenire a criminalităţii în scopul reducerii victimizării şi acordarea ajutorului victimelor aflate într-o situaţie deplorabilă.). este necesar a elucida următoarele momente: 1) interconexiunea dintre activitatea organelor de drept şi sistemul de asistenţă a victimelor (nivelul implicării organelor de drept în acordarea ajutorului victimei. măsuri de asistenţă juridică penală internaţională în scopul depistării şi urmăririi penale. aceste propuneri trebuie să se refere la problemele ce apar la crearea programelor de ajutor victimelor. extrădării şi confiscării patrimoniului pentru a asigura o potenţială restituţie victimei. menţionăm că lipsesc prevederi atît pe plan naţional. urmărire. restituţia de către infractor şi/sau comunitate. 3) caracteristicile traumelor apărute în procesul victimizării (natura şi consecinţele traumelor fizice.

partea vătămată poate înainta plîngere judecătorului de instrucţie (art. în asemenea cazuri. îndrumare referitor la comunicarea cu victima etc. precum şi dintre stat şi victimă [280. în care sunt definite noţiunile.). justiţia de restabilire. 313 C. în Capitolul I (Titlul III). supravegherea restituţiei şi compensării etc.infractor. victima/partea vătămată fiind recunoscută în calitate de participant al procesului din partea acuzării. de exemplu: partea vătămată poate fi contra deciziei procurorului de a înceta urmărirea penală pe motivul lipsei probelor sau în baza altui temei legal. încheierilor) organului de urmărire penală permite corectarea situaţiei cînd părţii vătămate/ victimei i-au fost încălcate drepturile şi libertăţile. În ţara noasră. Ca un conflict al intereselor poate fi interpretată şi încasarea amenzii de la infractor în contul statului. Este firesc faptul că soluţiile şi metodele de realizare a problemelor sus-menţionate se vor diferenţia de la stat la stat datorită sistemului de drept. de regulă. victima poate realiza dreptul de a iniţia un proces penal sau de a-l menţine în cazul în care procurorul renunţă la învinuire. .P. sistemul justiţiei penale trebuie să asigure echilibrul intereselor legale a trei părţi – societatea (comunitatea). drepturile şi obligaţiile victimei şi părţii vătămate.persoanelor care primele contactează cu victima etc. interesele victimei şi statului pot fi contrar opuse. întitulat “Partea acuzării”. al Republicii Moldova). Important este faptul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale infractorului şi victimei. în loc de restituirea prejudiciului cauzat. Astfel. p. Prevederile legislaţiei procesual-penale trebuie să reglementeze nu numai relaţiile dintre stat şi infractor. menţionăm Codul de procedură penală al Republicii Moldova.P. Pot apărea divergenţe între interesele societăţii care susţine învinuirea şi interesele persoanei ce i s-a provocat o daună. Un astfel de mecanism de atacare a deciziilor (ordonanţelor. Au loc asemenea cazuri cînd victima acţionează în calitate de ajutor al acuzatorului de stat sau cînd prezintă instanţei de judecată o înştiinţare despre consecinţele infracţiunii comise contra ei. precum şi respectarea intereselor societăţii. infractorul şi victima. Soluţia cea mai potrivită în acest sens este. În unele cazuri. culturii generale şi juridice şi specificului naţional.). În acest context. care este capabilă să realizeze echilibrul intereselor părţilor sus-nominalizate.). 217]. În prezent. dar şi dintre infractor şi victimă. Apariţia victimei în calitate de participant la proces poate schimba corelaţia dintre drepturile infractorului şi interesele societăţii în favoarea celei din urmă. 3) rolul instanţelor de judecată (recomandări tipice pentru judecători. de exemplu: în cazul în care victima refuză să depună declaraţii dintr-un motiv oarecare (în unele legislaţii partea vătămată are acest drept). după cum s-a menţionat. poziţia acuzării. 5) asigurarea drepturilor victimei la nivel politic şi juridic. Participarea părţii vătămate în procesul penal întăreşte. 4) rolul funcţionarilor instituţiilor de executare a sentinţelor în procesul asistenţei victimelor (elaborarea şi realizarea dialogului victimă . 2) activitatea procuraturii la asistenţa victimelor (elaborarea unor strategii. implicarea victimei în procesul corectării (reeducării) infractorului).

în cazul cînd a fost intentat dosar penal din oficiu. la mărirea controlului de către victimă asupra decurgerii urmăririi penale. deseori. Elementele fundamentale ale echităţii victimelor sunt enumerate în Declaraţia cu privire la principiile de bază ale justiţiei privind victima. Un neajuns ar fi riscul la care pot fi supuse victimele din partea infractorilor în scopul constrîngerii de a realiza acest drept. c) dreptul la avocat. percheziţiei sau confiscării în mod arbitrar. nu există contradicţii între interesele victimei şi infractorului. Chiar şi neavînd acest drept. În Declaraţia respectivă a O. f) dreptul la depunerea mărturiilor. Acordarea unui asemenea drept ar duce. inevitabil.U.De asemenea. printre care: a) dreptul de a nu fi supus arestului. În acest context. b) dreptul de a apela la instituţiile respective pentru asistenţă. Cu toate că volumul de drepturi ale infractorului este diferit. motiv pentru care organizaţiile ce acordă ajutor victimelor sunt împotriva introducerii unui asemenea drept şi insistă asupra dreptului victimei de a nu purta răspundere pentru luarea deciziilor legate de urmărirea penală. d) dreptul la avocat. Aceste drepturi sunt stipulate în actele internaţionale (de exemplu: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). d) prezumţia nevinovăţiei. cere încetarea urmăririi penale. dacă nu doreşte acest lucru. reţinerii. adică întîlnite în majoritatea legislaţiilor naţionale. putem afirma totuşi că sunt un şir de garanţii “universale”. c) dreptul de a fi informate despre procesul privind cauza sa. iar potrivit altei opinii. dar nu sunt clar delimitate cazurile cînd interesele victimei restrîng realizarea drepturilor de către infractor. partea vătămată/victima poate fi contra deciziei organului competent de a porni procesul penal. În majoritatea ţărilor există cazuri în care procesul penal poate fi pornit doar la cererea victimei (în acest sens. g) dreptul de a ataca hotărîrile instanţei de judecată. vezi art.) şi/sau cu acordul în scris al acesteia. respectarea drepturilor părţii vătămate implică restrîngerei drepturilor şi libertăţilor infractorului. Adepţii procedurii care mai mult apără interesele victimei susţin opinia conform căreia partea vătămată ar trebui să deţină dreptul “de veto” asupra urmăririi penale. e) dreptul la un proces echitabil. menţionăm că există diferite păreri referitor la corelarea drepturilor părţii vătămate şi a infractorului. vitima. adică a înceta urmărirea şi acest risc este real. Conform unei opinii. b) dreptul de fi informat despre învinuirea ce i se înaintează. victimele sunt ameninţate. e) dreptul de a asista şi participa la . Să analizăm acest fapt mai detaliat. în constituţiile ţărilor şi în legile ce reglementează activitatea de urmărire penală şi judecare a cauzei. 276 Codul de procedură penală al Republicii Moldova.N. printre acestea sunt: a) dreptul de a fi tratate cu stimă şi înţelegere. adică. se menţionează că participarea părţii vătămate în proces este garantată în măsura în care nu limitează drepturile infractorului.

mai ales în cazurile de viol şi în cazul victimelor minore. în general. Altfel spus. Ca şi în multe alte ţări. În cadrul justiţiei penale a multor ţări aceste drepturi au început să fie realizate recent. Referitor la dreptul victimei de a fi tratată cu stimă şi înţelegere. învinuite sau inculpaţii ca potenţiali infractori. astfel încît identitatea sa să nu fie cunoscută celorlalţi participanţi. Dreptul la avocat a victimei apare ca o completare logică a dreptului la avocat a infractorului. 293 Cod de procedură penală al Republicii Moldova). . f) dreptul la compensarea prejudiciului din partea statului sau infractorului etc. deoarece aceasta iarăşi ar putea trauma victima. cu excepţia judecătorului. riscul victimizării repetate poate determina instanţa de judecată să limiteze posibilităţile apărării. Unele informaţii despre infractor pot leza. legiuitorul autohton acordă dreptul părţii vătămate (dar nu şi victimei) de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale. Totuşi considerăm că comportarea cuvenită cu victimele nu poate leza interesele infractorului. Spre deosebire de încălcarea drepturilor infractorului. menţionăm că atît Curtea Europeană a Drepturilor Omului. un sistem de sancţiuni pentru nerespectarea drepturilor victimei şi sunt doar unele garanţii juridice a drepturilor respective. în ceea ce priveşte implementarea altor standarde şi norme mai este mult de făcut [303. dreptul la viaţa personală (privată. Unul dintre argumente ar fi faptul că comportamentul atent faţă de victimă ar putea influenţa asupra prezumţiei nevinovăţiei. Însă pot apărea probleme în cazurile cînd informaţia referitor la infractor este folosită ulterior de victimă pentru învinuirea acestuia. lipsesc. presupunem că poate avea un impact negativ neînsemnat sau nu poate avea impact asupra intereselor infractorului. iar în unele state. Mult mai controversată este Hotărîrea Judecătoriei Supreme a SUA de a nu reexamina (revizui) hotărîrile pe cauze de viol din motiv că apărarea n-a fost satisfăcătoare. învinuitului. 41]. încălcarea drepturilor părţii vătămate/victimei nu pune în pericol rezultatul soluţionării cazului. ca parte componentă a sa. Dreptul victimei la informaţie asupra cazului său apare ca un echivalent firesc al dreptului infractorului de a cunoaşte esenţa învinuirii sale şi aduce atingere intereselor inculpatului. dar în trecut (în multe cazuri chiar şi astăzi). În acest context.procesul primirii deciziei privind cazul său. În multe ţări este permisă utilizarea înregistrărilor audio-video sau a declaraţiilor anonime (cînd există riscul de răzbunare sau în cazurile organizaţiilor criminale). adică o asemenea încălcare nu duce la inadmisibilitatea probelor şi emiterea unei sentinţe de achitare. cît şi Codul de procedură penală al Republicii Moldova (articolele 111 (2) şi 110) admit ca victima să fie audiată prin intermediul mijloacelor tehnice. uneori. p. Procedura penală nu are. dar după terminarea acesteia (vezi art. organele de drept priveau persoanele bănuite. familială şi intimă). Realizarea acestui drept al părţii vătămate nu duce la diminuarea dreptului respectiv al infractorului. Opiniile cu privire la legalitatea acestor modalităţi sunt diverse.

partea vătămată şi partea civilă (dar nu şi victima) participă la dezbateri judiciare.Un drept ce provoacă discuţii este posibilitatea victimei de a asista la toate etapele procesului penal şi a participa la procesul luării deciziei asupra cazului său. Art. Spre deosebire de celelalte daune enumerate în Declaraţie. nici pe plan internaţional. În multe ţări. Un asemenea drept al victimei este opus interesului infractorului. Achitarea compensaţiei victimei reprezintă o modalitate directă de tragere la răspundere pentru fapta penal-condamnabilă şi este în concordanţă cu interesele financiare şi morale ale victimei. victimelor le este permisă intentarea unei cauze penale în instanţă (acuzarea privată). iar dorinţa victimei. Dreptul la restituirea pagubei nu lezează drepturile infractorului. dauna materială. va fi restrîns dreptul fundamental al învinuitului/inculpatului de a nu fi supus arestului fără motive întemeiate. Legiuitorul moldav acordă părţii vătămate/victimei dreptul de a participa la unele acţiuni procesuale şi la cercetarea judecătorească. prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei. după cîte ştim. suferinţele emoţionale şi restrîngerea esenţială a drepturilor subiective fundamentale (aceste drepturi sunt stipulate. Nu este prevăzută acordarea dreptului victimei de a decide asupra hotărîrilor privind arestul preventiv şi privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei. cît şi în actele normative ale ţărilor şi a fost prima garanţie acordată victimei de către stat. Menţionăm că. drept prejudiciu pot fi considerate doar dauna morală. avînd posibilitatea de a prezenta instanţei concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză. aceasta devine avantajoasă atît pentru victimă. dar sunt luate în consideraţie doar în cazul decesului rudelor apropiate. De asemenea. Dacă repararea daunei este stabilită în locul privaţiunii de libertate sau amenzii. nu este un motiv întemeiat. legislaţia autohtonă nu-i va recunoaşte şi compensa victimei doar restrîngerea esenţială a drepturilor fundamentale subiective. răspunderii infractorului. Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei cu privire la victimele infracţiunilor şi abuzului de putere concretizează modalităţile daunei şi anume: dauna morală. majoritatea victimelor preferă recuperarea daunei de către infractor. dacă organul de urmărire penală nu intentează dosar penal. fizică sau materială. (4) al aceluiaşi Cod conţine noţiunea de suferinţe psihice (emoţionale).58 Cod de procedură penală al Republicii Moldova. în . asemenea drept al victimei nu şi-a găsit realizarea nici în legislaţia noastră. Conform unor cercetări. Conform art. Un alt argument contra dreptului victimei este faptul că realizarea acestuia ar fi împovărătoare pentru victimă şi ar putea ajunge în situaţia riscantă de a fi supusă ameninţărilor etc. în constituţiile ţărilor). motiv pentru care acest drept este stipulat atît în actele de nivel internaţional. Din aceste considerente. în prezent. 219 alin. de regulă. cît şi pentru infractor. Însă acordarea compensării prejudiciului de către stat nu corespunde întru totul cu atenţia acordată. Pentru a analiza compensarea daunei este necesar a elucida conţinutul acestei noţiuni. De asemenea.

în calitate de beneficiar al obligaţiei apare victima. În primul caz. (4) C.). adică să prevadă în calitate de sancţiune penală principală sau complementară ceea ce lipseşte în legislaţia autohtonă. dar menţionăm că Codul penal moldav conţine repararea pagubei ca condiţie pentru liberarea de răspundere penală.P.P. 57 alin. pe cît e posibil. 90 alin. Putem conchide că restituirea este acţiunea de a înapoia. Conform Declaraţiei respective. am ajuns la problema de bază a justiţiei privitor la victime: restituirea şi compensarea daunei. 220 alin. 91 alin. Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele conţine prevederi speciale cu referire la paguba adusă mediului ambiant şi la paguba pricinuită de către o persoană cu funcţie de răspundere a unui organ de stat.conformitate cu Codul muncii. schimbarea patrimoniului comunităţii şi restituirea cheltuielilor legate de schimbarea locului de trai în cazurile cînd dauna respectivă . pierderea încrederii în fidelitatea conjugală. (1)). acoperirea cheltuielilor apărute în rezultatul victimizării. prejudiciul agrement sau estetic. adică acţiunea de a răsplăti în mod corespunzător). art. art. care poartă răspundere pentru faptele acestuia. conform Codului civil. pierderea speranţei în viaţă. De menţionat că noţiunile „restituire” şi „compensare” sunt utilizate în Declaraţia susmenţionată ca noţiuni distincte. restituirea trebuie să includă returnarea proprietăţii sau plata pentru dauna sau paguba pricinuită. liberarea de pedeapsa penală etc. iar compensarea este înlocuirea a ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal în valoare. iar în celelalte cazuri. Obligaţia dată revine infractorului sau terţelor persoane. restabilirea mediului ambiant şi a infrastructurii. este stipulat că volumul acestuia depinde de “suferinţele fizice ale victimei. 2 C. În art. Astfel. cînd pricinuirea pagubei este legată de îndeplinirea obligaţiilor de muncă.(art.P. este menţionat că restituirea trebuie să includă. a reîntoarce la starea iniţială. 219 alin. Codul de procedură penală prevede că “normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări” (art 220 alin. pierderea onoarei prin defăimare. Suntem de părere că problematica recuperării daunelor în procesul penal trebuie să fie bazată pe principiul “împrumutului normelor dreptului civil şi procesual-civil” de către procesul penal. d) şi e). 3 Cod de procedură penală). suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate” etc. la stabilirea valorii pagubei pricinuite trebuie luată în consideraţie numai paguba reală directă. acordarea unor servicii sau repunerea în drepturi. la paguba reală trebuie adăugat şi venitul ratat. (3). este prevăzut şi faptul că “hotărîrea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept ” (art.P.(3) şi alin. de asemenea. familia acesteia. (6) lit. Ar fi de dorit ca legiuitorul să includă restituirea în practica judiciară.

000 de lei). cheltuieli pentru medicamente şi internarea în spital. De exemplu: va fi restituit de către stat doar prejudiciul în valoare de la 200 pînă la 20. iar dacă paguba e mai mare. Referitor la persoanele cu funcţie de răspundere sau la alte persoane ce acţionează în mod oficial sau semioficial este menţionat că obligaţia restituirii revine statului respectiv. b) persoanelor ce se aflau la întreţinerea victimei care a decedat în urma unei asemenea infracţiuni. În această ordine de idei.condiţionează asemenea necesitate. Statul poate prevedea o perioadă de timp în care victima poate să depună o cerere de reparare a prejudiciului. pînă la pronunţarea sentinţei etc. pînă la începerea anchetei judecătoreşti. subliniem faptul că Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente din 24 noiembrie 1983 prevede responsabilitatea statului de a repara dauna. dacă dauna e mai mică. Orice stat poate să prevadă pentru ansamblul sau pentru elementele indemnizaţiei o limită superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu va fi acordată [304].). în urma infracţiunilor intenţionate. dar numai în cazul cînd aceasta nu poate fi realizată din alte surse şi doar pentru următoarele categorii: a) persoanelor cărora. în funcţie de caz. cheltuieli pentru înmormîntarea şi pensia alimentară pentru persoanele întreţinute de victimă. b) familiilor şi celor care erau întreţinuţi de persoanele care au decedat sau au devenit fizic sau psihic incapabile în urma victimizării. victima nu va primi nici o compensare.000 de lei. repararea daunei de către infractor. În cazul cînd nu este posibilă restituirea. pe calea ajutorului material benevol acordat de comunitate. Astfel. statul trebuie să întreprindă măsuri pentru acordarea compensării financiare: a) victimelor cărora în urma infracţiunilor grave leau fost pricinuite vătămări corporale însemnate sau simţitor s-a înrăutăţit starea sănătăţii sau psihică a acestora. Cînd compensarea nu poate fi percepută în volumul deplin. adică să-şi realizeze dreptul la compensare din partea statului (de exemplu: timp de 10 zile din momentul anunţării dreptului victimei. se recurge la compensare ca mijloc de reparare a daunei. plata sumei asigurate în cazul cînd în calitate de caz asigurat este victima. Problema reparării daunei cauzate victimei prin infracţiune este una primordială în cadrul înfăptuirii justiţiei. Această compensare trebuie să includă. atunci victimei i se va restitui prejudiciul în limita plafonului maxim (în cazul nostru 20. următoarele părţi ale prejudiciului: pierderea venitului. Repararea daunei cauzate victimei poate fi înfăptuită prin intermediul mai multor surse: compensarea prejudiciului de către stat. le-au fost cauzate daune sănătăţii sau stării fizice. menţionăm că Convenţia Europeană privind repararea prejudiciului victimelor infracţiunilor violente prevede dreptul statului de a micşora sau a refuza repararea prejudiciului: a) în legătură cu comportamentul victimei (sau persoanei care a depus .

În art. dar şi spre întărirea relaţiilor sociale dintre victimă şi infractor are un rol primordial în procesul resocializării persoanei vinovate [16. f) liberării condiţionate. nu vor fi liberate de răspundre penală sau pedeapsă penală. putem menţiona că au fost obţinute anumite progrese. 2). c) renunţarii de bună voie la săvîrşirea infracţiunii. Rezultatele acestui proiect au fost îmbucurătoare. Capitolul VI (articolele 53-60) din partea generală a Codului penal al Republicii Moldova prevede liberarea de răspundere penală. în timpul sau după săvîrşirea infracţiunii. Principiul de bază al acestui proiect a fost colaborarea dintre victimă şi infractor în vederea reparării pagubei. Infractorul trebuie să suporte pedeapsa şi să repare necondiţionat prejudiciul sau numai să repare prejudiciul. ce se conţin în capitolele VI Liberarea de răspundere penală. Codul penal conţine un şir de prevederi privind compensarea daunei cauzate prin infracţiune. d) căinţei active. în Codul de procedură penală este stipulat dreptul părţii vătămate la repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma infracţiunii (art. Dovadă a celor expuse poate servi experimentul efectuat de Centrul de restituire din statul Minnesota (S. 365366]. în sensul că nimeni dintre persoanele recunoscute vinovate. e) schimbării situaţiei. deoarece o asemenea compensare îndreptată nu numai spre repararea daunei. de regulă. 3 alin.P. e de dorit totuşi ca în procesul reparării daunei să fie implicată persoana vinovată. p.) [305. g) prescripţiei de tragere la răspundere penală. În art. 53 sunt stabilite cazurile în care instanţa de judecată poate libera de răspundere penală persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune: a) minorilor. dacă nu vor repara integral prejudiciul cauzat [306. p. Cu toate că e reuşită experienţa compensării victimelor infracţiunilor de către stat. 3]. 60 alin. Repararea prejudiciului acordă încredere infractorului. IX Liberarea de pedeapsa penală şi XI Cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării. prevedere neexistentă în legislaţia procesual-penală precedentă.A. 368-390]. (1) C. VIII Individualizarea pedepselor. se stipulează că nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvărşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea. întăreşte controlul asupra acţiunilor sale şi favorizează împăcarea dintre victimă şi infractor. b) tragerii la răspundere administrativă. În legislaţia naţională privind repararea pagubei victimelor infracţiunii. . Astfel. p.U.cererea de compensare) pînă. c) în cazurile cînd compensarea totală sau parţială contravine sensului echităţii (sociale) ori contravine ordinii publice. b) dacă victima (sau persoana care a depus cererea) este implicată într-o activitate infracţională sau este membru al unei organizaţii criminale. Suntem de acord cu părerea potrivit căreia această prevedere ar trebui să aibă o continuare.

Menţionăm că art.valorii daunei materiale cauzate sau. în aceste cazuri de liberare de răspundere penală. 104 C. Şi în acest caz. a introduce o prevedere conform căreia infractorul ar fi obligat să repare dauna în toate cazurile prevăzute de art. 510 al acestui Cod este stipulat că liberarea condiţionată de răspundere penală nu poate fi aplicată persoanelor „care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii”. în mod benevol. Prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii presupune efectuarea unor acţiuni (inacţiuni) îndreptate spre evitarea prejudiciului care aşa şi nu s-a produs. p. repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate (art. Considerăm că este necesar ca. fără a prevedea în hotărîrea adoptată ca răufăcătorul să recupereze în volum triplu dauna adusă celui vătămat”. care prevede şi obligarea minorului să repare daunele cauzate. 6 pct. alin.P. ţinem să criticăm opiniile dlui Mihai Bîtcă care susţine că atunci cînd făptuitorul s-a autodenunţat de bună voie „judecătorul varsă o lacrimă şi îl lasă în pace.În cazul liberării de răspundere penală a minorilor. 89. În acest capitol este necesar. . 76 litera f)). Repararea benevolă a pagubei pricinuite poate avea loc după săvîrşirea infracţiunii şi constă în faptul că infractorul. prevede ca condiţie obligatorie compensarea .1) „Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen”. instanţa de judecată poate să le aplice acestora măsurile de constrîngere cu caracter educativ. 104). 57 C. restituie părţii vătămate sau persoanei juridice dauna materială cauzată [307. cu atît mai mult că toate persoanele liberate de pedeapsa penală au fost recunoscute ca vinovate în săvîrşirea infracţiunii. Articolul 57 Cod penal prevede liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Ţinem să menţionăm că această liberare este efectuată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.P. d). în alt mod. e) „Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”. 3. Codul penal să prevadă repararea daunei. 90 (alin. nu este prevăzută repararea pagubei cauzate prin infracţiune în cazurile liberării de răspundere penală cu tragerea la răspunderea administrativă. prevăzute la art. 3-4]. Asemenea prevederi se conţin în art. art. Capitolul IX al Codului penal cuprinde instituţia liberării de pedeapsa penală. 93 „Liberarea de pedeapsă a minorilor” (în acest articol se face trimitere la art. art. Considerăm binevenit faptul că Codul penal stimulează repararea benevolă de către făptuitor a pagubei cauzate prin includerea ca circumstanţă atenuantă: preîntîmpinarea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvîrşite. Deci nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia în cazurile liberării de răspundere penală a minorilor nu este stipulată repararea daunei în Codul penal al Republicii Moldova [306. Deci şi în acest caz este prevăzută repararea pagubei. după opinia noastră. 91 (alin. iar în art. liberării în legătură cu schimbarea situaţiei şi dacă au expirat termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală. Aceeaşi situaţie este şi în cazul liberării condiţionate de răspundere penală. conştientizînd consecinţele comportamentului său.. Totodată. a repara prejudiciul pricinuit de infracţiune.

deoarece examinarea acţiunii civile în cadrul procesului penal este posibilă doar în cazul cînd volumul prejudiciului este incontestabil (art. 3) plata sumei de bani în urma asigurării. împăcării părţilor etc. O dată cu repararea daunei poate fi compensat şi prejudiciul moral. 166-167]. adică separat de procesul penal. dacă vinovăţia . Analizînd legislaţia în vigoare. procurarea medicamentelor necesare victimei.p. cînd neexaminarea acţiunii civile în cadrul procesului penal era o excepţie. nu este real despăgubită din diferite cauze. partea vătămată. inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti [30. de gradul de vinovăţie a autorului prejudiciului. p. fapt ce duce la înrăutăţirea situaţiei părţii vătămate însărcinînd-o cu griji suplimentare de a depăşi tot felul de bariere. astăzi această excepţie a devenit regulă. stabilim că recuperarea daunei cauzate prin infracţiune este posibilă prin următoarele metode: 1) acţiune civilă în cadrul procedurii civile. Chiar dacă dispune de o hotărîre pozitivă a instanţei. de exemplu: reparaţia unui obiect. 290]. p. restaurarea etc. O problemă controversată este compensarea prejudiciului moral. inclusiv birocratice. Prin noţiunea de înlăturare a daunei cauzate trebuie de înţeles acţiunile îndreptate spre neutralizarea şi eliminarea consecinţelor negative provocate de infracţiune. victima poate să înainteze o acţiune civilă în ordinea procedurii civile. 61 alin 1) în cazul în care acţiunea civilă nu poate fi judecată de către instanţă în cadrul procesului penal.). Mărimea prejudiciului moral se determină de instanţa judecătorească în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate. Considerăm oportun a stabili ca sancţiune penală repararea pagubei morale. Sub noţiunea de daună materială trebuie de înţeles şi cheltuielile legate de tratament. 4) repararea benevolă a pagubei prin alte modalităţi (de exemplu: în cadrul medierii. instanţa de judecată trebuie să soluţioneze cauza civilă dacă aceasta a fost înaintată în cadrul procesului penal. În cauzele privind infracţiunea pentru care în procesul urmăririi penale nu a fost înaintată acţiune civilă. suportă pentru el răspunderea materială [308. judecătorul explică cetăţeanului sau persoanei juridice care a suportat paguba materială dreptul de a înainta acţiune civilă către învinuit sau către persoanele care. conform legii. de regulă. 111]. materiale sau fizice din motivele sus-menţionate. Adoptînd sentinţa în fiecare cauză penală cu privire la infracţiunea prin care s-a pricinuit o daună materială. menţionăm că în acest act normativ se conţin mult mai multe reglementări privind repararea prejudiciului comparativ cu cel precedent (din 1961). 2) acţiune civilă în cadrul procesului penal. Spre deosebire de anii precedenţi (pînă la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi a Codului penal). Referindu-ne la Codul penal în vigoare.

Însă în cazurile prejudiciului pricinuit prin acţiunile organelor de urmărire penală. pierderea speranţei în viaţă. suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc. precum şi în cazurile cînd persoana vătămată este minor sub 14 ani sau este lipsită de capacitatea de exerciţiu. instanţa de judecată ia în consideraţie suferinţele fizice ale victimei. şi de măsura în care această compensare aduce satisfacţie persoanei vătămate. la judecarea acţiunii civile în procesul penal. luînd în consideraţie circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul. precum şi statutul social al persoanei vătămate. instanţa poate reduce cuantumul despăgubirii dacă victima a contribuit prin culpă gravă la producerea prejudiciului şi dacă capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut comparativ cu capacitatea din momentul atribuirii despăgubirii. pierderea încrederii în fidelitatea conjugală. 225 al Codului de procedură penală. culpa gravă a victimei nu constituie temei de reducere a despăgubirii. Conform art. p. pierderea onoarei prin defăimare. precum şi în funcţie de comportamentul victimei. 2) respingerea acţiunii civile. ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată. În cazul în care mărimea pagubei influenţează încadrarea acţiunilor. 1421 Cod civil al Republicii Moldova. menţionăm că. 290-291]. instanţa de judecată poate pronunţa următoarele soluţii: 1) admiterea totală sau parţială a acţiunii civile. . urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile. instanţa este în drept să mărească volumul despăgubirii dacă capacitatea de muncă a scăzut ulterior. La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral. de asemenea. 4) lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei infracţiunii. prejudiciul agrement sau estetic.este condiţie a răspunderii. Nu se admite micşorarea pagubei ce urmează a fi restituită în caz dacă ea a fost pricinuită prin infracţiunea săvîrşită din interes material. stabilirea pedepsei condamnatului şi soluţionarea altor chestiuni ce urmează a fi examinate la adoptarea sentinţei. în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Conform articolelor 1417. comparativ cu capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o la momentul săvîrşirii pagubei. instanţa e în drept să reducă mărimea pagubei ce urmează a fi recuperată. instanţa de judecată nu poate să nu se pronunţe asupra acţiunii civile. Trebuie de menţionat că instanţele judecătoreşti la examinarea cererii de reparare a prejudiciului moral nu întotdeauna determină mărimea compensaţiei în baza circumstanţelor menţionate [30. Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice le apreciază instanţa de judecată. de gradul vinovăţiei şi starea materială a condamnatului. În această ordine de idei. De asemenea. 3) poate să admită în principiu acţiunea civilă. indicînd în sentinţă motivele care au servit la adoptarea unei asemenea hotărîri.

c) compensarea integrală prin echivalent bănesc sau servicii. 2) dacă prejudiciul a fost cauzat din intenţia persoanei vătămate (art. depozitarul etc. al. adică tuturor cazurilor cu excepţia celor de la a doua procedură. învinuitului. cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces. Ţinîndu-se cont de circumstanţele cauzei. 3) suma plăţii unice nu trebuie să fie mai mare decît suma ratelor lunare pe 3 ani. 113-114]. Conform art.) la care se aflau bunurile. partea civilă). Beneficiarul recuperării prejudiciului este victima (partea vătămată. beneficiar al recuperării prejudiciului poate fi : 1) posesorul (transportatorul. b) repararea bunului ce a fost deteriorat. nimicite sau . inculpatului. 1417). În cazul prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces. Modalitatea şi felul despăgubirilor se stabilesc de către instanţă la cererea victimei. De asemenea. aceste cazuri sunt următoarele: 1) dacă prejudiciul a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţămîntul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală (art. Modalităţile de reparare a prejudiciului pe calea acţiunii civile (în cadrul procesului penal sau separat) sunt: a) punerea la dispoziţie a unui bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate. Referitor la modul de reparare a prejudiciului. 4 Cod de procedură penală). În unele cazuri [308. ţinem să atenţionăm că legislaţia civilă conţine două proceduri puţin diferite. indiferent de faptul dacă acţiunea civilă a fost intentată de reprezentanţii acesteia sau de procuror. Persoana vătămată poate cere despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul care a apărut după pronunţarea hotărîrii. p.Codul civil conţine prevederi conform cărora instanţa de judecată poate să refuze stabilirea obligaţiei de a repara dauna. dreptul de a depune o cerere de chemare în judecată a bănuitului. părţii civilmente responsabile sau a persoanelor responsabile pentru comportarea acestora are şi procurorul (art. pentru aceasta este necesar a respecta următoarele cerinţe: 1) motive întemeiate.221. dar numai din motive întemeiate. Compensarea prejudiciului prin echivalent bănesc se realizează prin plata unei sume globale sau prin stabilirea unei redevenţe. poate fi stipulată o altă modalitate. Este posibilă plata despăgubirilor în formă unică. 2) dacă posibilităţile persoanei vinovate permit aceasta. 1416 Cod civil al Republicii Moldova. materialele sustrase. Dreptul la despăgubire îl are persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzată daună materială sau morală şi a înaintat acţiune civilă. compensarea se efectuează în rate lunare şi numai la cererea persoanei ce are dreptul la despăgubirile prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces. a doua – prejudiciului. prima se aplică cazurilor generale. 1398). instanţa de judecată stabileşte cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de întinderea prejudiciului de la data pronunţării hotărîrii.

această prevedere este consfinţită în art.deteriorate. 2) organizaţia de asigurare care a plătit despăgubirea pentru bunurile asigurate în limitele sumei achitate. menţionăm şi dreptul statului de a primi despăgubire de la infractor. 5) orice persoană care a reparat prejudiciul cauzat de o altă persoană. 16 Cod civil. Menţionăm totuşi că statul asigură viaţa şi sănătatea unor categorii de funcţionari. persoanele din Republica Moldova pot încheia contract de asigurare în caz de victimizare cu societăţi înregistrate în străinătate. Legea cu privire la asigurări etc. este permisă activitatea de asigurare.XXVI al Codului civil. care constă într-un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare. 1419 Cod civil al Republicii Moldova în cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a altei vătămări a sănătăţii. În acest sens. 21 al Legii cu privire la Curtea Constituţională [310]. statul ar putea facilita asigurarea de infracţiuni. ce servesc drept compensare a prejudiciului cauzat. dar societăţile de asigurare nu oferă aşa tip de servicii. deşi legal ele au o asemenea posibilitate. acţiunea civilă poate fi înaintată şi de proprietar. dacă legea sau contractul nu prevede altfel. fiind o procedură anevoioasă. victima are dreptul la plata unor sume băneşti. 6) persoanele enumerate în aliniatele 1 şi 2 din art. 1 pct. În astfel de cazuri. 3) organizaţia care a plătit buletinul de boală a victimei în urma acţiunilor criminale. 35 al Legii cu privire la poliţie [311]. corespunde legislaţiei. respectiv. în cazul cînd statul repară prejudiciul victimei (de exemplu: art. dacă încăperea din care s-a săvîrşit furtul era păzită de acesta. În acest caz. art. membrii familiei sau.). prevede această situaţie). în schimbul cărora asiguratorul îşi asumă obligaţia de a plăti suma asigurată la producerea cazului asigurat. art. în cazul morţii sau vătămării sănătăţii. conform art. dar. Ca urmare. Astfel. 4) serviciul de pază extradepartamental al organelor afacerilor interne. 16 al Legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate [312] etc. art. statul poate repara prejudiciul şi prin intermediul asigurărilor. . 60 alin. 1306 Cod civil. Totodată. nu credem că acest fapt ar putea îmbunătăţi starea lucrurilor cu privire la repararea prejudiciului. Conform legislaţiei naţionale (Cap. folosind pîrghii legale de influenţă. adică în cazul cînd persoana devine victimă. 33 al Legii cu privire la statutul judecătorului [309]. Asigurarea persoanelor de infracţiune.

cauzele şi condiţiile acesteia „sub aspectul infractorului”. Partea specială a sistemului victimologiei criminologice cuprinde caracteristica . victimologia mecanismului infracţiunii. sistemul măsurilor cu caracter profilactic. I. tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. comportamentul postinfracţional al victimei. Partea generală constă dintr-un ansamblu de idei. prognozarea victimologică etc. Considerăm cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii o ramură importantă a criminologiei naţionale. ambele fiind indisolubil legate între ele. Obiectul victimologiei criminologice este parte componentă a obiectului criminologiei şi include: victimizarea şi victimitatea. raportul dintre infractor şi victimă. atunci victimologia cercetează aceleaşi subiecte. metodele de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune şi de resocializare a victimei. ÎN DOMENIUL TEORIEI ŞI METODOLOGIEI ŞTIINŢEI VICTIMOLOGIE CRIMINOLOGICĂ: 1. În baza analizei multilaterale a opiniilor din literatura de specialitate propunem a defini victimologia criminologică drept o ştiinţă socio-juridică despre legităţile şi particularităţile proceselor. metodologice şi aplicative ale victimologiei naţionale. care au devenit deosebit de actuale în condiţiile democratizării şi renovării sociale. Sistemul victimologiei este format din Partea generală şi Partea specială. precum şi despre protecţia juridică. personalitatea şi comportamentul victimei. explicaţii şi reguli care vizează problemele generale şi fundamentale ale victimologiei: premisele victimologiei moderne. consecinţelor şi prevenirii victimizării şi victimităţii. etiologiei. cît şi a victimelor reale. propuneri şi recomandări. edificării statului de drept. de aceea studiul victimelor oferă noi posibilităţi funcţiei explicative în criminologie. 4. dar „sub aspectul victimei”. situaţiile victimogene (preinfracţionale şi infracţionale). victimizarea şi victimitatea. căile. au fost obţinute rezultate ştiinţifice importante. concepţii. metodologia cercetării victimologice. Victimologia criminologică este un subsistem al sistemului criminologiei. 2. b) dacă criminologia examinează mecanismul infracţiunii. victimologia şi domeniul ei de cercetare. în care sunt luate în consideraţie şi sunt utilizate posibilităţile de protejare atît a victimelor potenţiale. formulate un şir de concluzii. posibilităţile.ÎNCHEIERE În rezultatul cercetării complexe a problemelor teoretice. c) victimologia conţine date importante pentru prevenirea criminalităţii şi îşi aduce contribuţia substanţială la elaborarea problemelor teoretico-conceptuale ale criminologiei. Opinia dată o argumentăm astfel: a) personalitatea şi comportamentul victimei este un element indispensabil al mecanismului infracţiunii. 3. reacţia socială faţă de victimizare.

victimele abuzului de putere. protecţia victimelor şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. 4) victimologia tipurilor infracţionale şi victimizarea anumitor categorii de persoane. sursele literare studiază victima prin mijloace artistice ca problemă social-psihologică. în ansamblu. victimologia corupţiei. biblia şi alte lucrări de cult ce descriu diversele tipuri psihologice ale victimelor. religioase. care. operele literare şi cercetările desfăşurate de societăţile de asigurare. probleme conceptuale ale victimologiei. începutul anilor 2000: victimele torturilor. fiind abordate. . în exclusivitate. 6. justiţia restaurativă. victimele terorismului. Au fost stabilite cinci perioade în dezvoltarea victimologiei ştiinţifice în funcţie de priorităţile studiilor realizate în acest domeniu: 1) etapa de constituire a victimologiei. victimologia traficului de fiinţe umane. a legislaţiei şi practicii judiciare cu privire la soluţionarea conflictelor penale. victimologia violenţei în familie. 7. aspecte victimologice ale anumitor tipuri infracţionale. violenţa faţă de femei şi copii. traficul de femei şi de copii. 4) etapa victimologiei orientate spre protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor. al XX-lea). Au fost formulate problemele de cercetare a victimologiei criminologice naţionale: 1) legităţile şi particularităţile victimizării şi victimităţii în ţară. victimele transnaţionale. 5) protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor. 3) prevenirea victimologică. 5. anii 19401950. victimele corupţiei. victimologia criminalităţii economice etc. Metodologia victimologiei criminologice este teoria ştiinţifică despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii. Izvoarele de drept reprezintă evoluţia gîndirii juridice. copiii-victime. Izvoare ale victimologiei criminologice sunt sursele juridice. asupra contribuţiei victimei la comiterea actului şi asupra raportului dintre infractor şi victimă. cercetările societăţilor de asigurare sunt orientate asupra personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor şi contribuie la stabilirea anumitor particularităţi ale victimizării. ţinîndu-se cont de personalitatea şi comportamentul victimei şi despăgubirea persoanelor vătămate prin infracţiune.victimologică şi măsurile de prevenire şi de combatere a tipurilor infracţionale: victimologia criminalităţii violente. 5) etapa noilor orizonturi pentru victimologie. victimologia terorismului. 8. începutul anilor ’60 – mijlocul anilor ’70. izvoarele religioase cuprind miturile. măsurilor de prevenire victimologică şi statutului juridic al victimei în dreptul penal şi procesual-penal (mijlocul anilor ’70 – începutul anilor ’80). de regulă. 3) etapa studiilor comparate ale victimizării. desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării şi sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune (începutul anilor ’80 – anii ’90 ai sec. Sunt definite şi puse în circulaţie noţiunile de metodologie a victimologiei criminologice şi metodică a cercetării victimologice. studiile fiind orientate. 2) rolul victimei în mecanismul infracţiunii. 2) etapa determinării bazelor teoretico-metodologice ale victimologiei şi stabilirii priorităţilor acesteia. au determinat apariţia acesteia.

metodele şi tehnicile de colectare şi prelucrare a informaţiei. noţiunilor şi a problemelor victimologiei criminologice). Nu societatea. precum şi lipsite de capacitate juridică). 12. direct sau indirect.. măsurile de prevenire a victimizării. adică societatea. adică de societate ca ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod. scopul şi sarcinile studiului. trebuie să recunoaştem că. importanţa teoretică şi legătura cu activitatea practică. personalitatea şi comportamentul victimelor infracţiunilor. Prin metodica cercetării victimologice înţelegem sistemul de metode şi tehnici care asigură colectarea. organizarea investigaţiei victimologice. organizaţiile. instituţiile de stat şi obşteşti etc. nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin infracţiune. Deoarece victimologia criminologică cercetează victimele nemijlocite. infracţiuni fără victime nu există. precum şi rolul lor în geneza . instituţiile de stat şi obşteşti. metodele şi tehnicile de cercetare. deducem următoarele trăsături caracteristice conceptului victimologic respectiv: 1) victimă a infracţiunii poate fi atît persoana fizică. situaţiile victimogene.victimă. după cum nu există infracţiuni fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Potrivit victimologiei criminologice. prelucrarea şi analiza informaţiei despre victimizare şi victimitate. relaţiile în care se află aceştia unii faţă de alţii. cît şi cea juridică. 4) victimele pot fi materiale sau nemateriale. principii speciale). 2) victimă poate fi persoana căreia. programul cercetării în care sunt elucidate premisele metodologice. raportul infractor . întreprinderile (care au statut de persoană juridică.victimizării şi victimităţii. Putem afirma că victima infracţiunii poate fi nemijlocită (persoana fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni sociale). a convingerilor religioase etc. 9. abstracte.). de protecţie şi resocializare a victimelor. Prin urmare. 3) victimele pot fi relevate sau latente. prejudiciul este suportat mijlocit şi de legăturile. Este elaborată structura cercetării teoretico-aplicative în victimologie: concepţia (modelul) cercetării (prin prisma expresiilor. orînduirea socială. este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-filozofice care explică căile şi argumentează modalităţile de amplificare. grupurile sociale. În baza analizei diverselor definiţii de victimă a infracţiunii. i s-a cauzat o daună prin infracţiune. 10. trăsăturile acestora. victimă a infracţiunilor pot fi societatea. premisele metodologice (principii ştiinţifice generale. dar persoanele care le constituie. de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu criminalitatea. creare şi aplicare a cunoştinţelor victimologice. 5) victimă este persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost pusă în pericol de a i se cauza un prejudiciu prin infracţiune. a tratamentului şi resocializării victimelor. grupurile sociale (din cauza apartenenţei la o anumită rasă. Prin dauna produsă nemijlocit indivizilor. de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor formulate anterior. 11. în anumite cazuri.

au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei criminologice. 5) starea victimei în timpul infracţiunii. următoarele criterii de bază (trăsături. precizăm că drept obiectiv al studiului victimologic sunt victimele infracţiunilor ca persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi care au ori nu au statut de persoană juridică. 13. iar conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul obiectiv – cauzarea prejudiciului prin infracţiune. dar şi persoana juridică. elaborată o tipologie a victimelor infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei (6 tipuri) şi o tipologie a persoanelor vătămate în urma omorului la comandă (7 tipuri). 2) comportamentul victimei. dar şi alte formaţiuni sociale care nu au statut de persoană juridică. Din punctul de vedere al eficienţei aplicării practice a rezultatelor cercetărilor victimologice şi avînd în vedere că clasificările şi tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor teorii victimologice de perspectivă. 9) forma şi intensitatea prejudiciului. În baza rezultatelor studiilor empirice proprii au fost sintetizate două tipuri de victime ale omorului intenţionat (bărbatul-victimă şi femeia-victimă). 15. Noţiunea procesual-penală de parte vătămată reprezintă (în mod obligatoriu) unitatea criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral. 7) gradul de „vinovăţie” a victimei. Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai amplu decît noţiunea procesual-penală de victimă: 1) definiţiile criminologice de victimă cuprind nu numai persoanele fizice şi juridice. indicatori. 14. 2) în sens victimologic. fizică sau materială. Noţiunea de parte vătămată (art. persoana devine victimă din momentul în care organul de urmărire penală este informat despre cauzarea prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a adresat cu cerere). . caracteristici) pentru clasificarea şi tipologia victimelor infracţiunilor: 1) trăsături ale personalităţii victimei. 59 Cod de procedură penală al Republicii Moldova) trebuie să cuprindă. 8) caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. nu numai persoana fizică. în schimb. 4) situaţia victimogenă. 3) relaţiile victimă – infractor. victime sunt persoanele care au suferit direct sau indirect în urma infracţiunilor.infracţiunii. 6) capacitatea victimei de a aprecia adecvat situaţia. 17. 16. în opinia noastră. Aceste noţiuni diferă şi după funcţie. victimele latente nu sunt victime în sens procesual-penal. fizic sau material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate conform legii). Un astfel de sistem ar putea cuprinde. iar prin noţiunea procesual-penală de victimă sunt recunoscute în calitatea dată persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune o daună morală. Prin urmare. se impune imperios necesitatea unui efort sporit al specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui sistem unic al actualelor clasificări şi tipologii ale victimelor infracţiunilor. 3) în sens procesual-penal. în opinia noastră.

18. predispoziţia. Au fost stabilite 4 tipuri de situaţii în care se comit infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei. trăsăturile personalităţii victimei care în situaţia creată sporesc victimitatea acesteia. perceperea de către persoana vătămată a situaţiei în care s-a pomenit. Victimitate este predispoziţia. 19. atitudinea persoanei vătămate faţă de acţiunile făptuitorului. Este definită şi pusă în circulaţie noţiunea de situaţie victimogenă. victimitatea este şi rezultatul procesului de transformare a persoanelor victimale în victime ale infracţiunilor (aspectul statistic). ÎN DOMENIUL VICTIMOLOGIEI MECANISMULUI INFRACŢIUNII: 1. Particularităţile personalităţii şi caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii. pot fi persoane victimale şi nonvictimale. înţeleasă ca ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care determină sau pot determina victimizarea persoanei. au fost deduse şi precizate trăsăturile caracteristice ale conceptelor respective. influenţînd asupra apariţiei şi . Din punctul de vedere al criminologiei. Fiind analizate viziunile din literatura de specialitate asupra noţiunilor de victimitate şi victimizare. personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente ale situaţiei. victimitatea poate fi realizată prin infracţiune sau poate rămîne drept un potenţial. „capacitatea sporită” a persoanei de a deveni victimă a infracţiunii este determinată de ansamblul trăsăturilor personale. 20. atitudinea victimei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia. victimizarea este subsistem al sistemului criminalităţii şi se caracterizează prin nivel (coeficient) şi structură. ce interacţionează cu factorii exteriori într-o anumită situaţie. Victimizare este procesul transformării unei oarecare persoane (indiferent este victimală sau nonvictimală) în victimă a infracţiunii. victimizarea este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime. condiţiile apar frecvent într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei. victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate realizată. În baza studiilor teoretice şi analizei practicii judiciare din republică au fost precizate criteriile de bază ale clasificării şi tipologiei situaţiilor victimogene: caracterul comportamentului victimei. Este important faptul că circumstanţele. Termenii „vulnerabilitate victimală” şi „persoană victimală” au aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi termenul de „victimitate”. adică nerealizată. victimitatea nu are un caracter fatal. „capacitatea sporită” a unor indivizi de a deveni victime a infracţiunilor. nu trebuie confundate noţiunile de victimitate şi de „potenţial de receptivitate victimală” care înseamnă gradul de vulnerabilitate sau predispoziţie victimală a unui individ. II.

datorită cărora pot fi predispuse a deveni. rolul social al victimelor). despre victimă putem judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea respectivă. deficienţe fizice sau alte anomalii. Analiza semnelor ce caracterizează victima din legea penală permite de a determina locul acesteia în componenţa de infracţiune. dar numai atunci cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate. situaţia materială şi financiară. a-l limita prin anumite condiţii (analogic componenţelor cu subiect special al infracţiunii). dar susţinem că. Trăsăturile victimei se conţin în componenţele de infracţiuni nu în toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii persoanei. Subliniind importanţa majoră a personalităţii victimei la crearea situaţiei victimogene.realizării intenţiei subiectului infracţiunii. în 11 articole este stipulată starea victimei în momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin semnele ce caracterizează relaţiile victimei cu subiectul infracţiunii. particularităţile psihologice. cu scop bine determinat. neprevăzător. pe parcursul vieţii. adică generînd motivul şi scopul comiterii ei. fiind un pretext. victime ale infracţiunilor. 5. Comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii poate avea un rol diferit: poate împiedica săvîrşirea infracţiunii. riscant sau uşuratic şi poate provoca crima. semnele acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de infracţiune pentru a caracteriza alte elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. nu admitem existenţa unor „victime înnăscute”. psihice şi sociale (de exemplu. 2. determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile. poate fi neutral. farmecul exteriorului. Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: în peste 50 de articole sunt stipulate trăsăturile fizice sau sociale ale persoanei vătămate. în 19 articole se indică asupra comportamentului licit sau ilicit. avînd un caracter neatent. imoral al victimei. în anumite condiţii. 6. Victima nu este un element de sine stătător al componenţei de infracţiune. Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: 1) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite infracţiuni. 3) desfăşurarea unor activităţi profilactice eficiente. . În toate celelalte cazuri. incapacitatea sau gradul insuficient de pregătire pentru autoapărare. 4. unele persoane pot căpăta anumite trăsături fizice. 3. adică cînd acestea sunt cuprinse (sau pot fi cuprinse) de intenţia sau imprudenţa acestuia. Este necesar a ţine cont de faptul că semnele victimei au importanţă juridico-penală numai atunci cînd sunt reflectate (sau pot fi reflectate) în conştiinţa şi voinţa vinovatului. 2) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii. adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea crimei. poate uşura săvîrşirea infracţiunii.

de caracteristica socială. Trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală au fost clasificate în: 1) trăsături caracteristice personalităţii victimei (fizice. se intensifică. motivul şi scopul. sunt indisolubil legate de obiectul asupra căruia e îndreptat atentatul respectiv. . 3) trăsături ce caracterizează comportamentul victimei (legal. 5)trăsături ce caracterizează dauna pricinuită victimei (fizică. 9. 145 (3) pct. adică serveşte drept pretext. 151 (2) pct. de regulă. „e”. deoarece ele sunt un element al situaţiei în care se comite infracţiunea. propunem ca în pct. neutru. introduse în componenţele de infracţiuni. cît şi imoral. materială. dar şi împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea de către ea a îndatoririlor de serviciu sau obşteşti. determinînd motivele şi scopul infracţiunii şi dacă se stabileşte raportul cauzal dintre acest comportament şi acţiunile infractorului. care prevăd în calitate de circumstanţă calificativă agravantă – în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti (art. iar în ultimele trei cazuri.7. răspunderea penală a subiectului. conţinutul şi direcţia intenţiei. Comportamentul victimei poate fi pozitiv. 152 (2) pct.). morală). Deoarece infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit asupra persoanei. este abordată problema răspunderii penale a însăşi „persoanei vătămate”. ”f” din art. Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei asupra răspunderii penale este determinată.145 (2) pct. morală şi juridică a acestuia. ilegal sau infracţional. deoarece atentatul asupra persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calităţi înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale corespunzătoare apărate de dreptul penal. ilegal. Comportamentul provocator al victimei poate fi atît ilegal. 2) trăsături ce vizează starea victimei. de rolul comportamentului respectiv la săvîrşirea infracţiunii şi. „d” etc. trăsăturile victimei caracterizează esenţial caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor respective. 10. 11. sociale). după cuvintele „săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană”. fiind element al situaţiei. 4) trăsături ce caracterizează relaţiile reciproce dintre victimă şi vinovat. în primul rînd. de regulă. 8. Uneori. În cazurile în care comportamentul victimei poartă caracter infracţional. În primul caz. a introduce cuvintele „ori apropiaţii ei”. Comportamentul negativ al victimei are importanţă juridico-penală numai atunci cînd provoacă infracţiunea. „acordul” victimei şi persoana vătămată îşi cauzează singură dauna). Semnele ce caracterizează comportamentul victimei aparţin. poate caracteriza.77 Cod penal al Republicii Moldova. „d”. comportamentul persoanei vătămate. este atenuată pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei „persoanei vătămate”. totodată şi latura subiectivă a infracţiunii. A introduce completarea respectivă şi în articolele din Partea specială. laturii obiective a infracţiunii. De aceea. Trăsăturile personalităţii victimei. în al doilea rînd. imoral. „c”. imoral.

„vinovăţia” victimei este o noţiune etico-morală şi juridico-criminologică. „Vinovăţia” victimei se poate manifesta prin comportamentul provocator al acesteia. 4) stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la comiterea infracţiunii. o vinovăţie morală. „vinovăţia” victimei este o categorie obiectivă.76. care reprezintă atitudinea psihică a subiectului infracţiunii faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia. 15. prin nerespectarea de către persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii (comportamentul uşuratic. 14.77. 13. de regulă. contribuind.12. Importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al infractorului. motivul şi scopul infracţiunii etc. 3) calificarea corectă a faptei comise. fiind aprecierea negativă a comportamentului persoanei dată de către societate. neatent. deoarece semnele ce caracterizează victima. cînd comportamentul victimei infracţunii s-a caracterizat prin astfel de elemente care au contribuit la apariţia intenţiei criminale şi realizarea acesteia. „d”. În victimologia criminologică. care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei vătămate pentru comportamentul său imoral sau ilicit. dar pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe atenuante (art. influenţează nu numai asupra calificării faptei. droguri sau alte mijloace). „Vinovăţia” victimei reprezintă atitudinea negativă a acesteia faţă de valorile sociale. ca unul din pretextele comiterii faptei ilicite. „vinovăţia” victimei. imprudent. neprevăzător ce creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii) şi prin starea de neputinţă vinovată a victimei (creată conştient sau inconştient de însăşi persoana vătămată. „vinovăţia” victimei este. ţinîndu-se cont de personalitatea şi caracterul comportamentului victimei. nu poate să aparţină laturii subiective a componenţei de infracţiune. în aşa mod. orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor din imprudenţă. stabilirea prezenţei sau lipsei temeiului juridic al răspunderii penale. pct. „e”. despre vinovăţie în victimologie poate fi vorba doar în acele cazuri. la săvîrşirea atentatului criminal asupra sferei de interese a victimei. cît şi al infracţiunii comise de acesta. „f”. 5) individualizarea pedepsei. 2) clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii (conţinutul intenţiei sau imprudenţei. ”h” Cod penal al Republicii Moldova). adică a componenţei de infracţiune. pct. în mare parte.) şi. „f” şi „i” Cod penal al Republicii Moldova) sau circumstanţe agravante (art. . Spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal. ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a acesteia ca şi orice alte circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului. stipulate în legea penală. ce pot duce la încălcarea funcţionării normale a valorilor date. care se exprimă prin comiterea de către persoana vătămată a faptelor ilicite sau imorale. prin urmare. consumînd băuturi alcoolice.

duşmănoase) şi utilizînd date despre vîrsta şi alte caracteristici social-demografice şi psiho-morale ale acestora. mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare. de asemenea. cît şi în perioadele preinfracţională şi postinfracţională. numai „vinovăţia” victimei care a provocat infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului. raportul dat trebuie examinat nu numai ca relaţie. fiind importantă. Supraestimarea acestei probleme poate duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor victimologice şi aplicării lor incorecte în practică. Conform regulii stabilite de legea penală. dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit spaţiu şi timp. 18. ostile. de regulă. unele cazuri de extremă necesitate). infracţiunilor de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (41. 17. „vinovăţia” victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii. neutrale.o parte considerabilă din victimele omorului (38. dar în majoritatea cazurilor.16. care au provocat infracţiunea. deseori victima fiind stabilită cu mult înaintea săvîrşirii actului criminal (peste 50 la sută din victimele omorului. Totodată. tipurile infracţionale cercetate se comit. opunerea acestora a fost inadecvată.9%) şi violului (63%) s-au împotrivit atentatului criminal.7%). iraţională şi . devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a făptuitorului. În baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală. precum şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică. pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei este frecvent fenomenul „inversării rolurilor”. la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului. în cadrul cercetării contingentului de victime poate fi luată drept bază clasificarea relaţiilor interpersonale după criteriul cine era victima pentru infractor.s-a stabilit: necesitatea cercetării raportului „infractor-victimă” atît în etapa săvîrşirii infracţiunii. reţinerea infractorului. În asemenea cazuri. conţinutul principal al căruia îl constituie comportamentul victimei şi interacţiunea acesteia cu infractorul. Cercetarea victimologică a „vinovăţiei” victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual. în baza unor relaţii predeterminate. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei. Alte forme de „vinovăţie” a victimei nu sunt considerate drept circumstanţe atenuante. problema „vinovăţiei” victimei nu trebuie supraapreciată în cadrul teoriei şi practicii luptei împotriva criminalităţii. 80 la sută din victimele infracţiunilor de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 40 la sută din victimele violului se cunoşteau bine cu infractorii). care urmează a fi analizată ţinîndu-se cont de caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre persoana vătămată şi infractor (bune. . constatat în peste 30 la sută din cazurile penale examinate.

19. vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii (fiecare al optulea). Prin realizarea în aprilie-mai 2003 a sondajului de victimizare. la intensificarea ei (împotrivirea persoanelor în stare de ebrietate alcoolică. Mai frecvent persoanele sunt victimizate ca urmare a infracţiunilor de furt (28%). situaţia poate fi numai condiţie. .). contribuind nu la reducerea victimizării. 20. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie.ineficientă. în opinia noastră. cel puţin 17 la sută şi cel mult 27-28 la sută din numărul total al populaţiei ţării avînd vîrsta răspunderii penale. huliganism (8%). mită (fiecare al zecelea).indiferent de impactul produs asupra săvîrşirii faptei infracţionale. 2) orientările negative pronunţate ale infractorului şi lipsa oricărui impact din partea situaţiei. extremităţile acestor interdependenţe fiind: 1) impactul puternic din partea situaţiei. dimpotrivă. cînd orientările antisociale ale făptuitorului sunt minimale. împotrivirea victimei poate reduce victimizarea numai în cazurile cînd. împiedica sau poate fi neutrală faţă de atentator. circa 2/3 din . ci. criminalitatea latentă naturală în Republica Moldova constituie aproximativ 40-50 la sută. o parte considerabilă a populaţiei este victimizată ca urmare a infracţiunilor. favoriza. Cota-parte a victimelor poate constitui. iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracţiunilor comise de facto anual. de rînd cu pregătirea fizică individuală de a opune rezistenţă. care singure au provocat infracţiunea etc. potrivit datelor sondajului. reprezentativ pentru populaţia republicii (966 de respondenţi în 82 de localităţi). A fost elaborată şi aprobată metodica cercetării victimizării. situaţia poate provoca. cu prevalarea totuşi a măsurilor statale la nivel naţional. în funcţie de rolul comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii au fost relevate 4 tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor. incapabile de a percepe şi de a se orienta corect în situaţia creată. se manifestă şi capacitatea acesteia de a estima obiectiv situaţia şi de a prevedea evoluţia ulterioară a evenimentelor. În cadrul acestor tipuri au fost distinse mai multe subtipuri de situaţii victimogene. iar drept cauză a infracţiunii sunt orientările antisociale ale personalităţii infractorului. jaf sau tîlhărie (14%). criminalizării latente şi „cifrei negre” a criminalităţii. în realitate există o diversitate de raporturi care apar între orientările personalităţii infractorului şi situaţiile care precedă actul criminal. victimologia trebuie să trateze problema opunerii de rezistenţă în baza îmbinării balansate a măsurilor statale de asigurare a securităţii sociale şi a măsurilor de autoapărare a persoanelor. Drept componente de bază ale metodicii date sunt metodele şi tehnicile legate de realizarea şi analiza sondajelor de victimizare şi de relevare a persoanelor care au comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit. s-a stabilit: anual în ţara noastră. 5 tipuri – infracţiunilor de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 3 tipuri de situaţii – infracţiunilor de viol.

criminalitatea reală. Chişinău. mun. Dacă în mediul rural au suferit în urma infracţiunilor mai mult bărbaţii decît femeile. printr-o vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii primare (20%) şi medii incomplete (19. reducerea posibilităţilor de victimizare a acestora. Tighina. Dacă la sate cei mai victimizaţi sunt bătrînii şi cetăţenii de vîrstă medie (30-45 de ani). tîlhăria şi. Cahul. Mai puţin latente sunt infracţiunile de furt şi vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii. în oraşe. Criminalitatea latentă poate fi determinată atît prin sondajele de victimizare. mita şi înşelarea clienţilor. studenţii (21. 21. huliganismul. cît şi cu ajutorul sondajelor ce relevă persoanele care au comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). funcţionarii de stat şi intelectualii. în urbe – respectiv persoanele de 16-29 de ani şi 46-59 de ani. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18. Soroca şi Bălţi. Orhei. nivelul criminalităţii grave) şi coeficientului victimizării populaţiei.8%).3%) este mai înalt decît coeficientul victimizării populaţiei rurale (15. 2) zona cu nivelul de victimizare mediu (15-17%) – fostele judeţe Soroca. mai frecvent au fost victimizate femeile decît bărbaţii. îndeosebi. Lăpuşna şi UTA Găgăuzia. cei mai victimizaţi sunt şomerii (36.9%) şi gospodinele casnice (fiecare a cincea). pe teritoriul Republicii Moldova au fost relevate 3 zone criminogene – victimogene: 1) zona cu nivel redus.4%).4%). 22. Astfel. Taraclia şi mun. în ţara noastră mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii (52.9%). are loc. Bălţi). Printr-o vulnerabilitate victimală redusă se caracterizează pensionarii. fără mun. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente este de 1 : 2. 3) zona cu nivel înalt şi deosebit de înalt – fostele judeţe Cahul şi Taraclia. Bălţi.mun. escrocheria. 3) zona cu nivelul de victimizare înalt (17-20%) . 2) zona cu nivel mediu. de regulă. Prin realizarea unui sondaj sociologic („self-report-surveys”) în . 4) zona cu nivelul victimizării deosebit de înalt (peste 20%) – fostele judeţe Ungheni. adică din trei infracţiuni comise în realitate se înregistrează numai una. în funcţie de sporirea nivelului de studii şi gradului de calificare a persoanelor. În dependenţă de statutul social. În baza analizei complexe a coeficienţilor statistici (nivelul criminalităţii. Bălţi). pe teritoriul republicii au fost relevate 4 zone ce se deosebesc după nivelul victimizării: 1) zona cu nivelul de victimizare redus (sub 15%) – fostele judeţe Edineţ. Chişinău şi Tighina. dimpotrivă. Chişinău şi Bălţi. cele mai victimizate grupe de vîrstă sunt de 16-29 de ani (19%) şi persoanele de vîrstă înaintată (17. situată în partea de nord a republicii (fostele judeţe Edineţ. Printr-un grad înalt de latenţă se caracterizează violul. Chişinău.8%). Bălţi (fără mun. situată în centrul ţării – fostele judeţe Lăpuşna. traficul de fiinţe umane.

au devenit victime sau au fost martori ai actelor criminale. 2. jafurilor. este înalt şi nivelul de victimizare a minorilor. pedagogilor.2 la sută – pungăşii.3 la sută – participă la desfacerea ilegală a substanţelor narcotice. fiind modificată atît activitatea profilactică orientată tradiţional numai asupra infractorului. de regulă. iar 1. Putem deduce că o parte enormă din numărul infracţiunilor comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de urmărire penală şi constituie „cifra neagră” a criminalităţii. gradul înalt de victimizare şi criminalizare latentă a elevilor. ÎN DOMENIUL PREVENIRII VICTIMOLOGICE A INFRACŢIUNILOR: 1. peste 50 la sută din respondenţi au afirmat că în mediul în care se află au fost comise fapte ilegale şi cea mai mare parte din infracţiuni s-au săvîrşit de mai multe ori. III. o parte substanţială din respondenţi au comis fapte penale: fiecare al cincilea – maltratări intenţionate sau alte acte de violenţă.6 la sută – jafuri.martie 2004 printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. tîlhăriilor şi infracţiunilor sexuale. 17 la sută – furturi. Este definită prevenirea victimologică drept un subsistem al sistemului de prevenire criminologică ce reprezintă ansamblul activităţilor statale şi obşteşti. începînd cu primii ani de şcoală.3 la sută – violuri. 1. Practic fiecare respondent. huliganismului. Cercetarea sistematică şi aprofundată a problemei victimei permite a descoperi noi posibilităţi ale sistemului de prevenire a infracţiunilor şi a valorifica rezerve necunoscute şi nefolosite pînă în prezent. părinţilor şi societăţii civile întru realizarea măsurilor cu caracter educativ şi profilactic în rîndul minorilor. şantajului. 3. actelor de violenţă. 2. Deci majoritatea elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai infracţiunilor. a încălcat diferite indicaţii şi reguli.5 la sută – escrocherii. Fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii. delicte uşoare. orientate spre prevenirea .3%) este mult mai sporit decît gradul de victimizare a populaţiei adulte (18. Chişinău (692 de respondenţi din 12 instituţii şcolare) s-a stabilit: o parte considerabilă din elevii chestionaţi destul de frecvent comit abateri care pot fi calificate drept ilegale (fiecare al patrulea). cît şi aprecierea persoanei vătămate considerată drept un element pasiv al infracţiunii. 8. administraţiei publice locale. Gradul de victimizare a minorilor (30. 12 la sută – acte de huliganism. precum şi săvîrşirea frecventă a faptelor ilegale în anturajul acestora denotă „cifra neagră” enormă a criminalităţii din municipiu şi necesitatea unirii eforturilor organelor de drept. Majoritatea elevilor săvîrşesc. escrocheriei.5 la sută – consumă droguri. 4.1%) din mun Chişinău. Frecvent minorii devin victime ale furtului.

instruirii şi asigurării securităţii necesare. . 7. care se caracterizează prin vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni. inclusiv în etapa pregătirii acestora. persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţenii de rînd. Au fost determinate elementele principale ale sistemului prevenirii victimologice a infracţiunilor: subiecţii prevenirii date. Prevenirea victimologică constă în: 1) relevarea. 3) prevenirea victimologică urgentă (operativă) cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate. 3) elaborarea sau desăvîrşirea mijloacelor speciale existente de protecţie a cetăţenilor împotriva infracţiunilor şi victimizării ulterioare. interacţiunea dintre aceştia. Obiect al prevenirii victimologice este victimitatea (reală şi potenţală) şi victimizarea care. 4. victime înregistrate şi latente. instruirea colaboratorilor din serviciul profilactic în domeniul victimologiei. datorită particularităţilor lor. Specificul prevenirii victimologice este determinat de obiectul propriu (victimele reale şi potenţiale).criminalităţii prin reducerea riscului populaţiei şi al anumitor cetăţeni de a deveni victime ale atentatelor criminale. baza informaţională care include evidenţa victimelor infracţiunilor etc. organizaţii nonguvernamentale ce ar asigura desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi victimizării. 2) relevarea grupurilor de risc şi a persoanelor concrete ce se caracterizează printr-o victimitate sporită şi influenţa asupra acestora în scopul restabilirii ori activizării capacităţii lor de autoprotecţie. individuală şi urgentă sau operativă: 1) prevenirea victimologică generală cuprinde realizarea măsurilor cu caracter general în scopul înlăturării sau neutralizării cauzelor şi condiţiilor victimizării. Pentru realizarea nemijlocită a prevenirii victimologice trebuie create organe specializate. înlăturarea sau neutralizarea factorilor. subdiviziuni. inclusiv a recidivei. circumstanţelor. au un grad sporit de victimizare şi organizarea în privinţa acestor persoane a educaţiei. situaţiilor care determină victimizarea persoanelor. precum şi interacţiunea cu subiecţii altor sisteme. măsurile prevenirii generale. 5. precum şi posibilităţile tactice care apar în procesul organizării activităţii profilactice orientate asupra victimei. fiind utilizat potenţialul de apărare al victimei. grupuri de risc şi persoane concrete. Prevenirea victimologică poate fi generală. situaţii victimogene ce apar prin interacţiunea circumstanţelor obiective şi subiective. 3. utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei. în realitate. 6. dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit reglementate juridic. individuale şi operative realizate. organizaţii obşteşti şi private. măsuri speciale de reducere şi neutralizare a nivelului de victimizare a populaţiei şi educaţia juridică a acesteia sub aspect victimologic. grupe. 2) prevenirea victimologică individuală constă în identificarea persoanelor care. se manifestă prin situaţii victimogene obiective. Subiecţi ai prevenirii victimologice sunt organele statului.

cît şi asupra persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită comportamentului ori modului lor de viaţă. asupra indivizilor cu comportament ilegal stabil. determinate de instruirea specială a colaboratorilor de poliţie. legate de factorul „victima infracţiunii”. 9 din art. de regulă. 4) propunem ca la pct. organizarea subdiviziunilor psiho-pedagogice în cadrul organelor de interne.12 Atribuţiile poliţiei al Legii Republicii Moldova cu privire la poliţie. metode ale investigaţiilor operative.A. e) prevenirea victimologică poate fi realizată. A fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne: 1) scopul concepţiei este de a orienta practica de prevenire a criminalităţii din subdiviziunile M. 3) au fost stabilite un şir de trăsături specifice prevenirii victimologice a infracţiunilor realizate de către organele de interne: a) orientarea asupra victimelor reale şi potenţiale ale infracţiunilor. asupra rezervelor neutilizate. g) prevenirea victimologică se caracterizează prin particularităţi organizaţionale. inclusiv asupra acelora care sunt traşi la răspundere penală. să . Precizăm că activităţile de prevenire ale poliţiei trebuie să fie orientate atît asupra persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit infracţiuni. de drept administrativ. propoziţiile „să înfăptuiască o muncă de profilaxie în mediul persoanelor criminogene. de asemenea. f) sistemul de măsuri cu caracter victimologic cuprinde mijloace juridico-penale. 8. c) prevenirea victimologică trebuie realizată cu stimă profundă faţă de persoană şi respectînd normele etice. prin metode de convingere. d) asigurarea informaţională a acestei preveniri se bazează atît pe sursele de date utilizate de prevenirea criminologică tradiţională. b) prevenirea victimologică se desfăşoară. Deci orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea tradiţională. astfel de intervenţii profilactice sunt posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la rugămintea acestora. precum şi asupra neutralizării situaţiilor victimogene. procesual-penale. 2) prevenirea victimologică a infracţiunilor reprezintă un subsistem al sistemului de prevenire a criminalităţii realizat de organele afacerilor interne. prin implementarea posibilităţilor ajutorului acordat de către populaţie.implementarea programelor profilactice complexe. posibilelor victime ale infracţiunilor. utilizînd măsuri de apărare ale acestora împotriva atentatelor criminale. să participe la educarea juridică a populaţiei” să fie înlocuite cu propoziţiile „să-şi orienteze activitatea de prevenire atît asupra infractorilor sau potenţialilor infractori. juridică şi materială a activităţii de prevenire. precum şi un şir de alte măsuri de prevenire a victimizării. crearea unor evidenţe speciale ale obiectelor ce se caracterizează prin vulnerabilitate victimologică.I. cît şi asupra victimelor. cît şi pe aplicarea schemelor speciale de descoperire a victimelor şi situaţilor victimogene. asigurarea social-economică. ci doar o completează pe aceasta.

2) organizarea şi desfăşurarea seminarelor în vederea instruirii victimologice diferenţiate a poliţiştilor în funcţie de genul de activitate al acestora. acordarea ajutorului social şi a consultaţiilor. particularităţile şi obiectivele activităţilor date. să acorde consultaţii populaţiei asupra problemelor de protecţie împotriva atentatelor criminale. În acest context. potrivit cărora. 3) introducerea victimologiei. în special. exercitîndu-şi obligaţiile de serviciu. subdiviziunile de urmărire penală şi de investigaţii operative. cît şi privitor la modalităţile de comportament în diferite situaţii victimogene. e) implementarea programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii. care studiază doar laturile fenomenului victimităţii (persoanele victimale) scoase la iveală şi fixate pe cale investigativ-operativă în scopul unei influenţe profilactice ulterioare. copiilor. a cadrelor din sistemul organelor afacerilor interne.participe la educaţia juridică a cetăţenilor. specialişti în domeniul tehnicii de pază. 5) au fost determinate metodele principale şi nivelurile de realizare a prevenirii victimologice a infracţiunilor de către organele afacerilor interne. în calitate de disciplină obligatorie. precum şi alte cursuri de specializare în problema dată. d) funcţionarii organelor de interne trebuie să fie „accesibili” populaţiei. a şefilor de post. precum şi conţinutul. în planurile de învăţămînt ale Colegiului. capacitatea acestora de a se orienta corect în situaţii periculoase. Facultăţii de drept şi Centrului de instruire din cadrul Academiei „Ştefan cel Mare”. psihologi şi pedagogi care vor consulta cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului. ţinîndu-se cont de calităţile psihologice ale candidaţilor. c) crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a unor secţii psiho-pedagogice şi de instruire. funcţionarii organelor afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali – patronajul asupra victimelor infracţiunilor. este important ca orice poliţist să fie capabil să acorde ajutor de diferită natură solicitanţilor. Pentru realizarea acestei sarcini este necesar: 1) stabilirea direcţiilor prioritare de instruire în domeniul victimologiei. 6) activitatea practică a organelor de interne în domeniul prevenirii victimologice a infracţiunilor necesită soluţionarea următoarelor probleme: a) instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. . unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de sector experimentaţi. distrat sau neatent este o victimă potenţială a infractorului. să elaboreze recomandări cu privire la comportamentul optimal în situaţii extremale. să informeze cetăţenii despre „situaţiile-capcane” victimogene”. Este examinată şi pusă în circulaţie noţiunea de prevenire victimologică a infracţiunilor prin mijloace ale investigaţiilor operative. b) selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele de interne. desfăşurate de poliţia ordine publică. fiindcă un poliţist dezechilibrat. ofiţerilor de urmărire penală şi lucrătorilor operativi.

4) repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea . Sistemul evidenţei profilactice a persoanelor care funcţionează în prezent nu ia în consideraţie trăsăturile victimologice ale acestora şi. caracterul şi gradul prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. practic. accesul victimelor la justiţie şi la un tratament corect. repararea prejudiciului material produs prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente. precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii neguvernamentale în domeniul prevenirii victimologice. cetăţenii care respectă legile.f) organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot deveni victime ale infracţiunilor. ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI. Este importantă. relaţiile dintre infractor şi victimă. în opinia noastră. h) dezvoltarea statisticii victimologice. de asemenea. în genere. Protecţia. comportamentul acesteia. compensarea daunei morale (atît prin achitări materiale. nu poate servi drept sursă obiectivă de informaţie. elaborarea unor acte informative speciale (fişe. dosare) pentru cele mai victimogene obiecte şi sectoare teritoriale. g) organizarea evidenţei cererilor ce parvin la organele de poliţie din partea cetăţenilor în aşa mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării problemelor vizate în adresările respective. 2. lipseşte actualmente în organele afacerilor interne. În baza analizei practicii de protecţie şi ajutorare a victimelor existente în statele lumii pot fi propuse următoarele soluţii ale problemelor nominalizate: 1) îmbunătăţirea statutului juridic al victimei în sistemul justiţiei penale. dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora. IV. reintegrarea socială şi repararea prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune cuprinde. cît şi prin alte forme de reparare a daunei). i) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor organelor de interne. 3) repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent. prin urmare. trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă şi implementarea mecanismelor informale pentru rezolvarea conflictelor. care. Totodată. 2) repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii prin compensările statului. precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. în afara cîmpului vizual al organelor de interne. În lucrare a fost elaborat sistemul necesar de indicatori statistici ce vizează trăsăturile personalităţii victimei infracţiunii. reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate. dar se caracterizează printr-o victimitate potenţială sporită rămîn. REINTEGRĂRII SOCIALE ŞI REPARĂRII PREJUDICIULUI CAUZAT VICTIMELOR ÎN URMA INFRACŢIUNILOR: 1.

6. Convenţiei Europene pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi a altor acte normative internaţionale. legea penală în vigoare trebuie să interzică liberarea de răspundere sau pedeapsă penală. reintegrarea socială a victimelor. propunem modificarea şi completarea articolelor 53 şi 89 CP al Republicii Moldova după cum urmează: 1) la art. realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri. 53 Liberarea de răspundere penală. În opinia noastră. 2) art. dreptul la viaţa intimă. acordarea ajutorului psihologic. 6) reabilitarea fizică şi moral-psihologică.(1) se completează în final cu propoziţia: „Nimeni dintre persoanele condamnate nu vor fi liberate de pedeapsa penală. după cuvintele „poate fi liberată de răspundere penală” se introduc cuvintele „ . în opinia noastră. ca îndrumar pentru elaborarea legislaţiei victimologice speciale. 5) repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale cetăţenilor. social.primei de asigurare. formarea opiniei publice în favoarea victimei. familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea domiciliului). prin urmare. depăşirea complexului de vinovăţie. a Declaraţiei cu privire la drepturile persoanelor vătămate în urma infracţiunilor care ar stipula principiile generale ale statutului juridic al victimelor infracţiunilor în sistemul de drept naţional. ar fi binevenit faptul ca .dacă a reparat integral prejudiciul cauzat. precum şi particularităţile structurii. drepturile constituţionale trebuie aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit. 3. analizînd şi perfectînd în continuare legislaţia procesual-penală naţională prin prisma următoarelor aspecte: a acorda victimelor dreptul să asiste şi să fie ascultate la toate etapele procesului penal. organizaţii obşteşti). 4. juridic. depresiunilor.”. servind. în baza prevederilor Declaraţiei ONU despre principiile de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere. 89 Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală: alin. 7) realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracţională. crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei. Considerăm că în procesul elaborării legislaţiei victimologice în ţara noastră este necesar: a) adoptarea concepţiei de stat privind acordarea de ajutor victimelor infracţiunilor. Este necesar a introduce în Codul penal al Republicii Moldova drept principiu de bază al acestuia – restituirea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune. dacă vinovatul nu a restituit integral prejudiciul cauzat victimei prin infracţiune. b) elaborarea. dacă nu vor repara integral prejudiciul cauzat prin infracţiune”. cît şi faţă de victimă (de exemplu. În această ordine de idei. care cuprinde tratamentul rănilor. resurselor şi asigurării materiale a sistemului statal de ajutorare. care ar stabili principiile creării sistemului statal şi nestatal de ajutorare a victimelor infracţiunilor. patologiilor. Îmbunătăţirea statutului juridic al victimei (părţii vătămate) şi consolidarea poziţiei acesteia în cadrul procesului penal poate fi realizată. 5. în cazurile cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor.

în cazul morţii acestora. au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile (art. inclusiv birocratice. persoana vătămată. Această excepţie. art. iar mutilările pricinuite de infractor. inclusiv şi repararea benevolă a pagubei de către aceasta. însărcinînd-o cu griji suplimentare de a depăşi tot felul de bariere. avînd legal o asemenea posibilitate. victima/partea vătămată trebuie să fie recunoscută de Codul de procedură penală drept parte independentă în proces. deoarece. statul nu participă în compensarea materială şi nematerială a prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor. Chiar dacă dispune de o hotărîre pozitivă a instanţei. art. de regulă. se efectuează de către instanţa de competenţa căreia este cauza penală (art. menţionăm că persoana care nu a înaintat acţiunea civilă în cadrul procesului penal. pe împăcarea victimei cu infractorul şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către . judecarea acţiunii civile în procesul penal. inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti. indiferent de valoarea acţiunii.1). Totodată. de regulă. Numai în cazul în care pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile apare necesitatea de a amîna judecarea cauzei pentru a se administra probe suplimentare. art. Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate. 8.victima să dispună de dreptul veto asupra începerii urmăririi penale şi de dreptul de a ataca decizia de încetare a procesului. de asemenea. Legea cu privire la Curtea Constituţională. art.16 etc ). bazat pe elaborarea şi implementarea mecanismelor compensării de către stat a prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune. servesc drept temei pentru achitarea unor sume băneşti de compensare a incapacităţii temporare de muncă sau pentru stabilirea pensiei (Legea cu privire la poliţie. ce au determinat incapacitatea temporară sau permanentă de muncă a victimei. că deşi asigurarea persoanelor împotriva infracţiunilor corespunde legislaţiei în vigoare. În prezent.5). a atrage victima în procesul de luare a deciziei şi în procedura de stabilire a pedepsei. Aşa dar. statul acordă compensări familiilor unor categorii de funcţionari.221 alin. în mare parte. Toate acestea duc la înrăutăţirea situaţiei persoanei vătămate.3). este necesar a organiza un sistem care ar completa lacunele. în unele cazuri. 7. crearea de fonduri obşteşti. se aplică o singură modalitate de reparare a prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii: prin restituire.35.33. În Republica Moldova. precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată. interesele victimei şi statului pot fi contrare. urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile (art. societăţile de asigurare nu oferă astfel de servicii. Conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova.21. nu este real despăgubită din diferite cauze. neajunsurile actualului nivel de despăgubire a victimelor infracţiunilor. Legea cu privire la statutul judecătorului. instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă.225 alin.225 alin. Menţionăm. dar nu parte a acuzării. s-a transformat în regulă. Totodată. adică prin încasarea de la persoana vinovată.

fiind orientată spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în procesul de restaurare. la reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor în republică. să tindă spre o armonie socială dintre infractor şi victimă. cît şi infractorul şi va contribui. 9. 10. şi cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii. Deci justiţia penală trebuie.vinovat în schimbul atenuării vinovăţiei. totodată. la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile penitenciare. spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate.Actualul sistem de justiţie al Republicii Moldova se orientează. medierea este o alternativă procesului penal. astfel. în . existente pînă la comiterea infracţiunii. fiind opusă celei mai moderne forme a acesteia – contradictorialităţii. în exclusivitate. Analizînd practica acumulată de alte state în domeniul medierii s-a stabilit: medierea este o procedură special organizată de realizare a concepţiei justiţiei restaurative care diferă principial de procedura penală oficială. care îşi va concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor mai serioase. astfel. În viziunea noastră. în aşa fel. În cadrul justiţiei represive. Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a delincventului şi victimei. cît şi în afara acestuia prin compensare şi mediere. precum şi respectarea drepturilor delincventului. contribuind. repararea prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale. reducînd. 11. Considerăm că trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă va permite îmbunătăţirea statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesualpenal. de asemenea. Obţinerea înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor prin luarea contactelor personale dintre infractor şi victimă practic sunt imposibile. legislaţia penală şi procesual-penală naţională acordă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. liberării de răspundere. acele norme şi valori sociale care contribuie la împăcare. Justiţia restaurativă este o alternativă metodelor tradiţionale ale procesului penal. utilizarea mai eficientă a sistemului judiciar penal. Principiul de bază al justiţiei restaurative este de a împuternici părţile (infractorul şi victima) în scopul soluţionării conflictului. Aplicarea reuşită a măsurilor justiţiei restaurative va resocializa atît victima. existente pînă la conflict. dar împăcarea. nefiind afectate drepturile procesuale ale învinuitului. elaborînd şi susţinînd. o procedură neformală în cadrul căreia părţile. în opinia noastră. Implementarea ideilor justiţiei restaurative va permite. infracţiunea contra persoanei este „o infracţiune contra statului”. infractor şi societate. suprapopularea acestora micşorîndo pînă la limitele normale. Acest tip de justiţie asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu victima atît în cadrul sistemului justiţiei penale. adică în faptul infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi sancţiunea penală. dar nicidecum relaţia dintre infractor şi victimă. adică restaurarea relaţiilor dintre părţi. iar uneori şi de pedeapsa penală a acestuia. În consecinţă se schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea persoanei.

în unele ţări medierea reuşită duce la încetarea procesului. cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi procedura de desemnare a mediatorului. În opinia noastră. 3) discuţia comună. 3) accesul liber şi egal. 6) încheierea. dacă organul competent constată că părţile s-au împăcat şi prevederile acordului au fost îndeplinite. în măsura în care permite legislaţia. totodată. cu toate că unele probe nu vor mai putea fi dobîndite. 2) principiul confidenţialităţii. 6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului. în alte ţări împăcarea serveşte drept circumstanţă atenuantă etc. deşi este neformală. atribuţiile mediatorului nu pot fi exercitate de organul de urmărire penală. 4) admisibilitatea medierii. 13. clauzele obligatorii unui acord de împăcare. pot conveni asupra împăcării cu concursul unei persoane imparţiale. sunt finanţate din bugetul statului şi realizate de organizaţii obşteşti. obligaţiile părţilor în procesul de mediere. este important ca medierea să fie admisă la toate fazele procesului penal. de regulă. 5)negocierile comune. credem că participarea mediatorului este obligatorie. ca legiuitorul să stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului. medierea este voluntară. documentele ce trebuie prezentate mediatorului şi de către cine. efectele medierii pot fi diferite. procedura trebuie reluată – aceasta fiind. 3) executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare. următoarele momente conceptuale privind procedura respectivă: 1) participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la discreţia părţilor. Este necesar. statutul acestuia fiind reglementat de legislaţia în vigoare. avocatul poate participa la încheierea acordului de împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă. Legea naţională despre mediere trebuie să reglementeze. asociaţiile obşteşti şi/sau organizaţiile nonguvernamentale. medierea. totuşi parcurge cîteva etape: 1) declararea începerii procesului de mediere. unica soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei. medierea ar trebui să suspende procesul oficial. în opinia noastră. cazurile de încetare şi suspendare a procesului de mediere. 5) independenţa sistemului de mediere. procedura medierii se realizează în baza următoarelor principii: 1) principiul liberului consimţămînt. chiar şi pînă la pornirea acestuia. Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova sunt necesare acte normative. 4) discuţiile private. de asemenea. 2) influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei. atunci el încetează procesul. iar dacă părţile nu s-au împăcat sau n-au executat obligaţiile prevăzute de acord. . care îşi asumă responsabilitatea dată. în procesul medierii pot fi atrase.cazurile prevăzute de lege. programele de mediere. locul medierii în cadrul procesului penal diferă în funcţie de ţară. recunoaşterea consecinţelor acestuia etc. care ar reglementa procesul dat. 2) declaraţiile părţilor. la mediere se poate recurge în toate fazele procesului penal. 12. procuror sau avocat. se permite colaborarea cu organele de drept. actualmente.

legea penală trebuie să prevadă atît liberarea de răspunderea penală în legătură cu căinţa activă. Precizăm că sistemul menţinerii ordinii sociale nu se poate baza exclusiv pe principiile justiţiei restaurative. Codul penal al Republicii Moldova în vigoare conţine două temeiuri noi privind liberarea de răspundere penală. ca şi amnistia. încît interesele victimei să nu acopere interesele ordinii de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă de criminalitate în general. graţierea. nestipulînd condiţia de bază a împăcării şi. împăcarea va putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor mai grave. este o cauză care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. totuşi apreciem înalt posibilităţile potenţiale ale sistemului justiţiei restaurative şi considerăm necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră paralel cu procesele tradiţionale ale justiţiei penale. 17.statul” urmăreşte realizarea scopului său. a liberării de răspundere penală – repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. după cum este stipulat în art. că în perspectivă. Considerăm.. atunci. avînd dreptul a libera persoana vinovată de răspundere penală în temeiurile menţionate nu numai instanţa de judecată. Căinţa activă este considerată drept temei al liberării de răspundere penală. În opinia noastră. Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală. 53 C. Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea să se conducă statele. 16.109 CP al RM). el poate fi încetat în faza urmăririi penale sau a examinării cauzei în instanţă. Astfel.P. poate influenţa serios în viitorul apropiat asupra dezvoltării politicii penale. 57 şi 109 Cod penal. Articolul 109 CP al Republicii Moldova nu precizează cine se împacă. apariţia cărora. în baza căinţei active sau împăcării. 20. 19. iar împăcarea.57 CP al RM) şi împăcarea (art. 15. după părerea noastră. prin urmare. dacă procesul penal a fost pornit. o dată cu aprobarea reuşită a acestei instituţii în practica judiciară din ţara noastră. Legea penală atribuie neargumentat normele date la instituţii diferite. Optăm pentru menţinerea echilibrului dintre metodele tradiţionale şi alternative de soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod. fiecare participant al triadei clasice „victimă – persoana vinovată .14. de asemenea. dar şi a nu porni urmărirea penală. dacă există temeiurile prevăzute de art. Aceste instituţii noi sunt liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă (art. ci şi procurorul din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală. 18. Persoana vătămată . asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a medierii şi a altor proceduri de împăcare şi restaurare socială. Este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul organelor competente nu numai a înceta procesul penal. Propunem introducerea precizărilor menţionate în norma dată. cît şi împăcarea în calitate de forme ale instituţiei liberării de răspundere penală.

şi prin perioada îndelungată de aflare a acestuia în instituţiile penitenciare. Este important ca legislaţia victimologică naţională la compartimentul compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să cuprindă principiile şi condiţiile compensării date prevăzute în Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi în legile altor state despre compensarea prejudiciului produs victimelor prin infracţiune: victimele infracţiunilor contra vieţii sau sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma infracţiunilor respective pot primi compensaţii băneşti de la stat. condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea daunei).îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat. Analiza experienţei altor state. iar ultimului – separat. atunci procesul penal va fi încetat. victime ale infracţiunilor sunt considerate şi persoanele care au suferit în timpul curmării faptelor penale. Dacă răspunsul este pozitiv. ce se explică şi prin incapacitatea infractorului de a plăti. nu soluţionează această problemă complet. ofiţerul de urmărire penală să invite victima şi persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se explica drepturile la împăcare. statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru cercetare. cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor. Forma dată a compensării este justificată şi prin faptul că statul. 22. executarea sentinţei etc. violenţa poate fi fizică sau psihică. procurorul. premeditată. Considerăm raţional a completa Codul de procedură penală al Republicii Moldova cu o normă care ar obliga judecătorul. violul şi incendierea sunt forme ale violenţei premeditate. 21. nu este admisă o compensare dublă. acordării de ajutor poliţiei sau victimei. precum şi . şi prin faptul că frecvent vinovatul nu este identificat şi deci nu este de la cine încasa. cu cît mai tîrziu este luată decizia cu privire la liberarea de răspundere penală. comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă. să cauzeze vătămări corporale serioase ori o daună sănătăţii. infracţiunea trebuie să fie violentă. iar dacă negativ – procedura continuă în mod obişnuit. făptuitorul evită răspunderea penală şi povara procesului penal. adică de însuşi delincvent. la expirarea căruia părţile sunt din nou chemate pentru a verifica dacă a fost obţinută împăcarea sau nu. mărturiseşte că repararea prejudiciului numai în baza restituirii. condiţie obligatorie a compensaţiei este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea judiciară a cauzei penale. otrăvirea. anume statul fiind vinovat că în societate sporeşte riscul victimizării. şi prin asigurarea insuficientă cu locuri de muncă a condamnaţilor (o problemă deosebit de serioasă pentru republica noastră). De aceea. compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd repararea daunei este imposibilă din alte surse. 23. Este posibil chiar a li se stabili un anumit termen. în acest caz concret nu a putut asigura protecţia dată. a practicii judiciare din ţara noastră. avînd obligaţia de a apăra cetăţenii săi de infractori. În aceste cazuri ar fi probabil corect ca compensarea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune să fie realizată de către stat. examinare judiciară.

. În baza cercetărilor de drept comparat. analizei legislaţiei naţionale în vigoare şi studiilor victimologice realizate. 24.comportamentul ei pozitiv. propunem proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării. opunerea victimei poliţiei şi judecăţii. precum şi „vinovăţia” acesteia exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza compensarea. acţiunile legii nu se extind asupra victimelor care se află în relaţie de rudenie cu infractorul.

АНТОНЯН. 1989. Криминология. 1996. Н. Киев. Criminologia generală românească. Словарь– справочник.Ю. с. M. 22. 1974. Г. Ю.Н. КАНН. Преступность и криминология в современной Японии.В.П. И. 21. ALL BECK. 5-16. лит. Б.. Москва: Изд-во Московского ун-та. I. Berne: Ed. GHEORGHIU-BRĂDET. КУЗНЕЦОВОЙ. «УНИВЕРС». Москва. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии. 1998. Потерпевший от преступления.. МИНЬКОВСКОГО. ред. ЭМИНОВА.Е.И. Об изучении личности и поведения потерпевшего (нужна ли советская виктимология?). Г. М. 6. 24.. Предмет. перевода с немецкого на русский язык ДОЛГОВА. Отв. Криминология. В. 14. 1989. 10. Под ред. Преступник. 414 c. Под ред. ШНАЙДЕР... 19. Криминология. Chişinău: Museum. 312 p. I. 93 c. Lumina. 1991.В. Преступность и ее причины. B Государство и право. Manual pentru facultăţile de drept. 2003. Криминология. 9. Л. Криминoлогические проблеммы борьбы с некорыстной насильственной преступностью. ГОРШЕНКОВ. Криминология. Bucureşti: Ed. 607 c.М – НОРМА. Уэда. ФРАНК. Criminologie generală. Criminologie. МИХАЙЛОВ. Academia Română.. Al. А. Criminologie. КЕРНЕР. Некоторые теоретические вопросы становления советской виктимологии. C. СПб. 537 p. 215 p. Казань. 391 c. 2001. 72 c. Методология. 1998. 475 c. 1966. Международный форум виктимологов. 17. Москва. 8. 4. Manual de criminologie. 1997. Роль конкретной жизненной ситуации в соверешнии преступления. TĂNĂSESCU. Криминология. Социальные отклонения. ФРАНК. TĂNĂSESCU.Ф. Braşov. Под общ. 2002. 1992. КУДРЯВЦЕВА. А.Н. Москва: НОРМА.И. 2. 1993. Санкт-Петербургский Университет МВД России. БУРЛАКОВА.. Gh. Москва: НОРМА. Москва: Прогресс. 3. 151 p. 262 p. 1995. Душанбе. 1997. Craiova: INS. Iaşi: Ed. I. Precis de criminologie. КАРПЕЦА. В. СИДОРОВ. Под ред. Й. 1973. Х. 7.В. Введение в учебный курс. 238 с. Л. САЛЬНИКОВА. 1999. Владивосток.. 131-157. уголовного процесса и криминологии. TĂNĂSESCU. 5. 114. 13. МИНЬКОВСКОГО. Москва: Юрид. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. (составитель). Поведение потерпевших от преступления и уголовная ответственность. 132 c.В. Н. Н. 12. Учебное пособие. Сыктывкар. 779 c. Российская криминологическая энциклопедия. Б.Н. Москва: Изд.М.. 383 c. 1994. .Ф. 20. Курс советской криминологии. 1994. Москва: Манускрипт.В. ФРАНК.Е.REFERINŢE 1.. 15. № 12. 1998. GLADCHI. Г. 217 p. I. 1985. 18. КУЗНЕЦОВОЙ. 502 c. G. С. В. 203 c. TĂNĂSESCU. 1988. СТЕПАШИНА. Москва: Изд. Г. Москва: Юрид. с. 2000. с. КОРОБЕЙНИКОВА.. МУХАМЕДЬЯНОВ. Преступность и борьба с ней в понятиях и комментариях. Staempfli & Cie SA. В. 236 c. 26.И. Душанбе. 407 c. 11. KILLIAS. Криминология. Dicţionar explicativ al limbii române. 356 c. ДОЛГОВОЙ. лит. группа «Прогресс». B сб. В. 1977.М. ред. Криминология. Под ред. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic. IACOBUŢĂ. А. 1997. группа ИНФРА. B Вопросы уголовного права. Л. 23. 16. Под ред. 254 c. 25.

СанктПетербург: Издательское Дело Брокгауз-Ефрон. http://stracker. 1976. GUŞTIUC. Виктимология: что это такое? Ленинград.. 462 c.. 203 c. Учебное пособие..). с. 45. ВАНДЫШЕВ. RIEDEL. Душанбе. M. УСТИНОВ. 1982. СПб. 42.bos. 2001. USM. BUJOR. 115-117. Уголовная социология. О виктимологии и виктимности. БРОКГАУЗ. Москва: Юридическая литература. Санкт-Петербург: ПИТЕР. ~ II в. Pierce (eds. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. 20 с. 35. MANOLE-ŢĂRANU. 34.27.38-43.А.. 43. Под ред. M. Юридическая психология. ред. D. 99-121. 184 c. Capital Punishment in the United States. 31. Криминальное и патопсихологическое исследование. B Большая российская юридическая энциклопедия. Новые книги по проблемам виктимологии. до н.encyclopedia. В.Е.).Я. ПОПОВ. В. Ленинград. ЕФРОН. Ч. 39. АНТОНЯН. Racial Discrimination. ФРАНК. Правовые основы учения о жертве преступления. Виктимология. Москва. 183 c. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. V. Л. 51. Tом. С. V. Istoria universală a dreptului şi statului (perioada antică).. Преступное насилие. Энциклопедический словарь. 2000. Gh. Криминальная виктимология. 52.М. ЭМИНОВА. Chişinău: Tipografia „Elena”. Москва. 40. 41. S. В.В. 38. ОСТРОУМОВ. 1997. BEJAN. 53. Victimologie. CHIRTOACĂ.А.А. B сб. B Всероссийский юридический справочник. 1976. Dicţionar juridic penal.П. 598 c. 231 c. Chişinău: Universitatea de Criminologie.Л. 1972. ФЕРРИ. В. Ф.ru/lib/text/manu. РИВМАН. 192 p. Elemente de criminologie.V. 1970.ru/lib/. Note de curs. p. 74-79. РЕШЕТНИКОВ. 48. 1977. 1997. 1994. 1991. 50. 33. 1985. 29. О. WOLFGANG. CASIAN. История политических и правовых учений. Психически аномальные жертвы насильственных преступлений. Chişinău: Ştiinţa. н. Rape. Hugo Adam Bedau. ANTONIU. Юридический центр Пресс.jurcenter.В. В. Э. Демокрит. Под общ. 32. Les droits de la victime. ХХХII. ВЕРЕЩАГИН. Основы виктимологии. BUJOR. 49.М. Человек против человека. с. după: http://feelosophy. С.. Изучение потерпевших с целью совершенствования профилактики правонарушений. Законы Ману (Древняя Индия. 84 с. 48 p. ROŞCA. Учебник. 37. Д. 1995. ВАНДЫШЕВ. V. Беккариа Чезаре. S. http://www. В. Б. В.narod.html. 1976.. Л.. С. 44. В. Gh. 1997. 1978. Vol.А. Paris.э. ПОЛУБИНСКИЙ.В.В. ПОТАПОВ. 304 c.А. ILIE. 36. с.ru/internet/bryue. Cit. STANCIU. 113 с. Серийные сексуальные убийства. 1979. Москва: Юридическая литература. 304 с.. 87 c. 1999. 2002. ШОСТАКОВИЧ. I.. B Сов. http://www. В. Chester M.ru/leist/L0. and the Death Penalty. 47. Москва. ЛУРЬЕ. 158 c. 46. . Москва.. Криминология. CHIRULESCU. БЕККАРИА. 30.. 60 p. Д. Виктимология и виктимность (Об одном новом направлении в теории и практике борьбы с преступностью). КВАШИС. С. Горький. 2002. 1982. Москва: «СТЕЛС».С.э. 1908. V. A. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. РИВМАН. Ю.. 28..html. 1901. Дигесты Юстиниана. BULAI. – II в.. № 4. O. И. 367 c. ФРАНК.В. государство и право. О преступлениях и наказаниях (Dei delitti e delle pene). Москва. C. ВАСИЛЬЕВ. New York.И. 365 p. 195 p.В.В. Учебное пособие для студентов юридического факультета. L. ЛЕЙСТА. Э.htm. СПб. КОНОВАЛОВ. Ф.С.

95 – 109. Raportul "Victima în literatura contemporană". 576 p.И. 64. CEHOV. p.P. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique. 234 p. Mioriţa (Text după Vasile Alecsandri).nl. HENTIG.3-4. Tribute to Benjamin Mendelsohn. 1966. M. 72. В. p. p.Victimology. New York: Criminal Justice press 1999. 68. Les infractions commises sous le regime nasi sont-elles des crimes ou sont du droit commun? Dans la Revue de Droit Internationale de Sciences Diplomatiques et Politiques. Jo-Anne. Что это такое? Москва: Изд-во «Знание». nr. ELLENBERGER. 877-891. Chişinău: Ştiinţa.www. 74. 4. B. 1993. Nr. 1980. Vol. F. 76. 1962. Drama la vînătoare.X. I-II. 1965. E. Archives of Criminal Psyho-dynamics. Le rapport entre la victimologie et le problem du genocide (Schema d’un Code du Genocide). 60. XXI. BerlinGottingen-Heidelberg. B.I. 75. S. 257-290. 57-83. In memory of Benjamin Mendelsohn. 23-41.113-124. In The Victimologist. 1967. 1917. Chişinău: Literatura artistică. 320 p. J. HENTIG. Vol.Victimology. Das Verbrechen II. In Carring for Crime Victims (selected proceedings of the 9th International Symposium on Victimology). SUTHERLAND. Der Delinquent im Griff der Umweltkraf. www. MENDELSOHN. 70. 56. Remarks on the Interaction of Perpetrator and Victim. von.2. R. 66. E. 65. New York. MENDELSOHN. 261-280. POPOVICI. H. p. KLEINFELLER. 78. .nl. 1924. International Victimology Website. p. CEHOV. 357 p.nl. Berlin. . H. Vol. 55. Vechiul Testament. 64 c. 79.nl. Москва: Художественная литература. 73. Mutilations Corporelles Infligees aux Femmes: Etude Victimologique.Victimology.qu’est-elle. von. Psichologische Bezeihungen zwischen Verbrecher und Opfer Zeitschrift fur Psihotheropie und medizinische Psychologie 4. 1969. 723 c. p. Криминальная виктимология. 1948. B.A. 58. 71. The Journal of Criminal Law and Criminology. 59. Paris: Imprimerie de E. 67. 1986. 1940/41. H. 1986. Vol. VAN DIJK. Nuvele (1880-1890). 110 p. p. MENDELSOHN. 16-17. Criminologie. Criminology. 80-93. J. A. Cours de mythologie. 1977. et quel est son avenir? Dans la Revue internationale de criminologie et de Police Technique.International Victimology Website. Die Anreizung des Taters durch den Angergriffenen. 57. Methode a utiliser par la defenseur pour les recherches concertant la personalite du criminal. Dans la Revue de Droit Penal et de Criminologie et Archives Internationales de Medicine Legale. International Victimology Website. Biblia. Colecţie ISIS. 69. Bucureşti: Editura pentru literatura universală. T. In The Victimologist. The Show of Violence. nr.Martinet. 2. 77. Founder of Victimology. 1956.193-253. 662 p. MENDELSOHN. 1955. 1937. 61. ELLENBERGER. International Victimology Website. Etudes de Psycho-Sociologie Criminelle. L'histoire de la victimologie. 1998. nr.P. Introducing Victimology. B. 62. www.Victimology. p. H. ELLENBERGER. Timişoara: Editura Excelsior. Das Opfer als ein Element der Umwelt (fiinftes Buch). 630 p. 13. Vol. 31. Avril-Juin. H. nr. S.54. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim. B. 1954. Американская трагедия. Т. Proverbe şi zicători franceze-moldoveneşti-ruse. Vol. 63. p. 15 p. WEMMERS.64. 356-515. 1983. ПОЛУБИНСКИЙ. prezentat de către savantul Laplan chiar în cadrul Primului Simpozion Internaţional de Victimologie (1973) este o confirmare cât se poate de concludentă a acestui fapt. La victimologie . 303-389. 1936. 2. WEMMERS. Philadelphia. Archiv fur Strafrecht und Strafprozess. 1. p. www. 87. G. WERTHAM.2. ДРАЙЗЕР. Une Nouvelle Branche de la Science Bio-Psycho-Sociale: La victimologie. A. Influenţa literaturii artistice asupra formării ideilor victimologice este un moment remarcat de toţi specialiştii în domeniu. FATTAH. Jo-Anne. H.

18. 1996. Serie Nouă. Е. 340 c. Защита жертв преступлений: международный и национальный аспекты (сравнительно-правовое исследование).Г. 101. 88. 215-218. 295-302. 85. ŢURCAN. Психодиагностика и психопрофилкатика сексуальных преступлений. I. Chişinău. 89. МАРТЫНЧИК. 1971. 102. ДЖУЖА. p. 5 p. nr. c. c. Gh. Преступление в семье: истоки и профилактика. Харьков: Консум. IV. p. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique. 327 c. 4.Д. In Criminological situation and Security in Society. II. 8-17. NOUR. 2000. Кишинев. 19-26. 100.. V. Chişinău. Declaraţia principiilor de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere (adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 40/34 la 29 noiembrie 1985). I. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei.S. V. Facultatea de Drept.S. 2003. Les Actes du Xe Symposium international de victimologie. Iu. Как реально гарантировать и защитить права потерпевшего. În Analele ştiinşifice ale U. 12. GLADCHI. Chişinău. POP. 91. МОШАК. Л. 2000. ODAGIU.Г. 1996. 215-218. М. 1994. Dreptul victimei la restituirea daunei. В. Omorul la comandă: aspecte victimologice.. p. Provocarea din partea victimei – circumstanţă atenuantă. 1995. 95. 93. B Закон и жизнь. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel mare” a MAI. 155-167. 10-11. International Victimology Website. 1989.I. B Закон и жизнь. c. Chişinău. П.A. Проблема потерпíлового вíд злочину. Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. 169 c.5. GLADCHI. Жeртвы преступлений нуждаются в защите. 1965.Г. ХРИСТЕНКО.5. Правовая защита жертв преступлений: уголовный и уголовнопроцессуальный аспекты. 84. R.80.В. 99. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). 92. В. Serie Nouă. Харьков. Психология жертвы: Учебное пособие. МОИСЕЕВ. GLADCHI. nr. 9-11 november. 2001. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea furturilor în Republica Moldova. Facultatea de Drept. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.Е. p.М. Gh. GASSER. În Analele ştiinţifice ale U. International Victimology: Selected Papers from the 8th International Symposium (Proceedings of a Symposium held 21-26 August 1994. O.M. 1996 – International Victimology Website. № 9. p. Vol. 2000. 432 p. 103. 86.Victimology. La victime est-elle coupable? Monreal : Presses de l'Universite de Monreal. 81. О. Adelaide) Edited by Chris Sumner.25-26. Mark Israel. FATTAH. БАГРИЙ – ШАХМАТОВ. 25 p. Кíев. Victimologie. nr. Г. 1991. Chur. p. Probleme actuale vizînd repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni.А. 5. Mirton. 18-20. nr.M. 2003. Chişinău Ed. V. nr. În Legea şi viaţa. 97. B Закон и жизнь. 1999. 96. 102-124. www. În Analele ştiinţifice ale USM. Ю.A. 143-165. E. 98. p.А. № 10. с. 80 p. Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă. ТУЛЯКОВ. ELLENBERGER. Кишинев: Картя Молдовеняскэ. Проблемы развития теории виктимологии в Украине. № 11. Chişinаu. 2001. 158 с. I. Timişoara: Ed. 1998. 87.1956. 1994. DOLEA. Ed. Е. 14-17. H. Виктимология (социальные и криминологические проблемы). Gh. www. Л. ДИМИТРОВ. BUJOR. Serie Nouă.И.nl. ТУЛЯКОВ. 132 c. B „Ştiinţa”. 94. КУШНИР. Montreal. Facultatea de Drept. . Canberra: Australian Institute of Criminology.. МАРТЫНЧИК. Relations psyhologique entre le criminal et la victimes. nr.nl. DOLEA.. 2000. 223-228.Victimology. c. Michael O'Connell and Rick Sarre. ОРЛОВ. p. 90. 83. В. Chişinău.1996. 82. Materials. Одесса: Юридична литература. 2000.

GH. Gh. Bucureşti: Editura OSCAR PRINT. S. Montchrestien. GLADCHI. Chişinău: Centrul de Drept. p. Gh.. Dicţionar de filozofie. 413 c. методы. . ГВИШИАНИ. Н.А. ШУЛЬГА. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries and Security in Society “Criminological Situation and Security in Society”. metoda cea mai generală de cunoaştere. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. UNGUREANU. Sfaturi utile. 62-64. S. I. Методологические проблемы социального эксперимента. 1997. NISTOREANU. nr. Psihologia dreptului. Psihologie generală şi psihologie socială. GH. Chişinău. Criminologie. STĂNOIU. 1971.. A. p. Materials. Gh.104. DORON.. Materials. Криминология. R. 115. 9-11 november. 1997. Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”. В. Москва: Юриспруденция. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX).M. În Conferinţa ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova” (26 februarie 1999). Краткий словарь по социологии. 9-11 november. ŢURCAN. BOUZAT. R. cuvîntul de metodologie are şi alte semnificaţii: totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă.. 1995. 90-98. Traité de droit pénal et de criminologie. 126. Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate. I. 112. p. p. BEJAN. 11. Bucureşti: Univers Enciclopedic. 368 p. 280. ИНШАКОВ. 107. Omuciderile şi agresivitatea intrafamilială. MOROŞAN. Chişinău. Paris: Dalloz. 118. C. O. 1999. 114. URSAN. 376 p. 45 c. R. В. 326 p. М. 1995. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. V. F. 120. ред. PINATEl. 121. программа. Виктимность несовершеннолетних как фактор вовлечения их в преступную деятельность. În Conferinţa ştiinţifică internaţională din 16-17 mai 2003 „Violenţa în societatea de tranziţie”. A. III. Москва: Наука. 111. 349 c. К. UNGUREANU. 120-122. A. ARC. 122. 110. Москва.Н.. J. 2003. 478 c. Chişinău: ARC. 26-32. GLADCHI. DIDAR. II. Ed. Academia Română.В. A. V. 324 p. 626. 108. Mic dicţionar de filozofie. Bucureşti: Ed. SUSANU. BACIU. Criminologie. КУПРИАН. 113. ЛИХОЛОБ. 1990. 2000. 104-108.М. 1963. În Legea şi viaţa. 240 p. Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova. 116. 1995. Chişinău. p. p. 1995. С. S. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Bucureşti. Минск: «Университетское». 2000. 1998.. 134-136. 109. 2002. Cum să eviţi crimele şi criminalii. 124. Социологический словарь. Didactică şi Pedagogică.. Chişinău: Cartea Moldovenească. А. 394 p. Д. 2000.И Москва: Политиздат. p. Seria Criminologie. 106. BACIU. А. PAROT. Chişinău. 1972. ЛАПИНА. Didactică şi Pedagogică. Unele consideraţiuni cu privire la relaţiile agresor-victimă. Univers Enciclopedic.. P. БЫРГЭУ. 9-11 november. TUCICOV-BOGDAN. PĂUN. 248 c. 216 p.. GLADCHI. 352 p.. Les méthodes des sciences sociales. 1988. SUSANU. Bucureşti: Ed. Chişinău. p. ЯДОВ. 119. Dicţionar de psihologie. BRIMO. 125. 1999. 105. a II-a. RUSNAC. J. Paris: Ed. 117.М.A.П.. Vol. 123. Chişinău: Ed. GH. 1987. 69 p. Cоставители ЕЛСУКОВ. Под общ. 1999. 1973.. Agresiunea sexuală contra minorilor. 301 p. Социологическое исследование: методология. Bucureşti: Humanitas. 1991.

127. GLADCHI, Gh. Situaţiile tipice mecanismului cauzării intenţionate grave a integrităţii corporale. În Legea şi viaţa, nr. 6, 2000, p. 34-38. 128. GLADCHI, Gh. Particularităţile sistemului „infractor-situaţie victimogenă” în procesul săvârşirii infracţiunii de viol. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar ştiinţific. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 117-144. 129. GLADCHI, Gh. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvârşit cu intenţie în circumstanţe agravante. În Anale ştiinţifice. Ed. I. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p. 57-70. 130. ФРИДРИХ, В., ХЕНИНГ, В. и др. Процесс социального исследования. Вопросы методологии, методики и организации социальных исследований. Перев. c немецкого. Москва, Прогресс, 1975. 209 c. 131. БОРЩОВ, С.Г. О некоторых аспектах связи научно-философской и практической деятельности. B Учeнные Записки ВПШ при ЦК КПСС. Bып. 5, 1976, c. 23-29. 132. Biblia copiilor, tipărită în Hong Kong, 1990. 395 p. 133. SECHE, L., SECHE, M., PREDA, I. Dicţionar de sinonime. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 551 p. 134. BREBAN, V. Dicţionar general al limbii române. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. 1156 p. 13 5. Толковый словарь русского языка. Под ред. УШАКОВА, Д.Н. T.1. Москва, 1938. 805 c. 136. ОЖЕГОВ, С.И. Словарь русского языка. Москва: «Советская энциклопедия», 1968. 900 c. 137. Уголовный процесс. Москва, 1972. 444 c. 138. СТРОГОВИЧ, М.С. Курс советского уголовного процесса. T. 1. Москва: «Наука», 1968. 286 c. 139. ВАСИЛЬЕВ, В.Л. Юридическая психология. Москва: Юридическая литература, 1991. 462 c. 140. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Уголовно-правовое, уголовно-процессуальное и виктимологическое понятие потерпевшего. B Правоведение, № 3, 1976, c.36-41 141. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом анализе преступности несовершеннолетних. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с.37-49. 142. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Обьективная сторона преступления. Москва, 1960. 339 c. 143. TUHAN MIRZA-BARANOWSKE, I. Z. Zagadnien w wiktimologii. Przeglad penitecyrny, nr.1, 1970, s. 68-76. 144. ДАГЕЛЬ, П.С. Потерпевший в советском уголовном праве. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с.16-37. 145. РИВМАН, Д.В. О некоторых понятиях криминальной виктимологии B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 15-24. 146. LERNER, R. Some Remarks on the Main Problems of Victimology. In Sociological Abstrcts. December 1973, supl., nr. 38, p. 17-30. 147. BOGDAN, T. şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar. Bucureşti: M.I. Serviciul editorial şi cinematografic, 1983. 281 p. 148. MITROFAN, N., ZDRENGHEA, V., BUTOI, T. Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., 1997. 327 p. 149. PRUNĂ, T. Psihologie judiciară. Iaşi: Ed. Fundaţiei „Chemarea”, 1994. 85 p. 150. Криминология. Словарь. Под общей ред. САЛЬНИКОВА, В.П.. Санкт-Петербург: Изд-во «Лань», Изд-во Санкт-Петербургского ун-та МВД России, Серия «Учебники для вузов, специальная литература», 1999. 254 с.

151. НОВОСЕЛОВ, Г.П. Учение об обьекте преступления. Методологические аспекты. Москва: НОРМА, 2001. 200 с. 152. МИНСКАЯ, В.С., ЧЕЧЕЛЬ, Г.И. Виктимологические факторы и механизм преступного поведения. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1988. 153 c. 153. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д., АБДУЛЛАЕВ, Н.А. Преступность в сфере семейно-бытовых отношений и борьба с ней. Душанбе, 1989. 89 c. 154. ARGEŞANU, I., GURUIŢĂ, I., LUNGU I., STOICA, V. Studiu criminologic privind infracţiunile de omor. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2 / 1994, p. 13-37. 155. AUGUSTIN, L. Studiu criminologic privind infracţiunile contra vieţii comise în anii 19901993, în judeţul Alba. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică, nr. 1-2, 1994, p. 38-46. 156. ТУЛЯКОВ, В.А. Типология и класификация жертв преступлений. B Виктимология в Украине. www.victimology.org.ua. 157. KARMEN, A. Crime victims. An Introduction to victimology. California, 1990. 176 p. 159. МИНСКАЯ, В.С. Личность потерпевшего и ее криминологическое значение. B сб. Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 81-97. 160. РИВМАН, Д.В. К вопросу о социально-психологической типологии потерпевших от преступлений. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Иркутский гос.ун-т, 1998, с. 4-14. 161. ДАГЕЛЬ, П.С. «Вина потерпевшего» в уголовном праве. B Советская юстиция, № 6, 1967, с. 9-13. 162. Les premieres etudes empiruque: l'arte de blamer la victime. Dans L'histoires de la victimologie. www.word – society – victimology. 163. УРЛАНИС, Б.Ц. Общая теория статистики. Москва, 1973. 103 c. 164. BOGDAN, T., SÂNTEA, I. Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Bucureşti: M.I., Serv. editorial şi cinematografic, 1988. 137 p. 16 5. SCHAFER, S. Victimolog., Reston Publ. Comp. Reston. Virginia, 1977. 365 p. 166. МИНЬКОВСКИЙ, Г.М., ПОБЕГАЙЛО, Э.Ф. Виктимологическая профилактика и задачи уголовной политики в сфере борьбы с тяжкими насильственными преступлениями. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1988, с. 52-63. 167. ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Виктимологическая классификация потерпевших от преступлений, совершаемых в сфере семейно-брачных отношений. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые, уголовно-процессуальные, криминологические и психологические аспекты). Труды по правоведению. Тарту, 1987, с.54-60. 168. ФРАНК, Л.В., ТАРТАКОВСКИЙ, А.Д. Опыт виктимологического исследования истязания. B Актуальные вопросы теории и истории права и применения советского законодательства. Душанбе, 1975, с. 241-254. 169. ИЛЬИНА, Л.В. Уголовно-процессуальное значение виктимологии. B Правоведение, № 3, 1975, с. 117-121. 170. СЕРДЮК, Л.В. Насилие. Криминологическое и уголовно-правовое исследование. Изд-во «Юрлитинформ». Москва, 2002. 206 c. 171. КОНОВАЛОВ, В.П. Виктимность и ее профилактика. B Викмологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1982, с. 25-31. 172. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Виктимологические исследования в системе криминологической разработки проблем профилактики преступлений несовершеннолетних. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва, 1980, с. 13-18. 173. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. О виктимологическом направлении профилактики преступности несовершеннолетних. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, c. 66-71. 174. ВЕДЕРНИКОВА, О.Н. Теория и практика борьбы с преступностью в Великобритании. Москва, 2001. 344 c.

175. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Криминология. Учебник. Под ред. академика В.Н.КУДРЯВЦЕВА, Москва: Юристь, 2000. 315 c. 176. ИНШАКОВ, С.М. Криминология. Вопросы и ответы. Москва: Юриспруденция, 2000. 216 c. 177. Криминология XX-го века. Под ред. БУРЛАКОВА, В.Н., САЛЬНИКОВА, В.П. СанктПетербург: Юридический Центр-Пресс, 2000. 555 c. 178. СОРОКОТЯГИНА, Д. А. Виктимологические аспекты изучения личности потерпевшего. B Виктимология и профилактика правонарушений. Иркутск, 1979, с. 88-92. 179. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Методика изучения личности потерпевшего по делам о преступлениях несовершеннолетних. Иркутск, 1975. 85 c. 180. GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2004. 312 p. 181. ХОЛЫСТ, Б. Роль потерпевшего в совершении убийств. B Государство и право. № 11(225). Польша. Варшава, 1971, с. 747-754. 182. Dosarul penal nr. 94481582, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. 183. Dosarul penal nr. 96420390, soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica, municipiul Chişinău. 184. Dosarul penal nr. 96248038, soluţionat de Tribunalul Chişinău. 185. Dosarul penal nr. 97488033, soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana, municipiul Chişinău. 186. Механизм преступного поведения. Москва: «Наука», 1981. 278 c. 187. АНТОНЯН, Ю.М., БЛУВШТЕЙН, Ю.Д. Методы моделирования в изучении преступления и преступного поведения. Москва: РИО Академии МВД СССР, 1974. 87 c. 188. ЛУНEЕВ, В.В. Cистемный подход к изучению мотивации преступного поведения. B Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 33. Москва: Юрид.литература, 1980, c. 4-12. 189. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Генезис преступления. Опыт криминологического моделирования. Москва: Издательский дом «Форум» ИНФРА-М, 1998. 215 c. 190. ОБУХОВСКИЙ, К. Психология влечений человека. Москва, 1972. 68 c. 191. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Популярная криминология. Москва: Изд-во «Спаpк», 1998. 456 c. 192. Психология. Словарь. Москва: Изд-во политической литературы, 1990. 241 c. 193. MUREŞAN, P. Pasiune. În Dicţionar de psihologie, coordonator Şchiopu Ursula, Bucureşti: Ed. Babel, 1997, p. 510-511. 194. ХЕККХАУЗЕН, Х. Мотивация и деятельность. T. 1. Москва, 1986. 141 c. 195. ЧЕСНОКОВ, Д.И. Общественный прогресс и механизм действия социальных законов. B Вопросы философии, N9, 1966, с.14-33. 196. ШЛЯПОЧНИКОВ, А.С. Значение категории интереса в криминологии. B Государство и право, № 10, 1972, с. 85-93. 197. ХОХРЯКОВ, Г.Ф. Обьяснение в криминологии. Москва, 1979. 89 c. 198. ПАРЫГИН, Б.Д. Основы социально-психологической теории. Москва: Мысль, 1971. 279 c. 199. Privitor la infracţiunile din imprudenţă precizăm că avem în vedere motivul şi scopul comportamentului social-periculos care a dus la rezultatul criminal, dar nu motivul şi scopul infracţiunii propriu-zise. 200. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Социально-психологическое отношение субьекта к преступлению. Ленинград, 1970. 159 c. 201. Курс уголовного права. Общая часть. Учение о преступлении. Tом 1. Под ред. КУЗНЕЦОВОЙ, Н.Ф., ТЯЖКОВОЙ, И.М. Москва: ЗЕРЦАЛО, 1999. 577 c. 202. Уголовное право. Общая часть. Отв. ред. КОЗАЧЕНКО, И.Я., НЕЗНАМОВА, З.А. Москва: ИНФРА.М-НОРМА, 1998. 504 c.

203. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. Причинность в криминологии (О структуре индивидуального преступного поведения). Москва: Юридическая литература, 1968. 129 c. 204. GASSIN, R. Criminologie. Paris: Ed. Dalloz, 1990. 534 p. 205. ФЛОРЯ, К.Н. Назначение наказания с учетом причин совершенного преступления, Кишинэу: Штиинца, 1980. 123 c. 206. РИВМАН, Д.В. Классификация криминологических ситуаций в зависимости от качеств личности и поведения потерпевшего от преступления. B Вопросы теории и практики борьбы с преступностью. Ленинград, 1972, c. 39-42. 207. ЛЕЙКИНА, Н.С. Личность преступника и уголовная ответственность. Ленинград: ЛГУ, 1968. 135 c. 208. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Проблемы криминологической детерминации. Москва, 1984. 230 c. 209. НОМОКОНОВ, В.А. Преступное поведение: детерминизм и ответственность. Владивосток, 1989. 279 c. 210. DOBRINOIU, V., CORNEA, N. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Teorie şi practică judiciară. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 390 p. 211. BULAI, C. Drept penal român. Partea generală. Vol.I. Bucureşti, 1992. 480 p. 212. МИНСКАЯ, В.С. Уголовно-правовой и нравственно-психологический аспекты виктимологии. B Советское государство и право, № 7, 1985, с. 78-86. 213. НОМОКОНОВ, В.А. Потерпевший как елемент ситуации совершения преступления. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 160-169. 214. МИНСКАЯ, В.С. Отрицательное поведение – одна из категорий виктимологии. B Сов. гос-во и право, №7, 1980, с. 23-37. 215. РЫБАЛЬСКАЯ, В.Я. Вина потерпевшего и уголовная ответственность (по материалам уголовных дел о преступлениях несовершеннолетних). B Проблемы повышения эффективности борьбы с преступностью. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та, 1983, с. 49-59. 216. АЛИМОВ, С.Б. Ситуация и преступление. B Проблемы борьбы с преступностью. Материалы третьей научной конференции аспирантов и соискателей. Москва, 1968, c. 78-92. 217. МИНСКАЯ, В.С. Криминологическое и уголовно правовое значения поведения потерпевших. B сб. Вопросы борьбы с преступностью. Вып. 16, 1972, с. 19-28. 218. ДУБРИВНЫЙ, В.А. Потерпевший на предварительном следствии. Саратов, 1966. 85 c. 219. ЧЕТВЕРИКОВ, В.С., ЧЕТВЕРИКОВ, В.В. Криминология. Учебное пособие. Москва: Новый Юрист, 1997. 144 c. 220. ДАГЕЛЬ, П.С. Уголовно правовое значение поведения потерпевшего. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 6-15. 221. GIURGIU, N. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1993. 318 p. 222. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовое значение взаимосвязи «личность - ситуация». B Советское государство и право, № 11, 1971, с. 13-15. 223. КРУГЛИКОВ, Л.Л. Смягчающие и отягчающие обстоятельства в советском уголовном праве. Ярославль, 1979. 270 c. 224. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, nr.9 din 15 noiembrie 1993, „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile premeditate”. În Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993). Сборник постановлений Пленума Верховного Суда Республики Молдова (1990-1993). Ministerul Justiţiei al R.M. Chişinău, 1994, p. 140-152. 225. ELLENBERGER, H. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim, Archives of Criminal Psyho-dynamics. Vol.2. 1955, p. 257-290. 226. WOLFGANG, M. Patterns in Criminal Homicide, 1958. 156 p. 227. SCHAFER, S. The Victim and His Criminal. New York: Random House, 1968. 274 p.

228. AMIR, M. Victim Precipitated Forsible Rape. Journal of Criminal Law Criminology and Police Science. Vol. 58, 1967, p. 439-502. 229. САХАРОВ, А.Б. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. Москва, 1958. 83 c. 230. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Уголовное значение „вины потерпевшего». B Советская юстиция, № 17, 1967, с. 8-13 231. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Преступление и преступность. Москва, 1969. 348 c. 232. МИНСКАЯ, В.С. Ответственность потерпевшего за поведение, способствовавшее совершению преступлений. B Советская юстиция, №14, 1969, с. 15-16. 233. МИНСКАЯ, В.С. Некоторые особенности личности потерпевшего и преступника в связи с проблемой ответственности и профилактики (по материалам уголовных дел о преступлениях, спровоцированных отрицательным поведением потерпевшего). B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Иркутск, 1982, с. 43-49. 234. САМОЩЕНКО, И.С. Понятие правонарушения по советскому законодательству. Москва, 1966. 165 c. 235. САМОЩЕНКО, И.С. Социальная сущность вины по советскому праву. B Советская юстиция, № 5, 1976, с.8-11. 236. АФИНОГЕНОВ, Ю.А. Личность потерпевшего и цели наказания. B Потерпевший от преступления. Владивосток, 1974, с. 37-56. 237. ФИЛАНОВСКИЙ, И.Г. Влияние поведения потерпевшего на отвественность субьекта преступления. B Советская юстиция, № 14, 1972, с. 10-22. 238. Криминология (Преступность. Виды преступлений. Объяснение преступного поведения. Уголовная юстиция. Проблемы контроля преступности). Под ред. ШЕЛИ, Джозефа Ф. 3-е междун. Издание. Санкт-Петербург: ПИТЕР, 2003. 860 c. 239. BROWNE, A. When Battered Women Kill. New York: Free Press, 1987. 84 p. 240. GLADCHI, Gh. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. Chişinău, 1999. 77, 103 p. 241. BROWNMILLLER, S. Against Our Will: Men, Women, and Rape. New York: Simon & Schuster, 1975, p. 137-140. 242. KARMEN, A. Victim Facilitation. The Case of Theft. Victimology. Vol. 4, 1979, p. 361-370. 243. KARMEN, A. Auto Theft: Beyond Victim Blaming. Victimology. Vol. 5, 1980, p.161-174. 244. KARMEN, A. AutoTheft and Corporate Irresponsibility. Contemporary Crises. Vol. 5, 1981, p. 63-81. 245. FRANKLIN, C. and FRANKLIN, A. Victimology Revisited. Criminology. Vol. 14, 1976, p.125-136. 246. KARMEN, A. The Controversy Over Shared Responsability: Is Victim – Blaming Ever Justified ? 1991, p. 395-408. In To Be A Victim: Encounters With Crime And Injustice. Edited by D.Sank and D.Caplan. New Iork: Plemm Press. 247. REIFF, R. The Invisible Victim. New Iork: Basic Books, 1979, p. 106-111. 248. БУЕВА, Л.П. Общественные отношения и общение. B Методологические проблемы социальной психологии. Москва, 1975. 107 c. 249. GLADCHI, Gh. Conceptul, analiza structurii şi clasificarea situaţiilor victimogene. În Legea şi viaţa, nr. 3, 1999, p. 3-12. 250. ГЕННАДИЕВ, В.Д. Защита по делам о половых преступлениях (Методическое пособие для адвокатов). Ленинград, 1977. 176 c. 251. Курc советского уголовного права. Часть особенная. Tом 3. Под ред. БЕЛЯЕВА, Н.А. и ШАРГОРОДСКОГО, М.Д. Ленинград: Изд-во Ленинградского ун-та, 1973. 267 с. 252. КОТЛАРЖ, И. Некоторые сведения, полученные в результате исследования преступлений против нравственности. B Вестник прокуратуры, № 7-8, 1963, с. 224-256.

(Перевод с чешского, сделанный во всесоюзном институте по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности). 253. СМЕЛЗЕР, Н. Социология. Москва: Феникс, 1994. 281 c. 254. GLADCHI, Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional (9-10 octombrie 2002). Chişinău: Ed. ASEM, 2002, p. 401-403. 255. GLADCHI, Gh. Zonele criminogene din Republica Moldova. Prin ce se caracterizează? În Legea şi viaţa, nr. 4, 1997, p. 26-31. 256. Sondajul sociologic „Opinia publică despre situaţia criminogenă şi activitatea organelor afacerilor interne din Republica Moldova”, realizat în aprilie 2003 de C.C.Ş. al Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al R. Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului. 257. САХАРОВ, А.Б. Социальная система предупреждения преступлений. B Советское государство и право, № 11, 1972, c. 66-72. 258. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика. B Вопросы профилактики преступлении. Ленинград, 1978, c. 56-71 259. БЛУВШТЕЙН, Ю.Д., ЗЫРИН, Н.И., РОМАНОВ, В.В. Профилактика преступлений. Минск, 1986. 142 c. 260. РИВМАН, Д.В. Виктимологическая профилактика преступлений. B Проблемы профилактики преступления в условиях дальнейшего расширения и углубления демократии, гарантированной новой Конституциeй СССР. Иркутск, 1978, c. 32-46 261. КОНОВАЛОВ, В.П., ФРАНК, Л.В. Об организации виктимологического направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). Душанбе, 1976. 162 c. 262. ЧЁРНЫХ, Н.С. Виктимологическая профилактика и культура общества. B Преступность и культура. Москва, 1999, c. 48-61. 263. ИНШАКОВ, С.М. Зарубежная криминология. Москва: Изд. группа ИНФРА⋅М-Норма, 1997. 374 c. 264. BÎRGĂU, M., GLADCHI, GH., DODON, U., PLOTEANU, N. Opinia publică despre situaţia victimogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Chişinău, 2003. 104 p. 265. АНТОНЯН, Ю.М. Психология убийства. Москва: Юристъ, 1997. 303 c. 266. GLADCHI, Gh. Aspectele victimologice ale profilaxiei omorurilor premeditate. În Legea şi viaţa, nr.2. Chişinău, 1998, p. 16-21. 268. FURSTENBERG, F. Fear of crime and it effect on citizen behavoir, in Biderman, A. (Ed.). Crime and Justice. New York: Justice Institute, p. 52-65. 269. SKOGAN, W., MAXFIELD, M. Coping with crime: Individual and neighborhood reactions. Beverly Hills: CA Sage, 1981. 154 p. 270. VAN DIJK, J. Experiences of Crime across the World. Boston, 1991. 156 p. 271. NEWMAN, O. Defensible space: People and design in the violent city. London: Architectural Press, 1972. 246 p. 272. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. În Materialele Conferinţei „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere ”. Chişinău, 2003, p. 140-145. 273. КАРПЕЦ, И.И. Проблема преступности. Москва, 1969. 167 с. 274. БАНДУРКА, А.М., ДАВЫДЕНКО, Л.М. Преступность в Украине: причины и противодействие. Харьков: Основа, 2003. 368 c. 275. Взаимодействие милиции и населения: к итогам харьковского эксперимента. Харьков: Изд-во Нац. ун-та внутренних дел, 2003. 286 c. 276. Проблемы оперативно-розыскной деятельности: Сб. избр. работ Лукашова В.А. Сост. ГОРЯИНОВ, К.К., ИСИЧЕНКО, А.П., ВАНДЫШЕВ, А.С. Москва, 2000. 279 c.

277. ИСИЧЕНКО, А.П. Оперативно-розыскная криминология. Москва: ИНФРА – М, 2001. 68 c. 278. VAN DIJK, J., MAYHEV, P., KILLIAS, M. Experience of Crime Across the World, Deventer (NL). Boston: Kluwer, 1990. 187 p. 279. JOUTSEN, M. Research on Victims and Criminal Policy in Europe. In R.Hood (ed), Crime and Criminal Policy in Europe Oxford, Centre for Criminological Research. 1989, p. 50-83. 280. Десятый Конгресс Организации Объединенных Наций по предупреждению преступности и обращению с правонарушителями, Вена, Австрия, 10-17 апреля 2000. Сборник документов. Москва: Юрлитинформ, 2001. 346 c. 281. LESLI, E.S. Third Parties: Victims and the Criminal Justice System, Ohio State, Columbus: University Press, 1998. 56 p. 282. CHRISTIE, N. Chrime control as industry. Routlege. London – New York, 1993, p. 54-64. 283. ШЭНК, Э. Примирение жертв и правонарушителя. Вводное руководство для 284. Recomandarea nr.R (99) 19 din 15 septembrie 1999 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la medierea în cauzele penale. 285. CASORLA, F. La justice pénale à l'épreuve du concept de “restorative justice. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 28-37. 286. МЕЛЬНИКОВА, Э.Б., КАРНОЗОВА, Л.Н. Ювенальная юстиция – охранительная и восстановительная. Москва, 2002. 435 c. 287. POKORA, S. La mediation penale. Dans l’Actualite juridique penal, Nr. 3/2003, p. 58-61. 288. АЛЕКСЕЕВ, А.И, ЖУРАВЛЕВ, М.П., МИНЬКОВСКИЙ, Г.М. Проблемы уголовноправовой и процессуальной защиты жертв преступлений. B Актуальные проблемы управления и правового регулирования деятельности органов внутренних дел. Москва: Академия МВД России, 1994, с. 40-52. 289. МАКСУДОВ, Р., ФЛЯМЕР, М., ГРАСЕНКОВА, А. Институт примирения в уголовном процессе: необходимость и условия развития. B Уголовное право, № 1. Москва, 1998, с. 1829. 290. ГОЛОВКО, Л.В. Альтернативные методы разрешения споров в современном уголовнопроцессуальном праве. Санкт-Петербург, 2002. 43 c. 291. TULKENS, F., VAN DE KERCHOVE, M. La justice pénal : justice imposée, justice participative, justice consensuelle ou justice negocide ?Dans la Revue de droit pénal et de criminologie, nr. 5, 1996, p. 788-798. 292. Di MARINO G. Du Code de procédure pénale version 1958. Du Code de procédure pénale version 2000. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale, nr. 1, 2000, p. 93-105. 293. КЕЛИНА, С.Г. Осбождение от уголовной ответственности как правовое последствие совершения преступления. B Уголовное право: новые идеи. Москва, 1994, с. 63-71. 294. НАУМОВ, А.В. Российское уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва, 1996. 450 c. 295. КУЗНЕЦОВА, Н.Ф. Профилактическая функция уголовного закона. B Уголовное право, № 1, 1998, с. 11-20. 296. CHRISTIES, N. Conflicts as property. In Britisch Journal of Criminology. Vol. 17, 1977, p. 1-23. 297. ETEVENON, C. Les experiences francaises de mediation. Gazett du Palais, doctr., 2 fevr. 1993, p. 119-120. 298. ФИЛИМОНОВ, Б.А. Основы уголовного процесса Германии. Москва, 1994. 279 c. 299. BOSLY, H.D., DE VALKENEER, C. La celerite dans la procedure penale en droit belge. Dans la Revue internationale de droit penale, nr. 3-4, 1995, p. 440-461. 300. ГОЛОВКО, Л.В. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их процессуального применения. B Государство и право, № 8, 1997, с. 79-88.

p. In Crime and Deliquency. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 117-119 din 15 august 2002. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni. 304. И. НАУМОВА. p. nr. nr. 4-17. 2002. Cu modificări şi completări ulterioare. GRAEME. 306. Vol. În Dreptul. 823 с. Москва: ЗЕРЦАЛО. 4-11. 1976. 305. Cu modificări şi completări ulterioare.М. 312. 1996. c. Под ред. 5 p.). nr. Chişinău: Museum. BÎTCĂ. Noul Cod penal apără doar declarativ. 111-115. R.301.В. 1999. M. 39-40. Global Report on Crime and Justice. Tом 2. 156 din 31 decembrie 1999. 311. 303. Возмещение вреда жертвам преступлений. Учение о наказаниии. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. A. interesele legitime ale păgubaşului. А.21 (22). 1999.5 din 17 aprilie 1995 (cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. Общая часть. În Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). p. (ed. КУЗНЕЦОВОЙ. А. 368-390. Курс уголовного права. № 2. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi Securitate din 28 octombrie 1999. 309. 308. 25-28. 302.. Н. p. Oxford University Press. Legea Republicii Moldova cu privire la Poliţie din 18 decembrie 1990. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2000. nr. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională din 16 noiembrie 1994. Под ред.N. B Законность. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova.4 -10.Ф. ТЯЖКОВОЙ. 4-11 .38 din 20 decembrie 1999). NEWTON. 17-19 din 19 februarie 2002. Москва: Юристь. Aid to the Victim. nr. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente. nr. p. ВЛАСОВ. dar nu şi prin prevederi concrete. 307. p. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995. 8. 3. 2000. 2 din 27 ianuarie 1995. 310. încheiată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983. p. 387 c. p.

122-XV din 14 martie 2003. Codul penal al Republicii Moldova. 4. Moldoveneşti din 24 martie 1961. 41 (cu modificările ulterioare). nr. 16-17.10. 204 p. 10. p. nr. Codul de procedură penală. nr. În Veştile Sovietului Suprem al R. Legea Republicii Moldova privind protecţia de stat a părţii vătămate. 1961. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. intrat în vigoare la 12 iunie 2003. nr. 34. 179 p.42 (cu modificările ulterioare). 248 p. Codul penal aprobat prin Legea R. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului din 20 iulie 1995. 3-27.5. nr. 4-17. art. 1995. 156 din 31 decembrie 1999.S. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Cu modificări şi completări ulterioare. p. p. p. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29. 128-129 2002 (cu modificările ulterioare). nr.1107-XV din 6 iunie 2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 13. intrat în vigoare la 12 iunie 2003. 9. Moldoveneşti.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961. 11. Codul civil al Republicii Moldova. nr. Legea Republicii Moldova cu privire la ocrotirea sănătăţii (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28 martie 1995). 1620. 15-16. nr. 2 din 27 ianuarie 1995. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. 1995.S.BIBLIOGRAFIE I. p. 4-208. 23-24. . În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. 7. Cu modificări şi completări ulterioare.S. Acte normative şi de interpretare a normelor de drept 1.4 -10. Legea Republicii Moldova privind repararea cheltuielilor de tratament aplicat persoanei vătămate în acţiune criminală din 28 aprilie 1994. p.66 „Cu privire la cotele şi modul de calculare a cheltuielilor de tratament aplicat în staţionar persoanei vătămate în acţiune criminală” din 27 ianuarie 1995. nr. 117-119 din 15 august 2002. 12. Legea Republicii Moldova cu privire la Poliţie din 18 decembrie 1990. 3-12. 1. nr. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 17-19 din 19 februarie 2002. 2002. 14. 1508-7 din 15 iunie 1993. Cu modificările ulterioare. 22-23. aprobat prin Legea R. 15. nr. 2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova.1994). nr. din 1 august 1994. nr. Chişinău. 6. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. 163 p. Moldoveneşti. 4-11. 1997. 26-27 din 26 martie 1998. nr. 8. 5. nr.S. art. 1995. În Veştile Sovietului Suprem al R. 104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003. 3-5.S. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi Securitate din 28 octombrie 1999. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. 4-11. 16.S. p. nr. nr. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 17. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. 1961.07. 985-XV din 18 aprilie 2002. nr. 13. nr. 1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. p. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională din 16 noiembrie 1994. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări. Legea Republicii Moldova cu privire la gărzile populare (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 6 februarie1997). nr. 3. 5/53 din 15 septembrie 1994.S. 10. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 15 decembrie 1994). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 3-14. 3-6. a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28 ianuarie 1998). În Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

31. Chişinău. Chişinău.08. ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti. Chişinău. 20. 2003. 25. 1. посвященная посредничеству в уголовных делах (принята Комитетом Министров 15 сентября 1999 года на 679-й встрече представителей Комитета). 27. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova.7 din 29. Hotărârea adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 31. 29. Comentariu.9 din 15 noiembrie 1993. În Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). 2(86). 1994. 1998. 34. 1998. 2003. Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată la New York la 10 decembrie 1948) În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). 17-20. nr. 3-30. nr. Convenţia Europeană pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente. Recomandarea nr. Vol. p. p. nr. În Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. 28. În Legea şi viaţa.5 din 17 aprilie 1995 (cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului nr. 22. Ediţie Oficială. Vol. 26. Convenţia Internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. 5 p. încheiată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983. p. 2002. 30. 1. 1994. 14.(87) 21 a Comitetului Miniştrilor către statele-membre în legătură cu protecţia victimelor şi prevenirea victimizării (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 17 septembrie 1987 în a 410-a reuniune a adjuncţilor miniştrilor).Osi.site-ul oficial al Institutului «Открытое общество». Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie. 1998. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Ministerul Justiţiei al R. 23.M.05. nr. 24. Rezoluţia (77) 27 cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 28 septembrie 1977 în a 27-a reuniune a adjuncţilor miniştrilor). . Supliment lunar la revista Legea şi viaţa.18. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni. Сборник постановлений Пленума Верховного Суда Республики Молдова (1990-1993). 1. 3 p. Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. Chişinău. Ediţie Oficială. inumane sau degradante (adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984). În Culegere de hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova (1990-1993). 19. În Culegeri de acte normative „Curtea Europeană pentru Drepturile Omului”. Declaraţia principiilor de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere (adoptată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 40/34 la 29 noiembrie 1985).1994. Chişinău: Museum. Рекомендация № (99) 19 Комитета Министров к государствам-членам Совета Европы. 3 p. 111-115. p. 21. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova. În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). 51-71. În vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie 1998.1995 privind aderarea Republicii Moldova la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime. 1995. nr. p. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. 140-152. Vol. 5 p. nr. 835 p. 11-17. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York). adoptată la 18 decembrie 1979 la New York.ru . 32. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ediţie Oficială. „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale”. 11. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor. În Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). p.38 din 20 decembrie 1999). Sub redacţia BARBĂNEAGRĂ. 114-127. p. p. Revista practicii judiciare de aplicare a unor dispoziţii ale legislaţiei privind repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi anchetă preliminară. p. „Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile premeditate”. Pe www. A. Codul penal al Republicii Moldova (cu modificările de până la 8 august 2003). 2000. 3-12. Chişinău.

823 с. 2001. С. Минск: ТЕСЕЙ.С. Cluj-Napoca. II. T. Уголовный кодекс Российской Федерации. I. ЛЕБЕДЕВА. 40. p. 1999. DONGOROZ. 2003. Киев: А. Уголовный кодекс Франции. 270 p. 36. 41. и доп. 2004. 510 с. Partea generală. 144 с.). Под общ. 55. 1995. 2001. Icar.).. изм. Cercetarea penală: Teorie şi practică (îndrumar complex de cercetare penală). Москва: ОМЕГА-Л. 52. 44.В. M. Уголовный кодекс Украины. Vol. 1999. Уголовный кодекс Украины от 5 апреля 2001 года (вступил в законную силу 1 сентября 2001 г. 42. Киев: А. 2003. T. Sub red. DONGOROZ. DODON. BERCHEŞAN. на 1 января 2002 г. AMZA. BÎRGĂU. Bucureşti: M. 335 p. III. 896 с. Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale. Chişinău: Garuda-art. V. 35. 47. Комментарий отдельных положений. 648 с. Группа НОРМА-ИНФРА-М.. Legea nr. Codul penal al României. 2002. Bucureşti: Editura Lumina Lex. ЯЦЕНКО.. 1997. г. Официальный текст. 34. Curtea de Apel a Republicii Moldova. НИКИФОРОВА. 377 p. Bucureşti: Editura Academiei. 1970. А. 304 с. Bucureşti: Ed.К. 3-е издание. U. BACIU Gh. Serviciul editorial şi cinematografic. 272 c. 1997. Bucureşti: Editura Academiei. PLOTEANU. Curtea de Apel a Republicii Moldova. în vigoare de la 29 iunie 2005. Criminologie. În Codul penal. Москва: Прoгресс. Chişinău: Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova. настоящий перевод сделан с текста кодекса. C. Уголовный кодекс Голландии (вступил в законную силу в 1886 г. 45. Москва: Юристь. V. Официальный текст Института американского права. 2000. В. Drept penal. 51. II. 108 с. и доп. manuale. Monografie.С. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс. 1971. Б. Noul Cod penal. 137 p. 1996. 49. принят в 1992 г. BASARAB.М.). Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. от 6 июня 1997 г. Уголовный кодекс республики Польша.33.. Chişinău. N. 3-е издание. Medicina legală. Culegere de practică judiciară (august 1996 – aprilie 1999). 1998. СКУРАТОВА. 1969. Comportamentul uman în procesul judiciar. 54. 303 p. переведенного на английский язык и изданного в США в 1977. V.С. (вступил в силу с 1 марта 1994 г. 1998. 1998. Ediţie oficială. M. 50. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. GH. Explicaţii teoretice la Codul penal român. 128 с. 1997.К. Ю.. 104 p. Monografii. Под ред. 43. Chişinău: Ştiinţa. Москва: изд. 1983. НАУМОВА.. 189 p. 39. V. Bucureşti: Editura All Beck. pед. Bucureşti: Ed.).С. 331 p. Culegere de practică judiciară (aprilie 1999 – mai 2000). BERCHEŞAN. Bucureşti: Lumina LEX. Vol. Centrul de Drept. 304 p. 3-145. 46. Opinia publică despre situaţia criminogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Под ред. tratate 48. 268 p. Примерный уголовный кодекс США. . GLADCHI. 342 p. BOGDAN.И. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. şi colab. BULAI. 37. cursuri. 229 p. (вступил в законную силу 1 января 1998 г.I. Codul de procedură penală. 2003.. Metodologia investigării infracţiunilor. 2001. I. Научно-практический комментарий. Ministerul Justiţiei. ALBU. Vol. 38. Partea specială. 53. Bucureşti: Lumina Lex. Paralela 45. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации. 281 p. с изм. Под ред.

S.. Rolul ei în procesul judiciar. 2003. Vol. Mirton. NISTOREANU. 73. 137 p. Chişinău: Ştiinţa. 492 p.R. 74. 2002. V. GRIGORAŞ. 84. 60 p. I. 2000. I. 245 p. 83. Vol. BULAI. 58. 1997. Bucureşti. 1993. Drept penal. I. 2001. 127 p. Chişinău: Cartea Moldovenească. Elemente de criminologie. Individualizarea judiciară a pedepsei. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Legea lui Manu. Partea generală.. Manual pentru facultăţile de drept. 79. 368 p. 1997. V.. MANOLE-ŢĂRANU. Bucureşti. N. Iaşi: Ed. 61. 312 p. A. O. Bucureşti: Editura Academiei. Vol. Bucureşti. Bucureşti: Editura Academiei. 2004. V. N. 151 p.. editorial şi cinematografic. 318 p. 1998. M. BULAI. I. MITRACHE. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 69... Chişinău: Tipografia „Elena”. ILIE. S. 1992. Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante asupra pedepsei. Vol. C. Lumina. Chişinău: Ştiinţa. BUŞ. D. I. V. Bucureşti: Editura „Proarcadia”. S. Bucureşti: Chrater. I.. Chişinău: Universitatea de Criminologie. 1972. SÂNTEA. Chişinău: Museum. BEJAN. 1997. C. . Vol. V. A. Bazele criminologiei. 298 p. Bucureşti: Lumina Lex. 217 p. 81.P. FLOREA. Cluj-Napoca. 57 p.. Infracţiuni contra vieţii. BULAI. 1987. 1972. CORNEA. Iaşi: Chemarea.. 59. 1984. I. Partea specială. 490 p. Ediţia a II-a. V. A. 390 p. 66. GHEORGHIU. 1972. 420 p. GLADCHI. 1987. Crestomaţia pentru studiul istoriei statului şi dreptului R. I. 410 p. Napoleon). 75. 2000.. PAPANDOPOL. Drept penal. GUŞTIUC. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”. Partea specială. Al. Partea generală.. II. 72. Coordonator şi redactor responsabil BORODAC. 1994. BUJOR. 312 p. Chişinău: Ştiinţa. Drept penal. A.I. 2004. CIOBANU. 195 p. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. ELIESCU.. Analiza psihologică a victimei.. 65. 180 p. Instituţii de drept penal. 152 p. Bucureşti: M. 135 p. GOREA. USM. I. Drept penal. C.56. DINCU. PASCU.. 1993. I. Psihologia judiciară. Istoria universală a dreptului şi statului (perioada antică). Drept penal. L. 71. Timişoara: Ed. GHEORGHIU-BRĂDET. 270 p. CORNEA. Bucureşti: Ed. 78. C. Criminologie. 1988. 86. DOBRINOIU. 383 p. Ig. BOROI. Vol. 168 p. CASIAN. 1996. BOGDAN. I. Criminologie generală. 85. DOBRINOIU. V. COMARNIŢCHI. Bucureşti. CHIRTOACĂ. GIURGIU. Bucureşti: Ed ALL BECK. DOBRINOIU. N. Partea generală. Vinovăţia şi pedeapsa penală. 82. Teorie şi practică judiciară. Răspunderea civilă delictuală. 2002. V. 1999. Infracţiuni contra vieţii persoanei. HANGA. A. 64. 76. 1955.I. 1977. V. I. V. II. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 48 p. 87. T. Justinian. 80 p. N. 68. Criminologie. Criminologia generală românească. Mari legiuitori ai lumii (Hammurabi. LAZĂR. Elemente de criminologie. BOROI. Chişinău: Centrul de Drept. I.. Al. Vol. Criminologie. C. 1993. Gh. 67. 2001. BORODAC. Aspecte criminologice privind infracţiunile săvârşite cu violenţă. GH. Teorie şi practică judiciară. Vol. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură Economică şi Juridică. MOLNAR. FILIPAŞ. 63. Braşov. Bucureşti: Lumina Lex. Gh. ROŞCA. 240 p. 2003. POP. Drept penal român.. 1992. Note de curs. O. Vol. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. 70. BUJOR. DOBRINESCU. 179 p. GLADCHI. Gh. Victimologie. 57. 480 p.. Partea generală. 60. Chişinău: Cartea Moldovenească. 2000. BUJOR. Bucureşti. IACOBUŢĂ. A. 80. 77. GLADCHI.. 62. Partea specială. I.. 155 p. Serv. 140 p. Chişinău: Cartdidact – Reclama.. Drept penal. I. 440 p.

1993. 96. Academiei. I. Traité de droit pénal et de criminologie. 1997. TOADER.. 106. 115. 1991. 97. Bucureşti: Casa de editură şi presă „Şansa” . . 216 p. T. Bucureşti: Editura OSCAR PRINT. 1990.. Montchrestien. Curs de drept penal. 560 p. Iaşi: Ed. Partea specială. Chişinău: CE USM. Drept penal român. *** 1. Procedura penală. III. R. 109.R. Bucureşti: Ed. 1982.. Cluj. Tratat de procedură penală. II. T. 398 p. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S. 3. HORIA. BUTOI. NISTOREANU. Vol. 112. 262 p. 327 p. Partea specială. URSA. 352 p. 104. 430 p. 290 p. Seria Criminologie. USA. Psihologie generală şi psihologie socială. PĂUN. Bucureşti: Universul. Drept penal. MATEUŢ. 61 p. VIGARELLO. RUSNAC. I.. 1973. 1994.M. 191 p. G. 481 p. Drept procesual penal. 210 p. 85 p. Bucureşti: Şansa-Universul. 202 p. 177 p. 114. Adolesccent Gynecology and Sexuality. Masson Publications.. C. BRIMO. 237 p. 326 p. 295 p. 506 p. E. Ed. Secolele XVI-XX. New York: INC. 1985. 113. P. GH. Paris: Ed. Ed. TANOVICEANU. 324 p. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea specială. Criminologie. 183 p. 1998. 2002. J.. TĂNĂSESCU. Bucureşti: Ed. 99. 1998. 1909.M. Drept roman. Gh. 107. A. Criminologie generală.S. I. Chişinău: Cartea Moldovenească. TĂNĂSESCU. R.R. 269 p. Ministerului de Interne. TĂNĂSESCU. N. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed. STĂNOIU. 98. ROŞCA. TOADER. Gh. 89. TANOVICEANU. 1998.L. C.. D. Les méthodes des sciences sociales. Psihologie judiciară. I. Amarcord. T. Partea generală. 466 p. G. I. Bucureşti: Editura AII Beck. Paris: Dalloz. Gh. Criminologie. 100. 2000. Bucureşti: Ed. V. TUCICOV-BOGDAN. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie. A. BOUZAT. T. Psihologie judiciară.. MACARI.M. Timişoara: Ed. 95. 174 p. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă. Manual de criminologie. STĂNOIU. STĂNOIU. ALL BECK. Bucureşti: ALL EDUCATIONAL.. 1997. NISTOREANU. 280. Partea generală. 1990. 1928. MOLCUŢ. BELISLE. I. PINATEl. 102. 75 p. BANCIU. 2. 1995. 116. 1981. D. S. 110. Cluj.SRL. V.I. PRUNĂ. Fundaţiei „Chemarea”.. BARVIN. 2003. 108. Probleme de criminologie. 1972. MATEI. 92. 2003. Partea specială. Didactică şi Pedagogică. 105. Bucureşti: Ed. p. I. MITROFAN. 90. RĂDULESCU. Psihologia dreptului. I. Criminologie. Criminologie. O. Introducere în criminologie. 215 p. R. Civilizaţiile Orientului Antic. M. Monografie. LOGHIN. I. 1996. Chişinău: CE USM. POP. 1989. 1994. Infracţiuni contra persoanei. S. Craiova: INS. 1997. N. Iaşi. 150 p. S. V. Chişinău: ARC. Vol. NEAGU. T. 1999.. LOGHIN. a III-a. 101. 301 p. Drept penal român. Istoria violului. 91. Manual. Bucureşti: Ed. ZDRENGHEA. Dreptul penal al Republicii Moldova. Bucureşti: Pro.. 351 p. O. 94. R. C. 2003. 1963.A. OANCEA. Europa Nova.88. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” . MACARI. Bucureşti. Academiei. 1997. TĂNĂSESCU. 1912. 103. Criminalitatea în România după ultimele statistici. C. 372 p. 93. OANCEA.L. Iaşi. 202 p. 111. Bucureşti: Albatros. 1979. Didactică şi Pedagogică. NISTOREANU.

1987. 343 p. Reston Publ. 31. CLEMENT. 1999. 29. New York: Random House. V. 1964. 165 p. Grund probleme der Victimologie. 11. LESLI. 1997. 1948. 56 p. Deventer (NL). Les droits de la victime.. E. Victimologie. Г. 156 p. 247 c. KILLIAS.. International Victimology Website. 180 p. Boston. S. Beverly Hills: CA Sage. Криминология. 1977. A. PAASCH. 2000.). 1972. 30. The Victim and His Criminal. 24. Virginia. STANCIU. Traite de droit criminal. Reston. 93 p. S. 365 p. GRAEME.. R. 234 p. Dalloz. Diss. A. 137-140.nl.4. 184 p. 18. Boston: Kluwer. M. 534 p.. SCHMID. Les droits des victims (Victimologie et psychotraumatologie). 89 p. BROWNE. Beverly Hills – London.G. J. 23. J.S. KARMEN. STEFANI. 26. J. New York: Free Press. 36. 154 p. Crime between Organisations: Implications for Victimology. III. 6. New York. VAUGHAN. 1998. New York: Simon & Schuster. 165 p. 1981.. M. R. MAXFIELD. MENDELSOHN. SCHAFER. California. A. 1965.. WERTHAM. SCHAFER. Newbury Park. La victimologie. 1943. L'histoire de la victimologie. VAN DIJK. The Show of Violence. Paris: Dalloz. 156 p. F. 19. M. 1948. 432 p. Criminologie. London: Architectural Press. Precis de criminologie. 28. Bucharest. Chur. Droit pénal général. 576 p. G. Paris. VAN DIJK. B. KILLIAS. 20.): White – Collar – Crime. G. 1975. Criminology. D. 234 p. 1991. SKOGAN. 208 с. Methuen Co. Cours de mythologie. 27. LEVASSEUR. GASSER. NEWMAN. G. 465 p. New Haven. S.Paris: Dalloz. АВАНЕСОВ. GASSIN. La criminalisation de la vie quotidienne et la politisation du droit penal. 33. Crime victims. 1re édition.. *** 35. 10. Москва: ЮНИТИ-ДАНА.. 84 p. Minster.V. Comp. M. DUVERGER.me ed.N. 1958. R. 365 p. 14. KILLIAS. Against Our Will: Men. W. Oxford University Press. DE GRAAF. Ezra Stotland (eds. 1985. Defensible space: People and design in the violent city. An Introduction to victimology. Women. 17. Experience of Crime Across the World. Columbus: University Press. OLDFIELD. 8. 187 p. 1980. Личность преступника и проблемы криминального насилия. Gilbert Geis. O. 15. R. Ohio State. 13. 1982. P. 298 p.Н. Paris : Cujas. Philadelphia. АБЕЛЬЦЕВ. The Criminal and His Victim (Studies in the sociobiology of crime).Martinet. 1990. 22.S. Paris: Presses universitaires de France. When Battered Women Kill. 26 p.А. 1936. 1924. 1997. Sage. 246 p. 21. Global Report on Crime and Justice. 9. 1984. E. WOLFGANG.. von. A. LOPEZ. Experiences of Crime across the World. Patterns in Criminal Homicide. M. 1990. S. 12. 1991. 1968. 274 p. 34. 176 p. The psyhology of the Interview. Paris: Ed. 32. 5. Coping with crime: Individual and neighborhood reactions. R. Berne: Ed.Victimology. Staempfli & Cie SA.. BOULOC. HENTIG. VITU. Москва: Академия МВД СССР. 630 p. Violence as Communication : Insurgent Terrorism ant the Western News Media. and Rape. www. F. С. 16. PARTELLI. 1990. Victimolog. 1947. MARLE. 352 p. p. 25. 7. SUTHERLAND. BROWNMILLLER. 1995 by Helbimg and Lichtenahn Verlag A. 2003.. B. 537 p. Paris: Imprimerie de E. Third Parties: Victims and the Criminal Justice System. 1965. (ed. Basel. . MAYHEV. Methodes des sciences sociales. S. M. H.

Москва: Академия МВД СССР. 203 c. Профилактика преступлений. 20 с. Психология убийства. 58. 41. БРАЙНИН. ЗЫРИН. АНТОНЯН..В. 95 c. АЛЕКСЕЕВ. Убийства по найму. БЫКОВ. 1977. 44. 340 c. Москва: Изд-во «Щит-М». В.Д.Н. КУДРЯКОВ. 202 c. Ю.М.Д. 1978. АНТОНЯН. 1975. 45. 1991. Учебное пособие. РОМАНОВ.Д. Изучение личности потерпевшего в процессе расследования. 179 c.М. 1998. АНТОНЯН..С.. А. Москва. 1987. Ю. ДОБРЫНИН. С. В. Ю. Серийные сексуальные убийства. В. БОРИСОВ. прогностика. БОРОДИН.37. 62. 1993. Москва.Н. Москва. Чикатило и другие. БОРОДИН. КУЦ. ВАСИЛЬЕВ. 1963.. Москва.М. АНТОНЯН. БОРОДИН. ГОЛУБЕВ.М. 1997. 197 c. 139 c. Минск.С. М. Виктимология: что это такое? Ленинград. 48. Москва: Юридическая литература. 199 c.И. О преступлениях и наказаниях (Dei delitti e delle pene). 52. 164 c. БЕККАРИА. 1975. 1995. Харьков: Основа. 59. 1990. 55. Социальная среда и формирование личности преступника (неблагоприятные влияния на личность в микросреде).. 38. Я. Ю. АНТОНЯН. Москва: «Амальтея». БАБАЕВ. 1995. 462 c.В. 42. профессора БЕЛКИНА. 1973. 115 c. А. 72 c.М. Ю. Харьков.М. 120 c. 1986. 2003. Криминология.М.В.В. ШОСТАКОВИЧ. 303 c. Москва: «СТЕЛС». Ю. Под ред. 183 c. 53.М. Криминология. В. В. 56.. 208 c.Г. 304 c. Виктимологические аспекты криминалистики. 80c. 57. 142 c.М. 231 c. БУРДАНОВА. Горький. Ч. методика расследования. БОРОДИН. Москва. В. АВАНЕСОВ. Минск. Москва: Юристъ. Преступность и психические аномалии. В. Роль конкретной жизненной ситуации в соверешнии преступления. А. В. БЛУВШТЕЙН.В. Криминологический анализ групповых форм насильственной преступности.В. 1974. 60. БЛУВШТЕЙН. Опыт логикофилософского исследования.. А. Г. 1994. 98 c. Социальные последствия преступности. ДАВЫДЕНКО. 40. М.А.В.. Москва. Н. Ю. В. Квалификация преступлений против жизни. 147 c. Учебное пособие. Уголовная ответственность и ее основание в советском уголовном праве. 50. БАНДУРКА. Ташкент. Ответственность за убийство: квалификация и наказание по российскому праву.В. БУЖОР.П. АНТОНЯН. АНТОНЯН. С. ТКАЧЕНКО.. Ю. 46. ВЕРЕЩАГИН. 47. С. 1990. 61.И. Москва: Юристъ. БОРОДУЛИН. С.Л. Кишинев.. Р. 49. 86 c.В.А. Основания криминологии.И. В. 1989. БЛУВШТЕЙН. ВАНДЫШЕВ. 1994. Москва: Юридическая литература. Москва. Ю. Сексуальные преступления. Преступность в Украине: причины и противодействие.. Криминалистическая характеристика.. Москва: РИО Академии МВД СССР. Криминальное и патопсихологическое исследование. А. 54. Москва: Новый Юрист. Б. 1990.М. 1997. Изнасилования: причины и предупреждение.. Ю. АНТОНЯН. . С. Ю. 43.А. 39.И.А. управление. Преступления против жизни и здоровья: вопросы квалификации. ВАНДЫШЕВ. 1977. Ю. В. Л..М. 368 c. Методы моделирования в изучении преступления и преступного поведения.М. 1981. Борьба с преступностью: теоретическая модель комплексной программы. ПОПОВ. Ленинград. 51. Юридическая психология. 87 c. 1982.

Москва. Р. ВОРОНИН. Сыктывкар. Проституция в древности. 1977. ГОРШЕНКОВ. 81.В. 167 c. М. Москва. Санкт-Петербург. Г.. 286 c. 2003. В. 231 c.К. ВИЦИН. ЖИГАРЕВ. Квалификация половых преступлений. ВЕТРОВ. Теория и практика борьбы с преступностью в Великобритании. 1989. 249 c. . 1989. 2001. Законы Ману. В. 1990. Зарубежная криминология. Москва. МОИСЕЕВ. 1980. 1991. 67. ИНШАКОВ. ДОЛГОВА. 236 c. 374 c.И. 87. Москва: Юриспруденция.М.С.И. 178 c. 2001. В. Теоретические основы предупреждения преступности. Проблема потерпíлового вíд злочину. Москва: Юрид. 687 c. ДОЛГОВА. А. Вопросы и ответы.Н. 86. 169 c. 68. Социальный эксперимент. 69. 66. ИГНАТОВ.М. Москва: ИНФРА – М. Криминология. 2001. 78 c. ДЮПУИ. 2000.А. КОРОБЕЙНИКОВ. Москва.. В.Н. А. 2000. 235 c. В. 1998. Москва: Изд. ИНШАКОВ.К. 70. Уголовное право и социология. ИСИЧЕНКО. Кишинэу: Молдавский Государственный Университет. А. Ответственность за преступления против нравственности (половые преступления). Москва: Центр юрид. 76. ГЕРЦЕНЗОН. Криминологическая характеристика несовершеннолетних и организация их правового воспитания: Учебное пособие.. 78. 127 c. С.Н. 1995. Типология личности преступника и мотивация преступного поведения. предотвращение и пресечение преступлений. Кишинев. 162 c. Организованная преступность: проблемы теории и практики расследования. Москва. Криминологическая профилактика. А. ГЕННАДИЕВ. Понятия советской криминологии. Методическое пособие. Монография. Москва.63. Методика изучения территориальных различий преступности и их причин. 1968.Г.. 1974.. Б. 88. лит. ВЕДЕРНИКОВА. Криминология. 85 c.Е. 80. Горький. Москва. 91. Система борьбы с преступностью в США. ГОЛИНА. КУДРЯВЦЕВ.М. 1990. 85. Г. Москва. 77.В.В. 1970. Е. ЗВИРБУЛЬ. ун-та внутренних дел. ЯНАЕВ. О. 1997.А. 75. 1985. М.М.А. Криминологические проблемы села. 65. С. А. 82.. ИГНАТОВ.Д. 1994. 84. Альтернативные методы разрешения споров в современном уголовнопроцессуальном праве. лит. А. С.Н. Потерпевший на предварительном следствии. 1966. Оперативно-розыскная криминология. 90. 72. Москва: Юрид. С. В. 1966. 71. 325 c. ГЕОРГИЦЭ. 413 c.. С. Учебное пособие. ВИНОКУР. 1991.Н. 1980. Свердловск. Криминология. Саратов. Ленинград. 1977. ИНШАКОВ. ГОЛОВКО.И. 216 c. «Щит». 64. ВОЛКОВ. и др. 83. 79.Н. 60 c. Системный подход и преступность. О. 344 c. МИНЬКОВСКИЙ. 1960. 1974. 98 c.П. Г. 343 c. 221 c.В.Е. 68 c. 73. ТАНАСЕВИЧ.М. 92. 439 c.В.. Введение в учебный курс. 132 c. 231 c. 74. Киев. ЗАБРЯНСКИЙ. Новосибирск. ДУБРИВНЫЙ. 89. ГОРЯ. Юридическая психология. 176 c. ИГОШЕВ. Кíев.В. ДЖУЖА. Назначение наказания по делам о насильственных преступлениях. лит-ра. РЫБКИНА. В. Москва.И. 354 c. К. В. Е. ПАНКРАТОВ. Харьков: Изд-во Нац. 184 c. Москва: Юриспруденция. Ростов-на-Дону. Л. 298 с. группа ИНФРА⋅М-Норма. Кишинев: Штиинца. А. Н. Взаимодействие милиции и населения: к итогам харьковского эксперимента. 2002. 1990. Ю. Н. Профилактика правонарушений среди молодежи. Защита по делам о половых преступлениях (Методическое пособие для адвокатов).

1981. Криминология. Освобождене от уголовной ответственности и наказания по советскому уголовному праву. 107. 115. и проф. 218 c. Г. 321 c. 95. 162 c. 1979. 106. 421 c. Москва: Прогресс. 1976. Л.narod. СТЕПАШИНА. 182 c. И. В. 779 c. 1999. Основы Криминологии. Москва. Объяснение преступного поведения. Н. 117. Под ред. Москва: Манускрипт. Проблема преступности. А. Смягчающие и отягчающие обстоятельства в советском уголовном праве. Л. ВАВИЛОВА.М. С. Москва.Е. 1989. 103.ru/leist/L0. 120.И..Ф. Москва.Н. 119.. 231 c. 1984.И. 96. И. КОВАЛЕВ. Москва. 414 c. Под ред. ДОЛГОВОЙ. 100. 111..В. КОНОВАЛОВ. Методы криминологического исследования. Под общ.П.В. Москва. 1996. Под ред. Теоретические основы профилактики неосторожных преступлений. 1992. ЭМИНОВА. КВАШИС. Криминология и профилактика преступлений. В. 345 c. 184 c.И. Л. Москва: Юрист. ЛЕЙСТА. 97. ВИЦИНА. В. 98. Уголовная юстиция.Л. Криминология (Преступность. 2003. Введение в основы.Е. В. Москва: Юридическая литература. КАРПЕЦ. Москва. Москва: ВНИИ МВД России. Саратов. 254 c. 118. В. М. Г. Москва: Издво Московского ун-та.. лит.Д. Под ред. Под ред. 113. С.Д. Под общ. БУРЛАКОВА. Под ред. Уэда. КУДРЯВЦЕВА. 112. КОКАРЕВ. Криминология – XX век. Санкт-Петербург: ПИТЕР.Ф.html. Москва.. 241 c.П. Основы виктимологии. 110. Криминология.. Криминология. Изучение потерпевших с целью совершенствования профилактики правонарушений. 1995. 1999. Москва. 860 c. 104.В. В. 1997.. Криминология. КОНОВАЛОВ.А.И. СанктПетербург: Юридический Центр-Пресс. Л. И.Е. КОСОПЛЕЧЕВ.1972. 1976. 332 c. Москва: Изд. Н. Учебник. ШЕЛИ. ред. В. 555 c.Е. 1974. Издание. В. Москва: Изд-во Щит-М. Москва: Юрид. 1982.Н. 218 c. 102. БУРЛАКОВА. ЭМИНОВА.. ЭМИНОВА. 109. Москва. Криминология. Виды преступлений. 1969. Душанбе. В. Учебно-методические материалы и альбом схем. академ. Воронеж: Изд-во Воронежского ун-та. 1964. 242 c. В. 114.Е. Криминология. Н. 1997. Г. Москва.. СПб. МИНЬКОВСКОГО. КУЗНЕЦОВОЙ. КОРОБЕЙНИКОВА. http://feelosophy. Джозефа Ф. КВАШИС. 273 c. КРУГЛИКОВ. Под ред. .В. 1992. 1994. 101. В. САЛЬНИКОВА. Б.М. Э. 94. 2000. 158 c. САЛЬНИКОВА. Зарубежное законодательство и практика защиты жертв преступлений. КАЙЗЕР. Под ред.. МИНЬКОВСКОГО. лит. 184 c. КОЗАК. Криминология. Проблемы контроля преступности). В. группа ИНФРА.. О. ФРАНК. 512 c.. 1988. 99. 116. КАРПЕЦА. Под ред. Москва: Юрид.Н. 105. Учебник. Преступность и криминология в современной Японии. КАРПЕЦ.1989. 270 c.И. Криминология. Санкт-Петербургский Университет МВД России. 435 c. Об организации виктимологического направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). 294 c. 383 c. 108. АЛЕКСЕЕВА. КВАШИС. В. 1998. 1997. Право граждан на необходимую оборону. 167 с. Потерпевший от преступления в советском уголовном процессе. КАН. КУЗНЕЦОВОЙ.Н. Ярославль. ред.Е.П.М – НОРМА.93. Под ред. Москва. Г. В. Криминология. 1979. Преступность: иллюзии и реальность. Криминология. и УТКИНА. КОРОБКОВ. В.П. История политических и правовых учений. 3-е междун. А. 607 c. 1970.

Москва. Дифференциация ответственности и индивидуализация наказания. Криминальная виктимология. Курс уголовного права. 124. 1986. 267 с. 1999. 144. Курс советского уголовного права. Tом 3. Ленинград.В. 1970.1. Ленинград: ЛГУ. 146. 236 c 149. Преступник. 1985.Я.121. 123 c. 138. Избранные труды по социальным наукам. 2002. 133. 456 c. А. 260 c. 1968. Ленинград: Изд-во Ленинградского ун-та. 267 c. 2002. Общая часть.Б. И.Д.А. 1123 c. 215 c. 1992. 1971. и ШАРГОРОДСКОГО. ЛЕЙКИНА. Г. Ленинград.П. Курс советской криминологии. МАКСИМОВ. 147.. 290 c. 510 c. Н. Общая часть. Конфликт и насильственное преступление (социальнопсихологические исследования причинно-следственных связей). ЛОПУШАНСКИЙ. Москва.В. Москва. Москва.М. ЛУНЕЕВ. Курс советской криминологии: Предупреждение преступности. МЕЛЬНИКОВА. Преступность ХХ века. Часть общая. В. В. 400 c. 135. Курс уголовного права.. Москва. Закон. Методология. Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения. 1962. 1976. Мировой криминологический анализ. Москва. Курc советского уголовного права. РЕВИН. КУЗНЕЦОВА. В. Л. КУДРЯВЦЕВ. МЕРЕТУНОВА. Москва: Издательский дом «Форум» ИНФРА-М. 140. Предмет. Краснодар: КЮИ МВД России. Москва: Изд-во «Спаpк». 145 c. 1991.А. Москва. Ювенальная юстиция – охранительная и восстановительная. 148. Н. Часть особенная. 145. ответственность.Н. КУДРЯВЦЕВ. Эффективность общего предупреждения преступлений. КУДРЯВЦЕВ. Учение о преступлении. Предупреждение семейно-бытовых правонарушений. Гражданский иск в уголовном процессе. Н. Причинность в криминологии (О структуре индивидуального преступного поведения).М. 1968. 448 c. Москва: Наука. С. 135 c. 132.Ф. 125. 122. Под ред.Н.Н. Москва: Наука. Ю. 339 c. Москва.. Под ред. 1999.Ф. 1998. КУЗНЕЦОВОЙ. Преступник и его жертва. КУЗНЕЦОВОЙ. В. МЕЛЬНИКОВА. 1998. Опыт криминологического моделирования.Н. С. КУЗНЕЦОВА. МАЗАЛОВ. B 3-х томах.Н. Демокрит.С.Н.Л. МАКСИМОВ. 128. Преступность и ее причины. КУДРЯВЦЕВ. 1984.А. поступок. Г. А. Москва. 1989. 130. Насильственные преступления в сфере семейнобытовых отношений и проблемы их профилактики. Tом 2. 213 c. 1973. 1988. КУДРЯВЦЕВ. В. 143. 1989. 139. Москва. Москва: Норма. 1998.А. 129 c. Москва. 204 c. БЕЛЯЕВА. Tом 1. С. Обьективная сторона преступления. С. 134. 345 c.А. 387 c. 129. Н. Москва. КРЫЛОВ. 151. 1992.. А. Генезис преступления. КУДРЯВЦЕВ. Личность преступника и уголовная ответственность.М. Социально-криминологические проблемы нейтрализации криминальной экономики. Москва: Юридическая литература.Б. В. Причины правонарушений. 137. КУДРЯВЦЕВ. T. И. 126. ЛОБОВ. 1986. С.Ф. Красноярск. Н. 490 c. ТЯЖКОВОЙ. 577 c. 270 c. Лекции. 1999. Н. 1968. В. T.Н. Учение о наказаниии. КУПРИАН. Э. ТЯЖКОВОЙ. 142. 2. 127. Ф. ЛУПАРЕВ. М. Москва. Преступление и преступность. 475 c. 145 c.Н. Под ред. Москва: ЗЕРЦАЛО. Курс советского уголовного права. 1993.П. КАРНОЗОВА. 123. 348 c. Москва. 131.Ф. Москва. 150. Под ред. Методологические проблемы социального эксперимента. КУДРЯВЦЕВ.Г. 136. 1969. В. Москва: Юридическая литература. ЛУРЬЕ. . 141. 1960. В. 87 c. 368 c. 1970. Проблемы криминологической детерминации. Алма-Ата: Общество «Знание». 435 c. 1967. Популярная криминология. 230 c.С. Г.В. Москва: ЗЕРЦАЛО. МЕНДЕЛЬСОН. 319 c.

И. 159. 85 c. 170. Сравнительное социологическое исследование. Москва. Население и милиция в большом городе. Методологические основы познания преступности. 1990. 1989. 1988. Советская судебная статистика. Методология и методика прогнозирования в сфере борьбы с преступностью. Москва. ПОБЕГАЙЛО. Москва. ОБУХОВСКИЙ. С. 158 c. 163. Санкт-Петербург: СПб. Курс лекций. 450 c. Виктимологические факторы и механизм преступного поведения. 68 c. МЫШЛЯЕВ. Индивидуальная профилактика. Москва. 168. 167. С. 1977. ред. В. 335 c. Екатеринбург. 223 c. 1996. НИКИФОРОВ. 1975. П. МИХАЙЛОВ. Горький: Горьковская высшая школа МВД СССР. ЧЕЧЕЛЬ. Учебное пособие. 280 c.В. НОМОКОНОВ. 380 c. МИНСКАЯ. 171. 153 c. Академия МВД СССР.Ф. Методологические проблемы советской криминологии.Е. Москва: «Наука».С. Харьков. Б. 160. В. 1976. 203 с. Владивосток. осуществляемая участковым инспектором милиции. 162. 2001. ИВЭСЭП. А. ВНИИ МВД РФ. Общественное мнение о состоянии преступности и деятельности органов внутренних дел. Умышленные убийства и борьба с ними. Методическое обеспечение социологических исследований в органах внутренних дел. 1981. 1992. 84 с. Киев. 280 с.Д.И.Г. Москва: Мысль. Г. 174. 1980. 153. ОСТРОУМОВ. Г. 1991. Москва. Методология и методика прикладных криминологических исследований. 161. А. 278 c. 173. 175. 1979. 456 c. 356 c. 169. Москва: Академия МВД СССР. 157. 64 c. 189 c. МИНИН. Методологические аспекты. НОЙ. К. Криминальная виктимология. Учение об обьекте преступления. 1972. 155. предупреждение. Что это такое? Москва: Изд-во «Знание». 176. 1965. Москва: НОРМА. А.Ф.И. В. ПАРЫГИН. Криминoлогические проблеммы борьбы с некорыстной насильственной преступностью. 245 c. Москва. Психодиагностика и психопрофилкатика сексуальных преступлений. ПОЛУБИНСКИЙ. НОВОСЕЛОВ. 1996. 200 с. расследование.П. Ун-та. Иркутск: Издво Иркутского университета. 165. ОРЛОВ. Санкт-Петербург: СПб. Саратов. Общая часть. 279 c. МОШАК. Информатизация криминологических исследований (теория и методология). 158 с. 2000. ПОЛУБИНСКИЙ. Э. Москва. Опыт критического анализа. 1990. Российское уголовное законодательство. ИГОШЕВ.С. 1990. 1994.Я. А. Виктимологические аспекты профилактики преступлений. 1989. Уголовно-правовое и криминологическое исследование. 1994. Правовые основы учения о жертве преступления. И. Кишинев: Картя Молдовеняскэ. Преступное поведение: детерминизм и ответственность. . 1971. Психология влечений человека. К. Российское уголовное право. 156. 178. Москва: Академия МВД СССР. Г.И. Насильственные преступления: природа. 177. 164. Механизм преступного поведения.А. 1982. В. Н.. Основы социально-психологической теории. ПОЛУБИНСКИЙ. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. МИЛЮКОВ.С. Москва: Изд-во Моск. Москва. 172. Ответственность за телесные повреждения. 166. НОВИЧЕНКО. 79 с. НАУМОВ. 158.Е. 279 c. Воронеж: Изд-во Воронежского университета. В.П. 1959. 1989. 2000. 415 c. 126 c.152. Отв. 340 c.И. Преступление в семье: истоки и профилактика. и др. А.С.С. 224 c. 154.

1983. 1966. Москва. РЫБАЛЬСКАЯ. САХАРОВ. 1994. Санкт-Петербург: ПИТЕР. 49 c. 197.П. Виновное поведение потерпевшего и принцип справедливости в уголовной политике. В. СИБИРЯКОВ. Ю. 2002. 182. Виктимологические проблемы преступности несовершеннолетних. Москва. РИВМАН. 169 c. Москва. Н. признаки. Иркутск. 202. 256 c.С. САМОЩЕНКО. Л. Д. Москва. 85 c.Л..С.Я. Л. А.М. В. Виктимологические факторы и профилактика преступлений. 187. Москва. Практические аспекты криминальной виктимологии.В. 194 c. ТАГАНЦЕВ. 189 c. 1975. Б. 165 c. 183. Социальные отклонения.Я. 1982. 191. 207 c. 204. 201. 196. 1971. 200. Насилие. СЕРДЮК. В. К. Н. Москва.179. Н. Учение о личности преступника и его значение в профилактической деятельности органов внутренних дел: Лекция. 150 c. 1991. М.В. 184. КУДРЯВЦЕВА. СИДОРОВ. 281 c. Виктимология. 1975. 2000. 189. Проблема преступности в современных условиях. Курс советского уголовного процесса. Изд-во «Юрлитинформ». 186.К. 1990. 203 c. 69 c. 1950. Методика изучения личности потерпевшего по делам о преступлениях несовершеннолетних. Судебная медицина. СПб. 1984. тенденции). 1987. ПРОХОРОВА. ЖУРАВЛЕВ. Казань. С. Иркутск. А.. Криминологическое и уголовно-правовое исследование. 1992. Киев. Лекция. САРКИСОВ. 69 c. Москва.. Социальная профилактика правонарушений: советы. М. КЕРИМОВА. 1994. М. ПОЛУБИНСКИЙ.. 1989. 188. ТАРТАКОВСКИЙ.Я. Москва. АБДУЛЛАЕВ. Криминологическое учение о преступности (понятие.И. СУХАРЕВ. 203. 195.Б. 297 c. Поведение потерпевших от преступления и уголовная ответственность.В. 1997. А.В. Г.Б. Русское уголовное право. 1989. Под ред. Теоретическая модель. Д. И. . 169 c. Москва: «Наука». Судебная медицина. РЫБАЛЬСКАЯ. 92 c.В. 83 c..В. рекомендации. 1983. Д.Б. Основы государственной политики борьбы с преступностью в России. 130 c. 450 c.Ф. 180. СКОРЦОВ. Москва: Юридическая литература. Москва. УСТИНОВ. А. T. В.А. САВЮК. Освобождение от уголовной ответственности и наказания. 185. 199. 182 c.В. Д. АЛЕКСЕЕВ.. Криминальная виктимология. АНТОНЯНА.Б. 154 c.А. Понятие правонарушения по советскому законодательству. В. 1994. Москва.Н. 206. 198.С.. Москва: Юрид. Современная буржуазная криминология. Москва. 1991. 190. РЕПЕЦКАЯ. СКИБИЦКИЙ. 181. 194. Уголовно-правовая охрана безопасности условий труда в СССР. ПОПОВ. Н. 304 с. 93 c. Москва. СТРОГОВИЧ. 153 c. Под ред.. А.Л. 205. Исследование хищений. 1980. лит. А.В. ЯСТРЕБОВ. Учебное пособие. 182 c. САХАРОВ. 193. 206 c. З. Под ред. СМЕЛЗЕР. 1989. Москва: Феникс.Н. В. 1987. Рабочая книга социолога. РИВМАН. 1968. T. Москва. РИВМАН. Сексуальные преступники. 164 c. Социология. Москва: Юридическая литература.С. САХАРОВ. 203 c. Ленинград. ТОМИЛИНА. В.Д. 1958. 1998. 286 c. А. Под ред. 2002.2.С.И. Преступность в сфере семейно-бытовых отношений и борьба с ней. В. Ереван. Юридический центр Пресс. Иркутск. 207. Судебная сексология. СТАРОВИЧ. 192. Москва. 1. Душанбе.

1972. ФИЛАНОВСКИЙ. Виктимология (социальные и криминологические проблемы). Душанбе: Ирфон. Москва: Изд-во Московского ун-та. 232. Горький. Москва: Прогресс. К. ФЕРРИ. Мотивация и деятельность.КУДРЯВЦЕВА. 230. 1990.Я. 279 c. 209 c. Москва. Ленинград. Криминология. Криминалистическое учение о потерпевшем. Перев.. Х.М-НОРМА. Москва: Триада. ФОКС.Н.М-НОРМА. Москва.Ф. . Г. 1980. Москва: ВЮЗИ. 121с. ЦЕНТРОВ. 228. Л.П. 227. З. 460 c. Уголовное право. 1973. 364 c. Кишинёв: Штиинца. В.А. 1970. В. ХОЛЫСТ. В. 159 c. Уголовное право. Москва: Юридическая литература. Общая теория статистики.С. 305 c. 229. 454 c.И. Москва. Виктимология и виктимность (Об одном новом направлении в теории и практике борьбы с преступностью). Общая часть. ФРАНК. 1996. 1979.группа ИНФРА. 259 c. Преступность в зеркале социологии. РАРОГА. А. 233. 160 c. И. И. Москва. Отв. c немецкого. Уголовный процесс. 231. 214. Душанбе.Я. 209.Н. 224. Обьяснение в криминологии. Особенная часть. ТКАЧЕНКО. Одесса: Юридична литература. 211. 1986. Харьков: Консум. Уголовное право. НЕЗНАМОВА. 1977.В. 1994. 113 с. 103 c. 198 c.А. академика В. 1977.В. Учебное пособие для студентов юридического факультета. В. УСТИНОВ. Общая часть. 1966. 484 c. Под ред. Уголовное право. 1988. 218. 1. Москва. Вопросы методологии. Общая часть. 2000.Е. ЧЕРНИЛОВСКИЙ. Б. ред-ры КОЗАЧЕНКО. 217. Москва. 215. 504 c. ХЕККХАУЗЕН. 451 c. Общая часть. А. 225.Ф. Б. Москва.. 222. и др. Социально-психологическое отношение субьекта к преступлению. 327 c. Криминология.. Москва. Основы уголовного процесса Германии. 210.Е. Москва: Юристъ. 221. 598 c. Москва. ТИМУШ. Г. 1929. ХРИСТЕНКО. ХЕНИНГ. ТУЛЯКОВ. ХОХРЯКОВ. Г. 444 c. Л. ЗДРАВОМЫСЛОВА. НЕЗНАМОВА. Назначение наказания с учетом причин совершенного преступления. Э. Москва. 213. Введение в криминологию. ФИЛИМОНОВ. Учебник.. Потерпевшие от преступления и проблемы советской виктимологии.М. Квалификация преступлений против жизни и здоровья по советскому уголовному праву. З. 434 c. Москва: Юристь. 212. 1989. 1972. Отв.А. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. В. 219. ФЛОРЯ. Б. 123 c. 1973. Уголовное право. ТОКАРЕВ. И. ЛТД.. методики и организации социальных исследований. Прогресс.Н.Ф. Москва: Изд. Под ред. 355 c. Уголовная социология. ФРИДРИХ. Б. 315 c. 220. А. КОЗАЧЕНКО. Процесс социального исследования. 234. А. 1975. В. ЧЕРНИЛОВСКОГО. T. 89 c. 226. 236. 2001.В. Всеобщая история государства и права. КЛИМЕНКО. ФРАНК. ТРАЙНИН. Под ред. МГУ. 169 c. 141 c. Основные понятия криминологии.Г.. Москва: ВЮЗИ. 1985. Методы предварительного воздействия на преступность. 1980.208. ХОХРЯКОВ.Ц. В. 223. В. Москва. 76 c. УРЛАНИС. Основные проблемы. 1970.И. 2000. 1908. 1997. 1989. ред. НОВОСЕЛОВ. 1998. 235. Под ред. Е. Е. Кишинэу: Штиинца.А.М. З. Уголовное право Российской Федерации. 186 c. МАРТЫНЧИК. Психология жертвы: Учебное пособие. Москва: ИНФРА. З. 1998. 238 с. Часть общая. 216.

L. V.В. 249. GURUIŢĂ. Chişinău. Семейная криминология. ANGHENI. A.А. 250.S. I. 5. 1969. I. III. 1987.S.С. ШЭНК. Chişinău. LUNGU I. Studiu criminologic privind omorurile. A. În Analele ştiinţifice ale U. Gh. Криминология. ARGEŞANU. Cum să eviţi crimele şi criminalii. программа. 243. Facultatea de Drept. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. I. BLOŞENCO. 144 c. nr. ЯКОВЛЕВ. 183 c. 242. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. nr. p.П. nr. А. Примирение жертв и правонарушителя. p. Москва.. nr. BACIU. 254. Москва. . 252. М. 1948.В. 256. p. 3. 69 p. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică. 2002. Facultatea de Drept. Sfaturi utile. A. В. ГУ. 28-29..Д. 2001. Б. ЯКОВЛЕВ.А. 240. 2002. STOENESCU. dar nu şi prin prevederi concrete. URSAN.M.. 241. 286 c. Вводное руководство для обучения ведущих. 1995. ШНАЙДЕР. 395 c. группа «Прогресс».. Д. ЯДОВ. V. nr. Москва. DECIULESCU. Москва: Изд. Г. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătăţii. «УНИВЕРС». Noul Cod penal apără doar declarativ. 215-218. În Dreptul. 25-27 ianuarie 1999. p.237. 1-2. p. СПб. Я... În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică. Половые преступления. Щерба.. 54-58. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. Chişinău 9-11 november.. Избранные работы по уголовному праву (составитель Волженкин. М. 432 с. UNGUREANU S.). 5-15.. LUNGU. DOLEA. 502 c. I.В. ШАРГОРОДСКИЙ. 238. 1992. Учебное пособие. 248. p. ŢURCAN. metodologia şi prezentarea experienţei înaintate). Chişinău 9-11 november. interesele legitime ale păgubaşului.Д. SUSANU A. Studii şi articole ştiinţifice 247. BACIU. С. Преступления против жизни и здоровья. 1994. Москва: Новый Юрист.М.. p. Serie Nouă. 1994. 1-2. BEJAN. 514 c. DOLEA. ЧЕТВЕРИКОВ. 2003.. А. Probleme actuale vizînd repararea prejudiciului cauzat prin infracţiuni. Chişinău. p. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică. В. O. Москва: Госюриздат. Й.21 (22). În Conferinţa naţională „Violenţa în familie – aspecte multidisciplinare” (Pregătirea conceptuală. V. Душанбе: Изд-во «ИРФОН».. ЩЕРБА. 246. Криминология. САВКИН. I. Москва: Наука. 295-302. BRACACIU. Социологическое исследование: методология. I. materials. 1995. методы. ШЕСТАКОВ.. Практическое пособие. materials. Serie Nouă. în judeţul Alba. Деятельное раскаяние в совершенном преступлении. I. STOICA V.. 239. 1997..5. nr. I. 257. Э. 1988. 251.. GH. Studiu criminologic privind infracţiunile de omor.П. N. 255. Rolul expertizei medico-legale în descoperirea crimelor comise împotriva vieţii umane.М. Criminological Situation and Securyti in Society. p. Probleme actuale ale jurisprudenţei. Под общей ред. ЧЕТВЕРИКОВ. N. ШАРГОРОДСКИЙ. 2000. Agresivitatea ca fenomen medico-social. nr. 2001. În Analele ştiinşifice ale U. GH. 2000. С. AUGUSTIN. 1-2 / 1994. p.M. 84-86. ARGEŞANU. 13-37. 104-114. Serie Nouă. GURUIŢĂ. Chişinău. STOICA. Criminologycal Situation and Securyti in Society. 253. Studiu criminologic privind infracţiunile contra vieţii comise în anii 19901993. 1996. Rolul familiei în formarea comportamentului delictual al copiilor şi adolescenţilor. BACIU. PĂDURE. 89 c.. 1997. В. 38-46. 239 c.5. Chişinău. Facultatea de Drept. Социология экономической преступности. BÎTCĂ. 248 c. 244. 245. M. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries.

262. 6. Gh. p. 260. 2. Prin ce se caracterizează? În Legea şi viaţa. Ed. GLADCHI. p. 26-32. 1998. măsurile de prevenire şi de combatere ”. În Materialele Conferinţei „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală. În Flux. 271. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”. p. p. Gh. 3-12. 11-12.. Gh. Ed. Situaţiile tipice mecanismului cauzării intenţionate grave a integrităţii corporale. 4. 2002. În Legea şi viaţa. p. Conceptul. GLADCHI. 273. 277. „Tipografia Centrală”. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspective. I. În Legea şi viaţa. V. Gh. În Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Chişinău: Ed. 34-38. nr. Facultatea de Drept. nr. Chişinău. p. Cine sunt victimele violului şi care este comportarea lor preinfracţională (studiu criminologic). 259. Chişinău. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de noul Cod penal al Republicii Moldova. p. În Funcţionarea instituţiilor democratice în statul de drept. p. . În Legea şi viaţa. 401-403. nr. În Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală. În Legea şi viaţa. Gh. Gh.258.2. GLADCHI. În Legea şi viaţa. 155-167. nr.4. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”. 2000. tendinţele. În Legea şi viaţa. Gh. 14-17. GLADCHI. 2003. 269. Aspectele victimologice ale profilaxiei omorurilor premeditate. 65-73. p. 90-98. 264. Gh. p. nr. Gh. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea furturilor în Republica Moldova. Gh. Gh. GLADCHI. 1997. 2000. Simpozion Internaţional (9-10 octombrie 2002). 274. GLADCHI. Gh. nr. Chişinău. SPOIALĂ. Serie Nouă. 117-144. Victimitatea în raport cu omorul la comandă în Republica Moldova. Particularităţile sistemului „infractor-situaţie victimogenă” în procesul săvârşirii infracţiunii de viol. A. GLADCHI. 20-22. nr. Problema cuplului şi a societăţii: tortura în familie. 3. 276. 263. a IV-a. 2000. măsurile de prevenire şi de combatere. 29 septembrie. GLADCHI. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Ed. GLADCHI. p. SÎLI. 2000. 2003. Gh. 2000. p. Rolul situaţiei victimogene în sistemul cauzal al infracţiunii. Gh. p. 2003.E. 67-71. 1998. GLADCHI. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale. Facultatea de Drept.19-25. 740-744. E. 261. În Analele ştiinţifice ale USM. În Legea şi viaţa. 166-174. Publicaţie ştiinţifico-practică. Materiale ale conferinţei teoreticoştiinţifice internaţionale. tendinţele. Zonele criminogene din Republica Moldova. 2000.. În Anuar ştiinţific. GLADCHI. p. 140-145. 1999. 5. În Avocatul poporului. 4. nr. 57-70. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvârşit cu intenţie în circumstanţe agravante. ARC. Chişinău. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”. nr. Interacţiunea victimă-infractor la săvârşirea omorurilor premeditate. 1999. Mijloacele de informare în masă şi terorismul. 2003. p. GLADCHI. Orientarea geoecologică în criminologie. 1999. Chişinău: F. 268.. 26-31. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. GLADCHI. p. analiza structurii şi clasificarea situaţiilor victimogene. GLADCHI. Gh.P. 265. 267. OPINCĂ. GLADCHI. GLADCHI. Bălţi). Gh. Serie Nouă. p. nr. GLADCHI. nr. Protecţia victimei infracţiunii prin prisma justiţiei de restabilire. Gh. 2004. 16-22. Chişinău: Ed. 3 (147). ASEM. GLADCHI. p. p. 275. Omorul la comandă: aspecte victimologice. 35 (266). I. 3. 266. În Conferinţa ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova” (26 februarie 1999). 16-21. Chişinău. Gh. 11. Revistă ştiinţifico-practică şi informativă de drept. Gh. GLADCHI. 1819 aprilie 2003. În Anale ştiinţifice. p. 1997. 272. nr. Anuar ştiinţific. Gh. GLADCHI. 25-26 ianuarie 2003 (mun. În Analele ştiinţifice ale USM. 270. 2003.

p. 2003. Seria Nouă. nr. p. 2001. nr.. Vol. Unele consideraţiuni cu privire la relaţiile agresor-victimă.6. Journal of Criminal Law Criminology and Police Science. p.A. Chişinău. VEDEANU. În Analele ştiinţifice ale USM. p. 6. .. Materialele Conferinţei internaţionale din 9-10 decembrie 1997. 439-502. p. În Conferinţa ştiinţifică internaţională din 16-17 mai 2003 „Violenţa în societatea de tranziţie”. p. 215-218. 290. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. La celerite dans la procedure penale en droit belge. ramificaţii ale organizaţiilor criminale internaţionale în România. Necesitatea creării centrului de criză în Moldova. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. Dans la Revue internationale de droit penale. A. MICLESCU. 284. UNGUREANU. p. Chişinău. Chişinău. Seria Nouă.. ŢURCAN. H. A. L. 294. ROTARU. UNGUREANU. Seria Criminologie. 134-136. S. 120-122.M. 279. 1995.6. R. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel mare” a MAI. STĂNOIU. Chişinău: CE al USM. 3-8. În Conferinţa internaţională „O societate fără violenţă”. GH. În Conferinţa internaţională „O societate fără violenţă”. UNGUREANU. prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Chişinău. IV. R. Chişinău. Originea şi răspândirea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Noţiunea de victimă a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 2000. 1997. Rezoluţia Conferinţei „O societate fără violenţă”. Alcoolizarea ca factor favorizant în omucideri. Dreptul victimei la restituirea daunei. BACIU.. O societate fără violenţă. T. ODAGIU. p. URÎTU. p. nr. Chişinău. Chişinău: CE al USM.1-2. 1997. V.. Coordonator: dr. 338-344. Iu. 58. Culegere de studii. I. 440-461. nr. 280. NOUR.. Vol. 1993. Materials. Agresiunea sexuală contra minorilor. VÎZDOAGĂ.I. Tranziţia şi criminalitatea. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. S. 2003. T. O. 285. Particularităţi ale cercetării infracţiunilor de omor comise de infractori şi grupuri de infractori din ţară şi din străinătate. 281. Aspecte privind crima organizată. Seria Nouă. În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M. 291. 9-11 november. 2002. M. Omuciderile şi agresivitatea intrafamilială. DIANU. În Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. p. BREZEANU. 1994. SÎRCU. 9-11 november. BACIU. AMIR. V. 32 p. nr. MOROŞAN.. 286. T. DE VALKENEER. În Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova „Probleme actuale ale jurisprudenţei: realizări şi perspective”. În Buletin de Criminologie şi de Criminalistică. Activitatea de acuzare a părţii vătămate. Chişinău. 355-371. 104-108. SUSANU. Bucureşti: Editura Oscar Print.. Provocarea din partea victimei – circumstanţă atenuantă. a părţii civile şi reprezentanţilor lor. p. p. S. GH. 58-67. 55-56. V. 2002. 1995. 448-454. C. 1995. Aspecte teoretice ale protecţiei de stat aplicate persoanelor pe parcursul procesului penal..D. p. 9-11 november. SUSANU. 1997. Chişinău: Centrul Editorial al USM. 287. A. 1967. 289. SUSANU.M. E. 43-47. A. 1995. 283. Chişinău. GH.278. *** 293. Chişinău. VÎZDOAGĂ. 2002. Materials. I. BACIU. D. 3-4. BOSLY. 292. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries „Criminologycal Situation and Security in Society”. 9-10 decembrie 1997.. Materials.I. Chişinău Ed. p. STĂNOIU. 282. 223-228. 288.. Ed. 78 p. p. Victim Precipitated Forsible Rape. 9-10 decembrie 1997. 123-125. Seria „Ştiinţe socioumanistice”.

319.qu’est-elle. De la composition pénale à la comparution sur reconnaissance préalable de la culpabilité: le “plaider coupable” à la francaise. Les experiences francaises de mediation. Ezzat A. p. ETEVENON. p. F.A. 296.193-253.). nr. 261-280. 301. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale. 1993. von. 12. 1. H. 50-83. 33.1. p. Nr. 306. von. Di MARINO G. Mutilations Corporelles Infligees aux Femmes: Etude Victimologique. 28-37. 303.A. H. H. 317. FATTAH. Vol. B. 305. AutoTheft and Corporate Irresponsibility. 54-64. 13. Present And Future. Michael O'Connell and Rick Sarre. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique. B. KLEINFELLER. Die Anreizung des Taters durch den Angergriffenen. November 2003. Fear of crime and it effect on citizen behavoir. Du Code de procédure pénale version 2000. A. Conflicts as property. 11. Archiv fur Strafrecht und Strafprozess. Chrime control as industry.125-136. Psyhological Relationships Between the Criminal and His Victim. p. 1. 63-81. H. 257-290. 14. 730-756.Caplan. 298. 1940/41. Gazett du Palais. 2000. Dans la Revue pénitentiaire et de droit pénale. 299. 308. HENTIG. p.161-174. nr. p. FATTAH.Sank and D.64. E. Victimology Past. H. 4. ELLENBERGER. La victimologie .Hood (ed). p. p. 45-42. 143-165. 300. A. JOUTSEN. nr. S. In To Be A Victim: Encounters With Crime And Injustice. 1980. Vol. 1971. KARMEN. Victimology Revisited. REMILLIEUX. BerlinGottingen-Heidelberg. Dans l' Actualité Juridique Pénal. A. 356-515. Vol. Psichologische Bezeihungen zwischen Verbrecher und Opfer Zeitschrift. nr. In Britisch Journal of Criminology.. 119-120. Criminologie. 1917. p. Adelaide) Edited by Chris Sumner. International Victimology Website www. S. H. . 5. 395-408.. M. Centre for Criminological Research. 318. 1976. Relations psyhologique entre le criminal et la victimes. nr. Criminology. 1989. 312. The Case of Theft. Crime and Criminal Policy in Europe Oxford. ELLENBERGER. P. 1962. 313. Canberra: Australian Institute of Criminology. p. nr. A. p. Vol. Das Opfer als ein Element der Umwelt (fiinftes Buch). Vol. In Criminologie. HENTIG. KARMEN. CHRISTIE. A. and FRANKLIN. Auto Theft: Beyond Victim Blaming. et quel est son avenir? Dans la Revue internationale de criminologie et de Police Technique. 302. 1977. Vol. 310. London – New York. FURSTENBERG. Remarks on the Interaction of Perpetrator and Victim. Archives of Criminal Psyho-dynamics. Victimology. 316. ELLENBERGER.Victimology. J. (Ed. 304. Research on Victims and Criminal Policy in Europe. p.-P. KARMEN. F. 1967. C. in Biderman. 315. Vol. HOLYST. 2 fevr. 361-370. 17.2. 52-65. New Iork: Plemm Press.nl. 1964. La justice pénale à l'épreuve du concept de “restorative justice. Vol. 1-23. Du Code de procédure pénale version 1958. S. Rola ofiary w genesie zaboystwa. doctr. 4. p. 1955. 93-105. fur Psihotheropie und medizinische Psychologie. XXI. N. ELLENBERGER.3-4. 1979. CHRISTIE. 307. Victimology. 102-124. Mark Israel.113-124. Der Delinquent im Griff der Umweltkraf. C. Contemporary Crises. Victim Facilitatio. 1980. E. Panstwo i prawo. 303-389. CERE. 309.1956. 80-93. 1954. 2. Das Verbrechen II. p. 314. Berlin. p. FATTAH. www. 1996 – International Victimology Website.295. 311. The Controversy Over Shared Responsability: Is Victim – Blaming Ever Justified ? 1991. 5. Vol. Crime and Justice. New York: Justice Institute. Routlege. Vol. CASORLA.2.nl. A. p. G. KARMEN. The Journal of Criminal Law and Criminology. FRANKLIN. 31. 1993. Edited by D. p. International Victimology: Selected Papers from the 8th International Symposium (Proceedings of a Symposium held 21-26 August 1994. 2000. Vol.Victimology. p. 297. p. p. N. H. 2000. La victime est-elle coupable? Monreal : Presses de l'Universite de Monreal. In R. 1981.

М. www. 4. M.1.nl. B. Victim – Precipitate Criminal Homicide. Jo-Anne. МИНЬКОВСКИЙ. 336. Crim.nl. nr. 1970.320. 788-798. POKORA. 17-30. Etudes de Psycho-Sociologie Criminelle. and the Death Penalty. Nr.И. 72-87. 328. 2. Москва. ЖУРАВЛЕВ. 99-121. s. Vol. Some Remarks on the Main Problems of Victimology. Ю. 324. S. 704-713. REIFF. p. 1937. Materials. VAN DIJK. nr. 1969. New York: Evanston and London. In Crime and Deliquency. Capital Punishment in the United States. La mediation penale. 1965. p.Г. Dans L'histoires de la victimologie. Une Nouvelle Branche de la Science Bio-Psycho-Sociale: La victimologie. supl. New York. 87. In Sociological Abstrcts. Как защитить себя от преступника. 322. The Invisible Victim. 339. I. 72.Victimology.П. La justice pénal : justice imposée. Towards a Revitalization of Theory and Research on Victimisation by Crime.nl. AvrilJuin. 1976. 341. Les premieres etudes empiruque: l'arte de blamer la victime. WEMMERS. 1979. p. 877-891. АЛЕКСЕЕВ. 8. www.М. MENDELSOHN. p. Zagadnien w wiktimologii. 326. J. ВАСИЛЬЕВ. R. . Chişinău.X. Г. International Victimology Website. 38.. B. M. LERNER. СМИРНОВ.. p. In Studies in Homicide. 327.. 325. А. 1. 2. J. Pierce (eds. 334. 330. M. R. RIEDEL. In The Victimologist. www.В. 95 – 109. nr. Проблемы уголовноправовой и процессуальной защиты жертв преступлений. REISS. Vol. 1996. Z. *** 340. nr. 335. Przeglad penitecyrny. Г. B. Dans l’Actualite juridique penal. 1995.nl. p. 338. December 1973. WOLFGANG. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. New York: Criminal Justice press 1999.-D.www. TUHAN MIRZA-BARANOWSKE. A. MENDELSOHN. Chester M. Racial Discrimination. 1956. Jo-Anne. November 2003. VAN DE KERCHOVE. Le rapport entre la victimologie et le problem du genocide (Schema d’un Code du Genocide). p. Dans la Revue Internationale de Criminologie et de Police Technique. Tribute to Benjamin Mendelsohn. MENDELSOHN. Les infractions commises sous le regime nasi sont-elles des crimes ou sont du droit commun? Dans la Revue de Droit Internationale de Sciences Diplomatiques et Politiques. 16-17.Victimology. Rape. In The Victimologist. 76 c. 331.. Introducing Victimology. 106-111. p. Dans l' Actualité Jouridique Pénal. B Актуальные проблемы . Journ. p. Nr. Founder of Victimology. p. p. 5. E. АЛЕКСЕЕВ. 55-58. 329. 321. 2000. nr. M. p. A. 332. 368-390. International Victimology Website. Methode a utiliser par la defenseur pour les recherches concertant la personalite du criminal. International Victimology Website. The family and crime prevention. 23-41. 333.). 337. justice consensuelle ou justice negocide ?Dans la Revue de droit pénal et de criminologie. nr. 9-11 november. Dans la Revue de Droit Penal et de Criminologie et Archives Internationales de Medicine Legale. 1990. Les Actes du X-e Symposium international de victimologie.J. nr. p. 1981. Montreal.. Composition pénale: L'exemple du Tribunal de Cambrai. In memory of Benjamin Mendelsohn. 1976. WEMMERS. 1967. Vol. А. justice participative. M. Hugo Adam Bedau. 2. 3/2003. 49-58.Victimology. TULKENS..И. MENDELSOHN. J. REGNAULT. NEWTON. In Carring for Crime Victims (selected proceedings of the 9th International Symposium on Victimology).word – society – victimology. WOLFGANG. www. F.Victimology. VIANO. 323. Aid to the Victim. p. 68-76. p. 58-61. B.International Victimology Website. New Iork: Basic Books. 1998. 57-83.

14-19. Р. с. 356. АНТОНОВ-РОМАНОВСКИЙ. 1995.Г. С. Bып. c. B Вопросы борьбы с преступностью. 345.Ю. B Проблемы борьбы с преступной неосторожностью. В.. Москва. Современные проблемы государства и права в научных исследованиях адъюнктов. Ю.В. АЛИМОВ. Типология изнасилований и личность насильника. ВАНДЫШЕВ. Причинный комплекс и механизм образования латентности насильственных преступлений. 63-69. Vol.Б.В. АНТОНЯН. Виктимологические аспекты профилактики автотранспортных преступлений. Москва. 1990. с.В.14-21. Владивосток. 355. 351. 347. с.107-109.М.756. 859.59-77. 40-52. 352. с.Д. КУДРЯКОВ. Л. С. Е. О некоторых проблемах судебнопсихологической и психиатрической экспертизы потерпевших при изнасиловании.. № 4. № 34. БАГРИЙ – ШАХМАТОВ. Что показало обобщение судебной практики по делам о тяжких телесных повреждениях. Психологические типы осужденных за изнасилования и особенности индивидуально-воспитательной работы. B Методологические проблемы уголовно-правового регулирования общественных отношений. ТУЛЯКОВ.В. Потерпевший: уголовно-правовые аспекты. БРУСКИН. Общественные отношения и общение.. 12-22. ВАГОНОВА. уголовно-процессуальные.84-88.единое поле уголовно-правового и криминологического реагирования. 107 c.67-70.А.. 115-117. In Criminological situation and Security in Society. B Проблемы борьбы с преступностью. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. планирование.15-23. 78-92. 1982. B Учeнные Записки ВПШ при ЦК КПСС. с.П. БУЕВА. 23-29. ВАНДЫШЕВ.управления и правового регулирования деятельности органов внутренних дел. 1981. С. 107 c. 1995.В. с. Н. АРЕФЬЕВ. контроль: Сборник методических рекомендаций. криминологические и психологические аспекты). Вып. 9-11 november. Ситуация и преступление. 33. АУВЯЭРТ.М. B Методологические проблемы социальной психологии. с. B Потерпевший от преступления.. Л. АЛИМОВ. Ю. МАРУСТЕ. 349. c. 1994. Ю. Тарту.60-72. ГОЛУБЕВ. 5. Новые книги по проблемам виктимологии. С. с. 357.. 1975. Москва. Москва.А. БОСХОЛОВ.А. Вып. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью.В. А. криминологического изучения 346. 1995. 343. Материалы третьей научной конференции аспирантов и соискателей. В. II. Д. Москва. Личность потерпевшего и цели наказания. Г.Б. B Актуальные проблемы криминологии и исправительно-трудового права. с. 350. 1988. 348. . 37-56. B Проблемы обеспечения личной безопасности граждан. 344.114-123. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. B Вопросы борьбы с преступностью. БОРЩОВ. с.З. c. Анализ. 1980.П. Москва. Москва. БРУСНИЦЫН. В. Chişinаu.А. Предкриминальные конфликты .. Проблемы изнасилований.Б. 1994.В. Труды по правоведению. 359. B Ученые записки Тартуского университета. 1982. Г. РЕЗНИК. О виктимности предпринимателя. с. В. Вып. с. Проблемы развития теории виктимологии в Украине. РИВМАН. Г. АЛИМОВ. 1976. 1989. БУГ. Нижний Новгород: ИВШ МВД РФ.. 1987. 1981. ВАХИНГ. АНТОНОВ-РОМАНОВСКИЙ. Г. О некоторых аспектах связи научно-философской и практической деятельности. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые. 342. Л.Н. B Государство и право. Насильственная преступность в сферах быта и досуга: (проблемы криминологической типологии). 1974. 18-20. с. Владивосток. 353. Л. Москва: Академия МВД России. Иркутск. В. 1968.И. с. С. В сб.. Materials. 354. АФИНОГЕНОВ. 358.

Ленинград: ЛГУ. 374. Виктимология и профилактика правонарушений. Учет поведения потерпевшего при назначении наказания по делам о насильственных преступлений. 250 c. Квалификация умышленного убийства.В. ВЛАСОВ. Л. ГОЛОВКО. 1997.360. 1978. с. юстиция. совершенного в связи с выполнением потерпевшим своего служебного или общественного долга. 366.В. 87-92. B Сов. B Вестник Моск.В.ун-та. Москва: Всесоюзный институт по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности. 190 с. Право. с.70-81. 2000.В. Т.. Борьба с преступностью и проблемы нейтрализации криминогенных факторов сферы семьи и быта. Новейшие течения во французской уголовной политике. Прекращение уголовного дела в связи с деятельным раскаянием. № 2 (13). ГОЛОВКО. 16 ноября 1995.850. с. № 23. 1997. с. Л. с. Виктимологические аспекты профилактики преступлений. ВАРЧУК. № 9. Преступное насилие. Н. В. 371. №1. Международная конференция 27-29 июня 1997 г. с. 1997. . ГОРЯ. Москва. 367. 373. ГОРБАТОВСКАЯ. Современная практика освобождения от уголовного преследования в Шотландии. с. ВАРЧУК. 362.Г. Научных трудов Криминологическая характеристика убийств. B Сов. А. 369.В. 1989.69-78. ВАРЧУК. B сб. Деятельность Центра временного содержания для несовершеннолетних города Кишинэу по профилактике правонарушений среди детей и подростков: проблемы и перспективы.. ГОЛОВКО. 1996.. Я.20-33.Н. c. 79-88. B Ученые записки Тартуского университета. 372. Изучение жертв насильственной преступности: некоторые направления в современной зарубежной виктимологии. с. 377. Человек против человека. c. ГЛАДКИЙ. 370. Сборник научных трудов. B Материалах международной научно-практической конференции «Совершенствование деятельности органов внутренних дел по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений несовершеннолетних».В. B Проблемы борьбы с преступной неосторожностью.К.И. № 23. B сб.53-60. 1988.140-142. 364. Е. с. 9-18. Характеристика потерпевших от убийств (опыт конкретного криминологического исследования). ГИЛИНСКИЙ. А. Д. ВНИИ МВД России.. 1985. B Законодательство. 1999. B Законность. 1981. Вып.В. 22-29.12-13. Виктимность и виктимология. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их процессуального применения. B Журнал российского права. 1986.В. 375. Т. Я. ГОЛОВКО. B Материалах Всероссийской научно-практической конференции по проблеме профилактики правонарушений. с. О виктимологической профилактике неосторожных преступлений. B Государство и право. Возмещение вреда жертвам преступлений. 1994. 361. 1997. 27 февраля 2003 г. Юстиция. 1979.В. СПб. с. Сборник научных трудов. B Актуальные проблемы социальногуманитарных наук. Вопросы борьбы с отдельными видами преступлений. В. САНТАЛОВ. с. с. 363. Л. 365. Г. №2. ГИЛИНСКИЙ.108-117. Человек человеку волк? B Насилие в современном мире. Института МВД России «Наука и практика». 3940. Иркутск. Москва. Москва.И. с. 376. СПб. Ситуации виктимизации граждан от краж личного имущества в сфере быта. ВАНДЫШЕВ. В. № 8. ВОРОБЬЕВА. В.В.. РИВМАН. 16-22. B cб.В.32-39.11. 21-24. в журнале Орловского Юрид. ГОЛЬБЕРТ. Социология насильственной преступности. 1997. Владивосток. № 2. Л. 2003. Cер. 368. 19-25. Т. 1998. ВАНДЫШЕВ.

T.Э. B сб. 9-13. 64-66. Жертвы насилия и их защита. А. ДАГЕЛЬ. Ассирии и Хеттского царства. №130. 380. 1996. Иркутск. 1988. 1991. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. B Проблемы обеспечения личной безопасности граждан. 346 c. 1982. Сер.53-60. 1973. А. ДАШКОВ. Р. А. 395. СОБОЛЕВА.М. Городская и сельская виктимизация: сходство и различия. 1995. К.I.60-64. Москва: Юрлитинформ. ЖАЛИНСКИЙ. Иркутск.16-37. 1974. B сб.М. Виктимологические меры предупреждения преступлений. с. 382.. Законы Вавилонии. Украина. Феномен сексуального насилия в России.М. Преступное насилие. ДИМИТРОВ.146-148. Как реально гарантировать и защитить права потерпевшего.П. Потерпевший от преступления.И. Москва: Всесоюзный институт по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности. П. №3. Иркутск. с.И. 390. с. Потерпевший в советском уголовном праве. . с..К. В. 385. СПб. Титул I. с. B Советская юстиция. с. Р. А. 3. (Флорентин). 1967. с. с. 396. ИГНАТОВ. 384.60-62. ДЬЯЧЕНКО. Изучение территориальных особенностей насильственной преступности (тематический сборник). Г.21-29.П. И. «Вина потерпевшего» в уголовном праве..101-112. 397. 381. Человек против человека.. 386. B Вестник древней истории.378.11-14. Под ред. 1983.Б. 1994. ЧЕРНИЛОВСКОГО. ЗАБРЯНСКИЙ.М. B Сов. Москва. 1974.. Прокурорский надзор в борьбе с латентной виктимностью. Г. Книга I. Уголовно правовое значение поведения потерпевшего. Человек против человека.С. СПб. pct. №3. РЕЗНИК. Материалы. B сб.С. социальный контроль и права человека». ГОРЯИНОВ. Вена. 312 c. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. с. Сборник документов. РОМАНОВА. 23-27 сентября 1996. Дигесты Юстиниана. Научная информация по вопросам борьбы с преступностью. с. 383. с. ДАГЕЛЬ. B Закон и жизнь. ЗУБКОВА. B Хрестоматия по всеобщей истории государства и права. №3.М. Г. 84-92.С. ГОТЛИБ. государство и право. 15 –22. 85-94. Потерпевший от преступления.72-75.Н.11. Виктимологические аспекты профилактики преступлений против личности.В. Классификация насильственных преступников и ее критерии. с. Владивосток. ДАГЕЛЬ. 388.П.К. Москва. с. 10-17 апреля 2000.Д.25-26. B Вестник Московского ун-та. ГОТЛИБ. Насильственная преступность и уголовная политика. B сб. А. З. 393. B материалах Второй международный причерноморский социально-девиантологический симпозиум «Преступность. 1952. Актуальные вопросы виктимологической профилактики преступлений в области половых отношений. Л. ГОРЯЧНОВ. B сб. c. К. 1979. 1988. 1991. Иркутск. Преступное насилие. с. 387. B сб. Москва. С. Ю. Основные направления изучения вопросов борьбы с преступностью в зарубежных странах. 1979. 6-15.24-35. ДЬЯЧЕНКО.1990. 1994. 379. № 10. 392. Владивосток. ДЬЯКОНОВ.216-297.Типология личности преступника и индивидуальное предупреждение преступлений. 391. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. с. 2001. с. Десятый Конгресс Организации Объединенных Наций по предупреждению преступности и обращению с правонарушителями. Жертвы преступления и их защита. Виктимология и профилактика правонарушений. № 6. П. П. Москва: ВЮЗИ. с. Совершенствование учебно-правовой охраны несовершеннолетних от половых преступлений. De iustitia et iure. ДЬЯЧЕНКО. Одесса. 389. B сб. Австрия. 394.

Н. С. КРИВОЩЕКОВА. 1965.П. КАРПОВ. (Перевод с чешского. 1987. Корыстная ориентация: понятие и факторы.1. Перспективы развития виктимологии.398. Л. КУЗНЕЦОВА. И. B Социологические исследования.М. КУЗНЕЦОВА. №7. 1970. сделанный во всесоюзном институте по изучению причин и разработке мер предупреждения преступности). În Analele ştiinţifice ale ULIM. 1993.145-154. B Уголовное право: новые идеи. 224-256. B Уголовное право.4.Г. Н.В. 400. Н. Душанбе. криминологические и психологические аспекты). Н. 1979. 756. № 3. Вып. О причинах и условиях преступности. В. B Государство и право. с. 406. 1963.П. 1998. B Укрепление социалистической законности и совершенствование законодательства. 1991. 5560. Ленинград. уголовно-процессуальные. Т. Вып. 403. 1987. Критерии индивидуализации наказания. B Советская юстиция.. 410.Ф.15-22. Душанбе. 1. Причины конкретного преступления.Ф. 196 c. 413. КОНОВАЛОВ. В. О классификации закономерностей виктимизации от преступности. Vol. 1993. Уголовное значение „вины потерпевшего». ИЛЬИНА. 1996. 219 c. по правоведению. 51-55. КУЗНЕЦОВА. 412. И.Ф. Как обеспечить личную безопасность: практические рекомендации. 1989. полученные в результате исследования преступлений против нравственности. Осбождение от уголовной ответственности как правовое последствие совершения преступления. Bып. Душанбе.35-42. КОНОВАЛОВ.П. ШИЛЕНКО. № 1. с. Применение классификации насильственных преступников при разработке профилактических мероприятий. Виктимность и ее профилактика. № 7-8. Некоторые сведения. КИРИЛЛОВ. Москва: Манускрипт. 1982. Москва. Профилактическая функция уголовного закона. с.М. 8-13 419. В.С. B Советская юстиция. Тарту. юстиция. с. Н. Как не стать жертвой преступления. Иркутск: Иркутский гос. 399. B Виктимология и профилактика правонарушений. Теория и практика борьбы с правонарушениями. 415. с. 63-71. Н. Н. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. с. 25-31. с. 5-12 c. Ю.21-26. Тр. 41.1. 401. Советы профессионалов. 1995. Криминологические исследования в мире. КУДРЯВЦЕВ. 1992. с. В. 407. 417.П. КУЗНЕЦОВА. ПЕТРОВА. c. №1. Системно-структурный анализ виктимизации от преступности. 1980. 1967. 11-20. B Правоведение. 1984. № 22. КЕЛИНА. 418.7-18. с. B сб. B сб. КАЗАНЦЕВ. КВАШИС. 411. с. КОНОВАЛОВ. Виктимологические аспекты управления. 1994. 404. ун-т. с. .И. КОКАРЕВ. № 17. ОСТРОУМОВ. Теория и практика борьбы с правонарушениями. Научноаналитический обзор. B Вестник Московского университета. с. p. 241 c. Л. КОНОВАЛОВ. 1992.. 416. Уголовно-правовая профилактика преступлений с учетом социально значимого поведения потерпевшего. 1980. Отношение учащихся к употреблению спиртных и токсических веществ. B сб Причины отдельных видов преступности и проблемы борьбы с ними. В. B Сов. Некоторые вопросы виктимологии. ее влияние на признание лица потерпевшим и его участие в расследовании и профилактике преступлений. B сб.. с. КОТЛАРЖ. Москва. Москва. с. Жертвы преступлений: кто им поможет.83-86. В. B Викмологические проблемы борьбы с преступностью. Москва. Уголовно-процессуальное значение виктимологии. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые.50-65. 408. С.В. 1975. 173 c. 409. детерминирующие ее появления. с. 414. 402.И. Москва. 117-121. № 4. Вып.В. B Вестник прокуратуры.47-50. 405. В.Ф.

С. МИНСКАЯ. ПОБЕГАЙЛО. Г. Г. с. II. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries and Security in Society “Criminological Situation and Security in Society”. Л. 16. B Государство и право.С.Ф. 43-49. № 7. Индивидуализация уголовной ответственности с учетом неправомерного или безнравственного поведения потерпевшего.. № 9. B сб. 440. МИНСКАЯ.С. 19-28. 1991.. 1995. 23. 62-64. Bып. МИНСКАЯ.С.. 432. B Вопросы борьбы с преступностью.C. Л. 438. МИНСКАЯ. Ленинград. 428.1996. с. с.П.С. 22-28. Преступность и ее предупреждение. юстиция. 17. МИНСКАЯ. ЛИХОЛОБ. 33.литература. 21-31. Причины конкретных преступлений и личность преступника в аспекте индивидуализации наказания. Потерпевший от преступления. № 9. Своевременное обнаружение преступлений – обязательное условие их раскрытия. №20. 439.В. с. . МАРТЫНЧИК. 1969. Уголовно-правовой и нравственно-психологический аспекты виктимологии. B Социалистическая законность. Вып. В. B Вопросы борьбы с преступностью. 1980. Н. 1996.. Роль потерпевшего в механизме насильственных преступлений.. с. А. 435. В. 4-12. 436. МИНСКАЯ. гос-во и право. с. B Вопросы психологии. Е. Вопросы борьбы с преступностью. 15-16. №8. 1972. B Закон и жизнь. Некоторые особенности личности потерпевшего и преступника в связи с проблемой ответственности и профилактики (по материалам уголовных дел о преступлениях. c. №7. Женщины и право (Обзор материалов конференции в Саратове). 1989. Н. с. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Э. МИНСКАЯ. ГРАСЕНКОВА. ФЛЯМЕР. М. Вып. 421. МИНСКАЯ. В. Жeртвы преступлений нуждаются в защите. 1829.420. Chişinău. МАКСУДОВ. Теория ролей в психологии.В.Г. №14. p. В. М. Опыт виктимологического изучения изнасилования. 434. ЛЕВИТОВ. 1970.11-12. 81-97. МИНЬКОВСКИЙ. 1998. 18. 1975. В. B Государство и право. 1969. БЫРГЭУ. Москва: Юридическая литература.Е. Защита жертв преступлений: международный и национальный аспекты (сравнительно-правовое исследование). МИНЬКОВСКИЙ. 431. №. Иркутск. B Закон и жизнь. Криминологическое и уголовно правовое значения поведения потерпевших. Кишинев. МАРТЫНЧИК.60-66. B Уголовное право. 422. с. B сб. nr. В. 424.М. Москва. с. БАРИНОВА. ЛУНEЕВ. с. В. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. с. 1995. № 6. 429. 1980. 8-17.. Л. Изучение личности потерпевшего. В. 52-63.610. Виктимологическая профилактика и задачи уголовной политики в сфере борьбы с тяжкими насильственными преступлениями. В. 1974. c. 425. c. Г. 1988. МОРОЗОВА. № 3. Концепция проекта федерального закона «Об основах предупреждения преступлений». 44-46.Г. МИХАЙЛОВ. с. Cистемный подход к изучению мотивации преступного поведения. 1982. B сб.А. B Социалистическая законность. 1972. Институт примирения в уголовном процессе: необходимость и условия развития. Р. c. B Советская юстиция. 1998. B Советское государство и право. 426.М. с. 423. КУШНИР.С. 23-37. Е. В.35. 1970. В. Москва: Юрид. Киев. 10-11. 433.С.С. 9. МИНСКАЯ. способствовавшее совершению преступлений.Д. 441. 430. Иркутск. спровоцированных отрицательным поведением потерпевшего). МУДЬЮГИН. Личность потерпевшего и ее криминологическое значение. РЕВИН. 19-26. B „Ştiinţa”. Правовая защита жертв преступлений: уголовный и уголовнопроцессуальный аспекты. Vol. B Сов. B Сов. с. ЛЕЙКИНА. c. 1985. А. В. с. 78-86. 130162. 133-140. с. № 11. B Криминологические проблемы борьбы с преступностью. 9-11 november. 1991. 427. Виктимность несовершеннолетних как фактор вовлечения их в преступную деятельность. № 1.С. 437. Ответственность потерпевшего за поведение. Отрицательное поведение – одна из категорий виктимологии. Владивосток.

114. О виктимологическом аспекте при назначении наказания. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые. Тарту. с. с. c. с. Сборник научных трудов. Некоторые рекомендации по мерам личной безопасности. Душанбе. 455. пребывающим в незнакомом городе. B Государство и право. ЗАБРЯНСКИЙ. В. 464. Э. 1993.М. Социальные источники насилия. 1972. 1993. Потерпевший как елемент ситуации совершения преступления. работ Лукашова В. Борьба с преступностью за рубежом. 850.124-133. Н. Г. 457. 160-169. Потерпевший от преступления (уголовно-правовые.72-80. РЕБАНЕ.С. Ю.А. 74-79.38-43. А. 463. Город и преступность. 444. с. 449. 4-45. с. Владивосток. О виктимологии и виктимности.В. Борьба с преступностью за рубежом. 1987. 43-47. с.С. B Государство и право. 451.. уголовно-процессуальные. А. Владивосток 1991. 1997. № 6. № 3. НОМОКОНОВ. Сост. Контроль над преступностью в России. Виктимологическое иследование телесных повреждений и “вина потерпевшего”. Москва. .А.Н. Б.3-19.С. 445. избр. Психически аномальные жертвы насильственных преступлений. с. РАСКА. № 5. Москва. НУРТАЕВ. ВАНДЫШЕВ. с. B Государство и право. 1976. 454. 291 c. И. 1982. 452. А. № 12.Т.П. № 3. 2000. 279 c. 1995. Виктимология и профилактика преступлений.72-81. ПОТАПОВ. B сб. 458. К. Виктимология: ее возможности. № 2. 1975. С. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. О мерах воздействия на зачинщиков семейных ссор в США. B Государство и право.С. И.442. О некоторых актуальных вопросах изучения и предупреждения преступности: (Об учете степени общественной опасности преступлений и так называемой виктимологии). 447.. ПОРТНОВ. с. 1994. Вып. с.К. Проблема причинности и принцип взаимодействия в криминологии.А.. Потерпевший от преступления. В. криминологические и психологические аспекты). 45 c. с. 456. 1988. СПб. 443.5-20.Л.. А.И. ФРАНК.12-21. 460. 450. С. 13-20. 122-125. B сб. ПОЛУБИНСКИЙ. 1987. B Современные проблемы уголовного права и криминологии. B Ученые записки Тартуского университета. B сб. криминологические и психологические аспекты).С. О виктимологических аспектах неосторожной преступности. Иркутск. с. 50-63. с. США: Закон о контроле над насильственной преступностью. B Сов. Человек против человека. 20-23. 456 c. ОСТРОУМОВ. № 5. № 2. 453. Р. №3. 462. ПАНКРАТОВ. МУХАМЕДЬЯНОВ. B Российская юстиция. B Советская юстиция. 1976. Убийство по заказу.И. В. Организация и методика криминологических исследований и внедрение их результатов в деятельность органов внутренних дел. № 5.И. государство и право. Ун-та. 1967. ПЕТЕЛИН. № 756. 1974. Психологические факторы в преступном поведении. ПОЛУБИНСКИЙ. Труды по правоведению. Тарту. ИСИЧЕНКО. гражданам.А. Cерия ХП «Право». Международный форум виктимологов. B Человек и закон. НИКИФОРОВ. c.. 1974. B Вестник Моск. РЕПЕЦКАЯ.. 461. Б. ГОРЯИНОВ. Проблемы оперативно-розыскной деятельности: Сб. с. 14-21. 1973. B Советское государство и право. Л. 1996. В. 448. милиция. Об организации виктимологичекого направления профилактики преступности в Таджикской ССР (Научно-методическая информация). 1994. Н. С. А. АНТОНЯН. № 3. РАЗГИЛЬДИЕВ.П. 446. Труды по правоведению. 90-98. B Сов. ОСТРОУМОВ. 72-78. с. B сб. КОНДРАШКОВ. № 6. 1993.В. НИКИФОРОВ. № 4. 459. с. Преступное насилие. уголовно-процессуальные. с. B сб.

1998.С. 49-59. 1979. № 5. РИВМАН. Вина потерпевшего и уголовная ответственность (по материалам уголовных дел о преступлениях несовершеннолетних). САЙФУЛЛИН.В. 1978. c. с. Преступник .169-175. Иркутск. 476.В. СЕЛЕЗНЕВ. 471. 473. Владивосток. 475. B Российская юстиция. Д. с. с. 1996. А. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. О некоторых понятиях криминальной виктимологии B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. 1985. Иркутск: Иркутский гос.Я. Д. САХАРОВ. B Советская юстиция. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. Несовершеннолетний как потерпевший от преступления. B Проблемы профилактики преступления в условиях дальнейшего расширения и углубления демократии. 1971. В. с. Основные направления современной польской криминологии. М. B Проблемы повышения эффективности борьбы с преступностью. Теоретические основы предупреждения преступлений.В. с.12-17.В. 477. 66-71. B Сов. B Вопросы борьбы с преступностью. B Правоведение. О виктимологическом анализе преступности несовершеннолетних. РЫБАЛЬСКАЯ.В.Б. 13-18. Юстиция. РИВМАН. B Законность. B Вопросы профилактики преступлении. В. с.Я. Уголовно-правовое значение личности и поведения потерпевшего от преступления. РИВМАН. РОМАНОВА. Д. Д. В сб. 1976.Б. с. 13-15. с. 483. с. № 2. А. Иркутск. 472. РИВМАН. 56-71 466. 1982.36-41 478. 1972. c. 468. Вып. 1972. 1983. 469. Социальная система предупреждения преступлений.ун-т.9-18. САХАРОВ. № 11. . Потерпевший от преступления. c. B Криминологические исследования в мире.Я.465. c.48-51. гарантированной новой Конституциeй СССР. Д. И. 15-24. Уголовно-правовое. Москва. В. № 3. Л. Д. 479. РИВМАН.Я. Иркутск. 1978. В. Виктимологические исследования в системе криминологической разработки проблем профилактики преступлений несовершеннолетних. Социальная сущность вины по советскому праву. Виктимологическая профилактика. 470. Классификация криминологических ситуаций в зависимости от качеств личности и поведения потерпевшего от преступления. Иркутск: Изд-во Иркутского ун-та. с. РИВМАН.37-49. 32-46 467. В. № 11. B Советское государство и право.В.Б.61-70. 1972. 1976. 33. Р. 480.3-11. 39-42. Виктимологическая профилактика преступлений. Москва. САХАРОВ. САМОЩЕНКО.38-47. Учебно-правовая профилактика тяжких насильственных преступлений. 482. c.Я. с. № 6. О виктимологическом направлении профилактики преступности несовершеннолетних. РЫБАЛЬСКАЯ. Иркутск. Ленинград. 474.ситуация».жертва: социологический анализ. Ленинград. Н. 1971. с. РИВМАН. 1980. 66-72.8-11. Уголовно-правовое значение взаимосвязи «личность . 484. c. 1982. B Вопросы теории и практики борьбы с преступностью.И. B Виктимологические проблемы борьбы с преступностью. Некоторые вопросы изучения личности и поведения потерпевшего от преступления. B Проблемы совершенствования борьбы с преступностью. 4-14. с. РЫБАЛЬСКАЯ. B Виктимология и профилактика правонарушений. Ленинград. А.В. 1974. № 3. 1995. B Преступность и ее предупреждение. К вопросу о социально-психологической типологии потерпевших от преступлений.1996. с. РЫБАЛЬСКАЯ. РЫСКОВ. уголовно-процессуальное и виктимологическое понятие потерпевшего. РЫБАЛЬСКАЯ. B Советское государство и право. 481. Д.

B Виктимология и профилактика правонарушений.34-41. Н. B сб.victimology. 493.Б. 131-157. 497. Виктимологические аспекты изучения личности потерпевшего. Душанбе. ФИЛАНОВСКИЙ. 1971. 1974. А. ТКАЧЕВ. В. 504. А.97-108. Москва. ФРАНК. юстиция. 491. 498. № 14. B Виктимология в Украине.В. В. уголовно-процессуальные. Потерпевший от преступления. С. 503. 502. с.35-42. № 6. 1984. 88-92. Потерпевшие от преступления (уголовноправовые. B сб. Виктимологическая классификация потерпевших от преступлений.20-26. B сб. 499. О расширении источников информации. B материалах Второй международный причерноморский социально-девиантологический симпозиум «Преступность. ФРАНК. Некоторые теоретические вопросы становления советской виктимологии. B Сов. СОБОЛЕВА. с. А. 489. Иркутск.80-85. Законность. с.. ТАРТАКОВСКИЙ. Иркутск. 1991. 1972. № 10. с. совершенного на почве конфликтов между супругами. СЕРЕБРЯКОВА. 496. B сб. 1965. уголовно-процессуальные.27-33. Криминологическое исследование быта. Тр. Психологические особенности личности потерпевшего и ситуация совершения преступления. Душанбе. криминологические и психологические аспекты).Д.А. Потерпевший от преступления. с. СООТАК. № 3. Л. с. 490. существенно важных для индивидуальной профилактики истязания. Н. по правоведению. Труды по правоведению.В. 1966. с. 1995. А. Потерпевшие по делам об изнасилованиях (по материалам судебной практике Эстонской ССР). с. Об изучении личности и поведения потерпевшего (нужна ли советская виктимология?).71-74. 487. B Вопросы уголовного права. 500. с. Разграничение тяжкого телесного повреждения и убийства. И. ФРАНК. СЕРДЮК. Я. Л. Москва. 501.А. 1979. И. ТВЕРДАЯ. с. уголовнопроцессуальные. 495. СОРОКОТЯГИНА.89-92. Тарту. 1996. B Вопросы уголовного права. 24-31. 1983. B Укрепление законности и правопорядка в период развитого социализма. 1974. Одесса. В. с. T. B Советская юстиция. В. А. 1976. О виктимологических исследованиях.Г.В. совершаемых в сфере семейно-брачных отношений. ТУЛЯКОВ. криминалистики и криминологии. с. 486. Тарту. Сборник. по правоведению. Борьба с преступностью за рубежом.Н.Д. www. В. 492. 23-27 сентября 1996. 488. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовые. B Виктимология и профилактика правонарушений. 45-53.87-106. 494. Видео: эротика или порнография. 1992. 1987.8-13.. B Соц. Виктимологический аспект преступности. криминологические и психологические аспекты). 1987.ua. с. с. № 6. Поведение потерпевшего и предупреждение преступлений. 5-16. B Потерпевший от преступления. уголовного процесса и криминологии.org. Декларация основных принципов правосудия для жертв преступлений и злоупотребления властью и ее применение в национальном законодательства. ШИРОКОВ. Влияние поведения потерпевшего на отвественность субьекта преступления.3-4. №7. Влияние социальных условий на преступность. B Российская юстиция. прокурорского надзора. Тр. с. 10-22. 1979. ТУЛЯКОВ. с. Владивосток.А. Д. Душанбе.П. B Потерпевший от преступления (уголовно-правовоые. ТАРТАКОВСКИЙ. 59 c. Л. . 1987.Я. Социология сегодня. ТАЙБАКОВ.А. Тарту. Оценка судом личности и поведения потерпевшего. ФАРГИЕВ. B Социологические исследования.А. социальный контроль и права человека». Стоимость издержек в результате насильственных преступлений без смертельных исходов. Владивосток. с. криминологические и психологические аспекты). Х.3-12. ТЫНИСМЯГИН. СЫРОВ. Л. с.54-60. Украина. Типология и класификация жертв преступлений.485.

Е. Л. Е. 1979. ЧУВИЛЕВ. № 11(225). Г. Т. 518. с. B сб. 507. 1998. КАДИНА. Д. Ленинград. Некоторые вопросы криминалистической виктимологии. Москва. B Предупреждение преступлений силами уголовного розыска. 1995. с.43-62. Е.6. ШЛИОНСКИЙ.1. В. А. 1975. B Вопросы судебной психологии.14-33. Специфика взаимоотношений преступника и потерпевшего по делам о половых преступлениях. Душанбе.Е. Международная конференция. с. Понятие о криминальной виктимологии и виктимности и некоторые ее аспекты в преступлениях против жизни и здоровья.А.В.70-77. B Вопросы криминалистики. злоупотребляющих алкоголем. ЧЕСНОКОВ.21-32.. Chisinau.И. B cб. Вып. ЧЕЧЕЛЬ. ШЕСТАКОВ.97-102. с.Д. Е. Л.А.Е. ШЕСТАКОВ. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries. B Государство и право. Н.21-29.7-15. 517. Виктимологическая профилактика и культура общества.. А. Н.И. с. Chisinau. Л.В. Е. с. 509.В. Виктимологические проблемы предупреждения тяжких преступлений против личности. B Вопросы философии. B Вестник Ленинградского университета. 1971. Роль потерпевшего в совершении убийств. 1966. Семейная психотерапия в предупреждении преступлений. 1989. ЦЕНТРОВ. Польша. 523.С. с. B Здоровье нации и национальная безопасность. 1983.131-133. ЧЕЧЕЛЬ. Супружеское убийство как общественная проблема. Об исследовании «виктимности» на психологическом уровне. Душанбе. Москва.А. Омск. Д. 1971. 519. Иркутск. B Актуальные вопросы теории и истории права и применения советского законодательства. 1994. криминологии и судебной экспертизы. ЧЁРНЫХ. . с.68-82. Москва. 48-61. 1995. ЦЕНТРОВ. ТАРТАКОВСКИЙ.В.19-32.Г.. Варшава. Судебно-медицинское обоснование некоторых вопросов разграничения и квалификации половых преступлений. с.12-15. Поведение потерпевших и его значение в предупреждении преступлений. с. с. с.505.Э. ФРАНК. 241-254. Общественный прогресс и механизм действия социальных законов. 520. B Вопросы личности преступника. Виктимность лиц. 515. ФРАНК. 1999. Материалы и тезисы выступлений. B Преступность и культура. B сб. Душанбе. с. 513. с. Д. ШАЛАЕВ. 1979. БУРЛАКОВ. 508. 506. Д. Сер.И.. 1985. с. с. Б.59-65. Д. Н. Критический обзор новейшей литературы по виктимологии в капиталистических странах. Баку. Барнаул. ХОЛЫСТ. 514. 510. ФРАНК. c. 512. А. Специальная профилактика преступлений: проблемы и перспективы. №2. B сб. 1990. 522. Москва. B Уголовное право. 1978. Л. 1971. B Виктимология и профилактика правонарушений. B Вестник Ленинградского университета. ЧЕЧЕЛЬ. 911 november.А. 128-130. Е.6. с. ШЕСТАКОВ. 511. 747-754. Вып. ХАРИТОНОВА. 524. 41-50. 521.К. Иркутск.118-120. Виктимологические аспекты криминалистики. Томск. 1968. Ленинград. B Вопросы криминалистики и криминологии.Е. N9. 516. 9-11 november. Актуальные вопросы государства и права на современном этапе. 1972. ШЕСТАКОВ.Е. ЦЕНТРОВ.Н. Освобождение от уголовной ответственности в связи с деятельным раскаянием. с. Опыт виктимологического исследования истязания. Законодательная регламентация предупреждения насилия в семье. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries.56-62. Виктимологические проблемы профилактики умышленных убийств. Сер. Укрепление законности и правопорядка в период развитого социализма.4. с. Пути повышения эффективности борьбы с преступностью. ФРАНК.30-38. 1983. Виктимология и профилактика правонарушений.

1999. Москва. 2001. канд. 2004. П. ЛГУ. на соиск. 1970. дисс. юрид. Chişinău. А. личность и правосознание осужденных (теория и методика криминологического исследования). Автореф. 28 p. 43 с. Законодательное определение потерпевшего от преступления. № 4. Уголовно-правовое и криминологическое исследование изнасилования. 1992. канд. V. 540. З. 34 c. Chişinău. 56 p. учёной степени доктора юридических наук. юрид. 530.И. БАЙРАМОВ. Наук. АЛИЕВ. Москва. Уголовно-правовая охрана равноправия женщин. канд. 536. B Российская юстиция. 20 p.В.Б. Gh. Москва. Autoreferat al tezei de doctorat în drept. Metodica cercetării infracţiunilor săvîrşite de structurile criminale organizate. Ленинград. с.40-45. ХАМРАЕВА. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Ф. ФЛОРЯ. 1992. 527. на соиск. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). 24 c. 1972. наук. наук. 1995. GLADCHI. юрид. GHEORGHIŢĂ. Individualizarea pedepselor în dreptul penal al Republicii Socialiste România. Патриса Лумумбы. Дисс. 229 p. на соиск. 529. 1979. ЕЛЕМИСОВ. 532. степ. Уголовная овтетственность за изнасилование при отягчающих обстоятельствах.наук.525. Teză de doctorat în drept. дисс. Автореф. юрид.43-52. 38 с. учёной степени доктора юридических наук. ШИКАНОВ. учёной степени канд. 85-93. 535. *** 533. юридических наук. с. Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). 1987. КОРИДЗЕ. Социальная среда. ЯНИ. 538. 1989. Gh. Chişinău. Автореферат дисс. C. Предмет и система научных основ советской уголовной политики (проблемы формирования и реализации теоретической концепции уголовно-правовой борьбы с преступностью в СССР). Иркутск: ИГУ. 1972.на соиск учен. дисс. 531.Г. GLADCHI. ХОХРЯКОВ. К. А. 32 c. Автореф.С. Москва. № 10. 526. Москва. IV. Chişinău. 1989. Bucureşti. Назначение наказания с учётом причин совершённого преступления. Автореф. П. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei ca formă specială a procedurii penale. Участие граждан в обеспечении личной безопасности от насильственных преступлений. 1999. Г. 539. B Государство и право.степени канд. дисс. с. 189 с. В. 1973. ПАНЧЕНКО. Автореферат дисс. 534. opere literare .А.Б. Комплесные криминологические исследования умышленн-практичес и организация их предупреждения органами внутренних дел.юрид. Teze de doctorat şi autoreferate 528. Автореф. V. наук. на соиск. О криминалистической виктимологии: общий взгляд на проблему. ШЛЯПОЧНИКОВ. 537. 348 p. Москва: Ун-т дружбы народов им. 29 c. Г. Москва. К. Teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. дисс. ROTARU. B Виктимология и профилактика правонарушений. 1990. M. Dicţionare. канд. 29 c. Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept. BULAI. Значение категории интереса в криминологии.

перевода с немецкого на русский язык ДОЛГОВА. н. 542. Dicţionar juridic penal. Словарь. HORIA.P. 1901. 1999. В. 357 p. Ştiinţifică şi Enciclopedică.ru/internet/bryue. Ştiinţifică şi Enciclopedică. ЛАПИНА. 890 p. ХХХII. 1993. 1976. 678. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic. C. Vechiul Testament. Психология. 395 p.. Т.541. Bucureşti: Univers Enciclopedic. Ieri fetiţă.jurcenter. Bucureşti. ЕФРОН. 662 p. 552. 681. ОЖЕГОВ. BULAI. M. 320 p.). D. DORON. БРОКГАУЗ.. Babel. Cоставитель КЕРНЕР.П. СанктПетербург: Издательское Дело Брокгауз-Ефрон. Bucureşti: Ed. *** 674. Drama la vînătoare. ДРАЙЗЕР. Ф. I. 1989. I-II. ГВИШИАНИ. 1983. 1993.I. CHIRULESCU. 1983. Dicţionar de psihologie. POPOVICI. 1986. 544.encyclopedia. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”.. Biblia copiilor. 254 с. 1986. Gh. 554.. http://www. http://www. F.ru/lib/. 12 c. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 391 c. HRIPCOVA. . Mioriţa (Text după Vasile Alecsandri). САЛЬНИКОВА. Под общей ред. Законы Ману (Древняя Индия. 1996. D. tipărită în Hong Kong. 546.M. Dicţionar de sinonime. А. Под общ. 543. SECHE. POPA. Bucureşti: IRI. до н. 478 c. Bucureşti: Ed. 394 p. 380 p. 900 c. Отв. ВИВАНТИ. R. J. 683. 682. R. Dicţionar explicativ al limbii române. V.И. MATEI. 673. Bucureşti: Editura pentru literatura universală. которую пощадил Ландрю. Д.И Москва: Политиздат. 1156 p. Серия «Учебники для вузов. DIDAR. Gh. 675. PAROT. http://stracker. 680. 1999. 555. ANTONIU. 1194 p. Proverbe şi zicători franceze-moldoveneşti-ruse. ~ II в. Timişoara: Editura Excelsior. И. ред. Academia Română. 192 p. Dicţionar de psihologie.html. 547. Энциклопедический словарь. 1999. 1990.М. 1998. 679. А.. 1966. Дигесты Юстиниана.А. 367 c. Москва: НОРМА.. Криминология. 550. 684. ред. Ф. A. Chişinău: Cartea Moldovenească. 551. Словарь– справочник.А. Сегодня. 553. Словарь русского языка.. A. COLESOV. Bucureşti: Ed.Ю. 165 p. Криминология. 1987. Н.. SECHE. Tом. 1998. 1990. 551 p. – II в. 1988. Москва: Изд-во политической литературы. 548. 1968. 241 c. Американская трагедия. 1997. специальная литература».М.э. Crimă şi pedeapsă. 576 p. Беккариа Чезаре. Словарь. CEHOV. BREBAN. DOSTOIEVSKI. 1990. CEHOV. 545. L. С. 556. Dicţionar general al limbii române.. Рига. Chişinău: Lumina. azi adolescentă. Женщина. Chişinău: Ştiinţa. A. 1926. Mică enciclopedie de istorie universală... B Большая российская юридическая энциклопедия. Dicţionar de filozofie. Изд-во Санкт-Петербургского ун-та МВД России.htm. Т. РЕШЕТНИКОВ. 677. B Всероссийский юридический справочник. Краткий словарь по социологии. 723 c. Bucureşti: Humanitas.э.P. 368 p. Москва: «Советская энциклопедия». Biblia.И. 549. Nuvele (1880-1890).110 p. 127 p.bos. Санкт-Петербург: Издво «Лань». Chişinău: Literatura artistică. F. Х. Mic dicţionar de filozofie. 676. Москва: Художественная литература. Colecţie ISIS.ru/lib/text/manu. 15 p. PREDA. C. M. Coordonator Şchiopu Ursula.

Под ред. 687. Интимные отношения. municipiul Chişinău. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. municipiul Chişinău. 93038062. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova.Н. 91478020 (2-119/92) . 95440250 (2/25/96). 95048068. 94481582. Социологический словарь. Dosarul penal nr. VI. soluţionat de Tribunalul Bender. Dosarul penal nr. 90110262 (2-27/91). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 93208002 (2-75/93). 92388021 (2-45/93). 96420390. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. А. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 95248013 (2-37/96).1. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 92028040 (2-32/92) . Dosarul penal nr. 91278040 (2-53/92). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 688. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 92440351. 91378019 (2-185/92). Dosarul penal nr. 87 c. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Municipală Bălţi. Dosare penale: Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. 95198018 (2-179/95). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 97058068. 94208040 (2-84/95).Н. Practică judiciară. Dosarul penal nr. soluţionat de judecătoria Drochia. 2000. 686. Dosarul penal nr. 95358011 (2-178/95). 92368022 (2-38/93). ШУЛЬГА. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica. 90338019 (2-20/91). 1938. Российская криминологическая энциклопедия. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 95038084 (2-39/96). Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. З. 94090109 (2-133/94). Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Москва. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. 94482275. 95488046 (2-31/96). soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. soluţionat de Judecătoria Ialoveni. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 91508006 (2-36/92). Dosarul penal nr. 9432811 (2-46/95). Dosarul penal nr. 1990. municipiul Chişinău. 92018021 (2-145/92). 96248038. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. statistică şi sociologie 689. Dosarul penal nr. Преступность и борьба с ней в понятиях и комментариях. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 349 c. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova.В. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. 90190056 (2-70/91) . Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. 91098011 (2-25/92). 1991. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 9234041 (2-12/93). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 92508004 (2-135/92). Cоставители ЕЛСУКОВ. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. municipiul Chişinău. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. 96128003. 91450179 (2-74/92). 95219739 (2-81/96). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 924148000 (2-67/93) . soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Толковый словарь русского языка. Москва: НОРМА. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 90240009 (2-13/91). 97488033. T. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 95028012 (2-142/95). 90188001 (2-8/91). УШАКОВА. 9448077 (2-177/95). Dosarul penal nr. . Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 407 c. 94389040 (2-20/ 95). 91480658. 93208007 (2-111/93). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Минск: «Университетское». ШНАБЛЬ. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Мужчина и женщина. Dosarul penal nr. Д. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. 91318917 (2-91/92) . Кишинев: Штиинца «Агро». soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova.685. soluţionat de Tribunalul Chişinău. К. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 805 c. 91378008 (2-34/92). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova..

97348007. 93068043. mun. 94190181. 93190419 (2-41/94). 93340015. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. 91478013. Donduşeni. mun. Dosarul penal nr. 1-576/95.Dosarul penal nr. Ocniţa. Dosarul penal nr. Judecătoriei municipale Bălţi. 94048064 (2-47/95). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 93020457 (1-215/94). 96268007 (2-122/96). 1-683/96. 96188072. Chişinău. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sectorului Buiucani. European Sourcebook of Crime and Criminal Justice Statistics. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 92480568. mun. Edineţ. Culegere de informaţii statistica a Departamentului de Stat pentru Statistică al Republicii Moldova. Botanica. Dosarul penal nr. Rîşcani. Centru. soluţionat de Judecătoria sect. Dosarul penal nr. soluţionat de Tribunalul Bender. 692. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 95228038 (2-86/96). Dosarul penal nr. 1-111. 92038070. 1992. mun. Nisporeni. Ciocana. Chişinău. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica. 94018067 (2-133/95). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Chişinău. În total au fost examinate 753 dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind viaţa sexuală. 92028040 (1-8/95). 691. 2-33/96. mun. Comrat. mun. mun. Dosarul penal nr. inclusiv 332 dosare – infracţiuni de omor. 2-92/96. mun. Ciocana. Chişinău. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sect. Chişinău. 95088006 (2-171/95). medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 dosare penale – infracţiuni de viol în arhivele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Ştefan Vodă. 93480748. Dosarul penal nr. Călăraşi. Strasbourg. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 91018072. 690. Dosarul penal nr. judecătoriilor sectoarelor Botanica. soluţionat de Judecătoria sect. Dosarul penal nr. 95190049. mun. soluţionat de Judecătoria sect. 91028013 (2-123/91). Chişinău. 91428027. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 934006030. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. Dosarul penal nr. 1995. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Botanica. soluţionat de Judecătoria sectorului Centru. 139 p. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Rîşcani. Dosarul penal nr. mun. Dosarul penal nr. Chişinău. 91422430. Străşeni. Chişinău. Chişinău. soluţionat de Tribunalul Bender. 92480613. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. Chişinău. 92300317 (2-28/94). 91258013. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. soluţionat de Judecătoria Comrat. soluţionat de Judecătoria sect. Floreşti. Criminalitatea şi infracţiunile în Republica Moldova. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 92218098. 95020829 (1-441/95). Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sectorului Botanica. Orhei. Rîşcani ale mun. Dosarul penal nr. 96020979 (1-489/96). Chişinău. Dosarul penal nr. Dosarul penal nr. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni. Drochia. Ialoveni. soluţionat de Judecătoria sect. 94190409. Chişinău. soluţionat de Judecătoria sectorului Ciocana. soluţionat de Judecătoria sect. 94388031 (2-55/95). Curţii de Apel a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. mun. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Botanica. mun. mun. soluţionat de Judecătoria sect. 91108018. soluţionat de Judecătoria Briceni în anul 1993. soluţionat de Judecătoria Comrat. Buiucani. Hînceşti. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sect. Council of Europe. Rîşcani. mun. . Chişinău. soluţionat de Judecătoria sectorului Rîşcani. Dosarul penal nr. mun. Ciocana. soluţionat de Judecătoria Ştefan-Vodă. Ciocana. Dosarul penal nr. Centru. 92048006 (2-121/92). soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. 91481379. Chişinău. 93138016. Chişinău.. mun. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria sect. Dările de seamă statistice anuale (1985-2004) ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova cu privire la starea criminalităţii în ţară şi rezultatele activităţii organelor afacerilor interne de contracarare a fenomenului infracţional. mun. Chişinău. Dosarul penal nr. Chişinău. Dosarul penal nr. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Dosarul penal nr. Chişinău. soluţionat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. 240 dosare – infracţiuni de vătămare intenţionată gravă. Dosarul penal nr. Draft model. soluţionat de Judecătoria Comrat. Dosarul penal nr.

realizat de Centrul Cercetări Ştiinţifice al Academiei «Ştefan cel Mare» a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului. sociale ale Departamentului de Stat pentru Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova pentru perioada anilor 1985-2004. realizat de Centrul Cercetări Ştiinţifice al Academiei «Şrefan cel Mare» a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova sub conducerea şi cu participarea autorului. Datele studiului sociologic «Cultura juridică a minorilor». Datele studiului sociologic «Opinia publică despre situaţia criminogenă (victimogenă) şi activitatea organelor afacerilor interne în Republica Moldova». economice. Statistici demografice. 694.693. 695. .

ANEXE .

în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale. victima dispune de următoarele drepturi: a) dreptul de acces la mecanismele justiţiei. cît mai expeditive. constituie infracţiuni. rudele de gradul unu sau aparţinătorii direcţi ai victimei.proiect Legea Republicii Moldova nr. corecte. foarte des. considerînd că asemenea victimizare are de cele mai multe ori serioase consecinţe psihologice. pentru prejudiciul cauzat. prin acţiuni sau inacţiuni care. inclusiv fizice sau mentale. O persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă infractorul este identificat. xxx-xx privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării Parlamentul Republicii Moldova: recunoscînd că victimele infracţiunilor. în mod nejustificat. individual sau colectiv. pierderi economice sau încălcări flagrante ale drepturilor lor fundamentale. Supravegherea executării legii în procesul protecţiei victimei şi prevenirii victimizării este exercitată de către Procurorul General şi procurorii subordonaţi acestuia. b) dreptul de a fi compensată cu promtitudine. afecţiuni emoţionale. c) dreptul de a fi informată asupra drepturilor sale atunci cînd solicită compensaţii prin intermediul acestor mecanisme. de asemenea. martorii sau alte persoane care le-au ajutat suferă. precum şi. judecat sau condamnat. arestat. Articolul 3. d) dreptul de a-i fi luate în consideraţie interesele legale în toate fazele procesului penal. în conformitate cu prevederile legii. prejudicii sau vătămări şi că ei pot avea greutăţi atunci cînd oferă asistenţă în procesul de acuzare a infractorilor. Victimele trebuie tratate cu compasiune şi respect al demnităţii şi onoarei sale. Noţiunea de victimă include. în cazurile prevăzute de lege. Victime ale infracţiunilor sînt persoanele care. după posibilităţi. care să fie. conform Codului penal al Republicii Moldova. necostisitoare şi accesibile. Capitolul II Accesul la justiţie şi la un tratament corect Articolul 4. sociale şi financiare adoptă prezenta lege Capitolul I Dispoziţii generale Articolul 1. Articolul 6. au suferit vătămări. Statul trebuie să stabilească mecanisme juridice şi administrative care ar permite victimelor să obţină compensaţii prin proceduri formale sau informale. reţinut. familiile acestora. . e) dreptul de a primi asistenţă corespunzătoare. Articolul 2. Acest drept se exercită în măsura în care nu aduce prejudicii intereselor legale ale infractorului şi sînt în concordanţă cu legislaţia naţională. Articolul 5. În scopul realizării sarcinelor prezentei legi.

statul asigură compensaţii financiare. rambursarea cheltuielilor făcute ca rezultat al victimizării. Articolul 12. în particular aparţinătorii persoanelor care au decedat sau au suferit incapacităţi fizice sau mentale ca rezultat al unei astfel de victimizări. Persoanele vinovate sau persoanele responsabile pentru comportamentul persoanelo