Kinetoterapia Anul II, semestrul I, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice Nr.crt. 1. 2. 3.

curs Istoric, definitii Bazele fizice si anatomice ale kinetologiei. Bazele fiziologice ale kinetologiei 4 Controlul motricităţii. Coordonarea mişcării 5 voluntare Bazele fiziopatologice ale recuperării kinetice. 6 Tehnici, exerciţii, metode kinetologice. Generalităţi, clasificare. Tehnici 7 anakinetice Tehnici kinetice dinamice şi statice 8 Exerciţiul fizic terapeutic. Bazele procedurale : poziţia 9 de start şi mişcarea Tipurile de contracţii musculare. Tehnici de FNP 10 Elemente facilitatorii şi inhibitorii în exerciţiul fizic 11 terapeutic Metode kinetologice – clasificare. Metoda Bobath. Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii gleznei şi piciorului Recuperarea mobilitatii umărului Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii umărului Recuperarea mobilitatii cotului Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii cotului Lp Bilant articular si testare musculara Recuperarea mobilitatii soldului Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii şoldului Recuperarea mobilităţii genunchiului Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii genunchiului Recuperarea mobilitatii gleznei şi piciorului

12 13

Metoda Kabat Metode speciale

Recuperarea mobilitatii pumnului şi mâinii Recuperarea forţei musculare şi a stabilităţii pumnului şi mâinii. Recuperarea kinetică a coloanei vertebrale test

14 15

Metode speciale – manipulări şi tracţiuni Hidrokinetoterapia, terapia

ocupaţională Anul II, semestrul II, 2 ore curs/săptămână, 2 ore lucrări practice Nr.crt 1 2 3 4 5 6 7 8 curs Evaluarea clinică în kinetologie Evaluarea clinică în kinetologie Obiectivele kinetologiei. Definiţii. Relaxarea. Corectarea posturii şi aliniamentului corpului. Creşterea mobilităţii articulare Tehnici de crştere a forţei musculare Tehnici de creştere a forţei musculare Tehnici de creştere a rezistenţei musculare. Creşterea coordonării, 9 10 11 controlului şi echilibrului. Tehnici de corectare a deficitului respirator. Tehnici de reeducare respiratorie Gimnastica de corectare a deficitului respirator Kinetoterapia în scolioze Recuperarea kinetică a lombosacralgiei Recuperarea HDL operate Lucrarări practice Kinetoterapia în PSH Recuperarea cotului posttraumatic Recuperarea mâinii rigide Kinetoterapia în coxartroză Recuperarea ăn şoldul posttraumatic Recuperarea în gonartroză Recuperarea genunchiului post-traumatic Kinetoterapia în SA

2

12 13 14 15

Antrenamentul la efort Reeducarea sensibilităţii Kinetoprofilaxia Kinetoprofilaxia

Kinetoterapia în hemiplegie Kinetoterapia în paraplegie Recuperarea kinetică în neuropatiile periferice Test

3

analizând şi corectând mecanismele deficitare. •# fiziologia exerciţiilor care reprezintă aplicarea cunoştiinţelor de fiziologie la studiul mişcării umane: răspunsurile funcţionale immediate şi adaptările generate în timp la nivelul diverselor aparate şi sisteme. pentru a denumi “ştiinţa sau studiul mişcării”. Evaluarea mersului reprezintă un câmp de analiză deosebit de important în patologie. nivelul de fitness. •Kinetologia medicală este disciplina care se ocupă cu studiul structurilor şi mecanismelor neuro-musculare şi articulare care asigură omului activităţi motrice normale. Introducere. (ADL). istoricul dezvoltării ştinţifice. 4 . Din această definiţie se desprind aspectele care alcătuiesc Kl: •aspectul ştiinţific teoretic: studiul structurilor şi mecanismelor neuro- musculare şi articulare. Kl sau Ks este ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care participă la aceste mişcări. În cadrul acestei ştiinţe s-au dezvoltat direcţii de cercetare. înregistrând. capitole. C1. oboseala. individualizate ca subdiscipline: •# biomecanica (kinetologia mecanică) care realizează analiza fizică a mişcării. •Kinetologia sau kinesiologia termen introdus de către Dally în 1857. geometria muşchiului şi forţa lui. generarea şi consumul energiei în activitatea fizică. Evaluarea alinierii şi posturii corpului analizează relaţiile stabilite între alinierea segmentelor corpului ca întreg şi eficienţa funcţiei locomotorii. impactul anormalităţilor structurale dobândite sau înnăscute asupra mişcării). definiţii. •# comportamentul psihomotor care studiază rolul şi mecanismele SNC în procesele de comandă şi execuţie a mişcărilor voluntare •evaluarea: înregistrând. analizând. studiind raporturile stabilite între structură şi funcţie (forma articulaţiei şi tipul de mişcare pe care o realizează. etc. Evaluarea globală reprezintă aprecieri sintetice ale stării aparatului NMAK. aplicarea legilor fizice ale mişcării la activitatea fizică a omului.S1. limitele performanţei fizice.

•S1. corp imobil nu îşi modifică acest raport. •Velocitatea este mărimea vectorială care arată cât de repede şi în ce direcţie se mişcă obiectul. •Acceleraţia este raportul dintre variaţia velocităţii şi a timpului •Mişcarea lineară (translarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât toate părţile. •Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul lui în spaţiu. •Postura este activitatea fizică ce menţine poziţia corpului. Bazele fizice si anatomice ale kinetologiei.C2. deci. Un obiect. punctele lui au aceeaşi deplasare ca mărime. viteză şi velocitate. •Mişcarea este un eveniment produs în spaţiu şi timp. adică faţă de alte obiecte. •Manipularea este activitatea fizică ce permite mobilizarea sau/şi utilizarea obiectelor din mediu. locomoţia. •Aspectele activităţii fizice de bază care au evoluat de-a lungul dezvoltări filogenetice sunt: postura. Analiza mişcării trebuie să ţină seama de poziţie. pe când unul mobil şi-l modifică. manipularea . •Locomoţia este activitatea fizică ce schimbă permanent raportul între organism şi mediul înconjurător. cu ce viteză şi unde îşi schimbă poziţia acesta. corpul. •Viteza este mărimea scalară a vectorului velocitate şi arată cât de repede se realizează mişcarea dar nu arată direcţia în care se realizează. 5 . Corelarea elementului timp cu spaţiul generează noţiuni ca viteză şi velocitate. Velocitatea nu este doar viteză ci şi direcţie de deplasare. •Cinematica este studiul mişcării în sine iar studiul forţelor aplicate corpului este denumit cinetică. raportul acestuia cu mediul ambient şi raportul între segmentele sale. (kinetoterapia).•aspectul practic: corectând mecanismele deficitare.

•Mişcarea de rotaţie a unui segment al corpului este mişcarea circulară realizată în jurul propriului ax. •reacţia articulară. •legea inerţiei: orice corp rămâne în starea de repaus sau mişcare liniară uniformă dacă nu intervine o forţă din afară care să îi schimbe starea. •reacţia solului. diferită de a celorlalte puncte. caz în care se numeşte mişcare planară. Dacă mişcarea planară se realizează în mai multe planuri se numeşte mişcare generală şi este tridimensională. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia iniţială a segmentului şi cea finală a lui. •La nivelul corpului uman au fost descrise 8 tipuri de forţe: •greutatea corporală. •Relaţia dintre forţă şi mişcare a fost analizată de Newton care a definit legile mişcării. •forţa musculară. Masa reprezintă măsura cantitativă a inerţiei •legea acceleraţiei: schimbarea momentului corpului corpului este proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia în care vectorul forţă acţionează. O forţă care acţionează asupra unui corp produce mişcarea sau deformarea lui. •Forţa este un agent care produce sau tinde să producă o schimbare în starea de repaus sau mişcare a unui corp. Momentul este cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat.•Mişcarea angulară (rotarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare parte a lui execută o distanţă de deplasare proprie. 6 . •legea acţiunii şi a reacţiunii: orice acţiune determină o reacţiune egală şi de sens contrar. Forţa este un vector caracterizat prin : mărime. direcţie şi punct de aplicare. •Mişcările corpului uman şi ale segmentelor lui sunt şi de tip liniar şi angular cât şi de tip mixt.

•presiunea intra abdominală. •Evaluarea funcţiei motorii a corpului trebuie să aibă în vedere aceste forţe. Sistemul NMAK este alcătuit din 3 componente: •sistemul nervos care asigură comanda pe baza informaţiilor aferente. •forţa elastică. Sistemul NMAK este interconectat cu celelalte aparate şi sisteme ale organismului: cardio-vascular. •sistemul osteo-articular care segmentează corpul permiţând mişcarea în anumite limite şi direcţii. respirator. •forţa inerţială. Elementele structurale ale ei sunt: •osul (capetele osoase) •cartilajul •ligamentul. •sistemul muscular care primeşte comanda şi asigură forţa motrică. S1. etc. •rezistenţa fluidă. Elementul evidenţiabil al motricităţii este ARTICULAŢIA care poate fi considerată ca unitatea structurală şi funcţională a sistemului NMAK. •tendonul •sinoviala •muşchiul •receptorul senzitiv •neuronul motor 7 .C3. Bazele anatomice şi fiziologice ale kinetologiei. iar programul kinetoterapic trebuie să cuprindă corectarea tuturor forţelor care sunt deficitare.

Orientarea sistemelor haversiene este dată de traiectoria principalelor presiuni exercitate asupra osului. Unitatea structurală de bază este OSTEONUL sau sistemul haversian alcătuit dintr-un canal central în care se află vase de sânge şi filete nervoase şi care este incojurat de lamele concentrice de matrice mineralizată. Cartilajul este o structură neregenerabilă. •momentul începerii exerciţiului fizic.OSUL asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment care se mişcă. evitarea ortostatismului prelungit şi/sau a poziţiilor vicioase sau stereotipice. Osul este un organ dinamic aflat într-o continuă remodelare realizată de 2 procese biologice: de distrugere efectuată de osteoclaste şi de refacere efectuată de osteoblaste. Raportul dintre patologia cartilaginoasă şi kinetoterapie are 3 aspecte: •menajarea purtatul încărcării articulare în cazul articulaţiilor portante: bastonului. CARTILAJUL acoperă suprafeţele osoase care alcătuiesc o articulaţie diartrodială şi este de tip hialin. 8 . Intervenţia kinetoterapeutică asupra osului îmbracă următoarele aspecte: •profilaxia. Este un material vâsco-elastic ce îşi poate modifica grosimea în funcţie de presiunea exercitată care modifică repartiţia apei din structură. respectiv a mersului după o fractură. scăderea ponderală. Este o structură avasculară care se hrăneşte din lichidul sinovial şi din osul subcondral. leziunea este ireversibilă şi cicatrizarea este prealizată cu ţesut fibros. •influenţele negative ale kinetoterapiei intempestive asupra osului la pacienţii vârstnici cu osteoporoză. asupra osului cu infecţie sau incomplet calusat. Este un rezervor de ioni de calciu şi fosfor şi un organ hematopoetic prin măduva hematogenă găzduită în canalul osos.

ARTICULAŢIA este ansamblul elementelor moi prin care sunt unite două sau mai multe oase vecine. articulaţiile fibroase (sinartroze) în care unirea se face prin ţesut conjunctiv fibros.•profilaxia degradării cartilaginoase prin mobilizări articulare şi scăderea încărcării articulare. •articulaţii selare (suprafaţa articulară este concavă într-o direcţie şi convexă în alta). •articulaţiile cilindroide (balamale). articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) în care unirea se face prin fibrocartilagiu şi au un oarecare grad de mobilitate. sincondrozele care sudează oasele ce compun coxalul. 2. După modul de unire al capetelor articulare se descriu trei categorii de articulaţii: 1. •enartroze (o suprafaţă articulară este concavă şi cealaltă este convexă şold. articulaţiile sinoviale (diartrozele) sunt articulaţii cu posibilităţi de mişcare amplă în mai multe direcţii. capetele articulare având o congruenţă aproape completă. de ex: simfiza pubiană. 9 . 3. ex: suturile craniene. umăr). cum este cotul •articulaţiile elipsoide care au un condil (genunchi). Articulaţia are 2 funcţii importante: permite mişcarea unui segment faţă de altul şi transmite forţa de la un segment la altul. În funcţie de forma capetelor osoase se descriu mai multe tipuri de diartroze: •artrodiile (articulaţii plane în care mişcarea este mai mult de alunecare). •conservarea congruienţei articulare prin antrenarea stabilităţii musculare pentru a evita uzura cartilaginoasă la nivelul articulaţiilor instabile.

SINOVIALA este o membrană conjunctivo-histiocitară care tapetează pe interior capsula articulară. Cavitatea articulară este sediul unor leziuni patologice cu implicaţii funcţionale. iar STRAIN este raportul dintre gradul de alungire. Capsula delimitează cavitatea virtuală articulară şi toate structurile aflate în interiorul ei sunt structuri intra-articulare: ligamentul rotund al şoldului. Patologia obişnuită a acestor structuri este inflamatorie şi posttraumatică. ligamentele încrucişate ale genunchiului. Asemenea capsulei articulare şi membrana sinovială are o vascularizaţie şi o inervaţie bogată. deformare a ţesutului faţă de lungimea lui iniţială. Proprietatea biomecanică principală a acestor structuri este valoarea variabilă a raportului stres/strain (tensiune=încărcare/deformare). TENDONUL (structura conjunctivă care leagă muşchiul de os) şi LIGAMENTUL (structura care uneşte părţi osoase între ele) sunt elemente structurale care au elemente comune mai multe decât de diferenţiere. respectiv STRES reprezintă raportul între forţa de tracţiune şi mărimea suprafeţei de secţiune a ţesutului tracţionat. Obiectivele kinetoterapiei se referă la : •menţinerea mobilităţii articulare •posturarea de menţinere sau redresare a alinierii segmentelor •scăderea încărcării articulare. MUŞCHIUL este structura care converteşte energia dinamică rezultată din alimente în energie fizică. devenind elementul motor al mişcării. periost.CAPSULA ARTICULARĂ este un ţesut conjunctiv fibros aflat în continuarea periostului prins ca un manşon de epifizele osoase. dar nu şi de cartilaj. Sub raport anatomo-funcţional muşchii sunt: 10 .

RECEPTORUL SENZITIV este un element fără de care nu poate fi conceput acest sistem al articulaţiei unice. 2. Fusul muscular este un receptor specializat localizat în muşchi S1.C4. muşchii fazici. nucleii subcorticali asociativi. muşchi tonici. După funcţie pot fi: mecanoreceptori. se contractă rapid şi obosesc repede. fotoreceptori. presoreceptori. în general flexorii. Muşchiul este un obiectiv central al kinetoterapiei. de apariţia unei necesităţi. Prin control motor se înţelege modalitatea de reglare a mişcării şi de ajustare dinamică posturală. COMPONENTA NERVOASĂ este structura cea mai complexă care elaborează şi comandă realizarea mişcării. cerebelul. sunt antigravitaţionali. au tendoane late. ganglionii bazali. El comportă 4 momente principale: •motivaţia •ideea determinată de condiţia mediului exterior sau interior care informează SNC. 11 . intero-. Controlul motor reprezintă controlul creierului asupra mişcării voluntare. nociceptori. Motoneuronul medular reprezintă calea efectorie comună finală a întregului SNC. şi generează conexiuni suprasegmentare care se finalizează în comanda mişcării. respectiv sistemul limbic. sar 2 articulaţii. fie în substanţa cenuşie medulară (neuronul periferic). sistemul limbic informează cortexul senzomotor. se contractă lent şi obosesc greu. în general extensorii. existând metodologii pentru fiecare din aceste obiective. termoreceptori. Histologic aceşti receptori pot fi terminaţii nervoase libere sau terminaţii încapsulate. au tendoane lungi. Corpul celular al motoneuronilor se găseşte fie în creier (neuronul motor central). conştiente. Controlul motricităţii. proprioceptori.1. chemoreceptori. După localizare receptorii pot fi: extero-. sar o singură articulaţie.

cerebel şi ganglionii bazali. durata ei. •Mobilitatea reprezintă posibilitatea de a iniţia şi realiza o mişcare pe toată amplitudinea ei fiziologică. Prin aceleaşi etape se realizează şi recuperarea în cazul deficitelor motorii apărute în cursul vieţii.•programarea este conversia unei idei într-o schemă de activitate musculară. •Stabilitatea este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale. amplitudinea mişcării. •Mobilitatea controlată este posibilitatea de a realiza mişcări în timpul oricărei posturi de încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate. Programul cuprinde toţi parametrii necesari: muşchii implicaţi. mobilitatea controlată şi abilitatea. Stabilitatea se realizează prin 2 procese: 1. Programarea mişcărilor este realizată de către cortexul motor. Comanda este transmisă prin căile motorii descendente spre măduvă. Abilitatea este capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau locomoţiei. simultane a muşchilor din jurul unei articulaţii (cocontracţie). Controlul motor se dezvoltă de la naştere în 4 etape: mobilitatea. stabilitatea. •Abilitatea este nivelul cel mai înalt al controlului motor care ajută persoana să manipuleze şi să exploreze mediul înconjurător. reflexele tonice posturale menţin contracţia în zona de scurtare a muşchiului contra gravitaţiei sau a unei rezistenţe. de a rota capul şi trunchiul în jurul axului longitudinal în timpul acestor posturi. antigravitaţionale şi poziţiile mediane ale corpului sau altfel spus posibilitatea realizării unei contracţii normale. 2. mărimea forţei dezvoltate. Controlul motor se realizează în cadrul circuitului senzitivo-motor stabilit între periferie – creier – muşchi: 12 . •execuţia reprezintă transmiterea specifică şi mereu aceeaşi a comenzii de la măduvă la muschi. cocontracţia crează stabilitatea în posturile de încărcare şi menţine corpul în poziţie dreaptă.

Receptorii periferici culeg informaţia din mediu. reprezentată de tonusul muscular de repaus aflat sub comanda reflexelor medulare prin intermediul buclei gamma şi a motoneuronului alpha şi tonusul muscular postural şi de atitudine aflat sub control reflex medular. Se descriu 2 tipuri de motoneuroni alpha ai căror axoni au viteze diferite a influxului nervos: •α1 fazici cu viteză mare de conducere •α2 tonici Activitatea musculară este de 2 feluri: 1. sinapsa în talamus cu traseu spre cortexul senzitiv. 2. de la motoneuron porneşte eferenţa motorie. 8. 4. 11. cerebel. 9. Nu există nici o activitate 13 . trecând controlateral. apare comanda motorie care după încrucişare se îndreaptă spre baza creierului. căile descendente motorii din măduvă conduc semnalul spre motoneuronul medular. căile senzitive urcă spre talamus. 3. 12. căile senzitive se încrucişează. 10 sinapsa cu motoneuronul medular. reflexă. activitatea tonică – posturală. sinapsa dintre nervul senzitiv periferic cu neuronul senzitiv medular. extrapiramidal. al formaţiunii reticulate. 5. informaţia ajunge în cortexul senzitiv şi determină semnal pentru cortexul motor. informaţia călătoreşte prin nervul senzitiv spre măduvă. 7. activitatea voluntară rezultată din combinaţia sinergică a factorilor senzitivi şi motori. Căile motorii La nivelul sinapsei neuro-musculare ajunge axonul motoneuronului alpha din coarnele anterioare ale măduvei spinării. la nivelul sinapsei neuromotorii semnalul ajunge în muşchi. 2. cerebelos.1. 6.

2. 14 . Învăţarea controlului muscular precis necesită antrenament care se adresează strict mobilizatorului primar care este muşchiul agonist al mişcării. să fie aşezat într-o poziţie de echilibru şi relaxare iar pe traiectul arcului de mişcare să nu aibă durere. Controlul muscular se referă la activarea unui grup limitat de UM ale unui singur muşchi fără a fi activaţi şi alţi muşchi. Se foloseşte în leziunile neuronului motor central.motorie voluntară fără o pregătire tonico – posturală a segmentului care urmează să se mişte şi nici o mişcare voluntară nu se desfăşoară fără ca schimbările posturale să nu o . Perturbarea propriocepţiei şi/sau a telerecepţiei îngreunează sau exclud realizarea antrenamentului. La primul semn de oboseală antrenamentul încetează. urmeze. În kinetoterapie controlul muscular este foarte important în primele etape ale recuperării neuromotorii. stretch-reflexul care realizează contracţia muşchiului după întinderea rapidă a tendonului. să înţeleagă ce i se spune. coordonarea şi echilibrul. Metodele de antrenare a controlului motor sunt: 1. să fie odihnit şi să nu i se distragă atenţia. Calea acestui control este o cale excitatorie fără influenţe inhibitorii. cooperant. Se foloseşte în leziunea de neuron motor periferic. Controlul motor se materializează în 3 procese: controlul muscular. Educarea sau reeducarea mobilizatorilor primari cer concentrarea şi participarea pacientului care trebuie să fie relaxat. tehnici de facilitare proprioceptivă constau în crearea unor supraimpulsuri de la o cale inter-neuronală la alta pentru a scădea rezistenţa sinaptică şi a atinge pragul de stimulare. Rezultă din acţiunea etajelor superioare asupra asupra motoneuronilor alpha şi controlul este unul de tip direct.

5.3. Engrama nu conţine numai activităţi musculare ci şi inhibiţii. cu o forţă adecvată pentru executarea unei acţiuni. Bazele fiziopatologice ale recuperării kinetice Kinetologia profilactică are ca obiectiv menţinerea condiţiilor fiziologice ale sistemului NMAK. altfel spus să se obţină o mişcare lină. Când aceste condiţii sunt alterate ele devin obiectul de activitate al kinetoterapiei şi/sau al recuperării funcţionale. S1. Fiziopatologia elementelor care alcătuiesc sistemul NMAK justifică. Stabilitatea este proprietatea de a-şi recâştiga echilibrul fără a cădea după ce acesta a fost preturbat. electrostimularea punctului motor. neuromusculară selectivă la nivelul Coordonarea este procesul ce rezultă din activarea unor scheme de contracţii ale mai multor muşchi cu forţe. continuă. activarea imaginativă se referă la concentrarea în gând asupra activităţii musculare. C5. 15 . Echilibrul (controlul postural) este abilitatea de a menţine sau a mobiliza corpul fără a cădea sau de a menţine linia gravitaţională în interiorul poligonului de sprijin. 6. direcţionează şi determină tehnicile. metodele şi obiectivele terapeutice şi recuperatorii ale kinetologiei. Pacientul poate fi ajutat prin efectuarea voluntară a mişcării controlaterale sau prin efectuarea pasivă a mişcărilor. tehnici de facilitare exteroceptivă prin excitaţia cutanată (metoda Rood) deasupra muşchiului lezat care întăreşte stretch – reflexul. combinări şi secvenţe apropiate şi cu inhibiţii simultane ale tuturor celorlalţi muşchi. Coordonarea unei acţiuni musculare este sub controlul cerebelului şi fixată într-o engramă în sistemul extrapiramidal. 4. antrenarea percepţiei contracţiei se referă la conştientizarea contracţiei cel mai simplu prin opunerea unei rezistenţe la mişcare.

unele dintre ele fără corectare chirurgicală prealabilă. inflamaţia ţesuturilor. stări vasculotrofice locale reflexe (algoneurodistrofia simpatică reflexă). Unele redori pot fi congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile dobândite pot fi generate de: • Leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici keloide) beneficiază de kinetoterapie. Aceste modificări pot genera: redoare sau ankiloză articulară. pierderea funcţiei musculare.Cunoaşterea şi inţelegerea modificărilor fiziopatologice care stau la baza suferinţei unui pacient permit efectuarea unei prescripţii adecvate. Toate structurile articulare şi periarticulare pot genera aceste 2 perturbări funcţionale. • Leziuni ale aponevrozelor trebuie mai întâi corectate chirurgical şi apoi pot beneficia de kinetoterapie ex. 16 . Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. 1. Redorile dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate al celor 2 segmente adiacente. dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau aliniamentului corect corporeal. În aceste situaţii se poate efectua kinetoterapie la început pasivă apoi activă. Din perspectiva fiziopatologică aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii. pierderea congruenţei suprafeţelor articulare osoase. dificultăţi de mers sau în abilitatea de a executa gesturi. • Leziunile capsulo-ligamentare care produc redori sunt cel mai adesea post-traumatice şi post-inflamatorii dar şi alterări de vârstă. pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar. motiv pentru care voi prezenta mecanismele fiziopatologice care pot fi influenţate prin kinetoterapie. maladia Dupuytrene.

17 . elongaţii tendinoase. 2. Kinetoterapia acţionează pe elementul muscular atunci când poate fi tonifiat. osteofitoze sau distructive . Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie uneori fiind evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind rezultatul voit terapeutic. Stările fiziopatologice care împiedică executarea unei mişcări normale. hiperplazie a membranei. Mobilitatea articulară exagerată reprezintă inversul redorilor şi este cauzată de rupturi ligamentare.• Leziunile sinoviale apar ca urmare a inflamaţiei care generează: reacţie lichidiană. procese fibroadezive. unii autori considerând că depăşeşte importanţa articulaţiei. toate jenând mişcarea care poate fi recuperată prin kinetoterapie.osteoliza) care prin durere şi deformări determină redoare sau ankiloză. MUSCHIUL are o importanţă deosebită în realizarea mişcării. • Leziunile cartilaginoase şi osoase sunt de obicei ireversibile. Consecutiv lezării cartilajului suferă şi osul subcondral (leziuni proliferative – exostoze. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea capetelor articulare se face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când solidarizarea se face prin ţesut osos (SA). • Leziunile musculotendinoase limitează mişcarea într-o articulaţie prin contractura sau retractura musculară. Într-o primă etapă se pierde elasticitatea ţesuturilor după care se diminuă şi celularitatea lor şi se adaugă organizarea edemului difuz. cicatrici fibroase. • Procesul de retracţie adaptare este o stare anatomo-funcţională complexă care cuprinde toate structurile din jurul unei articulaţii imobilizate timp îndelungat. Fracturarea capetelor osoase lasă sechele severe pentru mobilitatea articulară mai ales daca nu sunt corectate ortopedico-chirurgical şi în perioada instabilităţii focarului de fractură kinetoterapia este contraindicată. hipotonii musculare.

distrofia şi oboseala musculară. de apărare. Iniţial acest tip de contractură este reversibilă. Ea este o contractură secundară unei cauze patologice de vecinătate şi deci. Trei termeni corespund mai mult sau mai puţin acestei definiţii: retractura. o ruptură de fibre musculare. care blochează o articulaţie dureroasă. autoîntreţinută printrun feed-back pozitiv. Stimularea senzitivă intensă a unui muşchi izolat poate fi originea unei contracturi lente şi dureroase. un hematom. elastice într-o articulaţie sunt: atrofia. Este un reflex nociceptiv care merge pe căile polisinaptice exteroceptoare şi creşte activitatea motoneuronului alpha. un depozit calcar. dar după mai multe săptămâni devine ireversibilă. b. miotatică este suportul spasticităţii 18 . paroxistică sau permanentă. trebuie respectată până la îndepărtarea cauzei. reversibilă sau fixă. Stimularea poate fi produsă de către o stare de ischemie.suple. refacerea prin kinetoterapie este promptă şi demonstrează efectele kinetoterapiei. dureroasă sau nu. •Contractura analgică este un termen generic care desemnează 3 tipuri diferite de contractură: a. Din punct de vedere clinic se descriu 3 tipuri de contracturi: •Contractura antalgică. Contractura musculară este definită ca scurtarea muşchiului sau menţinerea unei tensiuni musculare. gipsat). Atrofia musculară de imobilizare apare într-un muşchi cu inervaţia păstrată dar care a fost pus în imposibilitatea de a funcţiona (ap. miostatică apărută când un segment de membru este imobilizat într-o poziţie de scurtaremusculară. Deoarece în această situaţie nu se produc perturbări structurale. cu punct de plecare muşchiul. Spasticitatea este o rezistenţă excesivă a muşchiului produsă prin leziune a neuronului motor central. contractura şi spasticitatea. •Contractura algică este o contractură primară. reprezântând o stare de tensiune contractilă a unui muşchi striat în repaus. Retractura musculară reprezintă creşterea rezistenţei musculare la mişcarea pasivă. retractura.

Distrofia musculară este denumirea generică dată unor boli degenerative ale muşchiului striat. condiţionate genetic. Oboseala musculară este o stare fiziopatologică constând în incapacitatea muşchiului de a se contracta.c. cu evoluţie lent progresivă. Spasticitatea este rezistenţa excesivă a unui muşchi striat opusă la întindere pasivă şi care este cauzată de o leziune centrală. Retracturile musculare vechi. Creşterea rezistenţei musculare duce şi la întârzierea apariţiei oboselii musculare. 3. dar muşchiul este slab prin scăderea rezervelor de substrat energetic al contracţiei. de a executa un travaliu muscular. Nervul trimite impulsuri. Programele kinetice nu urmăresc creşterea forţei sau a rezistenţei musculare ci menţinerea lor la valoarea existentă. Tulburarea musculară crează grade diferite de insuficienţă musculară. de la forme simple până la forme care sunt incompatibile cu activitatea musculară. motiv pentru care exerciţiul fizic trebuie început precoce. Oboseala musculară este inversul rezistenţei musculare. Retractura musculară este o contractură pe cale de organizare sau deja ireversibilă caracterizată prin diminuarea sarcomerelor şi dezvoltarea ţesutului conjunctiv cu elasticitate scăzută. 19 . Contractura congenitală este produsă prin mecanisme centrale şi periferice (artrogripoză). scade forţa de contracţie. rigiditatea. Mecanismul de producere al spasticităţii este încă în discuţie. Spasticitatea alterează calitatea mişcării voluntare. Multe cazuri sunt la limita dintre contractură şi retractură şi permit kinetoterapia pentru obţinerea supleţii mişcării articulare şi capacităţii de contracţie musculară. COMPLEXUL NERV – MUŞCHI produce tulburări ale sistemului NMAK cum sunt: spasticitatea. Celelalte situaţii de rezistenţă crescută la întindere sunt contracturi – retracturi musculare. reale nu beneficiază de kinetoterapie întru cât există riscul ruperii musculare. hipotoniile musculare şi atonia de denervare. încetineşte iniţierea mişcării.

Rigiditatea este tot o hipertonie musculară. când muşchiul este complet privat de influxul nervos trofic prin lezarea neuronului motor periferic undeva pe traiectul lui. Atrofiile de denervare sunt situaţia extremă a hipotoniilor musculare. Ele se datoresc abolirii funcţiei normale a structurilor extrapiramidale care generează pierderea inhibiţiei motorii şi apariţia mişcărilor involuntare. hiperkinezii: convulsii. tremurături. mişcări atetozice. Exagerarea reflexului miotatic duce la apariţia spasticităţii. coree.Sistemul piramidal are acţiune inhibitorie asupra reflexelor miotatice medulare prin medierea buclei gamma. 4. Prin denervare muşchiul pierde din volum. Sindroamele hiperkinetice sunt mai puţin accesibile kinetoterapiei. 20 . Recuperarea se face folosind aceleaşi metode şi tehnici ca pentru spasticitatea piramidală. diferenţiată clinic de spasticitate. pierde treptat unităţile contractile şi apare fibroza şi infiltraţia grăsoasă. Corectarea hipotoniilor musculare din cursul multor boli. Unele din afecţiunile care evoluează cu hiperkinezii pot beneficia pot de kinetoterapie pentru unele obiective. hiperkinetice sau akinetice. NERVUL este implicat şi în sindroamele hipokinetice. La baza rigidităţii (spasticităţii extrapiramidale) stă tot exagerarea reflexului miotatic. Scăparea de sub control a buclei gamma determină creşterea excitabilităţii motoneuronilor alpha tonici. mai ales neurologice. Pentru recuperarea acestor stări de spasticitate se folosesc tehnici de facilitare neuro-proprioceptive. Sindroamele hipokinetice determinate de leziuni leziuni ale neuronului motor central sau ale celui periferic sunt obiectul de lucru al kinetoterapiei recuperatorii. este posibilă prin tehnici şi metode de lucru kinetice. Hipotoniile musculare cu mecanism neuro-muscular sunt produse prin deprimarea reflexului miotatic de către factori locali sau superiori care generează influxuri inhibitorii spre bucla gamma sau blocări ale căilor facilitatorii spre motoneuronii alpha tonici.

Sindroamele diskinetice beneficiază de kinetoterapie. motor sau de reglare a mişcării. Apraxia este o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii. intensităţii. astfel încât mişcarea este inadecvată scopului propus. Tehnici. Unele ataxii beneficiază de kinetoterapie. a pianistului.7. etc. deşi spontan o realizează. Tulburările de coordonare a mişcărilor voluntare sunt reprezentate de: apraxie. depinzând de activitatea nervoasă superioară.Sindroamele diskinetice sunt tulburări ale motilităţii voluntare produse de alterarea mecanismelor de reglare: o contracţie tonică trecătoare a unui grup muscular implicat de obicei într-un act motor profesional: crampa scriitorului. Table 1 clasificarea tehnicilor kinetologice 21 . preciziei. Aceste sindroame au la bază reflexe condiţionate patologice. exerciţii. Discoordonarea este o tulburare polimorfă generată de leziuni ale sistemului senzitiv. Apraxia beneficiază de tehnici de recuperare kinetice. ataxie şi discoordonare. clasificare. Ataxia este o tulburare motoripe de coordonare a direcţiei. limitelor unei mişcări voluntare. metode: definiţii. Pacientul ştie şi ar putea face face mişcarea dar nu o poate face când i se solicită. vitezei. S1. C6 .

dar în realitate în cursul repausului se produce activitate psiho-senzorială şi neuro-vegetativă.1. antonimul mişcării.Tehnicile kinetologice Anakinetice Statice Kinetice imobilizarea Posturarea Contracţia izometrică Relaxarea musculară active reflexe voluntar ă liberă Activopasivă Actvă cu Dinamic e rezistenţă tracţiuni Sub anestezie Pură asistată Autopasivă Mecanică Pasivo-activă Prin manipulare Pasive A. şi în cazul unor procese 22 . arsuri. imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea mai mult sau mai puţin prelungită a intregului corp sau doar a unui segment în nemişcare. Kinetologia are 2 aspecte fundamentale şi aparent opuse: kinezia (mişcarea) şi anakinezia (lipsa mişcării). În grupul th anakinetice sunt incluse imobilizarea şi posturarea. Repausul este considerat ca o lipsă de mişcare. 1. 1. Tehnici anakinetice. cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate. Imobilizarea suspendă mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară dar conservă contracţia tonostatică responsabilă de tonusul muscular. traumatisme. Anakinezia se defineşte prin suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei musculare voluntare. fiind generală dar incompletă. imobilizarea de punere în repaus se aplică în unele boli grave (IM). anakinetice şi th kinetice. Tehnicile kinetologice sunt clasificate după acest aspect în: th.

aproape niciodată a celor generate de os. determină un disconfort fizic şi psihic pacientului. tendinite. tendon. atelă. 5. În multe cazuri. etc. 1. determină redori articulare. imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de contenţie cu deosebirea segmentul se aşează într-o postură corijată sau hipercorijată timp îndelungat şi se apropie de posturare. posturile (poziţionările) sunt atitudini impuse întregului corp sau doar unor părţi ale lui în scop terapeutic sau preventiv. Posturarea nu trebuie să genereze dureri. folosind suporturi speciale. escare. corsete şi se foloseşte în cazul fracturilor. perne. 2. liber-ajutată (suluri. Reguli pentru imobilizarea corectă: 1. Menţinerea posturii corective poate fi liberă (autocorectivă). materiale termomaleabile. poate produce tulburări trofice tegumentare. entorselor. 1. 3. să 23 . chingi) sau fixată cu ajutorul unor aparate sau instalaţii (exterocorectivă). Se foloseşte în cazul posturilor defectuoase generate de părţi moi (capsulă. eşarfe. aparatul/sistemul să nu jeneze tegumentul şi circulaţia. Durata posturării este variabilă dar de regulă ea trebuie aplicată cu persevenţă.patologice localizate: artrite. uneori greu reductibile. 4. 2.3. fiind localizată la segmentul respectiv.2. Dezavantajele imobilizării prelungite: 1. să se poată menţine tonusul muscular prin contracţii izometrice. pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic. artrite specifice. afectează circulaţia de întoarcere cu posibile edeme şi tromboze. arsuri. atunci când evoluţia este predictibilă se folosesc profilactic (ca în PR şi SA). imobilizarea de contenţie blochează un segment de corp printr-un sistem de fixare externă: aparat gipsat. 1. induce hipotrofii musculare de inactivitate. posturile corective sunt utilizate în terapeutică şi recuperare. muşchi). Există a singură excepţie: copii şi adolescenţii în creştere cu deviaţii ale coloanei. etc. 2. orteze.

ca şi imobilizarea corectivă. 2. prin folosirea unor orteze amovibile.2. Cele mai cunoscute posturări facilitatorii sunt: 2. Efectele mobilizărilor pasive se repercutează asupra: 24 . posturările de drenaj bronşic. B.3.4. Mişcările pasive se fac cu ajutorul unei forţe exterioare în momentul inactivităţii musculare totale – determinată de boală – sau al unui maxim de inactivitate musculară – determinată voluntar. De obicei noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturi-imobilizări corective sau de menţinere a amplitudinii de mişcare câştigat în cursul zilei. Tehnicile dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară. dinamice reprezintă aproximativ 90% din tehnicile kinetologice şi au la bază mişcarea în toate aspectele ei.stânjenească circulaţia sanguină sau troficitatea tegumentară. 2.1. posturile facilitatorii de drenaj bronşic sau cardiace.1. posturile de facilitare reprezintă o soluţie terapeutică ce se adresează unui proces fiziologic perturbat de boală. în profilaxie neavând nici un rost. posturările antideclive sau proclive pentru favorizarea sau împiedicarea circulaţiei de întoarcere.A. Posturarea corectivă. diferenţiate în tehnici active şi tehnici pasive.K. B. B. Posturile seriate. permit menţinerea câştigului din deficitul corectat. fiind din acest punct de vedere. T. 2. Tehnici kinetice dinamice şi statice. Elementul definitoriu al tehnicilor kinetice este mişcarea şi/sau contracţia musculară. În cursul mişcărilor pasive nu există travaliu muscular. 2. se adresează părţilor moi si doar la copii în creştere pentru corectarea viciilor osoase. posturile de drenaj biliar.1. mobilizarea pasivă se utilizează în kinetologia terapeutică şi de recuperare.

se activează circilaţia locală şi poate produce o uşoară tahicardie. troficitatea structurilor articulare. schema corporală şi schema spaţială pentru segmentul respectiv. sistemului nervos şi a tonusului psihic: - menţin memoria kinestezică. - altor aparate şi sisteme: menţin troficitatea ţesuturilor de la tegument până la os. prin răspuns neuro-vegetativ. aparatului circulator: efect de pompare asupra vaselor mici şi a circulaţiei venolimfatice. - menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară pentru că excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere al muşchiului. prin întinderea tendo-musculară. 3. ameliorează tranzitul intestinal şi golirea vezicii urinare. - menţin moralul pacientului prin prezenţa kinetoterapeutului lângă pacient căruia îi arată o posibilă evoluţie favorabilă. cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsuloligamentare. 2. a ţesutului cutanatşi subcutanat. previn sau ajută la îndepărtarea edemelor de imobilizare. - Condiţiile de realizare a mobilizărilor pasive 25 . prin ruperea aderenţelor la planurile de alunecare. - declanşează reflexul de întindere care declanşează contracţia musculară. cresc schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular. prin informaţia proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari. pe cale reflexă. - aparatului locomotor: menţin amplitudinile normale articulare.1. 4.

b. c. Prizele trebuie să folosească braţul cel mai mare al pârghiei mobilizate. asociind pe cât posibil posturi sau mişcări facilitatorii: de ex mobilizarea braţului pe abducţie este facilitată de rotaţia externă. - poziţionarea confortabilă şi adecvată a pacientului şi a kinetoterapeutului în aşa fel încât pacientul să vadă segmentul mobilizat pasiv şi kinetoterapeutul să poată lucra. înainte de începerea mobilizării este bine ca zona de tratat să fie pregătită prin aplicaţii de căldură. - executarea mişcării pe direcţiile fiziologice şi cu amplitudinea maximă. - mobilizarea trebuie să respecte indoloritatea pentru a nu declanşa reflexe de apărare musculară care pot limita gradul de mobilitate. electroterapie antialgică. cooperarea pacientului (care trebuie să înţeleagă ce i se efectuează). parametrii de execuţie ai mobilizării pasive trebuie să fie adaptaţi stării clinice a pacientului şi scopului urmărit.- diagnostic funcţional corect pe baza bilanţului articular şi a testării musculare. Locul de aplicare a prizei este o modalitate de facilitare sau inhibiţie a activităţii unui grup muscular. Tehnicile de realizare a mobilizărilor pasive 26 . cum succesiv se execută mişcările în cazul aceleaşi articulaţii. Între mâinile kt se află doar articulaţia de mobilizat. profesionalismul kinetoterapeutului. masaj. iar contrapriza se află cel mai aproape de articulaţie. Niciodată o articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii. - prizele kinetoterapeutului trebuie să respecte unele reguli generale: a. mobilizarea pasivă este o tehnică analitică şi articulaţiile vor fi antrenate succesiv.

b. a discopatiilor vertebrale. corsete de fixaţie. tracţiunile continue se execută prin instalaţii exterioare: contragreutăţi.c. Parametrii de dozare sunt: poziţia pacientului şi kinetoterapeutului. arcuri. scripeţi. a articulaţiilor dureroase şi cu o contractură musculară puternică. manşoane. ghete. forţa şi ritmul de mobilizare. plan inclinat. manevrele de mobilizare. Sunt utile în decoaptarea articulară în cazul contracturilor puternice care pot genera dureri. tracţiunile discontinue se execută atât manual de către kinetoterapeut cât şi cu ajutorul unor instalaţii asemenea celor continue. 2. mobilizarea pasivă asistată este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată de mâinile terapeutului în timp ce pacientul îşi relaxează voluntar musculatura. Se aplică în ortopedie pentru realinierea segmentelor osoase fracturate sau a capetelor osoase deplasate iar în recuperare pentru corectări ale articulaţiilor blocate şi deviate (în flexie.1. tracţiunile sunt un grup de tehnici prin care se acţionează asupra articulaţiei în axul segmentului folosind diverse instalaţii exterioare corpului sau manualitatea kinetoterapeutului. 3. 27 . mobilizarea forţată sub anestezie este apanajul ortopediei. Elementele de dozare a tracţiunii continue sunt forţa (mărimea segmentului. broşe transosoase. Ea respectă toate regulile de aplicare a mobilizării pasive şi are toate efectele ei. caz în care tracţiunea are şi rolul de imobilizare. Se folosesc în corecţia devierilor generate de cicatrici retractile sau redorilor generate de retracturi ale ţesuturilor moi. 1. masa musculară care trebuie învinsă şi pragul de durere) şi durata (zile). extensie). prizele şi contraprizele.a. O tracţiune continuă reduce durerea şi decontracturează musculatura. Tracţiunea se execută oblic pe segmentele adiacente articulaţiei tratate. tracţiuni – fixaţii alternante sunt mai mult o variantă a tehnicii de posturare exteroceptivă sau a ortezelor progresive. Sunt indicate în cazul articulaţiilor cu redori care nu ating poziţia anatomică. 1. 1. a articulaţiilor inflamate.

.c.3. . rahisul (flexia. cotul (toate mişcările). glezna (cu genunchiul flectat la 900). 3. . . înclinări laterale). poziţia pacientului este importantă pentru confortul şi relaxarea sa cât şi pentru o abordare cât mai bună a segmentului de tratat. cotul (toate mişcările). iar menţinerea întinderii la capătul excursiei 10 – 15 sec. pumnul – mâna (toate mişcările). rahisul (toate mişcările). sau în 4 timpi cu menţinerea întinderii la capetele cursei.durata unei mişcări este de aprox 1 – 2 sec. în 2 timpi. genunchiul (când şoldul este blocat). 3.ritmul mişcării poate fi pendular. Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie pentru a nu modifica poziţia pacientului şi a permite un maximum de tehnicitate. . şoldul (toate mişcările cu excepţia extensiei). şedinţa durează max 10 min şi se poate repeta de 2 – 3 ori/zi. Priza este distanţată de articulaţia care va fi mobilizată pentru a crea un braţ de pârghie cât mai lung. Elementele de dozare sunt: .b. Priza este şi o tehnică de facilitare neuroproprioceptivă fundamentală. electroterapie. glezna – degete (toate mişcările). genunchiul (toate mişcările cu condiţia ca şoldul să fie liber). şoldul (extensia). prizele şi contraprizele reprezintă poziţia mâinii kinetoterapeutului pe segmentul care va fi mobilizat şi pe segmentul imediat proximal. 28 .forţa aplicată de kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este dozată în funcţie de doloritate şi de gradul de toleranţă al pacientului.din şezând se mobilizează: umărul (toate mişcările).din decubit ventral se mobilizează: umărul (retropulsia). Este bine să fie pregătită regiunea înainte de şedinţa de kinetoterapie cu aplicaţii de căldură.din decubit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările cu excepţia retropulsiei). genunchiul (toate mişcările). manevrele care se execută în cazul mobilizărilor pasive sunt variate.a. rahisul (extensia). rotaţii. pumnul – mâna (toate mişcările). masaj. iar contrapriza este cât mai aproape de ea pentru o mai bună fixare.

29 . Mobilizarea activă reflexă este realizată de contracţii musculare reflexe necontrolate şi necomandate de pacient. mobilizarea autopasivă este o metodă bună de aplicat la domiciliul pacientului după o pregătire prealabilă a acestuia. B. involuntară (mobilizarea activă reflexă) sau voluntară (mobilizarea activă voluntară). 5.B.4.1. ca răspuns la un stimul senzorial. dar este mai puţin folosită astăzi. Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată şi utilizată pentru amelioararea unei mişcări sau posturi. mobilizarea pasivo-activă numită şi pasivă asistată activ de pacient este folosită când muşchiul are forţa musculară 2 şi nu poate deplasa segmentul. manipularea în principiu este o formă pasivă de mobilizare iar particularităţile de manevrare şi de tehnică face parte din grupul metodelor şi tehnicilor kinetologice speciale. 6. 7. - folosind o instalaţie de tip coardă – scripete: mâna sănătoasă trage de o coardă trecută peste un scripete şi legată la o chingă fixată pe braţul bolnav. mobilizarea activă presupune implicarea contracţiei musculare reflexă. mobilizarea pasivă mecanică foloseşte diverse sisteme mecanice. într-o hemipareză pacientul mobilizează cu membrul sănătos pe cel bolnav. - prin acţiunea membrului sănătos asupra celui afectat. în piciorul equin se forţează bolta plantară prin apăsarea greutăţii corpului pe piciorul posterior. Modalităţi de mobilizare autopasivă: prin presiunea corpului: în redorile de genunchi se forţează flexia prin genuflexiune.

specifică. cu scurtarea muşchiului şi deplasarea segmentului mobilizat. c. Mobilizarea activă voluntară este folosită ca o tehnică segmentară. Mobilizarea activă voluntară este baza oricărui program kinetic.mobilizarea liberă (activă pură) se realizează fără nici o intervenţie exterioară facilitatorie sau opozantă cu excepţia gravitaţiei. reacţiile de redresare ale capului şi gâtului. sau ca o tehnică generală ce antrenează întreg corpul sau cea mai mare parte a lui. Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă sunt: creşterea sau menţinerea amplitudinii mobilităţii articulare. localizată. ameliorarea condiţiei psihice şi menţinerea unui echilibru neuroendocrin. redobândirea sau dezvoltarea coordonării neuro-musculare. reflexul de întindere. Tehnicile de realizare a mobilizărilor active 1. cu consum energetic. b. reacţiile de echilibrare. Sunt o sumă de tehnici de lucru pentru suferinţele neurologice care folosesc aceste reflexe. Efectele fiziologice şi terapeutice ale mobilizării active voluntare sunt similare cu cele ale mobilizării pasive cu precizarea că sunt mai importante şi apar într-un interval mai scurt de timp. reflexele de poziţie: reflexul cervical tonic simetric şi asimetric. Parametrii care reglează 30 .Contracţia reflexă poate fi provocată folosind: a. menţinerea circulaţiei sanguine la parametrii fiziologici sau ameliorarea unei circulaţii deficitare. pentru că reprezintă tipul de mişcare fiziologică: contracţie musculară izotonă voluntară. reflexul labirintic tonic simetric şi asimetric. creşterea sau menţinerea forţei musculare. menţinerea sau ameliorarea ventilaţiei pulmonare.

Tensiunea în muşchi este crescută în acest fel. cu repetiţii frecvente sau nu în funcţie de cum se doreşte sau nu instalarea oboselii musculare. bastoane. stabilitatea bună a corpului. suspendarea în chingi. pe direcţia fiziologică. o bună poziţie de start care să nu angreneze musculatura antagonistă. forţa musculară creşte odată cu hipertrofierea muşchiului care este proporţională cu tensiunea. poziţia în care se execută.mobilizarea activo-pasivă (activă asistată) se foloseşte la forţe musculare cu valoare 2. membrul sănătos. sau pentru realizarea unei mişcări combinate. amplitudinea. continuă. ori pentru refacerea completă a mobilităţii articulare. prin aceea că forţa exterioară se opune parţial forţei proprii de mobilizare. 3.prescripţia sunt: direcţia de mişcare. Cerinţele efectuării mobilizării activo-pasive: forţa exterioară nu se substituie forţei proprii (în caz contrar mişcarea devine pasivă). forţa.mobilizarea activă contra rezistenţei se deosebeşte de mişcarea activă asistată. pe toată amplitudinea de mişcare articulară. Forţa exterioară se obţine folosind: corzi elastice sau contragreutăţile instalaţiilor cu scripeţi. - se elimină orice alt travaliu muscular rămânând doar cel necesar realizării mişcării dorite. mişcarea să fie lentă. efectuarea exerciţiilor în apă pentru a folosi forţa Arhimede. 3 pentru a ajuta realizarea mişcării complete. 31 . ritmul. durata. fără bruscări. 2. forţa exterioară nu este constant aplicată pe toată amplitudinea de mişcare: este mai mare la începutul cursei pentru a învinge inerţia şi la sfârşitul ei pentru a mări amplitudinea de mişcare. este opusul ei. În acest fel musculatura va fi obligată să dezvolte un travaliu mai mare decât ar presupune mişcarea liberă.

32 .Cerinţele efectuării mobilizării active contra rezistenţei rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active.ritm mai lent. Rezistenţa prin greutăţi este cea mai simplă folosind saci cu nisip. rezistenţă mică – ritm mai rapid. poziţia de start (poate ajuta la obţinerea unei mai bune stabilizări). discuri metalice. valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa musculară care execută mişcarea. - - rezistenţa se aplică pe faţa de mişcare a segmentului pentru a-şi exercita aici presiunea. fiecare mişcare contra rezistenţei este urmată de o perioadă de relaxare. mingi medicinale. Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice este folosită în gimnastica de întreţinere şi la sportivi şi mai puţin în kinetoterapie. gantere. Dacă nu se poate realiza de către musculatura stabilizatoare a articulaţiei se foloesc mijloace externe de fixare: chingi. mâna terapeutului. Posibilităţi tehnice de realizare a rezistenţei Rezistenţa prin scripeţi cu contragreutăţi se poate folosi la aproape toate grupele musculare. dacă rezistenţa opusă este egală cu forţa musculară tehnica se transformă dintr-o tehnică dinamică într-o tehnică statică (izometrie). rezistenţa trebuie să diminue treptat de la începutul spre sfârşitul traiectoriei de mişcare pentru că atunci când este complet întins are forţa maximă iar când este complet scurtat are forţa minimă. - ritmul mişcărilor depinde de mărimea rezistenţei: rezistenţă mare . rezistenţa aplicată nu trebuie să afecteze coordonarea mişcării. stabilizarea segmentului pe care îşi are originea muşchiul este foarte importantă.

Sunt 2 modalităţi tehnice de realizare a kineziei statice: contracţia izometrică şi relaxarea musculară.2. ⇒corectarea posturii şi aliniamentului corpului. plastilină.b. Aceste modalităţi pot fi folosite singure sau asociate câte 2 – 3 la aceeaşi sesiune.a. Se poate folosi pentru întreg corpul sau doar pentru anumite segmente. B. ceară. ⇒creşterea mobilităţii articulare. contracţia izometrică este acel tip de contracţie în care creşte tensiunea în muşchi şi se menţine constantă lungimea fibrei. 33 . Este necesar un instructaj anterior al pacientului. În antrenamentul sportivilor nu se poate folosi pentru toşi muşchii pentru că necesită un kientoterapeut foarte puternic. genunchi. etc.statice Contracţia musculară care nu realizează deplasarea segmentului este o contracţie statică.Rezistenţa prin materiale maleabile se foloseşte la recuperarea mâinii care face şi reface diverse fome obţinute din: lut. Rezistenţa opusă de pacient (autorezistenţa) este limitată la câteva mişcări din articulaţii: cot.2. Rezistenţa opusă de kinetoterapeut este cea mai valoroasă modalitate de lucru deoarece realizează o dozare adecvată stării muşchului. gleznă. mână. relaxarea musculară este un obiectiv important în kinetologie. B. nisip ud. B. Rezistenţa prin apă este cu atât mai mare cu cât suprafaţa care se mişcă este mai mare şi ritmul de deplasare mai rapid. pumn.2.K. Obiectivele kinetologiei si modalităţile de realizare a lor Complexitatea asistenţei medicale kinetologice raportată la marea varietate a patologiei se datorează amestecului în diferite proporţii a unui număr relativ redus de obiective fundamentale: ⇒relaxarea. T.

⇒creşterea forţei musculare. Kinetoterapeuţii întroduc tehnici de relaxare segmentară după un grupaj metodologic obositor. Aceste obiective sunt individualizate prin specificul tehnicilor şi metodelor aplicate pentru realizarea fiecăruia în parte. uneori doar a unui muşchi. ⇒antrenarea pentru efort. În kinetoterapie este un obiectiv important care se adresează concomitent stării de tensiune musculară crescută cât şi stării psihice tensionate. a unui grup muscular. Relaxarea reprezintă procesul prin care un sistem care a fost scos din starea de echilibru trece într-o altă stare de echilibru (care poate fi cea iniţială sau altă stare de echilibru). respectiv starea de repaus a muşchiului. În neurofiziologie şi psihologie reprezintă opusul stării de tensiune nervoasă. controlul şi echilibrul mişcării. O relaxare musculară bună nu este compatibilă cu anxietatea. tensiunea psihică dar nici în condiţii de tensiune musculară nu se poate obţine o relaxare psihică. ⇒coordonarea. Relaxarea Deşi cuvântul este folosit atât de personalul medical cât şi de marea majoritate a populaţiei conţinutul lui este incomplet cunoscut şi cu atât mai puţin aplicat. solicitant. ⇒reeducarea sensibilităţii. ⇒creşterea rezistenţei musculare. 34 . ⇒reeducarea respiratorie. În fiziologia musculară reprezintă inversul/opusul stării de activitate a unui muşchi. În kinetologie este nevoie atât de relaxarea generală cât şi de o relaxare parţială a unui segment de corp. prin realizarea mişcărilor de scuturare.

35 . Masajul se foloseşte pentru efectul relaxant atât în medicina sportivă cât şi în kinetologie. Se bazează pe identificarea kinestezică a stării tensiune (contracţie) musculară în antiteză cu lipsa contracţiei (relaxare). neuroleptică.balansare. mişcări lente. relaxarea. miorelaxantă sunt alte metode cunoscute cu rezultate de relaxare. În opoziţie cu aceste posibilităţi de a obţine relaxarea este relaxarea intrinsecă prin care subiectul îşi induce activ. Aplicaţiile de căldură mai ales în domeniul termoneutralităţii. Tibet. Japonia. Metoda Jacobson este cea mai cunoscută metodă de relaxare fiind uşor de înţeles. ⇒curentul psihologic. ritmate de respiraţie. Sunt 3 mari curente metodologice care realizează relaxarea intrinsecă: ⇒curentul oriental. uşor de aplicat. ample. Curentul oriental îşi are originea în medicina tradiţională extremorientală: India. aplicaţii terapeutice ale câmpurilor electromagnetice de joasă frecvenţă. 1. China. ⇒curentul fiziologic. participativ. Se mai pot folosi fotolii sau mese/paturi vibratorii cu un bun impact asupra stării de tensiune musculară. Se consideră că relaxarea intrinsecă este singura capabilă să asigure inhibiţia reciprocă psihic – muşchirealizând o adevărată stare de liniştire musculară şi psihologică. motiv pentru care se folosesc mai mult în profilaxie. cu rezultate încurajatoare după câteva şedinţe. medicaţia sedativă. Curentul fiziologic a fost introdus de Jacobson. Necesită o perioadă lungă de instruire. Faţă de aceste metode pacientul are o postură pasivă pentru că toate modalităţile enumerate induc din exterior relaxarea şi pacientul poate deveni „dependent” de ele pentru a obţine o stare de relaxare.

revenirea este ultimul moment al programului kinetic de relaxare şi constă în reîntoarcerea la tonusul muscular normal. apoi MSst. c. într-o încăpere cu temperatură potrivită. se conţtientizează starea de bine muscular. se repetă de 2-3 ori cu MI dr.apoi cu MI st. a. Se revine cu oftat prelung/expir la starea initială. prologul respirator: 2-4 min pacientul respiră amplu. Al treilea segment este trunchiul. Timp de un min se conştientizează noua stare de linişte kinetică a MS. în decubit dorsal. Brusc. Uuufff.Tehnica de lucru: pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă. se lasă să cadă pe pat MS. concentrându-se pe dirijarea aerului (inspir pe nas. Pentru aceasta începe prin a 36 . Nu se aplică la pacientele cu hipocalcemie. mai ales la nivelul musculaturii antigravitaţionale. b. În acest fel se bţine o stare de alcaloză respiratorie care determină o stare uşor euforică. expir pe gură). simţind cum patul împinge în sus corpul. Fără a ridica talonul de pe pat se desprinde spaţiul popliteu de pa planul patului în inspir şi se menţine 15-30 sec genunchiul astfel flectat. fără zgomot. apoi cu ambele. lordozând coloana (mai mult imaginativ). Se ridică de pe planul patului MS în timpul inspirului amplu cu mâna în flexie până când degetele nu mai ating patul şi se menţine acestă poziţie 15 – 30 de sec pacientul concentrându-se pe efortul imens pe care îl face MS. expirând cu un oftat prelungit. apoi cu celălalt. Se lucrează apoi cu MI. apoi cu ambele. apoi ambele. comparativ cu ce a anterioară de contracţie. antrenamentul propriu – zis începecu MSdr. fără lumină excesivă. Se repetă de 2-3 ori cu un membru. I se sugerează pacientului ca în timpul prologului respirator să se imagineze: uşor ca un balon care se ridică în aer în timp ce inspiră şi greu ca plumbul care se afundă în pat în timp ce expiră. În inspir se ridică spatele de pe pat. apoi în expir se prăbuşeşte spatele pe pat prin aplatizarea lombei.

Relaxarea pendulară se execută din poziţia şezând cu spătarul scaunului în axilă..strânge puternic orbicularii ochilor. La fel pentru membrul inferior. apoi se întinde pe durata unui inspir prelungit. În condiţii patologice speciale (dureri articulare. Există o metodă adresată întregului corp care se bazează pe aceste mişcări pendulare descrisă/imaginată de Jareau şi Klotz. Creşterea mobilităţii articulare Corectarea deficitului de mobilitate articulară este un element major al programelor de recuperare funcţională. 2.. 37 . Se poate completa cu ridicarea capului după aceeaşi schemă. Postura de lucru şi alternanţele sunt aceleaşi ca la tehnica clasică. segmente imobilizate) se foloseşte tehnica Jacobson inversată în care în faza de contracţie se execută o contracţie izometrică prin care se împinge membrul pe pat... 4. Repetă de 2-3 ori acest exerciţiu. Pentru copii se folosesc mişcările pasive pentru că nu se poate conta pe concentrarea copilului. gimnastica colectivă relaxantă se referă la executarea unor mişcări dezordonate ale membrelor şi trnchiului cu scopul de a conştientiza starea de echilibru muscular şi postura. apoi pumnii. Pacientul însuşi verifică şi impune relaxarea sau contracţia. Curentul psihologic preconizează controlul stării de contracţie sau relaxare prin autocontrol mental imaginativ. Se asociază mişcarea corectă cu un sunet. Se ridică MS la 900 apoi se lasă să cadă brusc şi să oscileze ca un pendul. Tehnica clasică lucrează cu cele trei segmente: MS. MI şi T. o imagine. Cea mai cunoscută metodă este autotrainingul Schultz.. 3. bio-feed-back-ul este o metodă mai modernă prin care se obţine relaxarea cu expunerea unor concomitenţe funcţionale fiziologice. apoi brusc se opreşte contracţia şi se conştientizează starea de relaxare. 5. dar nu este kinetologie..

Noţiunea contrară flexibilităţii este redoarea. pierderea funcţiei musculare. Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Pentru a scoate ketchup-ul din sticlă trebuie să o agităm. leziuni ale aponevrozelor. procesul de retracţie adaptare a structurilor din jurul unei articulaţii imobilizate timp îndelungat. leziuni sinoviale. dificultăţi de mers sau în abilitatea de a executa gesturi. Aceste modificări pot genera: limitarea amplitudinii de mobilitate (redoare sau ankiloză1 articulară) dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau aliniamentului corect corporeal. leziunile cartilaginoase şi osoase. Din perspectiva fiziopatologică aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii. leziuni capsulo-ligamentare.ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea stabilităţii şi/sau a gradului de mobilitate al celor 2 segmente adiacente. pierderea congruenţei suprafeţelor articulare osoase. Tipul cel mai caracteristic de redoare fiziologică este tixotropia2 adică. acea senzaţie de 1 Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie uneori fiind evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind rezultatul voit terapeutic. pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar. Flexibilitatea se defineşte drept amplitudinea maximă care poate fi atinsă într-o articulaţie într-un efort de moment cu ajutorul unui asistent sau al unui echipament exterior. Unele redori pot fi congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Există însă 2 situaţii normale în care vorbim de stiffness. 38 . 2 Tixotropia arată o stare a materiei care se referă la gradul de vâscozitate care se fluidifică prin mişcare. Flexibilitatea se referă la o anume articulaţie şi o anumită direcţie de mişcare. înţepeneala. inflamaţia ţesuturilor. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea capetelor articulare se face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când solidarizarea se face prin ţesut osos (SA). Redorile dobândite pot fi generate de: leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici keloide). Redorile dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. rigiditatea. 1. În literatura de specialitate se mai întâlneşte termenul de flexibilitate care nu este superpozabil cu mobilitatea. leziunile musculotendinoase. adică stiffness din literatura anglo-saxonă.

Dacă amplitudinea de mişcare este perturbată de afectarea articulară folosim mobilizări şi manipulări. Stretchingul reprezintă orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat şi care are ca rezultat creşterea amplitudinii de mobilitate articulară. dacă intervenim. Decondiţionarea bătrânilor se instalează în timp îndelungat şi care nu este o stare reversibilă dar asupra căreia intervenim cu grjă. echipamente. întinderea balistică este mai folosită în sport. Se fac 8 – 10 repetiţii si se opreşte exerciţiul la apariţia oboselii musculare 3. întinderea statică sau pasivă necesită o forţă exterioară: greutatea unui segment de corp. greutate în mişcare pe care o avem dimineaţa sau după ce am stat mai mult timp (ore) în aceeaşi poziţie fixă: în maşină. intinderea activă sau stato-activă constă în menţinerea de amplitudine maximă posibilă 10 – 15 sec prin contracţia agoniştilor fără ajutor extern. la birou. la curs. Există mai multe tipuri de întindere musculară: 1. restabilind lungimea normală a muşchiului. 2.dificultatea dispare după executarea câtorva mişcări ample pe toate direcţiile. întinderea izometrică constă în adăugarea unei contracţii izometrice la punctul de întindere pasivă maximă. Muşchiul întins este folosit ca un resort care va arunca segmentul în direcţia opusă.ruginire. 2.. alungirea realizează ruperea punţilor transversale dintre miobibrilele de actină şi miozină. 4. Pentru refacerea mobilităţii articulare afectată prin suferinţa ţesuturilor moi folosim stretchingul (întinderea) pentru întinderea atât a structurilor conjunctive cât şi musculare sau inhibiţia activă numai pentru muşchi. Dacă se aplică unui muşchi scurtat. întinderea dinamică se realizează prin mişcări voluntare lente prin care se încearcă trecerea blândă peste punctul maxim posibil de mobilitate al pacientului.. 5. 39 . kinetoterapeutul.

Inhibiţia activă se aplică structurilor contractile (musculare). Mobilizările. Întinderea ţesutului conjunctiv se face folosind stretchingul pasiv de lungă durată (zeci de minute sau chiar ore) folosind intensităţi mici şi medii ale forţei aplicate. Se folosesc scripeţi cu contragreutăţi. Se folosesc 3 tehnici: contracţie-relaxare. •Factori neuro-psihici: motivaţie. a unei activităţi musculare pe o durată prelungită de timp. •Valoarea circulaţiei sanguine în muşchi. contracţierelaxare-contracţie şi contracţia agonistului. ceea ce presupune capacitatea muşchiului de a susţine o contracţie pe durata efectuării unui exerciţiu. mai exact mobilizarea articulaţiei periferice (MAP) şi manipulările fac parte din terapia manuală Creşterea rezistenţei musculare Rezistenţa musculară este capacitatea muşchiului de a susţine un efort. Rezistenţa musculară depinde de: •Forţa musculară.Întinderea ţesutului necontractil este posibilă nu numai pentru fibrele elastice conjunctive ci şi pentru cele de colagen şi reticulină. Ex: pentru o greutate mai mică sau egală cu 15% din RM contracţia poate fi menţinută aproape timp nelimitat. echilibrul neuroendocrin şi vegetativ. •Calitatea/integritatea metabolismului celular. Constă în inducerea relaxării reflexe musculare prin tehnici de facilitare neuroproprioceptive. atele dinamice sau seriate. la o greutate egală sau mică cu 50% din RM contracţia poate fi 40 . de viteza şi durata tracţiunii şi de structura fibrei. Rezistenţa musculară se testează prin durata pe care muşchiul menţine o contracţie contra unei greutăţi/rezistenţe egală cu un anume procent din valoarea maximă sau prin numărul de repetiţiiale unei mişcări. Efectul tracţiunii asupra fibrei conjunctive depinde de: mărimea forţei aplicate. excitaţia/inhibiţia corticală.

Este etapa de oboseală decompensată. •Rezistenţa neuro-psihică (se poate prelungi numărul de repetiţii din perioada de oboseală compensată).menţinută 1 min iar la o valoare a forţei de 1 RM contracţia poate fi menţinută doar 6 sec. •Rezistenţa locală se referă la una sau mai multe grupe musculare de a realiza un lucru mecanic. Termenul de rezistenţă musculară are mai multe accepţiuni: •Rezistenţa generală a întregului organism se referă la capacitatea de a realiza un lucru mecanic cu 2/3 din masa musculară în acţiune. persoanelor sănătoase. exerciţii repetitive scurte zilnice şi grupajul de 3 contracţii de 6 sec. •Rezistenţă emoţională când factori perturbatori din ediul ambiant nu determină inhibiţie corticală ci excitaţie corticală. În recuperare se urmăreşte în general rezistenţa locală a unor grupe musculare care au suferit scăderi patologice de forţă şi rezistenţă. semifondul. schimbarea mimicii. Uzual. pentru contracţia izometrică. Deci. Această etapă se numeşte faza/etapa de oboseală compensată. 41 . Pe durata testării se observă că un număr de execuţii (la început exerciţiului) se efectuază cu anume uşurinţă. în această situaţie funcţia cardio-vasculară are rolul primordial (rezistenţa specială a sportivilor care practică: fondul. oboseala musculară este starea opusă rezistenţei musculare. sărituri). După un număr de execuţii nici efortul voliţional nu mai poate menţine ritmul sau amplitudinea mişcării. La un moment dat se constată că execuţiile se fac cu dificultate: transpiraţie. testarea se face în intervalul 15-40% din RM şi se cronometrează timpul cât este menţinută contracţia sau câte execuţii ale unei mişcări se pot face la încărcarea respectivă şi la un ritm al metronomului precizat. Pentru că între forţa musculară şi rezistenţa musculară legătura este directă tehnicile şi metodele sunt comune: •exerciţiul unic scurt izometric zilnic. Rezistenţa generală este apanajul antrenamentului la efort dozat şi aparţin mai mult sportivilor.

Toate tehnicile descrise la exerciţiile active cu rezistenţă pot fi folosite. Mobilitatea controlată şi abilitatea fac obiectul acestui obiectiv al kinetologiei. Principiul metodologic pentru creşterea rezistenţei este creşterea duratei exerciţiului astfel încât să se lucreze durate mai lungi la intensităţi mai mici ale efortului. mobilitatea controlată şi abilitatea. De asemenea. tehnica Watkins – De Lorme exerciţii rezistive regresive. controlului şi echilibrului Etapele de dezvoltare şi realizare a controlului activităţii motorii sunt: mobilitatea.. exerciţiul maximal cu repetiţii. 42 . stabilitatea. pot fi folosite terapia ocupaţională şi sportul terapeutic. Tabel sinoptic cu tehnicile de lucru folosite în kinetoterapie imobilizarea Posturarea Statice Kinetice active Contracţia izometrică Relaxarea musculară reflexe voluntar ă liberă Activopasivă Activă cu Dinamice rezistenţă tracţiuni Sub anestezie Pură asistată Autopasivă Mecanică Pasivo-activă Prin manipulare Tehnicile kinetologice Anakinetice Pasive Creşterea coordonării. exerciţii cu 10 repetiţii minime pentru contracţia dinamică.•exerciţiul maximal scurt.

În acest context autorii francezi descriu 2 tipuri de lanţuri kinetice: •lanţul kinetic închis în care extremitatea distală este fixată iar mişcările se desfăşoară în articulaţiile proximale. manipularea cu extremităţile în timp ce trunchiul este menţinut drept. Ex. Diferenţa devine mai evidentă când lanţul are mai multe unităţi kinetice (articulaţii). Această noţiune corespunde mobilităţii controlate. patrupedia.: lungul peronier lateral este un pronator al articulaţiei mediotarsiene în lanţ kinematic deschis şi un supinator al antepiciorului în lanţ kinematic inchis. Este foarte importantă exersarea ambelor lanţuri de mişcare pentru că muşchii intră în scheme de mişcare diferite. 43 . skill din terminologia americană.: în timpul ridicării la verticală din poziţia ghemuit ischiogambierii şi gemenii tricepsului sural (flexori ai genunchiului în lant deschis) devin agonişti cu cvadricepsul trăgând înapoi de condilii femurali si astfel sunt extensori ai genunchiului în lant kinematic închis.Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de executa coordonat o mişcare într-o postură cu încărcare corporeală. Această etapă a mobilităţii controlate este obligatoriu de parcurs în cadrul unui program de recuperare. Prin parcurgerea ei se pregăteşte etapa a patra a recuperării abilităţii care înseamnă efectuarea mişcărilor (inclusiv locomoţia) în afara unei posturi. mobilizarea cotului cu mâna fixată de un perete. deci cu extremitatea distală liberă. respectiv cu extremitatea distală fixată: mobilizarea genunchiului sau şoldului cu piciorul pe sol. Ambele terminologii evidenţiază aceeaşi necesitate: pentru perfecţionarea/recuperarea controlului unei mişcări tehnicile de lucru trebuie să cuprindă atât exerciţii în lanţ kinematic închis cât şi în lanţ kinematic deschis. poziţia stând pe mâini. termen folosit de şcoala americană. O mişcare coordonată se desfăşoară sub forma unui lanţ articulat care este deservit de un lanţ kinetic muscular din care fac parte numai acei muşchi care execută mişcarea dată. dibăcie. •lanţul kinetic deschis în care mişcarea se desfăşoară cu extremitatea distală liberăşi care corespunde termenului de abilitate. Ex.

Controlul unei mişcări coordonate este monitorizat prin feed-back al propriocepţiei şi al centrilor subcorticali. refacerea neuro-mio-artro-kinetică nu înseamnă numai recuperarea amplitudinii de mişcare.Coordonarea reprezintă combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul unei scheme de mişcare continuă. Reguli de antrenare a controlului motor •exerciţiile trebuie repetate de mai multe ori pe zi şi de fiecare dată ele trebuie să fie exacte. economie energetică maximă prin scoaterea din activitate a oricărui muşchi inutil de activat. a forţei şi rezistenţei musculare ci şi recuperara controlului. O mişcare coordonată presupune controlul mişcării şi intervenţia echilibrului. modificare şi combinare a engramelor fixate în centrii cortcali. Coordonarea se poate antrena până la performanţe greu de imaginat: ex. nepercepută conştient dar care poate fi îndeplnită şi conştient. Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preiciziei mişării. •va fi urmărită şi îndepărtată orice contracţie a unor muşchi care nu sunt necesari mişcării pentru a nu compromite coordonarea prin introducerea în engramă a acestor mişcări. lină. Coordonarea mişcării este un proces de maturare neurologică. inhibiţia oricărei iradieri inutile în cortex. În cazurile de afectare a propriocepţiei sau a centrilor subcorticali intervine controlul vizual al mişcării şi intervenţia centrilor corticali dar coordonarea mişcării nu este la fel de fină ca atunci când feed-back-ul proprioceptiv este intact. coordonării mişcării şi a echilibrului. normală. 44 . Pierderea prin boală sau ştergerea prin nerepetare obligă la refacerea controlului mişcării. Deci. O activitate coordonată este automată. cântatul la pian. executată în condiţii normale. se dezvoltă pe măsură ce copilul creşte şi se obţine prin foarte multe repetări. mişcarea voluntară astfel produsă fiind o selectare. Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motorii care au la bază engramele motorii.

•antrenamentul se efectuează cu pacientul odihnit şi cooperant. folosirea unei forţe inadevcate mişcării compromite precizia. Se pot introduce rezistenţe (scripeţi. contracţiile repetate. dinpotrivă. •coordonarea însăşi este obositoare. •precizia unei mişcări nu necesită forţă musculară. folosirea reflexului de echilibru când se îndepărtează un segment al corpului pentru a 45 . imaginiale mişcării corecte. Desăvârşirea controlului motor prin antrenarea schemelor de mişcare în lant kinematic eschis şi închis pentru realizarea mobilităţii controlate şi a abilităţii se fac în cadrul unor tehnici de lucru globale. Se descriu 2 situaţii: a. etc. cu cât rezistenţa opusă unei mişcări va fi mai mică cu atât iradierea excitaţiei în cortex va fi mai mică deci. •mobilizările poliarticulare derivate din tehnicile analitice care mobilizează mai multe articulaţii şi grupe musculare în scheme de mişcare obişnuite dar complexe cum sunt tripla flexie. Acest tip de mobilizare are special faptul că se acordă atenţie grupei musculare ca declanşează mişcarea (muşchi trăgaci) sau întăreşte mişcarea (muşchi ţintă). •Reflexele de echilibrare şi stabilizare care declanşează un lanţ de contracţii musculare identice în condiţii identice. orice semn de oboseală sau plictiseală fac exerciţiul inutil. progresia cu rezistenţă.•pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor folosi toate mijloacele posibile: explicaţii verbale adecvate nivelului intelectual şi de instrucţie al pacientului. secvenţialitatea pentru întărire. inversarea agonistică. contrarezistenţe) pe segmentul de mişcare dorit. •Tehnicile neuro-proprioceptive de facilitare permit antrenarea ideală a muşchiului trăgaci şi a celui ţintă. inversarea lentă cu opoziţie. ca în cazul tehnicii Kabat construită pe baza gesticii umane habituale. desene. coordonarea mai bună. deci lucrând la valori ale forţei de 10% din RM apare oboseala. tripla extensie. înregistrări cinematice ale mişcării. Pentru antrenarea/recâştigarea controlului motor se folosesc: inversarea lentă.

Corectarea deficitului respirator Abordarea funcţiei respiratorii prin kinetoterapie este un capitol special al kinetologiei care are două aspecte distincte: recuperarea deficitului funcţional respirator în cazurile cu afecţiuni bronho-pulmonare şi asigurarea unei respiraţii bune în cursul exerciţiilor pentru alte suferinţe. •Coordonări paliative sunt necesare pentru tranziţia la altă etapă (mersul în cârje. Destul de frecvent pacientul însuşi găseşte coordonarea paliativă. pentru recuperarea prehensiunii. 46 . Se pot realiza prin dezechilibrări ale trunchiului efectuate pe o masă de kinetoterapie. cumpăna pe un membru pentru a ridica un obiect de jos. •Gestualitatea coordonată este rezultatul unei activităţi musculare armonioase. în scheme în lanţ închis. fandarea scrimeurului. Ex. Exerciţiile se individualizează în funcţie de necesităţile pacientului şi se repetă cu atenţie îndepărtând mişcările parazitare sau activitatea antagoniştilor. b. reeeducarera respiratorie şi gimnastica corectoare. •Terapia ocupaţională necesită cel mai înalt grad de coordonare. etc. pe planşete cu rotile. Se foloseşte pentru abilitate. cu sprijin în baston după o intervenţie ortopedică)sau pentru că nu se poate performa o activitate motrică fiziologică (mişcările trucate folosite in unele pareze). folosirea reflexului de stabilizare când se caută un punct exterior fix pentru a mări forţa motorie (prinderea de bara scării când urcăm greutate mare).conserva linia gravitaţională a corpului în poligonul de susţinere (îndepărtarea bratului de corp când se ridică o greutate). Corectarea deficitului respirator se referă la: posturare. aruncarea unei greutăţi. pe planşete cu suport semicilindric. dar orientează coordonarea pe o suită de gesturi binecunoscute şi fixate în engrame înainte de apariţia suferinţei şi permite antrenarea directă fără scheme teoretice a gestualităţii cotidiene uneori chiar pe cea profesională. dar ea va fi folosită doar atunci când nu există altă posibilitate.

umerii căzuţi. Mulţi muşchi accesori ai respiraţiei sunt şi muşchi ai posturii. O postură corectă pentru o respiratie de calitate nu este acelaşi lucru cu o postură facilitatorie a unui bolnav. membrele superioare atârnând pe lângă corp şi genunchii uşor flectaţi. alinierea şi echilibrul toracelui. membre. cu un membru inferior extins şi cu celălalt uşor flectat. posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei. abdomenul retras la nivelul trunchiului şi bazinului.1. Postura corectă respiratorie pentru o persoană sănătoasă aflată în ortostatism: capul drept cu privirea orizontală. O postură corectă pentru o respiraţie de calitate presupune o poziţie relaxată a întregului corp: cap. posturile de drenaj bronşic reprezintă cea mai simplă şi eficientă modalitate de drenare a secreţiilor bronşice. Această postură aplecat înainte scade tensiunea în muşchii abdominali. Deci.150. posturi de drenaj bronşic. cu capul sprijinit de masă. fruntea lipită de perete. În principiu trebuie ca zona ce conţine secreţii să fie orientată cu declivitatea spre trahee în aşa fel încât gravitaţia să favorizeze eliminarea secreţiilor.a. trunchiul flectat 100. membrele inferioare extinse cu coapsele în hiperextensie. 1. 1. poziţie care nu provoacă dissinergii musculare. braţele ridicate la frunte şi sprijinind capul. poziţionarea se face în 47 . creşte mobilitatea diafragmului şi măreşte ventilaţia bazelor pulmonare. posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei şi b. braţele în abducţie la 300 – 400 şoldurile şi genunchii uşor flectate cu o pernă sub ele. sau cu faţa la perete. •În decubit dorsal: cu capul patului ridicat la 450 sau cu mai multe perne aşezate în trepte şi cu o pernă mică sub cap ce nu cuprinde şi umerii. trunchiul şi coloana în ax. •În poziţia şezând cu antebraţele sprijinite pe genunchi sau cu o pernă în braţe deasupra unei mese. sau cu trunchiul aplecat peste o masă. Pentru un pacient dispneic postura adoptată este: •In ortostatism cu spatele de perete. Posturarea respiratorie cuprinde 2 categorii de posturi: a. braţele pe lângă corp. fără a sprijini spatele de spătarul scaunului. bazin.b. membrele inferioare extinse. trunchiul aplecat în faţă. coloana cifozată. astfel că alterarea posturii poate duce la tulburarea ventilaţiei.

Cântatul presupune o sumă de condiţii printre care şi o bună conducere a aerului în căile respiratorii superioare. Inspiraţia pe nas este forma cea mai fiziologică a respiraţiei. Etapele de reeducare prin cântat: corectarea posturii. fortificarea musculaturii inspiratorii prin unele exerciţii la nivelul narinelor este importantă: inspiraţie pe o narină cu cealaltă narină astupată. inspiraţii cu presiuni intermitente cu narinele obturate incomplet. Deci. întrerupte ca în cazul mirosirii unei flori. antrenarea inspirului profund. inspiraţii sacadate. Componentele reeducării respiratorii au justificare fiziopatologică: 2.2. Trendelenburg cu trunchiul fixat cu o chingă şi cu patul înclinat la 60 – 700 2. se urmăreşte realizarea unui model respirator adaptat nevoilor şi capabil să ofere volume de aer suficiente cu un travaliu ventilator redus. Deci.1. Respiraţia va fi executată cu buzele strânse ca atunci când se pronunţă consoanele: h-ş-f-s-pf. reeducarea respiraţiei costale. 2. reduce mişcarea diafragmului şi reduce inspirul. Există însă şi poziţii de drenaj pentru întregul plămân. Poziţia şi mişcarea coastelor depinde de poziţia şi mobilitatea coloanei vertebrale. dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare are un rol important în în ventilaţia pulmonară. reeducarea respiratorie se adresează unor bolnavi cu afectare clinic evidentă şi urmăreşte redresarea unora dintre mecanismele tulburate. Expiraţia va fi executată pe gură pentru a scădea rezistenţa la flux a coloanei de aer. pentru a regla tensiunea coloanei de aer la ieşire. Extensia rahisului orizontalizează coastele. pronunţarea unor silabe în timpul expirului pentru a tonifia musculatura expiratorie.funcţie de segmentul afectat. O altă eroare este asocierea mişcărilor braţelor care face dificilă intrarea în acţiune a 48 . Nasul poate fi considerat ca o rezistenţă reglabilă a coloanei de aer. urmat de scurte apnei şi de expiraţii lungi. La pacientul dispneic se împiedică colabarea nărilor prin executarea unor tracţiuni uşoare în şanţul nazogenian. Prin mişcarea coastelor se modifică diametrele transversal şi sagital ale toracelui.

mâna kinetoterapeutului aplicate pe abdomen. După unii autori până la 70% dintre subiecţii sănătoşi respiră prost. iar în etapa a treia se conştientizează mişcarea combinată abdominotoracică. Aceste mişcări ale peretelui abdominal se conştientizează prin folosirea contragreutăţilor: săculeţi cu nisip. controlul respiraţiei în mişcare şi la efort.muşchilor cu inserţie pe scapulă. ameliorarea. reeducarea respiraţiei diafragmatice constă în antrenarea respiraţiei abdominale pentru că diafragmul nu poate fi controlat voluntar. exerciţiile de corectare includ: corijarea curburilor patologice ale gâtului şi a poziţiei capului. corijarea poziţiei umerilor şi scapulei. contractarea musculaturii abdominale creşte presiunea şi ridică diafragmul facilitând expirul. controlul volumului curent. Astfel. 2.4. corectarea poziţiei şi mobilităţii bazinului.3. corectarea curburilor toracale şi lombare. inspirul. În etapa următoare se conştientizează mişcările toracelui prin contrarea mişcărilor lui de către cealaltă mână a kinetoterapeutului. Antrenamentul pentru efort Kinetoterapia influenţează organismul întreg prin sumarea tuturor efectelor ei pozitive contribuind la înteţinerea. 3. Pentru o respiraţie normală sunt necesare o structură normală a structurii mobilizate (trunchi. sau refacerea stării 49 . Relaxarea peretelui abdominal determină scăderea presiunii abdominale care va facilita coborârea diafragmului. abdomen) şi forţe mobilizante normale (muşchi). controlul fluxului de aer. controlul şi coordonarea respiraţiei constă în conştientizarea unei scheme ventilatorii adecvate deficitului funcţional. Tehnica de lucru constă în contrarea inspirului de către kinetoterapeut. Invers. deci. gimnastica de corectare. Tulburarea kineticii respiratorii apare independent de bolile respiratorii. Controlul respiraţiei trebuie început precoce atunci când pacientul poate suporta schimbări ale stereotipului respirator. raportul dintre timpii respiratori. 2. O ventilaţie dirijată are mai multe componente: ritmul respirator.

pentru perioade lungi de timp. fitness reprezintă performanţa de a alerga o lungă distanţă într-un anumit timp. Anduranţa (rezistenţa generală) este măsura fitnessului şi se defineşte drept capacitatea de lucru fără apariţia oboselii. respiratorii. sau mai simplu se referă la performanţa optimă a organismului şi la starea lui de bine. Fitness – nivelul de funcţionare al sistemului cardio-vascular ca rezultat al folosirii unor rezerve energetice înalte. Deci.generale de sănătate. Ea nu se adresează numai sistemului neuro-mio-artrokinetic ci şi funcţiei cardio-vasculare. Pentru un student fitness este capacitatea de a participa zilnic la activitatea fizică şi mentală cerută de şcoală. 50 . metabolice. Pentru vârstnic este capacitatea lui de independenţă în casă. Pentru un adult este activitatea fizică de la sfârşitul programului zilnic sau de la sfârşitul săptămânii. etc. se referă la rezistenţa generală a organismului. Antrenarea (conditioning) reprezintă creşterea capacităţii energetice musculare prin intermediul exerciţiilor fizice care trebuie să aibă o suficientă intensitate. activitatea din grădină. Decondiţionarea este pierderea antrenamentului şi a adaptării prin repaus prelungit datorită sedentarismului sau unor boli. Adaptarea este un proces îndelungat care se produce sub acţiunea antrenamentului şi se reflectă prin creşterea performanţei la efort şi a rezistenţei la oboseală. Se exprimă prin valoarea maximă a consumului de oxigen. durată şi frecvenţă. mersul pe o anumită distanţă. Pentru un atlet. Nivelul de fitness depinde de capacitatea sângelui de a transporta oxigenul şi de eficienţa muşchiului în utilizarea lui. Consumul maxim de oxigen este cel mai bun indice de apreciere a rezervelor cardio-vasculare şi a fitnessului căci evidenţiază valoarea transportului şi a utilizării oxigenului de către organism. urcatul şi coborâtul scărilor.

Antrenamentul susţinut determină o hipertrofie musculară ca suport al forţei şi rezistenţei musculare crescute. Adaptarea ventilaţiei la efort este foarte importantă întru cât falimentul ventilator este cel care limitaeză primul intensitatea efortului. tahicardie. tensiune arterială crescută. contractilitate miocardică crescută. 51 . Pentru producerea energiei necesare contracţiei musculare crescute din timpul antrenamentului este esenţial oxigenul. obţinute pe baza unor multiple procese de adaptare fiziologică atât în repaus cât şi în cursul activităţii. odată cu activarea căilor motorii şi senzitive. Creşterea consumului local de oxigen este asigurată prin creşterea aportului sanguin şi prin creşterea extracţiei din sânge. Răspunsul respirator constă în creşterea ventilaţiei pulmonare pentru asigurarea necesarului de oxigen. astfel că. Tahicardia şi creşterea forţei de contracţie a miocardului asigură creşterea debitului cardiac. modificările apărute sunt nu numai pentru adaptarea la momentul de activitate fizică ci şi pentru repaus. Adaptările metabolice. Răspunsul metabolic celular local.Dezantrenarea este decondiţionarea apărută prin oprirea exerciţiului aerobic după ajungerea la un anumit nivel de performanţă. Răspunsul cardio-vascular constă în: vasoconstricţie generalizată. Toate aceste efecte sunt legate de nevoia crescută de oxigen de la nivelul musculaturii active. Antrenamentul aerobic care durează o perioada mai lungă de timp determină modificări funcţionale adaptative dar şi modificări structurale. Aceste efecte sunt generate de simpaticotonia apărută ca urmare a urmare a activării intense a nervilor micşti ce conţin fibre simpatice. Vasoconstricţia permite redistribuirea sângelui din teritoriul splanhnic şi musculatura neactivată spre musculatura activată unde se produce vasodilaţaţie şi scăderea rezistenţei periferice prin creşterea locală a metaboliţilor. Exerciţiile aerobice efectuate după tehnici specifice şi la parametrii necesari determină un nivel crescut de fitness şi o bună rezistenţă la activitatea fizică.

ameliorarea raportului ventilaţie/perfuzie şi a difuziunii alveolo-capilare. fără limitarea debitului cardiac.Corespunzător creşte şi densitatea capilarelor din muşchi modificare ce asigură un aport crescut de oxigen necesar metabolismului celular de susţinere a efortului. creşterea presiunii arteriale este mai redusă decât la un neantrenat. Modificările profilului lipidic circulant este însă modificat semnificativ prin scăderea colesterolului. Ca urmare a antrenamentului aerobic ritmul cardiac de repaus scade. În cursul efortului scade consumul glicogenului muscular ca sursă de energie pe seama activării oxidării grăsimilor care devin sursa de energie. Glicogenul va fi consumat în eforturi intense sau de scurtă durată. Modificări sanguine. scade presiunea arterială de reapus prin diminuarea rezistenţei vasculare periferice apărută ca urmare a vasodilataţiei din zona musculară care determină creşterea volumului sanguin circulant şi valorile hemoglobinei. a trigliceridelor şi a lipoproteinelor cu densitate joasă şi creşterea lipoproeinelor 52 . Astfel. În cursul efortului. Adaptările cardio-vasculare. În cursul efortului fizic aceste adaptări capătă o valoare deosebită căci funcţia respiratorie este prima solicitată să facă faţă efortului fizic şi datorită lor eficienţa ventilaţiei pulmonare este sporită. creşterea debitului cardiac se face pe seama creşterii volumului de sânge ejectat şi mai puţin prin creşterea frecvenţei cardiace. efecte care se regăsesc şi în repaus. travaliul cardiac este mai redus şi consumul de oxigen miocardic este mai redus. Rezistenţa periferică şi pulmonară fiind mai scăzute. căci volumbătaia este crescută. Adaptativ creşte cantitatea de mioglobină din muşchi pentru a asigura transportul oxigenului din sânge la mitocondria fibrei musculare fapt regăsit şi în reapus. scăderea travaliului respirator. În ceea ce priveşte cantitatea de hemoglobină din sânge sunt controverse. Prin efectuarea antrenamentului aerobic se obţine creşterea volumelor pulmonare. Adaptările respiratorii. deşi ea pare să crească.

alfabetul terapiei prin mişcare. 53 . coordonării să se ajungă la nivele mai ridicate de mobiliate. izometria sunt tehnici. adecvată. 3 Tehnicile sunt cărămizile cu care construim edificiul kinetic. mişcarea pasivă. •poziţia de start să fie stabilă.cu densitate înaltă. Pentru reuşita unui exerciţiu sunt necesare reguli. principii generale: •execuţie lentă. •Procedeul rezultă din standardizarea şi perfecţionarea exerciţiului: executarea lui mereu la fel într-o aceeaşi situaţie: executarea diagonalei Kabat la un pacient cu umărul blocat. ritmică. rezultat care are o finalitate. fără bruscări. •lucrul pe toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă şi a unghiului de mişcare a segmentului. să favorizeze travaliul muscular: ortostatismul cu picioarele uşor depărtate pentru ex de trunchi sau cu un picior în faţă pentru ex de trunchi şi membre superioare. Imobilizarea. Este însă necesar ca antrenamentul să aibă o intensitate peste medie şi să se asocieze cu o dietă sănătoasă. EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC Exerciţiul fizic terapeutic3 este elementul kinetologic care are o structură completă ca descriere şi execuţie şi o finalitate terapeutică. un sens precum zidul construit din cărămizi sau cuvântul alcătuit din litere. •Exerciţiul fizic este rezultatul asamblării tehnicilor. •Metoda se compune din asamblarea unor exerciţii şi procedee. forţă şi coordonare. forţei musculare. •progresivitatea exerciţiului: de la nivele mici ale mobilităţii.

•respectarea repausului proporţional cu intensitatea contracţiei musculare.
Principiul progresivităţii este important pentru a realiza permanenta corelaţie a structurilor cu capacitatea funcţională şi mai ales cu creşterea ei în decursul programului de recuperare. Progresivitatea în exerciţiile pentru tonifierea musculară se realizează prin mai multe modalităţi.

1.

creşterea progresivă a lungimii sau greutăţii braţului pârghiei: ex1. pentru tonifierea muşchilor toracolombari, din decubit ventral cu braţele pe lângă corp, apoi cu ele după ceafă şi în etapa a treia cu braţele întinse pe lângă cap; ex2. tonifierea rotatorilor trunchiului, din decubit dorsal cu bascularea stânga dreapta a unui membru inferior ridicat la verticală şi apoi a ambelor membre inferioare. Creşterea greutăţii braţului pârghiei se realizează prin îndepărtarea punctului de aplicare a rezistenţei de centrul de mişcare. Ex la flexia antebraţului rezistenţa este cu atât mai mare cu cât este aplicată mai departe de cot.

2.

scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de către musculatura accesorie: ex1. tonifierea abdominalilor din decubit dorsal prin mişcarea de răsturnare a membrelor inferioare peste cap până la atingerea podelei cu vârfurile degetelor, cu membrele superioare sprijinite cu palmele pe podea (marele dorsal, rotundul mare şi pectoralul mare menţin flexia coloanei toracolombare), apoi cu îndepărtarea de sol până la verticală (doar musculatura abdominală menţine flexia).

3.

creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu o greutate adăugată: ex. tonifierea musculaturii abdominale din decubit dorsal cu forfecarea pe verticală a membrelor inferioare şi se creşte amplitudinea de forfecare.

4.

adaugarea în subsidiar a unor mişcări la un exerciţiu care antrenează grupul muscular principal: ex. tonifierea musculaturii dorsolombare din decubit ventral prin ridicarea trunchiului la care se asociază

54

ridicarea unui membru inferior apoi a ambelor membre inferioare solicită în plus musculatura paravertebrală lombară.

5.

modificarea ritmului mişcării: într-o contracţie excentrică o mişcare lentă solicită mai mult musculatura pe când într-o contracţie concentrică orice schimbare de ritm creşte solicitarea musculară.

6.

succesiunea contracţie statică-contracţie dinamică: ex tonifierea cvadricepsului din semiculcat prin contracţie izometrică şi apoi cu un sul sub genunchi care flectează uşor genunchiul se extinde gamba.

7. 8.

creşterea sarcinii/greutăţii aplicate periodic cu 150 – 250 g. prelungirea duratei exerciţiului când apare senzaţia că efortul diminuă. Progresivitatea în exerciţiile pentru ameliorarea amplitudinii

articulare se obţine prin:

•modificarea ritmului mişcărilor executate pe toată amplitudinea
posibilă;

•adăugarea

unei serii mici şi ritmice de mişcări la limitele

sectorului de mobilitate;

•introducerea

unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce

trebuie recuperată fără a genera dureri. Progresivitatea în exerciţiile pentru creşterea coordonării se obţine prin modalităţi de lucru generale şi unele speciale pentru trunchi şi membrele inferioare.

•Trecerea •Creşterea

de la mişcările articulaţiilor mari la cele ale articulaţiilor

mici care necesită o coordonare mai mare; preciziei de executare: la un hemiplegic de la mişcări

necoordonat de flexie a membrului superior, la ducerea mâinii la gură si apoi la folosirea tacâmului;

•Combinarea

mişcărilor

în

diverse

articulaţii

şi

segmente:

genuflexiune cu ridicarea bratului homolateral cu suferinţa sau balansarea celui heterolateral;

55

•Diminuarea treptată a poligonului de susţinere: picioare îndepărtate,
apoi apropiate, ridicarea pe vârfuri, apoi pe un singur picior,

•Ridicarea
etc.

centrului de greutate a corpului prin ridicarea braţelor

deasupra capului, mişcări libere in articulaţiile membrelor superioare,

Exerciţiul fizic are o finalitate terapeutică funcţională sau anatomică. Uneori singur dar cel mai adesea împreună cu alte exerciţii alcătuiesc o metodă. Nu putem construi o casa din pereţi aşezaţi unul lângă altul sau nu ne putem face înţeleşi folosind doar cuvinte nelegate într-o propoziţie. BAZELE PROCEDURALE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC Structural, exerciţiul fizic terapeutic, are 3 părţi:

1.

poziţia de start şi mişcarea efectuată în cadrul acelei posturi: şezând la marginea mesei de kinetoterapie, extensia genunchiului. A activity

2.

tipul contracţiei musculare cu care se va efectua mişcarea: concentrică, excentrică, izotonică, izometrică. Ex: şezând la marginea mesei de kinetoterapie, extensia genunchiului, contracţie izotonică. T technique

3.

elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial pentru a facilita sau inhiba răspunsul. Ex: şezând la marginea mesei de kinetoterapie, flexia genunchiului, contracţie izotonică, gravitaţia sau mâna kinetoterapeutului. E elements.

I. POZIŢIA DE START ŞI MIŞCAREA. Orice exerciţiu începe prin poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Se descriu 2 tipuri de poziţii de pornire: poziţii fundamentale şi poziţii derivate. Poziţiile fundamentale sunt: ortostatică, şezând, în genunchi, culcat şi în atârnat. Poziţiile derivate se obţin din cele fundamentale prin schimbarea poziţiilor braţelor, trunchiului, picioarelor, etc. În kinetoterapia modernă se

56

trunchi. Decubitul ventral cu sprijin pe coate oferă o mare suprafaţă de sprijin si situarea joasă a centrului de greutate. Stabilitatea posturii poate fi crescută prin fixarea picioarelor pe sol sau a palmelor pe masă. lucrând în zonele scurtă. Se poate folosi contracţia izotonică (excentrică sau concentrică). Ortostatismul este poziţia cu cea mai mică bază de susţinere şi centrul de greutate cel mai su situat fiind cea mai instabilă poziţie. membre. Decubitul lateral şi rostogolirea este o postură importantă pentru marii deficienţi motori căci oferă o bază mare de susţinere. Gravitaţia acţionează asupra capului. îi pregăteşte pentru activităţi uzuale sau poziţii mai avansate. Pentru a stimula/promova contracţia musculară au fost create tehnici de facilitare neuro-musculară proprioceptivă (FNP). Sunt solicitate reflexele de echilibru şi permite lucrul la nivelul coloanei care este descărcată. medie sau lungă. gâtului şi umerilor solicitând unele reflexe de postură. circulaţie) şi ameliorarea activităţilor uzuale. articulaţiile nu sunt încărcate şi permite rotaţii de trunchi. izometrică. II. Poziţia în genunchi cere un bun control al echilibrului şi toată greutatea corpului este susţinută de tendonul patelar. Centrul de greutate este jos situat. mobilizări ale membrelor în scheme de facilitare şi pune în valoare unele reflexe tonice favorabile recuperării. Patrupedia prezintă o suprafaţă de sprijin mare dar centrul de greutate ridicat şi are o stabilitate relativ bună. TIPUL CONTRACŢIEI MUSCULARE În descrierea unui exerciţiu fizic terapeutic tipul contracţiei musculare şi zona de lungime musculară cu care se va efectua mişcarea este un capitol important. Unele din aceste tehnici se pot efectua chiar şi la pacienţii necooperanţi şi sunt intrinseci oricărui exerciţiu 57 . respectiv poziţia adoptată de pacient sau pe care o recomandăm în anumite scopuri.acordă un rol important posturii. Din această postură se pot executa mişcări de cap. Poziţia şezând se foloseşte pentru antrenarea funcţiilor vitale (respiratie.

şi compresiunea favorizează mişcarea. împinge. fără poticneli. Rezistenţa maximală determină iradierea impulsului de la muşchii puternici spre grupele slabe într-o schemă de mişcare. relaxează. Ex: presiunea mâinii kinetoterapeutului pe biceps creşte forţa de amenţine o greutate pe antebraş. trage. Comenzile trebuie să fie ferme. Tracţiunea compresiune. Tehnici FNP fundamentale Prizele mâinilor. Comanda pentru realizarea tracţiunii este împinge. respectiv stabilitatea ei. enteze care intră într-o schemă de mişcare au menirea să faciliteze realizarea contracţiei musculare. nedureroasă şi să nu jeneze amplitudinea completă de mişcare. Întinderea. puternice când se urmăreşte o acţiune intensă şi blânde atunci când mişcarea produce durere. tendoane. (Termenul de maximal se referă la starea actuală a pacientului). iar pentru 58 . Kinetoterapeutul realizează întinderea prin tracţiune asupra muşchiului şi în acelaşi moment pacientul începe mişcarea. Forţa de contracţie musculară este direct proporţională cu lungimea muşchiului şi suprafaţa de secţiune a acestuia motiv pentru care întinderea muşchiului este o modalitate de a facilita contracţia lui. Controlul vizual poate înlocui controlul proprioceptiv motiv pentru care pacientul este învăţat să urmărească cu privirea dirijarea mişcării. trage. Comenzile şi comunicarea reprezintă relaţia senzorială dintre kinetoterapeut şi pacient. în timp ce aceeaşi presiune pe tricepsul brahial scade această forşă. Mişcarea se execută contra unei rezistenţe care permite realizarea mişcării lent şi nesacadat.motiv pentru care se numesc tehnici fundamentale. În Kabat poziţionarea se face la nivelul întinderii maxime a muşchiului iar componenta de rotaţie sporeşte întinderea. Priza trebuie să fie fermă. Contactul mâinii kinetoterapeutului cu masele musculare. Textul trebuie să fie scurt şi clar: ţine. Rezistenţa maximală. În afară de acestea sunt şi tehnici speciale care necesită cooperarea pacientului în realizarea mişcărilor voluntare A.

rezistenţa se aplică de la segmentele mai puternice la cele mai slabe. Întărirea. Apoi urmează mişcarea în segmentul distal şi apoi în cel proximal. reflexele primitive de flexie şi extensie. schemele trunchiului sau membrelor superioare pot întări gâtul. Dacă mişcarea de rotaţie nu se poate efectua nici celelalte mişcări nu se pot realiza. reflexele de postură şi echilibru. •reciprocitatea între 2 scheme: schemele pentru gât întăresc trunchiul sau membrele superioare. •vizualizarea directă a mişcării.Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare se referă la realizarea deprinderilor motrice obişnuite în activitatea umană. Orice mişcare începe cu poziţionarea segmentului printr-o mişcare de rotaţie. în general componenta proximală este mai puternică decât cea distală. •iradierea de la membrul sănătos la cel bolnav. Creşterea forţei musculare se poate obţine prin: •iradierea influxului de la musculatura puternică la cea slabă. Mişcările de decompensare au rolul de a reduce sau a evita oboseala determinată de repetiţiile unei mişcări contra rezistenţei şi se realizează prin trecerea de la o tehnică la alta. 59 . •reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice. pe o schemă Kabat se aplică o contrarezistenţă progresivă mişcărilor componentelor puternice. Orice schemă de mişcare a unui segment va facilita orice altă schemă a unui alt segment. Antrenarea controlului motor începe cu componenta proximală şi abia după aceea se trece la antrenarea celei distale. respectiv desfăşurarea mişcărilor dinspre distal spre proximal. Grupele musculare principale ale unei scheme Kabat îşi facilitează mutual forţa pentru a realiza o mişcare. permiţând mişcarea în segmentul cu musculatura slabă. atât pe flexori cât şi pe extensori. schemele de flexie sau extensie ale membrului sănătos pot induce iradiere pe membrul slab.

•Tehnici pentru promovarea abilităţii: inversarea agonistică. stabilizarea ritmică. •Contracţiile repetate se execută pe musculatura unei direcţii de mişcare slabă. 3. când muşchii sunt activi pe toată schema de mişcare dar nu au forţa egală peste tot. relaxarea-opunerea. •Secvenţialitatea •Inversarea pentru întărire este folosită când doar o componentă a dintr-o schemă de mişcare este slabă agonistică foloseşte atât contracţia concentrică cât şi pe cea excentrică pe o anumită schemă de mişcare. Se foloseşte în 3 situaţii diferite: 1. •Tehnici pentru promovarea stabilităţii: contracţia izometrică în zona scurtată. izometria alternantă. rotaţia ritmică. când muşchii schemei de mişcare sunt de forţă 0 sau 1 şi nu se poate sconta pe iniţierea voluntară a mişcării. progresia cu rezistenţă. fără pauze între inversări. •Inversarea lentă şi inversarea lentă cu opoziţie se bazează pe legea inducţiei succesive a lui Sherington: o mişcare este facilitată de contracţia imediat precedentă a agonistului ei. Tehnicile FNP specifice necesită cooperarea pacientului şi efortul sau voliţional. Treptat se introduce rezistenţa fără a jena mişcarea. Tehnici utilizate pentru controlul motor 60 . Tehnici FNP speciale cu caracter general. •Tehnici pentru promovarea mobilităţii: iniţierea ritmică. Se execută contracţii concentrice ritmice ale agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o schemă de mişcare. secvenţialitatea normală.B. •Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate. când muşchii au forţa 2 sau 3 şi slăbiciunea lor este pe toată schema de mişcare. C. relaxarea-contracţia. mişcarea activă de relaxare opunere. 2.

Iniţierea mişcării Iniţierea ritmică Mişcarea activă de Creşterea amplitudinii Pentru mobilitate Întărirea musculaturii posturale descărcate Întărirea musculaturii posturale Pentru stabilitate cocontracţiei descărcare şi a din relaxare opunere Contracţii repetate Iniţierea ritmică Relaxare-opunere Relaxare-contracţie Stabilizarea ritmică Rotaţia ritmică Inversarea lentă cu opunere Izometria alternantă Inversarea opunere Contracţia lentă cu izometrică în zona scurtată Izometria alternantă Izometria alternantă din Inversarea lentă cu Cocontracţia încărcare opunere descrescândă Izometria alternantă Izometria alternantă Pentru mobilitatea controlată (segmentele distale fixate) Inversarea lentă Inversarea lentă cu opunere Contracţii repetate Secvenţialitatea pentru întărire Inversarea agonistică Inversarea lentă Inversarea lentă cu opunere Contracţii repetate Secvenţialitatea pentru întărire Inversarea agonistică Progresie cu rezistenţă Secvenţialitatea normală Pentru (segmentele libere ) abilitate distale 61 .

presiunea pe tendoanele lungi.şi exteroceptive: contactele manuale. periajul. tapotarea. ELEMENTE FACILITATORII SAU INHIBITORII sunt acele manevre care declanşează stimuli senzitivi care cresc sau scad răspunsul motor. telescoparea. •Elemente facilitatorii exteroceptive: atingerea uşoară. auzul. •Elemente combinate. rostogolirea ritmică. temperatura. Manevrele facilitatorii sau inhibitorii (elements) Intinderea rapidă Tracţiunea Atingerea uşoară Semnal vizual Comanda verbala Accelerarea angulară sau liniară tranzitorie Atingerea uşoară Miros nociv Semnal vizual Comanda verbala Vibraţie Telescopare Periaj Atingere susţinută Întinderea musculaturii intrinseci Semnal vizual Comanda verbala Acceleraţia liniară susţinută Capul sub nivelul trunchiului răspuns fazic localizat Răspuns fazic generalizat Răspuns tonic localizat Răspuns tonic generalizat 62 . mirosul. •Elemente facilitatorii telereceptive: văzul. •Elemente facilitatorii interoceptive: stimularea glomusului carotidian scade tonusul muscular. rezistenţa aplicată mişcării. vibraţia. proprio.III. În funcţie de receptorii de unde pornesc semnalele senzitive se descriu: •Elemente facilitatorii proprioceptive: întinderea. etc.

Robert Maigne. Jacobson şi Schultz pentru relaxare musculară.Scăderea localizată a tonusului Scăderea generalizată a tonusului Vibraţia antagonistului Întinderea prelungită Presiunea pe tendoane Stimul termal Atingere uşoară Semnal vizual Comanda verbala Balansare sau rostogolire ritmică Stimul termal Tapotatr paravertebrală Capul sub nivelul trunchiului Semnal vizual Comanda verbala Metode kinetologice Un grup de exerciţii fizice care au un sens şi un scop formează o metodă kinetologică. •M. bazată pe reacţiile de redresare ale capului şi corpului. kiropraxică de manipulări/mobilizări manuale ale coloanei vertebrale. Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă sunt metode de încurajare sau grăbire a răspunsului motor prin stimulări neuroproprioceptive. •M. Metoda Kabat a fost realizată în urmă cu peste 40 de ani de către un neurofiziolog. de manipulări vertebrale în distorsiile interapofizare vertebrale. Sunt multe metode dezvoltate pentru diferite scopuri terapeutice şi clasificarea lor este dificilă iar impactul lor în practica terapeutică este inegal. Bobath. Exemple: •M. •M. urmăreşte modificări ale tonusului muscular. Kabat de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli neuromusculari. Prin această metodă kabat introduce schemele de mişcare globală ca element 63 . •M. De Lorme Watkins creşterea forţei musculare prin exerciţii cu rezistenţă progresivă. •M.

Deci. Poziţionarea începe cu componentele de flexie sau extensie. Marea majoritate a mişcărilor se fac în diagonală şi spirală. apoi adducţia şi apoi rotaţia externă. 64 . Aceşti muşchi îşi exercită acţiunea pe două scheme în secvenţa lor comună. Un muşchi izolat are acţiune în toate cele 3 componente. abducţie sau adducţie. fiecare având câte 2 scheme antagoniste pe flexie şi pe extensie. Fiecare schemă conţine şi o componentă musculară secundară. Marele fesier participă la schema: extensie – adducţie – rotaţie externă a şoldului dar şi la acţiunea de extensie – abducţie . În cadrul schemei de mişcare acţiunea începe de la pivotul distal la cel proximal. Dacă schema are componenta de flexie segmentul se va aşeza în extensie maximă. Pentru fiecare segment al corpului există 2 diagonale de mişcare. Fiecare schemă conţine 3 componente: flexie sau extensie. Orice deficienţă apărută la oricare din muşchii schemei compromite forţa şi coordonarea mişcării. rotaţie externă sau internă. iar orientarea muşchilor. muşchiul are drept componentă principală flexia. a inserţiilor ca şi a ligamentelor are aceeaşi orientare: diagonală şi spirală.facilitator. Cea mai mare întindere a muşchiului o dă extensia. Poziţia iniţială de întindere se referă la toate segmentele prinse în schemă şi se ajustează de la pivoţii proximali la cei distali.rotaţie internă datorită traiectului pe care fibrele le are. principala componentă fiind aceea care realizează întinderea musculară cea mai mare. pentru componenta de abducţie se poziţionează în adducţie iar pentru rotaţia internă se poziţionează în rotaţie externă. Fiecare schemă se bazează pe o componentă musculară principală formată dintr-un număr de muşchi înrudiţi prin aliniamentul lor faţă de schelet şi care realizează în principal mişcările din acea schemă. Muşchii principali ai unei scheme alcătuiesc un lanţ care acţionează cel mai bine în cadrul acelei scheme de la lungimea completă la scurtarea maximă. Psoas-iliacul este principalul muşchi în schema flexie – adducţie – rotaţie externă a coapsei. urmează abducţia şi apoi rotaţia.

•Activ prin mişcare liberă. se folosesc punctele cheie proximale: gâtul şi coloana. tonusului şi mişcării prin pierderea engramelor senzitive. Metoda Bobath a plecat de la observarea perturbărilor motorii determinate de paraliziile spastice infantile. •perturbarea mecanismului postural reflex prin care se asigură poziţia corectă a capului. •spasticitate prin scăparea reflexelor medulare de sub controlul inhibitor central. Când o schemă este începută prima care intră în joc este rotaţia care asigură caracteristica de spirală a mişcării. •pierderea motorii. •Activ cu rezistenţă pentru creşterea forţei cu sau fără contracţii izometrice. Beneficiază de efectele kinetologiei: 65 .Direcţia deplasării în diagonală este direcţia optimă produsă de contracţia optimă şi se numeşte brazda schemei. Schema agonistă este atunci când mişcarea se face spre scurtarea lor. Performanţele motorii la pacienţii cu leziuni motorii cerebrale sunt împietate de: •perturbările senzitive care afectează controlul posturii. Schema antagonistă are sensul de mişcare invers respectiv îndepărtarea capetelor de inserţie. •Activo-pasiv – mişcare liberă cu ghidaj din partea kinetoterapeutului. a engramelor Nu se urmăreşte tonifierea musculară. Schemele de facilitare Kabath sunt utilizate: •Pasiv de către kinetoterapeut. umărul şi şoldul. fără rezistenţă şi fără ghidaj. reacţiile de echilibru şi schimbările de tonus. se suprimă hiperreflexivitatea. mişcărilor selective sau discriminatorii. kinetologia este o metodă de bază în prevenirea şi tratarea bolilor. determinându-se astfel limitele amplitudinii de mişcare. Kinetoprofilaxia Pentru implicaţiile pe care exerciţiul fizic le are asupra sănătăţii omului şi asupra funcţiilor organismului. echilibrului.

•menţinerea forţei şi rezistenţei musculare. Există a diferenţă între pierderile anatomo-funcţionale cauzate de înaintarea în vârstă şi cele cauzate de lipsa de antrenament. de elasticitate a ţesutului conjunctiv. Programele se adaptează în funcţie de vârstă. Pentru copii cel mai important obiectiv este dezvoltarea fizică armonioasă. astfel că treptat se pierde din acest potenţial. Pentru adulţi programele profilactice urmăresc: •menţinerea supleţii articulare. Există şi situaţii când kinetoprofilaxia are obiective specifice. tulburări circulatorii. •menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor. de la 20 de ani: discurile intervertebrale sunt printre primele care suferă tulburări de nutriţie.•unele boli ale aparatului locomotor: afecţiuni reumatismale cronice. indiferent de vârstă. Activitatea cotidiană solicită foarte puţin din potenţialul de mişcare. de starea de sănătate. Kinetoprofilaxia primară se poate aplica tuturor subiecţilor. de forţă musculară. sechele ale sistemului NMAK. când există riscul apariţiei unor suferinţe datorate condiţiilor de muncă: suferinţe lombare la cei care fac eforturi fizice. •unele boli de nutriţie şi metabolism: diabetul şi obezitatea. •unele boli ale aparatului cardio-vascular: ateromatoza. 66 . •menţinerea capacităţii de efort. calculator. •menţinerea unei posturi şi aliniament corect al corpului. tulburări de postură şi aliniament ale corpului. Declinul funcţional al sistemului NMAK începe devreme. de amplitudine articulară. •unele boli neurologice şi psihiatrice. deficite congenitale. suferinţe cervico-dorsale la cei care lucrează la birou. de obiectivele urmărite. •unele boli ale aparatului respirator: astmul bronşic.

sau câte flotări poate efectua. Punctajul maxim obţinut la o testare Hettinger este 100 dar peste 65 de puncte este un punctaj bun. 67 .Înainte de începerea unui program kinetic profilactic este necesară o evaluare a stării sistemului NMAK. Testarea forţei musculare se face din decubit dorsal ridicând concomitent trunchiul cu membrele superioare întinse şi membrele inferioare pe sol rămânând doar şezutul şi cronometrând timpul cât se menţine poziţia (peste 45 de secunde = 10 puncte. Proba RuffierDickson constă în efectuarea a 30 de genuflexiuni în 45 de sec şi calcularea indicelui Ruffier după formula: P+P1+P2-200/10 unde: P= pulsul de repaus. şi forţa musculară. Un indice de la 0 la 5 este excelent iar unul între 15 – 20 este slab. din ortostatism. sub 5 secunde = 1 punct) sau din decubit ventral extensia trunchiului cu palmele pe fese. P2= pulsul la 1 minut de la sfârşitul efortului. proba Ruffier se face prin urcarea pe o treaptă de 30 ori/minut. Testarea capacităţii d efort se face prin aprecierea răspunsului cardiorespirator prin probe de scurtă sau lungă durată. Sistemul Richter apreciază capacitatea motorie şi de efort a unor subiecţi neantrenaţi folosind o baterie de 5 teste cu exerciţii: din decubit dorsal. Clasic. Prin sistemul Hettinger se testează mobilitatea articulară. sau prinderea degetelor de la o mână cu cealaltă la spate sau din sprijin unipodal să se ridice un prosop de pe podea cu celălalt picior. folosind sistemul Hettinger sau Richter. echilibrul. P1= pulsul la sfârşitul efortului. timp de 3 minute. Pe o scală de la 5 la 1 se testează ducerea halucelui la nas din poziţie şezând pe podea. etc. din poziţia pentru flotări. Pe o scală de la 10 la 1 se testează mobilitatea articulară şi echilibrul punând pacientul să efectueze flexia trunchiului până la atingerea podelei cu palmele (10 puncte).

45 de minute minimum 68 . programul de 11 minute al forţelor aeriene canadiene.Un program complet de kinetoprofilaxie cuprinde exerciţii care vizează îndeplinirea celor 5 obiective amintite anterior şi se poate efectua la domiciliu în 10 – 15 minute. Sunt descrise şi folosite mai multe programe: programul Hettinger de 10 minute.Gimnastica aerobică este un program de kinetoprofilaxie de lungă durată. şi altele.