UNIVERSITATATEA “DUNAREA DE JOS” DIN GALATI

Studiul si ingineria materialelor
Note de curs

Conf.Dr.Ing. Sanda Levcovici

Galati, 2008

1. Materiale

1

Capitolul 1. Materiale
1.1 Introducere
Materialele reprezintă substanţele din care se produc diferite obiecte utile omului. Toate domeniile activităţii umane sunt dependente de materiale, de la fabricarea unui circuit integrat la construirea unui nave, de la biomaterialele necesare pentru armarea sau substituirea organelor sau ţesuturilor umane la cele necesare pentru hrană, energie sau informaţie. Materialele definesc nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Primii paşi ai omenirii au fost marcaţi prin epoca pietrei, bronzului şi a fierului. Astăzi materialele joacă un rol determinant în dezvoltarea tehnologică şi cercetare. Indiferent de specializarea unui inginer, acesta nu poate concepe sau nu poate realiza noi produse sau tehnologii fără a ţine cont de comportarea materialelor folosite în condiţiile concrete de solicitare. Proprietăţile materialelor limitează adesea performanţele maşinilor şi instalaţiilor. De exemplu, creşterea randamentului energetic al unei turbine cu gaz de la un de avion sau al unui motor Diesel se poate realiza prin mărirea temperaturii de funcţionare. Performanţele acestora sunt condiţionate de obţinerea de noi materiale metalice sau ceramice, rezistente la temperaturi înalte. Utilizarea materialelor depinde de asemenea de resurse, preţ de cost, prelucrabilitate şi compatibilitate cu mediul înconjurător. O cunoaştere empirică a materialelor şi experienţa acumulată de-a lungul miilor de ani nu mai satisfac necesităţile actuale şi adaptarea la tehnologiile moderne. Este necesară o abordare unificată şi fundamentală a descrierii comportării materialelor. A apărut Ştiinţa materialelor ca o necesitate de a controla proprietăţile materialelor prin cunoaşterea legilor fundamentale care le determină comportarea. Ştiinţa materialelor studiază producerea, prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. Aceste obiective sunt atinse în cadrul a două discipline de studiu: - Tehnologia materialelor, care se ocupă de producerea şi prelucrarea materialelor; - Studiul materialelor, care are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor. Pentru a alege corect un material trebuie înţeleasǎ comportarea materialelor la diferite condiţii de solicitare. Se impune cunoaşterea legăturii dintre fenomenele care au loc în material, la scara microscopică şi submicroscopică şi proprietăţile macroscopice. În funcţie de mijloacele de investigare, la un material se pot evidenţia: - macrostructura, care indică alcătuirea materialului, rezultată prin observare cu ochiul liber sau cu lupe ce măresc până la 50x; - microstructura, care descrie ansamblul grăunţilor cristalini şi a particulelor observabile prin microscopie optică sau electronică; - aranjamentul atomic, observabil prin difracţie cu raze X. În figura 1.1 se prezintă observaţiile efectuate asupra structurii unei palete de la o turbină cu gaz, executată dintr-un aliaj metalic pe bază de nichel, cobalt şi crom, care îşi conservă rezistenţa mecanică până la 1000ºC. Între macrostructura şi aranjamentul atomic rezoluţia variază cu 9 ordine de mărime: mm pentru analiza macroscopică, µm prin microscopie optică, zeci de nm prin microscopie electronică şi zecimi de nm pentru aranjamentul atomic. Proprietăţile materialelor sunt definite atât de compoziţia chimică, natura legăturilor interatomice şi aranjamentul atomic, cât şi de microstructură. Constituenţii microstructurali sunt caracterizaţi prin compoziţie chimică, aranjament atomic, cantitate relativă, morfologie, mărime şi mod de distribuţie. De aceea, modificarea controlată a microstructurii dă posibilitatea obţinerii unei game largi de proprietăţi.

construcţiile civile. 1. electrotehnica. policristalin: fierul tehnic pur – 300 N/mm2. cât şi a legilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale termică.aliaj în stare de echilibru: oţelul cu 0. . microstructura şi proprietăţile macroscopice ale materialelor.aliaj tratat mecanic: oţelul cu 0. El face apel atât la cunoştinţe fundamentale de chimie şi fizică. în afară de echilibru: oţelul cu 0. cât şi la discipline inginereşti ca: mecanica.1. .8%C recopt – 800 N/mm2. Studiul materialelor este multidisciplinar. microscopice şi submicroscopice cu principalele domenii ale ştiinţei şi tehnologiei Chimia si fizica solidului Microscopie electronicǎ Stiinţa materialelor Mecanica fină . tehnologia materialelor. ecruisat – 4000 N/mm2. Lucrarea de faţă se limitează la studiul materialelor solide din construcţia de maşini.monocristal filiform de fier pur cu densitate redusă a defectelor structurale (whisckers) – 13000N/mm2. mecanică.8%C deformat la rece. Materiale 2 Macrostructura Ochiul liber Mecanica Microscopie opticǎ Raze X Microstructura Studiul materialelor are ca obiect cunoaşterea legilor de corelaţie dintre compoziţia chimică şi organizarea atomică sau moleculară.metal pur.2 Clase de materiale Diversitatea materialelor decurge din multitudinea şi complexitatea funcţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Un exemplu este linia suspendată de înaltă Aranjamentul atomic Fig. Se exemplifică modificarea pe diferite căi a rezistenţei de rupere la tracţiune a fierului şi a unor aliaje Fe-C: .aliaj tratat termic. . 1.1 Legătura dintre observaţiile macroscopice. electromagnetică şi radioactivă. excluzând fluidele şi materialele energetice. chimică. .8%C călit – 2600 N/mm2. rezistenţa materialelor.

pentru a rezista la tracţiunea cablului. ● materiale compozite. azotul. N etc. cum ar fi zincul.un material ceramic compus din nisip. în general. În compoziţia lanţului pot interveni şi elemente ca sulful. duritate. ● polimeri organici.).aliaje Fe-C.aliaje Cu-Zn etc. Elementele izolatoare electric au rolul de a fixa cablul pe stâlpii metalici. izolator. Diversitatea materialelor se poate clasifica. 4. după compoziţie chimică. Polimerii organici sunt materiale compuse din macromolecule. Cele mai utilizate metale sunt fierul. Metalele reprezintă majoritatea elementelor chimice cunoscute în natură. Legătura între atomii lanţului molecular este covalentă. materialele metalice sunt agregate atomice cu legătura interatomică de tip metalic. Legătura intermoleculară poate varia de la legături slabe de tip van der Waals la legături punctuale covalente. cu rigiditate redusă şi stabilitate termică limitată. foarte uşor de pus în formă.2 Schema liniei suspendate de Deoarece tensiunea electrică este înaltă. electric. În stare solidă. C.) cu metaloizi (O. structură şi proprietăţi. 1. politetrafluoretilena (PTFE) cunoscută şi sub denumirea comercială de teflon. preponderent fiind un metal. Ceramicele sunt materiale anorganice care rezultă din reacţia unor metale (Mg. Cablul purtător al curentului electric trebuie să fie un bun conducător de electricitate. elementele izolatoare şi fundaţia (fig. deformabilitate plastică. stâlpii de susţinere. aluminiul şi cuprul. Fig. Acestea se realizează din porţelan sau sticlă. dar cu o conductivitate electrică mai redusă. A. Conţin lanţuri lungi ale atomilor de carbon. elasticitate. 3. 2. metale sau nemetale. poliamidele (PA). Aceasta le conferă proprietăţi caracteristice: conductibilitate electrică şi termică. Cei mai buni conductori electrici sunt metalele pure. clorul. rigiditate. coeficient termic de rezistivitate pozitiv. Fundaţia are rolul de a ancora stâlpii în teren. alamele . Ca urmare se foloseşte un cablu compus. Materiale 3 tensiune. emisie termoelectronică. Stâlpii sunt construcţii metalice din oţel. opacitate la lumina vizibilă şi luciu metalic. 3 Pentru a limita numărul stâlpilor de susţinere. De aceea. Cei mai cunoscuţi polimeri organici sunt: polietilena (abreviat PE). Inima cablului este 2 sub forma unei sârme din oţel. pe care sunt fixate diferite elemente ca hidrogenul. B. Din cele 109 elemente cunoscute. policlorura de vinil (PVC).1. siliciul etc. Aliajele metalice conţin două sau mai multe elemente. stâlp de susţinere. un aliaj metalic 4 foarte rezistent la solicitări mecanice. sticlele organice. cablul se suspendă pe stâlpi. Un fir din aluminiu. pietriş şi ciment. până la 200ºC. 1. Al. C. care are următoarele componente: cablul electric. termorezistenţă. cauciucul etc. Pentru a-i proteja de coroziunea atmosferică (rugina) se foloseşte vopsirea cu un polimer organic sau acoperirea cu un metal. Astfel sunt oţelurile şi fontele . polimerii organici au proprietăţi foarte diversificate ca: termoplasticitate. uşori. florul. asigură transportul celei mai mari părţi din energia electrică. cum sunt cuprul şi aluminiul. Ei sunt izolatori termici şi electrici. radicalul metil etc. aerul fiind izolator fundaţie. Se execută din beton . peste 80 sunt metale. Fe etc. polistirenul (PS). Iniţial termenul de ceramice s-a atribuit .2). dispus în jurul inimii din oţel. înaltă tensiune: 1. ● materiale ceramice. în patru mari grupe de materiale: ● metale şi aliaje. cablu electric. care sunt un material ceramic. 1 cablul trebuie să fie uşor şi rezistent.

dar prin proprietăţile sale mecanice aparţine clasei materialelor ceramice. folosit la creşterea durabilităţii tăişului sculelor aşchietoare.).3). care conţine atomi de carbon. Astfel diamantul. 1: poliesterii consolidaţi cu fibre de sticlă (B+C) formează un compozit uşor şi rezistent mecanic. şi proprietăţile de utilizare (fig. chimice după natura solicitării intrinseci independente de microstructură dependente de microstructură fizice mecanice Proprietăţi după sensibilitatea la microstructură tehnologice de utilizare de exploatare Fig. ionocovalentă sau mixtă. fizice şi mecanice. apoi s-a extins şi la carburi (WC. boruri (TiB2).3: În construcţiile civile şi industriale se foloseşte betonul armat. indiferent de locul şi modul de utilizare. bazată pe caracteristici atomice. silicea SiO2 etc. care se manifestă prin rezistenţă mecanică şi termică la temperaturi ridicate. 1.3 Proprietăţile materialelor Proprietăţile materialului reprezintă o evaluare cantitativă a comportarii acestuia la diferite solicitări.2: aliajele dure obţinute prin sinterizarea particulelor de WC în matrice de Co (A+C) reprezintă un compozit termostabil. Na2O. Ex. În stare solidă sunt agregate atomice cu legatură interatomică covalentă. Materialele compozite sunt formate din două sau mai multe materiale diferite aparţinând grupelor A. poate fi considerat un polimer organic tridimensional. CaO). diamant. SiC). încercarea de încovoiere sub şoc mecanic etc.). Un material compozit conţine o matrice consolidată cu un element de armare.1. cum sunt: încercarea de tracţiune. Ex. B sau C. dur. care îşi combină proprietăţile specifice. V2O etc. folosit la fabricarea bărcilor de salvare. Majoritatea sunt izolatori termici şi electrici (excepţie grafitul. structurale şi de proprietăţi. Trebuie remarcat că această clasificare a materialelor. Proprietăţile intrinseci se determină în urma unor încercări în condiţii standard de solicitare. 1. . sticle minerale (amestecuri de oxizi SiO2. Materiale 4 oxizilor (alumina Al2O3. 1. D. nitruri (Si3N4). 1. După natura solicitării. în general foarte dure şi fragile. rezistent la uzură şi suficient de tenace.3 Clasificarea proprietăţilor materialelor Se face distincţie între proprietăţile intrinseci materialului. Ex. grafit etc. are un caracter relativ. la care creşterea rezistenţei betonului se realizează prin armarea cu sârmă din oţel (C+A). Materialele ceramice se disting prin refractaritate. încercarea de duritate. proprietăţile intrinseci pot fi: chimice.

tenacitatea. în timp. optice. magnetice. Este cazul proprietăţilor chimice.). optice (opacitatea metalelor. se pot explica pe baza naturii atomilor şi a legăturii interatomice.1.) şi o serie de proprietăţi electrice (rezistenţa electrică a metalelor. transparenţa sticlelor) sau mecanice (elasticitatea sau rigiditatea metalelor şi a cauciucurilor). în urma solidificării materialului topit. conductibilitatea electrică a semiconductorilor). Ele pot fi tehnologice şi de exploatare. • plasticitatea – proprietatea materialelor deformate de a nu reveni la forma iniţială la încetarea solicitării. iar la aplicarea cu şoc tenacitatea este numită dinamică. • tenacitatea – proprietatea materialelor de a înmagazina o energie mare de deformare plastică până la rupere. Sunt proprietăţi puternic modificate de natura şi cantitatea acestor defecte. • deformabilitatea . Aşa cum se va vedea mai departe majoritatea proprietăţilor mecanice ale metalelor (rezistenţa de rupere. la oxidare etc. • rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a avea variaţii reduse de masă (pierderi sau adaosuri) la frecarea unor suprafeţe în contact. Proprietăţile fizice măsoară comportarea materialelor sub acţiunea temperaturii. Exemple: • elasticitatea – proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi a reveni la forma iniţială după încetarea solicitarii. • prelucrabilitatea (uzinabilitatea) . duritatea. Proprietăţile tehnologice caracterizează prelucrabilitatea materialelor prin diferite metode şi procedee de prelucrare. la temperatură şi sarcină constante. Când forţele sunt aplicate lent. Proprietăţile mecanice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea unui sistem de forţe.proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile impuse prin deformare plastică. cum sunt: • turnabilitatea – proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile impuse. termice şi a unor proprietăţi magnetice (diamagnetismul şi paramagnetismul). • duritatea – proprietatea materialelor de a se opune la pătrunderea din exterior a unui corp în stratul superficial. tenacitatea este numită statică. turnat în forme de turnare. După sensibilitatea la microstructură. • rigiditatea – proprietatea materialelor de a se opune deformării elastice. Proprietăţile de utilizare depind de metoda de prelucrare. câmpurilor electrice şi magnetice sau a luminii. 2. plasticitatea. proprietăţile intrinseci sunt independente sau dependente de microstructură. • fragilitatea – proprietatea materialelor de a nu prezenta deformare plastică până la rupere. domeniul şi condiţiile de exploatare. magnetice (feromagnetismul). . Exemple: rezistenţa la coroziune. Acestea sunt proprietăţile termice. electrice. etc.proprietatea materialelor de a se prelucra prin detaşarea de particule sub acţiunea unei energii (prelucrarea prin aşchiere. • rezistenţa la oboseală – proprietatea materialelor de a rezista timp îndelungat la solicitări mecanice variabile. Proprietăţile independente sau puţin dependente de modificările microstructurale. • fluajul – proprietatea materialelor de a se deforma plastic lent. sunt strict dependente de microstructură. prin electroeroziune etc. Proprietăţile dependente de microstructură pot fi explicate pe baza naturii materialului şi a defectelor microstructurale introduse în procesul de fabricaţie. care apar în procesul de producţie. Materiale 5 Proprietăţile chimice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea mediului înconjurător.

• călibilitatea .4). Pentru a se obţine diferite produse. deşi este în cantităţi medii mici. Materiale 6 • sudabilitatea .01 Scoarţa terestră este compusă 96% din oxizi. care ar putea fi extrasă în viitor. În scopul reducerii costurilor de producţie se pune problema recuperării materialelor din deşeuri prin reciclare şi valorificarea lor ca material brut sau de fabricaţie. În tabelul 1. oceanul planetar şi atmosferă. în urma răcirii rapide de la o anumită temperatură. Costuri de producţie Un rol deosebit în utilizarea materialelor îl prezintă resursele şi costurile de producţie.proprietatea materialelor de adopta microstructuri în afară de echilibru. temperatura de topire a wolframului devine proprietate de exploatare la fabricarea filamentelor becurilor cu incandescenţă. care conduc la materialul pentru fabricaţie. 1.4 Resurse. Ea depinde de factorii economici şi tehnologici ai exploatării şi de strategia economică a diferitelor state şi grupuri industriale. . Polimerii organici se elaborează din carbon şi hidrocarburi.35 Cu 0. se produce în cantităţi apropiate de ale aluminiului. 1. Proprietăţile de exploatare pun problema alegerii materialului adecvat pentru o anumită aplicaţie.proprietatea materialelor de a forma asamblări nedemontabile prin forţe de legatură interatomică. Se exprimă prin una sau mai multe proprietăţi intrinseci. Limita dintre resurse şi rezerve variază în timp.1.1 se prezintă concentraţiile medii ale principalelor elemente în procente de masă.4 C 0. care prezintă de asemenea rezerve importante. Partea din aceste resurse. ceea ce constituie o sursă inepuizabilă pentru materialele ceramice. chimice şi mecanice numit circuitul materialelor în procesul de producţie (fig. Cuprul. Utilizarea echipamentelor şi bunurilor de consum este însoţită de formarea de materiale uzate. Tabel 1. Resursele unui element sunt constituite din cantitatea disponibilă în scoarţa terestră (1 km de la suprafaţa pământului). Astfel capacitatea de reflecţie a luminii a aluminiului devine proprietate de exploatare la construcţia reflectoarelor.1 Repartizarea principalelor elemente în natură (% de masă) Scoarţa terestră Oceanul planetar Atmosfera ~1018t ~1017t ~1016t O2 47 O2 85 N2 79 Si 27 H2 10 O2 19 Al 8 Cl 2 Ar 2 Fe 5 Na 1 Ca 4 Na 3 K 3 Mg 2 Ti 0. După extracţie. materia primă (resursele) parcurge un ciclu de prelucrări fizice. materialul brut suferă o serie de transformări fizice şi chimice în cadrul procesului de elaborare. numite deşeuri. care după asamblare formează diferite produse.75% din masa scoarţei terestre. Printre ele sunt şi cele mai utilizate metale: aluminiul şi fierul. Din procesul de fabricaţie rezultă piese. care poate fi exploatată în condiţii economice la un moment dat reprezintă rezervele. Zece elemente constituie 99.

materialul cu cel scăzut preţ de cost. existent în natură. Pentru reducerea consumurilor energetice s-a trecut la materiale mai uşoare. în special aluminiul şi titanul. Fabricarea sticlelor de ceas a suferit o evoluţie asemănătoare. aranjamentul atomic sau molecular. Metalele. Studiul materialelor are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor prin cunoaşterea legilor de corelaţie între compoziţia chimică. Iniţial s-a înlocuit sticla minerală fragilă cu sticla organică rezistentă la şoc mecanic. prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. cu proprietăţi controlabile şi uşor prelucrabil în forme complexe.4 Circuitul materialelor în procesul de producţie Capacitatea de producţie a materialelor este dependentă atât de resursele naturale.1.5 Rezumat şi concluzii Materialele joacă un rol deosebit în progresul tehnologic. care este influenţat favorabil de ameliorarea proprietăţilor unor materiale sau de apariţia de noi materiale. care asociază rezistenţa la şoc mecanic cu rezistenţa la zgâriere. cât şi de costurile de producţie şi de posibilităţile de reciclare a materialelor. . un material mai greu. Are ca obiectiv producerea. Caroseria automobilelor s-a confecţionat iniţial din lemn . microstructura şi proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor. Din punct de vedere energetic. sunt puternic energofage. Apoi lemnul a fost înlocuit cu tabla din oţel. reducerea costurilor unui material determină o creştere a consumului.un material uşor. Recuperarea metalelor este realizată curent şi este mai dificilă pentru polimerii organici datorită structurii lor complexe. materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale. pentru că sinteza şi punerea lor în formă necesită consumuri de energie mult mai mici decât metalele sau materialele ceramice. Cel mai folosit este betonul. dar mai rezistent. a aliajelor de aluminiu. cât şi a materialelor compozite unidirecţionale. Pe de altă parte. materialele organice sunt mult mai rentabile. În dezvoltarea unei tehnologii se substituie frecvent un material altuia. foarte uşoare.plachete din monocristale de safir sintetic. Cele mai reduse capacităţi de producţie sunt la titan si alumniu. dar care se zgâria uşor. termică sau mecanică. 1. fundamentală şi cantitativă a structurii şi a comportamentului materialelor la diferite solicitări.1. elaborarea şi fabricaţia materialelor necesită cantităţi mari de energie şi de aceea costurile de producţie sunt puternic dependente de preţul energiei. Stiinţa materialelor realizează o descriere unificată. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie. Materiale Elaborare Material pentru fabricaţie Fabricaţie 7 Material brut Reciclare Extracţie Resurse Deşeuri Piese Asamblare Produse Fig. din motive economice sau de performanţă. precum şi a posibilităţilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale chimică. Aceasta a condus la folosirea tablelor subţiri din oţel de înaltă rezistenţă. din fibre de carbon înglobate în polimeri organici. Extracţia. Actualmente se promovează un material ceramic . preţul de cost se reduce prin reciclarea deşeurilor.

Proprietăţile materialelor pot fi intrinseci şi de utilizare. materialele metalice au cele mai mari costuri de producţie. Datorită consumurilor energetice mari la elaborare şi fabricaţie. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie. Aceste proprietăţi depind atât de compoziţia chimică. la oboseală etc. Cele mai mari resurse sunt de materiale ceramice. la uzură. în care se încadrează majoritatea proprietăţilor mecanice (plasticitate. Proprietăţile de utilizare caracterizează comportarea materialului la diferite metode de prelucrare şi condiţii de exploatare. tenacitate. Îmbinarea proprietăţilor acestor clase de materiale o realizează materialele compozite. Proprietăţile intrinseci caracterizează comportarea materialului în condiţii standard de solicitare. Materiale 8 Materialele se pot clasifica în trei categorii de bază: metale şi aliajele lor. materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale. Dintre proprietăţile intrinseci o deosebită importanţă o prezintă proprietăţile fizico-mecanice dependente de microstructură. acţionând asupra microstructurii.). care depind de compoziţia chimică. . Fiecare categorie are proprietăţi specifice. rezistenţă mecanică. Promovarea unui material se face pe criterii de performanţă şi economice (resurse şi costuri). Sunt proprietăţi care pot fi modificate în limite largi. organizarea atomică şi moleculară cât şi de natura şi cantitatea defectelor structurale introduse în procesul de fabricaţie. polimeri organici şi materiale ceramice. legătura şi aranjamentul atomic. dar au avantajul valorificării deşeurilor prin reciclare.1.

independentă de temperatură. ioni.2. Corespunde stării gazoase. ceea ce determină curgerea lichidelor sub acţiunea unor forţe relativ reduse. proprietate caracterizată prin vâscozitatea lichidului. – T < Tt. b. 2. Mobilitatea lor este foarte mare. are loc dispunerea compactă a particulelor. Et > Eo. Starea fizică este determinată de raportul dintre energia de coeziune şi energia termică a particulelor constitutive.2. monocristalină.2 Structura cristalină: distanţă. după un model variabil în timp. Energia termică (cinetică) Et caracterizează agitaţia termică a particulelor şi este proporţională cu temperatura absolută: Et = k T (2. La limită. respectiv vaporizării. la presiunea 1atm şi temperatura ambiantă. Et < Eo. În stare solidă substanţele pot avea structură cristalină sau amorfă. care se poate găsi teoretic în una din cele trei stări fizice: gazoasă. separate de spaţii vide. că acesta este un sistem eterogen.1 Gradul de ordo-nare – Tt < T < Tf. interacţiunile dintre particule sunt lichid neglijabile şi distanţa de ordonare este nulă. Se consideră Tt – temperatura de echilibru topiresolidificare şi Tf – temperatura de echilibru fierberecondensare a unei substanţe pure. conductibilitatea termică etc. lichidă sau solidă. Proprietăţile fizice (compresibilitatea. Et >> Eo.1 Starea fizică a materialelor Orice substanţă este un sistem de particule (atomi. Fig. . Apare tendinţa de organizare mai gazoasă. interacţiunea particulelor al atomilor în starea constitutive este parţială. legate prin forţe de coeziune. policristalină policristalină. Un exemplu de gaz solid perfect este neonul. molecule).381· 10-23 JK-1 este constanta lui Boltzmann.) depind exclusiv de energia termică. Structura materialelor 2. Structura materialelor 9 2. la care dispunerea particulelor constitutive este dezordonată. regulată şi periodică a particulelor pe lungă Fig. Materialele cristaline prezintă ordonarea a. Starea fizică stabilă se modifică cu temperatura astfel (fig. Analiza difractometrică cu radiaţii X a lichidului a arătat.1) unde k = 1. Ele există sub formă monocristalină sau a. în care particulele constitutive se organizează sub formă de insule mai dense. Aceste spaţii vide pot atinge până la 10% de masă. Energia de coeziune Eo reprezintă aportul de energie necesar separării substanţei în particulele constitutive. lichidă şi solidă compactă. asemănătoare atomilor sau moleculelor din gaze.1): – T > Tf. b. Distanţa de ordonare variază între 3 şi 10 raze atomice. în gazul perfect. Lichidul se caracterizează prin ordonarea particulelor pe scurtă distanţă.2. specifică stării solide. agitaţia termică a particulelor constitutive face ca interacţiunea dintre ele să fie instabilă gaz şi neglijabilă. într-o primă aproximaţie. corespunzătoare stării lichide. Ea este puternic dependentă de natura legăturii interatomice şi se poate considera.

siliciul este al doilea element din scoarţa terestră. O serie de sticle minerale. După polizarea şi lustruirea oglindă a unei suprafeţe plane. Din siliciu tehnic pur se produce tetraclorura de siliciu (SiCl4). cu lungimi de 1 până la 2m. robotică. materialele ceramice se plasează între metale şi polimerii organici. Distanţa de ordonare a particulelor depăşeşte 100 raze atomice. La 1420˚C. Pentru obţinerea proprietăţilor semiconductoare. la fabricarea circuitelor integrate folosite la calculatoare. Materialele metalice au tendinţă mare de cristalizare. 7. Macromoleculele nu pot exista în stare gazoasă. un material de o deosebită importanţă în microelectronică. 5.3). ceramice. Se întâlnesc atât materiale ceramice cristaline. 2. când baia topită este stabilizată. 2. la 200mm. Gradul de perfecţiune al monocristalelor depinde de tehnici de solidificare foarte complexe. lichidă sau solidă).3 Schema de principiu a extragerii creştere. Cristalul real păstrează aşezarea ordonată şi periodică a particulelor. cum sunt diferiţi oxizi (MgO). Este o stare în afară de echilibru. polimerii organici cristalizează cu dificultate. deoarece energia termică necesară vaporizării implică temperaturi atât de ridicate. Materialele curent folosite (metale. cât şi materiale cu structură amorfă. încât se rup legăturile covalente dintre atomii lanţului molecular. polimerii organici există sub formă semicristalină sau complet amorfă. mişcare în sens invers. într-o atmosferă reducătoare sau de gaz inert. creuzet de jur de 20 mm. Pentru omogenizarea condiţiilor de Fig. un germene monocristalin fixat la capătul unei tije de extracţie vine în contact cu suprafaţa băii. evacuare gaz inert. automatizări. Din punct de vedere al resurselor. conducând la obţinerea unui cristal cu aceeaşi orientare a reţelei cristaline ca şi a germenelui. Din punct de vedere al tendinţei la cristalizare. interfaţa germene . diametrul lor atinge 150 până cuarţ încălzit cu rezistenţă electrică. majoritatea polimerilor organici şi unele aliaje metalice răcite ultrarapid din faza lichidă prezintă starea amorfă. 2. Această dificultate creşte cu complexitatea lanţului molecular. Un exemplu de cristal aproape perfect este monocristalul de siliciu folosit pentru circuite integrate.2. se gravează circuitele integrate prin microlitografie cu radiaţie laser. unde se găseşte sub formă de oxizi sau silicaţi. Astăzi. 2. Dintre grupele de materiale prezentate.99999%). alcătuită dintr-o mulţime de microcristale (grăunţi cristalini) legate prin zone mai puţin ordonate. în stare solidă. 2.lichid. De aceea. încălzit cu rezistenţă electrică. dar este afectat de o serie de defecte (capitolul 4). anumiţi polimeri) prezintă o structură policristalină (fig. cca 10 ppm (10-5) atomi de fosfor sau aluminiu. Monocristale sunt apoi tăiate transversal cu ferăstraie diamantate pentru obţinerea de plachete circulare de 1mm grosime. care menţine în stare solidă ordonarea particulelor pe scurtă distanţă specifică stării lichide. Una din metodele de obţinere a monocristalului de siliciu este metoda Czochralski (fig. care se reduce în mediu de hidrogen la siliciu de înaltă puritate.2b). O cantitate de siliciu ultrapur se topeşte într-un creuzet de cuarţ. intrare gaz În anul 1952. . metalele şi ceramicele pot exista în toate cele trei stări (gazoasă. Polimerii organici au un comportament mai complex. baia topită şi tija sunt antrenate într-o monocristalului de siliciu: tija de tragere. obţinerea unor monocristale de siliciu cu diametrul în interfaţa cristal .cristal. Siliciul tehnic pur se obţine prin reducerea în cuptor electric a dioxidului de siliciu (SiO2) cu carbon sau carbură de calciu (CaC2).2a). Structura materialelor 10 În cazul cristalului perfect sau ideal. Se exemplifică dificultăţile de obţinere a monocristalelor prin tehnologia de obţinere a monocristalului de siliciu. Comparativ cu metalele. 4. în siliciul ultrapur se adaugă o mică cantitate de impurităţi. Urmează un proces de purificare zonară pentru obţinerea siliciului ultrapur (99. fereastra de observare. numite limite de grăunte. Germenele este apoi extras lent în sus. instalaţii audio de mare fidelitate. 2. distanţa de ordonare este practic infinită (fig. 6. tehnologia existentă permitea inert. cum sunt sticlele minerale.

care determină parametrii liniari a. Elementele geometrice ale reţelei cristaline sunt (fig. celula elementară. şirul reticular. . definit prin vectorul de poziţie al punctului faţă de un sistem de referinţă. b . Cristalul (0. Structura cristalină este determinată concomitent de motiv şi reţeaua spaţială.4 Elementele geometrice ale reţelei cristaline: a.1 Noţiuni de bază Starea cristalină este caracterizată prin dispunerea ordonată pe lungă distanţă a particulelor constitutive în structuri cristaline specifice. Se caracterizează prin vectorii de r r r translaţie a . c. z r y x b b a γ c. atunci când conţine noduri la colţurile . β. Reţeaua spaţială este un ansamblu infinit r de puncte (noduri). Structura materialelor 11 2. Motivul poate fi o particulă (atom. Dacă reţeaua este o ficţiune geometrică. c . care translat în spaţiu după trei direcţii necoplanare. . Pentru descrierea structurii cristaline se folosesc două concepte fundamentale: reţeaua spaţială şi motivul. Cristalografia este disciplina care studiază arhitectura cristalelor. care se asociază fiecărui punct al reţelei. definit de două puncte ale reţelei.4): . moleculă) sau o grupare de particule cu orientare şi geometrie determinate. ioni sau molecule.punctul sau nodul de reţea. c . b . Motivul reprezintă baza materială. cu aranjamentul spaţial periodic. c şi pe cei unghiulari α. b. 0. conform legilor simetriei. Se caracterizează prin r r vectorii de translaţie a . c Fig. care determină direcţia şi distanţa dintre puncte.şirul reticular sau direcţia reticulară.2. care determină direcţiile de translaţie şi distanţa între puncte.1mm) este un agregat de atomi. Celula elementară trebuie să fie reprezentativă pentru elementele de simetrie ale reţelei. Celula elementară poate să fie simplă. β α γ b a. 2. Mărimea b.1µm…. care dau parametrii liniari a şi b şi pe cel unghiular γ. Se r caracterizează prin vectorul de translaţie b . respectiv repartiţia particulelor în spaţiu şi legile geometrice care le fixează poziţia. γ.2. b. d. e. d. structura cristalină este o realitate fizică. a e. b . obţinut prin r r translaţia în spaţiu a trei vectori necoplanari a . .planul reticular este definit de trei puncte ale reţelei. 2. punctul. b.2 Structura cristalină 2. reproduce reţeaua spaţială. planul reticular. ion. reţeaua spaţială. egală cu modulul vectorului de translaţie este numită parametru liniar sau constantă reticulară.celula elementară este cel mai mic poliedru.

7. 8. 9. B-cu baze centrate primitivă (P) sau simplă. reţelele cristaline pot fi de patru tipuri (fig. În tabelul 2.5): P I F B Fig.5 Tipuri de reţele Bravais: P-primitivă. 2. Există 14 moduri de repartizare periodică şi compactă de puncte în spaţiu.1 se prezintă sistemele cristalografice şi reţelele Bravais. 12. Romboedric Hexagonal Monoclinic Triclinic 2. În funcţie de tipul celulei elemntare. respectiv prin indicii Miller-Bravais (h k i l) pentru sistemul hexagonal. Acestea constituie cele 14 reţele spaţiale Bravais. centrată intern sau cu volum centrat (I).1 Sisteme cristalografice şi reţele Bravais Nr. cu baze centrate (B). sau multiplă. 2. unde i = . ceea ce impune indicarea unor plane şi direcţii reticulare. 10. având puncte la colţuri şi un punct care centrează volumul celulei. 14. 5. 6. F-cu feţe centrate. exprimate în unităţi axiale. 2. dacă conţine noduri şi în interior sau pe feţele celulei. având puncte la colţuri şi puncte care centrează fiecare faţă a celulei. 7. Mărimea lor depinde de direcţia de măsurare. repartizate în 7 sisteme cristalografice. 11. 2.2. Reţea Bravais P I F P I P I F B P P P B P 4. Sistem cristalografic Cubic Tetragonal Ortorombic Relaţii între parametrii sistemului a=b=c α = β= γ = 90o a=b≠c α = β = γ = 90o a≠b≠c α = β = γ = 90o a=b=c α = β = γ ≠ 90o a=b≠c α = β = 90o . 6. Indicii Miller reprezintă cele mai mici numere întregi proporţionale cu valorile inverse ale tăieturilor planului faţă de un sistem de referinţă. Planul reticular se simbolizează prin indicii Miller (h k l) între paranteze rotunde pentru structurile din sistemul cubic. reţea Bravais 1.2 Notaţii cristalografice Proprietăţile fizico-mecanice ale cristalelor sunt vectoriale. Majoritatea elementelor chimice (metalele) cristalizează în sistemele cubic şi hexagonal şi ca urmare în continuare vom analiza structuri cristaline din aceste sisteme. 4. cu puncte la colţurile celulei elementare. γ = 120o a≠b≠c α = γ = 90o≠β a≠b≠c α ≠ β ≠ γ≠ 90o Nr. având puncte la colţuri şi puncte care centrează bazele celulei. sistem 1. 12.2. 2. I-centrată intern. Structura materialelor 12 celulei. 5. .(h+k). cu feţe centrate (F). care diferă între ele prin relaţiile dintre parametri şi prin elementele de simetrie. Tabelul 2. 2.

Exemplu: familia planelor cubului se indică {100} şi cuprinde planele: (100). (0 1 0).(u+v) la sistemul hexagonal. 2. De exemplu. planul bazal (ABCDEF) se notează (0001). exprimate în unităţi axiale. Diagonala OB a volumului cubului se notează prin coordonatele punctului B: [111]. (001). În mod similar. Bara de deasupra indicelui arată că planul intersectează axa în domeniul negativ. În cazul sistemului hexagonal (fig. Astfel. planul dodecaedrului rombic (ACGE) se indică (110). 2. celula elementară se raportează la un sistem de 4 axe. F C A D B z [111] C A (1120) F G B C t E (0001) D (0111) z y x N c. Se observă că indicii unei direcţii coincid cu cei ai planului perpendicular pe direcţie. Astfel. planul (DEG) şi direcţia OB perpendiculară pe plan au aceiaşi indici.2. iar planul octaedrului (DGE) . F x E [110] b. (00 1 ).6c). respectiv prin [u v j w].6a).6 Indicii Miller pentru plan şi direcţie reticulară. exprimată prin indicii Miller ai planului (ACPM) perpendicular pe direcţie. permutaţi. diagonala BG a feţei cubului se translează în poziţia OA şi se notează prin coordonatele punctului A: [101]. planul prismatic (DCPQ) cu ( 1 100). O familie de plane cuprinde toate planele cu aceeaşi densitate de puncte. familia diagonalelor volumului cubului este notată <111>. Pentru aceasta se translează direcţia în origine. Structura materialelor 13 La reţelele din sistemul cubic celula elementară se raportează la un sistem de trei axe rectangulare (fig. Direcţia reticulară se notează prin indicii [u v w] între paranteze drepte la structurile din sistemul cubic. . (010).6b). iar planul piramidal (GNP) cu (01 1 1). dintre care 3 axe sunt în planul bazei şi formează între ele un unghi de 120º. În figura 2. M S R Q P y (1100) [101] (110) O y O G Fig.6c direcţia NR. Astfel. Familia de plane se simbolizează prin indicii Miller ai unuia din planele familiei între acolade şi conţine toate planele care au aceiaşi indici. unde j = . după care indicii direcţiei se determină ca cele mai mici numere întregi proporţionale cu coordonatele unui punct al direcţiei. cu valori negative sau pozitive.(111). iar a patra axă este perpendiculară pe ele. 2. Planul cubului (ABCD) se simbolizează (001). Planele paralele se indică prin aceiaşi indici Miller. O familie de direcţii cu aceeaşi densitate de puncte se notează prin indicii uneia dintre direcţii între paranteze frânte. se va nota [11 2 0]. Se exemplifică calculul indicilor Miller pentru planul cubului (ABCD): axe: ox oy oz tăieturi: ∞ ∞ 1 valori inverse: 1/∞ 1/∞ 1/1 indicii Miller: 0 0 1 z (111) D A (001) B G (010) x E (100) a. la sistemul cubic (fig. 2. planul diagonal (ACPM) cu (11 2 0). ( 1 00).

2. C.8 Celula elementară a structurii CFC central este înconjurat de cei 8 atomi de colţ.2.2. A La structura HC. 2. El se găseşte la aceeaşi distanţă de cei 4 atomi din colţurile bazei. în cadrul a trei structuri cristaline: cubică cu volum centrat (CVC). Se caracterizează prin constanta reticulară. Gradul de a tetragonalitate teoretic este c/a = a. Indicatori de compactitate Compactitatea structurii A B cristaline se apreciază prin numărul C de coordinaţie şi gradul de <101> compactitate.3 Structuri cristaline specifice metalelor Legătura metalică este puternică şi neorientată şi ca urmare cristalele metalice adoptă un aranjament atomic compact. În fig.57 Fig. celula cristalină pentru structura HC (fig. b. care conţine 12 atomi la colţuri. dar la metale variază între 1. La structura CVC.7a este prezentată celula elementară pentru structura CVC.9 Celula elementară a structurii HC considerată şi alţi 3 atomi care centrează volumul celulei inferioare. atom A. cubic şi hexagonal. a. Rezultă CCFC=12. Pentru a fi reprezentativǎ.633. Rezultǎ o prismă hexagonală dreaptă. 2r Numărul de coordinaţie. (111) reprezintă numărul de atomi aflaţi la A a a distanţă minimă şi egală de un atom considerat central. Structura materialelor 14 2. Fig. atomul A Fig. 2. 2 atomi care A centrează bazele şi 3 atomi care <111> 2r centrează volumul celor 3 prisme (110) rombice. 2.7 Celula elementară a structurii CVC la Be şi 1. egală cu latura cubului. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemele cu simetrie multiplă. atomul bazal a A este înconjurat de 6 atomi din colţurile bazei şi de cei 6 atomi. cubică cu feţe centrate (CFC) şi hexagonal compactă (HC).8a) conţine 8 atomi la colţuri şi 6 atomi care centrează feţele cubului. 2. b. Se analizează vecinii unui a. În cazul structurii CFC.9a) este alcǎtuitǎ din asocierea a trei celule elementare. şi de alţi 8 A (0001) atomi care centrează feţele adiacente bazei. care alcătuiesc prisma a hexagonală. Celula elementară pentru structura CFC (fig. . 3 atomi de la celula a. un cub care conţine 8 atomi la colţuri şi un atom care centrează volumul. Structura cristalină a metalelor se evidenţiază prin asocierea unui atom fiecǎrui punct al reţelei spaţiale. 1.86 la Zn. 4 din celula considerată şi 4 B A c din celula inferioară. Ccvc=8. <1120> atomul A centrează baza cubului. a. b. 2. care a centrează volumul celulelor adiacente bazei.

Structura HC este specifică pentru 25 metale: Be. Na. care aparţin familiei planelor dodecaedrului rombic {110}. Vcelvolumul celulei. Ta. Structura CVC (fig.7a) conţine 6 plane de cea mai mare compactitate atomică. Ag. 2. Structura CFC este caracteristică pentru cele mai plastice 18 metale: Cu. Tiα. Nb.9b. cu câte 3 direcţii de alunecare corespunzătoare familiei diagonalelor feţelor cubului <110>. Având un număr mare de sisteme de alunecare sub eforturi reduse.633 pot apare alunecări şi după alte plane. se observă că planele de alunecare nu sunt de compactitate atomică maximă (nu toţi atomii sunt reciproc tangenţi). 2. Capacitatea de deformare plastică a metalelor este dată deci de numărul sistemelor de alunecare şi de compactitatea planelor de alunecare.68 şi ϕ CFC. Mo. Gradul de compactitate. deformabilitatea plastică a metalelor are la bază posibilităţile de alunecare în cristale sub eforturi mici. Cd. Sistemele de alunecare O serie de proprietăţi fizico-mecanice sunt dependente de aranjamentul atomic. Aceste structuri au plane de compactitate atomică maximă (toţi atomii sunt tangenţi cu atomii vecini). Pt. Rezultă: 4 plane x 3 direcţii de alunecare = 12 sisteme de alunecare. {123} de compactitate apropiată. Zn. Sc. . Ambii indicatori de compactitate arată că structurile CFC şi HC sunt cu aranjamentul atomic cel mai compact. Va-volumul atomului. ca bile rigide în contact. Al. Pot fi activate sisteme secundare de alunecare după planele {112}. Hf. astfel încât rezistenţa la alunecare este relativ mare. Ba etc. Rezultă 6 plane x 2 direcţii de alunecare =12 sisteme principale de alunecare. Cr. Niβ. W. metalele care cristalizează în structura CFC prezintă rezistenţă redusă şi plasticitate maximă. Pd.2. K. Rezultă: 1 plan x 3 direcţii de alunecare = 3 sisteme de alunecare. Alunecarea are loc de-a lungul unor plane. În fiecare plan sunt câte 2 direcţii de compactitate atomică maximă corespunzătoare familiei diagonalelor volumului cubului <111>. metalele cu structura CVC au o rezistenţă înaltă şi o plasticitate moderată. V. Planele cele mai compacte sunt cele mai distanţate şi au legătura interplanară cea mai redusă. 2. este dat de raportul dintre volumul atomilor ce aparţin celulei şi volumul celulei. Coα. Planul şi direcţia de alunecare formează un sistem de alunecare. rezultă: ϕ CVC = 0. Pentru metalele cu grad de tetragonalitate c/a >1.9a) există un singur plan de compactitate atomică maximă . b. Prezintă structură CVC 16 metale: Feα. Zrα. Din figura 2.1) unde N-numărul de atomi ce aparţine volumului celulei. Deoarece au multiple posibilităţi de alunecare dar sub eforturi relativ mari. Printr-un calcul simplu (vezi manual SM). corespunzătoare diagonalelor hexagonului.7b. La structura CFC (fig. se observă că împachetarea planelor de densitate atomică maximă are loc la structura CFC în succesiunea ABCABC… şi ABAB… la structura HC. Feγ etc.74. HC = 0. în care atomii sunt reprezentaţi mai apropiat de realitate. Planele şi direcţiile de alunecare preferenţiale sunt cele de densitate atomică maximă. Astfel. La structura HC (fig. ceea ce favorizează declanşarea alunecării sub eforturi mici. Structura materialelor 15 CHC=12. Li.planul bazal (0001). În figurile 2. cu câte 3 direcţii de alunecare din familia <11 2 0>.8a) sunt 4 plane de compactitate atomică maximă distincte (cu rezistenţă la alunecare mică) din familia planelor octaedrului {111}. iar în cadrul planului după o direcţie de alunecare. La etc. ajungându-se până la 48 sisteme de alunecare. Au. Ni. Mg.8b şi 2. ϕ. metalele care cristalizează în structura HC prezintă rezistenţă şi plasticitate scăzute. conform relaţiei: ϕ = N·Va/Vcel (2. păstrând aceeaşi direcţie de alunecare <111>. Pb. Având un număr mic de sisteme de alunecare sub eforturi reduse.

2.0. care din condiţia de neutralitate electrică a cristalului. cea mai stabilă este structura de tip CsCl. în structura CFC a ionilor de Cl-. tip CsCl. 2 2 3 . În această structură cristalizează BeO.rc / ra > 0. ra. rc.mărimea relativă a ionilor.valenţa ionilor. Un spaţiu tetraedric este delimitat de un atom de colţ şi cei 3 atomi care centrează feţele învecinate colţului. sunt uşoare şi cu rezistenţă mecanică înaltă. Structura cristalină este determinată în primul rând de geometria orbitalilor şi în secundar de modul de împachetare al atomilor. . depinde de raportul dintre raza cationului. Fig . b. A .2. tip NaCl.73.73.10): .5 Structura cristalelor cu legătură covalentă Legătura covalentă este puternică şi orientată.41 < rc / ra < 0.23 < rc / ra < 0. . De aceea cristale cu legătură covalentă au o compactitate mai redusă.10 Structura cristalinǎ a compuşilor ionici: a.2. B 2− X + . Rezistenţa la deformare este maximă la structura CVC si minimă la CFC şi HC mai compacte. MnS. . fiecare ion de Cs+ fiind înconjurat de 8 ioni de Cl. şi raza anionului. FeO. Celula elementară se obţine dacă. C 3− Y 2+ etc. b. c. la care o jumătate din spaţiile tetraedice sunt ocupate de ionii de Zn2+. Se exemplifică prin cristalele de tip AX.4 Structura cristalelor ionice Legătură ionică este specifică compuşilor ceramici.41.0. care se formează. motivul este format dintr-un cation şi un anion. tip ZnS Celula rezultă din structura CFC a ionilor S2-. cu număr de coordinaţie 6. se adoptă structura de tip NaCl. care adoptă un aranjament atomic compact. Această structură este specifică pentru MgO. se adoptă structura de tip ZnS. (fig. Este o legătură puternică şi neorientată. c. Cl- Cs+ Cl- Na+ S2- Zn2+ a.X + . care determină modul de împachetare a ionilor şi numărul de coordinaţie. Se observă că la scăderea raportului rc / ra. alcătuite din ioni de aceeaşi valenţă. Celula elementară se poate deduce din structurile specifice metalelor. se centrează spaţiile octaedrice cu ioni de Na+.2. Cristalele sunt alcătuite din ioni de semn opus. cu număr de coordinaţie 4. dacă volumul celulei cubice simple a ionilor de Cl.se centrează cu un ion Cs+. Structura cristalină. determină formula generală a compusului:. 2. Structura materialelor 16 În concluzie. 2. Factorii care determină structura cristalină adoptată sunt: . Aceasta are numărul de coordinaţie 8. În acest caz. ce favorizează creşterea interacţiunii ionilor de semn opus şi reducerea interacţiunii celor de acelaşi semn. 2. plasticitatea maximă o prezintă metalele cu structurile CFC şi CVC cu numeroase sisteme de alunecare şi minimă cele cu structură HC. structura adoptată este mai complexă şi cu o compactitate atomică mai redusă.

5° a. Celula elementară se obţine din structura CFC.11 a. Anizotropia structurală determină anizotropie de proprietăţi fizico-mecanice. 2. b. Cei trei orbitali moleculari 109. Astfel. Structura cristalină a grafitului este hexagonală stratificată (fig.11a). se combină între ei pentru a forma orbitali polinucleari. legătura interatomică este puternică. Cei 4 orbitali moleculari sunt orientaţi după vârfurile unui tetraedru şi formează între ei un unghi de 109.5˚ (fig. Conţine plane în care atomii de carbon. structura cristalină a grafitului sunt coplanari şi formează între ei un unghi de 120˚ (fig. structura cristalină a diamantului Fig. diamantul şi grafitul.2. Electronii polinucleari mobili determină opacitatea grafitului. deoarece atomii se leagă între ei atât prin legăturile covalente cât şi prin legătura creată de electronii polinucleari. În cazul grafitului. orbitalii atomici hibridizează sp2. Proprietăţile remarcabile ale Fig. b. similară diamantului. grafitul are rezistenţă mecanică înaltă. a. sunt dispuşi la vârfurile unor hexagoane regulate. la care jumătate din spaţiile tetraedrice sunt ocupate tot de atomi de carbon (fig. Legătura interplanară este slabă şi se realizează prin interacţiunea electronilor polinucleari din plane vecine. Orbitalii hibrizi sp2.25g/cm2. În planul bazal. Structura cristalină a diamantului este cubică complexă şi rezultă din aranjamentul regulat al tetraedrelor de carbon legaţi prin legături covalente. cu numărul de ordine în tabelul periodic Z = 6 şi configuraţia electronică 1s22s22p2. legaţi prin legături covalente. 2. având densitatea ρ = 2. Orbitalii hibrizi sp3. b. 2. ceea ce determinǎ proprietăţile lubrifiante ale grafitului. Fig. La formarea cristalului de diamant orbitalii atomici hibridizează sp2.13 Reprezentarea schematică a secţiunii grafitului în lungul planelor bazale au transversale prin fibra de carbon . 2. Prezenţa orbitalilor polinucleari în planele hexagonale determină o conductivitate electrică ridicată paralel cu aceste plane şi de 100 până la 1000 de ori mai redusă după direcţia perpendiculară pe ele. 2. Orbitalii atomici. incluse în grupa materialelor ceramice. în lungul planelor bazale şi de 30 de ori mai redusă.2.11b).12b). care nu participă la legătura covalentă. Structura materialelor 17 Exemplul tipic îl reprezintă cele două forme alotropice ale carbonului.12a). perpendicular pe acestea. Distanţa interplanară relativ mare face ca grafitul să prezinte o compactitate atomică mai redusă. 2. Cristalul cliveazǎ uşor după planele bazale. b.12 a. Carbonul este un element tetravalent.

Structura materialelor 18 contribuit la realizarea fibrelor de carbon. a.sau tridimensională . 2.3 Structura polimerilor 2. b. 2. care prin încălzire trec în stare lichidă şi pot fi puşi în formă. 2. specifice polimerilor. Fibrele de carbon sunt materiale de înaltă rezistenţă mecanică şi termică.15b). nefuzibili.14 Structura polimerului organic: a. Fig. Dacă între lanţuri apar legături punctuale covalente între atomii de carbon. Când la limită toate legăturile libere sunt ocupate de atomi de carbon. De aceea au o rigiditate de 103 până la 106 ori mai mică decât a diamantului. ramificată. b. Dacă una din poziţiile libere este ocupată de un atom de carbon. ramificaţi. care se folosesc ca elemente de armare în materialele compozite şi pentru transportul energiei electrice. se poate produce o ramificaţie a lanţului molecular (fig. În aceste ultime două cazuri. conducătoare de electricitate. liniară. Polimerii bi.15a). se obţin polimerii bi şi tridimensionali (fig. polimerii pot fi: organici. unitatea structurală este – CH2 – CH2 –. 2. Aceste │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ a.14b şi 2. Fiecare atom din lanţ prezintă două legături libere. lanţul carbonic. 2. polimerii pot fi: liniari.15c).15 Schema polietilenei: a. ca de exemplu hidrogenul. Construcţia polimerilor este posibilă numai cu elemente cu valenţă egală sau mai mare ca 2.2.şi tridimensionali au legătură intermoleculară covalentă puternică şi de aceea sunt insolubili. Polimerii organici au lanţul molecular alcătuit din tetraedre ale atomilor de carbon legate covalent între ele (fig. 2. La baza structurii polimerilor stau trei elemente: carbonul. macromolecula are dimensiunile cristalului. Sunt polimeri termoplastici. 2. 2. În cazul polietilenei. macromolecula polietilenei Fig. b.2. iar atomii de capăt trei legături libere. Sunt solubili în solvenţi organici. bi. După structura lanţului. Acestea sunt structuri grafitice preponderent orientate cu planele bazale în lungul fibrei (fig. Dacă poziţiile libere ale atomilor din lanţ se ocupă cu un element monovalent. Comparaţia efectuată între diamant şi grafit evidenţiază rolul determinant al naturii legăturilor interatomice asupra structurii şi proprietăţilor macroscopice. care prin repetare reface imagimea lanţului molecular. Unitatea structurală H H H H H H │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ H H H H H H b.13). c. organo-minerali şi minerali. bi şi tridimensionali. se obţine structura tridimensională a diamantului. Carbonul şi siliciul formează patru legături simple orientate după vârfurile unui tetraedru. se obţine un polimer liniar numit polietilena (fig. Lanţul molecular se caracterizează prin unitatea structurală (motiv). cu o rezistenţă termică mai ridicată. Carbonul poate realiza în anumiţi polimeri şi legături duble. După natura elementelor care formează lanţul molecular. siliciul (tetravalente) şi oxigenul (bivalent).14a). Polimerii liniari şi ramificaţi au o legătură intermoleculară secundară slabă.1 Structura lanţului molecular Legătura covalentă favorizează formarea macromoleculelor. c. Grafitul este un exemplu de polimer bidimensional.

În figura 2. Fiecare atom de carbon din legătura dublă prezintă o singură legătură liberă cu un atom sau cu o grupare de atomi. H H H H │ │ │ │ −C−C−C−C− │ │ │ │ H R R H c. atactici Izomerii geometrici apar în cazul unităţilor structurale.17 Izomeri de configuraţie: a. care conţin legătura dublă a atomilor de carbon. b. se obţine o structură cis. Dacă atomul de H şi gruparea CH3 sunt de aceeaşi parte a lanţului. Izomeri de poziţie: a.atactici. 2. Izomerii de poziţie se diferenţiază prin modul de asociere a unităţilor structurale: configuraţie cap la coadă (cea mai frecventă) sau cap la cap.18).16.17): . Trans-izoprenul (numit şi gutta perca. În structura acestor minerale sunt numai legături intermoleculare puternice. Polimerii minerali se obţin dacă legăturile libere ale lanţului polisiloxanic sunt ocupate de cationi metalici (Na+.16 s-a notat cu Fig. iono-covalente sau ionice. de configuraţie şi geometrici. Se disting trei tipuri de izomeri de configuraţie (fig. Structura materialelor 19 proprietăţi recomandă polietilena tridimensională ca izolator electric pentru liniile subterane de înaltă tensiune. cum este gruparea metil.19c). Se exemplifică prin piroxen (fig. care este un silicat mineral. sindiotactici. 2. 2. care formează legături ionice prin intermediul oxigenului. a. grupările R alternează de o parte şi de alta a lanţului. 2. cis b. H H H H │ │ │ │ −C−C−C−C− │ │ │ │ H R H R b.18 Izomeri geometrici a. Dacă legăturile libere ale siliciului sunt ocupate cu grupări organice monovalente. izotactici. la care grupările R sunt de aceaşi parte a lanţului. Fig. Se exemplifică cu unitatea structurală a izoprenului (fig. În figura 2. H H │ │ −C−C− │ │ H R a. ceea ce determină o rigiditate superioară polimerilor organici. care se situează de aceeaşi parte sau în opoziţie faţă de lanţ.sindiotactici. Izomerii de configuraţie apar ca urmare a aranjamentului atomic diferenţiat faţă de axa lanţului. R gruparea atomică. Mg2+. lanţul molecular are diferite configuraţii atomice pentru aceeaşi compoziţie chimică. se obţine o structură C=C C=C trans. Polimerii organo-minerali şi minerali prezintă lanţul polisiloxanic. Fig. c. pot exista izomeri: de poziţie. CH3 CH2− CH3 H respectiv cis-izoprenul sau cauciucul natural.19a). H H H H H R H H │ │ │ │ │ │ │ │ −C−C−C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ │ │ H R H R H H H R c.2. În polimer. c. b. . legate covalent între ele prin atomi de oxigen (fig. b.izotactici. Al3+). . 2. alcătuit din tetraedre ale atomilor de siliciu. Dacă atomul de H şi gruparea CH3 sunt în opoziţie. H H H R H H H R H H H H H H H H │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ − C − C − C − C − C − C − C − C− −C−C−C−C−C−C−C−C− │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ │ H R H H H R H H H R H R H R H R a. în stomatologie sau pentru mingi de golf) −CH2 −CH2 CH2− H are proprietăţi diferite de ale cauciucului natural. se obţine un polimer organo-mineral. b. grupările R se distribuie aleatoriu. unitate structurală. la care legătura intermoleculară este de tip van der Waals. elastomeri cu rezistenţă la temperaturi ridicate (350-400˚C). configuraţie cap la coadă. În cazul polimerilor care au mai multe tipuri de atomi sau grupări de atomi catenari. trans . configuraţie cap la cap.19b se prezintă macromolecula de polidimetilsiloxan. care este structura de bază a cauciucurilor siliconice. folosită ca izolator electric. 2. 2.

2. b. Teflonul are temperatura de topire 330˚C şi prezintă proprietăţi antiadezive. b. Atomii catenari de hidrogen. Diametrul atomilor de fluor este mai mare decât spaţiul dintre atomii de carbon. Atomii catenari sunt dispuşi unii deasupra celorlalţi şi spaţiul dintre ei este suficient de mare pentru un aranjament relativ compact în structura cristalină (fig. Structura materialelor 20 Dacă legăturile libere ale lanţului sunt ocupate de grupări siloxanice se obţine silicea tridimensională cu formula globală SiO2. 2. care conţin heteroatomi adoptă configuraţia în zig-zag. sunt coplanari şi formează între ei unghiuri de valenţă de 109. În celula cristalinǎ se atinge un grad ridicat de compactitate (φ = 0. Se adoptă o configuraţie elicoidală (fig.20 Configuraţia lanţului molecular: a. a. │ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ a. Izomerii izotactici. În această configuraţie. în condiţiile absenţei unei legături intermoleculare puternice a. lanţul polidimetilsiloxanic. se obţine politetrafluoretilena (teflonul). b.20b) atât în stare cristalină cât şi lichidă. trafluoretilenă Dacă se substituie atomii de hidrogen cu atomi de fluor. 2. c. compactitatea atomilor este mai redusă (φ = 0. având o rază mică. elicoidală la teflon.2. 2. care corespunde energiei potenţiale minime. Majoritatea polimerilor.78). Tipul de configuraţie a lanţului afectează modul de împachetare a lanţurilor în celula cristalină.19 Structura polimerilor organo-minerali şi minerali. 2.21 Structura şi celula polietilenei cristalizate Fig. cum este polipropilena. .2 Configuraţia lanţului molecular În cristal. Rezultă un punct de topire relativ ridicat (130˚C). dar rigiditatea şi termostabilitatea sunt mai mari.20a). 2. OOO│ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ OOOMg2+ Mg2+ Mg2+ O O O│ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ OOO- c. CH3 CH3 CH3 │ │ │ − O − Si − O − Si − O − Si − O − │ │ │ CH3 CH3 CH3 b. Fig. în zig-zag la poli-etilenă. lanţul polisiloxanic. Configuraţia în zig-zag are compactitatea maximă şi este specifică lanţului de polietilenă (fig. Fig. 2.8). lanţul molecular adoptă o configuraţie spaţială. Configuraţia lanţului poate fi în zig-zag sau elicoidală.21).5˚. adoptă configuraţia elicoidală a lanţului molecular.66-0. lanţul de piroxen (Mg SiO3)n 2.

Aceste îndoiri şi răsuciri dezordonate se datorează faptului că (fig. Fig. c. În figura 2.22 Schema structurii în plan ai SiO2: a. care se leagă covalent prin ionul de oxigen. ca şi lichidul din care provine. a. polimeri organici care cristalizează cu dificultate şi de unele aliaje metalice răcite ultrarapid din faza lichidă. c. iar capetele de lanţ se găsesc la o distanţă mult mai mică decât lungimea lanţului. b.5°. formarea lanţului rectiliniu. Lanţul rezultă rectiliniu în succesiunea atomilor din figura 2. poziţia legăturii între atomii de carbon.23 Reprezentarea schematică a lanţului de revoluţie. În ambele stări. îndoiri şi răsuciri dezordonate.24c.24b sau suferă răsuciri şi îndoiri în succesiunea atomilor din figura 2. 2. 2.24 Reprezentarea schematică a formei lanţului molecular: a. amorfǎ La polimerii organici. grupări de atomi sau molecule ordonate pe scurtă distanţă. care subîntinde un molecular amorf. 2. b. Fig. b. Structura amorfă va avea.23 se prezintă lanţul molecular pentru polietilena amorfă.4 Structura amorfă şi semicristalină Starea amorfă este adoptată de o serie de ceramice. răsuciri şi rotaţii unghi de 109. astfel încât lanţul are formă neregulată. În figura 2.2. b. cu îndoituri. Structura materialelor 21 2.24a). vâscozitatea ridicată în stare lichidă şi complexitatea structurii moleculare determină structuri amorfe sau semicristaline. atom de Si atom de O a. În structura amorfă legarea tetraedrelor este neregulată şi întâmplătoare. Segmentele de lanţ au suferit rotaţii. formarea lanţului cu îndoiri şi răsuciri . un atom de carbon se r poate lega de un alt atom din lanţ în orice poziţie a generatoarei conului Fig. cristalinǎ. modulul structural îl constitue tetraedrele SiO4-.22 se prezintă prin comparaţie structura cristalină şi amorfă a compusului ceramic SiO2. 2.

care poate fi de: temperatură. 2. Această flexibilitate de rotaţie este dependentă de structura lanţului molecular. legăturile duble de carbon (C=C). presiune sau . Investigaţii mai recente. 2. Astfel. rezistenţa şi termostabilitatea polimerului. Structura materialelor 22 Structura amorfă. se formează o structură policristalină alcătuită din agregate semicristaline cu formă sferică numite sferolite.25). au aratat că aceste cristale lamelare de grosimi 10-20nm şi lungime 10µm au o structură multistrat cu lanţurile moleculare pliate ordonat şi compact (fig.26) este alcătuită din cristale lamelare cu lanţuri moleculare pliate. Fig. 2. alcătuirii ei din cristale lamelare cu aranjament ordonat al lanţului molecular. Pentru a descrie structura semicristalină a polimerilor.5 Polimorfism (Alotropie) Polimorfismul este proprietatea unor substanţe de a-şi modifica structura cristalină la variaţia temperaturii. prin microscopie electronică asupra unor monocristale crescute din soluţii diluate. De exemplu. s-a acceptat de mai mulţi ani modelul. care presupune lanţurile moleculare distorsionate şi orientate întâmplător. Cristalele lamelare sunt separate de materialul amorf. asigură a serie de proprietăţi.26 Reprezentarea schematică a structurii unei sferolite În cazul polimerilor. ZrO prezintǎ polimorfism de temperaturǎ. compuşii ceramici. presiunii sau concentraţiei. 2.25Lamelă cristalină cu lanţuri moleculare pliate cristal lamelar cu lanţuri moleculare pliate molecule de legătură structură amorfă Suprafaţa sferolitei Fig. 2. care cristalizează din topituri. complexitatea moleculei şi mărirea grupului de atomi catenari determină creşterea rigidităţii lanţului. cufundate într-o masă amorfă compusă din lanţuri cu orientare întâmplătoare. ca de exemplu. cu atât se măresc rigiditatea.2. care se ramifică dintr-un germene iniţial. Cu cât creşte gradul de cristalinitate al structurii semicristaline. În cazul elementelor chimice se foloseşte şi noţiunea de alotropie. Sferolita (fig. SiC. Flexibilitatea de rotaţie a segmentelor de lanţ determină rezistenţa polimerilor la vibraţii mecanice sau termice. Al2O3. Lanţuri moleculare de legătură realizează conexiunea dintre lamele adiacente prin masa amorfă. capacitatea mare de extensie elastică a cauciucului.

materialele pot adopta două tipuri de structuri: . O. Fierul prezintă două puncte de transformare alotropică la temperaturile 912°C şi 1394°C. De la 1394°C până la 1538°C . care cristalizează în CVC. Sub temperatura de 912°C este stabilă forma alotropică Feα. Feγ. Plasticitatea unui metal creşte cu numărul sistemelor de alunecare. Transformarea alotropică se produce izoterm la depăşirea temperaturii de transformare. Po) şi majoritatea metalelor tranziţionale (Sc. Zr. în ordine alfabetică. W.2. Transformarea alotropică Feα↔Feγ dă posibilitatea modificării structurii şi proprietăţilor aliajelor Fe-C prin tratamentele termice de recoacere. molecule). CVC. Planele şi direcţiile preferenţiale de alunecare sunt de densitate atomică maximă. Un sistem de alunecare este dat de un plan şi o direcţie de alunecare în plan. bazată pe germinarea şi creşterea grăunţilor noii faze. Plasticitatea este maximă la structurile CFC şi CVC. care cristalizeazǎ în CFC. Ca. În stare solidă. Ca urmare a modificării compactităţii aranjamentului atomic. polimerii adoptă structuri semicristaline. S). Sn. care prin translaţie reface imaginea reţelei spaţiale. La presiuni peste 150 kbari. care cristalizează în CVC. la fel ca lichidul din care provine. Ni. Cea mai întâlnită este alotropia (polimorfismul) de temperatură. Prezintă alotropie o serie de nemetale (C. apar variaţii ale volumului specific. începând cu starea alotropică de la temperatura cea mai scăzută. care cristalizează sub forma de grafit la presiuni normale şi sub formă de diamant la presiuni ridicate. Ti. Este specifică metalelor şi unor ceramice. normalizare şi călire. La. mărimea interstiţiilor şi sistemele de alunecare. Structura cristalină este descrisă de reţeaua spaţială (o ficţiune geometrică) şi motiv (baza materială asociată). Tl. Plasticitatea ridicată a Feγ (CFC) stă la baza capacităţii de deformare plastică la cald a oţelurilor. ioni. Este specifică polimerilor organici şi ceramicelor. se numeşte stare sau modificaţie alotropică (polimorfă). Structura materialelor 23 concentraţie. Este o transformare în stare solidă (un proces de recristalizare). Sr. Între 912°C şi 1394°C este stabil Feγ. Se. este stabilă forma alotropică Feδ. U etc. Notarea planelor şi direcţiilor în reţeaua spaţială se face cu ajutorul indicilor Miller sau Miller-Bravais. Hf. Feδ. Datorită structurii mai complexe. care cristalizează într-o structură hexagonală. . se obţine starea alotropică Feε. Reprezentativă este alotropia fierului. Ele se caracterizează prin indicatorii de compactitate. caracterizată prin ordonarea particulelor pe scurtă distanţă. formele alotropice ale fierului se notează Feα. Rezistenţa la deformare este maximă la structura CVC cu compactitate mai redusă şi minimă la structurile dense CFC şi HC. Este cunoscută alotropia de presiune a carbonului. Be. Se caracterizează prin celula elementară – cel mai mic poliedru.).6 Rezumat şi concluzii Starea fizică a unei substanţe este dată de raportul dintre energia de coeziune şi energia termică. Schimbarea structurii cristaline este însoţită de modificarea unor proprietăţi fizico-mecanice. caracterizată prin ordonarea pe lungă distanţă a particulelor constitutive (atomi. Co.cristalină. N. Structurile cristaline cele mai frecvent întâlnite la metale sunt CFC.amorfă. Starea elementului dintr-un anumit interval de temperatură.temperatura de topire a Fe. care introduc tensiuni interne şi măresc susceptibilitatea metalului la rupere fragilă. De exemplu. metale din grupele principale (Li. . Stările alotropice se notează prin simbolul chimic urmat de o literă din alfabetul grecesc. HC. caracterizată prin aceeaşi structură cristalină. Fe. cu numeroase sisteme de alunecare. 2. Mn. iar rezistenţa la deformare scade cu compactitatea planelor de alunecare.

Polimerii semicristalini obţinuţi prin topire au o structură policristalină formată din sferolite. care asigură transparenţă. Este o transformare în stare solidă. Polimerii di şi tridimensionali sunt fie elastomeri (cu o densitate redusă de legături punctuale).2. Legătura covalentă permite realizarea de macromolecule. Solidele cristaline cu legătură covalentă au structura dată de geometria orbitalilor şi modul de împachetare al atomilor.minerali sau minerali (lanţul molecular alcătuit din tetraedre de Si legate covalent prin intermediul O). În stare cristalină lanţul molecular este pliat compact. fie termorezistenţi (cu o densitate mare a legăturilor punctuale) şi nu se dizolvă în solvenţi organici. elesticitate şi capacitate de amortizare a vibraţiilor. Polimerii liniari şi ramificaţi sunt termoplastici şi se dizolvă în solvenţi organici. Polimorfismul (Alotropia) este proprietatea unei substanţe de a-şi modifica structura cristalină la variaţia temperaturii. îndoiri. Pot fi polimeri organici (lanţul molecular alcătuit din tetraedre de C). organo . Sferolita este alcătuită din lamele cristaline dezvoltate radial dintr-un germene central. cufundate într-o masă amorfă. însoţită de modificarea de proprietăţi şi variaţii de volum. Structura materialelor 24 Compuşii ionici au structura determinată de valenţa componenţilor şi raportul între raza cationului şi a anionului. Lanţul molecular amorf are numeroase răsuciri. . rigiditatea şi stabilitatea termică.sau tridimensională) şi configuraţia lanţului molecular (în zig-zag sau elicoidală) influenţează proprietăţile polimerului. Structura (liniară. ramificată bi. Creşterea gradului de cristalinitate a unui polimer îi măreşte rezistenţă mecanică. presiunii sau concentraţiei.

Imperfecţiuni ale structurii cristaline 3. ceramic sau polimer) obţinut prin diferite procedee tehnologice (turnare. sinterizare. care măresc energia cristalului. fiind predominantă dispunerea ordonată a atomilor. Numărul lor depinde de natura şi mărimea tensiunilor aplicate în procesul de fabricaţie.imperfecţiuni dinamice. favorizând sau micşorând probabilitatea apariţiei deformării plastice şi a ruperii. imperfecţiunile structurale reprezintă o mică fracţiune (1 la o mie de atomi). . limitele de grǎunte etc. Datorită acestor distorsiuni. Astfel sunt dislocaţiile. cu zero dimensiuni. Cristalul real. la care cristalele în contact au forme neregulate şi numeroase abateri de la structura cristalină ideală. lacunele. Imperfecţiunile structurale se diferenţiază din mai multe puncte de vedere: 1. este numit cristalit sau grăunte cristalin.de suprafaţă.1 Tipuri de imperfecţiuni structurale Materialul cristalin (metalic. cu două dimensiuni. care provoacă distorsiuni elastice ale reţelei cristaline. .liniare sau dislocaţii. precum rezistivitatea electrică şi rezistenţa la coroziune a metalelor. . defectele structurale sunt observabile prin: . De asemenea tensiunile interne se însumează cu tensiunile din exploatare. 3. tratament termic etc.microscopie optică: defectele de suprafaţă. . Astfel.3. Aceste imperfecţiuni au o influenţă importantă asupra proprietăţilor fizico-mecanice dependente de microstructură şi vor fi analizate mai jos.termodinamic stabile. De exemplu. numărul de coordinaţie etc).) este în general un agregat policristalin. Din punct de vedere al stabilităţii în timp a deplasării atomilor: . deformare. Cantitativ. cristalul poate prezenta tensiuni interne remanente. căldura specifică) sau indirect prin crearea de imperfecţiuni statice. care provoacă deplasări variabile în timp ale atomilor. Aceste abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte structurale. care produc creşterea entropiei cristalului şi se opun creşterii energiei libere. care produc deplasări stabile în timp ale atomilor şi modificări ale caracteristicilor structurii cristaline (distanţa interatomică. Vibraţiile atomilor influenţează direct unele proprietăţi (conductibilitatea termică şi electrică. Astfel sunt vibraţiile atomilor faţă de poziţia de echilibru. Cu toate acestea.microscopie electronică: defectele punctiforme grupate şi dislocaţiile. . cu o dimensiune. rezistenţa la tracţiune a unui monocristal este de 100 până la 1000 de ori mai mare decât a unui material policristalin. Există în condiţii de echilibru şi numărul lor depinde de temperatură. Din punct de vedere geometric imperfecţiunile statice pot fi: . Amplitudinea acestor vibraţii creşte cu temperatura şi de aceea defectul se numeşte agitaţie termică. cu frecvenţe care depind de natura şi intensitatea legăturii interatomice. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 25 Capitolul 3. apar abateri până la 1% ale parametrilor de reţea. 3. Prezenţa tensiunilor interne afectează puternic unele proprietăţi. afectat de defecte.punctiforme. toate proprietăţile dependente de microstructură sunt puternic influenţate de aceste imperfecţiuni. 2. După ordinul de mărime.termodinamic instabile. Din punct de vedere al stabilităţii termodinamice: . În afara acestor imperfecţiuni. .imperfecţiuni statice.

∆Gv entalpia liberă de formare a unei vacanţe. B.clustere F . Considerând că energia de formare a unei vacanţe este ∆Gv = 0. A. deformare plastică sau iradiere cu particule de energie înaltă. un atom vecin poate sări pe poziţia lacunei formate. Se poate obţine o concentraţie de vacanţe superioară concentraţiei de echilibru pe cale termică prin răcire rapidă pentru a fixa starea de temperatură înaltă.aglomerări discontinue de atomi interstiţiali sau de substituţie extinse pe zone restrânse. . k -constanta lui Boltzmann (8. care ocupă poziţia unei lacune.1 Defecte punctiforme simple: A – lacune.numărul de atomi din unitatea de volum. faţă de 10-17 la temperatura ambiantă. C. T . Astfel. Defectele punctiforme în metale pot fi simple sau complexe. în poziţii intermediare în reţea. Concentraţia de echilibru de vacanţe creşte exponenţial cu temperatura: Nv/N = exp (-∆Gv/kT) (3. Defectele complexe rezultă din asocierea defectelor simple (figura 3. Imperfecţiunile simple cuprind: lacunele sau vacanţele. concentraţia de lacune la temperatura de 1000°C este de ordinul a 10-4.asocierea a două sau trei vacanţe.C’ – atomi de substituţie Vacanţele sunt defecte termodinamic stabile. B’ –atomi interstiţiali.1) unde: Nv .38·10-23 J/atomK). Imperfecţiuni ale structurii cristaline 26 3. N . limitele de grăunte. cum sunt suprafeţele libere.2 Imperfecţiuni punctiforme Imperfecţiunile punctiforme au zero dimensiuni. 3. atomii interstiţiali şi atomii de substituţie (fig. dislocaţiile. sunt atomi străini.1). prezenţa lacunelor favorizează procesul de autodifuziune – deplasarea atomilor proprii în cristal în absenţa unei diferenţe de concentraţie. Lacunele sau vacanţele sunt puncte de reţea. neocupate de atomi. A B’ B C C’ Fig 3. .temperatura absolută. C sau C'. Atomii de substituţie. .62·10-5 eV/atomK sau 1. B.crowdion E .bivacanţe şi trivacanţe . Atomii interstiţiali sunt atomi străini. aflate într-o concentraţie de echilibru. Sursele de lacune sunt regiunile cu o densitate mai mică de atomi. la o temperatură dată.9eV/atom.atomi interstiţiali extinşi în lungul unui şir reticular dens.interstiţial disociat D .pereche de atomi interstiţiali.2): . sau atomi proprii. concomitent cu deplasarea atomilor în sens opus. Se produce migrarea lacunei în interiorul cristalului. pentru că sunt la scară atomică şi dimensiunile defectului sunt de ordinul de mărime al constantei reticulare. B′.numărul de vacanţe.3. Prin acelaşi mecanism. De exemplu un atom superficial cu o energie mai mare se poate deplasa de pe poziţia de echilibru în exterior. .

care constă din modificarea modului de asociere a două unităţi structurale. De asemenea. atomii de impurităţi şi mai ales clusterele sunt obstacole în deplasarea dislocaţiilor. defectele punctiforme constituie obstacole pentru fluxul electronic şi determină creşterea rezistenţei electrice. alcătuit dintr-o vacanţă şi ionul propriu dislocat interstiţial. compus dintr-o vacanţă anionică şi alta cationică. 3. Reneker. 3.4b se prezintă o abatere de la structura lanţului. Astfel. contractă constanta reticulară şi introduc tensiuni interne de întindere. E-crowdion. menţinerea neutralităţii electrice a cristalului impune existenţa unor perechi de defecte de semn a) b). urmată de configuraţia iniţială a lanţului. când apare o unitate sindiotactică într-un lanţ izotactic.3): . în condiţii de fluaj sau la tratamente termice.1). a opus.defectul Frenkel. cum este defectul Reneker (fig. apar în plus o serie de defecte punctiforme în structura Fig. Vacanţele şi atomii de substituţie. . 3. Atomii interstiţiali şi cei de substituţie.Aceste defecte influenţează flexibilitatea lanţului molecular la plierea în structura cristalină.4a). . Cl─ Na+ În polimerii organici. Fig. În figura 3. conducând la durificarea soluţiei solide şi scăderea plasticităţii. vibraţii termice şi mecanice. Se produce o treaptă în lanţul molecular.2 Defecte punctiforme complexe: D-interstiţial disociat. b.defectul Schottky.4 Defecte în structura polimerilor: a.3 Defecte punctiforme în cristale lanţului molecular: ionice: a. b.defecte de morfologie a lanţului. Prezenţa lacunelor facilitează procesele de difuzie şi accelerează transformările de fază cu difuzie. dilată constanta reticulară şi introduc tensiuni interne de compresiune.defecte de structură sau de compoziţie chimică a lanţului. Difuzia controlează în mare măsură comportamentul materialelor metalice la temperaturi ridicate. cu raza mai mică decât raza atomilor metalului de bază. Shottky . 3. Prezenţa defectelor punctiforme modifică o serie de proprietăţi şi cinetica unor transformări de fază însoţite de difuzie. defect defect a. Frenkel.3. Se disting (fig. deformare elastică. În cristalele ionice. cu raza superioară razei atomului metalului de bază. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 27 E D G E K F Fig. F-cluster Defectele punctiforme provoacă deformarea elastică locală a reţelei cristaline şi modificarea constantei reticulare (după cum indică săgeţile din figura 3. defect de structură a lanţului la un polimer izotactic . 3. b.

Imperfecţiuni liniare . O dislocaţie se evidenţiază în reţeaua cristalină cu ajutorul circuitului Bűrgers. cristalul secţionat cu planul ideal de tǎiere (ABCD). care limitează intern semiplanul de alunecare. numit vectorul Bűrgers. 3.6 Dislocaţia marginală pozitivă într-un cristal cu structură cubică de pană. Acesta este un patrulater MNPQR construit în lungul şirurilor reticulare. la care una dintre dimensiuni este mult mai mare decât constanta reticulară. respectiv negativă. având laturile opuse cu acelaşi număr de distanţe interatomice. secţionat cu un semiplan ideal de tăiere ABCD. Partea de deasupra planului de alunecare se deplasează cu porţiunea haşurată (C→C'. perpendicular pe planul de alunecare şi limitat de linia dislocaţiei AB. dislocaţia marginalǎ În funcţie de poziţia vectorului b faţă de linia dislocaţiei AB. care determină deformarea elastică a reţelei cristaline pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. Dislocaţiile sunt şiruri reticulare cu defect de coordinaţie. trasat într-o secţiune perpendiculară pe linia dislocaţiei (fig. Cel mai simplu mecanism de generare a dislocaţiilor este alunecarea asincronă (incompletă) a unei părţi din cristal. numit plan de alunecare. b. D→D'). Dacă se exercită un efort paralel cu planul ABCD.6 se prezintă aranjamentul atomic într-o secţiune perpendiculară pe dislocaţia AB. apare un defect de F extraplan . cu aspect Fig.dislocaţii 3. O reţea fără dislocaţii permite închiderea circuitului. poartă denumirea de linia dislocaţiei sau dislocaţie. Prin convenţie. 3. Dislocaţia marginală se caracterizează r prin b ⊥ AB (fig.6).1 Tipuri de dislocaţii Dislocaţiile sunt imperfecţiuni monodimensionale.marginală sau pană. o parte a cristalului alunecă pe distanţe finite. b. dacă extraplanul este situat deasupra planului de alunecare şi se notează ⊥.5b). 3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 28 3. r Fig.5a). Direcţia. alunecare A .linia dislocaţiei.elicoidală sau şurub. Direcţia AB.3. de tip Bűrgers. de grosime infinit mică (fig. de tip Taylor-Orowan.5 Generarea dislocaţiei marginale prin alunecare: a. paralel cu planul de alunecare. dacă extraplanul este sub planul de alunecare. se consideră dislocaţia pozitivă.3. Se observă că linia dislocaţiei AB este un şir reticular cu un număr de coordinaţie mai redus. Se consideră un cristal. Apare semiplanul reticular suplimentar sau extraplanul (ABEF). 3. simbolizată T. există două tipuri de dislocaţii P Q simple: plan de . extraplan B C E B C´ b C F A D A D´ D a. mărimea şi sensul deplasării se r caracterizează cu un vector b .3. În figura 3. 3. AB . ceea ce N M R produce în această zonă o comprimare a b planelor reticulare. care evidenţiază extraplanul AF. care separă zona alunecată de zona rămasă fixă. Dacă în interiorul lui există cel puţin o dislocaţie.

în procesul solidificării prin: condensarea lacunelor existente în lichid. dislocaţiile formează o reţea spaţială .reţeaua Frank. . asemenea flancului unui şurub. . 3.2 Originea dislocaţiilor Dislocaţiile apar pe următoarele căi: . 3. Dislocaţia se extinde până la întâlnirea suprafaţei libere sau a unui obstacol ca: alte dislocaţii. normală la linia AB şi o componentă elicoidală Bürgers (B). tangentă la linia AB.Dislocaţia elicoidală. alunecări cauzate de tensiunile de contact cu alţi grăunţi în creştere. vectorul Bűrgers este constant şi poate fi descompus într-o componentă marginală Taylor (T). în ochiurile căreia reţeaua cristalină este lipsită de dislocaţii.sub acţiunea tensiunilor interne provocate de procesul deformării plastice. în oţelul recopt există 1km de dislocaţii într-un cm3.7b). definită ca raport între lungimea L a dislocaţiilor din volumul V: ρ = L / V [m-2] (3. r Dislocaţia elicoidalǎ se caracterizează prin b || AB (fig. 3. Formarea dislocaţiilor mixte se datorează faptului că o linie de dislocaţie simplă nu se opreşte în interiorul cristalului. dacă se parcurge în sens orar şi se simbolizează . transformările de fază cu variaţii de volum. iar după deformarea la rece se ajunge la 107km/cm3. incluziunile nemetalice. D´ B b A b A D A a. Mărimea MR este întotdeauna un multiplu al constantei reticulare. dislocaţia se consideră de dreapta. limita de grăunte etc. dacă suprafaţa se parcurge în sens antiorar. alierea sau răcirea rapidă.7 a. prin microscopie electronică sau difractometrie cu radiaţii X. rezultate prin asocierea de dislocaţii simple. Se produce o forfecare a cristalului. În metalele recoapte. cu o deplasare relativǎ pe porţiunea haşurată. creşterea preferenţială a cristalelor după treapta dislocaţiei elicoidale.3. Astfel. până la atingerea suprafeţei cristalului sau închiderea unei bucle de dislocaţii. Caracterul dislocaţiei se modifică în lungul liniei dislocaţiei AB. care înfăşoară elicoidal linia dislocaţiei AB. iar în B de tip marginal.2) Cea mai redusă densitate de dislocaţii corespunde stării de echilibru. incidentă la suprafaţa de creştere. Dislocaţia mixtă este caracterizată prin linia dislocaţiei AB curbă (fig. pereţii vasului de turnare etc. Exprimat mai sugestiv. Planele reticulare se intersectează şi apare o suprafaţă. În fiecare punct al dislocaţiei. respectiv de stânga. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 29 închidere MR. Dislocaţia mixtă rezultă prin înlănţuirea succesivă a dislocaţiilor simple marginale şi elicoidale. ρ =109 ÷ 1010 m-2 şi creşte la 1016m-2 în metalele puternic deformate la rece.3. b. b. În acest caz. B C D´ B C´ T b B a. În cristalul nedeformat. Densitatea de dislocaţii se poate stabili prin studiul figurilor de coroziune la microscopul optic. aşa încât diferitele segmente ale liniei AB au o anumită poziţie faţă de r vectorul b . se simbolizează . Cantitatea de dislocaţii se apreciază prin densitatea de dislocaţii ρ. apoi mixt. egal cu modulul vectorului Bürgers. dislocaţiile sunt complexe.7a). Prin convenţie. Fig.3. Dislocaţia mixtă În majoritatea cazurilor. formarea de plane reticulare incomplete. în A este de tip elicoidal.

2. Deplasarea se face progresiv. Energia. 3. mărind energia cristalului. pot fi explicate comportarea la deformare plastică şi ruperea metalelor.9) are loc într-un plan ce conţine linia r dislocaţiei şi vectorul Bürgers b.3. {110} pentru CVC şi {0001} pentru HC. b modulul vectorului Bürgers. iar sub σ planul de alunecare. Deplasarea este perpendiculară pe dislocaţie şi paralelă r cu direcţia vectorului b . Este un mecanism care necesită eforturi mici şi nu depinde de temperatură.3) unde: G . la MgO. Dislocaţiile se deplasează în cristal sub acţiunea unui efort tangenţial paralel cu vectorul Bürgers şi de mărime supracritică τ > τcr.8). De aceea. (până la 20 distanţe interatomice). L . tensiunile sunt de compresiune.3 Proprietăţile dislocaţiilor Dislocaţiile sunt cele mai importante imperfecţiuni structurale. Pentru majoritatea materialelor deplasarea dislocaţiilor pe planele de alunecare constituie mecanismul de bază al deformării plastice la rece (temperatura de deformare inferioară temperaturii de recristalizare). mişcarea dislocaţiilor este favorizată de planele care nu pun în contact ioni de acelaşi semn. Astfel. eforturile de forfecare. Dislocaţiile provoacă deformarea elastică a reţelei cristaline pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. până la eliminarea dislocaţiei sub formă de treaptă la suprafaţa cristalului. 3. În cristalele metalice (izotrope) planele preferenţiale de alunecare a dislocaţiilor marginale sunt cele de densitate atomică maximă: {111} pentru CFC. deasupra planului de alunecare. sunt de întindere. pentru a deplasa o parte a cristalului în raport cu alta.3. ceea ce modifică ireversibil forma cristalulului sau până la blocarea dislocaţiei de către obstacole. prin refacerea simetriei reţelei cristaline. planele de alunecare sunt {110}. pe baza noţiunilor de teoria dislocaţiilor. sunt mari. care are structura CFC. În cazul cristalelor ionice. Principalele proprietăţi ale dislocaţiilor sunt: 1. deplasarea pe o suprafaţă plană a unui covor de dimensiuni mari se face mai uşor prin formarea unei cute la unul din capete şi deplasarea acesteia în lungul covorului. Deplasarea prin alunecare (fig. deoarece este necesară ruperea simultană a tuturor legăturilor dintre toţi atomii adiacenţi planului de alunecare. Deplasarea prin cristal a unei dislocaţii marginale necesită eforturi mult mai reduse. 3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 30 3. Dislocaţiile marginale se pot deplasa prin alunecare (slip) şi căţărare (climb). cunoşterea proprietăţilor dislocaţiilor are o deosebită importanţă teoretică şi practică. În jurul fiecărei dislocaţii. În absenţa dislocaţiilor.8 Câmpul de tensiuni din dislocaţiei. De aceea. cu rol determinant asupra proprietăţilor dependente de structură. E. de deformare elasticǎ acumulată de dislocaţie se calculează cu relaţia: E = Gb2L (3. Apariţia unei dislocaţii creşte energia jurul unei dislocaţii cristalului. La o dislocaţie marginală pozitivă (fig.modulul de elasticitate transversală. Mai sugestiv. ceea ce face ca dislocaţia să fie un defect termodinamic instabil. deoarece implică numai ruperea legăturilor dintre atomii a două şiruri reticulare adiacente planului de alunecare. se crează un câmp de tensiuni de formă cilindrică cu raza 3-4 diametre atomice. Deplasarea dislocaţiilor este favorizată de tendinţa spontană de reducere a energiei cristalului.lungimea Fig. .

Deoarece linia dislocaţiei este paralelă cu vectorul Bürgers. ←τ d.10 Deplasarea dislocaţiei marginale prin căţărare Dislocaţia elicoidală se deplasează numai prin alunecare. care trece prin linia dislocaţiei. acest mecanism este prezent numai la temperaturi ridicate. ceramicele au o deformabilitate foarte redusă.7). El contribuie. Interacţiunea dislocaţiilor de semne contrare. datorită faptului că mobilitatea dislocaţiilor este limitată de prezenţa lanţurilor moleculare şi a masei amorfe. planul de alunecare nu este definit univoc şi de aceea orice plan de densitate atomică maximă. având comportament fragil. iar pentru poziţia A"B" aportul prin difuzie a unui nou şir reticular. Pentru poziţia A'B' este necesară migrarea prin difuzie a şirului reticular AB. din plane de . în scopul reducerii energiei cristalului.11a). Plan de alunecare ←τ →τ b. dislocaţia elicoidală îşi poate schimba planul de alunecare prin alunecare deviată (cross slip). 3. Dislocaţiile din acelaşi plan de alunecare. Dislocaţiile interacţionează între ele. 3.9 Evoluţia deplasării dislocaţiei marginale pozitive prin alunecare În cristalele cu legătură covalentă. Spre deosebire de metale. Imperfecţiuni ale structurii cristaline →τ →τ 31 a. ←τ c. Din această cauză. pentru că la apropiere măresc distorsiunea reţelei. la deformarea plastică la cald sau în condiţii de fluaj a materialelor metalice. perpendicular pe dislocaţie şi vectorul Bürgers. este un plan de alunecare posibil.3.10). Polimerii semicristalini sunt de asemenea în marea lor majoritate fragili. Deoarece difuzia este activată de creşterea temperaturii. Deplasarea prin "căţărare" a dislocaţiei marginale este perpendiculară pe planul de alunecare (fig. la întâlnirea unui obstacol. dislocaţiile se deplasează cu dificultate datorită caracterului orientat al legăturii. de exemplu.3. AB A’B’ A”B” Fig. iar cele de semne contrare se atrag compensându-se (fig. 3. 3. de acelaşi tip şi semn se resping. Ca urmare. asemenea intersecţiei lamelor unui foarfece la închidere sau deschidere (fig. ceramicele ionice şi covalente au un număr mic de dislocaţii mobile. 3. Fig.

b. unde crează o treaptă sau până întâlneşte un obstacol. 3. Tensiunea critică. În interacţiunea lor. dislocaţiile sunt surse de lacune şi de atomi interstiţiali (fig. 3. care se intersectează. 5. lacune → a. 3. 3. care activează o sursă FrankRead. Bucla se separă de dislocaţia mamă (stadiul 7) şi un nou sector al dislocaţiei este adus în poziţia iniţială. Dislocaţiile se multiplică prin surse Frank-Read. 3. a. Mecanismul de formare de noi dislocaţii prin surse Fig. d.11c). eliminarea dislocaţiilor în . c. Dislocaţia se propagă în continuare sub forma a două spirale. d.11 Interacţiunea dislocaţiilor marginale. 6). 5.11b). se atrag şi se dispun una sub alta într-o configuraţie de minimă energie. care în final se ating şi formează o buclă închisă (stadiile 4. se produce curbarea dislocaţiei (stadiul 2) pânǎ la forma unei semicerc (stadiul 3). durificarea soluţiilor solide. din acelaşi plan de alunecare.3. superioare unei valori critice. Dislocaţiile marginale de acelaşi semn.12 Sursa Frank-Read Frank-Read explică capacitatea mare de deformare plastică a unor metale. care micşorează mobilitatea dislocaţiilor şi cresc rezistenţa la deformare plastică.4) τcr = Gb / L Tensiunea critică scade pentru dislocaţiile lungi. b. dar frânează deplasarea dislocaţiilor elicoidale. Sursa continuă să emită noi dislocaţii. Astfel. Bucla exterioară creşte până atinge suprafaţa cristalului. O sursă Frank-Read (fig. 3. În figura 3. Atomii dizolvaţi interstiţial segregă în zonele dilatate din vecinătatea liniei dislocaţiilor.13b). Apar trepte în dislocaţii.11d se prezintǎ generarea treaptei la o dislocaţie marginalǎ. Interacţiunea dislocaţiilor din plane de alunecare. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 32 alunecare paralele apropiate este aceeaşi şi este însoţită de apariţia de lacune sau atomi interstiţiali (fig. este dată de relaţia: (3. Se formează "atmosfere Cottrell" de impurităţi. din plane perpendiculare conţinut redus de carbon. din plane de alunecare paralele distanţate. din plane paralele. Dislocaţiile interacţionează cu defectele punctiforme. numită perete de dislocaţii (fig. 3. deplasate pe distanţe scurte. îmbătrânirea mecanică etc.. Această interacţiune explică fenomenul punctului de curgere la oţelurile cu ← → ← D=b/θ → ← → ← atomi interstiţiali c. Sub acţiunea unei tensiuni perpendiculare pe axa dislocaţiei. poate produce o frângere reciprocă a dislocaţiilor. Fig.12) este o dislocaţie cu capetele blocate în punctele A şi B ale planului de alunecare (stadiul 1). care nu influenţează deplasarea dislocaţiilor marginale.

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

33

procesul de deformare plastică la suprafaţa piesei este compensată de crearea de noi dislocaţii prin sursele Frank Read. Pe de altă parte, formarea de noi dislocaţii, care se blochează intern la obstacole, determină creşterea rezistenţei la deformare plastică. 6. În planele de alunecare dislocaţiile se grupează la obstacole. Dislocaţiile se acumulează la limita de grăunte, particulele de fază secundară, dislocaţiile imobile, incluziunile nemetalice, unde generează un câmp de tensiuni, care împiedecă continuarea alunecării. Este necesar un efort superior pentru antrenarea dislocaţiilor după alte sisteme de alunecare, orietate mai puţin favorabil faţă de efort. Ca urmare acumularea dislocaţiilor la obstacole determină creşterea rezisţentei la deformare plastică şi micşorarea plasticităţii, stare cunoscută sub numele de ecruisare. Depăşirea unui obstacol se poate face prin schimbarea planului de alunecare sau prin ocolire. În figura 3.13a se prezintă ocolirea precipitatelor de fază secundară prin curbarea dislocaţiei şi formarea unor bucle de dislocaţii în jurul precipitatelor. Acest proces stă la baza durificării prin precipitare. Limita de grăunte (fig. 3.13b) este un obstacol, care nu poate fi ocolit şi determină blocarea dislocaţiilor. Generarea unor tensiuni suficient de mari poate conduce la formarea de microfisuri şi la iniţierea ruperii.
Sursa Frank-Read

r b
limita de grăunte microfisura a. b. Fig. 3.13 a. Ocolirea precipitatelor; b. Blocarea dislocaţiilor la limita de grăunte

3.3.4 Influenţa dislocaţiilor asupra rezistenţei la deformare plastică Din figura 3.14 se observă că, rezistenţa la deformare plastică (σ) a materialelor cristaline variază în funcţie de densitatea de dislocaţii (ρ) după o curbă cu minim. În cristalul ideal ρ = 0, iar rezistenţa teoretică este maximă (punct 1). Rezistenţa minimă σo (punct 2) corespunde stării de echilibru a materialului 9 10 -2 policristalin, caracterizată prin densitatea de dislocaţii ρo (10 ÷10 m pentru oţelul recopt). Curba σ(ρ) va caracteriza la ρ < ρ0 monocristalele, iar ρ ≥ ρ0 – materialele policristaline. În monocristale, creşterea densităţii de dislocaţii le micşorează rezistenţa, spre deosebire de materialele policristaline, la care creşterea densităţii de dislocaţii este însoţită de durificare. În consecinţă, rezistenţa la deformare poate σmax 1 creşte pe două căi: I - crearea de monocristale cu o densitate redusă de dislocaţii (zona 3), pentru a obţine o 3 ↑ rezistenţă apropiată de cea teoretică. σ 4 În prezent se pot obţine monocristale 2 filiforme cu densitate redusă de dislocaţii, numite whiskers (engleză), barbes sau poils (franceză), cu σo diametrul 0,5÷2µm şi lungimi 2÷10mm. În tabelul 3.1 se exemplifică rezistenţa de rupere la tracţiune a ρo ρ→ unor whiskers de metale şi materiale ceramice, Fig. 3.14 Influenţa densităţii de comparativ cu ale metalelor policristaline tehnic dislocaţii, ρ, asupra rezistenţei la pure. deformare, σ. Datorită dimensiunilor foarte mici, monocristalele filiforme se folosesc în materialele compozite, alcătuite dintr-o matrice

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

34

tenace din Cu, Al, Ag, aliaj Ni-Cr, polimeri, şi elemente de armare din whiskers din W, Mo, Al2O3, B, C, B4C, SiC, fibre de sticlă etc. Rezistenţa materialelor compozite este de 5-10 ori mai mare decât a matricei. Rezistenţa se măreşte cu creşterea diferenţei dintre modulele de elasticitate ale matricei şi fibrelor, creşterea forţelor de coeziune matricefibre, micşorarea diametrului fibrelor şi a distanţei dintre ele.
Tabel 3.1 Rezistenţa la tracţiune a unor whiskers şi metale policristaline (N/mm2) C (grafit) B4C Fe Cu Zn Al2O3 Whiskers 13000 3000 2250 20000 21000 7000 Material policristalin 300 250 180 SiC 11000 -

II - creşterea densităţii de dislocaţii în materialelele policristaline (zona 4, din figura 3.16). Pe acest principiu se bazează durificarea materialelor metalice prin ecruisare, aliere, călirea oţelului etc. Relaţia dintre limita de curgere, σc, ca indicator global al rezistenţei la deformare plastică şi densitatea de dislocaţii, ρ, este: (3.5) σc = σo + α G b ρ-1/2 unde σo - limita de curgere la starea de echilibru, recoaptă; α - coeficient de durificare, care depinde de tipul de reţea cristalină şi compoziţia chimică a aliajului. Densitatea de 16 17 -2 dislocaţii se limitează la 10 ÷10 m . La valori mai mari, se produce fragilizarea materialului.

3.4 Imperfecţiuni de suprafaţă
Defectele de suprafaţă sunt imperfecţiuni bidimensionale, două dintre dimensiuni fiind mult mari decât constanta reticulară. Analiza structurii unui material policristalin (fig. 3.15) arată că este alcătuit din grăunţi cu orientare arbitrară a reţelei cristaline, iar fiecare grăunte poate fi subdivizat în subgrăunţi formaţi din microblocuri în mozaic. limita de subgrăunte Defectele de suprafaţǎ sunt: limita de grăunte grăunte, limita de subgrăunte, structura de sublimita blocuri in mozaic, limita de maclă etc. 1. Limita de grăunte este suprafaţa grăunte de separaţie a doi grăunţi cristalini vecini, al cristalin căror unghi θ, de dezorientare a reţelelor grău blocuri în cristaline, este de ordinul zecilor de grade mozaic (fig. 3.16). Fig. 3.15 Microstructura materialului Limita de grǎunte este o zonă de policristalin tranziţie, cu grosimea de două până la trei distanţe interatomice, care, prin orientarea progresivă a atomilor, asigură racordul reţelelor cristaline vecine. Grosimea limitei de grăunte şi gradul de distorsiune a reţelei depind de orientarea relativă a grăunţilor şi o 56-58 de prezenţa impurităţilor. Limita de grăunte este o zona de energie internă înaltă, datorită concentrării defectelor structurale (lacune, atomi străini, dislocaţii). În consecinţă, limitele de grăunte au următoarele proprietăţi: - reactivitatea chimică ridicată, care Fig. 3.16 Secţiune cristalografică printr-o limită de grăunte. se manifestă prin dizolvarea energică a limitelor în medii corozive (coroziune

3. Imperfecţiuni ale structurii cristaline

35

intercristalină) şi prin atacul metalografic preferenţial la limita de grăunte; - tendinţa spontană a grăunţilor de a-şi reduce energia superficială, asigurată de raportul minim dintre suprafaţa şi volumul grăunţilor. De aceea, la mǎrirea temperaturii, grăunţii cristalini cresc, tinzând spre forma sferică de rază maximă; - sunt sediul de iniţiere a transformărilor de fază în stare solidă şi de precipitare a noii faze . Limita dintre grăunţii de aceeaşi natură este întotdeauna incoerentă; nici un plan cristalografic dintr-o parte a acesteia nu-şi păstrează coerenţa de cealaltă parte, astfel încât dislocaţiile nu o pot traversa sau ocoli. Limita de grăunte este un obstacol la care se acumulează dislocaţii. De aceea, cantitatea de limită de grăunte, evaluată prin mărimea de grăunte, influenţează puternic proprietăţile fizico-mecanice dependente de microstructură. Granulaţia fină (cantitate mare de limită de grăunte) asigură valori ridicate ale rezistenţei mecanice la rece, rezistenţei la deformare plastică, plasticităţii, tenacităţii, rezistenţei la oboseală, forţei coercitive, rezistivităţii electrice etc. Granulaţia grosieră favorizează rezistenţa mecanică la temperaturi ridicate, permeabilitatea magnetică, prelucrabilitatea prin aşchiere, călibilitatea etc. Dependenţa rezistenţei la deformare plastică la rece σc în funcţie de diametrul mediu de grăunte d se exprimă prin relaţia lui Petch: -1/2 (3.6) σc = σo + k/d unde σo , k - constante de material. 2. Limita de subgrăunte (sublimita) este o suprafaţă de separaţie între porţiuni ale aceluiaşi grăunte cristalin, dezorientate cu un unghi θ de ordinul gradelor (fig. 3.17). Se observă că majoritatea planelor cristalografice îşi păstrează coerenţa, dislocaţiile putând trece pe aceste plane dintr-o parte în alta a sublimitei. 5-6 Sublimita este un perete de dislocaţii, rezultat al interacţiunii dislocaţiilor de acelaşi tip şi semn din plane de alunecare paralele (Fig.3.13c). Apare în procesul cristalizării sau prin lacuna dislocatie redistribuirea dislocaţiilor la Fig. 3.17 Secţiune cristalografică printr-o sublimită recristalizarea materialului ecruisat. 3. Structura de blocuri în mozaic. S-a constatat că şi în absenţa sublimitelor, un grăunte cristalin este alcătuit din microblocuri elementare de ordinul de mărime 0,01-1µm, care sunt dezorientate reciproc de la câteva secunde la 10-20 minute. Structura de blocuri în mozaic este dată de reţeaua Frank de dislocaţii din cristal. În interiorul unui bloc nu există dislocaţii. Creşterea densităţii de dislocaţii este însoţită de finisarea blocurilor în mozaic şi mărirea rezistenţei la deformare plastică. 3. Limita de maclă este o interfaţă plană, coerentă, în cadrul unui grăunte cristalin monofazic, care separă macla de restul cristalului. Macla (fig. 3.18) este o porţiune din cristal deplasată, astfel încât reprezintă imaginea simetrică a zonei rămase fixe, în raport cu un plan de maclare. La microscop, macla apare ca o bandă cu limitele de maclă paralele. La un atac metalografic mai intens, macla este de culoare contrast faţă de restul grăuntelui. Maclele sunt de origine mecanică sau de creştere. Maclele mecanice apar în procesul deformării plastice. Sunt specifice pentru structurile cristaline cu puţine sisteme de alunecare, cum este structura hexagonal compactă (Zn, Co, Mg etc.) sau tetragonală cu volum centrat (Snβ). Maclele de creştere sau de recoacere apar în procesul de recristalizare a materialului ecruisat la structura cubică cu feţe centrate (Cu, oţel austenitic etc).
o

Dislocaţiile complexe rezultă prin asocierea de dislocaţii simple. Defectele de suprafaţă sunt defecte structurale du două dimensiuni . a căror dezorientare a reţelei cristaline este de ordinul zecilor de grade. 4. ceea ce le conferă un comportament fragil. Limita între grăunţi cristalini de aceeaşi natură.18 Limita de maclă: a. deplasarea atomilor . dacă vectorul Bürgers este paralel cu aceasta. La materialele policristaline durificarea este asigurată de o densitate mărită de dislocaţii.suprafeţe. liniare şi de suprafaţă. cât şi cu celelate defecte structurale este o interacţiune între câmpurile de tensiuni ale acestora. pot fi incoerente sau coerente. aspect microstructural 3. Dislocaţiile simple pot fi marginale. Ceramicele şi polimerii organici tridimensionali au dislocaţii cu mobilitate redusă. care tinde să reducă energia cristalului. Suprafeţele coerente pot fi traversate de dislocaţii.5 Rezumat şi concluzii Cristalul real se abate de la modelul ideal pentru că prezintă o serie de defecte la scară atomică. Imperfecţiuni ale structurii cristaline macla atom deplasat atom rămas fix 36 limita de maclă plane de plane maclare de maclare b. aliere sau deformare plastică la rece. Rezistenţa la deformare plastică a unui monocristal scade cu creşterea densităţii de dislocaţii. care influenţează în mod decisiv proprietăţile dependente de microstructură. Dislocaţia mixtă se caracterizează printr-o linie a dislocaţiei curbă. Din punct de vedere geometric. a. defectele structurale pot fi punctiforme. realizată prin călire. În cristalul în stare de echilibru. dislocaţiile alcătuiesc reţeaua spaţială Frank. atomi interstiţiali sau de substituţie) sau complexe (interstiţial disociat. Dislocaţiile determină în reţeaua cristalină un câmp cilindric de tensiuni elastice. Interacţiunea dislocaţiilor între ele. cu efect de durificare. simple (vacanţe. deformează elastic local reţeaua cristalină. Blocarea dislocaţiilor la obstacole determină starea de ecruisare. în ochiurile căreia nu există dislocaţii. .3. care măreşte energia cristalului. crowdion sau cluster). introducând local tensiuni interne. ca urmare a înlănţuirii succesive de dislocaţii marginale şi elicoidale. Defectele punctiforme. b. Prezenţa dislocaţiilor în reţeaua cristalină se poate evidenţia cu ajutorul circuitului Bürgers. este incoerentă. caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare plastică. cu efect de modificare a unor proprietăţi (creşte rezistenţa electrice şi rezistenţa la deformare plastică). Limitele de grăunte reprezintă suprafeţe de separaţie între grăunţi cristalini. care separă grăunţi cristalini de natură diferită. Suprafeţele interfazice. dacă vectorul Bürgers este perpendicular pe linia dislocaţiei sau elicoidale. care produc deformarea elastică a reţelei spaţiale pe distanţe mari faţă de linia dislocaţiei. Dislocaţiile sunt defectele liniare. Fig. Limitele de grăunte şi suprafeţele interfazice incoerente constituie blocaje în planele de alunecare a dislocaţiilor. Deplasarea dislocaţiilor prin alunecare stă la baza procesului de deformare plastică la rece a materialelor metalice.

care separă macla de restul grăuntelui. care determină dezorientarea unor volume din grăuntele cristalin sub unghiri mici. Limita de macla este o interfaţă plană coerentă. Sublimitele prezintă o coerenţă parţială a planelor de alunecare.3. Controlul strict al naturii şi cantităţii defectelor structurale permite obţinerea de materiale cu un complex dorit de proprietăţi fizico-mecanice. în care s-a produs o modificare a succesiunii normale a planelor de densitate atomică maximă. Defectele de împachetare sunt suprafaţe de separaţie între porţiuni ale aceluiaşi grăunte cristalin. determinate de reţeaua Frank de dislocaţii. Imperfecţiuni ale structurii cristaline 37 Sublimitele sunt pereţi de dislocaţii. . de ordinul gradelor. fiind traversate de dislocaţii. Structura de blocuri în mozaic reprezintă microvolume dezorientate sub unghiuri sub 20 secunde.

În figura 4. astfel încât între suprafeţele alăturate să fie un contact intim. Fenomenul de difuzie se poate evidenţia cu ajutorul unui cuplu de difuzie. deformarea plastică la cald. înainte (a) şi după o menţinere îndelungată la temperaturi sub temperatura de topire a celor două metale (b). fenomenul este numit difuzie sau heterodifuzie. în care se deplasează atomi de aceeaşi specie.să existe în vecinătate o poziţie de echilibru liberă. Pentru ca un atom să realizeze un salt. sinterizarea din pulberi metalice sau ceramice etc. se realizează prin difuzie atomicǎ.1 se prezintă variaţia concentraţiei în vecinătatea suprafeţei de difuzie a cuplului Cu-Ni. Difuzia 4. Fig. care se bazează pe migrarea atomilor pe distanţe mai mari decât distanţa medie interatomică. Cuplul de difuzie Numeroase procese fundamentale. 4. Procesul în care are loc migrarea atomilor unui metal în matricea celuilalt se numeşte interdifuzie.4. Această zonă s-a creat prin migrarea atomilor de Cu în Ni.). Variaţia concentraţiei în vecinătatea suprafeţei de difuzie: înainte (a) şi după menţinere îndelungată sub temperatura de topire (b) 4. . format prin îmbinarea a două bare din metale diferite. tratamentele termice şi termochimice. care au loc în materialele cristaline (cristalizarea metalelor şi aliajelor. din zona cu concentraţie ridicată spre cea cu concentraţie scăzută. După tratamentul termic de difuzie. Dacă migrarea atomilor este însoţită de modificarea concentraţiei. în care concentraţia de Cu şi Ni variază în funcţie de distanţa de la suprafaţa iniţială de separaţie. Difuzia atomică este un proces de transfer de substanţă. Dacă migrarea atomilor nu este însoţită de modificarea concentraţiei în volume izolate. Cu → Cu Ni Cu Aliaj Cu-Ni ←Ni Ni Cu 100 ↑ [%] Cu. fenomenul este numit autodifuzie. Aceasta este specifică metalelor pure.1 Noţiuni. cum este în cazul aliajelor sau al metalelor cu un conţinut ridicat de impurităţi. respectiv a celor de Ni în Cu. trebuie îndeplinite două condiţii: . se constată că metalele sunt separate de o zonă aliată. Ni Ni Cu Ni distanţă distanţă a.2 Mecanisme de difuzie Difuzia se realizează prin salturi activate termic ale atomilor de pe o poziţie de echilibru pe altă poziţie vecină. Difuzia 38 Capitolul 4.1 Cuplul de difuzie Cu-Ni. b.

Difuzia de schimb este un caz particular al primului mecanism. interstiţial indirect. N.2e). Difuzia 39 . prin care doi atomi vecini fac schimb de poziţii (fig. c.2). f. Între energiile. de exemplu. b. interstiţială indirectă şi extinsă apar la migrarea atomilor metalici. deformaţia elastică a reţelei fiind mai redusă. conţinând numai energia de salt. care se deplasează după diferite direcţii în spaţiu. Ultimele două variante ale mecanismului interstiţial au o energie de formare mai mică. o rotaţie ciclică (fig. Difuzia interstiţială directă apare la Dv Dl migrarea în soluţiile solide interstiţiale a atomilor de metaloid cu rază atomică mică (C.2f).5 Evolum. cu rază atomică mare. defectele punctiforme. În materialele metalice cele mai frecvente sunt Ds mecanismele c si d. Dl-pe limita de produce în lungul dislocaţiilor. difuzia în volumul cristalului se Dv-volumică. interstiţial extins După mecanismul ciclic un grup de atomi au un salt comun. Energia de activare este minimă. 4. interstiţial indirect (fig. e. difuzia volumică este însoţită de difuzia superficială şi difuzia pe limita de grăunte (fig.2a). 4. 4. În cazul mecanismului interstiţial. b. 4. care să furnizeze energia de activare a saltului. lacunar. 4. 4. B. dacă disocierea are loc după o direcţie densă pe lungă distanţă. La materialele policristaline.3). d. s-au propus patru mecanisme elementare. e. 4.2b). datorită necesităţii de sincronizare a saltului unui grup de atomi. E. 4. de activare a difuziei pe aceste căi există relaţia: Esuprafaţă <<Elimită de grăunte ≅ Edislocaţii ≅ 0.4. Energia de activare a acestui mecanism cuprinde energia necesară formării unei lacune şi energia de salt. Această rotaţie este puţin probabilă.2d). de schimb. corelate cu mişcarea adecvată a atomilor vecini. a.2c).2 Mecanisme de difuzie volumică: a. un atom dispus interstiţial sare într-un interstiţiu vecin. interstiţial extins (fig. H). Execuţia saltului unui atom necesită fluctuaţii ale energiei de vibraţie a atomilor. ciclic. Fig. Fig. de schimb. care au la bază defectele structurale punctiforme: ciclic. d. dacă saltul are loc dintr-un interstiţiu în altul vecin. rezultă un crowdion care se deplasează în lungul şirului reticular. Pentru a descrie procesul de difuzie atomică în volumul unui cristal. f. 4. interstiţial direct. lacunar si interstiţial (fig. Mecanismul lacunar se bazează pe deplasarea unui atom în poziţia unei lacune vecine (fig. 4. . c.3 Difuzia în materialul În afara mecanismelor de difuzie bazate pe policristalin: Ds-superficială. Difuzia lacunară. pe canalul creat de zona grăunte dilatată a reţelei cristaline din vecinătatea liniei dislocaţiilor.atomul să aibă suficientă energie pentru a rupe legăturile cu atomii vecini şi pentru a deforma elastic reţeaua cristalină în timpul saltului. dacă atomul interstiţial deplasează un atom reticular vecin într-o poziţie interstiţială. ceea ce conduce la formarea unui interstiţial disociat. Acest mecanism prezintă mai multe variante: interstiţial direct (fig.

Mărimea coeficientului de difuzie. E şi coeficientul de difuzie D calculat la diferite temperaturi. pentru un transport de masă uniaxial. coeficienţii de difuzie sunt mai mici. într-un punct oarecare în solvent.factor de frecvenţă [m2/s].3 Legile difuziei. în unitatea de timp. la aceeaşi temperatură. 2. Ecuaţia (4. Dependenţa coeficientului de difuzie de temperatură se exprimă prin relaţia: D = D 0 exp −  unde D0 . T. Influenţa temperaturii.1) este cunoscută sub numele de I-a lege a lui Fick pentru difuzie în regim staţionar şi caracterizează un flux de difuzie constant în timp.12) . structura cristalină a solventului. Infuenţa mărimii atomilor de difuzie. E . variază în timp. concentraţia elementului de difuzie. Difuzia 40 4. Primul studiu matematic al procesului de difuzie a fost fãcut de Adolphe Fick în anul 1855. pentru o serie de elemente de difuzie. Prin analogie cu lucrările lui Fourier asupra transferului de căldură. ecuaţia se simplifică: ∂ 2c ∂c (4. mai mari decât în Feγ (CFC) cu structura cristalinǎ mai compactă (Tabel 4. se utilizeazǎ cea de a II-a lege a lui Fick. prin ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale: J = −D ∂c ∂x (4. Factori de influenţă.2). Autodifuzia sau interdifuzia atomilor mari metalici prin mecanismul lacunar necesită o energie de activare mai mare decât difuzia atomilor de metaloid cu rază atomică mică prin mecanismul interstiţial (Tabel 4.  E    RT  (4.2)   ∂t ∂x ∂x  ∂x  Dacă se consideră coeficientul de difuzie D independent de concentraţie. 3. R = 8. Semnul negativ indică deplasarea atomilor din zonele de concentraţie ridicată spre cele cu concentraţie scăzută. datorită unui gradient de concentraţie ∂c/∂x. În cazul în care fluxul de difuzie şi gradientul de concentraţie. Temperatura măreşte energia de vibraţie a atomilor şi măreşte coeficientul de difuzie. starea de tensiuni. Influenţa structurii cristaline a solventului. care traversează perpendicular unitatea de suprafaţă.2 se prezintă mărimile Do. Coeficientul de difuzie D are unitatea de măsură m2/s.energia de activare a difuziei [J/mol]. mărimea atomului de difuzie. 1.2).31 J/mol K . monofazice şi izotrope (solvent cu structură cristalină cubică).4. coeficientul de autodifuzie al fierului şi cel de difuzie al carbonului în Feα (CVC) sunt.1) unde J este fluxul de difuzie. Fick a definit coeficientul de difuzie D. Astfel. În tabelul 4. D. care reprezintă cantitatea de substanţă a unui component aflat în soluţie sau în amestec într-un solvent. rezultă acumularea sau sărăcirea speciei de difuzie. în direcţia x. menţinute la presiune şi temperatură constante. Pentru difuzie uniaxială în condiţii nestaţionare.temperatura absolutǎ [K]. Coeficienţii de difuzie scad la creşterea razei atomilor de difuzie. dată de ecuaţia diferenţială: ∂c ∂ =− (J ) = ∂  D ∂c  (4.constanta gazelor perfecte. Factorii care influenţează mărimea coeficientului de difuzie sunt: temperatura. mărimea de grăunte. densitatea defectelor structurale. Dacă solventul prezintă o structură cristalină mai compactă. este un indicator al vitezei de difuzie.3) =D 2 ∂t ∂x Difuzia uniaxială este valabilă pentru difuzia interstiţială în sistemele binare.

urmată de cea pe limita de grăunte şi pe reţeaua de dislocaţii. interstiţial indirect şi extins. S-a constatat că. Atomii de metaloid cu rază mică difuzează prin mecanismul interstiţial direct. Influenţa mărimii de grăunte. au arătat că D creşte cu concentraţia elementului de difuzie.0 x 10-4 Feα (CVC) Fe C C Feγ (CFC) Feα (CVC) Feγ (CFC) 5. se produce un flux de difuzie din zonele comprimate către cele tracţionate. Cercetările efectuate asupra sistemelor Ni-Cu. cele mai probabile mecanisme sunt cel lacunar. 4. vitezele rapide de încălzire şi deformarea plastică prealabilă intensifică difuzia lacunară şi la dislocaţii.2 x 10-7 1. În volumul cristalului se manifestă mecanisme de difuzie pe baza defectelor punctiforme (ciclic.2 x 10-12 7. difuzia este mai intensă pentru că se intensifică difuzia pe limită de grăunte 5. difuzia în volumul grăuntelui este însoţită de difuzia pe limita de grăunte şi superficială. Au-Ni. datorată procesului de interdifuzie (deplasarea atomilor unui metal în matricea celuilalt metal). 7. La zona de contact apare o zona aliată. viteze rapide de încălzire. procese de deformare plastică. Difuzia este activată de creşterea temperaturii. încălzite şi menţinute timp îndelungat sub temperatura de topire. Acesta este unul din mecanismele care determină deformarea plastică în condiţii de fluaj. 6. Influenţa stării de tensiune.9 x 10-15 1. . Legile lui Fick sunt valabile numai pentru difuzia în sistemele bicomponente.0 x 10-11 41 4. lacunar şi interstiţial) şi pe baza dislocaţiilor. pentru un regim de difuzie staţionar sau nestaţionar. de schimb.8 x 10-16 2. Cu cât granulaţia este mai fină. Influenţa densităţii defectelor structurale.1 x 10-17 7. Cea mai redusă energie de activare a difuziei este la difuzia superficială. Difuzia unui atom se face prin salturi activate termic de pe o poziţie de echilibru pe alta vecină. Influenţa concentraţiei Coeficientul de difuzie variază uneori considerabil cu concentraţia. Procesul de difuzie poate fi evidenţiat de un cuplu de difuzie.. Coeficientul de difuzie se măreşte cu concentraţia de vacanţe şi densitatea de dislocaţii.2 Coeficienţi de difuzie şi autodifuzie Element de difuzie Solvent Do [m2/s] Fe 2.0 x 10-5 6. Se diferenţiază autodifuzia (în absenţa unui gradient de concentraţie) şi heterodifuzia (determinată şi însoţită de modificarea concentraţiei locale). Pentru a difuza un atom trebuie să aibă atât o poziţie de echilibru liberă în vecinătate.6 Rezumat şi concluzii Difuzia atomică este un proces de transfer de substanţă în stare solidă bazat pe deplasarea atomilor pe distanţe mai mari decât distanţa medie interatomică.0 x 10-5 E [kJ/mol] 241 284 80 136 T [oC] 500 900 900 1100 500 900 900 1100 D [m2/s] 1. aliaje Fe-C etc.1 x 10-20 3. De aceea. Cantitativ.6 x 10-10 9. în prezenţa unei stări de tensiuni. Difuzia Tabel 4. Pentru difuzia atomilor metalici. difuzia este evaluată cu ajutorul legilor lui Fick.4. cât şi energia necesară efectuării saltului şi deformării elastice a reţelei cristaline în timpul saltului. În materialele policristaline. format din două bare de metal puse în contact intim.3 x 10-12 1. stare de tensiuni şi prin finisarea granulaţiei.

S – entropia. cu reducerea agitaţiei termice. care conduc la defecte de compactitate. astfel că nu este posibilă topirea sau solidificarea. pentru că are cele mai puternice legături între particule şi astfel entalpia cea mai scăzută. termenul TS este preponderent şi ca urmare devin mai stabile stările lichidă sau gazoasă cu entropie mare. Cele două curbe se intersectează în Tt . un sistem închis este în echilibru stabil.1) unde: H – entalpia. Starea unui sistem de particule. la presiune constantă. pentru faza iniţială lichidă. p) – energia liberă Gibbs sau entalpia liberă. pentru o substanţă pură. cristalizarea este numită: . aflate în mişcare termică la temperatură şi presiune constante. T temperatura absolută. molecule). În funcţie de faza în care se produce. pieselor turnate. dacă provine din faza solidă. are loc topirea. Proprietăţile materialelor depind de forma şi mărimea grăunţilor cristalini formaţi. Cristalizarea materialelor Cristalizarea este procesul de apariţie a structurii cristaline. după modele stabile în timp. dată de un model de ordine la scurtă distanţă. Cristalizarea materialelor 42 Capitolul 5. neomogenităţi chimice. când are energia liberă Gibbs minimă. variabil în timp. Starea lichidă conţine grupări de atomi cu aşezare compactă. .temperatura de echilibru topiresolidificare.1 Condiţiile termodinamice ale cristalizării primare Stările solidă şi lichidă sunt forme condensate ale materiei.TS (5. a acoperirilor de protecţie etc. La temperaturi ridicate. are loc solidificarea. ioni. lipite. La temperatură şi presiune constante. fazele lichidă L şi solidă S sunt în echilibru. cu absorbţia căldurii latente de topire. Particulele au numai o mişcare de vibraţie termică în jurul poziţiilor de echilibru.5. L ↔ S. Starea cristalină se caracterizează prin ordonare pe lungă distanţă a particulelor constitutive (atomi.recristalizare sau cristalizare secundară. incluziuni nemetalice. gL = gS. cu degajarea căldurii latente de solidificare. Sistemul este considerat în echilibru atunci când se găseşte în starea cea mai stabilă. La scăderea temperaturii. În figura 5. 5. de gradul de cristalinitate. În procesul de cristalizare se fixează microstructura şi proprietăţile lingourilor. care se deplasează liber în topitură. care caracterizeazǎ conţinutul de cǎldurǎ al sistemului. refacerea legăturilor dintre particule şi ordonarea lor pe lungă distanţă.condensare. se caracterizează prin funcţia termodinamică de stare G (T. variaţia cu temperatura a energiei libere Gibbs a unui volum unitar de fază lichidă gL şi solidă gS. tratate termic. sudate. pentru faza iniţială gazoasă. La această temperatură. .1 se prezintă. cât şi de o serie de fenomene conexe cristalizării. necesară creşterii agitaţiei termice a particulelor până la ruperea parţială a legăturilor dintre ele.solidificare sau cristalizare primară. tensiuni interne. care nu tinde să se schimbe.1) arată că starea cu cea mai mare stabilitate va fi un compromis între entalpie şi entropie. Atomii prezintă oscilaţii termice faţă de poziţia de echilibru. La temperaturi scăzute starea solidă este cea mai stabilă. La creşterea temperaturii. O transformare este posibilă dacă decurge cu reducerea energiei libere Gibbs. a cărei mărime este dată de ecuaţia: G = H . măsoară gradul de dezordine al particulelor sistemului. numite domenii de ordine la scurtă distanţă. . energiile libere ale celor două faze sunt egale. Ecuaţia (5.

dintre particule. iar cea lichidă în ↑ echilibru metastabil.gS = ∆h . la temperatura efectivă de solidificare. ca diferenţă între temperatura de echilibru.2 se prezintă variaţia entalpiei. h. Se defineşte gradul gL de subrăcire. Trecerea de la starea h lichidă metastabilă la starea solidă stabilă necesită depăşirea unei bariere energetice. faza solidă are energia liberă mai mică. L→S. ↑ energia liberă a fazei lichide este inferioară celei solide.T∆s (5. în funcţie de distanţa. 5. T > Tt. în condiţii de subrăcire (T < Tt). şi temperatura efectivă de solidificare. în acele microvolume de lichid. a → unor particule izolate sau a unor grupuri de Fig. în care fluctuaţiile de energie asigură activarea cristalizării. (5. rezultă că principalul factor de intensificare a solidificării este creşterea gradului de subrăcire ∆T. În figura 5. ∆h.6) Înlocuind relaţiile (5.5. gL > gS. starea solidă este în echilibru stabil. pentru starea solidă. gL < gS. respectiv ca temperatura să fie inferioară temperaturii de echilibru. ∆s. dintre fazele lichidă şi solidă se calculează din observaţia că la temperatura de echilibru. variaţia energiei libere volumice la solidificare. Diferenţa de entalpie. S→L. 5. L: ∆h = L (5. Tt. g La temperaturi T < Tt.T (5.5) 0 = ∆h – Tt ∆s.3) unde ∆h şi ∆s reprezintă variaţia entalpiei. ∆g L has . Rezultă că solidificarea începe la un grad de subrăcire. Conform relaţiei (5. 2 Variaţia entalpiei cu particule. corespunzător stării lichide. care este posibilă prin absorbţia unei energii de activare a solidificării has. devine: (5.7) ∆g = ∆h . între fazele lichidă şi solidă reprezintă căldura latentă de solidificare a unităţii de volum. Fluctuaţiile de energie la o temperatură dată sunt abateri statistice şi RS RL R temporare de la valoarea medie a energiei.1): ∆g = gL .1 Variaţia energiei libere Forţa motrice a solidificării este dată de Gibbs cu temperatura pentru potenţialul termodinamic izoterm-izobar ∆g.T·∆h / Tt = ∆h (1 . Cristalizarea materialelor 43 La temperaturi superioare. are loc solidificarea.6) în realaţia (5. gS Rezultă că prima condiţie pentru solidificare este subrăcirea. Această energie este hL furnizată de fluctuaţiile termice de energie din hS microvolumele de lichid. Subrăcirea nu este suficientă pentru solidificare. ∆T. Activarea cristalizării reprezintă a distanţa dintre particule. Curba prezintă două minime locale: hL la distanţa RL. exprimat fazele lichidă şi solidă prin diferenţa dintre energiile libere ale fazelor iniţială şi finală.4) şi (5. respectiv a entropiei la tranziţia lichid-solid. Tt.4) Diferenţa de entropie. Cum entalpia stării solide este mai mică decât entalpia stării lichide (hS < hL). de unde: ∆s = ∆h / Tt = L / Tt (5. respectiv hS la distanţa RS. R. diferenţa de energie liberă ∆g = 0. are loc topirea. T: T Tt → ∆T = Tt .3). la T< Tt doua condiţie termodinamică a solidificării.2) Fig.T/Tt) = L·∆T / Tt Din această relaţie. .

b. metalul în stare lichidă se răceşte fără transformări. după o altă porţiune din exponenţiala Newton.. b. 5. după care se înregistrează la răcire variaţia temperaturii în funcţie de timp. pentru vitezele de rǎcire foarte lente. c. 5. din cauza absenţei germenilor de cristalizare.3 Curbe de răcire ale metalului pur: a.T2. iar α – constantă de material. În acest caz.8) unde K .3 Mecanismul cristalizării a. Cristalizarea începe la grade mari de subrăcire. b.d. Pe palierul 1-1’. Cristalizarea materialelor 44 5. c. Pe intervalul T0T1. cu degajarea căldurii latente de solidificare. un grad de subrăcire ∆T. Fig.5. Fig.2 Curbe de răcire Procesul solidificǎrii se urmăreşte pe grafice trasate în coordonate temperatură şi timp.constanta răcirii în aer. de ecuaţie: T = To·e –αt (5. Figurile 5. curba ideală.4 Cristalizarea unui metal (a) şi a unui polimer organic (b) Cristalizarea debutează prin apariţia. Trasarea lor experimentală se face prin metoda analizei termice. care . 5. Un caz particular îl prezintă stibiul (fig. Gradul de subrăcire este cu atât mai mare cu cât metalul este mai pur şi viteza de răcire este mai mare. Mărimea palierul de solidificare este proporţională cu cantitatea de căldură latentă degajată. Se încălzesc eşantioane de material până la topire. iar subrǎcirea este foarte micǎ şi practic neglijabilǎ. curbe reale. care caracterizează răcirea unui corp fără transformări.3a prezintă curba exponenţială a lui Newton. Figura 5. T0 T→ T=T0exp (-αt) Tt dT 1 0 L L↔S 1’ S 2 dt t→ t → t→ t → ∆T Tt T Tt T ∆T2 ∆T1 a. la cristalizare. deoarece corespunde solidificǎrii în condiţii de echilibru. În intervalul T1’. după o porţiune din exponenţiala Newton. în anumite microvolume din lichidul subrăcit. iar degajarea căldurii latente de solidificare ridică temperatura în apropierea celei de echilibru.3c şi d prezintă curbe reale de răcire.3d). care evidenţiazǎ. Procesul nu este în general posibil la metalele foarte pure. numite curbe de răcire. d. nu mai apare palierul izoterm de solidificare. care are o tendinţă accentuată pentru subrăcire.3b se prezintă curba de răcire idealǎ a metalului pur. În figura 5. metalul solidificat se răceşte fără transformări. Curba de rǎcire este idealǎ. a unor insule microscopice de fază solidă. curba Newton. ← timpul 5. are loc solidificarea izotermă a metalului pur.

(4/3) π r3·∆g (5. Rezultă că germenii supracritici sunt viabili. 5. Dacă r < rcr . ∆Gv = . germenii pot creşte pentru a forma cristale sau se dizolvǎ în lichid. alcătuită. În funcţie de dimensiunea lor. După natura lor. până la epuizarea întregii cantităţi de lichid (fig. Energia liberă.3.11) În figura 5.4).5 Dependenţa variaţiei energiei libere energiei libere a unităţii de volum. d∆G = 0: dr ∆Gcr rcr = 2γ SL ∆g = 2γ Tt SL (∆T)L = const γ SL ∆T (5. Pentru a stabili condiţia de creştere a germenului omogen.omogenă sau spontană. Germinarea În prima etapă a cristalizării.5. creşterea germenului este însoţită de mărirea energiei libere ∆G. care prezintă un maxim corespunzător razei critice rcr. 5. a sistemului se modifică astfel: .V·∆g = .10) r → unde: V . datorită energiei ∆Gs consumate cu formarea interfeţei solidlichid: ∆Gs = S · γSL = 4π r2· γSL (5.3. Cum procesele decurg spontan în sensul reducerii energiei. G. numită tensiune rs superficială.5 s-a reprezentat grafic funcţia ∆G(r). Raza critică este dimensiunea minimă a germenelui capabil de creştere. din sferolite. la un metal. 5.9) unde: S . particule fine de fază solidă. Dacă r > rcr. Ei se dezvoltă şi formează cristale. ∆G → respectiv.scade cu ∆Gv . 5. datorită faptului că ∆G volumul de fază solidă are o energie liberă ∆Gv mai mică. numiţi germeni potenţiali. numite germeni sau centri de cristalizare.(4/3)π r3·∆g (5. creşterea germenului este însoţită de reducerea energiei libere ∆G.12) . Se pot distinge două etape parţial suprapuse ale procesului cristalizării: germinarea şi creşterea grăunţilor cristalini.lichid. de raza germenului Variaţia totală a energiei libere la formarea unui germene sferic este: ∆G = ∆Gs + ∆Gv = 4πr2· γSL . se consideră că în lichid a apărut un germene sferic de rază r.creşte cu ∆Gs . . În lichid apar germeni de diferite dimensiuni.1. Se formează o structură policristalină. apar. Expresia razei critice se determină din condiţia de maxim a funcţiei ∆G(r). Cristalizarea materialelor 45 cresc progresiv. iar la un polimer organic. din grăunţi cristalini. germinarea poate fi: .volumul germenului. în lichidul subrăcit. când are la bază germeni proprii sau omogeni. .1. ∆g – variaţia Fig. γSL – energia liberă a unităţii de suprafaţă 0 rcr de separaţie solid .suprafaţa germenului sferic de rază r.eterogenă. germenii subcritici se dizolvă în lichid. pe bază de germeni străini.1 Germinarea omogenă Germenii proprii sunt grupări de atomi cu aranjament spaţial specific materialului care se solidifică.

ceea ce arată că bariera energetică pentru germinarea eterogenă este cu atât mai mică cu cât unghiul de umectare θ este mai redus. Activarea mecanică a germinării se realizează practic prin vibraţii mecanice sau cu unde sonice şi ultrasonice.15) S (θ) = (2 + cos θ)(1 . În consecinţă. 5. În acest caz. ci prin alte γLG forme cu suprafaţă interfazică mai mică. turnare sub presiune etc. forma de calotă sferică (fig. factorul S (θ) = 1.2 Germinarea eterogenă Germenii străini sunt suprafeţe solide preexistente în topitură cu rol de suport la germinare. pentru θ =10°. mărirea presiunii în lichid conduce la ridicarea temperaturii de echilibru topire-solidificare şi implicit a gradului de subrăcire.5. Unghiul de umectare θ este dat de echilibrul tensiunilor superficiale γSL. prin introducerea în topitură de elemente superficial active. Germinarea omgenă poate fi activată mecanic.6). Cristalizarea materialelor 46 Formarea germenelui critic corespunde unei creşteri maxime a energiei libere: (5.14) cr Fig.6). . pentru că germenele îşi asigură raza γSL critică nu prin forma sferică. S (θ) = 0. 5.12) reiese că raza germenelui critic şi lucrul mecanic de formare se micşorează pe două căi: . cum sunt planele {111} la reţeaua CFC şi planul (0001) la reţeaua HC. o suprafaţă preexistentă în topitură poate juca rolul de germene străin. iar germinarea este omogenă. Astfel. unde γSL – tensiunea supericială la interfaţa lichid-solid. γSG şi γLG (fig. S (θ) = 10-4. dat de expresia: (5. de γSG exemplu. θ =30°. θ=90°.16) γLG = γSG + γSL cos θ (5.17) de unde: cos θ = ( γLG .creşterea gradului de subrăcire ∆T.12) şi (5. γSG – interfaţa solid-germene străin şi γLG – interfaţa lichid-germene străin: (5. curenţi de convecţie în lichid. S (θ) = 0.γSG ) / γSL Din această relaţie rezultă că. energia de formare a θ rcr* germene străin G germenelui critic eterogen ∆G ∗ se exprimă cr în funcţie de energia de formare a germenelui critic omogen ∆Gcr şi unghiul θ de umectare a suprafeţei suport: ∆G ∗ = ∆G cr ⋅ S(θ ) (5.1. Germinarea omogenă este specifică metalelor de înaltă puritate şi necesită grade mari de subrăcire. Lucrul mecanic de germinare lichid L solid S scade.13) ( ∆ T) 2 3( ∆ g) Germinarea este cu atât mai intensă.02. . Condiţia de pseudoizomorfism se realizează între reţele cristaline care au plane reticulare asemănătoare din punct de vedere al dispunerii atomilor şi al distanţei dintre atomi. La germinarea eterogenă factorul S (θ) < 1. cu cât germenele critic şi energia consumată la formarea sa au valori mai reduse. La substanţele însoţite de creştere de volum la topire (∆v>0). dacă sunt respectate condiţiile de izomorfism sau pseudoizomorfism ale reţelelor cristaline ale suprafeţei preexistente şi materialului care se solidifică.3. germinarea eterogenă sub unghiuri de umectare mici este favorizată de tensiunea superficială γSG minimă la interfaţa solid-germene străin.5.6 Tensiunile superficiale la germinarea eterogenă unde S (θ) – factorul de formă a germenelui. 2 ∆G cr = 16 π γ 3 SL = 16 π γ 3( ∆ T) L 2 3 T SL t 2 2 = const γ3 SL 5.reducerea tensiunii superficiale γSL.cos θ)2 / 4 Dacă θ=180°C. Din relaţiile (5. 5.

prin eliminarea căldurii latente de solidificare. Viteza de creştere depinde. netedă unde k1 – constantă cu valori mari. Viteza de evacuare a căldurii latente determină viteza de creştere a cristalului. Acestea sunt poziţii cu o probabilitate mare de a o absorbi atomii sau moleculele din lichid. Orice denivelalare a interfeţei este cufundată într-un lichid mai puternic subrăcit. . care pun în evidenţă simetria sistemului de cristalizare. accidentată. în timp ce o suprafaţă netedă este defavorabilă. lacune c. Viteza de creştere este foarte mare şi respectă o ecuaţie de Fig. netedă cu defecte permanente . Creşterea cristalului are loc prin adăugarea. SnSb etc. Creşterea este posibilă. de numărul poziţiilor de la suprafaţa în creştere. Acest tip de interfaţă apare la metalele sau anumite substanţe organice. Creşterea dendritică.dislocaţie elicoidală. pentru că faza lichidă conţine un anumit număr de eterogenităţi (substanţe refractare. (5. Germenele prezintă direcţii preferenţiale de creştere. până la consumarea întregii cantităţi de lichid şi închiderea interstiţiilor dintre ramuri.2 Creşterea cristalelor Odată format germenele supracritic. La metale. astfel încât la o subrăcire mică se obţin viteze mari de creştere. astfel ca temperatura lichidului să fie superioară celei de la interfaţa lichid-solid. ceea ce îi asigură o viteză mai mare de creştere.7 Structura interfeţei: tipul: a. creşterea grăunţilor cristalini poate fi continuă sau dendritică. În materialul metalic policristalin. Germenii tridimensionali sunt limitaţi de plane de densitate atomică maximă incomplete. 5. capabile de a face legături cu atomii şi moleculele absorbite din a. cu interfaţă plană instabilă. 5. este specifică pentru răcirea rapidă şi nedirijată a lichidului. a unor atomi sau molecule fixate în acele poziţii. grăunţii individuali au forme neregulate. (fig. care asigură reducerea maximă de energie. este specifică evacuării dirijate şi continue a căldurii. Astfel sunt cristalele unor compuşi chimici separaţi la cristalizarea primară (TiN. caracterizată printr-un număr mare de trepte. astfel încât temperatura lichidului devine inferioară interfeţei. numite cristale idiomorfe. în funcţie de condiţiile de contact dintre grăunţii în creştere.Interfaţa foarte accidentată. secundare. Creşterea continuă cu interfaţă plană stabilă. microcristale.7a). Grăunţii cristalini fără simetrie exterioară sunt numiţi alotriomorfi. micşorează energia de formare a germenului şi reduc gradul de subrăcire la cristalizare. reziduuri catalitice etc) care servesc ca suport la germinare.3.5. lichid. 5.8). 5. terţiare etc. începe creşterea noii faze.18) v = k1· ∆T c. la interfaţa solid-lichid. b. O interfaţă foarte accidentată la scară atomică este favorabilă absorbţiei. care conduce la acumularea de căldură latentă de solidificare la interfaţa lichid-solid. care cresc prin ataşarea succesivă de atomi individuali şi de germeni platiformi bidimensionali stabili. în mare măsură. Mecanismele de creştere depind de structura b interfeţei şi pot fi clasificaate în trei grupe: 1 . colţuri.). superficiale (fig. Se formează ramuri primare. Cristalele idiomorfe se întâlnesc rar la metale. Rezultă cristale limitate de plane reticulare de densitate atomică maximă. Numărul germenilor activi în procesul cristalizării este un factor determinant în stabilirea mărimii grăunţilor cristalini. dacă este însoţită de reducerea energiei libere a sistemului. Cristalizarea materialelor 47 Germinarea eterogenă apare frecvent în practică.

În acest caz creşterea este laterală. care nu sunt încorporate în pliurile lamelei cristaline sau zona interlamelară a lanţurilor care participă la mai multe lamele cristaline. fiind pliate perpendicular pe grosimea lamelei. Sferolita (fig. Dacă o dislocaţie elicoidală intersectează interfaţa solid-lichid. de circa 100µm/s. 5.9 Dendrită din oţel La aliajele metalice creşterea dendritică este cea mai frecventă. Pentru a intensifica germinarea sunt necesare grade de subrăcire mari.Interfaţă netedă caracteristică pentru majoritatea polimerilor. din care se dezvoltă radial lamele cristaline lungi. Datorită complexităţii procesului de creştere a sferolitelor. Viteza de creştere are forma exponenţială: (5. 2.8 Creşterea dendritică Fig. În figura 5.4b).25) rezultă dintr-un germene primar central. cu grosimea egală cu lungimea germenelui secundar. polimerii organici formează o structură semicristalină. 3 . viteza de creştere a polimerilor este mult mai lentă decât a metalelor.Interfaţa netedă. cu defecte permanente.7c).19) v = k2(∆T)2 Cristalizarea depinde în mai mare măsură de gradul de subrăcire decât în cazul interfeţei accidentate. Este un mecanism specific unor ceramice cu structura tip NaCl. cu structură coerentă germenelui primar. De aceea cristalizarea materialelor ceramice este mai dificilă decât a metalelor. pe măsură ce raza sferolitei creşte. 5. Cristalizarea materialelor 48 Creşterea dendritică este intermitentă. creşterea ramurilor se reia.20) v = k3 exp(-k4/∆T) Acest mecanism de creştere este cel mai lent şi necesită grade mari de subrăcire. În lamela cristalină. Când devin supracritici. comparativ cu cm/s sau m/s. lanţurile moleculare au o aşezare compactă. . alcătuiesc zona amorfă. 2 . Este necesar să se formeze în lichid germeni secundari bidimensionali platiformi. 5. În figura 5. Ramurile sunt oprite din creştere de acumularea de căldură latentă de solidificare proprie sau de la cristalele vecine. ramuri primare terţiare secundare germene Fig. Viteza de creştere este mai mică. Se formează o lamelă cristalină. Ataşarea de molecule pe suprafeţe netede este dificilă. Datorită cristalizării complexe. cu grosimea unui atom. 5. aceşti germeni. care nu pot fi observate decât prin microscopie electronică. de la cuvântul grecesc dendron (arbore). Sunt favorizate sferolite de dimensiuni foarte mici (sub 1µm). După evacuarea căldurii.5. creşterea se poate produce prin adăugarea de atomi la treapta dislocaţiei. Aceste lamele se ramifică. În cazul polimerilor organici cristalizaţi din stare topită. microstructura este alcătuită din sferolite (fig. după o ecuaţie de tipul: (5. Cristalul cu dezvoltare arborescentă se numeşte dendrită. Lanţurile moleculare. se ataşează progresiv în lateralul acestuia (fig.7b se exemplifică creşterea elicoidală sau în spirală.9 se prezintă o dendrită dezvoltată în retasura unui lingou industrial din oţel.

Granulaţia agregatului policristalin. Se obţine structura amorfă. 5. Sticla transparentă este un lichid subrăcit fără reţea cristalină şi punct de topire. care scad în intensitate la temperaturi scăzute. care se reduce cu scăderea temperaturii. Figura 5.10). la grade mari de subrăcire. după care.viteza de creştere vc a dimensiunilor liniare ale germenului [mm s-1] Ambii parametri prezintă o dependenţă cu maxim în raport cu gradul de subrăcire. din volumul. . ambele cu valori mici. Substanţele se solidifică. Sticlele metalice (glassmetal) se obţin din aliaje speciale prin tehnici de răcire ultrarapidă.inocularea de elemente modificatoare pentru activarea germinării eterogene. ∆T (fig.factorul de transfer de masă. Rezultă o granulaţie grosieră. • ∆T3 de valori foarte mari.constantă.stimularea mecanică a germinării omogene prin vibraţii mecanice. În concluzie.4 Parametrii cristalizării Structura agregatului policristalin este determinată de parametrii cristalizării: .viteza sau capacitatea de germinare vg. vg = vc = 0. care se intensifică cu gradul de subrăcire. introducerea de elemente superficial active în scopul micşorǎrii tensiunii superficiale la interfaţa de solidificare. este dată de relaţia: (5. 5. .10 scoate în evidenţă vg vc ↑ influenţa gradului de subrăcire. care se obţine la viteze mici de răcire de ordinul a 10-2 oC/s. Rezultă o granulaţie fină. N. datorită proceselor de transport de masă. fără a cristaliza. cristalizând înainte de a atinge această stare. dar au asupra parametrilor cristalizării valori mari. Metalele au o tendinţă redusă la subrăcire. vg < vc. Fig. dată de numărul de germeni viabili apăruţi în unitatea de volum şi de timp [ m-3 s-1]. Această situaţie se întâlneşte în practică la turnarea metalelor şi 0 ∆T1 ∆T2 ∆T3 → aliajelor în forme de nisip. Apar mulţi germeni. agitarea topiturii prin curenţi turbionari de convecţie.10 Infuenţa gradului de subrăcire • ∆T2 de valori mari. finisarea granulaţiei are la bază o germinare intensă favorizată de următorii factori: . La grade mici de subrăcire. . vc • ∆T1 de valori mici. germinarea şi creşterea cristalelor se intensifică sub acţiunea preponderentă a factorului termodinamic.21) N/V = a (vg/ vc)3/4 cu a . Apar germeni puţini cu tendinţă redusă de creştere. la care un jet subţire de aliaj topit se .5. Acest caz corespunde turnării materialelor metalice în forme metalice. Cristalizarea materialelor 49 5. În absenţa vg subrăcirii geminarea nu are loc. dependent de energia liberă de formare a germenelui critic ∆Gcr. vg < vc. ∆T: • ∆T=0. turnarea sub presiune. exprimată prin numărul de grăunţi. care cresc rapid. turnarea în câmp de unde sonice şi ultrasonice etc. Silicaţii şi substanţele organice au tendinţă accentuată la subrăcire. Un exemplu de obţinere a benzii de sticlă metalică este prin procedeul răcirii continue. cu viteze de ordinul a 105-109 oC/s.reducerea dimensiunii germenelui critic prin grade mari de subrăcire.factorul termodinamic. viteze rapide de răcire. datorită influenţei a doi factori cu acţiune contrară: . are loc frânarea procesului. . vg = vc = 0. V.

ceea ce le recomandă ca înlocuitori pentru tole la transformatoare. benzii de sticlă metalică: 1-gaz sub nici neomogenităţi chimice şi structurale. sticlele metalice se obţin sub formă de particule.11). Temperatura de tranziţie vitroasă Tv corespunde punctului de modificare a pantei curbei de variaţie a volumului specific cu temperatura. la o lăţime de 5-20mm. în timp ce oţelul de înaltă rezistenţă nu depăşeşte 2500 N/mm2. rezistenţă mecanică şi la coroziune excepţionale. Cei cu structură moleculară foarte neregulată nu pot cristaliza. În condiţii de echilibru ( ). Această structură este izotropă şi transparentă.5.din starea lichidă în cea amorfă . de ordinul a 105-109 °C/s. depinde de viteza de răcire. Rezultă că starea amorfă (sticla) este o stare în afară de echilibru. dacă sunt răcite suficient de rapid. Aliajul Fe60Cr6Mo6B28 are limita de elasticitate 4500 N/mm2. 2-tub de caurţ. care conservă structura cu ordine pe scurtă distanţă din lichid. la fel ca şi starea cristalină. necesită viteze de răcire mari. lichidele necristalizabile pot fi vitrificate. Figura 5. formează la răcire lentă sticle anorganice. 5. aliajele metalice. La temperaturi scăzute. se îndepărtează progresiv de curba corespunzătoare stării de echilibru a lichidului ( ). care nu cristalizează. Lichidele polimerilor anorganici. care le recomandă ca materiale de înaltă performanţă. adoptă o structură amorfă. Aşa cum s-a văzut. Vitezele de răcire sunt limitate de grosimea benzii. constituie amorse de coroziune. 4-sistem deîncălzire. S-au realizat benzi de sticlă metalică la viteze de 30m/s. Temperatura de tranziţie vitroasă a . 5.( ) energia liberă. 5. sticlele metalice au o serie de proprietăţi remarcabile ca ductilitate. Temperatura de & tranziţie vitroasă. formarea cristalului la temperatura Tt determină o variaţie discontinuă a volumului specific. Din figura 5. benzi înguste sau sârme de secţiuni reduse. energia liberă a stării amorfe este mai mare. Rezistenţa la coroziune este superioară aliajelor metalice Fig. Descoperite de Duwez în anul 1960. cum este silicea topită sau sticla de geam topită. 5-tambur răcit.5 Tranziţia vitroasă Polimerii organici sau anorganici formează lichide cu o vâscozitate mare. la tranziţia vitroasă ( ) se constată o variaţie continuă a volumului specific cu temperatura. Din contra. astfel încât se poate vorbi de un domeniu de tranziţie vitroasă. Principalul dezavantaj îl constituie faptul că. G.12b evidenţiază variaţia volumului specific v la solidificare. generatoare electrice. cu energie superioară stării lichide. Anumite sticle metalice au rezistenţa la coroziune similară platinei. care este actualmente sub 50µm. motoare. iar temperatura de & mai rapidă ( T2 1 tranziţie este mai înaltă (Tv1<Tv2). dar păstrează un modul de elasticitate mare. care presiune. care cristalizează foarte dificil. care cristalizează cu dificultate. T = dT/dt. prin tehnologiile actuale. În general. 3-aliaj topit.11 Procedeu de obţinere a policristaline. Există sticle metalice cu permeabilitate 6-bandă de sticlă magnetică ridicată şi pierderi de energie la un ciclu de magnetizare cu circa 2/3 mai reduse decât ale oţelului silicios. pentru că nu au limite de grăunte. Cu cât viteza de răcire este & > T ). Cristalizarea materialelor 50 proiectează pe un tambur din cupru răcit.12a se observă că în domeniul tranziţiei vitroase . în rotaţie (fig. lichidele. care au tendinţa scǎzutǎ de vitrifiere.

13 Variaţia volumului specific v cu desfăşoară într-un interval de temperatură temperatura T a unui polimer organic relativ larg (la polietilena liniară. materialul metalic este turnat în forme. dispare ultima formaţiune cristalină. la încălzire. Tv. rǎcit lent 50ºC).12 Variaţia cu temperatura a energiei libere (a) şi a volumului specific (b). la o răcire lentă (curba 2) se observă o primă tranziţie. în ceea ce priveşte forma grăunţilor şi a defectelor care apar. 5. de la 80% pentru polietilena liniară foarte flexibilă până la 25-30% pentru structuri mai rigide. cristalină şi amorfă. Fig. ↑ G Sticla 1 Sticla 2 Lichid subrǎcit ↑ v Sticla 2 Sticla 1 Lichid subrǎcit Lichid Cristal Lichid Tv1 Tv2 Tt T→ a. Cristal Tv1 Tv2 Tt T→ b. 5. Se consideră un metal turnat într-o lingotieră de înălţime mult mai mare decât diametrul. Punctul de topire Tt al polimerului corespunde temperaturii. astfel încât gradientul de temperatură dT/dx la jumătatea înălţimii este orizontal şi radial. Uneori. în care se disting trei zone caracteristice: . rǎcit rapid. 2. datorită volumului mare şi al condiţiilor diferite de solidificare ale zonelor lingoului. pentru starea lichidă. după elaborare. 1 cristalizare Dacă însă viteza de răcire este rapidă (curba 2 1). Lichid subrăcit 5. în jur de semicristalin: 1. Lichid ν asociată cristalizării parţiale a polimerului. gradul maxim de cristalinitate variază în funcţie de flexibilitatea lanţului molecular. polimerul nu are timp să cristalizeze şi se Lichid + va evidenţia numai tranziţia vitroasă. Intervalul Tt-Tv este de ordinul a 150-200ºC.14 se prezintă o secţiune longitudinală prin lingou. de Interval de tranziţia vitroasă cu formarea fazei amorfe. atunci când viteza de răcire variază cu un ordin de mărime. Solidificarea lingoului are particularităţi. rezultând piese finite. Cristalizarea materialelor 51 sticlei de geam este de ordinul a 475ºC şi variază cu 15ºC.6 Structura lingoului Metalul pur sau aliajul. cristale Topirea sau solidificarea cu viteze Tv Tt → T lente a polimerilor semicristalini se Fig. după extragere şi elaborare. este în general turnat în forme metalice numite lingotiere.13). 5.5. care este destinat laminării sau forjării. Stare de echilibru. ↑ Sticlă urmată la temperaturi mai scăzute. la Tt. În condiţii lente de răcire. la care. În figura 5. Stare în afară de echilibru În cazul polimerilor organici semicristalini (fig. rezultând un semifabricat numit lingou.

pentru că grăunţii columnari împing impurităţile spre axa lingoului. Condiţii de cristalizare ale unui lingou: I .15). cu orientarea axei dendritelor în direcţia de magnetizare uşoară. ceea ce asigură izotropia proprietăţilor mecanice şi o mai bună comportare la deformarea plastică.15 Schiţa secţiunii transversale prin lingou: a. Astfel. Structura lingoului este determinatǎ de compozitia chimică a topiturii. b. cu o bună plasticitate. Prezenţa impurităţilor în lichid activează germinarea eterogenă pe suprafeţe întinse. Datorită acestor impurităţi. este cu rezistenţă redusă. în lingouri mari. foarte fini. II . Generarea curenţilor de convecţie în topitură. când metalul lichid în contact cu pereţii reci ai lingotierei se solidifică cu o puternică subrăcire. forma şi mărimea lingotierei. care provin de pe suprafeţe vecine perpendiculare (fig. iar gradientul de temperatură în faza lichidă se uniformizează. la temperaturi înalte de topire şi turnare. 5. Germinarea este intensă. III . prezenţa impurităţilor.). germinării eterogene pe suprafaţa lingotierei. care îi reduce capacitatea de deformare plastică. cu subrăciri reduse şi finisarea granulaţiei. cu o subrăcire redusă. Cristalizarea columnară se dezvoltă la o răcire rapidă. în cazul aliajelor magnetic moi pe bază de fier. în prezenţa impurităţilor. În acest stadiu. Are loc o solidificare lentă. Prezintă grăunţi alungiţi. cu colţuri drepte. unde tensiunile sunt maxime. suprafaţa de îmbinare a grăunţilor columnari. datorită subrăcirii lichidului. zona de transcristalizare a. b. II . Provenind dintr-un număr mare de germeni. Este zona cea mai pură din lingou. În anumite aplicaţii această anizotropie este utilă. care să deplaseze zona de îmbinare a grăunţilor columnari de la suprafaţă. plasticitatea sa scade. Presiunea metalului topit presează crusta plastică pe pereţii lingotierei. La deformarea plasticǎ. condiţiile de turnare şi răcire (starea suprafeţei. Cristalizarea echiaxială este favorizată de răcirea lentă. printr-o solidificare direcţionată. subrăcirea şi viteza de creştere sunt maxime. cu orientarea întâmplătoare a axei dendritei. Fig.14 a. crusta prezintă grăunţi echiacşi. crusta se desprinde de peretele lingotierei. în lingouri mici. Cristalizarea materialelor 52 I . temperatura de turnare. cât şi rugozităţii acestei suprafeţe care limitează creşterea dendritelor. se poate obţine un lingou complet columnar. De aceea. ceea ce favorizează evacuarea rapidă a căldurii. 5.zona grǎunţilor columnari sau bazaltici se formează la o subrăcire mai redusă.zona grăunţilor echiaxiali se formează la temperaturi mai scăzute. prin . agitarea topiturii etc. 5. se adoptă raze de racord mari între suprafeţe.crusta. perpendicular pe peretele lingotierei.zona columnară. dar la un gradient de temperatură încă intens. fără agitarea topiturii. iar efectul presiunii masei lichide rămase este insuficient pentru deformarea plastică şi menţinerea contactului crustei cu peretele lingotierei. numită suprafaţă de transcristalizare. După această direcţie. cu colţuri rotunjite Orientarea cristalografică comună a grăunţilor columnari conferă acestei zone o pronunţată anizotropie a proprietăţilor. nedirijată. Grăunţii sunt grosieri. peretele lingotierei I II III axa lingotierei Fig.zona grăunţilor fini sau crusta lingoului corespunde primei etape a cristalizării. spre interiorul lingoului. orientaţi cu axa principală a dendritei în direcţia de evacuare a căldurii. pot apare fisuri după suprafaţa de transcristalizare. când stratul solidificat se măreşte. III .5.zona echiaxială. Evacuarea căldurii se micşorează.

5. Cristalizarea materialelor 53

vibraţii mecanice, sonice sau ultrasonice, are ca efect fragmentarea vârfurilor dendritelor columnare şi disiparea căldurii. Spre deosebire de lingouri, piesele turnate prezintă o anizotropie mai redusă, pentru că în general sunt turnate în forme din nisip, care asigură o conductibilitate termică mult mai slabă decât lingotierele sau formele metalice. Cristalizarea bazaltică se obţine numai la piesele masive, cu pereţi groşi. Ca şi în cazul metalelor, microstructura pieselor realizate din polimeri turnaţi sau injectaţi nu este uniformă pe toată secţiunea. Astfel, crusta fiind în contact cu peretele formei de turnare se răceşte mai repede şi prezintă un grad de cristalinitate inferior miezului piesei. Mărimea sferolitelor este mai mare în miez, pentru că acesta se răceşte mai lent decât straturile superficiale.

5.7 Defecte de solidificare
Principalele defecte, care apar în procesul de solidificare al unui lingou, sunt: retasura, suflurile, porii, segregaţiile, incluziunile nemetalice şi tensiunile interne. 1. Retasura sau golul de contracţie este un defect de compactitate, datorat contracţiei metalului la solidificare (2-4% pentru metale simple, 2% pentru oţeluri, 1% la fonte). Fac excepţie unele semimetale ca Si, Ge, Sb, Bi, Ga, care se dilată la solidificare. În funcţie de mărime şi localizare există macro- şi microretasuri. Macroretasura depinde de condiţiile de evacuare a căldurii în volumul lingoului. Se consideră cazul solidificării dirijate a unui metal lichid (fig. 5.16a), într-o lingotieră cilindrică, la care evacuarea căldurii se face prin baza lingotierei. Frontul de solidificare se menţine orizontal şi progresează de la picior spre capul lingotierei. Datorită contracţiei la solidificare, nivelul lichidului scade continuu până la nivelul suprafeţei finale solidificate. Lingoul nu prezintă retasură. Dacă evacuarea căldurii se face şi prin pereţii laterali ai lingotierei, solidificarea evoluează de la suprafaţa pereţilor lingotierei spre axa acesteia. În figura 5.16b sunt trasate cu linie punctată nivelul lichidului la patru temperaturi diferite T1>T2>T3>T4 şi poziţia fronturilor de solidificare. Rezultă o retasură superioarǎ, deschisǎ, cu formă de pâlnie şi suprafaţă neregulată.
nivelul iniţial al lichidului 1 suprafaţa solidificată 1 T1 T2 T3 T4 2 1 3 maselota

a. b. c. Fig. 5.16 Defecte de compactitate la solidificare: a.contracţia la solidificare la evacuarea căldurii prin baza lingotierei; b. retasura 1 concentrată, deschisă; c.retasura 1,dispersată, închisă; 2 – sufluri; 3 – pori

Dacă evacuarea de căldură prin suprafaţa liberă a metalului este semnificativă (metale cu temperaturi înalte de topire), atunci se formează o crustă superficială la capul lingoului, iar retasura este închisă (fig. 5.16c). Retasura are suprafaţa dantelată, acoperită cu dendrite, oxizi, impurităţi şi poate conţine gaze. Este un defect neremediabil, care se elimină prin îndepărtarea zonei care îl

5. Cristalizarea materialelor 54

conţine. Pentru a reduce pierderile de material, se practică adaosuri tehnologice la capul lingoului numite maselote, în care se localizează retasura (fig. 5.16c) sau se menţine cald capul lingoului care se alimentează cu lichid (fig. 5.16b). Microretasurile cuprind porozităţile interdendritice, datorate lichidului insuficient rămas între ramurile dendritelor sau al contracţiei la solidificare. Deoarece au efect negativ asupra caracteristicilor mecanice, sunt combătute prin turnarea centrifugală sau sub presiune. 2. Suflurile sunt goluri interne datorate gazelor (CO, H2, N2, O2), reţinute de frontul de solidificare (schiţa din figura 5.16c). Pot fi gaze dizolvate în stare atomică în metalul topit şi degajate la răcire datorită micşorării solubilităţii, sau gaze de reacţie din topitura metalică. Suflurile au formă sferică sau elipsoidală şi suprafaţa în general neoxidată, deoarece gazele sunt de cele mai multe ori reducătoare sau inerte. În timpul laminării lingoului, suflurile neoxidate se sudează prin presiune. 3. Porii sunt sufluri superficiale deschise (figura 5.16c). Au suprafaţa oxidată şi nu se sudează la laminare. La laminarea ulterioară a lingoului, determină suprapuneri de material, care pot constitui amorse de fisură. De aceea, în vederea laminării, suprafaţa lingourilor trebuie curăţată de pori prin polizare. 4. Segregaţiile sunt neomogenităţi chimice, datorate redistribuirii componenţilor la solidificare. După gradul de expansiune, sunt macrosegregaţii sau segregaţii majore şi microsegregaţii sau segregaţii minore. Macrosegregaţiile se extind la nivelul volumului lingoului. După semn, macrosegregaţiile pot fi pozitive, când conţinutul unui element depăşeşte valoarea medie din masa lingoului sau negative, atunci când conţinutul elementului este sub valoarea medie pe lingou. Macrosegregaţiile pozitive se localizează în general la capul lingoului, cele negative la piciorul acestuia. După localizare, macrosegregaţiile pot fi: directe sau normale, inverse şi gravitaţionale. În cazul macrosegregaţiilor directe, impurităţile segregă pozitiv, în zona de ultimă solidificare, la axa lingoului. Astfel este segregaţia Mn, Ni, Cr, S, P în oţeluri. Macrosegregaţiile inverse concentrează impurităţile la suprafaţa lingoului. Se datorează deplasării prin presiune sau capilaritate a lichidului central impurificat, printre grăunţii columnari, spre suprafaţa lingoului. Apar în aliajele de aluminiu şi magneziu, care au o contracţie mare la solidificare. Macrosegregaţiile gravitaţionale sunt o formă de segregaţie pe verticală şi constă în concentrarea după densitate a unor componenţi la capul sau piciorul lingoului. Prezintă două cauze: 1 - diferenţa de densitate între cristalele formate şi lichid; 2 diferenţa de densitate a lichidului, care provoacă convecţia lichidului pe verticală. În figura 5.22 se prezintă macrosegre-graţiile la un lingou masiv din oţel. Microsegregaţiile se extind la nivelul grăunţilor cristalini, pe distanţe de ordinul a 15-150µm. Pot fi intercristaline, dacă neomogenităţile chimice apar între grăunţi vecini sau intracristaline, dacă apar în interiorul aceluiaşi grăunte cristalin. Exemplul tipic de segregaţie intracristalină c3 îl constituie segregaţia dendritică (fig. 5.17), specifică c2 aliajelor cu interval de solidificare mare, cum sunt bronzurile cu staniu. Analiza chimică pe microvolume la microsonda c1 electronică arată că Sn este minim la axa dendritei şi maxim Fig. 5.17. Schiţa la suprafaţa acesteia. segregaţiei dendritice Segregaţiile provoacă neomogenităţi structurale şi de proprietăţi. Macrosegregaţiile odată apărute nu pot fi remediate. Se evită apariţia lor prin răciri rapide. Microsegregaţiile se accentuează la răcire rapidă, dar pot fi ulterior diminuate prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. 5. Incluziunile nemetalice sunt particule de natură nemetalică, încorporate la solidificare în masa metalică.

5. Cristalizarea materialelor 55

După origine, incluziunile pot fi: exogene, dacă provin din cuptorul de elaborare, oala sau forma de turnare (material refractar, zgură, nisip etc.) şi endogene, dacă provin din reacţiile chimice, care au loc la elaborare, dezoxidare, desulfurare sau aliere. După compoziţia chimică, incluziunile nemetalice se clasifică în: oxizi, sulfuri, silicaţi, nitruri, fosfuri etc. În funcţie de plasticitate, incluziunile pot fi: plastice (sulfurile şi silicaţii endogeni), fragile (oxizii şi unii silicaţi exogeni), nedeformabile (Al2O3, nitrurile şi unii silicaţi exogeni). Incluziunile sunt dăunătoare proprietăţilor de utilizare, în special incluziunile mari, neplastice, de natură exogenă. Unele incluziuni au o influenţă favorabilă. Astfel, sulfurile şi fosfurile îmbunătăţesc prelucrabilitatea prin aşchiere a oţelurilor, iar unii oxizi finisează granulaţia prin activarea germinării eterogene. Oxidul de aluminiu (Al2O3), distribuit pelicular, împiedecă mecanic creşterea granulaţiei oţelului la încălzirea pentru deformare la cald sau tratament termic. 6. Tensiunile interne apar frecvent în piesele turnate, care prezintă diferenţă de masivitate a diverselor elemente şi contracţii neuniforme la solidificare. În figura 5.18 se exemplifică tensiunile interne apărute la o roată turnată în nisip, care are un butuc masiv, spiţe şi obadă subţiri. Pe parcursul solidificării, obadă spiţele şi obada sunt solidificate, în timp ce butucul este încă lichid. Când se solidifică butucul, contracţia la solidificare solicită spiţele la întindere, iar obada la compresiune. Dacă tensiunile sunt mici, se menţin în spiţe butuc piesă sub formă de tensiuni interne. Dacă tensiunile sunt suficient de mari, se poate produce deformarea plastică sau chiar ruperea spiţelor. De aceea, piesele turnate se proiectează cu pereţi de grosime constantă Fig.5.18 Tensiuni interne la o sau se folosesc răcitori în zonele masive pentru roata turnată în nisip uniformizarea răcirii.

5.8 Rezumat şi concluzii
În procesul de cristalizare se fixează microstructura şi proprietăţile lingourilor, pieselor turnate, sudate, lipite, tratate termic, a acoperirilor de protecţie etc. Proprietăţile materialelor depind de forma şi mărimea grăunţilor cristalini formaţi, gradul de cristalinitate, cât şi de o serie de fenomene conexe cristalizării, care conduc la defecte de compactitate, neomogenităţi chimice, incluziuni nemetalice, tensiuni interne. Cristalizarea primară este posibilă numai în condiţii de subrăcire şi de activare a cristalizării. Cristalizarea cuprinde două etape, parţial suprapuse: germinarea şi creşterea grăunţilor cristalini. Germinarea omogenă are la bază germeni proprii. Se produce la subrăciri mari, la care raza germenilor formaţi devine supracritică. Raza critică este raza minimă a germenelui capabil de creştere. Factorii care reduc raza critică şi lucrul mecanic de formare a germenelui critic sunt: micşorarea tensiunii superficiale la interfaţa lichidsolid şi creşterea subrăcirii. Germinarea omogenă poate fi stimulată mecanic prin vibraţii mecanice, agitarea topiturii prin curenţi turbionari de convecţie, turnarea sub presiune, turnarea în câmp de unde sonice şi ultrasonice etc. Germinarea eterogenă are la bază germeni străini şi necesită grade mai mici de subrăcire. Condiţia, ca o suprafaţă să joace rolul de suport la germinare, este să prezinte aceeaşi structură cristalină sau plane reticulare înrudite cu ale materialului care se solidifică. Germinarea eterogenă se iniţiază prin adăugarea în topitură a unor elemente modificatoare formatoare de compuşi stabili în lichid. Mecanismele şi viteza de creştere a cristalelor depind de natura interfeţei solidlichid. Materialele metalice care au o interfaţă puternic accidentată au viteza maximă

Starea amorfă este o stare în afară de echilibru. La grade mari de subrăcire. creşterea vitezei de răcire din faza lichidă poate conduce la obţinerea unui polimer amorf. Se disting.stimularea mecanică a germinării omogene. suprafaţa cu pori se polizează. iar cea echiaxială are cea mai bună deformabilitate plastică. Tensiunile interne se elimină prin tratamentul termic de recoacere de detensionare. Structura unui lingou metalic evidenţiază o variaţie a formei şi mărimii grăunţilor cristalini în secţiunea acestuia. la răciri ultrarapide din faza lichidă. . Suflurile cu suprafaţa neoxidată se sudează prin presiune la laminare. La polimeri. apare şi o variaţie a gradului de cristalinitate. incluziuni nemetalice şi tensiuni interne. . Materialele ceramice au interfaţa netedă cu defecte permanente. La un polimer semicristalin.reducerea dimensiunii germenului critic. Procesul de solidificare este însoţit de apariţia unor defecte de compactitate (retasură. ceeea ce face să existe un interval de tranziţie vitroasă. Extinderea acestor zone şi mărimea de grăunte depind de materialul care se solidifică şi de condiţiile de turnare şi solidificare. porii. Polimerii au interfaţa netedă şi prezintă creştere laterală cu viteza minimă. macrosegregaţiile. a grăunţilor columnari şi a celor echiaxiali.sau micro-segregaţii). Sticlele metalice se obţin cu dificultate. fiind minim la suprafaţă şi maxim în miez. de la suprafaţă spre axa lingoului: zona grăunţilor fini. la coroziune şi proprietăţi magnetice. Retasura se îndepărtează cu pierderi de material. Mărimea sferolitelor este maximă în miez.inocularea de elemente modificatoare pentru germinare eterogenă. iar creşterea este elicoidală. puternic influenţate de gradul de subrăcire şi procesele de difuzie. Retasura (golul de contracţie). incluziunile nemetalice sunt defecte de elaborare şi turnare neremediabile. ale unor neomogenităţi chimice (macro. în funcţie de mărimea gradientului de temperatură şi al subrăcirii. Finisarea granulaţiei are la bază intensificarea germinării prin: . care în stare lichidă au o vâscozitate ridicată. . iar viteza de răcire rapidă impiedecă formarea macrosegregaţiilor. din aliaje speciale. Microsegregaţiile se pot diminua prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. mai lentă. sufluri. Structura unui agregat policristalin este determinată de mărimea parametrilor cristalizării: viteza de germinare şi viteza de creştere a cristalelor. prezintă tranziţia vitroasă la viteze reduse de răcire. Absenţa limitelor de grăunte le conferă proprietăţi remarcabile de rezistenţă mecanică. pori). Materialele ceramice şi polimerii. Zona columnară este cea mai pură. cristalizarea este anulată şi se obţine structura amorfă. Aceste defecte se transmit apoi semifabricatelor deformate plasic.5. Temperatura de tranziţie vitroasă creşte cu mărirea vitezei de răcire. constituind concentratori de tensiune şi amorse de fisură. la tranziţia vitroasă se modifică panta de variaţie a volumului specific cu temperatura. Dacă cristalizarea este însoţită de variaţia cu salt a volumului specific. Cristalizarea materialelor 56 de creştere continuă sau dendritică.

k=3. bifazice: în timpul cristalizării metalului pur coexistă metalul în stare lichidă şi solidă. monofazice: metalul pur în stare solidă sau lichidă. Din punct de vedere al numărului k de componenţi. iar la polimeri sunt molecule. dacă conţin un singur constituent structural. care la temperatura ambiantă sunt alcătuite din două faze: soluţia solidă de C în Feα. numită cementită. Din punct de vedere al numărului de faze ϕ. Microscopic. omogenă în întreg volumul. Cele mai cunoscute aliaje metalice bifazice sunt oţelurile carbon.k=2. aliajele sunt sisteme eterogene care conţin mai multe specii de atomi. Microstructura reprezintă totalitatea grăunţilor cristalini şi a particulelor. polinare: sistemul Fe-C-Cr-Ni la oţeluri inoxidabile austenitice. dacă conţin mai mulţi constituenţi. Componenţii sunt substanţele care alcătuiesc aliajul. fiecare fază având unul sau mai mulţi componenţi. trifazice: în timpul unei reacţii eutectice binare L ↔ E (A+B). Constituenţii structurali sunt grăunţii cristalini şi particulele de natură distinctă din microstructura aliajului. aliajele sunt omogene. . Constituenţii structurali pot fi alcătuiţi din una sau mai multe faze.k=1. ternare: sistemul Fe-C-Cr la oţeluri aliate. sistemele de aliaje sunt: . Această noţiune s-a extins şi asupra materialelor ceramice şi a polimerilor organici. limitată de o suprafaţă de separaţie. Din punct de vedere chimic. plastică şi ductilă. aliajul este materialul metalic obţinut prin topirea a două sau mai multe substanţe. iar cele semicristaline din grăunţi cristalini într-o masă amorfă.ϕ >3. sistemul Al2O3 – SiO2 la ceramice. Structura aliajelor 57 Capitolul 6. Microstructura aliajelor 6. Pentru sistemele în afară de echilibru. ioni sau molecule. care se evidenţiază prin microscopie optică sau electronică. Faza este o parte din aliaj. sistemul Cu-Zn pentru alame. fiecare fază are o compoziţie chimică determinată. alumina Al2O3 etc. .1. În sens lărgit. Macroscopic.ϕ =3. polifazice: în timpul reacţiei eutectice ternare L ↔ E (A+B+C). Pentru sistemele în echilibru. Din punct de vedere microscopic.k>3. aranjamentul atomic şi proprietăţile fixate. . aliajele sub formă de soluţie lichidă sau soluţie solidă. Sistemul de aliaje reprezintă totalitatea aliajelor. La metale sunt elemente chimice pure sau compuşi chimici intermediari stabili în intervalul de temperatură considerat. care are compoziţia chimică. preponderent fiind un metal. În cazul ceramicelor sunt compuşi chimici. numit eutectic (notat E). compoziţia poate varia în funcţie de timp şi microvolumul considerat. pe care le formează aceeaşi componenţi în proporţii diferite. Noţiuni de bază În sens clasic. binare: sistemul Fe-C pentru oţeluri şi fonte. numită ferită şi carbura de fier Fe3C dură şi fragilă. în scopul obţinerii unor proprietăţi diferite de cele ale componenţilor. . monocomponente: metalul pur Cu. lichidul este în echilibru cu un amestec mecanic al două faze solide A şi B.6. . Aliajul cu . . aliajele sunt materiale omogene. Aliajele complet amorfe nu prezintă în general microstructură. aliajele policristaline sunt alcătuite din grăunţi cristalini. respectiv eterogene.ϕ =2. sistemele de aliaje sunt: . aliajul este materialul care conţine două sau mai multe specii de atomi. Cu-Sn-Pb la bronzuri cu Pb.ϕ =1.

Ag. 6.microstructura este alcătuită din grăunţi Fig. . 6. a. de exemplu. determinată de structura benzilor de energie.2a).rezistenţa mecanică şi duritatea mai scăzute. excepţie mercurul. aliajele de tip Sialon. atunci când componenţii nu se dizolvă reciproc şi nu L reacţionează chimic. 6.cristalizează într-un interval de temperatură (fig.1 Metalul pur Metalul pur apare în aliaje. formându-se grăunţi cristalini de soluţie solidă. . ↑ T 6.6.1a). polistirenul de înaltă rezistenţă la şoc mecanic este un aliaj care conţine particule disperse de cauciuc în masa de polistiren.constituent monofazic. O. b). temperatura de topire pentru W este 3410oC. Al. Aliajele din polimeri se numesc copolimeri. La solidificare. (constituite din elementele Si. microstructura specifică (fig. heterogen chimic.constituent monofazic. De exemplu. cu structură cristalină răcire. Domeniul copolimerilor este relativ nou şi în dezvoltare. .polifazici (ϕ ≥2): amestecul sau agregatul mecanic. 6.stabilitate la temperaturi ridicate. Cu. Cele mai conductive sunt: Ag. . 6. atunci când forţele de atracţie dintre atomii de acelaşi tip şi cele dintre atomii de specii diferite sunt de acelaşi ordin de mărime. Cr. numit perlită. Pb etc. Al.1 Metalul pur A: a. Al. au componenţi compuşii Si3N4 şi Al2O3. →t . .există într-un interval de concentraţii. Este un oţel de înaltă rezistenţă folosit. pentru cablurile de tracţiune ale cabinei telefericului. plasicitatea mai ridicată decât a constituenţilor structurali având metalul respectiv component. . .la temperatura ambiantă este în stare solidă.monofazici (ϕ =1): metalul pur. Si. . Astfel.cristalizează la temperatură constantă. omogen chimic. În domeniul ceramicelor. b.conductibilitate electrică şi termică. plumbul se găseşte în stare pură în oţeluri şi în aliajele pe 1’ 1 bază de cupru. soluţia solidă şi compusul intermediar. Sunt materiale destinate să înlocuiască aliajele metalice la temperaturi ridicate. Structura aliajelor 58 0. Cu. . . atomii de specii diferite nu se separă din soluţia lichidă. Pb etc. Ni. 6. specifică fiecărui metal (fig. care se solidifică la –39°C. Al.b. Au.2. Principalele caracteristici ale soluţiei solide sunt: .2. iar pentru Mo de 2600 oC. Cele mai plastice şi cu cea mai redusă rezistenţă la deformare sunt metalele cu structură cristalină cubică cu feţe centrate (CFC): Au. curba de cristalini alotriomorfi.2 Soluţia solidă Soluţia solidă este un amestec la scară atomică a doi sau mai mulţi componenţi.2 Microstructura aliajelor metalice În aliajele metalice se întâlnesc patru tipuri de constituenţi structurali: .8%C are structura alcătuită din amestecul dispers de ferită şi cementită. N). Ag. Principalele caracteristici ale metalului pur sunt: A L↔A . Sn.rezistenţă la coroziune: Pt. Au.1b). Se formează în condiţiile solubilităţii componenţilor în stare solidă.

2 Soluţia solidă α: 1. solubilitatea componenţilor. ε. mai dură. compactitatea aranjamentului atomic. prin care componenţii trebuie sa aibă caracter electrochimic apropiat. factorul geometric. β. 6.soluţii solide de substituţie. care limitează diferenţa între razele atomice la max. δ. soluţiile solide se notează cu literele greceşti α. c.microstructura este formată din grăunţi cristalini alotriomorfi.proprietăţile sunt apropiate de a metalului solvent. microstructura diferenţiază: . 6. sistemele: Fe-Mn. În funcţie de reţeaua . mai 1 L↔α rezistentă. β=A(C) Fig. . a. factorul electrochimic.soluţii solide nelimitate.are structura cristalină a metalului pur solvent. b. Fe-B.. cum sunt: Fe-C. Cu-Sn etc. B. Apar în sistemele de aliaje cu componenţi metalici la care diferenţa între razele atomice ale componenţilor este sub 15%. Fe-Cr. care α se diferenţiază după mecanismul de formare. asemănătoare cu a metalului pur (fig. Apar la sistemele de aliaje cu componenţi metal . γ. indicând solventul A urmat de solutul B între paranteze. factorul de concentraţie electronică. După mecanismul de formare se a. 6. când componenţii se dizolvă în orice proporţii. Cu-Zn.soluţii solide interstiţiale (sau de pătrundere). Sub acţiunea atomilor dizolvaţi. Fe-N etc. reţeaua cristalină a solventului este deformată elastic. În general. cu nev .3a se prezintă reţeaua cristalină a solventului A şi în figura 6. solventul A. care se formează prin distribuirea atomilor dizolvaţi în interstiţiile reţelei cristaline a solventului (fig. 6. şi mai puţin plastică decât metalul 2 pur solvent. unde ce = nev / na. . N. Fig.numărul atomilor.numărul electronilor de valenţă şi na .2b). Există o varietate de soluţii solide. b.3b cea a soluţiei solide de substituţie α=A (B). În figura 6.metaloid cu rază atomică mică (C. . gradul de ordonare →t a atomilor dizolvaţi. pentru a se evita formarea compuşilor intermetalici. astfel încât soluţia solidă este ↑ L T mai rezistivă termic şi electric. Sunt soluţii solide de substituţie. 9% pentru aliajele pe bază de Fe şi la 14÷15% pentru aliajele pe bază de Cu. Fig. c.3c). Structura aliajelor 59 .6. soluţia solidă interstiţială. H). iar detaliat. 6. la care componenţii îndeplinesc următoarele condiţii: izomorfismul reţelelor cristaline. soluţia solidă de substituţie α=A(B). Se exemplifică pentru sistemul binar de aliaje format din componenţii A şi B. După solubilitatea componenţilor există: . natura solventului şi a.3 Mecanismul de formare a soluţiilor solide. 100 ↑ p[%] A B C p1 x1 x →B a. η etc. b.4 Fluctuaţii de concentraţie în soluţii solide dezordonate 2. care se formează prin înlocuirea unor atomi ai solventului cu atomi dizolvaţi. b. care limitează concentraţia electronică ce pentru a se evita formarea compuşilor electronici. curba de răcire. De exemplu.

2. În aceste soluţii solide. Prin ordonarea soluţiei solide scade plasticitatea. Structura aliajelor 60 cristalină a solventului. . care poate fi exprimat prin formula Cu3Au.3 Compusul intermediar Compusul intermediar se formează în condiţiile reactivităţii chimice a componenţilor.12nm. 21/13 pentru cubic complex. la care nodurile reţelei cristaline sunt ocupate de atomi. în timp ce dizolvarea de Al determină o soluţie solidă incompletă. cum sunt: Cu-Au. După natura solventului sunt: . cu locuri vacante. iar pentru Co este 0. 5. respectiv Feγ şi Feδ. fie Co.soluţii solide ordonate. CuAl. . observă că există un raport determinat între atomi Cu /Au = (6/2)/(8/8).14nm. austenita şi ferita δ .soluţii solide pe baza unui element chimic pur . creşte rezistenţa mecanică. 6. p. Pot apare atunci când solventul este un compus intermetalic. Fluctuaţiile de concentraţie sunt abateri. x. 7/4 pentru HC. Se Fig. . atomii de Au ocupă colţurile celulei. cu deficit de atomi de Co. concentraţia electronică este limitată sub 1. Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie.4).4 pentru CFC. Apar în sistemele Cu-Au. fie că se dizolvă Al. se produce o reducere de volum specific. care se caracterizează prin dispunerea atomilor dizolvaţi pe poziţii determinate în reţeaua solventului. 6. Se formează prin răcirea lentă sub o temperatură de ordonare a unor soluţii solide de substituţie dezordonate. Ni-Mn etc. 6.soluţii solide interstiţiale de C pe bază de Feα. la sistemul de aliaje Al-Cu apare compusul Al2Cu. După gradul de ordonare a atomilor dizolvaţi sunt: .6. În sistemul aliajelor Fe-C. iar atomii de Cu centrează feţele. Dacă x este concentraţia medie în elementul B dizolvat (fig.soluţii solide dezordonate. Fe-Si. În figura 6.5 se prezintă celula cristalină pentru soluţia solidă ordonată Au Cu Cu3Au. Astfel. 3.A(B). este cu atât mai mică cu cât abaterea de la concentraţia medie este mai mare. Soluţia solidă ordonată are proprietăţi intermediare între soluţia solidă dezordonată şi compusul electrochimic. 4.soluţii solide limitate.AmBn(A). de la compoziţia chimică medie. care prin dizolvare de Cu sau Al se prezintă sub forma soluţiei solide θ = Al2Cu (Cu sau Al). Fe-Co.soluţii solide incomplete. Fe-Al. care se caracterizează prin dispunerea întâmplătoare a atomilor dizolvaţi în reţeaua solventului. . Sunt soluţiile solide interstiţiale şi majoritatea celor de substituţie. În cadrul structurii CFC. Fe-Cr etc. se modifică proprietăţile electrice şi uneori cele magnetice. de existenţă unui microvolum cu abatere de la concentraţia medie. soluţiile solide care se formează sunt: ferita α. când forţele de atracţie între atomii de specii diferite sunt mai mari decât . când componenţii se dizolvă în anumite proporţii. există fluctuaţii de concentraţie.soluţii solide complete. probabilitatea. în volume foarte mici. Ştiind că raza atomică pentru Al este 0. 3/2 pentru CVC.soluţii solide pe baza unui compus intermetalic . Cu-Zn. Există un număr relativ mic de sisteme care respectă aceste condiţii. După compactitatea structurii cristaline: . Ni-Cu. De exemplu. rezultă că dizolvarea de Co (prin substituţia atomilor de Al) conduce la o soluţie solidă completă. care favorizează germinarea de noi faze de compoziţie chimică diferită.5 Celula cristalină a soluţiei solide ordonate Cu3Au. s-a constatat că la formarea soluţiei solide pe baza compusului AlCo. Au-Ag.

Între fiecare pereche de elemente se formează trei compuşi electronici: . CVC. Ag. compusul se numeşte intermetalic.aşezare ordonată a atomilor şi raport determinat între atomii componenţi. TiN. în reţea. 3 sau 4: Be.6a). II . Se prezintă ca soluţii solide incomplete cu exces de metal sau metaloid. 6. HC). celula cristalină complexă a compusului intermetalic MgCu2 După factorul determinant la formare se diferenţiază: . covalentă. unde nev reprezintă numărul electronilor de valenţă şi na-numărul de atomi din compus.microstructură alcătuită din grăunţi cristalini omogeni.59. cu forme tipice: poliedrice (fig. exprimat prin formulă de tip AmBn. c. . MX2. . metalică sau mixtă. rezistenţi la coroziune. structuri cristaline complexe (de tip NaCl. Mg. Sn. Se formează între metale din grupele I şi II: I . Exemple: MgCu2. eterogen chimic. fazele Laves. M2X. N. Cd.constituent monofazic. Zn. FeB. covalentă sau mixtă.6b). Pt. Al.compuşii electronici au factorul determinant concentraţia electronică ce = nev / na . Mg2Pb. Au. Fe. specifice metalelor (CFC. →t b. . c. Sunt compuşi de valenţă normală.metale cu valenţa 2. . b. De exemplu: Fe4N. impredictibile din proprietăţile componenţilor.compuşi electrochimici. Si.6 Compusul intermetalic AmBn: a. ZnS. . Fe2B. Astfel. fazele σ etc. Sunt compuşii interstiţiali. . Mo2C. la depăşirea limitei de solubilitate a metaloidului în metal. ZrH2 etc. 6. la care factorul determinant este factorul geometric. Dacă componenţii sunt metalici.metale cu valenţa 0 sau 1: Cu. WN.raza atomului metalic. Domeniul de concentraţii este centrat pe compoziţii care corespund formulelor: M4X. b). În general sunt duri.raza atomului de metaloid şi cu R .proprietăţi singulare. Li. care respectă condiţia geometrică r / R = 0.cristalizează la temperatură constantă. Mg2Sb. . duri şi fragili. fragili. H). S-a notat cu r . specifică compusului (figura 6. ceea ce determină caracterul metalic al acestora. Mn3C. Ni. aciculare. B. Fe3C. W2C. CuSn etc. diferită de a componenţilor (fig. Mg2Si. TiC. Structura aliajelor 61 între atomii de aceeaşi specie. Fe2N. unde M simbolizează metalul şi X-metaloidul. Na. în general complexă. Au reţele cristaline compacte. Mn. microstructura. Co. sferice. cu legătură interatomică ionică. ↑ T 1 L L↔AmBn 1’ AmBn Cu Mg c). Fig. Sunt compuşi cu legătura interatomică metalică şi componentă covalentă.42-0. W2N. Principalele caracteristici ale compusului intermediar sunt: .6c).compuşi geometrici. NiAs etc).structură cristalină specifică. Sunt compuşi duri şi termorezistenţi. CaF2.legătură interatomică ionică. carbura de titan TiC are duritatea Vickers 32000 N/mm2. curba de răcire. a. 6. la care factorul determinant este factorul electrochimic. AlN. .6. MX. iar temperatura de topire de 3250oC. WC. Compuşii interstiţiali se formează între metalele de tranziţie şi metaloizii de rază atomică mică (C. Pd.

eterogen chimic. Exemple: CuZn. Fig. globulară . Există într-un interval de concentraţii. b. Cu31Sn8. ↑ T 1 L L↔E(A+B) 1’ E(A+B a A B →t a. cu ce=3/2. Faza β este maleabilă. Caracteristici: . curba de răcire. . Prezintă ordonarea soluţiei solide sub o anumită temperatură de ordonare. fiind mai rezistente. . Amestecurile mecanice se diferenţiază după provenienţă şi morfologie. care provin dintr-o fază lichidă.faza β. se defineşte ca valoarea inversă a grosimii medii a unui pachet de lamele vecine. După provenienţă amestecurile mecanice sunt: . Aceşti compuşi au legătură interatomică cu caracter metalic. Amestecurile mecanice eutectoide au un grad de dispersie superior celor eutectice. cu ce=7/4. c. dure şi ductile. 6. compuşi intermediari. Exemple: Cu5Zn8. morfologie lamelară c. unde E este simbolul eutecticului.faza ε. care cristalizează într-o structură HC. gradul de dispersie al amestecului mecanic. 6. proporţia şi gradul de dispersie al fazelor. plasticitatea superioară amestecurilor mecanice Cu5Sn.7c).4 Amestecul mecanic Amestecul mecanic se formează între componenţi insolubili sau parţiali solubili în stare solidă. . La solidificare. b.eutectice. 6. formând amestecul unor faze distincte.constituent polifazic. are ce=21/13. alcătuiţi din amestecul a două sau mai multe faze (fig. Structura aliajelor 62 .7 Amestecul mecanic eutectic E (A+B): a. care cristalizează într-o structură cubică complexă cu 52 de atomi în celula elementară. ca soluţii solide pe baza compusului respectiv.microstructura conţine grăunţi cristalini.2. în urma reacţiei eutectice: L↔E (A+B). Exemple: CuZn3. fazele γ si ε sunt fragile. După natura lor. . unde e este simbolul eutectoidului. notat a-1.7a). care provin dintr-o fază solidă. După morfologie sunt amestecurile mecanice: . respectiv. care cristalizează într-o structură CVC. . 6.7b şi c).eutectoide. în urma reacţiei eutectoide: α↔e (A+B). fazele componente pot fi: metale pure. . atomii de acelaşi fel se separă.proprietăţile sunt intermediare fazelor componente şi depind de natura.cristalizează la temperatură constantă (fig.globulare. 6.6.faza γ. cu efect de creştere a durităţii şi de scădere a plasticităţii. Morfologia globulară asigură duritatea şi rezistenţa mai reduse.7b). cu grăunţii alcătuiţi din pachete de plăci alternative ale fazelor componente (fig. .lamelare. 6. Cu3Sn. Forţele de atracţie dintre atomii de aceeaşi specie sunt mai mari decât forţele de atracţie dintre atomii de specii diferite. cu grăunţi rezultaţi din amestecul globulelor unei faze în matricea celeilalte faze (fig. soluţii solide.

Rubinul folosit în construcţia laserilor este un aliaj monocristalin de safir.8 Microstructura aliajelor metalice: a.8%C recopt.8%C globulizat. . Ţinând seama de proprietăţile constituenţilor structurali. soluţia solidă şi amestecul mecanic globular. alcătuit din ferită α şi cementită şi eutecticul ledeburită. 6. .alumină Al2O3. uneori şi faze vitroase. SiC. MgO. La aliajele Fe-C se întâlnesc următoarele amestecuri mecanice: eutectoidul perlită. 400x. proprietăţile aliajelor metalice sunt determinate de următorii constituenţi structurali: . atac nital 2%. c. 200x. În figura 6. Compuşii intermediari apar adesea în materialele ceramice.6. soluţia solidă .duritatea: compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare.99% deformat la rece şi recristalizat. 200x. 6.perlita în oţelul cu 0. . e. Si3N4). Structura este monofazică de tip soluţie solidă de ioni de Cr3+ dizolvaţi în cristalul de safir. compusul intermetalic poliedric SnSb şi eutectic în aliajul tipografic PbSn5Sb12. De exemplu.conductibilitatea termică şi electrică: metalul pur. Astfel. Un mare număr de ceramice. se pun în formă prin sinterizare. dar cu structură mai complexă. f). compuşi intermediari şi amestecuri mecanice. compusul intermetalic . Structura aliajelor 63 lamelare. a b c d e f Fig. eutectoidul lamelar . Prezenţa ionilor de crom dă culoarea roşie a rubinului. atac clorurã ferică. d.8 se prezintă aspectul microstructural al unor constituenţi structurali din aliaje feroase şi neferoase. atac nital 2%. Al2O3. atac nital 2%. Se formează aceleaşi tipuri de soluţii solide ca şi la metale.Cu electrolitic 99. eutectoidul globular . atac nital 2%.plasticitatea: metalul pur. atac electrolitic în soluţie 50%HNO3. 200x. cu 0. NiO-MgO formează soluţii solide nelimitate. 400x. soluţii solide. Compuşii chimici sunt componenţii şi totodată constituenţii structurali cei mai frecvent întâlniţi în aliajele ceramice.3 Microstructura aliajelor ceramice În aliajele ceramice sunt prezenţi constituenţi structurali cristalini asemănători cu ai aliajelor metalice: compuşi chimici. b. alcătuit din perlită şi cementită. cu punct de topire ridicat (Al2O3.05% Cr2O3. sistemele Al2O3-Cr2O3. ca de exemplu în sistemul silice SiO2 .austenita în oţelul inoxidabil cu 18%Cr şi 8%Ni. în cadrul sistemului MgO – SiO2 se formează compuşii ternari 2MgO·SiO2 şi MgO·SiO2. La materialele ceramice apar de asemenea amestecurile mecanice eutectice ale compuşilor. 400x. se poate trage concluzia că. metalul pur . Această metodă constă din formarea unui .rezistenţa: amestecurile mecanice eutectoide lamelare.Fe3CI şi eutecticul ledeburita în fonta albă cu 5%C.perlita din oţelul cu 0.

pori. fibre negre de mulit (2Al2O3·SiO2). legate între ele prin lanţuri amorfe. b. cu nicoli încrucişaţi.9). pentru formarea unui agregat policristalin prin difuzie în stare solidă. 6. Această structură se poate evidenţia prin microscopie optică prin transmisie. în lumină polarizată.10 se exemplifică microstructura unui porţelan tehnic. care se extind în tot volumul materialului.11). polimerii puri semicristalini.11 Micrografia prin transmisie a polietienei evidenţiază structura internă a sferolitei. încălzit la temperaturi ridicate. c.6. 6. porozitate deschisă Fig. 6. cu nicoli încrucişaţi (fig.1 Microstructura polimerilor puri semicristalini Aşa cum s-a văzut. c. În figura 6. Prin microscopie electronică se Fig. material compact. Structura aliajelor 64 precomprimat din pulberi presate. matrice vitroasă. Microstructura materialelor obţinute prin sinterizare depinde de granulaţia pulberilor şi regimul de tratament termic. Porozitatea variază în limite largi. d. 6. pori de dimensiunea grăunţilor. folosind lumina polarizată.10 Microstructura unui porţelan tehnic: grăunţi poliedrici luminoşi de cuarţ SiO2. Spre deosebire de materialele compacte rezultate prin topire. la porozitatea deschisă caracterizată prin capilare interconectate. a. au microstructura similară materialului policristalin.9 Microstructura unui material ceramic cristalin: a. b. Sunt caracteristice limita liniară dintre sferolite şi crucea de Malta din interior. 500x care conţine lamele cristaline dezvoltate radial dintr-un germene iniţial.4 Microstructura polimerilor 6. semicristaline. 100x 6. În materialele ceramice pot apare alături de grăunţii cristalini şi faze vitroase. . rezultaţi prin cristalizare din stare lichidă. fiind alcătuită din sferolite.4. Fig. de la porii de dimensiuni mici sau de dimensiunea grăunţilor. d. în microstructura materialelor sinterizate apar şi pori (fig. 6. material cu pori mici.

fibre sau lamele d. respectiv. fibre A în masa B. c. alcătuiţi din două sau trei secvenţe omogene de unităţi structurale A.12 Copolimerii: a.2 Microstructura copolimerilor amorfi Aliajele de polimeri organici – copolimerii – se caracterizează prin macromolecule. 6. În consecinţă. se obţine un copolimer cu formula globală AmBm: mA + nB → AmBn Modul de asociere a uniţăţilor structurale A şi B în copolimer variază în funcţie de natura catalizatorului reacţiei. o grupare a secvenţelor b. omogene. sfere A în masa B. bisecvenţiali d. grosimea lamelelor.copolimeri statistici. Creşterea solubilităţii prin încălzire este limitată de rezistenţa termică redusă a materialelor organice. în general instabile peste 350°C. Polimerii nu formează între ei soluţii în stare lichidă şi solidă. amorfă. . În cazul general. Acesta conţine o . copolimerii nu pot fi realizaţi prin amestecul în stare lichidă a macromoleculelor cu structură chimică diferită. iar ramificaţiile sunt din unităţi B. relativă a secvenţelor A şi B. Microstructura copolimerilor trisecvenţiali se prezintă sub forma secvenţa A secvenţa amestecului a două faze. Fig. Amestecurile de micromolecule formează la temperatura de sinteză. soluţii lichide omogene. fără microstructură.A . care conţin 2 sau mai multe unităţi structurale de compoziţie chimică diferită. trisecvenţiali A B A B A B a. prin copolimerizarea în prezenţa unui catalizator a monomerilor A şi B. Aliajele pot fi realizate numai prin procedee chimice de sinteză dintr-un amestec de monomeri în proporţii definite. b. Se disting (fig.13 Copolimeri trisecvenţiali ABA: a.14 se exemplifică microstructura unui copolimer trisecvenţial polistiren-polibutadienă-polistiren. 6.B în stare lichidă şi solidă o structură a. B În figura 6.B .4. Fig. Diametrul sferelor şi fibrelor. Copolimerii grefaţi şi secvenţa A secvenţa secvenţiali prezintă. lamele A.6. În funcţie de lungimea c. fazele pot secvenţa A secvenţa B fi sub formă de sfere.12): . respectiv B. unde lanţul principal este format din unităţi A. fin dispersate. la care repartiţia unităţilor A şi B este întâmplătoare. b. 6. cu 30% (de masă) polistiren.13). Copolimerii statistici nu conţin secvenţe omogene şi de aceea formează A . Există copolimeri bi sau trisecvenţiali.A . cu unităţile structurale repartizate în secvenţe omogene. b.copolimeri secvenţiali. 6. Structura aliajelor 65 6. (fig. c. A şi B.copolimeri grefaţi. c.B . Grefaţi este între 10nm şi 1µm. . la scară microscopică. în general de 50-150°C. statistici.

Constituenţii structurali au aspect metalografic şi proprietăţi caracteristice.şoc. Plasticitatea şi tenacitatea sunt asigurate de metalul pur. Faza este o parte din aliaj mărginită de o suprafaţă de separaţie. obţinuţi din faza lichidă. care în aliaj pot fi în stare pură sau pot forma soluţii solide. 6. fără microstructură. Copolimerii se obţin numai prin sinteză chimică din monomeri. se obţine polistirenul . compuşi intermediari. ioni sau molecule.6.14. În funcţie de natura şi cantitatea lor. cei grefaţi şi secvenţiali au secvenţele omogene grupate în faze distincte. soluţia solidă. aranjament atomic şi proprietăţi fixate. Copolimerii amorfi prezintă lanţuri moleculare cu unităţi structurale de compoziţii chimice diferite. cu compoziţie chimică. soluţia solidă şi amestecul mecanic globular. Copolimerii statistici sunt amorfi. Este un elastomer termoplastic. au structura policristalină alcătuită din sferolite. compusul intermediar sau polifazici – amestecul mecanic. care îmbină proprietăţile elasice ale polibutadienei cu punerea uşoară în formă a polistirenului. La aliajele metalice. Aliajele ceramice au drept componenţi compuşi chimici. Ceramicele obţinute prin sinterizare prezintă porozitate. Conţin constituenţi structurali monofazici: metalul pur. Microstructura copolimerului trisecvenţial polistiren-polibutadienă-polistiren. Structura aliajelor 66 dispersie de sfere vitroase de polistiren într-o matrice cauciucată. Dacă microstructura polistiren este constituită dintr-o dispersie de sfere din cauciuc într-o matrice vitroasă de polistiren. Rezistenţa este asigurată de amestecurile mecanice eutectoide disperse. care pot fi observaţi prin microscopie optică sau electronică. Duritatea este dată de compusul intermediar şi amestecurile mecanice lamelare disperse. polibutadiena Fig. constituenţii imprimă aliajului diferite proprietăţi.5 Rezumat şi concluzii Aliajele sunt materiale. iar ceilalţi componenţi sunt elemente chimice pure sau compuşi chimici stabili în intervalul de temperatură considerat. 6. Componenţii aliajului formează una sau mai multe faze în aliaje. Constituenţii structurali sunt grăunţi cristalini şi particule. care conţin două mai multe specii de atomi. un component este un metal. Acesta este un material termoplastic rigid 6. Polimerii cristalini. .5 Rezumat şi concluzii cu înaltă rezistenţă la şoc 20nm mecanic. amestecuri mecanice eutectice sau faze amorfe.

temperatura şi presiunea.V=1. Pentru a asigura echilibrul fazelor poate varia un singur factor.În condiţii izobare. Sistemul este invariant.o stare de energie liberă mai mare.7. În majoritatea cazurilor. Sistemul nu prezintă grade de libertate. Sistemul are două grade de libertate. deci substanţa monofazică este în echilibru într-un interval de temperatură. Din figura 7. în condiţii izobare (p1 = const). la aliaje ternare: k = 3. Echilibrul fazelor se realizează în condiţiile variaţiei a doi factori de influenţă. În practică se realizează rar un echilibru real. bivariante.V=0. la aliaje binare: k = 2. la temperatura de topire Tt. . dacă energia lui liberă nu se modifică în timp. Legea fazelor indică numărul maxim de faze în echilibru. Diagrame de echilibru fazic 67 Capitolul 7. k=1. sistemele de aliaje binare (k=2) pot fi: . Punând condiţia V=0 în relaţia (7. deci cristalizarea unei substanţe pure are loc la temperatură constantă. Varianţa este: VT≠Tt=1-1+1=1.3.2) rezultă: ϕmax = k + 1 (7. La temperaturi superioare sau inferioare temperaturii de echilibru. expresia legii fazelor devine: V=k-ϕ+1 (7. monovariante. substanţa este monofazică (lichidă. în care stabilitatea aliajelor este limitată. Această stare se obţine numai în condiţii de încălzire sau răcire foarte lente.V=2. . la o presiune şi temperatură date. . Rezultă varianţa: VTt =1-2+1=0. Sistemul are un grad de libertate. Legea fazelor Starea de echilibru a unui aliaj corespunde valorii minime a energiei sale libere. energia liberă are o valoare determinată. ϕmax = 4. Aceste concluzii sunt în concordanţă cu aspectul curbei de răcire a metalului pur prezentată în figura 6. presiunea). Temperatura de topire creşte puţin cu presiunea. Aceasta este o relaţie matematică între numărul de componenţi k. În condiţii de echilibru.3) Pentru substanţa pură: k = 1. De aceea.1 Echilibrul fazelor în aliaje. Echilibrul fazelor are loc la menţinerea constantă a factorilor de influenţă. Legea fazelor arată condiţiile în care au loc transformările de fază. Starea unui aliaj se caracterizează prin numărul şi natura fazelor în echilibru şi depinde de concentraţia componenţilor şi condiţiile externe . se poate neglija influenţa presiunii asupra echilibrului fazelor condensate (solidă şi lichidă).2) După valoarea varianţei. sunt în echilibru fazele lichidă şi solidă (ϕ=2).1. Sistemul este monovariant. iar la intervenţia unor factori externi aliajele trec în alte stări mai stabile. care asigură timpul suficient adoptării stării cu energie minimă. Diagrame de echilibru fazic 7. numărul de faze ϕ şi varianţa V a sistemului: V=k-ϕ+2 (7. Se exemplifică pentru substanţa pură. ceilalţi fiind constanţi. invariante sau zerovariante. Aliajul se găseşte în echilibru stabil.1) Varianţa sau numărul gradelor de libertate reprezintă numărul factorilor interni (concentraţia componenţilor) sau externi (temperatura. ϕmax = 3. aliajele se găsesc într-o stare metastabilă . respectiv solidificată). ϕmax= 2. care influenţează starea sistemului de aliaje şi care poate fi variat fără a modifica numărul şi natura fazelor în echilibru. Echilibrul fazelor în sistemele eterogene este exprimat de legea fazelor a lui Gibbs.

7. Diagrame de echilibru fazic

68

7.2 Alcătuirea şi trasarea experimentală a diagramelor de echilibru binare
În condiţii izobare, diagrama de echilibru fazic a unui sistem de aliaje este un grafic în coordonate temperatură-concentraţie. Ea caracterizează starea de echilibru a sistemului de aliaje la diferite temperaturi şi transformările care au loc în stare solidă şi lichidă, la încălzire sau răcire foarte lente. Pentru substanţa pură, reprezentarea verticala de grafică se reduce la verticala de temperatură, ↑ compoziţie x 1 pe care se indică punctele critice. Punctele L T critice reprezintă temperaturile la care are TA TF loc echilibrul fazelor. De exemplu, pentru F Aβ substanţa pură notată A (fig. 7.1a), punctele 2 TA ’ critice sunt: TA - temperatura de echilibru orizontala de temperatură lichid-solid şi eventual TA’ - temperatura de Aα echilibru a formelor alotropice Aα ↔Aβ. În cazul sistemelor binare (k=2), 0 20 40 x 60 80 100 diagrama de echilibru este un grafic plan (fig. A A → B [%] 7.1b). Axa verticală este axa temperaturii, a). b). măsurată în oC, sau K. Axa orizontală este axa Fig. 7.1 Alcătuirea diagramei de concentraţiilor, delimitată de verticalele echilibrua). k=1; b). k=2. componenţilor puri, teoretic notaţi A şi B. Are 100 unităţi de lungime, pentru a exprima procentual concentraţia aliajelor din sistem. Se indică poziţia componenţilor A, B şi direcţia de creştere a concentraţiei componentului B. Un punct oarecare x, de pe axa concentraţiilor, arată concentraţia în componentul B. Concentraţia în componentul A se determină din condiţia A+B=100. Concentraţia se exprimă în general în procente de masă. Concentraţia în procente de masă reprezintă cantitatea de component B, exprimată în grame, ce revine la 100 grame de aliaj A+B. Pentru studiul interacţiunii reciproce a componenţilor, concentraţia se exprimă în procente atomice, respectiv, numărul de atomi B ce revin la 100 de atomi de aliaj A+B. Liniile diagramei sunt locuri geometrice ale punctelor critice cu aceeaşi semnificaţie fizică. Liniile delimitează domenii cu aceeaşi componenţă fazică. Un punct de pe diagramă aparţine unui domeniu, a cărui compoziţie fazică indică starea unui aliaj la o anumită temperatură. El se găseşte la intersecţia verticalei de compoziţie cu orizontala de temperatură. Astfel, punctul figurativ F indică starea aliajului x la tempetatura TF. Aspectul diagramelor de echilibru binare simple se poate aprecia din relaţia existentă între componenţi. Pentru diagrame de echilibru mai complexe şi mai ales pentru utilizarea practică este necesară trasarea lor experimentală. Se exemplifică trasarea prin metoda analizei termice a diagramei de echilibru pentru sistemul de aliaje Bi-Sb, cu solubilitate nelimitată a componenţilor în stare lichidă şi solidă (fig. 7.2). Eşantioane din componenţi şi din aliaje ale sistemului se topesc, apoi, pe parcursul răcirii foarte lente, se înregistrează variaţia temperaturii în timp şi se trasează curbele de răcire. Efectul termic al transformărilor care au loc determină modificări ale aspectului curbelor de răcire, care permit identificarea punctelor critice. În concordanţă cu cele prezentate în capitolul 6, metalele pure Bi şi Sb au curbe de răcire cu palier, care corespunde cristalizării izoterme a acestora. Metalele pure au un singur punct critic corespunzător temperaturii de echilibru topire-solidificare.

7. Diagrame de echilibru fazic

69

Aliajele cristalizează într-un interval de temperatură, sub forma cristalitelor de soluţie solidă α nelimitată. Aliajele prezintă două puncte critice corespunzătoare punctelor de inflexiune de pe curba de răcire. Punctul de început de solidificare este numit punct lichidus, iar punctul de sfârşit de solidificare punct solidus. Punctele lichidus şi solidus delimitează intervalul de solidificare a aliajului.
↑ T [°C] L 350 272 275 L→Bi Bi α →t Bi →t 10%Sb
L→α

560 L 480

600

620 530

630

700 600 500 400 300 272 100 0

L

curba lichidus
630

390 290 310

L+α α
curba solidus

α →t 30%Sb →t 50%Sb →t 70%Sb →t 90%Sb →t Sb

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 Bi → Sb[%] Sb

Fig. 7.2 Trasarea experimentală a diagramei de echilibru Bi-Sb

Se extrag de pe curbele de răcire punctele critice ale componenţilor şi ale aliajelor, care se dispun într-o diagramă în coordonate concentraţie - temperatură, pe verticalele de compoziţie corespunzătoare. Locul geometric al tuturor punctelor lichidus este curba lichidus, iar locul geometric al tuturor punctelor solidus este curba solidus. Curbele lichidus şi solidus se întâlnesc întotdeauna în punctele de topiresolidificare ale componenţilor puri. Aceste linii delimitează trei domenii: deasupra curbei lichidus, domeniul monofazic lichid L, în care toate aliajele sunt în stare lichidă; sub curba solidus, domeniul monofazic solid α, în care toate aliajele sunt solidificate; între curbele lichidus şi solidus, domeniul bifazic L+ α, în care aliajele sunt în curs de solidificare. Există o varietate de diagrame de echilibru, care se clasifică după următoarele criterii: 1. După natura transformărilor care au loc în aliaje: - diagrame de solidificare, care conţin numai procese de cristalizare primară; - diagrame cu transformări în stare solidă, care conţin şi procese de recristalizare. 2. După solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă: - diagrame cu componenţi total solubili în stare lichidă şi cu solubilitate totală, parţială sau insolubilitate în stare solidă; - diagrame cu componenţi parţial solubili în stare lichidă şi cu solubilitate parţială sau insolubilitate în stare solidă; - diagrame cu componenţi insolubili în stare lichidă şi solidă. 3. După reactivitatea chimică a componenţilor: - diagrame fără compuşi intermediari; - diagrame cu compuşi intermediari cu topire congruentă sau incongruentă. În continuare, pentru a înţelege cristalizarea aliajelor tehnice, care adesea au diagrame de echilibru complexe, se vor prezenta o serie de diagrame de echilibru binare teoretice (componenţi A şi B), cu diferite relaţii între componenţi, care evidenţiază principalele transformări care pot apare în aliaje şi structurile tipice de solidificare şi recristalizare.

7. Diagrame de echilibru fazic

70

7.3 Diagrame de solidificare
7.3.1 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă şi solidă Dintre sistemele de aliaje cu solubilitate nelimitată în stare lichidă şi solidă, întâlnite în practica industrială, se exemplifică: Ni-Cu, Bi-Sb, Au-Ag, Cd-Mg, Si-Ge, Cu-Pt, Ir-Pt, Ti-Mo, W-Mo, Ti-Nb, Ti-U etc. În figura 7.3 se prezintă diagrama de echilibru fazic pentru sistemul de aliaje cu componenţi teoretici A şi B, în care apar două faze: L - soluţia lichidă; α - soluţia solidă omogenă şi nelimitată de componenţi A şi B.
∆c T ↑ a a2 a3 L TA 0 A a’ L+α L a1 1 b c3 2 c k k2 TB c1 T ↑ L, V=2 1 a. L→α V=1 2 α,V=2 c’ 100 B →t x b.

α

k3 3 x

curba solidus în afară de echilibru

→B[%]

Fig. 7.3 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare solidǎ şi lichidǎ. Microstructura aliajului x la cristalizarea: a. de echilibru; b. în afarǎ de echilibru.

Liniile diagramei sunt curba lichidus TAaTB şi curba solidus TAcTB, unde TA, TB sunt temperaturile de echilibru topire-solidificare ale componenţilor. Ele delimitează trei domenii: monofazic L, bifazic L+α şi monofazic α. Cristalizarea de echilibru a aliajului x. Pentru a urmări cristalizarea unui aliaj x, se duce verticala de compoziţie, care intersectează liniile diagramei în punctele lichidus 1 şi solidus 2. Se parcurg domeniile traversate de verticala de compoziţie de sus în jos şi se trasează curba de răcire. La temperaturi superioare temperaturii T1, verticala traversează domeniul monofazic lichid. Aliajul în stare lichidă, L, se răceşte fără transformări. Varianţa sistemului, V=k-ϕ+1=2-1+1=2, arată că faza lichidă este stabilă într-un interval de temperatură şi de concentraţii (∆T, ∆c). Curba de răcire este o porţiune din exponenţiala lui Newton. Cristalizarea începe în punctul lichidus T1 şi se termină la temperatura solidus T2 de intersecţie a verticalei aliajului cu curba solidus. În intervalul de solidificare, varianţa este V=2-2+1=1, deci sistemul are un grad de libertate. Rezultă, că fazele L şi α sunt în echilibru într-un interval de temperatură (∆T, c=ct). Cristalizarea este însoţită de degajarea căldurii latente de solidificare, ceea ce determină modificarea concavităţii curbei de răcire, iar punctul lichidus 1 devine punct de inflexiune. Pentru a analiza starea unui aliaj într-un domeniu bifazic se utilizează regula pârghie, numită şi regula orizontalei sau a segmentelor inverse. Se analizează starea aliajului x la temperatura punctului b. Pentru aceasta se construieşte prin punctul b conoda ac - un segment de izotermă care se sprijină pe cele mai apropiate linii ale diagramei. Conoda indică:

T2. iar faza solidă îşi modifică compoziţia de-a lungul liniei solidus de la compoziţia punctului c1 tinzând către compoziţia punctului c2. conoda ac arată că lichidul a ajuns la compoziţia chimică a punctului a. Aliajul păstrează o cantitate de lichid: La2= (3k2/a2k2)·100. Soluţia solidă α cu concentraţia punctului c (notată αc) are compoziţia chimică dată de proiecţia lui c în c’. construită la temperatura T1. cristalitele formate au compoziţia punctului c. Compoziţia medie a cristalitelor α va corespunde punctului k. diferită de compoziţia iniţială a aliajului x. iar punctul 2 este un nou punct de inflexiune. Sub temperatura T3. L şi α. când compoziţia chimică a soluţiei solide egalează concentraţia x a aliajului. ∆c). conform săgeţilor. în domeniul de solidificare T1 .4) Se analizează cu ajutorul conodei variaţia compoziţiei celor două faze. Aliajul se solidifică complet la temperatura T3. a aliajului. date de raportul dintre lungimea segmentului de conodă opus fazei de determinat şi lungimea întregii conode: La = bc ⋅ 100(%) . compoziţia cristalitelor formate se modifică continuu şi depinde de temperatură. .compoziţia chimică a fazelor în echilibru. Capătul a indică soluţia lichidă L. de la compoziţia punctului a1 tinzând către compoziţia punctului a2. La fiecare temperatură. conţinutul de B este mai redus decât în restul lichidului. faza lichidă îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul curbei lichidus. dar cristalitele precipitate anterior la temperaturi superioare nu şi-au modificat compoziţia iniţială. La temperatura T2. În procesul de cristalizare. ac αc = ab ⋅ 100(%) ac (7. iar cristalitele α au atins compoziţia chimică.3a) Deoarece procesele de difuzie în stare solidă sunt foarte lente. arată că primele cristalite de soluţie solidă α au compoziţia chimică dată de capătul c1 al conodei. La scăderea temperaturii. nerealizabil practic.masele fazelor în echilibru.soluţia solidă α. . decât lichidul din care provin. verticala traversează domeniul monofazic α. .natura fazelor în echilibru. Se observă că cristalitele α au un conţinut mai mare de component mai greu fuzibil B. Astfel. Diagrame de echilibru fazic 71 . iar soluţia solidă α la compoziţia chimică a punctului c. La Tb mai scăzută. conoda a2c2 arată că ultimele picături de lichid au compoziţia chimică a2. Ambele faze L şi α sunt mai sărace în componetul B. pentru că procesele de difuzie nu au timpul necesar pentru se desfăşura complet. Curba c1 – k3 se numeşte curba solidus în afară de echilibru şi este caracteristică pentru o anumită viteză de răcire. compoziţia chimică medie a cristalitelor se îndepărtează mai mult de starea de echilibru. cristalizarea de echilibru necesită un timp îndelungat (uneori de ordinul anilor). Rezultă că. În condiţiile practice de solidificare la prelucrarea prin turnare. Capătul a1 al conodei indică compoziţia chimică iniţială a fazei lichide. cu compoziţia iniţială a aliajului (fig. La temperatura T2. x. în vecinătatea interfeţei lichid-solid. Varianţa devine: V=2-1+1=2. Conoda a1c1. viteza de răcire este mult mai rapidă. procesele de difuzie omogenizează chimic atât lichidul cât şi soluţia solidă. Soluţia lichidă cu concentraţia punctului a (notată La) are compoziţia chimică dată de proiecţia lui a în a’. Cristalizarea în afară de echilibru. dată de domeniile monofazice pe care se sprijină capetele conodei. dată de proiecţia capetelor conodei pe axa concentraţiilor. 7. la viteze foarte lente de răcire. Cristalizarea decurge în condiţii în afară de echilibru. care omogenizează chimic lichidul. Structura finală va conţine grăunţi de soluţie solidă α omogenă.7. În condiţii de echilibru. Deci la scăderea temperaturii. iar capătul c. Faza α este în echilibru în condiţiile variaţiei temperaturii şi concentraţiei (∆T. la temperatura T. compoziţia medie a soluţiei solide α corespunde punctului k2. Aliajul complet solidificat se răceşte fără transformări după o altă porţiune din exponenţiala Newton. au loc procese de difuzie.

punct eutectic.4 se prezintă diagrama de echilibru fazic pentru componenţii teoretici A şi B. T ↑ TA T 11 L 1 2 L+A 2’ E(A + B) A+E 0 A x m n A A A A x xp q r s →B[%] E →B[%] B B B DS E 1’ E 1 2’ B+E 100 B B DF LE↔E(A+B) V=0 TB L. cu CD-izotermă eutectică şi E . în condiţiile absenţei complete a difuziei.3b). As-Pb. Straturile periferice şi spaţiile interaxiale. aşa încât segregaţia dendritică se evidenţiază prin coloraţia diferenţiată a axelor dendritelor faţă de spaţiul interdendritic. formate la începutul cristalizării. În funcţie de compoziţia chimică. V=2 1 L1→A + LE V=1 2 2’ A+E. hipereutectice.limita de solubilitate a componentului B în lichid. Axele dendritelor. Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă omogenă şi nelimitată de A şi B. 7. Si-Au. sunt mai bogate în componentul mai greu fuzibil B. Segregaţia maximă a aliajului. cu ramura TAE . este: ∆c = c1 – a3.3.2 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă şi insolubili în stare solidă În practică se întâlnesc numeroase sisteme de aliaje cu insolubilitate în stare solidă şi reacţie eutectică: Cd-Bi.4 Diagrama de echilibru cu componenţi insolubili în stare solidă . cu microsegregaţie intercristalină şi dendritică (fig. Si-Be. cu compoziţia punctului E. Liniile diagramei sunt: linia lichidus TAETB. aliajele se clasifică în trei grupe: hipoeutectice la stânga punctului E. 7. componenţii puri A şi B în stare solidă. Diagrame de echilibru fazic 72 Soluţia solidă α rezultă neomogenă chimic. linia solidus TACEDTB. eutectice. Sensibilitatea la reactivul chimic depinde de compoziţia chimică. formate la temperaturi mai scăzute. V=1 E. Be-Al. Microsegregaţia dendritică necesită difuzie pe distanţe mici şi poate fi diminuată prin tratamentul termic de recoacere de omogenizare. măsurată ca diferenţă între compoziţia chimică a cristalitului la temperatura T1 şi cea de la temperatura T3 (care preia compoziţia ultimelor picături de lichid).limita de solubilitate a componentului A în lichid şi ramura ETB.7. Cu-Bi etc. În figura 7. sunt îmbogăţite în componentul A mai uşor fuzibil. Sn-Ga. Mărimea segregaţiei creşte sub acţiunea a doi factori: mărirea intervalului de solidificare T1 –T2 şi a vitezei de răcire. Ge-Sb. V=2 C 2 L+B D 1 1’ 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 y z →B[%] →t x A Fig. la dreapta punctului E. Zn-Ga. V=1 LE↔E(A+B) V=0 →t y L.7. Te-Au.

datorită degajarii căldurii latente de solidificare. ↓ La temperatura T2. Pe izoterma CED (fig. iar cea spre stânga transformarea la încălzire. corespunzătoare aliajului eutectic. la o temperatură T2-ε. date de domeniile monofazice.6) Se observă că faza AC este produs de reacţie. se răceşte fără transformări. curba de răcire prezintă un palier 2-2’. Rezultă că. aplicată pe conoda CE. În timpul reacţiei invariante.5) Cantitatea de faze care rezultă din reacţia eutectică se determină pe conoda CD. tinzând spre compoziţia eutectică: L1→LE. Cristalizarea aliajului eutectic y are loc la temperatura T1. Curba de răcire prezintă palierul 1-1’ cu . care constă în descompunerea reversibilă a fazei lichide în amestecul de cristalite A şi B: LE ↔E (AC + BD ) unde E este simbolul eutecticului. conoda ac indică compoziţia fazelor: Lc şi Aa. Mărimea palierului reprezintă durata transformării invariante şi se determină cu ajutorul triunghiului lui Tammann. aliajul în stare lichidă. Structura finală a aliajului conţine cristalite de A + E (A+B). care intersectează liniile diagramei în punctele critice 1 şi 2. La temperaturi sub T2. Varianţa V=2-2+1=1 arată că fazele L şi A sunt în echilibru într-un interval de temperatură ∆T. când întreaga cantitate de lichid suferă reacţia eutectică.5). La nivelul unei izoterme întotdeauna C D sunt trei faze în echilibru. varianţa devine: V=2-3+1=0. Cristalizarea începe la temperatura lichidus T1. Acesta are ca bază izoterma eutectică şi ca înălţime durata maximă a reacţiei eutectice (determinată experimental). respectiv supraîncălzire. verticala aliajului intersectează L E izoterma eutectică. lichidul cu compoziţia punctului E şi cristalitele izoterma CED B cu compoziţia dată de punctul D: AC ↔ LE ↔ BD Fazele care intră în reacţia eutectică se determină cu regula pârghiei. puţin inferioară lui T2: AC = 2D C2 ⋅ 100(%) . fiind în cantitate mai mare la temperatura T2-ε. La echilibrul celor trei faze. 7. puţin superioară temperaturii T2 eutectice: LE = C2 2E ⋅ 100(%) .7. lichidul se îmbogăţeşte în component B. Citirea mărimii palierului se face pe verticala de compoziţie. după o porţiune din exponenţiala Newton. Dubla săgeată arată că reacţia este reversibilă. la temperatura T2+ε (unde ε→0). conoda se sprijină pe două verticale. lichidul îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul curbei lichidus 1E. ceea ce arată că aliajul solidificat nu mai suferă transformări. Ca urmare. iar concentraţia fazelor este determinată (T. Aliajul conţinând două faze A şi B. cu varianţa V=2-1+1=2. lichidul suprasaturat în A începe să separe cristalite de component pur A. Săgeata spre dreapta indică transformarea la răcire. Fazele sunt în echilibru la temperatură constantă. Conoda 11’ construită la această temperatură se sprijină pe linia lichidus şi verticala componentului A. Diagrame de echilibru fazic 73 Cristalizarea aliajului hipoeutectic x. Se trasează verticala de compoziţie. În intervalul T1 -T2. Reacţia eutectică este reacţia invariantă la care o fază lichidă se descompune în amestecul mecanic al altor două faze solide. Până la temperatura T1. A C = ⋅ 100(%) CE CE (7. B A 2 care se sprijină pe izotermă. Curba de răcire este o porţiune din exponenţiala Newton. la temperatura T1. B D = ⋅ 100(%) CD CD (7. Producerea reacţiei necesită subrăcire. La o temperatură Tb<T1. c=ct). la c=ct. varianţa este: V=2-2+1=1. Rezultă reacţia eutectică. Curba de răcire îşi modifică concavitatea. ↓ ↓ fazele în echilibru sunt cristalitele A cu compoziţia dată de Fig. 7.5 Fazele în echilibru pe punctul C.

iar eutecticul este un amestec de faze. La temperatura T2. lichidul suprasaturat în component B.cantitate de faze (%F) sau constituenţi structurali (%CS). II. pentru temperatura ambiantă. cu deosebirea că sub punctul lichidus T1. conform relaţiilor (7. diagonala dreptunghiului trece prin punctele de 100% şi 0%A. Citirea diagramelor se face pe verticala de compoziţie. Fazele A şi B de la temperatura ambiantă coincid cu fazele care rezultă din reacţia eutectică la T2-ε. lichidul cu compoziţia eutectică suferă reacţia eutectică.6 se prezintă diagrama de echilibru cu componenţi teoretici A şi B.6 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidǎ. se ţine cont de faptul că eutecticul provine din descompunerea lichidului eutectic E = LE. Se exemplifică determinarea.faze. pentru componenţii A şi B.8). Re-Ir etc. separă cristalite de B pur. respectiv qr %A + rs %E . iar 0%eutectic la capetele izotermei eutectice. Cantitatea de faze şi de constituenţi structurali din aliajele sistemului se poate determina prin calcul folosind regula pârghiei sau grafic cu ajutorul diagramele de fază şi de structură. 7. parţiali solubili în stare solidǎ şi reacţie peritecticǎ .V=2 LD+αC↔βP+LDexces V=0 y →t β 100 F. 100%eutectic corespunde aliajului eutectic E. PtAg. Cristalizarea unui aliaj hipereutectic z este similară cu aliajul x. conform relaţiilor (7. Aliajul x conţine mn %B + np %A . Structura finală conţine numai eutectic E (A+B). Diagramele de faze (DF) şi de structurã (DS) . modicându-şi compoziţia de-a lungul curbei 1E. CS [%] 0 x G y →B[%] α A →B[%] β B Fig. care trec prin puncte de concentraţie şi structură cunoscute.constituenţi. 7. sunt grafice în coordonate concentraţie . La diagrama de faze. Diagrame de echilibru fazic 74 durata de transformare maximă. V=2 1 2 L1→α + LD V=1 2’ 3 L →β V=1 1 β.3 Diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare lichidă. W-Pt. În figura 7. Structura finală a aliajului este alcătuită din B + E (A+B).4. parţial solubili în stare solidă şi reacţie peritectică După acest tip de diagramă cristalizează aliajele din sistemele: W-Ti. a cantităţii de constituenţi şi de faze din aliajul x. Cum regula pârghiei permite determinarea numai de faze.7. în care domeniile fazelor sau constituenţilor se separă prin segmente de dreaptă.9). lichidul sărăceşte în componentul B. curbele de răcire şi microstructura unor aliaje caracteristice. Au forma unor dreptunghiuri.3. Constituenţii vor fi daţi de fazele care intră în reacţia eutectică la T2+ε.figura 7. cu regula pârghiei.V=2 ↑ 1 L1→α + LD V=1 2 2’ α+β V=1 LD+αC↔βP+αCexces V=0 x →t β α L. Constituenţii structurali sunt A + E. la temperatura ambiantă. La diagrama de structură. I. În consecinţă. 1’ TA ↑ T L+α C 2’ α 0 A F α+β 3 β 100 B DF DS L 1 2 P 2 D 2’ L+β TB T ↑ T L.

bogată în component A (V=1). separă cristalitele soluţiei solide α.TADTB . L D = ⋅ 100(%) CD CD (7. respectiv L1→LD.linia solidus. aliajele se clasifică în: hipoperitectice la stânga punctului peritectic P. Ambele faze se îmbogăţesc în componentul B. . hiperperitectice la dreapta punctului P. peritectic cu compoziţia punctului P. Până la temperatura T1. compoziţia chimică a fazelor se modifică de-a lungul liniilor lichidus şi solidus. . Liniile diagramei sunt: . Curba de răcire prezintă palierul 2-2’ extras din triunghiul lui Tammann. Deoarece în reacţia peritectică lichidul reacţionează numai cu stratul superficial al grăunţilor α.7): ↓ ↓ L P αC ↔ βP ↔ LD D α C Fazele care intră în reacţia peritectică se 2 β determină la temperatura T2+ε pe conoda CD: ↓ Fig. 7.izoterma peritectică. reacţia peritectică decurge cu un exces de fază solidă αC.8) temperatura T2-ε pe conoda CP: αC = 2P C2 ⋅ 100(%) . La temperatura T2. Diagrame de echilibru fazic 75 Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă.limita de solubilitate a componentului A în B. Structura finală este alcătuită din cristalite ale soluţiilor solide α şi β. conoda 11’ arată că lichidul suprasaturat în componentul mai greu fuzibil A.CF .7 Fazele în echilibru pe izoterma CPD αC = 2D 2C ⋅ 100(%) .7) Fazele care rezultă din reacţie se determină la (7. varianţa V=0.soluţie solidă limitată de component A în B. şi TACPTB . α = A(B) . Structura finală este alcătuită din cristalite β. cu punctul P . În funcţie de compoziţia chimică.linia lichidus. Fiind trei faze în echilibru. aliajul în stare lichidă se răceşte fără transformări (V=2).7. α1’→αC. pe izoterma peritectică sunt în echilibru 3 faze (fig. aliajul bifazic α+β se răceşte fară transformări. Constituenţii structurali se identifică cu fazele care rezultă din reacţia peritectică.punct peritectic. lichidul rămas cristalizează sub forma cristalitelor β.soluţie solidă limitată de component B în A. astfel încât sub T3 aliajul monofazic β nu mai suferă transformări. La aliajul hipoperitectic.CPD . este este similară aliajului x până la T2. astfel că reacţia peritectică are forma: αC +LD ↔ βP + αC exces Reacţia peritectică este reacţia invariantă la care o fază lichidă reacţionează cu alta fază solidă formând o nouă fază solidă.limita de solubilitate a componentului B în A şi PG . respectiv în timpul reacţiei temperatura şi concentraţia sunt constante. Sub T2. β D = ⋅ 100(%) CP CP Se observă că în reacţie s-a consumat numai o parte din faza α iniţială. Reacţia peritectică decurge cu excesul fazei lichide LD: αC +LD ↔ βP + LD exces În intervalul de temperatură T2-T3. Cristalizarea aliajului x hipoperitectic. miezul rămas al grăunţilor α are un contur dantelat. Cristalizarea aliajului hiperperitectic y. 7. La punctul lichidus T1. β = B(A) . În intervalul de temperatură T1-T2. omogenă şi nelimitată de A şi B. .

3. care corespunde temperaturii de topire a compusului. Cristalizarea aliajelor decurge conform diagramelor de echilibru simple.7.3. la care componenţii A şi B îndeplinesc următoarele condiţii: sunt total solubili în stare lichidă. S-a exemplificat cristalizarea unui aliaj hipoeutectic din sistemul AmBn şi B. V=2 1 L1→AmBn + LE V=1 2 2’ AmBn+E2 V=1 E2+B 100 B DF B B B DS E2 LE↔E(AmBnF + BG) V=0 →t x AmBn A+ E1 0 A 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 A A E 1+ AmBn AmBn +E2 x AmBn A AmBn AmBn E1 A AmBn AmBn →B[%] E2 →B[%] →B[%] B Fig. 7. Diagrame de echilibru fazic 76 7. Specific formării compuşilor cu topire congruentă este apariţia unui maxim al liniei lichidus. respectiv.8 Diagrama de echilibru cu compus intermediar cu topire congruentă. AmBn şi B. componenţii şi compusul sunt insolubili în stare solidă. TAmBn .cel puţin un component prezintă transformare alotropică. . reacţionează chimic şi formează un compus intermediar AmBn cu topire congruentă (stabil până la atingerea temperaturii sale teoretice de topire). 7.8 se prezintă diagrama de echilibru. Pentru ca un aliaj să aibă transformări în stare solidă trebuie îndeplinite una din condiţiile: .4 Diagrama de echilibru cu compus chimic cu topire congruentă În figura 7. revenirea etc. călirea. Structura finală este alcătuită din cristalite idiomorfe de compus AmBn şi eutecticul E2.4 Diagrame de echilibru cu transformări de fază în stare solidă Un deosebit interes practic se manifestă pentru sistemele de aliaje care prezintă transformări de fază în stare solidă. deoarece existenţa acestor transformări condiţionează modificarea structurii printr-o serie de tratamente termice cum sunt: recoacerea cu recristalizare fazică.2.solubilitatea componenţilor în stare solidă variază cu temperatura. compusul şi componenţii insolubili în stare solidă Diagrama este separată de verticala compusului în două diagrame simple de tipul celei prezentate în paragraful 7. Totodată aceste transformări determină modificări structurale şi de proprietăţi la solicitarea la cald a unor piese (ca fragilizarea prin precipitarea de compuşi definiţi). . T ↑ TA L C L+A E1(A+ AmBn) TAmBn 1 L+ AmBn F E1 L+ AmBn 2 2 E2(B+ AmBn) D 2’ L E2 L+B G TB T ↑ L. având componenţii A şi AmBn.

unde CED-izoterma eutectică şi E-punct eutectic.TACEDTB -linia solidus. Aceste curbe. 1 1’ 2 L+α C α 3 2’ α+ α +E βII +βII 0 F x A 100 F[%] 0 100 CS[%] 0 A α A α βII E →B[%] y →B[%] βII max α IImax →B[%] αII β B 1 2 E L+β D β+E + αII β+ αII β α3→βII+αF V=1 L TB ↑ T L. se numesc curbe solvus sau van’t Hoff. respectiv A în B.limita de solubilitate a componentului B în L. bogată în componentul B. Sub T3. Până la temperatura T3. elimină excesul de B sub forma cristalitelor de soluţie solidă βII.soluţie solidă limitată de component A în B.1. soluţia solidă α îşi modifică compoziţia chimică de-a lungul - . .3. separarea unui compus. V=1 2 3 α. .9 Diagrama de echilibru cu variaţia cu temperatura a solubilităţii t componenţilor în stare solidă Fazele care se formează sunt: L-soluţie lichidă. Cristalitele βII precipită preferenţial pe limita grăunţilor α. respectiv ETB . DG . cu TAE-limita de solubilitate a componentului A în L. se atinge limita de solubilitate a componentului B în soluţia solidă α.4.7.1 Diagrama de echilibru cu variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă Diagrama prezentată în figura 7.9 caracterizează componenţii A şi B total solubili în stare lichidă. β = B(A) . descompunerea soluţiei solidă în soluţii solide conjugate 7. Diagrame de echilibru fazic 77 - transformări în soluţia solidă ca: ordonarea unei soluţiei solide. care delimitează un domeniu monofazic solid de un alt domeniu bifazic solid. omogenă şi nelimitată de A şi B. parţial solubili în stare solidă. În punctul T3. α = A(B) . V=2 L. la care solubilitatea în stare solidă scade cu temperatura.soluţie solidă limitată de component B în A.limitele de solubilitate ale componentului B în A. V=2 1 L1→α + LE V=1 αC→βII+αF 2 2’ V=1 LE↔E(αC+βD) V=0 →t y α βII DS E α βII α+E+βII TA ↑ T E(α +β) α+βII →t G 100 B β B DF x Fig. 8. aliajul cristalizează conform diagramei din paragraful 7. suprasaturată în componentul B. variabile cu temperatura. V=2 ↑ 1 T L→β . Liniile diagramei sunt: .TAETB-linia lichidus. În acest interval de temperatură. Cristalizarea aliajului x.CF. soluţia solidă α.

În condiţii de echilibru. menţinere pentru desfăşurarea transformării de fază şi răcire rapidă pentru obţinerea unei structuri în afară de echilibru. Curba CF se deplasează la dreapta. Ca urmare.11 Influenţa vitezei de răcire asupra poziţiile CF’ sau CF” (fig. pe conoda ED: α ↓ β ↓ LE = 2D E2 ⋅ 100(%) . 7. F G x fazele în echilibru sunt (fig. Pentru a le diferenţia de produsele de cristalizare primară. Aceste observaţii stau la baza tratamentului termic de călire. în Fig. se măreşte limita de solubilitate a componentului B în α de-a lungul curbei F3. Sub punctul lichidus T1.7.7.10 Echilibrul fazelor pe conoda FG αF = xG Fx ⋅ 100% . β D = ⋅ 100(%) (7. În cazul aliajului x.12): αC ↔ LE ↔ βD. respectiv α3 → αF. care constă din încălzirea aliajului la o temperatură superioară unui punct critic de transformare în stare solidă. recristalizării recristalizarea începe la temperaturi mai scăzute.11) CD CD . În poziţia CF’. Cristalizarea aliajului y. produsele de recristalizare se notează αII şi βII. iar aliajul îşi recapătă structura monofazică α. limita de solubilitate se deplasează în poziţia CF”. călirea constă în încălzire peste T3.10): Fig. soluţia lichidă suprasaturată în componentul B începe să separe cristalite de soluţie solidă β. faza βII este complet dizolvată. iar recristalizarea fazei βII se anulează. la încălzirea aliajului bifazic α+βII. 7.7. La temperatura T2. iar cantitatatea de βII scade. Dacă viteza de răcire nu este suficient de mică. 7. L 2 Fazele care intră în reacţia eutectică se determină E C D la temperatura T2+ε. Structura rezultată este alcătuită numai din soluţie solidă α cu compoziţia punctului x puternic suprasaturată în B. Diagrame de echilibru fazic 78 curbei 3F.11). Cantitatea de constituenţi se determină cu regula α β pârghiei aplicată la temperatura ambiantă. β D = ⋅ 100(%) ED ED (7. Soluţia solidă α cu compoziţia punctului F’ este suprasaturată în component B. Pe conoda FG. Ducând conodele la T1 şi T2+ε. ceea ce C 3 antrenează dizolvarea grăunţilor βII în soluţia solidă α. menţinere pentru dizolvarea fazei βII şi răcire rapidă pentru obţinerea la temperatura ambiantă a soluţiei solide α suprasaturată în component B. aliajul în stare lichidă se răceşte fără transformări (V=2). α şi β. iar β1’ tinde la βD. bogată în componentul B (V=1). 7. pe izoterma eutectică CED sunt ↓ în echilibru trei faze (fig.12 Fazele în echilibru Fazele care rezultă din reacţie se determină la pe izoterma CED temperatura T2-ε.9) Aliajul prezintă de asemenea transformări în stare solidă la încălzire. pe conoda CD: 2D C2 αC = ⋅ 100(%) . Structura finală a aliajului conţine grăunţi de soluţie solidă α şi precipitate βII la limita de grăunte. α 3’ Peste temperatura T3.10) Fig. Răcirea lentă determină din nou descompunerea soluţiei solide α şi separarea fazei secundare βII. Până la temperatura T1. Procesul de separare a unei faze solide dintr-o altă fază solidă se numeşte recristalizare. atât faza lichidă cât şi faza solidă se îmbogăţesc în component B. se observă că fazele îşi modifică compoziţia chimică astfel: L1 tinde la LE. La viteze mari de răcire. β IIG = ⋅ 100% FG FG (7. A F F’x F” procesul de recristalizare poate fi atenuat sau la viteze mari poate fi anulat.

Ca urmare la scăderea temperaturii. . În intervalul de temeratură T3-T4. Cantităţile αII max şi βII max se extrag din diagrama de faze. Pe diagrama de structură. hipereutectoide.13 Diagrama de echilibru cu reacţie eutectoidă Cristalizarea aliajului x hipereutectoid. β. în punctele limită de solubilitate C şi D. Diagrame de echilibru fazic 79 Cum cantitatea de fază βD rezultată din reacţie este mai mare. Microstructura aliajului conţine α + E (α +β) + βII. la stânga punctului E. V=1 Aβ ' TA 3 4 β + Bα ' TB C E E(Aα + Bα) D Bα Aα Aα + e 4’ Bα + e LE↔e(Aα+Bα) V=0 →t 0 →B[%] x B 100 A Fig. V=2 3 β1→Bα + βE V=1 4 4’ Bα+E. 7.3. soluţiile solide α şi β suprasaturate în componenţii B respectiv A. La construcţia acestor domenii. respectiv αC tinde la αF. la dreapta punctului E. respectiv D.7. 2 Diagrama de echilibru cu transformări alotropice şi reacţie eutectoidă În figura 7. La temperatura T4. se are în vedere că. cu compoziţia punctului E. (V=0) Sub temperatura T2. la concentraţia punctelor C. se obţin cantităţile maxime de fază secundară şi zero în punctele F şi E. reacţia eutectică constă în descompunerea lichidului în amestecul de cristalite αC şi βD: LE ↔ E (αC + βD). datorită transformării alotropice a componentului B.1. Conode duse la T<T2 arată că se modifică compoziţia fazelor de-a lungul curbelor CF şi DG.formele alotropice de temperatură joasă Aα şi Bα sunt insolubile. Pe diagramă apare izoterma CD-eutectoidă. respectiv TB’. V=2 L→β.formele alotropice de temperatură ridicată Aβ şi Bβ sunt nelimitat solubile. V=1 2 β. respectiv E şi G. compoziţia chimică a fazei β variază de-a lungul curbei 1E: β3 tinde la βE. separă fazele βII respectiv αII. Aliajele sistemului se clasifică în: hipoeutectoide. formând soluţia solidă omogenă şi nelimitată β. apar domeniile α. ε şi suplimentar domeniul fazelor secundare βII şi αII.componenţii A şi B sunt total solubili în stare lichidă. . aliajul cristalizează conform diagramei din paragraful 7. cu E punct eutectoid.fiecare component prezintă un punct de transformare alotropică TA’. pe izoterma eutectoidă sunt în echilibru 3 faze (fig. Constituentul αII nu se observă metalografic pentru că provine din β eutectic şi se separă pe α eutectic preexistent.13 se prezintă diagrama de echilibru cu următoarele condiţii de formare: . T ↑ TA L L+β β β+ Aα 1 2 TB T ↑ Bβ 1 L. Până la T3. 7. eutectoid. din soluţia solidă β se separă cristalite de component pur Bα.4.14): . iar βD tinde la βG. 7. .

E Aα Bα de la temperatura T2-ε: AαC şi BαD.7. respectiv cu minim pentru indicatorii de plasticitate şi tenacitate. Structura finală este formată din cristalite Bα şi eutectoid e (Aα + Bα ) 7. Fazele D C care rezultă din reacţie se determină pe conoda CD. Cum faza ↓ ↓ BαD. În condiţii de echilibru. care rezultă din reacţie. S-a constatat că într-un sistem de aliaje. d). pentru starea de echilibru a sistemului de aliaje.15 Legătura dintre digrama de proprietăti fizico-mecanice (duritatea HB şi rezistivitatea electrică ρ) şi diagrama de echilibru În figura 7. reacţia Fig. Sub temperatura T4. Reacţia eutectoidă se defineşte ca reacţia invariantă la care o fază solidă se descompune în amestecul mecanic al altor două faze solide.15a se prezintă diagrama de echilibru cu componenţi total solubili în stare solidă. Această observaţie experimentală a condus la posibilitatea trasării unor diagrame de proprietăţi asociate unei diagrame de echilibru. Diagrame de echilibru fazic ↓ β 80 AαC ↔ βE ↔ BαD Fazele care intră în reacţie se observă pe 4 conoda ED de la temperatura T2+ε: βE şi BαD. 7.14 Echilibrul fazelor pe izoterma eutectoidă CED eutectoidă are forma: βE ↔ e (AαC + BαD ). limita de curgere comparativ cu metalul pur solvent. T ↑ α α A+B α+β β α α+β β A + AmBn AmBn+B HB ρ ↑ A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] B A →B[%] AmBn a). cu o uşoară scădere a alungirii specifice la . Formarea soluţiei solide măreşte duritatea. În figura 7. B Fig. cu maxim pentru rezistivitatea electrică şi indicatorii de rezistenţă. Legea de variaţie a proprietăţilor este legea lănţişorului sau a firului suspendat. Ea caracterizează proprietăţile independente de structură.33 se prezintă o serie de diagrame echilibru şi diagramele de proprietăţi asociate. (V=0) unde e este simbolul amestecului mecanic eutectoid. 8. Diagrama de proprietăţi este trasată în coordinate proprietate şi concentraţie. indiferent de starea aliajului şi proprietăţile dependente de strucură.5 Legătura diagramă de echilibru –proprietăţi fizico-mecanice Proprietăţile fizico-mecanice depind de natura. există legi specifice pentru dependenţa proprietăţilor fizico-mecanice de compoziţia chimică a aliajului. este în cantitate mai mare decât cea care intră în reacţie. cu formarea soluţiei solide nelimitate α. în funcţie de relaţia dintre componenţi şi natura fazelor formate. cantitatea şi modul de distribuţie a fazelor şi constituenţilor structurali. b). aliajul se răceşte fără transformări. fazele şi constituenţii structurali sunt indicaţi de diagrama de echilibru. c). rezistenţa la tracţiune. e).

15a. W. Excepţie fac compuşii electronici de tip β. se constată o abatere de la variaţia liniară a proprietăţilor. care creşte cu gradul de dispersie a eutecticului (linia întreruptă). proprietăţile variază după curba lănţişorului. iar plasticitatea şi tenacitatea scad. r. Efectul de fragilizare introdus de compuşii intermediari în aliaje se elimină prin limitatea cantităţii lor şi precipitarea lor fină şi dispersă. tragere. Creşterea rezistivităţii electrice cu concentraţia soluţiei solide este urmarea perturbării câmpului electric al solventului. .ro) /ro. Mo din oţelurile aliate de scule. parametru care depinde de raza atomilor de solute. însoţită de scăderea corespunzătoare de plasticitate şi tenacitate. În cazul eutectoidului. Eutecticul are efect fragilizant. ambutisare etc. Aceasta face ca aliajele de tip soluţii solide să fie folosite pentru fabricarea firelor sau benzilor elementelor de încălzire şi a reostatelor. Diagrame de echilibru fazic 81 rupere şi a rezilienţei. Totuşi. c-concentraţia atomică de solut. Particularitatea este prezenţa unui punct singular de maxim sau minim pe diagrama de proprietăţi. proprietăţile variază liniar.15c şi d se prezintă diagrame de echilibru cu componenţi parţial solubili în stare solidă. Aliajele care conţin eutectice sunt dure. Când se formează o structură eterogenă. Efectul de fragilizare scade cu creşterea dispersiei eutecticului (prin răcire rapidă sau prin introducerea în topitură a elementelor modificatoare). respectiv duritatea. Compusul determină o puternică durificare. se forjează pentru eliminarea distribuţiei în reţea a carburilor eutectice şi pentru redistribuirea lor uniformă. la care componenţii şi compusul sunt insolubili în stare solidă. densitatea de dislocaţii etc). Durificarea soluţiei solide se datorează faptului. În cazul formării eutecticului (fig.12) unde G-modulul de elasicitate transversal. duritatea aliajului creşte. oţelurile rapide pentru scule. ro. care corespunde proprietăţilor compusului. datorată dispersiei acestuia. face ca procesele de difuzie să fie mai dificile. În domeniul de existenţă al soluţiilor solide α şi β. Sub izotermă. forjare. proprietăţile depind de asemenea de gradul de dispersie al fazelor componente şi de structura lor fină (mărimea blocurilor în mozaic. Figura 7. fac mai dificilă alunecarea dislocaţiilor. figurată cu linie întreruptă. care se găsesc în planul de alunecare.15c) apare abaterea. în prezenţa atomilor de solut. atmosferele Cottrell ale atomilor dizolvaţi fac deplasarea dislocaţiilor mai dificilă şi măresc rezistenţa la deformare. rezistente la uzură abrazivă şi nedeformabile plastic. În condiţiile formării unei soluţii solide interstiţiale. În figura 7. care au ca rol de mărire a durităţii şi rezistenţei la uzură a oţelului. în domeniul amestecului de faze. rezistenţa. dată de relaţia Mott-Nabarro: E = G ε 2c (7. ε = (r .7. conform diagramei 7.15b. Este cazul carburilor de Cr. şi a celei de solvent. durificarea este de câteva ori mai mare decât în cazul soluţiei solide de substituţie de aceeaşi concentraţie. formarea lui dintr-o fază solidă. cu structură CVC şi legătură metalică între atomi. înalt aliate turnate. În prezenţa eutecticului. proprietăţile variază aditiv. pentru că reţelele cristaline complexe cu puţine sisteme de alunecare şi legăturile interatomice rigide de tip covalent şi ionic. reduc sau împiedică deplasarea dislocaţiilor. pentru că limita interfazică incoerentă constituie un obstacol în deplasarea dislocaţiilor.15b prezintă diagrama de echilibru cu componenţi insolubili în stare solidă şi formarea de eutectic. 7. liniar între proprietăţile fazelor componente. Durificarea la formarea soluţiei solide este proporţională cu energia de deformare elastică. că domeniile de reţea deformate elastic în jurul atomilor de solut.15e se prezintă o diagramă de echilibru cu compus intermediar AmBn. Astfel. În figurile 7. ceea ce măreşte dispersia fazelor. Asocierea unei rezistenţe crescute cu o bună plasticitate şi tenacitate face ca aliajele cu structură de soluţie solidă să fie destinate pentru construcţii mecanice prelucrabile plastic prin laminare. Chiar la concentraţii reduse ale solutului. limitarea cantităţii de eutectic şi eliminarea prin deformare plastică distribuţiei eutecticului la limita de grăunte. de exemplu A+B. conform diagramei 7. De aceea. plasticitatea şi tenacitatea aliajului.

De Fig. efectul fragilizant al eutecticului limitează aliajele de turnătorie la existenţa a maxim 15-25% eutectic. Pentru turnarea pieselor cu pereţi subţiri. Aliajele C şi D. cu un grad mai mare de dispersie a fazelor.16 un sistem de componenţi parţial α II – aliaje de solubili în stare solidă. II. Eutectoidul. segregaţii ↑ rii dispersate minime. fluiditate minimă.34 Legătura dintre diagrama de aceea. se pot evidenţia diferite transformări care apar în aliaje. Diagrame de echilibru fazic 82 Aceste diagrame de proprietăţi sunt deosebit de utile pentru aprecierea proprietăţilor fizico-mecanice ale aliajelor în starea de echilibru.aliaje D C β deformabile figura 7. cu reacţie eutectică. ↑ plasticitatea I. forme complexe. ceea ce le asigură dendritică rezistenţă mecanică la cald. T ↑ 7. o structură de soluţie solidă cu structură rezistenţa ↑ cristalină CFC sau CVC. volumul retasucontracţii mai reduse la solidificare. formarea unui eutectic cu solidificare echilibru şi proprietăţile tehnologice izotermă asigură aliajului proprietăţi de turnare. Totuşi. 7 Rezumat şi concluzii Diagramele de echilibru fazic prezintă o deosebită importanţă. cu intervalul de solidificare nul. Eutecticul dur şi la cald fragil reduce plasticitatea. Pe pe baza lor. proporţionale cu cantitatea de eutectic. retasură concentrată. fluiditate. Aliajele de turnătorie au un interval segregaţia ↑ de solidificare redus. Natura fazelor din diagramă este dată de solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă şi reactivitatea lor chimică. 7. cum este blocul motorului cu ardere internă fabricat din silumin (aliaj Al-Si) eutectic. α+β turnătorie Cele două grupe de aliaje sunt delimitate de I I punctele C şi D limită de solubilitate în stare ← ← II →←→ → solidă. se practică finisarea prin modificare a eutecticului. pentru că indică într-un sistem de aliaje fazele şi constituenţii strucurali în echilibru la diferite temperaturi. . formarea soluţiilor ordonate de tip CuAu sau Cu3Au cu proprietăţi similare compuşilor intermediari. retasură dispersată şi contracţie mare la solidificare.6. prin punctele singulare care apar la anumite concentraţii. are o ↑ fluiditatea deformabilitate mai bună. cu intervalul de solidificare maxim. la temperatura ambiantă sau prin încălzire. pentru creşterea rezistenţei şi tenacităţii. ridicarea experimentală a diagramei de proprietăţi a scos în evidenţă. au şi cele mai slabe proprietăţi de turnare: rezistenţă la cald redusă. care poate fi ameliorată la transformarea prin tratament contracţia la ↑ solidificare termic a morfologiei lamelare în cea globulară. 7. Cele mai bune volumul retasurii concentrate proprietăţi de turnare corespund aliajului eutectic.7. Aliajele deformabile prezintă. Legătura diagramă de echilibru-proprietăţi tehnologice Din punct de vedere al prelucrabilităţii tehnologice. La sistemul Cu-Au. Se exemplifică în E I . tendinţă de a avea segregaţie dendritică. aliajele se împart în aliaje deformabile şi de turnătorie.

Aliajele de turnătorie au interval de solidificare mic. sub izoterme. care se întâlnesc în punctele de topire ale componenţilor. diagrama superioară caracterizează cristalizarea primară a aliajelor. compoziţia chimică şi masele fazelor dintr-un aliaj. Liniile diagramei reprezintă temperaturile de echilibru izobar ale fazelor. Prin construcţia conodei se pot determina natura. Transformările în stare solidă apar în aliaje. în funcţie de natura fazelor şi constituenţilor.7. Diagramele de echilibru fazic permit analiza transformărilor care au loc la încălzirea sau răcirea aliajelor şi trasarea curbelor de răcire. Analiza diagramelor date de exemplu a evidenţiat următoarele observaţii legate de aspectul diagramelor: . Se pot trasa diagrame de proprietăti. Distanţa dintre aceste curbe indică întervalul de topire sau solidificare a aliajelor. datorită transformărilor alotropice ale unui component sau la transformarea unei soluţii solide. Formarea unui compus intermediar determină puncte singulare de maxim sau minim pe diagrama de proprietăţi. Un punct indică starea unui aliaj la o anumită temperatură. . Pentru aceasta se urmăresc domeniile traversate de verticala aliajului şi se analizează starea aliajului la diferite temperaturi.domeniile monofazice de solubilitate a componenţilor sunt în vecinătatea componenţilor şi sunt limitate superior de curbe solidus. cu legi specifice de variaţie a proprietăţilor cu concentraţia. Pe orice izotermă invariantă. iar în domeniul amestecului de faze. Reacţiile invariante se desfăşoară la nivelul unei izoterme din diagrama de echilibru fazic.atunci când componenţii prezintă transformări alotropice. prin varianţa V=k-φ+1. În domeniul de solubilitate. Între proprietăţile fizico-mecanice sau tehnologice şi diagrama de echilibru este o strânsă legătură. sunt domenii bifazice de insolubilitate a componenţilor. la variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă. proprietăţile fizico-mecanice variază după curba lănţişorului. Regula pârghiei caracterizează starea aliajelor în domeniile bifazice. recristalizarea acestora. Aliajele deformabile plastic conţin soluţii solide cu structură CFC sau CVC. . de reacţie a unei faze solide cu alta lichidă. respectiv condiţiile de echilibru al fazelor (dacă temperatura şi concentraţia sunt constante sau variabile). la o anumită temperatură. • eutectoidă. de descompunere a unei faze lichide în alte două faze solide. din care rezultă o nouă fază solidă. cea inferioară. Ele separă domenii de componenţă fazică distinctă. diagrama este alcătuită din diagrame simple asociate pe verticală. folosind legea fazelor şi regula orizontalei (pârghiei). Punctele din diagrame se găsesc la intersecţia unei verticale de compoziţie cu o orizontala de temperatură. proprietăţile variază liniar. Aceste transformări permit modificări structurale şi de proprietăţi prin diferite tratamente termice. gradele de libertate a aliajului. . de descompunere a unei faze solide în alte două faze solide. Pe orice diagramă de echilibru există curba lichidus de început de solidificare şi curba solidus de sfârşit de solidificare a aliajelor. • peritectică. diagrama este alcătuită din diagrame simple asociate pe orizontală. maximul curbei lichidus corespunde temperaturii de topire a unui compus cu topire congruentă. date de domeniile monofazice care se sprijină pe cele trei puncte ale izotermei.dacă se formează compuşi intermediari. Cele mai frecvente transformări invariante (V=0) sunt: • eutectică. Legea fazelor la presiune constantă indică. Diagrame de echilibru fazic 83 Diagramele de echilibru fazic binare sunt grafice plane în coordonate concentraţie şi temperatură. aditiv. sunt în echilibru trei faze.

cu energie liberă mai mică.2 Curba de răcire qa Fe pur Fierul prezintă două puncte de transformare alotropică: la temperatura 912˚C notat A3. Fierul şi aliajele fier-carbon 8. respectiv un punct de transformare magnetică (punct Curie) la 770˚C.87g/cm3 şi punctul de topire la 1538˚C.3 Microstructura Fe curba de răcire (fig. 8. Sunt evidenţiate trei Armco. Atac nital 2%. Fierul are densitatea 7. apare un punct de întoarcere corespunzător transformării magnetice a Feα. peste 770˚C devine paramagnetic.1 Variaţia cu temperatura a energiei libere Gibbs a formelor alotropice ale Fe Fig.1 Fierul pur Fierul este un metal tranziţional de culoare alb-argintie. se pun în evidenţă pe Fig. Peste 1394˚C. Conţinutul de fier variază de la 99. care cristalizează în structura cubică cu volum centrat (CVC). este stabil Feγ. notat A2. Fierul tehnic pur prezintă o serie de impurităţi. notat Feδ. T[˚C] G L→Feδ GFeα 1538 1394 GFeγ 912 Feα 912 Feγ Feδ 1394 T [˚C] a. →t 770 Feγ→Feα Feδ→Feγ Fig. Feα este feromagnetic. 8. care cristalizează în structura cubică cu feţe centrate (CFC) şi este paramagnetic.9%. 8. 8. La 770˚C.8 la 99.85 g/atom g. care cristalizează în structura CVC şi este paramagnetic. La temperaturi sub 912˚C. Între 912˚C şi 1394˚C. Gradul de puritate variază în funcţie de metoda de obţinere (tabelul 8.200 x paliere: la 1538˚C pentru cristalizare primară sau topire. 912˚C – transformarea alotropică Feγ ↔ Feα. notat A4.8.1).27Å. iar masa atomică 55.2). 8. energia liberă minimă corespunde Feα de temperatură înaltă. Sub 770 ˚C. Transformările care au loc la răcirea fierului pur. Numărul de ordine în tabelul periodic al elementelor este Z= 26.1) Se cunosc următoarele varietăţi de fier tehnic pur: . Fierul si aliajele fier-carbon 84 Capitolul 8. şi la 1394˚C. este stabil Feα. Într-un interval de temperatură este stabilă forma alotropică cu energia liberă Gibbs minimă (fig. Raza atomică este 1. 1394˚C – transformarea alotropică Feδ ↔ Feγ.

proprietăţile mecanice ale Feα tehnic pur recopt variază astfel: .alungirea la rupere. Fe poate fi pasivat. dar mai nobil decât zincul.02 0. Este folosit în electrotehnică ca material cu permeabilitate magnetică mare (miezuri magnetice) şi ca materie primă pentru elaborarea oţelurilor speciale.01 0. Rp0. care are potenţial catodic (-0.007 0. Deformabilitatea plastică la rece este ridicată. cele mai remarcabile sunt proprietăţile magnetice şi chimice. Conţine hidrogen în cantităţi relativ mari şi trebuie degazat prin retopire în vid. Se foloseşte pentru cercetări ştiinţifice.015 0. Se obţine sub formă de pulbere prin descompunerea pentacarbonilului de fier Fe(CO)5 şi se foloseşte în metalurgia pulberilor.34V) faţă de electrodul de hidrogen. . .002 0. Este mai puţin nobil decât cuprul. Are structura alcătuită din grăunţi poligonali de ferită şi separări discontinue de cementită terţiară la limita de grăunte (fig.limita de curgere.rezistenţa la tracţiune. Fierul policristalin este cvasiizotrop. La temperatura ambiantă. E = 210 GPa Dintre proprietăţile fizico-chimice ale fierului tehnic pur.003 Fe retopit în vid 0. În acidul azotic concentrat.duritatea. datorându-se structurii CFC a Feγ. Rm = 180-290 N/mm2. Mn şi Si în concentraţii reduse. Prin aliere cu anumite elemente.0001%) zonară O 0. A = 40-50% . Se elaborează în general în cuptor Martin şi conţine C. care are potenţial anodic mai mare (+0. Fierul si aliajele fier-carbon 85 . Fierul este un material magnetic moale.stricţiunea.0026 Fe purificat prin topire Suma impurităţilor de ordinul ppm (0. Z = 80-93% .006 0. a mărimii de grăunte şi în absenţa ecruisării.Fe purificat prin topire zonară permite reducerea impurităţilor la câteva procente per milion (ppm).001 0.Fe electrolitic are o puritate mai înaltă.0004 Proprietăţile mecanice ale fierului tehnic pur sunt determinate de structura cristalină.Fe carbonil are un grad de puritate mai avansat. Fierul are un potenţial anodic faţă de electrodul de hidrogen (+0. De aceea.42V). Fierul este atacat de apă şi acizi. Valorile caracteristicilor mecanice prezintă o anumită dispersie. pierderile la un ciclu de magnetizare scad prin creşterea purităţii.004 Fe electrolitic 0. cu permeabilitate magnetică ridicată şi pierderi reduse la un ciclu de magnetizare.Fe Armco (abreviere de la denumirea producătorului iniţial – American Rolling Mill Company). HB = 45-55 daN/mm2 . Deformabilitatea la cald este superioară. fiind determinată de structura CVC a Feα. în funcţie de gradul de puritate.5 0. Întrun mediu puternic oxidant. Fe se pasivează prin formarea unei pelicule protectoare de oxid. Pe această proprietate se bazează aplicaţiile oţelurilor inoxidabile. . . 8.3). Monocristalele de Fe sunt puternic anizotrope.1 Compoziţia chimică a varietăţilor de Fe tehnic pur Conţinut de impurităţi [%] Denumire C Si Mn P S Fe Armco 0.2 = 100-170 N/mm2. .02 Fe carbonil 0.15 0. gradul de puritate şi procesul de deformare plastică.010 Urme Urme 0.0005 0. cum este cromul.008 0. Tabel 8.76V). apare o pasivare durabilă şi în medii slab oxidante. Rezistenţa la coroziune creşte cu mărirea purităţii.01 0. Proprietăţile magnetice cresc prin micşorarea obstacolelor în mişcarea domeniilor magnetice. .8.modulul de elasticitate.003 0.

ferita alfa. S.67%C. Mn.soluţia lichidă L. cementita se descompune formând grafit: Fe3C → 3Fe + C De aceea. cu o structură cristalină complexă din sistemul ortorombic. Cementita este considerată o stare metastabilă. Componenţii diagramei sunt fierul şi cementita.legat chimic în carbura de fier Fe3C. Până la 210˚C. sunt dure şi fragile. deoarece la încălzire. Fazele care se formează sunt: . este soluţie solidă interstiţială de carbon pe bază de Feα. În concordanţă cu cele prezentate anterior. la viteze lente de răcire. iar grafitul starea stabilă a carbonului. conţinând pe lângă Fe şi C o serie de elemente însoţitoare permanente în proporţii reduse. eutectică şi eutectoidă. Componenţii sunt total solubili în stare lichidă. după care cristalizează oţelurile şi fontele albe. . după care cristalizează fontele cenuşii feritice. Rm=40N/mm2. cementita are tendinţa să se descompună. iar peste această temperatură devine paramagnetică. În aliajele cu baza Fe. cu trei reacţii invariante: peritectică. notată Fα sau α. este feromagnetică.2 Aliaje fier – carbon. aşa că structura şi proprietăţile aliajelor Fe-C pot fi evaluate pe baza sistemului binar Fe-C. carbonul se poate găsi sub trei forme: .sistemul metastabil Fe . Ferita cristalizează în structura CVC a Feα şi până la 770˚C (linia MO) este feromagnetică. alcătuind soluţii solide ca ferita şi austenita.grafit. pe verticala fierului se evidenţiază punctul de topire A (1538˚C). 8.Fe3C. Aliajele tehnice sunt polinare. . aşa cum sunt: Si. Acţiunea lor este limitată şi cunoscută. care corespunde verticalei cementitei. Cementita este un compus electrochimic.8. punctele de transformare alotropică N (1394˚C) şi G (912˚C). Fontele cenuşii ferito-perlitice. Transformările alotropice ale Fe determină o diagramă de echilibru fazic complexă. fară interes practic. Datorită structurii sale complexe. perlitice sau pestriţe cristalizează după ambele diagrame de echilibru fazic. Aliajele care se formează la concentraţii mai mari în carbon. carbonul prezintă solubilitate limitată şi variabilă cu temperatura în formele alotropice ale fierului. limitat de concentraţia 6. numită cementită.liber. A=0%. deoarece la menţinerea îndelungată la temperaturi ridicate şi la viteze mici de răcire. sunt necesare viteze mari de răcire sau prezenţa în compoziţia chimică a elementelor antigrafitizante. Fe3C. . Pentru menţinerea stabilităţii cementitei în fontele albe. Cristalizarea oţelurilor are loc în condiţii de echilibru. sub formă de grafit. respectiv punctul Curie M (770˚C). .dizolvat interstiţial în Fe.4) reprezintă domeniul hipocementitic al diagramei de echilibru Fe-C. cunoscute sub numele de oţeluri şi fonte. la viteze mici de răcire sau în prezenţa elementelor grafitizante. Cele mai folosite aliaje în construcţia de maşini sunt aliajele fierului cu carbonul. aliajele Fe-C prezintă două diagrame de echilibru fazic: . în funcţie de compoziţia chimică şi viteza de răcire.0218%C la 727˚C .3 Diagrama de echilibru metastabil fier – cementită Sistemul metastabil Fe-Fe3C (fig. Solubilitatea carbonului în ferită este maximă de 0. Fierul si aliajele fier-carbon 86 8. Temperatura de topire a cementitei se consideră în jur de 1227˚C (punct D). Temperatura sa de topire nu se cunoaşte cu exactitate. punctul Curie A0. P. Generalităţi. cementita este foarte dură şi fragilă: HB=800daN/mm2. 8.sistemul stabil Fe . În stare solidă. omogenă şi nelimitată de fier şi carbon. etc.

002-Q Fe 0. Austenita este o fază foarte plastică. E – eutectic. A – austenita. . când se descompune eutectoid. Cristalizează în structura CVC şi este paramagnetică. P – perlita.3 → %C Fonte albe Fe3C Fe tehnic 100 Faze [ %] 0 100 Oţeluri Fe3C Fα Fe3CII P 0.8. Z=80%. Cristalizează în structura CFC a Feγ şi este paramagnetică. deoarece interstiţiile în structura CFC sunt mai mari.5 Diagrama de echilibru metastabil Fe-Fe3C.ferita δ.67 0 0.3 6. ca Ni şi Mn. Led – ledeburita. HB=80-90daN/mm2. Fα – ferita α. Fierul si aliajele fier-carbon 87 (punctul P) şi scade cu temperatura după curba PQ.austenita.09 A-1538 L + Fδ 0. este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feγ.0218 Fe3CI Led 4.002%C (punctul Q).17 B 0.11 4.77 0. notată Fδ sau δ.67 Fe → %C Fe3C Fig. o pot stabiliza până la temperatura ambiantă. 8.11% la 1148˚C (punctul E) şi scade cu temperatura după curba ES. notată A sau γ .77 2. astfel încât la temperatura de 400˚C ajunge la 0. Notaţii: L – lichid. austenita este o fază stabilă până la 727˚C. . Solubitatea carbonului este mai mare decât în Feα. Elemente de aliere.11 Fe3CIII ConstiFα tuenţi [%] 0 0. În condiţii de echilibru.77%C la 727˚C (punctul S). este o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feδ.53 Feδ CVC H-1495 Fδ N-1394 J Fδ+A L L+A E 1148ºC C D-1227 Feγ CFC A L + Fe3CI F E (A + Fe3C) G-912 A + Fα A+ Fe3CII P (Fα + Fe3C) A + E + Fe3CII Fe3CI + E M-770 P O S 727°C Fα + Fe3CIII Fα + P Fe3CIII P+ Fe3CII Led (P + Fe3C) Feα CVC Fα P + Led + Fe3CII K Fe3CI + Led L 6.0218 2. Fe3C – cementita. Fδ – ferita δ.06%C sunt: Rm=250-280N/mm2. Solubilitatea carbonului în austenită este maximă de 2. Solubilitatea maximă a carbonului 0. până la 0. . A=50%. Caracteristicile mecanice ale feritei cu 0.

Fontele albe. se clasifică în: hipoeutectoide.67%C. cca 4. Led: E (A +Fe3C) ↔ Led (P + Fe3C) . fiind influenţate de puritatea aliajelor şi metoda de determinare. În funcţie de compoziţie chimică şi structură. începe cristalizarea Fe3CI din L. C – punct eutectic. iar Fe3Ce al cementitei eutectoide. Fierul si aliajele fier-carbon 88 este de 0.ferita α .4): . respectiv de transformare fazică A ↔ Fα. Constituenţii structurali.3%C.cementita Fe3C. . variază după diferiţi autori.77-2.amestec mecanic eutectoid alcătuit din ferită şi cementită. aliaje Fe-C care conţin între 2.3%C. eutectice. Liniile diagramei au următoarea semnificaţie fizică: . care se formează la temperatura ambiantă. după curba CD. 8. .BC . component pur. începe separarea Fe3CII din A. începe cristalizarea Fδ din L. în ledeburita. deoarece dilataţia termică la temperaturi înalte măreşte dimensiunea interstiţiilor.11 şi 4.0218 şi 0. . se pot distinge cinci tipuri de cementită: . .0218%C.0218 şi 2.77%C. cu reacţia eutectică: LC ↔ E (AE +Fe3CEF) unde E este simbolul eutecticului. .primară Fe3CI separată din lichid. E. o consecinţă a reacţiei eutectoide este recristalizarea eutecticului. În funcţie de conţinutul de carbon. . .perlita . eutectoide.eutectică Fe3CE separată în reacţia eutectică . Se clasifică în: hipoeutectice. Notaţiile punctelor din diagramă cu literele alfabetului permit indicarea liniilor de transformare fazică şi magnetică. . H – limita de solubilitate a C în Fδ. S – punct eutectoid. mai mare decât în Feα. .09%C la 1495˚C.SE . hipereutectice. între 4. cu reacţia peritectică: FδH + LB ↔ AJ . după curba ES.11 %C. hipereutectoide. După provenienţă. J – punct peritectic.NH.11 şi 6. unde P este simbolul eutectoidului perlită. .PQ . sunt: .soluţie solidă interstiţială de carbon în Feα. iar Fe3CE este cementita eutectică. E – limita de solubilitate a C în A. care conţine sub 0. . secundară şi terţiară . între 0.AB – limita de solubilitate a Feδ în lichid.77%C.limita de solubilitate a C în A. aliajele Fe-C se clasifică în (fig. începe separarea Fe3CIII din Fα. începe cristalizarea A din L. cu reacţia eutectoidă: AS ↔ P (FαP + Fe3CeK). aliaje Fe-C care conţin între 0.ECF – izoterma eutectică la 1148˚C.Oţelurile. între 2. . Punctele remarcabile din diagramă sunt: P – limita de solubilitate a C în Fα.MO – izoterma transformării magnetice a feritei.eutectoidă Fe3Ce separată în reacţia eutectoidă. . GP – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feγ↔Feα.PSK – izoterma eutectoidă la 727˚C. . .limita de solubilitate a C în Fα. NJ – linii de început şi de sfârşit de transformare alotropică Feδ↔Feγ.cementita primară.8. fierul fiind insolubil în cementită. Valorile care sunt utilizate în lucrare sunt indicate în Metals Handbook ASM vol 8 / 1973.terţiară Fe3CIII separată din ferită.ledeburita – amestec mecanic eutectic alcătuit din perlită şi cementită.limita de solubilitate a C în L. cca 0.3 şi 6.11%C. referitoare la temperatură şi conţinutul de carbon.Fierul tehnic pur. după curba PQ. . Datele numerice.secundară Fe3CII separată din austenită.HJB – izoterma peritectică la 1495˚C. cât şi compoziţia fazelor în timpul reacţiilor invariante.CD . respectiv de transformare fazică Fδ↔A.limita de solubilitate a Feγ în lichid.GS. .compus electrochimic. .67 %C. între 0.

V=0 FαP t Fe3CIII + FαQ. lichidul rămas recristalizează în austenită. Fierul si aliajele fier-carbon 89 8.11 Transf. 8. Recristalizarea oţelului începe sub temperatura T4 când. Fα este paramagnetică.17 %C (fig. 8. oţelul este monofazic austenitic şi se răceşte fără transformări.7 Izoterma peritectică reversibilă dintre o parte a cristalitelor Fδ cu compoziţia punctului H şi din L de compoziţie B. Fδ. Sub T3. În intervalul T4-T6. a Fα AS P (Fα + Fe3C).4 Cristalizarea aliajelor Fe-C În cele ce urmează.1%C ↓ Fδ ↓ L Fe3CIII Fα P La T2 (1495˚C). în locul reacţiei peritectice apare cristalizarea directă a austenitei din lichid. lichidul rămas cristalizează sub formă de A. continuă separarea de Fα feromagnetică. Cristalizarea primară a unui oţel. datorită transformării alotropice a Feγ în Feα.7): FδH ↔ AJ ↔ LB. 6 6’ magn. V=1 3 Fδ 1394-N Fδ A. pe conoda HB: FδH + LB. Reacţia peritectică constă în reacţia Fig. În intervalul T2-T3. conoda HJ indică fazele care rezultă din reacţie: Fδ + AJ. reacţia peritectică decurge cu un exces de fază lichidă.53%C.0218 → %C Fig. se vor analiza transformările care au loc la cristalizarea primară şi la recristalizarea a două aliaje caracteristice.53%C. V=1 Fδ + A A A + Fα 4 5 6 O A+L E L +Fδ A + Fδ. care conţine între 0. V=0 A. H Fazele care intră în reacţia peritectică se determină la J temperatura T2 + ε. V=2 A4 4 5 912 –G 4’ 770-M A+ Fe3CII Fα +AS V=1 Fα + Fe3CIII 400 0. din care rezultă cristalite de A cu compoziţia punctului peritectic J: FδH + LB ↔ AJ + Fδ exces Reacţia este cu exces de Fδ. V=1 x 0. 8. V=2 L 2 2’ Fδ +L. Sub NJ. pe izoterma peritectică HJB.6 Cristalizarea primară şi recristalizarea oţelului cu 0. ambele faze L şi Fδ se îmbogăţesc în carbon. sunt în echilibru trei faze (fig.17 şi 0. începe sub temperatura punctului lichidus T1.77 Fe 0. când din soluţia lichidă L suprasaturată în Fe δ încep să se separe cristalite de ferită. La T5. La ↓ A temperatura T2 . din austenită încep să se separe cristalite de ferită Fα proeutectoidă.ε. 2 B .8. LB. Până la T5 (770˚C). Cristalizarea oţelului hipoeutectoid cu 0. Dacă oţelul are peste 0.09 şi 0.002-Q 0 Fα + P Fe3CIII P (Fα + Fe3C) Fα P S P+ Fe3CII 2. Sub T5. are loc transformarea magnetică a feritei. Dacă oţelul conţine între 0. T [°C] 1538-A 1495-H 1 J 3 L + Fδ B L T [°C] 1 L. În intervalul T1-T2. 8.1 %C (x).6).

sunt în echilibru fazele: FαP ↔ AS ↔ Fe3CK. se determină la temperatura T6-ε. b. ferita se găseşte sub 50% şi ca urmare se separă sub formă de reţea pe limita foştilor grăunţi de austenită. c. ferita separă carbonul în exces sub formă de cementită terţiară Fe3CIII.10%C.8%C. 8. pe conoda PK: FαP + Fe3CK. Reacţia eutectoidă constă Fig. În oţelurile care conţin 0.9d). 8. volumul de perlită creşte şi eutectoidul nu mai disociază. deoarece se separă pe cementita eutectoidă preexistentă. FαP îşi micşorează solubilitatea în carbon de-a lungul curbei PQ tinzând către FαQ.12%C. 8. 1. Deşi această transformare afectează atât ferita proeutectoidă. Aspectul microstructural al oţelurilor hipoeutectoide diferă în funcţie de cantitatea de carbon. 8. deveniţi perlită (fig.9c). 8. structura evidenţiază numai ferită proeutectoidă şi perlită (fig. e. 0.4%C.7). 0.6%C.8 Izoterma eutectoidă din descompunerea reversibilă a austenitei cu compoziţia eutectoidă S într-un amestec mecanic. numit perlită (notată P). Cementita terţiară nu se observă.9 Microstructura de echilibru a oţelurilor: a. cantitatea de perlită este foarte mică şi ea se prezintă ca un eutectoid disociat. d. Peste 0. ferită şi austenită. Până la 0. La oţelurile cu conţinut redus de carbon. 300 x . d. Ca urmare. sub 0. La temperatura T6 (727˚C). f. 0. c. Sub T6.8). Fazele aflate în ↓ echilibru la începutul reacţiei eutectictoide se A determină la temperatura T6+ε.12%C. Atac nital 2%. Fig. se îmbogăţesc în carbon. a. 0. 8.06%C.8. Cea separată din ferita eutectoidă face parte din eutectoidul perlită. 0. e. f. Ferita α tinde de la compoziţia punctului 4’ (de pe conoda 44’) la cea a punctului P: Fα4’ → FαP. Fazele ↓ Fα Fe3C la sfârşitul reacţiei. Structura finală conţine perlită. ferită poliedrică şi separări discontinue de cementită terţiară pe limita de grăunte feritic (fig. puţin deasupra P K S ↓ izotermei eutectoide.06%C. structura oţelului conţine FαP+P. ferita îşi menţine aspectul poliedric. Austenita tinde de la compoziţia punctului 4 la compoziţia punctului S: A4 → AS. regăsindu-se cei trei constituenţi structurali specifici oţelului cu 0. pe izoterma eutectoidă PSK (fig. cât şi cea eutectoidă. b. pe conoda PS: FαP + AS.9a).1%C analizat. Fierul si aliajele fier-carbon 90 ambele faze. constituentul structural Fe3CIII se referă numai la cementita terţiară separată din ferita proeutectoidă.3%C.4%C. Structura conţine grăunţi poliedrici de ferită cu separări discontinue de Fe3C eutectoidă şi terţiară pe limita de grăunte (fig.06-0. La un conţinut de carbon peste 0.2%C. alcătuit din ferită α cu compoziţia punctului P şi cementită eutectoidă cu compoziţia K: AS ↔ P (FαP + Fe3CeK) La T6-ε. 8.

8. La oţelul hipereutectoid. 8. T [°C] 1’ 1 L V=2 1 L D 1148ºC C A+L E 2 L1 2 2’ A+LE . cu 3 %C Fe3CIII + FαQ. alcătuit din C ↓ ↓ austenită cu compoziţie E şi cementită eutectică cu A Fe3CE compoziţia punctului F: Fig.9e). 8. Structura finală a oţelului este formată numai din perlită lamelară (fig.11 4. la începutul reacţiei eutectice. ↓ Reacţia eutectică constă din descompunerea L reversibilă a soluţiei lichide cu compoziţie eutectică C 2 E F într-un amestec mecanic eutectic (notat E). Cristalizarea primară (fig.11 Izoterma eutectică LC ↔ E (AE + Fe3CEF) . La temperatura T2+ε. pe izoterma eutectică ECF (fig. sub forma unei reţele de cementită secundară la limita grăunţilor de austenită. austenita rămasă se transformă cu subrăcire în eutectoidul perlită. austenita separă carbonul în exces. Austenita cu compoziţia iniţială dată de punctul 1’ (de pe conoda 11’) îşi modifică compoziţia de-a lungul curbei solidus.10 Cristalizarea fontei albe y. recristalizarea constă din transformarea prin reacţia eutectoidă a întregii cantităţi de austenită în perlită. Datorită vitezei rapide de răcire.10) începe sub temperatura punctului lichidus T1.77 Fe 0.3 → %C Fe3C FαP Fig. tinzând la compoziţia punctului eutectic C: L1→LC. 8. 8. În intervalul T1-T2.9f). tinzând spre compoziţia punctului E: A1’→ AE. Structura finală este formată din cementită secundară în reţea şi perlită (fig. fazele în echilibru. sunt date de conoda EC: AE +LC. austenita bogată în carbon îşi micşorează la răcire solubilitatea în carbon de-a lungul curbei ES.0218 2. Fierul si aliajele fier-carbon 91 În oţelul eutectoid.8. Cristalizarea fontei albe hipoeutectice cu 3%C (y). Fazele la sfârşitul reacţiei eutectice se caracterizează la T2-ε. când din soluţia lichidă suprasaturată în fier γ încep să se separe cristalite de austenită proeutectică. Ca urmare. La 727˚C. grăunţii de austenită cresc dendritic. sunt în echilibru fazele: AE ↔ LC ↔ Fe3CF.67 P (Fα + Fe3C) V=0. 8. specifică fontelor albe. V=1 L + Fe3CI F Led (P + Fe3C) E (A + Fe3C) A A + E + Fe3CII P S LC E + Fe3CI A+ Fe3CII P+ Fe3CII 3 727ºC E (AE + Fe3CF) V=0 AE Fe3CII +AS V=1 3 3’ K P (Fα + Fe3C) P + Led +Fe3CII y Led + Fe3CI L 6. atât lichidul cât şi austenita se îmbogăţesc în carbon: lichidul iniţial cu compoziţia punctului 1 îşi modifică compoziţia de-a lungul liniei lichidus. pe conoda EF: AE + Fe3CF. V=1 La temperatura T2 (1148˚C). Led(P+Fe3C) E(A+Fe3C) t Led P Fe3CII AS Q 0x 0.11).

5 Diagrama de echilibru stabil Fe – grafit Diagrama Fe-grafit se obţine din diagrama Fe-Fe3C. Transformările din intervalul T2-T3 afectează atât austenita proeutectică. care depăşeşte 3500˚C. care prin recristalizare ca şi la aliajul y devine ledeburită. 3%C. fără separarea unei faze proeutectice. Punctele sunt notate cu aceleaşi litere ca la diagrama Fe-Fe3C. 8. prin deplasarea liniilor de separare a cementitei la temperaturi mai ridicate şi la concentraţii mai reduse în carbon. Austenita separă carbonul în exces sub formă de cementită secundară la limita grăunţilor de austenită. structura devine: P+ Fe3CII+Led Sub T3. 8. cristalizarea începe prin separarea din lichidul bogat în carbon a unor cristale platiforme (aciculare în secţiunea metalografică) de cementită primară. Punctul D’ corespunde temperaturii de topire a grafitului. Lichidul îşi micşorează conţinutul de carbon tinzând spre concentraţia eutectică C. deoarece are loc în interiorul perlitei. a. 4.10. fig. Procesele de recristalizare. conţine: AE + E (AE + Fe3CEF). Transformarea nu este sesizabilă microstructural. cementită secundară şi eutectică. lichidul LC rămas se transformă în eutectic. S-a studiat cristalizarea unei fonte cenuşii hipoeutectice cu 3%C. dar cu prim. Atac nital 2%. c. întreaga cantitate de lichid suferă reacţia eutectică. figurată cu linie continuă. În figura 8.12c). Structura fontei la T3+ε este alcătuită din: AS+Fe3CII+E (AS+Fe3CII+ Fe3CEF) Sub temperatura T3 austenita cu compoziţia eutectoidă AS suferă reacţia eutectoidă. La 1148˚C. care se numeşte ledeburită (notată Led): AS ↔ P (FαP + Fe3CeK) E (AS + Fe3CII + Fe3CE) ↔ Led (P + Fe3CII + Fe3CE) La T3-ε.13 se reprezintă cu linie întreruptă diagrama Fe-grafit suprapusă pe diagrama Fe-Fe3C. b.15a). Fierul si aliajele fier-carbon 92 Structura fontei. la sfârşitul reacţiei eutectice (T2-ε). 8. Austenita îşi modifică astfel compoziţia.12 Microstructura fontelor albe: a. În urma reacţiei eutectoide. c. cementită secundară pe limita de grăunte şi ledeburită (fig. prin formarea dendritelor de austenită proeutectică (fig. de la AE tinzând la AS. În intervalul T2-T3.12a). afectează austenita eutectică. din ferita eutectoidă se separă cementită terţiară. b. Fig. Ca urmare. transformându-se în perlită. La fonta hipereutectică. 8. atât lichidul cât şi austenita se îmbogăţesc . 8.3%C. T1. La o fontă eutectică. eutecticul se transformă într-un amestec mecanic de perlită.12b). grafitul eutectoid Ge la izoterma P’S’K’. Structura finală conţine cementită primară şi ledeburită (fig. care separă cementită secundară apoi se transformă în perlită. austenita îşi micşorează solubilitatea în carbon de-a lungul curbei ES. aceleaşi ca la aliajul y. Pe diagramă sunt trecuţi constituenţii din sistemul stabil: grafitul primar GI cristalizează după linia C’D’. pe cementita eutectică preexistentă. a. Cristalizarea începe cu subrăcire la temperatura punctului lichidus. Nu s-a constatat practic separarea grafitului terţiar. 8. grafitul eutectic GE la izoterma E’C’F’. cât şi pe cea eutectică. Structura finală conţine numai grăunţi de ledeburită (fig. grafitul secundar GII după linia E’S’.8. Structura finală a acestei fonte va conţine perlită cu aspect dendritic. 8. 5%C.

Fig. transformându-se într-un eutectoid alcătuit din ferită α şi grafit eutectoid. grafitul se dezvoltă în spaţiu sub formă de foiţă. În intervalul T2-T3.15b). 8. care se depune pe grafitul eutectic separat anterior. structura fontei va conţine o masa metalică feritică în care sunt separări de grafit lamelar: Fα + G (fig. GII. care favorizează maclări multiple şi schimbarea direcţiei de creştere.26 GI + Etr L’ L 6. Apar tensiuni interne.14 Diagrama de echilibru stabil Fe-grafit. la care soluţia lichidă rămasă interdendritic se transformă în colonii eutectice formate din austenită şi grafit eutectic. GE: LC’ ↔ E (AE’ + GEF’) În interiorul coloniei. austenita îşi micşorează solubilitatea în carbon şi separă carbonul în exces sub formă de grafit secundar. ( Cristalizarea fontei cenuşii feritice cu 3%C E (A +G) ) G A L a.22a). La temperatura T3. În planul metalografic. V=2 1 ↑ E’ L+A 2 1154ºC 2’ L1→ A + LC’ V=1 2 2’ F’ E (A + G) T [ºC] A A + E + GII 3 3’ 738ºC GI + E LC’↔E(AE’+GEF’) V=0 K’ 3 AE’ → GII+ AS’ V=1 3’ Fα P’ S’ e (Fα+Ge) e + Etr + GII 2. austenita rămasă suferă reacţia eutectoidă. atunci se manifestă efectul grafitizant al siliciului. b. Ge: AS’ ↔ e (FαP’ + GeK’) Datorită condiţiilor dificile de germinare a grafitului în faza solidă. tinzând spre compoziţia eutectică C’. 8. deoarece dezvoltarea grafitului în masa austenitică nu este liberă. Fierul si aliajele fier-carbon 93 în carbon: lichidul îşi modifică compoziţia de-a lungul curbei lichidus de la compoziţia punctului 1. iar austenita după curba solidus. de la compoziţia punctului 1’ tinzând spre compoziţia E’. în condiţiile unei viteze de răcire foarte lente. Structura primară a fontei cenuşii hipoeutectice.67 AS’ ↔ e(FαP’ + GEF’) E(AS’ + G) ↔ Etr (Fα+G) V=0 Fα Fα+G V=0 Q’ 0 0. fig. 8. Foiţele sunt interconectate şi curbate asemenea petalelor unei flori (fig. obţinându-se . grafitul eutectoid se separă pe grafitul eutectic şi secundar preexistent.08 3 4. Fonta cenuşie feritică cristalizează în totalitate după diagrama Fe-grafit. D’ 1’ 1 ↑ T L L + GI C’ L. 8.5%. tinzând spre compoziţia eutectoidă S’ (AE’ → AS’). Sub T3. unde G = GE+ GII+Ge. pentru că are viteza de creştere maximă în planul bazal şi minimă perpendicular pe acesta. grafitul are aspect lamelar. Pe izoterma E’C’F’.8.15 a.8.14. Dacă fonta conţine Si >1. Austenita îşi modifică continuu compoziţia de-a lungul curbei E’S’.68 → t Fe → %C G Fig. are loc reacţia eutectică. forma spaţială a grafitului eutectic. b.

030%. 8. Aceste fonte nu sunt utilizate practic. cât şi a unei cantităţi de cementită secundară. Prin aliere şi tratament termic se pot obţine proprietăţi electrice. tragere. austenita se transformă în perlită. provenind din austenita proeutectică.07 . Prin aliere. respectiv de ac în planul metalografic. Cementita secundară. mecanice.oţeluri carbon (nealiate). de cuptor electric şi de convertizor. structuri şi domenii de aplicare se folosesc clasificări parţiale după mai multe criterii: 1. turnate.posibilităţi de asamblare în construcţii mecanice complexe sau compuse. Fierul si aliajele fier-carbon 94 structura feritică mai economic. 2.22c). se va regăsi în structura finală ca separări la limita grăunţilor de perlită. Aceasta este situaţia fontelor cenuşii utilizate industrial.17 %Si. numită şi pestriţă (fig. proprietăţi mecanice şi fizico-chimice la temperaturi extreme şi presiuni mari. Când viteza de răcire la nivelul izotermei eutectoide este moderată. Dacă viteza de răcire rapidă se introduce de la temperaturi superioare izotermei eutectoide. Austenita se transformă în perlită.5%. obţinându-se fonta cenuşie perlitică. P<0. Caracteristici. calmate cu > 0. Fontele cenuşii hipereutectice se caracterizează prin separări grosiere de grafit primar. termochimice.80%.07 %Si.055%. 3.6 Oţeluri. C şi elemente însoţitoare permanente: Mn<0. 8. presare. Oţelurile pot fi prelucrate prin turnare. Si<0. Se obţine fonta cenuşie ferito-perlitică. .0.gamă largă de proprietăţi şi de utilizări. aliere. acoperiri de protecţie. S<0. . după compoziţia chimică: . Având o mare diversitate de de compoziţii chimice.durabilitate în condiţii atmosferice şi temperaturi normale.22b). matriţare). Se obţine fonta cenuşie perlito-cementitică. la viteze mai mari de răcire. forjare. Astfel duritatea unui oţel nealiat poate varia de la 80HB pentru oţelul feritic în stare recoaptă la 650HB pentru oţelul eutectoid călit la martensită. Descompunerea cementitei este confirmată de poziţionarea feritei în vecinătatea grafitului (fig.02mm/an şi se poate îmbunăţăţi prin tratamente termochimice. 8. termomecanice se pot obţine variaţii mari ale proprietăţilor mecanice. 8.prelucrabilitate tehnologică multiplă şi uşoară.posibilităţi de refolosire prin retopire. prezintă o creştere liberă şi adoptă forma de placă în spaţiu. după modul de elaborare sunt oţeluri de cuptor Siemens-Martin. se pot diferenţia: oţeluri: necalmate cu < 0. semicalmate cu 0. iar cementita eutectoidă se descompune parţial în ferită şi grafit.22d). extruziune). deformare plastică la cald (laminare. . forjate. Oţelurile reprezintă un material tehnic de largă utilizare datorită proprietăţilor sale remarcabile: . Viteza de coroziune fără protecţie anticorozivă este de 0. . transformările se desfăşoară după diagrama Fe-Fe3C. aşchiere. care conţin Fe. deformare la rece (laminare. după starea de livrare sunt oţeluri laminate la cald (cojite sau necojite). . magnetice şi de rezistenţă la coroziune remarcabile. Atunci când la nivelul izotermei eutectoide se aplică o viteză mare de răcire.17 %Si. Cu<0. . ambutisare. tranziţia la sistemul Fe-Fe3C asigură atât stabilitatea perlitei.8. calmate. sudare. În funcţie de gradul de dezoxidare cu Si. dezoxitate suplimentar cu Al. Clasificare. tratamente termice. presare. Cum acesta se separă din faza lichidă. care conţine o cantitate mai redusă de grafit corespunzătoare grafitului eutectic şi secundar (fig.045%.preţ de cost scăzut. laminate sau trase la rece.

oţeluri pentru scule. respectiv scăderea celor de plasticitate (alungirea specifică la rupere A. În domeniul hipoeutectoid. presiune.8%C.2 Proprietăţile mecanice ale constituenţilor structurali Rezistenţa la Duritatea Alungirea Constituentul tracţiune Rm Brinell HB la rupere A Proprietăţile transmise [N/mm2] [daN/mm2] [%] aliajelor Ferita α 280 80 50 Plasticitate.).1%C. . Ti etc. magnetice.25-0. Din tabelul 8. moi cu 0.oţeluri de construcţie. electrotehnice. dacă suma elementelor de aliere este sub 2. cu efect fragilizant. Influenţa carbonului Proprietăţile oţelurilor carbon în starea de echilibru depind de natura şi cantitatea fazelor şi a constituenţilor structurali de echilibru (diagramele de faze şi structură din figura 8. După gradul de aliere acestea pot fi: slab aliate. care lucrează în condiţii normale de solicitare mecanică. înalt aliate. V. care variază cu conţinutul de carbon.16 se prezintă influenţa carbonului asupra proprietăţilor mecanice. de la 2.1-0.2 se observă că ferita imprimă oţelurilor plasticitate. 5. (89%Fα+11%Fe3C) elasticitate. extradure peste 0. duritatea Brinell HB). medii agresive sau care au proprietăţi fizice deosebite (oţeluri inoxidabile. elasticitate şi duritate.6-0.25%C. refractare. Al>0.7%C. 4.Influenţa carbonului şi a elementelor însoţitoare permanente asupra structurii şi proprietăţilor oţelurilor carbon a. odată cu conţinutul în carbon. C. . termică şi chimică. W.4-0.8%C.5%. foarte dure cu 0. cementita – duritate şi fragilitate. Ni. Tabelul 8. fragilitate Perlita 800 200 10 Rezistenţă mecanică.9-1%C. care determină mărirea durităţii. Rezistenţa la tracţiune prezintă un maxim la 0. 8. Mn>0. destinate confecţionării sculelor de prelucrare. dure cu 0. Aceasta se corelează cu faptul că. pentru magneţi permanenţi etc. peste 10% elementelor de aliere. stricţiunea Z) şi de tenacitate (rezilienţa KCU). după duritate: oţeluri extramoi sub 0.4%C.8. pentru organe de maşini şi piese. perlita – rezistenţă. semidure cu 0. În domeniul hipereutectoid apare cementita secundară. obţinută prin răcirea lentă în cuptor (pemtru oţeluri carbon şi aliate) sau după structura în stare normalizată (forjată sau laminată).7-0. creşterea conţinutului de carbon produce mărirea indicatorilor de rezistenţă (rezistenţa la tracţiune Rm. tenacitate.oţeluri aliate. după destinaţie: . 6.7. Fierul si aliajele fier-carbon 95 . Cr.5 la 10% elementelor de aliere. şi elemente însoţitoare permanente conţin elemente de aliere: Si>0. feromagnestism Fe3C 40 800 0 Duritate. mediu aliate. rezultată prin încălzire la 900-950˚C şi răcire în aer ( numai pentru oţeluri aliate). Mo.6%C. care în afară de Fe. duritate Ledeburita 635 0 Duritate şi fragilitate (40%P+60%Fe3C) În figura 8. care lucrează în condiţii deosebite de temperatură. se măreşte cantitatea de perlită şi scade cea de ferită. după structura de echilibru (recoaptă).8%.5%.14).1%.oţeluri cu proprietăţi speciale. . pentru că la conţinuturi mai mari de carbon cementita secundară se separă ca reţea continuă la limita grăunţilor de perlită. tenacitate şi feromagnetism. dar reducerea plasiticităţii şi tenacităţii. pentru construcţii metalice şi mecanice. semimoi cu 0.

La creşterea conţinutului de carbon scade cantitatea de ferită.Z KCU [%] [J/cm2] HB 60 24 Rm 50 20 40 30 20 10 0 16 12 8 4 0 Hc ρ [Oe] [Ωmm 30 0 /m] 25 20 15 10 5 0. Al). Mn. care conţin elemente însoţitoare permanente în cantităţi mici. Aceste elemente provin: . Siliciul se găseşte sub 0. care împiedecă creşterea granulaţiei austenitice la tratamentul termic sau la deformarea plastică la cald. Si + 2 FeO → SiO2 + 2 Fe Siliciul se găseşte în oţel dizolvat în ferită sau sub formă de incluziuni nemetalice (oxizi sau silicaţi). De . Aluminiul este limitat la 0. 2Al + 3 FeO → Al2O3 + 3Fe Particulele submicroscopice de Al2O3.32 0. care pot influenţa sesizabil proprietăţile oţelurilor.în urma reacţiilor de dezoxidare (Si. distribuite pelicular la limita grăunţilor de austenită reprezintă o barieră mecanică.2 → C[%] A A.8%. Mn elimină fragilitatea la cald a oţelului.4 Br 0. mărind rezistenţa şi duritatea oţelului. câmpul coercitiv Hc şi se reduc permeabilitatea magnetică µ şi inducţia magnetică remanentă Br. . zgură şi dezoxidarea oţelului la elaborare. 2MnO. silicaţi (MnO. H).8. Se introduce la elaborare pentru dezoxidarea suplimentară a oţelului. Influenţa elementelor însoţitoare permanente Oţelurile tehnice sunt aliaje polinare.2 → C[%] Hc µmax Br [Gs] 27000 23000 19000 15000 11000 7000 µmax 600 500 400 300 200 100 0 Z 0 0. căptuşeala cuptorului de elaborare. Se adăugă la elaborare oţelului în scopul dezoxidării şi desulfurării acestuia. Manganul este limitat la 0.5% în oţelurile carbon. .12 Fig.20 0.4 0.16 se prezintă influenţa carbonului asupra unor proprietăţi fizice. 8. siliciul o durifică. Mn + FeO → MnO + Fe Mn + FeS → MnS + Fe Prin substituţia fierului în sulfura de fier. Manganul se dizolvă în cementită. Siliciul provine din fonta brută.16 Influenţa conţinutului de carbon asupra unor proprietăţi mecanice şi fizice b. plasticitate şi tenacitate a oţelului. Rezultă o granulaţie secundară fină şi mărirea caracteristicilor de rezistenţă. mărind duritatea şi rezistenţa oţelului.din imposibilitatea eliminării lor totale la elaborare (P. sulfuri (MnS). Prin dizolvare în ferită. N.24 0.03%.8 1. HB Rm [daN/mm2] 300 120 250 200 150 100 50 0 100 80 60 40 20 0 KCU 0 0.28 0. Fierul si aliajele fier-carbon 96 În figura 8.SiO2. se măreşte cantitatea de cementită şi ca urmare se măresc rezistivitatea electrică ρ.SiO2).din reacţii cu faza gazoasă la elaborare sau turnare (O. S). contribuind la formarea fibrajului de deformare plastică şi la anizotropia proprietăţilor mecanice.8 1.16 ρ 0 0. În oţel Mn se găseşte sub formă de incluziuni nemetalice ca: oxizi (MnO).

cât şi sub forma oxizilor elementelor dezoxidante: MnO.fragilitate la temperaturi ridicate. Se utilizează conţinuturi mai mari în fosfor (0. MnS. deoarece reţeaua de eutectic intercristalin nu prezintă suficientă plasticitate. Sulful nu se dizolvă în fier. prezentându-se ca o reţea intercristalină de FeS. Oxigenul provenit din atmosfera de încălzire a pieselor şi semifabricatelor din oţel se găseşte sub forma de pelicule de FeO pe limita grăunţilor de austenită.fragilitate la roşu în intervalul 800-1000˚C.2-0. FeS. . rezilienţa fiind nulă. formând sulfura de fier. Oxigenul provenit de la elaborare se poate găsi în oţel sub forma oxidului de fier FeO (wüstita). 800-1200˚C.055%. cu efect de durificare şi scădere a tenacităţii oţelului. cele plastice se alungesc şi împreună cu cele nedeformabile se distribuie în şiruri discontinue în direcţia efortului. Incluziunile contribuie astfel la formarea fibrajului de deformare şi la anizotropia caracteristicelor mecanice. Fosforul este limitat în general la maxim 0. deoarece în domeniul de laminare. Sulful este legat chimic în sulfura de mangan. deoarece fragilizează aşchiile şi îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere. dispus intercristalin.4%P în scopul creşterii durităţii şi îmbunătăţirii rezistenţei la uzare. Oţelul care conţine FeS nu poate fi deformat plastic la cald. Fragilitatea oţelului la deformarea la cald se elimină prin desulfurare cu mangan.15%P) la oţelurile prelucrate prin aşchiere pe maşini unelte automate. Acest fenomen poartă denumirea de fragilitate la rece.15-0. SiO2. Sulful este în cantităţi mai mari (0. Incluziunile oxidice sau silicaţii exogeni sunt incluziuni neplastice. Se admite un conţinut mai mare de P în oţelurile pentru poduri. care este plastică şi cu temperatură de topire ridicată (1610˚C). ceea ce produce o puternică deformare elastică a reţelei cristaline a fierului.30%S) în oţelurile prelucrate prin aşchiere pe maşini unelte automate.2%. Provine la elaborare din contactul oţelului topit sau la operaţiile de încălzire din contactul oţelului solid cu atmosfera oxidantă. sulful determină două tipuri de fragilitate la cald: . CaO.2SiO2) sau de spineli (FeO. deoarece prin efectul de fragmentare a aşchiilor P îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere.045%. Proprietăţile de utilizare sunt influenţate defavorabil de prezenţa incluziunilor nemetalice. Oţelul are de asemenea o bună prelucrabilitate prin aşchiere şi o calitate deosebită a suprafeţei prelucrate. Cele mai reduse conţinuturi în S (<0.03%) se obţin la elaborarea în cuptoarele Martin bazic şi electric. Stratul superficial oxidat intergranular (sau ars) este fragil şi se rupe la deformare. Fierul si aliajele fier-carbon 97 asemenea aluminiul se introduce în oţelurile de ambutisare pentru a elimina îmbătrânirea mecanică a oţelului datorată azotului. La conţinuturi relativ mici de sulf în oţel. Fosforul se dizolvă în ferită până la 1. sub forma unui eutectic E (Feγ + FeS). Sulfura de fier cristalizează ultima în procesul de solidificare al oţelului. incluziunile fragile se sfărâmă. Al2O3. formând incluziuni de silicaţi (2FeO. Raza atomică a fosforului este mult mai mare decât a fierului. la temperatura 985˚C. În oţelul deformat plastic. În oţelul fosforos pentru piuliţe este un conţinut de 0.3%P oţelul este foarte fragil.Al2O3). în timp ce silicaţii endogeni sunt incluziuni plastice.SiO2. Sulful provine din minereu şi din produsele de ardere ale combustibilului de la cuptoarele de elaborare. în intervalul 1000-1200˚C. Oxigenul este limitat la 0. deoarece eutecticul topit lasă fără coeziune grăunţii de austenită. cu temperatura de topire de 1190˚C. Provine din minereuri şi se îndepărtează la elaborare.10-0. În absenţa manganului. 3Al2O3. Ele pot constitui amorse de . care întrerup continuitatea masei metalice. Aceşti oxizi pot apare sub formă de incluziuni simple sau asociate. pentru că P împreună cu Cu măreşte rezistenţa la coroziune atmosferică.8. La 0. eutecticul este disociat. sulful reacţionează chimic cu fierul. Sulful se limitează la maxim 0.05%.

la 0% la temperatura 200˚C. Aceste tensiuni pot depăşi local limita de rupere a oţelului provocând apariţia de microfisuri. Dacă timpul de evacuare este insuficient.8. În cazul curăţirii suprafeţei de oxizi prin decapare cu acizi. La deformarea plastică a oţelului suflurile cu suprafaţa neoxidată se sudează prin presiune. Formarea lor se elimină prin: evitarea umidităţii materialelor folosite la elaborare. El poate proveni de la umiditatea unor materiale folosite la elaborare (ferosiliciu. AlN. tehnologia de prelucrare.3 în corespondenţă cu mărcile din STAS .03%Al întreaga cantitate de azot este legată chimic în nitrura de aluminiu. se prezintă în tabelul 8. deformabile la rece. azotul se menţine dizolvat în ferită. var). din atmosfera cuptoarelor de încălzire sau de la decaparea cu acizi a suprafeţei semifabricatelor. Fulgii se formează la temperatura de 200˚C în piesele sau semifabricatele de dimensiuni mari. oţelurile carbon se clasifică în: oţeluri pentru construcţie. caracteristicile mecanice sau conţinutul în carbon. deoarece provoacă îmbătrânirea mecanică a oţelului. cu o puternică creştere de volum şi apariţia de tensiuni interne. Îmbătrânirea produsă de azot se poate elimina prin dezoxidare cu aluminiu. Hidrogenul este prezent în oţel în concetraţii de ordinul procentelor per million (ppm). pe suprafaţa de rupere a oţelului. În piesele turnate. De aceea. CO. dizolvat în ferită la temperaturi ridicate. azotul se separă la răcire sub formă de Fe4N (faza γ’). Azotul difuzează în oţel din atmosfera cuptorului. Oţelurile nealiate turnate pentru construcţii mecanice de uz general. hidrogenul difuzează interstiţial cu uşurinţă în fier. Datorită diametrului atomic mic.003% în fierul lichid. Pot fi livrate în stare turnată sau laminată. după deformarea plastică la cald. luminos. dizolvat intersiţial în ferită sau austenită. CO2). determinând apariţia de sufluri. hidrogenul dizolvat în exces formează sufluri de decapare. hidrogenul micşorează tenacitatea oţelului. Solubilitatea hidrogenului în fier scade cu temperatura de la 0. Solubilitatea azotului în Feα este maximă de 0. La 0. ceea ce permite la răcire evacuarea în atmosferă. Fierul si aliajele fier-carbon 98 fisură la oboseală şi contribuie la ruperea fibruasă (la structura în şiruri) sau la ruperea în terase (la distribuţia în plăci a incluziunilor exogene masive).1% la 590˚C şi scade cu temperatura la 10-5 % la temperatura ambiantă. Hidrogenul se găseşte în oţeluri în stare atomică. prezenţa suflurilor micşorează secţiunea utilă. pentru scule şi cu destinaţie specială. prin răcirea lentă până la temperatura ambiantă sau prin menţinerea izotermă la temperaturi peste 200˚C până la evacuarea completă a hidrogenului în stare atomică. Simbolizarea lor exprimă destinaţia. Oxigenul se mai poate găsi în oţeluri turnate şi în stare gazoasă (O2. unde îşi reface starea moleculară. Sub ambele forme. Procesul. se produce după cca 16 zile şi este însoţit de o puternică durificare şi scădere a plasticităţii. 8. numit îmbătrânire mecanică. Prezenţa azotului are o deosebită importanţă mai ales la oţelurile cu conţinut redus de carbon sub 0. hidrogenul rămas în oţel. fulgi sau sufluri. datorită aspectului strălucitor. care conţin hidrogen molecular. răcite rapid. Azotul este limitat la 0. cu sau fără tratament termic final. prevăzute în SR ISO 3755:1995. în timp apare tendinţa de separare spontană la temperatura ambiantă din ferita suprasaturată în azot a azotului în exces.8 Destinaţia şi simbolizarea oţelurilor carbon După destinaţie.15%C. Dacă după deformarea la rece şi recristalizarea oţelurilor. numite fulgi. care preia efortul. Acest proces face ca oţelurile susceptibile de îmbătrânire să poată fi deformate plastic numai în primele 15-16 zile de la recristalizare.03% la oţelurile elaborate în cuptor electric. difuzează la defectele structurale (limite de grăunte) sau la interfaţa cu incluziunile nemetalice.

J2.oţelul pentru construcţie şi prin litera E – oţelul pentru construcţii mecanice. de îndoire la rece şi valoarea minimă a energiei de rupere determinată la încercarea de încovoiere prin şoc la 20˚C. Sunt oţeluri hipoeutectoide. care se livrează cu diferite clase de calitate şi grade de dezoxidare. G2 .3 Oţeluri nealiate turnate pentrru construcţii mecanice de uz general Marca de oţel SR ISO 3755:1995 Marca de oţel STAS 60082 Compoziţia chimică [%] C Mn max. care reprezintă valoarea minimă a limitei de curgere exprimată în N/mm2 pentru grosimi ≤ 16mm. Mărcile de oţeluri se simbolizează prin indicarea valorii minime garantate a limitei de curgere şi a rezistenţei la tracţiune. Cu<0. Oţelurile de calitate nealiate de cementare prevăzute în SR EN 10084:2000.JR . FN-calmate şi FFcalmate suplimentar cu Al. Cr<0.00 230-450 OT 450-3 230 450-600 22 230-450W 0.18%C. .valoarea minimă a energiei de rupere la -20˚C.Mo<0.oţeluri necalmate. care garantează: .020-0. sub formă de laminate plate şi bare forjate. FF SR EN 10025+A1: 1994. 0. Litera W indică mărcile cu capacitate uniformă de sudare.045%S. respectiv cu diferenţă de valoare a energiei de rupere pentru K2. Sunt cele mai ieftine oţeluri. prin impunerea compoziţiei chimice şi limitarea sumei elementelor reziduale. conform SR EN 10025+A1: 1994 cuprind mărcile de oţeluri destinate fabricării produselor laminate la cald. Simbolizarea cuprinde litera C urmată de două cifre care reprezintă conţinutul mediu în carbon în sutimi de procent. cu mărcile corespondente din STAS 500/2-80 şi principalele domenii de utilizare. Exemplu: 200-400W SR ISO 3755:1995. cu capacitate de deformare plastică la rece. urmată de trei cifre. max.4 sunt indicate mărcile prevăzute în acest standard.20 340-550 OT 550-3 340 550-700 15 340-550W 0. în corespondenţă cu mărcile din STAS 880-88.oţeluri cu altă stare decât cea necalmată. Oţelurile de uz general şi de calitate pentru construcţie.20 270-480 OT 500-3 270 480-630 18 270-480W 0.4%. Mărcile de oţeluri se simbolizează prin litera S . K2 . V <0. G4 – cu alte caracteristici garantate (sudabilitate etc).15%. cu o largă utilizare fără alte deformări plastice la cald sau tratamente termice. Exemplu: SR235 J2G3.oţeluri necalmate. Gradul de dezoxidare se notează: FU. Sunt oţeluri de calitate superioare. Se supun îmbogăţirii superficiale în carbon. urmate de litera E (dacă sunt oţeluri superioare cu conţinut . JO valoarea minimă a energiei de rupere la 0˚C. Sunt prevăzute patru clase de calitate. care conţin sub 0.05%. Tabelul 8.045%P. G3. Rp 0. Sunt oţeluri hipoeutectoide. În tabelul 8.25 1.2 [MPa] 200 Rm [MPa] A min.35%. călire şi revenire.G1 . pentru construcţii mecanice şi metalice.25 1. sunt prezentate în tabelul 8. Fierul si aliajele fier-carbon 99 600-82. [%] 25 Z min. urmată de călire şi revenire joasă. max. pentru obţinerea unui strat superficial dur şi rezistent la uzură asociat unui miez tenace.5.25 1. sudabile.caracteristicile de tracţiune. urmată de clasa de calitate şi gradul de dezoxidare. după normalizare şi detensionare sau după normalizare. Caracteristici mecanice ReH. 0. care se livrează în stare recoaptă.40%.8. Sunt uşor prelucrabile prin aşchiere. [%] 40 31 25 21 KV min [J] 30 45 25 45 22 20 200-400 OT 400-3 400-550 200-400W 0.25 1.50 Notă: Mărcile W conţin: Ni<0.

19 0.25 0.3kf OL 37.4kf OL 52.24 - 1. FF S235J2G4. menghine. pene. Elemente de construcţii metalice sudate.FF S355JK2G3. HB* Exemple de domenii de utilizare Elemente de structuri metalice de uz general supuse la solicitări mici şi moderate: plăci de fundaţie.50 1.4kf OL 37. lanţuri.FN S355JO.23-0. batiuri sudate.27 0. supape.FN OL 60 - - 135227 135235 E360.FF S355JR. flanşe.2 OL 37. plase sudate pentru beton armat.23-0.13 0. Tabel 8. supuse la solicitări mecanice relativ ridicate şi care trebuie să prezinte o suficientă garanţie la ruperea fragilă.035 HB max .040 0.0200.4kf OL 52. detensionare.035 ≤0. stâlpi.19 0. lanţuri.3k OL 37. tiranţi.30 0. nituri.035 0.FN S275J2G3. poduri. cuplaje. Exemplu: C10E SR EN 10084:2000.FN OL 70 - - Notă: * Duritatea pieselor din oţel laminat sau forjat după tratamentul termic primar de normalizare. rezervoare de mare capacitate Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări ridicate: bare de tracţiune.60 0. Fierul si aliajele fier-carbon 100 redus de S şi P) sau de litera R (dacă conţinutul de S este controlat). discuri. roţi melcate.8.21 0.FF S355JK2G4.60 1.5 Oţeluri carbon de calitate pentru cementare Marca SR EN 10084: :2000 C10E C10R Marca de oţel STAS 880-88 OLC10X OLC10XS Compoziţia chimică pe oţel lichid [%] C Mn Pmax S 0. flanşe la recipiente de joasă presiune. arbori pentru pompe şi turbine. armaturi.21 0.3kf OL 52.FN S355J2G3. recoacere Tabel 8.FN S275JO. FN S235 J2G3.4kf OL 44. FN S235JO.23-0.70 130210 125210 E335.23 0.21 0. şuruburi de precizie. cuie de centrare.FF S275JR.FF S355J2G4.3k OL 52.19-0. Elemente de construcţii metalice puternic solicitate: stâlpi pentru linii electrice aeriene.2k OL 52. rame. arbori drepţi şi cotiţi.24 0. pene de ghidare. cârlige de macara.3k OL 44. Piese cementate cu rezistenţa redusă C15E OLC15X 149 .4 Produse laminate la cald din oţeluri de construcţie nealiate Marca de oţel SR EN 10025 +A1: 1994 S185 Marca STAS 500/2-80 OL 32. rezervoare.24 0. melci pentru transport.24-0. Mn max.23-0. parapete pentru scări. balustrade.21-0. FU S235JRG1.FF S275J2G4. bucşe şi role pentru lanţuri de tracţiune.24 0.19 0.3kf OL 44. roţi dinţate pentru viteze periferice mici Elemente de construcţii mecanice supuse la solicitări mai ridicate arbori drepţi şi cotiţi.30 0. S235 JR.4kf OL 52. roţi dinţate pentru viteze periferice moderate.21-0. clicheţi.2k OL 44. şuruburi de precizie.1 OL 37. 110180 Elemente de construcţii metalice sudate sau îmbinate prin alte procedee: ferme.035 ≤0.25 0. roţi de lanţ.FF E295. furci. căi de rulare. macarale. FN OL 37. şasiuri la autovehicule.4kf OL 50 0. Organe de maşini supuse la uzură: arbori canelaţi.07 0.1 Compoziţia chimică pe produs [%] C max. FU S235JRG2. 143 Domenii de utilizare Piese cementate cu rezis-tenţa redusă în miez: şaibe. fusuri pentru prese. structuri portante de maşini şi utilaje. culbutoare.25 0.12 0. suporţi.23-0.24 0. piuliţe.

17-0.40 0.50 0.045 0. volanţi.18 0. 0.50 0. slab solicitate: axe.0200.045 0.70 0. Piese tratate termic cu rezistenţă ridicată.65%C. arbori. 2 pentru oţelurile carbon de calitate superioare cu conţinut redus de sulf şi fosfor.0200.90 0.52 0. pene de ghidaj. 3 pentru oţelurile superioare cu conţinut de sulf controlat. De exemplu: 1 C 45 SR EN 10083-2:1995. Piese tratate termic de rezistenţă ridicată şi tenacitate medie: discuri de turbină.0200. Piese tratate termic.040 ≤0.035 ≤0. care indică clasa de calitate.035 0. Fierul si aliajele fier-carbon C15R C16E C16R OLC15XS 0. melci.90 0.6 Oţeluri de calitate nealiate pentru călire şi revenire Marca SR EN 100831:1994 2:1995 1 C 22 2 C 22 3 C22 1 C 25 2 C 25 3 C 25 1 C 30 2 C 30 3 C 30 1 C 35 2 C 35 3 C 35 1 C 40 2 C 40 3 C 40 1 C 45 2 C 45 3 C 45 Marca de oţel STAS 880-88 OLC20 OLC20X OLC20XS OLC25 OLC25X OLC25XS OLC30 OLC30X OLC30XS OLC35 OLC35X OLC35XS OLC40 OLC40X OLC40XS OLC45 OLC45X OLC45XS Compoziţia chimică pe oţel lichid [%] C Mn P S max 0.035 0. arbori cotiţi. Piese tratate termic cu utilizări diverse în construcţia de maşini.035 0.80 0.80 0. cu în N CR N CR N CR N CR N CR Piese tratate termic mediu solicitate: arbori cotiţi cu dimensiuni mici.34 0.035 ≤0. chei.39 0. bandaje. 0.8.045 0.040 ≤0.32 0. cilindri de prese. bolţuri de lanţ.040 Stare Rm [MPa] ≥430 500650 ≥470 550700 ≥510 600750 ≥550 630780 ≥580 650800 ≥620 700850 Domenii de utilizare N CR Piese cementate cu rezistenţa redusă în miez: bolţuri. coroane dinţate. şaibe.035 0.0200.035 0.0200.44 0.040 ≤0.27 0.12 0. pentru obţinerea unor piese cu rezistenţă mecanică şi tenacitate ridicate.035 0.0200. bucşe.40 0.70 0.50 0.035 0.020-0. flanşe.040 0. dar fără 1 C 50 2 C 50 3 C 50 1 C 55 2 C 55 OLC50 OLC50X OLC50XS OLC55 OLC55X 0.040 101 156 în miez: bolţuri. pene de ghidare.035 ≤0. bucşe.29 0.040 0.80 0.045 ≤0.035 N CR N CR ≥650 750900 ≥680 800- .045 ≤0. Sunt prevăzute 3 clase de calitate: 1 pentru oţelurile carbon de calitate.040 0. Piese tratate termic puternic solicitate: roţi dinţate. care conţin 0.035 0.60 0.035 0.035 0. Oţelurile de calitate nealiate pentru călire şi revenire prevăzute în SR EN 10083-1:1994 şi SR EN 10083-2:1995.6 în corespondenţă cu STAS 880-88.60 0. Simbolizarea cuprinde o cifră.0200.040 0.60 0.55 0. Piese cementate cu rezistenţa redusă în miez: bolţuri.50 0.045 ≤0.18 0.0200.045%P. manşoane.040 0.17 0.60 0. Sunt oţeluri supuse tratamentului termic de îmbunătăţire (călire şi revenire înaltă). butuci sudaţi pentru roţi.045%S.42 0.47 0.040 0. Piese tratate termic utilizări diverse construcţia de maşini. buloane. coroane. urmată de litera C şi de două cifre.040 ≤0. max. biele.035 ≤0.37 0.040 ≤0.90 0.045 ≤0.035 ≤0.040 0. pârghii. sunt prezentate în tabelul 8.0200.035 0. roţi cu clichet.045 0.50 0. bandaje. Tabel 8. care reprezintă conţinutul mediu în carbon în sutimi de procent.24 0.60 0.040 ≤0.040 ≤0.80 0. arbori.040 0. şaibe. biele.22 0.035 ≤0. Sunt oţeluri de calitate şi superioare.

matriţe pt.040 ≤0.65 0. piese pentru maşini textile Scule supuse la lovituri mici: role de roluit materiale metalice. Sunt oţeluri care conţin 0. foarfece pentru tablă. călit 54 57 58 Domenii de utilizare Scule supuse la lovituri şi şocuri. poansoane. caliber.30 Mn 0. Exemplu: C80U SR EN ISO 4957:2002 Tabelul 8. După călire ating duritatea superficială minim 54-62HRC. Sunt oţeluri cu călibilitate redusă. articole de bucătărie.95 0. scule de aşchiat metale moi. Scule supuse la la lovituri.040 950 102 solicitări mari la şoc: pinioane. Oţelurile carbon pentru scule.85 0.00 1. 1 C 60 OLC60 0.10 0. Fierul si aliajele fier-carbon 3 C 55 OLC55XS 0.10 0. fierăstrae mecanice.50 0.75 0. dălţi pentru minerit şi cioplit piatră. dălţi. Scule care nu sunt supuse la lovituri puternice: burghie pentru perforat roci dure. cleşti pentru sârmă. care indică domeniul de utilizare-scule.40 0.30 0.0200. scule de aşchiat oţeluri moi. tije. cu tenacitate mare şi duritate suficientă: burghie.90 0. conform SR EN ISO 4957:2002. Valorile rezistenţei la tracţiune sunt pentru produse cu diametru sau grosime ≤ 16mm. foarfece. matriţe pentru ambutisare. bandaje.7 Oţeluri carbon pentru scule Marca de oţel SR EN ISO 4957: 2002 C45U C70U C80U Marca de oţel STAS 170090 OSC 7 OSC 8 Compoziţia chimică (%) C 0. care indică conţinutul de carbon în sutimi de procent şi litera U.40 212 61 .0200.10 0. folosite cu tratamentul termic final de călire şi revenire joasă.045 ≤0.40 0.60 0. cu tenacitate mare şi duritate mijlocie: burghie pentru metale semidure.7. scule pentru prelucrarea lemnului.75 0.10 0.10 0.80 0. dornuri de mână. şurubelniţe. oţeluri moi sau mase plastice.57 0.42-1.65 0. punctatoare. maşini unelte. roţi dinţate.8.15 0. Notă: N.30 0. cuţite pentru maşini agricole.60 0. nicovale pentru forjat scule.25%C. cu tenacitate mare şi duritate mijlocie: burghie pentru ciocane perforatoare.30 0. scule de tragere la rece a metalelor. Recopt 207* 183 192 HRC min.42 0. cuprind oţeluri prelucrate prin deformare plastică la cald sau la rece sub formă de produse laminate.10 0.normalizare.10 0. pentru că numai sub 10mm diametru se călesc complet în volum. între10-15mm diametru călirea este superficială în limita a 5mm. scule de tâmplărie. bucşe elastice. matriţe pentru îndreptare.40 HB max. cojite sau şlefuite destinate confecţionării sculelor. C90U OSC 9 0. piese de uzură pentru maşini textile. CR – călire şi revenire înaltă. Stabilitatea termică a structurii este limitată de temperatura de revenire la 180˚C. iar peste 50mm diametru se călesc în limita a 2mm. Se simbolizează cu litera C (oţel carbon de calitate) urmată de una sau două cifre.040 N ≥710 Piese tratate termic cu 2 C 60 OLC60X 0.10 0. scule de debavurat la cald. piese pentru masini textile. Scule supuse la lovituri. vârfuri de centrare pt. forjate şi trase.. cuţite pentru lemn.10 0.035 CR 850proprietăţi de rezistenţă 3 C 60 OLC60XS 1000 ridicată combinată cu elasticitate: excentrice. sârmă trefilată pentru arcuri. ace de trasat. came.035 0.40 207 60 OSC10 C105U OSC11 1. Mărcile şi domeniile de utilizare sunt prezentate în tabelul 8.85 Si 0.

roţi de vagoane. Datorită ledeburitei (amestec mecanic de 40% perlită şi 60% cementită) cât şi a cementitei secundare. respectiv primare. Aceste proprietăţi determină rezistenţă la uzură abrazivă.8.3%C şi au microstructura alcătuită din perlită.9 Fonte albe Sunt aliaje Fe-C care conţin între 2. separate de un strat intermediar cu structura de fontă pestriţă. în condiţiile unei viteze lente de răcire. Din această cauză îşi găsesc utilizare doar fontele hipoeutectice. alungirea specifică la rupere 0%.67%C. care nu sunt supuse la lovituri scule de trefilat. Cu cât creşte conţinutul de carbon. care conţin 2. Pentru detensionare. instrumente chirurgicale. are duritatea Brinell 440-500 daN/mm2. Fierul si aliajele fier-carbon C120U OSC 12 1. O fontă albă hipoeutectică. Nu prezintă grafit CG = 0. Sunt aliaje de turnătorie datorită prezenţei eutecticului din structură. Cele mai bune proprietăţi de turnare (fluiditate.3-6. care le asigură un interval de solidificare redus. Cr.25 0.3%C şi microstructura formată din ledeburită. se măreşte cantitatea de cementită şi ca urmare se măresc duritatea şi fragilitatea fontei. fontele albe sunt foarte dure. 8. piese de uzură pentru maşini textile.30 0.11-6. cu structură de fontă albă.12): fonte hipoeutectice.40 217 62 103 Scule cu duritate deosebită. se aplică o recoacere la 500-550˚C.11-4. calandri de hârtie. punct de topire redus. alice de sablare. Ct = CS + C Fe3C Prezenţa cementitei determină aspectul luminos al suprafeţei de rupere şi denumirea fontei. rezistenţa la compresiune 2500 N/mm2. burghie. bile pentru mori de măcinat. cu utilizare limitată. Cantitatea totală de carbon (Ct) se găseşte o mică parte dizolvată în fier (CS) şi restul legată chimic în cementită (C Fe3C). Fonta albă constituie de asemenea materia primă pentru obţinerea fontelor maleabile. 8. alezoare. segregaţii minime) corespund aliajelor cu un conţinut de carbon în apropierea punctului eutectic. Se folosesc pentru piese rezistente la uzură abrazivă ca: cilindri pentru laminoare de tablă. Din această cauză fontele cenuşii conţin carbon liber sub formă de grafit (CG): Ct = CS + CG + CFe3C. asociat cu un miez rezistent mecanic. 8. Mo.67%C şi au în microstructură cementită primară şi ledeburită. care cristalizează după sistemul metastabil Fe-Fe3C în condiţiile unor viteze rapide de răcire sau în prezenţa unor elemente antigrafitizante (Mn. ceeace asigură un strat superficial dur de 12-30mm grosime. în prezenţa elementelor grafitizante şi în absenţa celor antigrafitizante. roţi cu obada dură. fonte hipereutectice. care conţin 4. rezistenţa la tracţiune 120-150 N/mm2. axe cu came pentru motoare cu ardere internă. neaşchiabile. principala utilizare industrială a fontelor albe. V) şi absenţa celor grafitizante. Din punct de vedere al compoziţiei chimice şi structurii sunt (fig.10 Fonte cenuşii Fontele cenuşii cristalizează parţial sau în totalitate după sistemul stabil Fegrafit. casante. cu muchii de tăiere foarte ascuţite.15 1. care conţine 50-60% perlită (liberă şi eutectică) şi în rest cementită. fonta eutectică cu ≈ 4.10 0. greu prelucrabile.10 0. . ledeburită şi cementită secundară. pile. cu structură de fontă cenuşie. Piesele se toarnă în forme metalice.

P=0. pentru că se topesc şi se toarnă la temperaturi mai mici. Se obţin în condiţiile stabilităţii cementitei eutectoide cât şi unei părţi din cementita secundară.10.5%. care permit realizarea de piese cu pereţi subţiri. Se obţin în condiţiile stabilităţii cementitei eutectoide.7-0. uneori eutectică. După compoziţia chimică sunt: .fonte cenuşii perlito-cementitice sau pestriţe. Ni. După natura masei metalice (fig. contracţie la solidificare mai mică decât a oţelurilor. la care întreaga cantitate de carbon nedizolvat în fier se găseşte sub forma de grafit (Ct = CS + CG. Clasificarea fontelor de turnătorie se face după modul de elaborare. • eutectice cu EC ≈ 4. .fonte cenuşii perlitice.fonte cenuşii feritice.65%. care conţin sub 0. 1.fonte cenuşii ferito-perlitice.17) sunt: . Al.5%. Fontele cenuşii obişnuite au următoarele caracteristici: .26%. Fierul si aliajele fier-carbon 104 Prezenţa grafitului dă aspectul cenuşiu al suprafeţei de rupere şi denumirea fontei.fonte nealiate. la care EC >4. cementită secundară.31Si + 0. capacitate mare de amortizare a vibraţiilor. care conţin Fe. care ţine cont de acţiunea grafitizantă a elementelor însoţitoare siliciu şi fosfor.26%. Este utilizată pentru turnarea pieselor în construcţia de maşini. forme complexe.5-1.neforjabilitate şi deformabilitate plastică practic nulă.8%). proprietăţi lubrifiante în condiţii de frecare uscată. În funcţie de structura de echilibru sunt fonte: • hipoeutectice. deşeuri de fontă. 2. rezistenţă la coroziune în mediile corozive obişnuite.27P . bune proprietăţi de turnare. Structura conţine perlită şi grafit lamelar.26% unde EC reprezintă echivalentul în carbon.8%C legat chimic în cementită (CFe3C > 0.prin modificarea condiţiilor de elaborare. 8. Se obţin în condiţiile descompunerii complete a cementitei.fonta de a doua fuziune. Conţin ferită şi grafit lamelar. Mn>1. Structura lor conţine perlită. .preţ de cost mai scăzut decât oţelurile. compoziţia chimică. Mn=0.fonte aliate. . forma şi modul de distribuţie a grafitului. turnare sau prin tratament termic se poate obţine cantitatea.5%.4. . care conţin şi elemente de aliere: Si>3. fluiditate ridicată. . 3. prin retopirea fontei de furnal cu adaosuri de fier vechi.5%.7%). distribuţia şi forma grafitului. .grafitul asigură o bună prelucrabilitate prin aşchiere.7 %C legat chimic în cementită (CFe3C <0.10-0. care conţin 0. S=0. la care EC = 2. natura masei metalice.8%). folosită ca materie primă pentru oţeluri şi fonta de a doua fuziune. Cr. .8 %C legat chimic în cementită (CFe3C ≈ 0.8. nerealizabile prin metode mecanice. elaborată în cubilouri sau cuptoare electrice.15%. mărimea. V. Mo.08 . cu efecte pozitive asupra caracteristicilor mecanice şi a ariei aplicaţiilor. perlită şi grafit lamelar. insensibilitate la crestaturi. Se obţin în condiţiile descompunerii parţiale a cementitei eutectoide. Din punct de vedere practic. . EC se determină cu relaţia: EC = C + 0. • hipereutectice. obţinută în furnal. CFe3C=0). care conţin peste 0.7-0.fonta de primă fuziune. (uneori ledeburită) şi grafit. fontele care conţin grafit reprezintă cele mai utilizate aliaje de turnătorie pentru construcţia de maşini.caracteristici mecanice de rezistenţă şi tenacitate inferioare oţelurilor. C şi elemente însoţitoare permanente în concentraţii mai mari ca la oţeluri: Si-1-3. feroaliaje şi fondanţi pentru reglarea compoziţiei chimice şi purităţii. După modul de elaborare: . . Structura conţine ferită.

400 x 4. la care are loc germinarea eterogenă a grafitului cu subrăcire foarte mică. la A B C D F Fig. Cea mai mare capacitate de amortizare a vibraţiilor aparţine masei metalice feritice. Formele A şi B corespund topiturilor hipoeutectice industriale foarte impure. B în rozete.18 Forme de distribuţie a grafitului: A . ferito-perlitică. D .interdendritic orientat. C .interdendritic orientat. b. Modul de distribuţie al grafitului este determinat de compoziţia băii topite şi capacitatea de germinare a grafitului. E . perlito-cementitică.fonte cenuşii fosforoase. care sunt fonte perlitice cu un conţinut mărit de fosfor. Fig. 8. D . e. . a. 100x. alcătuit din perlită. e. b. c. d.8%). B . E . Rezistenţa maximă a fontei corespunde masei metalice perlitice. d. 8.uniform distribuit. la care cantitatea de grafit este maximă. c.8. feritică..neuniform distribuit. a. După modul de distribuţie al grafitului (fig. C .interdendritic neorientat.în rozete.18): A . cementită şi fosfură de fier Fe3P (CFe3C > 0.uniform distribuit. fosforoasă Atac nital 2%. 8. Fierul si aliajele fier-carbon 105 . iar cea mai mare duritate la fontele perlito-cementitice şi fosforoase. În structură apare şi un eutectic ternar fosforos numit Steadită.17 Microstructura fontei cenuşii hipoeutectice. perlitică.neuniform distribuit.interdendritic neorientat. Forma A apare la fontele cenuşii hipoeutectice modificate.

care conţin separări grosiere de grafit primar. cu L/d = 2-10. Aşa cum s-a văzut în capitolul 3. Pentru a îmbunătăţi caracteristicile de rezistenţă şi ductilitate a fontelor cenuşii se acţionează pentru reducerea cantităţii de grafit. Distribiţia C prezintă capacitatea maximă de amortizare a vibraţiilor.5. b. e. distribuţia uniformă şi .8%. Distribuţiile D şi E corespund unor fonte foarte pure. fiind minim la fonta cu grafit nodular şi maxim la fontele cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite. cu L/d =2550. Cele mai bune proprietăţi mecanice corespund distribuţiei A. Fontele cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite au. grafitul cristalizează într-o structură hexagonală stratificată. Distribuţiile D şi E asigură rezistenţă la şoc termic. Forma D corespunde zonei echiaxiale.87g/cm3. De aceea cantitatea de grafit din fonte se limitează la 6-10% de volum. la care germinarea grafitului are loc la subrăciri mari. în obişnuită cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite. Grafitul se poate considera o discontinuitate în masa metalică. lamelar cu cuiburi.fonte cenuşii modificate cu grafit nodular (e). rezistenţa la tracţiune Rm=100.fonte maleabile cu grafit de recoacere sau în cuiburi (d). plasticitate şi tenacitate sunt la Fig. mult mai mic decât al fierului (11. finisarea. cu L/d = 1.3. c. vermicular. c. nodular sau în cu vârfuri ascuţite.fonte cenuşii modificate cu grafit lamelar cu vârfuri rotunjite (b).5 –2. ceea ce îi determină proprietatea de clivaj. Cele mai reduse la fonta cenuşie vârfuri rotunjite.19): .8. care micşorează suprafaţa efectivă ce preia solicitările mecanice.250N/mm2.fonte cenuşii obişnuite cu grafit lamelar cu vârfuri ascuţite (a). . dar reduce drastic rezistenţa la tracţiune şi ductilitatea fontei.. Grafitul C neuniform distribuit apare la fontele hipereutectice. . iar E zonei columnare a lingoului. Cele mai bune caracteristici mecanice a. e. 5. în funcţie de natura masei metalice. 8. Are un coeficient de dilatare liniară 2.19 Forme de grafit: a.fonte cenuşii modificate cu grafit vermicular (c). Vârfurile ascuţite al lamelelor de grafit introduc efectul de crestare. de rezistenţă.2. nodular 8. d. Grafitul are o densitate redusă. Alungirea specifică la rupere. lamelar formele compacte de grafit. deoarece concentrează tensiuni mecanice de 10 până la 50 de ori mai mari ca tensiunea medie în masa metalică. După forma grafitului (fig.10-6/˚C.25g/cm3 faţă de a fierului 7. Forma B de distribuţie este specifică fontelor cenuşii hipoeutectice obişnuite. cuiburi. Efectul de crestare depinde de forma grafitului. ceea ce face ca formaţiunile de grafit să se desprindă cu uşurinţă de masa metalică. cele mai reduse distribuţiei C. Efectul de crestare nu influenţează rezistenţa la compresiune a fontei.9 Fonte modificate. Rapotul dintre lungimea L şi grosimea d a separării de grafit este L/d >50. . rezistenţa mecanică şi duritatea foarte scăzute. Raportul între rezistenţa la tracţiune a unei fonte cu grafit nodular şi cea a unei fonte cenuşii obişnuite este 2/1 pentru un conţinut de 3%C şi de 4/1 pentru 4%C. în timp ce la fontele cu grafit nodular feritice ajunge la 25-30%. d. Fierul si aliajele fier-carbon 106 care germinarea grafitului este intensificată prin adăugarea suplimentar în topitură de elemente modificatoare. având un volum specific mai mare. b. 8. ρ = 2. indicator de ductilitate. cu o slabă legătură între planele bazale.10-6/˚C). cu conţinut redus de carbon. . la care L/d = 1. este la fontele cenuşii obişnuite feritice sub 0.

modificatori cu efect germinativ pentru finisarea dendritelor primare de austenită şi a coloniilor eutectice. Al. Rm min = 500N/mm2 şi structură ferito-perlitică (fig. cu rezistenţa la tracţiune Rm = 300400N/mm2 şi alungirea la rupere A = 0. Desulfurarea intensă produsă de elementele modificatoare determină creşterea tensiunii superficiale şi aglomerarea fragmentelor formate în mase sferice. Al2O3. Amin = 7% şi rezistenţă la tracţiune mică. fontele modificate sunt de trei tipuri: . 8.fonte modificate cu grafit vermicular. După rezistenţa la tracţiune şi alungirea la rupere. Sunt folosiţi modificatori din cele trei grupe. . care folosesc elemente modificatoare din grupa III. ZrO2. SiO2). ferito-perlitică sau perlitică. Sn. Amin = 18 . lăsând posibilitatea dezvoltării izotrope. nitruri (TiN. Magneziul şi ceriul sunt elemente dezoxidante şi desulfurante. Zr. . Fierul si aliajele fier-carbon 107 compactizarea separărilor grafitice. În funcţie de natura elementelor modificatoare inoculate în topitură. În absenţa acestor modificatori grafitul este lamelar. dar efectul de compactizare este redus. uniform distribuit într-o masă metalică perlitică. modificatori pentru stabilizarea structurii perlitice: elemente antigrafitizante ca Mn. O altă teorie are la bază dezagregarea lamelelor de grafit sub acţiunea atomilor metalici dizolvaţi interstiţial în reţeaua grafitului. Cr. Ca. 3. Se introduc modificatori din grupele I şi II. iar creşterea după o direcţie perpendiculară este împiedecată de prezenţa atomilor de oxigen şi sulf adsorbiţi la planul bazal. Aceste obiective se pot realiza prin modificarea fontelor. A= 1-5%. Cu. Sunt fonte de rezistenţă mecanică mărită. . Efectul de compactizare al grafitului.20b). modificatori de compactizare a grafitului: Mg. ca urmare a descompunerii carburilor instabile. Ba. silico-calciul etc. fontele cu grafit nodular se pot grupa în şase clase: 1. ceea ce conferă acestor fonte rezistenţa şi ductilitatea maximă. II. Efectul germinativ se realizeză pe două căi: .fonte modificate cu grafit lamelar cu vârfuri rotunjite. care extrag oxigenul şi sulful din stratul de adsorbţie. Datorită efectului antigrafitizant al magneziului. Ca. Grafitul nodular anulează efectul de crestare. fonte cu plasticitate foarte mare. 8.8-1%. elementele modificatoare se pot grupa în trei categorii: I. III. sau ferosiliciul. de maxim 2%de masă. ZrN.22%. fonte cu plasticitate medie. cu structură complet feritică. AlN) şi carburi (TiC. C (grafit). Rezistenţa şi ductilitatea sunt mărite: Rm = 350-450N/mm2. astfel încât rezultă un grafit vermicular în masă feritică.prin germinarea eterogenă a grafitului la formarea în topitură de oxizi (TiO2. CaO. radiale a grafitului. se explică prin mai multe teorii.1% Mg. Ce. este necesară o postmodificare a fontei cu ferosiliciu. curent 0.fonte cu grafit nodular. cum sunt: SiC. Amin = 10 -15% şi structură preponderant feritică (fig. sunt fonte tenace la temperaturi negative de –20 şi -40˚C. care favorizează structura de fontă albă. care conduc la un grafit fin. 2.02-0. Una dintre acestea are la bază acţiunea elementelor modificatoare asupra direcţiei de creştere cristalografică a grafitului. . După efectul realizat. pentru că în planul bazal viteza de creştere este maximă.prin creşterea activităţii carbonului în lichid. fonte cu plasticitate mare. Modificarea este operaţia de schimbare a condiţiilor de germinare a grafitului la cristalizarea primară prin introducerea în fonta lichidă a unei cantităţi mici de elemente modificatoare. Ti.20a). Y.8. ZrC).

Rm min = 800-1400 N/mm2 şi structură bainito-martensitică. Caracterul metastabil al cementitei determină descompunerea cementitei cu formarea grafitului de recoacere (sau în cuiburi). segmenţi de piston. Piesele din fontă obţinerea fontei maleabile: 1. Atac nital 2%. perlitică. b.14 se prezintă mărci de fonte cenuşii obişnuite şi modificate. 8.11. rezistenţă la coroziune şi refractaritate (creuzete de topire a metalelor.21 Regimuri de tratament pentru cantitate redusă de grafit. b.cu inimă neagră feritică. fonte cu rezistenţă la tracţiune mare.cu inimă albă. batiuri).20 Fonte cu grafit nodular: a. ţevi de eşapament la camioane). Fierul si aliajele fier-carbon 108 4. 2. fonte cu rezistenţă foarte mare. cilindri de la motoare Diesel). cu tendinţă mare de compactizare. compactitate şi rezistenţă la coroziune (cilindri la compresoare şi pompe. saboţi de frână.13 şi 8. Fontele cu grafit nodular se recomandă pentru piese de înaltă rezistenţă la uzură (arbori cotiţi pentru motoare de automobile şi motoare Diesel. Rm min = 700N/mm2 şi structură complet perlitică (fig. rezistenţă la coroziune (armături. b. piese care care necesită refractaritate (lingotiere). tamburi de frână. feritică. automobile. c. rezistenţă la şoc termic (lingotiere). 6. cilindri de laminor semiduri). piese pentru turbine. se toarnă fonta pentru 870-950˚C a obţine piesa cu structura de fontă albă. ferito-perlitică. Fonta trebuie să aibă un conţinut redus de siliciu pentru a 3 2 2’ 1 permite albirea fontei.10 Fonte maleabile Fontele maleabile se obţin din fonte albe hipoeutectice supuse tratamentului termic de recoacere de maleabilizare. maleabilă au grosimea pereţilor 5-20mm. roţi dinţate.20c). 8. 8. roţi dinţate. axe. pentru 3-cu inimă neagră perlitică a putea obţine la răcirea rapidă structura de fontă Temperatura → . 5. corpuri la compresor). compactitate (blocul motor la tractoare. chiulasa motoarelor Diesel). organe de maşini ce lucrează la presiuni mari). capacitate de amortizare a vibraţiilor (plăci de sprijin a fundaţiilor. 100 x U tilizările fontelor cenuşii sunt determinate de proprietăţile acestora: rezistenţă la uzură (ghidajele batiurilor de la maşini unelte. 8. În cea de a doua etapă. conducte de apă subterană. Rm min = 600N/mm2 şi structură – perlito-feritică. discuri de ambreiaj.2. 980-1050˚C Într-o primă etapă.2’ . batiurile motoarelor Diesel). În tabelele 8.12. b.. tenacitate (volanţi. dar suficient pentru grafitizarea ulterioară. Cantitatea de carbon → timp trebuie să fie scăzută pentru a se obţine o Fig. piesa este supusă recoacerii de maleabilizare în scopul grafitizării. 8. Fig. tubulatură pentru canalizări) şi rezistenţă mecanică (utilaje miniere.8. 8. fonte cu rezistenţă la tracţiune medie. a.

Structura finală a fontei conţine grafit de recoacere distribuit statistic într-o masă feritică (fig. iar durata tratamentului de decarburare creşte cu grosimea pereţilor. Conţinutul de siliciu este mai ridicat.4%C. fără decarburare. Costul este ridicat.75%C. Răcirea lentă ulterioară favorizeză descompunerea eutectoidă a austenitei în ferită şi grafit.02-0.15%P. datorată absenţei grafitului în straturile superficiale. Conţinutul de carbon este mai scăzut 2.001-0. astfel încât fonta să conţină 0. Se pretează la piese mici şi subţiri. La temperatura de încălzire au loc două procese: descompunerea completă a cementitei în austenită şi grafit de recoacere: Fe3C → A + G rec oxidarea carbonului de la suprafaţa piesei: C + O2 → CO2 C + CO2 → 2 CO Oxidarea carbonului crează un gradient de concentraţie al acestuia în austenită. Amin = 3-12% şi ajunge până la 35% în cazul pieselor cu pereţi subţiri decarburate complet. Piesele cu structură de fontă albă sunt încălzite la 870-950˚C într-o atmosferă neutră. deoarece atmosfera neutră de la recoacere nu produce decarburare. Maleabilizarea are loc într-un mediu oxidant. = 230250daN/mm2. duritatea HBmax. 0.150 daN/mm2. Răcirea lentă este adesea înlocuită de o menţinere izotermă la 720˚C. = 6 -10%. care favorizează decarburarea. unde se elimină sub formă de CO sau CO2. a asigura fluiditatea şi capacitatea de grafitizare ulterioară. după diagrama de echilibru fazic Fe-grafit: A→F+G Structura finală a fontei conţine ferită sau ferită şi perlită şi o cantitate redusă de grafit de recoacere la miezul peretelui piesei. 1. Caracteristicile mecanice ale fontei cu inimă neagră feritice sunt: Rm min. dar tendinţa este de a fi înlocuită de fonta maleabilă cu miez negru sau aliaje sinterizate. Răcirea este rapidă până la 760˚C. 0. pentru 80-100ore. numit al doilea palier de grafitizare (curba 2’).8-3. Durata grafitizării la 870-950˚C se poate reduce prin introducerea în oală de ferobor. HB max. = 270-570N/mm2. <0.2% S. care se obţine din fontă cu compoziţia chimică: 2. după care are loc o răcire lentă cu 3-10˚C/oră în domeniul eutectoid până la 710˚C în scopul feritizării complete (curba 2). se pretează mai puţin la producţia de serie.350N/mm2. apoi în aer. Încălzirea are loc la temperatura 9801050˚C. pentru a compensa scăderea conţinutului de carbon. Fonta maleabilă cu inimă neagră (nedecarburată).5-0. 2. 8. timp de 8 până la 60 ore.003%B. În funcţie de procedeul de maleabilizare se pot obţine 2 tipuri de fonte maleabile (fig.21): 1. În timpul menţinerii izoterme are loc descompunerea cementitei în austenită şi grafit de recoacere. Amin.29a). <0. 8.7S+0. iar proprietăţile mecanice ale fontei cresc la scăderea cantităţii de grafit.8-1. prin difuzia continuă a carbonului către suprafaţă. Se foloseşte pentru piese mici de racord la montarea cadrelor de bicicletă.10-2. austenita se transformă conform sistemului Fe-Fe3C în perlită. Dacă de la temperatura de încălzire se aplică o viteză de răcire suficient de rapidă. Principalul avantaj al acestei fonte este sudabilitatea. Proprietăţile mecanice sunt de plasticitate ridicată şi rezistenţă redusă: Rm min.05%Al crează germeni de grafitizare şi finisare a separărilor grafitice. Aplicaţiile fonte maleabile cu inimă albă sunt limitate deoarece este un procedeu mai complicat. Adaosuri de 0.75%Si. Fierul si aliajele fier-carbon 109 albă. limitează grosimea pereţilor pieselor. Compoziţia chimică a fontei este puţin diferită faţă de fonta cu inimă albă. = 300 . Adaosuri de bismut sau telur în oala de turnare suprimă grafitizarea la turnare şi asigură obţinerea fontei albe.7%Si. Este o fontă sudabilă.8. Fonta maleabilă cu inimă albă (decarburată).15. În practică din . urmată de o răcire lentă de 5-10˚C/oră până la 650˚C. radiatoare pentru încălzire centrală etc.

.5 3.300°C. pinioanele..5.5.29b).8. pedala de frână..8 0.8 . max. Pentru rezistenţa la şocuri mecanice se supun recoacerii la 425. În tabelul 8.1 0... a.1050°C şi revenire la 200.fonta. Fonta maleabilă cu inimă neagră feritică are o largă aplicaţie în industria automobilului (cutia diferenţialului. 0. pedala de ambreiaj etc) şi al maşinilor agricole. Fonta nealiată sau slab aliată EN-GJN-HV350 2.8 EN-GJN-HV550 3. feritică. J.5. aliată cu conţinut ridicat de crom.10 Fonta rezistentă la uzare abrazivă Compoziţia chimică [%] Marca de fontă C Si Mn P S Ni max.11 Simbolizarea fontelor Fontele rezistente la uzare abrazivă sunt prevăzute în SR EN 12513:2000 (tabel nr. 8. În piesele mai masive pot apare aureole de ferită în jurul cuiburilor de grafit (fig... Sunt piese cu forme complexe. are rezistenţa la rupere peste 450N/mm2.5 1.800 N/mm2. Fierul si aliajele fier-carbon 110 domeniul de stabilitate al austenitei piesele se răcesc în aer.6 0. perlitică. max.8... suportul fuzetelor. 0..3. a). cutia de direcţie.. Sunt mărci de fonta albă nealiată sau slab aliată.. = 450 ....320 daN/mm2..6..5. Fontele cu 9%Cr-5% Ni se supun călirii de la 800.0 8. - . 350 520 550 600 Cr max. unde G indică piesa turnată. 8. max. Mărcile cu rezistenţa la rupere 700-800N/mm2 sunt tratate termic prin călire în ulei şi revenire.0...4..0.15 se prezintă mărci de fonte maleabile. mai dură.. Structura finală conţine perlită şi o cantitate mai redusă de grafit. Se foloseşte pentru piese mai compacte. Atac nital 2%.2. fonta maleabilă perlitică este mai rezistentă. Comparativ cu fonta maleabilă feritică.8 EN-GJN-HV600 2. 200x. max.9 1.10.5..5... HB = 150 .5 3. Amin=6 -1%...5..29 Fonta maleabilă cu inimă neagră: a.475°C. 0. Fontele cu 4%Cr-2%Ni se livrează brut turnate sau cu tratament termic. Fontele cu conţinut ridicat de Cr se livrează brut turnate sau cu tratamentul termic de călire de la 900.5 HV min.0 b). 3. b.0.. - Cu max. Fonta maleabilă cu inimă neagră perlitică... 8. max 0..1 3.1 3..1 0. urmată de duritatea Vickers minim garantată.500°C. N-nu conţine grafit (fonta albă).0 1.. 1. Fonta albă se simbolizează prin gruparea de litere EN-GJN... 0. Fonte cu Ni-Cr EN-GJN-HV520 2. b. Fig. dar mai puţin ductilă şi tenace: Rm min.2.0.8 0. Fontele nealiate sunt livrate în stare brut turnată fără tratament.10) .0 0. aliată cu nichel şi crom. cu suficientă tenacitate şi ductilitate. 9.0 Mo max.8 4.0.0 1.3. Tabel nr. supuse la uzură abrazivă cum sunt roţile şi coroanele dinţate. 2.. Se supun recoacerii de detensionare la 250. 0. rezistenţă ridicată.3.850°C.4.5.

8..18.8 c).28. dimensiunile şi forma grafitului.5.5 0. 1..0 23... tracţiune [N/mm2] SR EN STAS 1561:1999 568-82 EN-GJL-100 Fc 100 5 ...5 EN-GJN-HV600 (XCr11) EN-GJN-HV600 (XCr14) EN-GJN-HV600 (XCr18) EN-GJN-HV600 (XCr23) >1.0.23.2 >3. Fierul si aliajele fier-carbon 3.11 Fonte cenuşii cu grafit lamelar g Rezistenţa Mărcile garantate după [mm] la tracţiune rezistenţa minimă la Rm min.0 3 1. 170 5-10 max.. Creşterea rezistenţei minime peste 200N/mm2 este asigurată de masa perlitică şi separări fine de grafit... Fonta de rezistenţa minimă 100N/mm2 are masa metalică feritică şi separări grosiere de grafit. (unde L-indică grafitul lamelar). 160 10-20 max.4 >2. fie prin duritatea Brinell pe suprafaţa piesei turnate.11).2.0 18.0.5200-300 EN-GJL-HB 195 40-80 135-210 300 20-40 150-230 10-20 170-260 5-10 190-275 4-5 Perlitică 145-215 EN-GJL-250 Fc 250 5-300 250-350 EN-GJL-HB 215 40-80 160-235 20-40 180-255 10-20 200-275 5-10 EN-GJL-300 Fc 300 10300-400 EN-GJL-HB 235 40-80 165-235 Perlitică 300 20-40 180-255 10-20 200-275 EN-GJL-350 Fc 350 10350-450 EN-GJL-HB 255 40-80 185-255 Perlitică 300 20-40 200-275 Notă: g ...14.5 0.2 111 600 Fontele cenuşii cu grafit lamelar (obişnuite sau modificate) turnate în piese sunt prevăzute în standardul SR EN 1561:1999 (tabel 8.. corespunzătoare pentru grosimea de perete 15mm . 8.4.8.0 max.0 0.08 0.2 14. Microstructura 40-80 max. Rm determinată pe probe turnate separate cu diametru 30mm.6 2. 2. 210 EN-GJL-150 Fc 150 2.5150-250 EN-GJL-HB 175 40-80 100-175 Ferito300 20-40 110-185 perlitică 10-20 125-205 5-10 140-225 2.. 155 Feritică 20-40 max.08 max. 3. Mărcile de fontă cenuşie se simbolizează prin gruparea de litere EN-GJL.grosimea de perete reprezentativă.40 100-200 Mărcile garantate după duritatea Brinell SR EN 1561:1999 EN-GJL-HB 155 g [mm] Duritatea Brinell HB 30 min-max..0. 1. Rezistenţe peste 300N/mm2 se obţin prin modificare. Tabel nr. 185 2. Fonte cu conţinut ridicat de Cr 11. Rezistenţa la tracţiune şi duritatea Brinell scad cu creşterea grosimii de perete a piesei care se toarnă.5-5 170-260 Perlitică 120-195 EN-GJL-200 Fc 200 2. Proprietăţile fontelor se corelează cu masa metalică.0.5-5 max.. Fontele cenuşii cu grafit lamelar sunt caracterizate fie prin rezistenţa la tracţiune pe probe turnate separate sau ataşate la piesă. De exemplu: EN-GJL-150 sau EN-GJL-HB 175 SR EN 1561:1999.. urmată de rezistenţa la tracţiune minimă garantată sau duritatea Brinell maximă admisă. 3.

Rm. În tabelul 8. Tabel 8. în funcţie de de caracteristicile mecanice determinate pe epruvete prelevate din probe turnate separate.2 A Rm Marca fontei KV min [J] min.rezistenţa la tracţiune minimă. În SR EN 1564:1999 (tabelul 8. Valoare SR EN 1563:1999 STAS medie individuală 6071-82 [N/mm2] [N/mm2] [%] EN-GJS-350-22-LT 350 220 22 12 9 la la -40˚C 40˚C EN-GJS-350-22-RT 350 220 22 17 14 la 23˚C la 23˚C EN-GJS-350-22 350 220 22 9 EN-GJS-400-18-LT 400 240 18 12 la -20˚C la 20˚C EN-GJS-400-18-RT 400 250 18 14 11 la 23˚C la 23˚C EN-GJS-400-18 400 250 18 EN-GJS-400-15 450 250 15 EN-GJS-450-10 450 310 10 EN-GJS-500-7 Fgn 500500 320 7 7 EN-GJS-600-3 Fgn 600600 370 3 2 EN-GJS-700-2 Fgn 700700 420 2 2 EN-GJS-800-2 Fgn 800800 480 2 2 EN-GJS-900-2 900 600 2 Tabel 8. în N/mm2 . În tabelul 8. atunci se adaugă grupul de litere LT-la temperatură scăzută sau RT-la temperatura ambiantă. Valoare min. Fierul si aliajele fier-carbon 112 Fontele cu grafit nodular (sferoidal) turnate în forme din amestec clasic sunt clasificate în SR EN 1563:1999 în funcţie de caracteristicile mecanice ale materialului. Simbolizarea conţine în acest caz după grupul de litere EN-GJS-HB valoarea durităţii Brinell. Exemplu: EN-GJS-HB 130 SR EN 1563:1999. Exemplu: EN-GJS-350-22-LT SR EN 1563:1999. KV. rezultate din încercarea de tracţiune şi încovoiere prin şoc mecanic sau prin încercarea de duritate Brinell.8. după valoarea alungirii la rupere se adaugă litera U. Simbolizarea fontelor este alcătuită din grupul de litere EN-GJS .2 SR EN [N/mm2] {N/mm2] 1563:1999 EN-GJS-HB130 EN-GJS-HB150 EN-GJS-HB155 EN-GJS-HB185 ≤ 160 130-175 135-180 160-210 350 400 400 450 220 250 250 310 .13 se prezintă mărcile de fontă caracterizate prin încercarea de duritate. Dacă caracteristicile mecanice se determină pe epruvete prelucrate din probe ataşate. A.alungirea specifică la rupere. în %. Dacă se garantează energia de rupere prin şoc mechanic.12 Fonte cu grafit nodular caracterizate prin încercarea de tracţiune Rp0. Exemplu: EN-GJS-500-7U SR EN 1563:1999.13 Fonte cu grafit nodular caracterizate prin încercarea de duritate Brinell Interval Marca fontei Alte caracteristici de duritate (informativ) Brinell HB Rm Rp0.12 se prezintă clasificarea fontelor după caracteristicile mecanice rezultate din încercarea de tracţiune şi încovoiere prin şoc mecanic.14) se prezintă clasificarea fontelor cu grafit nodular bainitice de înaltă rezistenţă. min.

Se diferenţiază fonta maleabilă cu inimă albă (decarburată) şi fonta maleabilă cu inimă neagră (nedecarburată).. . Rp 0..[%] EN-GJMW-350-4 Fma 350 12 350 4 15 360 3 max. (Lo=3d) d SR EN 1562:1999 569-79 (informativ) [N/mm2] A [mm] min..220 EN-GJMW-450-7 12 450 7 15 480 4 max.. în metalurgia pulberilor (fierul carbonil)..150 EN-GJMB-450-6 Fmp 450 12 sau 15 450 6 150.. şi inimă neagră (B) Duritate Mărci de fontă Diametru Rezistenta la Alungire Brinell tracţiune la rupere epruvetă STAS HB Rm min.220 EN-GJMW..150 EN-GJMB-350-10 Fmn 350 12 sau 15 350 10 max.230 EN-GJMB-600-3 Fmp 600 12 sau 15 600 3 195. Tabel 8. De exemplu: EN-GJMW-350-4 SR EN 1562:1999.2 Amin Marca fontei min. Fierul si aliajele fier-carbon EN-GJS-HB200 EN-GJS-HB230 EN-GJS-HB265 EN-GJS-HB300 EN-GJS-HB330 170-230 190-270 225-305 245-335 270-360 500 600 700 800 900 320 370 420 480 600 113 Tabel 8..245 EN-GJMB-650-2 Fmp 650 12 sau 15 650 2 210.230 EN-GJMW. [N/mm2] . în %. care prezintă alotropie şi transformări magnetice..250 EN-GJMB-300-6 Fmn 300 12 sau 15 300 6 max.3 Rezumat şi concluzii Fierul este un metal tranziţional.15).550-4 12 550 4 15 570 3 max.260 EN-GJMB-700-2 Fmp 700 12 sau 15 700 2 240. Simbolizarea fontelor maleabile cu inimă neagră cuprinde grupul de litere ENGJMB. Rm.400-5 Fma 400 12 400 5 15 420 4 max. Simbolizarea fontelor maleabile cu inimă albă cuprinde grupul de litere ENGJMW urmat de rezistenţa la tracţiune.8.360-12 12 360 12 15 370 7 max.215 EN-GJMB-550-4 Fmp 550 12 sau 15 550 4 180. De exemplu: EN-GJMB-300-6 SR EN 1562:1999...200 EN-GJMB-500-5ª Fmp 500 12 sau 15 500 5 165.14 Fonte cu grafit nodular bainitică Rm min.290 EN-GJMB-800-1 12 sau 15 800 1 270…320 8..15 Fonta maleabilă cu inima albă (W). A. SR EN [N/mm2] [%] 1564:1999 EN-GJS-800-8 800 500 8 EN-GJS-1000-5 1000 700 5 EN-GJS-1200-2 1200 850 2 EN-GJS-1400-1 1400 1100 1 Fontele maleabile sunt clasificate în standardul SR EN 1562:1999 în funcţie de caracteristicile mecanice rezultate din încercarea de tracţiune (tabelul 8. minimă în N/mm2 şi alungirea specifică la rupere. Fierul tehnic pur este utilizat în special pentru proprietăţile sale de material cu permeabilitate margnetică mare şi pentru elaborarea oţelurilor speciale (fierul Armco).200 EN-GJMW.

67%C. Oţelurile sunt aliajele Fe-C. După procedeul de obţinere se disting fonte maleabile cu inimă albă şi cu inimă neagră. Prin procedeele de modificare şi maleabilizare. interdendritică orientată sau neorientată. Sunt aliaje de turnătorie. În funcţie de starea carbonului. Fierul si aliajele fier-carbon 114 Aliajele Fe-C sunt cele mai utilizate aliaje din construcţia de maşini. Al). H-fulgi. din imposibilitatea eliminării lor totale la elaborare (P. datorită prezenţei în structură a feritei la temperatura ambiantă şi a austenitei la temperaturi ridicate. prin tratament termic. Fontele modificate sunt cu grafitul lamelar cu vârfuri rotunjite. . care provin în urma reacţiilor de dezoxidare (Si.11%C. Distribuţia grafitului lamelar poate fi uniformă. cu acţiune cunoscută. N-îmbătrânirea mecanică. nodulară sau de recoacere (în cuiburi). din reacţii cu faza gazoasă la elaborare sau turnare (O.0218-2. Cu creşterea conţinutului de carbon. iar rezistenţa la şoc termic de distribuţia interdendritică. ferito-perlitică. aliajele Fe-C cristalizează după două diagrame de echilibru fazic: . prin introducerea în topitură a unor elemente modificatoare. legat chimic în cementită sau liber sub forma de grafit. mărimea. forma grafitului se poate modifica de la forma lamelară cu vârfuri ascuţite specifică fontelor cenuşii obişnuite. după care cristalizează fontele cenuşii (la viteze lente de răcire sau în prezenţa elementelor grafitizante). vermiculară. cantitatea. pentru că permite evaluarea proprietăţilor acestor aliaje. . o atenţie deosebită trebuie acordată simbolizării mărcilor de oţel şi fontă. Fontele cenuşii conţin carbonul parţial sau în totalitate sub formă de grafit. Carbonul există în aliajele pe bază de fier sub trei forme: dizolvat în fier. perlitocementitică sau fonte fosforoase. iar plasticitatea şi tenacitatea scad. Modificarea constă în schimbarea condiţiilor de germinare primară a grafitului.11-6. Cunoaşterea fazelor. modul de distribuţie şi forma grafitului. care conţin între 0. în scopul finisării şi compactizării grafitului sau pentru stabilizarea masei metalice perlitice de înaltă rezistenţă. S). duritatea de fontele fosforoase sau cele perlito-cementitice. Rezistenţa maximă corespunde fontelor cu grafit nodular şi maleabile perlitice. Capacitatea de deformare plastică şi tenacitatea sunt maxime la fontele cu grafit nodular feritice şi la fontele maleabile cu inimă albă sau inimă neagrăferitice. neuniformă. Fontele cenuşii au proprietăţile dependente de compoziţia chimică. Aceste elemente sunt în cantitate limitată. rezistente la uzazare abrazivă. a posibilităţilor de prelucrare tehnologică cât şi de modificare structurală şi de proprietăţi.8. la cea lamelară cu vârfuri rotunjite. Sunt aliaje deformabile. Sunt folosite fontele cenuşii hipoeutectice. capacitatea de amortizare a vibraţiilor este maximă la fontele cenuşii feritice. În condiţiile alinierii ţării noastre la standardele Uniunii Europene. Rezistenţa maximă este dată de distribuţia uniformă a grafitului.sistemul metastabil Fe-Fe3C. Fontele albe conţin între 2. perlitică. constituenţilor şi a transformărilor structurale din aliajele Fe-C la diferite temperaturi prezintă o deosebită importanţă. având întreaga cantitate de carbon sub formă de cementită. după care cristalizează oţelurile (la viteze lente de răcire) şi fontele albe (la viteze rapide sau în prezenţa elementelor antigrafitizante). Rezistenţa maximă este dată de masa metalică perlitică. Pot provoaca o serie de defecte: S-fragilitate la cald. datorită prezenţei eutecticului. oţelurile îşi măresc rezistenţa şi duritatea. H).sistemul stabil Fe-grafit. natura masei metalice. Fontele albe sunt foarte dure. În aliajele tehnice apar o serie de elemente însoţitoare. P-fragilitate la rece. vermicular sau nodular. dar fragile şi utilizare mai redusă. cu structură feritică. N. Maleabilizarea este un tratament termic de recoacere care se aplică pieselor cu structură de fontă albă pentru a se obţine grafitul de recoacere. în rozete. Mn.

Tratamentul constă dintr-o încălzire la o temperatură superioară unui punct critic de transformare în stare solidă. Tratamentul constă din încălzire subcritică.tratamentul termochimic se aplică materialelor care formează cu anumite elemente chimice soluţii solide.preliminare (primare sau intermediare). când se obţine o stare intermediară între starea de echilibru şi cea de la temperatura de încălzire (de exemplu martensita la oţeluri şi bronzurile cu aluminiu). . fie cel puţin un component să prezinte transformări polimorfe. 4. tratamentul termochimic etc). Notiuni de tratament termic 115 Capitolul 10.revenirea se aplică materialelor călite. creşterea tenacităţii şi elasticităţii materialului.finale (secundare). înmuierea şi detensionarea materialului. 5. Scopul călirii de punere în soluţie este înmuierea sau creşterea rezistenţei la coroziune ● obişnuită. Scopul tratamentului este diminuarea neomogenităţilor chimice. stare de ecruisare. 3. Scopul îmbătrânirii este durificarea materialului. recoacerea de recristalizare etc).recoacerea de tip II (cu recristalizare fazică) se aplică materialelor cu transformări de fază în stare solidă. tensiuni interne. Tratamentul constă în încălzire supracritică. Dacă se accelerează transformările prin încălzire. când se obţine starea de la temperatura de încălzire (de exemplu austenita la oţelurile inoxidabile austenitice). Scopul călirii obişnuite este durificarea. pentru obţinerea unor proprietăţi tehnologice (recoacerea de omogenizare.1 Clasificarea generală a tratamentelor termice Tratamentul termic este un proces tehnologic alcătuit din încălziri şi răciri aplicate materialului în stare solidă. care au ca scop realizarea unor proprietăţi de exploatare (călirea şi revenirea. Călirea poate fi: ● reală sau de punere în soluţie. care produc modificarea unor proprietăţi tehnologice şi de exploatare în sensul dorit. După poziţia în fluxul tehnologic de fabricaţie şi proprietăţile modificate: .9. menţinere pentru desfăsurarea transformării de fază şi răcire rapidă pentru obţinerea unei stări în afară de echilibru. Scopul tratamentului este regenerarea structurii.călirea se aplică materialelor cu transformări de fază în stare solidă. . eliminarea totală sau parţială a ecruisarii şi a tensiunilor interne. Tratamentul termic constă din încălzire la temperatura la care instabilitatea structurală este eliminată (independent de transformările de fază care pot avea loc). menţinere şi răcire lentă pentru a aduce materialul la o stare de echilibru termodinamic mai stabilă.recoacerea de tip I (cu sau fără recristalizare fazică) se aplică materialelor cu instabilităţi structurale de tipul: neomogenităţi chimice (microsegregaţii). Notiuni de tratament termic 10. Dacă revenirea după călirea de punere în soluţie are loc spontan la temperatura ambiantă. menţinere pentru desfăşurarea transformării de fază şi răcire lentă pentru a aduce materialul în stare de echilibru termodinamic. astfel ca acesta să sufere anumite transformări structurale. menţinere şi răcire în general lentă pentru a aduce materialul călit la o stare de echilibru termodinamic mai stabil. Revenirea practicată după călirea obişnuită are ca scop detensionarea. poartă numele de îmbătrânire naturală. 2. termodinamic instabilă. După starea iniţială a materialului şi transformările urmărite: 1. revenirea se numeşte îmbătrânire artificială. Aliajele trebuie să prezinte fie variaţia cu temperatura a solubilităţii componenţilor în stare solidă.

după curba van’t Hoff CF. aliajul x cu structură bifazică α +BII este încălzit la o temperatură 1 2 C α 3 L L+α E L+B α+B →B[%] D α C α+B L L+α L+B γ γ+A L L+γ L+B L+α A+B L L+B γ+B A+B A Fx a. d. creşterea rezistenţei la uzură. . 10.1 Legătura tratamentelor termice cu diagramele de echilibru fazic . . 6. c. Notiuni de tratament termic 116 Tratamentul termochiomic constă din încălzirea şi menţinerea piesei la o anumită temperatură şi într-un mediu convenabil ales. Tratamentele termice se desfăşoară într-un timp limitat. Aliajele cuprinse între F şi C participă la tratament cu întreaga structură. aluminizarea etc. astfel încât transformările din aliaje se pot atenua sau chiar anula. Fig.starea de echilibru stabil spre care aliajul tinde în mod spontan. b. călire şi revenire. Aceasta corespunde unor viteze de încălzire şi răcire foarte lente. B A F →B[%] B A BA →B[%] B b. Condiţiile de încălzire sau de răcire pot varia. nu se pot studia fără cunoaşterea diagramei de echilibru fazic. în general de călire şi revenire. Tratamentul termochimic este posibil datorită solubilităţii componentului B în soluţia solidă α. Aliajele de la dreapta punctului F pot fi supuse la toate grupele de tratament termic pentru că prezintă transformări în stare solidă. Se poate aplica recoacerea de tipul I. Scopul este obţinerea unui complex de proprietăţi (rezistenţă. care au loc în timpul tratamentului termic. De exemplu la călire. oboseală şi sarcini de contact. 10. nitrurarea. Scopul tratamentului termochimic este modificarea compoziţiei chimice.1. urmată de răcire în general lentă.temperatura de încălzire pentru tratamentul termic. 7. În consecinţă.tratamentul termomecanic se aplică materialelor care prezintă prin încălzire o stare deformabilă plastic şi transformări în stare solidă. iar prin finisarea granulaţiei crearea unui complex superior de proprietăţi. →B[%] a. În figura 10. structurii şi proprietăţilor superficiale.9.2 Legătura tratament termic – diagramă de echilibru Diagramele de echilibru fazic caracterizează starea aliajelor într-un echilibru termodinamic stabil. structura aliajelor supuse tratamentelor termice se abate într-o anumită măsură de cea indicată de diagrama de echilibru. Carburarea.tratamentul termomagnetic se aplică materialelor la care transformarea de fază este însoţită de transformare magnetică. borizarea etc au ca scop durificarea superficială. dacă aliajele prezintă instabilităţi structurale. Tratamentul constă din asocierea unei deformari plastice unui tratament termic. aliajele plasate la stânga punctului F nu prezintă transformări de fază în stare solidă la încălzire.natura tratamentelor termice care se pot aplica unui aliaj. Cromizarea. carbonitrurarea. datorate variaţiei la încălzire a solubilităţii componentului B în soluţia solidă α . Tratamentul constă din desfăşurarea unui tratament termic în câmp magnetic în scopul accelerării transformării de fază. Totuşi transformările. care asigură desfăşurarea completă a tuturor transformărilor. care să favorizeze difuzia unor atomi de metal sau metaloid în stratul superficial al piesei. realizează creşterea rezistenţei la coroziune şi oxidare. tenacitate) superior tratamentului termic simplu. silicizarea. De aceea nu permit aplicarea tratamentelor termice de recoacere de tip II. care dă următoarele indicaţii: .

. astfel încât se obţine la temperatura ambiantă soluţia solidă α suprasaturată în component B. Peste concentraţia punctului E aliajele practic nu se mai călesc. punctul de echilibru termodinamic Fδ ↔ A. aliajele permit aplicarea tuturor tipurilor de tratament termic. A2 – linia frântă MOSK. În figura 10.2 Punctele critice ale oţelurilor punctul critic la încălzire Ac1>A1 la care are loc transformarea P → A şi punctul critic la răcire Ar1<A1. Nu se pot aplica recoacerea de tip II. punctul de început de transformare A → Fα. Tratamentul termochimic este posibil prin încălzire în domeniul solubilităţii componentului B în soluţia solidă γ. Este Fe3CIII 210˚C temperatura de echilibru termodinamic între Fe Q → C[%] austenită şi perlită: A ↔ P. deoarece componenţii A şi B sunt insolubili în stare solidă. Efectul maxim al călirii se obţine pentru aliajul C şi este nul pentru aliajul F. punctul de transformare A → P. A1 Fα Fα+P+ P+Fe3CII A0 A1 – izoterma eutectoidă PSK. A3 – curba GS. G A A2 A0 – izoterma la temperatura 210˚C limitată O M A+Fe3CII A+Fα de linia PQ şi verticala Fe3C. Transformarea de fază prezintă histerezis termic. Notiuni de tratament termic 117 puţin superioară temperaturii T3 pentru dizolvarea fazei BII şi formarea soluţiei solide omogene α.10.1d. călirea şi revenirea deoarece aliajele nu prezintă transformări în stare solidă (CF este verticală). Transformarea are histerezis termic (întârziere). aliajele permit numai tratamentul termic de recoacere de tip I şi tratament termochimic. faza α găsindu-se numai în cadrul eutecticului. Este punctul de transformare magnetică a feritei. Acem – curba SE. De asemenea se defineşte la încălzire punctul Accem > Acem de sfârşit de transformare Fe3CII → A şi la răcire punctul Arcem < Acem . La răcire rapidă. punctul critic de echilibru termodinamic Fα ↔ A. Valorile pentru un oţel dat se obţin la intersecţia verticalei de compoziţie a aliajului cu liniile diagramei de echilibru. pentru că aliajele nu prezintă transformări de fază în stare solidă. la care are loc echilibrul termodinamic al N A4 fazelor (fig. Aliajele au transformari în stare solidă datorită alotropiei componentului A: reacţia eutectoidă γ ↔ e (A + B). se anulează separarea fazei B. Se defineşte la încălzire punctul Ac3 >A3 de sfârşit de trasformare Fα → A şi la răcire Ar3 < A3. De accea se defineşte Fig. de început de transformare A → Fδ şi la răcire Ar4 < A4. aliajele pot fi supuse numai tratamentului termic de recoacere de tip I.1b. Tratamentul termochimic nu se aplică. 10. Osmond a propus notarea E punctelor critice cu litera A de la cuvântul francez Acem A3 arrêt (oprire pe curba de răcire). Pe porţiunea MO datorită transformării magnetice a feritei. datorită scăderii treptate a cantităţii de fază α care participă la tratament termic şi apariţiei fazei B.9. punctul de sfârşit de transformare Fδ → A. Punctele critice ale oţelurilor permit indicarea temperaturii de încălzire la tratament termic. În figura 10.3 Punctele critice ale oţelurilor Punctele critice ale oţelurilor corespund unor curbe de pe diagrama de echilibru metastabil Fδ J Fe-Fe3C. În figura 10.2). punctul de echilibru termodinamic A ↔ Fe3CII. A4 – curba NJ. Este temperatura de K P S transf. de început de transformare A → Fe3CII. La încălzire se defineşte punctul Ac4 > A4. 10. iar pe porţiunea OSK datorită transformării feritei în austenită. magnetică a cementitei. Pentru aliajele de la dreapta punctului C. Este un exemplu de călire completă şi reală (de punere în soluţie).1c. efectul călirii este atenuat.

care accelerează transformarea la creşterea subrăcirii. Notiuni de tratament termic 118 10.3 Diagrama TTT pentru oţelul eutectoid bainită.4 Transformarea izotermă a austenitei. Citirea diagramei se face pe izotermă. Mărimea perioadei de incubaţie la nivelul cotului perlitic este un indicator al stabilităţii minime a austenitei subrăcite.3): .la dreapta curbei PfBf . după care cresc la temperaturi mai scăzute. . Diagrama TTT pentru oţelul eutectoid (fig.domeniul de stabilitate al austenitei. Cum majoritatea tratamentelor termice aplicate presupun încălzirea oţelului în domeniul austenitic prezintă o deosebită importanţă diagrama TTT (temperatură. Până la 550˚C transformarea austenitei este cu difuzie completă. 10. . .deasupra punctului critic Ac1 . Se observă că prin scăderea temperaturii. Variaţia perioadelor de incubaţie şi de transformare de la zeci de minute sub punctul critic Ar1 sau deasupra lui Ms. Sub 550˚C difuzia este parţială. conţine izoterma punctului critic Ac1 800 HB Ac1 deasupra căreia se face încălzirea [˚C] Ps P grosieră 200 pentru austenitizare şi curbele în C Pf P fină 300 600 ale diagramei. timp. notate Bs Martensita 650 . . a arătat că proprietăţile oţelului depind de microstructură.bainitic finish A→ M 1 caracterizează locul geometric al 0 punctelor de început de sfârşit de Mf 0 1 10 102 103 104 105 → log t transformare izotermă a austenitei în Fig.domeniul de transformare a austenitei la răcire continuă. a condus la folosirea pentru timp a scării logaritmice.domeniul produselor de transformare izotermă. Aceasta sintetizează influenţa temperaturii asupra condiţiilor şi produselor de transformare a austenitei în condiţii izoterme. determinată de temperatura de formare. Sub Ms transformarea austenitei decurge fără difuzie.domeniul de transformare izotermă al austenitei. transformare. Ramurile inferioare. . Diagrama TTT este o diagramă în coordonate temperatură şi timp specifică pentru o compoziţie chimică a oţelului. La temperatura T.factorul de transfer de masă care se atenuează la scăderea temperaturii.între Ms şi Mf . deoarece este anulată difuzia atomilor metalici şi frânată difuzia atomilor de carbon.domeniul austenitei subrăcite metastabile. 10. Domeniile delimitate de aceste curbe sunt: .10. în engleză – Temperature. Studiul proceselor care se desfăşoară în timpul tratamentelor termice aplicate aliajelor Fe-C.3). oa – perioada de incubaţie. Diagrama TTT. Izotermele trasate la temperaturile Ms-martensitic start şi Mf-martensitic finish caracterizează temperaturile de început şi de fârşit de transformare la răcire continuă a austenitei în martensită. .9. Apariţia unui maxim cinetic la cotul perlitic se explică prin influenţa a doi factori cu efect contrar: .factorul termodinamic.perlitic finish sunt locul geometric al Bainita 500 400 punctelor de început şi de sfârşit de Bf Bs A→ B transformare izotermă a austenitei în Ms 200 perlită. Proprietăţile şi structura produselor de transformare izotermă a austenitei depind de temperatura de formare (fig.între cele două curbe PsBs şi PfBf . Time.bainitic start şi Bf . perioada de incubaţie şi durata de transformare se micşorează atingând un minim la 500550˚C în dreptul inflexiunii curbelor în C. Ramurile superioare A→ P Troostita 400 o a b notate Ps – perlitic start şi Pf . la 1-2 secunde în dreptul cotului perlitic.la stânga curbei PsBs. ab – durata transformării izoterme. Transformation).

cu un grad de subrăcire ∆T1. Alungirea la rupere şi stricţiunea sunt maxime la perlita sorbitică.5 Diagrama TTT. cu dispersia şi duritatea maxime. Are duritate superioară perlitelor.Bainita se formează în intervalul de transformare 550˚C-Ms. ci într-un interval de temperatură ∆T1’. Produsele perlitice se obţin la diferite grade de subrăcire şi vor prezenta grade de dispersie diferite.4) prezintă două domenii de transformare: A→ P şi A → M. 10.9. Notiuni de tratament termic 119 . iar răcirea continuă nu asigură timpul necesar transformării. Citirea diagramei se face pe curba vitezei de răcire. Diagrama TRC a oţelului eutectoid (fig. .Continous Cooling Transformation). numită troostită. 500HB. limita de elasticitate şi rezistenţa la oboseală. în condiţii de difuzie parţială. Dispersia amestecului mecanic al perlitei este influenţat de gradul de subrăcire (a-1 ~∆T). la răcirea continuă a austenitei. numită şi perlită sorbitică. Se observă. transformarea A→ P nu decurge izoterm. Pentru a evidenţia influenţa vitezei de răcire asupra transformării austenitei se foloseşte diagrama TRC. în condiţiile difuziei complete a atomilor de metal şi metaloid. deoarece este o transformare lentă. cu o perioadă mare de incubaţie. În dreptul cotului perlitic se obţine o perlită foarte fină. rezistenţa la rupere. La grade de subrăcire mici se obţine o perlită grosieră cu un grad mic al dispersiei amestecului mecanic şi duritate mai redusă 180-250HB.10. v3 mai lente intersectează numai domeniul de transformare A→ P.tetragonală cu volum centrat. Diagrama TRC.4 Diagrama TRC pentru oţel eutectoid 102 103 104 → log t Fig. cresc duritatea. Este o soluţie solidă suprasaturată în carbon pe bază de Feα.determinarea vitezei critice superioare . v2. La v2 > v1. Astfel curba vitezei de răcire v1 intersectează liniile diagramei în punctele a1 şi b1 de început şi de sfârşit de transformare. Cu creşterea gradului de dispersie al perlitei. 350-450HB.Perlita se formează în intervalul Ar1-550˚C. La viteza de răcire v1 foarte lentă. 10. Nu prezintă transformarea A → B. că la răcire continuă. Bainita este un amestec mecanic de carbură FexC şi ferită uşor suprasaturată în carbon.Martensita se formează fără difuzie în intervalul Ms-Mf. 250-350HB. Produsele de transformare depind de viteza de răcire. Vitezele v1. La creşterea gradului de subrăcire se obţine o perlită fină. austenita se transformă cu un grad de subrăcire mai mare în 800o o Ac1 A1 600 [˚C] ↑ T 400 Ms 200 Ms A→P a1 b1 ∆T1 800 [˚C] 600 α T0 400 v2 A→ M v6 1 10 v5 v4 v3 v1 Ms 200 0 Mf 0 1 t0 1 10 vcs A→ B A→ M Ac1 A→ P ∆T1’ Mf 0 Mf 0 102 103 104 → log t Fig. 650HB. de transformare a austenitei la răcire continuă (în engleză CCT . Este un amestec mecanic lamelar ferită – cementită. 5 Transformarea austenitei la răcire continuă. 10. . Este cel mai dur produs de transformare al austenitei. cu o dispersie mai mare a amestecului şi duritate superioară. gradul de subrăcire redus determină transformarea austenitei într-o perlită grosieră. cu reţeaua cristalină modificată .

duritatea Vickers a produselor de transformare.5). În funcţie de valoarea ei se alege mediul de răcire la călire. martensită şi rămâne o cantitate de austenită netransformată numită austenită reziduală. viteza critică inferioară reprezintă viteza maximă de răcire permisă pentru a se evita apariţia martensitei şi fisurarea cordonului de sudură.1) t0 Viteza critică reală necesită o corecţie care ţine cont de faptul că determinarea relaţiei s-a făcut pe diagrama TTT.produsele de transformare izotermă ale austenitei la diferite temperaturi cuprinse între Ac1 şi Ms sau de răcire continuă cu diferite viteze de răcire. este cea mai mică viteză de răcire la care în structură apare martensita. Notiuni de tratament termic 120 perlită fină.6.9. Viteza critică superioară este viteza de răcire minimă care asigură călirea martensitică a oţelului. Creşterea vitezei de răcire determină astfel creşterea gradului de dispersie şi a durităţii perlitei. la îmbinările sudate prin topire. tangentă domeniului perlitic. Recoacerea de tip I (cu sau fără recristalizare fazică) Se aplică oţelurilor care prezintă instabilităţi structurale de tipul neomogenităţi chimice. iar la viteza de răcire v3>v2. este cea mai mică viteză de răcire. care anulează transformarea austenitei în perlită. atunci rezultă: Ac1 − T0 v cs = tgα = (10. Ac3.viteza critică de călire. stare de ecruisare sau tensiuni interne.viteza critică inferioară vci = v3. 10. Vitezele v5. Dacă coordonatele punctului de tangenţă sunt T0 şi t0. Temperatura de încălzire este temperatura la care instabilitatea structurală este înlăturată. încălzirea la recoacerea de tip I se .temperaturile punctelor critice Ac1. obţinându-se martenisită şi austenită reziduală. . Viteza v4 > v3 intersectează ambele domenii de transformare. Diagramele TTT si TRC dau următoarele indicaţii: .5t 0 Importanţa diagramelor TTT şi TRC Pentru oţelurile de utilitate practică există cataloage cu diagramele TTT şi TRC. 10.2) 1. . determinate experimental la diferite temperaturi de austenitizare. la un grad de subrăcire şi mai mare se obţine troostita. determinând duritatea unei piese cu tratament termic izoterm sau obţinută la răcire continuă.viteza critică superioară vcs = v5.se pot determina temperatura de transformare izotermă sau viteza de răcire şi microstructura. De exemplu. . independent de temperatura de transformare în stare solidă a oţelului. De aceea. v6 > v4 intersectează numai domeniul de transformare A→M. tangentă domeniului martensitic. unde viteza critică superioară se reprezintă tangentă la cotul perlitic. Accem necesare austenitizării.6 Tratamente termice aplicate oţelurilor 10. construită în condiţii de transformare izotermă a austenitei: Ac1 − T0 v cs = (10. . Austenita se transformă în troostită.1. ..perioada de incubaţie şi durata transformării la o anumită temperatură de transformare sau viteză de răcire. Aceasta viteza se poate determina şi pe baza diagramei TTT (fig. . Aceste viteze de răcire prezintă o deosebită importanţă practică. Se evidenţiază două viteze critice de răcire: .

În piesele recoacerea de tip I: 1.10.omogenizare. Este urmată de o menţinere izotermă de 0. în scopul diminuării 2 microsegregaţiei dendritice şi intercristaline. După temperatura de încălzire şi procedeul de tratament termic recoacerea de tipul II poate fi: completă. recristalizare şi de detensionare.6): de omogenizare.5-1. Recoacerea de recristalizare se aplică oţelurilor deformate plastic la rece.6 Domeniile de încălzire pentru timpul deformării plastice ulterioare. 1. Recoacerea de detensionare se aplică pieselor turnate. 3 .. produselor sudate. izotermă. 10. urmată de menţinere şi răcire lentă. Recoacerea completă asigură recristalizarea întregii structuri. prelucrate prin aşchiere etc. Încălzirea se face la temperaturi ridicate 1100-1200˚C. răcire) poate ajunge la 50-100 ore. cum sunt: recoacerea de recristalizare a feritei. Tensiunile reziduale sunt eliminate de asemenea şi la alte tratamente termice. recoaceri de tipul II cu recristalizare fazică sau revenirea înaltă a oţelului călit. incompletă.2. Recoacerea de omogenizare (de A difuzie) se aplică lingourilor şi pieselor masive A+Fe3CII A+Fα turnate din oţeluri aliate. 2. segregaţia dendritică micşorează 2 – recristalizare. caracterizată prin rezistenţă la deformare plastică mărită şi plasticitate redusă. Tratamentul constă în încălzire sub Ac1.10. 10. Notiuni de tratament termic 121 poate face la temperaturi superioare sau inferioare temperaturii de transformare în stare solidă. fie ca tratament termic intermediar în procesul de deformare la rece. La creşterea temperaturii. limita de elasticitate a oţelului scade. În Fα Fα+P+ P+Fe3CII lingouri. iar la piesele turnate prin aplicarea unei recoacerii complete sau a normalizării. în intervalul 200-700˚C.5 ore. eventual coalescenţa şi globulizarea cementitei. 10. (cel mai adesea între 350-600˚C).9. de înmuiere. în general în intervalul 660-700˚C. care se încălzeşte la Ac3+ 30…50˚C (fig. se menţine . Tratamentul constă din încălzirea oţelului la o temperatură superioară temperaturii de recristalizare şi inferioară punctului critic Ac1. Răcirea lentă asigură obţinerea unei stări cât mai apropiate de echilibru. pentru eliminarea stării de ecruisare. pentru desfăşurarea recristalizării feritei. de normalizare. 1. cu efect de înmuiere şi detensionare. Se aplică oţelului hipoeutectoid. pentru obţinerea stării de echilibru conforme cu diagrama de echilibru. După starea iniţială a oţelului. Acest tratament urmăreşte refacerea proprietăţilor de plasticitate ale oţelului şi se aplică fie ca tratament termic preliminar înaintea deformării plastice la rece. timp îndelungat 8-20 ore. care să asigure omogenizarea chimică prin difuzie. menţinere. Acest defect se remediază în timpul laminării lingoului. 3. Rezultă o granulaţie grosieră de supraîncălzire. timp de 1-3 ore (în funcţie de grosimea de încălzire) şi răcire lentă. turnate. Detensionarea completă are loc la atingerea temperaturii de recristalizare a feritei.6.7. cu slabe caracteristici mecanice. Recoacerea de tipul II (cu recristalizare fazică) Tratamentul asigură recristalizarea fazică a oţelului. care conţin tensiuni reziduale datorate răcirii sau deformaţiei plastice neuniforme.8-1). Constă într-o încălzire supracritică a oţelului.detensionare ductilitatea şi tenacitatea oţelului. recoacerea 1 de tip I este de trei tipuri (fig. Durata totală a tratamentului termic (încălzire. iar tensiunile interne se relaxează prin deformare plastică locală. Tensiunile reziduale descresc progresiv în funcţie de temperatura şi timpul de menţinere. neomogeniţăţile chimice crează 3 Fe3CIII anizotropia proprietăţilor mecanice şi măresc Fe → C[%] susceptibilitatea oţelului la rupere fragilă în Fig.

Se îmbunătăţeşte prelucrabilitatea oţelului prin reducerea durităţii şi a susceptibilităţii la fisurare în timpul deformării plastice la rece (tabel 10. În general. încălzirea la Ac1+50…70˚C (770800˚C) asigură recristalizarea perlitei. se transformă într-o structură secundară ferito-perlitică fină cu plasticitate ridicată. calitatea suprafeţei şi se micşorează deformaţiile la călirea ulterioară. Se aplică numai oţelurilor deformate la cald corect care nu prezintă structuri de supraîncălzire. o prelucrabilitate mai bună. cu granulaţie grosieră.1). cu neuniformităţi structurale şi de duritate. cu deteriorarea proprietăţilor oţelului. 10. pentru a evita formarea unui amestec ferito-perlitic foarte dispers dur. 2 – izotermă. Recoacerea izotermă constă din încălzirea pentru austenitizare ca şi la recoacerea completă. 10. produselor sudate sau forjate.completă. 4-de înmuiere. în special în cazul oţelurilor aliate. la care reducerea durităţii ar necesita la recoacerea completă viteze foarte lente de răcire.9. 2. ceea ce determină transformări structurale la temperaturi diferite. iar menţinerea variază între 0. Notiuni de tratament termic 122 pentru încălzirea în miez a piesei şi desfăşurarea transformărilor de fază în volumul piesei.10a).10.7 Domeniile de încălzire pentru recoacerea de tip II: 1.5…1 oră / tonă de metal încălzit.8 Condiţiile de răcire la recoacerea de tip II: 1.completă.izotermă. La şarjele mari (peste 20-30t) nu se poate realiza o răcire rapidă şi uniformă în volumul şarjei până la temperatura menţinerii izoterme. Avantajul recoacerii izoterme constă în micşorarea duratei de tratament.8). la Ac3+30…50˚C (fig. Viteza de răcire lentă trebuie să asigure descompunerea austenitei cu grade mici de subrăcire. 5 . se manifestă creşterea grăuntelui de austenită. încălzirea se realizează cu o viteză de cca 100˚C/oră. 3 – incompletă. urmată de răcire în aer. modul de aşezare a pieselor în cuptor. 3. pentru eliminarea structurii grosiere de supraîncălzire. 10. 5 . Se obţine o structură mai omogenă pe secţiunea piesei.7). în general 630-700˚C (fig. . apoi piesa este transferată într-un alt cuptor la o temperatură Ar1-100…150˚C. parţial a feritei proeutectoide şi detensionarea. Dacă se depăşeşte temperatura prescrisă. rezistenţă şi duritate reduse (fig. Recoacerea completă se aplică pieselor turnate în forme de nisip. tipul şi dimensiunile semifabicatului. Recoacerea izotermă se poate aplica numai pieselor forjate sau degroşate de dimensiuni mici. Timpul de menţinere la temperatura de încălzire depinde tipul cuptorului de încălzire.7). unde se menţine izoterm.10.2 1 Fe → C[%] Fig.normalizare 3 Ac3 ↑ T [˚C] A→F A→P 2 5 Ac1 1. A 5 A+Fα Fα A+Fe3CII Fα+P+ P+Fe C 3 II Fe3CIII 4 Ms Mf A→M → log t Fig.normalizare Încălzirea la aceste temperaturi asigură obţinerea unei austenite cu granulaţie fină. în nisip sau cenuşă fierbinte. 2 . În cazul oţelurilor hipoeutectoide (fig. Recoacerea incompletă asigură recristalizarea parţială a structurii prin încălzire la temperaturi peste Ac1. compoziţia chimică a oţelului etc. 10. apoi se răceşte lent cu cuptorul. pentru descompunerea completă a austenitei. Se aplică de asemenea semifabricatelor forjate care prezintă stare parţială de ecruisare. care la răcirea lentă.

bainitei şi coalescenţa carburilor.9a şi b). 10. Se îmbunătăţeşte prelucrabilitatea prin aşchiere a oţelurilor eutectoide şi hipereutectoide. Normalizarea măreşte rezistenţa şi duritatea oţelurilor cu conţinut mediu şi înalt de carbon cu 10-15%. b. comparativ cu starea recoaptă complet.7. Normalizarea realizează recristalizarea întregii structuri.9 Microstructura oţelului 1C45 ( 0. normalizare (c). bainita sau chiar martensita.11b). care permit astfel viteze mari de aşchiere. Fig.7). Recoacerea de normalizare (normalizarea) constă din încălzirea oţelului hipoeutectoid la temperatura Ac3+30…50˚C şi a oţelului hipereutectoid la Accem+30…50˚C (figura 10. apoi aer.1 Proprietăţile mecanice ale perlitei lamelare şi globulare Constituentul Rm HB A structural [N/mm2] [daN/mm2] [%] Perlita lamelară 820 228 15 Perlita globulară 630 163 20 123 La oţelurile eutectoide şi hipereutectoide încălzirea la temperaturi Ac1+10…30˚C (fig. c. cum este perlita sorbitică. 10. recoacere pentru globulizare (b). x 400 a. acest tip de recoacere se mai numeşte recoacere de globulizare. Recoacerea de înmuiere înlocuieşte recoacerea completă a oţelurilor aliate. b. De aceea.45%C) după recoacere completă (a) şi normalizare (b).8) pentru obţinerea unei structuri de tip perlitic fină şi cu grăunţi cristalini uniform repartizaţi. Fig. 10. a.2%C) în stare de recoacere completă (a). creşterea dispersiei amestecului ferito-carburic şi a cantităţii de perlită din oţel comparativ cu starea recoaptă (fig. Atac nital 2%.10 Microstructura oţelului C120U (1. Tratamentul constă din încălzire puţin sub Ac1 (650-680˚C) . pentru descompunerea martensitei. cu o calitate bună a suprafeţei şi o uzură mai redusă a sculei aşchietoare. troostita. asigură recristalizarea perlitei şi transformarea perlitei lamelare în perlită globulară (fig. Răcirea accelerată în aer conduce la descompunerea austenitei la temperaturi mai scăzute.7). cu o viteză de răcire v < vci (fig. urmată de răcire foarte lentă până la 620-680˚C. 10. 5.10. Finisarea de granulaţie determină creşterea tenacităţii oţelului.9. 10. Notiuni de tratament termic Tabel 10. Atac nital . dar se încadrează în valorile prescrise de standarde. însoţită de finisarea granulaţiei. Valoarea durităţii este mai mare decât la recoacerea completă. la care în urma deformării plastice la cald sau tratamentului termic de normalizare rezultă cu o structură în afară de echilibru dură. scurtă menţinere pentru austenitizare şi răcire în aer.figura 10. 4.

normalizarea urmată de o recoacere de înmuiere la 600-650˚C.3%C. oţelul se supracăleşte.11). care determină la Fig. La oţelul hipoeutectoid cu structura iniţială ferito-perlitică. Atac nital 2%. dar se produc deformaţii plastice mai reduse decât la călire.10a şi c).10. Apare Fe → C[%] creşterea grăunţilor de austenită. iar probabilitatea de fisurare la tratament termic dispare. sub 0.3 Călirea oţelului Călirea constă din încălzirea oţelului hipoeutectoid la Ac3+30…50˚C şi a oţelului hipereutectoid la Ac1 +50…70˚C (fig. b. normalizarea conduce la o structură formată din perlită sorbitică şi ferită. obţinându-se o duritate puţin superioară. iar la răcire se obţine o structură în afară de echilibru. În acest caz.3-0. 10. 10. încălzirea se face în domeniul austenitic. normalizarea este un tratament mai simplu.11 Domeniile de încălzire răcire o martensită grosieră cu duritate şi tenacitate pentru călire scăzute.10. d. superioară vitezei critice superioară (v>vcs). În acest caz. În cazul oţelurilor hipereutectoide normalizarea elimină reţeaua de cementită secundară din structura de recoacere completă (fig. poate înlocui recoacerea completă. c. La oţelurile aliate.12a). La oţelurile cu conţinut redus de carbon. La oţelurile cu conţinut mediu de carbon.12 Microstructura oţelului 1C45 călit corect (a) şi cu defectul pete moi (b).9.10. alcătuită din martensită şi o cantitate redusă de austenită reziduală (fig. Călirea incompletă nu A se practică.6. Fα Fα +P+ P+Fe3CII Dacă încălzirea se produce la temperaturi superioare Fe3CIII intervalului indicat. dar o calitate mai bună a suprafeţei. Microstructura oţelului OSC12 călit correct (c) şi supracălit (d). Călirea oţelului hipoeutectoid este completă.65%C. Proprietăţile mecanice sunt mai slabe. a. urmată de menţinere pentru austenitizare şi o răcire cu o viteză rapidă. deoarece la temperaturi inferioare A+Fe3CII punctului Ac3. care poate înlocui recoacerea completă.defectul pete moi (fig. structura de normalizare conţine ferită şi perlită. normalizarea poate înlocui îmbunătăţirea (călirea urmată de revenire înaltă). 0.12b). încălzirea în domeniul A+Fα A+Fα conduce la prezenţa în structura de călire a unor insule moi de ferită . Fig. 10. Notiuni de tratament termic 124 Scopul normalizării depinde de conţinutul de carbon al oţelului. x400 .10.

Totuşi alegerea temperaturii de încălzire este un compromis. oţelul se supracăleşte. 10. temperatura de încălzire pentru călire este mai înaltă. în limitele unui strat superficial de a anumită duritate şi v1 600 A→ P v3 adâncime.45%C cu diametrul 16mm se căleşte în apă pe o adâncime de 5mm. conduc la o austenită cu conţinut redus de carbon şi elemente de aliere. omogenizarea chimică a austenitei.10. Se consideră o probă masivă cilindrică din oţel eutectoid care se căleşte (fig. Ti. cu consecinţe negative asupra durităţii. W.cauzele călirii nepătrunse Diametrul critic indică . aliate cu elemente carburigene (Cr. Se stabilizează austenita subrăcită.13). matricea martensitică va conţine particule nedizolvate de Fe3CII (fig. 10. Conform diagramei TTT. oţelul rezultă necălit. Fig.4. rezistenţεi la uzură şi tenacităţii oţelului călit. Creşte granulaţia austenitică. Încălzirea se face în domeniul bifazic A+Fe3CII. temperatura de austenitizare sau o menţinere insuficiente.13 Diagrama TTT. Notiuni de tratament termic 125 La oţelul hipereutectoid călirea este incompletă. 10. Duritatea stratului călit A→ B depinde de compoziţia chimică a 400 v2 oţelului.10. ceea ce asigură o structură formată din martensită şi austenită reziduală. de tip perlitic (troostită. Creşterea temperaturii de încălzire. Aceste carburi asigură o duritate şi o rezistenţă la uzură crescute. se reduce viteza critică de călire şi se îmbunătăţeşte călibilitatea oţelului. astfel încât autenita se descompune într-un amestec ferito-carburic. puţin stabilă la răcire şi cu duritate scăzută.9. la suprafaţa piesei viteza de răcire maximă este supracritică (v1>vcs). pentru oţelurile inoxidabile înalt aliat cu Cr (11-14%Cr). La oţelurile de scule. La oţelurile aliate cu elemente carburigene. alierea austenitei. iar la răcire se obţine o martensită grosieră sub formă de pene cu o cantitate mărită de austenită reziduală şi mai redusă de carburi (fig.6. Dacă se măreşte temperatura de încălzire. micşorează rezistenţa la cald a oţelului. martensită şi austenită reziduală. De exemplu. Mo. pentru a se asigura gradul de aliere al austenitei prin dizolvarea carburilor. călirea pentru creşterea rezistenţei la coroziune necesită dizolvarea carburilor de tip M23C6 prin încălzire la temperaturi Ac3+150-250˚C. V). astfel încât după călire. deoarece creşterea temperaturii de călire. La jumătatea razei viteza de răcire mai mică devine intercritică (vci<v2<vcs) şi conduce la o structură formată din troostită. antrenează dizolvarea carburilor. În miez. 200 Adâncimea de călire se A→ M consideră prin convenţie distanţa de vcs v2 vci v1 la suprafaţă la zona cu structură 0 2 3 4 Mf 0 semimartensitică (50% martensită + 1 10 10 10 10 → log t 50% troostită). deformaţiile la călire. Călibilitatea În anumite condiţii dimensionale şi de compoziţie chimică s-a constatat că piesele se călesc parţial la martensită în limitele unui strat superficial cu atât mai redus cu cât grosimea piesei este mai mare. Călibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea oţelului de a se căli la structura martensitică sau troostito800 Ac1 [˚C] martensitică. Astfel un oţel carbon cu 0. din lipsa de austenitizare. viteza de răcire este minimă şi subcritică (v3<vci). perlită fină sau grosieră).12d). Călirea nepătrunsă se datorează gradientului de temperatură pe secţiunea piesei. Dacă se coboară temperatura sub Ac1. Ea creşte cu conţinutul de v3 Ms carbon şi elemente de aliere.12c). măreşte granulaţia austenitică şi cantitatea de austenită reziduală. Menţinerea de carburi grosiere într-o matrice alcătuită din martensită cu duritate redusă.

10. Astfel pentru oţelul considerat în figura 10.32%C. 50-55HRC. cele maxime pentru oţelul aliat. În acest ultim caz se trasează curba în U. compuşi intermetalici) favorizează germinarea eterogenă a perlitei. valorile minime pentru oţelul carbon. Notiuni de tratament termic 126 dimensiunea maximă a secţiunii călite în volum. .62%C. 0.0030. se Fig.14. unde a este distanţa de la capătul frontal la structura semimartensitică. adâncimea de călire creşte puternic la slaba aliere cu Mn.13-0. micşorând stabilitatea austenitei subrăcite. granulaţia mare reduce capacitatea de germinare a perlitei şi măreşte stabilitatea austenitei subrăcite. mai ales la alierea simultană cu mai multe elemente de aliere. b. cu duritate maximă pe întreaga secţiune. se poate determina adâncimea de călire. . oxizi. mărimea de grăunte.52%C. 0. temperatură şi 0 debit. la călirea în apă Dc=40mm sau la călirea în ulei Dc=27mm. până la răcirea completă.Deoarece pătrunderea la călire variază în limite largi în funcţie de compoziţia chimică. O probă de formă şi dimensiuni standardizate. 0. care indică scăderea durităţii de la suprafaţă spre miez.duritatea HRC a structurii semimartensitice. Cr. Cunoscând duritatea structurii semimartensitice a oţelului analizat. Pentru piesele de dimensiuni mari se determină HRC HRC50M diametrul critic prin metoda călirii frontale sau proba 50 40 Jominy. cu atât viteza critică de călire scade şi se măreşte adâncimea de călire. Cunoscând duritatea structurii semimartensitice a oţelului.particulele insolubile în austenită (carburi. Cu ajutorul unor nomograme (diagrama Blanter) se poate determina diametrul critic real.. De aceea carburile de Ti.005%B. forma piesei etc. 10. este aşezată într-un 20 suport vertical şi răcită la capătul inferior cu apă 10 curentă în condiţii impuse de presiune. cduritatea HRC a suprafeţei. mareşte capacitatea de germinare a perlitei şi scade stabilitatea austenitei subrăcite. Duritatea structurii semimartensitice HRC50M depinde de conţinutul de carbon al oţelului: 0. . Se rectifică proba în 0 10 15 20 [mm] lungul unei generatoare şi se măsoară duritatea în Ø20 Ø30 lungul acesteia. W nedizolvate în austenită reduc adâncimea de călire. măreşte de 2 sau 3 ori adâncimea de călire. modificarea granulaţiei austenitice de la punctajul de granulaţie 8 la punctajul 1 sau 2. 30 încălzită la temperatura de călire.14).28 –0.mărimea grăunţilor cristalini de austenită.elementele de aliere dizolvate în austenită care îi măresc stabilitatea. Adâncimea de călire se poate determina fractografic prin analiza aspectului suprafeţei de rupere a unor epruvete călite. Indicatorul de călibilitate se notează J a/b(c). Nb. singurul element de aliere care micşorează adâncimea de călire este Co.53-0. Mo şi mici adaosuri de 0.14 Determinarea adâncimii de călire prin proba Jominy stabileşte distanţa a de la capătul frontal până la structura semimartensitică (fig.43-0. distanţa de la capătul frontal la stratul semimartensitic este a = 10mm. de aceea vitezele rapide de încălzire micşorează adâncimea de călire.9. Se trasează graficul de variaţie a 100 5 durităţii cu distanţa de la capătul frontal. Factorii care influenţează adâncimea de călire sunt: . 45-50HRC. fiecare marcă de oţel este definită printro bandă de călibilitate.neomogenitatea chimică a austenitei.22%C prezintă 25-30 HRC. metalografic prin analiza microstructurii sau mai precis prin determinarea distribuţiei durităţii pe secţiune. . care însoţeşte standardul de material. Cu cât stabilitatea austenitei subrăcite este mai mare. 35-40HRC. Adâncimea de pătrundere a călirii este dată de viteza critică de călire (vcs).

cu excepţia oţelurilor aliate susceptibile la fragilitate la revenire. Tratamentul termic alcătuit din călire urmată de revenire înaltă poartă denumirea de îmbunătăţire. Cr. Se diminuează tensiunile interne. Revenirea medie constă în încălzire la 350-450˚C. Cr. Răcirea de la 400-450˚C se face în apă. S-sulfizare etc. N. care necesită limită de elasticitate ridicată. Si. Si. numit martensită de revenire. Si-silicizare. Ti-titanizare. alungirea. structurii şi proprietăţilor pe secţiunea piesei. cu diferite tratamente termice R0. 880˚C 550 350 20 52 90 Călire. timp de 1-2ore. C+N. Zn. 880˚C + revenire 600˚C 620 430 22 55 140 9. .2).5 ore. pentru a se forma în stratul superficial tensiuni de compresiune.9. Este un tratament termic final care fixează proprietăţile de utilizare. care ridică rezistenţa la oboseală. 880˚C + revenire 300˚C 1300 1100 12 35 30 Călire. Revenirea joasă constă în încălzire la 150-250˚C. se îmbunătăţesc rezistenţa la tracţiune Rm. Ti. fără o reducere sensibilă a durităţii. se îmbunătăţesc tenacitatea şi ductilitatea. stricţiunea la rupere A şi Z.6-1. timp de 1-2. rezistenţă la oboseală şi tenacitate. Îmbunătăţirea suprimă complet tensiunile reziduale de la călire. numit troostită de revenire cu duritatea variind 40-50HRC şi limită de elasticitate ridicată. rezistenţă la coroziune: Cr. Se aplică arcurilor şi matriţelor de deformare la cald. limita de elasticitate R0. Cr-cromizare. menţinere şi răcire în general în aer. Se aplică sculelor aşchietoare şi instrumentelor de măsură şi control din oţeluri carbon şi slab aliate. În funcţie de natura elementului de difuzie. B-borizare. Notiuni de tratament termic 127 10.002.30. Creşte rezistenţa. Zn-sherardizare. rezistenţă la oxidare: Al. Proprietăţile urmărite sunt: durificarea superficială şi rezistenţă la uzură abrazivă sau de adeziune asociate cu un miez tenace: C. tratamentele termochimice sunt de mai multe tipuri: C .6. Al-alitare. care asigură cel mai bun raport între rezistenţă. Oţelul capătă structura numită sorbită (amestec ferito-carburic cu un grad de dispersie mai mic decât al troostitei de revenire). Se obţine un amestec feritocarburic globular dispers. aluminizare. încălzit la temperaturi ridicate.42%C. durate de menţinere mai mari şi viteze de răcire mai lente. pieselor carburate sau călite superficial. Tabel 10.nitrurare. Scopul acestui tratament este realizarea unei distribuţii a compoziţiei chimice. cât şi rezilienţa KCU. dintr-un mediu adecvat. Comparativ cu starea recoaptă (tabelul 10. Suprimă total sau parţial tensiunile interne apărute la călire.6%C).002 A Z KCU Tratamentul termic Rm [%] [%] [J/cm2} [N/mm2] [N/mm2] Recoacere. Revenirea înaltă constă în încălzire la 550-650˚C.5 Revenirea oţelului Revenirea constă din încălzirea oţelului călit la o temperatură inferioară punctului critic Ac1. Proprietăţile mecanice ale oţelurilor revenite depind de temperatura de revenire. B. care de la temperaturile 550-650˚C se răcesc rapid în apă.7 Tratamente termochimice Tratamentul termochimic constă în îmbogăţirea superficială a oţelului prin difuzia unui element adus în stare atomică. Are loc descompunerea martensitei de călire într-un amestec mecanic alcătuit din particule fine de carbura ε (FexC) şi o martensită cu cu un conţinut mai redus în carbon.3%C păstrează o duritate de 58-63HRC şi rezistenţă la uzură. Se aplică oţelurilor de construcţie cu conţinut mediu de carbon (0. rezistenţa la gripare: S. Ti.2 Proprietăţile mecanice ale oţelului carbon cu 0.carburare sau cementare. De aceea răcirea la revenire se face în aer. După călire şi revenire joasă un oţel cu 0. ductilitate şi tenacitate. Diminuarea tensiunilor interne este mai intensă la temperaturi de revenire mai ridicate. C+N-carbonitrurare sau cianizare. N.

În funcţie de natura lor. dacă forţa de reacţiune este perpendiculară pe suprafaţă sau tangenţiale dacă forţa este paralelă cu aceasta. supus unui sistem de forţe mecanice. Tracţiunea monoaxială. Această alungire conduce la apariţia forţei de reacţiune . 10. Materialele vâsco-elastice sunt reprezentate de materialele metalice şi ceramice în condiţii de fluaj şi majoritatea polimerilor peste temperatura de tranziţie vitroasă. tind să readucă corpul la forma şi dimensiunile iniţiale. Deformarea elastică caracterizează comportamentul materialelor în condiţii normale de utilizare. se deformează. În această etapă tensiunile produc o deformaţie reversibilă. unele materiale metalice. roţi dinţate etc. Se consideră o probă paralelipipedică. Reprezentative pentru această grupă sunt materialele metalice şi polimerii termoplastici. Sunt materialele elasice precum: materialele ceramice.1Relaţii între tensiuni şi deformaţii Deformarea antrenează deplasarea atomilor de pe poziţia de echilibru.1). dacă ruperea este precedată de deformare plastică. care dispare la suprimarea tensiunilor care au produs-o. Tensiunea (efortul unitar) defineşte intensitatea forţei de reacţiune şi reprezintă forţa raportată la suprafaţa pe care acţionează. materialele prezintă la solicitări mecanice comportament: . Sunt materialele elasto-plastice care se deformează elastic la sarcini mici şi plastic la sarcini mari. Analiza comportamentului elastic al unui material constă în a determina relaţia dintre tensiuni şi deformaţii şi mărimea constantele de elasticitate. Un proces complet de deformare cuprinde trei etape: deformarea elastică (reversibilă). (fig. Corpul îşi recapătă forma şi dimensiunile iniţiale. care sub acţiunea unei forţe de întindere F suferă o alungire ∆x. deformarea plastică (ireversibilă) şi ruperea. Deformaţia este o măsură a alterării formei şi dimensiunilor unui corp sub acţiunea tensiunilor aplicate. Comportarea materialelor la solicitări mecanice Orice corp. 10. Această analiză se poate face în cadrul unor încercări simple: tracţiune monoaxială. Calculul de rezistenţă al majorităţii organelor de maşini (axe. Mărimea forţei de reacţiune depinde de natura legaturii interatomice. elastomerii şi majoritatea polimerilor sub temperatura de tranziţie vitroasă. dacă prezintă deformaţii plastice în funcţie de temperatură şi timp.10. În material apar forţe de reacţiune care se opun deformaţiei şi care. 1. adică îşi modifică forma şi dimensiunile. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 128 10. la încetarea acţiunii forţelor aplicate. numită limita de elasticitate. .1 Deformarea elastică 10. cum sunt de exemplu caroseriile auto. arbori.fragil. dacă se rup fără deformare plastică prealabilă. un rol esenţial îl are absorbţia energiei de impact prin deformare plastică până la rupere. ca de exemplu paletele de turbină.) are în vedere solicitarea acestora în domeniul de elasticitate. Deformarea elastică este prima etapă a unui proces de deformare. De asemenea. Deformarea elastică este produsă atât de eforturi normale cât şi tangenţiale sub o anumită valoare critică. La structurile metalice solicitate dinamic. .ductil.vâsco-elastic. Tensiunile pot fi normale. ea limitează domeniul de utilizare al unor piese solicitate la cald. forfecare pură şi compresiune uniformă. Tensiunile determină deformaţii. Capacitatea de deformare plastică joacă un rol esenţial la deformarea plastică a metalelor şi punerea în formă a polimerilor.

001 υ 0.36 Poliamida 6.42 0. se aleg materiale cu modul de elasticitate mare şi nu de rezistenţă înaltă. egală cu forţa F şi de semn contrar. Forţa de reacţiune determină tensiuni normale σx.02 εx → Fig. 10. Modulul de elasticitate maxim corespunde diamantului şi în general materialelor ceramice.1 Valori ale modulului de elasticitate E şi ale coeficientului Poisson Material E υ Material E [GPa] [GPa] Diamant 1000 0. Tabelul 10. dată de raportul dintre alungirea efectivă ∆x şi lungimea iniţială x0: εx = ∆x/x0 (10.32 0. natura forţelor de reacţiune elastică. În tabelul 10. Metalele si aliajele lor au o poziţie intermediară. cu condiţii de limitare a deformaţiei elastice.28 Polistiren 2 Cupru 125 0. în domeniul elastic.32 0.02%.) La corpurile izotrope.33 0.7 densitate medie Alama.05 Sticla de geam 70 Carbura de siliciu 450 Aluminiu 70 SiC Wolfram 400 0.110.6 2 Titan 115 Polietilena de 0. Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii se evidenţiază grafic pe curba de deformare σ (ε) din figura 10. Mărimea E depinde de energia legăturii interatomice.5 Aur 80 Cauciuc 0.16 Fibra de carbon 300 Magneziu 40-45 Magnezia MgO 250 Lemn aglomerat 7 Oţel moale 210 0. Domeniul comportării elastice este liniar şi limitat de efortul maxim până la care se menţine proporţionalitatea dintre efort şi deformaţie. Convenţional. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 129 Fr. De aceea.1) Deformaţia relativă la tracţiune este alungimea relativă εx. minimă la cauciuc.21 0. la temperatura ambiantă. de mărime: σx = Fr/S0 (10.25 0. starea amorfă sau cristalină.3) unde E este modulul de elasticitate longitudinală sau modulul lui Young. limita de elasticitate RE corespunde efortului σ care determină o deformaţie remanentă εr = 0. numit limită de proporţionalitate.1 se prezintă valorile modulului E pentru diferite materiale. Curba de deformare elastică σ (ε.28 Beton 50 Alumina Al2O3 400 0.10.5 Modulul de elasticitate caracterizează rigiditatea materialului. tensiunea este proporţională cu deformaţia.2) z z0 F Fr y y0 Fr S0 F x x0 ∆x RE ↑ σx α 0. bronz 110 Silice amorfă 95 0. Cea mai redusă valoare apare la polimerii organici. la proiectarea elementelor de construcţie.1. .17 Polipropilena 1. conform legii lui Hooke: σx = E εx (10.1 Tracţiunea monoaxială. Modulul de elasticitate este dat de panta curbei de deformare: E = tgα.

numai două sunt independente. din care se determină E şi coeficientul Poisson. minim 0. ∆ se exprimă prin relaţia: (10. Compresiunea uniformă Se realizează atunci când proba este supusă la o presiune hidrostatică. Metalele au o pozitie intermediară ( tabel 10. ν=0. K şi coeficientul Poisson υ există relaţiile de dependenţă: E E G= .5) Variaţia relativă de volum ∆ este definită: (10. 3.6) ∆ = ∆V/V0 ≈ εx + εy + εz În funcţie de coeficientul lui Poisson. Materialele metalice se pot considera izotrope.10. K= (10.εy / ε x = . εz = ∆z / z0 (10. Rezultă că. 10.1% pentru solidele cu rigiditate mare.8) ∆x Deformaţia la forfecare este alunecarea relativă. Se defineşte coeficientul lui Poisson υ ca raport între contracţia laterală şi alungirea relativă în direcţia de tracţiune: υ = . . În acest caz există un număr mai mare de constante de elasticitate independente. fiind practic incompresibile. Forţa de reacţiune creată determină z F Fr apariţia tensiunilor tangenţiale τ: z0 τ = Fr/S0 (10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 130 Din legea volumului constant. Cele trei expresii ale legii lui Hooke determinate în încercările de tracţiune. 2.05 la diamant. La materialele izotrope. la solidul izotrop.2 Forfecare pură sau modulul de forfecare. contracţiile laterale sunt egale. datorită unui număr mare de grăunţi cristalini cu orientare cristalografică întâmplătoare.7) ∆ = εx (1-2υ) Valoarile cele mai mari ale coeficientului lui Poisson aparţin polimerilor organici. G. corespunzătoare pentru ∆ = 0. dată de relaţia: x γ tg γ = ∆x /z0 ≈ γ (10.K∆ (10. legea lui Hooke se extinde la 10-50%.ε z / ε x (10. Valoarea maximă.12) 2(1 + ν ) 3(1 − 2ν ) astfel încât.1).10) y unde G . Relaţia între presiunea hidrostatică p şi variaţia relativă de volum ∆ este de forma: p = .4) La un solid izotrop. Materialele ceramice prezintă valorile cele mai mici. din cele patru constante de elasticitate. se poate caracteriza comportarea elastică pe baza încercării de tracţiune. Această limită este în jur de 0. Pentru elastomerii deformaţi prin tracţiune sau forfecare.11) unde K – modul de compresibilitate volumică. alungirea probei după direcţia x determină o contracţia laterală după direcţiile y şi z: εy = ∆y / y0. între constantele de elasticitate E.10.modulul de elasticitate transversală Fig. Pot deveni anizotrope prin texturarea produsă la deformare plastică.5. caracterizează cauciucul.9) x0 Legea lui Hooke are forma: y0 τ=Gγ (10. elastomerii se comportă ca materiale cu modul de elasticitate înalt. Forfecarea pură Sub acţiunea forţelor F (fig.2) apare o deformaţie măsurată prin unghiul de forfecare γ. La compresiune uniformă. forfecare şi compresiune uniformă sunt valabile numai la deformaţii mici. care se deformează elastic la tracţiune fără variaţii de volum.

care agită continuu segmentele de lanţ. De aceea. La deformarea elastică se produce extinderea segmentelor de lanţ. Polimerii organici semi-cristalini au a.2 0.2-1. iar domeniul deformaţiei elastice limitat la ε ≈ 0.10. Forţa de reacţiune Fig. Alinierea segmentelor de lanţ micşorează entropia sistemului. ceramicele cristaline. Modulul de elasticitate variază în limite largi de la 103GPa la diamant la 2GPa pentru sticlele organice. d). elastomerii au un modul de elasticitate scăzut (E=110GPa) şi prezintă deformaţii elastice mari. între segmentele de lanţ cuprinse între două ε=0 ε>0 ε=0 ε>0 legături punctuale. fără a-i modifica entalpia (fig. .5%. Astfel sticlele minerale au un modul de elasticitate (E=70GPa) superior sticlelor organice (E=2GPa). Dacă faza amorfă este cauciuc. 10. După natura forţei de reacţiune solidele pot fi cu elasticitate entalpică sau cu elasticitate entropică. Dacă faza amorfă S S este vitroasă. 10.2 Mecanismul deformării elastice Forţa de reacţiune elastică este indusă de deplasarea atomilor de pe poziţia de echilibru. în funcţie de b. La aceste materiale forţa de reacţiune elastică rezultă din deplasarea atomilor faţa de poziţia de echilibru cu fracţiuni ale distanţei medii interatomice sau prin modificarea unghiurilor de valenţă (fig. 10.2 Deformarea plastică a metalelor Deformarea plastică este a două etapă a unui proces de deformare. când la tensiuni superioare limitei de elasticitate se produce o deformaţie ireversibilă. atunci modulul de elasicitate S este de acelaşi ordin de mărime cu al U sticlelor organice (E=2-3GPa). sunt slabe. modulul de elasticitate ridicat. Modulul de elasticitate creşte cu numărul de segmente elastice din unitatea de volum F F şi cu temperatura absolută. Modificarea distanţelor interatomice sau a unghiurilor de valenţă măresc energia internă (U). d. Datorită abaterii reduse a atomilor de la poziţia de echilibru entropia (S) nu se modifică (fig. Forţele de coeziune. ↑ ↑ proprietăţi inter-mediare între sticlele U U S U organice şi cauciucuri. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 131 10.5GPa. respectiv entalpia sistemului (H).3a). 10.3c).1.6 0 200 400 600 ε [%]→ ε[%] → variază între 0. polimerii termorezistenţi. Structura lor este amorfă (fig. Modulul de elasticitate scade lent la creşterea temperaturii. care se menţine la anularea tensiunilor care au produs-o. răsuciri. Această variaţie se datorează legăturii interatomice şi a stării materialului.3d).3 Mecanismul deformării elastice la elastică are o componenta entalpică şi alta solidele cu elasticitate entalpică (a. fiind alcătuită din lanţuri moleculare lungi cu numeroase îndoiri. Solidele cristaline sunt mai rigide decât cele amorfe.3b). sticlele minerale şi organice. entropică (c. Solidele cu elasticitate entropică sunt elastomerii. Forţele de F F reacţiune sunt reduse. modulul de elasticitate 0 0. c. Sunt materiale la care forţa de coeziune între atomi este puternică. 10. Forţa de reacţiune este de asemenea intensă. Solidele cu elasticitate entalpică sunt metalele.4 0. b) şi entropică. fiind induse de mişcarea browniană. gradul de cristalinitate. 10. legate între ele prin rare legături punctuale (1 legătură punctuală la 100 unităţi structurale).

τ<τcr τ >τcr τ> τ>τcr plan de alunecare a. τ = 0. reţea cristalină deformată elastic.10. c. deformată plastic.alunecare intragranulară. la temperaturi scăzute sau sarcini aplicate cu şoc. La solicitări dinamice ductilitatea se măsoară prin tenacitate. au dus la următoarele concluzii: . b. d. .1 Mecanisme de deformare plastică Deformarea plastică în metale implică o deplasare ireversibilă a atomilor pe noi poziţii de echilibru sub acţiunea unor eforturi tangenţiale. . care depăşesc o valoare critică. b.maclare.2. d. Alunecarea pe limita de grăunte şi fluajul implică procese de difuzie şi sunt activate numai la temperaturi ridicate. Fig. b.10. în funcţie de mărimea efortului tangenţial τ: a.4 Mecanisme de deformare plastică: a. când atomii suferă o deplasare reciprocă cu fracţiuni ale distanţei interatomice. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 132 Deformarea plastică este specifică materialelor metalice. dar reţeaua rămâne deformată plastic. c. τ >τcr. τ<τcr.planele de alunecare sunt plane de densitate atomică maximă şi distanţă interplanară maximă. Măsurători difractometrice. c.fluaj prin difuzie. . Alunecarea intragranulară este mecanismul predominant la deformarea plastică la rece. deformată elastic şi plastic prin alunecare intragranulară. deformată plastic prin maclare. 10. Maclarea este specifică metalelor la care alunecarea intragranulară este mai puţin activă. Capacitatea de deformare plastică este esenţială atât în procesele de tehnologice de prelucrare a materialelor metalice cât şi în comportarea acestora în exploatare. Deformarea plastică în metale se poate produce prin următoarele mecanisme: . . În figura 10. atomii rămân pe noi poziţii de echilibru. Alunecarea intragranulară are la bază deplasarea unei părţi a cristalului după anumite plane şi direcţii de alunecare sub acţiunea unor eforturi tangenţiale superioare limitei de elasticitate la forfecare. pe monocristale cu orientare cunoscută a reţelei cristaline. reţeaua deformată elastic. reţeaua deformată elastic şi plastic prin alunecare după un plan de alunecare. În condiţii de solicitare statică ductilitatea metalelor se relevă în încercarea de tracţiune prin două mărimi: limita de curgere ca indicator al rezistenţei la deformare plastică şi alungirea sau gâtuirea probelor până la rupere ca indicatori de plasticitate. care se determină în încercarea de încovoiere prin şoc mecanic şi care măsoară energia absorbită de material prin deformare plastică până la rupere. la încetarea acţiunii efortului se anulează deformaţia elastică.alunecare pe limita de grăunte.4 sunt prezentate stadiile la nivel cristalografic ale deformării plastice prin alunecare intragranulară. astfel încât la încetarea acţiunii efortului atomii se regăsersc în poziţia iniţială.

în care există câte trei direcţii de alunecare din familia <101>. Ti Mg. având aceeaşi direcţie de alunecare <111>. ansamblul plan + direcţie de alunecare formează un sistem de alunecare. dar poate apare şi după sisteme de alunecare secundare determinate de planele {211} şi {321} cu densitate atomică apropiată de a planului {110}.633. dată de plasticitatea ridicată sub eforturi mici. Co. Ti. în raport cu un plan de maclare . W. deplasarea se produce întotdeauna într-o direcţie de densitate atomică maximă. La cele cu c/a <1. (0001) <101> (111) <111> (110) <1120> Fig. În cazul metalelor cu gradul de tetragonalitate c/a >1. Al. Mo. este maximă la structura CFC. urmată de CVC. determinate de planul bazal (0001) şi cele trei direcţii <1120>. Deformabilitatea plastică prin alunecare este asigurată de un număr mare de sisteme de alunecare sub eforturi mici. Ti Plane de alunecare {111} {110} {211} {321} {0001} { 10 1 0 } { 10 1 1 } Directii de alunecare <101> <111> <111> <111> < 11 2 0 > < 1120 > < 11 2 0 > Numărul sistemelor de alunecare 12 12 12 24 3 3 6 Maclarea constă din deplasarea sub acţiunea unor eforturi tangenţiale supracritice a unei zone platiforme a grăuntelui cristalin.10. cu un număr mare de sisteme de alunecare. sistemul de alunecare depinde de gradul de tetragonalitate c/a. W.2 Sisteme de alunecare la metale Reteaua cristalină CFC CVC HC Metale Au. Structurile CFC şi HC. au rezistenţa minimă la deformare.în planul de alunecare. Pb. Nb. HC Tabel.633 sunt trei sisteme de alunecare. Mg. în care componenta tangenţială a efortului pe direcţia de alunecare are valoarea maximă. alunecarea se produce preferenţial după planele prismatice {1010} sau piramidale {1011}. Zr. Alunecarea se produce predominant după sistemele principale de alunecare {110} <111>. Feγ Feα.alunecarea se produce iniţial după sistemul de alunecare. Cd Be. . CVC. au cea mai ridicată plasticitate. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 133 . Mg. La metalele cu structura hexagonal compactă (HC). astfel încât zona maclată are reţeaua cristalină simetrică faţă de zona ramasă fixă. Deformabilitatea plastică. Cu. Ta Feα.5 şi tabelul 10. La structura cristalină cubică cu feţe centrate (CFC) sunt 12 sisteme de alunecare uşoară determinate de planele din familia {111}. la care planele de alunecare sunt cu compactitate atomică maximă şi distanţă interplanară mare. Zn. În figura 10. Ni. 10. Structurile cristaline CFC şi CVC. La structura cubică cu volum centrat (CVC) se ajunge până la 48 sisteme de alunecare. Mo. 10.5 Sistemele de alunecare principale la structurile cristaline: CFC.2 se reamintesc sistemele de alunecare corespunzătoare structurilor cristaline specifice metalelor. Ag. Na Feα. K Be.

care corespund treptelor de Fig. atunci când acesta depăşeşte 0.2µm forţa F. Maclarea poate apare şi la strucura CVC. TVC (tetragonal cu volum centrat) etc . Experimental s-a constatat. Sub acţiunea unor eforturi tangenţiale reduse. iar când devine subcritică. acumulându-se la obstacole. Forţa F determină un efort tangenţial maxim.6 Reprezentarea schematică a liniilor şi alunecare rezultate din intersecţia benzilor de alunecare planelor de alunecare cu suprafaţa monocristalului. Efortul necesar maclării este mai mare decât la alunecare. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 134 (fig. Maclarea are rolul de a orienta favorabil sistemele de alunecare faţă de efort. τmax orientat la 45° faţă de 0.10. pentru ca deformarea să continue prin mecanismul alunecării. alunecarea este sistată. se depăşeşte limita de elasticitate şi în alte sisteme de alunecare cu orientare nefavorabilă. Când s-au epuizat toate posibilităţile de alunecare în cristal. care preced ruperea. Se crează câmpuri de tensiuni care opresc alunecarea pe planul de alunecare. dislocaţiile sunt eliminate la suprafaţa acestuia. În procesul de deformare plastică. caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare şi scaderea plasticităţii. apar linii de τmax alunecare grupate în benzi de alunecare.02µm 2-10µm Linie de limita de elasticitate la forfecare. . La creşterea forţei de tracţiune. Deoarece capetele monocristalului sunt fixate.10. Componenta tangenţială a efortului după direcţia de alunecare se micşorează. Alunecarea se declanşează după sistemul de alunecare a cărui direcţie de alunecare coincide sau face F F cel mai mic unghi cu efortul tangenţial maxim. dislocaţiile intră în deplasare după sisteme de alunecare bine definite. 10. Aceasta s-a explicat pe baza defectelor structurale prezente în cristalul real. 10. Sunt necesare eforturi mai mari pentru a smulge dislocaţiile din blocaje sau pentru a fi activate noi dislocaţii din plane de alunecare neorientate favorabil faţă de efort. în metalele cu puţine sisteme de alunecare. alunecarea este însoţită de rotirea planelor de alunecare. Dislocaţiile în alunecare înteracţionează între ele şi cu defectele punctiforme. formând trepte de alunecare. direcţia de alunecare tinzând să devină paralelă cu forţa de întindere. 45˚ alunecare Pe suprafaţa lustruită a monocristalului. Monocristalul pare a fi alcătuit din discuri care alunecă reciproc. se produce ruperea.2 Deformarea plastică a monocristalului real Se consideră un monocristal filiform (fig. că efortul tangenţial critic necesar declanşării alunecării este de cca 1000 până la 10 000 ori mai mic decât cel calculat pe cristalul perfect. Pentru reducerea energiei de deformare elastică a reţelei cristaline a cristalului. maclarea apare la eforturi mari. Alunecarea continuă după noi sisteme de alunecare aduse într-o poziţie favorabilă faţă de τmax. astfel încât alunecarea devine multiplă (după mai multe sisteme de alunecare).2. Se instalează starea de ecruisare. În această stare se iniţiază microfisuri.6) solicitat la tracţiune monoaxială. cum sunt structurile HC. De aceea. în cazul aplicării sarcinilor mecanice cu şoc sau la temperaturi scăzute. eliminarea dislocaţiilor iniţiale este însoţită de apariţia de noi dislocaţii prin surse Frank Read.d).5. Viteza de deformare este mare şi însoţită adesea de emiterea unor unde acustice (“strigătul” staniului la îndoire). 10.

Orientarea cristalografică comună a grăunţilor cristalini se produce la grade deformare ce depăşesc 40% la structurile CFC şi CVC şi 10% la structura HC. începând cu cei a căror sisteme de alunecare au o poziţie favorabilă faţă de efortul tangenţial maxim. când orientează direcţia de texturare după direcţia permeabilităţii magnetice maxime. iar la laminare planul {100} devine paralel cu planul de laminare şi direcţia <110> cu direcţia de laminare.3 Deformarea plastică a materialului policristalin Materialele metalice uzuale sunt policristaline. Cu cât granulaţia este mai fină. iar rezistenţa la deformare plastică σ creşte.2. prin trefilare direcţia <110> devine paralelă cu axa sârmei. Cu cât aceasta este mai fină.13) unde d este diametrul mediu al grăuntelui. fără ca toţi grăunţii să fi intrat în deformare plastică. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 135 10. în cazul tolelor de transformator din oţel silicios. iar cei neintraţi în deformare al unor tensiuni de întindere. Deformarea plastică este mai complexă decât a monocristalului. capabili să intre în deformare plastică. ceea ce este teoretic posibil la structurile CFC şi CVC. Fig. Deformarea plastică omogenă necesită alunecarea simultană după minim 5 sisteme de alunecare.2 3. Neomogenitatea la deformare plastică depinde de granulaţie. trebuind să rămână în contact pe limita de grăunte cu grăunţii vecini. dacă se aplică un efort unidirecţional.7 a. Astfel la structura CVC. Texturarea introduce o puternică anizotropie a caracteristicilor fizicomecanice. plasticitatea materialului policristalin este mai ridicată. Texturarea constă din rotirea planelor de alunecare astfel încât direcţia de alunecare tinde să devină paralelă cu efortul aplicat. Caracterul neomogen al deformarii plastice şi menţinerea continuităţii la limita de grăunte conduc la apariţia de tensiuni interne. Într-un material policristalin. formate din grăunţi cristalini cu orientarea cristalografică întâmplătoare. 10. în general nedorită.constantă. conform relaţiei lui Petch: σ = σ0 + K / √d (10. Texturarea este avantajoasă. Deformarea grăuntelui trebuie să se acomodeze cu deformarea grăunţilor cu care vine în contact. deformarea neomogenă a materialului policristalin. există probabilitatea mai multor grăunţi orientaţi favorabil.b. iar K . deformarea plastică este în general neomogenă. Texturarea este specifică procedeului de prelucrare. 5 1 3 F 4 b. materialul ecruisat Rezistenţa la deformare a materialului policristalin este mai mare decât a monocristalului de 5 până la 30 ori.10.…). F 2 τmax a. energia consumată cu distorsiunile la limita de grăunte este mai mare.7a). creat de forţa de tracţiune (grăunţii cristalini notaţi cu 1. deoarece deformarea unui grăunte nu este liberă. Gradele mari de deformare plastică conduc la formarea unei texturi de deformare. de exemplu. Aceasta se datorează faptului că menţinerea continuităţii la limita de grăunte determină curbarea planelor de alunecare prin încovoiere şi răsucire. Când aceste tensiuni depăşesc limita de elasticitate la forfecare pot determina intrarea în deformare plastică şi a grăunţilor orientaţi nefavorabil. cu cât granulaţia este mai fină. Grăunţii intraţi în deformare plastică vor fi sediul unor tensiuni de compresiune.10. Texturile apar la deformarea plastică la rece. Grăunţii intră succesiv în deformare plastică (fig. . Este posibil să se producă ruperea. De aceea.

oţel ecruisat. ceramice. Intrarea în deformare plastică este marcată practic de mărimea Rp0.7b) după direcţia efortului de întindere. care corespunde unei deformaţii remanente de 0.2%. Curba 2 corespunde unui efort. L0 Fig. Este o curbă de tracţiune cu curgere aparentă (deformare sub efort constant). materiale fragile: fonta albă. Este necesar efortul REH pentru smulgerea dislocaţiilor din atmosferele Cottrell.indicatori de elasticitate: modulul de elasticitate longitudinală E. care caracterizeză materiale cu comportament ductil. real definit ca raport între forţa de tracţiune şi secţiunea instantanee: σreal = F/S. Curgerea aparentă este determinată de prezenţa atomilor de carbon dizolvaţi interstiţial în ferită.8 Curbe de tracţiune la materiale ductile: a. Curba reală evidenţiază faptul că efortul creşte continuu până la rupere.8c este specifică unui material fragil la care rezistenţa la tracţiune se atinge fără o deformaţie plastică prealabilă de minim 0.2 RE ↑ ↑ σ σ 2 1 Rm REH REL ↑ σ Rm ↑ σ L 0.2-0.2 S0 S L Lu ε [%] → ε [%] → Su a. care se localizează preferenţial la dislocaţii. Cu. după care deformaţia se localizează (gâtuirea epruvetei) în zona de rupere.8a se prezintă curba de tracţiune σ (ε) pentru Cu. Al.4 Curbe de tracţiune ale materialului policristalin În figura 10.8) se extrag următoarele proprietăţi mecanice intrinseci: . Curba 1 evidenţiază după punctul de maxim al efortului Rm o scădere a acestuia.2. după care deplasarea dislocaţiilor se produce sub un efort mai mic. a.2%. σ. intrarea în deformare plastică se caracterizează prin mărimile REH-limita de curgere superioară şi REL-limita de curgere inferioară.02%. fonta cenuşie şi materialele ceramice. egal cu panta curbei de deformare în domeniul de elasticitate. s-a definit ca raport între forţa de tracţiune şi secţiunea iniţială: σconv = F/S0. care se accentuează cu gradul de deformare plastică. De pe curbele de tracţiune (fig. 10. 10. În mod convenţional. . oţel cu 0.3%C în stare recoaptă.2 – limita tehnică sau convenţională de curgere. Figura 10. limita de elasticitate (puţin superioară limitei de proporţionalitate) se consideră efortul care determină o deformaţie remanentă εr = 0. în care efortul convenţional. c. limitează superior domeniul deformaţiilor elastice. curba din figura 10.3%C recopt. Al. ε [%] → c.2-0. Rm Rp0. b. 10. În acest caz.10. Efortul convenţional nu ţine cont de faptul că deformaţia este uniform distribuită numai până la atingerea mărimii Rm. oţel ecruisat. Valoarea maximă Rm a efortului pe curba de deformare corespunde rezistenţei de rupere la tracţiune. Spre deosebire de curbele precedente. Aceată curbă este specifică pentru fonta albă. 10. RE.8b este caracteristică oţelului cu 0. practic constant REL. σ. formând atmosfere Cottrell. Grăunţii alungiţi sunt o caracteristică metalografică a instalării stării de ecruisare. b. deoarece este o curbă de deformare convenţională. Limita de elasticitate. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 136 Deformarea plastică este însoţită de alungirea grăunţilor cristalini (fig.

Comportarea materialelor la solicitări mecanice 137 . REH şi REL. dislocaţii. Tensiunile interne sunt reduse la valoarea limitei de elasticitate a materialului pentru temperatura considerată. 10. De aceea trebuie să se evite o încălzire foarte lentă sau staţionară sub TR.2 temperatură convenabilă germenii potenţiali I II III A devin activi.2TS. restaurarea suprimă parţial microtensiunile.2. care au o densitate redusă ε T→ T [˚C] → R de dislocaţii şi energie liberă mică. Materialul ecruisat se caracterizează prin grăunţi alungiţi. Rp0. Prin încălzire la o Rp0. care pot constitui σ T[˚C] → TR germeni potenţiali de recristalizare şi regiuni de mică capacitate energetică. unde Ts [K] este temperatura punctului solidus al aliajului.indicatori de plasticitate: A . prin absorbţia atomilor interstiţiali de către dislocaţii.Su-lungimea şi secţiunea ultimă. . unde L0. Apar noi grăunţi cristalini. II.alungirea la rupere definită A=(Lu-L0)/L0 şi stricţiunea sau gâtuirea la rupere Z=(S0-Su)/S0.12 Curbe de Transformările structurale şi de deformare la monoctale proprietăţi care apar la încălzirea materialului ecruisat se evidenţiază în schiţa din figura 10. compensarea lacunelor cu atomii interstiţiali.destinderea. Fig. Recristalizarea are loc la încălzirea materialului ecruisat peste temperatura de recristalizare (T>TR). limita de grăunte etc). . Durificarea este uşor diminuată. Panta tangentei la curba de deformare în domeniul de plasticitate reprezintă coeficientul de ecruisaj. care are loc la temperaturi materialului ecruisat T<0.9.lungimea şi secţiunea iniţială a zonei calibrate a epruvetei.5 Recristalizarea materialului ecruisat Ecruisarea este starea materialului deformat plastic la rece (sub temperatura de recristalizare) caracterizată prin creşterea rezistenţei la deformare şi scăderea plasticităţii.2 termodinamic stabili. σ.25-0. Există regiuni cu B capacitate energetică înaltă (care concentrează ↑ A densitatea de dislocaţii). În stare ecruisată materialul are energie liberă mare şi este termodinamic instabil.9 Schema modificărilor Restaurarea se desfăşoară în două etape: structurale şi de proprietăţi la încălzirea .lucrul mecanic consumat cu deformarea plastică până la rupere. Încălzirea în acest domeniu scade numărul germenilor potenţiali de recristalizare. IIb I IIa IIc I. Este denumită şi durificare sub efort. interacţiunea dislocaţiilor.S0. ↑ Deformarea plastică la rece determină o stare σ energetică eterogenă.indicatori de rezistenţă: Rm. ca urmare a interacţiunii dislocaţiilor de acelaşi semn de pe planele de alunecare paralele şi a formării pereţilor de dislocaţii. 10. . Rp0. care poate suprima recristalizarea.indicator de tenacitate statică: L . Restaurarea are loc la temperaturi Restaurare Recristalizare inferioare temperaturii de recristalizare (T<TR). Fig. Din germenii activaţi apare o nouă generaţie de grăunţi cristalini. are loc la temperaturi mai ridicate. care se dezvoltă prin difuzie. Se micşorează numărul defectelor punctiforme. T=(0. de ordinul II şi III. Restaurarea nu modifică forma grăunţilor cristalini.poligonizarea. Constă în fragmentarea grăunţilor cristalini în subgrăunţi. Creşterea grăunţilor cristalini are la bază tendinţa spontană de . Lu.3)TS. dat de aria suprafaţei cuprinsă între curba de deformare şi abscisă. texturaţi şi cu o densitate mare a defectelor strucurale (lacune.10.2. Prin micşorarea densităţii defectelor structurale. care sunt absorbite σcr↑ A la creşterea germenilor.10.

Se reduce rezistenţa la deformare şi creşte plasticitatea. la temperaturi mai înalte. însoţită de reducerea uşoară a rezistenţei şi plasticităţii. la temperaturi ridicate. care tind spre forma sferică de rază maximă.20 se prezintă microstructura unui oţel de ambutisare cu 0. . . b.2-5%. Temperatura de recristalizare este o constantă de material care scade cu gradul de deformare plastică (fig.12 Influenţa temperaturii de încălzireşi a gradului de deformare plastică asupra mărimii de grăunte la recristalizare După temperatura la care are loc. Recristalizarea elimină complet tensiunile interne şi reface capacitatea de deformare plastică. se formează o granulaţie fină. E > Ecr. 10. Fig. asigurată de raportul minim dintre suprafaţă şi volum.11 Influenţa gradului de deformare plastică asupra temperaturii de recristalizare Fig 10. b). Gradul de deformare critic. mai rezistentă şi cu plasticitate maximă.08%C. ecruisată prin laminare cu 60% reducere. care favorizează creşterea granulaţiei. ↑ 900 ↑ TR [˚C] 800 700 600 500 400 300 0 10 Ecr 20 30 40 50 60 E [%] → Ecr E→ ↑ µ TR T→ µ Fig. care să asigure formarea germenilor de recristalizare. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 138 reducere a energiei libere a unităţii de suprafaţă. . ecruisat şi recristalizat. depinde de natura şi puritatea materialului. care determină creşterea preferenţială a unor grăunţi cristalini. la temperaturi superioare temperaturii de recristalizare.10. recristalizată.secundară. Pentru a fi posibilă recristalizarea este necesară o deformare plastică minimă. scade plasticitatea şi se deteriorează calitatea suprafeţei.acumulativă. Ecr = 0. În figura 10. x 250.primară.08%C în stare: a). care devine rugoasă cu aspect de ”coajă de portocală”. a.10.10 Oţel cu 0.11). Atac nital 2%. Creşterea grăunţilor cristalini implică rotunjirea lor şi absorbţia prin difuzie a grăunţilor mici de către cei mari. 10. Se reface astfel forma şi dimensiunile grăunţilor cristalini. recristalizarea poate fi de trei tipuri: .

numit recoacere de recristalizare.999%). 451˚C – Fe. presare. Trecerile următoare de la T2 şi T3 finisează mai pronuţat granulaţia. La prima laminare de la temperatura T1 are loc o finisare a granulaţiei de la mărimea µ0 la µ1. Mărimea grăuntelui la recristalizare depinde de temperatura de încălzire. oţelurile de scule ledeburitice turnate prezintă o reţea de carburi eutectice cu efect fragilizant.laminare cu Ecr = 4% corelat cu . Granulaţia scade cu creşterea gradul de deformare plastică (fig. Ecr =3-15%. La aceste temperaturi. unde TS .10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 139 Temperatura minimă de recristalizare corespunde gradelor de deformare plastică mari şi se poate calcula cu relaţiile: 0. poligonizarea sau recristalizarea la deformarea la cald se numeşte dinamică.6 Deformarea plastică la cald În funcţie de raportul dintre temperatura de deformare şi cea de recristalizare. Astfel. 80˚C . Mărimea de grăunte.alama cu 40%Zn. µ. Există o valoare critică. Deformarea la cald înlocuiesţe structura bazaltică şi grosieră de turnare cu o structură cu granulaţie fină. De exemplu.6)TS la soluţii solide. (0. 525˚C . este necesară deformarea plastică cu grade mari de deformare şi recristalizare primară. 300˚C .Al (99.1-0.10.recristalizare la 950˚C pentru eliminarea ecruisării. iar recristalizarea desfăşurată la temperaturi mai . . La forjare se produce distrugerea reţelei şi distribuţia uniformă în masă a carburilor.Cu (99.laminare cu E = 70% pentru texturare în scopul orientării direcţiei de permeabilitate magnetică maximă după direcţia de laminare. exprimată prin diametrul mediu. şi gradul de deformare plastică. În primul rând se realizeză compactizarea materialul turnat. Suflurile sau microretasurile neoxidate sunt aplatisate şi sudate prin presiune. Prin deformarea la cald (laminare. ceea ce măreşte durabilitatea sculelor. Urmează recristalizarea cu creşterea granulaţiei la mărimea µ2.13b se prezintă schematic modificarea mărimii de grăunte µ la laminare şi la recristalizarea ulterioară. la metalele pure. Deformarea la cald are loc la o temperatură superioară temperaturii de recristalizare.oţel cu carbon redus. la oţelul silicios folosit în electrotehnică pentru tole la transformatoare şi motoare electrice se procedează astfel: . creşte cu temperatura de încălzire la recristalizare (fig.tempratura punctului solidus [K]. la temperaturile T1>T2>T3. 120˚C . deformarea plastică produce o ecruisare la cald. prin trei treceri succesive ale acesteia printre cilindrii de laminor. Pentru eliminarea stării de ecruisare este necesară aplicarea unui tratament termic de încălzire peste temperatura de recristalizare.13a se prezintă modificările structurale la laminarea la cald a unei table. eliminată parţial sau total de procesele de poligonizare şi recristalizare la temperatura de deformare sau ulterior deformării.5-0. (0. la metalele tehnice. În figura 10.10. temperatura de recristalizare este: -33˚C la Pb.12b).2)TS. .999%).W. Pentru o granulaţie grosieră se recomandă deformarea cu Ecr şi recristalizarea la temperaturi înalte. 10. extruziune) structura de turnare suferă o serie de modificări structurale. ceea ce conduce la o structură complet recristalizată. numite statice. la care se obţine granulaţia maximă la recristalizare. În figura 10. Deformarea la rece se produce sub temperatura de recristalizare şi este însoţită de ecruisare. Pentru a se obţine o granulaţie fină.2. 1200˚C . deformarea plastică poate fi la rece sau la cald. Astfel. Prelucrarea prin deformare la cald influenţează distribuţia constituenţilor structurali. Spre deosebire de procesele de poligonizare şi recristalizare care au loc la tratamentul termic al materialului ecruisat.12a).recristalizare la 1150˚C pentru creşterea granulaţiei la recristalizare în scopul reducerii pierderilor prin încălzire la un ciclu de magnetizare.4TS. forjare.

Atac nital 2%. b. c.75) TS (K). b. T1 T2 T3 5 1 3 4 6 0 2 µ → a. Temperatura de început de deformare trebuie să evite atingerea punctului solidus al aliajului.15 Fibraj de deformare în secţiunea longitudinală a temperaturii de deformare (a) şi cu supraîncălzire (b). În figura 10. cu supraîncălzire. unui cârlig de macara Aceste defecte se pot remedia printr-un tratament termic . Fig. b. se produce o creştere accentuată a granulaţiei la recristalizare. deoarece se produce topirea limitelor de grăunte şi distrugerea piesei. deformat la cald cu alegerea corectă a Fig. În cazul temperaturilor de sfârşit de deformare înalte. Dacă temperatura de sfârşit de deformare este insuficientă recristalizării rezultă un material mai dur. în intervalul 800-1200˚C. 14 Oţel cu 0. Mecanismul finisării granulaţiei a. deformarea la cald se desfăşoară în în domeniul austenitic. pentru a se asigura recristalizarea completă. scăderea temperaturii de deformare şi a celei de recristalizare. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 140 reduse conduce la creşteri mai mici ale granulaţiei. Pentru a se evita ecruisarea parţială. La oţeluri.7-0. Se observă.10. că finisarea granulaţiei se accentuează cu creşterea gradului de deformare plastică.23%C. În general. microaliat cu titan. laminarea sau forjarea oţelului hipoeutectoid trebuie să se termine cu 100 . b. condiţiile de răcire.14 se prezintă aspectul structurii unui oţel cu 0. parţial ecruisat. x 200 Structura şi proprietăţile materialului deformat la cald depind de temperatura de deformare. deformarea la cald se face la temperaturi (0.10.13 a Modificări structurale la laminarea la cald. 10. puritatea şi viteza de recristalizare a aliajului.10.23%C şi 0. gradul de deformare plastică aplicat. astfel încât µ6< µ4<µ2<µ0. structură în şiruri. Fig. Oţelurile hipereutectoide sunt deformate între Ac1 (PSK) şi Ac3 pentru a distruge reţeaua fragilă de cementită secundară. corect.1%Ti laminat la cald: a. c. obţinându-se structuri de supraîncălzire cu rezistenţă şi plasticitate scăzute.150˚C deasupra punctului Ac3 (GS).

10. Materialul deformat la cald cu structură în şiruri prezintă o pronunţată anizotropie de proprietăţi (fig. energia de rupere KV) sunt mai mari în direcţia longitudinală. de curgere a materialului. Astfel dispoziţia fibrelor la roţile dinţate forjate trebuie să fie radială. Direcţia fibrajului de deformare la cald se poate evidenţia prin metode de atac profund a pieselor şlefuite plan. influenţa timpului de menţinere a sarcinii este neglijabilă.RE[daN/mm2]. materialul deformat plastic la cald prezintă următoarele particularităţi comparativ cu materialul brut turnat: granulaţie mai fină şi caracteristici mecanice superioare. La răcirea oţelului din domeniul austenitic. În funcţie de temperatură.7 Fluajul Fluajul este o deformare plastică în timp a materialului. Peste .14c). incluziunile de zgură şi zonele bogate în fosfor favorizează germinarea feritei. decât în direcţia transversală.10. structură fibruaosă şi anizotropie de proprietăţi. determină formarea structurii secundare ferito-perlitice în benzi sau în şiruri. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 141 cu recristalizare statică. A. compactitate mai mare şi o distribuţie mai uniformă a constituenţilor structurali. Sub temperatura de recristalizare. în timp ce la inelele de rulment – tangenţială. Anizotropia de proprietăti depinde de gradul de deformare plastică. şi alungite în lungul fibrajului.45%C laminat. 10. Fibrajul se datorează faptului că la deformarea unui lingou dendritele şi spaţiul interdendritic care conţine incluziuni nemetalice se alungesc în direcţia de deformare. În concluzie. deformaţia plastică este influenţată diferenţiat de timpul de menţinere a sarcinii. La oţel se folosesc curent reactivii Iatevici.2. direcţia fibrajului trebuie să coincidă cu direcţia tensiunilor maxime apărute în exploatare. KCU[kgfm/cm2] 50 40 30 20 10 0 0 2 KCU Z RE A Rm 60 50 40 30 Z 20 10 0 4 6 8 10 12 coroiaj S0/S → 0 2 4 6 8 10 12 coroiaj S0/S → A KCU RE Rm Epruvete longitudinale Epruvete transversale Fig. timp îndelungat până la 24 ore.10. formându-se benzi de grăunţi de ferită care alternează cu benzi ale grăunţilor de perlită. la rece sau la cald (50-80˚C). La oţeluri. Pentru a creşte fiabilitatea pieselor forjate. la temperatură şi sarcină constante. 10. La grade mici de deformare. În special indicatorii de plasticitate (alungirea la rupere A şi stricţiunea Z) şi cei de tenacitate dinamică (rezilienţa KCU. Heyn sau Oberhoffer.16). segregaţiile de fosfor şi incluziunile de zgură. deformate împreună cu masa metalică. 10. deformaţia depinzând numai de sarcină. are loc o îmbunătăţire a tuturor proprietăţilor mecanice. cu soluţii de acizi. pentru ca apoi pe direcţie transversală să apară o puternică scădere a plasticităţii şi tenacităţii. (fig. 60 Rm.15). Deformarea la cald este însoţită de formarea unui fibraj de deformare (fig.16 Influenţa gradului de deformare asupra anizotropiei proprietăţilor mecanice la un oţel cu 0.Z[%]. direcţia fibrelor coincizând cu direcţia alungirii maxime.

se activează deplasarea dislocaţiilor marginale prin căţărare.17. Ruperea se produce după un timp mai scurt şi cu deformaţii mai mari. accelerat sau catastrofal. .o granulaţie grosieră reduce posibilităţile de alunecare pe limita de grăunte. .apare mecanismul deformării plastice prin alunecare pe limita de grăunte. Pentru dimensionarea pieselor şi evitarea avariei lor în exploatare.σ3 ↑ ε T2. σ1<σ2<σ3 Forma tipică a unei curbe de fluaj este dată în figura 10.σ1 I II t → III Fig. diminuează sau anulează efectul de blocaj al precipitatelor la propagarea dislocaţiilor. III – zona fluajului terţiar. care se îngroaşă şi devine capabilă de deformare. maşinile termice. La fluaj sunt în competiţie două procese: un proces de durificare prin multiplicarea dislocaţiilor şi apariţia ecruisării. În stadiul I al fluajului este preponderant procesul de durificare. care influenţează comportarea în condiţii de fluaj. în care viteza de deformare creşte rapid până la rupere. la stadiul II apare un echilibru între aceste două procese. Curba de fluaj evidenţiază trei zone distincte: I . prin redistribuirea atomilor în funcţie de câmpul de tensiuni. motoarele aeronavelor cu reacţie etc.se activează mecanismul deformării plastice prin difuzie. respectiv un proces de înmuiere prin eliminarea dislocaţiilor şi recristalizare. care. T3. II – zona fluajului secundar sau stabilizat. . Un material exploatat la cald se foloseşte numai în domeniul fluajului tranzitoriu sau stabilizat.se produce recristalizarea materialului. Este specific pentru echipamentele termoenergetice.10. iar în stadiul III devine preponderant procesul de înmuiere.10. sunt cei care reduc deformaţia plastică la cald: . Aşa cum rezultă din figura 10.se măreşte mobilitatea dislocaţiilor prin alunecare. Principalii factorii metalurgici. nitruri) sunt obstacole în deplasarea dislocaţiilor. Comportarea în condiţii de fluaj se caractericează prin încercarea de tracţiune monoaxială la temperatură şi tensiune constante. caracterizată prin scăderea vitezei de deformare. prin ocolirea obstacolelor.zona fluajului primar. . astfel atomii din zonele comprimate ale grăuntelui cristalin difuzează spre zonele tracţionate. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 142 temperatura de recristalizare deformaţia devine dependentă atât de sarcină cât şi de timpul de menţinere a acesteia. în care viteza de deformare se menţine constantă. Fluajul se manifestă în timpul funcţionării îndelungate a reperelor sub solicitări mecanice constante la temperaturi ridicate.particulele de fază secundară (carburi. . din programul de încercări se determină două mărimi: . deoarece intensificarea procesele de difuzie disipează atmosferele Cottrell asociate dislocaţiilor. care anulează starea de ecruisare. ca urmare a formării de pori la limita de grăunte şi a stricţiunii epruvetei. creşterea temperaturii şi a tensiunii determină creşterea vitezei de fluaj şi reducerea duratei fluajului stabilizat.alierea soluţiilor solide cu elemente cu temperatură de topire ridicată măreşte temperatura de recristalizare a materialului. tranzitoriu sau decelerat. Fluajul se datorează creşterii capacităţii de deformare plastică a materialului la temperaturi ridicate pe următoarele căi: . instalaţiile petrochimice. numită încercare de fluaj. La momentul t=0 se produce o deformaţie ε0 instantanee.σ2 T1. ca urmare a deplasării dislocaţiilor la limita de grăunte.17.17 Curbe de fluaj T1<T2<T3. .

extinderea lanţurilor amorfe după direcţia de solicitare. . datorită încălzirii lor rapide la decolarea avionului şi răcirii intense la oprire. Paletele trebuie să reziste la şoc termic. Fe<2%. 5%Al.10. se limitează la 0. Observaţiile efectuate pe sferolita de polietilena supusă tracţiunii monoaxiale a evidenţiat următoarele etape (fig.5%W. Si<0. Cr. se atinge o deformaţie impusă ε (o. Nb. 0. Dacă temperatura este maximă la vârful paletei. rezistenţă la oxidare şi coroziune. Nb. Ruperea paletei se poate astfel produce prin oboseală termică sau prin şoc mecanic. Ti). 0. Paleta lucrează într-o atmosferă aer-gaz supraîncălzit. la temperatura T şi timpul de garantare t (1000-10000 ore). limitată actualmente la 1200-1300˚C. 1%. care conţin lamele cristaline provenite dintr-un germene central. mecanice şi termice.3 Deformarea plastică a polimerilor termoplastici 10. Co. în cazul impactului accidental cu păsări în zbor.R rT/ t rezistenţa tehnică de durată. 2%Ti.1 Mecanisme de deformare plastică Deformarea plastică a polimerilor implică deplasarea şi reorientarea elementelor constitutive: lamele cristaline şi segmente de lanţ. Paleta de turbină trebuie să facă faţă unei solicitări complexe. 0. după minim t ore. Polimerii termoplastici semicristalini se deformează prin mecanismul forfecării sub acţiunea tensiunilor tangenţiale. însoţite de variaţii locale ale dilataţiilor şi contracţiilor. formarea precipitatelor de tipul Ni3 (Al. astfel încât tensiunea rezultantă este maximă în prima treime a paletei. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 143 . o paletă este supusă unei tensiuni de tracţiune de cca 250MPa. Caracterizează durabilitatea cazanelor şi conductelor de abur. La decolarea avionului. 12. într-un câmp termic orientat. la care deformaţia în timp nu este limitată.05%Zr. Pentru această tensiune deformaţia aliajului. microscopie optică şi elecronică. Ei sunt alcătuiţi din sferolite. 10%Co. 10. definită ca efortul R sub care se produce ruperea materialului la temperatura T. este maximă la baza acesteia. Mn<0. unei palete de turbină cu gaz.. 10. care realizează propulsia avioanelor. O creştere a temperaturii de funcţionare a reactorului de cca 50˚C se realizează prin folosirea paletelor cu structură monocristalină cu precipitate de faze intermetalice şi carburi. tensiunea de tracţiune. cu mecanisme specifice în funcţie de structura semicristalină sau amorfă pe care o posedă. care conţine peste 10 elemente de aliere: 60. Paletele trebuie să reziste de asemenea la şoc mecanic. La schimbarea regimului de lucru al turbinei apar diferenţe de temperatură. Aceste monocristale se obţin prin cristalizare în vid. Analiza mecanismelor de deformare plastică a polimerilor s-a realizat prin difractometrie cu raze X. Structura cristalină CFC a nichelului este durificată prin următoarele mecanisme: alierea soluţiei solide cu W. tenacitate şi rezistenţă la oboseală termică. ridicarea temperaturii de recristalizare prin alierea soluţiei solide cu W. Coroziunea este determinată de impurităţile gazului. Paleta trebuie să prezinte rezistenţă la fluaj la temperatura de combustie a gazului.19): a.015%B. Se exemplifică superaliajul pe bază de nichel marca MAR M 200. Ti. legate între ele prin zone amorfe. Noi materiale interesante se pot obţine prin realizarea de aliaje eutectice solidificate unidirecţional (de tip compozit).3. 18 Solicitări mecanice şi termice ale sulfurile şi sărurile provenite din aer. cum sunt paletele de turbină. în principal reprezentate de Fig. . formarea de carburi de W. Se utilizează la piesele la care deformaţia în timp este limitată.5 sau 1%). definită ca efortul R sub care.R εT / t limita tehnică de fluaj.25%Ni. care conţin fibre de TaC în matrice de Ni. după 30 ore la 850˚C.15%C. Pentru fabricarea paletelor de turbină se folosesc superaliaje care realizează un bun complex de proprietăţi: rezistenţă la fluaj.1%. 10.1%. care determină efecte de oxidare şi coroziune. datorată forţei centrifuge. Un exemplu reprezentativ îl constitue paletele de la turbinele cu gaz. 1%Nb. Totodată Cr şi Al asigură rezistenţa la oxidare şi coroziune. 9%Cr.

.2 Comportamentul vâscoelastic al polimerilor Comportament vâscoelastic este un comportament intermediar între cel al corpurilor elastice şi cel al lichidelor. Datorită structurii lor neomogene. d – stadii în evoluţia deformării plastice a lamelelor cristaline şi a fazei amorfe În polimerii termoplastici vitroşi deformarea plastică se produce mai ales prin microfisurare (crazing) sub acţiunea tensiunilor normale (fig. localizarea deformaţiei fiind variabilă. d. a.alunecări în lamelele cristaline paralel cu axa lanţului sub acţiunea lanţurilor amorfe puternic întinse. polimerul este întins şi care conţin microfibre de lanţ întinse paralel cu axa de Fig 10. epruvetei. deformarea lamelelor conduce ca şi la metale la formarea benzilor de forfecare. 3. d. separate prin pori.. c. sarcina de tracţiune este preluată de microfibre.20 Deformarea plastică prin microtracţiune. de ordinul a 100nm) sunt zone în care c.20).polistiren şoc. porii se alungesc.fragmentarea lamelelor cristaline sub acţiunea tensiunilor de forfecare. d. care se comportă elastic numai la compresiune.alinierea blocurilor cristaline fragmentate şi extinderea mai avansată a lanţurilor amorfe după direcţia de întindere. polimerii deformaţi prin microfisurare difuzează lumina şi produc o irizare a suprafeţei epruvetei iluminată oblic. b. Microfisurile pot crea macrofisuri şi ruperea materialului. . Procesul este mai puţin bine definit. iar punţile dintre pori se subţiază şi se rup. 10. Deformarea plastică prin forfecare apare şi la polimerii termoplastici vitroşi. Când microfisura traversează întreaga secţiune a epruvetei. Fig. Se formează o fibră cu rezistenţa la deformare superioară polimerului nedeformat.19 Deformarea prin forfecare a polimerului semicristalin o. Progresiv fisurare la un copolimer amorf . Micofisurile apar ca mici adâncituri care se amorsează de la suprafaţa epruvetei şi care se dezvoltă progresiv într-un plan perpendicular pe axa de tracţiune şi tind la polimerii omogeni să ocupe întreaga secţiune a a.10. Uneori deformarea prin forfecare este extinsă la toată zona deformată. a. c.10. alte ori este localizată cu formarea benzilor de forfecare. c. lanţurile se extind. Aceste microfisuri (cu grosime b. b.. stare iniţială. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 144 b. În cursul deformării. 10. o. sferolitele se deformează şi dispar.

se defineşte modulul de relaxare Er(t) variabil în timp: d.30). lanţurile moleculare nu se pot deplasa instantaneu pe noile poziţii. tensiunea este de tip impuls. . în jurul temperaturii de tranziţie vitroasă.zona de tranziţie vitroasă caracterizată prin variaţia rapidă a modulului de relaxare în funcţie de temperatură şi timp. Se observă patru zone vâscoelastice caracteristice: . cu masă moleculară mare (>100 000). Pentru a caracteriza comportamentul vâscoelastic liniar al unui polimer amorf se consideră relaxarea izotermă a acestuia la tracţiune monoaxială. Pentru o încercare de fluaj.10. care menţine deformaţia.0=σx.un platou vitros caracterizat prin modul de elasticitate mare >1000MPa.14) →t Fig. b. de comportament vâscoelastic. Dacă materialul este elastic.t se produce creşterea deformaţiei εx(t) în timp.14) şi vâscoelasticitatea liniară. material vâscoelastic (d). Comportamentul vâscoelastic apare în special la polimerii termoplastici (fără legături punctuale) sau la elastomeri (cu puţine legături punctuale). la aplicarea unei tensiuni. este zona de deformare termoplastică a plăcilor. Are loc relaxarea instantanee a tensiunii σx. În figura 10. Pentru a caracteriza comportarea la relaxare. sub tensiunea constantă σx. relaxarea continuă în timp a efortului necesar menţinerii unei deformaţii constante. σx=Eεx. în care polimerul are un modul redus 10-1-1MPa şi este uşor deformabil. unde σx(t) este tensiunea la momentul t.15) sunt expresii ale legii lui Hooke extinse la . De aceea. diferă în funcţie de εx. →σx →σx →εx →σx E r (t) = σ x (t) ε x. sub deformaţia iniţială εx. dat de legea lui Hooke: σx = E εx.0 constantă. tensiunea este tip treaptă. Aceste patru zone.0 Dacă materialulul este un fluid vâscos. material (fig. se observă şi la variaţia modulului de relaxare în funcţie de temperatură.22 se prezintă izotermele de relaxare pentru polistirenul liniar amorf.0. 10.15) Jc(t) = x σ x.0 a. Un material vâscoelastic se caracterizează prin c. . Acest comportament apare la materialele metalice şi ceramice cristaline mai ales peste temperatura de recristalizare şi determină fenomene de relaxare şi de fluaj. fluid vâscos (c). respectiv deformaţia se menţine în timp sub efort σx=0. Se defineşte capacitatea de fluaj Jc(t) variabilă în timp: ε (t) (10.0 se menţine în timp sub un efort constant. procesul evoluînd în timp.zona de curgere vâscoasă.platoul tip cauciuc. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 145 Dacă se supune un corp unei deformaţii uniaxiale constante εx.0.21 Relaxarea tensiunilor la deformaţie constantă (a): material elastic (b). Peste Tv-20˚C comportamentul vâscoelastic devine important. Se datorează slabelor legături intermoleculare comparativ cu forţele de legătură covalente dintre atomii lanţului molecular. .0 (10. variaţia în timp a tensiunii σx. La temperaturi inferioare temperaturii de tranziţie vitroasă (Tv-50˚C) acest comportament este neglijabil. pentru diferite temperaturi. Relaţiile (10.0 (10. 10. respectiv deformaţia εx. în care modul de relaxare scade rapid.

polipropilena (–20˚C). Modul de elasticitate scade cu creşterea temperaturii. aşa încât comportamentul vâscoelastic se manifestă la temperatura ambiantă. polimerii au în general un comportament vâscoelastic. Porţiunea iniţială este liniară (1). este dependent de viteza de tracţiune şi temperatură.22 Izoterme de relaxare la polistiren Comportamentul la solicitări mecanice al unui polimer va depinde puternic de durata de aplicare a tensiunii. 10. Datorită acestei durificări. Aşa cum s-a văzut. Modulul de elasticitate aparent. 10. Polimerul are un comportament fragil până în jur de 40˚C. cu particularitatea că tensiunile sunt mai mici şi deformaţiile sunt mai mari. 10. PA6. atingându-se alungiri specifice de ordinul a 500%. Marea majoritate a polimerilor amorfi au comportament σ [MPa] → Er (t) → . La temperaturi sub temperatura de vitrifiere (105˚C) se observă o tranziţie de la comportamentul fragil la cel ductil. PP. comportamentul polimerului tinde spre al unui lichid vâscos. deformaţia se extinde în toată epruveta.3 Curbe de tracţiune ale polimerilor Curba de tracţiune (fig. Deformarea plastică este însoţită apoi de un fenomen de stricţiune (2).24 se prezintă dependenţa comportamentului la tracţiune a polimetacrilatului de metil (PMMA) în funcţie de temperatură.23) a polimerilor ductili sub temperatura de tranziţie vitroasă (PE. Dacă durata de aplicare a tensiunii creşte.10. Alţi polimeri necesită încălziri la temperaturi relativ scăzute pentru a fi aduşi în această stare: polistirenul (100˚C) sau poliamida aromatică – Kevlar (375˚C).3. Comportamentul vâsco-elastic depinde puternic de temperatură. Polimerul orientat va prezenta o rezistenţă superioară polimerului neorientat. ceea ce corespunde la o temperatură Tv-65˚C. În figura 10. O serie de polimeri au temperaturi de tranziţie vitroasă negative ca polietilena (–120˚C). Comportarea materialelor la solicitări mecanice 146 Platou vitruos Zona de tranziţie vitroasă Platou tip cauciuc Curgere vâscoasă → t (s) Fig. 10. Dacă aceasta este insuficientă comportamentul este elastic. Se poate observa că polimerii au un comportament variat ε [%] → în funcţie de structura moleculară şi Fig.23 Curba σ(ε) a polimerului ductil temperatură. Deformarea plastică este însoţită de durificare datorită orientării lanţurilor moleculare în direcţia de tracţiune.6 semicristaline sau PC amorf) este în prima parte asemănătoare cu a metalelor. dar nu corespunde întotdeauna unui comportament elastic ideal. care se propagă în lungul întregii epruvete (3) până la rupere (4). dat de panta porţiunii liniare a curbei de tracţiune.

sub acţiunea tensiunilor tangenţiale τ . Comportarea materialelor la solicitări mecanice 147 fragil. În funcţie de tensiunea care determină ruperea: .10. aparţin materialelor cu rupere fragilă. 10. La grade mici de deformare forţa de reacţiune elastică este proporţională cu gradul de extensie a segmentelor de lanţ cuprinse între legăturile punctuale. Ruperea se produce după un plan de alunecare. După orientarea lanţurilor moleculare. cu viteză mare de propagare a fisurilor (fig. temperatura absolută şi numărul segmentelor de lanţ din unitatea de volum. . numită rupere la oboseală.1 Tipuri de rupere Ruperea reprezintă fenomenul de fragmentare a unui corp solid în două sau mai multe părţi. 10. sub acţiunea unei stări de tensiune. forţa de tracţiune creşte considerabil. teoretică 10. aspectul suprafeţei de rupere.26a) şi nu este precedată de deformare plastică vizibilă. În figura 10. sau sub acţiunea unor solicitări ciclice sub tensiuni mici. Prezintă sub eforturi mici un grad de deformare elastică foarte ridicat (până la 700%). poate fi transcristană sau intercristalină. Modulul de elasticitate este dat de panta în originea curbei.25).rupere prin smulgere sau clivaj.26b se prezintă un monocristal cu structură cristalină hexagonală rupt prin forfecare după direcţia efortului tangenţial maxim.4 Ruperea 10. cu deformare plastică prealabilă. deoarece se exercită progresiv asupra legăturilor punctuale dintre lanţurile orientate.25 Curba σ(ε) pentru cauciucul natuaral a) reală şi b). σ [MPa] → σ [MPa] → ε [%] → Fig. Elastomerii (Tv= -70˚C) sunt utilizaţi peste temperatura de tranziţie vitroasă. 10. este o rupere prin clivaj. Polimerii semicristalini au în general un comportament ductil la temperaturi cuprinse între temperatura de tranziţie vitroasă şi temperatura de topire. datorată tensiunilor normale σ. El este dependent de distanţa dintre extremităţi. 10. fără deformaţie prealabilă ruperii.26a). Ruperea la suprasarcină se diferenţiază în funcţie de tensiunea care o produce. deformarea prealabilă. fără deformare plastică până la rupere (fig.4. După deformarea plastică care precede ruperea: . Ruperea se poate produce la creşterea progresivă a tensiunii – rupere la suprasarcină.rupere fragilă sau casantă. Ruperea se produce brusc după un plan de clivaj perpendicular pe direcţia tensiunii (fig. În funcţie de temperatură. 10. modul de propagare.24 Curba σ (ε) pentru polimetacrilatul de metil (PMMA) în funcţie de temperatură ε [%] → Fig. De aceea. .rupere prin forfecare.

Microfisurile iniţiate sau prexistente funcţionează ca un concentrator de tensiune. gri strălucitor. Suprafaţa de rupere este alcătuită dintr-o serie de microsuprafeţe concoidale. După aspectul suprafeţei de rupere: . în urma clivajului.aspect fibros. 10. - 10.aspect cristalin. fisura propagându-se în interiorul cristalelor pe plane de alunecare. de exemplu. f). incluziuni fragile. Suprafeţele de rupere cuprind adeseori un amestec de zone fibroase şi cristaline. c). Pentru a ilustra efectul de .10. f). rupere prin forfecare în monocristal. Suprafaţa de rupere este alcătuită dintr-o serie de microsuprafeţe plane rupere intercristalină (fig. este specifică sub temperatura de recristalizare. când limitele grăunte cu numeroase defecte structurale au o rezistenţa mai redusă decât miezul grăunţilor cristalini. prezenţa unui obstacol în planul de mişcare al dislocaţiilor marginale conduce la o aglomerare de dislocaţii la obstacole. pori. de culoare gri-mată. crestături rezultate din procesul de fabricaţie. la ruperea prin forfecare. După modul de propagare a fisurii de rupere în materilele policristaline: . pe care îl reprezintă una din zone.10. când limitele de grăunte sunt puternic ecruisate şi rezistenţa miezului este inferioară limitelor.35d ruperea tip con-cupă specifică materialelor cu ductilitate moderată. . Astfel. F F F F F e) F F F F a). Orice material conţine un număr de microfisuri. b).4.35f).2 Mecanismul ruperii la suprasarcină Procesul ruperii în materialele cristaline se desfăşoară în două etape: iniţierea fisurilor şi propagarea acestora.26 Tipuri de rupere evidenţiate pe epruvete de tracţiune monoaxială: a). Această rupere poate apare şi sub temperatura de recristalizare. fisura propagându-se de-a lungul limitelor de grăunţi. d). rupere transcristalină. 10.rupere transcristalină (fig. rupere intercristalină. apare la temperaturi superioare pragului de recristalizare. caracterul ruperii fiind indicat de procentul din aria suprafeţei de rupere.35c se prezintă ruperea tip con-con specifică materialelor cu ductilitate mare sau în condiţii de fluaj. În materialul cristalin se poate produce iniţierea de microfisuri prin mecanisme determinate de echilibrul static şi dinamic al dislocaţiilor. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 148 . c) rupere ductilă tip con-con. este o rupere prin forfecare. ceea ce are ca efect inducerea unei puternice concentrări de tensiune pe limita obstacolului şi iniţierea unei microfisuri.26e). rupere fragilă prin clivaj. e). în cazul precipitatelor fragile pe limita de grăunte sau la coroziunea intercristalină. În figura figura 10. iar în figura 10. Fig. precedată de o deformare plastică apreciabilă.rupere ductilă. d). care devin instabile şi conduc la rupere atunci când tensiunea depăşeşte o anumită valoare critică. b). rupere ductilă tip con-cupă. Ruperea este puternic influenţată de prezenţa de microfisuri.

se produce transformarea microfisurilor nucleate în cavităţi rotunjite. care se relaxează în acest proces. chiar dacă tensiunea nominală aplicată asupra materialului este mult mai mică decât rezistenţa teoretică de rupere. dacă energia de deformare elastică. l. Pe acestă bază. 10. S-a constatat experimental că incluziune microcavităţile nuclează pe incluziuni nemetalice (sulfuri în oţeluri. Astfel.28b). Griffith a determinat lungimea critică a fisurii capabilă de propagare: lcr =2γE/πσ2 (10.37). fisura se propagă. Propagarea fisurii este însoţită de două procese: relaxarea tensiunilor în jurul fisurii şi crearea unor noi suprafeţe de rupere. 10.16) σ ρ Coeficientul de multiplicare al tensiunii medii σ creşte cu lungimea microfisurii şi micşorarea razei la vârf. Fig. însoţită de creşterea energiei interne. în anumite zone. care se transformă instantaneu în alte forme de energie: energie cinetică. F F Astfel. într-o placă solicitată la tracţiune după o direcţie perpendiculară pe axa mare a elipsei (fig. se produce în placa solicitată la tracţiune general la materialele cu elasticitate entalpică. 10. căldură etc. concentrarea de tensiuni poate să atingă valoarea rezistenţei teoretice.27 Fisura eliptică în Ruperea fragilă. Ca punte microcavităţi urmare a deformării plastice intense la vârful 45° microfisurilor. 10.10. La ruperea ductilă energia de propagare a fisurii este mult mai mare datorită existenţei unor mecanisme de disipare a energiei.18) Rezultă că rezistenţa la propagarea fisurii este cu atât mai mare cu cât modulul de elasticitate E şi tensiunea superficială a fisurii au valori mai ridicate. σ – tensiunea aplicată. tensiunile la vârful fisurii se diminuează prin deformare plastică locală. urmată de coalescenţa cavităţilor în urma curgerii plastice instabile şi a gâtuirii punţilor de separaţie dintre cavităţi. este mai mare decât energia necesară creierii noilor suprafeţe. S-a stabilit expresia tensiunii critice de propagare a unei fisuri superficiale de lungime dată. F F Ruperea ductilă a epruvetelor netede este precedată de gâtuirea materialului (curgerea Fig.17) unde γ – tensiunea superficială a suprafeţelor nou create. Localizarea la incluziunile nemetalice instabilă) în zona de localizare a ruperii . Tensiunea maximă σmax la vârful elipsei de rază ρ = b2/l şi lungime 2l este dată de relaţia: σ max l = 1+ 2 (10. la metale. de suprafaţă. oxizi în cupru).28 Ruperea ductilă. desprinderea făcându-se pe interfaţa metal–incluziune sau prin ruperea incluziunii (fig. La rupere se produce eliberarea bruscă a energiei elastice. prin clivaj. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 149 concentrare a tensiunii se consideră o fisură eliptică de semiaxe b şi l.5 (10. În aceste materiale deformarea elastică produce o deplasare minimă a atomilor faţă de poziţia de echilibru. Conform criteriului lui Griffith. sau a unei fisuri interne de lungime 2l: σcr = (2γE/πl)0.

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

150

(fig.10.28a). Suprafaţa de separare prezintă aspecte specifice numite “con – cupă”. Distrugerea este iniţiată în porţiunea centrală a epruvetei, suprafaţa de separaţie fiind perpendiculară pe direcţia de solicitare, până în zona inelară de separare finală, când suprafaţa de rupere face cu direcţia de solicitare un unghi de 45°. În cazul ruperii fragile, separarea se face înaintea apariţiei curgerii, pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia de solicitare. Aspectarea amănunţită a zonei centrale de rupere “con – cupă”, comparativ cu ruperea fragilă, relevă alcătuirea suprafeţelor de propagare a fisurii din faţete înclinate în raport cu axa de tracţiune, ceea ce atestă faptul că separarea pe aceste faţete a fost precedată la nivel microstructural de un proces intens de deformare plastică. Aceste faţete conferă aspectul caracteristic fibros al ruperii ductile. Faţă de ruperea prin clivaj, care apare la un nivel de tensiune bine definit, ruperea ductilă se dezvoltă progresiv cu separarea finală a materialului la tensiuni şi deformaţii specifice nominale mai mari decât acelea la care s-a iniţiat procesul. În timp ce la ruperea fragilă (prin clivaj) ponderea o are energia consumată pentru învingerea forţelor coezive dintre atomii situaţi în părţile adiacente ale planului unei fisuri (formarea suprafeţelor de rupere), la ruperea ductilă această contribuţie este practic neglijabilă comparativ cu energia implicată în dezvoltarea deformaţiei premergătoare ruperii. De aceea la metale, energia de propagare a fisurii şi intensitatea tensiunii critice de propagare a fisurii au valori ridicate, în timp ce la materialele creamice acestea sunt foarte scăzute. Polimerii au o poziţie intermediară. La polimeri, disiparea energiei are loc prin mecanismul de deformare plastică prin microfisurare. Formarea porilor prin microfisurare şi extinderea lor, frânează propagarea fisurii prin preluarea sarcinii de către fibrele de lanţ extinse.
10.4.3 Tranziţia ductil– fragil În anumite condiţii de solicitare (temperaturi scăzute, viteze mari de aplicare a sarcinii, stare spaţială de tensiuni) s-a constatat ca materialele ductile pot deveni fragile. Comportamentul unui material metalic la rupere depinde de valorile relative ale rezistenţei la forfecare σF (exprimată prin limita de curgere Rp0,2) şi rezistenţei coezive σK (exprimată prin rezistenţa de rupere Rm). Rezistenţa la forfecare, σF, este puternic influenţată de modificările temperaturii, vitezei de deformare şi de distribuţia triaxială a eforturilor, pe când rezistenţa coezivă, σK, este puţin afectată de aceşti factori (fig. 10.39). Se evidenţiază o temperatură de tranziţie TD la care σK = σF. Prin scăderea temperaturii T < TD şi mărirea vitezei de aplicare a sarcinii, valoarea rezistenţei la forfecare poate depăşi valoarea rezistenţei coezive σF >σK, iar materialul se comportă fragil la rupere. La depăşirea temperaturii de tranziţie T > TD, rezistenţa la forfecare coboară sub rezistenţa de coeziune σK > σF, iar ruperea se produce ductil.
σ σF σK

Tenacitatea Rupere

Fragil TD

Ductil T

fragilă

Zona de tranziţie ductil-fragil

Rupere ductilă

Fig.10.29 Influenţa temperaturii asupra rezistenţei la forfecare σF şi la coeziune σK

Temperatura Fig.10.30 Curba temperaturii de tranziţie

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

151

Pentru un anumit material, caracterizarea condiţiilor de producere a tranziţiei ductil–fragil este realizată prin curba temperaturii de tranziţie (fig. 10.30). În czul solicitărilor prin şoc, comportamentul la rupere al materialelor metalice se exprimă prin intermediul tenacităţii, care reprezintă proprietatea unui material de a absorbi, în procesul ruperii, energie prin deformare elastică şi în special plastică. Curba înregistrează variaţia energiei consumate până la rupere a epruvetelor în funcţie de temperatură (SR EN 10.045/1-93). Această energie se măsoară în încercarea de încovoiere prin şoc mecanic, după metoda Charpy sau Izod, în care materialul este supus la cele mai severe condiţii, care favorizează ruperea fragilă (stare spaţială de eforturi creată de prezenţa unei crestături superficiale în forma literei U sau V, viteză mare de aplicare a sarcinii de solicitare, temperaturi negative). Energia consumată până la rupere este o măsură a tenacităţii materialului, scăderea bruscă a valorii acesteia indicând temperatura de tranziţie de la comportamentul ductil la comportamentul fragil.
KV [J] 60 1 2 P

45

30

KCU = E/S P

15

0

-80

-60 -40 -20 0 Temperatura de încercare [˚C]

20

KV = E

Fig.10.31 a. Curbe de tranziţie pentru un material cu sensibilitate la crestare 1– mare; 2 – mică b. Forma epruvetelor de încercare la încovoiere prin şoc mecanic

În funcţie de forma crestăturii se determină două mărimi care caracterizează cele două etape ale ruperii: - rezilienţa KCU=E/S [J/cm2] determinată pe epruvete cu crestătura în U, ca raport între energia de rupere E şi suprafaţa de rupere S; este un indicator al sensibilităţii materialului la iniţierea fisurilor; - energia de rupere KV=E [J] determinată pe epruvete cu crestătura în V, care indică sensibilitatea materialului la propagarea fisurilor. În general, criteriile pentru determinarea temperaturii de tranziţie sunt: - nivelul energiei absorbite în timpul ruperii epruvetelor, de 27 J; - aspectul suprafeţei de rupere (dat de raportul dintre suprafaţa de rupere cristalin strălucitoare şi cea mat-fibroasă), de 50% cristalinitate; - extensia laterală în zona rupturii epruvetei de 2%. Pentru fiecare criteriu, se obţine acelaşi profil al curbei, care marchează intervalul tranziţiei. Lărgimea intervalului de temperatură, în care se produce această tranziţie pe curba temperaturii de tranziţie, permite aprecierea sensibilităţii materialului la crestare: o zonă îngustă de tranziţie (fig. 10.31–1) indică un material cu sensibilitate mare la crestare, iar o zonă largă de tranziţie (fig. 10.31–2) – un material cu sensibilitate mică la crestare. Factorii metalurgici care influenţează tranziţia ductil-fragil sunt:

10. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

152

- reţeaua cristalină; metalele cu reţea CFC (Ni, Al, Cu) nu prezintă un interval de temperaturi de tranziţie, fiind considerate insensibile la crestare. Faptul că fragilizarea la scăderea temperaturii este un fenomen caracteristic pentru materialele metalice cu reţea CVC şi HC, care nu se produce în materialele cu reţea CFC, are o importanţă deosebită. Majoritatea oţelurilor şi anume oţelurile carbon şi aliate au în starea de utilizare o matrice cu reţea CVC (feritică sau martensitică) şi deci sunt susceptibile la comportamentul fragil la temperaturi scăzute şi sunt sensibile la crestare. - creşterea vitezei de aplicare a sarcinii favorizează comportament fragil; - puritatea; incluziunile nemetalice sunt amorse de fisură; - defectele interne şi superfiale joacă rolul de concentratori de tensiune; - creşterea granulaţiei micşorează ductilitatea; există o mărime de grăunte critică de la care apare ruperea fragilă; - compoziţia chimică: la oţeluri C, P, Si micşorează ductilitatea oţelului; Al finisează granulaţia şi-i măreşte ductilitatea; Ni este principalul element de aliere care îmbunătăţeşte ductilitatea oţelului, prin coborârea temperaturii de tranziţie a feritei, ceea ce face ca Ni să fie principalul element de aliere în domeniul criogenic; - tratamentele termice de normalizare pentru finisarea granulaţiei şi de îmbunătăţire pentru creşterea dispersiei amestecului mecanic coboară temperatura de tranziţie; - deformarea plastică cu grade de deformare mici deblochează dislocaţiile din atmosferele Cottrell şi coboară temperatura de tranziţie; la grade mari de deformare plastică se produce ecruisarea cu scăderea ductilităţii şi creşterea temperaturii de tranziţie; - masivitatea piesei măreşte probabilitatea existenţei defectelor cu rol de concentrator de tensiune. Din acest motiv este important ca materialele cu tranziţie ductilă să se utilizeze la temperaturi suficient de ridicate în raport cu temperatura de tranziţie pentru ca riscurile de comportare fragilă să fie complet eliminate. La nerespectarea acestei condiţii pot apare grave distrugeri la poduri, vase sub presiune, carena vaselor maritime, care prezintă numeroase suduri şi o distribuţie nefavorabilă de tensiuni.

10.5. Ruperea prin oboseală
Oboseala materialelor metalice se manifestă în condiţiile solicitărilor mecanice sau termice ciclice, care implică întinderea stratului superficial. Eforturile cu variaţie periodică în timp, care produc ruperea, sunt mult inferioare rezistenţei la rupere, Rm, determinată în condiţii statice de aplicare a sarcinii. Astfel de solicitări apar la 90% din piesele în mişcare, chiar şi la elementele de structură statice, dacă în acestea se produc vibraţii mecanice sau dilatări/contracţii termice succesive. În studiul solicitărilor variabile ciclice, se consideră că eforturile unitare în secţiunea studiată se modifică periodic în timp, cu o frecvenţă oarecare, conform diagramei din figura 10.32a. Un ciclu de solicitare variabilă este format din totalitatea valorilor pe care le ia efortul unitar, pornind de la o valoare oarecare până ajunge din nou la aceeaşi valoare (ACB sau CBD). În decursul unui ciclu, efortul unitar trece o singură dată printr-o valoare maximă, numită efort unitar maxim σmax. şi o valoare minimă, efort unitar minim σmin. Valoarea medie a efortului unitar al ciclului este efortul unitar mediu: σ + σ min . σ m = max . (10.19) 2

În figura 10. capete filetate. Numărul de cicluri de solicitare N pe care materialul îl poate suporta până în momentul ruperii. 10.33 Particularităţile suprafaţei de ceea ce permite localizarea amorsei. Fig. nestaţionară t Diferenţa dintre valorile maximă şi medie./σmax se numeşte coeficient de asimetrie al ciclului. Dacă pe toată durata de aplicare a solicitării variabile. Fenomenul Bauschinger intervine în procesul de oboseală prin micşorarea tensiunilor necesare iniţierii şi propagării fisurii de oboseală. Când secţiunea rămasă devine subcritică se produce ruperea. σv σ 153 C B D A T O t a). retasuri. respectiv valorile medie şi minimă. curba Wöhler are forma din figura 10. b. Din timpul cuprins între nucleaţia fisurii şi producerea ruperii de oboseală. 2 Raportul R = σmin. sufluri.34. σmin. 10.32b). creşte cu scăderea efortului aplicat σ. . cea mai mare parte este consumată pentru propagarea macroscopică a fisurii. Procesul de oboseală se manifestă deci ca o dezvoltare progresivă a fisurii de la scara submicroscopică. zona netedă lucioasă produsă de Amorsa Zona de prpagare a frecarea suprafeţelor pe care s-a dezvoltat de fisură fisurii în exploatare fisura în exploatare. fisuri de fabricaţie). − σ m = σ m − σ min .20) σ v = σ max . reprezintă amplitudinea efortului unitar: σ − σ min ..32 Solicitare variabilă ciclică a.. (10. statică aşteptare Suprafaţa de rupere prezintă două zone caracteristice: a). 10. care se dezvoltă treptat în timp determinând propagarea fisurii. urmată de deformări plastice ciclice cu nucleaţia microfisurii până la perioada de propagarea macroscopică a acesteia. staţionară. incluziuni nemetalice. Fig. conform curbei lui Wöhler. cu aspect fibros ductil. b). În cazul oţelurilor. materialul este supus la cicluri nestaţionare de solicitări (fig. eforturile unitare evoluează între aceleaşi limite σmax. În acest proces un rol important îl are fenomenul Bauschinger. cu linii de aşteptare mai dese în apropierea amorsei de fisură.33 se prezintă schematizat aspectul macroscpic al Zona de suprafeţelor de rupere la oboseală. = max . Ca efect al solicitărilor ciclice în material se iniţiază (de obicei la suprafaţa piesei) fisuri microscopice de la diferiţi concentratori de tensiune (unghiuri ascuţite între suprafeţele piesei. Comportarea materialelor la solicitări mecanice σ σmax σm σmin. Când aceste limite nu se menţin invariabile pe timp nedefinit. de reducere a limitei de curgere a materialului sub solicitări ciclice. rupere prin oboseală b). zona ruperii la suprasarcină. în cazul rupere Linii de încovoierii rotative alternant simetrice. ciclurile au un caracter staţionar.10.

35 – Schema de încărcare a epruvetei la încercarea la oboseală prin încovoiere . Factorii metalurgici pentru ameliorarea rezistenţei la oboseală sunt: . în general. σ-1. mărirea rugoziţăţii şi în prezenţa unui mediu coroziv. un număr infinit de cicluri. Încercarea la oboseală se realizează cu diferite tipuri de sarcini ciclice de solicitare: încercări la întindere – compresiune. În funcţie de gradul de aliere. σ-1 = 0.durata de viaţă la oboseală. factori care măresc probabilitatea amorselor de fisură de oboseală. Rezistenţa la oboseală scade cu creşterea dimensiunilor epruvetei. curba Wöhler prezintă un prag clar. Pentru aliajele neferoase uşoare σ-1 ≈ 0. . fără a provoca ruperea materialului. care introduc în stratul superficial tensiuni reziduale de compresiune. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 154 Trasarea unei asemenea curbe. care marchează rezistenţa la oboseală definită ca efortul maxim care poate fi suportat de material min. carburarea.6 Rm pentru oţelurile carbon şi slab aliate. Modul de încărcare a epruvetei la încercarea la oboseală prin încovoiere rotativă se prezintă în fig 10. rezistenţa la oboseală.rezistenţa la oboseală.4 Rm. prin relaţiile: σ-1 = 0. se corelează cu rezistenţă la rupere a materialului la încercarea la tracţiune. Fig.5 Rm pentru oţelurile aliate. torsiune alternată etc. nitrurarea.tratamentele termice şi termochimice (călirea superficială. La încheierea programului de încercări se urmăreşte să se stabilească: .structura alcătuită din amestecuri mecanice globulare disperse. rezultate din călire şi revenire este superioară structurii de normalizare.) şi condiţiile de solicitare (vibraţii suplimentare în sistem. mărime de grăunte. La oţeluri. la un ciclu alternant simetric (R=-1). se realizează pe baza unui program de încercări de laborator pe epruvete prelevate şi prelucrate conform reglementărilor din standarde. care caracterizează comportarea la solicitări ciclice a materialului metallic.). În general se constată că rezultatele încercărilor la solicitări ciclice sunt afectate de o mare dispersie. .10.10.creşterea purităţii. carbonitrurarea). grad de ecruisare locală etc. Aceasta este determinată de influenţa puternică pe care o au factorii de material (puritate. întindere pulsatorie sau oscilantă.finisarea granulaţiei: . încovoiere plană sau rotativă. Influenţa factorilor metalurgici asupra rezistenţei la oboseală este în general asemănătoare cu aceea manifestată asupra rezisteţei la rupere (la tracţiune). care reprezintă limita efortului maxim.34 Curba Wöhler pentru oţeluri. a concentratorilor de tensiune geometrici. aplicat în mod repetat.48. erori la prelucrarea zonei superfinisate etc. ce reduc eforturile de tracţiune de propagare a fisurii. 107 cicluri. σ σr d σ-1 107 N l G Fig. Rm. . 10. care constă în perioada de timp până apare prima fisură şi se iniţiază propagarea ei.

6 Rezumat şi concluzii Sub acţiunea unor unui sistem de forţe într-un corp se produc tensiuni şi deformaţii. exprimată de legea lui Hooke. La temperaturi peste temperatura tranziţiei vitroase au un comportament vâscoelastic. Un rol determinant îl prezintă interacţiunea dislocaţiilor cu limita de grăunte. Mecanismele de deformare plastică a materialelor cristaline sunt: alunecarea intragranulară. iar la polimeri o extindere a segmentelor de lanţ molecular cuprinse între două legături punctuale vecine (elasticitate entropică). Este însoţită de ecruisare. creşterea vitezei de aplicare a sarcinii şi în prezenţa sarcinilor multiaxiale o tranziţie de la comportamentul ductil la cel fragil. Se manifestă în deosebi peste temperatura de recristalizare. Este maximă la materialele cu structura cristalină CFC. Se realizează prin forfecare sub acţiunea tensiunilor tangenţiale. Ruperea este faza finală a procesului de deformare. Finisarea granulaţiei conduce la creşterea ductilităţii şi rezistenţei la deformare. În materialul policristalin. astfel încât ecruisarea la cald este eliminată de recristalizarea dinamică. Este o rupere prin clivaj sub acţiunea tensiunilor normale. Polimerii termoplastici se deformează plastic prin forfecare sau microfisurare. Materialul exploatat la cald trebuie solicitat în domeniul fluajului stabilizat. Tensiunile reprezintă reacţia materialului la acţiunea sarcinilor aplicate. Durificarea prin ecruisare creşte cu gradul de deformare plastică. Deformarea la rece se face în principal prin alunecarea intragranulară după sisteme de alunecare definite. Deformarea plastică a cristalului real are la bază deplasarea prin alunecare a dislocaţiilor existente spre suprafaţă şi generarea de noi dislocaţii prin surse FrankRead. Interacţiunea dislocaţiilor în alunecare şi cu defectele punctiforme duce la blocarea dislocaţiilor la obstacole şi ecruisarea cristalului până la rupere. maclarea. Rezistenţa la oboseală se măreşte prin creşterea purităţii. grăunţii cristalini intrând succesiv în deformare plastică. Ruperea fragilă este fără deformare plastică prealabilă vizibilă. Fluajul este o deformare plastică sub temperatură şi sarcină constante. Deformarea elastică se caracterizează prin proporţionalitatea dintre efort şi deformaţie. Deformarea plastică la cald are loc peste temperatura de recristalizare. Deformarea plastică la rece se produce la temperaturi sub temperatura de recristalizare. sub tensiuni inferioare celei de rupere a materialului solicitat static. Procesul de deformare cuprinde trei etape: deformarea elastică. Deformarea elastică este reversibilă şi determinată de tensiuni normale sau tangenţiale sub limita de elasticitate. alunecarea pe limita de grăunte şi fluajul prin difuzie. Este mecanismul de rupere cel mai frecvent în exploatare. Deformarea plastică este produsă numai de eforturi tangenţiale care depăşesc limita de elasticitate a materialului. deformarea este neomogenă. precipitatelor de faze secundară şi a unei granulaţii fine. în prezenţa elementelor dizolvate în soluţie. Majoritatea materialelor (excepţie cele cu structură CFC) prezintă la scăderea temperaturii. Ruperea prin oboseală are loc la solicitări cicilice mecanice sau termice.10. La materialele cristaline are la bază o deplasare a atomilor cu fracţiuni ale distanţei interatomice (elasticitate entalpică). Ecruisarea se elimină prin încălzire peste temperatura de recristalizare în scopul recristalizării materialului ecruisat. În acest caz comportarea lor depinde de durata aplicării tensiunii şi temperatură. deformarea plastică şi ruperea. Deformaţiile reprezintă o măsură a modificării formei şi dimensiunilor corpului sub acţiunea tensiunilor create. Ultimele două mecanisme sunt activate la cald. Un material trebuie utilizat numai în domeniul de ductilitate. finisarea granulaţiei şi prin generarea de tensiuni superficiale de compresiune. Comportarea materialelor la solicitări mecanice 155 10. . Ruperea ductilă este însoţită de deformare plastică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful