Introducere_in_Teologia_Ortodoxa.pdf

Vladimir Lossky

Introducere în teologia ortodoxă
În româneşte de Lidia şi Remus Rus Prefaţă de Pr. Prof. D. Gh. Popescu Tipărită la editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006

Ediţie electronică

APOLOGETICUM 2006

Vladimir Lossky Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal. Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei. Scanare: Corina Corectura I: Elena Corectura II: Apologeticum Digitalizare pdf : Apologeticum

Digitally signed by Apologeticum DN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I am the author of this document Location: Romania Date: 2006.08.17 17:24:52 +03'00'

© 2006 APOLOGETICUM. http://apologeticum.net http://www.angelfire.com/space2/carti/ apologeticum2003@yahoo.com 2

Introducere în teologia ortodoxă

Prefaţă
Un bun cunoscător al persoanei şi operei lui Vladimir Lossky spunea despre el că a fost unul dintre acei teologi ortodocşi ai secolului nostru care s-au gândit să prezinte Ortodoxia în Vest nu doar ca pe o simplă formă istorică a Creştinătăţii răsăritene, ci, înainte de toate, ca pe un adevăr permanent şi universal. Această mărturie a constituit preocuparea majoră a vieţii sale şi l-a călăuzit să lucreze în două domenii care se completau în duh: teologia bizantină, continuatoare organică a tradiţiei Părinţilor răsăriteni, şi Evul Mediu latin, unde a căutat, cu precădere la Meister Eckhart, posibile puncte de contact cu Răsăritul ortodox. Acest dublu interes a reprezentat o continuare pe plan strict ştiinţific a tradiţiei celor mai bune cercuri academice din St. Petersburg, cărora le aparţinea şi familia lui Lossky, tradiţie care a produs nu numai bizantinologi, dar şi medievişti de marcă. Dar aspectul spiritual al schismei dintre Occident şi Orient a fost cel care l-a călăuzit pe Lossky pe calea parcursă ca cercetător şi teolog. Punctul care i s-a părut lui că divide pe creştini între ei şi care i-a reţinut atenţia în mod cu totul deosebit a fost doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, în toate scrierile sale se remarcă intenţia de a prezerva integritatea Ortodoxiei şi dorinţa de dialog cu Occidentul creştin. Dar accentul pe care Lossky l-a pus pe Duhul Sfânt şi pe energiile necreate ca expresie a lucrării şi prezenţei lui Dumnezeu în creaţie are importanţă considerabilă nu numai pentru dialogul teologic dintre Est şi Vest, dar şi pentru lumea contemporană care trăieşte drama rupturii abisale dintre natural şi supranatural, cu toate consecinţele spirituale şi morale decurgând de aici. Datorită acestei rupturi provocate de absenţa energiilor necreate, Dumnezeu a fost închis într-o transcendenţă inaccesibilă, de factură deistă, devenind lipsit de semnificaţie pentru viaţa spirituală şi morală a omului. Aşa se explică motivul pentru care în secolul al XIX-lea se susţinea că „nu mai este loc pentru Dumnezeu". Lumea, la rândul ei, s-a închis în imanenţă, transformându-se într-o uriaşă maşină care funcţionează prin ea însăşi, fără nici o intervenţie a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, orice intervenţie a lui Dumnezeu în lume era respinsă din principiu, fiind considerată un atentat la autonomia şi libertatea omului. Rezultatul acestui proces de secularizare a lumii sa manifestat printr-un progres remarcabil al ştiinţei şi tehnologiei, este adevărat, dar şi printrun regres de ordin religios, care a scufundat omul într-o acută criză spirituală şi morală. Lumea s-a transformat într-o uriaşă necropolă, supusă legilor deterministe ale compunerii şi descompunerii, ale naşterii şi morţii, lipsită de adierea nemuririi şi a eternităţii, care îşi au izvorul lor numai în Dumnezeu, adică dincolo de orizontul acestei lumi supuse, în permanenţă, transformării şi devenirii. Doctrina creştină despre Duhul Sfânt şi energiile necreate, puse în evidenţă cu atâta strălucire de Lossky, vine să acopere prăpastia dintre natural şi supranatural şi să constituie puntea de diamante dintre Dumnezeu şi lume. Prin natura Sa, Dumnezeu rămâne transcendent lumii, fiindcă natura lui Dumnezeu este necreată, în timp ce natura lumii este creată. Dar aşa cum razele de soare izvorăsc din discul solar şi coboară pe pământ, tot astfel razele de lumină, viaţă şi iubire sunt energiile necreate care izvorăsc din fiinţa Dumnezeirii şi îmbrăţişează întreaga creaţie. Pe firul acestor energii necreate, Duhul Sfânt coboară în Biserică, începând cu Cincizecimea, pentru ca să înalţe omul către Dumnezeu şi comuniunea cu El, singura care poate să satisfacă setea lui de desăvârşire şi eternitate. „Adevărul omului, spune Lossky, este dincolo de orice condiţionare, iar demnitatea sa constă în capacitatea de a se elibera de propria natură, de determinismul lumii, nu prin abandonarea naturii ca atare, aşa cum se întâmplă în doctrinele orientale, ci prin transfigurarea ei în Hristos-Dumnezeu, 3

D. ca şi în alte lucrări ale sale. Prof. Lossky caută să prezinte doctrina creştină în lumina Duhului Sfânt şi a energiilor necreate. considerăm că lucrarea lui Lossky vine să reia dialogul dintre teologie şi cultură. Ca şi în cazul lui Nichifor Crainic. prin intermediul acelei culturi animate de claritate şi distincţie aparţinând Occidentului. ca punte dinamică între Dumnezeu şi lume. În lucrarea de faţă. Gh.Vladimir Lossky prin Duhul Sfânt". Pr. Marele merit al Introducerii în teologia ortodoxă constă în faptul că îşi propune şi reuşeşte să ne împărtăşească valorile nepieritoare ale Ortodoxiei răsăritene. Popescu 4 . cu geniul ei mistic inefabil.

Rugăciunea curată implică însă o stare de tăcere. gnoza se situează dincolo de nous. l-a respins în chip statornic. învăţătura teologică se situează în mod dificil între gnosis harismă şi tăcere. ţinea în acel timp predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii.şi episteme . Isihaştii sunt „păstori ai tăcerii": întâlnire şi har. mortificată şi însufleţită de credinţa contemplativă. de origine din Pont. la anul 382 se duse în Egipt. ea necesită depăşirea şi suspendarea gândirii. De aceea sinodul al 5-lea l-a condamnat ca origenist. Gnoza ca act contemplativ este o ieşire spre starea veacului ce va să fie. adică la creştini monofiziţi. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei.o dezvăluire a acelei 1Evagrie. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol în Ierusalim. de iluminarea prin har care transformă capacitatea noastră de înţelegere. ci este inclusă şi cuprinsă. a împrumutat de la acesta teoria preexistenţei sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor (apocatastasă). ediţia a IV-a. în care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare. Întruparea Cuvântului nu are însă altă ţintă decât de a ne îndruma spre Tatăl. închinându-se vieţii de pustnic. unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea aceluia. iar după o scurtă şedere acolo. spre inefabil. adevărata gnoză implică întâlnire. Scaunul episcopal.punctul culminant în care gnoza este dată de către Dumnezeu omului.net (nota Apologeticum). Editura Harisma. care gândeşte. şi îşi transformă nimicnicia în deschidere întru credinţă. Gnoza este eshatologică . Întrucât obiectul contemplaţiei îl constituie o existenţă şi o prezenţă personală. La anul 379 pare să fi venit cu Sf. care l-a făcut citeţ şi al Sf. o viziune a ceea ce este dincolo de istorie. Mai multe despre viaţa şi scrierile lui Evagrie. 5 . Indispensabilă creştinului conştient. reciprocitate. care l-a sfinţit întru diacon. învăţătura teologică constituie în acelaşi timp o necesitate şi o piedică. în Duhul. în procesul căruia gândirea nu include. Teologia în calitatea ei de cuvânt şi gândire trebuie să tăinuiască în mod necesar o dimensiune gnostică în sensul teologiei contemplaţiei şi a tăcerii.şi în acelaşi mod. Limbajul teologic se foloseşte de episteme. vezi Filocalia. vol. 1. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec (original) al scrierilor sale nu s-a mai păstrat. puse şi acelea de cele mai multe ori sub alte nume. pe lângă patriarhul Nectarie. spre rugăciunea curată în care gândirea se suspendă. Astfel.ca şi în cazul iconografiei. 1993 sau versiunea electronică oferită de Apologeticum. Grigore de Nazianz. Grigorie de Nazianz.ştiinţă şi gândire raţională. pentru asceţii Răsăritului creştin. Operele lui întregi s-au păstrat numai în traduceri siriace şi armene. înţeleasă ca teologie adevărată. De aceea această idee de gnoză necuvântată. Este vorba de deschiderea gândirii noastre spre o realitate care o depăşeşte. afară de unele extrase. a fost un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. spune Evagrie1. El poate fi pictat. Este vorba de un mod de a gândi. la Constantinopol. o proiectare a eshatologiei în clipa prezentă. El poate fi gândit şi învăţat . Moare la anul 399. întrucât Cuvântul S-a întrupat. Citind cu multă râvnă pe Origen. devenită maximă: „Cel care are o rugăciune curată este teolog adevărat. unei teologii care poate şi trebuie să se exprime prin cuvânt. Temelia nemijlocită a învăţăturii teologice este întruparea Cuvântului . Ne este cunoscută afirmaţia evagriană. oferit lui de Teofil al Alexandriei. gnoza constituie apogeul vieţii de rugăciune . iar cel care este teolog adevărat are o rugăciune curată". El trebuie să îndrume spiritul pe calea contemplaţiei. nu cuprinde. nu corespunde în mod direct învăţăturii teologice. mai ales sub al lui Nil Ascetul. a ceea ce desăvârşeşte istoria. „care se cunoaşte pe sine ca fiind supus greşelii".Introducere în teologia ortodoxă PROLOG Credinţă şi teologie Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă. În sensul strict al cuvântului. însă nu se poate reduce la aceasta fără a ieşi din nou din această lume. cunoaştere contemplativă şi cunoaştere existenţială . la http://apologeticum. Bucureşti. credinţa ca adeziune personală faţă de prezenţa personală a lui Dumnezeu Care Se descoperă pe Sine.

D. Trebuie să ne ferim însă ca ea să devină o evadare din „constrângerea" necesară a rugăciunii şi să înlocuiască taina trăită în tăcere cu scheme mentale. la http://apologeticum. aproape de Nazianz pe la 329-330 şi moare pe la 389 sau 390. Sibiu. Stăniloae. ambii meritând numele de „teolog". în traducerea Pr. reeditat la Editura Harisma. 2000. ea trebuie să se hrănească din clipele tăcerii eshatologice şi să încerce să exprime sau cel puţin să sugereze inefabilul. auzite de Sf. 1956. Bucureşti. pp. 3 Sf. Grigorie de Nazianz. 67 şi 68) ne aminteşte că intelectul. Bucureşti. Simeon Noul Teolog4. ea nu trebuie să ignore niciodată contemplaţia. 5Amănunte despre viaţa şi opera lui Diadoh al Foticeei a se vedea introducerea la Filocalia. înainte de a fi realizat rugăciunea pură. vol. Ioan Damaschin este autorul unor imne minunate. Cu toate acestea. D. sophia. Grigorie de Nazianz se naşte la Arinaz. desemna iscusinţa meşteşugarului. o dată cu el. 4 Sf. poeme şi scrisori. D. a artistului. Coman. 177-185 sau Idem. Gândirea teologică este menită să predispună la preamărire şi să exprime contemplaţia. (nota Apologeticum). Opera Sf. Bucureşti. bogată şi variată. Cuvântul trebuie însă folosit în sensul lui primar. şi a căror folosire poate să încânte. Prof. pp. 1994 şi Editura Humanitas.net (nota Apologeticum). 2004. s-au exprimat prin intermediul poeziei inspirate. volum reeditat în 2001 la aceeaşi editură. de nelinişte. Sf. cu smerenie.G. desigur. Patrologie. în Grecia antică. 1. EIBMO. la http://apologeticum. Stăniloae. Sibiu.net (nota Apologeticum). Ea trebuie adaptată spaţiului şi timpului. Septuaginta a tradus prin Sophia expresia ebraică ce desemna înţelepciunea divină înţeleasă ca abilitatea desăvârşită dovedită de Dumnezeu în lucrarea Sa. (nota Apologeticum). Apostol Pavel în „cel de-al treilea cer" (acela care depăşeşte opoziţia dintre cerul sensibil şi cel inteligibil şi reprezintă însuşi Divinul. cu precădere o îndemânare. cât şi cu episteme. ci caută să dea glas tăcerii. Prof. printr-un nou mod de a folosi gândirea şi cuvântul. Mai multe detalii despre viaţa şi opera Sf. Discursuri teologice şi etice. 1981 sau versiunea electronică oferită de Apologeticum pe CD-ul Filocalia românească în format digital. Grigorie de Nazianz sau teologul e întinsă. volum reeditat de Editura harisma în 1993 şi de Editura Humanitas în 1999. Între „cuvintele ce nu se pot rosti". Dr. ca şi cum ar fi micşorat de către rugăciune. Simeon Noul Teolog. VI.starea acelora ce. Diadoh al Foticeii5 (cap. Patrologie. 1947. Sfânta Mânăstire Dervent. 10. îndemânarea inspirată a meşteşugarului şi a artistului. simt preaplinul harului divin. Prof. 1998. învăţătura teologică este făcută pentru lucrarea istorică de aici. Dr. Nu trebuie să uităm că există o rugăciune care depăşeşte această „dilatare" . acea entechnos sophia a vechilor greci. Necreatul). Prof. EIBMBOR. a poetului. Bucureşti. în traducerea Pr. Editura Deisis. Grigorie de Nazianz3. 120-125. Desigur. unde anume ar fi cel mai potrivit să plasăm învăţătura teologică? Termenul corect ar putea fi sophia. teologia trebuie să fie preamărire şi să ne predispună a-L preamări pe Dumnezeu. Din acest motiv. Bucureşti.1022). înţelepciunea este un nume divin. dar care sunt. în ultimă analiză. vol. Până şi cele mai scolastice formulări ale sale nasc avânturi poetice. se află într-o stare de mărginire. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. Amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea în introducerea la Filocalia. Teologia înţeleasă ca sophia se înrudeşte atât cu gnosis. preferând atunci gândirea teologică ce îi permite să se „dilate". lipsite de conţinut. Vezi şi versiunea electronică oferită de Apologeticum pe CD-ul Filocalia românească. 35-38. contextelor şi momentelor.. pe care încă le mai cântăm. Cuprinde 4 volume din P. în vârstă de aproape 60 de ani. Ea se exprimă raţional. (nota Apologeticum). Scrieri I. Isaac Sirul a se vedea Introducerea la Filocalia. E scrisă în proză şi versuri Această operă se împarte în cuvântări. Acest sens alătură celui de iconomie şi pe cel exprimând o anume chibzuinţă: phronesis şi sophia sunt aici foarte apropiate. ea nu se închide în tăcere. uşor de aplicat. Intervine aici un Mai multe despre Sf.Vladimir Lossky tăceri despre care Sf. La Homer. indica o anumită însuşire umană. care. 2 6 . ispita permanentă a teologului. 1977. în traducerea Pr. vol. teologia a devenit laudă liturgică. înţelepciune. Dr. însă caută întotdeauna să treacă dincolo de concepte. Ioan G. a se vedea la Pr. gândirea teologică poate deveni o piedică şi de aceea trebuie să evităm a ne lăsa în voia ei sau a ne abandona iluziei febrile a conceptelor. Se mai poate consulta şi studiul introductive la volumul Sf. Sf. şi simpla episteme. în străfundul fiinţei lor. Ioan Ică jr. Dr. Sf. Dimpotrivă. Isaac Sirul2 spunea că reprezintă limba lumii ce va să fie. Hrănită din contemplaţie. Cu toate acestea. Studiu introductive şi traducere de diac. Simion Noul Teolog (949 . Stăniloae.

Ceea ce căutăm este întotdeauna prezent. ea este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu. condiţionată de prezenţa în noi a Duhului Sfânt. putinţa de a adapta gândirea la revelaţie. A murit martir pe la anul 202 în timpul domniei lui Septimiu Sever. Desigur. spune Irineu. sau mai precis. teologia ca sophia ar fi capacitatea. venirea prealabilă a ceea ce este căutat. Pe scurt. Ioan G. înainte de toate. încât certitudinea este aici prioritară. „Prin Botez. dimpotrivă. însă această regula fidei (Tertullian. 2000. se predică pe ei înşişi crezând că predică creştinismul" (Adversus haereses. III). 120-125. Astfel. dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11. Căutarea teologică presupune. Patrologie. „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite.Introducere în teologia ortodoxă moment necesar al neputinţei gândirii umane în faţa tainei care doreşte să se facă cunoscută. de asemenea. făcând posibilă însăşi căutarea noastră. ne precede. ne dă adevărata capacitate de înţelegere. Prin urmare. Dr. mai presus de orice şi în mod obligatoriu. Mai multe amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea la Pr. Policarp al Smirnei. 6 7 . Ea încarcerează în sfera închisă a gândirii realitatea spre care trebuie să se deschidă gândirea. adeziunea faţă de o prezenţă care conferă certitudinea. şi precum ungerea Lui vă învaţă despre toate. Coman. Teologia se situează astfel în raport cu revelaţia. ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. Prin urmare. Aici. este propria lui natură făcută să se integreze vieţii divine. credinţa este prezentă în toate domeniile. O teologie care se constituie în sistem este întotdeauna primejdioasă.chrisma semnifică prezenţa Duhului Sfânt. dar într-o asemenea măsură.. credinţa nu este o atitudine psihologică. în realitate. rămâneţi întru El. credinţa ne permite să gândim. înainte ca teologia creştină să se fi dezvoltat. Irineu . după cum spune Sf. mai precis. „Ereticii. prin urmare. nimeni nu ne poate învăţa adevărul dacă această Nu se cunoaşte exact data naşterii sale. prin libera noastră participare la prezenţa Celui Care Se revelează pe Sine. Irineu) implică6însăşi capacitatea de a o primi. „regula credinţei". dar depăşindu-i limitele. într-un context în parte biblic. este subiect) şi. La Sf. se primeşte canonul nestrămutat al adevărului".. (nota Apologeticum). ambele mortificate în starea lor de izolare şi de moarte.. pentru care catehumenul se pregăteşte şi prin care sunt conferite celor credincioşi Botezul şi Mirungerea. dar însufleţite prin prezenţa Duhului Sfânt. în toate ştiinţele spiritului. Cercetătorii o aşează între 115 . cunoaşterea lui Dumnezeu se înscrie într-o relaţie personală exprimată în termenii reciprocităţii: reciprocitate cu obiectul teologiei (care. Bucureşti. EIBMO. Prof. 1956. aşa cum v-a învăţat" (I Ioan 2. a Celui Care a venit printre noi şi Se află prezent în noi. o simplă încredere. pe care numai probele o pot înlătura. creştinii fiind cei unşi. Dumnezeu a fost cel dintâi care ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul Său. pp. 1). Apostol Pavel. această taină a comuniunii pare absentă în gândirea greacă. ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva.. stă la temelia gândirii teologice. Credinţa creştină este. A fost ucenicul Sf. Această capacitate defineşte existenţa personală a omului. aşadar. în care iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Sfânta Mânăstire Dervent. Este vorba de o reconstrucţie lăuntrică a facultăţilor noastre cognitive. pentru a răspunde nevoilor imediate. 20. Angajarea lui Dumnezeu implică angajarea noastră. Cunoaşterea ne este dată prin credinţă. Patrologie. o relaţie lăuntric obiectivă. este. răspunsul liber al credinţei şi al dragostei. care să depună mărturie asupra acesteia din urmă în limbajul propriu raţiunii umane. această cunoaştere este comuniune: cunosc în măsura în care sunt cunoscut. „Iar voi. reciprocitate cu cei cărora cuvântul teologic le este adresat. care au pervertit regula adevărului. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. Credinţa. scria Sf. pp. Hristoşii Domnului. 177-185 sau Idem. înţeleasă ca participare ontologică în cadrul unei întâlniri între persoane. Este. angajând totodată un răspuns din partea omului. cu alte cuvinte. însă numai ca supoziţie sau ca ipoteză de lucru: momentul credinţei rămâne umbrit de o incertitudine. „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile" (Evrei 11. Această venire şi această prezenţă sunt cunoscute prin mijlocirea credinţei. Prin urmare. Ioan. transmisă celui iniţiat. 27). pe care teologii Reformei l-au uitat adeseori. daruri ce restaurează şi însufleţesc natura cea mai profundă a omului. care. prima condiţie a cunoaşterii teologice.140. de a-şi găsi cuvinte măiestrite şi inspirate. se regăseşte doar la Filon. ungerea . 3).

prin cuvintele: am vorbit înaintea tuturor. Credinţa trebuie să fie conştientă. însă teologia este necesară pentru a stimula această cunoaştere..Vladimir Lossky prezenţă. urmează căutarea argumentelor care să demonstreze existenţa acestui Dumnezeu necesar. întruparea desăvârşeşte revelaţia. Dumnezeu este necesar ca justificare a armoniei prestabilite între percepţia noastră şi realitate. pp. Prin urmare. „esenţa lucrurilor" la care nădăjduim. În acest fel. printr-o cunoştinţă existenţială. teologia nu are nici un sens. Ea descoperă şi constituie însăşi revelaţia. Cu toate acestea. de fapt. "Părinţi şi scriitori bisericeşti". În afara credinţei. lui Hristos. 177. că toţi de la sine Mă vor cunoaşte" (Ieremia 31. EIBMO. de la o idee. nu este deloc surprinzător că noţiunea de absolut capătă sensuri foarte diferite în viziunea filosofilor. „Trupul Celui care ne învaţă se află în ceruri. Traducere şi indice de Nicolae Barbu. a-L căuta pe Dumnezeu reprezintă o necesitate inerentă gândirii lor. „Singură lucrarea lui Hristos în inimă face ca inima să nu rămână în însingurare. la Tagaste şi a adormit în Domnul la 28 august 430. nu este deja în noi. Vezi şi studiul introductiv la volumul 64 din col. 120-125. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Patrologie. Prin urmare. Pentru teolog. era nevoie de un matematician suprem. Duhul este dat tuturor. Sensul învăţăturii exterioare constă în a stimula darul Duhului în aşa măsură. de asemenea. Filosofia care face speculaţii asupra lui Dumnezeu porneşte. Lucrare reeditată în anul 1994 tot de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta este o adevărată transpunere creştină a anamnezei platoniciene. 33-34). Ca atare. creştinul cunoaşte totul. pentru a justifica ideile înnăscute ale adevărurilor matematice. Patrologie. ungerea . A gândi teologic nu înseamnă a gândi despre această revelaţie. Duhul ce îl inspiră pe învăţător trebuie să se găsească şi în cei ce îl ascultă. prof Dr.. Bucureşti. însă metoda acestei „filosofii" (care înseamnă. relaţie proprie creştinismului şi care constituie criteriul nostru lăuntric al adevărului. „dovezi" de care teologul se poate foarte bine dispensa. nimeni nu îşi poate aroga dreptul suprem de a învăţa în Biserică. de aici. trebuie Fericitul Augustin s-a născut în jurul anului 354. Ioan G. ci a gândi cu ajutorul ei. acele „dovezi ale existenţei lui Dumnezeu". Fiecare persoană constituie o lume închisă. în timp ce Hippo era asediat de vanndali. Fiecare trebuie să devină un martor al adevărului. Filosoful ajunge la o idee pornind de la altă idee sau de la un grup de fapte generalizate potrivit unei idei. Ioan Rămureanu. ideea acestei cunoaşteri care va fi dată tuturor oamenilor de Duhul lui Dumnezeu: „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie.. care ne deschide toate posibilităţile de cunoaştere. 2). Pentru Leibniz. ei vor fi nu numai auditori. ea nu poate fi întemeiată decât pe evidenţa lăuntrică a adevărului întru Duhul Sfânt. Regula fidei este o primă modalitate 7de realizare a acestei evidenţe. Credinţa mortifică şi totodată stimulează intelectul.singurului învăţător. ci şi judecători. 1956. încât gândirea noastră să participe.. teologie) se întemeiază pe o abordare opusă speculaţiei. Bucureşti . Dumnezeu trebuie să existe pentru a da coerenţă concepţiei lor despre univers. care să fi calculat totul din veşnicie. Coman. 2000. dimpotrivă. Mai multe amănunte despre viaţa şi opera sa a se vedea la Pr. punctul de pornire este Hristos şi tot acesta este punctul de sosire. Dumnezeul lui Descartes este un Dumnezeu matematician. Teologia porneşte de la un dat: revelaţia. „în zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) ne-a grăit nouă prin Fiul" (Evrei l. două drepte paralele nu se întretaie niciodată. Dr. Pentru anumiţi filosofi. Prof. Această evidenţă lăuntrică este subliniată de Fericitul Augustin în tratatul despre Stăpânul Lăuntric. cei care nu sunt învăţaţi lăuntric de către Duhul Sfânt pleacă întotdeuna neînvăţaţi. (nota Apologeticum). deoarece chrisma ne dă cunoaşterea tuturor lucrurilor. în special la Ieremia. Adeseori Părinţii fac referire la „filosofia noastră". Numai învăţătorul Lăuntric ne învaţă. Acolo unde mirungerea Sa lipseşte. ea face ca raţiunea să dea roade printr-o nouă relaţie existenţială cu Dumnezeu. altminteri ei nu vor auzi nimic.1985. Datorită voinţei unui astfel de Dumnezeu. Dumnezeu ne vorbeşte prin Fiul Său. Sfânta Mânăstire Dervent. Descoperim deja la Profeţi. pe învăţarea adevărului prin adevărul însuşi. prezenţa lor în noi. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice. Introducere şi note de Pr. Pentru ca toate aceste lumi să corespundă. cuvintele care ne asaltează din afară nu au nici un răsunet în urechi". ea trebuie să ne descopere. eu vorbesc despre Domnul.185 sau Idem. (nota Apologeticum). pp. 7 8 . cei în care mirungerea nu vorbeşte. pentru ca să formeze un singur tot. la credinţă.".

El aduce desăvârşirea Sa în atenţia intuitivă consacrată de către filosofi acestei reflectări. Nu avem dreptul să pornim de la un tratat De Deo uno. şi care posedă toate perfecţiunile în cel mai înalt grad. deoarece cei ce cunosc fericirea nu mai doresc să coboare din nou în peşteră. Kant analizează condiţiile acesteia. Este necesar să ne deschidem acestui Dumnezeu personal. şi el a trebuit să fundamenteze o idee anume. aceasta ar însemna o inversare a relaţiei corecte. În metafizică. întreaga noastră conversaţia . Totuşi. cuprinzând toate ideile tuturor lucrurilor. actul intelectual pur. el refuză orice speculaţie despre Dumnezeu.din motive de credibilitate. În viaţa particulară. dar în etică postulează existenţa lui Dumnezeu. care nu este. A 9 .gândire care se gândeşte şi se mişcă prin sine. trebuie să alăturăm . cea adevărată. Dumnezeul lui Bergson este un Dumnezeu al evoluţiei creatoare. Republica se încheie subliniind necesitatea de a da filosofilor puterea sau mai degrabă de a-i obliga să guverneze. pornind de la această proiecţie. Atunci când vorbeşte despre Dumnezeu. Filosofii construiesc ideea de Dumnezeu. În speculaţiile sale asupra fiinţei. după cum scria Clement din Alexandria: „El va creşte întru plinătatea lui Hristos". Este necesară. în favoarea contemplării lor ca idei. el are nevoie de ideea de Dumnezeu în sfera moralei. rămânem doar la nivelul „teologiei naturale". a înţeleptului. Dar acest Dumnezeu al filosofilor îşi ocupă locul său în realitatea desăvârşită a Dumnezeului Celui viu. Platon nu vorbeşte niciodată . accesibila raţiunii. s-a spus că singur Dumnezeu ar putea scrie Monadologia. În filosofiile Antichităţii este mult mai dificil să-l descoperi pe Dumnezeu ca principiu spiritual.de fapt. prin speculaţie sau reflecţie este imposibil să cunoaştem pe Dumnezeul Cel adevărat. chiar şi în acest caz.sau aproape niciodată . Aristotel îl concepe pe Dumnezeu ca substanţă primă . Totuşi. întrucât Dumnezeu este Cel Care ni Se revelează. aceasta este singura cale de a-L cunoaşte. Desigur. Pe o treaptă superioară. Pentru el. continuând să facem jocul filosofilor. nu putem face din aceste intuiţii. Platon descoperă o realitate netransformabilă în lumea ideilor. cât şi cel de sosire rămân omeneşti.pe Dumnezeul revelaţiei celui al filosofilor. ci şi o proiecţie a Dumnezeului personal în mintea omului. Totuşi. creştinul nu are dreptul să separe nici măcar în gând Unul de Trei. cum se putea întemeia un stat în care omul drept să ocupe locul cuvenit? Condus de această cerinţă fundamentală şi ridicându-se până la cunoaşterea a ceea ce există cu adevărat. Dumnezeul lui Aristotel este motorul nemişcat cerut de însăşi existenţa mişcării. din aceste gânduri o introducere în teologie. Cu toate acestea. iar când ajunge în acest punct. Este impulsul vital (elan vital). Dumnezeu este Cel care Se revelează pe Sine şi Care nu poate fi cunoscut în afara revelaţiei. trebuie să se conformeze acestei revelaţii sălăşluite în credinţă. să-L întâlnim prin angajare totală. Socrate a fost condamnat de cetate deoarece practica o dreptate diferită. foarte concretă: aceea a omului drept. Acest Dumnezeu concret şi personal conţine Dumnezeul abstract şi impersonal al filosofilor. renunţă la căutarea statului drept şi a dreptăţii în sine. fundamentală şi prioritară lucrarea credinţei. De aceea. întreaga noastră gândire . atât punctul de pornire. cel puţin pentru un răstimp. un simplu miraj. întreaga noastră abordare. de la un Dumnezeu care este o esenţă pur spirituală. se va spune . Demersul teologic se deosebeşte cu desăvârşire. Dumnezeu apare ca postulat necesar al vieţii morale. principiu al întregii ordini şi al întregii realităţi. Într-un astfel de caz.trebuie să răspundă şi să corespundă acestui fapt. după cum deducem din Critica raţiunii practice. Kant a fost un luteran practicant declarat. el presimte „binele care există dincolo de fiinţă" (Republica.despre Dumnezeu. în aşa fel încât adevărul perceput de o monadă coincide cu cel perceput de toate celelalte. Întreaga gândire a lui Kant pune metafizica sub semnul întrebării. VII). în acelaşi timp. Pentru teolog. Cum putea atunci cineva să justifice dreptatea adevărată. cel mai adesea. care poate fi cuprinsă doar prin gândire. pentru a purcede de la acest Dumnezeu la Treime. Cu toate acestea. un absolut în devenire.Introducere în teologia ortodoxă să existe o monadă supremă spre care converg şi în care se orânduiesc armonios monadele. Hristos este măsura desăvârşită a tuturor lucrurilor: El sfarmă sistemele închise în care filosofii încarcerează şi denaturează reflectarea Dumnezeului Celui viu în gândirea umană. Pentru a explica posibilitatea cunoaşterii. Nu cunoaştem decât percepţiile noastre. Făcând însă caz de aceste raţiuni.

Creaţia este un act liber al voinţei divine. vol. aceasta fiind singura cale de a salva filosofia. „ele sunt deoarece sunt de la Tine. dimpotrivă. Cu toate acestea. virtual identic cu opusul său. Lumea nu ar fi putut exista dacă Dumnezeu nu ar fi ceea ce este. Şi Te-am auzit după cum cineva aude înlăuntrul inimii şi nu m-am mai putut îndoi. Dumnezeu este conceput întotdeauna ca principiu a tot ce există. după cum8 afirmă tradiţia rabinică. În marea tradiţie platoniciană. Dumnezeu Se numeşte pe Sine: „Eu sunt Cel Ce sunt". într-adevăr. În această imanenţă însă. (nota Apologeticum). într-o perspectivă creştină. Pentru a evoca transcendenţa. trebuie să transcendem transcendenţa acestei cauzalităţi prime. devenind trăirea unui Dumnezeu necunoscut. stoicismul de exemplu. cere renunţarea la speculaţie. şi tocmai acestei părţi a gândirii greceşti a dorit să-i dea o replică.rămâne totuşi în sfera conceptuală. 8 10 .„separat" de orice fiinţă . cu toată seriozitatea. ea atinge momentul supremei necunoaşteri: o cale negativă. Dumnezeu Se descoperă pe Sine ca fiind transcendent. După cum a arătat Hegel. Atena fiind o puternică cetate-mamă. ştim că altarul Dumnezeului necunoscut era ridicat în cinstea unuia din mulţii zei. nu este un nume „separat". EIBMBOR. raţional. În acest caz. El va dăinui după distrugerea universului . Volum reeditat în anul 1994. căutându-L pe Dumnezeu.Vladimir Lossky înainta. filosofia sfârşeşte în misticism şi piere. În realitate.şi fundamental . "Părinţi şi scriitori bisericeşti". constituind două concepte-limită. conceptul cel mai abstract şi mai sărac. care îl pune pe Dumnezeu în legătură cu lumea. Creştinii au dorit să vadă în acest nume divin răspunsul dat tuturor filosofiilor. Dumnezeu. considerat în mod abstract. Fiinţele concrete există în mod concret. trebuie să se înceapă cu credinţa.şi va restaura ontologic universul. se află dincolo de acest cuplu conceptual suprem. Pe Dumnezeu trebuie să-L evocăm ca fiind dincolo de tot ceea ce poate fi cunoscut ca fiinţă. iar lumea se dezvoltă din El fără o ruptură ontologică. De fapt. Acest nume este. Noi concepem fiinţa pornind de la ceea ce cunoaştem ca fiinţă de la fiinţe. le este Fer. în punctele ei cele mai înalte. fie avraamică. mai presus de toate. teologia trebuie să răspundă mărturisind că transcendenţa se revelează în imanenţa întrupării. rămân totuşi în corelaţie. orice emanatism este imposibil. Criticii lui Hegel insistă asupra faptului că fiinţa este noţiunea cea mai goală de sens. în col. 1985. Augustin. se pare că Pavel a cunoscut ceea ce era mai valoros în gândirea greacă. În Ieşire. Noţiunea de revelaţie implică această imanenţă. Cauzalitatea divină în creaţie presupune totuşi o legătură cu efectul ei. Trebuie să admitem că lumea a fost creată de către Dumnezeu în mod liber.adevăr ce poate fi cunoscut prin contemplarea creaţiei. Mărturisiri. 64. independent de orice altă existenţă. conceptul de fiinţă se opune celui de nefiinţă. fie că este iudeo-creştină. Definită pe scurt. spunând: Cu adevărat. Este numele „Celui Ce este" într-un mod absolut. Dumnezeul Cel viu. dar chiar şi noţiunea de cauză primă a acestei lumi. noţiunea de fiinţă este gândirea noastră care devine propriul ei obiect. Avem aici un dat propriu . Acest Dumnezeu este Cel predicat de Sfântul Apostol Pavel în Areopag. Dumnezeu trebuie înţeles dincolo de transcendenţa filosofică. de la Unul la Trei este un tour de force. fiinţele nu au fiinţă. citând acest pasaj. creaţia ex nihilo este liberă. Mai degrabă m-aş fi putut îndoi de faptul că trăiesc decât că adevărul există" . ca să spunem aşa. de teama de a nu-L ignora sau trece cu vederea. ruptura ontologică fiind totală. Conceptul de fiinţă nu este altceva decât ceea ce gândim noi despre ele. Fiinţa pe care nimeni nu o poate numi Se numeşte pe Sine. dar şi că Dumnezeu ar fi putut tot aşa de bine să nu o creeze. În Confesiuni (Cartea a VII-a). fiinţa şi neantul. Fericitul Augustin aminteşte propria sa meditaţie asupra acestui text: „Tu m-ai chemat de departe. ego sum qui sum.al tradiţiei biblice. este necesar să depăşim nu numai toate noţiunile despre lumea creată. Acest nume . Ei i-au justificat pe filosofi. nefiinţa. Pentru creştini. care recunoaşte eşecul gâdirii umane. În timp ce apogeul filosofiei este o întrebare.cel puţin în accepţiunea Fericitului Augustin şi a multora dintre Părinţi: Dumnezeu ca plinătate a fiinţei . Prin urmare. ceea ce. Bucureşti. Care nu mai poate fi nici măcar numit. Însăşi filosofia. o prestidigitaţie intelectuală mai degrabă decât o dezvoltare logică. ele nu sunt deoarece nu sunt ceea ce Tu eşti".

Dionisie citează literal acest text . care ar putea fi tradusă astfel: „Ceea ce este dincolo de orice atingere nu poate fi atins decât într-un mod în care nu e atins". Descoperim aceeaşi atitudine la Fericitul Augustin: „Dumnezeu este Cel pe Care îl cunoaştem cel mai bine necunoscându-L". Nu putem avea nici o părere. Filosofia a ajuns la acest eşec urmând marea linie platoniciană. este radicală. Universul apare ca o manifestare. este într-un anume mod în continuitate cu Intelectul şi. cât şi în cea sensibilă. care trebuie depăşită prin tăcere. deoarece ideea de fiinţă implică o dualitate. El este Cel despre Care nu avem nici o cunoştinţă în afară de aceea de a şti cât ne este de necunoscut (De ordine). Prin urmare. Nu-l putem fixa pe Dumnezeu în nici un concept. absolută a Dumnezeului Celui viu. în limbaj teologic a tainei credinţei.fără însă a-l numi pe Platon. Lui nu I se poate opune nimic. pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni. este bine cunoscut faptul că Plotin a dezvoltat această cale negativă într-un mod remarcabil. Dimpotrivă.ba mai mult. În sensul pe care i-1 dă Dionisie. Din acest motiv. deoarece. idee sau cunoaştere despre El. noi spunem ceva ce dă naştere unei „bătălii a cuvintelor". Părinţii au folosit tehnica filosofică a negaţiei pentru a postula transcendenţa. Unul. Astfel este demonstrat eşecul gândirii umane în faţa transcendenţei radicale a lui Dumnezeu. nu este fiinţă. Deoarece acest Dumnezeu incognoscibil Se descoperă pe Sine şi 9 Sf. ca o degradare a Absolutului . Să ne amintim aversiunea lui Plotin faţă de gnostici. Este o prosternare înaintea Dumnezeului Celui viu. negarea numelor supreme. Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte într-o lumină neapropiată. deoarece El este personal. Aceasta este „ignoranţa cunoscătoare". Dumnezeul creştinilor este mai transcendent decât cel al filosofilor. Să reţinem doar faptul că „fiinţa" nu poate desemna ceea ce este suprem. Apofatismul teologiei ortodoxe nu este o tehnică de interiorizare prin care insul este absorbit într-un absolut mai mult sau mai puţin „conatural" cu Intelectul. fără un proces catastrofal. „Attingitur inattingibile inattingibiliter". Devenirea apare ca primul concept concret. să le concepem ca mişcare. Trebuie înţeles că apofaza teologiei răsăritene nu este împrumutată din gândirea filosofilor. Dumnezeu rămâne transcendent. El nu cunoaşte nici neantul care să I se opună. Dacă Unu este unu cu adevărat. El este dincolo de tot ceea ce este. În fine. 529 b) evocă „frumosul care depăşeşte orice posibilitate de exprimare". creştinii au adoptat calea apofatică (sau negativă). în cele din urmă. Dionisie Areopagitul. Care nu poate fi atins. metodă9desăvârşit exprimată de Dionisie Pseudo-Areopagitul.Introducere în teologia ortodoxă comun. de data aceasta. dincolo de orice concepte. Platon în Phaidon şi în Republica (Cartea VI. cu lumea. 12). Absolutul care nu poate fi numit. Augustin accentuează faptul că nu putem spune nici măcar că Dumnezeu este inefabil. inclusiv cel al devenirii. prima epistolă a Sfântului Ioan afirmă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (I Ioan 4. Dumnezeul Cel viu trebuie evocat dincolo de opoziţia dintre fiinţă şi nefiinţă. atât în modalitatea ei inteligibilă. ci numai ceea ce este minor. ca devenire concretă. ruptura dintre Dumnezeul Cel viuTreimea şi lumea creată. Cunoaştem soluţia hegeliană: pentru a descoperi adevărul trebuie să gândim împreună fiinţa şi nefiinţa. nici nu poate să-L vadă" (I Timotei 6. Gândirea trebuie să se depăşească pe sine pentru a-L aborda fără a-L numi. spunând acest lucru. Apofaza este exprimarea în limbaj omenesc. radical transcendent prin natura Sa. 16). care a scris lucrarea Teologia mistică spre sfârşitul secolului al V-lea. Aceasta este singura teologie naturală pentru un creştin. să-L cunoaştem fără a-L cunoaşte. în însăşi imanenţa manifestării Sale. Opere complete. nu poate fi concretizat şi nu poate fi cunoscut. În lucrarea De doctrina christiana. spune Nicolaus Cusanus într-o formulă concisă. 1996. Bucureşti. 19. Dumnezeul lui Hegel este dialectică sacralizată. Trebuie să-L înţelegem fără a-L înţelege. La Plotin. este plenitudinea existenţei personale. În contextul revelaţiei. nici chiar Unul lui Platon nu se potriveşte acestui Dumnezeu Care transcende orice noţiune omenească. Cosmogonia coincide cu teogonia. în Parmenides se găseşte o primă ipoteză referitoare la Unu. atunci când vorbim de Dumnezeu. aceea a fiinţei şi a nefiinţei. calea apofatică impune. nici chiar în cel al esenţei. Editura Paiedeia. 11 . pentru creştini.

în această privinţă există o identitate între gândire şi obiectul ei.în India. asemenea ei. 18). desigur. El este Dumnezeul Cel viu al Bibliei. în care încă mai există alteritate. el este doar unul din numeroasele personaje divine ale politeismului. Capitolul I Cele două monoteisme I. un grad de unitate superior. cât un univers superior al stabilităţii şi luminii. Teologul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum un om ar căuta un obiect. cel al fiinţei sau. însă absolutul în care „zeii" se reabsorb nu este niciodată personal. sfera frumuseţii unei fiinţe impersonale . Nu putem numi ceea ce este inefabil. zeii reprezentând tot atâtea aspecte ale sale.în om ca şi în inima lumii . ci se lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de o persoană. care reprezintă. El poate. dualitatea finală FiinţăInteligenţă. Filosofii au situat mai presus de aceşti zei nu atât o Persoană. negarea indicând în acest caz ceva pozitiv. ajungem al non-Inteligenţă şi ne-Fiinţa. să Se facă pe Sine „părtaş„. Pentru a cunoaşte pe Unul în mod desăvârşit este necesară transcenderea nous-ului. chiar şi zeul „personal" .o întâlnire revelatoare. trecerea dincolo de tot ceea ce există nu este decât 12 . prin existenţa Sa liberă. şi în afara tradiţiei iudeo-creştine. Să ne oprim pentru un moment la Plotin. Absolutul. am putea spune. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată: Fiul cel UnulNăscut. Şi tocmai pentru că a fost mai întâi găsit de Dumnezeu. propria Sa esenţă. primul nivel al cunoaşterii este localizat în Sufletul universal. deoarece nimicul îl limitează. Deasupra acestuia . Acela ni L-a făcut cunoscut" (Ioan l. Iar această Identitate ignoră „alteritatea". întradevăr.este cazul lui Platon. el îl poate apoi căuta pe Dumnezeu. să se anuleze. care unifică diferitele părţi ale lumii. această identitate nu este absolută. „Neoplatonismul" avea să sfârşească într-un „misticism" al absorbţiei. Acest Dumnezeu nu este însă Dumnezeul unic şi suprem. Introducere Dumnezeu nu este obiectul vreunei ştiinţe. însă un Absolut personal Căruia ne putem adresa în intimitatea rugăciunii. deoarece se opune nimicului. fiind destinaţi. a purces să-l caute printr. ca şi lumea cu care se confruntă.Vladimir Lossky fiindcă El îşi transcende. deoarece se transpune într-o reciprocitate alternativă. obiectul există întrucât este gândit. Pentru Plotin. limbaj pe care apofaza îl deschide tăcerii îndumnezeirii. poate. iar teologia se deosebeşte fundamental de gândirea filosofilor. bineînţeles. Această taină a credinţei ca întâlnire personală şi participare ontologică este unica temelie a limbajului teologic. reperul antichităţii nebiblice şi a cărui gândire va fi asimilată şi întrebuinţată de numeroşi Părinţi. al stoicilor şi chiar al lui Aristotel. zeii Greciei antice trebuiau să se supună unei „Necesităţi" („Moira") anonime dominante. aşa cum cineva ar căuta o prezenţă cu întreaga sa fiinţă (dar şi cu întreaga sa minte). Care este în sânul Tatălui. În mod similar. înghiţind orice relaţie personală. o transcendenţă. Singura cale de a-l atinge este de a nu-1 cunoaşte: necunoaşterea.este inteligenţa. Relaţia „eu-Tu" între un credincios şi un Dumnezeu personal se întâlneşte. iar gândirea există deoarece obiectul se reduce în cele din urmă la o esenţă inteligibilă. ajungând prin ei la o adevărată împlinire. de asemenea. personală. să se absoarbă ei înşişi în intimitatea Identităţii Totale. Acest nivel al lui nous este.nu sunt decât aspecte. pentru că Dumnezeu. care ne aduce aminte de gândirea indiană. manifestări ale unui absolut impersonal. Dacă depăşim nivelul gândirii şi al realităţii gândite. manifestări tot atât de contingente pentru Orientul necreştin. mai exact. În general. politeismul este numai un aspect minor al monoteismului. „Zeii" . Totuşi. Dumnezeul teologiei este un „Tu". În acea clipă însă se impune tăcerea.

rămâne ascunsă pentru Israel. deoarece însăşi Persoana Sa trebuie să fie reabsorbită în inefabil. . deopotrivă absolut şi personal. iar omul nu-L poate vedea fără să moară. se observă aceste două tendinţe opuse: printre iudei (şi mai târziu în islam. natura care îneacă persoana. Dumnezeul iudeilor îşi ascunde profunzimile naturii Sale. deoarece nu este extazul. supunerea personală faţă de un Dumnezeu personal. purifică şi pune fiecare adevăr la locul cuvenit . „Teologia". Filosofia culminează şi eşuează totodată acolo unde începe incognoscibilul. însă fără posibilitatea de a întrevedea natura divină. În timpul extazului nu mai există nimic altceva. de unde şi necunoaşterea. Aici se ivesc două pericole. în care cunoaşterea lui Dumnezeu se dovedeşte imposibilă.acesta este răspunsul dat lui Israel. În acest caz şi strâns legată de revelaţia deplină din creştinism. natura divină comunicându-se naturii umane şi îndumnezeind-o . persoana divină care ascunde natura. însă nu printr-o sinteză culturală. dar care nu permite accesul la ea decât prin dispariţia persoanei. umilit şi răstignit? . o mediere între Creator şi creatură). Unul nu poate fi cunoscut decât înainte sau după extaz. ireductibil al unui Dumnezeu personal. o cunoaştere imposibilă (deoarece neagă obiectul cunoscut şi pe cel care cunoaşte) se opune unei cunoaşteri interzise (deoarece nu există o măsură comună. cu excepţia celor semite).acesta este răspunsul dat sistemelor metafizice impersonale. dimpotrivă. El se învăluie într-o lumină inaccesibilă. în sensul propriu. plinătatea ei rezidă în comuniunea persoanelor divine şi ea se revelează omului printr-o comuniune personală. Biblia afirmă temeiul ultim. se iveşte o altă delimitare. dar nu şi viaţă divină. o cunoaştere interzisă de persoana lui Dumnezeu.„Nebunie pentru elini": cum ar putea Absolutul impersonal să se întrupeze într-o persoană? Cum ar putea veşnicia în nemişcare să intre în timp? Cum ar putea deveni Dumnezeu acel ceva cu care omul nu se poate uni fără a-l transcende? Aşadar. El se manifestă doar prin autoritatea Sa. descoperindu-i în mod deplin şi simultan atât pe Dumnezeul personal.Introducere în teologia ortodoxă starea de extaz. aceste răspunsuri sunt greu de înţeles. un Dumnezeu viu. „Totuşi. transcendent. pe de altă parte. iar de la om vine doar smerenia supunerii şi a credinţei. Spre deosebire de majoritatea religiilor şi a sistemelor metafizice în care relaţia „euTu" dispare în momentul când ne avântăm în sfera proprie Divinităţii. Între această înspăimântătoare monadă divină şi creatura sa smerită nu sunt posibile nici reciprocitatea adevărată. creştinismul împlineşte şi scandalizează în acelaşi timp. De la Dumnezeu vine vorbirea. în care ea este înţeleasă de Părinţi. Fiul însă este consubstanţial cu Tatăl şi cu Duhul . un monoteism afirmând caracterul personal al lui Dumnezeu. cu alte cuvinte. iar împlinirea întru Hristos înseamnă „scandal" şi „nebunie". în Biserică . teologul ar putea fi „elin" în Biserică. cât şi natura Sa. fără a-I cunoaşte însă natura. nici întâlnirea faţă către faţă. Porphyrios ne relatează că Plotin a fost în starea de extaz de patru ori în viaţa sa. Natura divină nu este dincolo de persoană. în lumea antică (încă şi azi în unele tradiţii religioase. ea fiind închisă în sine. pe de altă parte.„Scandal pentru iudei": cum ar putea Dumnezeul unic. însuşi numele Său neputând fi pronunţat.adică în trupul acestui Cuvânt care vindecă totul. Pe de o parte. se descoperă un misticism personal al absorbţiei. Însă această cunoaştere a naturii divine este realizată şi anulată simultan în impersonalitatea necunoaşterii. În afara creştinismului. în primul rând. Însă oricare ar fi atitudinea „elinilor" sau a „iudeilor" care îl neagă pe Hristos. În acest mod. În El umanitatea şi dumnezeirea sunt unite. reînvie. Creştinismul îl eliberează pe om de aceste două limitări. Prin urmare. în afara creştinismului. să aibă un Fiu. care este o religie „avraamică").nar trebui să fie nici o deosebire între elini şi iudei. El însuşi Dumnezeu şi totuşi om. fără nici un numitor comun cu omul. cuvântul. Pe de o parte. ci întru Hristos şi prin Hristos. lăsându-se dominat de formele sale proprii de exprimare într-o asemenea măsură încât să 13 . el nu poate fi cunoscut. el dezvoltă ceea ce este mai valoros în religia iudaică şi în celelalte religii sau sisteme metafizice. un monoteism metafizic anticipând natura Absolutului.

Apofatismul constă în negarea a ceea ce Dumnezeu nu este. în profunzimea sa. El nu poate să fie transcendent. care durează de la scolastici până la intelectualii din secolul al XIX-lea. Nu este doar un simplu accident faptul că Dumnezeu a plasat Părinţii Bisericii într-un context grecesc. atunci ar trebui să spunem nu numai că Dumnezeu nu face parte din această lume. ci în ceea ce El nu este. Ea culminează. Nu numai că nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu în afara ei. definind. datorită harului. nu ar exista nici un fel de imanenţă dacă transcendenţa nu ar fi. inaccesibilă. un Grigorie de Nyssa. deoarece ea este această relaţie între Dumnezeu şi lumea în care. Calea negativă şi calea pozitivă Dumnezeu este cunoscut în revelaţie ca într-o relaţie personală. deoarece nici gândirea şi nici vorbirea nu pot cuprinde infinitul în acele concepte care. nevoia de claritate în filosofie şi de profunzime în gnoză i-au obligat pe aceştia să purifice şi să sacralizeze limbajul filosofilor şi al misticilor. îi corespunde. în taina Sa. Calea negativă (apofatică) este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este (mai exact. De aceea. Acestui pericol. ascuns de antropomorfismul aparent al religiei iudaice. deoarece însăşi ideea de cauză implică pe aceea de efect. fie că ne face plăcere sau nu. dar nici nu o putem judeca „obiectiv" în acest fel. un pericol contrar: acela al unui biblicism întrucâtva „structurat". în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu. Revelaţia în totalitatea ei este. deoarece ea este impusă oricărei gândiri care se îndreaptă spre Dumnezeu. în esenţa Sa. Transcendenţa pură este imposibilă. prin urmare. Dacă ar fi să definim ca transcendent ceea ce scapă sferei cunoaşterii şi experienţei noastre. limitează. cu transformarea filosofului în mistic.Vladimir Lossky conceptualizeze revelaţia şi să piardă totodată sensul biblic al concretului şi caracterul existenţial al întâlnirii cu Dumnezeu. o unire fără amestecare. ci receptorul revelaţiei. dar o depăşeşte." Teologia însă trebuie să aibă expresie universală. o istorie. ne găsim noi înşine. dar că El transcende propria Sa revelaţie. Revelaţia este întotdeauna o revelaţie faţă de cineva. Din acest motiv nu putem să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi. pentru a conferi mesajului creştin. este constituită din întâlniri care se orânduiesc într-o istorie. imanenţa ne dă posibilitatea să numim transcendenţa. Dumnezeu este imanent şi transcendent în acelaşi timp: imanenţa şi transcendenţa se implică reciproc. în funcţie de experienţa noastră ca făpturi create). Pentru ei. înălţându-se spre El. la calea negativă. ei realizează prezenţa personală a unui Dumnezeu ascuns. persoana umană nu se dizolvă. caracterul său atotcuprinzător şi universal. în cazul lui Plotin. în vremea noastră. Neoplatonicienii şi înţelepţii indieni folosesc şi ei această cale. un Dionisie Pseudo-Areopagitul (în tratatul său Teologia mistica) nu văd în apofatism revelaţia. A încerca să-L concepem pe Dumnezeu în El însuşi înseamnă a fi reduşi la tăcere. II. Într-adevăr. cu sinuciderea filosofiei. ea sfârşeşte doar în depersonalizarea lui Dumnezeu şi a omului care îl caută. calea negativă nu duce la un vid în care subiectul şi obiectul vor fi reabsorbite. În afara creştinismului însă. Astfel. ci are şansa întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu. Este eliminată în primul 14 . făcându-se uz de categorii pur semitice. Ea procedează printr-o serie de negaţii. Revelaţia nu cunoaşte „exterioritate". este realitatea istoriei de la creaţie la parusie. revelaţia este o relaţie „teo-cosmică" în care suntem cuprinşi şi noi. chiar şi atunci când aceasta din urmă pare a urma calea lui Plotin. care include tradiţia iudaică. Dacă îl concepem pe Dumnezeu drept cauză transcendentă a universului. Părinţii greci au recurs. În dialectica revelaţiei. Însă în imanenţa revelaţiei Dumnezeu se afirmă pe Sine ca fiind transcendent creaţiei. prin care se opune tradiţia iudaică „filosofiei greceşti şi se încearcă o reelaborare teoretică. Aşa se face că o prăpastie desparte această căutare de teologia creştină. În acelaşi timp.

fără însă ca izvorul ei tainic. Dumnezeu ne cheamă şi ne implică în această chemare. să cutezăm a Te numi Tată şi să îndrăznim să Te chemăm". Dumnezeu este înţelept. Simeon Noul Teolog în imnele sale. Sf. dar şi naturaleţea. să-L pătrundem. dar nu epuizează esenţa divină. „Şi şi-a pus întunericul acoperământ". vol. viu. cu îndrăznire. Memoria permanentă a apofatismului trebuie să îndrepte calea catafatică. PSB. Putem să ne gândim. Sfântul Grigorie de Nyssa a comentat în acest sens Cântarea Cântărilor10 în care el vede căsătoria mistică a sufletului (şi a Bisericii) cu Dumnezeu. Traducere de Pr. fără de osândă să cutezăm a Te chema pe Tine . iar Solomon. iar noi nu putem ajunge până la El decât prin această relaţie. cu atât simte. iubire. în care iubirea se revarsă neîncetat şi se reînnoieşte „din început întru început". ne rugăm: „Şi ne învredniceşte pe noi. Care se descoperă pe Sine ca fiind personal. este necesar ca. Sunt excluse apoi cele mai înalte atribute: bunătatea. natura ei să se epuizeze vreodată sau să se obiectiveze sub privirea noastră scrutătoare. căci ar însemna că El este determinat de atributele Sale. Ioan Buga. Grigorie de Nyssa. Textul grecesc spune cu exactitate aceasta: „Pe Tine. Nu putem însă niciodată să-I cuprindem esenţa. spune Psalmul 17.Introducere în teologia ortodoxă rând întreaga creaţie. cu atât El îi scapă. Aici intervine paradoxul creştin: El este Dumnezeul Căruia îi spun „Tu". EIBMBOR. este şi Cel Care Se descoperă pe Sine. sufletul este pătruns de prezenţa divină. înţelepciunea şi. (nota Apologeticum). Dumnezeu să rămână pentru totdeauna inaccesibil. Vechiul Testament relevă acest moment negativ. dincolo de tot ce îl revelează. Astfel. Prof. această căutare devine fără sfârşit. dar se cufundă tot mai mult în esenţa inepuizabilă. cu atât sufletul este mai însetat de prezenţa Sa tot mai deplină şi se avântă în căutarea Lui. Desigur. chiar şi măreţia cosmică a boltei înstelate şi lumina inteligibilă a îngerilor din ceruri. de a-I spune lui Dumnezeu „Tu". Stăpâne. Stăniloae şi Pr. Scrieri I. Conceptele noastre purificate ne dau posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu. Stăniloae şi indice de Pr. dar permanent infinită.. Prof. În această dilatare infinită a sufletului. Dumnezeul Cel ascuns. chiar şi iubirea. în cele din urmă. Dumnezeu apofatic). 1982. o distanţă care îi îngăduie să iubească şi îl cheamă la iubire. El este înţelepciune. pentru a fi posibilă. În acest fel. 29. în esenţa Sa. bunătate. şi cu atât sufletul îl iubeşte mai mult. Iubitul se ridică şi îi scapă. El este incognoscibilul. însăşi fiinţa. D. care. Cel Care ai dorit să locuieşti în întuneric". Care mă cheamă. Ioan Buga. Dumnezeu nu este nimic din toate acestea. Unirea făpturii cu Creatorul reprezintă avântul fără de margini în care sufletul cu cât este mai împlinit. 1 1 0 15 . de asemenea. „catafatică". Ea trebuie să purifice conceptele noastre prin contactul cu ceea ce este inaccesibil şi să le ferească de închistare în propriile lor sensuri limitate. Grigorie vede noţiunea creştină de fericire. atunci el ar fi Dumnezeu. a întunericului. Numele cele mai înalte. paralel cu calea negativă. şi la întunericul de pe Muntele Sinai. că distanţa dintre sine şi esenţa divină este din ce în ce mai mică. în rugăciunea de sfinţire a Templului (Regi). D. El „nu este". cu atât îl descoperă ca fiind mai transcendent. care îl descoperă şi îl ascunde în acelaşi timp. se deschide. numele divine ne permit. fericit. Tată".. Dacă cineva ar cunoaşte natura însăşi a lui Dumnezeu. Dar El nu este determinat de nimic şi aceasta tocmai fiindcă El este un Dumnezeu personal. 13. În acest fel. tot aşa şi Dumnezeu: cu cât sufletul îl cunoaşte mai mult. iubirea.11 Cu cât este mai plin de Dumnezeu. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Însă natura Sa rămâne necunoscută în profunzimea ei şi tocmai de aceea El se descoperă pe Sine. dar nu în sensul curent în care spunem că este înţelept un negustor sau un filosof. Note de Pr. 1 Acelaşi lucru îl găsim exprimat şi de Sf. care este inaccesibilă în măsura în care este esenţă pură. exprimă. în natura Sa. este imaginea atât de des folosită de gânditorii creştini. (nota Apologeticum). înţelepciunea Sa nelimitată nu este o necesitate lăuntrică a naturii Sale. într-un anume sens. epouranion Theon (adică Dumnezeu Cel ceresc pe Care nimeni nu îl poate numi. zice către Dumnezeu: „Tu. Iubita care îşi urmăreşte iubitul este sufletul în căutarea Dumnezeului său. şi calea pozitivă. Cu cât Dumnezeu îl satisface mai mult prin prezenţa Sa. înainte de Rugăciunea Domnească. Ne rugăm deci pentru a avea cutezanţa. Bucureşti.. Ele constituie atribute prin care Dumnezeirea se comunică pe Sine.

în mod cert. inepuizabil. În Hristos. adică de a fi teologi.. Am aflat că Fiul poate fi egal Tatălui. Întruparea şi Treimea sunt astfel inseparabile şi trebuie să subliniem rădăcinile evanghelice ale triadologiei ortodoxe în pofida unor obiecţii protestante şi a unui liberalism care ar pune în opoziţie Evanghelia şi teologia. de dualismul sensibilinteligibil. care o depăşeşte. judecata limpede şi dreaptă şi să invităm la evitarea ei. ca pe o comuniune. ci. III. ideea de esenţă nu interzice iubirea. unde este opusă lui Hristos. Această unire fără amestecare a dumnezeirii şi umanităţii într-o singură persoană exclude o apofază metafizică ce ar putea determina Treimea să cadă în impersonal. cu alte cuvinte. 16) sau când Sfântul Ioan ne deschide porţile 16 . de ecuaţia sa „trup = mormânt" (soma = sema). dusă până în mormânt şi chiar până în Iad. o persoană. Într-adevăr. tocmai de la acest nume începe. iar eu slujitorul. Nu am aflat nici că s-a făcut trup. transcendenţa devine imanentă. Unii gânditori au opus la joie de vivre a lumii antice austerităţii proprii creştinismului.Vladimir Lossky Experienţa acestei transcendenţe este adecvată vieţii mistice a creştinului: „Chiar şi atunci când sunt una cu Tine". gândirea antică pregăteşte terenul nu doar pentru creştinism. Aceasta ar însemna să facem abstracţie de sensul tragic al destinului din teatrul grec şi de ascetismul sever al lui Platon. sau că Dumnezeu Tatăl I-a dat numele de Iisus". ci se transfigurează şi rămâne sau mai exact devine. într-adevăr. dimpotrivă. s-a smerit până la moartea de pe Cruce. să discredităm. relaţie. în faptul că omul are putinţa de a-L vedea (şi chiar îl vede) pe Dumnezeu în Hristos şi că poate vedea (şi. nu se anulează pe sine. Altminteri. A închis-o prin îmbrâncirea omului înţelept înapoi spre o mântuire prin eschivare. dimpotrivă. Într-un anume sens. mărturisirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. „chiar şi atunci când mie mi se pare că nu mai sunt despărţit de Tine. dar nu şi că El s-a «deşertat» pe Sine. spune el. departe de a diminua Absolutul. nu am aflat că a venit Cuvântul în această lume şi că nu a fost primit. gândirea greacă a deschis şi. oare. care. ci de o relaţie personală. a închis calea spre creştinism. adică legătură. incognoscibilă a Divinităţii cu natura umană. Teologia.. ci şi pentru dualismele mai mult sau mai puţin naive din maniheism şi sistemele gnostice. Treimea Întruparea. Fericitul Augustin aduce o admirabilă mărturie despre această confruntare dintre antichitate şi creştinism: „Acolo am citit. el redescoperă pe Sfântul Ioan în Plotin). în această unire. Am citit că sufletul omenesc stă mărturie luminii. A deschis-o prin preamărirea Logosului şi a frumuseţii cereşti. dar ar constitui deopotrivă o şansă de împlinire şi o piatră de poticnire pentru ea. care. dar nefiind el însuşi lumină. ca fiind mereu nou. Ar putea. adică cea de-a doua Persoană a Treimii. spune Sfântul Macarie. dimpotrivă. dacă nu a lui Dumnezeu.. astfel.. în sensul deplin al cuvântului. Într-adevăr. Unirea celor două naturi în Hristos reprezintă unirea supracerescului şi a pământescului. În acest fel. amintind clipa când a descoperit Enneadele. prin întrupare. ştiu că Tu eşti stăpânul. Însă. şi persoana umană. cel puţin a divinului. Aceasta este relaţia dintre persoana lui Dumnezeu. dintr-o dată. nu mai poate exista religia. Cel Ce S-a întrupat nu este altul decât Cuvântul. în acelaşi timp. omul în însăşi nimicnicia lui. pune imediat în centrul acesteia din urmă taina Treimii. Aici este toată taina. reprezintă imposibilitatea logică a unei „călătorii spre limită" care L-ar cuprinde şi epuiza pe Dumnezeu). dându-ne posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu. ea reuşeşte să consacre revelaţia ca pe o întâlnire. că la început a fost Cuvântul (cu alte cuvinte. o persoană reuneşte natura transcendentă. vede) în Hristos strălucirea naturii divine. citi cineva Evanghelia fără a se întreba: cine este Iisus? Iar când auzim mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16. Atunci când îşi aduce aminte de tinereţea sa. Nu mai poate fi vorba de contopirea extatică inefabilă la care se referea Plotin. este realitatea întrupării. Ceea ce lipseşte în această gândire. o natură în sine inaccesibilă (aici. îl revelează ca fiind „altul". Izvorul adevăratei teologii creştine este. punctul de pornire al teologiei.

Tatăl este astfel forma de manifestare divină în prima ei fază. cea a Tatălui. Păcatul a modificat însă relaţia dintre Dumnezeu şi om. în cele din urmă. şi de aceea autorul acestor uimitoare texte a primit. În contrast cu aceste tendinţe eretice. o pură aparenţă şi nu are nici o legătură cu realitatea însăşi a lui Dumnezeu. Fiul este creat. această tendinţă a devenit o erezie care a sfărâmat unitatea trinitară. credinţa păstrată cu sfinţenie de Biserică face posibilă realizarea simultană a unităţii şi a diversităţii lui Dumnezeu.zis. Prin urmare. Sub influenţa neoplatonismului. ci ontologic. Pentru Sabelie. Fiul şi Duhul. Dumnezeu („La început. în care însăşi noţiunea de persoană dispare. înţelegem că singurul răspuns posibil este dogma Treimii. aceea a Fiului.. iar deosebirea personală determină o ruptură ontologică. Cuvântul era Dumnezeu") şi altul decât Tatăl („iar Cuvântul era la Dumnezeu"). Arie identifica pe Dumnezeu cu Tatăl şi pretindea că tot ceea ce nu este Dumnezeu este creat. este ispititor să spulberăm antinomia. al Cărui Fiu şi Duh sunt doar emanaţii sau energii. Divinitatea nu îi aparţinea propriu. ci şi gândirea trebuie să se deschidă spre adevăr. două tendinţe eretice importante: unitarianismul şi triteismul. Cele trei persoane nu sunt altceva decât trei moduri succesive de acţiune. Hristos este numit Cuvântul. Tatăl este numit Dumnezeu. triteismul pur. „descendenţi" şi creaturi radical deosebite de divinitatea paternă. Dumnezeu ia chipul Tatălui. iar Dumnezeu a luat o altă înfăţişare. mai mult sau mai puţin explicit. modalitatea filială a divinităţii este absorbită iarăşi într-o nediferenţiere esenţială şi apare o nouă formă de manifestare. în acelaşi timp. Aceste trei aserţiuni ale Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul . atunci când universul va fi îndumnezeit. instrumentul Fiului. Desigur. iar Cuvântul. Hristosul. Pentru noi. Triumful gândirii creştine constă în a fi elaborat de-a 17 . Astfel. aceea a Duhului. asociată cu geneza şi starea paradisiacă. Însă inteligenţa noastră trebuie. Înaintea Sinodului de la Niceea se manifestă puternice tendinţe subordinaţioniste în gândirea creştină. la rândul Său. Dumnezeul egal cu Tatăl. trei apariţii în lume ale aceleiaşi monade. cu care să sfinţească în numele Tatălui. Erezia opusă. în acelaşi timp. iar Duhul Sfânt. De la primul verset al Prologului. identitatea şi diversitatea lui Dumnezeu. pe Duhul Sfânt. dumnezeire identică şi persoană diferită.. întotdeauna simplă în ea însăşi. este. modalismul lui Sabelie. unicul Fiu al Tatălui.şi Cuvântul era la Dumnezeu . nu a fost exprimată. Unitarianismul şi-a asumat adeseori caracterul unui monarhism absolutist: există o singură persoană în Dumnezeu. astfel. Acest Fiu creat creează. Prin creaţie. să fie religioasă. Logosul a devenit instrumentul Unului. La înălţare. deoarece nu doar sentimentul. Tatăl a fost identificat cu unitatea supremă. în tradiţia Ortodoxă. iar triada supravieţuieşte doar prin divizarea monadei. la rândul său. plină de ardoare şi totodată lucidă. deoarece El este altul decât Tatăl. Ele ne îndrumă imediat gândul spre obligaţia de a afirma. în acest început care aici nu are sens temporal. părăsită. raţionalizând unul sau altul din termenii ei. ci împreună. constituie sâmburele întregii teologii trinitare. era Tatălui s-a sfârşit. Această Treime succesivă rămâne. Dumnezeu este într-adevăr o esenţă impersonală care se manifestă în mod diferit în univers. în special la Origen. de asemenea. au apărut. dar nu fiecare separat. Dacă însă absurditatea unei Treimi divergente nu poate fi formulată. La Judecata de Apoi. Expresia cea mai perfectă a acestei erezii a constituit-o. aici esenţa divină absoarbe în întregime persoanele. constituind întreaga noastră fiinţă. totuşi se poate observa deseori o oarecare slăbire a reciprocităţii trinitare: o Treime fără egalitate şi. numele de Sfântul Ioan Teologul. astfel încât Fiul nu mai putea fi deosebit decât prin subordonare.iar Cuvântul era Dumnezeu". fiind clar delimitată prin prăpastia de netrecut care separă cele create de cele necreate.Introducere în teologia ortodoxă veşniciei prin Evanghelia sa. Astfel. a cărui manifestare completă a corespuns cu întruparea. în secolul al III-lea. Generarea devine creaţie. El doar participă la natura divină a Tatălui. O dată cu Arie. totul va intra în monada indivizibilă. izvorul principal al cunoaşterii Treimii nu este altul decât Prologul Evangheliei după Ioan (precum şi prima epistolă a acestuia). iar Treimea devine o ierarhie în care cel inferior slujeşte drept instrument celui superior.

Care este şi El Mângâietor. în acelaşi timp. Duhul. a dat. între ele există o relaţie de reciprocitate: datorită purificării Fecioarei de către Duhul. taina divinităţii. însă este unit cu El prin legătura purcederii. Pentru a exprima realitatea comună celor Trei. este trimis în numele Fiului pentru a-I servi drept mărturie.Vladimir Lossky lungul primelor patru secole şi în special în secolul al IV-lea. în cele din urmă. permite gândirii noastre să descopere Treimea în transcendenţa ei. egale în demnitate cu Tatăl şi identice cu El în esenţă. Homoousios înseamnă consubstanţial. Terminologia trinitară Marea problemă a secolului al IV-lea a fost aceea de a exprima simultan unitatea şi diversitatea divină. Duhul Adevărului" (Ioan 14.a monadei cu triada. ci ca diversitate şi reciprocitate . o saturare a gândirii printr-o taină care nu este un secret de păstrat. deşi termenul a fost curând vulgarizat pentru a semnifica „atribut" sau „categorie". co. în statornicia şi plinătatea ei. după cum prin rugăciunea Fiului înălţat la dreapta Tatălui.Ioan 15. pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl" . împreună cu Părinţii Bisericii. care îi este proprie Lui şi se deosebeşte de naşterea Fiului. Duhul Sfânt. Este suficient să citim în Evanghelia după Ioan ultimele cuvinte ale Domnului adresate Apostolilor: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac. iar cel de-al doilea ca să Se unească El însuşi cu natura noastră pentru a o regenera. 26). monadă şi triadă. Aşadar.aceea a persoanei . acesta este adjectivul care îl califică pe Fiul drept Dumnezeu şi altul decât „Dumnezeul". Fiul şi Duhul apar în întreaga Evanghelie ca două Persoane divine trimise în lume. deoarece Biserica reflectă viata divină. coincidenţa . Folosind fie un vocabular filosofic. Bisericii posibilitatea de a exprima. primul ca să ne grăbească eliberarea personală. însă nu Tatăl. în numele Meu" (Ioan 14. fie cuvinte din limba curentă. Aceste două Persoane apar. identic în esenţă. şi ar putea fi tradus mai degrabă prin „spre" decât prin „la": „Cuvântul era spre Dumnezeu". ci o lumină inepuizabilă. în acest fel. relaţia Sa cu Fiul nu se manifestă nici ca opoziţie şi nici ca separare. secol „trinitar" prin excelenţă. aceasta nu a însemnat raţionalizarea creştinismului. „împărţind în trei dumnezeirea cea neîmpărţită". ca derivat al verbului eimi.aşadar. Vasile cel Mare. Tot Evanghelia ne revelează „locul" Sfântului Duh în Treime. la care au contribuit Atanasie din Alexandria. în Treime. o apropiere dinamică. IV. Acest cuvânt a aparţinut limbajului filosofiei şi a însemnat „esenţă".în Dumnezeu . El avea. Duhul este deosebit de Tatăl. Părinţii au ales cuvântul ousia. precum şi Ilarie de Poitiers. acelaşi Dumnezeu. „a 18 . Participăm deci. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiei Duhului cu Tatăl: „Duhul Adevărului. o comuniune întru Tatăl. Duhul este altul decât Fiul. Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz. Duhul a fost trimis acestora („Mângâietorul. 26).esenţial. spune Prologul Sfântului Ioan: pros ton Theon. Prin urmare. ei au schimbat semnificaţia termenilor. în veşnicia care se revarsă. Fiecare din aceste două Persoane îşi are propria relaţie cu Tatăl (naştere şi purcedere).în Dumnezeu şi în om. precum şi relaţiile care îi subliniază unicitatea. ci creştinarea raţiunii. o transmutare a filosofiei în contemplaţie. şi una. pe Care-L va trimite Tatăl. izvorul naturii divine. „Cuvântul a fost la Dumnezeu". şi cealaltă sunt într-adevăr „la" Tatăl. 16-17). deoarece omul este după chipul lui Dumnezeu. Care de la Tatăl purcede" (Ioan 15. şi în alt loc: „Mângâietorul. prin termenul homoousios. însă El. Evanghelia ne descoperă viaţa Persoanelor divine ale Treimii. Fiul a putut fi dat oamenilor. la o adevărată transmutaţie a limbajului. şi. Care nu vine El însuşi în lume. Pros indică mişcarea. după cum spune Grigorie de Nazianz. iar apropierea lor de Tatăl. făcându-i apţi de a cuprinde această realitate complet nouă descoperită de creştinism . o definiţie care a permis lumii păgâne să-şi formeze o idee asupra plinătăţii Treimii. 26). Ele transcend lumea în care lucrează.această relaţie între Tatăl şi Fiul este o generare veşnică. Această lucrare măreaţă. În acest fel. Pros include astfel ideea unei relaţii . ca şi în umanitatea regenerată.

Echilibrul celor doi termeni. sub influenţa creştinismului -. a cărui semnificaţie ei au schimbat-o complet. se descoperă pe sine în această unitate a unicului. ce avea să fie afirmată. pe dezvăluirea extatică a Unului. avea câteodată sensul de „existenţă". fără a le reabsorbi în propria lor unitate. „celălalt" este aici doar o manifestare superficială şi. Prin instituirea unui sens specializat. iar al doilea. de data aceasta. Individul este o parte a speciei sau. această natură indivizibilă dă profunzime fiecărui ipostas. cu atât mai mult sunt una. ci faţa mascată a fiinţei impersonale. individuală. care. Cât despre ipostas . nici unul nu o fărâmiţează pentru a o poseda în exclusivitate. La rândul ei. după cum am spus. ea este întotdeauna aceeaşi natură. el nu mai conţine nimic individual. mai ales că se regăseşte şi în termenul homoousios. fără ca această deosebire să meargă prea departe. nu chipul descoperit al persoanei. ci o tensiune fecundă a unei diversităţi ireductibile. De aceea. În ultimă analiză. Pe de altă parte. umanitatea este comună pentru trei oameni diferiţi. La început. o esenţă raţională care uneşte trei individualităţi divine aşa cum. Ele sunt natura divină. Căci termenul latin persana şi termenul grecesc prosopon desemnează pur şi simplu aspectul distructiv. participă integral în toate celelalte.de altfel. dar infinit divizată. într-un mod atât de străin gândirii anticilor. Nimic de acest fel în Treime. Semnificativă pentru această atitudine era lipsa din vocabularul anticilor a oricărui termen desemnând „persoana". însă la unii filosofi stoici căpătase sensul de substanţă determinată. iar hypostasis. cu atât sunt mai diferite. în concepţia lor. care se axa. Homoousios şi ousia stăruiau totuşi asupra identităţii şi aceasta era calea obişnuită pentru gândirea elenismului târziu. În limbajul curent el desemna existenţa. Ousia. căruia deja i se conferise un sens creştin o dată cu Sinodul de la Niceea şi care ajunsese să desemneze identitatea de esenţă a Tatălui şi a Fiului. o rezonanţă ontologică şi ar fi putut fi folosit tot atât de bine pentru a accentua unitatea ontologică a dumnezeirii. după cum observa mai târziu Sfântul Ioan Damaschin. fără confruntare. ambele se refereau la fiinţă. fără o autentică diversitate. în cele din urmă. am putea spune. primul cuvânt desemnând în special esenţa. Aceasta era de fapt taina „celuilalt". ipostasurile sunt infinit unite şi diferite. mai exact.Introducere în teologia ortodoxă fi". în acelaşi timp. al atomizării sale. Apofatismul îi dă profunzimea metalogică a unei transcendenţe incognoscibile. Homoousios adusese deja o uriaşă inovaţie. două Persoane ireductibil diferite. o 19 . unde fiecare ipostas deţine plinătatea naturii divine. şi cu cât sunt mai diferite. ousia şi hypostasis erau aproape sinonime. aceasta din urmă nu este divizată. Ei evitau riscul de a acorda pondere esenţei impersonale. Mai exact. ambele având ca obiect sfera fiinţei. îi confirmă unicitatea. a căror demnitate egală Părinţii doreau să o sublinieze. singularitatea. fiindcă toate împărtăşesc natura divină fără nici o restricţie. prosopon înseamnă masca sau rolul unui actor. însă nici unul nu o posedă. ousia şi hypostasis erau practic sinonime. în această comuniune în care fiecare persoană. semnifica o dezintegrare a fiinţei. care aveau tendinţa. din punct de vedere ontologic. căci nimic din natura comună nu le scapă. Întradevăr. ca atare. „primele ousiai" desemnau existenţele individuale. într-adevăr. nu putea fi distrus de nici un context anterior. întrucât unitatea lor nu este o uniformitate impersonală. Individualităţile sunt. hypostasis era un cuvânt popular care începuse să capete un sens filosofic. deoarece identitatea de esenţă pe care o exprimă unifica. nu este deloc surprinzător că Părinţii au preferat acestui cuvânt inexpresiv şi întrucâtva înşelător un cuvânt lipsit de ambiguităţi. el fragmentează natura căreia îi aparţine. În timp ce ousia pare să fi fost un termen filosofic pe cale de a fi vulgarizat. aici apare un adevărat progres în gândire. în Treime. totuşi. este doar o parte din ea.) Această echivalenţă relativă a favorizat elaborarea unui limbaj creştin. (La Aristotel. hypostasis. înşelător şi. nu este o idee abstractă a divinităţii. de exemplu. fiindcă fiecare ipostas se deschide în celelalte. de a pune mare preţ pe „identitate" şi de a respinge noţiunea de „altul". iar Biblia o înfăşoară în măreaţa strălucire a numelor divine. opuse şi repetaţive: fiecare posedă o frântură de natură divină. nu are nici o densitate ontologică. el este rezultatul. Părinţii au izbutit fără nici o piedică din afară să implanteze în fiinţă ideea de persoană şi să confere ontologiei un caracter personalist. ipostas. iluzoriu al individului. şi anume. cu cât sunt mai mult una.

Persoana nu poate fi definită prin eludarea conceptelor. Bucureşti. Vasile cel Mare. Diversitatea este o realitate absolută. că persoana poate fi percepută doar în relaţia cu o altă persoană. iubirea. prin urmare. că Duhul Care purcede de la Tatăl nu este nici Tatăl şi nici Fiul. al doilea şi al treilea. declarând că Tatăl Cel fără început nu este nici Fiul şi nici Duhul Sfânt. Despre Duhul Sfânt. vol. note şi indici de Pr. persoana eludează orice condiţionare. o depăşire a numărului. Ea este incomparabilul. una implicând-o pe cealaltă.matematică": „De fapt. Ea îşi are originea în întreita taină primordială a persoanelor divine. voinţa. Căci ceea ce rămâne ireductibil în fiecare natură nu poate fi definit. 1988. a cărei importanţă deplină se va vedea în curând). ci simple relaţii de diversitate. Ea poate fi cuprinsă numai în cadrul unei relaţii personale. Atributele divine se leagă de natura comună: înţelepciunea. Caracterul nenăscut al Tatălui fără de început (aceasta este ideea fundamentală a monarhiei Tatălui. începând de la unitate şi sfârşind cu pluralitatea. însă nu întemeiază diversitatea ipostatică. temelia unică a antropologiei creştine. Această negare a opoziţiei şi. În realitate. s-a putut concepe persoana într-un mod absolut. în legătură cu fiecare ipostas. Numai prin revelarea Treimii. câteodată foarte smerită. Persoana este întotdeauna unică. Cea de-a doua remarcă este următoarea: aceste relaţii nu sunt relaţii de opoziţie. dar revine şi altor indivizi. printr-o reciprocitate analogă aceleia a ipostasurilor Treimii. În tratatul său. pe Fiul şi pe Cel ce îl numim Sfântul Duh". al unei vieţi. a purcede caracterizează pe Tatăl. Gândirea romană. ele sunt într-un anume sens simultane. el aparţine naturii. teologia trinitară ne descoperă un nou aspect al realităţii umane: persoana. după cum afirmă teologia latină. Ele nu diferenţiază natura în cazul fiecărei persoane. Dumnezeu este „în mod identic monadă şi Triadă". Studiu introductiv. că Fiul Cel născut nu este nici Duhul Sfânt şi nici Tatăl. trecând de la mască la rol. nu socotim prin adăugare. cu o ecuaţie dublă: l = 3 şi 3 = 1. că aceste relaţii indică. Scrieri III. Întradevăr. căci nu spunem: unul. col. pacea privesc cele trei ipostasuri împreună şi nu le pot diferenţia. mai bine spus.acestea sunt relaţiile care ne permit să facem distincţie între persoanele divine. naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt . Gândirea greacă nu a depăşit concepţia „atomistă" despre individ. Nu putem desemna în mod absolut fiecare ipostas. dar mai presus de toate. ele sunt ternare şi nu pot da naştere acelei dualităţi pe care o implică opoziţia. în ceea ce priveşte Treimea. Fiecare atribut al acesteia este repetitiv. este imposibil să fixăm un ipostas în termeni duali. nu o poate evoca decât pe cale negativă. şi doi şi trei. iar mai presus de toate. Unicitatea personală este ceea ce rămâne atunci când înlăturăm orice context cosmic. ci confirmă identitatea absolută şi nu mai puţin absoluta diversitate a ipostasurilor. într-adevăr. Prof. totala alteritate. (nota Apologeticum). iar gândirea noastră. „A nu fi născut. în acelaşi timp. astfel. Două precizări sunt necesare aici: în primul rând. în special. scrie Grigorie de Nazianz. a fi născut. printr-o dezvăluire care transcende banalitatea opacă a lumii indivizilor. ci numai desemnat.l evocăm fără ca celelalte două să nu-şi facă imediat apariţia: Tatăl este. Am spus deja că unicitatea personală scapă oricărei definiţii. Conceptul obiectivează şi subsumează. Indivizii pot fi însumaţi. traducere. Astfel. 12 20 . imposibil să. relaţia lor cu izvorul comun al dumnezeirii. social şi individual. persoanele nu. tot ceea ce poate fi conceptualizat. al celor mai înalte creaţii artistice. însă întotdeauna unică. a fi persoană înseamnă a fi liber în relaţia cu natura. filosofia antică nu cunoştea semnificaţia persoanei. Este adevărat că. Chiar şi mai multe calităţi deodată pot fi regăsite şi la alţii.Vladimir Lossky abundenţă a „perihorezei fără amestecare sau confruntare" (Sfântul Ioan Damaschin). Teodor Bodogae. Cât priveşte naşterea Fiului şi purcederea Duhului. Prof. 12. unitreime şi triunitate. deopotrivă asumat şi deschis. Doar o gândire metodic „deconceptualizată" prin apofază poate evoca Taina persoanei. Dr.12 Sfântul Vasile cel Mare evocă această „meta. a dualităţii este. nici primul. pe care o precede la modul infinit. dându-i un nume divin. dăruită şi stăpână pe sine. a definit persana în termenii unor relaţii juridice. numai în relaţie cu Fiul şi Duhul. El este. cu „izvorul dumnezeiesc" al Tatălui. pentru Sfinţii Părinţi. "PSB". Sf. singura cale de a deosebi ipostasurile este de a preciza relaţiile dintre ele şi. mai degrabă o negare sau. EIBMBOR. Prin urmare. Abordarea persoanei înseamnă pătrunderea într-un univers personal. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. fie ea psihologică sau morală. spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul.

dacă S-ar fi identificat cu esenţa Sa în loc să o dăruiască. atunci El nu ar fi întru totul o persoană. prima polaritate a creaţiei care ar deveni. adică a numărului. stabileşte diversitatea absolută. Despre un al doilea Dumnezeu nu am auzit vorbindu-se până astăzi. unitatea şi diversitatea în Dumnezeu. Între El şi om nu există reciprocitate. singura capabilă să ne transpună dincolo de cuvinte. plinătatea personală a lui Dumnezeu nu se poate reduce la o diadă. de unde termenul de „monarhie". Doi ar împărţi natura divină şi ar localiza la infinit rădăcina nedefinitului. căci dacă Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei care nu sunt Dumnezeu. Fiului ca născut. de neconceput în două persoane. într-un singur cuvânt. Din acest motiv. Care nu îi este în nici un fel inferior. a Fiului şi a Duhului Sfânt. dincolo de doi. Acestea din urmă îşi au originea în Tatăl. Tatăl este Tată în relaţie cu Fiul. Aici credinţa hrăneşte şi înalţă cugetarea dincolo de limitele sale. Cel mai mare teolog al Treimii. principiu unic. Surmontarea lui doi. deoarece dumnezeirea este dincolo de materie şi formă. Personal. pornind de la un principiu personal. V. spre contemplaţia a cărei ţintă exactă este tocmai participarea la viaţa divină a Treimii. care există dincolo de orice calcul. „izvor de dumnezeire". deoarece doi implică opoziţie şi limitare reciprocă. Realitatea divină este. belşugul inepuizabil al vieţii divine. Persoanele şi atributele divine Teologia creştină nu cunoaşte o divinitate abstractă: Dumnezeu nu poate fi conceput în afara celor trei Persoane. Taina pe care Sfântul Grigorie de Nazianz o evocă în aceşti termeni plotinieni deschide pentru noi perspectiva unui alt domeniu dincolo de orice logică şi orice metafizică. „Monada este pusă în mişcare în virtutea bogăţiei sale. El este cu atât mai înspăimântător cu cât poate intra în relaţie cu fiinţe de altă natură. ca în sistemele gnostice. ci o înflorire a fiinţei personale. are loc în trei: nu o revenire la origine. În desfăşurarea monadei biblice. din aceasta izvorăşte . însă tocmai datorită faptului că este Tatăl. triada atinge perfecţiunea. prin urmare. prin urmare. trei nu este suma unei adunări. Termenul de „monarh" pentru Tatăl apare frecvent în scrierile marilor teologi din secolul al IV-lea. ci deschide. Dacă ousia şi hypostasis sunt aproape sinonime. Sfântul Grigorie de Nazianz. mone arche. „Voinţa nu desparte persoanele divine". în acest caz. Duhului ca purces din Tatăl. deoarece dumnezeirea unică este în acelaşi timp comună celor trei ipostasuri şi proprie fiecăruia dintre ele: Tatălui ca izvor. se întâmplă astfel tocmai pentru a înfrânge raţiunea noastră. dincolo de orice opoziţie.dumnezeirea identică. o manifestare. de aici şi înfăţişarea Sa „tiranică". însă diferit comunicată. trei Absoluturi nu pot fi însumate. noi mărturisim specificitatea ipostasurilor şi rămânem în cadrul monarhiei". El o atribuie în plinătatea ei şi celorlalte două Persoane. Trei realităţi absolut diferite nu pot fi numărate. numele de Tată se dezvăluie ca un nume lăuntric al lui Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei era de părere că numele de Tată este superior celui de Dumnezeu. pentru a ne împiedica să obiectivăm esenţa divină în afara persoanelor şi a „veşnicei lor mişcări de iubire" (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dacă ar fi fost numai o monadă. ci infinitatea deschisă a Dumnezeului Cel viu.Introducere în teologia ortodoxă Eu sunt Dumnezeul Cel dintai şi Cel de pe urmă (Isaia 44. Într-adevăr. deoarece este prima care depăşeşte compoziţia unei diade". Transcenderea numărului nu iniţiază şi nici nu încheie o serie. 21 . a putut exprima această taină doar prin intermediul unei poezii autentice.în aceasta îşi are originea . diada este depăşită. De fapt. neîmpărtăşită. Noţiunea de monarhie desemnează. după cum spune Dionisie Areopagitul despre Tatăl. Depăşind monada: Tatăl este un dar total al dumnezeirii Sale către Fiul şi către Duhul. dar închis în Sine. absorbţia unei reveniri la Unu. nu opacitatea unui în-sine. Din acest motiv Dumnezeul Vechiului Testament nu este Tatăl. căci prin adorarea unui Dumnezeu al Dumnezeilor. Atunci când monada se desfăşoară. Dumnezeul teologiei creştine este un Dumnezeu concret. Trei. Aceasta înseamnă că însuşi izvorul dumnezeirii este personal! Tatăl este dumnezeire. 6). infinitatea.

cauza ca împlinire a iubirii personale nu poate produce efecte inferioare. în secolul al VIII-lea. nimic nu-I este superior. Îşi are principiul Său numai în aceasta şi nu dincolo de aceasta. sau „mai degrabă doi noi sori".Vladimir Lossky scrie el. descoperindu-şi temelia în Ea. cu alte cuvinte. monarhia. Părinţii greci au vorbit cu dezinvoltură despre „cauza-Tată". „puterea nu le separă" şi nici vreun alt atribut. se manifestă numai în. pe care le preamărim în Fiul şi Duhul Sfânt. dar nici un efect care să fie reabsorbit de cauza sa. dacă nu ar fi Principiul dumnezeirii şi al bunătăţii. aceasta se datorează faptului că nu putem afirma despre Fiul că S-a născut prin voinţa Tatălui. Sfânta Sfintelor realităţii divine. Dacă Sfântul Grigorie Teologul scrie despre cele trei Persoane din Treime că „Voinţa nu le desparte". unică ar fi lumina". cauza este superioară efectului. iar când năzuim spre aceia în care sălăşluieşte dumnezeirea şi care purced din primul principiu din aceeaşi veşnicie şi slavă. Ba mai mult. ea este şi cauza egalităţii lor. prin şi pentru Treime. Treimea este taina de început. trebuie să facem distincţie între cauzalitatea Tatălui . aceasta este însă doar un termen analogic a cărui inadecvare numai folosirea purificatoare a apofatismului ne dă posibilitatea să o măsurăm. „în trei sori care se pătrund unul pe altul. în unul ca Fiu şi Cuvânt. ea doreşte ca ele să fie egale în demnitate şi. căci Dumnezeu este. în Dumnezeu nu există extrapunere a cauzei şi efectului. lucrarea naturii nu este lucrare. numărul unu ne apare. În Dumnezeu. Treimea nu este rezultatul unui proces. este întotdeauna fals. comunicat în întregime celor cărora El le conferă statut de persoane. care este naştere şi purcedere. căci Cuvântul şi Duhul sunt două raze ale aceluiaşi soare. este imposibil să vedem aici procesul determinat de o necesitate internă. de egali. prin Fiul. Fiu şi Duh Sfânt. Tatăl nu ar fi o persoană adevărată dacă El nu ar fi pros (spre) cu totul orientat spre alte persoane. prin excluderea oricărei opoziţii. iar Sfântul Ioan Damaschin. dumnezeirea nu este împărţită între cei care participă la ea". Treimea nu poate fi înţeleasă de om. cum se întâmplă în lumea materială. şi lucrarea voinţei. atunci când vorbim despre Treime. Doar poezia o poate evoca. şi aceasta datorită faptului că celebrează fără a avea pretenţia să explice. unde descoperim 22 . Cauzalitatea nu provoacă aici un efect exterior. Pe lângă aceasta.şi revelarea sau manifestarea Sa. Duhul ne conduce. El este Tatăl-împreună-cu-Fiul. Orice existenţă şi orice cunoaştere sunt posterioare Treimii. însăşi viaţa Dumnezeului ascuns. În afara preamăririi şi adorării. cum credea Bulgakov. iar a vorbi despre stare înseamnă a sugera o pasivitate care nu îi este proprie. ci un dat primordial. ci cauzalitate în una şi aceeaşi natură. la Tatăl. ci însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Astfel. printr-un fel de trezire a conştiinţei de Tată în Fiul şi Duhul. prin urmare. în relaţia dintre cele trei Persoane. aşa este din veşnicie. Tată. prin natura Sa. în celălalt ca Duh care purcede fără despărţire" (Sfântul Grigorie de Nazianz). Mai degrabă Treimea îl cuprinde pe om şi îl îndeamnă să O preamărească. mai mult. făcea deosebire între lucrarea naturii. Revelaţia nu poate fi concepută decât într-o relaţie cu altul-decât-Dumnezeu. Arche. Nu îl putem concepe pe Tatăl fără Fiul. Nu există lucrare în Treime. limbajul nostru. dimpotrivă. cum se întâmplă în ierarhiile ontologice din gândirea indiană şi din neoplatonism. Sfântul Atanasie afirmase deja că naşterea Fiului este o lucrare a naturii. El ar fi Principiul numai într-un mod meschin şi lipsit de demnitate. În consecinţă. ea este doar imaginea importantă a unei comuniuni inefabile. deoarece un principiu poate fi desăvârşit numai dacă este principiul unei realităţi egale cu el. monarhia. în afara relaţiei personale prin credinţă. Dumnezeu nu are nevoie să Se descopere pe Sine Sieşi. dar fără posibilitatea stabilirii unei ordini între ele . După cum existenţa trinitară nu este rezultatul unui act de voinţă. a Dumnezeului Celui viu. care este lucrarea lumii. într-o relaţie mereu ternară. „Când năzuim spre dumnezeire. Oare monarhia Tatălui nu implică o anumită subordonare a Fiului şi a Duhului? Nu.care determină cele trei ipostasuri în absoluta lor diversitate. Potrivit experienţei noastre. în sensul propriu. prin urmare. în plinătatea dragostei Sale. „Pe scurt. Prin urmare. atunci îi preamărim pe cei Trei" (Sfântul Grigorie de Nazianz). în cadrul creaţiei. Tatăl „nu ar fi decât Principiul (arche) unor lucruri mărunte şi josnice. prima cauză. a oricărei diade.

20).Puteri". „Dynameis . însă cunoaştem această strălucire a slavei. aceste revărsări ale măreţiei divine. a vieţii trinitare. incognoscibilă. dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul. Fiul şi Duhul Sfânt. un proces. nu mai multe. cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris despre ele" (Ioan 21. fie „energie". Părinte. care nu sunt deloc metaforici. înţelegându. Duhul . manifestarea sub chipul energiilor nu depinde de creaţie. aceste explozii. în acest caz ei exprimând experienţa celei mai înalte contemplaţii. Tatăl este dragostea care se răstigneşte. „Preaslăveşte-mă Tu. ci pentru că El este astfel. iar Duhul puterea care manifestă. adeseori. Tatăl este izvorul. nu unul.dragostea care se revelează pe Sine. Fiul manifestarea. Astfel. În terminologia Sfântului Vasile cel Mare. Cuvântul este deosebit de potrivit pentru desemnarea acestei iradieri veşnice a naturii divine. perfectă în sine însăşi. Dumnezeu este înţelepciune. Nu este vorba aici de prefăcătorie. mult mai bine decât termenul „atribute" din teologia scolastică. El evocă.dragostea triumfătoare. 25). Tatăl este izvorul dragostei. Numărul aici nu are nici o importanţă. dreptate. la Tine însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine. Însă această prezenţă divină este o slavă permanentă. care nu este condiţionată în nici un fel de existenţa sau nonexistenţa lumii.se din făpturi" (Romani 1.izvorând din Tatăl. Fiul . Slava divină este multiformă: „Sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus. întreaga lume nu ar putea cuprinde nenumăratele nume ale slavei. în măsura în care ea se manifestă în însăşi slava ei. aceste forţe vii. Dumnezeu arată ceea ce este El. căci „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii. Duhul dragostea realizată în noi înşine. după formula admirabilă a Mitropolitului Filaret al Moscovei. Sau. care ne comunică viaţa comună a celor trei. Chiril al Alexandriei vorbeşte despre splendoarea esenţei divine care se manifestă. Tatăl Se revelează pe Sine prin Fiul în Duhul. fie că numim natura divină „esenţă". De asemenea. Prin urmare. dragoste. Termenii referitori la lumină.. toate numele divine. revin mereu pentru a desemna splendoarea unei frumuseţi orbitoare. făptura poartă pecetea dumnezeirii. ne vin de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Biblia evocă slava strălucitoare şi bubuitul de tunet care îl fac pe Dumnezeu cunoscut în afara Sa. vorbind câteodată la singular şi alteori la plural. astfel.dragostea crucificată.Introducere în teologia ortodoxă unitatea celor trei. Numele divine sunt curgerea vieţii divine . este vorba de aceeaşi natură. o ordine din care decurge ordinea celor trei nume: Tatăl. o manifestare necontingentă a esenţei şi. veşnică. deoarece. noi o descoperim în cele create. în măsura în care ea este transcendenţă inepuizabilă. Căci teoria energiilor necreate este profund biblică. mai înainte de a fi lumea" (Ioan 17. 23 . La fel. nu pentru că doreşte să fie aşa. Desigur. Fiul . în timp ce îl ascunde sub bogăţia luminii. Este afirmat. care este cu adevărat Dumnezeu.. ci o infinitate de nume divine. Nu putem cunoaşte esenţa divină în profunzimile ei cele mai intime. Aceasta este lumina care din veşnicie scaldă plinătatea. Teologia bizantină denumeşte aceste nume divine „energii". de aceea. spunea Pseudo-Dionisie. ea este o iradiere perpetuă. descoperită nouă prin Fiul şi împărtăşită prin Duhul. 5).

aţia să aibă un substrat necreat. ne putem da seama de implicaţia deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva. dar şi perpetua receptivitate la formă a materiei la Aristotel. însă ca me on. În acest caz. de vreme ce. liberă în raport cu atotputernicia Sa. care se zbate să redevină Dumnezeu. Nu există nici pe departe ceva asemănător în alte religii sau sisteme metafizice. fiinţa imuabilă o modelează. văzând toate ce sunt într-însele. ci pornind de la ceea ce nu este. se spunea. de la „nimic". Lumea este un Dumnezeu căzut. Aceste simple afirmaţii ale credinţei prefaţează o taină tot atât de insondabilă ca aceea a fiinţei divine: taina fiinţei create. într-o revenire ciclică temporală de manifestări şi reabsorbţii ce par a fi impuse lui Dumnezeu însuşi. Ea nu răspunde 24 . În nici unul din aceste două cazuri nu există ideea creaţiei ex nihilo. străbătând etapele unei „condensări" descendente. se manifestă şi se degradează în univers. care nu este nimicul absolut. sau într-o necesitate lăuntrică. prin esenţa ei. Introducere Lumea a fost creată prin voinţa lui Dumnezeu. într-o pasiune cosmică neobişnuită. cum ar putea cre. care dă naştere universului multiform. În temeiul unei astfel de înţelegeri. aceasta este altul-decât-Dumnezeu? Prin urmare. nu lasă loc de îndoială şi că aici este folosită sistematic. nefiinţă. creaţia este un act liber. Aşa se prezintă în special dualismul platonician. Ea există în afara lui Dumnezeu „nu prin loc. ea este o pură posibilitate a fiinţei. ce tinde spre monism. într-o catastrofă misterioasă. mai exact. Creaţia ex nihilo este o dogmă a credinţei. ouk on. în Cartea a doua a Macabeilor (7. Această materie nu există în sine. Cam aceasta este concepţia fundamentală a gânditorilor indieni. uneori. după cum a demonstrat atât de bine Fericitul Augustin. Ea primeşte. îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi. iar alteori. Câteodată întâlnim ideea de creaţie ca purcedere divină. având o interioritate radical nouă faţă de plinătatea trinitară. dar este de altă natură decât Dumnezeu. tradiţia iudeo-creştină cunoaşte noţiunea de creaţie absolută.Vladimir Lossky CAPITOLUL AL II-LEA Creaţia I. o evocare precară a lumii ideilor. o anumită veridicitate. desigur. ci prin natură" (Sfântul Ioan Damaschin). prin reflectare. în pofida regulilor gramaticale. pe care o putem numi căderea lui Dumnezeu. Originea ei se regăseşte. acesta era cazul materiei primordiale din gândirea antică pe care. Singur creştinismul sau. Dumnezeu produce din propria Sa fiinţă. însă cu anumite deosebiri. în contrast cu celălalt adverb de negaţie. în care Dumnezeu caută săşi asume conştiinţa de Sine. me. pe care o reîntâlnim în lumea elenistă alături de gnosticism şi de care se apropie foarte mult gândirea lui Plotin. realitatea unui allul-decât-Dumnezeu. această pură posibilitate de a fi este ea însăşi creată. Dacă ne amintim că ouk este o negaţie radicală care. 28). În creştinism. Iar pe de altă parte. materia însăşi este creată. îndrumându-şi fiul spre martiriu. după traducerea Septuagintei). Această materie misterioasă despre care Platon spunea că poate fi înţeleasă doar prin concepte bastarde. lumea este o manifestare sau emanaţie a divinităţii. Câteodată se spune că actul creaţiei începe cu posibilitatea de a fi permanent deschis spre o rânduire demiurgică. realitatea unei fiinţe exterioare oricărei manifestări a lui Dumnezeu. densitatea ontologică ireductibilă a celuilalt. unde o mamă. un act gratuit al lui Dumnezeu. deseori printr-o polarizare primordială. cosmogonia devine o teogonie: absolutul se relativizează. cum ar putea fi dublat Dumnezeu. pe scurt. vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu" (ek ouk onton. Pentru prima dată este exprimată în Biblie.

deoarece ele se stabilesc tocmai în funcţie de creaţie. Atunci când Dumnezeu dă naştere. Din acest motiv Sfântul Ioan Damaschin o opune generării Cuvântului: „Deoarece generarea. În relaţie cu sine însăşi se reduce la nimic. tributar concepţiilor ciclice ale antichităţii. Până şi motivaţiile morale ce îi sunt adeseori atribuite sunt platitudini fără importanţă: Dumnezeu-în-Treime este plinătatea dragostei. nu este co-eternă cu Dumnezeu. Sau mai exact. atunci când nu se crede în legile creaţiei sub care ne găsim noi înşine. deoarece acel cineva este deja în El. deoarece Dumnezeu. astfel. astfel l-am putea numi pe Dumnezeu. „Nihil" înseamnă aici. identifică libertatea cu libertinajul. Conceptele noastre 25 . El există doar prin creaţie. că „înainte" de creaţie nu exista nimic „în afara" lui Dumnezeu. „Poet al cerurilor şi al pământului". şi de a exista pe veci: contingenţă pentru Dumnezeu. cât şi celălalt sunt „concepte-limită". care. ca să folosim o analogie (însă această analogie constituie adevăratul sens al creaţiei). ea trebuie să fie fără de început şi veşnică. căci altminteri naşterea ar fi supusă schimbării şi. acestea din urmă nu-şi au temeiul nici în ele însele şi nici în esenţa divină. întreaga dialectică a fiinţei şi a nimicului este lipsită de sens: nimicul nu are existenţă proprie (de altfel. libertatea este infinit bună: ea dă naştere fiinţei. trăinicia unei făpturi se află în relaţia ei cu Dumnezeu. ci doar în voinţa lui Dumnezeu.Introducere în teologia ortodoxă nici unei necesităţi a fiinţei divine. fiind viciată de păcat. Aceasta este. ar fi un Dumnezeu înainte şi alt Dumnezeu după. pentru cei din sfera creaţiei. El nu este veşnic creator. unui subiect liber. fie şi oglinda materiei primordiale. pentru Dumnezeu. el este corelativ cu însăşi fiinţa creaturilor. acest lucru se datorează faptului că gândirea noastră. A crea nu înseamnă a te reflecta într-o oglindă. spune el. La fel. Aidoma lui „în afară". dependent de creatură. este o lucrare a naturii şi purcede din însăşi substanţa lui Dumnezeu. „începutul" nu are nici un sens la Dumnezeu. cum credea Origen. Astfel ni se descoperă sensul pozitiv al gratuităţii divine. în afara Sa. „noutatea" creaţiei nu adaugă nimic fiinţei lui Dumnezeu. Libertatea divină este împlinită prin crearea acestui risc suprem: o altă libertate. printr-un act liber. Dacă ideea creaţiei ca act cu desăvârşire liber ne stânjeneşte. am putea spune chiar un risc al noului. Creaţia înseamnă o chemare la viaţă a noului. care nu au nimic comun cu pseudo-libertatea noastră desfrânată. ar fi o contradicţie in adjecto). Dumnezeu ne apare ca un tiran capricios. ca atare. În acest fel putem pătrunde în taina fiinţei create. ea îşi impune asupra fiinţelor create necesitatea de a exista. în perihoreza ipostasurilor. Cât despre creaţie. este o libertate rea care dezintegrează fiinţa. pur şi simplu. se manifestă aici. nimicul originar nu poate fi obiectivat. Germanii ar spune că atât unul. Căci ceea ce este creat din nimic nu poate fi precum ceea ce există fără origine şi dintotdeauna". Prin urmare. Într-adevăr. el se naşte împreună cu făptura creată. Dumnezeu ar fi supus creşterii. Creaţia ex nihilo este lucrarea voinţei lui Dumnezeu. noi recunoaştem în creaţie ordinea. a nu mai fi în stare să gândim. ea este lucrarea voinţei lui Dumnezeu şi. singura justificare a celei din urmă. Aşadar. tăria. Care transcende creaţia. Însăşi fiinţa lui Dumnezeu se reflectă în creatură şi o cheamă să fie părtaşă divinităţii Sale. Astfel. Atributele lui Dumnezeu. creaţia este necesară pentru ea însăşi. prin urmare. finalitatea. A concepe acest „în afară" înseamnă a ne ciocni de nimic. aşadar. Această chemare şi posibilitatea unui răspuns constituie. creator deoarece El doreşte acest lucru: numele de creator este secundar faţă de cele trei nume ale Treimii. Deşi contingenţă în relaţie cu însăşi fiinţa Treimii. unui nou subiect. că „în afară" şi „înainte de" sunt noţiuni lipsite de sens. cu alte cuvinte. Această lucrare este contingenţă. face din fiinţa creată ceea ce ea trebuie să fie. şi tocmai această „spaţializare" constituie creaţia. Dumnezeu e. gratuitatea poetului. nici a te fragmenta zadarnic pentru a considera totul după propriul tău chip. El nu are nevoie de altcineva pentru a-Şi revărsa dragostea. aceasta este culmea actului Său creator. „înainte" revine la „nihil" şi asfixiază gândirea. exprimat prin „înainte" şi „după". traducând cuvânt cu cuvânt textul grecesc al Crezului. nu putem spune ce a existat „înaintea" creaţiei. creaţia este cea care instituie timpul. De aceea. dragostea tot ceea ce este opus libertinajului. Dumnezeu este veşnic Treime. căci Dumnezeu ar fi putut să nu creeze. Din acest motiv. îl făcea. Dacă însă pentru noi libertatea.

Ideile divine sunt raţiunile veşnice ale făpturilor. iar cel din urmă împlinind-o în bunătate şi frumuseţe. ei preferă numele de Cuvânt celui de Fiu. „raţiunea" sa în Dumnezeu. ci însăşi realitatea ei ontologică. un caracter mai curând biblic decât platonician. Duhul -„cauza care duce la desăvârşire". „ar putea exista. care exprimă relaţii intra-trinitare. În concepţia lui Platon. Crezul numeşte pe Tatăl „făcătorul cerului şi al pământului". Logosul este vatra divină din care se răspândesc razele creatoare. de fluxul generării şi al descompunerii. gândirea trebuie să procedeze prin analogie. în prezenţa unui platonism creştin? O scurtă comparaţie ne va permite să înţelegem că Părinţi Bisericii. rămânând unit cu Tatăl. ea este reală numai în măsura în care participă la idei. fiecare fiinţă îşi are „ideea". inferiori ideilor. Atunci când Sfinţii Părinţi tratează despre iconomia Sfintei Treimi. lucrarea Treimii este prezentată ca o dublă iconomie a Fiului şi a Duhului: primul transpunând în viaţă dorinţa lui Dumnezeu. Lumea sensibilă nu posedă realitate.Vladimir Lossky procedează prin juxtapunere. „făcător de viaţă" (zoopoion).„cauza operativă". după modul de reprezentare „a lucrurilor". dacă au folosit unele elemente din filosofia greacă. Cele trei Persoane creează împreună. Prin El s-a făcut totul. adică o face „făptură". însă fiecare într-un mod care îi este propriu. Ne aflăm. căci făptura există doar în Dumnezeu tocmai în virtutea acestei voinţe creatoare care o face să se deosebească de Dumnezeu. ideile reprezintă nivelul superior al fiinţei. Tatăl nu poate fi creator decât dacă şi Fiul. dedesubt fiind abisul nemărginirii divine. Fiul . şi Duhul sunt creatori. Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi. îl revelează. iar făptura creată este fructul colaborării lor. Tatăl este „cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut". gândirea Părinţilor bisericeşti pare să capete o nuanţă platoniciană. într-adevăr. Prin urmare. „Cel prin Care totul s-a făcut". zeii sunt. oare. nefiind vorba de Dumnezeu. ci din „raţiune" (iar aceasta este o altă semnificaţie a Logosului). Fiecare lucru creat îşi are „logosul" său. În acest context. spune el. afirmarea simplă şi concisă a naturii Tatălui". le-au reînnoit în întregime conţinutul. în aşa fel încât să fie reliefate atât legătura. acei „logoi" specifici făpturilor. ci doar un caracter verosimil. „raţiunea sa esenţială". „Demonii". în prezentarea finală. „Fiul este. spune o maximă patristică. „ideile" reprezintă însăşi sfera Fiinţei. cât şi deosebirea. şi. se întreabă Sfântul Grigorie. Sfântul Grigorie de Nazianz analizează în cel de-al patrulea Discurs teologic această funcţie a Cuvântului. Într-adevăr. II. acele cuvinte întemeietoare ale lui Dumnezeu. Treimea creatoare şi ideile divine Creaţia este lucrarea Treimii. Având temeiul în Tatăl. ea fiind cea care creează. manifestarea Tatălui. În acest context. Fiul este Logosul (Cuvântul). în consecinţă. acestea ajungând să aibă. căci lumea a existat 26 . El dă lumii create nu numai ordinea. celălalt ajutând făptura să răspundă acestei chemări şi împărtăşindu-i desăvârşirea. ceva care să nu se sprijine pe Logosul divin?". ce trezesc la viaţă şi dau nume tuturor fiinţelor. pe Fiul. raţiunea de a fi prin excelenţă. pe Duhul Sfânt. iar Sfântul Irineu numeşte pe Fiul şi pe Duhul „cele două mâini ale lui Dumnezeu". însă nu putem însuma lumea cu Dumnezeu. „Creaţia" despre care se vorbeşte în Timaios rămâne un mit. Prin urmare. După Sfântul Vasile cel Mare. Nu există nimic care să nu se întemeieze pe Logos. unul chemând făptura spre a o îndruma spre Tatăl (iar chemarea Sa îi conferă acesteia densitate ontologică). manifestarea cuiva care leagă noţiunea de Cuvânt de sfera iconomiei. deasupra abisul propriului lor neant" (Filaret al Moscovei). trebuie să ne detaşăm însă de universul precar al schimbării. făcută cunoscută prin numele Său. prin urmare. Tatăl creează prin Cuvântul în Duhul Sfânt. deoarece. Cuvântul înseamnă revelaţie. oare. Prin urmare. în gândirea Creatorului care creează nu din capriciu. Fiul îl defineşte pe Tatăl. „Făpturile stau suspendate de cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant. Voinţa este comună celor trei. ci de Divin. Pentru a contempla ideile.

şi-a pus amprenta asupra teologiei apusene şi deţine un loc de seamă în sistemul tomist. Părinţii greci au refuzat să includă în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu lumea inteligibilă. ale acelui nous emanând din absolutul care este deasupra fiinţei însăşi. chemarea ei spre cea mai înaltă iubire. vorbeşte despre actul creaţiei în termenii unor idei-voinţe sau. Ei aduc Logosul mai aproape de „cuvântul" invocat de Psalmi şi. Astfel. care reprezintă regula existenţei sale. mai presus de toate. după ce a citit unele fragmente din Enneade.Creaţia ca Binecuvântare a Facerii. este aici un exemplarism. Prin Cuvântul divin. potrivit expresiei lui Jean Wahl. Care creează totul prin voinţa şi înţelepciunea Sa. a recunoscut că sa lăsat fascinat de temele lui Plotin. Sfântul. în Retractationes. Prin urmare. Ideile sunt. înţelepciunea este cea care înalţă cei şapte stâlpi ai casei. Cu toate acestea. copiind modelul lumii ideilor. s-au deprins mai uşor cu gândirea lor şi au folosit-o cu maximă libertate. Sfântul Ioan Damaschin. Dimpotrivă. către sfârşitul vieţii sale. potrivit Scripturilor. un cuvânt în fiecare lucru. „ipostaziază ipotezele lui Platon". gânduri voliţionale. percepe lumea. a lui Dumnezeu. Psalmii. Pentru ei. cuvântul viu al lui Dumnezeu. Creaţia ca Joc al înţelepciunii. îl plasează pe Unul cel inefabil dincolo de cosmos noetos. cât şi în calitate de cauze exemplare ale făpturilor. „imn preaminunat închinat forţei atotputernice". adică să pună temeliile timpului. nu o lume dincolo de ea. Dumnezeu gândeşte creaţia. În consecinţă. Fără îndoială. 27 . care. ca pe „un aranjament muzical". Proverbele accentuează noutatea absolută şi încântătoare a creaţiei. a cărui voinţă creată conlucrează liber cu voinţa-idee a lui Dumnezeu. dar şi să o separe pe aceasta din urmă de lumea sensibilă.Introducere în teologia ortodoxă dintotdeauna: „demiurgul" o construieşte" mereu. dualismul exprimat în „exemplarismul" său static. ci înseşi profunzimile făpturii. ci transparenţa vizibilului spre invizibil. Neoplatonismul. Părinţii greci au văzut în platonism descoperirea. lucrul nefiind pentru el. unul al voinţei-gândire sau al voinţei.cuvânt. În fiecare lucru el aude un cuvânt al Cuvântului. ci voinţa creatoare. ea însămânţează cu idei vii „spaţializarea" creaţiei. Fericitul Augustin. Aceasta ar însemna a sustrage lumii create originalitatea şi valoarea ei. în care îşi au originea toţi acei „logoi" ai lucrurilor. care îi cunoşteau însă mult mai bine pe filosofi. mai exact. de acele cuvinte creatoare care se fac auzite în Cartea Facerii. Însuşi Fericitul Augustin a respins. iar această gândire transmite adevărul ei fiinţei lucrurilor. El este un Dumnezeu liber şi personal. Voinţa creatoare a lui Dumnezeu implică ordine şi raţiune. lumea este suspendată deasupra propriului său neant. în prezentarea pe care o face „credinţei ortodoxe". Cel Care o întemeiază şi în acelaşi timp o cheamă. dacă vrem. calea ei de participare la energia divină. dar şi calea spre transfigurare. Sentimentul lor faţă de fiinţa divină i-a determinat să respingă ideea unui Dumnezeu inteligibil. traduse în latină. Lumea platoniciană a ideilor este în acest caz reinterpretată: ea este un instrument al creaţiei. însă numai în relaţie cu acest „altul" cu care trebuie să „înceapă". după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa. ideile nu mai sunt o determinare necesară a fiinţei divine. iar ideile tuturor lucrurilor sunt cuprinse în această voinţă şi înţelepciune. Ideile sunt înţelepciunea în lucrarea divină sau. în faţa căreia îngerii înalţă strigăte de bucurie . cele ale Inteligenţei divine. esenţa Sa transcende infinit ideile. Astfel. Întreaga Biblie . învăţătura sa despre ideile cuprinse în însăşi fiinţa lui Dumnezeu. căutând pentru răspândirea lor „o lume exterioară" naturii divine. în cele din urmă a Sa însuşi. Ei nu au ezitat să folosească limbajul platonician. Ele nu mai constituie o „hinterwelt". afirmând că nu există două lumi. prin urmare. parţială şi periculoasă. al lumii adevărate. mai exact. să vorbească despre „paradigme" şi „idei". a unei realităţi: nu un dualism. Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie. o depreciere a creaţiei şi. „însă au impregnat acest limbaj cu un desăvârşit respect biblic faţă de cele sensibile şi faţă de Dumnezeul Cel viu. prin urmare. şi nu în esenţa divină. Dumnezeu nu este numai inteligenţa care conţine ideile divine. în calitatea Sa de Creator. prin contemplarea detaşată a naturii. Ideile divine sunt deci inseparabile de intenţia creatoare.în special Cartea lui Iov. în timp ce sentimentul faţă de făptura creată le-a interzis să o reducă la o copie nereuşită. atât ca determinări ale esenţei. Părinţii greci. Pentru a crea. pentru Ortodoxie este de neconceput ca în lucrarea Sa creatoare Dumnezeu să se fi mulţumit să producă o replică a propriei Sale gândiri. înţelepciunea în acţiune. însă unul dinamic. existând un cuvânt pentru fiecare lucru.

dar nu împotriva tainei şi a credinţei. căci nu se poate purta aidoma unui copil care scapă nepedepsit. interpretează formularea Sfântului Ioan în termenii din Facere şi transformă pe Fiul în făptură creată. îl percepe la nivelul gândirii. naştere. dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24. creaţie. Părinţii Bisericii. Biblia îşi are însă profunzimea ei. astfel. cu toate acestea. de filosofie. Arie. înainte de lucrările Lui cele mai de demult" (Pilde 8. care nu face distincţie între concret şi abstract. 22). Pe de altă parte. iar Cartea Facerii afirmă: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul". „începutul" îşi găseşte sensul deplin în textul Facerii. Limbajul actual nu se mai păstrează acelaşi. cât şi lumea. Căci înţelepciunea însăşi proclamă: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui. Unii exegeţi moderni. Astfel. Origen identifică aceste două formulări: „Dumnezeu. de a fi metafizician pur atunci când suntem confruntaţi cu datele biblice şi încercăm să reducem prin raţiune taina simbolismului lor până la anularea „saltului credinţei". din ură faţă de filosofi. el deposedează înţelegerea arhaică de învelişul ei carnal. plină fiind de Cuvântul care dă trupului (inseparabil de cuvinte şi lucruri) o neasemuită transparenţă. ci. într-o implicare totală a persoanei. al unei înţelegeri contemplative. să fii numai „evreu". ceea ce înseamnă a lua în sens literal simbolismul concret al Scripturii. între simbol şi realitatea simbolizată. iar părţile cele mai vechi. scrie Sfântul Ioan. omul modern. implicând o relaţie cu un altul care este postulat de însăşi această relaţie. Sfântul Ioan evocă un „început" veşnic. Aşadar. căci ea singură poate să răspundă întrebărilor lor. aşadar. nu al unei raţionări prea subtile. a înţelepciunii. toate problemele privind veşnicia şi să reducă Biblia la textul nud. cele două „începuturi" sunt deosebite. dacă nu uităm natura intenţională a ideilor divine. procedează potrivit unei logici arhaice. pe motiv că ar fi platoniciene sau eline. trebuie să repetăm. Adevărata teologie depăşeşte şi transfigurează metafizica. în lucrarea sa Hristos şi Timpul. făcând confuzie între omonimele greceşti gennesis. Creaţia: timp şi veşnicie „La început a fost Cuvântul". Prin urmare. ci sporind înţelegerea tainei. dacă vreţi. a creat totul în Cuvântul Său. În sens ontologic. prin credinţă. veşnicia devine lineară. ci la atitudini infantile. decât un cuvânt care există. fiinţa primordială a lui Dumnezeu. în acelaşi timp veşnică şi totuşi îndreptată spre acest „altul" care. aidoma 28 . III. golit de conotaţii. incognoscibilitatea esenţei divine şi dumnezeirea Fiului. 35). conţinând atât Cuvântul. trebuie să aibă curajul de a gândi. unde chemarea la existenţă a lumii dă naştere timpului.Vladimir Lossky în această descifrare ferventă a „cărţii lumii". dimpotrivă. trebuie să aibă un început. Celălalt obstacol ar fi ca. spune el. creaţia în timp. în special Facerea. Teologia nu trebuie să cerşească explicaţii de la filosofi. în majoritate (însă nu numai) protestanţi. când interpretează Biblia. acela al Cuvântului. se ajunge nu la uimirea copilărească specifică scriitorului arhaic. sacramentală. de o simplitate doar aparentă. şi genesis. astfel. mai cuprinzător. poate. adică. În acest mod se stabileşte relaţia dintre timp şi veşnicie. fără a fi. între chip şi idee. Prin urmare. la drept vorbind. şi lucrarea voinţei. secundară în raport cu Prologul Sfântului Ioan. de-a lungul întregii veşnicii. pentru a sublinia. În acest moment trebuie să înlăturăm două obstacole. Chiar dacă se refuză abstractizarea în profunzime. Oscar Cullmann se străduieşte să respingă. în El însuşi". aşadar. „începutul" din primul verset al Facerii semnifică. Se abstractizează însă numai la suprafaţă şi. cu desăvârşire străine unul altuia. problemă ce se alătură celei referitoare la creaţia ex nihilo. Cartea Facerii este. Logică poetică sau. în acelaşi timp. dar mai lucid şi mai riguros. au făcut distincţie între aceste două începuturi: între lucrarea naturii. cât de mică. totuşi abstractizarea are loc în virtutea limbajului pe care îl folosim. termenul fiind aici analogic şi desemnând o relaţie veşnică. transformând-o. vor să alunge cu grijă din gândirea lor orice urmă. Primul ar fi acela de a fi „grec". deoarece „Cerul şi pământul vor trece. Meister Eckhart stabileşte aceeaşi identitate: principiul evocat în dublul in principia este pentru el Dumnezeu ca intelect.

Acesta este punctul de contact dintre voinţa divină şi ceea ce de acum înainte va deveni şi va suferi. Zenon a redus timpul la absurd. la graniţa dintre veşnicie şi timp. un „început". simbolic. Mult mai sensibil la mister. la un timp fără început şi fără sfârşit. ci creştini. chiar şi atunci când timpul va fi abolit sau. autonomia lui ontologică înţeleasă ca trăire a libertăţii umane. după cum a arătat Fericitul Augustin. fiecare în parte. o schimbare. Pentru Sfântul Vasile cel Mare. pe când veşnicia aparţine în sens strict lui Dumnezeu. săracă). analog din punct de vedere logic noţiunii geometrice de hotar (între două planuri. aşadar.cel puţin dacă definim în mod banal clipa ca un punct în timp (reprezentare falsă. omul mântuit. posibilitatea lui de transfigurare. infinitul se reduce la indefinit. Căci aceasta este mereu prima şi a opta zi a săptămânii. aceasta ar fi veşnicia lumii inteligibile a lui Platon. Astfel. nu putea fi simultan mişcare şi repaus. este doar un segment limitat al acestei linii. exprimat simbolic prin cuvintele „cerurile şi pământul". şi nu este nici infinit de mic. Părinţii au dat un răspuns acestei probleme care. nu trebuie să îngenunchem Duminica. întrucât timpul însuşi este ceva creat. În plus. este un fel de instantaneitate atemporală în sine. tot aşa începutul timpului nu este încă timpul. ne-o închipuim ca pe o linie nelimitată! Iar existenţa temporală a lumii. Sfântul Vasile cel Mare a dezvoltat aceste idei. schimbarea. este suficient să ne amintim că finitul nu este comensurabil cu infinitul. realitatea timpului. pentru că în această zi noi ne eliberăm de temporalitatea sclavului pentru a intra. printr-un simbolism bogat. deoarece cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (I Petru 1. nici chiar o secvenţă minimală de timp". Pentru Sfântul Vasile cel Mare. Veşnicia se reduce. nici iudei. casa.sau. se regăsesc în aceeaşi taină prima şi a opta zi. prin urmare. fără durată se revela ca prezenţă a veşniciei. fără durată. 25). nu este timp. însăşi originea creaturii este. de la creaţie la parusie. departe de a huli Biblia printr-o raţionalizare facilă. o deschidere spre veşnicie. Duminica. intransformabilităţii şi invariabilităţii unei veşnicii statice. în acest fel.Introducere în teologia ortodoxă timpului. care. ziua învierii. subliniind faptul că. şi de aceea timpul este o formă a făpturii create. Lumea astfel creată va dăinui mereu. nicidecum a Dumnezeului Celui viu. Mai mult decât scriitorii alexandrini. aceea a primului şi ultimului hotar. De vreme ce categoriile timpului sunt mişcarea. prin aceasta. acest prim moment este de neimaginat . această veşnicie vie trebuie să depăşească opoziţia dintre timpul care 29 . de exemplu). ci lipsit de măsură. Dacă totuşi Biblia le foloseşte. Trebuie deci să evităm categoriile timpului atunci când evocăm veşnicia. Dominat de o crudă raţionalitate. într-adevăr. Prezentul fără dimensiune. Nici greci. deoarece viitorul devine neîncetat trecut. Ciclul săptămânal se încheie sâmbăta. Ce se întâmplă atunci cu transcendenţa? Pentru a sublinia sărăcia acestei filosofii (pentru că este. a cărei explozie creatoare dă însă naştere timpului. ci hotar şi. mai degrabă. Pentru noi. el este momentul ca limită şi. ele nu pot fi opuse. Dincolo de aceasta. este aidoma unei „clipe" a veşniciei. Dacă Dumnezeu trăieşte în veşnicie. când se desăvârşesc întâlnirile dintre Dumnezeu şi om. primul moment al timpului nu este încă timp. cu odihna divină din ziua Sabatului. deoarece era . spunea el. care este în acelaşi timp veşnic şi trecător. nici începutul unei case. ce este momentul? Această problemă a preocupat gândirea antică. în spiritul acestei taine. este pentru a sublinia. Platon a avut o concepţie remarcabilă despre „moment". Creatura se înalţă într-un „moment". în împărăţia în care omul neîncovoiat. Această contingenţă iniţială nu minimalizează în nici un fel făptura creată. imobilităţii. Părinţii Bisericii au sesizat bine acest lucru şi s-au ferit să definească veşnicia a contraria din timp. atunci când va fi transformat în veşnica noutate a epectazei. în raport cu timpul. făptura nu va dispărea niciodată. fără a putea vreodată să sesizăm momentul prezentului în curgerea timpului). acesta este exact primul moment în care a apărut întregul ansamblu al fiinţei. participă la înfrăţirea cu Cel înviat. ziua creaţiei şi a re-creării lumii. „După cum începutul unui drum nu reprezintă drumul. îi sesizează sensurile în profunzimea lor. aceea a intrării în veşnicie. Aşadar. mai exact. primul moment nu este divizibil. „Începutul". trecerea de la o stare la alta. care coincid în cadrul Duminicii.

corporalitatea. structuri neschimbătoare ale cosmosului. a inteligibilului şi a corporalului. „Cerul şi pământul" primei zile semnifică întregimea universului. Astfel. un fel de temporalitate instantanee din care ei se ridică spre eonul preamăririi şi al slujirii sau al revoltei şi al urii. Ea subliniază importanţa centrală a pământului. întrepătrunderea lor ne permit să concepem timpul. în special cele dintre inteligibil şi sensibil. Astfel. ar apărea ca un rău relativ. fiinţa care reuneşte în sine sensibilul şi inteligibilul şi participă. Cerul şi pământul despre care se vorbeşte în legătură cu prima zi a creaţiei nu sunt cele pe care le vedem noi. a vizibilului şi a invizibilului. supusă unei existenţe atemporale. în ziua a doua. Necreatul transcende orice poziţii. În centrul universului bate inima omului şi numai sfântul a cărui inimă purificată cuprinde cele 30 . nici ca imuabilitate aparţinând eonului. a suta. trecător şi veşnic. În caz contrar. Creaţia: ordinea cosmică „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul". având un început. timp şi eon formează un tot împreună. ca şi timpul (de unde şi numele ei. este fiinţa centrală a creaţiei. Naraţiunea din Facere aminteşte toate acestea pentru ca apoi să dispară. aceasta nu poate fi definită nici ca schimbare aparţinând timpului. oaia pierdută. aparent. şi numai coexistenţa. de. dar care rămâne neschimbată. singura creată. Îngerii şi oamenii participă împreună la timp şi la eon. nu putem în nici un caz să plasăm lumea noastră printre aceste imensităţi spirituale. Pe când condiţia umană este marcată de timp. deoarece natura angelică poate creşte neîncetat prin dobândirea binecuvântărilor veşnice. en aioni. Aici nu este vorba de un geocentrism fizic. Eonul este timpul nemişcat. îngerii au cunoscut libera alegere a timpului doar în clipa creării lor. Teologia ortodoxă nu cunoaşte. deoarece este trupul omului şi deoarece omul. Sensibil şi inteligibil. astfel. însă fără succesiune temporală. pământul este în mod spiritual central. deoarece îşi are începutul „în veac". în ziua a patra. fără a se zăbovi însă prea mult asupra lor. Eonul are o strânsă legătură cu lumea angelică. Recurgerea obligatorie la apofază ne interzice să-L concepem pe Dumnezeul Cel viu după veşnicia legilor matematice. iar celălalt (pământul) apare o dată cu separarea uscatului de ape.Vladimir Lossky curge şi veşnicia neclintită. toate acestea constituie eonul. Acesta nu este o rămăşiţă a unei cosmologii primitive (dar cum ar putea fi altfel decât simbolice asemenea cosmologii?) care nu s-ar armoniza cu concepţia noastră post-coperniciană despre univers. un inteligibil necreat. căci unul (cerul) apare abia o dată cu „firmamentul". Ea le transcende pe amândouă. nenumăratele sfere îngereşti. interesul faţă de ele şi să se vorbească doar despre pământ. care are un început. geometria ideilor ce guvernează creaţia. IV. În eon există totuşi şi un proces. Sfântul Maxim subliniază faptul că veşnicia lumii inteligibile este o veşnicie creată: porţiuni. prin trecerea de la nefiinţă la fiinţă). În ceea ce priveşte veşnicia divină. Tăcerea relativă a Scripturilor devine semnificativă. însă în mod diferit. dar un timp devenit inteligibil prin eon. sunt comensurabile. Această veşnicie eonică este imuabilă: ea dă lumii coerenţă şi limpezime. ar fi lumea noastră pământească. ci de unul spiritual. În cele două Testamente apar câteva scurte lămuriri despre aceste universuri spirituale. în starea noastră de fiinţe decăzute. care pătrunde tainele lumii vizibile pentru a o lega din nou cu lumea celor nevăzute. îngerii se prezintă ca universuri inteligibile care participă la funcţia organizatoare a veşniciei eonice. reţeaua esenţelor matematice. definind un geocentrism. mai deplin decât îngerii la toate rânduielile „pământului" şi „cerului". într-adevăr. adevăruri. introducând în veşnicie un altuldecât-Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele 99 de oi lăsate în munţi un simbol al pleromei îngereşti.oarece ambele. timpul este eonul în mişcare. Problema timpului ne duce din nou cu gândul la acest neant din care ne-a înălţat voinţa divină. Cerul constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale care înconjoară fiinţa noastră terestră. sau chiar cu „luminătorii". veşnicia eonică. aşadar. în ziua a treia.

lumina. de nici o mântuire. astfel. în consecinţă. căreia i s-ar conferi. în consecinţă. Acesta primeşte porunca de a produce plante. ni-i arată ca fiind îndreptaţi spre istoria pământească. Dumnezeu a despărţit definitiv apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. lăsând să apară uscatul. anumite similarităţi). din porunca lui Dumnezeu. cele şase zile ale Facerii ne descriu într-un mod geocentric desfăşurarea creaţiei.este amestecul elementelor încă nediferenţiate.aidoma unei păsări care cloceşte. născută de „voinţelelogoi" care iradiază din Cuvânt şi vor fecunda întunericul. principiul tainei vieţii. încep să se separe. Dumnezeu nu a produs răul. o succesiune. Aici sesizăm cât se poate de limpede că nu este vorba de o cosmogonie ştiinţifică în sensul modern al cuvântului. sunt stadii mai curând ierarhice decât cronologice. Prin urmare. Iar pământul se supune Logosului . iar apele indică aici (ca şi în Botez) plasticitatea elementelor. de eonii îngereşti. Întunericul („Dumnezeu a numit întunericul «noapte»"). pentru făptură. roditoare. cea dea doua Persoană a Treimii şi puterea orânduitoare a întregii Treimi. o substanţialitate grosolană. „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». elementele cosmice. din acest motiv. între apă şi cer. cu alte cuvinte.Introducere în teologia ortodoxă mai îndepărtate nebuloase poate şti dacă aceste „sfere înstelate" nu sunt asemenea reflectării eonilor îngereşti. astfel. În ziua a doua. fiecărei substanţe vitale. Dumnezeu dă naştere. ordinea Logosului este înscrisă în ordinea cerului vizibil. se regăseşte pe sine însuşi. ambele fiind fluide şi umede. nu doreşte numai să ne sustragă acţiunii uzurpatoare a îngerilor căzuţi. Aceste şase zile. Acestea aparţin făpturii create şi nu trebuie confundate cu „nimicul" originar.principiu al vieţii . „forţa luminoasă". Aceasta a fost prima poruncă dată de Dumnezeu: Cuvântul intră în substanţa elementară şi dă naştere primei „informări" a fiinţei. în sensul pozitiv al cuvântului. este cea care primeşte porunca de a le produce. necesită timp. omul. Diferenţiind elementele create simultan în prima zi. Apele. despre care Cartea Facerii nu va mai vorbi. ci de o altă viziune a fiinţei şi a ierarhiilor ei. apoi. calităţile secundare ale sensibilului (atât de mult neglijate de ştiinţă) au o semnificaţie decisivă care revine mereu la profunzimile inteligibile. El reprezintă o realitate pe deplin pozitivă. cosmosul pământesc. Aşadar. în înţelesul propriu. prima formă de viaţă. Simultaneitatea creatoare a primelor zile devine. Tainele iconomiei divine se dezvăluie. cu alte cuvinte. „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" . „Dumnezeu desparte lumina de întuneric". în prima făptură nu este loc pentru întunericul negativ. neavând nevoie. Cuvântul creează peştii şi păsările. o viziune pentru care taina formei. a căror nediferenţiere era simbolizată de ape. Biblia doreşte să ne lege de pământ. Întunericul era deasupra adâncului" . În acest fel se stabileşte o curioasă înrudire între fiinţele care înoată şi cele care zboară (ale căror structuri au. pe pământ şi. este momentul potenţial al făpturii create. acea limită misterioasă. Şi a fost lumină". întregul nostru cosmos) era netocmit şi gol. care apare în ultimul stadiu al acestei „prime zile". caracteristic pentru tot ceea ce este generator de viaţă. simbolizate prin zilele săptămânii. Viaţa. de fapt. unde este inserată iconomia divină. ca slujitori (sau adversari) ai acestei iconomii. spune Sfântul Vasile cel Mare. legândune doar de Dumnezeu. propriu pământului şi pântecului. elementul umed. polarităţii luminii şi întunericului. trezită în „ziua" precedentă. lumina este perfecţiunea fiinţei create. Această viziune a devenit extrem de dificilă pentru firea 31 . ritmul zilei şi al nopţii. apa. rezumându-le virtual pe toate. „Şi pământul (aici. În ziua a treia. întunericul pozitiv al primei zile exprimă misterul uterin al fertilităţii. delimitat de „firmament". ci. atunci când ne vorbeşte despre îngeri. apar stelele cu mişcările lor orbitale regulate. În ziua a patra. aidoma pământului în care germinează sămânţa. mai puţin vibraţie fizică şi mai mult lumină intelectuală. Ea nu ne interzice numai să ne pierdem în imensităţile cosmice (pe care natura noastră de fiinţe decăzute oricum nu le poate cuprinde decât sub aspectul dezintegrării lor). sunt adunate la un loc.în acelaşi timp. ele definesc sferele concentrice ale fiinţei în centrul cărora. la acei logoi ai creaţiei. În ziua a cincea.

singularului şi a pluralului în om reflectă taina singularului şi a pluralului în Dumnezeu. Este o hotărâre a unui „Sfat Divin". aşa cum s-a întâmplat în cazul animalelor? Este aşa deoarece omul. Care îi dă coerenţă. Dar de ce este nevoie. Nu putem separa Biblia de Biserică. Dragostea umană nu ar mai fi însă pătrunsă de o asemenea nostalgie paradisiacă dacă nu ar mai exista în ea amintirea dureroasă a unei stări originare în care „celălalt" şi lumea erau cunoscuţi dinlăuntru. ceea ce ne interesează nu este să ştim cum au ajuns să fie alăturate două naraţiuni despre creaţie. o nouă naraţiune începând cu cel de-al doilea capitol. cel puţin în realitatea sa biologică. Omul însă nu este o parte. în universul nostru. Ea reclamă nu solitudinea.. apare un nou stil de creaţie. atât în cosmosul liturgic şi sacramental. ci comuniunea. nici nu o putem înţelege în afara ei. spune Dumnezeu. o dublă binecuvântare care totuşi îl asimilează pe om în sfera celorlalte făpturi terestre apărute tot în ziua a şasea. după crearea animalelor. Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu este singur. Însă în ziua a şasea. iar la nivelul naturii subliniază unitatea 32 . Să nu uităm că naraţiunea creaţiei este exprimată în categoriile lumii căzute. a făcut bărbat şi femeie". le dau toata iarba verde spre hrană". la fel şi în om. prin urmare. fiind iremediabil legată de separare şi moarte. acest lucru este adevărat la nivelul material al elaborării textului. oare. Urmează. Primul cuvânt a fost lumină. nici din contingenţe omeneşti. Creaţia în desfăşurarea ei este prezentată aici în termeni cu totul diferiţi. la rândul lui. pentru noi însă chiar juxtapunerea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. taina. ceea ce dovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a necesităţii şi nici a arbitrariului. ci un act liber şi gândit. Sexualitatea. Fără îndoială. Dumnezeu a orânduit şi a binecuvântat („Dumnezeu a văzut că lumina era bună"). Apoi. după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor. Pentru exegeţii Bibliei. ci de la Duhul Sfânt. el se naşte din „reflectarea" lui Dumnezeu ca totalitate liberă. În ziua a şasea. în care. oare. Ce înseamnă. nu există nimic întâmplător în Biblie şi totul este încărcat de semnificaţie. când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră". Acest „eros" paradisiac se va fi deosebit de sexualitatea noastră decăzută şi devoratoare de azi . Pe neaşteptate însă tonul se schimbă. această „multiplicare" pe care Dumnezeu o orânduieşte şi o binecuvântează. după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. în timp ce prima naraţiune îl asimilează pe om celorlalte creaturi ale pământului printr-o binecuvântare comună. fiinţă personală. elementul pământ primeşte. „Să facem". după naraţiunea creaţiei ce constituie primul capitol al Facerii. diversitatea benefică a iubirii. nu exista moartea. Căderea a schimbat însuşi sensul cuvintelor. deoarece el cuprinde în sine totul. ci din ce motiv şi ce semnificaţie profundă ascunde apropierea lor. se părea că Dumnezeu S-a oprit şi că persoanele Treimii erau împreună. Astfel. Prin urmare. Căci Dumnezeu este exact: „Iar tuturor fiarelor pământului. creat după chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr. această schimbare? Crearea spiritelor îngereşti a fost săvârşită „în tăcere" (Sfântul Isaac). apare.întocmai ca şi autoritatea sacerdotală a omului asupra creaturilor faţa de modul în care ne devorăm în prezent unii pe alţii. Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferite părţi ale lumii create. o mutaţie catastrofală. porunca de a produce animale. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. pentru facerea omului de acest Sfat al celor Trei în locul unei simple porunci adresate pământului. „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte".Vladimir Lossky noastră cea căzută. Natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. cât şi în theoria physike liturgică a asceţilor. Biblia nu s-a născut din voinţa omului.. a două naraţiuni de fapt separate şi alăturate mai târziu. deoarece condiţia omului a cunoscut. are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui Dumnezeu după al cărui chip a fost făcut. Totalitate liberă. acest lucru înseamnă o juxtapunere a unor tradiţii diverse. însă o putem regăsi în „noua creaţie" ecleziastică. Apoi porunca divină: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" stabileşte o anumită corespondenţă între sexualitate şi dominaţia cosmică a primului cuplu şi depăşirea tainică în Dumnezeu a dualităţii prin triadă.

căci harul este suflarea lui Dumnezeu. pentru păsări.şi nu a fost creat numai prin Cuvântul Său (ceea ce ne conduce din nou la „Sfatul" din prima naraţiune. astfel. Fiul şi Duhul Sfânt sunt „cele două mâini" ale lui Dumnezeu). prin unitatea naturii şi pluralitatea persoanelor. Iar Adam dă nume animalelor pe care Dumnezeu i le aduce. Totuşi. numai o fiinţă de aceeaşi natură cu el îi poate fi omului de ajutor. şi pe drept cuvânt. astfel. cea de-a doua naraţiune defineşte clar locul omului. În realitate. natura terestră este în continuarea trupului său. ni se dezvăluie tainele Noului Testament. omul apare nu numai ca o culme. pentru fiarele pământului. iremediabil pierdut. aproape de inima lui) a făcut-o pe femeie şi a adus-o omului. Iar animalele sălbatice trăiesc în pace în jurul sfinţilor. Dacă omul începe să trăiască în momentul în care Dumnezeu suflă viaţă în el. ci şi ca principiu al creaţiei. ci o analogie reală. ci numai de acele „inimi milostive" despre care vorbeşte Isaac Sirul. după cum este şi preot. Părinţii Bisericii asemuiesc purcederea Duhului Sfânt cu ceea ce ei numesc „purcederea" Evei. „curgerea dumnezeirii". Pe atunci. ca fiind ipostasul cosmosului terestru.fapt subliniat de Părinţi . deosebită de Adam şi totuşi de aceeaşi natură cu el. în acelaşi timp. căci lumea a fost făcută de Dumnezeu pentru a fi desăvârşită de către om. iar întreaga creaţie nu ar fi decât un joc iluzoriu. aceasta se datorează faptului că harul Duhului Sfânt este principiul real al existenţei noastre. viaţă şi har. Dintru început. Însă dacă sufletul nostru ar fi fost necreat. aceasta se datorează faptului că el îl rezumă şi îi dă sens. cu mâinile Sale . nu poate fi regăsit de cel preocupat de ocultism. Dumnezeu a făcut ca omul să cadă într-un somn extatic şi din cea mai intimă parte a naturii Sale („coasta" simbolică. căci iubirea cere egalitate şi numai iubirea a dorit această polarizare primordială. (Cât priveşte relaţia suflare-nări. în consecinţă. pentru ca el să nu mai fie singur. În această a doua naraţiune. deoarece omul încă nu fusese creat: „Nu era nimeni ca să lucreze pământul". Atunci. omul apare. deoarece. să considere intelectul nostru ca emanaţie din Dumnezeu. iar omul a recunoscut că Eva era „consubstanţială" cu el. tot aşa nici femeia nu este inferioară bărbatului. luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ. după cum omul este un mic cosmos. Sfântul Grigorie de Nazianz poate vorbi. Chip şi asemănare Filosofii antici au înţeles poziţia centrală a omului şi au exprimat-o cu ajutorul naturii „microcosmosului". pentru toate făpturile". după Sfântul Irineu. ca pe vremea când Adam lea dat numele. le precizează taina şi hotărăşte mulţimea lor. Aceasta înseamnă că harul necreat este implicat în însăşi lucrarea creatoare şi că sufletul primeşte. V. lumea animală apare după om şi în relaţie cu el. „un ajutor asemenea lui". care îşi găseşte aplicare şi astăzi în asceza ortodoxă). ea se bazează pe simbolismul concret al cosmologiei biblice şi nu reprezintă o metaforă. limbajul coincidea cu însăşi fiinţa lucrurilor. prezenţa dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. perspectiva ei este cu totul diferită. „Atunci. acele „inimi înflăcărate de iubire pentru creaţie. poet. atunci noi am fi însuşi Dumnezeu. omul cunoaşte fiinţele vii dinlăuntru. căci cosmosul este el însuşi un om uriaş. ci să aibă „ajutor asemenea lui". Astfel. „os din oasele sale şi carne din carnea sa". Unii au fost înclinaţi să vadă în acest „suflet viu" sufletul spiritual al omului şi. în cea de-a doua naraţiune a creaţiei. Cu toate acestea. iar acest limbaj paradisiac. iar suflarea însăşi a lui Dumnezeu este cea care transformă lutul în „suflet viu". suflul uman-respiraţia lui Dumnezeu. Aşadar. aflăm că plantele nu existau. La rândul lui. poet pentru Dumnezeu. împovăraţi doar de lutul pământului. În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului. 33 .. deoarece Dumnezeu „le-a adus omului ca să vadă cum le va numi". omul a fost făcut de însuşi Dumnezeu. a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu".Introducere în teologia ortodoxă antropocosmică. despre prezenţa în om a unei „părticele din Dumnezeu".. izvor al întregii diversităţi a speciei umane. După cum Duhul nu este inferior Celui din Care El purcede.

care au eliminat însă orice imanentism. chipul nu poate fi obiectivat . este pecetea părtăşiei noastre divine. devenit prin har fiu al lui Dumnezeu. avem o responsabilitate faţă de lume. capodopera Creatorului. Acesta este rolul chipului divin din el. 19-21).mişcare oarbă a dorinţei. Prin urmare. Dragostea pe care o pretinde Dumnezeu nu este un magnetism fizic.cu nădejde. O fiinţă personală este capabilă să iubească pe cineva mai mult decât propria sa fire. aidoma trupului pe care îl prelungeşte. adaugă Sfântul Grigorie. posibilitatea de a alege şi de a refuza. altminteri. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. în taina pe care o poartă în sine. ipostatic. într-un impersonal divin. Desigur. pentru eliberarea ei. cu alte cuvinte. ceea ce este virtual prin natura sa. Dar nu aceasta este dragostea omului sau a îngerului faţă de Dumnezeu. în special calitatea de microcosmos în lume. logosul prin care ea se mărturiseşte. Căci omul nu poate aspira . Supusă dezordinii şi morţii." În faţa magiilor cosmice ale antichităţii în declin. posibilitatea revoltei. Lumea îl urmează pe om. în om. corespondenţa absolută a persoanei sale cu un Dumnezeu personal îi permite să „personalizeze" lumea. Aşadar. dimpotrivă. înseamnă. Dumnezeu doreşte ca această mişcare să fie o mişcare a dragostei. sunt ataşat de viaţa de aici.„naturalizat". Această libertate vine de la Dumnezeu. Doar tăria libertăţii poate da sens unirii. Iar această chemare cere un răspuns liber. iar pământul îşi descoperă sensul personal. scrie Sfântul Grigorie Palama. există o dragoste ne-personală . ci din cauza aceluia care a supus-o . printr-o mişcare neîngrădită. căci omul este ipostasul întregului cosmos care participă la natura sa. în ultimă analiză. ci şi trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu. sclava unei forţe naturale. asemenea lui Dumnezeu. speranţa de a primi harul şi de a se uni cu Dumnezeu. Adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul. unirea ar fi mecanică. „Nu este nimic remarcabil în faptul că omul este după chipul şi asemănarea universului.fără a se distruge . să devină prin har. scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. Relaţia sa cu universul este întrucâtva inversată faţă de concepţiile antichităţii. ci tensiunea vie a contrariilor. dar şi primejdia eşecului şi a căderii. prototipul lui. A fi ceea ce trebuie să fii în iubirea pentru Dumnezeu înseamnă a admite posibilitatea contrariului. am putea spune -. Suntem cuvântul. şi nu o natură oarbă. Omul nu se mai mântuieşte prin univers. „În calitatea mea de ţărână. deci o fiinţă liberă şi responsabilă. Omul este. cerul e schimbător şi întregul lor conţinut este la fel de efemer ca ceea ce îl cuprinde. 34 . susţin Părinţii.să-şi ia în stăpânire propria sa natură. plinătatea.nu de voia ei. A fi după chipul lui Dumnezeu. iar dragostea implică libertate. şi depinde numai de noi dacă se rostesc blasfemii sau rugăciuni. comparaţia afirmă libertatea: „Crezând că înalţă natura umană prin acest nume impunător. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii . port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare". atunci când îşi asumă universul pentru a-l oferi lui Dumnezeu. însă fiind şi o părticică divină. oamenii ar fi asemenea unor animale care s-ar ataşa de Dumnezeu printr-un fel de obscură atracţie cvasi-sexuală. Iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului uman cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. a fi o fiinţă personală. Căci nu numai sufletul. pentru univers. făptura îi slujeşte omului. în loc să se „dezindividualizeze" pentru a deveni „cosmic" şi a se cufunda. deoarece îi este asemănătoare ca natură . de jos. deoarece pământul trece. ci universul este mântuit prin om. Omul este o fiinţă personală. asemenea lui Dumnezeu. ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8. sar putea spune. ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşi atribute ca şi ţânţarii şi şoarecii".Vladimir Lossky Ideea de microcosmos a fost preluată de către Părinţii Bisericii. de a fi „chip" şi „asemănare". ci îşi descoperă. Fără dragoste. astfel. să primească harul. S-ar putea ridica întrebarea: oare de ce l-a creat Dumnezeu pe om liber şi responsabil? Tocmai pentru că El a dorit să-l cheme spre o vocaţie supremă: îndumnezeirea. Numai prin noi poate cosmosul.„antroposferă". „împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu". ci în participarea lui la plinătatea divină. atribuindu-l unei părţi sau alteia a fiinţei umane. pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii.

Adeseori. ca şi El . de ereditatea sa. însă fără această ameninţare a căderii în păcat nu ar putea exista măreţie. „Dumnezeu l-a creat pe om ca animal [fiinţă vie] care a primit porunca de a deveni dumnezeu". de caracterul. „faptul de a fi eliberat de necesitate şi de a nu fi supus stăpânirii naturii. Dumnezeu creează fiinţe care pot. iar demnitatea sa constă în a fi în stare să se elibereze de propria natură. încât ea nu poate constrânge. Însă adevărul omului depăşeşte orice condiţionare. VI. Natura creată se împarte la rândul ei în cerească şi pământească. ci transfigurând-o în Dumnezeu. de însăşi istoricitatea sa. omul a fost creat prin voinţa lui Dumnezeu. El aşteaptă din partea omului ceva mai mult decât o participare oarbă. pentru „a înnoi" cu adevărat. peira. să o stăpânească în mod liber ca pe o natură bună. să decidă şi să aleagă. căci nu poate exista dragoste fără respectul celuilalt. Dumnezeu devine neputincios înaintea libertăţii umane. după cum explică Sfântul Grigorie de Nazianz. trebuie. Dumnezeu nu doreşte ca el să rămână în posesia binelui pe care El l-a creat. Părinţii Bisericii susţin că omul trebuie să fie supus unei încercări. atotputernicia divină săvârşeşte o „intervenţie" radicală. aduce o noutate absolută. în inteligibilă şi sensibilă. abaterilor. Creaţia. Împreună cu ele. pentru a o conduce spre un consimţământ liber. creează „un altul".dacă ne amintim de „Sfatul" Divin din Facere -. Aceste fiinţe pot decide însă şi împotriva lui Dumnezeu.Introducere în teologia ortodoxă mai mult decât propria sa viaţă. pe de-a-ntregul naturală. Aceasta este providenţa divină. datorită „sinergiei" harului şi libertăţii. Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor. de ambianţa cosmică sau psiho-socială. este aceea dintre Dumnezeu şi totalitatea creaturilor. Diviziunea fundamentală. El e condiţionat de temperamentul. în mod paradoxal. a dragostei libere pe care Dumnezeu o aşteaptă de la el. O singură voinţă pentru creaţie. deoarece izvorăşte din propria Sa atotputernicie. dar două pentru îndumnezeire. Divizărilor succesive ce constituie creaţia le corespund unificările sau sintezele realizate de om. în viaţă şi în univers darurile iubirii divine. O singură voinţă pentru a da viaţă chipului. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este atât de mare. libertatea omului faţă de propria sa natură. dintre creat şi necreat. Pentru a îndeplini această poruncă. De aceea. chiar şi revoltelor voinţei umane. aşteptând la uşa sufletului său fără a îndrăzni vreodată să forţeze. omul este supus greşelii. Oare aceasta nu presupune riscul de a-Şi vedea creaţia distrusă? Acest risc. Paradoxul este ireductibil: în însăşi măreţia Sa. ca risc divin. El nu o poate viola. omul acţionează sub impulsuri naturale. adică chipul lui Dumnezeu în om. Persoana este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu doar pentru faptul că Dumnezeu îi dă putinţa de a iubi şi. însă nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. Persoana. ci capabil de a hotărî liber" (Sfântul Grigorie de Nyssa). deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere şi prin har. Dumnezeu riscă neîncetat prăbuşirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea să poată fi cea mai înaltă. este necesar s-o spunem. Fiinţele personale constituie culmea creaţiei. însă două pentru a transforma chipul în asemănare. aidoma înţeleptului antic sau oriental. prin urmare. iar chipul clasic al Pedagogului păleşte în ochii celui care l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un cerşetor al iubirii. este ca binele să aparţină cu adevărat celui care îl alege. spune o vorbă adâncă a Sfântul Vasile cel Mare. Ţinta libertăţii. să descopere. adică o fiinţă personală capabilă de a-L respinge pe Cel Care a creat-o. care înseamnă capacitatea de a deveni Dumnezeu. El doreşte ca omul să-şi asume în mod conştient propria natură. pe care se întemeiază însăşi realitatea fiinţei create. cu recunoştinţă. este. trebuie să existe şi posibilitatea respingerii ei. prin urmare. repetată de Sfântul Grigorie de Nazianz. dar nu prin irosire sau prin abandonare în voia ei. pentru a dobândi conştiinţa libertăţii sale. în universul 35 . Antropologie creştină Sfântul Maxim Mărturisitorul a descris cu o incomparabilă forţă şi temeinicie misiunea ce îi revine omului. să se manifeste chiar în culmea atotputerniciei. de a respinge. Culmea atotputerniciei este astfel receptată ca o neputinţă a lui Dumnezeu. Desigur.

el trebuie să pătrundă în cosmosul ceresc. Mai întâi. în însăşi Sfânta Treime. Dar păcatul există în însăşi viaţa noastră biologică. acest Adam cosmic. căci atunci când El a permis morţii să pătrundă în El pentru a o nimici prin contactul cu propria Sa divinitate. printr-o „integritate" care să devină integrare. prin naşterea sa din Fecioară. cea de-a doua soluţie. însuşi trupul lui Hristos sfidează limitările spaţiale şi. Pornind de la relaţia incontestabilă. a lui Dumnezeu şi a cosmosului creat. Hristos reuneşte lumea cerească cu cea pământească. iar cel de-al doilea Adam să inaugureze „o nouă creaţie". să asimileze inteligenţa lor şi să reunească în sine lumea inteligibilă şi cea sensibilă. Pe suprafaţa celui din urmă. corurile îngereşti şi neamul omenesc. din lumea căzută. purtând mereu în sine Paradisul. Într-adevăr. Astfel. nu putem redescoperi plinătatea naturii adamice decât în Hristos. pentru a-i redeschide drumul spre îndumnezeire. şi va primi de la El. trebuie să punem în discuţie două probleme dificile. a fost necesar ca Dumnezeu să devină om. tot ceea ce Dumnezeu posedă în virtutea naturii Sale. care se întâmplă să fie strâns legate între ele: problema sexului şi problema morţii. după sex. Părinţii au respins. Adam trebuie să învingă aceste diviziuni printr-o acţiune conştientă. Astfel. împreună cu origenismul. dintre 36 . În al treilea rând. prin el. în prima condiţie a omului. Hristos depăşeşte separarea dintre sexe şi. ca urmare a păcatului. deschide două căi. prin reciprocitatea dragostei. ci pentru a reda omului posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea. După înviere. Prin Cădere. sinteză în care se regăseşte sensul întregii antropologii creştine. va restitui lui Dumnezeu întreaga Lui creaţie. nu în sensul de a Se substitui omului. cel de-al doilea Adam. este el însuşi divizat.Vladimir Lossky sensibil. unite numai în persoana Mariei. pentru ca omul să poată totuşi deveni Dumnezeu. însă abia au izbutit să o clarifice pe prima. el va transforma întregul Pământ în Paradis. ceea ce ne face să cădem într-un fel de maniheism. omul a devenit inferior vocaţiei sale.nezeu nu înlocuieşte legământul libertăţii umane. se va realiza îndumnezeirea omului şi. cerul este separat de pământ. să trăiască aidoma îngerilor. Este oare condiţia noastră biologică de astăzi aceea a omului înainte de Cădere? Oare această condiţie legată de dialectica tragică a dragostei şi a morţii îşi are izvorul în starea paradisiacă? În acest punct. după cum sugerează porunca divină dată omului de a se înmulţi. În cele din urmă. Cel Ce stă de-a dreapta Tatălui aduce umanitatea deasupra cetelor îngereşti. a întregului univers. Aşadar. Desigur. depăşindu-se separarea primordială dintre cele create şi cele necreate. în bărbat şi femeie. Pentru a înţelege însă mai bine această natură. realizată prin Om. Hristos a reunit întregul cosmos pământean cu Paradisul. dar planul divin a rămas neschimbat. Paradisul este aşezat deoparte. depăşind toate divizările vechii creaţii. omul. Prin înălţarea Sa. pentru răscumpărarea „erosului". căci dragostea nemărginită a lui Dum. spiritul şi trupul său vor triumfa asupra spaţiului prin unificarea întregii lumi sensibile a pământului şi a firmamentului. iar acestea sunt primele roade ale îndumnezeiţii cosmice. această supremă sinteză. dar îi dă şi posibilitatea să îmbrăţişeze totul. În cele din urmă. care îl detaşează. prin integrarea a tot ceea ce este sensibil. În etapa următoare. locuitorul paradisului. misiunea primului Adam trebuia împlinită de Adam cel ceresc. riscă să devină incompletă şi să se deschidă. el trebuie să depăşească separaţia dintre sexe printr-o viaţă castă. gândirea Părinţilor. printr-o unire mai deplină decât unirea exterioară a sexelor. locul cel mai întunecat de pe pământ devine „strălucitor" şi nu mai există loc blestemat. în consecinţă. astfel. să reunească în sine întregul univers creat şi să se îndumnezeiască împreună cu el. Ne confruntăm acum cu o dilemă: dacă există o sexualitate biologică în Paradis. el trebuie să reunească Paradisul cu restul cosmosului terestru prin iubirea de Dumnezeu. uneşte pământul şi cerul. o diminuare a chipului divin prin prezenţa unei animalităţi care implică simultan înmulţirea şi moartea? Sau poate condiţia paradisiacă este liberă de orice animalitate. unor influenţe necreştine care ar face-o să devină părtinitoare. dându-se pe sine lui Dumnezeu fără a aştepta vreo răsplată. Nu aduce oare aceasta. În a doua etapă. fecioară şi mamă în acelaşi timp: calea căsătoriei creştine şi calea vieţii monahale. adică de Hristos. În cele din urmă. Pe Cruce fiind. tocmai datorită faptului că nu poate concepe paradisul terestru decât în raport cu pământul cel blestemat. adică prin har.

Sexualitatea paradisiacă. nu numai castitatea reunificatoare a căsătoriei. obiectivând trupurile („şi au văzut că erau goi"). total deosebită de corporalitatea transparentă din Paradis. Polarizarea sexuală a înzestrat natura umană cu o pavăză care nu implică nici o constrângere. Iar dragostea umană. De fapt. Doar în această stare căzută. urmând să se reverse peste tot. Trebuie să îl avem pe Dumnezeu ca hrană. iubirea lui Hristos şi a Bisericii. În concepţia sa. prin „veşmintele de piele" cu care Dumnezeu îl îmbracă pe om după Cădere. mariologia. nici moarte. sexualitatea ar fi fost creată de Dumnezeu Care prevede păcatul. natura umană ar fi. ei se întreabă dacă nu cumva crearea femeii. prin urmare. două fiinţe individuale. prin urmare. să se azvârle în mare. tot astfel. depărtarea de El. va fi ameninţat încă de la început. natura umană se prăbuşeşte. care au dobândit. în însăşi finalitatea eşecului ei. Iar Adam a eşuat în acest efort personal. pentru a conserva omenirea după Cădere. printr-un păcat care nu are nici o legătură cu sexul. La o astfel de încercare era supusă libertatea lui Adam. izvorând în întregime dintr-o interioritate consubstanţială şi a cărei multiplicare miraculoasă. şi. Cu toate acestea. bogată în posibilităţi. Aceste „veşminte" ar reprezenta natura noastră actuală. din Paradis. a făcut din primele două persoane umane două naturi separate. ne este aproape complet necunoscută. deci abaterea de la Dumnezeu. Cât priveşte interdicţia divină. solicitând. nu putem fi de acord cu Sfântul Grigorie de Nyssa atunci când. care se apără prin sex împotriva finitudinii. care inaugurează o condiţie biologică legată de finitudine. pentru a realiza în mod liber îndumnezeirea. în scopul împlinirii vocaţiei noastre umane.de exemplu.Introducere în teologia ortodoxă sex şi moarte. Nu este rea nici cunoaşterea în sine. În cazul lui Adam nu putem vorbi de o cunoaştere teoretică a răului fără a-l 1 3 37 . ci ca un antidot relativ împotriva ei. ca o consecinţă a păcatului. căci păcatul. în care moartea este plata păcatului. cu siguranţă. Taina căsătoriei aduc la lumină o plinătate care îşi are originea în crearea femeii . dar numai pentru a fi făcută neputincioasă. aceasta ridică două probleme: aceea a cunoaşterii binelui şi a răului şi aceea a interzicerii propriu-zise. a pus sub semnul întrebării această legătură necesară dintre separarea sexelor şi Cădere. Această posibilitate poate fi actualizată numai în clipa în care. Grigorie de Nyssa. S-ar putea spune oare că. în acest context. de asemenea. nu este vorba numai de acest caz. prin aceasta. o posibilitate. în realităţile noastre hristo-eclesiale. nici aceea a binelui şi a răului. starea noastră biologică brută. argumentând caracterul „preventiv" al sexualităţii. nostalgia paradisiacă în care îşi au rădăcina eroismul şi arta.13 Însă recurgerea la un astfel de discernământ implică o inDupă învăţătura Părinţilor cunoaşterea răului de către Adam implica săvârşirea lui. dar nici nemuritor. flexibilă. ne dă posibilitatea să percepem sensul profund al unei separări care. urmat după aceea de Maxim Mărturisitorul. închizându-se lucrării harului. Este creat un nou cosmos. ci de toate diviziunile din creaţie. Euharistia ne vindecă. în starea sa paradisiacă. Natura sa. datând din timpul lui Filon. nemurirea potenţială a omului. Sfântul Irineu . întemeind astfel legea naşterii şi a morţii. posibilitatea va deveni necesitate. deoarece condiţia noastră de fiinţe decăzute dăinuie mereu. castitatea purificatoare a monahismului. afirmă că divizarea în bărbat şi femeie este „supra-impusă" chipului. Însă noua creaţie în Hristos.plinătate neîntrezărită totuşi decât în persoana unică a Fecioarei. Pentru teologia străveche . caracterul morţii şi al separării. spune Cartea înţelepciunii. dintre animalitate şi mortalitate. însă pur şi simplu ca o posibilitate.Adam nu a fost cu necesitate nici muritor. cel de-al doilea Adam. iar Căderea un act inevitabil. pasiunea absolută a îndrăgostiţilor nu a încetat niciodată să ascundă. Posibilitatea morţii exista. sexul apare nu ca o cauză a mortalităţii. probabil mai întâi de toate. nefiind însă ispitit. vulnerabilă. întrucât acest aspect negativ al împărţirii în sexe aduce o anumită înclinare spre păcat. putea fi permanent hrănită şi transformată de har până la acel punct în care se depăşea orice risc de îmbătrânire şi moarte. Adam era într-adevăr nemuritor? „Dumnezeu nu a creat moartea". asemenea unui pasager căruia i se dă un colac de salvare. nu avea nimic „supraimpus". ci. ne hrăneşte şi ne întăreşte sufletul şi trupul. Pomul vieţii din mijlocul Paradisului şi hrana dătătoare de nemurire ofereau. având între ele relaţii exterioare. fără a angaja nici o înmulţire. Aici intervine explicaţia.

În Paradis. aducându-i în schimb. Din această pricină.. „Să nu vă atingeţi. îngropându-l în mocirla dorinţei egocentrice şi totodată să-l închidă şi să se închidă el însuşi în faţa deplinei prezenţe divine? „Să nu mâncaţi. ca depărtare de Dumnezeu. îl cuprinde pe de-a-ntregul şi astfel face universul transparent harului. Însăşi existenţa răului implică o separare voluntară de Dumnezeu. această cunoaştere nu îi era de nici un folos lui Adam.". pentru a săvârşi binele şi a evita răul. riscul încălcării poruncii de către Adam). ci tot ceea ce este lume sensibilă. interdicţia divină se referea mai puţin la cunoaşterea binelui şi a răului (deoarece răul nu există decât ca un risc.Vladimir Lossky ferioritate existenţială. experimenta. cunoaşterea răului. Adam trebuia să iasă din inconştienţa infantilă prin acceptarea din iubire a supunerii faţă de Dumnezeu. care l-ar fi eliberat de om de desfătarea egoistă pe care i-o produceau nu numai un pom. i-a adus moartea. fiind mai curând o încercare deliberată. 38 . ca abatere de la voia divină. cât şi întregului univers. a unei iubiri din ce în ce mai mari.aceste porunci reprezintă însăşi posibilitatea unei iubiri cu adevărat conştiente. În starea de păcat. să izoleze un aspect. nici să-i ofere îndumnezeirea aşa cum pretindea diavolul. căci dragostea de Dumnezeu. bucuria unei singure desfătări: cea venită de la Dumnezeu. atât lui. ci toţi pomii. Răul se putea defini ca o călcare a poruncii divine. o negare a lui Dumnezeu. nu avea cum să îmbogăţească duhovniceşte pe om.. Interdicţia nu a fost însă arbitrară. binele şi răul.. dacă este liber consimţită de om. Atât timp cât Adam a rămas în unire cu Dumnezeu şi a împlinit voia Lui. atât timp cât s-a hrănit cu prezenţa Lui. desigur." .. o astfel de distincţie era inutilă. Cunoaşterea răului implica făptuirea lui. menită să conştientizeze libertatea primului om. omul trebuie să cunoască. un fruct din acest univers transparent. o stare de cădere. Cunoaşterea răului. Dimpotrivă. De aceea cunoaşterea răului nu era necesară pentru Adam. nu numai un fruct. Cum ar putea omul să dorească altceva.

Cum se explică răul într-o lume creată de Dumnezeu. după cum afirmă cu mare pătrundere Părinţii. Răul nu este o natură. ca un joc de lumini şi umbre izvorând din lupta acestor două principii. ca o boală. originea răului se află în libertatea făpturilor create. şi nici esenţă pură. Astfel. o imperfecţiune. această concepţie este falsă. Iar cel ce săvârşeşte răul nu este o inadecvare a fiinţei. dacă ultima cerere din „Tatăl nostru" poate fi tradusă filosofic prin: „şi ne izbăveşte de cel rău". nu putem să nu ne întrebăm: ce este răul? Cu toate acestea. nu ne putem imagina naturi străine de El. Părinţii Bisericii au dus o luptă aprigă împotriva maniheismului. strigătul neliniştii noastre concrete este. văzută dintr-o perspectivă autentic creştină.Introducere în teologia ortodoxă CAPITOLUL AL III-LEA Păcatul originar I. răul este o stare a voinţei acestei naturi. dar au făcut acest lucru folosind elemente filosofice a căror problematică rămâne întrucâtva în afara chestiunii. o lipsă de esenţialitate. răul nu este decât un aspect al absurdului. fără îndoială: „şi ne scapă de săvârşitorul răului". se reduce la problema celui ce săvârşeşte răul. un „principiu al răului". răul este de fapt o lipsă. Desigur. însă în acest caz este doar o iluzie. Dumnezeu nu are un opus. în special în viaţa monahală. cu răul prezent şi activ în lume. dar nici nu este doar o lipsă. adică în starea în care se află natura acelor fiinţe personale care s-au întors de la Dumnezeu. ci o stare a naturii. Pentru ateul lucid. elemente dualiste sau infiltrat mereu în creştinism. în timp ce pentru ateul obtuz este rezultatul temporar al unei organizări încă imperfecte a societăţii şi a universului. însă nesatisfăcător în raport cu realitatea răului pe care o simţim cu toţii. „Nu există rău sau. este cineva. aşadar. te simţi ispitit să vezi în rău o esenţa. în el există activitate. deoarece ea implică ideea că răul este „ceva". de vreme ce este un săvârşitor al răului. întrebarea este prost pusă. ei cred că răul nu există. scrie Diadoh al Foticeii. este bună. un viciu. Introducere Problema răului este prin excelenţă creştină. iar bogăţia şi diversitatea sa. universul apare ca un „tărâm al nimănui" situat între un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Această diviziune se întemeiază oarecum pe experienţa ascetică. problema răului. La urma urmei. Săvârşitorul răului este o persoană. o atitudine personală. ci personalistă. Auzind această întrebare. esenţialistă. răul califică în mod necesar creatura ca fiind separată de Dumnezeu. În metafizica monistă. cu alte cuvinte. „Lumea se sălăşluieşte în rău". Într-o metafizică dualistă. arătând că este vorba doar de o inadecvare a fiinţei. Încă de la sfârşitul secolului al III-lea şi până pe vremea Fericitului Augustin. Viziunea exactă asupra răului nu este. Astfel. este „celălalt". ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrăneşte. Acesta a fost un răspuns suficient pentru maniheism. nu o natură. Pentru Părinţi. spunea Sfântul Ioan. un „anti-Dumnezeu" al maniheenilor. 39 . Din acest motiv. Totuşi. din punctul de vedere al gândirii ortodoxe. mai exact. El apare. răutatea materială sau principială. căci natura lui. Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu. răul există numai în momentul în care este săvârşit". este voinţa unei fiinţe decăzute faţă de Dumnezeu. În manieră esenţialistă. creată de Dumnezeu. aşadar. În acest caz. După cum bine remarca Părintele Bouyer. căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-1 săvârşeşte. răul este injustificabil. ci tocmai ce îi lipseşte unei naturi pentru a fi desăvârşită. însă la fel de eternă ca Dumnezeu. răul ca problemă izvorăşte în mod necesar din creştinism. răul nu-şi are locul printre esenţe. dintr-o perspectivă în care creaţia apare ca fiind în sine bună? Chiar dacă am considera libertatea umană ca opunându-se planului divin. Mai exact.

însă totul atârnă de relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Dumnezeu dă această primă poruncă. Rădăcina păcatului rezidă. însă nu toţi au căzut. acelei peira. prin om. Rămânând dependent de Dumnezeu în însăşi fiinţa sa. de nenumărate persoane care posedă aceeaşi natură. răul este. încearcă să o deformeze. fructul era bun în sine. Prima poruncă. asemenea unităţii unui oraş. spiritul răzvrătit dobândeşte. eşuând în încercarea de a nimici creaţia. „aidoma" înseamnă o egalitate. călugării franciscani medievali. omul a făcut loc răului în voinţa sa. în preamărire. Dar. nu au o unitate de natură. în solemnitate. necunoscând nici moartea şi nici reproducerea. şi sferele îngereşti. nelăsându-se înduplecaţi de îngerii căzuţi. o nouă valoare. Şarpele din Facere este Satana. cu alte cuvinte. a unei armate. De fapt. Prin urmare. în acest context. dacă are loc. pe de o parte. Răul din om şi. în acest caz. în setea de autoîndumnezeire. Drama începută în ceruri continuă pe pământ. omul. „Veţi fi aidoma lui Dumnezeu". o frenezie a distrugerii. Iar când Eva vede că pomul este frumos. Contagiunea. Cel care a fost primul chemat la îndumnezeirea prin har a dorit să fie el însuşi Dumnezeu. astfel. Unitatea lor nu este. îşi face apariţia. îl face vizibil. Răul asimilat de Adam a putut corupe întreaga natură umană. În acest fel. răul îşi are sorgintea în lumea îngerilor şi merită să insistăm asupra acestei idei. unitatea lumii îngereşti este total diferită de a noastră. în ura faţă de har. al influenţei pe care o persoană o poate exercita asupra altora. chiar dacă sunt numiţi astfel de Părinţi şi în Liturghie. ci. aceea de a nu atinge pomul cunoaşterii. prin urmare. la fel şi „şarpele cel vechi" din Apocalipsă. însă îngerii. Fiecare este o natură. Ignatie Briancianinov a apărat ideea corporalităţii îngerilor. este rezultatul exemplului. nefiind însă un act mecanic. a ales răul deoarece acesta i-a fost sugerat. pe de altă parte. aceasta din urmă. prin analogie. într-un cuvânt. predispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu. îngerii nu pot avea o condiţie biologică asemenea nouă. iar atitudinea lui Lucifer ne descoperă rădăcina tuturor păcatelor: mândria ca revoltă împotriva lui Dumnezeu.Vladimir Lossky iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în neexistenţă. astfel aceea a unor organisme vii. „Credinţa face păcatul real". o unitate a armoniei. în păcatul spiritual al îngerului. Întrucât numai lumea pământească îi rămâne deschisă. o sete după nimicul imposibil. iar Satana strecoară imediat neascultarea. un univers inteligibil. care sunt de asemenea persoane. În secolul al XIXlea. Ei nu au „veşminte depiele". contrazicându-l pe Teofan Zăvorâtul. căci acesta din urmă este chemat la îndumnezeire. O corporalitate angelică există şi se poate face chiar vizibilă. tocmai în aceasta stă rolul şarpelui. El este prezent în paradisul terestru tocmai pentru că omul trebuia supus testului libertăţii. circumscrie libertatea umană şi urmează aceleiaşi ordini de idei. El nu îl înşală pe om cu desăvârşire. am putea spune. în consecinţă. însă atitudinea malefică a unui înger rămâne strict personală. Cu toate acestea. şarpele a răsturnat o treime din stele. Universul angelic ar oferi. alte condiţii răului decât oferă universul nostru. o ură faţă de fiinţă. în afara lui Dumnezeu. prin 40 . cel din universul pământesc apar deci prin corupere. a unui cor. introducându-l astfel în lume. căci îngerii credincioşi închid porţile cerului. Oricare ar fi însă situaţia. Lucifer a ispitit şi alţi îngeri. se pot stabili asemănări remarcabile între muzică şi matematică. spune şarpele. au susţinut o poziţie contrară. prin urmare. ei nu sunt „spirite pure". În acest chip. într-o oarecare măsură. Deşi în Apus ideea necorporalităţii îngerilor s-a impus prin tomism. el încearcă să distrugă aici planul divin şi. nu poate fi propagată decât prin consimţământul liber al voinţei umane. Omul a consimţit să se lase învins. asemenea unităţii în slujire. după cum sublinia Sfântul Apostol Pavel. se spune simbolic în Apocalipsă. după care Dumnezeu îngăduie prezenţa şarpelui. în Rusia. şi mai cu seamă Bonaventura. individualizat. Îngerii nu pot fi definiţi ca „spirite neîntrupate". căci fiinţa i-a fost creată de Dumnezeu. Putem vorbi de „specie umană". În acest fel. Desigur. o unitate abstractă. Răul îşi are originea.

Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam. În această stare. II. a lui Dumnezeu şi a omului. primul determinist. Omul nu este liber. Universul. Căci nu poţi fi mântuit decât numai dacă eşti prada neajutorată a răului. ca El să îl elibereze din starea sa de păcătos şi de muritor. departe de a se tângui înspăimântat şi a se prosterna înaintea Creatorului său.aici aflăm întreaga taină a „veşmintelor din piele" . Voinţa Sa binefăcătoare organizează şi menţine universul. ucide pentru a mânca şi. Cel de-al doilea Adam îl va alege pe Dumnezeu exact în situaţia în care cel dintâi s-a ales pe sine. „Pământul este blestemat din pricina omului". Cu toate acestea.Introducere în teologia ortodoxă resentiment. întemeiat pe această stare de lucruri. iau naştere în acest fel patimile. se năruie ea însăşi. acuză femeia: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine". omul s-a aflat sub stăpânirea păcatului. hrănindu-se cu valori nedumnezeiesti. consecinţa acestei căderi care îl împinge pe om într-o stare antinaturală în care voinţa lui. Adevărata lume. El doreşte şi pe mai departe ca omul să se unească cu El şi să transfigureze întregul pământ. şi moartea. creaţia şi deci Dumnezeu însuşi l-au împins la rău. omul refuză să-şi asume răspunderea. adică spre posibilitatea unei noi iubiri. dar de trei ori ispita se va sfărâma de voinţele unite. Planul lui Dumnezeu nu a fost însă schimbat. salvat în acest fel. Adam a fost nemijlocit chemat să se îndumnezeiască. în primul rând. un dumnezeu prin el însuşi. egalitatea celui care îl înfruntă pe Dumnezeu. separă creatura de creator. despărţindu-se de Dumnezeu. La rândul său. nu reprezintă însă lumea cea adevărată. Chiar limitele condiţiei sale l-ar îndemna la pocăinţă. această ordine în care există moarte rămâne o ordine catastrofală. aruncând-o asupra femeii şi. Spiritul uman. Satana va veni la Hristos după botezul Lui cu aceeaşi ispită. ci ca un instrument negativ. în cele din urmă. dar producând năruirea lui în univers. Scopul ultim şi pe deplin pozitiv al omului. natura autentică se afirmă numai prin har. pentru ca omul să se poată reîntoarce în mod liber la Dumnezeu este necesar. Natura sa. sufletul de la spirit şi trupul de la suflet. răsturnat cu brutalitate. adică să fie alungat de lângă pomul vieţii. astfel. ci doar posibilitatea pentru cei naufragiaţi de a-şi 41 . cum ar fi bunătatea şi frumuseţea. Aşadar. concordanţa dintre libertatea umană şi har poate arunca o punte luminoasă peste această „distanţă nesfârşită" care. iar frumuseţea însăşi a cosmosului devine ambiguă. omul nu mai poate corespunde vocaţiei sale. însă portul de salvare nu este limanul. Din acel moment. implică un aspect negativ: mântuirea.introduce o anumită ordine chiar în mijlocul dezordinii pentru a evita dezintegrarea totală prin rău. dumnezeu al universului pământesc. asupra lui Dumnezeu însuşi. contaminând cosmosul. o dată cu păcatul începe şi drama răscumpărării. Dar spiritul începe să trăiască de pe urma sufletului. despărţit de Dumnezeu. Din această pricină. În cele din urmă. trupul trăieşte de pe urma universului terestru. după Sfântul Ioan Damaschin. Semnificaţia Vechiului Testament În Paradis. primeşte chipul unei materii amorfe în loc să oglindească veşnicia. dă nefiinţei o paradoxală şi tragică realitate. După Cădere. prima ierarhie a fiinţei umane deschisă harului. Această stare solicită răscumpărarea care apare în plenitudinea planului divin nu ca un final. sufletul trăieşte de pe urma trupului. anti-naturală. lasă el să se înţeleagă. păcatul se desfăşoară în câteva etape. declară el ritos. atrăgându-i atenţia asupra pomului. astfel. pedeapsa Sa este pedagogică: este mai bine ca omul să moară. După Cădere însă au intervenit două obstacole care au făcut de netrecut această distanţă: păcatul însuşi. acesta. Adam devine. descoperă moartea. care nu vin de la Dumnezeu şi pe care şarpele le-a descoperit femeii. Odată fructul mâncat. Spiritul ar trebui să primească viaţă de la Dumnezeu. istoria umană este un lung naufragiu în aşteptarea salvării. care face ca natura umană să nu mai poată primi harul. decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa monstruoasă. Prin urmare. devine non-naturală. Dumnezeu .

să aleagă mijloacele care i se potrivesc. în mod obiectiv. istoria Bisericii este cuprinderea liberă şi conştientă de către om a unităţii împlinite în Hristos şi mereu prezentă în Biserică. Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzătoare căderilor succesive. sau acelei voinţe luciferice prin care să găsim singuri mântuirea şi să ne auto-îndumnezeim. omul nu poate face nimic. adică de separarea de Dumnezeu. ci de folosirea cu autoritate de către voinţa lui Dumnezeu a voinţei umane. Astfel. o istorie în care distingem trei perioade. De aceea. garantată prin devotamentul faţă de Lege. impunându-Se din afară asupra persoanei acestuia. Dumnezeu lasă epoca păcatului şi a morţii să continue. în acelaşi timp. totuşi a cunoscut sfinţenia. Dumnezeu mântuieşte „rămăşiţa" celor a căror aşteptare răbdătoare purifică. mângâiate de Duhul Sfânt. Prin aceasta. În acest fel. aidoma unei taine învăluite faţă de o taină neînvăluită. ca unui efect. în timpul căreia „pedagogia" divină încearcă să facă posibilă împlinirea făgăduinţei date în chiar momentul pedepsei. nu este vorba aici de învoiala dintre două voinţe. Omul care s-a supus lui Dumnezeu în credinţă şi a trăit în deplină dreptate a putut deveni instrumentul voinţei Lui. la cea de a doua venire a Domnului. căci „astăzi este începutul mântuirii noastre". căci de fapt nu mai riscăm să pierdem harul şi putem să participăm mereu la plinătatea teandrică a Bisericii. în însăşi inima Sfintei Treimi. după pierderea stării paradisiace. se cântă la slujba acestei sărbători. săvârşeşte opera de mântuire. El doreşte un răspuns în credinţă şi dragoste. întunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor. natura antropocosmică îndumnezeită este adusă în viaţa divină. unde ne este deja dată splendoarea veşnică a împărăţiei. asumate în esenţa lor în Hristos. Umanitatea şi divinitatea se unesc în persoana Sa. În acest timp. iar oamenii nu vor înceta să aştepte pe cineva care să vină spre ai mântui. întemeiată mai întâi pe o nostalgie paradisiacă tenace şi. Sfinţenia. de la Bunavestire la Cincizecime. o dată pentru totdeauna. altfel spus. i-a dat naştere în suflet. Mişcarea de cădere persistă făcând aşteptarea mai amară şi dând naştere. iar robul Său ascultă. Perioada a doua. omul nu-şi mai putea realiza scopul final. căci El nu doreşte să Se impună omului cu forţa. singur Hristos. se deschid tainei iubirii. Atitudinea Sa în noua stare de nefiinţă şi moarte exprimă o pasivitate dureroasă. Prin pocăinţă şi credinţă. Dumnezeu intră în posesia omului. prin 42 . harul şi libertatea conlucrează. în al doilea rând. corespunde vieţii pământeşti şi înălţării la cer a lui Hristos. Însă angelismul şi babelismul vor eşua. prin ascultare şi curăţie. prin viaţa. Ascultarea şi curăţia sunt concepte negative. Providenţa nu a încetat să ţină cont de voinţa oamenilor şi. întreaga istorie a omenirii va fi istoria mântuirii. Totuşi. în Biserică. învierea şi înălţarea Sa la cer. a cărei singură ţintă este unirea cu Dumnezeu. în timpul acesta. ca sfinţire activă a oricărei fiinţe şi asimilare liberă a naturii umane în natura lui Dumnezeu. ele implică exterioritatea lui Dumnezeu şi supunerea instrumentală a omului care. Respectând libertatea umană. chiar şi atunci când este drept. deoarece harul. După cum este dovedit de chemarea profeţilor. acelor mii de feluri de a uita (sau de a încerca să uităm) de moarte. Omul se pregăteşte să slujească în întunecimea credinţei. în consecinţă. noi colaborăm la distrugerea definitivă a morţii şi la transfigurarea cosmică. prin înţelegerea conştientă a acesteia. Legea este esenţială pentru Vechiul Testament. Este o înaintare lentă spre Hristos. Duhul lui Dumnezeu copleşeşte profetul. venind din afară. trebuie să dobândească în mod liber acea îndumnezeire pe care natura lor a primit-o în Hristos. ci o alianţă. Dumnezeu Care rămâne nevăzut vorbeşte. Perioada de pregătire este una a făgăduinţei. timpul pătrunde în veşnicie.Vladimir Lossky continua călătoria. Ea se întinde în timp de la Cădere şi până la Bunavestire. veşnicia intră în timp. Prin urmare. iar relaţia dintre om şi Dumnezeu nu este o unire. pe o aşteptare lucidă a mântuirii. nu se poate elibera de starea de păcat şi de moarte. se poate manifesta doar după lucrarea lui Hristos. Prima perioadă este o îndelungă pregătire pentru venirea Mântuitorului. Vechiul Testament nu a cunoscut sfinţirea tainică prin har. Cu Cincizecimea începe o nouă perioadă în care persoanele umane. situaţia noastră este incomparabil superioară stării paradisiace. chiar condiţiile Căderii noastre. Astfel.

. pentru ca această alegere să fie pe deplin confirmată. în urma cărora au apărut „uriaşii". Acestei prime căderi îi corespunde o primă alegere. Blestemaţi de pământul cultivat a cărui „gură" a băut sângele lui Abel. „a umblat împreună cu Dumnezeu" şi a fost. înlănţuindu-l pe om cu farmecul ei. Ea semnifică mişcarea de uzurpare a unei civilizaţii fără Dumnezeu. Noe a salvat omenirea şi toate făpturile create nu prin regenerare. care pune întrebări în timpul urcării pe Muntele Moria. probabil. ele sunt aidoma unei rugăciuni pierdute. Frumuseţea căreia îi dau naştere se închide în sine. solicită o credinţă ce depăşeşte orice logică. o nouă cădere are loc. zice Lameh). creată în întregime din pământ cu dorinţa de a cuceri cerul. prin consolarea nostalgică a muzicii. Totuşi. Apoi a venit Potopul şi se părea că Dumnezeu lasă creaţia Sa. inventatorii artelor şi ai tehnicii.. Căci dintre acele popoare care s-au adunat. aceea a lui Set şi a urmaşilor săi. Dar Dumnezeu foloseşte răul însuşi pentru a răspunde căderii prin alegere. După Potop. aşa cum o face Hristos. o rămăşiţă. Unitatea fără Dumnezeu a dus la împrăştierea departe de Acesta. tatăl tuturor făurarilor în aramă şi fier" (Facere 4. iar dintre urmaşii lui Sem l-a ales pe Eber. haosul „neamurilor". victima umană cu un berbec.. iar aşteptarea eliberării politice a unui popor devine aşteptarea eliberării spirituale a omenirii.Introducere în teologia ortodoxă însăşi dialectica dezamăgirilor. o dată cu ridicarea Turnului Babel. acele temple ale căror trepte etajate simbolizau. unitate pur umană. acel pod misterios de lumină ce leagă pământul şi cerul. în care este anunţată slava unei descendenţe mai numeroasă decât stelele cerului. fără îndoială. să-L înlocuiască (pe Dumnezeu) prin sărbătoarea artei. Prima cădere după pierderea Paradisului a fost uciderea lui Abel de către Cain. tragic lăsaţi în seama morţii („Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea". Fiii lui Set sunt „fiii lui Dumnezeu". Astfel îşi construiseră civilizaţiile sacerdotale din Orient ziguratele. aşteptarea acelui Mesia victorios devine aşteptarea „Slujitorului care suferă" al lui Iahve. Turnul Babel este tipic şi trece dincolo de aceste exemplare arhaice. Alegerea a culminat prin legământul cu Avraam. Cu toate acestea. golit de acea Prezenţă căreia trebuie să i se adreseze orice cult. Dumnezeu a încheiat cu omenirea o alianţă cosmică. cu atât rugăciunea omului se intensifică. Aceste invenţii inaugurează cultura ca un cult al abstracţiei. El a ales unul ca instrument. Lui Isaac. şi cu cât alegerea este mai limitată. nu cultice.păcatul bate la uşa şi caută să te târască. rămânând veşnic prezent. dus cu trupul în rai. în ultima clipă. să se reîntoarcă în apele originare. iar când Dumnezeu înlocuieşte. Căruia el îi este doar prototip. iar unul dintre ei. ca pedeapsă dreaptă. asemenea lui Jubal. a găsit har în faţa lui Dumnezeu: „Noe era drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului" (Facere 6. dar tu biruieşte-l!" (Facere 4. 22). 1-4). va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale". Dumnezeu i-a zis lui Cain: „. Această nouă cădere ar putea fi pusă în legătură cu relaţiile misterioase dintre îngeri şi oameni (Facere 6. Însuşi Avraam trebuia să fie supus încercării în ceea ce priveşte speranţa sa. ei sunt primii cetăţeni. ei invocă numele lui Iahve. bântuită de corupţie. Atunci s-a născut diversitatea limbilor. nu aceasta a fost gnoza luciferică din care omul a extras puteri de uriaş? Oricum au stat lucrurile. precum Tubalcain „fierarul. Cu cât Dumnezeu se îndepărtează. constituind esenţa acestei dezbinări şi amestecări. 9). de 43 . „tatăl tuturor celor ce cântă din liră şi din fluier". un bărbat şi familia sa. o supunere necondiţionată. Enoh. ci asigurându-le continuitatea. 7). deoarece nu mai este adresată lui Dumnezeu. Cain însă şi-a ucis fratele. putem înţelege că El. sunt numai fiii omului.. jertfa lui Isaac.uriaşă compensaţie pentru lipsa lui Dumnezeu! Dumnezeu trebuie să fie uitat sau înlocuit: să-L uite prin prelucrarea metalelor. Jertfa ce i s-a cerut. Avraam îi răspunde: „Fiul meu. o alegere istorică de data aceasta. Civilizaţia apare o dată cu ei . pe de altă parte. luând ca semn curcubeul. dând acest nume evreilor. Descendenţii lui Cain. scara interiorizării pe care cei iniţiaţi treabuiau să o urce metodic. Aici artele apar ca valori culturale. cu atât ţinta ei se universalizează: până când curăţia supremă a Fecioarei devine capabilă să dea naştere Mântuitorului omenirii. acceptând să devină captivi ai greutăţii pământului şi ai puterii opace pe care o conferă. prin care statorniceşte universul pământesc. moştenitorul făgăduinţei.

L binecuvânteze. Consimţământul smerit al Fecioarei a permis Cuvântului să devină trup. la tribul lui Iuda. punându-i la încercare dispoziţiile. Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Numele de Maică a Domnului (Theotokos) conţine întreaga istorie a iconomiei divine în lume". momentul Său. Treptat. Maria este tăcerea ce întrupează. răsplata. Pedagogia divină îl supune pe om unei atente cercetări. deoarece Dumnezeu doreşte ca libertatea umană să nu îi reziste numai. trupul. Profeţii explică spiritul. Strămoşii ei. iar în tribul lui Iuda. Dumnezeu îl trimite pe Moise să-l salveze. chemarea eshatologică pe care o cuprinde. de vreme ce omul l-a dat pe al lui? Aşadar. împiedicându-l însă să-I vadă faţa Sa. „căci te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!" (Facere 32. natura ei umană. binecuvântaţi de Dumnezeu şi purificaţi prin Lege. în Vechiul Testament. am putea spune. natura divină rămâne deci ascunsă. în care veşnica pedagogie divină îşi găseşte. Alegerea lui Israel însă. de fapt. destinând-o în mod profetic Israelului. pregăteşte Mielul divin. separată de coborâtorii lui Adam. De fapt. Şi Patriarhul devine poporul. Fecioara devine cu adevărat Maica Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1. cel al Legii. O obligaţie scrisă faţă de care poporul ales trebuie să se supună. dacă nu să-i descopere numele Său. arborele lui Iesei ajunge până la suprema alegere a Fecioarei. Dumnezeu trece în slava Sa prin faţa lui Moise. libertatea personală i-a deschis. Iar Ioan Botezătorul. dinamismul ei istoric. astfel. stadiul hotărâtor. alegerile se limitează: în sânul Israelului. istoria Vechiului Testament nu este numai o istorie a prefigurărilor mântuirii. iar Hristos îi va invoca mereu împreună. pentru jertfă. în cele din urmă. ea a putut să primească trupeşte Cuvântul însuşi.Vladimir Lossky fiecare dată când omul se supune. în istoria mântuirii omului. Dând naştere unei Persoane divine Care îşi asumă astfel firea omenească. Acel kairos al lui Hristos. Legea este însoţită de făgăduinţele divine pe care Profeţii vor continua să le lămurească. Însă sfinţenia Vechiului Testament nu numai că a dat Cuvântului pe mama Sa. Dar Maria rămânea liberă să accepte sau să refuze. Profeţii şi Tradiţia ne arată sensul real al Scripturilor. 28). pentru a sublinia acest fapt. cel puţin să. Din acest motiv. condensând întreaga sfinţenie a Vechiului Testament. orice împlinire a planului divin. „căci omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască". Mântuirea se apropie sau se îndepărtează în măsura în care omul se pregăteşte sau nu pentru a o primi. Cum să nu-Şi poată da El pe propriul Său Fiu. Întreaga semnificaţie a Vechiului Testament este înrădăcinată în aceste fluctuaţii. În acest fel. care au transformat treptat Legea într-o realitate statică şi într-un mijloc de justificare. ci. Câteodată această încercare este o luptă. Prin urmare. pentru ca Fecioara. nu prin punerea deoparte a Fecioarei. Profeţii joacă un rol asemănător celui al Tradiţiei în Biserică. pe Hristos. cu toată gravitatea şi cu tot respectul purtat dragostei. duhul profeţiei ne face să percepem limpede lucrarea celei de-a treia Persoane a Treimii. ci să-l forţeze. la casa lui David. va depinde de voinţa omului. în cele din urmă. 38). Dualismul LegeProfeţi exprimă deja aliquo modo acţiunea definitorie a Logosului şi lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. ci şi a acceptărilor şi refuzurilor omului. a depins de acest răspuns omenesc liber. Iacov devine Israel. este vocea care strigă în pustie. în spiritul lui Ilie. să poată oferi acestei iubiri un lăcaş neprihănit în trupul său. întreaga istorie a lumii. în relaţia lor cu poporul ales. în vederea lucrării necesare a mântuirii. Această alegere a fost anunţată Mariei de îngerul Gavriil. ci printr-un consimţământ. „Iată roaba Domnului. Tot ceea ce Dumnezeu aştepta din partea omenirii decăzute s-a împlinit în Maria. fiind 44 . şi pe Mireasa Sa. este afirmată în noul legământ. primiseră în mod spiritual cuvintele Cuvântului şi. iar când acest popor se află în captivitate în Egipt. Spre deosebire de farisei. care subliniază aspectul îndoit al Providenţei. Aceasta din urmă nu este unilaterală şi ia în considerare aşteptarea şi chemarea omului. Cea de-a doua Persoană a Treimii trebuia să intre în istorie nu printr-o irumpere brutală. Profeţii sunt bărbaţii pe care Dumnezeu îi alege ca să vestească sensul profund al Legii Sale. Aşa se face că Legea şi Profeţii se completează reciproc. făcându-l pe om să-şi recunoască păcatul şi neajutorarea sa în faţa păcatului. în care omul ar fi rămas un instrument. Acest lucru se întâmplă deoarece Dumnezeu însuşi S-a implicat. de aceea. Pe Muntele Sinai.

aceea a Fiului lui Dumnezeu. aceeaşi certitudine pe care tânărul Augustin a căutat-o în zadar în metafizica lui Plotin: „Cuvântul trup S-a făcut". vede dumnezeirea arătându-Se. desigur. Căci în Dumnezeu totul este unitate. trebuie să se vorbească despre o iconomie proprie Fiului. dar aceasta numai prin obscuritatea unor simboluri ambigue. Prin această afirmaţie s-a făcut însă confuzie între natură şi persoană în Dumnezeu. III. natura omului şi natura lui Dumnezeu. acordul celor două voinţe în Hristos pecetluieşte ascultarea Fiului faţă de Tatăl. Revelaţia are loc atunci când o Persoană divină. De atunci. să alunge necesitatea lor din lume. contemplând „slava pe care un singur Fiu o deţine de la Tatăl Său". O manifestare supremă a dragostei. iar omul. Întruparea În versetul al 14-lea din Prologul Evangheliei după Ioan. Fiul Se supune. veşnică. Fiul însă este Cel care S-a întrupat pentru a săvârşi în lume opera de mântuire. Pentru patripasieni. ci şi trupul este asumat de Cuvânt. Tot ceea ce cunoaştem despre Treime cunoaştem prin întrupare. fără ca celelalte Persoane ale Treimii să sufere sau să fie răstignite. ele nu pot face altceva decât să încercuiască taina. care se referă atât la Hristos. motiv pentru care Hristos devine om. fără de care ele nu sunt decât cuvinte. „Iar cel care este iniţiat în taina învierii află scopul pentru care Dumnezeu a creat toate lucrurile la început" (Sfântul Maxim Mărturisitorul). iar „devenirea" din Cuvântul „care devine trup" se adaugă plinătăţii fiinţei divine. Această voinţă comună este împlinită în mod diferit de fiecare persoană: Tatăl trimite. cât şi la Treime. care au legătură cu starea decăzută a omului: păcatul şi moartea. Fiul S-a întrupat pentru a face posibilă unirea omului cu Dumnezeu. fără ca oamenii să recurgă la rău. iar aceasta este unică în Treime. cu care ipostasurile nu se identifică. Fiul rămâne Dumnezeu în sânul Treimii neschimbate.Introducere în teologia ortodoxă ultimul profet. până la punctul acceptării morţii însăşi. stăpânul universului apare ca Tată. care a fost nu numai întreruptă. dar şi interzisă. Mai rămân încă două obstacole. De aceea.„Cuvântul trup S-a făcut". căci aceasta ar fi o violare a însăşi 45 . Simplul fapt al întrupării înlătură primul obstacol ce stă în faţa acestei uniri: separarea celor două firi. „Trupul". răsună marea certitudine creştină. ci şi voinţa umană şi întrucât s-a făcut separaţie între Fiu şi Tată. teologia. fără vreo schimbare în natura Sa divină. el a recunoscut şi arătat „pe Mielul care a luat asupra Sa păcatele lumii". nu numai sufletul. Treimea este Cea care ne mântuieşte. Tatăl S-a răstignit împreună cu Fiul datorită unităţii naturii. putându-se angaja în istoria umană. simţim cu tărie că. Vechiul Testament este revelat ca fiind trinitar. Voinţa Fiului este aceeaşi cu a celorlalte două Persoane ale Treimii. fiind însă mai mult ascultare. cărări riguros trasate de credinţă şi rugăciune. spre marele scandal al metafizicii. devine posibilă: ho logos sarx egeneto . Această „devenire" depăşeşte categoriile naturii divine. Care intră în istoria lumii. în Hristos însă nu a fost numai voinţa divină. de fapt. Nu este vorba de o învingere fără drept de apel. Desigur. gândirea necreştină presimţise adeseori Taina numărului trei. Începe apoi iconomia proprie Fiului. Un paradox greu de explicat: Cuvântul. această taină nu poate fi abordată decât în termenii vieţii personale. Se angajează pe deplin în condiţia noastră. Sarcina lui Hristos este să le învingă. căci revelaţia deplină a Treimii necesită întruparea. neschimbătoare. Ceva însă se adaugă divinităţii Sale: El devine om. De aceea. dacă vrem ca distincţiile noastre să evite erezia. Vechiul Testament culminează în aceste două fiinţe pe care iconografia le preamăreşte de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos în slavă: Mireasa şi Prietenul Mirelui. Duhul însoţeşte şi ajută şi prin El (prin Duh) Fiul intră în lume. subliniază Sfântul Ioan. iar taina acestei ascultări este una şi aceeaşi cu cea a mântuirii noastre. este limita ultimă a umanizării. pe care nimic nu o poate diminua. Taina este aici cea a ascultării. devine Fiu al omului şi „Se sălăşluieşte între noi". căci Persoana Fiului biruieşte frontierele transcendentului şi ale imanentului. Iconomia aparţine voinţei divine. ca act de contemplare a lui Dumnezeu însuşi. mântuirea lumii este voinţa unică a celor Trei. Cuvântul „trup" exprimă aici totalitatea naturii umane. Tatăl a suferit.

propria Sa fire umană. ne-au constrâns şi pe noi să îl purificăm pe al nostru. Propoziţia aceasta este întâlnită de trei ori la Sfântul Irineu. iar Duhul. în măsura în care ea reprezintă Biserica. El. coborând asupra ei prin însăşi plinătatea integrităţii puterea de a cuprinde şi a da naştere Cuvântului.. cel de-al doilea şi ultimul. S-ar putea oare vorbi despre unirea celor două firi. Ea nu a existat niciodată în afara Persoanei lui Hristos. Nu este acest „om ceresc" manifestarea pe pământ a unei alte umanităţi. vindecabil prin trecerea lui Dumnezeu Însuşi prin moarte şi iad. întreaga condiţie umană. pârga omenităţii Sale. ea nu a venit spre a se uni cu divinitatea. Minunea omenirii este aceasta: Cuvântul este Cel care primeşte din partea propriei Sale făpturi. de aici şi expresia paulină de „om ceresc". Sfântul Petru a fost cel dintâi care a scris că trebuie „să devenim părtaşi ai dumnezeieştii firi" (II Petru 1. însă persoana Sa vine din ceruri. Sensul profund al întrupării rezidă în această viziune fizică şi metafizică asupra naturii metamorfozate de har. acest lucru poate fi făcut doar în sens metaforic. deschise în creaţie prin păcatul lui Adam. Taina întrupării este taina Dumnezeu-Omului. aşa sunt şi cei pământeşti. iar Dumnezeu acceptă riscul. iar păcatul. în acelaşi timp. omul cel de-al doilea este din cer. 46 . aşa sunt şi cei cereşti. Omul cel dintâi este din pământ. Care reuneşte cu adevărat cele două firi. ci de a face moartea neputincioasă. moartea lui Hristos înlătură dintre om şi Dumnezeu obstacolul păcatului. sămânţa este Cuvântul însuşi. Oare. În această zămislire fără sămânţă bărbătească. este mărginit într-un mod inefabil. o umanitate superioară. Adam. că Duhul este soţul Fecioarei. despre „îmbinarea" lor. scrie Sfântul Maxim. El fiind Cel care a creat-o din miezul ipostasului Său. desăvârşeşte purificarea inimii ei. o face pe deplin fecioară. luându-Şi din Fecioară firea Sa umană. deoarece era necesar să răscumpere istoria întreagă. unde este oare întruparea? Căci Hristos ar fi trecut prin Maica Sa fără a lua ceva de la ea. nu „ex nihilo". Învierea Lui îi răpeşte morţii „boldul" . ea se regăseşte şi la Sfântul Atanasie şi sfârşeşte prin a deveni un laitmotiv pentru teologii din toate timpurile. înseamnă acest lucru. şi cum este cel ceresc. în Hristos nu există o persoană umană. Întruparea a fost săvârşită prin lucrarea Duhului Sfânt.puterea ei. Prin urmare. să purtăm şi chipul celui ceresc" (I Corinteni 15. pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii fiinţe. în momentul hotărâtor al Buneivestiri. în această restaurare dobândită de acum înainte de natura umană. Hristos este om. din ceruri. Umanitatea lui Hristos nu a constituit niciodată o natură distinctă şi anterioară. Căci dacă cineva ar putea vorbi despre „soţ" în cazul Fecioarei. aşa cum au pretins unii teologi. purificată de Duhul Sfânt. pentru a elibera fiinţele fără a le zdruncina libertatea. pământesc. pentru ca omul să poată urca la dumnezeire. fecioria cea mai desăvârşită. ea nu are un alt soţ decât pe Fiul ei. cu suflet viu. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei". în El există umanitatea. desăvârşirea şi plinătatea însăşi.Vladimir Lossky libertăţii care le-a determinat apariţia. Dumnezeu intră ca trup în trupul istoriei: istoria este un risc. „Cel nemărginit. „Făcutu-s-a omul cel dintâi. dar persoana este divină. coboară până la cele mai de jos hotare ale fiinţei pe care păcatul le străpunge prin nedesăvârşire şi neplinătate. Hristos este.. nu este vorba de o unire şi nici de vreo asumare. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc. aşa cum o numesc Părinţii? Părinţii înşişi şi-au desăvârşit neîncetat limbajul şi. departe de a fi soţul Mariei. 4). coincide cu maternitatea divină. Însăşi Persoana necreată îşi creează firea Sa umană. că El joacă rolul de soţ în cadrul Neprihănitei Zămisliri? Acesta ar fi un mod grosolan de raţionalizare a naşterii lui Hristos. aşadar. În sens strict. Dumnezeu cere Mariei. iar aceasta din urmă se manifestă de la început ca umanitate a Cuvântului. Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt. iar Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă. ci de unitatea celor două naturi în Persoana Cuvântului din momentul întrupării Sale. pe când cel limitat se deschide spre măsura celui nelimitat". în această breşă deschisă în întunecimea morţii care duce la îndumnezeire. Astfel. Cum este cel pământesc. începând cu Fecioara. după cum au crezut unii gnostici? În acest caz. Adam cel nou venit din ceruri. pentru a face posibilă mântuirea. 45-49).

nestorianismul a disecat pe Hristos în două persoane diferite. adică în distincţia dintre persoană şi natură. ca de exemplu Teodor de Mopsuestia. Dumnezeirea şi umanitatea. printr-o exegeză care îmbrăţişa prea mult alegoria. nici umanitatea în dumnezeire. dintre care unii. Astfel. este regăsit în dogma hristologică. Iisus risca să apară ca un simplu individ în istoria Iudeii. dar şi unor mari eretici. La Antiohia. o singură Persoană. distincţia dintre persoană şi natură rămânând neclară. Nestorie a stârnit mare scandal prin neputinţa lui de a înţelege taina persoanei: el concepe persoana ca natură şi identifică. iar prezenţa veşniciei în istorie îi scăpa mereu. În opoziţie cu aceasta. reprezintă punctul culminant al unei lupte îndelungate împotriva tentaţiei de a raţionaliza întruparea prin îndepărtarea fie a dumnezeirii. Treimea este o natură în trei persoane. istoria devenea insulară. Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin dumnezeirea Sa. cu ocazia celui de-al V-lea Sinod ecumenic). adeseori ajungând să neglijeze măreaţa viziune a lui Dumnezeu devenit om. concentrându-se cu precădere asupra aspectului istoric al Scripturilor. aspectul uman al întrupării. iar gândirea lui Nestorie a putut astfel să inducă în eroare timp îndelungat. Cu alte cuvinte. o istorie mult prea umană în contextul ei temporal. ori de câte ori se ceda ispitei care le era specifică. pe acest fundal se proiectează siluetele celor doi mari oponenţi teologici din antichitatea creştină: şcolile din Alexandria şi Antiohia. Dumnezeu adevărat şi om adevărat. până în momentul în care refuza Fecioarei Maria titlul de Născătoare de Dumnezeu. Prin urmare. Aceste două şcoli au dat naştere unor mari teologi. Fiecare interpretare simbolică.Introducere în teologia ortodoxă CAPITOLUL AL IV. fie a umanităţii lui Hristos. tindeau în mod vizibil spre erezie (Teodor a fost condamnat post mortem în secolul al VI-lea. Acest Patriarh al Constantinopolului a aparţinut şcolii din Antiohia. el opune persoana Cuvântului persoanei lui Iisus. sunt reconciliate în unitatea unei persoane. încercând să-l înlocuiască cu acela de „Hristotokos" (Născătoare de Hristos). care a clarificat această taină hristologică a doimii în una. separate în măsura în care sunt Persoane. Nestorie făcea distincţie netă între cele două naturi. Care este. Între triadologie şi hristologie există o legătură. fiecare consubstanţialitate dând naştere unei singure fiinţe consubstanţiale. Pe de o parte. Introducere Treimea este prezentă în însăşi structura intelectuală a dogmei hristologice. şcoala din Alexandria. fiecare gnoză a evenimentului sacru îi păreau suspecte. deşi consideră că 47 . tinzând să deprecieze aspectul istoric. pe de altă parte. menit la origine să clarifice unitatea dintre Tatăl şi Fiul în cadrul Treimii. oricât de separate ar putea să apară datorită prăpastiei uriaşe care se deschisese între creat şi necreat. El este consubstanţial cu noi. prin umanitatea Sa. în cele din urmă. însă o singură prezenţă reală. formulată în chip definitiv de Sinodul de la Calcedon. Hristos este o singură persoană în două naturi. Şcoala din Antiohia era adepta exegezei literale. Acest lucru a produs exasperare în rândul credincioşilor simpli. Ipostasul cuprinde două naturi. „Theotokos". concentrându-se asupra gnozei creştine. rămânând una în alta. Dogma de la Calcedon.LEA Dogma hristologică I. Ca atare. există două consubstanţialităţi. în acelaşi timp. unde el a avut ca îndrumători mari teologi. fără ca dumnezeirea să fie transformată în umanitate. consubstanţialitatea. Izvorât din gândirea antiohiană. deoarece termenul homoousios. Este adevărat că în acel moment terminologia nu era încă definitivată. iar sistemul doctrinar propus de el părea ortodox. pe prima cu a doua. apărând astfel două consubstanţialităţi: Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. golea adeseori evenimentul biblic de simplitatea lui concretă.

referitor la Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. De aici însuşi numele acestei erezii: monofizitism (de la mone. însă nu şi cu omul. Dacă nu există unitate reală în Hristos. natură). Prin urmare. omenescul se închide în sine. La limită. ea era mama lui Hristos.însă numai printr-o legătură morală. În pofida numeroaselor nuanţe. umanismul Apusului. astfel. primii doi sunt îndreptaţi împotriva monofiziţilor şi ultimii doi împotriva nestorienilor. iar în zilele din urmă născut din Fecioara Maria. acest „S-a făcut" este asemenea apei care se transformă în gheaţă. iar creştinismul devine o morală. iar întruparea încetează de a mai fi o restaurare „fizică". totuşi. pe de altă parte. Unul-Născut. el se dizolvă în divin. El a folosit-o pur şi simplu pentru a-Şi face apariţia. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Monofiziţii nu au negat umanitatea lui Hristos ca atare. ca o picătură de apă aruncată pe cuptorul încins. dumnezeirea Sa. Pentru el era vorba doar de o simplă greşeală de vocabular. Hristos este consubstanţial cu Tatăl. Domnul Iisus Hristos. De fapt. Unul-Născut cunoscut nouă în două naturi fără amestecare. întreaga doctrină a mântuirii îşi pierde fundamentul ontologic. Nestorianismul şi monofizitismul . s-a încercat exprimarea ei ca natură. Dumnezeu şi Cuvânt. ca natură divină aflată în legătură cu Cuvântul. Născătoare de Dumnezeu. repetă monofiziţii în mod constant. monofizitismul sfârşeşte în dochetism. o aparenţă. Îndumnezeirea ne este interzisă. unul şi singurul Hristos. întru toate asemenea nouă. Sfântul Chiril rămâne ortodox." „Fără amestecare. Fiu. pentru ei aceasta părea a fi înecată în dumnezeirea Sa. însă nu este om cu adevărat. aidoma unui strop de vin în ocean. deoarece în Hristos totul e dumnezeiesc. Opoziţia deschisă a pietăţii răsăritene a expulzat cu repeziciune nestorianismul. Pentru Nestorie. proprietăţile fiecăreia se păstrează cu mai multă tărie atunci când sunt unite într-o singură persoană sau ipostas. dacă Hristos nu are unitatea persoanei. de o fiinţă cu Tatăl prin dumnezeire şi de o fiinţă cu noi prin umanitate. cele patru definiţii sunt negative: 48 . neîmpărţit şi nedespărţit. afară de păcat. Domn. umanitatea lui Hristos este doar o aparenţă şi. El a trecut prin Fecioară fără a împrumuta ceva din ea. nu se poate nega faptul că un punct a rămas pururi constant pentru monofiziţi: Hristos este cu adevărat Dumnezeu. înlăuntrul Bisericii. dogma de la Calcedon defineşte. desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în umanitatea Sa. în polemica sa cu Nestorie. în aşa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două naturi. între aceste două ispite opuse. Hristos nu este altceva decât un mare exemplu. care nu separă. atunci natura noastră nu a fost asumată cu adevărat de Dumnezeu. Umanitatea este dizolvată în dumnezeire sau volatilizată în urma contactului cu ea. Astfel. Pentru a apăra unitatea lui Hristos. neîmpărţit şi nedespărţit" . noi proclamăm în unanimitate că trebuie să mărturisim pe Unul şi singurul Fiu. în care totul se reabsoarbe (imaginea apei şi a gheţii este exemplul clasic în India pentru a ilustra relaţia dintre finit şi infinit). ale unor tendinţe precreştine . Pe de o parte. atunci nici o unire între om şi Dumnezeu nu mai este posibilă.nu au încetat. iar noi rămânem separaţi de Dumnezeu. a lansat formula: o singură natură în Cuvântul întrupat. moştenirea Atenei şi a Romei. o limitare a lui Iisus. nici nu împarte în două persoane. „singură". „În conformitate cu tradiţia Părinţilor. Sfântul Chiril al Alexandriei. după umanitate. fără schimbare.astfel sunt unite cele două naturi în persoana lui Hristos. fără schimbare. Câţiva ucenici au luat însă formula ad litteram: o singură natură în Hristos. în consecinţă. ci dimpotrivă. fiind aceeaşi Persoană unică a Fiului. Cei doi fii. al lui Dumnezeu şi al omului. Pentru ei. după cum o arată contextul.Vladimir Lossky acestea erau unite .ambele sunt manifestări. iar pe de altă parte. erau uniţi fără a fi unul în Hristos. să ameninţe creştinismul: pe de o parte. o asemănare. realitatea dumnezeirii şi umanităţii Sale şi taina unirii lor în chip neîmpărţit şi neamestecat. „Cuvântul S-a făcut trup". după dumnezeire. iluzionismul cosmic şi interioritatea pură a Orientului antic cu Absolutul lui. Dintre aceşti termeni. însă violenţa acestuia a dat naştere unei erezii opuse. singură persoana umană a lui Hristos s-a născut din Fecioară. de atunci. Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat. printr-o alegere care L-a făcut pe Iisus receptor al Cuvântului. Domnul nostru Iisus Hristos. şi physis. înainte de veci născut din Tatăl. dar nu a lui Dumnezeu.

Introducere în teologia ortodoxă asygchytos, atreptos, adiairetos, achoristos. Ele circumscriu în mod apofatic taina întrupării, însă ne interzic să ne imaginăm „de ce". Hristos este în mod deplin Dumnezeu; prunc în leagăn sau în agonie pe Cruce, El nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea universului prin puterea Sa atotprezentă. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti de necuprins", spune Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că, pe de altă parte, umanitatea lui Hristos este pe deplin a noastră. Ea nu îi aparţine prin naşterea Sa veşnică, însă persoana Sa divină i-a dat viaţă în Maria. Aşadar, Hristos are două voinţe, două intelecte, două moduri de a activa, însă mereu unite într-o singură Persoană, în fiecare din lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi energia umană. De aceea, ar fi de-a dreptul pueril să construim o psihologie a lui Hristos şi, scriind „Viaţa lui Hristos", să reconstruim „stările Sale spirituale". Nu putem face presupuneri - şi acesta este şi sensul celor patru negaţii de la Calcedon - despre „modul în care" divinul şi umanul coexistă în aceeaşi Persoană. Cu atât mai puţin, şi e bine să repetăm acest lucru, ar trebui cineva să se plângă de faptul că Hristos nu este „o persoană" umană. Umanitatea Sa nu are un ipostas propriu printre nenumăratele ipostasuri ale oamenilor. Aidoma nouă, El are un trup, la fel ca noi, are suflet şi tot ca noi, are spirit, dar persoana noastră nu este această asamblare; ea trăieşte prin şi dincolo de trup, de suflet şi spirit, care nu constituie niciodată natura ei. În timp ce omul, prin persoana sa, poate părăsi lumea, Fiul lui Dumnezeu poate să intre în lume prin Persoana Sa, deoarece Persoana Sa, a cărei natură este divină, „enipostaziază" natura umană, după cum spunea Leonţiu de Bizanţ în secolul al VI-lea. Fără a fi amestecate, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o anumită întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi penetrează umanitatea Sa, aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după cum fierul într-un cuptor devine foc, deşi rămâne fier prin natură. Schimbarea la faţă descoperă parţial Apostolilor această flacără a energiilor divine ce iradiază natura umană a Domnului lor. Această întrepătrundere a celor două naturi - pătrunderea dumnezeirii în trup şi posibilitatea dobândită de trup, ca în viitor să participe la dumnezeire - se numeşte perichoresis - după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau, în latină, communicatio idiomatum. „Trupul a devenit Cuvânt fără a pierde ceea ce avea, în timp ce se identifică cu Cuvântul după ipostas", spune Sfântul Ioan Damaschin. Hristos devine om prin iubire, dar rămâne Dumnezeu, iar focul dumnezeirii Sale primeşte de-a pururi natura umană. Iată de ce sfinţii, în timp ce rămân oameni, pot să participe la dumnezeire şi să devină dumnezei prin har.

II. „Chipul lui Dumnezeu" şi „Chipul Robului"
„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2, 5-11). Acest celebru pasaj „chenotic" din Epistola către Filipeni defineşte golirea Cuvântului; fiind după „chipul lui Dumnezeu", morphe Theou, cu alte cuvinte, având aceeaşi condiţie ca a lui Dumnezeu, fiind de natură divină, El S-a golit, S-a deşertat, S-a smerit (ekenosen), luând chip de rob (morphe doulou). Fiul lui Dumnezeu, printr-o uimitoare smerire, prin taina chenozei Sale (kenosis), coboară la condiţia de auto-anihilare (nu în sensul neantului primar, ci al prăpastiei nesfârşite deschisă de starea decăzută a omului); în mod paradoxal, El uneşte plinătatea integrală a naturii Sale divine cu nedesăvârşirea, nu mai puţin integrală, a naturii umane căzute. 49

Vladimir Lossky Acest paragraf trebuie comparat cu textul din Isaia despre „omul durerilor", despre prorocirea, atât de scandaloasă pentru israeliţi, nu a unui Mesia înconjurat de slavă, ci a „robului lui Iahve", suferind şi umilit, Care Se dăruieşte pe Sine în tăcere ca „jertfă de ispăşire", „străpuns fiind pentru păcatele noastre" (Isaia, cap. 53). Sfântul Chiril al Alexandriei a examinat în amănunt această chenoză divină. Dumnezeu, spune el, nu poate să Se lepede de natura Sa divină prin întrupare, căci altminteri nu ar mai fi Dumnezeu şi nici nu s-ar mai putea vorbi de întrupare. Aceasta înseamnă că subiectul chenozei nu este natura divină, ci persoana Fiului. Persoana se împlineşte prin dăruirea de sine; ea se distinge de natură nu pentru „a se folosi" de condiţia sa naturală, ci pentru a renunţa la sine cu desăvârşire. Din acest motiv Fiul „nu S-a folosit de egalitatea Sa cu Dumnezeu", ci „dimpotrivă, El se goleşte de ea", ceea ce nu reprezintă o decizie spontană, un act, ci manifestarea a însăşi fiinţei Sale, a persoanei, care nu mai este o dispoziţie proprie Lui, ci însăşi realitatea Sa ipostatică ca expresie a voinţei trinitare, a voinţei căreia Tatăl îi este izvor, Fiul, realizarea ascultătoare, iar Duhul, împlinirea de slavă. Prin urmare, există o continuitate profundă între fiinţa personală a Fiului ca renunţare şi chenoza Sa pământească. Părăsind condiţia de slavă de care „nu S-a folosit niciodată", El acceptă ruşinea, dezonoarea şi starea de om blestemat; îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-Se condiţiei noastre de muritori. Lepădându-Şi prerogativele Sale împărăteşti, El îşi ascunde slava Sa din ce în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul Său Trup în ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se urâţise prin corupţie. Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos îşi păzeşte însă cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar; deşi rămâne Dumnezeu, El acceptă să devină muritor, deoarece singura cale de a cuceri moartea era de a face posibilă pătrunderea acesteia în Dumnezeu, unde nu putea să-şi găsească nici un loc. Chenoza este smerenia Slujitorului care nu caută propria Sa mărire, ci mărirea Tatălui care L-a trimis. Niciodată sau aproape niciodată Hristos nu îşi afirma divinitatea. Renunţând cu desăvârşire la ale Sale, păstrând în ascuns natura Sa divină şi renunţând la propria Sa voinţă când ajunge să afirme: „Tatăl este mai mare decât Mine". El împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime. Iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane, ajungând până la a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă, şi trupul frăţesc plin de suferinţe de pe Cruce, El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste; căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi, descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu. Totuşi, înainte ca actul chenozei lui Hristos să se încheie prin învierea Sa, au avut loc două teofanii prin umanitatea Sa: una la Botez, cealaltă cu ocazia Schimbării la Faţă - de fiecare dată, Hristos S-a manifestat nu sub „chip de rob", ci sub „chipul lui Dumnezeu", permiţând naturii Sale divine, adică unităţii Sale cu Tatăl şi Duhul, să strălucească prin umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că, după Maxim Mărturisitorul, umanitatea Sa, coruptibilă prin iconomie, era incoruptibilă prin natură. Vocea Tatălui, prezenţa Duhului Sfânt sub chip de nor sau porumbel au făcut ca aceste două manifestări ale „chipului lui Dumnezeu" să fie două teofanii trinitare. Condacul ce se cântă cu ocazia sărbătoririi Schimbării la Fată scoate în evidenţă faptul că ucenicii au văzut slava divină „după puterile lor", pentru ca „atunci când vor vedea răstignirea şi moartea Ta să cunoască că Tu Te-ai supus de bună voie", şi nu din vreo necesitate a naturii. Faptul că această „lumină a Transfigurării nu are început şi nici sfârşit" (Sfântul Grigorie Palama) trebuie să ne facă mai conştienţi de realitatea chenozei. Hristos a acceptat, în mod voluntar şi total, consecinţele păcatului nostru, de la întrupare şi până la moarte. El a cunoscut toate slăbiciunile, toate umilinţele condiţiei noastre, nu însă şi pasiunile distructive ce depind de libertatea noastră. Chiar şi cel de-al doilea Adam, pentru a se „conforma" cu desăvâşire primului Adam, a permis ispititorului să se apropie, de data aceasta nu în Paradis, 50

Introducere în teologia ortodoxă ci în starea omului decăzut. Numai în Hristos non-existenţa a devenit suferinţă şi iubire, şi nu rău sau ură; de aceea, ispititorul a fost respins de Cel Care purta în Sine mai mult decât Paradisul, de Cel Ce este.

III. Două energii, două voinţe
Definiţiile de la Calcedon nu sunt îndreptate numai împotriva nestorianismului şi monofizitismului. Atunci când arată că Hristos ca om desăvârşit este compus din suflet raţional şi trup, ele au în vedere o altă erezie: apolinarianismul. Apolinarie din Laodiceea a trăit în secolul al IV-lea, iar marii capadocieni au luptat împotriva lui. El era un reprezentant tipic al şcolii din Alexandria, care afirma, înainte de toate, unitatea lui Hristos. Cu optzeci de ani înainte de apariţia monofizitismului şi în timpul conturării lui ca doctrină, Apolinarie se întreba cum ar fi putut reconcilia această unitate cu dualitatea inerentă divinului şi umanului. După părerea lui, nu putea fi vorba de două naturi perfecte, deoarece, potrivit gândirii eleniste, al cărei sclav era, „două lucruri perfecte nu pot deveni unul", două principii perfecte nu se pot uni pentru a forma o a treia natură, tot perfectă. Ori aceste două naturi nu sunt perfecte, ori unitatea lor este doar o juxtapunere. În rezumat, Apolinarie a ipostaziat cele două naturi, prin aceasta respingând, dintru început, nestorianismul, deoarece este suficient de limpede că două persoane nu se pot anula într-o a treia prin unirea lor. Întrucât unitatea lui Hristos este perfectă, trebuie, aşadar, să presupunem că una din părţile ei constitutive nu era perfectă. În acest caz, divinitatea era inatacabilă şi, ca atare, Apolinarie a tras concluzia că umanitatea lui Hristos, pentru a face loc dumnezeirii Lui, trebuie să fie imperfectă. Omul se desăvârşeşte prin intelect; prin urmare, pentru Apolinarie era limpede că Hristos nu a avut un nous omenesc şi, pentru a adeveri unitatea Sa, spiritul uman este înlocuit în El de Logosul divin. Astfel, Cuvântul uneşte dumnezeirea cu o umanitate incompletă, divinitatea completând umanitatea. Prin urmare, Hristosul lui Apolinarie era nu atât Dumnezeul-om cât un animal plus Dumnezeu. Se constituia deja germenele monofizitismului, care nu va înceta să adauge acestui subiect ideea unei umanităţi incomplete, ce este completată şi, într-adevăr, absorbită de Logos. În ultimă analiză, întreaga construcţie concepută de Apolinarie se bazează pe identificarea persoanei umane ca nous; marea ispită a metafizicienilor este să reducă misterul persoanei la cea mai bună parte a naturii, intelectul, ceea ce le este cel mai familiar - şi aceasta nu fără o oarecare notă dispreţuitoare faţă de sentiment şi faţă de trup. Calcedonul eludează problema făcând distincţie între persoană şi natură. Această distincţie, care a stabilit libertatea persoanei în contrast cu întreaga natură, permite afirmarea unităţii celor două principii perfecte, unitate ce nu aboleşte, ci confirmă „proprietăţile fiecărei naturi". Natura umană îşi apără plinătatea în Hristos; ea nu este mutilată, ci împlinită de persoana care o „enipostaziază şi care aici nu este creată, ci este dumnezeiască. Logosul nu înlocuieşte nici un element al naturii umane; El este persoana care şi-o asumă în totalitatea ei. Prin urmare, Hristos este om desăvârşit, trup şi suflet raţional în acelaşi timp. În acest context, cuvântul „raţional" trebuie luat în sensul autoritar dat de către Părinţi: „suflet raţional" este identificat cu nous, cu intelectul, deosebindu-se de trupul însufleţit, care nu poate fi divizat în trup şi suflet viu. Această dihotomie a Calcedonului reafirmă trihotomia paulină şi tradiţională a trupului, sufletului şi spiritului. După Calcedon au apărut forme noi de monofizitism care, supunându-se literei simbolului, căutau totuşi golirea lui de conţinut. Îndelungatul efort de „de-calcedonizare" a Calcedonului s-a datorat fie instinctului tenace monofizit al spiritualităţii orientale, fie unei căutări, în speţă de ordin politic, pentru un compromis cu adevăraţii monofiziţi. Prima motivaţie explică doctrina monoenergismului care s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea. Sprijinitorii săi recunoşteau două naturi, însă afirmau că lucrarea lor, adică energia care le face manifeste, rămâne una. Distincţia dintre umanitate şi 51

pentru a ne opune monotelismului. de ceilalţi doi. însă o singură voinţă. care nu a întârziat să se impună în Biserica întreagă. mai mult sau mai puţin. aspiraţia ei fiind îngreuiată de păcat. Papa a murit în exil. Natura în starea ei „naturală". din acel moment. prin urmare. între care un loc de frunte îl ocupă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Fiecare natură cooperează la actul singular în felul ei caracteristic: „Nu natura umană l-a înviat din morţi pe Lazăr. care abundă în analize antropologice profunde. în acelaşi timp. Atunci Sfântul Maxim a fost mutilat cu deosebită cruzime şi trimis în exil. thelesis physike sau „voinţa naturală". au continuat să reacţioneze. iar divinitatea. Astfel. Sergiu al Constantinopolului şi Papa Honoriu al Romei. Această transcendere a persoanei în relaţie cu voinţa sa tulbură concepţiile noastre obişnuite. două lucrări distincte şi un singur ţel. Papii Sfântul Martin şi Sfântul Agathon. În Hristos trebuie deosebite. fie că umanitatea este cu totul pasivă. altminteri. voinţa divină. Urmându-i lui Sofronie. de această dată concepută în mod deliberat. Patriarhul Ierusalimului. pentru a-şi afirma propriul său „eu". El a fost exilat împreună cu Sfântul Martin. presupune definirea persoanei potrivit uneia din facultăţile ei. noi urmăm argumentarea Sfântului Maxim. el a fost condamnat ca eretic. poate dori doar binele. nici puterea divină nu este cea care a plâns la mormânt". unde a refuzat în mod solemn să adere la compromisul pe care Biserica părea să-l adopte. şi aceasta pe motiv că ele privesc doar individul care în mod cert îşi atribuie sieşi voinţa. Dar omului i-a fost dată şi o altă voinţă. Sfântul Sofronie. Această doctrină a fost respinsă în secolul al VII-lea de mai mulţi Părinţi. Reprezentanţii doctrinei monotelite erau în special politicieni abili. Honoriu. a fost monotelismul. care se afirmase deja ca mare adversar al monoenergismului. Sfântul Maxim porneşte de la datele triadologice stabilite. datorită denaturării libertăţii 52 . constrâns fiind. Este vorba de voinţa de a alege. Rezistenţa sa a salvat însă adevărul. după moartea sa.Vladimir Lossky dumnezeire nu mai este o simplă abstracţie: fie că cele două naturi sunt amestecate. unde avea să se stingă din viaţă. fie pentru a o direcţiona spre altă ţintă. „Chiar dacă întregul univers se va împărtăşi cu voi. Chiril al Alexandriei. s-au trezit angajaţi într-o elaborare artificială a acestei doctrine. ea aderă la bine. însă cel care a salvat cu adevărat Biserica a fost un călugăr simplu. Prima. de judecata personală pe care o adaug voinţei mele naturale fie pentru a o accepta sau refuza. un singur act. dorinţa imperială de realizare a unităţii. iar pe de altă parte. Folosirea acestei voinţe deliberative este necesară. Hristos lucrează prin aceste două naturi după cum o sabie înroşită în foc taie şi frige în acelaşi timp. ca aproape toate ereziile de acest gen. Compromisul a apărut într-un context bine delimitat: pe de o parte. În acest caz. cele două naturi. Totodată. Prin urmare. Dând dovadă de o fineţe intelectuală deosebită. Voinţa unei naturi perfecte este conştientă de bine. a declarat el cu tărie împotriva întregii ierarhii. de către al VI-lea Sinod ecumenic. succesorii lui Honoriu. Sfântul Maxim analizează aici conceptul de voinţă. El distinge două feluri de voinţă. un singur rezultat. a fost probabil singurul sincer. „o forţă naturală ce tinde spre ceea ce se conformează cu natura. Monotelismul. şi nu de cea de persoană. Căderea în păcat a întunecat însă această conştiinţă. ar trebui să postulăm trei voinţe în Treime. este tendinţa naturii spre ceea ce i se potriveşte cel mai bine. o forţă ce cuprinde toate proprietăţile esenţiale ale naturii". întrucât este „raţională" şi deci tinde spre Dumnezeu. iar Maxim a fost readus la Constantinopol. a găsit încă timp să protesteze înainte de a muri. voinţa a fost pusă în dependenţă de ipostas. spre „antinatură". natura tinde. În Treime există trei Persoane şi o singură natură. care aparţine de data aceasta persoanei. Acesta admitea. şi anume Maxim Mărturisitorul. adeseori. pentru a o face cu adevărat naturală. O altă formă de compromis cu monofizitismul. scrie Sfântul Ioan Damaschin. thelesis gnomike. curăţind-o de păcat. Pentru a elucida problema celor două voinţe în Hristos. dar mărturisind adevărul. provinciile răsăritene ale Imperiului erodate de monofizitism. voinţa este legată de noţiunea de natură. există deci o singură voinţă. eu singur nu mă voi împărtăşi". căreia voinţa umană i se conformează până la anihilare. de asemenea. trei patriarhi. iar voinţa este comună celor trei Persoane. Cu toate acestea. adică nealterată de păcat. singurul agent.

deşi îndumnezeit. Pe de altă parte. natura umană a lui Hristos este desăvârşită. Părinte. de fiecare dată. care devine voinţă a Cuvântului. 27). a Cărui persoană este divină. La temelia acestor definiţii se află antropologia Sfântului Maxim. proprie Cuvântului. reţine realitatea lui de creatură. însă nu există o „voinţă liberă" umană. constituie însăşi voinţa Cuâvntului. condiţii faţă de care nu trebuie să reacţioneze prin voinţă liberă.. cum ar fi somnul şi foamea. Umanitatea asumată de El are. care distinge între voinţa naturală (thelesis physike) şi voinţa deliberativă (thelesis gnomike).părare a Mântuitorului. asumarea condiţiei omeneşti în întregime. însăşi atitudinea lui Hristos implică libertatea. în Hristos există două voinţe „naturale". dacă voinţa Fiului este identică cu cea a Tatălui. deoarece singura decizie a Fiului este chenoza. chiar în perspectiva fatalităţii morţii.. constituie o dimensiune a persoanei. Dualitate şi unitate în Hristos Cel de-al VI-lea Sinod ecumenic. chiar dacă Sfântul Maxim îi neagă libera voinţă.Introducere în teologia ortodoxă noastre reale. supunerea absolută faţă de voinţa Tatălui. Întrucât ne aflăm în starea de păcat. ci o posibilitate de decizie liberă şi. izbăveşte-Mă de ceasul acesta. este voinţa Sa proprie. o alegere deliberată supunându-Şi trupul Său îndumnezeit limitelor condiţiei noastre decăzute. ci „da" chiar prin „nu"-ul groazei şi al revoltei .care se referă la cele spuse de Hristos: „Acum sufletul meu e tulburat. care este a lui Dumnezeu. Citând un pasaj din Sfântul Atanasie . „Voinţa liberă" corespunde stării la care ne-a redus păcatul. Cele două voinţe naturale nu pot intra în conflict cu persoana Sa. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. în întrupare. o anume asemănare cu cea a lui Adam înainte de păcat. Căci voinţa umană „enipostaziată" de Cuvânt nu este distrusă. ci prin suferinţă şi dragoste. Voinţa proprie Cuvântului. „Şi totuşi. noi atribuim aceleiaşi persoane minunile (săvârşite de puterea dumnezeirii) ca şi suferinţele (suportate de umanitate).un extras dintr-un tratat pierdut . „Părintele Meu. Dar chenoza Cuvântului este şi o chenoză a acestei umanităţi paradisiace supusă.care nu sunt oscilaţii între „da" şi „nu". Părinte. Întreaga iconomie a mântuirii se bazează pe supunerea acesteia. preaslăveşte-Ţi numele!" (Ioan 12. Această libertate nu este însă o alegere veşnică ce ar înstrăina pe Mântuitorul. treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu. care a ales o dată pentru totdeauna şi pentru toţi oamenii starea de chenoză. a clarificat definiţiile hristologice de la Calcedon. libertatea este reglată de conştiinţa personală unică a lui Hristos. arătând prin mijloace omeneşti . voinţa umană.. izbăveşte-mă de ceasul acesta" (Ioan 12. ea este o alegere decisivă şi constantă de asumare a precarităţii condiţiei noastre. se supune Tatălui. trebuie să aleagă neîncetat între bine şi rău. după cum şi trupul lui Hristos. Este alegerea. trebuie să alegem fără încetare. El a reafirmat unirea şi dualitatea firilor. faţă de voinţa lui Dumnezeu. Din această pricină. căci aceasta ar face din Iisus un actor. 53 . ca atare. care nu este o tendinţă a naturii. de ascultare necondiţionată faţă de voinţa Tatălui. 39). de este cu putinţă. voinţa Lui umană. condiţiilor obiective ale păcatului. dă actului moral caracterul său personal. În cazul de faţă.separarea noului Adam de Dumnezeul său: „Părinte. ci este un ipostas divin. Prin urmare. deoarece această persoană nu este un ipostas omenesc care. Faptul că Fiul îşi retrage propria Sa voinţă şi că voinţa Sa nu mai este deci aceeaşi cu a Tatălui creează o aparentă separare între Tatăl şi Fiul. nici nu este o necesitate constantă care să-L determine pe Hristos să facă. întrucât a gustat din fructul fatal. Aşadar. Thelesis gnomike. Ea nu există în Hristos altfel decât ca libertate divină. astfel. deoarece voinţa umană se supune voinţei divine. nu putem afirma însă libera voinţă a lui Dumnezeu. care s-a întrunit în anul 681 la Constantinopol. subliniind existenţa în Hristos a celor două voinţe naturale ce nu pot fi în opoziţie. Părinţii de la Sinod au subliniat că voinţa umană. IV. ci precum voieşti Tu" (Matei 26. conchide Sinodul. ca alegere. 27-28). a voinţei Sale omeneşti. însă ceea ce lucrează ca „persoană" în om lucrează ca „Cuvânt" în Hristos. prin voinţa de răscum. iar în această voinţă a Sa proprie rezidă întreaga taină a mântuirii noastre.

Tâlharul cel bun moare mai uşor decât Hristos. ba chiar a scandalizat. atunci când. Numai El putea să-Şi asume întreaga dimensiune a agoniei. conştient de faptul că este Fiul lui Dumnezeu.„Şi noi pe drept. Iar când voinţa proprie a Cuvântului.dobândesc o semnificaţie ontologică. dacă există un progres în conştiinţa lui Hristos. nu îi putea cunoaşte rodul: moartea. datorită contactului cu dumnezeirea atotputernică. rezultatul şi tributul plătit păcatului în virtutea voinţei Sale omeneşti. Prin această moarte nemăsurată sau mai exact prin moartea o singură dată „măsurată". în starea intim-structurală la care Dumnezeu a oprit căderea omului şi a introdus o lege care este exact legea morţii. Umbra crucii atinge o stare de curăţie ce nu poate fi întinată. Ar fi absurd să se spună că Cuvântul a devenit conştient de divinitatea Sa. devine conştient de moarte. Naşterea a fost din Fecioară. la capătul coborârii Sale în străfundurile nimicniciei noastre. acceptând întregul păcat. El vede umanitatea Sa îndumnezeită revoltându-se împotriva acestui blestem „anti-natural". în loc să izvorască dinlăuntru ca destin. prima minune din Cana a fost minunea căsătoriei. Sfântul Ioan Damaschin cugetă astfel: „Atunci când voinţa Sa umană. iar voinţa Sa divină a cedat în faţa acestei manifestări a umanităţii. această explorare descendentă a abisului nostru. la Botez El devine. adică starea noastră de cădere. a refuzat să accepte moartea. păcatul este anihilat. al cărei obiect nu este altul decât umanitatea Sa. Cel ce este fără de păcat îl anulează. în loc să fie. căci moartea îi este străină. adică acceptabilă din punct de vedere biologic. de a îngădui ca tot ceea ce constituie condiţia noastră. Căci mântuirea nu este nimic altceva decât poarta deschisă spre ultima separare dintre om şi Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să accepte moartea. Căci. deoarece umanitatea Lui îndumnezeită nu trebuie să moară. în consecinţă. vom observa. copilăria unei înţelepciuni tăcute a triumfat fără nici o problemă în faţa înţelepţilor. deoarece moartea a cuprins fiinţa Sa din afară. este consumat în unitatea personală a lui Hristos. prin Cel Care a rămas inseparabil om şi Dumnezeu. acesta rezidă în coborâre. firea Sa omenească. Hristos singur a cunoscut ce este moartea cu adevărat. însă este deosebit de necesar ca Cuvântul să devină conştient de blestemul nostru şi să-l ia asupra Lui în totalitate. Dar Hristos nu avea în Sine rădăcina păcatului şi. Însă Hristos. asumându-1. Domnul. într-adevăr. omul poartă în sine această rădăcină. printrun fel de „reminiscenţă". Citind însă Evanghelia. Contrar schemei ascendente din doctrinele „chenotice". o venire aproape paradisiacă a trupului îndumnezeit. conformându-Se naturii Sale umane. Dar întrucât voinţa Sa divină a dorit ca voinţa Sa umană să accepte moartea. căci pentru El adevărata cale a crucii reprezintă această înţelegere lucidă. El s-a rugat pentru a fi cruţat de moarte. se supune. Adeseori agonia lui Hristos a uimit. scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. iar despre moarte se poate spune că îi este „naturală". logic şi psihologic. cuvintele tâlharului bun către cel rău . în clipa în care boala şi timpul au măcinat carnea sa. totul coboară spre „ceasul" pentru care Hristos a venit. cu alte cuvinte. V. şi nu în urcuş. sâmburele ireductibil al fiinţei amestecat cu nefiinţa. aşa cum se întâmplă în cazul omului decăzut. El cunoaşte zbuciumul înspăimântător premergător morţii. pentru susţinătorii chenozei Hristos sporeşte neîncetat în conştiinţa divinităţii Sale. Apoi. suferinţa a devenit un act voluntar pentru umanitatea lui Hristos". 41) . o unitate care pur şi simplu nu mai poate fi sfâşiată. să pătrundă în profunzime Eul Său. Astfel. iar sfâşierea pe cruce. moarte şi coborâre în iad. atunci când acceptă consecinţa îngrozitoare a păcatului. Astfel.Vladimir Lossky consimţită din veşnicie. conştiinţa Fiului coborând din ce în ce mai jos şi comunicând din ce în ce mai mult la nivelul degradării umane. dimpotrivă. Răscumpărarea „Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou". Iar Sfântul Atanasie spune: „Dacă Dumnezeu Se 54 . Acesta însă n-a făcut nici un rău" (Luca 23. Totuşi. iar această profunzime este nelinişte. se afla în chinuri şi frică. scrie el. căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre.

Importanţa acestei lucrări săvârşite de Hristos. În Evanghelii se conturează câteva imagini monumentale: Bunul Păstor. de iad. de asemenea. Păcatul a distrus planul primar. în „pedagogia" divină. în special cele din Săptămâna Patimilor. Juridică este şi tema mediatorului care l-a reunit pe om cu Dumnezeu prin cruce. amintind cuvintele lui Isaia. prin ei. căutând oaia pierdută. din Israel. al urcuşului direct al omului spre Dumnezeu. Prin abandonare. Textele liturgice. femeia care redescoperă şi curăţă drahma pe care se află imprimat chipul lui Dumnezeu sub praful păcatului. a întregului univers. Acest plan nu s-a schimbat niciodată. Ar fi absurd să o închidem în ea însăşi. tragică. până la acea asemănare care se înveşmântează cu natura divină şi îi permite să transfigureze cosmosul. Această eliberare a făpturii robite este însoţită apoi de restaurarea naturii sale. zice Sfântul Ioan Botezătorul. Ea presupune o realitate anormală. după cum este împlinită întreaga tipologie a captivităţii. „din slavă în slavă". „anti-naturală". văzută în lumina planului divin. calea spre singura ţintă reală: îndumnezeirea. Mântuirea însăşi este doar un moment negativ. dacă nu există perspectiva cufundării în Dumnezeu? Aşadar. întruparea creează. Sfântul Pavel poate deci să scrie: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii. au ca laitmotiv tema luptătorului biruitor care îşi distruge duşmanii. deoarece ar duce la edificarea unei relaţii de drepturi nejustificată între Dumnezeu şi omenire. făcându-Se pentru noi blestem" (Galateni 3. „un gol" între Tatăl şi Fiul. este vorba de ispăşirea sclavului. Dar însăşi naşterea Sa omenească introdusese deja în persoana Sa divină un element ce putea deveni muritor. În primul rând. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1. Întreaga tradiţie a sacrificării. nu trebuie separat de planul divin luat ca întreg. orice aşteptare de eliberare „a celor rămaşi". răscumpărarea apare ca un aspect negativ al planului divin. ipostasuri . „drapelele lor intră victorioase". ca să spunem aşa. Ce importanţă are mântuirea de moarte. răscumpărarea presupune câteva momente. această rană trebuie vindecată. O ruptură catastrofală a avut loc în univers. ci în mijloacele Sale. este vorba de înlăturarea obstacolelor radicale ce îl separă pe om de Dumnezeu. sau ale cosmosului ceresc.Introducere în teologia ortodoxă naşte şi dacă moare.ale cosmosului terestru. de datoria plătită pentru cei rămaşi în închisoare. în deplină libertate. lucrare de nepătruns cu mintea nici de către îngeri. Astfel. 13). întrucât ei nu puteau să o achite. nu poate fi cuprinsă într-o singură explicaţie sau într-o singură metaforă. aşa cum scrie Dante. în mod deplin. pentru oameni. „bărbatul puternic" care triumfă împotriva tâlharului. Gândirea Părinţilor abundă. legându-l şi luându-i prada. începând cu jertfa lui Isaac cel înlocuit de berbec. Căderea cere însă o schimbare nu în planul lui Dumnezeu. Ţinta lui nu a încetat niciodată să fie unirea cu Dumnezeu. aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. reaccentuate de Părinţii Bisericii. adusă în starea de a primi harul şi de a ajunge. fiecare aidoma unei faţete a unui eveniment inefabil în sine. sfărâmând porţile iadului unde. a fiinţelor personale care au devenit ele însele. ci Se naşte pentru a muri". acestea sunt ţelurile mântuirii. singura realitate esenţială rămâne unirea cu Dumnezeu. El nu moare pentru că S-a născut. Se „substituie" celor care pe drept sunt osândiţi şi suferă moartea pentru ei. Finalitatea morţii nu era înrădăcinată în natura umană a lui Hristos. iar istoria eşuată a omului trebuie să fie răscumpărată pentru un nou început. în reprezentări sau imagini de ordin fizic: aceea a focului purificator şi în special aceea a 55 . Dragostea divină urmăreşte mereu acelaşi scop: îndumnezeirea oamenilor şi. 29). un spaţiu deschis care permite libera supunere a Cuvântului întrupat. ci un mijloc. o persoană inocentă ia asupra Sa întreg păcatul. Însăşi ideea de răscumpărare presupune un aspect juridic clar. pentru îngeri. Mai degrabă ar trebui să le plasăm din nou printre celelalte nenumărate reprezentări. să o transformăm în scop în sine. nu trebuie lăsate să se consolideze. mântuirea. mereu deschise spre plinătatea Prezenţei. în special a păcatului care supune omenirea demonilor şi permite stăpânirea îngerilor căzuţi asupra lumii. Căci ispăşirea devenită necesară datorită păcatelor noastre nu este un scop. Momentul central al iconomiei Fiului. îşi află apogeul în acest punct. Dar aceste două reprezentări pauline. locul spiritual al răscumpărării. prin blestem.

deoarece Botezul ne învăluie în moartea lui Hristos pentru a ne ridica împreună cu El. îşi modifică pedagogia. Iar sfârşitul psalmului. moartea a suferit durerile naşterii". suferinţa lui Hristos corespunde şi răspunde înstrăinării. „Când Hristos a rămas în mod voit prizonier. de străinul abandonat de toţi (Hristos reprezintă aici umanitatea căzută). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul continuă tema mântuirii. tema jertfei este mult mai mult decât o metaforă. am putea spune. Hristos este Bunul Samaritean. în acest caz. aşadar. acea simţire a fiinţei părăsite de către Dumnezeu: „Nu Te depărta de la mine. având loc o schimbare în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu a dat putere diavolului. cunoscută de muribunzii care se săvârşesc în puritatea credinţei .Vladimir Lossky doctorului care vindecă rănile oamenilor. În cele din urmă. că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute". după cum accentuează literatura patristică din primele veacuri. Cu toate acestea. toate condiţiile păcatului devin condiţii ale mântuirii. Care îngrijeşte şi restaurează natura umană rănită de tâlhari. este sfărâmată -. căci Pocăinţa (ca Taină) ne poate duce întotdeauna înapoi la Dumnezeu. Într-adevăr. pătrunzând în Hristos. Irineu. de cel blestemat. Aşadar. Caracterul ei a fost educativ şi întăritor. Nu numai că punea capăt descompunerii naturii noastre. Astfel. Blestemul morţii nu a fost niciodată o judecată a lui Dumnezeu. căderea într-o apatică condiţie anti. blestemul devine binecuvântare. prevenind perpetuarea unei vieţi înstrăinate. agoniei naturii umane devastată de cădere. În clipa mântuirii însă. Nefiind în stare să lucreze în persoana Fiului lui Dumnezeu. puterile demonice sunt făcute neputincioase. iar stăpânirea celui rău se fărâmiţează. plătită din nou diavolului. exteriorizată. cântă triumful dreptăţii şi al puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Din acest motiv. Alegerea Satanei nu numai că a fost limitată de voinţa divină. întrucât şi-a încălcat drepturile atacând pe Cel neprihănit. dorind să ia sub stăpânirea sa singura fiinţă 56 . începutul acestui psalm proclamă disperarea umană: „Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit oasele mele". printr-o tipologie lăuntrică. până la limitele acelei simţiri. căci ultimul strigăt al Celui răstignit nu este altceva decât primul verset din Psalmul 21. „Dumnezeul Meu. prin neliniştea în faţa finitudinii. sensul unei datorii. prin Cruce. deoarece Dumnezeu Se îndepărtează. Dumnezeu. Substituindu-Se nouă în mod liber. aceasta se datorează faptului că El primeşte condiţia noastră în întregime. la „sângele lui Hristos" oferit „în duhul cel veşnic". spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică de Paşti. încă din vremea lui Origen. cuvântul ispăşire dobândeşte aici un alt sens. „Moartea nu I se poate opune. Astfel. El fiind veşnic consubstanţial cu Tatăl. El a fost pedeapsa unui Tată iubitor şi nicidecum mânia oarbă a unui tiran. Părăsirea lui Hristos pe Cruce este. La fel. Ele au fost semne şi instrumente ale dragostei divine. iar moartea. El îi ia Satanei dreptul de a stăpâni omenirea. Hristos „devine blestem". tragerea la sorţi a cămăşii. Dacă Hristos reiterează acest psalm. Urmează apoi vestitul paragraf profetic: străpungerea mâinilor şi picioarelor. ci. apoi a luat-o de la el. scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. ci a fost chiar folosită de aceasta. după cum vedem în cazul lui Iov. eliberându-ne". zicând: „Moartea lui Hristos pe Cruce a fost judecata judecăţii". căci El revine la viaţă. voinţa nedreaptă a lui Satana nu poate lucra decât prin permisiunea dreaptă a lui Dumnezeu. asumată zilnic prin pocăinţă. unde această imagine desăvârşeşte în profunzime simbolismul juridic. pentru ce M-ai părăsit?" Această dezolare totală a suferinţei are şi ea o valoare simbolică. îl ajuta pe om să se întoarcă la Dumnezeu şi să devină viu. adică de demoni. ca şi cum ar anunţa învierea. nici moartea şi nici stăpânirea lui Satana nu au fost niciodată pur negative. Origen şi Grigorie de Nyssa ne arată cu toţii cum Satana. Prin urmare. împărţirea hainelor. în Cuvânt nu există nici separare şi nici tragedie. decăzută de la naştere.cu alte cuvinte. atunci când cunosc moartea ca fiind acea trecere în care natura limitată. după cum stă scris în Epistola către Evrei. Ea constituie punctul culminant al unei tipologii ce participă la însăşi realitatea pe care o anunţă.naturală. nici păcatul şi nici moartea nu ne mai separă de Dumnezeu. rugăciunea îndelung-suferindului om al dreptăţii. Păcatul este alungat. necesară. Dumnezeul Meu. separarea şi tragedia îşi găsesc sfârşitul. poate deschide pentru noi perspectiva vieţii în unire cu Dumnezeu.

ci o expresie a naturii Sale. prin care Hristos ne-a restituit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. diavolul se aruncă asupra prăzii. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca omul să nu mai fie separat de El. Se descoperă pe Sine în ordinea şi în frumuseţea creaţiei. Căruia El Se supune în toate. perspectiva cosmologică a lucrării lui Hristos. „Omul trebuia sfinţit prin umanitatea lui Hristos. Chenoza culminează şi se sfârşeşte prin moartea lui Hristos. „Nu este. Cur Deos homo? (Pentru ce S-a făcut Dumnezeu om?). ca să zicem aşa. Deşi Dumnezeu creează în mod liber. să renunţe la propria Sa voinţă dobândită în virtutea umanităţii Sale şi să Se dăruiască pe Sine în chip desăvârşit până la moarte. pentru a introduce toate momentele 57 . Nu este vorba de săvârşirea de către Fiul a unei dreptăţi bizare prin producerea unei satisfacţii infinite în scopul unei răzbunări nu mai puţin infinită decât cea a Tatălui. La fel. iar undiţa îl străpunge . vizibil sau nu. ca sângele Fiului să fie plăcut înaintea Tatălui. propun simbolul unui şiretlic divin. O datorie plătită lui Dumnezeu. „Judecata judecăţii" reconciliază cosmosul decăzut cu Dumnezeu. Fie ca restul să fie venerat prin tăcere". El însuşi trebuia să ne elibereze. Căci El poate să Se supună atunci Tatălui ca şi cum ar fi fost îndepărtat de El. identic cu Dumnezeu în natura Sa divină. Dumnezeu îşi întinde braţele spre omenire. oare. fără doar şi poate. Diavolul a fost zdrobit. El o face cunoscută. În cel de-al doilea Adam. ci şi îngerii sunt lipsiţi. Este restaurarea umanităţii în Hristos. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. VI. făcând posibilă participarea acesteia la nemărginita Sa superioritate. este pe drept deposedat de putere. După cum scrie Sfântul Grigorie de Nazianz: „Câteva picături de sânge au făcut universul din nou întreg". o datorie plătită diavolului . însă. Dumnezeu însuşi Se uneşte direct cu umanitatea. triumfând asupra tiranului prin propria Sa putere. În plus.Introducere în teologia ortodoxă asupra căreia nu avea putere. din nou. fără a se încălca cu ceva dreptatea divină. adevăratul Adam. Mântuirea este o realitate miraculoasă ce se extinde asupra cosmosului întreg. Se descoperă în dreptatea Sa: Hristos. din capriciu. ci prin iconomie?". O teologie sărăcită prin acel raţionament care dă înapoi în faţa acestor imagini folosite de Părinţi pierde. dar fără a fi nedreptăţit în drepturile sale. Învierea Tatăl primeşte jertfa Fiului „prin iconomie": „omul a trebuit să fie sfinţit prin umanitatea lui Dumnezeu" (Sfântul Grigorie de Nazianz. ci şi pentru sfinţirea noastră. nici ca pe un tiran care.el nu îl poate înghiţi pe Dumnezeu şi moare. plinătatea umanităţii. Care nu a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam spre jertfire şi a înlocuit această jertfă umană cu aceea a unui berbec?" Hristos nu execută dreptatea. ar crea o lege fără ordine sau lipsită de obiectivitate. Dreptatea nu este o realitate abstractă.. dobândeşte prin întrupare posibilitatea de a o îndeplini. conchide Sfântul Grigorie de Nazianz. trebuia să ne recheme la Sine prin Fiul Său Care este Mijlocitor. noi trebuie să lărgim semnificaţia pe care o dăm răscumpărării. „omul maxim". „De ce. limpede că Tatăl acceptă jertfa nu pentru că El a cerut-o sau a simţit nevoia de ea. Predica 45. într-un sens relativ de aceasta. oare. Fiul. Pe Cruce fiind. de a trăi şi de a hrăni universul numai de la Dumnezeu. împlinind toate spre cinstirea Tatălui.. confirmă în desăvârşirea Sa dreptatea lui Dumnezeu. Care este El însuşi dreptate. pentru ca Tatăl să poată fi preamărit. Despre Sfintele Paşti). Nu numai din pricina păcatelor noastre. Anumiţi Părinţi. superioară lui Dumnezeu. El desăvârşeşte vocaţia omului trădată de Adam. pentru a sfinţi întreaga condiţie umană.două imagini care doar luate împreună pot cuprinde lucrarea insondabilă în profunzimea ei. Umanitatea lui Hristos stă atârnată ca momeală de undiţa divinităţii Sale. nu trebuie să-L reprezentăm pe Dumnezeu nici ca pe un monarh constituţional supus unei dreptăţi ce îl depăşeşte. se întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz. ca să folosim o expresie a lui Nicolaus Cusanus. Legea naturii muritoare a fost revocată. inclusiv moartea. mai presus de îngeri. El face cunoscut ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la creatură. de ce trebuie. Cu alte cuvinte. Căci nu numai demonii. în special Grigorie de Nyssa.

Hristos este Capul Bisericii. în inima căreia nici un păcat. al noii umanităţi. se face cunoscută prin moarte. care nu cunoaşte niciodată moartea. ea nu mai este absolută. plinătatea vieţii este introdusă în pomul uscat al omenirii. Din această pricină noi venerăm moaştele sfinţilor. pe care noua umanitate trebuie să o împlinească. însă în libertate totală. fără îndoială. lucrarea lui Hristos prezintă o realitate fizică şi chiar biologică. Pe Cruce. Hristos. după rânduiala lui Melchisedec. De asemenea. În Hristos. viaţa omului poate 58 . ea reprezintă o taină. împlinind într-o singură realitate ceea ce este simbolizat de Paştile iudaice. este „recapitulată" în El. Sfântul Grigorie de Nyssa a subliniat bine acest caracter sacramental al Patimilor. ca Jertfitorul Cel veşnic. răscumpărarea semnifică lupta vieţii împotriva morţii şi triumful vieţii. îşi croieşte drum în Dumnezeul-Omul. Această jertfă. de răutatea preoţilor sau de lipsa de conştiinţă a poporului: „El a anticipat această voinţă a răului şi. Moartea pe Cruce este cea a unei persoane divine. urmează Ghetsimani. Cu atât mai mult acest lucru este adevărat în cazul lui Hristos. spunea el. ca să folosim cuvintele Sfântului Irineu. În Hristos. o expiere. Prin ea este introdusă puterea vieţii în cosmos. Sufletul care coboară în iad rămâne „enipostaziat" în Cuvânt. deschizând o posibilitate enormă: posibilitatea sfinţirii morţii însăşi. iar dacă îl purtăm ca „vase curate" sau ca primitori încă supuşi morţii. Din acest moment. Totul convergea spre apokatastasis ton panton. Care desăvârşeşte în ceruri ceea ce a început pe pământ. O dată cu întruparea şi cu învierea moartea rămâne fără vlagă. Harul ne este restituit. Joia Patimilor. mai exact. împlinirea acelei uriaşe lucrări sacramentale revărsându-se mai întâi asupra lui Adam. La scurt timp. Umanitatea lui Hristos constituie primele roade ale unei noi creaţii. Astfel. căci divinitatea Sa rămâne legată atât de trupul care doarme „somnul pur" al Sâmbetei Patimilor în mormânt. cât şi în sufletul Său. indiferenţi nu numai în faţa fricii. la fel şi trupul spânzurând pe Cruce. ofranda cosmosului ca vas primitor al harului. moartea este înghiţită de viaţă. dovedeşte că pentru creştin conştientizarea efectivă a învierii este posibilă. Natura umană triumfă asupra condiţiei anti-naturale. Moartea pe Cruce reprezintă Paştile Noului Legământ. pe care lumina divină i-o va face cunoscută. mai presus de toate. moartea intră în dumnezeire şi se epuizează în ea. nu a aşteptat să fie constrâns de trădarea lui Iuda.Vladimir Lossky vieţii noastre decăzute în acea viaţă adevărată. Marele Preot. căci ea este însumată în totalitatea ei în Hristos. înainte de a fi obligat. dăruindu-Şi trupul şi sângele Său". Căci eliberarea de moarte şi includerea naturii umane în împărăţia lui Dumnezeu semnifică singurul Exod adevărat. Însă. Ceea ce se săvârşeşte aici în mod liber este jertfa mielului înjunghiat înainte de începutul lumii. Aşadar. darul liber către Dumnezeu. firea umană rămâne la fel de prezentă în trupul Său. moartea nu mai este un impas. slăbiciunea noastră va dobândi acum puterea care învinge moartea. cât şi de sufletul biruitor care sfărâmă porţile iadului. adică spre restaurarea completă a tot ceea ce a fost distrus de moarte. pentru ca acesta să fie înviat şi transfigurat atunci când va avea loc distrugerea finală a morţii. Învierea săvârşeşte o schimbare în natura decăzută. Siguranţa liniştită a martirilor. după cum afirmă Epistola către Evrei. reprezintă. această supunere a voinţei. S-a predat de bunăvoie în ajunul Patimilor. trebuie să completăm imaginea juridică a răscumpărării printr-o imagine ce ţine de sacrificiu. adus de Hristos ca om din primele roade ale creaţiei. întrucât „nu găseşte sălaş acolo". aspectul fundamental al morţii. Prin urmare. Răscumpărarea este şi jertfa în care Hristos apare. Prin învierea lui Hristos. o dată ce această Persoană este divină? De aceea. spre cuprinderea întregului cosmos în slava lui Dumnezeu devenit totul în toate. ci o poartă spre împărăţie. Viaţa izvorăşte din mormânt. moartea este pătimită conştient de ipostasul Său veşnic. Taina prin excelenţă. prin însăşi moartea lui Hristos. Cum ar putea oare moartea să distrugă această Persoană Care o suportă cu toată înstrăinarea ei tragică. supusă acestui act prin umanitatea lui Hristos. la care Adam nu a putut consimţi. dar şi a durerii fizice. Adevăratele Patimi încep în Joia Patimilor. apoi Crucea. nici o putere potrivnică nu mai poate de acum înainte să îl separe definitiv pe om de har. Separarea dintre trup şi suflet. fără a exclude din această plinătate libertatea fiecărei persoane în faţa conştiinţei propriei păcătoşenii. învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos.

Introducere în teologia ortodoxă mereu să înceapă din nou. fiecare presimţire a învierii sunt implicit credinţă în Hristos. (nota Apologeticum). spune Sfântul Grigorie de Nyssa. adevărata ei desăvârşire. cât şi ai celei din Apus. Un om poate întotdeauna să-şi dăruiască viaţa lui Hristos. deoarece numai puterea lui Hristos trezeşte şi va trezi morţii la viaţă. în tradiţiile răsăriteană şi apuseană. XVI. POSTSCRIPTUM Chip şi asemănare Deşi omul conţine în sine toate elementele care formează lumea. străduindu-se să conceapă o idee despre Dumnezeu. Ne-am botezat în moartea lui Hristos. Iar această lucrare a lui Hristos este valabilă pentru întreaga adunare a omenirii. Într-adevăr. plante şi pietre. Revelaţia divină ne învaţă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Nu este nimic remarcabil. deşi nu în totalitate contradictorii. Desăvârşirea omului nu rezidă în ceea ce îl aseamănă cu restul creaţiei. Un ocean infinit de lumină curge din trupul înviat al Domnului. Teodor Bodogae. expresiile teologice ale acestui adevăr revelat sunt. adeseori. ei nu au observat că omul era învestit cu aceleaşi atribute ca şi ţânţarii sau şoarecii"14. vol. de care el ar putea fi mândru. după chipul Căruia a fost creat omul. pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Toţi Părinţii. atât ai Bisericii de Răsărit. 44. 30. au văzut în însuşi faptul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o anumită concordanţă primordială între fiinţa omului şi fiinţa lui Dumnezeu. Studiu introductiv. teologiei. Întreaga credinţă în triumful vieţii asupra morţii. În româneşte Despre facerea omului.G. P. 177D-180A. Prof. EIBMBOR. Prima cale încearcă să-L cunoască pe Dumnezeu pornind de la omul creat după chipul Său. Crezând că natura umană este preamărită prin acest nume impunător. omul se schimbă şi tot ceea ce este cuprins de ele este tot atât de trecător ca şi ceea ce îl cuprinde". „S-a spus că omul este un microcosmos. traducere şi note de Pr. dar şi pentru animale. în a dori să faci din om chipul şi asemănarea universului. oricât de împovărată ar fi de păcat. Dacă dorim să găsim în scrierile Sfinţilor Părinţi o definiţie clară pentru ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu. col. învierea nu este numai speranţă. în col. căci ei sunt de pe acum cu Dumnezeu şi în Dumnezeu". „PSB". pe de altă parte. Despre structura omului. eliberată şi întreagă. chiar şi dincolo de limitele vizibile ale Bisericii. ci şi o realitate prezentă. Ziua Domnului nu va veni niciodată. Parusia începe în sufletele sfinţilor. diferite. riscăm să ne pierdem printre diverse aserţiuni care. Această metodă teologică este aplicată ştiinţei despre om. Bucureşti. Din momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii. ci în ceea ce îl deosebeşte de cosmos şi îl aseamănă Creatorului său. prin cufundarea în apă. începe cu analiza chipului lui Dumnezeu în noi şi încearcă să redescopere în Dumnezeu ceea ce se găseşte în sufletul nostru. pentru cei ce umblă mereu la lumină. ia ca punct de pornire ceea ce revelaţia ne spune despre Dumnezeu pentru a descoperi în om ceea ce corespunde chipului lui Dumnezeu. căci pământul trece. astfel încât El să i-o restituie. Fericitul Augustin. 1998. nu se leagă de aceasta. Sfântul Grigorie de Nyssa. 1 4 59 . Cu toate acestea. creat după chipul Său. pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El. iar a doua caută să definească natura adevărată a omului pornind de la conceptul de Dumnezeu. nu numai pentru omenire. iar Sfântul Simeon Noul Teolog poate să scrie: „Pentru cei ce au devenit copii ai luminii şi fii ai zilei ce va să vină. Iar pentru sufletul curăţit în apele botezului lacrimilor şi arzând cu focul Duhului Sfânt. învierea a devenit lege universală pentru lumea creată. deşi nu sunt contradictorii. nu pot fi aplicate nici uneia din părţile fiinţei umane. antropologiei. Această metodă a analizelor psihologice este aplicată cunoaşterii lui Dumnezeu.

În schimb. VIII. 22 Ibid. le lipseşte18 această capacitate. ar trebui. Dr. chipul lui Dumnezeu este asemuit uneia dintre calităţile sufletului. A. sunt legat21de viaţa de aici de jos. care sunt spirite netrupeşti. trad. în rusă. Dumnezeu însuşi l-a modelat din ţărâna pământului cu propriile Sale mâini. dar fiind şi o părticică divină. 7 1 Capitolele despre fizică. 34. cum ar fi Omiliile spirituale atribuite Sfântului Macarie Egipteanul. Dacă am lua în sens literal aceste cuvinte. 1923). 1-3. col. 1. el spune: „Sufletul este suflul lui Dumnezeu şi. Prof. nu numai sufletul. de a trăi în comuniune cu15El în prezenţa Duhului Sfânt în sufletul omului. În acelaşi poem închinat sufletului. în suflet sau în partea principală. libertatea voinţei sau libertatea de a alege. Prof. Macarie Egipteanul. col. Care este revărsarea dumnezeirii necunoscute. 150. XII. libertatea formală a omului. în minte (logos). 37. N. 975 şi IV. întrucât a fost făcut după chipul Lui. Bucureşti. în calitatea mea de pământ. teologie ş. col. sau este identificat cu puterea sufletului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. dar prezintă însăşi crearea omului ca un fapt special. deşi ei sunt mai aproape de Dumnezeu prin simplitatea naturii lor spirituale . 127 9 20 Împotriva ereziilor. 60 . 28. spune Sfântul Grigorie Palama. col. Sfântului Grigorie de Nyssa şi Sfântului Grigorie Palama. V.G. Traducere de Pr.m. în virtutea căreia omul însuşi devine iniţiatorul faptelor sale. ibid. Constantin Corniţescu. nu este aplicat în mod diferenţiat sufletului 17 sau trupului. dominaţiei sale peste cosmosul material. ci şi trupul omului participă la chipul lui Dumnezeu.J. „în tăcere" . în rusă (Serghiev Posad. în rusă. 1145-1148. trad. Peripsyhes vv. deosebit de crearea celorlalte fiinţ19 e. Această lucrare este atribuită Sfântului Grigorie Palama. raţiunea (nous).G. V/5. trad. care nu poate fi distrusă de păcat. deoarece în acestea două natura spiritului este supremă. cum sunt intelectul. 20. şi a suflat în el suflarea vieţii. pp. În final.G. naraţiunea biblică nu menţionează trăsăturile caracteristice ale chipului lui Dumnezeu. col. 557-561. a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul meu şi i-a împărţit din viaţa Sa. sau în capacitatea liberă proprie omului de autodeterminare (autexousia) lăuntrică. 452. Wensinck (Amsterdam. V. să deducem din cele două paragrafe caracterul necreat al sufletului şi să vedem în om un zeu împovărat de o natură Sf. conţinutul pozitiv al chipului lui Dumnezeu.. după Sfântul Irineu din Lyon. l (1032).Vladimir Lossky trăsăturile chipului lui Dumnezeu fie că sunt atribuite caracterului suveran al omului. căci împreună sunt făcute după chipul lui Dumnezeu . partea a IV-a. Poëmata Dogmatica. Sfântul Grigorie de Nazianz interpretează acest pasaj din Facere în modul următor: „Cuvântul. în concepţia Sfântului Grigorie Palama. omul nu a fost făcut prin poruncă divină adresată pământului. Aceste definiţii multiple şi diverse arată modul în care gândirea Sfinţilor Părinţi caută să nu limiteze ceea ce se referă la chipul divin doar la o singură parte a fiinţei umane. a fost creat după chipul lui Dumnezeu într-o mai mare măsură decât îngerii. l. 1 Omilii spirituale. vol. deoarece a trimis în el Duh Sfânt. 1361 C.. cu Cuvântul şi cu Duhul20 . Întradevăr. după ce a luat un bulgăr din pământul proaspăt creat. Aidoma îngerilor. vv. 1904). 6. Îngerilor. 3(1200). P. V. 446-447. l (l 134-5). care au fost creaţi. 93 şi urm. Omilii duhovniceşti.. Chiţescu. (38 şi 39).G. 3 (l 123).d. prefaţă. Opere. 7 etc. EIBMBOR. 199-200. el suportă amestecarea cu cele pământeşti. chipul lui Dumnezeu se prezintă în două feluri: în primul rând. „Despre Suflet". 1 5 l21(l 136-7)." Omul. fie că sunt căutate în natura spirituală a omului. omul a fost creat din ţărână şi suflare după chipul cel nemuritor. Astfel. p. col. comuniunea cu Cuvântul şi cu Duhul Sfânt16. Predica a VII a.a. 8 1 Ed. Dr. indice şi note de Pr. În alte locuri. Introducere. cu alte cuvinte. după cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. partea a IV-a. adică. după cum descoperim în scrierile Sfântului Irineu din Lyon. Uneori. „Numele de om. Este lumina închisă în peşteră. deşi ceresc. P. 7. „chipul ceresc". "PSB". a dobândit o putere însufleţitoare cu ajutorul căreia dă tărie şi stăpâneşte trupul. p. p. 6. 6 1 Prosopopeia. simplităţii sau nemuririi sale. deşi este divină şi de nestins"22. iar în al doilea rând. în facultăţile superioare. 4. ci amândurora. conducătoare (hegemonikon) a fiinţei sale. 70-75. se pare. deoarece sufletul său. La fel. P. cum a fost comuniunea cu Dumnezeu cu care era înveşmântată fiinţa umană înainte de Cădere. col. 197. unit cu trupul omenesc. 1992. 34. P. par. port în sânul meu dorinţa vieţii viitoare" . IV.

în rusă. col. este produs exact după cum o mişcare a aerului este produsă de răsuflare. „Despre Sfântul Botez". pe când omul există în virtutea unui act creator25. trad. „Suflarea divină indică acea metodă de creare a omului în virtutea căreia spiritul acestuia. cel puţin. spune Sfântul Grigorie de Nyssa. însă refuzând bănuitor să împărtăşească restul. numit şi lumină deoarece spiritul său este iluminat de Lumina primordială care este Dumnezeu24. trad. o. Singură prezenţa în el a energiei divine îi permite să fie numit „părticică din divinitate". în rus ă. deoarece. XVI. vv. într-una din Omiliile sale. fie că păcatul originar s-ar fi reflectat şi asupra naturii divine şi." Este limpede că Sfântul Grigorie de Nyssa înţelege aici prin chipul lui Dumnezeu Poëmata Moralia. fie că Adam nu putea păcătui. Nu îl putem concepe în alt mod decât prin ideea de comuniune cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu: „Dumnezeu prin natura Sa este însăşi bunătatea". vai. omul. EIBMBOR. Bucureşti. „PSB".226. vai. p. strâns legat de har. Predica a X-a. Cum este posibil să te tulburi din cauza insinuărilor vrăjmaşului distrugător dacă eşti unit cu Spiritul ceresc? Dacă până şi cu un astfel de ajutor te23pleci până la pământ. Într-adevăr. 36. Peri tes anthropines physeos. „Mai degrabă. după Sfântul Grigorie de Nyssa. îngerii. un amestec de zeu şi animal. să devină dumnezeu prin har. căci îşi trage originea din revărsarea divină ce i-a fost insuflată şi care este harul. 1998." Sufletul amestecat (kirnamene) cu „Spiritul ceresc" este ajutat. a treia lumină. XIV. inefabilă. partea a IV-a. făcând referire la cele „trei lumini". Chipul lui Dumnezeu în om. Aceasta este comuniunea cu energia divină.Introducere în teologia ortodoxă trupească sau. dăruindu-i din abundentă tot ceea ce este bun. 37. Din acest motiv este imposibil să definim ceea ce constituie chipul lui Dumnezeu în om. ceea ce înseamnă că Dumnezeu a făcut natura umană pentru comunicarea a tot ceea ce este bun. col. după cum te crezi. Sfântul Grigorie de Nazianz respinge categoric un astfel de punct de vedere. atunci înlătură orice minciună ca să pot crede în tine. Numărul acestor binecuvântări este atât de mare. este. fiind Dumnezeu prin sufletul său.. omul nu ar fi numai chipul Său. de ceva superior lui. dintre care prima este Dumnezeu. crearea omului după chipul lui Dumnezeu ar contrazice învăţătura creştină. Chiar şi fără a menţiona şi alte consecinţe ale unei astfel de supoziţii. Prof. conţinând această răsuflare şi fiind inseparabilă de ea". 184 AC.G. În cuvântarea asupra naturii umane. Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre comuniunea cu fiinţa divină. Ce distincţie am mai putea face între fiinţa divină şi ceea ce i se aseamănă? Următoarea: şi anume. 761-762. comuniunea presupune deci harul. cât de atotputernic trebuie să fie păcatul tău nimicitor . crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu angajează comuniunea cu fiinţa divină. Teodor Bodogae. nu Dumnezeu prin însăşi originea sa. în mod necesar incognoscibil. în măsura în care este autentic. în col. P. dar. inerentă sufletului. ci ar fi absorbit de El. Fiind bun şi luând asupra Sa. 364 BC. (nota Apologeticum). 214-215. Opere. care vede în om o făptură menită să dobândească unirea cu Dumnezeu. cu o parte din aceasta dăruind. partea a III a. Însăşi perfecţiunea bunătăţii se face cunoscută în El prin faptul că îl cheamă pe om de la nefiinţă la fiinţă. traducere şi note de Pr. încât este imposibil să le enumerăm. El nu a dorit să facă cunoscute numai pe jumătate puterile bunătăţii Sale. reflectând plenitudinea prototipului. trebuie să posede şi el incognoscibilitatea fiinţei divine. Dacă chipul ar fi fost identic cu fericirea desăvârşită a prototipului.] 23 61 . „Despre natura umană". Opere. cu Dumnezeu. ca părticică din dumnezeire." Astfel. atunci. 30. în consecinţă. vol. 5. Dumnezeu ar fi păcătuit împreună cu Adam.. Dumnezeu transcende în bunătate tot ceea ce omul poate concepe sau înţelege. pp. P. Studiu introductiv. P. 76-84.. în consecinţă. a doua. deoarece. că fiinţa divină este necreată.G. El a creat viaţa umană nu din alt impuls decât datorită faptului că este bun. doar din acest motiv. o anumită revărsare (aporroe tis) sau comuniune (metousia) cu prima Lumină. el se adresează sufletului său astfel: „Dacă tu eşti cu adevărat suflarea lui Dumnezeu. [În româneşte Despre facerea omului. col.. în consecinţă. Înţeleasă în acest sens. Ele sunt cuprinse însă pe scurt în afirmaţia că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. 44.G. „Lumina cea mai înaltă. 25 Despre structura omului. problema răului ar fi de neînţeles. 24A XL-a Predică. desigur. suflete al meu. care este exprimată prin termenul „părticică din divinitate". crearea naturii umane.

sinonime virtuale. trăsăturile de 26 27 Despre structura omului. să caracterizăm o persoană. îi folosim fără nici o discriminare pentru a desemna unul şi acelaşi lucru. a fost totodată persoană unică: „Căci numele de Adam. Astfel. starea de îndumnezeire a omului care participă la plinătatea (pleroma) fiinţei divine. el este înfăţişat ca fiinţă personală. când începe să participe în mod deplin la bunătatea necreată. Primul om. oamenii posedă o singură natură comună în mai multe persoane umane. în condiţia noastră actuală. chipul „formal". cuprinzând în sine toată umanitatea. De aceea. însumăm trăsăturile caracteristice.. ca în naraţiunile care au urmat. Căci chipul lui Dumnezeu din om atinge desăvârşirea numai atunci când natura umană devine asemenea naturii lui Dumnezeu. col. el este om universal. în bogăţia bunătăţii divine. după cum persoanele Sfintei Treimi nu sunt părţi din Dumnezeu. deşi ea ne apare fragmentată. Ne-am obişnuit să vedem în aceşti doi termeni . spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Omul creat nu are un nume special. vorbind despre chipul lui Dumnezeu în om. în seminţia lui Adam multiplicarea persoanelor. Dimpotrivă. ci poate el însuşi stăpâni natura. Există doar o singură natură care este comună tuturor oamenilor. Aşadar. 62 . 185-204. dacă îşi însuşeşte o parte din natură. considerând-o proprietate personală. De aceea. „individ" şi „persoană" au sensuri opuse. căci „individ" exprimă un oarecare amestec al persoanei cu elementele aparţinând naturii comune.Vladimir Lossky desăvârşirea ultimă. noi cunoaştem o persoană prin individ şi ca individ. amândoi poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu. despre un chip încă nedesăvârşit.. aceea de a deveni chip desăvârşit al lui Dumnezeu." Acesta este. încât se referea la ea ca la Templul lui Hristos. prin această denumire a naturii universale a lui Adam. nu este dat acum unui obiect creat. În consecinţă. Această distincţie între natură şi persoană în om este tot atât de dificil de înţeles ca deosebirea analogică dintre o singură Persoană şi trei Persoane în Dumnezeu. Atunci când dorim să definim. 184 B. în sensul acceptat. cu „omul universal". condiţia necesară omului pentru realizarea asemănării adevărate cu Dumnezeu. liber de orice amestec. omul făcut după chipul lui Dumnezeu reprezintă natura înţeleasă ca un întreg. divizată în mai multe persoane datorită păcatului. trebuie să luăm în considerare faptul că persoana este necunoscută pentru noi. De aceea. nu contrazice în nici un fel unitatea ontologică a naturii. comună tuturor oamenilor. asemănându-se prototipului său divin. propriu persoanei lui Adam. ci activitatea lor se extinde asupra întregii rase umane. Ibid. nici harul nu este limitat doar la un singur individ din sânul celor cărora îi aparţine. fiindu-şi propriul stăpân26. are legătură cu întreaga omenire." Chipul lui Dumnezeu.persoană şi individ . Cu toate acestea. în timp ce „persoană" denotă ceea ce este diferenţiat din natură. Această unitate originară a naturii restabilită în Biserică îi apărea Apostolului Pavel atât de completă. adică ipostasul uman în adevărata sa expresie. care nu trebuie dominat de natură. Căci virtutea este independentă. În primul rând. el vede trăsăturile caracteristice pentru omul cu fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu în special „în aceea că omul este eliberat de necesitate şi nu este supus suveranităţii naturii. reflectând asemănarea lui Dumnezeu27. o persoană umană nu îşi poate realiza desăvârşirea la care este chemată. însumând în sine întreaga natură umană. suntem îndrumaţi să înţelegem că providenţa şi energia divină cuprind în creaţia primordială întreaga rasă umană. limitat prin faptul că omul participă numai la anumite binecuvântări. ci poate să ia hotărâri potrivit propriei sale judecăţi. cu alte cuvinte. Nu există nici o distincţie între omul făcut la începutul creaţiei lumii şi cel care va fi la sfârşitul ei. Căci chipul lui Dumnezeu nu este mărginit numai la o parte a naturii. }n măsura în care omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. fiecare purtând chipul lui Dumnezeu (am putea spune că acesta reprezintă o multiplicare a chipului lui Dumnezeu în pluralitatea ipostasurilor umane). Ceea ce îndeobşte numim „persoane" sau „personal" denotă mai degrabă indivizii sau individul. col.. ci la întreaga natură umană. Persoana omului nu este o parte din fiinţa omului. caracterul chipului lui Dumnezeu nu se referă la un singur element din structura omului.

căci în natura ei nu se găseşte nimic din ceea ce ar aparţine propriu-zis propriei sale persoane. Tot ceea ce este individual. cum ar fi oameni.„atrasă vei fi de către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facere 13. philautia). două fiinţe individuale. „os din osul său şi carne din carnea sa". Această confuzie proprie omenirii decăzute este numită. 28 63 . incomparabilă. având între ele relaţii exterioare . să realizeze propăşirea propriei sale persoane. ipostasul nu divide natura. neexistând nimic altceva asemenea ei. ipostasurile denotă indivizi. îngeri sau Dumnezeu. Sfânta Treime nu înseamnă trei dumnezei. întâlnim o oarecare dificultate. tot ceea ce se auto-determină şi în care persoana este confundată cu natura. După Căderea primilor oameni. Persoana este liberă şi nedeterminată de natura sa. prin urmare. Care ştia dinainte păcatul şi consecinţele acestuia pentru omenire. în literatura ascetică a Bisericii de Răsărit. deoarece aceasta ne condiţionează şi ne supune necesităţii naturale. luată din Adam. Iubire şi bunătate. Omul se descoperă sub un dublu aspect: ca natură individuală. 123. trad. s-a fragmentat. Leonţiu din Bizanţ. ca posesor al naturii sale proprii. El se întemeiază ca individ. s-a scindat într-o mulţime de indivizi. ci persoana care cuprinde în sine natura. era de aceeaşi natură. Omul stăpânit de natura sa şi acţionând potrivit proprietăţilor sale naturale. la himera libertăţii individuale pentru a redescoperi adevărata libertate. atunci când natura umană şi-a pierdut asemuirea cu natura divină. Aceleaşi idei sunt dezvoltate de Sfântul Maxim Mărturisitorul (P. col. „din acelaşi trup". 551-560) şi Sfântul Ioan Damaschinul. împărţind-o într-o mulţime de indivizi. desăvârşea natura lui Adam. 1913). şi la alţi indivizi. este cel mai puţin personal. dând naştere la mai multe naturi separate. persoană umană nouă. mai ales atunci când considerăm voinţa ca funcţie a naturii. În legătură cu dogma hristologică. după Dumnezeu. 2 (a III-a ed. „enypostaton". cap. este inclusă în ipostas. teolog din secolul al VI-lea. 79. al „eului" pe care îl afirmă în opoziţie cu naturile altor indivizi. se întâmplă aşa deoarece noi nu cunoaştem un alt mod de generare decât cel apărut după Cădere.G. 1193 C. Ne este mult mai uşor să ne imaginăm persoana ca ceea ce se determină pe sine şi ne obligă să o recunoaştem în virtutea voinţei sale. ideea de persoană implică ideea de libertate în relaţia cu natura. concluzia noastră este că ceea ce este mai de preţ pentru noi la fiinţa umană. după Sfântul Nil din28Sinai. Am văzut că pentru Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul însăşi crearea Evei devine deja un act săvârşit de către Dumnezeu. oricum.G. potrivit caracterului său. Din această pricină. P. 86. aceasta fiind natura unui ipostas: de a nu putea exista în alt mod29. 91. Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu este o parte din natura noastră. fiinţe individuale. 1. col. Ipostasul uman se poate descoperi numai renunţând la propria voinţă. însă Despre rugăciune. Doar ca urmare a păcatului primele două persoane au devenit două naturi separate. 222 (cap. col. al cărui sens adevărat nu poate fi redat prin cuvântul „egoism". samost (autotes. În fine. Cu toate acestea. adică aşa cum se găseşte într-un ipostas sau într-o persoană. Întrucât aparţin unei naturi comune. IX. Acesta este principiul de bază al vieţii ascetice: renunţarea la voinţa personală. mereu unică. declară el. P. În cazul persoanei (nu al unui individ). trebuie să fie distrus. pe fiecare om ca Dumnezeu însuşi . Prezentarea exactă a Credinţei Ortodoxe.G. ceea ce o face să fie „ea însăşi". făcând astfel confuzie între persoană şi natură.. Întreaga natură. „enipostaziat". p. V. aceste trăsături nu sunt niciodată absolut „personale". care se găsesc. ci numai unul.Introducere în teologia ortodoxă caracter. pierzându-şi. călugărul desăvârşit „consideră. libertatea persoanei. 16). care este totodată chipul lui Dumnezeu propriu fiecărui om. 29 Împotriva lui Nestorie şi Eutihie. unul din elementele componente ale lumii. Eva. 121). natura umană s-a divizat. devine o parte din întreg. 53. foloseşte pentru a desemna natura limitată în fiecare persoană un termen special. iar persoane numai atunci când este vorba de fiinţe spirituale." Persoana unui alt om va apărea ca chip al lui Dumnezeu celui care ştie cum să renunţe la limitările individuale pentru a redescoperi natura comună şi. Dacă multiplicitatea persoanelor umane fragmentează natura umană. Totuşi. rămâne indefinibil. adevărata ei libertate. în acest mod. La nivelurile inferioare ale fiinţei. 1277 CD. în rusă. Moscova.

după Sfântul Maxim. Astfel. col. atunci voinţa în baza căreia acţionăm este o proprietate a naturii noastre. În limbajul Sfântului Maxim Mărturisitorul. voinţa este „forţa naturală îndreptată spre ceea ce este consecvent cu natura. ea acceptă sau respinge ceea ce natura voieşte. arătându-şi asemănarea perfectă cu El în natura sa. Totuşi. „Despre Sfintele Paşti". oricât de mult s-ar îndepărta de Dumnezeu şi ar pierde asemănarea cu El în natura sa. în rusă a Operelor Sfântului Grigorie de Nazianz. III. deoarece ea cunoaşte ceea ce este bun în mod natural. 1889). omul este o fiinţă personală. mărginindu-se la limitele naturii sale separate. întrucât această natură este întunecată de păcat. este circumscrisă unei naturi mutilate. 244 C. 48A-49A.G. astfel încât bunătatea să îi poată aparţine în mod egal omului care o alege.. P. ea se dezvoltă continuu şi este îmbogăţită prin tot ceea ce aparţine întregului. Trad. trad. Cunoscând şi voind după natura sa imperfectă.G. persoana De professione Christiana.G. ceea ce reprezintă desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor. Sfântul Maxim face distincţie între voinţa naturală (thelema physikon). Aceasta înseamnă că chipul lui Dumnezeu în om este indestructibil. pierderea asemănării cu Dumnezeu. Prezentarea exactă a Credinţei 4 Ortodoxe. faţă în faţă cu un Dumnezeu personal. chemată la unirea cu Dumnezeu. întunecând în ea „chipul lui Dumnezeu". 560 A. 1036 -1037. partea a IV-a. Totuşi. Ca fiinţă personală. schilodită de păcat. Libertatea ei se întemeiază pe această cunoaştere. încetând să mai existe doar pentru sine. 14. Natura voieşte şi acţionează. Numai renunţând la propriul conţinut. 3 3 Ibid. după Sfântul Grigorie de Nazianz. Însă această poruncă adresată libertăţii umane nu este constrângere. Libertatea noastră de voinţă (gnome) dezvăluie imperfecţiunea naturii umane decăzute. Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare reproduse de Sfântul Grigorie de Nazianz în cea de-a XLIII-a predică. Distincţia dintre persoane şi natură reproduce în omenire ordinea vieţii divine. 129. în măsura în care persoana este inseparabilă de natura existentă în ea. o persoană se poate exprima în mod deplin în unitatea naturii tuturor. 91.G. P. dacă avem libertatea numai atât cât suntem persoane.G. col. 3 0 3 1 64 . „pentru a respecta libertatea omului. iar omul răspunde lui Dumnezeu. fie că omul alege binele sau răul. 36. după Sfântul Grigorie de Nyssa. 1044-1045. 32 A XLV-a predică. p. la asimilarea perfectă prin har a naturii sale cu natura divină. ci conţine în sine totul. care este dorinţa dobândirii binelui prin natura raţională. Sfântul Vasile cel Mare spunea că omul este o făptură care a primit porunca de a deveni Dumnezeu31. Renunţând la binele separat. Ad Marinum .Vladimir Lossky ca persoană el nu mai este o parte. col. Compară cu Sfântul Ioan Damaschinul. bântuită de dorinţe contradictorii. o forţă ce îmbrăţişează toate proprietăţile esenţiale ale naturii"33. Acesta este fundamentul întregii antropologii creştine. persoana umană este confruntată mereu cu necesitatea alegerii. 192 BC. col. omul poate accepta sau respinge voinţa lui Dumnezeu. Ea bâjbâie în drumul ei înainte. 3 Opuscula Theologica et Polemica. col. 46. O persoană devine chip desăvârşit al lui Dumnezeu descoperindu-Şi asemănarea cu El. Dumnezeu i se adresează ca persoană. cedându-l în mod liber. persoana este chipul existenţei naturii. „creştinismul este imitarea naturii lui Dumnezeu"30. partea a IV-a (Moscova. Dumnezeu l-a aşezat pe acesta în Paradis. orice fisură. „Predică la înmormântarea lui Vasile. 36. natura perfectă nu are nevoie de alegere. o limitare a adevăratei libertăţi. exprimată prin dogma Treimii. deoarece. şi voinţa care alege (thelema gnomikon) şi aparţine persoanei34. fie că dezvăluie asemănarea sau „neasemănarea" lui cu Dumnezeu. De fapt. 632 C. col. Căci. Natura este conţinutul persoanei. col. în rusă. 94. nu poate să propăşească în mod deplin şi creşte împuţinată. Creat după chipul lui Dumnezeu. Omul va rămâne fiinţă personală prin îndeplinirea vrerii lui Dumnezeu. al întregii moralităţi evanghelice. În consecinţă. orice „neasemănare" a naturii limitează persoana. El va rămâne o persoană. P. P. dar şi celui care a sădit primele seminţe32". ea nu cunoaşte adevăratul ei bine şi se îndreaptă constant spre ceea ce este „anti-natură". această libertate de a alege este deja un defect. Arhiepiscop al Cezareei Capadociei ". Această ezitare în urcuşul spre bine este cunoscută ca „libertate a voinţei". însă persoana alege. 48. Persoana. el posedă în mod liber natura sa. 45D-48A. 8. P. deoarece este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu. O persoană care se afirmă ca individ.

există una prin alta. de Care a fost făcut după chipul şi asemănarea Sa. în practică. Sfântul Grigorie de Nazianz s-a referit în special la această facultate superioară a spiritului uman când a vorbit despre faptul că Dumnezeu a suflat în om prin suflarea Sa „o părticică din divinitatea" Sa. Popov 7 (Kiev. Dihotomiştii văd în nous facultatea superioară a sufletului raţional.Introducere în teologia ortodoxă este. Părinţii Bisericii răsăritene au prezentat natura umană astfel: ca structură tripartită compusă din spirit. par.G. 94. „un dumnezeu prin har". col. relaţie unică pentru fiecare fiinţă umană. Spiritul uman trebuie să-şi găsească hrană în Prezentarea exactă a Credinţei Ortodoxe. Ele se întrepătrund. transformat în dumnezeu prin comuniune cu iluminarea divină" . deşi mai păstrează încă libertatea de a alege şi capacitatea de a se reîntoarce la Dumnezeu. întrucât voinţa este o forţă activă în natura raţională. 3 Expresia „pyr ţes allages " aparţine lui Diadoh al Foticeii. să devină „dumnezeu creat". deşi persoană divină. 8 Moscova. După cum am menţionat deja.G. Astfel. 1890). adică harul. care o plasează în relaţie personală cu Dumnezeu. Harul este prezent dintru început în suflet. a VI-a. voinţa divină îndumnezeitoare dăruind har prin Duhul Sfânt Care este prezent în persoana umană. oarbă şi nehotărâtă. cosmologia şi antropologia Bisericii de Răsărit au un caracter dinamic şi exclud orice combinaţie exterioară a ideilor de natură şi har. ea acţionează prin har în aceeaşi măsură în care natura participă la har. imprimată de natură. 1903). alinare şi bucurie. poate să descopere mulţumire. 140. de ipostasul uman. Căci persoana umană a fost chemată. 363. este un duh creat de către Dumnezeu şi numai în Dumnezeu. În acest fel. trebuind să se hrănească cu coji. dacă folosim cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul. prin această capacitate a omului de a se uni cu Dumnezeu. în primul rând. dinamică şi schimbătoare. Făcută după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin vedea cea mai adâncă taină în faptul că omul a fost creat „în virtutea propriei35sale dorinţe după Dumnezeu. spune Sfântul Tihon de Zadonsk. care se supune voinţei divine prin acceptarea harului. 1308A. odihnă. Căci hrana spirituală este necesară spiritului uman"38. col. Omul a fost făcut bun foarte. cap. Lucrarea reciprocă a ambelor voinţe este necesară pentru a realiza acest scop: pe de o parte. iar acesta din urmă este capabil să primească şi să asimileze această energie îndumnezeitoare. psyche. piere de foame. vol. neaflând însă odihnă şi bucurie. P. în Care omul trebuie să-şi găsească toată plinătatea fiinţei: „Deoarece sufletul uman. II. spre deosebire de Hristos Care. 924A. Şi-a asumat natura umană. „să unească în dragoste natura creată şi natura necreată. de a se alipi din ce în ce mai mult de plinătatea fiinţei divine. Perfecţiunea primei noastre naturi a fost exprimată. „predică despre asceză". Aşadar. ea este originea constantă a naturii umane. K. Adam nu a fost nici „natură pură" şi nici om îndumnezeit. 3 5 3 6 65 . Această relaţie este transpusă în realitate prin mijlocirea voinţei ce îndrumă întreaga natură spre Dumnezeu. p. suflet şi trup (nous. facultatea în virtutea căreia omul intră în comuniune cu Dumnezeu. prin dobândirea harului"36. arătându-le în unitate şi identitate. omul trebuia să unească prin har două firi în ipostasul său creat. XVII. îndrumată întotdeauna de propria voinţă spre un scop exterior. Ea nu mai ştie cum să aleagă şi prea des cedează impulsurilor unei naturi care a devenit sclava păcatului. I. voinţa umană. Persoana sau ipostasul uman conţine toate părţile acestei structuri naturale şi se exprimă în toţi oamenii care există în ea şi prin ea. pace. în rusă. 215. 213. De ambiguis. plinătate menită să pătrundă şi să transfigureze natura creată. iar când rătăceşte departe de El. S-ar putea spune că chipul este o pecete divină. Aceasta nu înseamnă însă ca starea sa originară a coincis cu ţinta ultimă. vol. este forţat să-şi găsească plăcere în lucrurile create şi în diferite patimi. pe de altă parte. trad. P. că el se găsea în unire cu Dumnezeu din momentul creaţiei. reînnoind asemănarea lui Dumnezeu prin mijlocirea „focului transformator"37. soma) sau ca unire a sufletului şi a trupului. 3 „Cum Dumnezeu cheamă pe păcătos la pocăinţă". Deosebirea dintre susţinătorii trihotomismului şi ai dihotomismului se reduce în general la terminologie. asimilându-l şi permiţându-i să îi pătrundă întreaga natură. p. ceea ce a fost făcut în noi după chipul lui Dumnezeu este târât în abis. Până la Cădere. Operele Sfântului Tihon de Zadonsk (ed. ed. Unitatea şi identitatea se leagă aici de persoană. I. p. 91.

Sfântul Serafim distinge trei voinţe active în om. spunea Sfântul Marcu Ascetul. ei sunt posedaţi de o năzuinţă disperată după o nefiinţă pe care nu o vor dobândi niciodată. 1020A.G. El nu este o natură (physis). descoperă moartea. în sine nu este voinţă mântuitoare. deşi nu este în mod necesar distrugătoare. „Nu este un păcat. Petersburg. păcatul este o boală a voinţei. Textul mai are încă valoare. căci binele există. Răul este atracţia voinţei spre nefiinţă. Traducere în latină. spre un ţel iluzoriu. P. sufletul trebuie să hrănească spiritul. 1168. profesor la Academia teologică „Andreiană". spune Diadoh al Foticeii. IV. Îndepărtându-se de Dumnezeu. 4 „Despre botez". dând astfel naştere răului. col. 200C. care greşeşte. poate fi explicat doar ca efect al unei influenţe exterioare. există voinţa demonică ce caută distrugerea noastră. Cei mai mici dintre ei ar putea distruge pământul dacă harul divin nu i-ar fi făcut neputincioşi în ura lor faţă de creaţia lui Dumnezeu. faţă de care voinţa umană şi-a dat consimţământul41. Mai exact. în lumea neînsufleţită. col. [În româneşte vezi Filocalia. orientând libertatea umană spre rău"42. Temeiurile Ascetismului ortodox (St. publicată de Galland. 1 42 Revelaţiile Sfântului Serafim de Sarov. 274-309. În mod special. însăşi voinţa de a gusta rodul cunoaşterii binelui şi răului a fost deja păcat. în monştri de neînchipuit. şi-a îndreptat stăruitor voinţa spre binele neexistent. Stăniloae. în cele din urmă. IV. de obicei. Apoi există „seducerea" (prosbole). pp. 65. Volum reeditat la Editura Harisma în 1993 şi la Humanitas în 1999. Răul devine real numai prin mijlocirea voinţei. 1932. 1903). începe să trăiască pe seama sufletului. 4 Pasajul în care sunt menţionate cele trei voinţe se găseşte în Epistola 20. P. spiritul. strecurarea unei voinţe străine. vol. P. „Despre rugăciunea domnească". dispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu. ci o mărturie a libertăţii noastre45. trupul trebuie să trăiască în suflet . Ei se străduiesc însă să distrugă fiinţa dinlăuntru. căruia i se opune cu obstinaţie voinţa rebelă. 197-200. voinţa perfectă şi mântuitoare. Popov (Kiev. Coborârea lor veşnică în abis nu va avea sfârşit.Vladimir Lossky Dumnezeu. care este singura raţiune a existenţei sale. prezenţa gândului străin. Dr. numită Capita de perfectione spirituali. 4 Despre structura omului. 4 1902). negarea creaţiei şi a lui Dumnezeu. care se opune voinţei lui Dumnezeu. stavr. Există „gândurile" (logismoi) sau închipuirile ce izvorăsc din regiunile inferioare ale sufletului. Paris. În ascetismul ortodox nu există termeni speciali pentru descrierea efectelor exercitate de spiritele rele asupra sufletului omenesc. deoarece. 44.. I.acesta a fost planul original în legătură cu natura nemuritoare a omului." „Predică despre asceză". nu trebuia să fie cunoscut40.] 3 9 66 . 65. este o ură neîmpăcată faţă de har. numite „valori spirituale"). 44. XX. 0 1161D-1164A. În cele din urmă. răul îşi găsise originea în lumea spirituală. voinţa este cea care dă răului o anumită fiinţă. Răul a intrat în lume prin voinţa omului. ci o condiţie (hexis). aceasta fiind sorgintea patimilor. îngerii căzuţi mai rămân făpturi ale lucrării lui Dumnezeu. a doua este voinţa omului care. după Sfântul Grigorie. 4 Ibig. III. ei posedă o putere uriaşă.inţă. în loc să hrănească sufletul. Din acest motiv.G. însă prin autodeterminarea lor.G. D. vol. Zarine. Deşi au devenit spirite ale întunericului. să trăiască în Dumnezeu. Veterum 3 Patrum Bibliotheca (Veneţia. 24 -25. Referindu. răul neexistând prin el însuşi. p. La rândul lui. „Natura binelui este mai puternică decât obişnuinţa răului". sufletul începe să trăiască din viaţa trupului. Că omul. 4 Pentru analiza detaliată a acestor termeni vezi: V. Dar fiind prin natură îngeri. 696 şi urm. Voinţa îngerilor a fost cea care a decis să fie veşnic ostilă lui Dumnezeu. pp. venind din afară şi introdus de o voinţă ostilă în conşti. Prima este voinţa lui Dumnezeu. din subconştient44. Sfântul Serafim de Sarov spunea despre demoni: „Ei sunt înspăimântători.se la o traducere ascetică atribuită Sfântului Antonie43. ed. pe când răul nu există sau mai degrabă există numai în clipa în care este săvârşit"39. col. 1788). col. vol. După Sfântul Grigorie de Nyssa. Traducere din greceşte 5 de Prot. luând drept bine simpla iluzie a binelui. În consecinţă. Structura omului se dezmembrează în bucăţi. constrâns să-şi caute hrană în lumea exterioară. trupul. Înainte de a intra în lumea pământească prin voinţa lui Adam.G. 1. col. P. hrănindu-se din substanţa lui (acestea sunt. cunoaşterea presupune o anumită înclinare spre obiectul pe care cineva doreşte să-l cunoască. opoziţia lor conştientă faţă de har i-a transformat în îngeri ai întunericului. cap.

44. în opinia tuturor Părinţilor. este străină învăţăturii Bisericii de Răsărit. natura ei căutând în mod irezistibil pe Dumnezeu în virtutea voinţei sale. 4 Despre structura omului. „Firea dreaptă a omului primar" s-a întemeiat pe faptul că omul. pe care o poate deforma. în nesupunerea. Separându-se de Dumnezeu. aderarea minţii la gândul sau închipuirea inoportună. Eva acuză. preia chipul material fără formă48. oare. pentru a trăi doar în Dumnezeu.Introducere în teologia ortodoxă Păcatul începe numai o dată cu „unirea" (synkatathesis)46. În această natură deformată nu mai există loc pentru harul necreat. „Despre Legea spirituală". încearcă să se justifice în faţa lui Dumnezeu. în loc să spiritualizeze trupul. Dacă această natură bună s-a îndepărtat de creatorul ei. dar şi în opoziţie cu propria natură. Voinţa se împietreşte şi se închide în faţa lui Dumnezeu. dar şi orice obiect exterior. în rusă. au arătat că. Momentul moral (şi aceasta înseamnă momentul personal) este cuprins. Omul a blocat în sine capacitatea de a intra în comuniune cu Dumnezeu. cercetând în mod special aspectul fizic al păcatului. Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Omul a păcătuit în mod liber. ed. fiind creat după chipul lui Dumnezeu. persoana umană a fost îndreptată spre prototipul său. Această interpretare materială a păcatului şi a consecinţelor lui nu exclude. Aceasta îi dă omului posibilitatea de a acţiona şi a voi nu numai în conformitate cu înclinaţiile sale naturale. şarpele. în loc să se pocăiască. Adam aruncă întreaga răspundere asupra Evei: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o". Sfântul Simeon Noul Teolog47 vede dezvoltarea progresivă a păcatului prin faptul că omul. A XXXIII-a predică în traducerea latină. 65. în violarea planului divin. Căci răul presupune întotdeauna libertate. pierderea harului nu este cauza. 164. pentru a căuta în mod onest să realizeze unirea cu El. Prin urmare. la rândul ei.G. Mai exact. această dezintegrare îşi găseşte finalitatea în moarte. făcând-o „anti-natură". făcându-L astfel pe Dumnezeu cauza originară a propriei sale căderi. în loc să urmeze înclinarea sa naturală spre Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu arăta voinţei umane cărarea de urmat pentru a dobândi îndumnezeirea. P. ca faţa unei oglinzi. adică harul adăugat naturii pentru a o îndruma direct spre Dumnezeu. Însă voinţa umană a ales cărarea opusă. oamenii resping posibilitatea de a se elibera ei înşişi de rău şi îşi supun libertatea unei necesităţi exterioare. după Sfântul Marcu Ascetul. mintea omenească s-a îndreptat spre lume. Făcută după chipul lui Dumnezeu. adică spre comuniune cu Dumnezeu. spre dobândirea harului necreat. col. altminteri ar fi doar constrângere. care a fost păcatul originar? Părinţii Bisericii au deosebit câteva momente în determinarea voinţei libere care îl separă pe om de Dumnezeu.G. Aşadar. pierderea harului căderea omului în păcat? Noţiunea de gratia supererogatoria. ci mai degrabă consecinţa căderii în păcat. în care patimile violează structura ierarhică originară a fiinţei umane. XII. 8 4 6 4 7 67 . Condiţia antinaturală trebuie să ducă la dezintegrarea naturii umane. După cum spune Mitropolitul Filaret al Moscovei. 449 AB.autexousia. col. acest interes sau această atenţie deosebită indică deja începutul înţelegerii cu voinţa ostilă. A XLV-a predică în ediţia din Smyrna şi în trad. îndreptată spre bine. a închis calea harului care trebuia să se reverse prin el asupra întregii creaţii. Căderea naturii umane este consecinţa directă a autodeterminării libere a omului care se supune acestei condiţii în mod voit. Refuzând să recunoască faptul că originea răului există numai în propria lor voinţă liberă. el ar fi răspuns voinţei lui Dumnezeu printr-o totală renunţare la sine. 120. „Omul a oprit revărsarea în sine a harului divin". în loc să-l reflecte pe Dumnezeu. A prilejuit. s-a supus puterii diavolului. Migne. care este stadiul ultim al îndepărtării de Dumnezeu a naturii deformate. P. 921-924. care este o putere spirituală şi raţională.G. col. renunţarea la tot ceea ce nu este Dumnezeu. în ea. Dacă omul ar fi acceptat porunca lui Dumnezeu în spiritul dragostei filiale. ea a cedat tendinţei vieţii animale şi senzuale. mintea. supunându-se lumii materiale. ar fi respins bucuros nu numai fructul oprit. P. putea fi o natură bună. 142. cucerirea omului din afara lui. lucrul a fost posibil în virtutea capacităţii ei de auto-determinare lăuntrică . după Sfântul Grigorie de Nyssa.

664. în relaţie personală cu El. 25. Împotriva ereziilor. a rămas străină naturii umane şi a lucrat asupra ei numai din afară. ca operă de mântuire. însă nu a fost împărtăşit oamenilor. deoarece omul nu este numai natură. Dacă natura umană se dezintegrează ca o consecinţă a păcatului. distrugând stăpânirea morţii. în mod voit. făcând-o prizonierul propriei sale voinţe. =49stipendia. despre care vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa). Sfântul Atanasie cel Mare.G. răul devine o putere care viciază creaţia („blestemat este pământul din pricina ta". 7. vezi Omilii spirituale. Marele cuvânt Catehetic. nimic din natură . Păcatul este introdus acolo unde harul ar fi trebuit să domnească şi. 25. energia divină.280-281. În lume apare un nou pol. 465. Profeţii şi drepţii Vechiului Testament au fost instrumente ale harului. 192 B. 7-9 şi P. Harul a lucrat prin mijlocirea lor. făcând posibil sfârşitul lui prin moarte: „Căci răsplata (lat. Astfel. col. El nu a ştiut nici cum să dobândească unirea cu Dumnezeu.G. 54. devine real prin voinţă (acesta este paradoxul posedării fiinţei de către nefiinţa însăşi. moral al păcatului.nici chiar demonii . 49). lucrarea lui Hristos aduce cu sine lucrarea Duhului Sfânt (Luca 12. Cele două aspecte sunt inseparabil unite. pp. această lucrare. 65 D. un nou mod de existenţă în rău. în rusă a Operelor Sfântului Macarie Egipteanul. P. Însă păcatul. atunci aceasta nu înseamnă numai că omul a creat o nouă condiţie (hexis). ci şi o persoană care se confruntă cu un Dumnezeu personal. El pătrunde în fiinţă. 37. gr. acest parazit al naturii. prefaţă. apare pentru neamul omenesc decăzut. Cei care se simt ispitiţi de învăţătura despre felix culpa uită adeseori că. Sfântul Grigorie de Nyssa.G.G. 776-777. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu"50. = opsonia) păcatului este moartea". Mântuitorul nostru ne-a deschis o nouă cale spre îndumnezeire. s-a robit faţă de o putere exterioară. devine un fel de „antihar". dacă păcatul introduce moartea în lumea creată. Totuşi. în creaţia lui Dumnezeu se deschide abisul înspăimântător al nefiinţei: porţile iadului sunt deschise prin libera voinţă a omului. După expresia Sfântului Irineu din Lyon şi a Sfântului Atanasie cel Mare. nici cum să îndumnezeiască lumea creată. 34. cel de-al doilea Adam. harul necreat şi îndumnezeitor. cealaltă parte care se impune mereu: aspectul personal. opus chipului lui Dumnezeu. Ceea ce nu a realizat atunci când se bucura de deplinătatea libertăţii sale a devenit pentru el imposibil din clipa în care. 1120. Acest pol. adică păcătuirea şi pedeapsa. 2. Trad. Prin voinţa umană.Vladimir Lossky învăţătura Bisericii de Răsărit. dobândeşte simultan un aspect sinistru. chemarea celui dintâi Adam a fost împlinită de Hristos. repetată de Sfinţii Părinţi şi de teologii tuturor timpurilor. V. se spune în Facere). „Suntem mlădiţele unui neam întinat" . înrădăcinându-se în voinţă. col. trăind în ea. Îndumnezeirea. P. X. 181-182.nu poate fi în mod esenţial rău. devenise imposibilă. care este ţelul ultim al omului. XXIV. iluzoriu în sine. dar şi că Dumnezeu a pus hotar păcatului. „aspectul nocturn al creaţiei".G. Planul divin nu a fost însă distrus de păcatul omenesc. 45. col. col. XLIII. P. P. 5 Sfântul Irineu din Lyon. Cu toate acestea. în aspectul ei imediat. Sfântul Grigorie de Nazianz. spune Sfântul Macarie Egipteanul. desăvârşită de Cuvântul întrupat. De la Cădere şi până la Cincizecime. Cosmosul. în locul plinătăţii divine. col. ca răscumpărare a lumii înrobite de păcat şi de moarte. care reflectă veşnic măreţia lui Dumnezeu. 4 9 68 . 5-9. Poëmata dogmatica. ca putere personală a lor. după expresia unui teolog şi filosof rus. Predică 0 la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. unirea cu Dumnezeu după har. veşnic fixate în rău. Adam nu şi-a împlinit vocaţia. Despre puterile întunericului care inundă spiritul omului.

21. 61. Chiril al Alexandriei. 60. 40. Ignatie Briancianinov.. 64. p. Hegel. 66.. Ilarie de Poitiers. Isaac Sirul. filosof creştin. filosof. 41. 20. Ioan Damaschin. 46. 15. 34. Fer. 15. 54. 18.. p. Diadoh al Foticeei. 68. Sf. 26. 18. 24. 52. 63.. p.. 9. 37. filosof. Aristotel filosof. 25. papă. 30. 53. 48. 68. Sf. p. 51. p.. 21. 63. Sf. 46. 54. Arie. eretic. 44. p... p. p. p. 34. Grigorie de Nazianz. Sf. 27. 45. 19. Eckhart. Macarie Egipteanul. Sf. 23. 16.. p. p. 60. 9. Sf. p. p. 56. filosof. 60. 68. p. Sf. 48. 29.. Atanasie cel Mare. p. 49. 59. Ioan Gură de Aur. Sf. 28. 60. Sf. 50. Descartes. 27. papă. p. filosof. 57. p. 10. Meister. 11. p. 60. 20. Filon. 14. 26. 33. Augustin. 40. 28. Dionisie Areopagitul. 26.Introducere în teologia ortodoxă Indice de nume Agathon. 67. 65. 34. 14. 8. Macarie cel Mare. p. 11. 33. Bulgakov Sergiu. 52. p. 35. 65. 39. 11. 66. 33. 8.. p. Leonţiu de Bizanţ. p. p. p. 8. 17. p. 12. 56.. 22. 59. 52. 56. 66. Clement Alexandrinul. 50. Cullmann. p. 64. 10. filosof. Sf. 28. Filaret al Moscovei. 58. 68. filosof. Antonie cel Mare. 63. Marcu Ascetul. papă. 52. eretic. Leibniz. Maxim Mărturisitorul. Imanuel. 64. Honoriu. p. Nicolaus Cusanus. p. 56. 22. 67. Kant.. p. 50. 63. 54. 19. Grigorie de Nyssa. Irineu. Grigorie Palama. Bonaventura. 27. 37. 57. 65. Nestorie. 52. Apolinarie. 23. 49. 35. p. p. p. p. Sf. 35. 45. 61. p. Sf. 9. 57. 32. 30. 21. Sf. 49. 20.. 24. 28. p. 22. 66. Martin. Sf. teolog protestant. Bergson. 53. Oscar. 67. p. p. eretic. p.. 18. 18.. 9. Nil Sinaitul. Sf. 37. 69 . p. 37. Sf.. p. 21. 24. 16. 60. 23. p.

p. Sergiu al Constantinopolului. 59. 20. 25. Sf. Sf. Tihon de Zadonsk. 52. 70 . 66. p. Sf. 26. p. 6. p. Plotin. p. 29. 40. 29. 13. p. Teofan Zăvorâtul. Porphyrios. 11. Zenon... Serafim de Sarov. 45. 64. p. Vasile cel Mare. p. 9. filosof.. Simeon Noul Teolog. Sf. 12.Vladimir Lossky Origen. 47. Wahl Jean. 28. eretic. 12. 27. 27. Sofronie al Ierusalimului. 67. 35. 24. p. 13. 17.. Sabelie. p. filosof. 31. 52. 29. patriarh. 18. Socrate. p. filosof. Platon. Teodor de Mopsuestia. p. 65. 24. p. 14... 26. 56. 9. p. 16. Sf. 16. 23. p. filosof. 27. Sf. 11. filosof. p.

.................. Chip şi asemănare .................................................................. V.................................... II......................................................... Dualitate şi unitate în Hristos ............................................................... Întruparea .............. Introducere .................... III..... două voinţe ......... II.................... IV.......... Prolog: Credinţă şi teologie ................................ Capitolul al IV-lea: Dogma hristologică ...........Introducere în teologia ortodoxă Cuprins Prefaţă ....... Indice de nume .... Introducere ...................... Semnificaţia Vechiului Testament ...... I....... I........................ III.......................................... I. Introducere ...................................................... Persoanele şi atributele divine ..................... IV........................................................................................................................................... Capitolul al III-lea: Păcatul originar .............................................................................. IV...................... VI............................. Calea negativă şi calea pozitivă ........................................... Capitolul I: Cele două monoteisme ............................................................................................... Antropologie creştină ....................................................................... V..... Terminologia trinitară ........................................... Creaţia: ordinea cosmică ....... 3 5 12 12 14 16 18 21 24 24 26 28 30 33 35 39 39 41 45 47 47 49 51 53 54 57 59 69 71 ............................................................................................................ Introducere .............................................................................. Două energii...................................... Răscumpărarea ............................................ Învierea ................................................ „Chipul lui Dumnezeu" şi „Chipul Robului" ............................... III.................................................................. Treimea creatoare şi Ideile divine .................................... II.............................................................. II.......................................................................................... Creaţia: timp şi veşnicie ... VI................ III......................... V......................... Capitolul al II-lea: Creaţia ................................................ I.................................. Postscriptum: Chip şi asemănare ............................................................................................................................ Treimea .........

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful