ntr-o diminea, un tnr artist intr ntr-o cafenea, fiind foarte entuziasmat c a fost angajat s picteze portretul unui

om cu bani care avea o firm de construcii. n timp ce i savura cafeaua bucuros, vzu un ziar lsat pe masa vecin pe care era tiprit cu litere mari urmtorul titlu: Vin vremuri grele! ncepu s se gndeasc tot mai mult la aceste cuvinte. Patronul cafenelei trecu s-l salute i vzndu-l ngrijorat, l ntreb dac s-a ntmplat ceva. Acesta i-a rspuns trist c trebuie s plece, cci vin vremuri grele, aa c trebuie s munceasc la lucrarea lui. Patronul ncepu s se macine c poate chiar vin vremuri grele. Devenea din ce n ce mai ngrijorat pe msur ce se gndea la vorbele tnrului. i sun apoi soia rugnd-o s nu se supere, dar c trebuie s-i anuleze comanda pentru rochia cea nou, deoarece este cam scump i s-au anunat vremuri grele. Aceasta sun la magazinul unde i comandase rochia i o rug pe patroan s-i anuleze comanda. i ceru scuze, dar vin vremuri grele i trebuie s fac economii. Patroana n-a avut ncotro i a anulat comanda, dar i aminti c a auzit ea la tiri, cndva, c vin vremuri grele. Aa c a sunat imediat la firma de construcii pe care o angajase pentru executarea unei lucrri de extindere a magazinului. L-a anunat pe constructor c va renuna pentru moment la lucrare, deoarece vin vremuri grele i nu i poate asuma un asemenea risc n acest moment. Constructorul s-a ntristat la auzul acestei veti, motiv pentru care s-a grbit s-l sune pe tnrul artist spunndu-i c dorete anularea comenzii pentru portret, ntruct vin vremuri grele i acesta nu este un moment potrivit s cheltuie banii pe lucruri artistice. Copleit de suprare, tnrul artist a acceptat cu resemnare vestea, c doar s-a ntmplat aa cum a anticipat. Simindu-se trist, porni nspre cafeneaua favorit s-i nece amarul cu un pahar de vin. n timp ce sttea din nou aezat la masa lui, zri ziarul pe care scria Vin vremuri grele. De data asta s-a ridicat i a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani. Cineva despachetase farfurii pentru restaurant. Viaa noastra este asemeni unui joc cu bumeranguri. Toate gndurile, cuvintele i faptele noastre se vor ntoarce la noi, mai devreme sau mai trziu, cu acuratee nucitoare. Suntem creatorii propriei noastre realiti! ( textul parabolei preluat de pe www.ozibuna.net )

Cind am fost sa-mi vad scoala Publicat de Mircea Cartarescu in categoria Easy come, easy go In 1980 am terminat facultatea si mi-am luat repartitia guvernamentala. Ma asteptasem sa fiu repartizat undeva, la tara, speram sa prind o comuna de pe linga Bucuresti, dar, in mod miraculos, in acel an au aparut treizeci de posturi chiar in Bucuresti, e drept, toate la periferii. Asa ca am luat atunci, intr-o galagie si-o agitatie infernale, scoala care mi s-a parut cea mai apropiata de casa, pentru ca era In Sectorul 2, unde locuiam si eu, inca, in casa parintilor mei. Era Scoala Generala nr. 41 de pe strada Nicolae Apostol. Nu aveam o harta a Bucurestiului, dar mi s-a spus ca era undeva in Colentina, iar eu credeam ca stiu Colentina, mai fusesem pe-acolo la o practica din liceu. Maturasem atunci prin apartamentele goale, sinistre, ale unui bloc nefinisat, inca in constructie, in care muncitorii-si facusera nevoile prin toate colturile si scrisesera pe toti peretii "fut zugravite". Stiam ca trebuia sa dau coltul, din Stefan cel Mare, pe la Obor si s-o iau in sus, pe linga fabrica de sapun Stela, care raspindea peste tot cartierul o duhoare oribila de untura rinceda, si-apoi pe linga tesatoria Suveica, fosta "Donca Simo", unde lucrase si mama, cindva, la razboaiele de tesut. Imediat dupa repartitie, in vara goala si uriasa care a urmat, m-am dus sa-mi vad scoala. N-o sa uit niciodata drumul ala, facut seara tirziu, cu tramvaie ce mergeau ca dupa dric, leganindu-se si clopotind din rasputeri. L-am luat pe 24 din statie de la Tunari, am trecut pe linga Circ, pe la Grozovici (unde tata lucrase cindva la Atelierele ITB), prin fata cinematografului Floreasca, unde mergeam sa-l vad pe Winnetou, pe la Lizeanu ("Lizianu", cum pronuntau mama si toata lumea) si am schimbat la Obor, de unde l-am luat pe 1. Mai exista inca piata Obor, cu pitorescul ei de Cutarida, cu taranii ducind pe umeri funii de usturoi si insii care vindeau catelusi abia fatati din portbagajul Daciilor ruginite. Chiar cred ca se mai faceau inca, toamna, Mosii, cu lanturile, panaramele si mustariile lor, cu puhoiul lor de lume amestecata. Dar nu ma aseptam ca Soseaua Colentina sa fie atit de lunga. Am mers un timp nesfIrsit de lung de-a lungul acestei strazi de o uritenie dezolanta, de necrezut. Dincolo de Suveica nu trecusem pina atunci niciodata. Pe masura ce se lasa una dintre acele seri bucurestene apasatoare si nostalgice, cu marginea orizontului tivita cu un galben-cafeniu, culoarea petrolului lampant si-a urinei, defilau de-o parte si de alta case darapanate de mahala, centre de umplut sifoane, depozite de cherestea, vulcanizari, toate profilate pe cerul de un rosu sumbru, toate cu cite-un bec chior aprins deasupra, pe un stilp de lemn dat cu pacura. Trecatorii si calatorii care urcau din statii nu erau deplin nici romani, nici tigani: cei mai multi pareau metisati, In diferite grade, intre cele doua rase si culturi, tigani romanizati si romani tiganiti, lumea obisnuita bucuresteana. Am coborit la capat, dupa trei sferturi de ora de mers. Cind tramvaiul a facut rondul si-a disparut in departare, stirnind praful si ciinii, am ramas singur la marginea lumii. Era ca-ntr-un vis. Departe se zarea, ridicindu-se ca un donjon deasupra acoperisurilor, silueta neagra a unui castel de apa. Peste drum era o fabrica, Uzina de tevi sudate, cum aveam sa aflu mai tirziu. Soseaua se prelungea cu podul Voluntari, care se umfla deodata peste peisajul industrial din jurul sau. Chioscuri de bilete, tonete cu eugenii si napolitane, sinele de tramvai lucind rosii ca singele in amurg, o luna mare si bolnava proaspita-n drumul meu - totul imi dadea o stare de dezolare pina la lesin: acolo aveam sa-mi petrec eu trei ani din viata? Nu stiam pe-atunci ca n-aveau sa fie pina la urma trei ani, ci aproape zece, In care, zi de zi, pina si simbetele, aveam sa ma tirasc pe acelasi drum, in frig de decembrie si canicula de iulie, ca sa-mi tin orele la Scoala Generala nr. 41, ultima scoala din Bucuresti in acea directie. Prima strada de dincolo de capatul tramvaiului era chiar Nicolae Apostol. Prin ea se intra in mahalaua Ion Creanga, un adevarat sat la marginea metropolei dezolate, deja fara lumina si caldura in acei ani, a Bucurestiului. Mai toti localnicii lucrau la Fabrica de tevi sudate, si mai toti copiii lor,

saraci si cuminti, cu ochi tristi (nu e o poetizare, ci chiar realitatea: nu vazusem si nici n-aveam sa mai vad vreodata fetisoare ca acelea, foarte brune si cu ochi de oameni mari) invatau la scoala undeaveam sa devin Profu, Dirigu, Mustata sau Caldare - caci, precum Vanghelie mult mai tirziu, copiii imi intelesesera numele gresit: Caldarescu... Am trecut de o Automecanica vopsita in verde si roz si imediat am vazut scoala. Pustie, galbena si stinghera, o casa veche, cu acoperis de olane, avind in fundul curtii, adaugat, un modul nou, dreptunghiular, de scoala-tip. Gratii la toate ferestrele, schele de lemn pe un zid, calcanul unei case vecine aproape prabusit peste cosul de baschet indoit si fara plasa. Credeam atunci, cind scriam poezie de citiva ani deja, ca stiu cite ceva despre tristete. Dar am inteles, incremenit in fata scolii unde fusesem repartizat, ca nu stiam inca nimic. Am stat acolo nu mai mult de citeva minute. Becurile care liniau strada abia mai pilpiiau, vadind aceleasi case netencuite, cu cite-o luminita la geam, asa cum le vezi cind treci noaptea cu trenul pe linga cite-un sat. Apoi m-am intors, pe acelasi drum, cu o groaznica stringere de inima. Timp de aproape zece ani am predat acolo gramatica si bucati literare, mai toate despre morti violente si despre nefericire: "Puiul", "Fefeleaga", "La Vulturi!", "Privighetoarea"... I-am cunoscut pe nebunii mahalalei, pe golanii mahalalei, pe cintaretii mahalalei (le-am avut eleve pe surorile lui Vali Vijelie si chiar, pentru scurta vreme, pe Adrian Copilul Minune), pe sfintii mahalalei: o familie de baptisti cu opt copii: Moise Isac Emanuel, Moise Rebeca, Moise Melhisedec etc., plecati toti, la un moment dat, in California. Una dintre elevele mele din clasa a sasea a ramas insarcinata dupa o "posta" cu opt baieti din cartier. O tigancusa care n-avea electricitate in bordeiul parintesc a fost, timp de opt ani, cea mai buna eleva a scolii, cu media generala 10. Baieti din prima mea clasa la dirigentie imi scriu si acum: au deja copii mai mari decit erau ei atunci. Mi s-au furat sau mi s-au daruit acei ani? N-as putea spune. A fost viata mea, pur si simplu. Si apoi, cindva, in preajma revolutiei, am plecat din cartierul Ion Creanga pentru totdeauna. De abia acum am citit si eu articolul Sa lasam balta scoala de Mircea Cartarescu. Articolul a aparut in Jurnalul National in data de 23 ianuarie 2007. Trecand peste comentariile absolut savuroase ale lui Cartarescu la realitatea noastra pe care o surprinde extraordinar, am fost totusi impresionat sa vad acest articol reluat pe foarte multe blog-uri (ajunge sa faci o cautare simpla pe Google.ro dupa Cartarescu, ce rost are sau Cartarescu, sa lasam balta scoala si o sa apara o o serie intreaga de link-uri de blog-uri sau forumuri unde a fost reluat articolul). Acum nu stiu daca autorii acelor blog-uri au vrut doar sa-si mareasca audienta sau chiar sunt niste pasionati sau fani de literatura buna. Nu vreau sa fiu foarte dur la adresa lor, pentru ca o justificare ar exista, anume mai multe locuri in care il poti gasi, deci promovarea de articole bune. Ma gandesc insa daca nu ajungea sa puna un link catre sursa de unde au vazut ei articolul, si de acolo mai departe sa faca doar propriile comentarii. Laudabil totusi faptul ca in toate site-urile in care am vazut reluat acest articol, fara pretentia de-a ma fi uitat pe toate, i-au lasat lui Cartarescu creditul pentru continut. Va invit si pe voi sa cititi acest articol, care mie mi se pare absolut genial scris.

Sa lasam balta scoala de Mircea Cartarescu

Posted on February 2, 2007 by geo Sa lasam balta scoala - de Mircea Cartarescu | 23 Ianuarie 2007 Ma intrebam intr-un articol de acum cativa ani ce rost mai are sa predai limba si literatura romana in scoli. Cum pomul se cunoaste dupa roade, spuneam, e limpede ca toate vrajelile noastre cu Miorita si Eminescu, si Sadoveanu, propozitiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomana. Mai bine-am lasa-o balta cu materia asta, si cu scoala in general. Mai bine s-ar face adolescentii ucenici, ca pe vremuri, decat sa mai piarda vremea prin scoli. La ce-a folosit educatia natiei asteia, cand vedem ca jumatate de milion de oameni care-au citit Luceafarul si, unii, chiar Joc secund au putut pierde ore-n sir uitandu-se la nasterea in direct a Monicai Columbeanu, de parca ea urma sa-l nasca pe insusi Mantuitorul, Doamne iarta-ma, si prin asta spargand toate recordurile de audienta? La ce foloseste audienta, daca ea se face pe socoteala unor insi ca Becali sau ca Columbenii (cacofonia e aici nu doar intentionata, ci de-a dreptul inevitabila)? Nu la tampirea unui popor intreg? Nu la impunerea unor modele de oameni care ne tin la marginea lumii civilizate? La ce folosesc orele de limba si literatura romana cand tinerii nu mai citesc nimic? Cand ideea de cultura, de stiinta, de arte a ajuns marginala si demodata, cand toti stiu numele celei mai jalnice vedete care-si fataie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet roman de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce invatam in scoala? O schizofrenie ce opune educatia si realitatea? De ce mai invatam? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limba rituala moarta, numele lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Rebreanu? Ca sa ajungem sa ne uitam masiv, un popor intreg, in fundul Monicai Columbeanu, care naste in direct? I-am chinuit eu insumi pe elevi, timp de zece ani (ca sa nu mai vorbesc de lucrul cu studentii, inca saptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum ma-ntreb de ce. Lumea vorbeste tot cum a invatat ea, ala-n dala. Si ce sa te mai miri, cand primul-ministru insusi, intr-un bilet adresat presedintelui, ii scrie de parc-ar fi repetentul clasei, intr-o limba romaneasca imposibila: Daca ai ocazia sa vorbesti la Parchet despre subiect?. Ce-nseamna fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Basescu, nici proTariceanu de-aici. E doar o exprimare cu picioarele a celui care, dincolo de pacatul ca e omul lui Patriciu pana-n varful unghiilor,ne mai si chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimari de tipul: Omul care l-am vazut Discursul sau din noaptea de Anul Nou a fost o balmajeala de cuvinte fara nic un fel de continut real. Crezusem ca Nastase e marele maestru in arta de a nu spune nimic in cat mai multe cuvinte. Uite ca Tariceanu pare sa-l intreaca. Veti spune: treaba unui prim-ministru nu e sa respecte ortografia,ci sa-si vada de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cat e el de simplut, face treaba la primarie. Uite, cei 300 din topul Capitalului nu s-au omorat nici ei cu scoala, si ce bine-au ajuns, pe cand belferimea si doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din colt in colt. Eu cred insa ca un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, stiintific etc.) nu poate face nicaieri treaba. Ca un popor de simpluti smecheri, care stiu sa-nvarta o suveica a bancilor si sa cumpere echipe de fotbal, fara habar de censeamna o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decat sa-si fure caciula la nesfarsit. Sa-nchidem naibii portile scolii si sa deschidem in loc scoala smecheriei, a ticalosiei si-a tembelismului national. Ar fi mai adecvata realitatii.