You are on page 1of 116

Capitolul I NOŢIUNI FUNDAMENTALE

1.1.

Materia.

Universul este format din materie, prezentă sub două forme: substanţă şi energie radiantă. Materia este în continuă transformare. Substanţa reprezintă o formă de existenţă a materiei cu o compoziţie şi structură definită. O anumită cantitate dintr-o substanţă sub o formă şi un volum oarecare, reprezintă un corp realizat din substanţa respectivă (de exemplu: dacă considerăm ca substanţă - fierul, un cui reprezintă un corp realizat din fier). Substanţele se clasifică în substanţe pure şi amestecuri. Substanţa pură are o compoziţie determinată, indiferent de modul de obţinere şi are proprietăţi fizice constante (densitate, temperatura de topire, de fierbere, lichefiere etc.), iar prin procedee fizice obişnuite, nu poate fi descompusă în alte substanţe. În natură, în cele mai multe cazuri, substanţele nu sunt pure, ci impure, adică conţin şi alte substanţe denumite “impurităţi “. Purificarea substanţelor impure poate fi realizată prin diferite procedee, funcţie de starea de agregare: filtrare, decantare, distilare, evaporare, cristalizare. Substanţele pure pot fi: - substanţe simple, care prin metode chimice nu pot fi descompuse în alte componente - cu caracter de metal ( cupru, sodiu, calciu, fier), cu caracter de nemetal (oxigen, azot, clor, sulf, carbon)) sau cu caracter de metal şi nemetal (stibiu, arsen);

1

- substanţe compuse (denumite şi combinaţii) care rezultă din combinarea a două sau mai multe substanţe simple şi pot fi descompuse în substanţele din care s-au obţinut ( sulfat de sodiu, sulfură de fie, carbonat de calciu). Amestecurile sunt formate din diferite cantităţi de substanţe diferite, putând fi omogene sau eterogene. Amestecul omogen are aceleaşi proprietăţi în tot volumul său (de exemplu: soluţia de zahăr), spre deosebire de amestecul eterogen (de exemplu: laptele). În amestecuri, fiecare substanţă componentă îşi păstrează proprietăţile specifice (de exemplu: amestecul de pilitură de fier şi sulf). În anumite condiţii, de exemplu , sub acţiunea căldurii, dintr-un amestec de două sau mai multe substanţe se formează una sau mai multe substanţe cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor; înseamnă că a avut loc o transformare chimică (reacţie chimică), iar rezultatul este o combinaţie chimică (de exemplu: prin încălzirea amestecului de pilitură de fier şi sulf se obţine sulfura de fier).

1.2. Transformările materiei
Transformările materiei au loc prin mişcare, care reprezintă o formă de existenţă a materiei. Fenomenele care au loc în univers se datorează diferitelor tipuri de mişcare a materiei: mecanică, fizică, chimică, biologică, ce constituie obiectul de studiu a diferitelor ramuri ale chimiei. Mişcarea mecanică a materiei reprezintă deplasarea unui corp în spaţiu; mişcarea fizică constă în mişcarea moleculelor (căldura); mişcarea fotonilor cauzează lumina, mişcarea electronilor –electricitatea; mişcarea chimică constă în cedarea şi acceptarea de electroni ai atomilor; mişcarea biologică reprezintă o formă complexă de mişcare a materiei vii ( organisme vegetale, animale). Chimia este ştiinţa fundamentală care studiază materia şi transformările sale. Transformările suferite de materie pot fi de natură fizică sau chimică.
2

Prin transformările fizice (fenomene fizice) se modifică proprietăţile fizice ale materiei, fără a rezulta substanţe noi, pe când transformările chimice (fenomenele chimice) modifică proprietăţile chimice ale materiei, ducând la apariţia de substanţe noi. Chimia studiază starea generală, compoziţia, structura, obţinerea, proprietăţile şi tranformările substanţelor, cauzele şi legile după care au loc acestea din urmă. Chimia cuprinde două mari domenii: chimia organică în cadrul căreie se studiază materia alcătuită din compuşii carbonului (hidrocarburi şi derivaţii acestora) şi chimia anorganică care studiază subtanţele care nu conţin carbon, cu excepţia unor compuşi simpli ai carbonului (oxizi, carbonaţi, carburi). Proprietăţile substanţelor, modalităţile şi procedeele utilizate, fac obiectul de studiu şi cercetare a ramurilor chimiei:
-

chimia fizică – studiul proprietăţile fizice ale substanţelor şi relaţia dintre energie şi transformăirile chimice; electrochimia- studiul reacţiilor chimice, ca urmare a efectului electricităţii şi a reacţiilor chimice însoţite de fenomene electrice; fotochimia – studiul proceselor chimice produse sub influenţa luminii; radiochimia – studiul proprietăţilor subtanţelor radioactive; chimia analitică – identificarea şi determinarea cantitativă a elementelor compomnente ale substanţelor; chimia nucleară – studiul transformărilor nucleelor atomice, procesele nucleare şi a atomilor obţinuţi prin reacţii nucleare; chimia industrială – studiul obţinerii substanţelor chimice la scară industrială ( procedee, instalaţii şi tehnologii industriale); chimia biologică (biochimia) – studiul mecanismelor în organismele vii; chimia agricolă (agrochimia))– studiul proceselor chimice din domeniul agriculturii (cultura, creşterea plantelor);
3

-

-

-

-

-

-

prin doua metode fundamentale: . datorită particulelor care formează reţele cristaline (zahărul. 1. determinate de tendinţa de apropiere şi respectiv. În condiţii obişnuite. gazoasă.relaţia dintre masa.analiza chimică.2.1. dar în compoziţia substanţelor nou formate. ioni. Transformările fizice Stările de agregare ale materiei În anumite condiţii de temperatură şi presiune. materia poate exista în trei stări de agregare: solidă. . obţinerea unei substanţe compuse din substanţele componente din care trebuie formată.- geochimia – studiul compoziţiei straturilor geologice ale Pământului. metoda de descompunere a substanţei compuse în componentele din care este alcătuită ( determinarea identităţii şi /sau a cantităţii fiecărui component). Starea solidă . ordonată. ele devin elemente chimice. În natură. .sinteza chimică. substanţa se află într-o stare fizică denumită stare de agregare. ceara). Chimia studiază compoziţia substanţelor compuse. lichidă. particulele componente (atomi. substanţele simple se găsesc în stare liberă. volumul şi densitatea caracteristice subtanţei solide este: m=V·ρ 4 . molecule) au energie cinetică redusă şi sunt strâns unite datorită unor forţe de atracţie puternice. neordonată (masele plastice. de împrăştire a particulelor componente.materia are formă şi volum propriu. sarea) sau amorfă.structura poate fi cristalină. .

electroni. stelele.Starea lichidă .materia nu are volum şi formă proprie. .relaţia dintre masa. astfel: Sublimare →→→ →→→→→→→→→→→→ ↑ SOLID topire vaporizare LICHID ↓ GAZ →→→ ←←← solidificare →→→ ←←← condensare ↑ ↓ ←←←←←←←←←←←←←←← desublimare 5 .particulele componente au o mare mobilitate şi ocupă volumul vasului în care se află ( gaz metan. oxid de carbon).este un gaz ionizat format din atomi. Transformările de stare ale substanţelor pot fi reprezentate scematic. o substanţă se poate afla în una din stările de agregare: solidă. şi fotoni ce formează un amestec neutru din punct de vedere electric (flacăra. ioni. nu au formă proprie (apa. În anumite condiţii normale de temperatură şi presiune.se găseşte în proporţie de 90% în univers. fulgerul. oxigen.forma a materiei care există numai în condiţii de temperatură înaltă: .materia are volum propriu şi ia forma vasului în care se află. Soarele). lichidă sau gazoasă. volumul şi densitatea lichidului este: m=V·ρ Starea gazoasă . Plasma . vinul) datorită forţelor de atracţie mai slabe dintre particule decât în cazul substanţelor solide. . laptele. .

reacţii de combinare a două substanţe sau mai multe substanţe (reactivi) din care rezultă o nouă substanţă (produs de reacţie): A+B=AB .reacţii de dublu schimb în care elementele unui compus binar înlocuiesc câte un alt element din celălat compus binar.2. 1. Lichefierea este procesul de trecere a unei substanţe gazoase în stare lichidă la temperatură obişnuită. rezultând doi noi compuşi chimici: AB + CD → AC+ BD 6 . dar sub acţiunea presiunii. Sublimarea constă în trecerea unei substanţe din starea solidă direct în stare de vapori. Reacţiile chimice sunt de diferite tipuri: . procesul invers este condensarea. fiind denumit solidificare.reacţii de descompunere a unei substanţe în două saumai multe substanţe noi: AB = A + B .2. proprietăţi fizice şi chimice diferite de cele ale substanţelor iniţiale. Vaporizarea este trecerea substanţei din starea lichidă în stare gazoasă prin absorbţie de căldură şi poate fi realizată prin evaporare sau fierbere.reacţii de substituţie prin care un element înlocuieşte un alt element din alt compus chimic: AB + C → AC + B . prin absorbţie de căldură. procesul invers.Topirea reprezintă trecerea unei substanţe din starea solidă în starea lichidă. Transformările chimice Reacţiile chimice transformă substanţele în alte substanţe cu compoziţie. structură.

bor. fier. protide. Funcţie de tipul 7 fitohormoni.substanţe organice: glucide. titanul.074% din materia vie.1. În scoarţa pământului (litosfera). elementele predominante din natură. apa). din care un număr de 12 elemente constituie 99% din materia vie. şi anume: carbon. 0. alcaloizi. lignine. clorul. plastice sau de constituţie. . microelementele. fosfor. clorul şi fosforul ( cca. sulfaţi. siliciul (25%). magneziu. sulf. oxigen.3. hormoni. materia vie.27% din substanţa uscată a materiei vii. lipide. oxigenul. potasiul. vitamine.1. hidrogen. potasiu. taninuri. cu forme diverse determinate de conţinutul de apă şi de substanţă uscată constituită din: . Compoziţia chimică a materiei În natură. învelişul apos (hidrosfera) şi învelişul gazos al pământului (atmosfera). fierul. azot. sodiul). iod. terpenoide. sodiul. titan. acizi nucleici.substanţe anorganice (substanţe minerale) clasificate în macroelemente.Compoziţia chimică a materiei vii Ca urmare a procesului de evoluţie. molibden. 1. . majoritatea fiind asociate sub formă de biomolecule. vegetală şi animală. elementele chimice se găsesc fie sub formă de substanţe libere simple (hidrogenul. clor. siliciu. printre care: fluor. sunt: oxigenul(50%). magneziul. reprezintă categoria de microelemente (oligoelemente). azotaţi. calciu. Elemente chimice se regăsesc în cantităţi extrem de mici. Elementele minerale din organismele vii sunt denumite bioelemente. hidrogenul. plumb. 60 de elemente chimice. 25%). are o compoziţie chimică deosebit de complexă. pigmenţi. Alte 20 elemente chimice reprezintă 0. staniu. reprezintă un procent de aprox. cobalt. zinc. oligoelemente şi microelemente. fie sub formă de substanţe compuse (carbonaţi. Ţesuturile vegetale şi animale conţin cca. calciul. cupru. denumite macroelemente. enzime.3. mangan. sodiu. precum şi aluminiul.

Conţinutul procentual al principalelor biomolecule din organismele vegetale. Conţinut (%) A B Clasa de compuşi Biomolecule anorganice Apa Compuşi minerali Biomolecule organice Glucide Lipide Protide Plante 77. conţinutul principalelor biomolecule în organismele vegetale.3 35.2% din masa organismelor vii. În tabelul 1 este prezentat procentual. Tabelul 1. Distribuţia bioelementelor în lumea vie.3 60 4.5 4 Animale 64. denumite elemente cuaternare: oxigen.7 6. în organismul uman. carbon.8 Om 64 60 4 36 1 15 20 În organismele animale şi vegetale predomină patru elemente chimice. animale şi organismul uman.03 3 C O H N În tabelul 3 este prezentat conţinutul în procente a biomoleculelor în lumea vie.2 11.5 22. Tabelul 3. Conţinutul procentual al elementelor cuaternare în plante şi animale.5 18 0. care reprezintă 96.elementelor chimice care reacţionează între ele sau cu alte substanţe. În tabelul 2 este prezentat conţinutul procentual al elementelor cuaternare din plante şi animale: Tabelul 2. cu proprietăţi diferite de cele ale componentelor. hidrogen şi azot. se formează biomolecule anorganice sau organice. Element: Organism Plante Animale 54 21 38 62 7 10 0. iar în tabelul 4. animale şi a organismului uman.7 17. răspândirea elementelor chimice în litosferă şi respectiv. Elemente Separat Conţinut % Pe grupe 8 .5 75 2.

6 0. carbonul reprezintă 37-50% din substanţa uscată.Cu.As.27 0.19 Element chimic H O C N Ca P Cl K S Na Mg Conţinut % 63 25 9.V Si.22 0.Fe.3% în ţesuturile vegetale şi animale prin gruparea amino ( – NH2 ) a aminoacizilor.08 0.4 0.05 0.B.5 2.Sn.5 2.Pb.08 0.31 0.2 0.6 10.27 96. iar a unui copil.Zn. animale şi al organismului uman.2 2. Apa reprezintă un component vital al organismelor vegetale. iar azotul este prezent în procent de 73.Mo.5 2. până la 87% din greutatea corpului. oxigenul este singurul element care pătrunde în ţesuturile plantelor şi animalelor sub formă de molecule gazoase sau dizolvate în apă.Br 66 17.Co Ti.46 0.27 0.9 0. Răspândirea elementelor chimice în litosferă şi în organismul uman.2 0.I. 9 .O C H2 N Ca P K Na S Mg Cl F.4 1.5 3.5 1.73 3.27 0.06 0.22 0.4 0.05 0.2 99.Mn.53 0. Hidrogenul este elementul cu cea mai mare răspândire ca număr de atomi. Scoarţa terestră Element chimic O Si Al Fe Ca Na K Mg Ti H C Conţinut % 47 28 9 4.27 Tabelul 4.3 0. Organismul unui adult conţine până la 70% apă.03 0.01 Organismul uman În materia vie.

3. procesate. adăugate neintenţionat. siliciul.3. b) microelemente (mg/100g produs) denumite şi oligoelemente: fierul. sărurile minerale. bariul. fluorul etc.3. molibdenul. zincul. apă. cobaltul. 1.3. enzime). manganul. antioxidanţi.. substanţe native: componente anorganice (apa. vitamine. Substanţe chimice native anorganice (substanţe minerale) din alimente 1. fiind formate din substanţe organice şi anorganice de provenienţă şi în proporţii diverse. sol). Clasificare Funcţie de cantitatea substanţelor minerale aflate în produsele alimentare. semiprocesate sau neprocesate ce pot fi ingerate de către oameni. acizi organici. consrevanţi. antioxidanţi etc). Ţinand cont de provenienţa naturală sau de procesare. componente organice (glucide.1. cuprul. sodiu. C. substanţe accidentale. iodul.2. fie produse prelucrate. organoleptizante. contaminante. substanţe incorporate-aditivi alimentari (conservanţi. fie că reprezintă materii prime agroalimentare. B. acizi anorganici.. Alimentele contribuie la desfăşurarea metabolismului uman.1. 10 . substanţe azotate-proteice şi neproteice. Compoziţia chimică a alimentelor Alimentele sunt definite ca substanţe sau produse. acestea se clasifică în : a) macroelemente ( g/100g produs) : potasiu. magneziu. substanţe minerale). componetele alimentelor se clasifică în următoarele categorii: A. lipide. etc. accidental în produsele alimentare sau datorită poluării mediului (aer.3.

magneziu. molibden.02 SiO2 0. cupru. substanţele chimice native anorganice din alimente (substanţele minerale).79 1. nichel. Tabelul 5. obţinută prin calcinarea probei de analizat.48 0. sodiu. vanadiu.68 1. brom.68 0.57 SO3 0.05 0.1 0. Conţinutul mediu în substanţele minerale şi în cenuşă la unele cereale. şi anume: a) conţinutul global de substanţe minerale al produsului din cenuşa totală sau brută.Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare Conţinutul de substanţe minerale din produsele alimentare este determinat prin analiza chimică a conţinutului de cenuşă. pământ) din cenuşa insolubilă în HCl 10%.03 Cenusa 1.07 0. sunt considerate: a) esenţiale .01 CaO 0. galiu.01 K2O 0. aluminiu. în cantităţi infime: plumb.95 0.52 0.56 0. pietriş. .85 0. siliciu. stronţiu. iod. 1.49 1. staniu. b) posibil esenţiale: bariu.68 1. sulf. b) conţinutul de substanţe minerale native sau incorporate. materii necomestibile (nisip.91 0.04 0. fier. cobalt. argint.28 0.03 0.01 0.3.01 0.37 Na2O 0.58 0.05 0.05 0. în concentraţie mai mică de 1%: crom. seleniu. c) substanţele de contaminare. De exemplu. din cenuşa solubilă în HCl 10% sau cenuşa netă.03 0.03 0.macroelemente. bismut.05 0.78 0.02 0. toriu etc).03 Cl 0. manngan.microelemente.24 11 .c) ultramicroelemente (micrograme/100g produs): elemente cu radioactivitate naturală (radiu. procente substanţă uscată Continutul mediu în % substanţă uscată Specia P2O5 Grâu Secară Orz Ovăz Porumb 0. c) impurităţi. potasiu.2. în concentraţie de peste 1% produs alimentar: calciu. aur. seminţele de cereale conţin substanţe minerale în cantităţi importante ( tabelul 5). zinc. fluor. Funcţie de rolul lor în metabolismul uman. clor.7 2.01 0.03 0. fosfor.02 0.3.

6 P 30 25 21 10 9 20 22 18 12 12 11 55 21 62 82 21 20 26 47 În tabelul 7 este prezentat conţinutul total de substanţe minerale exprimat în procente care se observă că variază între 0. siliciu.65 0.1 0.5 0.7 1.4 0. sau microelemente ( cupru. În tabelul 6 sunt prezentate câteva elemente chimice din unele specii de fructe şi legumel proaspte. aluminiu. bor). Tabelul 7. Specia Banane Capsuni Cirese Mere Pere Piersici Portocale Prune Struguri Ceapa Castraveti Fasole Gulii Morcovi Mazare boabe Spanac Salata Tomate Telina Varza alba K 380 155 250 120 130 230 187 250 250 128 174 215 337 226 321 742 321 316 337 475 Na 3 5 3 2 3 3 3 3 6 26 13 10 55 116 22 70 58 125 131 31 Ca 7 30 18 5 9 6 43 14 10 31 20 43 90 59 33 130 108 43 16 50 Mg 35 13 12 5 7 10 12 9 10 7 11 31 47 19 43 57 39 51 33 24 Fe 0. zinc.45 0.6 0.3 şi 2. calciu.32 0.39 Specia Mure Pere Piersici Portocale Subst.4 0. fosfor).4 0.5 0. titan. carbon. Tabel 6.45 2.5 0.1 4 0.6 0. la 100g material proaspăt Specia Afina Agrise Alune Ananas Subst.minerale % 0. Conţinutul de elemente minerale ale unor specii de fructe şi legume. potasiu. fier).6% .7 0.33 0.4 3.Substanţele minerale existente în legume şi fructe determinate din cenuşa rezultată după incinerare. Conţinutul mediu în substanţe minerale totale ale fructelor şi legumelor.3 0.minerale % 0. în mg.3 0. la 100g material proaspăt.4 0. sunt bazice ( oxizi de sodiu.6 0.48 12 .4 0.5 0. magneziu. acide ( oxizi de sulf. mangan.

5 0.63 0. Apa liberă poate fi îndepărtată uşor din produsele alimenzare prin stoarcere.99 0.85 0. sub formă de soluţii ale substanţelor solubile din sucul celular sau intercelular.7 0.3.6 0.5 0.chimice în macromolecule.49 0.48 0.02 0.44 0. datorită higroscopicităţii componentelor hidrofile.9 0.3.şi macrocapilare. Apa din alimente se găseşte sub două forme: apă liberă şi apă legată.92 1.32 2.3.6 1.66 1.72 0.18 0. În plus.85 0.15 0. uscare.18 0. datorită 13 .42 1.57 1.95 1.99 0.4 0. prin legături fizice în microcapilare şi prin legături fizico. în micro.7 0.49 0.5 0.9 1. Apa legată poate fi fixată în produsele alimentare.4 0. influenţează proprietăţile şi stabilitatea acestora.98 2.44 0.75 0.28 Prune Smochine Struguri Visine Zmeura Ardei Castravet i Cartofi Ceapa Conopida Dovlecei Fasole pastai Gulii Mazare verde 0. alimentele conţin apa higroscopică.51 0.Banane Caise Castane Capsuni Cirese Coacaze negre Coacaze rosii Grape fruit Gutui Lamai Mandarine Mere Migdale Nuci Marar Morcovi radacini Patlagele vinete Patrunjel Patrunjel radacini Praz Ridichi de luna Ridichi de iarna Spanac Sparanghel Salata Tomate Usturoi Telina radacini Varza alba Varza rosie Varza Bruxelles 0. Conţinutul de apă din alimente Conţinutul de apă din alimente determină calitatea alimentelor şi de asemenea.83 0.52 0.67 0.89 0.8 0. Apa liberă există în organismele vii.77 1.6 1. fără modificarea majoră a celorlalţi componenţi ai alimentelor.58 0.54 2.

peşte .carne .lapte .58%) 13-20% Între moleculele de apă din mediu înconjurător şi moleculele de apă din alimente există un schimb permanent până se atinge un echilibru (umiditatea relativă de echilibru) valoare caracteristică fiecărui tip de produs.85.pâine coaptă . -COOH. au loc un procese ireversibile.amidon 55. struguri – 79%) 12-15% (seminţe de grâu – 13. mere – 84.fructe proaspete .40% 22-48% 79-90% (pepeni – 88.legume proaspete .9%.36%) 0.89%. cum sunt: pierderea capacităţii alimentelor de rehidratare. carboxilice.grupărilor organice funcţionale hidrofile: hidroxilice. carne de porc 5073%. Eliminarea apei legate din alimente se face greu. formând soluţii coloidale.3%. ridichi – 93. carne de pui 67-72%) 62-845 87-91% 65-95% (salată – 94.zahăr . castraveţi . şi anume : . Capitolul II LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2. aminice –NH2 . amidice –CONH2 .3%.4%.degradarea soluţiilor soluţiilor coloidale. porumb – 13. cartofi – 75. dar dacă se îndepărtează în cantităţi mari.95.cereale boabe .etc.15-0. Alimentele proaspete au valori diferite ale conţinutului de apă.74% ( carne de vită 60-75%. Legea conservării masei 14 .1. –OH. floarea soarelui – 8.3%. denaturarea proteinelor.

Poate exista impresia că unele substanţe dispar. Einstein a demonstrat că masa se poate transforma în energie radiantă.Lavoisier a demonstrat că „ în toate reacţiile chimice. neputând fi demonstrată dacă procesul chimic transformă masa în energie radiantă sau energia radiantă în masă. În laborator. iar legea conservării masei se aplică atât masei materiei. suma greutăţilor (maselor) substanţelor intrate în reacţie este egală cu suma greutăţilor (maselor) substanţelor obţinute prin reacţie”. exprimată în erg. ea se poate transforma şi trece de la un obiect la altul. M. m reprezintă masa (g). În secolul al XX-lea.Lomonosov a făcut observaţia că „toate schimbările care se produc în univers se întâmplă în aşa fel. ca urmare unor experienţe de oxidare a metalelor. materia nu se poate crea şi nici distruge.V. 2. Legea conservării masei poate fi enunţată şi astfel:” la toate procesele chimice. masa totală a substanţelor participante la aceste procese rămâne constantă” Întrucât energia este o a doua formă de existenţă a materiei. La sfârşitul aceluiaşi secol.În natură se observă transformarea substanţelor având ca rezultat apariţia de noi substanţe. În realitate. cât şi masei energiei din sistem. A. În secolul al XVIII-lea. însă transformările chimice conduc la substanţe noi. A. iar c este viteza luminii (cm/s). pe cale experimentală. Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite) 15 . legea poate fi demonstrată în cazul reacţiilor chimice obişnuite. încât atâta cât se ia de la un corp tot atât se va adăuga la alt corp”. Corelaţia dintre masă şi energie este exprimată prin relaţia lui Einstein: E = m · c2 unde E este energia.2.

O2 1 vol. are loc după anumite reguli. indiferent de proporţia dintre componentele unui amestec de gaze. iar pentru formarea apei oxigenate. În cazul oxiziilor de azot. în raport de 1:16.Combinarea elementelor chimice ce formează o substanţă. hidrogenul şi oxigenul se combună în raport masic de 1:8. H2 + 1 vol. de exemplu. H2 + 1 vol. pentru formarea apei. Cl2 (raport 2:1) (raport 1:1) .Proust a enunţat Legea constanţei compoziţiei (legea proporţiilor definite sau legea proporţiilor constante): „orice compus chimic conţine totdeauna aceleaşi elemente combinate în aceleaşi proporţii de masă”. sunt următoarele: Protoxidul de azot Monoxid de azot Trioxid de azot Bioxid de azot 14: 8 14:16 14:24 14:32 16 . De exemplu: .hidrogenul şi oxigenul pentru formarea apei: 2 vol.3. raporturile masice în care se combină azotul şi oxigenul. pentru a forma aceeaşi substanţă. ele reacţionează întotdeauna în raport de volume (cantităţi strict determinate). deci cantităţile de oxigen din ambele combinaţii se găsesc în raport de 8 : 16 sau 1: 2. L.J. 2.hidrogenul şi clorul pentru formarea acidului clorhidric: În secolul al XVIII-lea. De exemplu. Legea proporţiilor multiple S-a observat că unele substanţe simple se combină între ele pentru a forma combinaţii în diferite raporturi masice.

atunci masele promelor două substanţe care se pot combina între el. raportul masic între sulf şi carbon este 16:6. aşadar. se găsesc în raport egal cu A:B sau multiplii acestuia”.Pentoxid de azot 14:40 Raporturile în care se găsesc cantităţile de oxigen cu care se combină azotul în cazul celor cinci oxizi.B.sulful se combină cu oxigenul în raport masic de 16:16 pentru a forma bioxidul de sulf ( SO2). molecula-gram de sulfură de carbon (CS2) conţine 64g sulf şi 12g carbon. diferitele mase ale uneia substanţele simple care intră în combinaţie cu o masă dată din cealată substanţă simplă. sunt 8:16:32:40 sau 1:2:3:4:5 La începutul secolului al XIX-lea. 17 . Legea proporţiilor reciproce (legea proporţiilor echivalente) În secolul al XVIII-lea. Enunţul legii este : „dacă A şi B reprezintă masele a două substanţe care se combină cu aceeaşi cantitate C a unei a treia substanţe. În cazul reacţiei directe dintre dintre sulf şi carbon. se găsesc între ele în raporturi de numere întregi mici”.carbonul se combină cu oxigenul în raport masic de 6:16 pentru a forma bioxidul de carbon (CO2).Richter a studiat modul de combinare a unor elemente chimice şi a observat. Dalton a enunţat legea proporţiilor multiple: „dacă două substanţe simple se combină pentru a forma mai multe substanţe compuse.4. raportul masic S:C este 64:12 sau 32:6. 2. J. . Deci. referindu-ne la cele două reacţii. de exemplu că: .

12:8. 1:4. în raport de 40:16. CO). MgO şi respectiv. fomând oxizii respectivi ( CaO. cu calciu. oxigenul se combină cu alte substanţe simple. 6:8. în combinaţiile lor. 1:35.7 . Numărul care arată câte grame dintr-o substanţă simplă se combină cu 8 g de oxigen sau 1g de hidrogen sau înlocuiesc aceste cantităţi . magneziu. Capitolul III ATOMUL 18 . fiind C.În cazul menţionat. masa carbonului este considerată ca fiind B. de exemplu. carbon. clorul şi azotul în raport de 1:8. Hidrogenul se combină cu oxigenul. 24:16 şi 12:16 sau 20:8. se numeşte echivalentul chimic al elementului. masa sulfului este considerată ca fiind A. iar masa oxigenului este considerată ca În mod similar.5 şi respectiv.

care se pot combina între ele datorită unor forţe de atracţie şi respingere. pământul. E. În anul 1897. J. nucleu este plasat în centrul atomului..Teorii privind structura atomului Atomul este cea mai mica parte in care se poate diviza o substanţa simplă şi care păstrează individualitatea acesteia. J.2. iar electronii se rotesc in jurul acestuia. În anul 1803. în speranţa descoperirii metodei de obţinere a aurului din diferite substanţe. nucleul este format din particule (nucleoni) : particule încărcate pozitiv (protoni) şi unel neutre (nucleoni). Rutherford a enunţat teoria nucleară a atomului. În secolul V î. fiind format dintr-o sferă cu electricitate pozitivă în care se găsesc particule cu sarcină negativă. materia era considerată ca fiind constituită din patru elemente de bază: apa. Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford În anul 1912. Acest prim model al atomului a fost denumit prăjitura lui Thompson... denumire care provine din limba greacă (atomos). însemnând „indivizibil”. 3. fiecare element având acelaşi tip de atomi identici. 19 . aerul şi focul. Modelul planetar al atomului propus de Rutherford arată asemănarea dintre structura materiei la nivel macrocosmic cu cea la nivel microcosmic. În perioada evului mediu. denumiţi electroni. Thompson a presupus că atomul este divizibil.J. alchimiştii au descoperit numeroase elemente chimice.Hr.Dalton a enunţat teoria atomistă. Scurt istoric. conform căreia. În antichitate a fost introdusă noţiunea de atom.3. considerând atomul ca fiind o sferă solidă cu masă proprie.1. In mod asemănător cu sistemului solar.

pornind de la modelul atomului lui Rutherford. faptul că un atom poate absorbi energie. E2 (E1 < E2) ca apoi. Bohr a elaborat teoria structurii atomului de hidrogen. cu energia E=h·υ 20 . Planck a arătat prin teoria cuantică. N. numite orbite. În acest model. teoria cuantică a lui M. modelul conceput fiind denumit modelul planetar al atomului. la o altă stare de energie. Constanta lui Planck.6249·10 erg·s.Forţele de atracţie dintre nucleu şi electroni sunt asemănătoare gravitaţiei. h. Planck a demonstrat astfel. atomul este format din electroni (sarcină negativă) şi nucleu format din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni. ştiind că υ = c/ λ. S-a dedus că numărul de electroni ce înconjoară nucleul trebuie să fie egal cu numărul de sarcini pozitive ale nucleului pentru ca atomul să fie neutru. Bohr a propus un model al atomului în care electronii se rotesc in jurul nucleului pe traiectorii bine definite. Planck a considerat energia radiantă.E1. Teoria lui N. ca fiind formată din cantităţi extrem de mici de energie.3. Prin relaţia : E = h · υ considerată ecuaţia fundamentală a teoriei cuantice.Planck şi extinsă de A. Energia absorbită sau emisă este: E = E2 . denumite cuante de energie. legătura dintre cantitatea de energie (E) de lungimea de undă λ. În mod analog substanţei formate din particule. să revină la starea de energie E1. are valoarea de 6. trecând la o stare de energie E1. prin emiterea energiei absorbite.Einstein a explicat că luminia este compusă din fotoni. 3. care este absorbită sau emisă de un corp şi frecvenţa υ.Einstein. Bohr În anul 1913. A. M.

numărul cuantic secundar. privind stările staţionare (nivele de energie) şi 3. Structura fină a liniilor spectrale ale atomilor obţinute prin revenirea electronilor la nivelele de energie iniţiale. are valori între 0 şi n-1. Energia este dependentă de un număr cuantic principal. dacă se ciocneşte cu un foton. h · υ . n. are valori de la 1 la 7. L. Teoria lui Bohr-Sommerfeld Teoria lui Bohr-Sommerfeld se bazează pe faptul că mişcarea periodică sub influenţa unei forţe centrale duce la orbite eliptice cu nucleul situat în centru. care caracterizează raza şi de un număr cuantic k. fiind o măsură a semiaxei mici a elipsei. n. care caracterizează distanţa orbitei staţionare a electronului faţă de nucleul atomului. fiind notate K. este explicată prin existenţa unor substraturi ale fiecărui nivel de energie. l. P şi respectiv. O. adică a semiaxei mari a orbitei staţionare. N. a condus la ecuaţia fotoelectrică a lui Einstein: h · υ = Ei + ½ m · v2 în care: energia fotonului (h · υ ) este egală cu energia necesară îndepărtării electronului ( Ei ) plus energia cinetică a fotoelectronului (½ m · v2 ).Demonstraţia prinvind pierderea unui electron de către un atom de metal. Teoriile emise de Planck şi Einstein referitoare la lumina de frecvenţă υ emisă sau absorbită de materie numai în cuante de energie condiţia frecvenţei luminii emise de atom. au condus la elaborarea postulatelor lui Bohr.4. Q.număr cuantic principal. fiind multiplu de h/2π 21 . M. după absorbţie de energie. . Electronul este caracterizat prin numere cuantice: . care corespunde momentului unghiular al electronului pe orbită. care defineşte forma eliptică a orbitei electronului.

1. electroni = 2 L (n=2): l= 0. (-1. max. M (n=3) şi aşa mai departe. m. are 2l+1 valori. 0. care caracterizează momentul magnetic creat prin rotaţia electronului pe orbita lui. se consideră că structura electronică a atomului ca fiind stratificată. 0 . 6 (total: 8) M (n=3): l= 0. care formează învelişul electronic al atomului. 1 m= 0 şi (-1..numărul cuantic magnetic. 5 22 . 0. are două valori: +1/2 şi – ½ unităţi cuantice h/2π. în mişcarea de rotaţie în jurul axei sale. Fiecare strat conţine un număr maxim de 2n2 electroni: 2 electroni pe stratul K (n=1). 3 şi respectiv. sunt formate de substraturi electronice caracterizate de m = 2l+1 valori pentru un număr cuantic secundar cu valori de la –l la +l. nr. n. +l). max. Orbitele caracterizate de un număr cuantic principal. +1. orbite: 1. n. Exemplificăm distribuţia electronilor în straturile electronice: K (n=1): l = 0 m=0 nr.numărul cuantic de spin. 2 m= 0 . max. +2) nr. electroni = 2 şi respectiv.+1) şi (-2.+1) nr. (+l l . . care caracterizează momentul magnetic propriu electronului. max. Stratul electronic este format din electronii cu acelaşi numărul cuantic principal: K (n=1). 0. 8 electroni pe stratul L (n=2). s. -1. 18 electroni pe stratul L (n=2) etc. 3 nr. max. orbite: 1 şi respectiv. Electronii gravitează pe orbite caracterizate de numărul cuantic principal. Considerând modelul atomului din teoria Bohr-Sommerfeld. L (n=2). orbite: 1. pentru rotaţia în acelaşi sens sau în sens contrar faţă de axa proprie.

.. 3. zonă în care electronul se roteşte cu maximă probabilitate în jurul nucleului. De Broglie că electronul are proprietăţi de particulă. orbite: 1. notat 1s şi are simetrie sferică (de exemplu. ± 3. Etot este energia totală. n-1. +1. 5 şi respectiv.. E. Epot este energia potenţială particulei.nr... 14 (total: 32) 3.. l.numărul cuantic azimutal. 7 nr. Orbitalii p sunt orientaţi în spaţiu pe axele ox. Forma nu este simetrică. +2) şi (-3. a considerat că mişcarea de undă se propagă în spaţiu.. ± 2. -1. 4... 2. Bazându-se pe concepţia lui L.numărul cuantic magnetic. 1. Orbitalii atomului sunt caracterizaţi de : .5.. orbitalii se numesc s p d f g h . -1. electroni = 2. Schrödinger a explicat fenomenele legate de structura atomului prin principiile mecanicii cuantice. oy şi oz. Teoria lui Schrödinger În anul 1930. cu valori n = 1. 0. electroni = 2. n . 6. 2. dar şi proprietăţi de undă (relaţia λ = h/mv). ci bilobară. 0.. deci câte trei pentru fiecare strat principal cu n ≥ 2.număr cuantic principal. înlocuind noţiunea de orbită cu orbital. (-1. m. 6 şi respectiv 10 (total: 18) N (n=4): l= 0. +3) nr. +2.. 2. -2. 10 şi respectiv.. ± l Orbitalul s este caracterizat prin n=1 şi l = 0. 3 m= 0 ... (-2.+1). cu valori l = 0. orbitalul ocupat de electronul atomului de hidrogen). 3. max. 23 . v este viteza particulei. cu valori m= 0. max. 1. pe cele trei coordonate ox.. max. n. oy şi oz. 0. Amplitudinea undei (ψ) este introdusă în ecuaţia de undă a lui Schrödinger: Δ2ψ + 8πm/h2 (Etot – Epot) ψ = 0 unde m este masa particulei. +1. 3.. 5.. ±1.. .

substraturile şi orbitalii atomului unui element chimic. Exemple ale configuraţiilor electronice ale unor elemente chimice: Beriliu. Pauli: „doi electroni ai aceluiaşi atom nu pot avea cele patru numere cuantice” . Configuraţia electronică reprezintă totalitatea electronilor distribuiţi pe straturile. tetralobare. adică sunt antiparaleli. b) regula lui Hund: „distribuţia electronilor se face astfel încât numărul electronilor cu spin paralel. Completarea cu electroni a orbitalilor atomilor. C Azot. ceea ce înseamnă că un orbital poate fi ocupat de cel mult doi electroni.Orbitalii d fiecare strat principal are cinci orbitali cu forme mai complexe. F 1s2 2s2 1s2 2s2 2p2 1s2 2s2 2p3 1s2 2s2 2p4 1s2 2s2 2p5 sau sau sau sau sau ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑↓ ↑ ↑ ↑ ↑↓ ↑↓ ↑↓ În 1964 M. după reguli ale mecanicii cuantice: a) principiul de excludere enunţat de W. Be Carbon. N Oxigen. Capitolul IV 24 . O Fluor. astfel încât orbitalii sunt ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei lor. şi numai dacă spinii lor au direcţii opuse. necuplaţi. care se gaseşte in nucleu si poate exista in dubleţi sau tripleţi. denumita quark.Zweig a descoperit particula subatomică. c) principiul stabilităţii sau a minimei energii: electronii au tendinţa de a ocupa niveluri de energie cât mai joase. să fie cât mai mare”. se face în mod succesiv. Gell-Mann si G. demonstrându-se astfel ca nucleu este divizibil.

Ulterior. În conceptul modern. oxidarea şi reducerea au însemnat şi procesele chimice de pierdere şi respectiv. oxidarea consta în combinarea unei substanţe cu oxigenul.2e = S clorul se reduce ( primeşte un electron): 0 -1 Cl +e = Cl Din punct de vedere electronic. din punct de vedere electronic. numărul de oxidare poate varia de al -4 la +7. iar reducerea reprezintă acceptarea de electroni. de combinare a hidrogenului dintr-o substanţă. fie din partea unui atom. oxidarea este procesul prin care atomul cedează electroni unui alt atom. Astfel. cele două noţiuni au fost explicate prin modificarea structurii electronice a atomilor elementelor participante la reacţii. Procesul de oxidare reprezintă cedare de electroni.OXIDAREA ŞI REDUCEREA În vechile teorii. 25 . reacţia chimică de pierdere a oxigenului. fie din partea unui ion. iar reducerea. reducerea este procesul invers oxidării. Exemplu: În reacţia dintre hidrogenul sulfurat şi clor: H2S + Cl2 = S + 2HCl sulful se oxidează (cedează 2 electroni ): -2 0 S . prin studiile efectuate asupra reacţiilor în care nu participă oxigen sau hidrogen. Exemplul clasic este oxidarea hidrogenului şi reducerea oxigenului în reacţia de formare a apei: 2H2 + O2 = 2H2O Ulterior.

În reacţia chimică dintre bioxidul de siliciu şi magneziul. acesta din urmă are rol de reducător. numărul de oxidare poate avea valori de la +7 la -4. acidul azotic. iar HCl agent oxidant. iar acceptorul de electroni se numeşte oxidant 26 . ionul) care acceptă electroni se reduce şi se numesşte agent oxidant. peroxizii. iar substanţa care cedează electroni se oxidează şi se numeşte agent reducător. substanţa (molecula. Procesul simultan de reducere şi oxidare se mai numeşte reacţie redox.În procesul de reducere. Reducerea siliciului +4 0 0 +2 0 +1 +2 0 SiO2 + 2Mg = Si + 2MgO Oxidarea magneziului Ca agenţi oxidanţi sunt utilizaţi: oxigenul. în reacţia dintre fier şi acid clorhidic are loc oxidarea fierului de la 0 la +2 şi reducerea hidrogenului de la +1 la 0. cloraţi. metale (sodiu. de exemplu. hidrogenul. atomul. fier). clorul. prin acceptarea de electroni. bromul. aluminiu. În cazul exemplului de mai sus Fe este agent reducător. magneziu. bicromatul de potasiu. pe baza respectării legii conservării masei: 2KMnO4 + 5H2S + 6 HCl = 2KCl +2MnCl2 + 5S + 8H2O 3Cu + 8HNO3 = 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O În echilibrele cu transfer de elctroni. adică a transferului de electroni. Fe+ 2H Cl → Fe Cl 2 + H 2 Deci. potasiu. într-o reacţie. iar ca agenţi reducători: carbonul. permanganatul de potasiu. azotaţi. stabilirea coeficienţilor stoechiometrici se face prin analizarea preoceselor de oxidare şi reducere. apa oxigenată. oxidul de carbon. donorul de electroni se numeşte reducător (prescurtat Red). hipocloritul de potasiu sau de sodiu. În ecuaţiile redox.

O. În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N. pentru ca o specie chimică să cedeze electroni trebuie să se găsească în prezenţa altei specii chimice capabilă să accepte aceşti electroni.(prescurtat Ox). adică reacţii de oxido . Tabelul nr. fiecare reducător se transformă într-un anumit oxidant şi respectiv fiecare oxidant se transformă numai într-un anumit reducător. Echilibrul cu schimb de electroni se poate scrie în forma generală : Red  Ox + ze– Prin cedarea sau acceptarea unui anumit număr de electroni. cel mai des întâlnite în practică Element Chimic Metal Nemetal 27 . 8 Elementele cu mai multe N.reducere sau reacţii redox. Din acest motiv nu pot exista independent numai reacţii de oxidare sau numai reacţii de reducere. Cuplurile oxidant/reducător sunt bine definite prin numărul de electroni transformaţi între cele două specii care alcătuiesc cuplul redox.O. ci au loc totdeauna reacţii care cuprind ambele procese..O. Într-o reacţie chimică cu transfer de elctroni un atom cedează electroni (se oxidează) şi un atom acceptă electroni (se reduce). Numărul electronilor cedaţi în procesul de oxidare este egal cu cel al electronilor acceptaţi în procesul de reducere. Red1 oxidare → Ox1 + ze–  → Red2 Ox2 + ze– reducere Red1 + Ox2 Ox1 + Red2 Pentru a înţelege echilibrele cu transfer de elctroni şi a putea prevede produşii de reacţie într-o reacţie redox este necesar să cunoşti modalitaţile de stabilire a numărului de oxidare (N. Întrucât electronii nu pot exista liberi.).. cel mai des întâlnite în practică.

+1.O. +2 +2. Mg. +3. În anul 1859 Gaston Planté a inventat pila numită acumulatorul cu plumb şi a formulat definiţia unui acumulator: „Acumulatorul este un generator electrochimic care acumulează energie electrică şi o restituie sub formă de curent". +2 +1. Acumulatorul cu plumb este format din şase celule eletrochimice legate în serie. +1. +3. +4 –3. +4. fiecare generând o forţă electromotoare de 2 V. +7 +2. +4. O baterie este un acumulator format din mai multe pile electrochimice legate în serie. Al. +5 +3 +3. –1 –1. Ni. +1. Acumulatorul cu plumb s-a dezvoltat ca sursă portabilă de curent continuu începând cu anul 1915 când au apărut demaratoarele automate la automobile. +7 –1. +4. Astăzi termenul de baterie se foloseşte pentru dispozitivele formate dintr-o singură pilă: baterie de ceas. +6 +2. +1 +2 +3 +4 +3. +5. +3 Cu Au Hg Sn Pb As Au Bi +1. +5 Simbol F Cl Br I O S N P N. Iniţial concentraţia acidului sulfuric este de 34% (aceasteia corespunzându-i o densitate de 1. +3. +7 –2. Zn.Simbol Na. +3 +1. +3. +7 –1. de lanternă. Acest tip de acumulator poate funcţiona mai mulţi ani în condiţii de temperatură variind între –35oC şi +40oC. iniţial fine. +5. +4 +2.26 g/mL). Măsurarea densităţii soluţiei de acid sulfuric este o modalitate utilă şi puţin laborioasă de apreciere a stării de încărcare a acumulatorului cu plumb. +6 –3. +5 -3. etc. devin greu solubile şi 28 . Si Cr Mn Fe Co N. se măresc cu timpul. Pe măsură ce acumulatorul funcţionează se formează sulfat de plumb (PbSO4): granulele de PbSO4. +5. –1 –2. Deoarece prin funcţionare acidul sulfuric se consumă densitatea acestuia scade. Ag Ca. Acidul sulfuric se consumă în timpul funcţionării. +5 Elementele galvanice surse de energie electrică Reacţiile redox reversibile sunt folosite în celulele electrochimice pentru producerea curentului electric. K.O. +2. +3 +2.

formată prin omogenizarea oxidului de mangan cu clorura de amoniu. 29 . aceasta se acoperă cu un strat protector de oxid de zinc. câteva ore. Temperatura favorizează mobilitatea speciilor chimice din sistem şi mai ales a combinaţiei chimice care se îndepărtează de anod. reacţia chimică care stă la baza funcţionării sale este ireversibilă. Pentru a prelungi timpul de funcţionare acest tip de baterie se poate încălzi uşor.500 V. Acest fenomen. În bateriile tradiţionale trebuie adăugată periodic apă distilată deoarece aceasta se consumă în timpul reacţiei de electroliză care se produce la încărcarea acumulatorului. Pe măsură ce pila funcţionează se formează o combinaţie complexă a zincului cu amoniacul care cristalizează.acoperă suprafaţa activă a electrozilor. O astfel de pilă este formată dintr-un cilindru de zinc. În anul 1868 George Leclanché a inventat bateria zinc-carbon. care reprezintă anodul. Aceste pile au un timp de funcţionare mai mare decât cele care conţin NH4Cl deoarece în urma reacţiei redox care are loc la anod. Se prelungeşte astfel timpul de funcţionare pentru aceste pile. În versiunea alcalină a acestei pile NH4Cl a fost înlocuită cu hidroxid alcalin. nivelul ei rămânând practic constant. denumită ulterior baterie primară. Aceasta reduce mobilitatea ionilor din sistem tensiunea produsă diminuându-se. Marele avantaj al acestor pile îl constituie faptul că electrolitul suport este în stare solidă. hidroxid de potasiu şi hidroxid de zinc. cunoscut sub numele de sulfatare. În interiorul cilindrului se află o bară din grafit – catodulul – înconjurată de o pastă umedă. împiedică funcţionarea la parametrii optimi ai acumulatorului. deoarece nu mai poate fi încărcată. Pila cu mercur este tot o pilă uscată în care anodul este de zinc iar catodul un fir din oţel în contact cu un amestec de oxid de mercur (II). Acumulatoarele moderne au electrozi confecţionaţi dintr-un aliaj de calciu şi plumb care împiedică electroliza apei. Potenţialul acestei pile este de 1. Acumulatorul cu plumb este o pilă secundară deoarece poate fi reîncărcată. Din acest motiv tip de baterie se numeşte pilă uscată.

Produşii de reacţie formaţi aderă la suprafaţa electrozilor ca în cazul acumulatorului cu plumb diminuând timpul de viaţă al pilei. într-un program finanţat de NASA. Electronii trec printr-un circuit exterior de la metan (agentul reducător) la oxigen (agentul oxidant). O asemenea pilă cântăreşte în jur de 250 kg şi nu este utilizată efectiv ca sursă portabilă de curent. În condiţii optime de exploatare un acumulator nichel-cadmiu poate fi folosit 2 ani. Tensiunea generată de o asemenea pilă este de 1.Aceste pile pot avea dimensiuni foarte mici şi pot fi folosite pentru alimentarea ceasurilor electronice şi calculatoarelor de buzunar. Asemenea pile cu combustibil funcţionează în marile metropole în momentele în care consumul de electricitate este foarte mare. Această pilă a constituit modelul pentru dezvoltarea pilelor cu combustibil. Sunt pile în care electrolitul suport este în stare solidă. Pilele cu combustibil sunt sistemele electrochimice în care are loc o alimentare continuă în reactanţi. etc. telefon mobil. Misiunile Apollo au folosit o pilă cu combustibil bazată pe reacţia oxigenului cu hidrogenul pentru obţinerea apei de băut.300 V. calculator. aparat foto. Având ca model pila Leclanché au fost fabricate pile uscate fără electrolit suport. Aceste sisteme sunt folosite în vestele de salvare cu care sunt dotate avioanele şi vapoarele. În New York şi Tokyo există centrale electrice echipate cu pile hidrogen–oxigen. care devine astfel electrolitul suport. casetofon. Pilele fără electrolit au un anod de magneziu şi un catod de cupru acoperit cu clorură de cupru (I) şi funcţionează numai în contact cu apa de mare. Capitolul V LEGĂTURI CHIMICE 30 . Acumulatoarele Nichel-Cadmiu sunt pile secundare utilizate în aparatele electronice portabile: radio. Energia care se degajă în reacţia metanului cu oxigenul folosită pentru încălzire sau pentru funcţionarea unor motoare poate fi utilizată pentru producerea curentului electric.

G. Tipurile de legături chimice sunt: 1.1.Pentru a forma combinaţii chimice stabile din punct de vedere energetic. H2. legături ionice (de exemplu: NaCl. (Cl2. O2) eterogene (HCl.Lewis. Legătura chimică este forţa exercitată între grupuri de atomi sau ioni care determină formarea unei unităţi stabile. W. atomii se combină între ei. fie prin cedare sau acceptare de electroni (electrovalenţa). Teoria lui Lewis denumită teoria electronică a valenţei sau a valenţei directe. NH3 ) b) multiple: omogene (N2) eterogene ( HCN) c) coordinative ( [NH ]+. prin tendinţa acestora de a realiza configuraţia stabilă de dublet sau octet. Majoritatea atomilor tind către configuraţia de octet (regula octetului). explică formarea legăturilor chimice dintre elemente în scopul formării de substanţe compuse cu molecule şi structuri stabile. [Cu (NH3) 4 +]2+ ) 5.Kossel şi I. a stratului electronic exterior. legături covalente: a) simple : omogene. AlCl3) 2.N. Legătura ionică 31 . care reacţionează ca grupare sau specie de sine stătătoare. Langmuir explică natura legăturilor chimice ca fiind dată de electronii necuplati de pe stratul exterior al învelişului electronic al atomilor care reacţionează în procesul chimic respectiv. fiind foarte reactivi datorită energiei mari pe care o posedă. fie prin punere de electroni în comun (covalenţa ).

formaţi prin transferul unui electron cedat de atomul de sodiu şi acceptat de atomul de clor: . valenţa negativă. Aceasta reprezintă regula octetului de valenţă. În acest mod se formează un compus ionic. Mn 2+.acceptarea electronului cedat de atomul de sodiu. cu formare de ion negativ: Cl + e. 32 . Compuşii ionici în stare solidă sunt caracterizaţi prin stabilitate şi ordonare a particulelelor în celule elementare care formează reţele cristaline unde ionii pozitivi şi negativi alternează în mod regulat şi uniform. în cazul elementelor din grupele principale IA-IVA ale tabelului periodic şi respectiv.→ Na +ClElectrovalenţa reprezintă numărul de electroni cedaţi din stratul electronic exterior . adică prin transfer de electroni. Mn 7+.valenţa pozitivă de la (+1) la (+4). de atracţie între ionii Na+ şi Cl-.Legătura ionică sau electrovalentă sau heteropolară reprezintă forţa de atracţie electrostatică dintre ionii pozitivi şi ionii negativi. numărul de electroni acceptaţi pe stratul electronic exterior de la (-4) la (-1).Cu 2+. metalele din grupele IB-VIIB. Un exemplu clasic îl constituie formarea moleculei de clorură de sodiu (NaCl) prin realizarea unei legături ionce. se realizează o legătură ionică. formaţi prin cedare şi respectiv. prin acceptare de electroni.cedarea unui electron din stratul exterior al atomului de sodiu. pentru a atinge configuraţia electronică stabilă de octet a ultimului strat electronic. pot realiza configuraţia stabilă de octet prin cedare de electroni ai orbitalilor d sau f. cu formare de ion pozitiv: Na . formându-se o moleculă de clorură de sodiu: Na+ + Cl. Cu +. pentru completarea stratului său electronic în configuraţie de octet.→ ClDatorită atracţiei electrostatice dintre cei doi ioni cu sarcini electrice de semn contrar.e. Fe 3+.→ Na+ . cu posibilitatea de a se transforma în mai mulţi ioni pozitivi cu diferite valenţe: Fe 2+. Elementele de tranziţie.

) cu o distribuţie uniform alternantă a ionilor pozitivi şi negativi.2.Lewis şi dezvoltată de I. ci din cristale cu formă spaţială determinată. legătura dintre cei 33 . legătura ionică (electrovalentă) dă posibilitatea ionilor din molecule de a se mişca liber. N2.1. astfel încât substanţele disociază. În soluţie. fiind determinat de forma geometrică spaţială a celulei elementare a reţelei ionice. Legătura covalentă nepolară Formarea moleculei de hidrogen. molecula este nepolară. 5. câte unui electron necuplat şi 5.Substanţele cristaline nu sunt formate din molecule. Numărul ionilor de semn contrar din jurul unui ion reprezintă numărul de coordinare a acestui ion.Lamgmuir a explicat formarea moleculelor formate din atomi identici (H2. Întrucât centrul sarcinii pozitive coincide cu centrul sarcinii negative. rombică. caracteristică substanţei respective (cubică. a realizarea configuraţiei stabile. Legătura covalentă se poate forma între atomi de nemetal identici (legătură covalentă nepolară) sau între atomi diferiţi (legătură covalentă polară). Molecula de azot (N2) este nepolară. hexagonală etc. tetragonală. Legătura formată între atomi de nemetale prin punerea în comun a uneia sau mai multor perechi de electroni se numeşte legătură covalentă. Legătura covalentă Teoria electronică a valenţei lui G. Br2) prin punerea în comun de către fiecare atom.2. H2 este reprezentată astfel: H· + ·H = H·· H sau H−H Între atomii identici de hidrogen s-a format o legătură covalentă datorită perechii (dubletului) de electroni puşi în comun şi care aparţin ambilor atomi.

δ+ δ- H − Cl sau H − Cl Legătura dintre atomi realizată prin punerea în comun a unor perechi de electroni necuplati din stratul de valenţă se numeşte legătură covalentă. Molecula formată este un dipol. CCl4. are loc o redistribuire a densităţii electronice în moleculă. molecula de CO2 este lineară (O=C=O).2. HCl are loc prin punerea în comun a câte un electron de către atomii fiecărei molecule. având electronegativităţi diferite. H2O ( H − O − H) nu este lineară. este rigidă şi orientată în spaţiu. De aceea. formându-se un orbital molecular. Teoria mecanică. iar molecula de tetraclorura de carbon. Molecula de apă. prin punerea în comun de electroni. spre deosebire de legătura ionică. sarcina negativă are centru deplasat spre atomul elementului cu un caracter mai puternic electronegativ.cuantică a covalenţei explică formarea legăturii covalente pornind de la existenţa orbitalilor.2. în rotaţia lor în jurul nucleului. cu centrul de sarcină negativă (δ-) deplasat spre Cl şi centrul de sarcină pozitivă (δ+) deplasat spre H.3. NH3 sau a unei molecule de acid clorhidric.cuantică a covalenţei Teoria mecanică.2. 34 . Implicit. 5. De exemplu.doi atomi de azot fiind formată din trei perechi de electroni puşi în comun de fiecare atom de azot (legătură covalentă triplă nepolară): N≡ N 5.300 . care. unghiul format de cele două legături fiind de 104. H−O. Legătura covalentă polară Formarea unei molecule de amoniac. fiind denumită şi moleculă polară. ca spaţiu în care probabilitatea este maximă ca electronii să se găsească la un moment dat. are o simetrie tetraedrică.

sau a doi electroni p (de exemplu Cl − Cl ). Covalenţa unor elemente se explică prin trecerea unor electroni de pe orbitali s pe orbitali p. formând orbitali hibrizi. dar şi spndm datorată tranziţiilor s → d. fiecare atom trebuie să aibe un orbital ocupat numai cu un singur electron. pz). se întrepătrund. . Legătura π este formată din câte doi electroni p (px. p şi chiar d. formând un orbital molecular de formă alungită. pentru formarea unei legături covalente. Hibridizarea poate fi de tip sp. datorită tranziţiilor electronice 2s → 2p. În aceste cazuri. unde orbitalii de formă sferică a electronilor s puşi în comun de către fiecare atom. Densitatea de electroni a legăturilor π este 35 .hibridizare sp ↑↓ 2s2 ↑↓ 2s2 .cuantică a covalenţei prezintă formarea de legături simple ( σ ) între doi atomi prin punerea în comun a unei perechi de elctroni s (de exemplu legătura H − H). două legături π . În cazul altor molecule. orbitalii electronici atomici se transfomă în orbitali moleculari prin dispunerea echilibrată a densităţii electronice. de pe orbitali p pe orbitali d.Un caz special este formarea moleculei de hidrogen.hibridizare sp3 ↑↓ 2s2 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ ↑ ↑ 2p3 2p0 ↑ 2p1 → . py. p → d şi apoi s → d. dar de spin opus.hibridizare sp2 ↑ 2s1 ↑ ↑ 2p2 → ↑ 2s1 ↑ 2p1 Teoria mecanică. Dubla sau tripla legătură covalentă se formează dintr-o legătură simplă σ şi una şi respectiv. de pe orbitali s pe orbitali d.Aceştia pot fi electroni de tip s. sp3 . sp2 . a unui electron s şi a unui electron p (de exemplu legătura H − C).

în plan perpendicular pe planul legăturii simple σ şi în acelaşi timp perpendiculare între ele. se numeşte acceptor. între care există legături covalente coordinative.→ [Zn (OH )4 ] 2ionul de tetrahidroxozinc (II) Combinaţia complexă se formează prin legatura dintre ionul complex şi un ion de semn opus acestuia (cationi metalici): [Co(NH3)6]Cl3 clorură de hexaaminocobalt (III). În cazul formării + ionului de amoniu NH + 4 şi a ionului de hidroniu [ H3O ] . se realizează o legătură coordinativă. Legătura coordinativă În cazul în care perechea de electroni pusă în comun provine de la un singur atom dintre cei doi atomi participanţi la reacţie. iar atomul care acceptă aceeaşi pereche de electroni. Ionul complex este format dintr-un ion de metal (ion central) şi molecule sau ioni (liganzi). De exemplu între ionul de Cu2+ şi molecule de amoniac: Cu 2+ + 4NH3 → [Cu (NH3 )4 ] 2+ ionul de tetraaminocupru (II) N H H 3N C u 3 2 + N H 3 Dar şi între alţi ioni metalici şi alte molecule sau ioni: Cr 3+ N H 3 + 6H2O → [Cr( H2O )6 ] 3+ ion de hexahidroxocrom (III) Zn 2+ +4OH. iar acceptorul este ionul de hidrogen (protonul). Capitolul VI SOLUŢII 36 . Atomul care cedează perechea de electroni se numeşte donor. 5.3. donorul este atomul de azot şi respectiv. de oxigen .

exoterm denumit şi solvatare. iar substanţa dizolvată (solutul) este componenta care se află în proporţie mai mică în soluţia respectivă. lichide şi gazoase. lichidă şi gazoasă). gaze în lichide. Apa este cel mai răspândit dizolvant în natură. Dizolvantul (solventul) este componenta în exces. soluţiile sunt concentrate. există următoarele tipuri de soluţii: gaze în gaze. putând dizolva substanţe solide. endoterm. lichide în lichide. Fenomenul de interacţiune a particulelor de solut (molecule. Soluţiile care conţin mici cantităţi (volume) de solut sunt diluate. datorită atât a mişcării moleculare.1. solide în solide. Fenomenul de desprindere a particulelor de pe suprafaţa solutului şi difuzarea acestora printre moleculele solventului (dizolvarea) este un proces fizic.Soluţiile reprezintă amestecurile omogene a două sau mai multe componente în diferite proporţii. iar în caz contrar. ioni) şi cele ale solventului este un proces chimic. Dizolvarea Dizolvarea este procesul prin care particulele solutului difuzează printre cele ale solventului. 6. Funcţie de starea de agregare a componentelor (solidă. lichide în lichide. cât şi datorită interacţiunii moleculelor de apă. gaze în solide. În cazul în care solventul este apa. Cantitatea de substanţă dizolvată existentă în soluţie poate fi exprimată prin: 37 . procesul se numeşte hidratare. Concentraţia unei soluţii reprezintă cantitatea sau volumul de solut existentă într-o anumită cantitate sau volum de solvent. lichide în solide.

În cazul în care o soluţie conţine o cantitate mai mică de substanţă dizolvată. la o stare de echilibru dinamic între cantitatea de substanţă nedizolvată şi substanţă dizolvată. molară. decimolară. 0. 0. care reprezintă numărul de moli (moleculă-gram) de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie semimolară. 0. 2M. dublu-molară. fiind considerată soluţie saturată. soluţia conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată într-un dizolvant.1N. dublunormală.la o anumită temperatură.1M). la echilibru. care reprezintă masa de substanţă dizolvată la 100 de unităţi de masă de soluţie (de exemplu: soluţie 10% NaCl). după care. .concentraţie molară sau molaritatea soluţiei notată CM.2.. 1M. normală.concentraţie procentuală ( procente de volum) exprimată în unităţi de volum a unei substanţe lichide la 100 de unităţi de volum de soluţie (de exemplu: soluţie de alcool 80%).concentraţie normală sau normalitatea soluţiei notată cu CN care reprezintă numărul de echivalenţi-gram de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (de exemplu: soluţie decinormală.5M. . Solubilitatea Solubilitatea sau gradul de solubilitate a unei substanţe dizolvate (solut) reprezintă cantitatea maximă de substanţă care se poate dizolva într-o anumită cantitate de dizolvant (solvent) în condiţii de echilibru. soluţia este o soluţie nesaturată. 2N).5N.concentraţie procentuală (C% .procente de masă)). M sau [X]. . 1N. concentraţia soluţiei nu mai creşte: substanţă nedizolvată  substanţă dizolvată (în soluţie) Deci la o anumită temperatură. 6. soluţia care conţine o cantitate mai 38 . 0. Procesul de dizolvare a unei substanţe ajunge la un moment dat. seminormală.

astfel încât ionii se desprind din reţea şi trec în soluţie înconjuraţi de moleculele de apă. Prin teoria disociaţiei electrolitice. fiind hidrataţi.mare de substanţă dizolvată decît soluţia saturată. a unei sări. are loc un proces denumit disociere sau ionizare a substanţelor ionice şi polare dizolvate sub acţiunea moleculelor de dizolvant. Arrhenius arată că moleculele unui electrolit dizolvat în apă se scindează în ioni cu sarcină pozitivă şi ioni cu sarcină negativă. iar substanţele ale căror soluţii nu conduc curentul electric. ceea ce arată faptul că moleculele de solut se transformă în mai multe particule. Aşadar.Teoria disociaţiei electrolitice S-a observat că unele soluţii conţin mai multe particule decât numărul de molecule ale substanţei dizolvate care nu sunt atomii componenţi ai moleculelor respective. acid şi respectiv. sărurile).. substanţele ale căror soluţii apoase conduc curentul electric se numesc electroliţi (de exemplu: acizii. în timpul dizolvării. Procesul de disociaţie electrolitică constă în are loc prin unei baze. S. se numesc neelectroliţi (majoritatea substanţelor organice). bazele. 6. este un proces reversibil: NaOH H2SO4 NaCl → → → Na+ + OHH+ + HSO4 Na + + Clscindarea moleculelor unei combinaţii ionice într-un dizolvant. adică disociază. Pe baza studiilor lui van’Hoff. reprezintă o soluţie suprasaturată. disociaţia electrolitică a 39 . La dizolvarea compuşilor ionici are loc o interacţie a ionilor din reţeaua cristalină şi dipolii de apă.3.

soluţiile acestora conţinând un număr mic de ioni. care disociază total şi electroliţi slabi. într-o soluţie de o anumită concentraţie. După valoarea gradului de disociere electrolitică. care disociază puţin în soluţie apoasă. c3 reprezintă concentraţiile ionilor de valenţă corespunzătoare: n1. concentraţia reală a ionului în soluţie c.3... coeficientul de activitate. poate fi exprimată prin tăria ionilor ( μ ): μ = ½ · ( c1n1 2 + c2n2 2 + c3n3 2 + ..În cazul fiecărui electrolit... n3 etc. 6. c2. acizi şi baze organice şi unele săruri anorganice. fa . Electroliţi slabi Electroliţii slabi sunt în majoritate. săruri) şi care sunt complet disociate în soluţii apoase.. numai o anume cantitate de substanţă este disociată în ioni liberi. electroliţii se grupează în: electroliţi tari. faţă de cantitatea totală a acesteia.1.) unde: c1.2. denumită activitatea ionilor.... Gradul de disociere electrolitică ( α ) reprezintă substanţa dizolvată disociată în ioni liberi ce conduc curentul electric. există relaţia: a = fa · c Intensitatea câmpului electric ca rezultat al ionilor din soluţie. Fracţiunea ionilor disociaţi reprezintă chiar concentraţia ionilor în soluţie. n2. Electroliţi tari Electroliţii tari sunt substanţe chimice cu structură cristalină ioncă în stare solidă (acizi. Dacă se notează: activitatea unui ion a.. 6... 40 .3. baze.

α Constanta de echilibru este: K = [ A+ ] · [ B.3.10 · 10 -14 ioni-gram/L În acest caz .] / [ A B ] Dacă se notează concentraţia soluţiei c (mol/L) şi gradul de disociere α.] = 10-7 ioni-gram/L 41 . reprezentată astfel: AB 1.3. K şi gradul de disociere electrolitică este exprimată de legea diluţiei lui Ostwald: K = ( α c ) · ( α c ) / ( 1 – α ) · c = α2 · c / ( 1 .] = Kw = 1. relaţia dintre constanta de echilibru. disociaţia electrolitică este o reacţie de echilibru între moleculele nedisociate (AB) şi ionii formaţi în soluţie ( A+ şi B-). Deci la temperatura obişnuită este: [ H3O+ ] · [ OH.În cazul electroliţilor slabi.] / [ H2O ] 2 Produsul concentraţiilor ionilor de hidroniu şi a ioni de hidroxid. Disociaţia electrolitică a apei O mică parte din moleculele de apă disociază în ioni de hidrogen (care în soluţie se prezintă sub formă de hidroniu) şi ioni de hidroxid: H–O–H + H–O– H → H3O+ + OHDeoarece raportul moleculelor de apă disociate este de 1/556 000 000. concentraţia ionilor de hidroniu este egală cu concentraţi ionilor de hidroxid : [ H3O+ ] = [ OH. Constanta de disociere electrolitică a apei este: Kw = [ H3O+ ] · [ OH. numit produsul ionic al apei: [ H3O+ ] · [ OH.α )  A+ + Bα α 6. gradul de disociere electrolitică a apei (α ) este de 18 ·10-10 .] este constant.

exprimat prin exponentul respectiv. baze şi săruri.În mod uzual. soluţiile fiind considerate: - puterni acide slab acide slab bazice puternic bazice pH = ( 0 .1.3 ) pH = ( 4 – 7 ) pH = ( 7 . 7.lg [ OH. combinaţiile anorganice se clasifică în oxizi.14 ) - Capitolul VII COMBINAŢII ANORGANICE Fie naturale. fie de sinteză. acizi.10 ) pH = ( 11 . concentraţia acestor ioni se exprimă prin pH-ul soluţiei.] = 7 Valorile pH-ului sunt cuprinse în intervalul 0-14. proprietăţile fizice şi chimice. cu semn schimbat. de exemplu: pH = . funcţie de compoziţia.lg [ H3O+ ] = . Scurt istoric 42 .

noţiunea de bază a fost definită ca urmare a experimentului prin care a obţinut o substanţă de masă constantă la calcinarea unei sări. Compoziţia. Brönsted şi chimistul englez T. De asemenea.N. a legii bazicităţii acizilir a lui Ch. cât şi a determinării oxizilor ca anhidride ale acizilor de către A. Von Liebig. structura şi comportamentul acizilor şi bazelor au fost explicate prin: Teoria ionică Chimistul suedez Svante Arrhenuis a stabilit.În secolul al XVII-lea. chimistul danez J. Nu trebuie să uiţi însă că H+ este nucleul atomului de H. a bazelor. Tachenius a introdus noţiunea de acid (acidus înseamnă acru) şi a stabilit că în reacţia acidului cu o bază se formează o substanţă denumită sare. Arrhenuis a dat următoarele definiţii: Un acid este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul de hidrogen H+.N. în 1887. Lowry au propus noi definiţii pentru noţiunile de acid şi bază. Lavoisier. Hantsch. Berzelius. denumită basis. moleculele lor se disociază în ioni: substanţele ionizează. sau a sărurilor. că proprietăţile unor soluţii pot fi înţelese pe deplin numai admiţând că la dizolvarea în apă a acizilor. H+ este alcătuit din particulele 43 . luând în considerare schimbul de ioni H+ care poate avea loc între unele specii chimice. Berthollet. Teoria protolitică În anul 1923. Gay-Lussac. Gerhardt. Pentru ionul H+ se foloseşte în general denumirea de proton. au contribuit la elaborarea teoriei acizilor polibazici alui J. În secolele XVII şi XIX. teoriile multor savanţi. O bază este o substanţă care se dizolvă în apă punând în libertate ionul hidroxil HO–.

Oxizi 7.N.2. Brönsted şi T. CaO. Această teorie este cea mai generală. În toate reacţiile protonul cedat de acid este acceptat de o altă specie chimică. oxid de carbon. MgO. Exemple de oxizi: oxid de sodiu. Un acid este o substanţă care poate să cedeze protoni.2. Conform acestei definiţii. Lowry au dat definiţia protolitică a acizilor. J. Teoria electronică G. este o particulă foarte mică şi extrem de reactivă. în cazul uniu elementul chimic monovalent. O bază este o substanţă care poate juca rol de donor de electroni. oxid de magneziu. NaO. oxid feric. Toate bazele de tip Brönsted – Lowry sunt şi baze Lewis. Să nu confuzi deci protonul H+ cu particula elementară proton p+. Fe2O3. Acizii Lewis sunt însă mult mai numeroşi şi includ substanţe care au un atom cu octet incomplet (AlCl3) sau cationi metalici. noţiunea de bază se lărgeşte.N. p+ şi un neutron n0. N. CO. O bază este o substanţă care poate accepta protoni.elementare: un proton. el nu poate exista liber în soluţie. Clasificare Oxizii sunt combinaţiile oxigenului cu un alt element chimic cu formula generală a oxizilor este X2O. Brönsted şi T.N. oxid de calciu. Pe baza proprietăţii lor de a accepta protoni în reacţii chimice. dioxid 44 . FeO.1. oxid feros.N. Lowry au dat definiţia protolitică a bazelor. J. de aceea. Protonul H+. 7. cuprinzând alături de hidroxizi şi substanţe care nu conţin gruparea HO–. Lewis a formulat în anul 1938 următoarele definiţii pentru acizi şi baze: Un acid este o substanţă care poate juca rol de acceptor de electroni.

. la 4°C Cl2O Monoxid de clor(gaz) + H2O = apa (lichid) 2HClO acid hipocloros (soluţie) . formând un acid. NO. CO2. caracteristică apei oxigenate (H2O2). dioxid de sulf. trioxid de azot.de carbon. Proprietăţi generale Oxizii acizi reacţionează cu apa. Peroxizii sunt combinaţii care conţin în molecule gruparea – O – O – numită peroxidică.2. oxizi bazici (anhidride bazice) şi oxizi amfoteri. NO2. dioxid de azot. oxizii sunt clasificaţi în oxizi acizi (anhidride acide). N2O5.reacţia cu apa a monoxidului de clor gazos trecut peste oxid mercuric. SO2. conform unor reacţiei generale. formând o bază: +2 +2 M O + H2O = M(OH)2 Exemplu: CaO + H2O = Ca(OH)2 Oxid de calciu hidroxid de calciu 45 . pentoxid de azot. 7.2. cum sunt: +1 +1 X2O + H2O = HXO +4 X O2 + H2O = H2XO3 Exemple: . Funcţie de comportarea oxizilor cu apa. N2O3.reacţia dioxidului de sulf cu apa SO2 + H2O = H2SO3 Oxizii bazici reacţionează cu apa. monoxid de azot.

H3PO4 . acid sulfuric. Exemplu: formarea hidroxidului de aluminiu prin reacţia cu apa a oxidului de aluminiu care poate disocia atât ca o bază. în funcţie de condiţii. etc. care în soluţie apoasă disociază astfel: acizii tari: HX → H+ + Xunde HX poate fi de exemplu: acid clorhidric. Acizi Acizii sunt substanţe care conţin în molecula lor ioni de hidrogen. H2SO4 în prima treaptă de ionizare. 7.1.Oxizii amfoteri formează cu apa acizi sau baze. X-: HX + H2O  H 3O+ + Xunde HX poate fi de exemplu: acid fosforic. denumiţi oxizi indiferenţi. H2S. cum sunt: oxidul de carbon. HCl. acid sulfhidric.3 . molecula de acid disociază în ion de hidroniu (H3O+) şi ion radicalul acid. acid percloric. HClO4. acizii sunt clasificaţi în: 46 . cât şi ca un acid: Al2O3 + H2O = Al(OH)3 care poate disocia ca o bază → Al3+ + 3OHsau H3AlO3 care poate disocia ca un acid → 3H+ + AlO33Există oxizi care nu sunt anhidride nici de baze şi nici de acizi. Clasificare a) Funcţie de compoziţia moleculară. 7.3. monoxidul de azot. acizii slabi: HX + H2O  H 3O+ + XÎn soluţie.

. SO4 2-. nemetalul fiind notat cu X (de ex.oxoacizii ( H – O – X ) . nemetalul X. NO3-. compuşi multiatomici în molecula cărora protonul este legat de atomul de oxigen care este legat şi de atomul central.3. PO4 3-). acizii se clasifică în: acizi monobazici: HCl HCl + . format din elementul central sau gruparea formată din atomii elementului central şi cei ai oxigenului ( de exmplu: Cl-.2. b) Funcţie de numărul de protoni (H+) din molecule. HNO3.+ H2O  H3O+ + PO4 3Molecula de acid disociază punând în libertate a unui proton sau a mai multor protoni şi radicalul acid. CO3 2.. H2S) . H3PO4. Acizi tari şi acizi slabi Bazicitatea unui acid ( valenţa radicalului acid) este dată de numărul atomilor de hidrogen care pot fi puşi în libertate sau înlocuiţi. ( de exemplu: H2CO3. H2SO4.acizi bibazici: H2SO4 + H2O → H3O+ + HSO4HSO4. în molecula cărora ionul de hidrogen este legat direct de elementul central. . Radicalul acid se comportă ca o grupare stabilă şi participă în aceeaşi compoziţie şi structură în reacţii chimice: De exemplu: H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O → H + + ClH + + NaCl Na+ → 7. pe care îi poate pune în libertate în soluţie sau care pot fi înlocuiţi de cationi.: HCl.+ H2O  H3O+ + HPO42HPO42. 47 . compuşi binari.hidracizi( HX ).+ H2O  H3O+ + SO4 2.acizi tribazici: H3PO4 + H2O  H3O+ + H2PO4H2PO4. H3AsO4).

K1. Ka. K3. acizii sunt tari sau slabi. cu formare de săruri şi apă: +1 +1 HX + M OH = M X + H2O acid bază sare apă HCl + KOH = KCl + H2O . cărora le corespunde câte o de constantă de aciditate. corespund trei constante de aciditate: Etapa 1 H3PO4 + H2O  H3O+ + H2PO4Etapa 2 H2PO4.+ H2O  Etapa 3 HPO42.reacţia cu bazele. funcţie de concentraţia de ioni din soluţie. Acizii tari sunt complet disociaţi în soluţie. Acizii polibazici disociază în mai multe etape de ionizare.reacţia cu oxizi bazici. Proprietăţi generale Acizii sunt caracterizati prin: .] K3 = 4.K2.8 ·10-13 H3O+ + HPO4 K2 = [ H3O+ ]·[HPO4 2-] / [ H2PO4. pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de constanta de aciditate. cu formare de săruri şi apă: +2 +2 2HX + M O = M X2 + H2O 48 .+ H2O  H3O+ + PO4 3K3 = [ H3O+ ]·[PO4 3-] / [ HPO4 2.5·10-3 7.La o concentraţie dată. de exemplu.] K2 =0.În soluţie apoasă. pentru cele trei etape de disociere. În cazul acidului fosforic.2· 10-8 K1 = [ H3O+ ] · [H2PO4-] / [H3PO4] K1 = 7. acizii disociază în ionul de hidroniu şi ionii radicalilor acizi.3.3.

H3PO4 are trei constante de ionizare).] · [ H3O+ ] / [HX ] · [H2O ] Valoarea concentraţiei de apă fiind constantă într-o soluţie diluată. cu formare de săruri şi degajare de hidrogen: +2 +2 2HX + acid M metal = M X2 + H2 ↑ sare hidrogen 2HCl + Zn = ZnCl2 + H2 ↑ . pe când acizii slabi sunt caracterizaţi de prin constanta de echilibru : HX + H2O  X.reacţia cu metale.ionizarea în soluţie: Cu cât concentraţia de ioni din soluţie la o diluţie dată. fiecare etapă de ionizare succesivă în care se desprinde câte un proton şi ionul radicalului acid corespunzător. H2SO4 are două constante de ionizare . 7.4. acidul este mai puternic disociat.acid oxid sare apă 2HCl + CuO = CuCl2 + H2O .] · [ H3O+ ] / [HX ] În cazul acizilor polibazici.+ H3O+ K = [ X. Ka denumită şi constanta de ionizare: Ka = [ X. Acizii tari sunt complet disociaţi în ionul de hidroniu şi radicalul acid. Baze 49 . are câte o constantă de ionizare (acidul sulfuric. este mai mare. fiind considerat un acid tare. constanta de echilibru devine constanta de aciditate.

şi care în soluţie. fie. Ba(OH)2. KOH).4. bazele sunt compuşi chimici care au în moleculă ioni de hidroxid. OH).1. caz în care metalul este monovalent. Clasificare a) Funcţie de solubilitatea bazelor în apă. se clasifică în: . OH. la o concentraţie dată. SR(OH)2.baze solubile: hidroxizii metalelor alcaline (LiOH. RbOH.baze insolubile: hidroxizii de cupru.baze slabe 7.4.(gruparea hidroxil. de exemplu Mg(OH)2.baze tari . Bazele tari sunt complet disociate în soluţii ( NaOH.Ca(OH)2. CsOH) denumiţi alcalii. hidroxizii metalelor alcalino-pământoase sunt mai puţin solubili în apă ( BeOH)2. iar o dată cu creşterea acesteia.Conform teoriei disociaţiei electrolitice. b) Funcţie de gradul de disociere în soluţie apoasă. KOH. hidroxidul este o bază mai tare (NaOH). disociază astfel: MOH → M + + OHÎn molecula hidroxidului.] / [MOH ] Cu cât electronegativitatea elementului central este mai mică. 50 . gruparea hidroxil este legată de atomul metalic prin atomul de oxigen: M – O – H. NaOH. Baze tari şi baze slabe Tăria bazelor este determinată direct de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie. aluminiu. . deci de concentraţia ionilor de hidroxid în soluţie. Mg(OH)2.2. la o concentraţie dată. iar bazele slabe sunt caracterizate de constanta de bazicitate: MOH  M+ + OHKb = [M+ ] · [OH. se clasifică în: . 7. baza este mai slabă.

În soluţie.reacţia cu o sare ( reacţie de dublu schimb). demonstrează caracterul amfoter al hidroxidului ( ex. cu formare de săruri şi apă: MOH + HX = MX + H2O NaOH + HCl = NaCl + H2O .reacţia cu acizii.punerea în libertate a protonilor determină caracterul de acid al hidroxidului: M – O – H + H2 O hidroxidului: M– O–H → OH.+ H3O → H3O+ + MO. cu formare de o altă bază şi o altă sare: MOH + NX = NOH + MX 2KOH + MnCl2 = 2KCl + Mn(OH)2 .reacţia cu un metal.3. cât şi a ionilor de hidroxid. cu formare de sare şi degajare de hidrogen +1 +3 2MOH +2 N + 6H2O = 2 M [ N (OH)4 ] + 3H2 2NaOH + 2Al + 6H2O = 2Na [ Al (OH)4 ] + 3H2 51 . bazele se comportă diferit.+ M+ . cu formare de acid şi apă: 2MOH + XO2 = M2XO3 + H2O : 2NaOH + CO2 = Na2CO3 + H2O .punerea în libertate atât a ionilor de hidroniu.reacţia cu un oxid acid.+ H2O → MO.:hidroxidul de aluminiu) M+ + OH. disocierea moleculelor caracterizând caracterul amfoter: . Proprietăţi generale Bazele alcaline sunt caracterizare prin: . determină caracterul de bază al 7.punerea în libertate a ionilor de hidroxid.4.

legătura dintre ionii formaţi fiind o legătură coordinativă. De exemplu: H+ + H – O – H  bază H3O+ acid conjugat 52 . orice substanţă care are tendinţa de a ceda protoni şi bază.4. Astfel. baza are rol de donor de electroni şi acidul are rol de acceptor. Lewis a definit acidul şi baza. în soluţie apoasă: HCl + H2O → Cl.4. Teoria electronică a acizilor şi bazelor Din punct de vedere electronic G. acidul şi baza respectivă.4. Teoria teoria protolitică În cadrul teoriei protolitice.N.+ H3O+ acid bază conjugată – NH + 4 + HO NH3 + H2O  bază acid conjugat 7. reacţia fiind denumită reacţie protolitică : ACID  BAZĂ + H+ Sistemul se numeşte acid-bază conjugată.De exemplu.5. fiind conjugate sau corespondente. J. ca fiind molecula capabilă să „să accepte o o pereche de electroni şi respectiv.7. orice substanţă care are tendinţa de a accepta protoni”.Brönsted a considerat „acid.N. Între un acid şi o bază există un transfer de protoni. să furnizeze o pereche de electroni”.

o substanţă denumită sare. sărurile se clasifică în săruri acide.5. reacţia: NaOH + HCl = NaCl + H2O bază acid sare 7.săruri secundare sau monoacide: ex.Clasificare Funcţie de comportamentul în reacţiile chimice la care participă. H3AsO4. trei atomi de hidrogen (acizi tribazici sau triprotonici). H3PO4.5. există săruri monobazice şi săruri bibazice a căror molecule conţin o grupare OH şi 53 carbonic. Sărurile bazice Moleculele sărurilor bazice conţin una sau mai multe grupări de hidroxid (OH) de la baza din care provine sarea respectivă.săruri primare sau biacide ex. KHSO4 care provine de la acidul sulfuric. Na2HAsO4 care provine de la acidul arsenic. Sărurile acide provin din acizi care conţin în molecula lor doi atomi de hidrogen ( acizi bibazici sau biprotonici) şi respectiv. H2CO3 . prin înlocuirea unui singur atom de hidrogen şi respectiv. bazice şi neutre. formată din cationul bazei ( ionul de metal. pe lângă apă. Na2HPO4 care provine de la acidul fosforic. H2 . X): De exemplu. . Săruri Prin reacţia dintre un acid şi o bază rezultă. . şi anume. a doi atomi de hidrogen.7. MX.: carbonatul acid de sodiu. sulfatul acid de potasiu. NaHCO3 care provine de la acidul SO4 . arsenat acid de sodiu. Astfel.1.: fosfat acid de sodiu. M)) şi anionul acidului ( radicalul acid.

Proprietăţi generale Majoritatea sărurilor sunt substanţe solide. rezultă o substanţă a cărei moleculă conţine ionul metalului din molecula bazei şi anionul acidului (radicalul acid). o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. Sărurile neutre Prin reacţia dintre cantităţi echivalente de acid şi respectiv. Bi(OH)2NO3 care provin de la Bi(NO)3 .Volta (zincul). Metalele mai active. denumită sare. sărurile se numesc săruri duble. sărurile disociază în cationi metalici (M) şi anioni (radicali acizi.respectiv. pot înlocui din săruri. majoritatea fiind substanţe cristaline de diferite solubilităţi. care se află înaintea hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria Beketov. două grupări OH. H2SO4 + NaOH = Na2 SO4 + H2O acid bază sare Sărurile care conţin în moleculă doi cationi de metale diferite. X): MX → M+ + XSărurile au următoarele proprietăţi generale: . o soluţie de sare poate reacţiona cu un metal mai activ. KAl(SO4)2.5. metalele mai puţin active (cuprul): Zn + Cu2+ = Cu + Zn2+ Funcţie de potenţialele standard ale metalelor.. 7. Metalele mai active care se află înaintea 54 . ca de exemplu: sulfatul dublu de potasiu şi aluminiu. bază.2. În soluţii. de exemplu: BiOH(NO)3 .reacţia cu metale: CuCl2 + Zn = Cu + ZnCl2 Funcţie de potentialele standard ale metalelor.

+ H2O  CH3COOH + OHPrin hidroliza sărurilor se formează cantităţile echivalente de acid slab.reacţia cu acizi (reacţie de dublu schimb).reacţia cu o altă sare: 2NaCl + CuSO4 = Na2SO4 + CuCl2 . cu formare de sare şi o altă bază: FeCl3 + 3KOH = Fe(OH)3 + 3KCl .hidrogenului în seria activităţii electrochimice cunoscută ca seria BeketovVolta. cu formare de sare şi un alt acid: 2NaNO3 + H2SO4 = Na2SO4 + 2HNO3 .hidroliza unei sări care provine dintr-un acid tare şi o bază slabă: 55 .+ H2O → anion HX + OHacid De exemplu. cuprul..hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază tare: X. hidroliza are loc astfel: .+ H3O+  CH3COOH + H+ + OH. de exemplu zincul.reacţia cu apa (hidroliza). cu formare de acid şi o bază: +1 +1 MX + H2O → HX + MOH ← În cazul în care acidul sau baza din care s-a format sarea este electrolit slab. Reacţia este bazică.+ 3H3O+ CH3COO. . de exemplu. pot înlocui din săruri. hidroliza acetatului de sodiu ( CH3COONa ) are loc astfel: CH3COONa  → CH3COO. acid acetic (CH3COOH) care disociază puţin şi hidroxid de sodiu (NaOH) complet disociat în ioni de Na+ şi OH. . deoarece în soluţie se găsesc un număr mare de ioni de hidroxid.reacţia cu hidroxizi alcalini (reacţie de dublu schimb).+ Na+ 2 H2O  OH.sau CH3COO. metalele mai puţin active.

+ H3O+ NH4+ +  CH3COOH + H2O OH. deci slabi disociaţi. NH4+. Al(NO3)3 se formează cantităţile echivalente de acid azotic. NH4 OH Atât acidul acetic. CH3COO. în soluţia de acetat de amoniu (CH3COONH4 ) există ionii de CH3COO.+ H3O+ În soluţie. NH3 + H2O anionii OH. CH3COOH..hidroliza unei sări care provine dintr-un acid slab şi o bază slabă MH+ + Xsoluţie de sare  → De exemplu. Reacţia de hidroliză poate fi considerată ca reacţia inversă reacţiei de neutralizare: 56 . formând hidroxidul de amoniu. soluţia are un caracter aproape neutru.MH+ + H2O  → sare MOH + H3O+bază De exemplu. datorită diferenţelor foarte mici dintre gradele de disociere ale celor doi electroliţi slabi. HNO3 complet disociat şi hidroxidul de aluminiu. cât şi hidroxidul de amoniu sunt electroliţi slabi.şi amoniu.+ 3H3O+ Al(OH)3 Al(OH)3 + 3H3O+ + 3 NO3. reacţia este acidă: Al(NO3)3 6H2O  → Al3+ + 3NO3 →  3OH.şi respectiv. Deci.: CH3COO.+ NH4+ H3O+ se combină cu 2H2O  OH. sarea fiind complet disociată şi ionii rezultaţi din ionizarea apei: → CH3COO NH4  CH3COO. prin combinarea cationilor NH4+ şi şi acidul acetic. prin hidroliza azotatului de aluminiu. un electrolit slab parţial disociat.În acest caz.sau Al(OH)3 + 3H3O+ M + HX bază acid Al3+ + 3 OH- Al(NO3)3 + 6 H2O  → → Al3+ + 6 H2O  ..

sare + apă  → bază + acid Gradul de hidroliză (γ) reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă hidrolizată şi cantitatea totală de sare dizolvată pentru realizarea soluţiei respective: γ = cantitate substanţă hidrolizată / cantitate totală dizolvată Gradul de hidroliză poate fi exprimat în procente (%) sau fracţii. Gradul de hidroliză este direct proporţional cu diluţia soluţiei şi temperatura şi invers proporţional cu constanta de disociere a acidului sau bazei. Totodată creşte şi concentraţia ionilor H3O+ şi exprimarea gradului de hidroliză astfel: γ ≈ Kw c Ka OH- , ceea ce determină

unde: Kw este produsul ionic al apei; Ka este constanta de aciditate a acidului slab, respectiv, al bazei slabe; c este concentraţia soluţiei.

7.6. Apa
Una din cele mai răspândite substanţe din natură este apa, sub forma gazoasă (vapori), lichidă ( apele de suprafaţă, apele freatice, apele subterane, apele minerale) şi solidă (zăpadă, grindină). Din punct de vedere chimic, apa din natură nu este pură, conţinând substanţe chimce, în special săruri în cantităţi mai mici ( ape moi) sau mai mari ( ape dure). Substanţele minerale greu solubile (ex. carbonaţii de calciu şi magneziu) se îndepărtează prin procesul de dedurizare.

57

Pentru îndepărtarea substanţelor dizolvate în apă, se procedează la distilarea apei, adică aducerea apei în stare de vapori, urmată de condensarea acestora prin instalaţii de răcire. De asemenea, deionizarea apei se realizează prin îndepărtarea anionilor şi cationilor care impurifică apa, uitlizând schimbători de ioni. Apa este indispensabilă vieţii organismelor vegetale şi animale, activitatea vitală scăzând o dată cu reducerea cantităţii acesteia. Apa potabilă trebuie să îndeplinească condiţia de fi inodoră, incoloră, insipidă, fără impurităţi anorganice sau organce, fără microorganisme patogene. Conţinutul impurităţilor apei potabile trebuie să se încadreze în limittele prevăzute în normele legale, şi anume: reziduu uscat 500-600 mg/L, oxid de calciu 130-150 mg/L, oxid de magneziu 40-50 mg/L , clor 20-30 mg/L, acid sulfuric exprimat în mg SO3 70-80 mg/L, oxigen 2-4 mg/L, duritatea în grade 18-20.

7.6.1.Structura moleculei de apă
Molecula de apă nu are o structură lineară, conţinând un atom de oxigen central şi doi atomi de hidrogen care formează între ei un unghi de 1040 30', (formula chimică, H2O). La formarea celor două legături covalente O − H participă doi electroni necuplaţi de doi orbitali px şi p z ai atomului de oxigen şi doi electroni ai celor doi atomi de hidrogen. Molecula de apă are un moment electric, μ, de 1,84. În stare lichidă, moleculele de apă sunt asociate datorită legăturilor de hidrogen. În stare solidă, conform cercetărilor lui L.Pauling, un atom de oxigen este înconjurat de încă patru atomi de oxigen într-o structură spaţială tetraedică, legaţi prin atomi de hidrogen poziţionaţi între fiecare pereche de atomi de oxigen.Molecula de apă poate forma patru legături de hidrogen, atît ăn stare solidă, cât şi în stare lichidă.
58

Distanţa dintre doi atomi de oxigen legaţi prin intermediul atomului de hidrogen este de 2,76 Ǻ, iar protonul se află la o distanţă de 1,00 Ǻ de un atom de oxigen şi la 1,76 Ǻ de celălalt atom de oxigen.

7.6.2. Proprietăţi generale
Apa reacţionează cu metale, nemetale, oxizi şi unii compuşi organici ( ex. metanul): - reacţia cu metalele cu punere în libertate a hidrogenului are loc în condiţii diferite de temperatură, funcţie de potenţalul electrochimic al metalelor (seria Beketov- Volta). Astfel, sodiu şi potasiu reacţionează violent cu apa în stare lichidă (reacţie puternic exotermă), calciu reaţionează mai lent la temperatura obşjnuită, magneziu numai prin încălzire, aluminiu nu reacţionează nici la fierbere, pe când fierul reacţionează numai în condiţii speciale de temperaturi înalte. Na + H2O = NaOH + H2 ↑ - reacţia cu nemetale, de exemplu carbon are loc în condiţii speciale ( la temperaturi înalte) , formând gazul de apă: C + H2O = CO + H2 ↑ - reacţia cu oxizi ai metalelor: MgO + H2O = Mg(OH)2 - reacţia cu oxizi ai nemetalelor: SO3 + H2O = H2SO4 - reacţia cu metanul, la temperaturi înalte: CH4 + H2O = CO + 3H2
gaz de apă

7.6.3. Cristalohidraţi
59

MgCl2·6 H2O. tranformându-se în substanţele anhidre respective. MgCl2·6H2O). molecule de apă denumită apă de cristalizare. au proprietăţi diferite de substanţele de la care derivă. Al2(SO4)3·18 H2O.Aceste substanţe numite cristalohidraţi.Unele substanţe conţin în cristale . se numesc higroscopice ( de exemplu MgCl2 care devine MgCl2·2H2O. În cazul răşinilor schimbătoare de ioni. Capitolul VIII TABELUL PERIODIC 8.1. 60 . apa se află în golurile reţelelor cristaline fără a le modifica structura. fie prin fierbere precum CuSO4·5H2O. Na2CO3·10H2O = Na2CO3 + 10H2O CuSO4·5H2O = CuSO4 + 5H2O Substanţele care absorb vaporii de apă din atmosferă transformându-se în cristalohidraţi. Cristalohidraţii pot pierde apa de cristalizare fie la temperatura camerei.Scurt istoric De-a lungul timpului. pe măsură ce s-au descoperit elementele chimice oamenii de ştiinţă au încercat să le clasifice de cele mai multe ori în funcţie de comportarea lor în prezenţa altor elemente sau compuşi chimici. Ca(SO)4·2H2O (gipsul). După modul în care se leagă molecula de apă de substanţa anhidră. există apă cationică ( prin legături coordinative). precum Na2CO3·10H2O. FeSO4·7 H2O. apa de reţea (nelegată de cationi sau anioni). Na2CO3·10H2O(soda cristalizată). prin eflorescenţă. apa ionică ( prin legături de hidrogen). de exmplu: CuSO4·5H2O (piatra vânătă). CaCl2·6 H2O. MgCl2·4H2O .

Acesta a enunţat regula octavelor: dacă se ordonează elementele în ordinea crescătoare a maselor atomice. Mendeleev a aranjat cele 63 de element cunoscute pe vremea lui într-un tabel numit Tabelul Periodic. metale alcaline: Li. I. În istoria descoperirii şi clasificării elementelor chimice a rămas important J. K sau halogeni. În acelaşi an L. În acest Tabel Periodic elementele sunt aranjate în ordinea creşterii numărului 61 . care se manifestă în proprietăţile substanţelor simple şi compuse pe care le alcătuiesc. Toate aceste încercări de sistematizare şi clasificare a elementelor chimice l-au ajutat pe chimistul rus Dimitri Mendeleev să formuleze una dintre cele mai importante legi din istoria chimiei: legea periodicităţii. Dobereiner prin a sa clasificare a elementelor în triade. Mendeleev a enunţat legea periodicităţii astfel: proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor.2. Berzelius şi A. Această clasificare se păstrează şi în zilele noastre. Lavoisier au făcut. 8. sunt într-o dependenţă periodică de masele lor atomice. triadele conţineau. la fiecare al optulea element proprietăţile sunt asemănătoare. Newlands în anul 1864. la sfârşitul secolului al XIX-lea. de exemplu. notate cu cifre arabe de la 1 la 7. prima clasificarea a elementelor în metale şi nemetale.J. Tabelul Periodic pe care îl folosim conţine informaţii utile şi la îndemâna oricui vrea să studieze şi să înţeleagă lumea materială în care trăieşte. pe baza proprietăţilor lor fizico-chimice asemănătoare. notate cu cifre arabe de la 1 la 18 şi perioade (şiruri orizontale). Br. Cl. Meyer a prezentat pentru prima dată un tabel periodic incomplet. Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic Tabelul periodic este format din grupe (şiruri verticale). Observaţia care avea să ducă spre clasificarea cunoscută în zilele noastre a fost făcută de J. Na.

dacă este vorba de elemente din grupele principale. În căsuţa fiecărui element din Tabelul Periodic este notată configuraţia electronică a elementului. Numărul grupei este egal cu numărul de electroni de pe ultimul strat. .atomic Z. . De exemplu elementul Na se află în perioada a 3-a. Astfel. 15(VA). Elementele din grupele secundare au pe ultimul strat un număr de electroni egal cu numărul grupei (grupele 11 şi 12) sau diferit de numărul grupei. Numărul atomic Z indică poziţia unui element în tabelul periodic. iar la rândul ei aceasta determină poziţia în Tabelul Periodic. are deci un înveliş electronic format din 3 straturi. .toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip s formează blocul elementelor de tip s.elementele la care electronul distinctiv ocupă un orbital de tip f al antepenultimului strat alcătuiesc fie blocul lantanidelor (dacă electronul este în 62 . elementul Br se află în perioada a 4-a are un înveliş alcătuit din 4 straturi. acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 13(IIIA). Poziţia unui element în Tabelul Periodic este determinată de configuraţia sa electronică. 14(IVA). el fiind numărul de ordine al elementului. În funcţie de tipul de orbital în care se găseşte electronul distinctiv electronul distinctiv elementele se pot clasifica în grupe sau blocuri: . numărul perioadei este egal cu numărul de straturi electronice. ele se mai numesc şi elemente tranziţionale. al penultimului strat alcătuiesc blocul elementelor de tip d. 16(VIA) şi 17(VIIA).toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip p formează blocul elementelor de tip p. acest bloc este format din elemente situate în Tabelul Periodic în grupele principale 1 (IA) şi 2 (IIA).toate elementele care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. Fiecare element diferă de elementul precedent prin electronul distinctiv.

stratul 4 f) fie pe cel al actinidelor, dacă electronul distinctiv este într-un orbital de tip 5 f.

8.3. Corelaţii între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice
În funcţie de felul în care variază de la un element la altul proprietăţile elementelor sunt: - neperiodice – variază continuu de la un element la altul: numărul atomic şi masa atomică. - periodice – care se repetă la un număr de elemente şi sunt funcţii periodice de număr atomic Z. Proprietăţile periodice sunt atât fizice cât şi chimice. În Anexele 1 şi 2 sunt prezentate valori ale proprietăţilor periodice chimice şi fizice ale elementelor.

8.3.1. Proprietăţi periodice fizice
Proprietăţile periodice fizice sunt: volumul atomic, raza atomică, volumul ionic, raza ionică, energia de ionizare, afinitatea pentru electroni. Volumul atomic şi raza atomică Volumul atomic este direct proporţional cu numărul de straturi ocupate cu electroni în învelişul electronic al atomului. El este invers proporţional cu sarcina nucleară. Raza atomică variază similar volumului atomic. Pentru elementele din grupele principale, razele şi volumele atomice cresc în grupă de sus în jos şi scad în perioadă de la grupa 1 la grupa 18, o dată cu creşterea sarcinii nuclare.

63

Pentru elementele tranziţionale volumele atomici sunt mici deoarece au o sarcină nucleară mare ceea ce face ca electronii să fie mai puternic atraşi de nucleu şi deci volum atomului să scadă. Volumul ionic şi raza ionică Elementele îşi realizează configuraţia stabilă de dublet sau de octet pe ultimul strat prin cedare sau acceptare de electroni, transformându-se în ioni pozitivi şi respectiv negativi. E – ne-→E n+
Ion pozitiv

E + ne- → E nIon negativ

Razele ionilor pozitivi sunt mai mici decât ele atomilor din care provin. Razele ionilor negativi sunt mai mari decât ale ionilor din care provin. Razele ionilor cresc în perioade de la grupa 18 la grupa 1 şi în grupe de la perioada 1 la perioada a 7-a. Energia de ionizare Energia de ionizare reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a smulge un electron dintr-un atom al unui element aflat în stare gazoasă. Atomul se transformă astfel în ion pozitiv. Atomii care au mulţi electroni în învelişul electronic au energie de ionizare mică, deoarece stratul exterior este mai îndepărtat de nucleu şi energia necesară pentru a smulge un electron este mai mică. Eg - e- → E g+ E g+ - e- → E g2+ sau + Eg + I1 → E g + e , unde I1 reprezintă energia primară de ionizare; cantităţile de energie necesare pentru cedarea următorilor electroni (de la 2 la n), notate cu I2.....In , sunt mai mari decât în primele cazuri:

64

I1 < I2 < ....... < In În perioade energia de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18 o dată cu creşterea numărului atomic. Elementele tranziţionale nu respectă periodicitatea, deoarece aceste elemente îşi completează orbitali de tip d, situaţi în interiorul învelişului electronic pentru care se manifestă fenomenul de ecranare. Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline situate în colţul din stânga jos a tabelului periodic, iar cele mai mari le au elementele situate în colţul din dreapta sus a tabelului periodic. Afinitatea pentru electroni Pentru a se transforma în ioni negativi unii atomi, care un număr mare de electroni pe ultimul strat atomul acceptă electroni. Prin acceptare de electroni atomii se transformă în ioni negativi. Energia eliberată la captarea unui electron se numeşte afinitate pentru electron. Cea mai mare afinitate pentru electroni o au hologenii situaţi în colţul din dreapta sus a Tabelului Periodic.

8.3.2.Proprietăţi periodice chimice
În funcţie de poziţia elementelor în tabelul periodic acestea au proprietăţi chimice care se repetă periodic. Aceste proprietăţi sunt: valenţa, numărul de oxidare, electronegativitatea, caracterul metalic, caracterul nemetalic, caracterul acido-bazic. Valenţa. Numărul de oxidare Valenţa este un număr întreg şi caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt atom. Elementele ai căror atomi au mai puţin de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu număr de electroni de pe ultimul strat. De exemplu elementele din grupa 1 principală au valenţa, 1, cele din grupa 2 au valenţa 2, iar cele din grupa 3 au valenţa 3.

65

8. În tabelul 8 sunt trecute elementele cu mai multe N.Elementele ai căror atomi au mai mult de 4 electroni pe ultimul strat au valenţa egală cu 8 – numărul grupei. Elementele în stare liberă (atomi sau molecule) au numărul de oxidare zero. atomului de hidrogen i se atribuie N. numărul de oxidare al celorlalte elemente se stabileşte ţinând seama de regula următoare : suma algebrică a numerelor de 66 . H 2 . Când atomii pun în comun electroni ei sunt caracterizaţi prin covalenţă. de regulă. + 1 şi atomului de oxigen N.O. Covalenţa este numărul de electroni pe care un atom îi pune în comun cu un alt atom. Ca F 2 . accepta sau pune în comun pentru a se lega cu alţi atomi identici sau diferiţi. Toate aceste noţiuni de electrovalenţă şi covalenţă au fost reunite în noţiunea de număr de oxidare sau stare de oxidare. O 2 . Na 2 S . Mg Br 2 +2 −1 +1 −2 +2 −1 +1 −1 0 0 0 0 3. cel mai des întâlnite în practică. -2. În compuşii covalenţi. Exemplu: Na Cl .4. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare Numerele de oxidare se stabilesc după următoarele reguli: 1. În compuşii ionici elementele au numărul de oxidare egal cu numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în procesul de formare a ionilor. Cl 2 2. Numărul de oxidare este o măsură a numărului de electroni pe care un atom îi poate ceda. Exemplu: Cu.O. Atunci când atomii cedează sau acceptă electroni şi se transformă în ioni pozitivi şi respectiv negativi ei sunt caracterizaţi prin electrovalenţă.O.. exprimat în cifre romane: de exemplu oxigenul este în grupa a VI-a principală (grupa 16) şi are valenţa 8-6 = 2.

Exemplu: N H 3 .O. Într-un ion poliatomic atomului de hidrogen are totdeauna N. În ionul NO3 : N O3 . ale tuturor elementelor componente ale − +5 -2 2− ionului poliatomic este egală cu sarcina sa. H 2 O. 18 perioadele 2 şi 3 au electronegativitate mare. în ionul SO 4 : +6 −2 2 − +1 −2 – S O 4 . Elementele situate în grupele 17. Noţiunea de electronegativitate a fost introdusă de S. Exemplu: H 2 O 2 . Răspândirea în natură 67 . Excepţii: în peroxizi atomul de oxigen are N.O. +1 şi cel de oxigen N. Ca H 2 Electronegativitatea Capacitatea unui atom făcând parte dintr-o legătură chimică de a atrage electronii spre el se numeşte electronegativitate. iar cele situate în grupele 1 şi 2 perioadele 5. Suma algebrică a N. -1. S O 2 4.O. în ionul HO : H O − −3 +1 +1 −2 +1 −1 +4 −2 5.oxidare ale tuturor elementelor componemte ale compusului covalent este egală cu zero.6 şi 7 au cele mai mici valori ale electronegativităţii. +1 −1 +2 −1 +1 −1 Capitolul IX METALE 9. -2.O. Exemplu : Na H.O.Mulliken care a realizat şi o scală a electronegativităţii cu valori cuprinse între 1 şi 4. În hidruri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase atomul de hidrogen are N. H Cl.1. -1.

Cu timpul au fost puse bazele metalurgiei. Procedeele extractive erau cu secole în urmă artizanale. se găsesc sub formă de sulfuri: sulfură de cupru. având ca obiect obţinerea. purificare şi prelucrarea fizică şi chimică a acestora. Metalele situate în seria potenţialelor electrochimice mult după hidrogen precum aurul. adică libere. Minereul din care se extrage metalul este însoţit adeseori de minerale nemetalifere. sulfaţi.Cele mai multe dintre elementele din Tabelul Periodic sunt metale. argintul. oxid de titan. 68 . Minereul este format din unul sau mai multe minerale. care formează ganga sau sterilul. Metalele care se găsesc în stare nativă sunt de obicei cele preţioase ca argintul. Cele mai reactive metale se găsesc în natură sub formă de săruri solubile sau ca aluminosilicaţi insolubili : albit (NaAlSi3O8). Metalele mai reactive precum calciul şi magneziul se găsesc sub formă de săruri: carbonaţi. Metalele se găsesc în scoarţa terestră în diferite forme în funcţie de solubilitatea sărurilor metalului şi de uşurinţa cu care metalele reacţionează cu apa sau sunt oxidate. oxid de aluminiu. Metalele situate imediat înaintea hidrogenului au fost oxidate şi se găsesc sub formă de oxizi : oxid de mangan. platina se găsesc în natură în stare elementară. silicaţi. necombinate. Metode de obţinere a metalelor din minereuri au fost cunoscute încă din antichitate. Treptat metalurgia a devenit o industrie cu procedee specifice şi foarte rentabilă. platina. ca ştiinţă şi tehnologie a metalelor. dar situate tot după hidrogen. Mineralul este un component al rocilor si al minereurilor şi s-a format în urma proceselor geologice. Metalele mai reactive. Ele se găsesc în natură sub formă de minerale şi foarte puţine în stare nativă. aurul. Sulfurile sunt compuşi greu solubili şi au rezistat acţiunii apei. Este reprezentat printr-o combinaţie chimică şi mai rar prin elemente native. din care se pot extrage pe unul sau mai multe metale. sulfură de plumb.

silicaţi. Ca) se găsesc în săruri greu solubile în apă. zincul.4 2. aurul. sulfuri. se găseşte în aluminosilicaţi şi feldspaţi. în carbonaţi şi sulfaţi.4 1. oxizi Oxizi. silicaţi şi azotaţi. carbonaţi Carbonaţi. Metalele cele mai frecvent întâlnite în natură sunt aluminiul.1 0. carbonaţi Sulfuri. Aluminiul se obţine industrial din bauxită. feldspaţi.02 0. Metalele din grupa a Il-a A (Mg. azotaţi Cloruri. 9. sulfaţi. fluoruri Cloruri. deoarece au un conţinut mare de steril. cuprul.5 4. sulfaţi. silicaţi Sulfuri. În tabelul 9 se prezintă răspândirea unor metale uzuale în litosferă şi mineralele ce le conţin. calciul. sodiul si potasiul. Răspândirea în scoarţa Pământului a unor elemente Element Al Fe Ca Na K Mg Cu Zn Pb % în scoarţa Mineralul în care se găseşte Pământului 7. silicaţi Carbonaţi. metalul cel mai răspândit în scoarţa terestră. Tabelul 9. K) se găsesc în natură sub formă de săruri uşor solubile în apă: halogenuri (cloruri). fierul.9 0. să se recicleze şi să se recupereze nu numai produşi utili ci şi produse derivate. carbonaţi În general metalele din grupa I A (Na. el nu se extrage însă din aceste minerale. cloruri.002 elementul Aluminosilicaţi . argintul. plumbul.Problemele de rentabilitate şi de ecologizare a industriei metalurgice au dus la găsirea unor soluţii practice prin care să se diminueze haldele de steril. oxizi Sulfuri.7 3. Metode de obţinere a metalelor 69 . cele mai rare sunt manganul.6 2. Aluminiul.2.

Compoziţie Aliajele sunt materiale metalice obţinute prin difuzia în stare topită a două sau mai multe metale. Celula în care are loc electroliza se numeşte celulă electrolitică. Procedeele cel mai frecvent utilizate pentru obţinerea metalelor pot fi clasificate în trei categorii: procedee electrometalurgice. în absenţa curentului electric reacţia redox nu este spontană. fierul cu cobaltul etc. procedee hidrometalurgice. Electroliza este procesul care se produce la trecerea curentului electric prin soluţia unui electrolit sau printr-un electrolit topit. Clasificare. 70 . Prelucrarea chimică depinde de natura minereului şi a metalului care trebuie extras. în stare de topitură sau în soluţie apoasă. aurul cu argint şi cupru (aurul pentru bijuterii). Ca aliaje omogene se cunosc: aurul cu argintul (aurul dentar). Procedeele electrometalurgice constau în electroliza unor compuşi ai metalelor. 9.1. adică reducerea metalului şi obţinerea lui în starea de oxidare 0. fierul cu nichelul.3 Materiale anorganice cu importanţă practică 9. Extragerea metalului este de fapt o prelucrare chimică a materialului obţinut după etapa de concentrare. uneori aliajele rezultă din metale cu adaosuri de nemetale. extragerea metalului din minereul concentrat. Deosebirea constă în faptul că într-o celulă de electroliză se foloseşte curentul electric pentru a produce o reacţie redox. Aliajele pot fi omogene sau eterogene (neoinogene). următoarele etape: concentrarea minereului. purificarea metalului obţinut.3.Pentru a obţine metale în stare pură trebuie parcurse în general. aliajele omogene se mai numesc soluţii solide. O celulă electrolitică se aseamănă din punct de vedere constructiv cu o celulă electrochimică. Cu alte cuvinte. procedee pirometalurgice.

3. Alte aliaje reprezintă compuşi între metale şi nemetale. a) Obţinerea aliajelor prin topire. AuZn3. De exemplu. Tot astfel de aliaje formează cuprul cu zincul. aliajul staniului cu zincul etc. 9. c) Obţinerea aliajelor prin reducere concomitentă. aurul cu zincul dau aliaje omogene. formate din următorii compuşi intermetalici: AuZn. un aliaj eterogen. aliajul tipografic (plumb cu staniu şi stibiu).Metalele care se află departe unul de altul în sistemul periodic formează aliaje care conţin două metale cu o compoziţie chimică definită (compuşi intermetalici).2. Obţinerea aliajelor Sunt mai multe procedee industriale de obţinere a aliajelor.feroaliajele). b) Obţinerea aliajelor din componente.3. Astfel se obţine aliajul plumbului cu stibiul. fie se topeşte întâi un metal şi în topitura lui se dizolvă celelalte componente (de ex. Se supune reducerii un amestec de oxizi metalici care se transformă în metalele respective şi se aliază chiar în cuptorul de reducere. aluminiul cu magneziul. 9. Metalele sunt fie topite separat şi apoi amestecate. 71 . Proprietăţile fizice ale aliajelor Densitatea (greutatea specifică) a aliajelor este de cele mai multe ori intermediară între densităţile metalelor constituente. aliajele de cupru şi nichel). Au3Zn5. sodiul cu plumbul. Exemple de aliaje eterogene sunt: aliajul de lipit (plumb cu staniu). Minereurile complexe care conţin mai multe metale se prelucrează direct şi se transformă în aliaje ale metalelor componente (de ex. care conţine compusul chimic Fe3C. Un exemplu îl constituie fonta. numit cementită.3. în aceşti compuşi raportul de combinare al metalelor nu corespunde valenţelor lor.

de molibden (feromolibden). care conţine carbonul sub formă de cementită (Fe3C). . Conductibilitatea electrică a aliajului este mai mică decât conductibilitatea componentelor. aliaj de cupru şi zinc este de aproape două ori mai rezistentă decât cuprul pur şi de patru ori mai rezistentă decât zincul. Rezistenta la coroziune se măreşte dacă metalele se aliază.7-5%C. alama. folosite în electrotehnică. -feroaliajele conţin procente mai mari de mangan (feromangan). Ele servesc la fabricarea oţelurilor speciale. de vanadiu (ferovanadiu). Astfel. în care carbonul este conţinut sub formă de grafit. Un adaos de carbon şi wolfram dublează duritatea fierului. Mărirea durităţii prin aliere este unul din motivele pentru care se elaborează aliajele. 9. calorifere. aliajele sunt rezistente la acţiunea agenţilor fizici şi chimici din atmosferă. Este folosită pentru confecţionarea de radiatoare. Temperatura de topire este mai mică în cazul aliajelor. -fonta de afinare. Rezistenţa mecanică a metalelor creşte prin aliere: de exemplu.4. Există trei categorii de fonte. Aliaje cu importanţă industrială Fonta este un aliaj al fierului cu carbonul în procent de 1. pe această proprietate se bazează obţinerea unor aliaje (constantan.Duritatea aliajelor este mai mare decât a metalelor pure care le compun. oţelurile (aliaje ale fierului cu carbonul) au duritatea mult mai mare decât a fierului pur. are duritatea mai mare si constituie materia primă pentru prepararea oţelurilor. nichelină) cu rezistenţă electrică mare. 72 . proprietatea se foloseşte în procesele de prelucrare la cald. ceaune etc. cu calităţi superioare.3. are în compoziţie siliciu.fonta de turnătorie. mangan şi procente mici de fosfor şi sulf. plite. decât temperaturile de topire ale metalelor respective. de crom (ferocrom).

crom. inele. sulf şi fosfor. crom. Otelurile-carbon.~ de asemenea. Amalgamele sunt aliajele mercurului cu diferite metale. vanadiu. sunt întrebuinţate în construcţii mecanice şi pentru unele piese metalice. 73 . elementele siliciu. table. Aliajele de lipit sunt aliaje ale plumbului cu staniul. Aliajele tipografice conţin plumb. ele se prelucrează la strung. Bronzurile sunt constituite din cupru şi staniu. care conţin pe lângă fier şi carbon elemente ca: wolfram. se pot turna foarte bine. stibiu şi staniu. piese inoxidabile etc. se folosesc în tehnica dentară şi în procese electrolitice. bucşe etc. Oţelurile speciale conţin şi alte metale care le îmbunătăţesc calităţile: nichel. statui etc.3— 2%C). piuliţe. Oţelurile cu crom au o duritate mare şi se folosesc la fabricarea de unelte. care mai pot conţine mangan. aliaje ale fierului cu carbonul. Se folosesc la confecţionarea de ventile. Duraluminiul este un aliaj al aluminiului cu procente mici de cupru. Din ele se confecţionează lagăre. siliciu sunt folosite la fabricarea cuţitelor pentru maşini aşchietoare şi a burghielor rezistente la viteze mari de tăiere. Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul. wolfram etc. mangan. sunt dure şi rezistente. Oţelurile cu nichel sunt rezistente la solicitări mecanice şi de aceea se utilizează în construcţii de maşini. sulf şi fosfor sunt în procente foarte reduse (urme). vanadiu. dar nu pot fi turnate. siliciu. mangan şi magneziu. mangan. sârme. armături speciale. are o mare duritate şi se foloseşte în industria aeronautică şi a automobilelor. Oţelurile rapide. bile şi roţi dinţate. cobalt. cobalt.Oţelurile conţin fier şi procent mai mic de carbon decât fontele (0.

Ambalajele din metal sunt confecţionate din oţel sau din aluminiu. cum sunt produsele alimentare. 74 . pentru utilizatorul final sau consumator. navale sau aeriene. Ambalajul pentru transport nu include containerele rutiere. supraambalaj conceput pentru a constitui la punctul de achiziţie o grupare a unui număr de unităţi de vânzare.ambalaj grupat. în scopul prevenirii deteriorării în timpul manipulării ori transportului. Există mai multe tipuri de ambalaje: ambalaj primar . în punctul de achiziţie.5.3. Principala destinaţie a aliajelor în industria alimentară este ambalajul. manipulării.ambalaj pentru transport . de la producător până la utilizator sau consumator. vopselele. Ambalajele din aluminiul se utilizează pentru realizarea de recipiente pentru alimente şi băuturi. de la materii prime la produse procesate. indiferent dacă acesta este vândut ca atare către utilizator sau consumatorul final ori dacă el serveşte numai ca mijloc de umplere a rafturilor în punctul de vânzare.ambalaj conceput şi realizat pentru a îndeplini funcţia de unitate de vânzare. considerat ambalaj. protejării.ambalaj conceput pentru a uşura manipularea şi transportul unui număr de unităţi de vânzare sau ambalaje grupate. etc. ambalaj secundar . feroviare. distribuţiei şi prezentării produselor. ambalaj terţiar . el poate fi separat de produs fără a afecta caracteristicile produsului. folii şi laminate. Prin ambalaj se desemnează orice obiect. deasemenea. Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este. destinat reţinerii. indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia. Oţelul se utilizează în producerea de recipiente pentru ambalarea unei game largi de produse.9.ambalaj de vânzare .Aliajele folosite în industria produselor alimentare Aliajele folosite în industria produselor alimentare trebuie să respecte normele de calitate impuse de standardele europene.

greutatea mai mare a ambalajului din oţel se datorează greutăţii specifice mai mari a acestuia (7. Opacitatea. datorită proprietăţii suprafeţei lor de a reflecta lumina incidentă. fie absorbită. Din acest motiv. dozele de bere aflate pe piaţă sunt fabricate din oţel (greutate medie 30 g) sau din aluminiu (greutate medie 16 g). Hg) sau în cenuşiu (de exemplu: Pb. 9. Metalele în stare compactă au luciu.7 g/cm3 la aluminiu). După densitate. de la valori subunitarc. dar nu poate trece prin metale (nu poate fi transmisă). Deoarece radiaţia luminoasă care vine în contact cu metalul întâlneşte electronii mobili din structura specifică a reţelei metalice. Densitatea metalelor variază în limite foarte largi. Cuprul si aurul au culoarea galben-roşcată.4. Ca. Majoritatea metalelor sunt colorate în alb-argintiu (de exemplu: Na. metalele se pot împărţi în două categorii: metale uşoare (cu densitate mai mică de 5 g/cm3) si metale grele. Cr. Starea de agregare. Excepţie face mercurul care este lichid la temperatura camerei. Mg. 75 . Al. Când se găsesc în stare fin divizată majoritatea metalelor îşi pierd luciul. Proprietăţi fizice ale metalelor Metalele au proprietăţi fizice specifice determinate de structura specifică a reţelei metalice. metalele nu sunt transparente nici când se află sub formă de foiţe.De exemplu. Fe). numai magneziului şi aluminiului şi-l păstrează.8 g/cm3 faţă de 2. metalele sunt opace. până la valori de ordinul zecilor de grame/cm3. Luciul metalic. În condiţii normale de temperatură şi presiune metalele sunt solide. ea este fie reflectată. K. Culoarea. Deşi îndeplinesc aceeaşi funcţie dozele din oţel au greutatea mai mare cu peste 50 %.

Metalele cu Conductibilitatea termică cea mai mare sunt: Ag. deplasându-se în direcţia egalizării potenţialului. Al. acestea au proprietatea de a conduce curentul electric. variază între limite foarte largi. numită temperatură de topire. Conductibilitatea termică este proprietatea metalelor de a fi bune conducătoare de căldură. Ag. dintr-un gram de Ag se poate trage un fir atât de subţire. fără să se rupă reţeaua metalică. care indică rezistenţa lor la acţiunea unor forţe exterioare (zgâriere. Această proprietate se explică tot prin existenţa electronilor mobili în reţeaua metalică. sub-unitară (K. Au. Ca. Na). precum si de prezenta unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în metal. electronii mobili din reţeaua metalică îşi ordonează mişcările. altele au duritate mică sau medie (de exemplu: Pb. Al. Dacă se aplică o diferenţă de potenţial oricât de mică la extremităţile unei bucăţi de metal (fir sau placă). Plasticitatea este o proprietate mecanică a metalelor. 76 . iar 10 durităţii diamantului. Au). care le permite să sufere deformări permanente sub acţiunea unor forţe exterioare. Sn. Cu. Pentru aprecierea durităţii se foloseşte scara M o h s care are 10 unităţi: l corespunde durităţii talcului.Temperatura de topire. lovire). Al) se trag în fire poartă numele de filare (de exemplu. încât lungimea lui i-ar permite să înconjoare Globul pământesc la ecuator). Temperatura la care metalele trec din stare solidă în stare lichidă. Pe baza plasticităţii. unele metale pot fi trase în fire (proprietate numită ductilitate) sau în foi (maleabilitate). Conductibilitatea electrică. Cu. Cu. W). Operaţia prin care metalele (de exemplu: Ag. Duritatea este o proprietate mecanică a metalelor. Există metale cu duritate foarte mică. Conductibilitatea electrică a metalelor este micşorată de neregularităţile care există în structura reţelei metalice. iar unele sunt foarte dure (de exemplu: Cr. . Datorită existenţei electronilor mobili din structura metalelor. Mg. Metalele cu cea mai bună conductibilitate electrică sunt: Ag.

Operaţia de tragere în foi a unor metale (de exemplu: Au. Zn. Na. primul fiind potasiul. Cu.este: M0 - n e- → Mn+ Datorită tendinţei de a ceda electroni.cel mai puternic pozitiv. Sb. activ . Au metalele sunt aşezate în ordinea descrescătoare a potenţialelor normale. Fe. Cr. Deoarece plasticitatea creşte cu temperatura. Ca. cel mai electropozitiv. cu formare de aliaje. iar la sfîrşitul seriei se află metalele preţioase:Ag. metalele acţionează ca reducători. Pb. Pt. Zn) se numeşte laminare.5. 9. Au. Cu. Sn. seria activitătii electrodinamice sau seria Beketov-Volta Primul element (K) din această serie este cel mai activ metal. metatul cel mai 77 . Proprietăţile chimice ale metalelor Metalele sunt caracterizate prin tendinţa de a ceda electroni din straturile electronice exterioare. Potenţial normal. Mn. H. Funcţie de potenţialele de oxidare. metalele se încălzesc pentru a fi prelucrate mecanic. Bi. care au calităţi superioare metalelor pure componente. K. Pt. Reprezentarea schematică a oxidării unui metal (M) prin cedare a unui număr de n e. Ag. care se oxidă cel mai uşor. transformandu-se in ioni pozitivi. Mg. Hg. Al. în majoritatea reacţiilor chimice. Insolubilitatea în dizolvanţi comuni. Metalele se dizolvă numai în alte metale. De cele mai multe ori. metalele sunt folosite în industrie sub formă de aliaje. Ni. Seria potenţialelor electrochimice Pe baza proprietăţilor chimice ale metalelor a fost realizată seria de activitate a metalelor.

apă. În general metalele situate la stânga hidrogenului în seria potenţialelor electrochimice. s-a determinat valoarea potenţialelor chimice la concentraţii egale ale soluţiilor ionilor lor. Întrucât metalele au o tendinţa diferită. reacţia are loc astfel: Zn + Cu2+ = Zn2+ + Cu Aşadar au loc concomitent oxidarea atomilor de Zn şi reducerea ionilor de Cu2+.ceea ce duce la o diferenţa de potenţial măsurabilă.daca se consideră un sistem format dintr-o lamă de metal in soluţie de CaSO4. 78 .Pe baza poziţiei metalelor în seria potenţialelor electrochimice. numite metale nobile. se caracterizează printr-o activitate chimică redusă. au loc următoarele transformări: CuSO4 +Zn = Ca + ZnSO4 Zn Cu2+ → → Zn 2+ Cu (oxidare) (reducere) Deci .energia chimică se transforma in energie electrică. Metalele situate după hidrogen. cu transfer de electroni de la Zn la Cu. se oxidează greu. Acţiunea energiei electrice asupra soluţiilor sau topiturilor de electroliţi. se oxidează uşor. duce la transformări chimice si invers. mai mare sau mai mică de a elibera ioni în soluţie. determinată de configuraţia electronică a acestora se pot prevedea reacţiile chimice ale metalelor şi ale compuşilor lor. reacţionează cu nemetale. Se consideră o pilă electrică (elementul galvanic al lui Dauriel). numite şi metale comune. acizi şi compuşi ai unor metale mai puţin active. De exemplu. notată: Zn │ ZnSO4 ║ Cu SO4 │ Cu unde.

Electrodul normal (standard) de hidrogen este considerat electrod de referinţa (valoare 0). raportate la valoarea 0 a potenţialului electrodului standard la hidrogen. în soluţii de H2SO4 2N. exprimate în volţi.. la temperatura de 25oC. care este o măsură a activităţii chimice. fiind constituit ca electrod de Pt în hidrogen la presiunea de 1 atm. adică cedarea de electroni. Potenţialul notat cu semnul (+) reprezintă potenţialul unui electrod al metalului care se oxidează la cuplarea cu un electrod electrod de hidrogen standard. neavând legatură cu sarcina electrică a electrodului.reprezintă limita de faza metal – soluţie ║ . iar la electrodul pozitiv (catodul) are loc reducerea – acceptarea de electroni. sunt următoarele: 79 . Diferenţa de potenţial între electrodul metalic şi soluţia care conţine metalul sub formă de ioni se numeşte potenţial de electrod al metalului.│ .reprezinta peretele poros La electrodul negativ (anodul) există exces de electroni. are loc oxidarea. Valorile potenţiale standard. Semnul potenţalului standard de electrod este stabilit convenţional. Activitatea chimică a metalelor este caracterizată prin diferenţa de potenţial dintre un de electrod al metalului respectiv în soluţia unui electrolit al său care susţine un ion-gram metal/L şi electrodul standard de hidrogen denumită potenţialul standard de electrod al metalului.

3 Na/Na+ Mg/Mg2+ Al/Al 3+ 2+ Mn/Mn Fe/Fe2+ Cd/Cd Zn/Zn2+ 2+ Ni/Ni2+ Sn/Sn2+ Pb/Pb H2/H + 2+ 2+ Cu/Cu Hg/Hg2+ Ag/Ag+ Pt/Pt 2+ 3+ Au/Au În funcţie de poziţia în seria potenţialelor redox standard metalele pot reacţiona sau nu cu elemente situate după ele sau le pot deplasa pe acestea din compuşii lor: Metalele reacţionează uşor cu nemetalele: halogeni.67 1.2 -1.44 0. fosfor şi carbon formând compuşii corespunzători. Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu acizii se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice.28 0.14 0.71 2.8 -1.34 -0. azot.93 2. Fe + S  FeS hidruri.Tabelul 10.8 2.79 -0.13 0 -0.41 0. Potentiale standard (la 250 C) Potentiale standard (la 250 C) K/K+ Ca/Ca 2+ Valoare 2.1 0. Astfel: Mg + O2  2MgO Metalele cu E0 cele mai negative pot reacţiona cu hidrogenul formând 80 .34 1. sulf.76 0. oxigen.

Astfel: – metalele cu valori ale Eo cele mai negative reacţionează violent cu apa la temperatura camerei 2Na + H2O  2NaOH + H2 – metale cu valori ale Eo negative. sau nobile. de exemplu : apă regală (HCl : HNO3 = 3 : 1) Caracterul reducător al metalelor în reacţia cu apa se manifestă diferit în funcţie de poziţia metalului în seria potenţialelor electrochimice. dar apropiate de zero reacţionează cu apa la temperatură 3Fe + 4H2O  Fe3O4 + 4H2 – metalele cu valori ale Eo pozitive nu deplasează hidrogenul din apă.– metalele situate înaintea hidrogenului reacţionează cu acizii cu degajare de H2 Zn + H2SO4  ZnSO4 + H2 În general e l e c t r o n î n M e t a l a i n t e a i H2 s i t u a t h +i d r c o i gdA e n Su al u r +ie – metalele situate după hidrogen. 81 . Pt. i c d e c â t î n s i t u a tA i c m i d e d c iu a tc a r a c t e O r x i d S a r +e h i d + r o g oe xn i d a n  t m a i – metalele situate după hidrogen. ele se numesc metale inerte. reacţia dintre cupru şi acid azotic: 3Cu + 8HNO3  3Cu(NO3)2 + 2NO + 4H2O În general e l e c t r o n M d e t a l u p ă i m d e n e m + e A t a p l ă c a u c Ni d . De exemplu. la capătul seriei. H2SO4 concentrat). reacţionează numai cu acizii cu caracter oxidant (HNO3. dar aproape de el. nu reacţionează nici cu acizii cu caracter oxidant. Pd. Aceste metale reacţionează numai în amestecuri de acizi. de exemplu : Au. În această reacţie nu se degajă hidrogen deoarece reacţiile redox au loc între metal şi nemetalul din acid.

cu atat mai energic cu cât se află se află la începutul seriei Beketov-Volta: în cazul metalelor Li.reacţia cu hidrogenul: Metalele poziţionate înaintea hidrogenului. Na. inclusiv: M + H2O → gaz H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Pb. inclusiv: M + acid amfoteri. pot intra în combinaţii. cu formare de oxizi acizi. Sr. Ca. Cu. cu eliberare de hidrogen.Caracterul reducător al metalelor este pus în evidenţă şi în reacţii cu compuşi ai altor metale. inclusiv. K. Orice metal poate reduce ionii tuturor metalelor situate după el în seria activităţilor electrochimice şi poate fi la rândul său redus din compuşii să de metalele care îl precedă în seria potenţialelor electrochimice: C Cu + HgO t → CuO + Hg 0 Metalelor le sunt carcateristice următoarele reacţiile chimice: . reacţia faţa de acizi: metalele situate la începutul seriei pâna la H reacţionează cu acizii diluaţi. iar cele după H. Al: M + H2O → lichid H2 ↑ în cazul metalelor începând cu K până la Fe. Ba. metale pot reacţiona cu oxigenul . Bi. bazici sau 82 . Sb. Hg şi Ag reacţioneaza numai cu acizi oxidanţi ( HNO3 si H2SO4 ) cu formare de apă: Cu + 2HNO3 2HNO3 2H2SO4 = = = CuO + 2NO2 + H2O Cu(NO3) + H2O Ag2SO4 +SO2+2H2O CuO + 2Ag + → H2 ↑ reacţia faţă de oxigen : începând cu potasiul şi pâna la mercur.

platina şi aurul.reacţia cu halogenii: metalele se combină direct. reacţionează violent cu clorul.Metalele preţioase. nu sunt atacaţi de nici un acid. Capitolul X NEMETALE 10. În majoritatea cazurilor.Cl). În soluţii. metalele sunt utilizate în laboratoare şi în industrie sub formă de săruri solide sau dizolvate în apă.1. Generalităţi 83 . pe când Pt si Au pot forma cloruri numai prin reacţia cu apa regală (raportul HNO3 : HCl este de 1:3) reacţia cu sulful: toate metalele cu excepţia Au. formând halogenuri: 2Na + Cl = 2NaCl Metalele puternic active (Na. pe cand platina reacţionează numai în stare de pulbere. formează sulfuri: metalele alcaline se combine energic prin încălzire. sărurile metalice disociază în anioni şi cationi (ionii pozitivi ai metalelor). . situaţi la sfarşitul seriei BeketovVolta.bromul.

De exemplu. oxigen şi fluor. datorat învelişurilor electronice interioare. De aceea. în acest sens se remarcă fluorul. în trecere de la primul element al fiecărei grupe la următoarele. la 8 electroni. elementele din perioada II: bor. primele două elemente. cu electronul distinctiv situat într-un orbital npx. carbon. Totodată. sunt de tip s. iar x = 1—6 electroni. Drept urmare. care mi poate forma decît combinaţii în stare de oxidare 1 — şi oxigenul care nu prezintă decît o singură stare de oxidare 2— faţă de toate elementele. Aşa se explică motivul pentru care. în grupele IV-VII. 84 . fiind egale cu numărul grapei din care fac parte şi ionii pozitivi rezultaţi prin pierdere de electroni. este diferit de la un element la altul. azotul deşi aparent penta-covalent în acid azotic. Dispunînd numai de un înveliş interior Îs2 cu un efect de ecranare foarte scăzut. şi 18 electroni. se constată o modificare în structura penultimului strat ns sau nsp şi anume de la doi electroni. ajung la structura gazului rar dinainte. ocupînd o poziţie specială. iar legăturile sînt de tip a şi 7t (pp). numărul maxim de coordinare este 3. crescând în grupă de sus în jos şi prin aceasta slăbind atracţia electronilor exteriori de către nucleu. în compuşi cum sînt oxoacizii. elementele din perioada II se distanţează de omologii lor şi prin faptul că nu dispun în structura lor de orbitali d. azot. Stările maxime de oxidare pozitive ale elementelor de tip p în combinaţiile cu elemente mai electronegative ca ele. în cazul celor din perioadele III şi IV. pentru cele din perioadele V şi VI. Cu toate că membrii unei grupe conţin acelaşi număr de electroni în ultimul strat electronic. unde n = 2—6. electronii exteriori p sînt strîns legaţi de nucleu. După structura electronică. se deosebesc mult de omologii lor din grupă. restul elementelor nemetalice şi semi-metalice fiind de tip p. în realitate nu poate exista decît cel mult în stare de oxidare (III).Nemetalele sunt situate în tabelul periodic în partea stângă a acestuia. efectul de ecranare. respectiv 1s1 şi 1s2. în cazul elementelor din perioada II. hidrogenul şi heliul.

ele apar sub formă de gaze. precum şi a existenţei unei perechi de electroni s2. situaţi într-un orbital de nelegătură al ultimului înveliş electronic. Si. gazele rare. care. trebuie avuţi în vedere şi alţi factori. oxigenul este şi singurul element în stare gazoasă la temperatura obişnuită. de asemenea diatomic. de structura cristalină etc. Efectul atribuit acestor electroni inerţi creşte cu numărul atomic şi este mai puternic la elementele din grupele IVA — YIIA. fosforul şi carbonul. se observă o variaţie mai puţin regulată a proprietăţilor fizice şi chimice în grupe şi perioade decît ar fi de aşteptat. prin 85 . au moleculele diatomice. lichide sau solide. substanţe solide (C. Elementele chimice B. Singurul nemetal lichid în condiţii normale este bromul. ionii negativi rezultaţi prin acceptare de electroni posedînd structura gazului rar următor. se combină cu hidrogenul rezultând combinaţii volatile. Restul nemetalelor. As. căruia îi corespund două forme alotropice: oxigenul propriu-zis şi ozonul. N2. iar cu oxigenul. Ge. gazele rare sînt monoatomice. în afară de gazele rare. diamagnetice. Datorită acestor structuri. Elementele chimice electronegative practic lipsite de eonăuctibilitate termică şi electrică se numesc nemetale. mai puternic atraşi de nucleu. alotropici fiind o caracteristică a lor. chiar şi de vecinii din sistemul periodic. cum ar fi cei legaţi de dimensiunile atomice şi ionice. de prezenţa efectului de contracţie d sau /. unde n este numărul grupei. sulful. deci la elementele grele. Sb. stările de oxidare sînt negative şi egale cu 8—n. radical diferite unele de altele. denumită „pereche de electroni inerţi". Totodată. Nemetalele. F2 şi Cl2) în condiţii normale. Structural. azotul. Desigur că la evaluarea globală a proprietăţilor care caracterizează elementele p.În combinaţii cu elemente mai electropozitive ca ele. cuprinzînd : hidrogenul. oxigenul. haîogenii. P şi S) posedă o mare varietate de structuri. în mediul ambiant. proprietate rar întâlnită la elementele din grupele principale şi la compuşii lor. iar celelalte nemetale gazoase (H2. oxizi acizi. cu excepţia O2 paramagnetic. fiind situate în sistemul periodic în partea dreaptă şi de sus a grupelor principale. O2. Se şi Te.

azot. H2O. s-a apreciat că ar fi cel mai potrivit să se urmărească variaţia proprietăţilor fizice şi chimice pe grupe. HBr. Toate elementele semimetalice sînt substanţe cristaline. cât şi de a accepta un electron : . Hidrogenul Hidrogenul este primul element din grupă. oxigen. după structura cristalină. Deşi. SO2 şi alţii) au capacitatea de a se comporta ca solvenţi neapoşi. prezentarea se va face separat de omologii lor. de a forma polimeri 10.proprietăţile şi comportarea lor generală ocupă o poziţie intermediară între nemetale şi metale. Configuraţia electronică a atomul de hidrogen este 1s1 . halogeni . HF. ( CH4. se numesc semimetale. dar are careateristici asemănătoare elementelor din grupa VIIA. Atomul de hidrogen are tendinţa atât de a ceda. se aseamănă mai mult cu nemetalele. H·S. în unele cazuri polimeri-zate. HI. H+) : H0 – e. iar în cazul oxigenului şi azotului.cedarea electronului duce la tranformarea în ion pozitiv (proton. în caracterizarea elementelor nemetalice şi semimetalice. cu o chimie structurală foarte dificilă şi greu de sistematizat şi tendinţă accentuată la cele cu electronegativităţi (macromolecule). iar unii compuşi lichizi cu constantă dielectrică mare (NH3. de care se distanţează apreciabil prin structura şi poziţia în grupă.etc. tendinţa de a forma combinaţii covalente.) 86 sulf.2. apropiate de a carbonului. HCl.→ H+ Hidrogenul este legat covalent de carbon. după aspect. Principalele caracteristici ale nemetalelor şi semimetalelor sunt: alotropia. NH3. De aceea. se apropie de metale. dominate de asemenea de fenomenul de alotropie. adesea caracterizat prin luciul metalic.

Fiind component al apei şi al compuşilor organici.VIIA . MH2. 10. având o mare conductibilitate termică şi electrică. incolor şi insipid.hidruri interstiţiare formate cu metalele grele din grupele secundare. VIA. H. He: H0 + e. numit tritiu. hidrogenul este prezent în organismele vii. 31T.2. hidrogenul se găseşte sub formă de urme (în procent de 10-4 %).Proprietăţi fizice Hidrogenul este un gaz inodor. . 21D. cu care hidrogenul formează legături covalente. VA. Caracteristicile fizice ale hidrogenului Masa atomică Densitatea in raport cu aerul. mai uşor decât aerul. În atmosferă.acceptarea de electron pentru a realiza configuraţia electronică stabilă (1s2) a gazului rar care încheie perioada 1. cu nucleu D+ (deuteronul) izotopul 31H. cu formulele generale MH şi respectiv.→ Hionul de hidrură Hidrurile se clasifică în următoarele categorii: - hidruri ionice ale metalelelor ( notate M) din grupele IA şi IIA. cu compozişie stoechiometrică.008 0.hidruri volatile ale elementelor din grupele IVA. . heliul. cu nucleul H+ (protoniul) cu hidrogenul greu 2 1 H sau deuteriu.1.069 87 . Hidrogenul are trei izotopi: - hidrogenul uşor sau protiu. Caracteristicile fizice ale hidrogenului sunt prezentate în tabelul 11: Tabelul 11.. moleculele lor sunt legate prin punţi de hidrogen (hidruri polimere).g/cm3 1.

00041 lichefiere °C Punctul de topire.595 0.75 0 13.2.reacţia cu sulful H2 + S = H2 S ΔH = . cu formare a unui amestec numit gaz detonant (H2:O2 de 2:1) 2H2 + O2 = 2H2O H2 + F2 = 2HF H2 + Cl2 = 2HCl .reacţia cu oxigenul ( reacţie exotermă).0185 vol/1 vol.8 -257. are loc în flacără sau scânteie electrică.3 0.9 Kcal/mol ( reacţie cu explozie) ( reacţie sub influenţa luminii) .57.eV Electronegativitatea (Pauling) 10.8 Kcal/mol ΔH = . °C Conductibilitatea termica (0°C) λ 2 cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18°C) 0. dar poate reacţiona cu elemente sau alţi compuşi chimici în anumite condiţii: .2. din care rezultă acizi halogenaţi: 88 .1 electric Potentialul de ionizare eV Afinitatea pentru electron. hidrogenul este puţin reactiv.4. Proprietăţi chimice La temperatura obişnuită. apa Caldura de formare a moleculei de H2 din atomi (0°K).715 2.2 Kcal/mol ΔH = .reacţia cu halogenii.Punctul de -252.kcal/mol H2 Distanta intre nuclee H-H. Momentul Ǻ 102.72 0.21.64.85 Kcal/mol ΔH = .

reacţia cu metale alcaline. în această grupă sînt situate elementele cu o comportare foarte asemănătoare.in acizii halogenaţi.1. plumb. . staniu.cu azotul în condiţii de presiune. . sunt reduşi la metal (fier. . nichel. Din aceste ultime exemple se deduc următoarele: .3. halogenii sînt monocovalenţi. Oxizi metalelor aflate în apropierea hidrogenului în seria Beketov-Volta. GRUPA A VII-A Grupa a VIl-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa halogenilor. este deci radioactiv. Proprietăţi fizice 89 .3. bromul Br. în prezenţa unui catalizator 3H2 + N2 = 2NH3 H2 + 2Na = 2NaH . stibiu. de exemplu: 10. Ultimul element emite în mod spontan şi continuu radiaţii. iodul I şi astatinul At. temperatură ( 500 °C).11 Kcal/mol . cobalt.halogenii au molecule diatomice. şi anume: fluorul F. 10.valenţa lor faţă de hidrogen este dată de diferenţa dintre opt şi numărul grupei: 8 —7 = 1.. clorul CI. în condiţii deosebite de temperatură şi presiune . .acizii halogenaţi prezintă legătură covalentă polară. cu formare de hidruri . cupru): Ag2O + H2 = Ag + H2O CuO + H2 = Cu + H2O ΔH = . atomii de halogen sînt legaţi prin legături covalente nepolare. datorită proprietăţii elementelor componente de a forma săruri (halogen = generator de sare).în moleculă.reacţia de reducere a oxizilor până la metal.

penta. Tabelul 12. De remarcat faptul că fluorul se combină direct cu hidrogenul chiar la rece şi întuneric. gaze incolore. Proprietăţi chimice Halogenii sînt elemente cu caracter nemetalic pronunţat.este singurul nemetal lichid. cu excepţia HI endoterm.1.Cu excepţia fluorului. bromul trecînd în halogenuri covalente. mai ales fluorul şi clorul destul de energic. 10.001 mol/l * Bromul . Si şi B). As. Nu reacţionează direct cu oxigenul. C (cărbune de lemn). pe baza unor reacţii exoterme.3.09 mol/l 0. Proprietăţi fizice ale halogenilor Halogenul Fluor Clor Brom Iod Starea de agregare Gaz Gaz Lichid* Solid Culoarea Slab-verzui Galben-verzui Brun Cenuşiu cu aspect metalic Temperatura de Solubilitatea în topire în "C apă —223 —102 —7. ceilalţi halogeni pot avea şi covalente superioare (tri-. Cu hidrogenul. puternic electro-negativ şi foarte reactive.3 + 114 – 0. azotul şi carbonul. iar flacăra fluor-hidrogen. Halogenii reacţionează direct cu majoritatea nemetalelor (S. toţi halogenii se combină direct formînd hidruri (HX). P.şi heptacovalenţă). cu dezvoltare de căldură şi lumină. Şi clorul se 90 . În grupă variază şi o serie de proprietăţi fizice ale halogenilor după cum se poate observa în tabelul 12. proprietăţi care în grupă descresc în ordinea: F>Cl>Br >I. în schimb fluorul este singurul halogen care se combină direct cu carbonul cu formare de CF 4 gaz stabil. atinge temperaturi de 4000—5000°O. Sb.210 mol/l 0. reacţia fiind violentă. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute.

PF5 AsF3 .fluorul o descompune cu degajare de oxigen: - F2 + H2O→ 1/2O2 + 2HF . Principalele combinaţii ale halogenilor sunt prezentate în tabelul 13. la încălzire peste 200°C. Tel4 Halogenii sunt oxidanţi puternici şi reacţionează cu un număr mare de compuşi ai diferitelor elemente. PC15 AsCl3 . I. Pis. iar iodul se combină cel mai greu. SeF6 TeF4. clor. Aşi. SbF5 — SF6 . SbCls — SC12 SeCl2. Ei se înlocuiesc în ordinea fluor. X : Cl. Sbl3. Pis PBrs AsBr3 . bromul numai la 150°C în prezenţă de catalizatori sau sub acţiunea descărcărilor electrice.combină direct şi energic cu hidrogenul la temperatura obişnuită şi în prezenţa luminii. Principalele combinaţii ale halogenilor Elementul H B C Si N P As Sb O s Se F HF BF3 GF4 SiF4 — PF3 . TeBr4 Te Tel2 . Asl5 AsBr6 SbBr3 . . SeCl4 TeCl. AsCl5 SbCl3 . Sbl5 SbBr5 — — S2Br2 — Se„Br2 . Tabelul 13. . Br. Reacţionează diferit cu apa: . — "SeBr4 TeBr2 . ambele oxidanţi puternici: 91 .clorul şi bromul formează apa de clor (amestec de HCl şi HClO) şi respectiv apa de brom (amestec de HBr şi HBrO). AsF5 SbF3 . TeF6 CI HC1 BG13 — SiCl4 — PG13 . brom şi iod din halogenurile ionice: 2MX + F2 → X2 + 2 MF. S2F10 SeF4 . TeCl4 Br I HBr HI BBr3 BI3 __ SlBr4 SI4 — — PBr3 .

atomii tuturor elementelor din grupa a VI-a principală au 6 electroni pe stratul exterior. Existenţa a 6 electroni pe ultimul strat explică caracterul electronegativ.iodul reacţionează cu apa numai înmediu alcalin.4.0°C 92 . În această grupă sînt situate următoarele elemente: oxigen O. . GRUPA A VI-A Grupa a VI-a a Tabelului Periodic se numeşte grupa oxigenului. X : Cl.4.—218. seleniu Se. şi tendinţa de ionizare a acestor elemente. Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a sunt prezentate în tabelul 14. 10.9OC + 118. 14 Proprietăţile fizice ale elementelor din gupa a VI-a Elementul Oxigen Sulf Seleniu Telur Starea de agregate' Gaz Solid Solid Solid Culoarea Incolor Galben Roşu-brun Alb-argintiu. după denumirea primului element al grupei. Tabelul nr. element radioactiv. luciu metalic Temperatura de topire .2°C + 452.1. Proprietăţi fizice Oxigenul este singurul element din această grupă care se află în stare gazoasă la temperatura camerei. sulf S. telur Te şi poloniu Po. În grupă raza atomică creşte de la oxigen spre telur.- X2 + H2O → HX + HXO. Creşterea razei atomice determină descreşterea caracterului electronegativ de la oxigen la telurcare este metal.0°C + 220. 10.

oxigenul este cel mai electronegativ element. azotul şi metalele preţioase (aurul. Pac excepţie gazele nobile.) şi de aceea oxizii acestor elemente se obţin pe cale indirectă. respiraţia fiinţelor vii sînt alte exemple de arderi lente. După fluor. H. Proprietăţi chimice Oxigenul este un element puternic electronegativ. în HO2 sau derivaţii săi ca KO2 este —1/2. Având în vedere prezenţa sa în aer în proporţie de 20% se poate deduce importanţa pe care o are. R. Dacă oxidarea are loc într-o incintă care nu este izolată termic. oţeţirea vinului. nu se observă degajare de căldură. bromul. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi. după cum căldura degajată este inferioară sau superioară căldurii pierdute prin radiaţie. Indirect se combină cu clorul. combustia lentă a fosforului. iar în F2O este +2. Oxidările pot fi vii sau lente. Numărul său de oxidare cel mai frecvent este —2. Excepţie fac gazele rare şi metalele nobile. Putrezirea lemnelor. Sturdivant — 1946).4.2. arderea este lentă. oxidarea piritei în sulfat de fier (II). 93 . platina etc. Ruginirea fierului în aer umed. în apa oxigenată numărul de oxidare este —1. P a n 1 i n g. Oxigenul se combină direct sau indirect cu toate elementele. oxidările din organismul animal care gînt sursa căldurii animale sînt exemple de arderi lente. Proprietatea esenţială a oxigenului este de a oxida substanţele cu care reacţionează.10. El se combină uşor cu majoritatea elemetelor pentru a forma oxizi. E. (L. conductibilitate etc. W o o d şi J. oxidarea lentă a cărbunilor. Oxigenul are şase electroni în stratul de valenţă şi funcţionează cu valenţe variate în diferiţi compuşi.

Reacţionează cu halogenii cu formare de halogenuri. arsen As. seleniul şi telurul se combină cu metalele formând sulfuri. sulful. H2Se şi H2Te. seleniul şi telurul sunt mai puţin reactive la temperatura camerei. Ca urmare a creşterii razei atomice. Toate elementele grupei a VI-a reacţionează cu hidrogenul cu formare de H2O. selenuri şi teluri. sulfură de cupru.Spre deosebire de oxigen. sulfura de sodiu. Afinitatea pentru nemetale scade de la sulf la telur. Sulful şi seleniu se combină cu fosforul şi arsenul. H2S. elementele grupei a V-a formează foarte puţini compuşi ionici. - 94 . iar ionii N3– şi As3– nu există decât în stare solidă. La temperaturi ridicate sulful. carcaterul chimic se modifică de la sulf la telur o dată cu scăderea electronegativităţii şi creşterea caracterului metalic. Cu2S. Astfel. antimoniu (stibiu) Sb şi bismut Bi. sulfură de staniu. dar prin încălzire se combină cu majoritatea elementlor. Nu reacţionează cu azotul. Raza atomică creşte de la azot la bismut şi că atomii tuturor elementelor din grupa a V-a principală au pe stratul exterior 5 electroni. fosfor P. în acelaşi timp existenţa a 5 electroni pe ultimul strat explică tendinţa redusă de ionizare a acestor elemente şi caracterul electronegativ mai slab decît al elementelor din grupa a Vi-a.5. În această grupă sînt situate următoarele elemente: azot (nitrogen) N. după denumirea primului element. 10. dar telurul nu. SnS. caracterul electronegativ al elementelor scade de la azot la bismut. GRUPA A V-A Grupa a V-a din sistemul periodic se numeşte şi grupa azotului. De exemplu: Na2S.

8°C 280°C 633°C 1640°C 1660°C Cu excepţia azotului. Azotul este un nemetal. Principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală Elementul Starea de Culoarea Temperatura de agregare topire fierbere Azot Fosfor Arsen Stibiu Bismiit Gaz Solid Solid Solid Solid Incolor Alb-gălbui Alb-cenuşiu Alb-argintiu Alb-roşiatic —210°C 44.Astfel.1. structuri moleculare sau cristaline diferite se numeşte alotropic Formele sau modi-ficaţiile diferite sub care se prezintă un element se numesc stări alotropice. 95 . Rezultă deci. iar caracterul metalic creşte în acelaşi sens. prezintă diferite modificaţii alotropice au drept formă obişnuită pe cea metalică. atomii elementelor grupei a V-a tind să formeze legături covalente. bismutul un metal. stibiul şi bismutul care.5. toate celelalte elemente situate în grupa a V-a principală pot exista în două sau mai multe modificaţii cu proprietăţi fizice şi uneori chimice diferite. fosforul poate apărea sub 4 forme alotropice: fosfor alb. Proprietatea unor elemente de a se existe în mai multe forme. 10. fosfor violet şi fosfor negru Arsenul. În atbelul 15 sunt prezentate principalele proprietăţi fizice ale elementelor din grupa a V–a principală.1°C 817°C 630°C 271°C —195. Proprietăţi fizice Primul şi ultimul element din grupă sunt diferite de celelalte elemente. că în grupa a V-a principală caracterul nemetalic scade de sus în jos. Tabelul 15.Pentru completarea stratului electronic exterior. de asemenea. iar celelalte elemente prezintă stări în care apar ambele caractere. fosfor roşu.

Proprietăţi chimice În condiţii normale.46 kJ⋅ mol–1.2. rezultînd azoturi metalice. deşi aparent ar putea funcţiona în starea de oxidare (V) cum se credea înainte. 10. el formează compuşi cu număr de coordinare 3 şi legături σ şi π (pp). N2 + O2  2NO . în schimb se combină prin încălzire la temperaturi cuprinse între 200—1000°C cu metalele. Neavînd posibilitatea să utilizeze şi orbitalii d în compuşi cum sînt oxoacizii de exemplu.Toate elementele din grupă.5. se combină direct cu hidrogenul numai în anumite condiţii de temperatură şi presiune. Interesantă şi cu consecinţe practice sub aspect aplicativ este reacţia azotului cu hidrogenul în prezenţa carbonului. Reacţia cu litiul are loc chiar la temperatura camerei. ∆H = . Azotul nu reacţionează direct cu halogenii şi sulful. azotul molecular se caracterizează printr-o stabilitate remarcabilă şi o reactivitate extrem de scăzută. iar cu magneziul la 200-—300°C. azotul întocmai ca şi carbonul realizează legături duble sau triple prin orbitalii p cu ele însele spre deosebire de analogii lor.. cu excepţia azotului. la temperatura arcului electric. carbonul şi siliciul.80 kJ⋅ mol–1. starea maximă de oxidare atinsă de el fiind (III). iar cu oxigenul la temperatura arcului electric sau sub acţiunea descărcărilor electrice: N2 + 3H2  2NH3 . de exemplu în acidul azotic. ∆H = 89. Aşa se explică faptul că în oxoacizi. cum este cazul oxoacizilor. cînd se obţine acid cianhidric cu randament 33% : 96 . La temperaturi înalte se mai combină direct cu borul. Totodată. Deosebit de inert din punct de vedere chimic. ca dealtfel şi în oxizi. în realitate nu poate exista ca azot pentacovalent. care formează legături duble cu oxigenul. formînd azoturi. formează compuşi în care valenţa maximă este 5. azotul şi sulful utilizînd orbitalii d în sistem conjugat.

transformîndu-se în P4O10. aceste elemente. vizibilă la întuneric (fosforescenţă) precum şi la formarea unei cantităţi de ozon. la arsen numai sub acţiunea hidrogenului în stare născândă. cu excepţia iodului care se combină lent. proprietăţi reducătoare şi posibilităţi de a forma compuşi pentacovalenţi. se aprind şi ard. spre deosebire de azot. Reacţia cu hidrogenul are loc diferenţiat: la fosfor. în schimb. La cald reacţionează direct cu aproape toate nemetalele cu excepţia borului. fosforul alb. la temperatura ordinară. se distanţează mult de azot. Prin combustie. iar stibiul nu reacţionează direct cu hidrogenul. antimoniul nu reacţionează cu aerul uscat sau umed pînă la temperatura de topire. CaC2. aprinzîndu-se cu explozie. rezultînd substanţe foarte importante cu aplicaţii industriale. în opoziţie cu fosforul rezultînd numai As4O6. fosforul alb la 45°C cu o flacără gălbuie şi miros de usturoi. CaSi. consecinţă a unei reacţii de oxidare lentă (autooxidare). carbonului şi fosforului în cazul arsenului. miros de usturoi. fosforul alb şi arsenul se combină cu azotul numai în condiţii speciale. În aer umed. însoţită de emanarea unei lumini slabe. Din punct de vedere chimic. pe care însă îl absoarbe la cald. arsenul cu flacără albăstruie. 97 . Aceste elemente au orbitali d în stratul de legătură. Fosforul alb reacţionează violent cu halogenii. ea se realizează sub presiune şi în prezenţa descărcărilor electrice. Asemănător arde şi antimoniul la 800°C dînd un fum alb constituit din molecule de Sb4O6. De asemenea. de asemenea. azotul poate reacţiona la temperaturi înalte cu unele combinaţii chimice cum ar fi CH4. răspîndind. arsenul şi stibiul în formă metalică. având o mare reactivitate.H2 + N2 +C  2HCN De asemenea. fosforul alb şi As galben prezintă fenomenul de chimioluminiscenţă.

Fosforul arsenul şi stibiul au caracter puternic reducător. Fosforul alb precipită Pb. în cantităţi sau pe o perioadă care le face periculoase pentru oameni.1 Poluarea mediului Se vorbeşte despre poluare a mediului.O. Cu. Ag şi Au din soluţiile sărurilor acestor ioni.) 98 . animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătamarea. atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri de substanţe străine sunt prezente în mediu.S. activităţii sau bunăstării persoanelor. Capitolul XI POLUAREA MEDIULUI CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11. în atmosferă de fluor. arsenul se aprinde chiar la —187°C. ( definiţie dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii . iar în clor ard la temperatura camerei.Arsenul şi stibiul sînt atacate energic de halogeni şi transformate în pentahalogenuri.M.

consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an. tot mai accentuate în condţiile vieţii moderne. În condiţiile în care rămân de răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi. în afară de produsul finit. deşeuri industriale.Poluarea poate fi: . ambianţa biofizică indispensabilă localităţilor balneoclimaterice. emisii vulcanice naturale. plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor. suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat.). parcurgând 1000 de kilometri. ce până ieri erau socotite inerte pe vecie. aceasta din urmă producându-se datorită depăşirii capacităţii de autoepurare. De asemenea. Într-un cuvânt. De când omul a început să lupte împotriva naturii. dezvoltarea şi. care afectează la diferite niveluri învelişul terestru. etc. numeroase deşeuri mai mult sau mai puţin toxice. devin improprii cultivării datorită tot acţiunii omului. conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile etc. majoritatea produselor sunt obţinute prin prelucrarea unor materiale brute şi au ca rezultat. Milioane de hectare de teren. ale Antarcticii. pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi turism. când un singur automobil.materii chimice reziduale. la urma urmelor. Din cele 14-16 miliarde de tone de dioxid de carbon lansate anual în atmosferă prin arderea combustibililor. acei "plămâni verzi" ai Pământului. etc. excesele civilizaţiei noastre au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu. În prezent.artificială (ca urmare a intervenţiei umane . Efectele poluării sunt resimţite până pe întinderile. viaţa însăşi nu sunt posibile.) şi . gaze de eşapament. S-a calculat că în ultimul deceniu al mileniului II. două treimi sunt absorbite de păduri. cărora le datorăm atât de mult. deversări accidentale. iar râurile dezlănţuite 99 . care provoaca alergii. în paralel cu alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie. până ieri imaculate.naturală (polenul plantelor şi florilor. fără păduri suficiente.

lemn. urâţind peisajul. şi-a modificat serios conţinutul. Paleta surselor de degradare a solului este vastă. după calcule aproximative. Şi mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie. care putrezeau în câteva luni.faţă de unul din şapte la începutul secolului. fiecare locuitor din oraşele europene "produce" mai bine de 1. ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie cât de felul de viaţă de la sate. însă partea cea mai vizibilă şi aflată la îndemâna înţelegerii oricui.5 Kg de gunoi pe zi.U. De obicei. Pe lângă arderea combustibililor . Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate de tone de cenuşă. Pentru gospodăriile tărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale. aerul şi apele subterane.probleme asemănătoare creează şi alte industrii.cărbune. spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului. gunoiul însemnă aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja în oraşe . îndeosebi materialele plastice. În plus. exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump. pentru ca iarna sau primavara să fie împrăştiate pe câmp pentru fertilizare. proliferează oraşele mari şi foarte mari. Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase. ca şi atâtea altele. ajungâdu-se ca acelea cu peste un milion de locuitori să depăşească 200. dar noţiunea aceasta. gaze naturale . praf şi gaze. Ori. priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduuri de tot felul.A de vreo trei ori mai mult. sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi practic.fac tot mai mari ravagii. acceptate ca servituţi inevitabile. Există practic o reciclare naturală completă ce se consumă aproape la fel şi în perimetrul oraşelor. unde se acumulează în grămezi imense. îndeosebi 100 . Gunoi a existat dintotdeauna. poluând solul. iar în S. sau pe locuri virane. petrol. în gropi existente. nu se reciclează pe cale naturală. drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşului.

de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor. Abordând această problemă. lacuri şi din unele pânze freatice. Aşa că primele victime sunt orăşenii. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce. numai că. perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat. la poluarea apei caracteristice ar putea fi 101 . ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu. respectiv cea din râuri. încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului. Problema e că 97% din apa globului este sărată. Detroit. zgomot. unele ramuri constructoare de maşini. Chiar şi aşa. fie creează ulterior oraşe. pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare şi dacă se poate.menajere şi industriale .vapoarelor şi a altor mijloace de transport. În asemenea locuri . iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată. specialiştii consideră că. aglomeraţie. inclusiv cancerul pulmonar. Ciudad de Mexico.procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii. . înregistrându-se. chiar eliminarea totală a unora dintre ele.cum sunt oraşele Sao Paulo. Există de acum un număr apreciabil de "infernuri ecologice". avioanelor. este de câteva ori mai mare. ponderea apelor uzate . Los Angeles.este covârşitoare. iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. trenurilor.ca şi circulaţia automobilelor. aşa ca şi la alte capitole ale înzestrării naturale. Calcutta. industria alimentară etc. Abstracţie făcând unele unităţi industriale plasate în plină natură. pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atăta apă. New York .cea chimică. căci apariţia industriei fie are loc în oraşe. fluvii. grosul poluării atmosferice provine din oraşe. şi nu numai a acelora ce locuiesc la oraşe. însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi. În ansamblul poluării. metalurgică. Dacă la poluarea aerului "imaginea-simbol" este oferită de arborii "perforaţi" de "ploile acide". La prima vedere.

condiţiile de mediu datorită poluării aerului. toxinele din ciupercile otrăvitoare etc. adică poluarea practic continuă cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii. În vederea obţinerii de produse alimentare al căror conţinut de impurităţi se încadrează în limitele admise de normele europene. lapte). produse semifabricate sau finite.).condiţiile de prelucrare a materiilor prime.condiţiile de producere a materiilor prime în procesul de fabricare a produselor alimentare.condiţiile de recoltare. 102 . datorită a numeroşi factori. . etc. carne. întrucat produc afecţiuni grave ale sistemului vegetativ. nitriţi.condiţiile de depozitare şi comercializare a produselor alimentare. fructe necoapte. . fiind clasificaţi în: . stocare şi transport a materiilor prime sau de stocare şi transport a produselor alimentare. azotiţi şi azotaţi din plante. circulator.substanţe cu caracter toxic existente în mod natural în alimente şi care în exces produc intoxicaţii şi chiar moartea (de exemplu: aminoacizii din diferite legume. aceasta având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine. . . amigdalina din migdale amare. apei sau solului. 11. se impun măsuri severe de eliminare a factorilor de contaminare a alimentelor de origine animală şi vegetală.produşi toxici ce provin din produsele de prelucrare şi conservare a conservare a produselor alimentare (de exemplu: îngrăşăminte chimice azotate.2. Agenţii poluanţi au diferite grade de nocivitate. . Condiţiile de contaminare a alimentelor sunt : .considerate "mareele negre". Contaminarea alimentelor Alimentele pot fi contaminate sub formă de materii prime.

ceea ce dă posibilitatea 103 . Sn. Se). NH3.) Deosebit de importantă este adaptabilitatea unor plante de a se dezvolta în condiţii de poluare cu anumite substanţe anorganice. Zn. S. H2S. De asemenea... au acţiune nocivă asupra materiilor prime de origine animală sau vegetală prelucrate (de exemplu: SO2. substanţele anorganice care provin din diferite instalaţii din industria alimentară. poluarea mediului înconjurător conduce la influenţarea stării de sănătate a populaţiei prin intermediul toxinelor din produsele alimentare (de exemplu: Cu.produse chimice organice şi anorganice utilizate în procesele tehnologice industriale de producţie. CO. Datorită interacţiunii mediu-organisme vegetale-organisme animaleorganismul uman. având efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. HCl. compuşi cloruraţi de mercur etc. etc. lactate.pesticide utilizare în agricuttură şi medicină veterinară pentru combaterea dăunătorilor. N2O3. . . NO. . fie pe parcursul procesului tehnologic de prelucrare a materiilor prime şi/sau producere a produselor alimentare. Cantităţi mari mari de metale se găsesc în solul regiunilor miniere. Co.aditivii chimici folosici în procesul de prelucrare a materieiilor prime şi produselor alimentare. Dintre substanţele toxice anorganice subliniem toxicitatea metalelor grele care provin fie din mediul înconjurător. Pb(C2H5)4.dejecţii animale şi apele uzate din sectorul zootehnic netratate corespunzător.gunoiul de grajd depozitat direct pe sol şi deşeurile menajere din gospodăriile rurale.micotoxinele ce provin din mucegaiurile de pe produsele vegetale. CuSO4. . Cl. . Pb. Ag. CO2.

cât şi în faza finală. Controlul chimic al alimentelor are un rol deosebit de important şi în determinarea conţinutului de substanţe toxice de contaminante şi impurităţi existente atât în materiile prime. America de Nord. Printr-un bun management al calităţii. Australia.3. moartea vitelor etc.Controlul şi expertiza produselor alimentare Un produs alimentar este constituit dintr-un complex de substanţe organice şi anorganice. în vederea eliminării sau reducerii conţinutului de substanţe de contaminare a produselor alimentare. producătorul poate monitoriza procesul tehnologic de fabricare a produselor alimentare.determinării substanţelor chimice poluante a mediului. 11. prin metode chimice de analiză: . Exemplele menţionate indică riscul major de contaminare a alimentelor de origine vegetală şi animală datorită poluării mediului înconjurător. depozitare. care au fie caracter nutritiv sau indiferent organismului uman. transport. Prin efectuarea de analize chimice atât în fazele intermediare ale procesului de producţie. 104 . . se poate interveni pe parcursul fluxului tehnologic până la consumator.poluarea cu seleniu a plantelor de pe păşunile din Asia Centrală. cât şi în produsele alimentare finite. fie antinutriţional. Stabilirea calităţii produselor alimentare de origine vegetală şi animală implică controlul compoziţiei chimice a acestora prin metode chimice calitative (determinarea componentelor) şi cantitative (determinarea conţinutului fiecărui component în parte). prin mecanisme genetice şi biologice nedeterminate (de exemplu: reducerea absorbţiei de cupru. dacă ionii de zinc sunt în exces). ce a determinat manifestări acute de cădere a lânii oilor.adaptarea unor plante pe soluri poluate cu săruri ale metalelor grele.

De asemenea. prin aplicarea metodelor agriculturii şi a zootehniei biologice. pe baza buletinelor de analize chimice. Codex Alimentarius cuprinde şi alte acte normative (coduri de practici. pe lângă standarde. tendinţa mondială este de a realiza produse alimentare ecologice. cum sunt: As. al animalelor. Cd. prin renunţarea la utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a oricăror substanţe de sinteză şi totodată. este necesară verificarea calităţii produselor alimentare prin efectuarea de expertize ale specialiştilor acreditaţi în acest domeniu. Fe. Obiectivul aplicării agriculturii şi zootehniei biologice constă în protecţia mediului şi a sănătăţii consumatorilor. recomandări) privind evaluarea toxicologică şi metodele analitice clasice şi instrumentale de analiză folosite în arbitrajele Codex. în vederea asigurării protecţiei consumatorului. Sn. Regulamentul CEE2092 2092/1991 a pus bazele sistemelor de certificare în agricultura ecologică. Comisia Codex Alimentarius a stabilit „un aport maximal zilnic admisibil de contaminanţi”. Hg.În anumite situaţii. La nivel european. expertiza produselor alimentare efectuată în scopul determinării substanţelor chimice toxice aflate accidental sau datorită poluării mediului. se finalizează prin întocmirea raportului de expertiză. Concentraţiile maximale prevăzute în standardele europene sunt recomandate de comisia mixtă internaţională sub egida FAO/WHO. În mod particular. 105 . la solicitarea organelor judiciare sau a partenerilor în cadrul unui contract economic. Cu. şi Zn. Pb. respectarea ciclului biologic natural de creştere a plantelor şi respectiv. În vederea îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei. în cadrul circulaţiei europene a mărfurilor.

controlul calităţii produselor alimentare va avea din ce în ce mai mare importanţă.În următorii ani.3 0.000412 0.g/cm3 Punctul de lichefiere °C Punctul de topire. datorită atenţiei acordate respectării normelor europene privind siguranţa alimentară a consumatorului.72 106 .069 -252.8 -257.008 0.0185 102. °C Conductibilitatea termica (0°C) cal/cm s grd Solubilitatea in apa (18°C) vol/1 vol. apa Caldura de formare a moleculei de H λ 1. ANEXA 1 Caracteristicile elementelor din grupele principale ale Tabelului Periodic Grupa I A H Masa atomică Densitatea in raport cu aerul.

34 2300 2550 8.4678 1.57 69.595 0.74 650 1107 7.g/cm3 Punctul de topire.86 0.91 29.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.38 226.85 302.2 1.8 2.06 1.82 0.52 1 Cs 55 [Xe]6s 132.5 0.55 838 1440 6.52 1.8 1.8 892 5.0254 5 700 5.65 114.31 III A B Al 5 24.53 38.7 2.941 0.95 X3+ Grupa 107 .33 3.81 2.7 II A Be [27] 0.1 Li Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). Ǻ Raza ionică.72 5.26 0.9 1.32 1.31 156.18 0.44 0.93 1 1.95 204.78 1. Ǻ Grupa 2 1 Na 3 11 [Ne]3s 22.g/cm3 Punctul de topire.33 1 Rb 37 [Kr]5s 85.79 2070 ? 6 1.06 87.21 0.7 760 5.6 1.82 7.(M+).9 Mg 4 12 Ca 20 Sr 38 Ba 56 Ra 88 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).g/cm3 Punctul de topire.715 2. °C Punctul de fierbere.28 1.18 137.9 28.98977 0.08 1.9 1. °C Punctul de fierbere. Ǻ Raza ionică in cristal.7 1.kcal/mol H Distanta intre nuclee H-H.75 40. Momentul electric Potentialul de ionizare Afinitatea pentru electron.2 IV A 26.5 1450 ? 6.9054 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.34 0.305 1. °C Punctul de fierbere.97 97.7 690 3.54 1 1 K 19 [Ar]4s 39.38 11. °C Potenţial de ionizare.7 1.7 660 2270 5.62 2.0983 0.86 63.39 1.8 1. °C Potenţial de ionizare.92 1 1.11 1 1.89 0.(M+).98 2.14 0.42 Ga 13 31 In 49 Ta 81 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).9 688 4.2 0.5 714 1640 5.01218 1.7 1 Fr 87 [Rn]7s 223 2 1s 2s 6.4 2070 ? 5. Ǻ 2s 2p 2 1 3s 3p 2 1 4s 4p 2 1 5s 5p 2 1 6s 6p 2 1 10.29 2 0.6 768 1380 5.34 0.64 1.5 1. Ǻ Grupa 2s 2 3s 2 4s 2 5s 2 6s 2 7s 2 9. Ǻ Raza ionică.din atomi (0°K).48 0.1 1.85 1275 2770 9.eV Electronegativitatea (Pauling) Ǻ eV 0.98 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.49 1.5 1330 5.53 108.75 0 13.18 1. °C Potenţial de ionizare.18 0.96 1.

74 1.82 220.34 327.95 444. Ǻ Raza ionică in cristal.1 2.9216 5.1 1.5 1640 8. °C Potenţial de ionizare.5 8.6 0.8 1. °C Potenţial de ionizare.08 2.27 -218.g/cm3 Punctul de topire.4 1.eV Afinitatea pentru electron. Ǻ Grupa 2s22p4 15.414 2.28 231.9 1.32 958.71 7.8 1.04 1.21 2.71 30.96 4.223 2.44 2.5 1.13 1.54 3 0.5 0.61 5.51 3570 3850 11.01 3.415 1.8 1.82 44.4 1750 7.37 2.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.264 2.9 -182. Ǻ Raza ionică in cristal.72 0.771 2. Ǻ 2s 2p 2 3 3s 3p 2 3 4s 4p 2 3 5s 5p 2 3 6s 6p 2 3 14 0.6 10.21 108 .22 121.25 452 1390 9.64 1.98 9.69 630.C Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.74 1.84 Grupa V A N P 7 15 As 33 Sb 51 Bi 83 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).1 280 11 2.94 0.52 Grupa VI A O S 8 16 Se 34 Te 52 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).75 6.28 3.5 0.15 0.41 4s24p2 72. Ǻ Raza ionică in cristal.12 74.15 3s23p2 28.33 1413 2355 8. °C Punctul de fierbere.8 271 1560 8 1.9 13.75 -4.614 -7.53 5s25p2 118.06 118.01 2. °C Punctul de fierbere.8 14. °C Potenţial de ionizare.6 6.8 2362 7.98 5s25p4 127.2 11.538 2.84 4s24p4 78.71 0.32 1.41 2.71 6s26p2 207.g/cm3 Punctul de topire. °C Punctul de fierbere.173 2.9 1.06 2.72 817 633 10 2 1.2 688 9.4 VII A 3s23p4 32.99 1.97 1.45 208.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.21 2.149 1.1 1. Ǻ 6 Si 14 Ge 32 Sn 50 Pb 82 2s22p2 12.8 1.367 -3.g/cm3 Punctul de topire.96 -210 -195.17 1.

53 196.01 3 1.1 4.9 2.9 114 184 0.8 34.179 0.38 107.36 2. °C Punctul de fierbere.709 1.904 3.78 2.3 1063 2970 9.27 4 0.8 3.96 19.6 21.13 Rn 86 222 9.94 1.9 4.05 1.786 -189.75 Anexa Caracteristicile elementelor din grupele secundare ale Tabelului Periodic Grupa I B Cu Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).5 960.8 1.18 12.42 4.5 -107.8 0. °C Punctul de fierbere.9 73 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.36 3s23p5 35. °C Solubilitatea in apa.5 1.F Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).9 37.56 Ar 18 39.g/cm3 Punctul de topire.4 10.mol/l Raza atomica Ǻ Potenţial de ionizare.09(g) 56.3 58.6 0.97 5s25p5 126.1 110.16 Grupa VIII A He Ne 2 4 0.99 1.eV 10. °C Potenţial de ionizare.1 -269 13. 29 Ag 48 Au 80 2 3d s 10 1 4d 5s 10 1 5d 6s 10 1 63.001(s) 35.9 -102 -34.9 1.7 17.736 -156.81 4s24p5 79.98 14 Xe 54 131.g/cm3 g/l Punctul de topire.899 -248.3 -223 -188.8 1.g/cm3 Punctul de topire. °C Solubilitatea in apa. Ǻ 9 Cl 17 Br 35 I 53 2s22p5 18.92 15. °C Punctul de fierbere.96 -71 -65 Numarul de ordine Numărul atomic Densitatea (s).6 -246 14.2 11.58 10 20.891 -111.86 10.kcal/mol Potenţial de ionizare.45 1.76 Kr 36 83.4 -185.21(l) 45.4 -7.7 1.9 13.43 2.84 3.9 1.96 1083 2595 7.mol/l Energia de disociatie.la 20 C.44 3.4 1.29 24.eV Afinitatea pentru electron.57 1.la 20 C.9 1.72 1.22 2.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.8 2210 7.178 -272. Ǻ Raza ionică in cristal.5 109 .54 8.29 5.193 1.6 -152.

°C 22 Zr 40 Hf 72 3d 4s 2 2 4d 5s 2 2 5d 6s 2 2 47. Ǻ Raza ionică in cristal.22 6.6 1.2 1.41 8.39 1.26 1.3 1.1 X2+ Grupa III B Sc Y 21 39 La 57 Ac 89 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).9 1.18 Grupa IV B Ti Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).49 1852 3580 178.1 1.9055 6.44 3+ 4d15s2 88.59 13.49 13.14 419.65 320.62 0.56 1.17 920 3470 5.Ǻ Raza ionică in cristal.9559 3 1539 2730 6.48 0. °C Potenţial de ionizare. °C Punctul de fierbere.81 1.028 1050 1. °C Punctul de fierbere.49 1. Ǻ 10 3d 4s 2 4d 5s 10 2 5d 6s 10 2 65.74 112.1 2222 5400 110 .g/cm3 Punctul de topire.47 1409 2927 6.97 200.69 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.4 357 10.61 1. Ǻ Raza ionică in cristal.6 1. Ǻ 3d14s2 44.96 II B Zn Cd 30 1.93 5d16s2 138.88 4. °C Potenţial de ionizare.43 1. °C Punctul de fierbere. Ǻ X2+ Grupa II 0.6 -38.9 765 8.5 906 9.g/cm3 Punctul de topire.1 X 0.51 1668 3260 91.99 1.g/cm3 Punctul de topire.15 6d17s2 27.39 7.31 0.37 Hg 48 80 Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).9059 4.7 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.

3 X 4+ 0.32 0.43 1245 2150 4d55s2 [98] 11.3 3410 5930 7.98 1. °C Potenţial de ionizare.99 7.74 1.31 0.5 1.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.62 5d46s1 183.16 6+ 4d55s1 95.77 1.6 1. °C 25 Te 43 Re 75 3d54s2 54.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.18 1.5 1.48 0. Ǻ 24 Mo 42 W 74 3d54s1 51.37 0.6 1.94 10. °C Punctul de fierbere.68 X 0. °C Punctul de fierbere.6 2996 5425 6 1. Ǻ Raza ionică in cristal.95 1.4 1.g/cm3 Punctul de topire.83 1.94 6.7 180.1 1900 3450 6.Potenţial de ionizare.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.2 2610 5560 7.g/cm3 Punctul de topire.37 0.52 Grupa VII B Mn Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).g/cm3 Punctul de topire. °C Punctul de fierbere.94 16. Ǻ Raza ionică in cristal.9 8.93 7.86 Grupa V B V Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).5 2200 5d46s12 186. Ǻ Raza ionică in cristal. Ǻ 23 Nb 41 Ta 73 3d 4s 3 2 4d 5s 4 1 5d 6s 3 2 50.6 0.2 21 3180 5900 111 .73 X 0.19 1875 2665 6.8 5.17 5+ 92.4 2415 3300 6. Ǻ 6.5 1.59 Grupa VI B Cr Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). °C Potenţial de ionizare.76 1.85 19.36 6.6 1.7 1.8 1.

Zapan. coordonator.35 9 106.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.. Ǻ Raza ionică in cristal.86 1536 3000 7.48 0. Ǻ X3+ 27 Co 28 Ni 29 Ru 44 Rh 45 3d64s2 55.84 7. I. A.07 12.9 7.4 1769 4530 8.7 2.6 2700 5500 8.. Nicolae. Chimie anorganică.4 0. Neamţu.3 0. M.. Galben. N..8 1.. Gh. Chimie anorganică. 1997 112 .87 1...52 1552 3980 8.9 12. Popescu.33 2.. 2.2 2500 4900 7.2 1. Editura Didactică şi Pedagogică. 3.2 1. Bucureşti.22 22.86 1.62 Ir 77 2 4d75s1 101.7 2. Neguţ.66 192.35 0. Editura Didactică şi Pedagogică. I.96 2.g/cm3 Punctul de topire. Brezeanu.46 Grupa VIII B Fe Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s).69 8. Neamţu. Bucureşti. Ǻ Raza ionică in cristal..Potenţial de ionizare. G. Nicolae.9 1... Mateescu.. Bâtcă.39 0.9 1495 2900 7.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă.5 2. °C Potenţial de ionizare.63 1.2 1.2 1. Biochimie alimentară.5 2454 5300 9. Ţt. Bucureşti.. Editura Bioterra. Ǻ 7. Onac. Cătuneanu.eV Electronegativitatea (Pauling) Raza de covalenţă. R.4 1966 4500 7. N.502 0. G.9 1453 2730 7.13 1. Editura CERES. T. C. Burnea.93 8. G. Tratat de siguranţă alimentară (vol.2 2..5 1. Chimie şi biochimie vegetală.42 190. 1983 5. Bucureşti. F.2 1. °C Punctul de fierbere.43 1. Brad....96 21. 2006 4.89 1.63 Os 76 0 3d84s2 58. Editura Tehnică.. Marcu.64 Pd 46 3d7s2 58. Bejan.54 0. C..25 X 7+ 0.2 22. Beral.8 1.38 0. °C Potenţial de ionizare. °C Punctul de fierbere. Bălăucă.g/cm3 Punctul de topire.69 Pt 78 4d85s1 102. 1981. L. Ǻ X3+ Numărul atomic Configuraţia electronică exterioară Masa atomică Densitatea (s). E. 1969.86 4d 5s 10 5d 6s 12 6 5d 6s 9 0 5d 6s1 195. M. I. Cîmpeanu..2 1.I).8 1.5 BIBLIOGRAFIE 1. I.. Ǻ Raza ionică in cristal. Lazăr.

C. 1972 7..wikipedia. Chimie generală.Şerbănescu.2. Editura Tehnică. Bucureşti. 2000 15. Biochimia alimentelor.Spacu. Bucureşti.2. Editura Bioterra. Bucureşti. Editura Ştiinţifică.. Biochimie generală şi aplicată în agricultură.. 1970 11. ***Curs de specializare Agricultura şi Zootehnia Biologică.Vlădescu. Transformările materiei 1. Editura Bioterra... C. 16. D.. septembrie. Bucureşti. industria alimentară. Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Chimie generală. Badea. silvicultură.L. 2000 13. 1996 10. R. II). Tratat de chimie anorganică (vol.6. All. Merceologia mărfurilor alimentare de export-import. M. 14. P. Neniţescu.. Universitatea Bioterra Bucureşti. 2006 CUPRINS 1. Bucureşti. 2000. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de exportimport.1.. 2006 18. ***Întâlnirea de informare ăn cadrul Proiectului finanţat de Banca Mondială „Controlul Poluării în Agricultură”. Neguţ. Materia 1. L. Brezeanu. Pamfilie.Transformările fizice 1. I. NOŢIUNI FUNDAMENTALE 1. Gheorghiu. silvicultură. 2002. septembrie. E.1.Pauling.2.. industria alimentară. Negoiu.D. E. M. Nistor. E. Stan. Editura Tehnică. Ed.org/wiki/Poluare 17. Chimie –manual pentru clasa a X-a . M. L. 1978 12. Ştefănescu.. Bucureşti. Biochimie generală şi aplicată în agricultură. Şerbulescu. ICEA România. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Tratat de chimie anorganică. Bucureşti. 2000 8. L. 1986 9.. Bucureşti. Editura Bioterra. Transformările chimice 1 1 2 4 6 113 .. Editura Oscar Print. Bucureşti..***ro.2. I..

Compoziţia chimică a materiei vii 1. Scurt istoric.3.1.1 Scurt istoric 7. Oxizi 7.1. OXIDAREA ŞI REDUCEREA 5. Compoziţia chimică a materiei 1. Clasificare 1. Legătura covalentă polară 5. Teoria lui Schrödinger 4. Conţinutul de substanţe minerale Din produsele alimentare 1.2. COMBINAŢII ANORGANICE 7. SOLUŢII 6.2.3.3.1. Legătura covalentă nepolară 5. Teoria disociaţiei electrolitice 6.Sommerfeld 3. LEGĂTURI CHIMICE 5. Legea proporţiilor multiple 2.3.3. Legea proporţiilor reciproce 3. Solubilitatea 6.1. Disociaţia electrolitică a apei 7. Teoria lui Bohr. Clasificare 7.3. Acizi tari şi acizi slabi 7 7 10 11 11 11 13 15 15 16 16 18 19 19 19 20 21 23 25 31 32 33 33 34 34 36 37 37 38 39 40 41 41 43 43 43 45 45 46 47 48 114 .2. Teoria lui Bohr 3.2.3. Legea constanţei compoziţiei 2. Teoria nucleară a atomului a lui Rutherford 3.4. Legea conservării masei 2.2.2.2.2. Legătura covalentă 5.2.Teoria mecanică-cuantică a covalenţei 5.1.3.2.3.1. Proprietăţi generale 7.3.3. Dizolvarea 6.1.2.3. Electroliţi tari 6.3. Clasificare 7. LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI 2. Substanţe chimice native anorganice din alimente 1.2.3. Legătura coordinativă 6. Acizi 7.2.3.2. Conţinutul de apă din alimente 2.3.3.1.3. Legătura ionică 5.2.3. Compoziţia chimică a alimentelor 1.3.3.1. . Teorii privind structura atomului 3.4.3.2.3. ATOMUL 3.1.3. Electroliţi slabi 6.2.1.

4.2.3. Proprietăţi fizice 10.3.3. Grupa a VI–a principală 49 50 50 51 51 52 53 53 53 54 58 58 59 60 61 61 62 63 63 65 66 68 68 70 71 71 71 72 72 74 75 77 84 84 86 87 88 89 90 90 92 115 . Cristalohidraţi 8. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare 9.3.6.2.2.4. Proprietăţi generale 7.5. Baze tari şi baze slabe 7.6. Proprietăţi generale 7.6.3.4.3. Proprietăţi periodice chimice 8.4. NEMETALE 10. Teoria electronică a acizilor şi bazelor 7.2.4. Generalităţi 10. Clasificare 7.2.3. Compoziţie 9.5.1.2.2.4. Teoria protolitică 7.1.1. Grupa a VII–a principală 10. Proprietăţi chimice 10. Obţinerea aliajelor 9.3. Structura moleculară a apei 7. Corelaţia între poziţia elementului în Tabelul Periodic şi proprietăţile lui fizice şi chimice 8.2. Proprietăţi periodice fizice 8.1.3.6. Scurt istoric 8. METALE 9.4. Aliaje folosite în industria produselor alimentare 9. Baze 7.1.1. Materiale anorganice cu importanţă practică 9. Hidrogenul 10. Apa 7. Proprietăţi chimice 10.3.5.1. proprietăţi fiuice ale aliajelor 9. Proprietăţi fizice 10.4.3.5.3. Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic 8.5.5.4. Clasificare 7.7.1.3.2. Săruri 7. Metode de obţinere a metalelor 9.1. Răspândirea în natură 9. Proprietăţi chimice ale metalelor 10.3. Proprietăţi fizice ale metalelor 9. TABELUL PERIODIC 8. Proprietăţi generale 7.4. Clasificare.4.2.2.3. Proprietăţi generale 7.3.1.2. Aliaje cu importanţă industrială 9.3.

Poluarea mediului 11. Grupa a V–a principală 10.1. Proprietăţi fizice 10.3.4.2.4. Proprietăţi chimice 10. Contaminarea alimentelor 11.10. Proprietăţi chimice 11.1. CONTAMINAREA PRODUSELOR ALIMENTARE 11.5. POLUAREA MEDIULUI.5.2. Controlul şi expertiza produselor alimentare Anexa 1 Anexa 2 Bibliografie 92 93 94 95 96 99 99 102 104 107 110 113 116 .2.1. Proprietăţi fizice 10.5.