August Franzen – „Mică istorie a Bisericii“ Editura Galaxia Gutenberg, 2009, 589 p.

Anul Credinţei, proclamat de Papa Benedict al XVI-lea şi inaugurat solemn la 11 octombrie 2012, are ca scop întoarcerea – cu mintea şi cu inima – la esenţa şi rădăcinile credinţei noastre bimilenare, reevanghelizarea noastră – pentru a avea o privire proaspătă asupra lumii şi o viaţă solid ancorată în Scriptură, Magisteriu şi Tradiţie. Occidentul, care a creat Europa şi a descoperit Lumea Nouă, a „inventat“ democraţia şi drepturile omului, se află într-o profundă criză de identitate, între ciocanul pseudo-religiilor asiatice şi nicovala cristofobiei tot mai la modă în Europa şi în Statele Unite. Aberaţiile corectitudinii politice consideră creştinismul, în general, şi catolicismul, în special, o vină istorică ce trebuie ispăşită prin tăcere şi retragerea în umbră. Un exemplu concludent îl constituie refuzul categoric şi obstinat de a menţiona în preambulul viitoarei constituţii europene rădăcinile creştine ale Europei şi rolul istoric al creştinismului. Puţini par să înţeleagă şi încă mai puţini – să recunoască deschis un adevăr simplu: evacuând creştinismul din spaţiul public, Europa renunţă la propriul viitor – istoric, politic, demografic, cultural. Dacă religia creştină se va retrage în catacombe, Europa va dispărea. Punct. Această lungă introducere doreşte să sugereze cititorului că proclamarea Anului Credinţei ar putea avea o semnificaţie mai complexă decât am fi tentaţi să credem la o privire superficială; după părerea mea, miza Anului Credinţei nu priveşte doar relaţia creştinilor catolici cu propria lor credinţă, ci reprezintă şi o încercare temerară de a reaminti europenilor (şi lumii întregi) spiritul Europei. Cei doi „stâlpi“ ai credinţei sunt trăirea şi cunoaşterea. Dacă în secolele trecute trăirea avea prioritate asupra cunoaşterii (ce frumos spunea Petre Ţuţea, în stilul său inimitabil – „O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor.“), în zilele noastre cunoaşterea a devenit esenţială. Dacă ştiinţa şi cunoaşterea sunt esenţiale, de ce nu ar fi şi cunoaşterea credinţei la fel? Atacată din toate părţile – erezii, ateism, „umanism“, comunism, masonerie, protestantism, secte, pseudo-religii de tip New Age, credinţa catolică trebuie cunoscută

1

pentru a putea fi apărată în faţa unor propagatori redutabili ai minciunii, capabili să înşele şi să convingă pe oricine. Pentru a putea trăi în chip plenar credinţa avem nevoie să o cunoaştem bine – în toată frumuseţea şi bogăţia ei. Istoria Bisericii e un capitol fascinant al credinţei noastre – ea începe cu Evangheliile şi Faptele Apostolilor şi continuă, cu lumini şi umbre, până în contemporaneitate şi în viitor, până la a doua venire a Domnului. Pe de altă parte, atacurile împotriva Bisericii au început pe vremea lui Cristos şi continuă şi astăzi. A cunoaşte, cel puţin în linii mari, istoria Bisericii are, astăzi, un dublu rol: personal (pentru sufletul nostru, cum se spune), dar şi apologetic (pentru a putea apăra cu argumente poziţia şi învăţătura Bisericii într-o eventuală polemică anticatolică sau anticreştină). Pe tema istoriei Bisericii s-a scris enorm, în toate epocile şi în toate limbile de cultură. E foarte greu să ţii pasul cu literatura de specialitate, chiar dacă eşti pasionat şi ai timp suficient pentru a citi după pofta inimii. O soluţie onorabilă ar fi o sinteză serioasă, realizată de un autor credibil sub raportul credinţei şi al competenţei. Editura Galaxia Gutenberg oferă cititorilor o astfel de carte – „Mică istorie a Bisericii“ de August Franzen. Preot catolic, August Franzen (1912-1972) este un profesor universitar german, specialist recunoscut în istoria Bisericii. Iar „mica istorie“ nu e mică decât în raport cu vastitatea subiectului – peste 2000 de ani de creştinism catolic şi apostolic în peste 500 de pagini scrise nu doar cu probitate ştiinţifică, ci şi cu evidenta plăcere de a povesti (meritul este însă nu doar al autorului, ci şi al traducătorului în limba română). Cartea este structurată în trei părţi: I. „Antichitatea creştină“, II. „Biserica Evului Mediu“, III. „Biserica în epoca modernă“. La acestea se adaugă un capitol scris de Roland Frohlich – „Istoria contemporană a Bisericii (din 1965 până astăzi)“. O lectură de 500 de pagini nu ar trebui să fie descurajantă, dimpotrivă! – este o călătorie fascinantă de-a lungul secolelor, printre oameni şi idei (religioase, filosofice, politice, culturale), fiind puse în lumină figurile şi momentele cele mai semnificative ale istoriei Bisericii universale: papi şi concilii ecumenice, schisme şi erezii de tot felul, glorie cerească şi putere pământească, persecuţii sângeroase, sfinţi şi fericiţi, dezbateri intelectuale şi războaie spirituale, martiri antici şi moderni, pustnici şi miracole, ordine monastice, războaie religioase şi politice, maeştri spirituali şi scriitori de geniu. Ce poate fi mai captivant...?

2

Povestea Bisericii trebuie cunoscută de fiecare dintre noi – pentru a mulţumi lui Dumnezeu în cunoştinţă de cauză pentru darul extraordinar al creştinismului catolic – religia care, cu adevărat, a schimbat faţa pământului. De la existenţa istorică a lui Isus la istoricitatea întemeierii Bisericii, marşul triumfal al Bisericii tinere de la Ierusalim la Roma, Părinţii Bisericii, schisme şi erezii (erezii iudeo-creştine, gnosticism, maniheism, marcionism, encratism, montanism), de la persecuţia creştinilor în Imperiul Roman la convertirea lui Constantin cel Mare, controversele dogmatice din Orient – doctrina trinitară şi cristologia, teologia Occidentului – Ambrozie, Augustin, Ieronim, monahismul în Biserica veche, primatul Romei, creştinarea Irlandei, Carol cel Mare, Otto cel Mare, Cluny şi reforma monastică, schisma răsăriteană, Cruciadele, valdenzii şi catarii, Inchiziţia, Francisc din Assisi şi ordinul franciscan, Dominic de Guzman şi ordinul dominican, scolastica, naşterea universităţilor, „exilul la Avignon“, schisma occidentală, Jan Hus, Erasmus din Rotterdam, Martin Luther, Zwingli şi mişcarea anabaptistă, Jean Calvin, Henric al VIIIlea şi schisma bisericii engleze, Conciliul din Trento, Ignaţiu de Loyola şi ordinul iezuiţilor, vânătoarea de vrăjitoare, misiunea Bisericii în India şi China, revoluţia franceză şi secularizarea, Conciliul Vatican I, Biserica în al Treilea Reich, Conciliul Vatican II, pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, pontificatul lui Benedict al XVI-lea. După lectura acestei cărţi, aveţi toate şansele să doriţi aprofundarea temei. Nimic mai simplu: în Anexe veţi găsi lista papilor, lista celor 21 de concilii ecumenice, un tabel cronologic paralel „istorie profană – istorie bisericească“, precum şi o bibliografie (limitată la spaţiul cultural german). Istoria Bisericii este, de fapt, istoria familiei noastre spirituale. Pentru a şti cine suntem trebuie să ştim de unde venim şi cum am ajuns aici. Cât despre viitor – el este în mâna lui Dumnezeu. Iar noi facem parte din acest viitor. Pe care îl putem construi mai bun dacă nu aruncăm trecutul peste bord, considerându-l perimat, demodat, anacronic. Nimeni nu s-a născut ieri. Cei care cred că lumea începe cu ei sunt foarte periculoşi. Pentru prezent şi viitor, trecutul are două valenţe: lecţie sau sursă de inspiraţie. Citind această carte, îmi veţi da, poate, dreptate.

3

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful