Vânt proaspăt, foc proaspăt

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND DUHUL LUI DUMNEZEU INVADEAZĂ INIMA POPORULUI SĂU

JIM CYMBALA
Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacie, New York împreună cu DEAN MERRILL Editura Casa Cărţii, Oradea 2003

Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire Copyright © 1997 by Jim Cymbala Zondervan Publishing House Grand Rapids, Michigan 49530 Vânt proaspăt, foc proaspăt Copyright © 2003 Fundaţia My Brother's Keeper International M Y Str. Mediaşului nr. 24
BROTHER'S
KKCTER

„,_,„-. ^

7

ţ 3700 Oradea Tel. 0745-273147, Email: office@mbk.ro Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine Editurii Casa Cărţii CP. 270, O.R 1, 3700 Oradea Tel.: 0259-210056; 0722-669566 Email: casa.cartii@rdslink.ro Traducerea: Mihaela Fodor Editarea: Fidelia Stroie Tehnoredactarea: Vasile Gabrian Coperta: Cornelia Costi Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CYMBALA, JIM Vânt proaspăt, foc proaspăt / Jim Cymbala, Dean Merrrill; trad.: Mihaela Fodor; ed.: Fidelia Stroie. — Oradea; Casa Cărţii, 2003 ISBN 973-86408-0-6 I. Merrill, Dean II. Fodor, Mihaela (trad.) III. Stroie, Fodelia (ed.) Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105 Tel.: 0259413835

CUPGIMS
Nota editurii...................................9 Introducere....................................11

Partea întâi — Păşind spre o promisiune plină de putere 1. Amatorii ..................................15 2. Aprinderea focului..........................33 3. Un cântec pentru disperaţi ...................47 4. Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor . . 63 5. Ziua în care Isus S-a mâniat..................79 Partea a doua — Distrageri ale atenţiei de la ce are Dumnezeu mai bun 6. Un timp pentru trezire......................103 7. Mirajul noului.............................121 8. Mirajul statisticilor.........................139 9. Mirajul doctrinei fără putere.................157

Partea a treia — Drumul care ne stă înainte 10. Prea mândri pentru a fi ajutaţi?..............179 11. în căutarea eroilor obişnuiţi..................191
Cuvânt către pastori............................207 Note........................................222

IN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE ERA APROAPE STINSA. ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC CARE NU POATE FI STINS.
Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li se pare lipsit de viaţă şi steril. Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să lucreze în vieţile noastre. Dr. Joseph M. Stowell Preşedinte, Institutul Biblic Moody Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exemplul Bisericii din Noul Testament. Această carte care pătrunde în profunzime cheamă bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la rugăciune şi să se depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în zilele noastre. Warren W. Wiersbe Script Tex, Inc. Cu dragoste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă pe noi şi cheamă Biserica să ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului Sfânt şi să ne întoarcem pe genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în mod supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre. Dr. Ron Mehl Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai lui Dumnezeu. Să facă minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn Tabernacle folosind unul din băieţandrii care au crescut în acel cartier nu poate fi decât

1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE ERA APROAPE STINSA. ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC CARE NU POATE FI STINS.
ÎN

Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li se pare lipsit de viaţă şi steril. Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să lucreze în vieţile noastre. Dr. Joseph M. Stowell Preşedinte, Institutul Biblic Moody Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exemplul Bisericii din Noul Testament. Această carte care pătrunde în profunzime cheamă bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la rugăciune şi să se depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în zilele noastre. Warren W. Wiersbe Script Tex, Inc. Cu dragoste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă pe noi şi cheamă Biserica să ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului Sfânt şi să ne întoarcem pe genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în mod supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre. Dr. Ron Mehl Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon

Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai lui Dumnezeu. Să facă minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn Tabernacle folosind unul din băieţandrii care au crescut în acel cartier nu poate fi decât 8 A Vânt proaspăt, foc proaspăt modul în care lucrează Dumnezeu. Bill şi Gloria Gaither Vocea lui Jim Cymbala merită să fie ascultată. El are acea pasiune şi puritate care aduce forţă şi claritate anticei Evanghelii — trezind-o la viaţă cu vitalitatea şi frumuseţea contemporană. JackW.Hayford The Church on the Way, Van Nuys, California Sunt relativ puţine biserici cărora să le placă să lucreze cu cei pierduţi în inima unui oraş; Jim Cymbala şi Brooklyn Tabernacle se numără printre cei puţini. Ei I-au permis Duhului Sfânt să-i folosească pentru a aduce suflare nouă de viaţă acolo unde părea să nu mai existe speranţă. Nicky Cruz Autorul cărţilor Run Baby Rnn şi Code Blue Nu există nici o îndoială asupra faptului că Dumnezeu şi-a pus mâna peste pastorul Jim Cymbala în ridicarea unei mărturii, Brooklyn Tabernacle, în interiorul oraşului. Sub conducerea sa această biserică serveşte ca model şi inspiraţie pentru mulţi în întreaga Americă. Dependenţa lor de Duhul Sfânt care le dă putere şi accentul pus pe rugăciune au făcut posibilă această lucrare. Thomas E. Trask Director General Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu Dacă aveţi vreodată şansa de a vizita biserica lui Jim Cymbala nu o rataţi. Dacă nu aveţi posibilitatea atunci trebuie să citiţi Fresh Viind, Fresh Fire. Istoria remarcabilă a aceste minunate biserici şi acest pastor dinamic, plin de Duh vor aduce un suflu proaspăt şi un foc viu în vieţile voastre. Bob Briner Preşedintele postului de televiziune ProServ

MOŢA EDITUGII
în urmă cu câţiva ani, cineva mi-a dat o dischetă cu traducerea unei cărţi adusă din America, rugându-mă s-o citesc, să-mi spun părerea despre ea şi să apreciez în ce măsură această carte ar fi primită de cititorii români, şi dacă ar avea vreo influenţă în bine asupra lor, respectiv asupra bisericilor din România. Am petrecut aproape toată noaptea în faţa monitorului, citind această carte în forma sa electronică, oprit fiind numai de nevoia de a-mi şterge ochii de lacrimi. După ea au urmat alte cărţi ale aceluiaşi autor, scrise într-un mod simplu, din inima unui dedicat slujitor al Domnului, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi încurajarea cititorilor. Aşa s-a născut proiectul tipăririi cărţile soţilor Jim şi Carol Cymbala, în România. Cu siguranţă că Vânt proaspăt, foc proaspăt nu mai are nevoie de prezentare. Faptul că la câţiva ani de la prima apariţie a cărţii în limba română ea este în continuare citită, căutată şi apreciată de cititorii români, ne-a determinat să reedităm această carte. Dar cel mai mult ne bucură faptul că Vânt proaspăt, foc proaspăt, cartea ce a deschis seria cărţilor soţilor Cymbala în limba română, continuă să provoace cititorii la pocăinţă, la rededicare pentru Domnul. 9

10

k Vânt proaspăt, foc proaspăt

Pentru toţi cei care au îndoieli despre lucrarea Duhului Sfânt în vremea noastră, sau sunt înclinaţi să creadă că, doar în timpul apostolilor, Duhul Sfânt a lucrat cu semne şi minuni, cartea Vânt proaspăt, foc proaspăt - precum şi celelalte cărţi ale soţilor Cymbala -constituie un răspuns greu de ocolit. Iată motivul pentru care, plini de bucurie, vă recomandăm această carte, convinşi fiind că mărturiile simple, descrise în ea, ea vă vor provoca la o mai mare apropiere de Domnul şi la o viaţă de rugăciune mai intensă. Vasile Gabrian Oradea, iunie 2003 Timpul ne presează, Dumnezeu acţionează, acum este momentul să îl rogi pe Dumnezeu să aprindă focul Său în sufletul tău! Jim Cymbala crede că Isus nu vrea altceva decât să-şi reînnoiască şi să îşi trezească poporul — să ne întoarcă de pe acele căi spirituale închise care ne duc numai spre apatie şi spre o religie căldicică. Ca pastor la Brooklyn Tabernacle, una dintre cele mai remarcabile biserici ale Americii, el a fost martorul puterii transformatoare a dragostei lui Dumnezeu — dragoste îndeajus de puternică pentru a converti prostituate, proxeneţi, dependenţi de droguri, vagabonzi şi travestiţi. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a aduce împreună la închinare bărbaţi şi femei realizaţi profesional, negri, albi şi hispanici. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a reaprinde şi inimile noastre întristate şi duhurile noastre amorţite. Acum douăzeci şi cinci de ani abia dacă se adunau în Brooklyn Tabernacle douăzeci de oameni la un serviciu de duminică. Astăzi se adună şase mii — mărturie a ceea ce Dumnezeu poate face atunci când bărbaţi şi femei încep să-şi verse inimile înaintea lui Dumnezeu. 11
12 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Istoria a ceea ce s-a întâmplat cu o biserică în pragul falimentului dintr-unul din cele mai dure cartiere americane ne arată nouă înşine calea spre o nouă vitalitate spirituală în bisericile şi vieţile noastre. însă nu căuta tehnici sofisticate în această carte pentru că nu le vei găsi. Şi chiar dacă astăzi Brooklyn Tabernacle are membri din toate rasele umane şi un cor cunoscut în toată lumea, nu te aştepta să întâlneşti evidenţiate interacţiunea dintre culturi, numărul de membri sau muzică excelent orchestrată. Dimpotrivă, uită-te la ceea ce Dumnezeu poate face când o mână de oameni se smeresc şi iau în serios Evanghelia; când credincioşii se întorc la ultima şi singura lor resursă — genunchii — şi descoperă acolo realitatea Duhului Sfânt care schimbă vieţi. Fie că eşti pastor sau membru într-o biserică, dacă însetezi după Dumnezeu, această carte îţi va revigora inima şi îţi va reda pasiunea.

PAGTEA ÎMTÂI

Păşind spre o promisiune plină de putere

1

Amatorii
Mă străduiam să ajung la punctul culminant al predicii mele nu prea strălucite din acea duminică după-amiază a anului 1972, când s-a produs dezastrul. Era patetic, dar şi amuzant în acelaşi timp. Brooklin Tabernacle — o biserică jalnică pe care socrul meu mi-o încredinţase spre păstorire — avea o clădire şubredă, cu două etaje, în centrul oraşului, pe Atlantic Avenue. Sanctuarul cuprindea mai puţin de două sute de oameni — nu că am fi avut nevoie de un spaţiu aşa de mare! Tavanul era scund, pereţii aveau nevoie de zugrăveală, ferestrele erau prăfuite şi podeaua goală nu mai fusese lustruită de ani de zile. Bani pentru astfel de îmbunătăţiri nu existau, ca să nu mai vorbim de luxul precum aerul condiţionat. Soţia mea credincioasă, Carol, îşi dădea silinţele să creeze la orgă o atmosferă de închinare, în timp ce eu încercam să-i fac pe cei 15 oameni din faţa mea să reacţioneze la mesajul meu. Era cineva care s-a mişcat pe una din băncile din stânga mea, cred că mai mult din cauza oboselii decât din convingere, întrebâdu-se probabil când le va da voie acest tânăr predicator să plece acasă.
Trosc!

Banca s-a prăbuşit răsturnându-i pe cei cinci oameni pe podea. Râsete înnăbuşite şi câteva mormăieli
15 16 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

au umplut atmosfera. Fetiţa mea se gândea că ăsta era probabil cel mai interesant moment din viaţa ei de biserică de până atunci. M-am oprit din vorbit ca să le las oamenilor timp să se ridice de jos şi să-şi recâştige demnitatea pierdută. Singurul lucru pe care l-am putut sugera a fost ca ei să se mute pe o altă bancă ce părea mai stabilă, după care am încercat să închei întâlnirea. De fapt, o astfel de nenorocire descrie perfect primele mele zile de slujire. Nici nu-mi dădeam seama ce făceam. Nu urmasem nici un colegiu sau seminar biblic. Am crescut în Brooklyn, într-o familie de ucraineni şi polonezi, mergem în fiecare duminică la biserică cu părinţii mei, însă niciodată nu am visat că voi deveni predicator. Dragostea mea a fost baschetul, în timpul liceului şi apoi la Academia Marină, unde am doborât recordul din primul an. La sfârşitul aceluiaşi an mi-am fracturat spatele şi a trebuit să demisionez din marină. Colegiul meu s-a rezumat la o bursă sportivă întregă la Universitatea din Rhode Island, unde am fost starter (începător de joc, n. tr.) în echipa de baschet timp de trei ani. In ultimul an am devenit căpitanul echipei împreună cu care am câştigat campionatul Yankee Conference şi am jucat în turul NCAA. Obiectul meu de specialitate era sociologia. Tot pe atunci am început să mă întâlnesc cu Carol Hutchins, fiica celui care mi-a fost pastor pe când eram încă în şcoală şi apoi în liceu. Carol era o pianistă talentată, chiar dacă nu luase lecţii de solfegiu şi compoziţie. Ne-am căsătorit în ianuarie 1969 şi ne-am stabilit într-un apartament din Brooklyn, ambii având servicii în ameţitoarea lume de afaceri din Manhattan. Ca mulţi alţi proas-pătcăsătoriţi, nu aveam nici un ţel pe termen lung; pur

Amatorii A
17

şi simplu ne achitam facturile şi ne bucuram de sfârşiturile de săptămână. Tatăl lui Carol, Rev. Clair Hutchins, îmi dăduse nişte cărţi care mi-au stârnit interesul pentru lucrurile spirituale. Hutchins era mai mult decât un pastor local, el a călătorit adesea peste ocean în cruciade evanghelis-tice şi ţinea studii pentru pastori. în America el era supravegheatorul neoficial al unor mici biserici independente. Pe la începutul anului 1971 ne-a făcut să ne gândim serios că poate Dumnezeu ne vrea în totalitate în lucrarea creştină. „Există o biserică în Newark care are nevoie de un pastor" a anunţat el într-o zi. „Sunt oameni minunaţi. De ce nu te gândeşti să te laşi de serviciu şi prin credinţă să vezi ce va face Dumnezeu?" „Nu sunt calificat pentru aşa ceva" am protestat eu. „Eu predicator? Habar nu am ce înseamnă să fii pastor." „Când Dumnezeu cheamă pe cineva, atunci numai acel lucru contează", mi-a răspuns el. „Nu te lăsa pradă fricii!" Şi înainte ca să-mi dau seama despre ce era vorba, iată-mă, la aproape treizeci de ani, încercând să cârmu-iesc o mică biserică, formată în totalitate din negri, în cel mai dificil câmp de misiune urban din America. In timpul săptămânii petreceam ore în şir în studiul sistematic al Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce duminicile „învăţam" cum să transmit acel Cuvânt oamenilor. Talentul muzical al lui Carol acoperea unele din gafele mele şi comunitatea a fost destul de drăguţă să ne dea un salariu modest. Părinţii mei s-au oferit să ne dea o parte din banii pentru casă şi astfel ne-am mutat în New Jersey. Nu ştiu cum, dar am reuşit să răzbatem prin primul an.
18 h Vânt proaspăt, foc proaspăt DUBLĂ ÎNDATORIRE

într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi cere un favor. Vroia să merg să predic patru duminici la biserica multirasială, Brooklyn Tabernacle, una din bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au cam dus la fund acolo, mi-a spus el. Am fost de acord, fără să bănuiesc nici un moment că acel pas îmi va schimba viaţa pentru totdeauna. Am simţit că această biserică avea mari probleme din clipa în care am păşit în ea. Tânărul pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o notă ezitantă, cu numai o mâna de oameni. Alţi câţiva au intrat mai târziu. Stilul de închinare aducea a haos; nu avea nici o direcţie. Pastorul a remarcat printre cei prezenţi un vizitator ocazional, care cântase acompaniinduse la chitară şi i-a cerut îndată să vină în faţă şi să cânte o cântare. Bărbatul a zâmbit şi a refuzat. „Vorbesc serios," pleda pastorul. „Am dori să ne cânţi ceva." Vizitatorul continua să refuze. Toată situaţia devenise teribil de jenantă. în final, pastorul a renunţat şi biserica a continuat să cânte. îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îşi lua singură dreptul de a conduce cântările din când în când, intervenind şi atunci când pastorul încerca să preia el acest rol.

Era cu adevărat ciudat, însă nu mă privea pe mine. Din câte îmi aminteam, eu venisem doar să ajut pentru o perioadă scurtă de timp. (Faptul că eu, la nivelul la care ajunsesem ca predicator, aş fi putut ajuta pe cineva arată cât de disperate erau lucrurile). Am predicat si apoi am plecat acasă. După serviciul din a doua săptămână, pastorul m-a
Amatorii 19

luat prin surprindere zicând: „M-am decis să demisionez din această biserică şi să mă mut în alt stat. Vrei, te rog, să-i aduci la cunoştinţă socrului tău?" Am dat din cap şi apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când în acea săptămână lam sunat pe socrul meu să-i dau vestea, s-a ridicat imediat întrebarea dacă acea biserică ar mai trebui să funcţioneze. Cu mulţi ani în urmă, soacra mea obişnuia să se întâlnească cu un grup de femei, împreună cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru formarea unei biserici în inima cartierului Brooklyn, care să schimbe oameni pentru gloria Lui. Aşa a luat fiinţă această biserică — însă acum totul părea fără speranţă. Pe măsura ce discutam ce-i de făcut mi-am adus aminte de o remarcă a pastorului. El era sigur că unul din uşieri îşi însuşea bani din colectă pentru că aceştia nu păreau să se potrivească niciodată cu sumele scrise de oameni pe plicuri. Nici nu-i de mirare că în contul bisericii erau mai puţin de 10 dolari. Socrul meu nu era însă pregătit să renunţe. „Nu ştiu — nu sunt sigur că Dumnezeu a încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. „Sunt atâtea nevoi în partea aceasta a oraşului. Să nu ne lăsăm biruiţi atât de repede." „Clair, dar ce vei face după ce şi celălalt pastor pleacă?" 1-a întrebat soţia lui, care asculta la celălat telefon. „Vreau să spun, peste două săptămâni..." Deodată vocea lui s-a înviorat. „Jim, ce-ar fi ca tu să păstoreşti ambele biserici pentru moment? Mai dă-le o şansă şi poate îşi vor reveni." Nu glumea deloc. Vorbea chiar foarte serios. Nu am ştiut ce să spun. De un lucru eram sigur: nu deţineam nici o formulă magică care să-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totuşi îngrijorarea socrului meu
20 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

era sinceră, aşa că am pornit la drum. Acum, în loc să fiu amator într-o singură biserică, mi-am dublat plăcerea. Pentru anul care a urmat, programul meu de duminică se prezenta astfel:
9.00 ■ Plec de acasă din New Jersey cu maşina, singur până în Brooklyn. 10.00 Conduc singur serviciul de dimineaţă. 11.30 Trec în goană prin Manhattan şi prin Holland Timnel spre biserica Newark, unde Carol şi ceilalţi aveau deja început programul de dupăamiază. îmi ţin predica. Târziu după-amiază: Le iau pe Carol şi fetiţă la McDonald's după care ne întoarcem în Brooklyn pentru programul de seară. Seara târziu: Conduc înapoi spre casă în New Jersey, obosit şi de obicei descurajat.

Intrau ocazional şi vagabonzi în timpul programului în Brooklyn. Prezenţa a scăzut la mai puţin de douăzeci de persoane, pentru că unii au decis imediat că sunt „prea milităros" şi au ales să plece în altă parte. în special duminicile dimineaţa fără Carol erau dificile. Pianistul nu ştia decât o singură melodie, „îl iubesc pe Isus," pe care o cântam în fiecare săptămână, uneori chiar de mai multe ori. în toate celelalte ne poticneam şi cântam fals. Aceasta nu părea tocmai o biserică în mişcare. Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. Chiria lunară a bisericii era de 232 de dolari, fără să mai menţionez cheltuielile gospodăreşti sau salariul pastoral. Când la sfârşitul lunii a venit prima rată pentru chirie, în casierie nu erau decât 160 de dolari. Cât de
Amatorii A
21

curând va trebui să părăsim clădirea şi să fim aruncaţi în stradă? în lunea aceea, ziua mea liberă, îmi amintesc că m-am rugat: „Doamne, trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu multe — dar ştiu că trebuie să plătim chiria." Marţi am plecat la biserică. Poate cineva va trimite bani aşa, dintr-o dată, mi-am spus eu,
aşa cum i s-a întâmplat adesea lui George Mueller şi orfelinatului său din Anglia — numai ce se ruga şi-i şi apăreau o scrisoare sau un vizitator la momentul oportun.

' A venit şi poşta — însă nu erau decât facturi. Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. A Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am aşezat la micul meu birou, mi-am pus capul în mâini şi am început să plâng: „Dumnezeule," am suspinat „ce pot eu să fac? Nu ne putem plăti nici măcar chiria." în acea seară aveam serviciul de rugăciune şi ştiam că nu vor veni mai mult de trei, patru oameni. Se vor strânge probabil mai puţin de 10 dolari. Cum voi reuşi să ies din această problemă? Am strigat către Domnul timp de o oră sau poate mai mult. într-un final mi-am şters lacrimile şi un nou gând îmi veni: „Stai aşa puţin! Pe lângă cutia poştală de la uşa din faţă,
biserica mai are şi un oficiu poştal. Voi trece strada să mă uit daca e. ceva acolo. Cu siguranţă Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciune!"

Cu o încredere reînnoită am traversat strada, am trecut prin holul poştei, am răsucit cheia micii cutii, m-am uitat înăuntru... Nimic. Păşind înapoi în lumina soarelui, camioanele tre22

Vânt proaspăt, foc proaspăt

ceau în goană pe Atlantic Avenue. Dacă unul m-ar fi făcut una cu pământul chiar atunci, nu m-aş fi simţit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-I place? Mam târât cu greu până la mica clădire de peste drum. Dar când am deschis uşa am fost întâmpinat de o altă surpriză. Acolo, jos în hol era ceva ce nu fusese acum trei minute: un plic alb, simplu. Fără adresă, fără ştampilă, fără nimic. Doar un plic alb. Cu mâini tremurânde l-am deschis şi în el am găsit... două bancnote de 50 de dolari.

Am început să strig din toată fiinţa în biserica goală: „Dumnezeule, Tu ai rezolvat! Tu ai rezolvat!" în bancă aveam 160 de dolari şi împreună cu aceşti 100 puteam plăti chiria. Sufletul meu a lăsat să răsune un „Aleluia!" Ce lecţie pentru un tânăr păstor descurajat. Nici până astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Ştiu doar că ei au fost un semn că Dumnezeu era aproape şi că rămăsese credincios.
PRĂBUŞIREA

Cum era de aşteptat, programul supraîncărcat ne-a epuizat şi curând, eu şi Carol ne-am dat seama că va trebui să alegem între o biserică sau alta. Destul de ciudat, noi ne-am simţit atraşi mai mult spre Brooklyn, deşi singurul nostru salariu venea din Newark. întrun mod minunat Dumnezeu ne-a pus pe inimă la amândoi să ne alipim, la bine şi la rău, de Brooklyn Tabernacle. Pur şi simplu ştiam că acolo ne era locul. Ambii ne-am găsit imediat o a doua slujbă, ea într-o cantină a şcolii, eu ca antrenor de baschet la clasele mari din generală. Nu aveam asigurare de sănătate. într-un
Amatorii A
23

fel sau altul reuşeam să punem mâncare pe masă, să cumpărăm benzină pentru maşină... şi cam asta era tot. Nu ştiam dacă aşa arată o viaţă normală de slujire, nu avem idei preconcepute de prin seminarii sau colegii biblice după care m-aş fi putut ghida, pentru că nu am fost pe acolo. Ne descurcam singuri, aşa cum puteam noi mai bine. Nici chiar tatăl lui Carol nu ne-a oferit prea multe sfaturi sau perspective; probabil s-a gândit că vom învăţa mai mult în şcoala loviturilor. El îmi spunea adesea: „Jim, va trebui pur şi simplu să-ţi găseşti propriul tău mod, în Dumnezeu, de a sluji oamenilor." în una din acele seri de duminică de la începuturi eram atât de deprimat de ceea ce vedeam — şi chiar mai mult, de ceea ce simţeam prin duhul meu — încât nu am mai putut predica. După cinci minute am început să simt un nod în gât. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Tristeţea m-a învăluit. Tot ce am mai putut adăuga a fost: „îmi pare rău... nu... nu pot să predic în această atmosferă... Există o mare greşeală undeva... Nu ştiu ce să spun... Nu pot să mai continui aşa... Carol, vrei să ne cânţi la pian şi ceilalţi, vreţi să veniţi în faţă? Dacă nu-L vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu ştiu..." Şi cu aceasta am încheiat. Eram jenat, însă n-aş fi putut face altceva. Oamenii au făcut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon şi cu faţa ascunsă în mâini am început să plâng. L-a început s-a făcut linişte, însă curând Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste noi. Cei de faţă au început să strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând dintr-o răscolire interioară: „Dumnezeule, ajută-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul „Am nevoie de Tine, oh, am nevoie de Tine" şi noi ne-am alăturat. Un lanţ de rugăciuni stăruitoare lua naştere.
24 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Deodată, un tânăr uşier s-a apropiat alergând şi s-a aruncat în faţa amvonului. A început să plângă în timp ce se ruga. Când mi-am pus mâna pe umărul lui şi-a ridicat privirea spre mine şi cu lacrimile curgându-i pe obraji mi-a spus: „îmi pare rău! îmi pare rău! N-o să mai fac! Vă rog să mă iertaţi!" Imediat mi-am dat seama că el îşi cerea iertare pentru că luase bani din colectă.

Pentru moment am rămas fără cuvinte, şocat de această confesiune neaşteptată. Aşa a fost prima noastră trezire spirituală. N-a fost nevoie să mă joc de-a detectivul, să pun faţă în faţă pe vinovat cu fapta lui sau să-1 silesc să mărturisească. Iată că într-o singură seară, în timpul serviciului de rugăciune, a fost rezolvată Problema Numărul Unu (prima din câteva mii, după cum se părea). în acea seară, când eram la capătul puterilor, derutat de atâtea piedici, şocat de întunericul care ne înconjura, incapabil chiar de a continua să predic, am descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare nevoie au de El. De fapt, slăbiciunea noastră face loc puterii Lui. Ăm descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare nevoie au de El. A în mod asemănător, oamenii nu rămân nici ei indiferenţi în faţa sincerităţii. Nu era nevoie să-mi iau o înfăţişare ministerială. Puteam pur şi simplu să vestesc
Amatorii A
25

Cuvântul lui Dumnezeu atât cât mă pricepeam eu şi apoi să îndemn biserica la rugăciune şi laudă. Domnul este cel care preia de acolo. Cât de mult ţin la acele smeriri timpurii. Acele experienţe mi-au arătat că nu trebuie să mă joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe cei care au terminat şcoli rabinice. Principala cerinţă era să fii natural şi sincer. Ucenicii trebuia să depindă în totalitate de Domnul şi de puterea Sa. în acelaşi mod şi eu trebuia să încetez să mă mai preocup de felul în care ar trebui să se comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala aşa cum era el. Ce mare progres a fost pentru mine când am învăţat să mă încred în Dumnezeu în folosirea personalităţii mele naturale. Dumnezeu a urât dintotdeauna impostura şi prefăcătoria, în special cea de la amvon. Din momentul în care aş fi încercat să-mi afişez o postură afectată sau să mă prefac Duhul lui Dumnezeu s-ar fi întrista. Ceea ce puteam face totuşi era să mă preocup şi mai serios de studiu. Am început să-mi formez o bibliotecă biblică şi îmi petreceam multe ore din săptămână săpând în Cuvântul lui Dumnezeu. însă niciodată nu voi fi un John Wesley sau un G. Campbell Morgan — asta era clar. Trebuia să-mi găsesc propriul meu stil şi să rămân deschis şi dependent de Dumnezeu.
PE MUCHIA ASPRĂ

Fiecare săptămână părea să aducă cu ea o nouă provocare. Soba de la centrală s-a stricat şi reparaţiile ar fi costat 500 de dolari. Din nefericire, prin eforturile mele pline de zel am strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am gândit, mai mult ca niciodată, să
26 A Vânt proaspăt, foc proaspăt renunţ. Nu sunt făcut pentru uşa ceva, mi-am spus, nu am acel fler al lucrătorului. Nu am voce de pastor. Nu sunt un orator. Arăt prea tânăr. Sunt atât de epuizat...

Nici eu nici Carol nu ştiam unde să căutăm ajutor. Părinţii mei locuiau în cealaltă parte a Brooklyn-ului, însă în acea perioadă tata se lupta cu alcoolul, iar mama era doborâtă de necazuri. Aşa că nu ne puteam baza prea mult pe ea pentru încurajare. Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce făceam şi a trecut pe la noi într-o duminică. N-a spus nimic, însă ştiam ce gândea: Ce caută un cuplu aşa tânăr ca voi aici?

Nu ne-a luat mult timp să descoperim că majoritatea creştinilor albi din clasa de mijloc din celelalte părţi ale oraşului nu găseau biserica noastră şi zona în care era aşezată, prea atractive. Unii din membrii pe care îi moştenisem erau atât de străini de nuanţa bisericii, atât de înţepeniţi în agenda lor încât pur şi simplu am început să mă rog ca ei să plece. Un bărbat m-a informat că şi el a fost ordinat şi că ar trebui să fie lăsat să predice duminicile seara. Insă ceea ce am observat eu în viaţa lui spirituală indica opusul. Confruntarea s-a încleştat deoarece nu ne puteam permite să pierdem oameni. Pe de altă parte însă, dacă aceşti membri ar fi rămas, rezultatul ar fi fost o discordie continuă — şi eu ştiam că Domnul nu ar fi binecuvântat niciodată o astfel de situaţie cu acea putere spirituală de care noi aveam atâta nevoie. Unul câte unul acei oameni au plecat. Uneori a trebuit chiar să grăbesc răspunsul propriilor mele rugăciuni sugerând unora dintre membri să ia în considerare găsirea unei alte biserici. învăţam că în munca de pastor, ca şi în baschet, trebuie să te confrunţi. Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a
Amatorii
27

crescut de la douăzeci la patruzeci sau patruzeci şi cinci de persoane. Finanţele au rămas „cum vin aşa şi pleacă". Prietenii lăsau uneori sacoşe cu mâncare pe treptele din faţa uşii, pentru care noi le eram recunoscători. După primul an în Brooklyn venitul meu era de 3 800 de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de mărimea noastră era de 14 000 de dolari pe an!) în al doilea an am ajuns până la 5 200 de dolari. Nu numai o dată în zilele de iarnă mă gândeam că prezenţa la serviciile de duminică va fi scăzută din cauza zăpezii; majoritatea oamenilor noştri nu îşi puteau permite o maşină. Aceasta însemna o colectă mai scăzută, în astfel de perioade mă întrebam cum voi putea oare face faţă unei alte zile de duminică. Speram că, prin vreun miracol, soarele nu va mai răsări a doua zi. Carol a început un mic cor cu un total de nouă voci. însă şi acolo s-au ivit curând probleme. Abia începuse corul să cânte la întâlniri când una dintre tinerele necăsătorite a rămas însărcinată. într-o biserică mică toţi observă totul şi se vorbeşte despre absolut totul. După ce am avut câteva seri de rugăciune în jurul altarului, când oamenii s-au obişnuit deja să-L cheme pe Domnul, prezenţa a crescut la cincizeci sau şaizeci de persoane. Dar ştiam că Dumnezeu vrea să facă mai mult... şi că va face dacă noi îi punem la îndemână un pământ bun în care El să poată lucra. Mă săturasem de mentalitatea celor care fug de realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o încă din copilărie — întotdeauna lăudând ceea ce Dumnezeu a făcut în trezirile spirituale din trecut sau prevăzând cu pasiune „marea mişcare a lui Dumnezeu, care va veni". Adevărul e că ştiam că există nenumărate biserici în tot oraşul şi în toată ţara care nu botezau, într-un an, o sută de păcătoşi cu ade28 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

vărat convertiţi, iar cele mai multe nici în câţiva ani. Creşterile se realizau doar prin transferurile de la o biserică la alta. Oraşul New York e un câmp de misiune dificil, însă creşterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi.

Aveam nevoie de un suflu proaspăt şi un foc viu. Aveam nevoie de Duhul Sfânt care să transforme vieţile disperate ale oamenilor din jurul nostru. Alcoolul şi heroina dominau cartierul; LSD-ul era de asemenea o problemă (LSD — lysergic acid diethylamide, numele unui drog ce provoacă halucinaţii şi schimbări psihologice şi de comportament, n. tr.), iar cocaina abia îşi începea ascensiunea dezastruoasă. Prostituatele lucrau la câteva din colţurile străzii, la numai trei blocuri depărtare de biserică. Decăderea urbană se instalase pe deplin. Dacă cineva putea câştiga ceva bani în altă parte, încerca să scape de zona noastră. Deveneam disperat la gândul că viaţa mea ar putea trece fără să-L văd pe Dumnezeu manifestându-se cu putere în favoarea noastră. Eu şi Carol aproape că nici nu mai doream să marcăm timpul. Tânjeam şi strigam spre Dumnezeu să schimbe totul — pe mine, biserica, pasiunea noastră pentru oameni, rugăciunile noastre. Deveneam disperat la gândul că viaţa mea ar putea trece fără să-L văd pe Dumnezeu manifestându-se cu putere în favoarea noastră, h într-o zi I-am spus Domnului că aş vrea mai degrabă să mor decât să bat apa în piuă tot timpul slujirii mele ca pastor... predicând mereu despre puterea Cuvântului şi a Duhului fără a o vedea însă niciodată. Mă îngroAmatorii h 29

zeam la gândul de a mă limita doar la servicii de biserică. Tânjeam ca Dumnezeu să pătrundă în vieţile noastre şi în lucrare.
PROMISIUNEA

Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece. Am tuşit şi iar am tuşit şase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi noaptea. Scuipam flegmă în fiecare zi. Socrii deveniseră atât de îngrijoraţi încât mi-au plătit biletul de avion ca să vin la ei în Florida, lângă St. Petersburg şi să mă odihnesc în soarele cald de acolo. Plin de recunoştinţă am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe Carol şi Crissy care avea numai doi ani. într-o zi am ieşit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alţi douăzeci sau treizeci de turişti. Cerul era de un albastru azuriu şi apele calde ale Golfului Mexic se izbeau alene de ţărmul nisipos. Pescăruşii se roteau şi ţipau deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plămânilor mei congestionaţi. Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalţi râdeau şi vorbeau despre peştii pe care sperau să-i prindă în acea după-amiază. Ţineam şi eu o undiţă în mâini... însă mintea nu-mi stătea la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii, departe de mulţime şi priveam fix orizontul îndepărtat. Am început să meditez la ideile şi strategiile în legătură cu creşterea unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider creştin mi-a spus: „Uită de clădirea bisericii instituţionale; întâlnirile din case sunt soluţia din ziua de azi. Ai putea să vinzi clădirea. Dumnezeu
30 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

face ceva no vi." O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în achiziţionarea de autobuze, încercând să aducă mulţi copii la biserică. Sigurele rezultate au fost notele de

plată mari, vandalismul cronic şi o biserică neschimbată. Am participat în biserici mari al căror punct central era Invitarea acelor predicatori şi cântăreţi la modă în acel moment. Aceasta a ajutat la publicitatea bisericii... cel puţin pentru alţi creştini. Un pastor mi-a spus zâmbind: „Eu nu fur oile altor biserici, însă îmi place să las poarta larg deschisă." Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun serviciu — atât de rău ajunsese. A Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie necesita bani, aşa că las-o baltă — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul onorariu pe care noi ni-1 puteam permite. Ba mai mult, Carol şi cu mine am recunoscut că dacă Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernacle era sortită pieirii. Prin forţele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza şi face reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun serviciu — atât de rău ajunsese. Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream. „Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-am rugat acolo, în largul apei. „Nu am pregătire. Tot ce ştiu este că eu şi Carol lucrăm în centrul oraşului New York, cu oameni care mor la fiecare colţ din cauza supradozei de heroină, copleşiţi de materiaAmatorii A
31

lism şi alte vicii. Dacă Evanghelia este atât de plină de putere..." Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalţi pasageri erau prea departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama când le-am urmărit umbrele în apa albastru-verzuie. Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu cvi urechea, ci adânc în dvihul meu, L-am simţit pe Dvimnezevi vorbind:
Dacă tu şi soţia ta îmi veţi conduce poporul la rugăciune şi la invocarea Numelui Meu, nu veţi duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi îngriji de banii de care aveţi nevoie, atât pentru biserică cât şi pentru familia ta şi niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de încăpătoare pentru mulţimile de oameni pe care îi voi trimite ca răspuns.

Eram copleşit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea spre ceilalţi pasageri, încă ocvipaţi cu pescui tul. Nici unvil nvi privea în direcţia mea. Eram sigvxr că-L auzisem pe Dumnezeu, deşi n-am experimentat nici un fel de vizi vine stranie, nimic senzaţional sa vi ieşit din comvxn. Dvimnezevi pur şi simplu s-a focalizat asupra singurului răspuns la sitviaţia noastră — sa vi al oricărvii altcuiva în aceeaşi sitviaţie. C vivantul Lvii avea rădăcina în nenumăratele promisiuni repetate în Scriptviri; era chiar ceea ce a produs orice trezire a Duh vil vii Sfat de-a lungul istoriei. Era adevărul care i-a făcvit pe Charles D. Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson şi pe alţi bărbaţi şi femei folositori în mâna lui Dumnezevi. Era ceea ce ştiam deja, însă Dumnezeu mă trăgea afară, mă îndrepta spre o experienţă veridică cu El însvişi şi pviterea Sa. El îmi spunea că foamea mea dvipă El şi pviterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă determina să-mi călăuzesc biserica spre
32 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

rugăciune.

In acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simţeam minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelaşi pastor tânăr care fusesem şi înainte. însă toate curentele moderne şi noile idei despre creşterea bisericii deveniseră acum irelevante. Dumnezeu promisese că se va îngriji, că va răspunde strigătelor noastre după ajutor. Nu eram singuri încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era prezent şi El acţiona în favoarea noastră. O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Aşteptam chiar cu nerăbdare următoarea duminică dimineaţa pe Atlantic Avenue.

Aprinderea focului
Bine v-aţi întors, Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au văzut în acea dimineaţă. „V-aţi odihnit bine în Florida? Cum mai staţi cu tuşea?" Le-am spus că tuşea mai trecuse, însă în interior abia aşteptam să le spun ceva mult mai important. Pe la începutul programului am spus: „Fraţi şi surori, sunt absolut sigur că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii noastre. Cât am fost plecat am strigat către Dumnezeu să ne ajute — să ma ajute — să înţeleg care-i voia Lui pentru noi. Şi cred că am primit un răspuns. Nu e deosebit, nici profund şi nici spectacular, însă vreau să vă spun astăzi cu toată seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi barometrul bisericii noastre. Ceea
ce se întâmplă marţea seara va fi măsura după care vom judeca succesul sau eşecul nostru, pentru că aceasta e măsura după care Dumnezeu ne va binecuvânta.

Dacă noi II chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că ne va răspunde, că va aduce pe cei nemântuiţi la El şi că va turna din Duhul Său peste noi. Dacă nu-L chemăm — El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E foarte simplu. Nu are importanţă ce predic eu sau ce pretindem că credem în minţile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugăciunii. Acesta este motorul care va pune în mişcare biseri33
34 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

ca. Da, vreau să continuăm să venim duminicile — însă seara de marţi este cea care contează. Eu şi Carol ne-am hotărât deja şi sperăm că şi voi vă veţi alătura nouă." Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a întâmplat să fie şi el prezent în acea dimineaţă — eveniment rar. L-am prezentat şi l-am invitat să spună câteva cuvinte. El a păşit în faţă şi a spus doar atât: „Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă puteţi gândi: Poţi spune cât de populară este o biserică în funcţie de cine vine duminica dimineaţa. Poţi spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcţie de cine vine duminica seara. însă poţi spune cât de popular este Isus în funcţie de cine vine la serile de rugăciune." Şi acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
UN NOU ÎNCEPUT

Dacă anunţul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit, consider că el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predică cu exact 100 de ani în urmă: Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de rugăciune. Astfel, întâlnirea pentru rugăciune este har-ometrul şi prin ea putem să judecăm cantitatea lucrării divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage. Şi unul din primele semne ale Aprinderea foculuii A 35 absenţei Lui va fi lenevia în rugăciune.1 în acea primă seară de marţi au venit cinsprezece până la optsprezece persoane. Nu aveam o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat şi am condus biserica în cântare şi laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit rugăciunea. Am simţit un nou sens al unităţii şi dragostei între noi. Dumnezeu părea că ne ţese împreună. Nu le-am ţinut o predică tipică; exista o nouă libertate în a aştepta prezenţa lui Dumnezeu. In săptămânile, care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit evidente. Noi oameni ni s-au alăturat treptat, cu talente şi daruri care ne puteau ajuta. Au început să vină rudele nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să credem că suntem „camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume spirituale puteau fi salvaţi. în majoritatea spitalelor sala de urgenţă nu este la fel de frumos decorată ca şi restul clădirii însă foarte eficientă în salvarea de vieţi omeneşti. Am ajuns să credem că suntem „camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume spirituale puteau fi salvaţi.A Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoţian, Andrew Bonar, a scris în 1853: „Lui Dumnezeu îi place să-Şi vadă oamenii fixaţi pe ideea că nu există speranţă decât în rugăciune. în asta constă puterea Bisericii asupra lumii."2 Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se roage şi, desigur, aşa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în urmă, cel mai
36 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

mare răspuns al rugăciunii este mai multă rugăciune. Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alţii dând glas unor rugăciuni elocvente; eram prea disperaţi pentru aceasta. Ci ne-am concentrat vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalţi. De cele mai multe ori am strigat către Domnul în grup, rugându-ne toţi în cor, cu voce tare, practică ce continuă şi în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de rugăciune sau diferiţi oameni îşi povesteu necazurile. Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de importantă ca esenţa ei — aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga din întreaga ta fiinţă. Am participat la întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau în majoritatea cazurilor teatrale şi am fost în grupuri în care momentele de rugăciune tăcută erau profund spirituale. Atmosfera întâlnirii poate varia, însă ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar unul cu celălalt. Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de duminica şi să nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obişnuită — două cântări, anunţurile, programul corului, colecta, apoi predica şi în final binecuvântarea — a fost treptat abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să mă elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de

nervos sau încordat sau fals. Din cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi. La urma urmelor, oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să ştie că Dumnezeu îi poate ridica şi le poate da o nouă şansă. în acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se apropiau mai mult de Domnul, primeau plinătatea Duhului şi îşi reînnoiau dragostea lor pentru
Aprinderea foculuii h 37

Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre aceasta la locurile lor de muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie.
Oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. A

Din acea zi şi până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un moment de declin în biserică, mulţumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am avut nici o fracţiune care să se ridice şi să hotărască să se despartă de noi. Dumnezeu a continuat să trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot nici măcar să aflu de unde au auzit despre noi. Colecta s-a îmbunătăţit îndeajuns cât să putem face câteva reparaţii clădirii. Am înlocuit băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă care se puteau lega împreună. Şi ceva mult mai important chiar, oamenii au început să simtă prezenţa Domnului în acel loc umil. Se simţeau iubiţi. Cei împietriţi erau cercetaţi chiar şi în timpul cântărilor. Corul a început să crească.
SUNETE DE BUCURIE

Carol a iubit muzica încă din adolescenţă. De fapt, ea crescuse în compania ei — tatăl ei fusese cântăreţ de operă înainte de convertire şi bunica fusese pianistă. Locuind în oraş, ea a absorbit sunetele multor culturi. In mintea ei clasicul se contopea cu muzica negrilor, imnurile tradiţionale scandinave cu refrenurile contemporane şi ritmurile caraibiene. La vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei
38 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

visul de a conduce într-o zi un cor mare — însă nu unul rigid, formal, ci un cor al oamenilor simpli. Nu exista nimeni competent în biserică care să o acompanieze aşa că ea trebuia să cânte la pian şi în acelaşi timp să dirijeze şi corul. Nu a învăţat niciodată să solfegieze, ci în mintea ei selecta fiecare voce şi apoi luându-i pe rând, învăţa tot grupul. Chiar şi aşa, numărul membrilor a început să urce ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de largă să-i cuprindă, ci ocupau toată partea din faţă şi cântau de copleşeau cu armonia lor întraga clădire. Repetiţiile se ţineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori să afle că alte evenimente de la sfârşit de săptămână nu concurau cu timpul oamenilor. însă viaţa oraşului e diferită; oamenii sunt prea ocupaţi în timpul săptămânii cu slujbele lor, obosiţi de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau metroul. Ei se odihnesc vineri seara, ştiind că nu mai trebuie să se trezească devreme a doua zi. Carol obişnuia să înceapă cu o jumătate de oră de rugăciune. Adesea spiritul rugăciunii cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea să depună o mărturie sau se simţea îndrumat să

citească un pasaj din Scriptură. Carol le dădea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era mai multă rugăciune şi închinare decât repetiţie; uneori nici măcar nu mai apucau să cânte. Această experienţă a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul nu venea numai cu două cântări „speciale" înainte de predică, ci dimpotrivă, membrii lui s-au angajat într-o adevărată slujire. Membrii orchestrei erau la fel de nepregătiţi ca şi Carol. Joey Vazquez, de la chitară bas, a învăţat să cânte „din mers". într-o zi îşi făcea de lucru cu o chitară bas la
Aprinderea foculuii h 39

un prieten; la repetiţia de cor de a doua zi prietenul său a spus, în glumă, că Joey ştie să cânte. Carol luând afirmaţia în serios 1-a pus pe Joey la lucru. Acesta a fost începutul carierei sale de chitarist; el e şi astăzi la noi în biserică. La tobe, Michael Archibald, un bărbat din Trini-dad, nu luase nici el niciodată lecţii de muzică. Jonathan Woodby, organistul nostru (şi după părerea mea unul din cei mai buni ai Americii) nu ştia să citească notele. Cu toate acestea, cei doi au cântat pe două dintre albumele premiate cu Grammy. Corul a jucat un rol crucial atunci când am început să găzduim întruniri lunare, în colaborare cu Teen Challenge, o organizaţie ce se ocupa cu dependenţii de droguri, înfiinţată în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson. împreună cu Teen Challenge am închiriat sala unei mari biserici baptiste. La prima întrunire am făcut reclamă filmului Crucea şi pumnalul, care povesteşte convertirea conducătorului unei bande, Nicky Cruz. Au venit atât de mulţi oameni încât a trebuit să difuzăm filmul de trei ori pentru ca fiecare să aibă şansa să-1 vadă. La cea de-a doua, însuşi Nicky a venit să vorbească. A fost nemaipomenit să-1 vezi predicând în chiar clădirea unde cu ani în urmă 1-a trântit pe scări pe un italian, gata să-1 omoare dacă nu ar fi intervenit poliţia. Povestea lui Nicky a fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine. El era simbolul lucrurilor care se vor întâmpla în biserica noastră; Dumnezeu care îi ia pe cei lipsiţi de speranţă şi chiar nebuni, şi îi schimbă. Ştiam că multe biserici spun doar din vârful buzelor că Dumnezeu poate face orice. Insă noi aveam nevoie de o credinţă reală încât oricine ar fi intrat în clădire, indiferent de problemele lui /ei, să poată deveni un trofeu al
40 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

harului lui Dumnezeu. Din acea seară Nicky mi-a devenit prieten apropiat şi musafir obişnuit la Tabernacle. Pe măsură ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a format „New York Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle şi alţii care doreau să cânte (optzeci sau mai multe voci). Cam tot în acea perioadă, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat colinda de Crăciun „Joy to the worid" şi i-a compus o nouă melodie. Nu a ştiut cum să o aştearnă pe hârtie aşa că, pur şi simplu, a învăţat fiecare voce pe rând.
O COMUNITATE A DRAGOSTEI Şl A RUGĂCIUNII

Niciodată nu ştiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn Tabernacle, toxicomani, prostituate sau homosexuali. însă şi avocaţi pierduţi, oameni de afaceri şi şoferi de

autobuz se întorceau de asemenea. Noi îi primeam pe toţi. Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi şi mulţi alţii. O dată ce oamenii erau umpluţi de Duhul Sfânt, ei începeau să considere celelalte rase ca pe creaţia lui Dumnezeu. în loc să-i judecăm pe homosexuali, am început să plângem pentru ei. Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din Long Island pentru a veni la biserică. Unul şi probabil singurul avantaj al situării noastre în inima Brooklynului este tranzitul excelent al maselor, adică oameni din Manhattan, Queens, Bronx şi din alte părţi puteau ajunge foarte uşor la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o sută cincizeci sau o sută şaptezeci şi cinci de ascultători duminica dimineaţa, prezenţa la serile de rugăciune era de aproximativ o sută de persoane. Era
Aprinderea foculuii h 41

viaţă, bucurie şi o atmosferă de familie şi dragoste. Oamenii nu se grăbeau să plece la sfârşitul întâlnirii; mai zăboveau, se rugau şi vorbeau unul cu altul. Cum nu aveam aer condiţionat, în serile fierbinţi de vară deschideam toate ferestrele şi oamenii puteau chiar şedea pe pervaz. într-o seară de duminică din august, când erau 35 grade afară şi probabil 45 grade în încăpere, am simţit un impuls ciudat de a cânta „O noapte preasfinţită,, ca o expresie a dragostei pentru Isus. Un beţiv care tocmai trecea pe acolo s-a oprit să asculte şi în mintea lui confuză el şi-a spus: Problema asta a băuturii mia scăpat total de sub control. Aud acum colinzi de Crăciun. Mai bine aş intra în această biserică şi aş cere ajutori Uşierii erau acolo gata să-1 primească şi să-i vestească Evanghelia.

Din când în când mai apăreau şi dintre cei deranjaţi mintal. Un bărbat numit Austin, eliberat recent dintr-o instituţie a început să vină la biserică. într-o zi el a spus ceva vulgar uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de marţi, când l-am chemat şi l-am avertizat că nu tolerăm un astfel de lucru el mi-a spus: „Oh! Sigur!? Vor avea grijă de tine 'băieţii mei!'" Era un uriaş aşa că nu am îndrăznit să râd. „Austin," i-am răspuns eu, „poate că vei avea tu grijă de mine, însă nu cu 'băieţii tăi' — după modul în care te comporţi mă îndoiesc că ai pe vreunul din 'băieţi'". I-am prevenit pe uşieri să mă cheme dacă va reveni şi de asemenea să cheme imediat poliţia. Austin s-a întors chiar în acea seară. Am ieşit afară de la întâlnirea de rugăciune ca să vorbesc cu el, încercând să trag de timp. Curând poliţia şi-a făcut apariţia şi 1-a luat. Ei doreau ca eu să aduc acuzaţii, însă am refuzat. în loc de
42 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

aceasta m-am întors în biserică şi am continuat ora de rugăciune. Astfel de episoade stranii au devenit o parte obişnuită a lucrării noastre în această zonă a oraşului. Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Se pare că în America e mai multă deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât în Biserica lui Isus Hristos. h Colecta nu era niciodată extraordinară, asa cum poate v-aţi fi aşteptat, datorită genului de comunitate în care slujeam, compusă din mame singure, şomeri, oameni care căutau să scape de droguri. Insă veneau şi oameni mai aşezaţi şi mai stabili din punct de vedere material pe care nu-i deranja amestecul socio-economic. Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Dacă puteai juca atunci jucai. Se pare că în America e mai multă

deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât în Biserica lui Isus Hristos.
PROBLEME DE SPAŢIU

Prin 1977, oamenii care încercau să găsească un loc duminica dimineaţa şi duminica seara erau mai mulţi decât putea cuprinde clădirea. Mai jos cu un bloc era YWCA (Young Women's Christian Association — Asociaţia Femeilor Creştine Tinere, n. tr.)a cărei sală avea o capacitate de 400-500 de locuri. Noi o închiriam duminica şi ne căram în fiecare săptămână acolo echipamentul de sunet şi alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele
Aprinderea foculuii A 43

erau vopsite şi nu exista aer condiţionat. Adesea trebuia să curăţim locul duminica dimineaţa înainte de a putea aşeza scaunele pentru biserică. Dar cel puţin aveam un spaţiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat acea sală timp de doi ani. Unele din primele amintiri legate de biserică ale celor doi copii ai noştri mai mici, Suzan şi James se regăsesc în acea clădire. îmi amintesc că într-o duminică m-am uitat în sus în timpul unei cântări şi spre oroarea mea am văzut-o pe acrobatica mea fiică făcând salturi de 360 grade la paralele din capătul holului. Nimic mai nepotrivit pentru „copiii perfecţi ai pastorului"! Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret şi compozitor de muzică creştină ne-a vizitat biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea acum o sută de voci. El a încurajat-o pe Carol să continue să compună. „Tu ai un mod de abordare cu totul diferit," a spus el. „Cântările pe care le scrii nu se aseamănă deloc cu ceea ce aş scrie eu, sau Bill Gaither sau oricine altcineva." încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pentru amândoi. Sigur că de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga ţară şi este cântată în toate genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. După ce Brooklyn Tabernacle a vândut vin milion de partituri, World Music i-a înmânat lui Carol un premiu în 1994. în mod ironic, Tabernacle nu a cumpărat nici măcar o partitură din compoziţiile lui Carol — nici nu i-ar fi folosit unui cor care nu ştie să solfegieze! întâlnirile în clădirea YWCA au fost cea mai bună soluţie temporară la problema supraaglomerării. Am cumpărat un teren vis-a-vis în speranţa ridicării unei clădiri reale într-o zi. Era un pas mare în credinţă însă
44 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

Dumnezeu ne-a dat fondurile necesare. Entuziasmaţi la gândul începerii unei noi clădiri, a unei case permanente am programat o ceremonie pentru prima săpătură pe care o vom face. Vă vine să credeţi că tocmai în acea duminică specială a plouat atât de tare încât nu am putut ieşi afară nici cât să înfingem un hârleţ în pământ? Dezamăgiţi ne-am reîntors la YWCA în acea seară. însă în timpul serviciului Dumnezeu ne-a făcut să înţelegem limpede că El nu dorea să sape pământul de vis-a-vis, ci în inimile noastre şi să-şi clădească biserica pe acea fundaţie. Ploaia torenţială a fost providenţială, aşa cum s-a dovedit mai târziu. La câteva luni, un teatru cu o capacitate de 1400 de locuri de pe Flatbush Avenue, principala arteră nord-sud a Brooklynului a fost scos la vânzare pentru numai 150 000 de dolari. Am reuşit să vindem terenul cumpărat la un preţ avantajos. Trebuia să vindem şi clădirea

dărăpănată de pe Atlantic Avenue pentru a cumpăra teatrul. Câţiva păstori au venit să vadă vechiul nostru loc şi păreau serioşi în a o cumpăra. Am căzut de acord asupra preţului — pentru a afla mai târziu că ei nici măcar nu aveau de gând să ne dea un avans. In acel moment eram în pericolul de a pierde oferta în legătură cu teatrul. Toate visurile noastre erau pe punctul de a se nărui. La seara de rugăciune de marţi am adus problema înaintea Domnului, plângând şi pledând pentru o salvare de ultim moment, de oricare natură ar fi fost ea. Miercuri după-amiază a sunat soneria de la uşa bisericii. Am coborât să deschid. în faţa mea stătea un străin bine îmbrăcat, care s-a dovedit a fi un om de afaceri kuweitian. A intrat şi s-a uitat în jur în timp ce eu
Aprinderea foculuii A 45

îmi ţineam respiraţia de teamă ca el să nu se uite prea atent la pereţii scorojiţi, la băile învechite şi instalaţia şubredă. Tavanul subsolului era atât de jos încât m-am temut că el se va lovi cu capul de una din ţevile care atârna. „Cât ceri pe această clădire?,, a întrebat el într-un sfârşit. Mi-am reglat vocea şi am răspuns abia auzit: „Nouă zeci şi cinci de mii." El a tăcut un moment şi apoi a spus: „Corect." Eram şocat! „încheiem afacerea," a adăugat el. „A, păi, cât timp îţi va lua să faci aranjamentele la bancă?" Eram îngrijorat că oferta de pe Flatbush va expira înainte ca noi să încheiem această afacere. „Fără bancă, fără nimic," a răspuns el abrupt. „Spune-i doar avocatului tău să-1 sune pe al meu — iată numele şi numărul lui de telefon. Plătesc cu bani gheaţă." Şi cu asta a plecat. încă o dată, rugăciunea noastră a fost ascultată într-un mod neaşteptat. Dumnezeu formase un lanţ de oameni care au dorit să se roage şi care au crezut că nimic nu e prea complicat ca El să nu poată rezolva. Nu are importanţă ce fel de munte ne stă în faţă, nu contează ce atac vine asupra noastră, nu are importanţă cât de sălbatic a devenit oraşul la sfârşitul anilor '70 — când cocaina s-a alăturat heroinei. Dumnezeu putea încă schimba oameni şi îi putea elibera de păcat. El îşi construia biserica într-un cartier dur şi atâta timp cât oamenii continuau să implore binecuvântarea şi ajutorul Său, El se angaja că le va răspunde.

Un cântec pentru disperaţi
Deşi teatrul de pe Flatbush părea o comoară pentru noi el se afla într-o stare jalnică. Am cheltuit mai mult de 250 000 de dolari pentru reparaţii înainte de a ne muta în el, în ianuarie 1978. Atunci au început lucrurile să ia avânt pe plan spiritual. Foloseam clădirea de pe Flatbush de mai puţin de un an când cineva care avea legături cu un studio de înregistrări din Manhattan a sugerat corului să scoată ceea ce se numeşte „custom album" — o producţie la costuri scăzute în folosul nostru personal. Ceea ce am şi făcut în 1980, Carol compunând trei sau patru din cele zece piese. Copiile şi-au făcut drum, nu se ştie cum, până în Nashville şi companiile de muzică au început să ne caute. Word Music a refăcut primul album şi 1-a lansat pe piaţă în toată ţara.

Curând ne-au cerut să mai scoatem două. Carol a ajuns să înregistreze cu profesionişti începând de la Larnell Haris, Babbie Mason, Wayne Watson, Talleys până la liderul muzicii religioase de pe Coasta de Vest, Morris Chapman. Nu era ceva neobişnuit ca în zilele de duminică corul să cânte şi să depună mărturie cu atâta putere; un duh de laudă cobora asupra oamenilor schimbând întreaga direcţie a serviciului. Odată corul a fost planificat să cânte trei piese. Pentru a o prezenta pe cea de-a doua, 47
48

Vânt proaspăt, foc proaspăt

un fost toxicoman şi-a depus mărturia. Dragostea lui Dumnezeu se simţea atât de tare încât nu m-am putut abţine să nu intervin la sfârşitul cântării, punându-mi un braţ în jurul fratelui şi făcând o invitaţie chiar atunci pentru ca oamenii să-L primească pe Hristos. Răspunsul a fost imediat şi puternic. Corul nu a mai ajuns să cânte cea de a treia piesă — însă la urma urmelor de ce ne-am agăţa de o anumită ordine a serviciului când oamenii sunt dornici să fie mântuiţi? Dumnezeu putea folosi corul sau pe oricine altcineva pentru a transforma întreg serviciul într-o întâlnire de rugăciune dacă aşa dorea El.
ÎNTOARSĂ DINTRE „CEI MORŢI"

Printre mulţimea de oameni de care Dumnezeu s-a atins în acele zile — iniţial prin cor şi apoi prin întâlnirile de rugăciune de marţi seara, cea care îmi vine în minte acum este o tânără slăbuţă şi roşcată numită Roberta Langella. Povestea ei este atât de uimitoare încât o las pe ea să v-o spună: M-am născut a patra din cei şase copii ai familiei mele, în Brooklyn şi am crescut în Staten Island. Tata era docher şi ne-a oferit o viaţă lipsită de griji şi o educaţie catolică fiecăruia dintre noi. Eram fericită să fac parte din ceea ce credeam eu că era o familie stabilă şi iubitoare. Dar apoi, când aveam 11 ani, totul s-a prăbuşit. Dintr-o dată ne mutam în Florida pentru a fi mai aproape de părinţii mamei. Singura problemă era că tata nu mai venea cu noi. Nu observasem tensiUn cântec pentru disperaţi A 49

unea care evoluase între părinţii mei şi care a dus la destrămarea căsniciei lor. Pur şi simplu nu puteam crede ceea ce se întâmpla. Familia noastră fusese întotdeauna unită. Dacă nu te puteai baza pe adulţi ca să facă ceea ce se cuvine, atunci ce mai însemna viaţa? Eram zdrobită. In decurs de un an sau doi mi-am afişat nefericirea bând şi fumând haşiş. Mama s-a recăsătorit, ceea ce a înrăutăţit lucrurile în ce mă privea. Eram tot timpul în conflict cu ei. La şaisprezece ani m-am întors în New York pentru a locui cu tatăl meu vreme de un an. Nici acolo n-a fost mai bine; am renunţat la şcoală ca să colind ţara de una singură. Un an mai târziu, eram din nou în New York trăind cu un bărbat care avea de două ori vârsta mea. îmi doream pe cineva — oricine — care să mă iubească şi să-mi poarte de grijă. Din nefericire acest tip era sero-pozitiv şi dependent de droguri. La scurt timp amândoi consumam cocaină şi apoi heroină. De multe ori am luat supradoze.

într-o noapte groaznică din 1980 mi-am injectat atât de multe droguri încât oamenii mi-au spus mai târziu că inima mea a încetat pur şi simplu să mai bată. Prietenul meu a şters putina temându-se că eram moartă şi că el va trebui să răspundă întrebărilor incriminatorii. Eram abandonată în acea mansardă, devenind de acum vânătă... însă prin mila lui Dumnezeu, cineva m-a descoperit si a sunat la urgenţă. Personalul medical auxiliar s-a grăbit să îmi acorde primul ajutor. Aveam o părere atât de proastă despre mine însămi, eram sigură că nimeni nu mă mai considera bună de ceva. Această atitudine a atras după sine
50 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

numai relaţii dezastuoase. Cam prin 1982, împreună cu prietenul meu de atunci am închiriat un apartament la etajul al doilea, deasupra unei florării, într-un bloc vecin cu Brooklyn Tabernacle. Desigur nu aveam nici un pic de interes în ceea ce se întâmpla acolo. Prietenul meu era abuziv; mă bătea regulat. într-o zi m-a pocnit atât de tare că mi-a spart timpanul. Totuşi de fiecare dată eu eram cea care mă rugam de el să nu mă părăsească. Eram atât de jalnică! Insă mai rău decât să fiu bătută, mai rău decât să fiu urâtă era gândul îngrozitor de a rămâne singură. Pur şi simplu nu puteam suporta. îmi amintesc că într-o duminică după amiază eram atât de înnebunită de durere încât l-am ameninţat că îmi voi lua viaţa. întins pe canapea urmărea un meci de fotbal şi nici măcar nu s-a uitat la mine. „îi urmăresc pe Jets acum. Spune-mi ce ai de spus la pauză." Lui nici nu-i păsa! Am continuat să trăiesc mai departe lucrând ca ospătară în cluburi de noapte. Făceam parte din cultura punk a anilor '80 — având „o înfăţişare mortală," adică nu mă pieptănam câte o lună. îmi amintesc că frecventam „pavilioanele de tir" unde douăzeci sau treizeci de oameni se drogau toţi în acelaşi timp împărţind între ei seringile. Deşi mă temeam de urmările pe care le putea avea folosirea acelor seringi, nevoia de droguri era mai mare decât teama. Dimineaţa devreme, după ce se închideau barurile din Greenwich Village rămâneam să asist la scena de după program, care depăşeşte orice imaginaţie, chiar şi a celor mai nebuni. Nu v-aţi dori să
Un cântec pentru disperaţi A 51

cunoaşteţi câtă violenţă şi câte lucruri inimaginabile se petrec în acele cluburi chiar şi după răsăritul soarelui. în final plecam spre casă. Când ieşeam din staţia de metrou, îmbrăcată cu geaca mea de piele neagră, trotuarul era plin cu oameni de la biserică — toţi aşteptând să intre în Tabernacle. Scrâşneam din dinţi şi treceam mai departe. Feţele lor senine mă înnebuneau! Făcându-mi loc cu coatele prin mulţime, mă repezeam pe scări cât de repede puteam. Singurul necaz era că fereastra dormitorului meu dădea spre biserică şi nu puteam scăpa de muzica ce trecea chiar şi prin pereţi... cântări precum „Cât mă iubeşte Isus" şi „Sunt spălat". Ascultam melodiile şi uneori ele pătrundeau până în interiorul meu. Ceva din acea muzică mă mişca, mă emoţiona, chiar dacă mă împotriveam. Insă să intru în biserică? In nici un caz! Eram sigură că Isus nu va putea iubi niciodată pe cineva atât de decăzut ca mine.

La scurt timp m-am despărţit de prietenul meu şi — ca de obicei — am intrat într-o nouă relaţie şi m-am mutat într-un alt apartament în partea de vest a Manhattanului. Câteodată o auzeam pe vecina de jos cântând sub duş. M-am întâlnit cu ea într-o zi pe scări şi i-am zis: „Te aud cântând uneori. Eşti cântăreaţă?" „Nu, nu tocmai. Cânt în corul bisericii şi îmi place să fac repetiţii acasă." „Ce biserică?" am întrebat. „Brooklyn Tabernacle." Mă mutasem însă se părea că şi biserica se
52 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

mutase împreună cu mine. Intre timp am abuzat tot mai mult de droguri şi alcool. Existau zile când nu aveam deloc mâncare în casă; telefonul era tăiat. Am început să vând mobila pentru a-mi alimenta nevoia de droguri. Nu ştiu însă cum de n-am rămas şomeră niciodată. Nopţile albe petrecute în compania drogurilor nu mă împiedicau să mă trezesc dimineaţa şi să plec la lucru. într-o seară, pe când eram la un prieten am izbucnit în plâns şi pentru prima oară în viaţa mea am spus: „Ştii, cred că s-ar putea să fiu dependentă de droguri." Era cât nu se poate mai evident, însă faptul că eu am recunoscut a constituit un pas important pentru mine. Următoarele câteva zile m-am concentrat asupra a ceea ce credeam eu a fi cauza problemelor mele: prietenul meu. Faptul că folosea droguri avea o influenţă negativă asupra mea, corect? Aşa că i-am făcut papucii! In câteva săptămâni mi-am făcut rost de un nou prieten, care nu se droga. In schimb, vindea droguri! Aducea în casă kilograme de cocaină. Evident că nu m-am lăsat. într-o noapte am sunat-o pe mama în Florida. Ea devenise deja creştină. Am început să vorbesc despre viaţa mea — şi nu m-am mai putut opri. Nu ştiu cum de a reuşit, dar a rămas calmă în faţa lucrurilor descoperite în viaţa mea, spuse în agonie, şi m-a invitat să vin să stau cu ea câteva zile. Cele câteva zile în Florida s-au transformat în paisprezece luni. Mama m-a dus la „Narcoticii anonimi" şi m-au dezintoxicat. De asemenea,
Un cântec pentru disperaţi <h 53

după atâţia ani de la graduare, mi-am dat examenele de diplomă. Cerul părea senin şi eram sigură că pot cuceri lumea. însă noua mea încredere avea să se prăbuşească atât de curând. O vizită la doctor m-a pus în faţa unui fapt îngrozitor: eram sero-pozitivă. N-ar fi trebuit să fiu surprinsă după toate acele seringi pe care le-am împărţit cu alţii de-a lungul anilor. însă vestea m-a înfuriat, căci venea chiar acum când încercam din răsputeri să mă îndrept. Eram supărată pe mine şi pe Dumnezeu. M-am întors la New York şi mi-am început propria afacere. între timp, fratele meu Stephen L-a aflat pe Domnul şi a început să-mi spună şi mie, însă eu i-am tăiat elanul. într-un sfârşit am fost de acord să merg cu el la Brooklyn Tabernacle cu condiţia să stau la balcon, să vin târziu şi să plec repede. „Până când, la sfârşitul unei săptămâni de dopaj intens am atins fundul prăpastiei. Era marţi seara şi eu nu mai aveam nici un ban. Fără un motiv anume am condus

spre biserică." —
ROBERTA LANGELLA h

Nu era decât o chestiune de timp până când cântecul de sirenă al drogurilor să mă prindă din nou în mreaja lui. Am alunecat din nou în lumea cocainei după ce doi ani am fost curată. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine. Doream mai mult vâltoarea drogurilor decât să continui să lupt singură cu viaţa.
54 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

Până când, la sfârşitul unei săptămâni de dopaj intens am atins fundul prăpastiei. Era marţi seara şi eu nu mai aveam nici vin ban. Fără un motiv anume am condus spre biserică — nici eu nu ştiu de ce. în acea seară m-am trezit în faţa altarului vărsând lacrimi pe care nu le puteam opri. „O, Dumnezeule, am nevoie de Tine în viaţa mea. Te rog, ajută-mă!" Pentru mine acela a fost momentul predării depline. De atunci am început să cred că Dumnezeu mă iubeşte. împreună cu această credinţă nouă au venit speranţa şi încrederea crescândă. Un an mai târziu cântam chiar în acelaşi cor pe care îl urasem atât de mult! După atâta zbucium, viaţa mea era în sfârşit pe stâncă. Ştiam, ştiam cu adevărat în adâncul inimii că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă şi că eu pot găsi odihnă în dragostea Sa. Am scăpat de lanţurile care m-au ţinut legată atât de mulţi ani. Noi nu ştiusem nimic despre acest minunat miracol al harului lui Dumnezeu până când Roberta nu i-a trimis discret lui Carol o scrisoare de şapte pagini. Se apropia Pastele şi noi eram prinşi cu organizarea unui concert. Carol s-a aşezat pentru a citi scrisoarea într-o seară şi după câteva minute plângea. „Jim, trebuie să te opreşti şi să citeşti asta," a insistat ea înmânându-mi prima pagină şi apoi următoarea şi următoarea. Curând lacrimile mele curgeau împreună cu ale ei. Când am terminat de citit ne-am uitat unul la altul şi am spus: „E nemaipomenit. Trebuie să-şi povestească viaţa la concertul de Paşti." Roberta nu mai vorbise
Un cântec pentru disperaţi A 55

niciodată în public, dar mai în glumă, mai în serios, a acceptat să încerce. Ziua a venit. Sala era arhiplină. Ea îşi invitase toată familia. Mulţi dintre ei, inclusiv tatăl ei care stătea în al treilea rând, nu ştiau nici jumătate din ceea ce tocmai erau pe punctul de a auzi. După cântările corului, Roberta a păşit în faţă, a luat cvi nervozitate un microfon şi a început sa vorbească. „Bună! Numele meu e Roberta Langella... şi vreau să vă spun ce înseamnă pentru mine acest Isus înviat." O sfătuisem înainte să lase la o parte unele detalii dintre cele mai zguduitoare, dar şi aşa povestea ei a avvit un profund impact. Când a ajuns la partea cea mai grea nu s-a putut abţine să nu se oprească şi să spună: „Taţi... şti vi că îţi va veni grevi să auzi ce voi spune în continuare. Insă trebuie să spun pentru că aceasta dovedeşte cum Isus poate ierta chiar şi cel mai groaznic lucru din viaţa vinui om." Emoţia era incredibilă, aproape că-ţi tăia respiraţia. Ascultătorii stăteau încordaţi pe marginea scaunelor lor. Apoi corul a cântat ultima piesă şi am condus serviciul spre încheiere. Prima persoană venită la altar a fost tatăl Robertei, plângând înfundat. Apoi a venit unchiul, mătuşa şi restul clanului.

Astăzi Roberta Langella condvice misiunea „începuturi noi," o întâlnire săptămânală cu drogaţi şi oameni ai străzii. Ea a implicat deja o sută de alţi lucrători, mergând în fiecare duminică după amiaza cu metroul până la centrele de reabilitare pentru a aduce oameni în biserica noastră. Ei iau masa şi apoi rămân la servicivil de seară. Dragostea Domnului iradiază pur şi simplu din viaţa ei. Roberta este un adevărat soldat chiar şi atunci când
56 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

nu se simte bine. Duminicile seara o vezi stând la balcon cu toţi cei fără adăpost pe care îi aduce cu ea. Nici unul nu este prea murdar sau prea ciudat ca ea să nu se îngrijească de ei. Pentru că în ei se regăseşte pe ea însăşi. Ea e un exemplu viu al puterii lui Dumnezeu care îi ridică pe cei decăzuţi, asupriţi, dependenţi şi îi mântuieşte pentru slava Sa.
FORMULA „SECRETĂ"

Găsirea unui loc pentru oameni ca Roberta şi zecile de orfani pe care ea îi aducea a devenit o problemă permanentă pentru noi. în 1985 creşterea bisericii ne-a forţat să mai introducem un serviciu de la 15:30 şi la începutul lui 1996, al patrulea serviciu — fiecare a câte două, două ore şi jumătate. întotdeauna am simţit că trebuie să-I lăsăm timp Duhului Sfânt să lucreze; nu-i putem îngrădi pe oameni într-un fel de şablon al bisericii. Timpul de închinare era acum de la 9:00, 12:00, 15:30 şi 19:30. Programul era istovitor însă nu aveam de ales până când nu ne mutam într-o clădire mai mare. Pur şi simplu nu-i puteam alunga pe oameni doar pentru că nu mai erau locuri, deşi trebuia să o facem destul de des. Numărul persoanelor din încăperea arhiplină împreună cu cel al persoanelor care stăteau pe scaunele rabatabile de pe hol şi urmăreau serviciul la monitoare era în jur de 1600 la fiecare serviciu. Această creştere a avut loc în ciuda faptului că în 1985 am început să trimitem grupuri de oameni care să înceapă biserici şi în alte părţi ale oraşului: secţiunea Glendale din Queens, partea de est a Manhattan-ului, South Bronx, Coney Island, Harlem şi aşa mai departe. în prezent există şapte biseUn cântec pentru disperaţi A 57

rici nou formate în cea mai mare zonă a New York-ului şi încă alte zece de la New Hampshire până la San Francisco şi chiar peste graniţă. Fiecare servici are câte două, două ore şi jumătate. întotdeauna am simţit că trebuie să-I lăsăm timp Duhului Sfânt să lucreze; nu-i putem îngrădi pe oameni într-un fel de şablon al bisericii. A Primele grupe avi fost lansate cu ajutorul corului, la concertele publice. De fapt, primul concert a fost un simplu accident. Un predicator din Manhattam m-a sunat într-o zi să-mi ceară o favoare. El rezervase faimosul Carnegie Hali, cu o capacitate de 2100 de locuri, pentru un concert creştin — însă artistul 1-a anulat cu patru sau cinci zile înainte de a avea loc. Nu s-ar putea cumva să ţinem noi concertul şi să împiedicăm pierderea financiară inevitabilă de vreme ce Carnagie Hali nu vroia să rezilieze contractul? Nu mai făcusem niciodată ceva asemănător şi nici măcar nu ştiam ce să facem. Să vindem bilete? Am hotărât să cântăm cu intrarea liberă, însă făcând o colectă. Managerii clădirii nu era tocmai fericiţi cu acest aranjament, însă într-un final au acceptat. Am început să trimitem vorbă prin tot oraşul că Brooklyn Tabernacle Choir va cânta în

premieră unele din piesele sale la un concert gratuit. în ziua stabilită am avut şocul vieţii noastre când oamenii au început să stea la rând în faţa clădirii încă înainte de prânz! Rândul s-a întins de la uşa clădirii de pe West 57th Street până la colţul ei, un bloc mai departe pe Seventh Avenue, con58 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

tinuând până la celălalt colţ de-a lungul lui West 56th; în total 3500 de oameni. Departamentul de Poliţie din New York era deja acolo ridicând baricade pentru a menţine controlul mulţimii. Eram atât de ruşinat de neîndemânarea cu care am tratat întreaga situaţie încât m-am ascuns într-o cameră de la subsolul clădirii. Un sergent cu faţa încruntată a venit să mă caute şi m-a întrebat: „Ce se întâmplă aici? Cine a cauzat toată treaba asta?" A trebuit să recunosc ruşinat că a fost greşeala mea. Concertul a avut un succes nemaipomenit. Aproape de sfârşit am făcut o scurtă prezentare a mesajului pe care corul îl transmisese, apoi am încheiat cu o chemare. Oamenii s-au grăbit să vină în faţă şi să-L accepte pe Hristos. Ne-am rugat împreună cu ei chiar acolo, le-am notat numele şi adresele pentru o viitoare colaborare. Câteva săptămâni mai târziu am primit un telefon de la cineva de la Radio City Music Hali. „Ce aţi zice de o rezervare la noi pentru următorul concert? Avem o capacitate de 6000 de locuri." Eu si Carol ne-am simţit onoraţi de invitaţie însă desigur exista şi minora problema a banilor, mai mult de 70.000 de dolari. Am respirat adânc si ne-am hotărât să riscăm, vânzând între timp biletele, bineînţeles pentru a acoperi cheltuielile. In seara aceea a avut loc premierea noului album. Biletele s-au vândut în trei zile. Pentru lansarea noului album, am organizat un concert timp de două seri. Pentru albumul Live... With Friends (Trăieşte... alături de prieteni, n. tr.) ne-am aventurat până la trei seri — şi biletele s-au vândut toate. Fiecare membru al corului şi-a luat angajamentul că va încerca să vândă câte 50 de bilete colegilor de serviciu care nu
Un cântec pentru disperaţi A 59

frecventau nici o biserică. Când un membru spunea: „Apropo, voi cânta la Radio City Music Hali luna viitoare — nu ai vrea să cumperi un bilet?," oamenii se arătau de obicei încântaţi şi răspundeau afirmativ. Plantarea de biserici a devenit un motiv important pentru aceste evenimente. Obişnuiam să împărţim gratis bilete în secţiunea de oraş unde doream să începem o biserică. Apoi în timpul concertului anunţam: „Duminica următoare, serviciile de închinare vor începe în cutare sau cutare loc; sunteţi bineveniţi să participaţi." Cel mai mare distribuitor de muzică corală creştină din America a venit să ne vadă, i-a plăcut muzica şi într-o zi, stând de vorbă cu Carol a întrebat-o: „Care este secretul, cum faci să-ţi reuşească?" Ea a început să-i vorbească despre întâlnirile de rugăciune ale corului. Vizitatorul şi-a spus: Nu mi-a înţeles întrebarea. Eu vreau să ştiu cum de muzica e atât de plină de inspiraţie. Au trecut luni de zile până când el a înţeles că viaţa din muzica lor era urmarea rugăciunii. Acesta era secretul. Rugăciunea nu poate fi predată cu ajutorul principiilor, în seminarii şi simpozioane. Ea

trebuie să se nască în întregime dintr-o nevoie simţită. Dacă eu îmi spun: „Trebuie să mă rog," voi epuiza curând toate motivele şi voi renunţa; firea este prea puternică. Trebuie să fii mânat de o nevoie spre rugăciune.
Da, viaţa dură din interiorul oraşului ne-a forjat să ne rugăm... Şi credefi că aceasta e valabil numai pentru new-yor-kezi? Nu cred. A 60 Vânt proaspăt, foc proaspăt

Da, viaţa dură din interiorul oraşului ne-a forţat să ne rugăm. Atunci când vezi beţivi încercând să se culce pe treptele casei tale, când copiii tăi sunt atacaţi şi ameninţaţi în timp ce merg la orele de tineret, când dai peste travestiţi până şi în holul bisericii, nu poţi să nu simţi nevoia de Dumnezeu. Potrivit unui studiu recent al Universităţii din Columbia, 21 de cenţi din fiecare dolar pe care new-yorkezii îl dau pentru taxe sunt cheltuiţi în încercarea de a remedia efectele fumatului, ale alcoolui şi drogurilor. Şi credeţi că aceasta e valabil numai pentru new-yor-kezi? Nu cred. Şi în cel mai mic orăşel din Farm Belt există încă nevoi urgente. Fiecare congregaţie are rătăcitori, membri ai familiei care nu îl slujesc pe Dumnezeu. Credem cu adevărat că Dumnezeu îi poate aduce din nou la El? Prea mulţi creştini trăiesc într-o stare de îndoială: „Sper că într-o zi copilului meu îi va veni mintea la cap." Unii părinţi au renunţat până şi să mai spere: „Nu se mai poate face nimic — Boby nu s-a schimbat deşi noi am încercat; l-am dedicat Domnului de când era copil. Poate într-o zi..." Cu cât ne rugăm mai mult cu atât mai mult vom simţi nevoia de a ne ruga. Şi cu cât ne presează mai mult nevoia de a ne ruga cu atât vom dori mai mult să ne rugăm.
VERIFICAŢI SEMNELE VITALE

Rugăciunea este izvorul vieţii creştine, linia de viaţă a unui creştin. Altfel ar fi ca şi cum ai ţine un copil în braţe şi l-ai îmbrăca nemaipomenit de frumos — însă el nu ar respira! Nu te ocupa de haine; ocupă-te de
Un cântec pentru disperaţi A 61

lucrurile vitale. Nu poţi vorbi unui om care se află in comă. De aceea accentul mare pus pe învăţătură astăzi în bisericile noastre are un rezultat atât de limitat. Când ascultătorii se află în comă spirituală oricât de bun şi de corect teologic ar fi ceea ce le spui, nu le poţi preda viaţa spirituală. Pastorii şi bisericile trebuie să recunoască că „noi nu suntem creştini nou testamentali dacă nu avem o viaţă de rugăciune." Acest adevăr ne face să ne înfiorăm puţin, dar cum altfel ar putea Dumnezeu să răzbată până la noi? Dacă ne gândim cu adevărat la ceea ce spune Fapte 2:42 — „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni," — atunci putem vedea că rugăciunea este o dovadă a sănătăţii bisericii. Chemarea Numelui Domnului este unul din cele patru lucruri importante, aşa cum reiese din acest verset. Dacă biserica mea sau biserica noastră nu se roagă, nu are rost să ne mândrim cu religiozitatea noastră sau cu personalităţile care vin duminica dimineaţa la biserică. Eu şi Carol ne-am spus nu numai o dată că dacă spiritul de umilinţă şi dependenţă de Dumnezeu se va depărta de Brooklyn Tabernacle atunci vom şti că am dat de necaz chiar

dacă am avea un auditoriu de zece mii de persoane.

Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor
In timpul nenumăratelor seri de rugăciune mă simţeam adesea învăluit de sunetele sacre ale rugăciunilor care umpleau biserica, revărsându-se în vestibul şi în fiecare inimă prezentă. Când întâlnirea se apropia de final, auzeam mame plângând pentru copiii lor pierduţi... bărbaţi rugându- L pe Dumnezeu să-i ajute să-şi găsească de lucru... alţii mulţumind pentru un răspuns recent la rugăciune... ici şi colo voci înlăcrimate. Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc: Nu voi putea ajunge niciodată în această viaţă mai aproape de
cer decât sunt acum. Nu vreau să plec de aici. Dacă m-ar invita cineva la Casa Alba să întâlnesc vreun demnitar, aceasta nu ini-ar aduce genul de pace şi adâncă bucurie pe care le simt aici, în prezenţa celor ce cheamă Numele Domnului.

Zumzetul nu e forţat ca şi cum mulţimea ar fi fost cuprinsă de frenezie religioasă. Mai curând e sunetul unor oameni care îşi exprima liber nevoile, dorinţele şi lauda din inimile lor. Ceea ce aud în aceste seri de marţi nu e nici neobişnuit şi nici straniu pentru biserica noastră. Departe de a fi o nouă invenţie, acest tip de rugăciune are rădăcini străvechi. E de dinainte de Hristos, de dinainte de David şi chiar înainte ca Moise să fi organizat un sistem 63
64 h Vânt proaspăt, foc proaspăt formal de rugăciune, o dată cu cortvil întâlnirii. Prima menţiune apare în Geneza 4:25-26: Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; „căci", a zis ea, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care 1-a ucis Cain." Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, si i-a pus numele Enoh.

Atunci au început oamenii să cheme Numele DOMNULUI, (sublinierea autorului) Gândiţi-vă puţin: până atunci oamenii îl cunoşteau pe Dumnezeu în principal ca pe Creatorul. El făcuse grădina Edenului şi restul lumii atât cât puteau cuprinde ochii lor. Aici se găseşte începutul primei relaţii de grup cu cel Atotputernic. înainte de a fi apărut Biblia, înainte ca primul predicator să fi fost ordinat sau ca primul cor să fi fost format, o mână de oameni evlavioşi, bărbaţi şi femei, se deosebeau de vecinii lor păgâni prin faptul că ei chemau Numele Doini mini. Cain şi cei asemenea lui au mers pe propriul lor drum, independent de Dumnezeu. Prin contrast, aceşti puţini oameni şi-au afirmat dependenţa lor de Dumnezeu prin rugăciune. De fapt, primii oameni ai lui Dumnezeu nu au fost numiţi nici „evrei", nici „copiii lui Israel" ori „israeliţi". La începutul începutului numele lor original era de „cei ce cheamă Numele Domnului". într-o anumită zi... la o anumită oră... un instinct pus de Dumnezeu în inimile fiinţei umane s-a trezit la viaţă. Oamenii au simţit că dacă atunci când eşti în necaz strigi către Dumnezeu, El îţi va răspunde! El va interveni în situaţia ta. îmi imaginez femeile spunându-şi una alteia: „Ai
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 65

auzit de Dumnezeul care îţi răspunde atunci când II chemi? El nu mai e doar Creatorul; El ne poartă de grijă şi răspunde nevoilor noastre. Mai mult, El înţelege ce simţim."

„Despre ce vorbeşti? Dumnezeu face ce vrea; oamenii nu-L pot influenţa în nici un fel." „Nu, nu-i adevărat. Dacă îl chemi El nu-ţi întoarce spatele. El ascultă! Răspunde. Acţionează."
„DOAMNE, AJUTĂ"

Da vid Jeremiah, vechiul meu prieten de la Shadow Mountain Community Church, de lângă San Diego, a predicat în câteva rânduri la Brooklyn Tabernacle. Imediat după ce a fost diagnosticat cu cancer, el ne-a sunat să ne ceară să ne rugăm. Câteva luni mai târziu el s-a întors să ne viziteze în timpul unei evanghelizări pe care am ţinut-o pe stadionul Madison Square Garden. Mai târziu, el a vorbit la unul din serviciile noastre de duminică, întreaga adunare s-a bucurat să-1 vadă pe acest minunat frate pentru care noi am mijlocit cu toţii.
Dumnezeu nu este surd. El a repetat mereu si mereu de-a lungul secolelor: „Te voi ajuta, chiar aşa voi face. Când îţi ridici mâinile — ridică-le spre Mine." A

Mişcat de dragostea şi mulţumirea pe care apariţia lui a produs-o, David a spus: „Am sunat aici imediat ce am aflat de boala mea pentru că ştiam de importanţa pe care o acordaţi rugăciunii. De fapt, cineva tocmai m-a salutat pe hol şi mi-a spus: 'Pastor Jeremiah, noi am stri66 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

gat cu putere la Dumnezeu pentru dumneavoastră.' Iată de ce am sunat aici. Ştiam că rugăciunea voastră nu va fi doar un exerciţiu mecanic, ci un adevărat strigăt către Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Şi Dumnezeu m-a scos din necaz." Acesta este înţelesul literal al cuvântului din ebraică, folosit de nenumărate ori în Vechiul Testament când oamenii chemau pe Dumnezeu. El înseamnă să strigi, să implori ajutor. Aceasta este esenţa adevăratei rugăciuni care îl mişcă pe Dumnezeu. Charles Spurgeon a spus într-o împrejurare că „cel mai bun stil de rugăciune este cel care nu poate fi numit altfel decât un strigăt."1 Nu la acelaşi lucru ne cheamă Dumnezeu de-a lungul întregii Biblii? „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti" (Ieremia 3:33). Dumnezeu nu este surd. El nu e deconectat de noi. El a repetat mereu si mereu de-a lungul secolelor: „Te voi ajuta, chiar aşa voi face. Când nu ştii încotro să te îndrepţi, îndreaptă-te spre Mine. Când îţi ridici mâinile — ridică-le spre Mine. Şi alături de ele pune-ţi şi vocea şi Eu voi veni şi te voi ajuta." După ce Moise a coborât de pe Muntele Sinai, a chema pe Dumnezeu devenise un semn distinctiv în succesele oamenilor. Patriarhul a subliniat acest lucru în cel mai dramatic mod prin cuvintele de dinaintea morţii lui: „Care este, în adevăr neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm?" (Deut. 4:7). S-ar putea ca celelalte naţiuni să fi avut care de luptă mai bune, arme mai bune, dar acest lucru nu conta în final. Ei nu aveau ceea ce Israel avea, un Dumnezeu care să le răspundă atunci când îl
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor h 67

chemau. Mai remarcaţi că Dumnezeu nu promite ajutorul atunci când Israel încetează săL mai cheme. Iar rezultatul va fi înfrângerea şi smerirea lor.
FORŢA REALĂ

Principala strategie a lui Satan împotriva oamenilor lui Dumnezeu a fost întotdeauna şoapta: „Nu-L chema, nu-I cere," nu aştepta ca Dumnezeu să facă lucruri mari. Te vei descurca bine dacă te bazezi pe propria ta isteţime şi putere." Adevărul e că diavolul nu-i deloc înspăimântat de eforturile noastre umane şi de succesele noastre. Dar el ştie că împărăţia îi va fi zdruncinată atunci când ne înălţăm inimile spre Dumnezeu. Ascultaţi afirmaţia plină de încredere a lui David din Psalmul 4:3: „Să ştiţi că Domnul şi-a ales un om pe care-1 iubeşte: Domnul aude ctnd strig către El!" (subl. autorului). Aceasta era atitudinea lui David, instinctul său şi mai ales modul lui de abordare a luptei. Nu contează cum sunt armatele filistene. Dacă îl chemăm pe Dumnezeu, El ne va da biruinţa. Dacă dăm înapoi şi nu strigăm, atunci vom fi înfrânţi chiar şi de un număr mic de oameni.

Diavoiui nu-i deloc înspăimântat de eforturile noastre umane şi de succesele noastre. Dar el ştie că împărăţia îi va fi zdruncinată atunci când ne înălţăm inimile spre Dumnezeu. A Aproape că-1 aud pe David spunând: „Mă poţi urmări, mă poţi persecuta, poţi să faci ce vrei — însă când II chem pe Dumnezeu ai dat de necaz! Domnul aude
68 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

când îl chem." Notaţi cum îi defineşte Dumnezeu pe cei răi în Psalmul 14:4: „Şi-au pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu, cum mănâncă pâinea şi nu cheamă pe Doinind?" (subl. autorului). Aceasta e definiţia divinităţii pentru cei păcătoşi. Ei vor face multe lucruri, însă nu se vor smeri şi nu vor recunoaşte omnipotenţa lui Dumnezeu, de aceea nici nu-L vor chema din toată inima lor. Unul dintre marii scriitori de meditaţii a spus: „Principalul lucru pe care îl cere Dumnezeu e atenţia noastră." Mântuirea însăşi e imposibilă până când omul nu cheamă în smerenie Numele Domnului (Fapte 2:21), pentru că Dumnezeu a promis că va fi bogat în îndurare faţă de cei ce cheamă Numele Lui (Romani 10:12-13). „Cheamă-Mă în ziua necazului" spune Dumnezeu în Psalmul 50:15. „Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi." Dumnezeu doreşte laudă din vieţile noastre... însă singurul mod prin care lauda proaspătă şi proslăvirea vor izbucni este ca noi să continuăm să venim la El în vremuri de restrişte şi necazuri. Atunci El va interveni pentrvi a ne lua apărarea, iar noi vom cvmoaşte că El ne-a ajutat. Nvi suntem noi toţi înclinaţi să fim un pic cam mândri şi să credem că pvttem face faţă tuturor lucrurilor? Nvimai să vină vin pic de necaz şi cât de repede simţim insvificienţa noastră. Necazul este vinul din marii slujitori ai lui Dvimnezevi pentrvi că el ne aminteşte cât de mult avem nevoie de Domnvil în orice zi. Altfel tindem să viităm a-L implora. Din diferite motive noi vrem să ne purtăm singviri de grijă.
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 69 CUM ÎNCEP TREZIRILE

Istoria trezirilor din trecvit ne descrie acest adevăr într-o lumină clară. Indiferent că stvidiezi Marea Trezire, A dovia Mare Trezire, Trezirea galeză, revărsarea din 1906 de pe strada Azvisa din Los Angeles, sau oricare altă perioadă de trezire, vei găsi întotdeauna bărbaţi şi femei care mai întâi au suspinat înlăuntrul lor, dorind să vadă staus-quo-ul

schimbat — în ei înşişi şi în bisericile lor. Ei avi început să strige la Dvimnezeu cu insistenţă; rugăciunea dă naştere la trezire, care, la rândvil ei, dă naştere la mai multă rugăciune. E ca şi în Psalm vil 80 vinde Asaf deplânge starea tristă a timpului său, zidurile dărâmate, animalele sălbatice, viile arse. Apoi în versetul 18 el se roagă: „înviorează-ne iarăşi şi vom chema Numele Tăvi!" Duhul Sfânt este dvihul rugăcivmii. Nvimai când suntem plini de Duhul simţim nevoia dvipă Dvimnezeu, ori încotro ne-am îndrepta. în timp ce conducem maşina dvihul nostrvi se poate îndrepta în mod spontan spre Dumnezeu cvi nevoile şi cererile noastre, cu mijlocirile noastre, chiar acolo, în mijlocul traficului. Dacă bisericile noastre nvi se roagă, dacă oamenii nvi avi vin apetit pentrvi Dumnezeu, atvinci ce mai contează câţi vin la serviciile de închinare? îl impresionează asta pe Dvimnezevi? Vă puteţi imagina îngeri spvinând: „Oh, băncile voastre! Incredibil ce frumoase svint! Aici în cer noi am vorbit de ele ani întregi. Şi luminile de la altar — ingenios! Felul în care aţi plasat treptele ce dvic la amvon — e minunat..." Mă îndoiesc. Dacă nvi vrem să experimentăm apropierea de Dvimnezevi aici pe pămînt de ce am mai vrea să mergem
70 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

în cer? Acolo El este centrul a tot ce se întâmplă. Dacă nu ne bucurăm de prezenţa Lui aici şi acum, atunci cerul nu va mai fi cer pentru noi. De ce ar trimite El acolo pe cineva care nu-L doreşte cu pasiune aici pe pământ? Nu sugerez că am fi socotiţi neprihăniţi prin fapte, prin rugăciune sau prin orice alt act de devotament. Nu sunt legalist. Dar să nu ne eschivăm însă de la ce înseamnă cerul cu adevărat: să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu, să ne facem timp să-L iubim, să-L ascultăm şi să-I dăm laudă. Am vorbit cu pastor după pastor, unii din ei remarcabili şi „plini de succes," care mi-au spus când nu era nimeni de faţă: „Jim, adevărul e că nu aş putea avea o seară de rugăciune reală în biserica mea. Nu m-aş simţi bine cu un număr mic de oameni. Dacă nu se spune ceva, nu se cântă sau nu se face vreo anumită prezentare, oamenii pur şi simplu nu vin. Abia pot să-i ţin la un serviciu de o oră şi asta numai o dată pe săptămână." Găsim genul ăsta de religie undeva în Biblie? Isus însuşi nu-i poate aduna nici chiar pe cei din propriul Său popor! Ce tragedie că prea adesea calitatea slujirii se măsoară mai mult prin numărvil de membri şi mărimea clădirii decât prin rezultate spirituale veritabile. în calitate de predicator daţi-mi voie să fiu deschis cu voi. Predicarea în sine poate deveni uşor o formă subtilă de divertisment. Când voi sta în picioare la tronul de judecată al lui Hristos, El nu mă va întreba cât de bun orator am fost. El nu mă va întreba câte cărţi am scris. Mă va întreba doar dacă am stat în rândul bărbaţilor şi al femeilor care i-au învăţat pe alţii sa cheme Numele Domnului, rând care a început încă de pe vremea nepoţilor lui Adam.
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 71 UN EXAMEN PERSONAL

Toată discuţia mea despre rugăciune a suferit un examen sever acum câţiva ani, când eu şi Carol am trecut, timp de doi ani şi jumătate, prin cel mai întunecos tunel pe care ni l-am fi putut imagina. Fiica noastră cea mai mare, Chrissy, fusese un copil model. Insă pe la 16 ani a început să

se depărteze. Recunosc că nu am remarcat acest lucru — eram prea ocupat cu biserica, plantând noi filiale, prezidând proiecte şi făcând toate celelalte lucruri pe care poziţia mea le cerea. între timp Chrissy nu se depărta numai de noi, ci şi de Dumnezeu. Mai târziu ea a plecat şi de acasă. în multe nopţi nu ştiam nici măcar unde era. Când situaţia s-a agravat, am încercat totul. Am rugat-o, am implorat-o, am certat-o, am pedepsit-o, am încercat să o controlez cu ajutorul banilor. Acum, când privesc înapoi îmi recunosc nebunia acţiunilor mele. Nimic n-a ajutat: ea se împietrea din zi în zi mai mult. Prietenul ei întrunea tot ce nu doream noi pentru copilul nostru. Cum am rezistat în acea perioadă, nu ştiu. De multe ori, duminica dimineaţa, mă îmbrăcam, îmi luam maşina şi conduceam până la Tabernacle cu mult înaintea soţiei mele... şi, tot drumul până la uşa bisericii, timp de 25 de minute plângeam. „Doamne cum voi face faţă celor trei servicii de astăzi? Nu vreau să devin centrul atenţiei. Oamenii au propriile lor probleme — ei vin aici pentru ajutor şi încurajare. O, Doamne, te rog: primul meu copil Chrissy." Nu ştiu cum dar Dumnezeu mă ajuta atât cât să fac faţă unei alte duminici lungi. Au fost momente când în timp ce ne închinam lui Dumnezeu şi cântam, duhul
72 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

meu aproape că evada de la ce se întâmpla în jur pentru a mijloci pentru Chrissy. Trebuia să mă controlez pentru a mă concentra asupra nevoilor oamenilor. Tot în această perioadă am aflat că soţia mea, Carol trebuia operată — histerectomie. în zilele de convalescenţă, diavolul a profitat de starea ei pentru a-i spune: S-ar putea să ai
acest cor mare, să scoţi albume şi să ţineţi evanghelizări la Radio City Music Hali şi toate celelalte. Foarte bine, tu şi cu soţul tău puteţi continua să spuneţi lumii despre Hristos — rusă eu îi voi avea pe copiii voştri. îl am deja pe primul. Voi veni şi după ceilalţi doi.

Ca orice mamă care-şi iubeşte copiii, Carol a fost lovită de o teamă şi o grijă imensă. Pentru ea familia însemna mai mult decât corul. într-o zi mi-a spus: „Trebuie să plecăm din New York. Vorbesc serios. Atmosfera de aici ne-a răpit deja primul copil. Nu putem continua să creştem copiii aici. Dacă tu vrei să stai n-ai decât — însă eu voi pleca cu ceilalţi copii. Nu glumesc deloc." într-o zi Carol mi-a spus: „Trebuie să plecăm din New York. Nu putem continua să creştem copiii aici." A „Carol,,, i-am răspus, „nu putem face asta. Nu putem pleca pur şi simplu fără să ştim ce vrea Dumnezeu de la noi." Carol nu se răzvrătea, era doar deprimată după operaţie. Până la urmă a hotărât să nu împacheteze şi să nu fugă. într-o zi s-a aşezat la pian şi Dumnezeu i-a dat, în acea vale adâncă a disperării, o cântare care a atins mai mulţi oameni decât cele pe care le scrisese anterior:
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 73

în clipele mele de teamă Prin fiecare durere şi fiece lacrimă Există un Dumnezeu care mi-a rămas credincios. Când puterea mea s-a dus

Când nu mai am nici un cântec în inimă în dragoste, El s-a dovedit credincios. Fiecare cuvânt pe care 1-a promis e adevărat. II văd pe Dumnezeu făcând ceea ce credeam că e imposibil El a rămas credincios, credincios faţă de mine. Când privesc în urmă, văd dragostea şi mila Sa Deşi am întrebări în inimă şi mă-ndoiesc El îmi rămâne credincios. Când inima mea era departe în zilele când nu mă puteam ruga Dumnezeul meu mi-a rămas totuşi credincios. în zilele pe care le-am cheltuit pentru mine Când umblam după ceea ce-mi făcea plăcere Chiar şi atunci Dumnezeu mi-a rămas credincios. El mă aşteaptă cu braţele deschise Ori de câte ori mă întorc la El Şi încă o dată văd că mi-a rămas credincios. El a rămas credincios, credincios faţă de mine... Chemam noi Numele Domnului în toate aceste necazuri? într-un anume sens, da. Dar nu mă puteam abţine să nu acţionez şi pe cont propriu. Eram încă, într-o anumită măsură jucătorul de baschet care vrea să ia mingea, să o izbească de podea, să facă ceva, să spargă zidul apărării oriunde găseşte un punct slab. Dar cu cât încercam eu mai mult cu atât Chrissy devenea mai reluctantă.
74 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Apoi, într-o zi de vară pe când eram singur în Florida am primit un telefon de la un pastor pe care i-1 recomandasem lui Chrissy. „Jim," mi-a spus el, „vă iubesc pe tine şi pe soţia ta, dar adevărul e că Chrissy va face ceea ce va vrea ea. Nu prea mai ai de ales, acum când are 18 ani. Ea e hotărâtă. Voi va trebui să acceptaţi indiferent de decizia pe care o va lua ea." Am închis telefonul. Ceva în străfundul sufletului meu a început să strige. „Niciodată! Niciodată nu voi accepta ca Chrissy să fie departe de Tine, Doamne!" Ştiam că dacă ea va continua să meargă pe calea pe care şi-a ales-o nu o va aştepta decât distrugerea. încă o dată,.ca atunci în 1972, mintea mea s-a luminat. Dumnezeu m-a lăsat în mod clar să înţeleg că trebuie să mă opresc din a plânge, a striga sau a vorbi cu oricine altcineva despre Chrissy. Singurul cu care urma să vorbesc de acum încolo era Dumnezeu. De fapt, ştiam că n-ar mai fi trebuit să iau legătura cu Chrissy până când Dumnezeu nu va acţiona. Trebuia doar să cred şi să iau aminte la lucrurile despre care am predicat adesea. Oiemă-Mă în ziua necazului şi îti voi răspunde. Potop de lacrimi s-a revărsat asupra mea. Ştiam că trebuie să cedez controlul asupra situaţiei. întors acasă în New York am început să mă rog cu o intensitate şi o credinţă sporită aşa cum nu am mai făcut-o niciodată înainte. în ciuda veştilor rele pe care le primeam despre Chrissy, eu continuam să mijlocesc şi chiar am început să-L laud pe Dumnezeu pentru

ceea ce ştiam că va face în curând. N-am mai încercat să o vad. Eu şi Carol am petrecut Crăciunul într-o adevărată tristeţe. Arătam jalnici în încercarea de a deschide cadourile alături de ceilalţi doi copii, fără Chrissy.
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor h 75

A venit şi februarie. într-o seară rece de marţi, la serviciul de închinare, am vorbit din Fapte 4, despre cutezanţa cu care biserica chema Numele Domnului în timpul persecuţiei. Am început timpul de rugăciune fiecare înălţându-şi glasul spre Domnul simultan. Unul dintre uşieri mi-a întins un bilet. O tânără pe care o simţeam foarte sensibilă în duhul îmi scrisese: Pastor Cymbala, simt că trebuie să oprim întâlnirea şi să ne rugăm cu toţii pentru
fiica dumneavoastră.

Am ezitat. Era corect oare să schimb cursul serviciului şi să mă concentrez asupra nevoii mele personale? Şi totuşi ceva din acel bilet părea să sune corect. în câteva minute am luat microfonul şi am spus congregaţiei ceea ce tocmai se întâmplase. „Adevărul e," am spus eu, „deşi nu am vorbit mult despre acest subiect, că fiica mea este departe de Dumnezeu în aceste zile. Pentru ea răul este bine şi binele este rău; lumina e întuneric şi întunericul e lumină. Dar eu ştiu că Dumnezeu poate ajunge până la ea. Am să-L rog pe pastorul Boekstaaf să ne conducă în rugăciune pentru Chrissy. Să ne dăm toţi mâinile." Pe când asociatul meu conducea oamenii în rugăciune, eu stăteam în spatele lui cu mâinile pe umerii săi. Lacrimile mele secaseră, însă m-am rugat cât de bine am ştiut eu. Pentru a descrie ce s-a întâmplat în următoarele minute nu pot decât să împrumut o metaforă: Biserica se transformase într-o sală de naştere. Sunetele femeii care dă naştere nu sunt plăcute, însă rezultatele sunt minunate. Pavel ştia acest lucru când a scris: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi..." (Galateni 4:19). Un geamăt, un sentiment de hotărâre disperată se
76 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

ridica din mulţime, ca şi cum ea ar fi spus: „Satan, tu nu vei avea această fată. Ia-ţi mâinile de pe ea — căci ea se va întoarce!" Eram copleşit. Forţa acestei vaste mulţimi care chema pe Dumnezeu aproape că m-a trântit la pământ. Când am ajuns acasă în acea seară, Carol mă aştepta. Ne-am aşezat la masa din bucătărie şi i-am spus: „S-a terminat." „Ce s-a terminat? s-a mirat ea. „S-a terminat cu Chrissy. Ar fi trebuit să fii cu noi în seara asta la rugăciune. Ascultă ce-ţi spun acum. Dacă există un Dumnezeu în ceruri atunci tot acest coşmar se va sfârşi." I-am descris ceea ce se întâmplase.
ÎNTOARSĂ DIN ABIS

Treizeci şi două de ore mai târziu, joi dimineaţa pe când mă bărberam, Carol a năvălit pe uşă, cu ochii larg deschişi. „Du-te jos!" a spus ea abia trăgându-şi sufletul. „Chrissy e aici." „Chrissy? Aici?" „Da! Du-te odată!" „Dar, Carol, eu tocmai..."

„Du-te odată jos," m-a implorat ea. „Pe tine vrea să te vadă." Mi-am şters spuma de pe faţă şi m-am îndreptat spre scări cu inima gata să-mi sară din piept. Când am ajuns aproape de bucătărie am văzut-o pe fiica mea pe pardoseală pe mâini şi pe genunchi suspinând. Am strigat-o cu precauţie: „Chrissy?" Ea s-a agăţat de piciorul meu şi a început să-şi reverse angoasa. „Taţi — taţi — am păcătuit împotriva lui
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 77

Dumnezeu. Am păcătuit împotriva mea însămi. Am păcătuit împotriva ta şi împotriva mamei. Te rog, iartă-mă." Vederea mi s-a întunecat de lacrimi la fel ca şi a ei. Am ridicat-o de jos, am ţinut-o în braţele mele şi am plâns împreună. Deodată ea s-a îndepărtat. „Taţi, cine s-a rugat pentru mine?" m-a întrebat ea cu un tremur. „Cine s-a rugat pentru mine? " Vocea aceea era ca a unui judecător. „Ce vrei să spui,Chrissy?" „Marţi seara, taţi — cine s-a rugat pentru mine?" Şi cum nu spuneam nimic, ea a continuat: „Pe la mijlocul nopţii Dumnezeu m-a trezit şi mi-a arătat abisul spre care mă îndreptam. Era fără fund — şi m-am speriat de moarte. Mi-era atât de frică! Mi-am dat seama cât de împietrită am fost. Cât de greşită şi de răzvrătită. Dar în acelaşi timp se părea că Dumnezeu Şi-a pus braţele împrejurul meu şi mă ţinea strâns. Şi pe când mă oprea din alunecare, El mi-a spus: 'Eu încă te iubesc.' Taţi, spunemi adevărul — Cine s-a rugat pentru mine marţi seara?" M-am uitat în ochii ei înroşiţi şi mi-am regăsit încă o dată fiica pe care o crescusem. întoarcerea lui Chrissy la Domnul era un lucru real. In toamna aceluiaşi an, Dumnezeu, în mod miraculos a deschis posibilitatea ca ea să se înscrie la vin colegiu biblic, unde, nu numai că s-a pus pe studii, dar a început să formeze şi grupuri de muzică şi un cor mare ca al mamei ei. Astăzi ea e soţie de pastor în Vestul Mijlociu şi are trei copii minunaţi. Prin toate aceste lucruri, eu şi Carol am învăţat, cum nu o mai făcuserăm înainte că rugăciunea persistentă către Domnul poate să rupă orice legă78 A Vânt proaspăt, toc proaspăt

tură a diavolului, pentru că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă. în aces tru creştini. neputinţă. în aceste vremuri tulburi nu exista o altă cale pen-

Ziua în care Isus S-a mâniat
Asemenea majorităţii creştinilor, ador imaginea mentală a unui Isus, care ridică mielul pe umeri şi îl duce într-un loc sigur. Ador imaginea serafică a Copilului din iesle. Ador povestirea în care Isus hrăneşte mulţimile cu pâine şi peşte. Când mă gândesc la Isus cum moare pe cruce pentru a plăti păcatul meu, sunt adânc mişcat. Mă minunez la vederea Lui, ieşind afară din mormânt, viu, în dimineaţa învierii.

Dar există o imagine a lui Isus care, sincer vorbind, pare să nu-şi găsească locul. E atât de uluitoare încât mă întreb de ce a pus-o Dumnezeu în Biblie... nu numai o dată, ci de două ori. A doua relatare e în Marcu 11:15-18: Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu. Şi-i învăţa şi zicea: „Oare nu este scris: „'Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?' Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari."
79

80

A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum sn-L omoare; căci se temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui. Fără îndoială că cei doisprezece ucenici erau la fel de şocaţi ca şi mulţimea; nu se spune că ei l-ar fi ajutat pe Stăpânul lor să curăţe Templul. Isus a început, de vinul singur, să răstoarne mesele, blocând pe cei care cărau lucruri şi spunând: „Luaţi astea de aici. Nu le puteţi aduce prin curte." S-a năpustit asupra vânzătorilor de boi, oi şi porumbei. „Afară! Luaţi-vă catrafusele de aici!" Ce s-a întâmplat cu acel Isus iubitor? Cineva care se irita atât de tare cu siguranţă nu umbla în Duhul, nu-i aşa? Dar acesta era Isus Hristos. De fapt, prima dată când făcvise lucrul acesta, cu doi ani înainte (Ioan 2), îşi făcuse chiar şi un bici. El îi alunga în mod fizic pe oameni afară din Templu! Ce 1-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se agite aşa de tare?
Casa Lui era folosită pentru alte scopuri decât acelea cărora le era destinată.

Şi pe când penele zburau, banii se rostogoleau pe jos şi negustorii strigau după poliţie, Isus şi-a ridicat glasul deasupra zgomotului: „Acest loc arată şi miroase mai mult a târg decât a Templu. Ce s-a întâmplat cu cuvântul lui Isaia referitor la adevăratul scop al acestei clădiri — acela de a fi o casă de rugăciune pentru toate naţionalităţile şi rasele? Afară! Ieşiţi toţi afară!"

NU-ŞI FĂCEAU DECÂT SLUJBA
Ciudăţenia acestei întâmplări este că, dacă Eyewit-ness News (un canal de televiziune, n. tr.) i-ar fi intervieZiua în care Isus S-a mâniat A 81

vat pe oricare dintre negustorii din aceea zi, ei şi-ar fi apărat cu tărie dreptul lor de a fi acolo. „Noi oferim un serviciu esenţial închinătorilor," ar fi spus ei. „Cum altfel şi-ar face oamenii rost de animalele cerute pentru jertfă. Când locuieşti la o distanţă considerabilă nu poţi să-ţi aduci oile şi vitele pe străzile Ierusalimului. Noi trebuie să ajutăm la îndeplinirea programului..." însă, desigur, ei mai adăugaseră şi ceva la preţul normal. Isus nu e impresionat deloc de co-mercialismul religios. El nu e preocupat dacă doar facem lucarea lui Dumnezeu, ci şi cum o facem şi de ce o facem, h Schimbătorii de bani ar fi spus la fel. „Toţi trebuie să plătească taxa şi oamenii nu pot intra cu orice fel de bani, greceşti, romani sau macedonieni. Le trebuie monede speciale, bătute aici în Ierusalim. Noi îi ajutăm să-şi rezolve problemele financiare." Insă şi ei

încasau profituri grase. Pentru noi cei implicaţi în predicarea Evangheliei, în muzică, în publicarea de materiale creştine, şi în alte lucrări de acest gen, există un mesaj tăios aici: Isus nu e impresionat deloc de comercialismul religios. El nu e preocupat dacă doar facem lucarea lui Dumnezeu, ci şi cum o facem şi de ce o facem. La Tronul de Judecată al lui Hristos, principalele întrebări pentru mine nu se vor referi la creşterea sau bugetul de la Brooklyn Tabernacle, ci la motivul pentru care am păstorit eu această biserică şi cu ce duh. Dacă cânţi într-un cor, întrebarea nu e dacă ai cântat bine notele, ci pur şi simplu de ce ai cântat.
82 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Dacă predai la şcoala duminicală, o faci cu o inimă care radiază dragostea lui Dumnezeu pentru elevi sau din alt motiv? Mă înspăimânt când citesc pretenţiile pe care unele grupuri de muzică creştină contemporană le stipulau în contracte. Pentru a ţine un concert la biserica ta, onorariul va fi de atât (cu cât mai multe zerouri), plus biletele de avion dus-întors — cel mai adesea la clasa întâi, nu la clasa a doua. Fiecare detaliu legat de cazare este riguros specificat, până la „sushi pentru 20 de persoane," care să-i aştepte la hotel cum am avut într-un caz. Toate acestea sunt făcute ca într-un final grupul să stea în faţa cetăţenilor oraşului şi să-i îndemne „puneţi-vă încrederea în Domnul pentru toate nevoile voastre." Strămoşii noştri din acele zile când se întâlneau în aer liber, obişnuiau să spună că dacă oamenii pleacă de la întâlnire vorbind despre cât de frumos au cântat cântăreţii, atunci întâlnirea a dat greş. însă dacă oamenii pleacă acasă spunând lucruri precum: „Cât de bun este Dumnezeu! El mi-a vorbit în seara aceasta într-un mod atât de minunat," înseamnă că a fost o întâlnire reuşită. Scena nu trebuie împărţită cu Domnul. Schimbătorii de bani din primul secol erau în Templu, însă ei nu aveau duhul Templului. Poate că jucau un rol legitim în ajutarea oamenilor care veneau mereu la închinare, însă erau în neconcordanţă cu întregul scop al Casei Domnului. Spune Biblia undeva, din Geneza până în Apocalipsa: „Casa Mea se va numi o casă de predicare?" A „Atmosfera din casa Tatălui Meu," părea să spună
Ziua în care Isus S-a mâniat A 83

Isus, „ trebuie sa fie o atmosferă de rugăciune. Mirosul dimprejurul Tatălui trebuie să fie cel al oamenilor care îşi deschid inimile în închinare şi implorare. Acesta nu e un loc de făcut bani. Aceasta este o casă unde se cheamă Numele Domnului." Nu vreau câtuşi de puţin să sugerez că Templul din Ierusalim, construit de către Irod cel Mare, ar fi corespondentul direct al bisericilor noastre de astăzi. Dumnezeu nu-Şi mai concetrează prezenţa într-o clădire anume. De fapt Noul Testament ne învaţă că noi suntem acum locuinţa Lui; El locuieşte în oamenii Săi. Cu cât mai important este atunci mesajul lui Isus cu privire la prioritatea rugăciunii? L-am văzut pe Dumnezeu făcând mult mai mult în vieţile oamenilor în timpul a zece minute de rugăciune reală decât prin zece dintre predicile mele. A Trăsătura care ar trebui să definescă bisericile creştine, pe creştini, întâlnirile creştineşti

este aroma rugăciunii. Nu are importanţă care este tradiţia mea sau a ta. Oricum casa nu ne mai aparţine nouă; ea este a Tatălui. Spune Biblia undeva, din Geneza până în Apocalipsa: „Casa Mea se va numi o casă de predicare?" Sau spune ea „Casa Mea se va numi o casă a muzicii?" Bineînţeles că nu. Biblia spune însă: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele." Predica, muzica, citirea Cuvâtului îşi au şi ele locul lor. Cred în ele şi le practic pe toate. Insă ele nu trebuie niciodată să primeze în faţa rugăciunii ca un semn definitoriu al prezenţei lui Dumnezeu. L-am văzut pe Dumnezeu făcând mult mai
84 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

mult în vieţile oamenilor în timpul a zece minute de rugăciune reală decât prin zece dintre predicile mele.
PRINCIPALA CARACTERISTICĂ A BISERICII

Aţi remarcat vreodată că Isus a lansat Biserica Creştină nu atunci când cineva a predicat, ci în timp ce oamenii se rugau? în primele două capitole din Faptele Apostolilor, apostolii nu făceau altceva decât să stea în aşteptare. Şi pe când erau acolo... închinându-se, comunicând cu Dumnezeu, lăsându-L pe Dumnezeu să-i modeleze şi să le purifice duhurile, să le facă acele operaţii de inimă pe care numai Duhul Sfânt le poate face... a luat naştere Biserica. Duhul Sfânt a fost turnat. Dacă astfel naşte Dumnezeu o biserică, ce putem spune noi astăzi când întâlnirile de rugăciune aproape au dispărut din multe biserici? Dacă astfel naşte Dumnezeu o biserică, ce putem spune noi astăzi când întâlnirile de rugăciune aproape au dispărut din multe biserici? h Oare numai mie singur mi se face ruşine când liderii religioşi din America discută despre reintroducerea rugăciunii în şcolile publice? Nu mai avem atâta rugăciune nici măcar în multe dintre bisericile noastre! Ai crede că, din smerenie, ne vom ţine gura referitor la acest subiect până când vom practica în bisericile noastre ceea ce propovăduim. Sunt sigur că în şcolile din vremea împăraţilor romani nu se făceau rugăciuni către Dumnezeu. Dar atunci primilor creştini părea să nu le pese ce făceau
Ziua în care Isus S-a mâniat A 85

Caligula sau Claudiu sau Nero. Cum putea vreun împărat să-L oprească pe Dumnezeu? De fapt cum ar fi putut demonii iadului să facă progrese când poporul lui Dumnezeu se ruga şi-I chema Numele? Imposibil. Nu-i vedem pe Petru şi Ioan, din Noul Testament, frământându-şi mâinile şi zicând: „Oh, ce vom face? Caligula e bisexual, vrea să-şi nominalizeze calul în Senatul roman... ce model groaznic de conducere! Cum vom răspunde noi acestei grozăvii?" Să nu ne mai jucăm cu noi înşine. Să nu ne distra-gem atenţia de la viaţa slabă de rugăciune din propriile noastre biserici! în capitolul 4 din Faptele Apostolilor, când apostolii au fost arestaţi pe nedrept, duşi la închisoare şi ameninţaţi, nu au protestat şi nici nu au avut nevoie de vreo pârghie politică. Ci s-au îndreptat spre o întâlnire de rugăciune. Curând, locul acela vibra de puterea Duhului Sfânt (v.23-31).

Apostolii aveau acest instinct: când eşti în necaz, roagă-te. Când eşti intimidat, roagă-te. Când eşti provocat, roagă-te. Când eşti persecutat, roagă-te. Traducătorul englez al Bibliei, J.B. Phillips, după ce a terminat de tradus această secţiune din Scripturi, nu s-a putut opri să nu reflecte la ceea ce a observat. în prefaţa din 1955 a primei sale ediţii a cărţii Faptele Apostolilor, el scrie: Este imposibil să petreci câteva luni în studiul intens al acestei cărţi scurte... şi să nu fii profund mişcat şi, ca să fim sinceri, chiar tulburat. Cititorul este mişcat pentru că vede Creştinismul, adevăratul Creştinism, în acţiune pentru prima dată în istoria omenirii. Biserica nou-născută, la fel de vulnerabilă ca un copilaş, fără bani, fără influenţă sau putere, în sensul obişnuit al cuvân86 A Vânt proaspăt, foc proaspăt tului, porneşte cu bucurie şi curaj sa câştige lumea păgână pentru Dumnezeu, prin Hristos... Totuşi nu putem să nu ne simţim şi tulburaţi, nu numai mişcaţi, pentru că aceasta e biserica ce ar trebui să existe şi astăzi, viguroasă şi flexibilă. Acelea erau zilele de dinainte ca ea să se îmbogăţească şi să fie sufocată de prosperitate sau supra-organizare. Aceşti oameni nu au făcut „caz de credinţa lor", ci pur şi simplu credeau; nu îşi „spuneau" rugăciunile, ci se rugau cu adevărat. Nu ţineau conferinţe pe teina medicinii psihosomatice, ci în mod simplu îl vindecau pe cel bolnav. Insă, dacă după standardele moderne, ei e-rau oameni simpli şi naivi, trebuie să admitem cu tristeţe că erau deschişi faţă de Dumnezeu într-un mod care este aproape necunoscut astăzi.1 Descliişifaţă de Dumnezeu... nu stârneşte acest lucru duhul din voi? Această scurtă expresie

însumează secretul puterii bisericii timpurii, un secret care nu s-a schimbat deloc de-a lungul celor 20 de secole.
NIMENI NU E PREA ÎMPIETRIT

O notiţă fascinantă apare în Fapte 9 atunci când Saul din Tars, un violent prigonitor al bisericii s-a convertit şi Dumnezeu avea nevoie de un credincios care să-1 călăuzească. Era normal ca nici un creştin să nu dorească să fie primprejurul acestui om. Şi totuşi Dumnezeu 1-a înduplecat pe Anania spunându-i: „Scoa-lă-te, du-te... şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă" (v. 11). Se pare că aceasta era dovada că totul se schimbase. „E în regulă Anania... linişteşte-te... nu trebuie să-ţi mai fie frică

1
Ziua în care Isus S-a mâniat h 87

acum, nu mai e nici o primejdie. El se roagă." Acum câţiva ani, L-am văzut pe Domnul schimbând un om la fel de dur, ca răspuns la rugăciunea credinţei, întreaga atmosferă care 1-a atins pe Ricardo Aparicio s-a născut din rugăciune. Cele mai multe din lucrările bisericii noastre nu au început ca urmare a vreunei idei strălucite născute la vreuna din întâlnirile pastorilor. De obicei, noi nu spunem: „Să începem să ne ocupăm de oamenii străzii şi apoi să recrutăm laici care să lucreze pentru noi." De-a lungul anilor am învăţat să-L lăsăm pe Dumnezeu să de-a naştere unei idei în inimile oamenilor, care sunt sensibili spiritual, care încep să se roage şi să simtă o

chemare. Apoi ei sunt cei care vin la noi: „Vrem să începem cutare sau cutare lucrare," spun ei şi lucrarea porneşte şi rezistă. Descurajarea, complicaţiile şi alte atacuri ale vrăjmaşilor nu o distrug. Un bărbat, pe nume Terry şi alţi câţiva au devenit din ce în ce mai preocupaţi de categoria bărbaţilor prostituaţi care lua amploare în regiunea Lower West Side din Manhattan, întrun loc numit „minele de sare". Acolo se păstra sarea pentru dezgheţarea străzilor oraşului în timpul iernii. Această subcultură bolnavă ajunge până la 200 de bărbaţi în perioada caldă. Locuind în maşini abandonate sau în găuri subterane, mulţi dintre ei se îmbracă în rochii şi se oferă clienţilor care trec pe acolo — unii dintre ei oameni influenţi şi bogaţi, în limuzine strălucitoare. Majoritatea lor au fost violaţi în copilărie de un adult dintre rudele lor. La „minele de sare" ei încep de la vârsta de 16 ani însă nu rezistă mult după 40 de ani. La acea vârstă ei sunt fie în închisoare, fie morţi din cauza vreunei boli transmisă pe cale sexuală sau din
88

A Vânt proaspăt, foc proaspăt

cauza supradozei de droguri. în vecinătate sunt multe baruri frecventate de homosexuali sado-masochişti. Unii dintre bărbaţii prostituaţi poartă lame pentru a se apăra. Echipa noastră a început prin a le aduce mâncare şi pături, sâmbăta, în timpul zilei, când bărbaţii nu erau distraşi de „munca" lor. Deşi câştigau considerabil, ei îşi risipeau banii pe droguri. Iar pentru mâncare căutau în buncăre şi lăzi de gunoi. Era extrem de greu să simţi compasiune pentru aceşti indivizi, să le înţelegi viaţa nenorocită. Marţi seara ne rugam adesea pentru dragoste, compasiune şi protecţie. Fiica mea, Susan, acum adolescentă, a intrat şi ea în acea echipă şi nu o dată mi-a spus: „A fost atât de frus-trant seara trecută! Ii vorbeam acestei regine a homosexualilor despre Isus şi el mă asculta cu mare atenţie. Şi tocmai când mă gândeam că vom ajunge la un rezultat, o limizină se opreşte în dreptul nostru, uşa din spate se deschide, o mână îl cheamă... şi el dispare. 'îmi pare rău Susan, trebuie să mă apuc de treabă acum,' îmi spune el." însă nu totul a fost în zadar. într-o după-amiază de duminică, cu jumătate de oră înaintea începerii serviciului, Terry bate la uşa biroului meu: „Pastore Cymbala! Am adus 27 de bărbaţi de la „minele de sare". Nu e minunat!" „Cum s-a întâmplat?" l-am întrebat eu. „Am luat mai multe microbuze şi i-am adus. Pentru mulţi dintre ei aceasta este prima oară când se află într-o biserică." Mai târziu am aflat că unul dintre ei avea un cuţit în mânecă „pentru orice eventualitate". Adunarea de oameni s-a comportat normal faţă de
Ziua în care Isus S-a mâniat A 89

ei chiar dacă bărbaţii nu arătau — sau miroseau — întocmai ca nişte americani. La sfârşitul serviciului câţiva din ei şi-au predat inimile Domnului. Alţii stăteau înmărmuriţi, în vreme ce membrii bisericii îi salutau cu zâmbete şi strângeri de mână. Mergând pe intervalul dintre bănci, m-am ciocnit de o femeie atractivă, în rochie neagră, cu păr blond, lung până la umeri, unghii îngrijite, ciorapi negri şi pantofi cu toc. „Mă scuzaţi, doamnă!" am spus eu.

Ea s-a întors.... şi cu o voce groasă, cu un puternic accent spaniol a replicat: „Nici o problemă, omule." Pentru moment inima a încetat să-mi mai bată. La urma urmelor acea persoană nu era femeie. însă nu era nici un travestit de doi bani. în faţa mea stătea o „femeie" mortală — slabă, fără păr pe corp, graţie tratamentului hormonal. Singurul indiciu vizual care îl trăda, când m-am uitat mai cu atenţie, era mărul lui Adam. M-am apropiat de soţia mea şi i-am şoptit: „Carol, n-o să-ţi vină să crezi, însă persoana de acolo e bărbat." „Nu-ţi bate joc de mine!" mi-a răspuns ea. „Nu glumesc. £ bărbat, crede-mă." Numele lui era Ricardo, cunoscut pe stradă sub numele de „Sarah", mi-a raportat Terry mai târziu. El era cel mai rău dintre toţi pentru că îi introducea pe tinerii băieţi în lumea cocainei şi a prostituţiei. Ricardo se vindea de cel puţin zece ani şi epuizarea a început să pună stăpânire pe el. Imaginaţi-vă disperarea cu care lucrau aceşti bărbaţi în fiecare noapte pentru a câştiga 400-600 de dolari pe care îi terminau apoi imediat pe cocaină, dormind pe sub pod... şi trezindu-se a doua zi dimineaţa pentru a aduna de prin gunoaie ceva de mâncare. Iar când seara se apropia o luau din nou de la capăt. Ricardo a continuat să vină la întâlnirile noastre şi
90 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

şi-a dat brusc seama că el ar putea fi altfel. Acest Isus chiar putea să-1 elibereze de sub influenţa cocainei. Poate că acest Isus ar mai fi putut să-1 preschimbe într-un bărbat adevărat, nu o natură dublă aşa cum credea el că este. încă din copilărie i se spunea, în glumă, că e efeminat. Mama lui îl implorase să ignore homosexualitatea şi el a încercat, însă în zadar. Voinţa nu 1-a ajutat niciodată. Dar ideea că Dumnezeu era mai puternic, că Dumnezeu ar fi putut de fapt să-1 schimbe în interior... era o noutate pentru el. Ricardo a continuat să asculte şi după aproximativ o lună el şi-a predat inima Domnului. Nu a fost o convertire dramatică; nici măcar nu sunt sigur când a avut loc. însă a fost reală în interiorul lui. Nu voi uita niciodată seara când l-am prezentat bisericii. El a stat în picioare înaintea noastră, un pic timid, în haine de bărbat. Părul lui blond fusese tuns şi se vedea deja la rădăcină culoarea lui normală. Lacul de pe unghii i-a fost şters şi ungiile tăiate. Instrucţiunile lui Terry şi ale celorlalţi lucravi la scimbarea mentalităţii din subconştientul său: „Nu Ricardo, nu-ţi încrucişa aşa picioarele. Pune-ţi glezna peste celălalt genunchi..." Sună ciudat, însă ei au fost nevoiţi să înceapă cu „prima lecţie" despre cum stă şi cum merge un bărbat. Congregaţia nu putea decât să se bucure şi să-L laude pe Dumnezeu pentru această minune. Ricardo stătea acolo buimăcit neînţelegând de ce se făcea zgomot. De ce aplaudau toţi aceşti oameni? în lunile care au urmat, Ricardo a făcut un progres imens în viaţa lui spirituală. Am avut nevoie de trei luni pentru a-1 pregăti doar pentru a fi acceptat într-un centru de reabilitare a dependenţilor de droguri. Cu toate acestea, hotărârea lui de a-L urma pe Hristos era fermă. Cele vechi s-au dus, cele noi le-au luat indiscutabil

Ziua în care Isus S-a mâniat A

91

locul. Ricardo a fost scos la lumină din cea mai neagră groapă. C.H. Spurgeon a spus odată că, atunci când un bijutier vrea să îşi arate cele mai frumoase diamante, el le aşează pe o bucăţică de catifea neagră. Contrastul dintre bijuterie şi catifeaua întunecată evidenţiază strălucirea, în acelaşi mod, Dumnezeu face cea mai splendidă lucrare acolo unde totul pare fără speranţă. Oriunde există durere, suferinţă şi disperare acolo este şi Isus. Acolo este şi locul oamenilor Săi — printre cei ce sunt vulnerabili, printre cei care cred că nimănui nu-i pasă de ei. Există vreun loc mai optim în care frumuseţea unui creştin să strălucească? Ricardo s-a mutat ulterior în Texas. într-o vară, pe când eram în Dallas, am dat peste el. A fost nemaipomenit să văd transformarea. Câştigase în greutate şi arăta a bărbat din cap până în picioare. L-am îmbrăţişat şi el mi-a provocat apoi un nou şoc. „Pastore, aş vrea să vă întoarceţi din nou aici peste două săptămâni. Mă căsătoresc!" „Ce faci?" Mintea mea s-a întors la prima noastră întâlnire, când l-am văzut în rochie. „O, da," mi-a spus el. „Am întâlnit o credincioasă pe nume Betty. Ne iubim din toată inima şi acum ne căsătorim." Faptul că Ricardo avea SIDA a complicat situaţia, însă cu ajutorul consilierii şi a sfaturilor date de specialişti, el şi Betty au întemeiat împreună o nouă familie.
O MĂRTURIE CE TREBUIA LĂSATĂ

Câţiva ani mai târziu, în ajunul Crăciunului, pe când mă aflam în biroul meu, chiar înainte de serviciul
92 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

de dumincă după-amiază am primit un mesaj care spunea că Ricardo e pe moarte. El dorea să vorbească cu mine. M-am lăsat moale pe scaun şi ridicând receptorul am auzit vocea lui Betty salutându-mă: „Bună zi via pas-tore... Vi-l voi da pe soţul meu la telefon... dar nu veţi reuşi să-1 auziţi prea bine pentru că e foarte slăbit. îşi mai aminteşte însă de ceea aţi făcut pentru el, atât dumneavoastră cât şi biserica." Imediat după aceea am auzit o voce şoptită şi fragilă spunând: „Pastore — Cymbala — sunt atât de — bucuros — să vă — aud." Am înghiţit cu greu nodul din gât. Ricardo a continuat, forţându-se să articuleze silabele: „Nu — voi — uita — niciodată — cum — m-aţi primit — printre — voi. — Mulţumesc — atât — de — mult." Instinctele mele de slujitor s-au trezit şi eram gata să-i ţin un mic discurs mângâietor, să-i spun că în curând va merge în cer, că va ajunge acolo înaintea mea, dar că îl voi vedea de cealaltă parte pentru toată veşnicia... Duhul Sfânt m-a oprit. Nu! părea să spună o voce. Luptă pentru el! Strigă In Mine pentru el! Am schimbat cursul discuţiei. „Ricardo, mă voi ruga pentru tine chiar acum. Nu încerca să te rogi împreună cu mine; păstrează-ţi puterile." Am început să mijlocesc cu intensitate, luptând împotriva morţii care îşi întindea vălul asupra lui. „O, Doamne, atinge-te de Ricardo cu puterea Ta! încă nu a venit vremea să moară. Refă-1 Tu, pentru gloria Ta mă rog." îmi amintesc chiar că am lovit de câteva ori biroul cu pumnul.

Când am terminat, m-am dus direct în sală unde
Ziua în care Isus S-a mâniat A 93

serviciul începuse, am cerut un moment şi am spus: „Tocmai am vorbit la telefon cu Ricardo, pe care majoritatea dintre voi îl cunoaşteţi. Din toate colţurile sălii erau îndreptate spre mine feţe pe care se putea citi aşteptarea. „E foarte bolnav de SIDA — însă vreau să ne rugăm pentru reabilitarea lui." Acest anunţ a slobozit un torent de rugăciune al oamenilor care strigau spre Dumnezeu pentru Ricardo. Două zile mai târziu am sunat-o pe Betty. „Pastor Cymbala, e incredibil!" mi-a raportat ea. „După ce aţi vorbit voi doi el a adormit — şi a doua zi — toate semnele vitale şi-au revenit. A început să mănânce după ce nu pusese nimic în gură zile întregi." Trei săptămâni mai târziu Ricardo a zburat chiar până în New York şi ne-am pomenit cu el, fără să ne anunţe, la întâlnirea de marţi seara. Mulţimea s-a umplut de bucurie. în inima mea am simţit că Dumnezeu 1-a cruţat pentru un motiv anume: să-şi înregistreze mărturia pe o casetă video astfel încât şi alţii să ajungă să-i cunoască remarcabila poveste. Acest plan s-a concretizat într-un segment emoţionant de opt minute din concertul înregistrat pe caseta video numită Live at Madison Stpînre Garden al corului Brooklyn Tabernacle. Puterea izvorâtă din mărturia lui, filmată pe străzile de la „minele de sare" este copleşitoare. Ar putea, în parte, explica de ce caseta ne-a făcut surpriza de a rămâne luni de zile pe lista naţională Bilbonrd a celor mai bine vândute casete. Ultima dată când l-am văzut pe Ricardo, un an mai târziu, pierduse din nou din greutate. „Sunt atât de obosit", mi-a spus el. „Am luptat destul împotriva acestei boli; acum vreau să merg la Isus. Sunt gata să plec, pentru că acum mă ai pe video şi în anii ce urmează,
94 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

mulţi vor afla ce a făcut Isus în viaţa mea." S-a stins din viaţă curând după aceea.
SECRETUL HARULUI

Povestea vieţii lui Ricardo este dovada a ceea ce Dumnezeu va face ca răspuns la rugăciunea arzătoare. Nimeni nu este în afara harului Său. Nici o situaţie, oriunde pe acest pământ, nu este prea complicată pentru Dumnezeu. Apostolul Pavel, beneficiind de acest har în propria lui viaţă, a vorbit şi a scris despre el după aceea. El scoate în relief, în Romani 10:13-15 un lanţ de evenimente care descriu mântuirea Noului Testament: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit." Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi? Bisericile leagă adesea acest pasaj de lucrarea misionară de peste ocean. „Trebuie să dăruim mai mult astăzi pentru a putea trimite misionari", spun ei — ceea ce este adevărat. însă acesta este doar începutul succesiunii date de Pavel.
Trimiterea duce la propovăduire. Propovăduirea duce la auzire. Auzirea duce la credinţă. Credinţa duce la a chema Numele Domnului.

Observaţi că nu a crede este apogeul. Chiar marii reformatori protestanţi care ne-au

învăţat principiul sola fide („numai credinţa") au spus că numai acordul inteZiua în care Isus S-a mâniat A 95

lectuai singur nu aduce mântuire. Mai există un pas în demonstrarea unei credinţe vii şi reale, cel de a chema Numele Domnului cu toată inima şi cu tot sufletul. Cele mai limpezi instrucţiuni pentru viaţa bisericii le găsim în scrisorile pastorale, vinde Pavel le spune tinerilor păstori, precum Timotei, cum să procedeze. Apostolul nu putea fi mai direct decât în 1 Timotei 2:1: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii." De ce? De ce înainte de toate, înaintea oricărui alt lucru? Timotei, fiul meu, noi trebuie, să ne
amintim un lucru: casa lui Dumnezeu se va numi o casă de rugăciune.

Mai jos, în acelaşi capitol (v. 8), Pavel spune:„Vreau ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli." Acesta este semnul unei Biserici Creştine. Cartea Apocalipsa spune că cei douăzeci şi patru de bătrâni care cad la picioarele lui Isus, ţin fiecare câte un vas de aur — şi ştiţi ce se află în acele vase de aur? Care este aroma cea mai plăcută lui Hristos? „Rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa 5:8). Imaginează-ţi că tu şi cu mine îngenunchem, stăm în picioare sau aşezaţi, pentru rugăciune, deschizându-ne cu adevărat inimile spre Dumnezeu — şi ceea ce spunem noi este atât de preţios pentru El încât le păstrează ca pe o comoară. Cunoşti vreo biserică, în cartierul unde locuieşti, care îşi alege o seară pe săptămână, având toţi liderii prezenţi, pentru că ştie că rugăciunea este atât de esenţială în definiţia lui Isus pentru biserică încât să se concentreze asupra ei? Americanii au desemnat o zi naţională a rugăciunii. Avem noi vreun drept să cerem primarilor şi sena96 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

torilor să să prezinte la acest eveniment special, cu camerele de filmat pornite, când noi nu avem întâlniri regulate de rugăciune în propriile noastre biserici? Dacă rugăciunea este atât de importantă, de ce nu o facem în fiecare săptămână? Cum se face că astăzi creştinii plătesc 20 de dolari pentru a-1 auzi pe cel mai nou cântăreţ în concert, însă Isus nu poate aduna un grup? Eu am hotărât pentru mine însumi că rugăciunea de marţi seara este atât de crucială încât niciodată nu voi fi plecat din oraş două marţi la rând. Dacă asta înseamnă să anulez anumite invitaţii ale bisericilor din ţară, atunci aşa voi face. De ce aş prefera să fiu în altă parte? Biblia conţine toate aceste promisiuni: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide" (Matei 7:7). „Mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima" (Ieremia 29:13). „... nu aveţi pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Nu este timpul să spunem: „Stop! Să ne rugăm pentru că Dumnezeu a spus că atunci când ne rugăm, El intervine?" Adevărul trist e că în oraşul în care locuiesc, la fel şi în Chicago, Philadelphia, Huston şi

până în Los Angeles, mai mulţi oameni îmbrăţişează cocaina decât pe Hristos. Mai mulţi sunt cei care se afundă în droguri decât cei botezaţi în apă. Cum poate fi schimbat acest flux? Numai propovăduirea nu este de ajuns; orele de religie nu o vor face; mai mulţi bani pentru mai multe proiecte, nici atât. Numai transformarea Casei lui Dumnezeu într-o casă de rugăciune plină de ardoare va răsturna puterea răului care este atât de evidentă în lumea de azi.
Ziua în care Isus S-a mâniat A 97

Mai mulţi oameni îmbrăţişează cocaina decât pe Hristos. Mai mulţi sunt cei care se afundă în droguri decât cei botezaţi în apă. h
VERIGA LIPSĂ

în ultimii treizeci de ani s-au scris mai multe cărţi despre căsătorie decât în toţi ceilalţi 2000 de ani ai Istoriei Bisericii. însă întrebaţi pe orice pastor din America dacă nu sunt probabil mai multe căsătorii cu probleme în ziua de azi decât în oricare alt secol. Avem toate cărţile care să ne spună cum să convieţuim, şi totuşi familiile se destramă. Cuplul care se roagă împreună, rămâne împreună. Nu vreau să par simplist; vor exista momente dificile în orice mariaj. Insă Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat atunci când zice: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi ajuta. Oferă-Mi ocazia să fac acest lucru." Acelaşi lucru e valabil şi pentru părinţi. Poate că avem teancuri de cărţi bune despre cum să creştem şi cum să ne petrecem „timp de calitate" cu copiii noştri. Şi totuşi avem mai multe probleme în biserică cu tinerii astăzi decât în oricare altă perioadă anterioară. Aceasta nu se datorează lipsei de cunoştinţe, ci lipsei de rugăciune pentru putere şi har de la Dumnezeu. Cum ar fi fost dacă în ultimii 25 de ani am fi investit numai jumătate din timpul şi energia cheltuite în a scrie, publica, citi şi discuta pe marginea cărţilor despre familie... şi să fi pus cealaltă jumătate în rugăciune pentru căsătoriile noastre şi pentru copiii noştri? Sunt sigur că astăzi am fi fost într-o stare mult mai bună.
98 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

J.B. Phillips punctează încă o dată cu multă profunzime: Duhul Sfânt are un fel special de a scurt-circui-ta problemele uinane. într-adevăr, în acelaşi mod în care Isus, pe când era în trup, a disecat straturile groase ale tradiţiei şi a scos la iveală adevărata problemă,... tot aşa aici [în Fapte] descoperim cum Duhul lui Isus nu se ocupă atât de mult de probleme cât de oameni. Multe probleme comparabile cu dificultăţile din lumea noastră modernă nu erau atunci pentru că bărbaţii şi femeile căutau să fie o inimă şi un gând în acelaşi Duh... De vreme ce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu poate să fi schimbat o iotă de-a lungul secolelor... El este perfect pregătit să scurtcircuiteze, printr-un aflux de dragoste, înţelepciune şi înţelegere, multe probleme din ziua de azi.2 Iată de ce autorul Epistolei către Evrei fixează activitatea centrală a creştinilor: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere, de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evrei 4:16). Nu se spune „să ne apropiem... de predică". Noi, în America, am transformat predica în punctul central al bisericii, ceva ce Dumnezeu nu a intenţionat să facă niciodată. Predicatorii care îşi fac cu

adevărat slujba, îi vor aduce pe oameni la tronul harului. Acesta este adevărata sursă de har şi îndurare. într-o zi Dumnezeu va întreba pe fiecare predicator şi cântăreţ: „I-ai adus pe oameni acolo unde putea fi găsită acţiunea... la tronul harului? Dacă însă doar i-ai făcut să se simtă bine, dacă numai le-ai gâdilat urechile şi le-ai oferit un moment de înălţare a firii, vai ţie. La tronul de har aş fi putut să le schimb vieţile. Jim
Ziua în care Isus S-a mâniat 99

Cymbala, i-ai orbit doar cu deşteptăciunea ta sau le-ai provocat foame după Mine?" Dacă după o întâlnire oamenii nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ce fel de întâlnire mai e aceea? Nu L-am întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu. Nu ne-am întâlnit cu Cel ce e destul de puternic şi iubitor pentru a schimba vieţile noastre. Sunt foarte conştient că nu primim tot ceea ce cerem; trebuie să cerem potrivit voii lui Dumnezeu. Dar să nu folosim dogmele teologice pentru a evita faptul că prea adesea nu avem lucrurile pe care Dumnezeu vrea ca noi să le avem chiar acum, astăzi, pentru că nu cerem. Prea rar suntem îndeajuns de sinceri pentru a admite: „Doamne, nu mă pot descurca singur. M-am izbit de pereţi de treizeci de ori până acum... am nevoie de Tine." Cât sunt de adevărate cuvintele unei vechi cântări: O, ce pace pierdem adesea Ce multe dureri purtăm fără rost Pentru că nu aducem totul In rugăciune înaintea lui Hristos. Dumnezeu a ales rugăciunea drept canalul binecuvântării. El a întins pentru noi o masă cu tot felul de bunătăţi: înţelepciune, har şi tărie, pentru că El ştie exact de ce avem noi nevoie. însă singurul mod în care noi le putem obţine e să ne apropiem de masă, să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul. A te apropia de masă se numeşte rugăciunea credinţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne spune să ne rugăm pentru că El ar vrea să ne impună un anumit regim. Acesta nu este un sistem al legalismului. E. M. Bounds a scris:
100

Vânt proaspăt, foc proaspăt

Rugăciunea trebuie să facă parte din deprinderile spirituale, însă ea încetează să mai fie rugăciune atunci când e făcută doar din deprindere... Dorinţa dă ardoare rugăciunii. Sufletul nu poate rămâne placid când e invadat de o dorinţă puternică... Dorinţele puternice duc la rugăciuni puternice... Neglijarea rugăciunii este clopotul care anunţă moartea dorinţelor spirituale. Sufletul s-a depărtat de Dumnezeu atunci când dorinţa după El nu-1 mai face să se încuie în camera lui. Nu poate să existe rugăciune adevărată fără dorinţă.3 Dumnezeu ne spune: „Rugaţi-vă pentru că Eu am pregătit pentru voi tot felul de lucruri; atunci când le cereţi, le veţi primi. Eu am atâta har, şi tu duci lipsă. Veniţi la Mine voi toţi cei trudiţi. De ce eşti atât de grăbit? Spre ce mai alergi acum? Tot ce ai tu nevoie, Eu am." Dacă vremurile sunt într-adevăr atât de grele precum susţinem, dacă întunericul din lumea noastră se lasă din ce în ce mai greu... dacă ducem lupte spirituale în propriile noastre case şi biserici... atunci suntem nebuni să nu ne întoarcem spre Acela care poate suplini har şi

putere nelimitate. El este singura noastră sursă. Nu suntem în toate minţile dacă II ignorăm.

PACTEA A DOUA

Distrageri ale atenţiei de la ce are Dumnezeu mai bun

L
L
Un timp pentru trezire
1maginează-ţi că eşti pe stadionul Madison Square Garden pentru un meci de baschet al Universităţii, într-o seară de ianuarie, pe la mijlocul anilor '60. Rhode Island Rams, echipa mea, a venit la New York să joace, să zicem, cu Fordham sau St. Johns. Te aşezi cât mai aproape de teren, cu câteva minute înainte de fluierul de început. După opt sau nouă minute, Rams pierde cu 23 la 7. Executăm manevre prosteşti, nu ricoşăm cu agresivitate, scăpăm ocaziile bune. Antrenorul cere pauză. Noi ne strângem şi unul dintre jucători spune: „Nu-i aşa că-i distractiv? Jucăm în Madison Square Garden!" Altul spune: „Chiar îmi place dunga asta aurie de pe echipamente. Face contrast bun cu albul, nu credeţi?" Al treilea îi face din mână mătuşii Nela de sus de la mezanin, în timp ce al patrulea aleargă să lase un sărut scurt pe obrazul iubitei sale. Dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat, ce credeţi că ne-ar spune antrenorul Calverley? „Hei, oameni buni, vreţi să vă uitaţi puţin la tabela de marcaj? Ne omoară ăştia! Când vă întoarceţi pe teren, vreau să faceţi un zid atât în spatele cât şi în faţa terenului. S-a terminat cu mersul ca prin somn! Vom pierde acest joc dacă nu vă treziţi băieţi!"
103 104 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

în realitate el nu ar fi vorbit deloc aşa de politicos. Ca echipă noi nu puteam visa sau lăsa să se creadă că totul e bine. Tabela de marcaj era un semn necruţător că noi trebuia să ne schimbăm tactica de joc. Lumea creştină de astăzi nu joacă deloc aşa de bine precum credem noi. Confundăm adesea credinţa cu fantezia. Deşi Evrei 11:6 declară că „fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu/' se pare că noi devenim tot mai mult adepţii gândirii pozitiviste

în orice situaţie imaginabilă. „Trăim nişte zile minunate," se entuziasmează unii predicatori. „Ce perioadă extraordinară de binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu!" între timp, cercetătorul creştin George Bârna raportează că 64% din aşa numiţii americani „născuţi din nou" şi 40% dintre „evanghelici" susţin că nu există adevăr absolut. Cu alte cuvinte, cele zece porunci s-ar putea să fie sau s-ar putea să nu fie valide; Isus Hristos nu este în mod necesar singura cale spre Dumnezeu, şi aşa mai departe. Cu acest gen de gândire şubredă, ce însemnătate mai are „a fi născut din nou"? în goana după „succes" şi „creştere" noi am distorsionat însăşi esenţa Evangheliei. Mai mult de trei pătrimi din creşterea unei biserici astăzi, adaugă Bârna, este o „creştere prin transfer" — oameni care se mută de la o biserică la alta. în ciuda tuturor emisiunilor creştine şi a campaniilor extrem de bine pregătite, populaţia creştină nu creşte în număr pe plan naţional. De fapt, prezenţa la biserică, dintr-o săptămână a anului 1996 a coborât la 37% din totalul populaţiei, cu toate că 82% dintre americani pretind că sunt creştini. Aproape toţi sunt de acord că cultura devine din ce în ce mai promiscuă, mai violentă şi mai plină de ură pe
Un timp pentru trezire k
105

zi ce trece. Deci, ce s-a întâmplat cu acea Biserică ce trebuia să fie lumina şi sarea pământului? Ce au de spus purtătorii de cuvânt din trupul lui Hristos despre aceste lucruri?
BINE AŢI VENIT ÎN LAODICEA!

Spunem că avem necazuri. Este timpul potrivit să ne trezim şi să aruncăm o privire spre tabela de marcaj. Cu puţine excepţii, noi suntem ca biserica din Lao-dicea. De fapt am instituţionalizat atât de mult laodicea-nismul încât căldicelul a devenit stare normală. Orice biserică ce câştigă pentru Hristos mai mult decât câteva suflete este considerată „ciudată". Noi suntem ca biserica din Laodicea. De fapt am instituţionalizat atât de mult laodiceanismul încât căldicelul a devenit stare normală. A Cuvintele aspre ale lui Isus ni se aplică nouă astăzi la fel de bine ca şi creştinilor de la sfârşitul primului secol: „... nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3:15-17). Cu alte cuvinte, ei dădeau glas unei „mărturisiri pozitive" minunate. Proclamau victorie şi binecuvântare. Singurul necaz era că Isus nu rămânea deloc impresionat. El răspunde: „... nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol... Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc, fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te" (Apoc.3:17,19). Cu siguranţă sunt nişte cuvinte aspre! Isus se
106 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

poartă aspru întotdeauna cu cei pe care îi iubeşte. „Care este fiul pe care nu-1 pedepseşte tatăl?" se întreabă scriitorul Epistolei către Evrei (12:7). Observaţi că cei din Laodicea erau sfinţi ai lui Dumnezeu, care aveau dreptul la toate promisiunile Lui. Ei erau parte din trupul lui Hristos — cântau cântări, se închinau duminica, se bucurau de beneficii fizice şi fără îndoială se vedeau pe ei înşişi mai buni

decât vecinii lor păgâni. Şi totuşi erau pe punctul de a fi vărsaţi. Ce mesaj de trezire!
PRIMA CONFRUNTARE

Ori de câte ori trupul lui Hristos ajunge în necaz — fie din cauza propriei sale neglijenţe, ca în Laodicea, fie prin unele atacuri speciale ale lui Satan — este nevoie de o puternică intrare în acţiune. Nu putem pur, şi simplu sta cu mâinile în sân, sperând ca problema se va rezolva de la sine. în urma studierii, putem învăţa din ce a făcut biserica timpurie atunci când era în necaz. Apostolii se bucuraseră de trei ani de învăţătură din partea lui Isus. Ei au fost discipolii celui mai mare învăţător. însă doar învăţătura nu este niciodată de ajuns, chiar dacă vine direct de la Isus. în noaptea prinderii Mântuitorului, ucenicii s-au purtat ca nişte laşi, pentru că nu aveau puterea Duhului Sfânt. O dată ce au primit acea putere, în ziua Rusaliilor, ei au devenit biserica victorioasă, biserica militantă. Prin manifestarea Duhului Sfânt, în camera de sus, discipolii au fost puşi faţă în faţă cu primul lor auditoriu. Petru, cel mai mare ratat dintre ei toţi, a devenit propovăduitor în acea zi. Predica lui nu a fost o capodoperă
. Un timp pentru trezire A 107

homiletică, cu siguranţă. însă oamenii au fost „străpunşi în inima lor," potrivit relatării din Fapte 2:37, prin cuvintele lui inspirate. în acea zi s-au alăturat bisericii trei mii de oameni. Cărei biserici? Celei baptiste, prezbiteriene, penticostale? Nu existau astfel de denumiri în acea perioadă — şi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ele nu există nici astăzi. El ignoră catalogările noastre. Când se uită pe pământ, el nu vede decât trupul lui Hristos alcătuit din toţi credincioşii născuţi din nou şi spălaţi în sânge. Singurele subdiviziuni pe care le vede sunt cele de ordin geografic — bisericile locale. Celelate deosebiri sunt imateriale. Nu vi se pare curios că noi, creştinii, apărăm cu tărie ceea ce Efeseni 4 spune despre „un Domn" (fără politeism) şi „o credinţă" (mântuire numai prin Hristos), însă devenim suspect de tăcuţi când ajungem la „un trup" (vers. 4-6). De la acel punct începem să fabricăm scuze, istorice şi de altă natură, pentru divizările ruşinoase din interiorul bisericii. Primii creştini au început cu dinamism, în putere. Ei erau uniţi, oameni ai rugăciunii, umpluţi de Duhul Sfânt, gata să facă lucrarea lui Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu şi văzând rezultatele care îl glorificau. Părea o perioadă de aur. Aceasta era adevărata biserică ce biruia porţile iadului, aşa cum a descris-o Isus. într-o zi a avut loc o minune în văzul tuturor — vindecarea unui olog — Fapte 3 — care a atras o altă mulţime şi o altă predică din partea lui Petru. Alte mii de oameni au crezut în Hristos. Apoi a venit primul atac. Preoţii, Saducheii şi căpitanul gărzii Templului au venit la ei pe neaşteptate „foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus
108 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

învierea din morţi. Au pus mâinile pe ei [pe Petru şi Ioan] şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, căci se înserase" (Fapte 4:2-3). Isus îi avertizase că vor veni zile grele. Acum ele erau aici. Deşi atacurile de mai târziu vor veni sub forma învăţăturilor false sau sub cea a divizării interne, această lovitură era

fizică şi frontală. O surpriză îi aştepta însă pe liderii iudei. „Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat întrucât ştiau că erau oameni fără învăţătură, oameni de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4:13). Aceşti pescari păreau nevinovaţi, sinceri — chiar opusul a ceea ce vedem astăzi, adică predici şlefuite, dar cu atât de puţină putere. Apostolii au fost eliberaţi, cu condiţia să nu mai vorbească în Numele lui Isus. Cum au răspuns ei? Şi ce au făcut? Ei nu au trimis o plângere guvernului. Nu şi-au frecat mâinile gândindu-se la cât de nedrept era totul. Nu s-au plâns de pierderea libertăţii cuvântului, deşi ar fi putut alcătui un dosar voluminos pentru Imperiul Roman, care, cu multitudinea lui de zei, nu ar fi avut nimic împotrivă ca ei să vorbească şi despre zeul Isus. Apostolii ar fi putut apela la oricare din tacticile care stârnesc opinia publică. însă în minţile lor aceasta nu era o problemă de ordin politic — ci de ordin spiritual. Ei s-au grăbit să se alăture întâlnirii credincioşilor şi să se roage. S-au îndreptat imediat spre izvorul dinainte al puterii. Iată cum s-au rugat: „Stăpâne Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!... Şi acum, Doamne,
pentru trezire A
]09

uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi sa vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Jsus" (Fapte 4:24, 29-30). Ei au făcut exact ceea ce profeţii, de-a lungul secolelor, le-au spus să facă: eşti atacat, eşti provocat, în toate vremurile, în toate timpurile cheamă Numele Domnului şi El te va ajuta. Părea că Jocul vibra, poate chiar era şi un pic de zgomot: „Şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu" (v. 24). Când citim astfel de pasaje este important să nu le forţăm în contextul tradiţiei bisericii noastre. Ne-am fi simţit, tu sau eu, în largul nostru în încăpere în acea zi? Aceasta este biserica vie, cea care ne dă un model de inspiraţie duhovnicească pentru vre-muriie de acum. Aceasta este singura rugăciune mai lungă de o propoziţie sau două, pe care Cartea Faptele Apostolilor o ■tează. Ea este, fără nici o îndoială, numai rezumatul a ■ea ce grupul s-a rugat, cu o varietate de cuvinte, în B^a zi. Şi totuşi, ea ne oferă o imagine unică din viaţa r »gaciune a bisericii primare. Ar trebui să examinăm n ce se spune aici cu aceeaşi seriozitate cu care venerăm şi studiem lunga rugăciune a lui Isus din grădină ■an uy I % vi se pare ciudat că s-au rugat pentru în-B^ieală? Ne-am fi aşteptat ca ei să spună: „Doamne, I <vne să găsim un adăpost sigur acum. Trebuie 'să ne dain '<! fund' pentru câteva săptămâni, până când se $* e$c lucrurile. Nu le vom ieşi în cale şi dacă i-ai c ^ce pe conducătorii Templului să uite cumva de
110 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

însă nu a fost aşa. înainte de toate, ei s-au rugat să nu-i lase să renunţe. Ei L-au rugat pe Dumnezeu să-i ajute să-şi croiască drum înainte. Retragerea era ultimul gând care ar fi trecut prin mintea lor. Cum a reacţionat Dumnezeu? „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi. Toţi s-au umplut de Duhul

Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (v. 31). Prima dată când solistul vocal Steve Green a venit să cânte la Brooklyn Tabernacle, neam adunat în biroul meu, împreună cu pastorii asociaţi, pentru a ne ruga înainte de începerea programului. Ne-am rugat la unison ca Dumnezeu să vină în mijlocul nostru în acea zi. Când am deschis ochii, Steve avea întipărită pe faţă o expresie ciudată. „Ce-a fost vibraţia pe care tocmai am simţit-o?" a întrebat el. „E vreun tren care trece prin apropiere sau a fost cu adevărat...?" I-am explicat că atât cât ştiam eu, zgomotul nu a fost cauzat de puterea Duhului Sfânt, ci de metroul care trece direct pe sub clădirea noastră. Totuşi, pentru biserica din Ierusalim, vibraţia din acea zi nu a fost decât rezultatul prezenţei Duhului. La acea întâlnire de rugăciune, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat întrun mod nou, proaspăt şi mai profund. Cei prezenţi fuseseră deja umpluţi cu Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii (Fapte 2), însă acum ei au simţit o nouă nevoie. Dumnezeu s-a apropiat de ei cu o nouă revărsare de putere. Sunt pe deplin conştient că astăzi credincioşii au opinii diferite legate de botezul cu Duhul Sfânt, dacă e o parte a salvării sau separat de ea, o experienţă ulterioară. Discuţiile pot deveni interminabile. Indiferent de ceea ce cred eu sau tu, să admitem totuşi că acest pasaj
Un timp pentru trezire
11

îi arată pe creştini „bona fide," experimentând o nouă umplere. Apostolii nu pretindeau că ar fi avut deja tot ce le trebuie. Acum când erau atacaţi, ei au primit putere nouă, curaj nou, foc nou din partea Duhului Sfânt. Stocul nostru de putere spirituală se consumă aparent în timp. Trăirea de zi cvi zi, necazurile şi lupta spirituală îşi spun cuvântul. Noi avem nevoie să fim „plini de Duh", cum spune Pa vel în Efeseni 5:18.
Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-a adresat printr-o scrisoare, era o biserică plină de Duh? A

Teologia poziţională este bună când se opreşte la „eu sunt un copil al lui Dumnezeu, indiferent de ce simt într-un anume moment." însă dacă extindem această idee până la a face afirmaţii de genul „eu sunt categorit umplut cu Duhul pentru tot restul vieţii mele", ne înşelăm pe noi înşine. Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-a adresat printr-o scrisoare, era o biserică plină de Duh? Ei erau creştini, fără nici o îndoială, însă a-veau nevoie disperată de o întâlnire de rugăciune în genul celei descrise în capitolul 4 din Faptele Apostolilor. Andrew Bonar a scris în jurnalul său, pe 13 decembrie 1880: „Tânjesc din ce în ce mai mult să fiu umplut de Duh şi să văd adunarea mea mişcată şi muiată de Cuvânt, aşa ca în timpul marilor treziri când 's-a zguduit locul unde erau adunaţi împreună', pentru că Domnul a venit cu putere."1 Fie că ne numim evanghelici clasici, tradiţionalişti, fundamentalişti, penticostali sau carismatici, noi toţi
12 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

trebuie să recunoaştem lipsa de putere reală şi lipsa de rugăciune pentru o nouă umplere cu Duhul Sfânt. Avem nevoie de adierea proaspătă a lui Dumnezeu pentru a ne trezi din letargie. Să nu ne mai ascundem în spatele vreunui argument teologic. Zilele sunt prea întunecate şi prea periculoase.
DREPT ÎNAINTE

Lucrarea lui Dumnezeu poate fi dusă la îndeplinire numai prin puterea lui Dumnezeu. Biserica este un organism spiritual care duce un război spiritual. Numai puterea spirituală o ajută să funcţioneze aşa cum a stabilit Dumnezeu. Secretul nu stă în bani, organizare, isteţime sau educaţie. Vedem noi astăzi rezultatele pe care Petru le-a văzut? Aducem noi la Dumnezeu mii de bărbaţi şi femei aşa cum a făcut el? Dacă nu, atunci trebuie să ne întoarcem la sursa puterii lui. Indiferent de societate sau cultură, oraş sau sat, Dumnezeu nu a dus niciodată lipsă de putere pentru a lucra prin oameni puşi la dispoziţia Lui, pentru proslăvirea Numelui Său.
Vedem noi astăzi rezultatele pe care Petru le-a văzut? Dacă nu, atunci trebuie să ne întoarcem la sursa puterii lui. A

Când ne întoarcem în mod sincer spre Dumnezeu, vom descoperi că Biserica Lui se îndreaptă întotdeauna numai înainte şi nicidecum înapoi. Nu putem să dăm înapoi şi să ne adaptăm la ceea ce lumea vrea sau aşteaptă de la noi. Atitudinea noastră trebuie să rămână
Un timp pentru trezire A 113 militantă, agresivă, îndrăzneaţă.

Aceasta îi caracteriza pe Generalul William Booth şi Armata Salvării, la începuturile sale, când pur şi simplu luau cu asalt mahalalele Londrei. Ea caracteriza mişcările misionare timpurii, precum şi cele moraviene. Ea 1-a caracterizat pe Hudson Taylor, în China, precum şi pe evangheliştii de la frontiera americană. Aceşti creştini nu erau tauri într-un magazin de porţelanuri, ci spuneau adevărul, în dragoste — fără frică. In prea bine cunoscuta istorioară despre David şi Goliat, există un moment minunat când uriaşul se enervează la vederea tânărului său oponent. „Ce sunt câine de vii la mine cu beţe", urlă el (1 Sam. 17:43). Goliat se simţea cu adevărat insultat. „Vino... şi îţi voi da carnea păsărilor cerului şi fiarelor câmpului!" (v. 44). Intră David în panică? Optează el pentru vreo retragere strategică în spatele vreunui copac sau a vreunui bolovan, gândindu-se să mai tragă de timp un pic? Categoric nu. „îndată ce Filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de
bătaie înaintea Filisteanului" (v. 48).

Aceasta este imaginea a ceea ce Dumnezeu vrea pentru noi astăzi: să alergăm înainte în
luptă!

Arma lui David era ridicolă; o praştie şi cinci pietricele. Şi totuşi, n-a avut importanţă. Dumnezeu foloseşte încă uneltele ridicole din mâinile oamenilor slabi pentru a-Şi clădi împărăţia. înconjuraţi de rugăciune şi puterea Lui, noi putem realiza imposibilul. Corul Brooklyn Tabernacle are o piesă care captează înclinaţia lui Dumnezeu de a folosi lucrurile slabe ca să le facă de ruşine pe cele tari. Ea spune: „Doamne, dacă Tu poţi folosi orice, înseamnă că mă poţi folosi şi pe
114 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

mine." Keneth Ware, unul din pastorii asociaţi, a dovedit o astfel de credinţă mai mult decât o dată. Cu ani în urmă, acest afro-american cărunt şi evlavios, a pornit în biserică întâlniri de rugăciune care durau toată vinerea noaptea. Mai târziu el a organizat o echipă

de rugăciune — un grup de oameni hotărâţi să cheme Numele Domnului, în biserică, întrun program continuu. Curând, membrii echipei de rugăciune se rugau cinci nopţi pe săptămână, de la 11 la 6. Astăzi ei sunt în biserică şapte zile pe săptămână, 24 de ore pe zi, rugân-du-se în schimburi de câte trei ore. Fiecare cerere pe care o primim este scrisă pe un cartonaş şi adusă înaintea Domnului timp de 30 de zile. îmi amintesc de ziua când pastorul Ware mi-a spus, pe un ton părintesc (el e cu cel puţin 15 ani mai în vârstă decât mine): „Pastore, ştii, noi încă nu-L vedem pe Dumnezeu făcând tot ceea ce El ar vrea să facă. Tu predici din toată inima, însă avem nevoie să vedem mai multă convingere de păcat, mai multă manifestare a prezenţei lui Dumnezeu în serviciile noastre." Am aprobat, întrebându-mă ce va mai spune. „Vorbesc serios", a continuat pastorul Ware. „Sunt probabil câte cel puţin şase bolnavi de SIDA la fiecare serviciu. Avem dependenţi de droguri. Avem căsătorii pe marginea prăpastiei, mame cu inimile zdrobite, tineri împietriţi de viaţa în acest oraş. Ei au nevoie cu adevărat de Domnul. Vreau ca grupul de rugăciune să înceapă să se roage în timpul programelor, în timp ce tu predici. Trebuie să-L vedem pe Dumnezeu lucrând pentru noi." I-am dat pastorului Ware binecuvântarea mea şi din acea zi el împreună cu aproximativ 20 de oameni se închid într-o încăpere pentru a se ruga tot timpul cât
Un timp pentru trezire A 115

durează cele patru servicii — un total de 80 de mijlocitori în fiecare duminică. Ei încep prin a se ruga 15 minute cu pastorii, înainte de serviciu şi continuă să se roage chiar şi după ce totul s-a terminat. Uneori, pe la 10 sau 10:30 seara, când părăsesc clădirea încă îi mai aud rugându-se. Prima sau a doua duminică de la începerea acestei acţiuni, eram în biroul meu, pregătindu-mă pentru serviciul de după-amiază, când, prin ţevile de încălzire am auzit un zgomot din încăperea de sus... sunetul oamenilor care se rugau. Serviciul tocmai începuse şi grupul de rugăciune chema deja pe Dumnezeu. Probabil că cineva îngenunchease chiar lângă gura de ventilaţie, pentru că am auzit foarte clar vocea unei femei zicând: „Doamne, păzeşte-1; ajută-1 Doamne; foloseşte-1 pentru a vesti Cuvântul Tău astăzi. Convinge de păcat; schimbă oameni, Doamne!" Inima mea a început să bată mai tare. Eu am fost înălţat în duhul meu împreună cu ceilalţi spre tronul de har. în câteva minute am părăsit biroul, întrebându-mă ce avea Dumnezeu în plan pentru noi în acea după-amiază. Sala era plină, ca de obicei. A cântat corul şi eu am predicat din toată inima despre dragostea lui Dumnezeu. „Cât de mult vrea Dumnezeu să vii la El!", îi imploram eu aproape către sfârşit. „Respingerea dragostei lui Dumnezeu este cea care te va condamna într-un final şi te va trimite într-o veşnicie îngrozitoare. El te urmăreşte, încearcă să te capteze, încearcă să-ţi atragă atenţia. Această dragoste, această pasiune pentru tine este atât de reală. El nu doreşte moartea nimănui, ci vrea ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului. Nu respinge dragostea lui Dumnezeu! Să nu ajungi pînă acolo! Pentru că aceasta îţi va pecetlui condamnarea."
116 Vânt proaspăt, foc proaspăt

Pe cînd mă apropiam de sfârşitul mesajului meu m-am deplasat spre marginea amvonului şi am închis ochii. Am continuat să-i îndemn pe oameni să vină în faţă şi să răspundă dragostei lui Dumnezeu. Vorbeam, pierdut în pasiunea mea pentru cei ce nu-L cunoşteau pe Hristos. Ceea ce eu n-am văzut din cauză că aveam încă ochii închişi, era pistolul de calibru 38 din mîna lui dreaptă, îndreptat spre mine. A Un evreu de vreo 25 ani, purtând pantaloni bej şi o cămaşă sport verde deschis, s-a ridicat de pe ultimul rînd din partea de jos a sălii şi a început să se îndrepte spre culoarul din centru. Ceea ce eu n-am văzut din cauză că aveam încă ochii închişi, era pistolul de calibru 38 din mîna lui dreaptă, îndreptat spre mine! El înainta pe culoarul dintre rînduri, cu arma ţintită chiar spre pieptul meu. Mulţi din cei prezenţi nu au observat deoarece şi ochii lor erau închişi. Cei care l-au văzut au îngheţat de groază. Chiar şi uşierii păreau paralizaţi. Cînd şi-au revenit era prea tîrziu — bărbatul urca treptele platformei. în tot acest timp eu continuam să implor mulţimea să strige către dragostea lui Dumnezeu, neavând nici cea mai mică idee că viaţa mea părea într-un pericol iminent. în spatele meu, Carol cînta la pian şi ochii ei erau larg deschişi. în panică, ea a stigat de două ori numele meu: „Jimjim!" Nu am auzit-o. Eram prea ocupat să-i îndemn pe oameni să vină la Isus şi aparent eram eu însumi gata de a ajunge la El în acel moment. Carol era sigură că era pe punctul de a asista la omorârea cu sînge rece a soţului ei — şi apoi ce se va
Un timp pentru trezire A 117

întâmpla? îi va veni şi ei rândul? Dar bărbatul nu a făcut nici una nici alta. Ci, a păşit în dreapta mea şi a trântit arma pe amvon. La auzirea zgomotului, ochii mi s-au deschis şi iată că acolo, în faţa mea, pe amvon
stătea un pistol.

Omul a început să alerge înapoi de-a lungul platformei, a coborît scările şi s-a îndreptat spre culoar. Singura meu gând în acel moment a fost să alerg după el şi să strig: „Stai, nu pleca! Totul e în regulă. Aşteaptă!" El s-a prăbuşit grămadă şi a început să plângă şi să strige sfâşietor, „Isuse, ajută-mă! Nu mai suport!" Uşierii s-au aruncat asupra lui, nu pentru a-i face rău, ci pentru a controla situaţia şi de asemenea pentru a se ruga pentru el. între timp biserica era într-un haos total. Unii plîngeau, alţii se rugau cu voce tare pe când alţii stăteau încremeniţi. M-am îndreptat din nou spre amvon, am tras adânc aer în piept apoi am ridicat arma — fără să-mi dau seama că era încărcată — şi am spus doar atât, mai mult pentru mine însumi decât auditoriului: „Uite ce poate face dragostea lui Dumnezeu!" Deodată, din toate părţile sălii, oamenii au început să vină la altar. Dumnezeu adăugase ultimul punct la mesajul meu. Un mare număr de suflete pierdute au venit în acea zi la Isus Cel iubitor. Pe când mă uitam la toţi cei ce păşeau în faţă, mintea mea s-a întors la rugăciunea femeii de acum două ore: „Dumnezeule, păzeşte-1 astăzi. Convinge de păcat, schimbă vieţi." Bărbatul, puţin dezechilibrat în mintea lui, mi-a spus că nu intenţionase defel să mă

rănească. El plănuia să-1 omoare pe individul care se încurcase cu prietena lui, şi în drum spre ei se oprise întâmplător la întâlnirea
118 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

noastră. Devenise atât de conştient de ura din inima lui încât şi-a spus: Trebuie să scap de
această armă .Trebuie să o dau predicatorului.

Ca rezultat al rugăciunii grupului, o viaţă a fost salvată din primejdie. O mare victorie a fost câştigată pentru împărăţia lui Dumnezeu; am botezat mai mult de 12 oameni ca rezultat al acelei întâlniri. Puterea lui Dumnezeu era evidentă, şi lucrarea Lui înainta.
CONSECINŢE

în vreme ce majoritatea oamenilor se simţeau uşuraţi şi se bucurau de rezultate, soţia mea era într-o stare de şoc. Nu a vorbit deloc până la sfârşitul acelei zile de duminică. A doua zi dimineaţa, pe când serveam cafeaua, ea şi-a dat drumul sentimentelor: „Acesta este modul în care vom sfârşi într-o zi, Jim? Aşa vom trece noi pe lumea cealaltă — cineva care să vină şi să te împuşte în timpul serviciului? Nu avem nici o protecţie acolo sus! Unde erau uşierii? Unde erau cei responsabili cu paza? A fost aproape să fim omorâţi aşa uşor ieri." Am încercat să o liniştesc şi să fac apel la raţiunea ei: „Nu, Carol — Dumnezeu ne-a păzit în tot acest timp şi El va face acest lucru şi în viitor. Uşierii nu ar fi avut nici o şansă să-1 oprească." însă cuvintele mele s-au izbit ca de un zid. Carol a suferit toată săptămâna. Frica devenise insuportabilă. Avea probleme cu somnul. De multe ori o vedeam uitându-se în gol, retrăind îngrozitoarele momente de duminică. Vineri seara, Carol s-a dus la repetiţia de cor, ca de obicei. Potrivit obiceiului lor, membrii au început cu o
Un timp pentru trezire k 119

jumătate de oră de rugăciune şi închinare înainte de a cânta vreo cântare. Duhul Sfânt a vorbit unuia din membrii corului. Ea a ieşit de la locul ei, s-a aşezat lângă Carol şi, luând microfonul, a zis: „Ştiţi ce? Eu cred că Dumnezeu mi-a arătat că e nevoie să o purtăm pe Carol în rugăciune. Vreţi să vă alăturaţi mie?" S-au strâns în cerc, şi-au pus mâinile peste soţia mea şi au început să se roage cu intensitate. în acele momente s-a întâmplat ceea ce cuvintele mele de mângâiere nu au putut realiza în cinci zile. Carol era din nou eliberată de frică. Atunci când ne vom îndrepta cu toată seriozitatea spre puterea lui Dumnezeu, se vor întâmpla lucruri remarcabile. Chiar şi atunci când devenim mai căldicei şi nepăsători, Hristos ne aminteşte încă: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20,22). Aceste cuvinte blânde, citate des de evanghelişti pentru cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu, erau adresate creştinilor din Laodicea, pe care Isus îi mustrase. Deşi era mâhnit de letargia lor, El se oferea să dea o nouă dragoste şi putere oricui deschidea uşa. Vrem noi?

Mirajul noului
In lumea reclamei, fiecare autor cunoaşte puterea celor două cuvinte magice: „Gratis!" şi „Nou!" Le vedem în magazin, în ziare, pe panouri. Şi clienţii răspund. în biserica de astăzi, noi cădem pradă chemării „Noului!" Vechile adevăruri ale

Evangheliei nu ni se mai par destul de impresionante. Suntem mereu în căutarea celei mai noi, celei mai măreţe învăţături sau tehnici. în special noi pastorii căutăm orice scurtătură sau nouă strategie dinamică care să aprindă bisericile noastre. Rugăciunea primilor creştini, amintită în Fapte 4, subliniază trei principii fundamentale de la care suntem în pericol de a ne îndepărta: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău... cu toată îndrăzneala... întinde-Ţi mâna ca să se facă tămăduiri minuni şi semne" (v. 29-30). Aş vrea să-1 probez pe primul dintre ele: „dă... Cuvântul Tău..." Nu există nici o confuzie în minţile primilor creştini în legătură cu ce ar trebui să propovăduiască. Nu există goana după mesaje noi. Evanghelia pe care o auziseră de la Isus, Domnul lor, era mai mult decât suficientă. Nu cu mult timp în urmă, la o mare conferinţă am avut o surpriză, când în pauza dintre cele două părţi
121 122 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

ne-am strâns mai mulţi vorbitori pentru a discuta. Conversaţia a dus la accentele care se pun astăzi în biserici. M-am trezit curând întrebându-mă despre ce religie discutau ei. Unul spunea cât de important este ca toţi credincioşii să afle dacă vreunul din strămoşii lor a participat vreodată la o şedinţă de de spiritism, chiar dacă aceasta a fost cu secole în urmă. Până când nu va fi îndepărtat „blestemul generativ" să nu ne aşteptăm să prosperăm ca şi creştini. Chiar copiii şi nepoţii noştri vor continua să fie la limita riscului, susţinea el. Imaginează-ţi că eşti mântuit, o nouă creaţie în Hristos, „izbăvit de sub puterea întunericului, şi... strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13) şi totuşi încă sub un blestem al Satanei! M-am gândit la numeroşii oameni din Haiti, de la Brooklyn Tabernacle care au venit la New York dintr-o ţară unde principala religie este voodoo. Dacă învăţătura acestui om este adevărată, atunci aceşti oameni au o groază de cercetări de făcut, încercănd să afle care din stră-străbunicele lor s-au ocupat de ocultism, şi apoi să rupă acest lanţ foarte vechi. De ce, mă întreb, nu a vorbit Pavel mult mai clar despre acest subiect în scrisorile sale? Primele secole erau înteţite de vrăjitorie. Au mers credincioşii din Corint, Roma, pe firul arborilor lor genealogici pentru a afla urmele vreunui blestem? în una din sesiunile pentru învăţătură un alt vorbitor a spus: „Există trei nivele de luptă spirituală: lupta cu demonii obişnuiţi, de fiecare zi, confruntările cu ocultismul precum astrologia şi New Age, şi apoi războiul teritorial la nivel strategic, împotriva duhurilor care ocupă întreaga lume. Nici chiar apostolul Pavel nu
Mirajul noului A
123

a înţeles vreodată cel de-al treilea nivel şi nici nu a practicat acest gen de slujire. Imaginează-ţi-l pe acest învăţător mai deştept decât însuşi marele apostol al Noului Testament! Nu m-am putut abţine să nu mă întreb care este numele demonului din cartierul Brooklyn? Efectele răului sunt de ajuns de evidente la fiecare colţ de stradă. Aş putea eu

cu adevărat să scot răul afară cu o mustrare a puterii teritoriale de peste întregul oraş? Unde este descrisă în Noul Testament această strategie? A legat Petru duhul din oraşul Cezarea? Pavel a stat trei ani în Efes, centrul închinării la idoli şi totuşi nu există nici o menţiune că el ar fi „legat duhul zeiţei Diana," al cărei templu din acea cetate era una din cele şapte minuni ale lumi antice. Apostolii nu cer, în capitolul 4 din Fapte, să li se spună numele duhului care plana asupra Ierusalimului. Atât eu cât şi Carol ne-am întors la hotel trişti şi deprimaţi. Tragic e că tinerii predicatori îşi notau cu multă fervoare toate aceste învăţaturi exotice sperând că vor putea ajuta bisericile muribunde din oraşele lor cu tehnici şi învăţături care nu se găsesc nicăieri în Scriptură. Ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizioniştilor" sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a născoci noutăţi pentru a ajuta împărăţia lui Dumnezeu. A Nu am putut găsi nici o dovadă că aceşti vorbitori ar fi implementat conceptele lor la nivelul bisericii locale. Cărţile şi casetele lor se vând bine, însă eu mă întreb
124 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

de ce nu au venit în cartierul Brooklyn sau în alte locuri diferite pentru a-şi pune în practică învăţăturile? Mă tem că ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizioniştilor" sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a născoci noutăţi pentru a ajuta împărăţia lui Dumnezeu. Din nefericire, climatul moral al Americii şi temperatura spirituală a bisericii dovedesc că aceste noutăţi nu sunt de nici un folos.
DIAVOLUL ESTE ÎNCĂ LA LUCRU

Dacă într-adevăr învăţătorii şi autorii din zilele noastre au descoperit ceva nou sub soarele teologic, eu am o întrebare: De ce mai există încă atâta întuneric pe pământ dacă diavolul a fost într-adevăr „legat" de atâtea ori de creştini? Cu câţiva ani în urmă, un bine cunoscut predicator s-a dus în San Francisco, a închiriat un stadion şi a dus un „război spiritual" timp de o noapte, pretinzând că a legat şi a mustrat fiecare duh şi stăpânire din oraş. A doua zi el şi însoţitorii săi au zburat înapoi acasă. Este astăzi San Francisco un oraş mai evlavios? Biblia vorbeşte mai mult de împotrivire faţă de diavol decât de legarea lui. 1 Petru 5:8-9 spune: „Potrivnicul nostru, diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţi ca şi voi." De ce nu 1-a legat apostolul Petru pur şi simplu pe acest „leu care răcneşte" şi ar fi scăpat de o problemă? Isus a vorbit într-adevăr în Matei 12:29 despre legarea omului tare pentru ca să poată să-i fie jefuită casa. El a folosit această metaforă imediat după ce a scos
Mirajul noului h 125

un demon dintr-un om mut şi orb. Ce trebuie să înţelegem este că o persoană a fost eliberată; nimic altceva cosmic nu este menţionat. Textul lasă de înţeles că cineva puternic, Satan, a fost învins de cineva şi mai puternic decât el. Biblia vorbeşte mai mult de împotrivire faţă de diavol decât de legarea lui. h

l
Un adevăr similar poate fi aplicat şi practicii de a căuta să ştii numele demonului. Din întâlnirile lui Isus cu Satan din timpul slujirii Sale, El nu a cerut decât o dată numele demonului (Marcu 5:9). Şi aici aceasta avea de a face cu problema unui om şi nu a unei provincii sau teritoriu. Mai mult, apostolii nu le-au spus niciodată tinerilor lucrători precum Timotei sau Tit să ceară numele demonilor. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: eu cred că diavolul invadează vieţile oamenilor şi că trebuie să fie înfruntat. Eu însumi a trebuit să-1 înfrunt de multe ori în tot timpul de când slujesc. într-o seară de marţi, doi membri ai bisericii au adus la întâlnirea de rugăciune o adolescentă care, spuneau ei, era dependentă de droguri şi avea nevoie să fie eliberată. Atât e tot ce mi-au spus ei. Nici nu m-am gândit prea mult; acest gen de lucruri se întâmplă destul de des la Brooklyn Tabernacle. (Minunaţii noştrii membri nu ştiu altceva mai bun să facă decât să aducă necredincioşi la întâlnirile de rugăciune!) După aproximativ jumătate de oră din program, după ce ne-am închinat, am spus: „Există aici o fată care a fost adusă de nişte membri ai bisericii şi ei ar vrea ca noi să ne rugăm pentru ea pentru că e dependentă de
126 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

droguri." Cei doi membri s-au îndreptat spre platformă aducând împreună cu ei o fată mică de statură, de origine hispanică. Părea să fie chiar atunci sub efectul drogurilor. Numele ei era Diana. Nu stăteam la amvon, ci pe acelaşi nivel cu biserica, aşa cum de obicei fac la întâlnirile de rugăciune. Am început să devin tensionat ca şi cum duhul meu mă anunţa că ceva nu e în regulă, urma să se întâmple ceva. în dreapta sălii am observat o vizitatoare pe care o cunoşteam. I-am spus: „Amy, mă bucur să te văd aici în seara asta. Vrei să vii să ne rugăm împreună pentru această tânără?" Pe când se ridica de la locul unde stătea, Duhul Sfănt a venit asupra ei şi ea a avut aceeaşi presimţire. Dintr-o dată, fără vreun motiv anume, amândoi am „intrat în alertă". Unul din pastorii asociaţi ni s-a alăturat, ne-am pus mâinile peste Diana şi am început să ne rugăm. „O, Isuse, ajută-ne," am spus eu încet. Menţionarea numelui lui Isus a iscat, ca un fulger, o explozie de furie şi ţipete. Fata de numai un metru şi jumătate s-a repezit spre gâtul meu, îndepărtându-i dintr-o lovitură pe cei doi prieteni care au ajutat-o să ajungă în faţă. înainte ca să-mi dau seama ce se întâmplă, am fost izbit de marginea din faţă a platformei. Diana îmi rupsese gulerul cămăşii mele albe de parcă ar fi fost un simplu material subţire. O voce hidoasă din adâncul ei a început să ţipe: „Nu o veţi avea niciodată! Ea este a noastră! Nu vă apropiaţi de ea." Limbajul a devenit apoi obscen. Câţiva din biserică s-au ridicat şi au început să se roage cu voce tare. Alţii nici nu mai suflau. Unii şi-au acoperit ochii. între timp, diaconii au sărit şi au încercat
Mirajul noului A 127

să o ia de pe mine. în ciuda staturii mici, ea s-a luptat cu toţi cu o putere nemaipomenită.
Fata ide numai un metru şi jumătate s-a repezit spre gâtul meu. înainte ca să-mi dau seama ce se întâmplă, am fost izbit de marginea din faţă a platformei. A

într-un final am reuşit să o ţinem într-un loc. Amy, evanghelista, a început să se roage cu fervoare. M-am aplecat asupra fetei pentru a mă adresa duhurilor: „Tăceţi! In Numele lui Isus, ieşiţi afară!" am poruncit eu. Ochii Dianei s-au dat peste cap şi de două ori m-a scuipat în faţă. Biserica continua sârguincioasă să strige către Dumnezeu pentru ajutorul Său. Ne-am dat seama că nu ne luptam cu vreun „duh de mânie" sau altceva. Acesta era un caz clasic de posedare demonică. în câteva minute fata a fost complet eliberată. A încetat să mai înjure; trupul ei s-a relaxat. Noi am eliberat-o din strânsoare şi ea s-a ridicat uşor înălţându-şi mâinile şi lăudând pe Domnul. Curând ea cânta împreună cu noi „O, sângele lui Isus", în timp ce curgeau lacrimi pe faţa ei, distrugându-i tot machiajul. Se împlinesc 10 ani de când Diana îl slujeşte pe Domnul la Brooklyn Tabernacle. S-a căsătorit recent şi amândoi îşi mărturisesc credinţa lor puternică rudelor lor necredincioase. Astăzi ea este o creştină minunată care îl iubeşte pe Domnul şi doreşte săI slujească numai Lui. Diana mi-a acordat permisiunea de a relata povestea ei pentru a sublinia că eu cred în înfruntarea lucrării satanice. Este experienţa ei unică sau ciudată? Nu, conform standardelor Noului Testament. Acesta era „ade128 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

văratul creştinism", genul de lucruri pe care Isus şi apostolii le făceau regulat. Dar să nu ne aşteptăm să descoperim scurtături noi pe tărâmul spiritual. Am uitat noi oare că atunci când Isus i-a trimis pe cei doisprezece ucenici, El, în mod specific, „le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate"? De asemenea, le-a spus că în unele oraşe nu vor fi primiţi. „Vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor lega în sinagogile lor" (Matei 10:1,17). Dacă cei doisprezece ar fi putut, printr-o singură mişcare de mână, să lege duhul împotrivitor din acea cetate, de ce i-ar mai fi atenţionat Isus? I-ar fi scăpat pe creştini dintr-o mulţime de conflicte. Din contră, în cartea Apocalipsa, Isus le adresează bisericilor numeroase avertismente serioase în privinţa împotrivirii la care trebuie să facă faţă: Bisericii din Smirna: „Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Isus le aminteşte că sunt într-un mediu ostil care nu se va schimba peste noapte. Bisericii din Pergain: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei." Următoarea propoziţie nu spune: „Dă-l afară! Leaga-l!" Nu. Isus continuă calm: „Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana" (Apocalipsa 2:13). Atotştiutorul împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, Cel care ţine cheile locuinţei morţilor şi ale iadului, le spune creştinilor să lupte. în ambele scrisori Isus descrie ceea ce i s-a îngăduit lui Satan să facă, în limitele unui plan suveran al lui Dumnezeu pe care noi nu îl

Mirajul noului A
129

L
înţelegem pe deplin. în consecinţă, credincioşii trebuie să păşească înainte cu o răbdare spirituală de modă veche. Necazul cu noutăţile din ziua de azi, create de om e că ele nu aduc acele rezultate impresionante cărora de atât de multe ori le facem reclamă. Din câte ştiu eu, ele nu au ca rezultat convertirea în masă a oamenilor, botezarea lor în apă sau formarea de biserici. Unde în lumea asta există oraşul „convertit pentru Dumnezeu" aşa cum pretind frazeologiile goale? Nu ar fi mai înţelept, aşa cum Pavel spunea „să nu ne lăudăm dincolo de măsura noastră" (2 Cor.lO:13), ci să dăm voie Duhului Sfânt să producă acele rezultate grăitoare? Aşa cum unii pretind că puterile răului sunt ataşate de anumite locuri, tot aşa ceilalţi proclamă anumite centre ale „noii ungeri" a lui Dumnezeu. Se spune că unele oraşe sunt alese pentru o revărsare specială a Duhului Sfânt. Unde găsim o astfel de învăţătură în Scriptură? Este total nebiblic să insinuezi că oamenii trebuie să se deplaseze la o anumită biserică, dintr-un anume loc pentru a primi ceea ce Dumnezeu are pentru ei. Nu există nici o ungere în Brooklyn Tabernacle sau în oricare altă biserică care să poată fi transmisă prin punerea mâinilor. Nicăieri în Faptele Apostolilor nu găsim că oamenii ar fi călătorit la Ierusalim sau în oricare altă cetate pentru „a fi acolo unde se întâmplă ceva". Nu găsim în Noul Testament decât îndemnul: „Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va apropia de voi" (Iacov 4:8). Responsabilitatea e pe umerii noştri. Dacă destui oameni din New York sau San Francisco ar striga spre Dumnezeu cu toată inima lor, aceste oraşe ar putea deveni renumite în întrega lume pentru trezirea din ele. Dumnezeu nu ţine seama de geografie. De asemenea suntem prea uşor distraşi de la chema130 A Vânt proaspăt, foc proaspăt Mirajul noului A 131

rea de a aştepta pur şi simplu înaintea lui Dumnezeu. Ne îndepărtăm de la simplitatea Cuvântului. în Fapte 4, apostolii nu doreau să vestească altceva decât Cuvântul. Pare prea simplist pentru urechile moderne, nu-i aşa — nu cumva ar trebui să existe ceva mai mult, ceva mai impozant, mai nou? în faţa unei lumi care ignoră oferta de mântuire a lui Hristos, noi ori ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi ne întoarcem la adevărurile de bază... ori continuăm să ne jucăm cu noi înşine. Şansa de a vedea bisericile locale explodând de viaţă din Dumnezeu stă în balanţă.
NU HOCUS-POCUS

Nu există un exemplu mai bun al lucrării lui Dumnezeu într-un oraş decât cel relatat în Fapte 11:20-21: „Totuşi, printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la

Domnul." S-a strâns o recoltă atât de mare încât Barnaba a fost trimis din Ierusalim pentru a vedea ce se întâmplă. „Când a ajuns el, şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul" (v. 23-24). Cine erau aceşti bărbaţi care au pus bazele unei biserici puternice ce avea să întreacă biserica mamă din Ierusalim? Nu le cunoaştem numele. Nu le ştim metodologia. Nu ştim dacă erau premilenişti, postmilenişti sau amilenişti. însă cunoaştem câteva lucruri: ei au răspândit „Evanghelia Domnului Isus" şi „mâna Domnului era cu ei" (v. 20-21). Aceasta s-a dovedit a fi prima biserică cu adevărat multiculturală şi, potrivit versetului din Fapte 13:1, cu lucrători multiculturali: Simon, numit Niger, nişte evrei, nişte greci, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod (lucru care l-ar fi făcut suspect în ochii tuturor!) şi alţii. Cu toate acestea, ei au lucrat împreună lăsând un model puternic de unitate între culturi. Ura dintre Evrei şi Neamuri era pe atunci mult mai pregnantă decât izbucnirile rasiale din ziua de azi. Dumnezeu a înfruntat această problemă, clădindu-Şi Biserica în modul Lui. Tensiunile rasiale sunt mult mai adânci acum în New York decât erau cu zece ani în urmă. Noi avem nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu pentru a putea depăşi aceste tensiuni, aşa cum a făcut biserica din Antiohia cu mult timp în urmă. • Nici o învăţătură nouă nu va schimba cursul lucrurilor. Nu există scurtături elegante, nici mantre hocus-pocus care să-1 poată învinge pe Satan. Cineva mi-a spus odată: „Ştii, ar trebui să te gândeşti să-ţi iei o hartă topografică a Brooklyn-ului ca să vezi care este cel mai înalt punct din zonă. Apoi, să te duci acolo pentru a te ruga împotriva duhurilor teritoriale." Am vrut să-i spun: „Frate, asta nu-i decât vrăjitoria amintită în Noul Testament. închinătorii la idoli din vremea lui Ilie se duceau pe 'înălţimi', îţi aduci aminte?" Mă gândesc că ei probabil credeau că îi prind pe demoni dintr-un unghi mai bun. Nu-mi pasă nici dacă aş ţine serviciul de închinare la cel de al 100-lea etaj din World Trade Center — am avea o minunată panoramă asupra Brooklyn-ului, însă nu l-am impresiona pe Dumnezeu.
132 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Şi nici pe diavol. Alţii spun: „Cheia eliberării puterii lui Dumnezeu stă în a cnntti pe străzile din oraşul tău. Organizaţi un marş, faceţi pancarde şi declaraţi suveranitatea lui Dumnezeu printr-o mare paradă." Creştinii s-ar putea să se bucure de o astfel de ieşire, dar ar aduce ea vreo schimbare notabilă într-o comunitate? „Mustră-1 pe diavol" spun unii. „Stai cu faţa spre nord şi calcă puternic pământul în picioare. Aceasta va aduce victorie." în vacanţă, eu şi Carol am urmărit la televizor un serviciu de duminică dimineaţa în care pastorul punea accent pe războiul spiritual. Stătea la amvon cu o expresie militar ească pe faţă! Mă gândesc că vroia să-1 sperie pe diavol. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem. îmi poate arăta cineva unde există în Noul Testament vreo promisiune legată de cum îţi

mişti trupul sau cum te îmbraci? Atunci când manifestările fizice bizare devin semnul oficial al unei presupuse noi treziri, înseamnă că am abandonat rădăcinile biblice. în faţa noastră se află numai necaz. Să uităm de no vi taţi. Dacă facem din rugăciune o ţintă, Dumnezeu va face numai ceea ce El poate face. Cum acţionează, când şi în ce manieră va depinde numai de El. Numele lui Isus, puterea sângelui Său şi rugăciunea credinţei nu şi-au pierdut puterea de-a lungul secolelor. Când Charles Finney a predicat în Rochester, New York, în 1820, mai mult de 100 000 de oameni s-au întors la Hristos într-un an. „întreaga comunitate a fost pusă în mişcare" afirma un martor. „Magazinele de băuturi s-au închis; Sabatul era onorat; bisericile erau luate cu asalt de fericiţii închinători... Chiar şi tribunalele şi închisorile stăteau mărturie acestor efecte binecuvântate. A urmat o
Mirajul noului A
133

perioadă nemaipomenită de scădere a criminalităţii. Tribunalele nu mai aveau cazuri, închisorile ajunseseră aproape goale în anii care au urmat."1 Vă asigur eu că Finney nu a „legat duhul alcoolului", ori altceva de genul acesta; el nu a făcut decât lucrarea Domnului, după voia Domnului şi întregul oraş a fost afectat. în timpul trezirii din Ţara Galilor, prin 1906, potrivit istoricului J. Edwin Orr, un sergent de poliţie a declarat ziarului local: „în oraşul nostru există 17 biserici şi noi avem cvartete de poliţişti gata să se ocupe de muzică în caz vil în care îi vrea vreo biserică." Aceasta din cauză că poliţiştii nu mai ştiau ce să facă cu timpul lor. Chiar criminalii se pare că erau în biserică, unde un tânăr pe nume Evan Roberts conducea majoritatea întâlnirilor mai mult rugându-se decât predicând. Când G.Campbell Morgan şi alţi bărbaţi distinşi ai bisericii avi venit la Londra pentru a observa trezirea, ei nu au putut intra în clădire, ci au trebuit să se mulţumească să privească peste capetele oamenilor din vestibul. L-au avizit ei pe Roberts chemând credincioşii la un marş pe înălţimile munţilor din Ţara Galilor? Din contră, Roberts era auzit de multe ori rugându-se: „Mai jos Doamne, du-ne mai jos." Apoi cădea în genunchi şi începea să suspine şi să mijlocească pentru Ţara Galilor, urmând modelul biblic de supunere în rugăciune (vezi Iacov 4:9-10 şi 1 Petru 5:6). A existat de asemenea şi un val de falimente în Ţara Galilor, în timpul acelor ani, în rândul tavernelor.
BIBLIA ESTE DE AJUNS

Ca lucrător eu cred cu fermitate că nu am voie să
134 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

predic ce nu este în Biblie. Cartea e îndeajuns de interesantă aşa cum e ea. Nu e ceva fără gust căruia noi să-i adăugăm condimente. Dacă facem şi-i învăţăm şi pe alţii să facă ceea ce a făcut şi a învăţat Isus — nimic în plus — vom avea o mulţime de emoţii puternice. în rest, să păstrăm tăcere acolo unde Biblia păstrează tăcere. Ca lucrător eu cred cu fermitate că nu am voie să predic ce nu este în Biblie. Cartea e îndeajuns de interesantă aşa cum e ea. A Apostolul Pa vel îi expică aceasta clar bisericii din Corint, care avea obiceiul de a intra în

tot felul de încurcături. El încerca să-i întoarcă pe oameni înapoi la linia corectă îndemnându-i „...să învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris" (1 Corinteni 4:6). Aparent Pavel considera că baza scripturală era esenţială şi că în afara ei nu există decât probleme. Intre timp el le spusese galatenilor: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!" (Galateni 1:8). îmi place ce a scris William J. Seymour — bătrânul afro-american, cu un singur ochi, fără multă educaţie, de la Azusa Street Mission din Los Angeles, unde în 1906 a luat fiinţă mişcarea penticostală modernă. „Noi măsurăm totul prin Cuvânt" a scris el în numărul din Septembrie 1907 al revistei Credinţa Apostolică. „Fiecare experienţă trebuie trecută prin filiera Bibliei. Unii spun că mergem prea departe (cu alte cuvinte că suntem prea stricţi), însă dacă am trăit prea aproape de Cuvânt, va trebui să rezolvăm asta cu Domnul când îl vom întâlni
Mirajul noului A 135

pe norii cerului." Nimeni nu are dreptul să ajusteze Evanghelia sau să revizuiască planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. A Nimeni nu are dreptul să ajusteze Evanghelia sau să revizuiască planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Acele lucruri preţioase nu-mi aparţin mie sau ţie, ci lui Dumnezeu. Să ne oprim din a căuta nod în papură. E nevoie să ne supunem planului divin alcătuit cu mult timp în urmă.
MAI ADÂNC, NU MAI LARG

Lucrurile lui Dumnezeu au o circumferinţă. Ele sunt păstrate într-un corp scris al adevărului. E ca o fântână — şi nimeni nu a pătruns vreodată deplina adâncime a adevărului lui Dumnezeu. A pătrunde în puterea Evangheliei sau în cea a rugăciunii, în cea a Duhului Sfânt sau în dragostea divină, înseamnă a înainta adânc, tot mai adânc în fântâna lui Dumnezeu. Fiecare bărbat sau femeie folosiţi de Dumnezeu au cobor ii t în acest rezervor vast. Cu toate acestea, astăzi tindem doar să ne bălăcim puţin în adevăr... şi apoi să sărim afară din fântână, pe solul dimprejurul ei. „Ia uitaţi-vă, Dumnezeu face lucruri noi"! proclamă oamenii. în decurs de şase-luni noutatea dispare, desigur, şi ei sar iarăşi pe un nou petic de iarbă. îşi petrec întreaga viaţă ţopăind dintr-o parte în cealaltă a fântânii lui Dumnezeu fără să probeze niciodată cu adevărat adâncimea apelor vii din interior. Acolo, în interior, nu există nici un motiv care să te
136 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

facă să pleci sau să sari afară. Cine va pătrunde vreodată plinătatea dragostei lui Dumnezeu? Cine va epuiza vreodată bogăţia îndurării Lui faţă de fiinţele umane căzute? Cine va înţelege vreodată puterea reală a rugăciunii? Din 1960 cu deosebire, prin biserica din America de Nord s-au perindat tot felul de curente pentru a fi curând înlocuite.de altele noi. Leonard Ravenhill, predicatorul cu înclinaţie spre trezirile spirituale şi autor din Marea Britanie mi-a spus cu puţin timp înainte de a muri: „Oamenii spun că biserica de azi creşte şi se lărgeşte. Da, e lungă de şaisprezece kilometri şi adâncă de numai un centimetru!"

Eliberarea de sub puterile întunericului, în special, ne-a stârnit fantezia. Isus şi apostolii au scos într-adevăr demoni din cei păcătoşi, însă nicăieri nu vedem că ei ar fi făcut asta în beneficiul creştinilor. Nicăieri nu-1 găsim pe Pavel zicând: „Voi, corintenii sunteţi într-un mare haos aici. Trebuie să-i adunaţi pe bătrânii bisericii, să-i puneţi să se roage sincer şi apoi să-i ungeţi pe membri cu ulei pentru a scoate afară 'duhul bârfei' din biserica voastră. Cei care sunt prea graşi trebuie să scoată afară 'duhul îngrăşării'. Fratele imoral care trăieşte cu nevasta tatălui său trebuie să fie eliberat de acest 'duh de curvie'..." Pavel avea o explicaţie mult mai realistă pentru aceste probleme. Ele erau pur şi simplu „lucrările firii pământeşti". El cerea pocăinţă, moartea zilnică a eului — nu un exorcism bombastic. -Aşa cum cultura noastră este în general îmbâcsită de mentalitatea de victimă, unde totul este vina altcuiva, pentru a fi uşuraţi prin psihoterapie, ajutoare guvernamentale sau litigiu, tot aşa în biserică oamenii spun: „E vina diavolului. Nu mă trage pe mine la răspundere." Nici nu e de mirare că există atât de puţină zdrobire
Mirajul noului A 137

a duhului printre noi. De ce să te rogi şi să mărturiseşti când principala ta problemă este oprimarea (sau posedarea) de către un duh necurat pe care altcineva trebuie să-1 ia de pe capul tău? Prea puţini creştini şi prea puţine predici mai folosesc acum cuvântul „păcat". Puţini mai simt nevoia de a se pocăi de propriile lor fapte rele. Ei preferă să caute în afară un ţap ispăşitor. Când lucrezi într-un oraş, aşa cum fac eu, mentalitatea de victimă poate fi foarte puternică. „Sunt negru sau mulatru deci, mi-e foarte greu să ajung undeva în viaţă... Am fost molestată când eram copil de unchiul meu şi încă nu am putut uita..." Eu le răspund adesea: „Da, acele lucruri sunt reale, însă Dumnezeu e mai mare decât ele. Nimeni dintre noi nu-şi poate permite să dea vina pe trecut la infinit. Tatăl meu a fost un alcoolic timp de 21 de ani, până acolo că şi-a pierdut cariera de la Westinghouse. Ameţelile de la sfârşitul de săptămână s-au prelungit în săptămâni întregi şi apoi în luni. Când se îmbăta îmi adresa toate cuvintele din patru litere pe care le auzisem sau nu vreodată.... Ba chiar a lipsit şi de la nunta mea. Prin urmare, ar fi trebuit să nu mai realizez nimic în viaţă, nu-i aşa? Nicidecum. Eu sunt resposabil pentru mine însumi. Nu am învoire de la Dumnezeu să mă aşez undeva şi să vegetez. Dumnezeu încă mă poate ţine şi mă poate pune la lucru în slujba Sa." De obicei continui pe ceasta temă scoţând în relief un minunat amănunt din viaţa lui Iosif, tânărul ai cărui fraţi l-au vândut rob unui egiptean. După ce a fost acuzat, pe nedrept, de soţia lui Potifar, aruncat în închisoare şi uitat... când într-un final s-a căsătorit şi a avut un fiu i-a pus numele Mânase, care înseamnă „uitare". Căci a zis el:
138 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

„Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu" (Geneza 41:51). Dumnezeu este mai puternic decât trecutul oricui, oricât de întunecat ar fi acel trecut. El ne poate face să-1 uităm, nu ştergându-1 din memorie, ci îndepărtând înţepătura şi efectul paralizant. Sunt recunoscător că viaţa tatălui meu a fost schimbată nu cu mult

timp în urmă. Nu a mai băut de mai bine de 13 ani. Astăzi el îl iubeşte pe Domnul din toată inima lui, împreună cu mama. Amândoi sunt membri fideli şi un ajutor preţios la Brooklyn Tabernacle.
TOATE NEVOILE SUNT ACOPERITE

Dacă ne aventurăm în vreun gimnaziu în ziua de azi, vom da mai mult ca sigur peste puşti care arată ca nişte superstaruri, cu adidaşi scumpi, genunchiere asortate şi tot tacâmul. Singurul necaz e că ei nu ştiu încă să bage mingea într-un coş de baschet. Ei au ultimele invenţii şi totuşi încă nu pot juca. Noi, ca şi popor al lui Dumnezeu avem tot echipamentul necesar. El ne-a fost pus la dispoziţie de-a lungul celor două mii de ani. El ne-a dat tot ce ne-ar putea ajuta să adăugăm puncte pe tabela de marcaj şi să câştigăm victorii în Numele Lui. Să mergem deci înainte cu deplină încredere în ceea ce am primit. Nimic în legătură cu Dumnezeu nu se schimbă. Mâine El va fi la fel de nerăbdător să ne ajute pe noi, familiile noastre, bisericile noastre aşa cum este şi acum. Dacă ne-am lăsa simplu în baza promisiunilor Lui, L-am vedea făcând lucruri pe care nu am fi putut niciodată să le cerem sau la care nu ne-am fi gândit, la fel cum a făcut în Vechiul Testament. Este timpul să ne grăbim.

8
Mirajul statisticilor
Aţi remarcat vreodată că, ori de câte ori îl întrebaţi pe un creştin despre biserica sa, subiectul ajunge invariabil la numărul de persoane? întrebare: „Spune-mi despre biserica ta. Cum evoluează lucrarea Domnului acolo?" Răspuns: „Păi, aş putea spune că avem aproape trei sute de ascultători duminica." Când îi întreb pe colegii mei, pastorii, aceeaşi întrebare primesc acelaşi răspuns plus încă alte două: numărul de membri a ajuns la cinci sute cincizeci, tocmai am terminat o nouă aripă pentru educaţie şi venitul net în acest an va atinge 400 000 de dolari." Ascultători, bani, clădiri. A-B-C: noua sfântă trinitate.
CÂT DE MARE ERA ANTIOHIA?

Un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată pe vremea lui Petru şi Pa vel. Mai întâi, pentru că ei nu aveau clădiri pe care să le considere ale lor. Se întâlneau în case, curţi şi chiar în peşteri. Cât despre buget, păreau să se fi dispersat de majoritatea fondurilor lor ajutându-i pe săraci. Specificarea numărului celor prezenţi apare foarte rar după Rusalii. Observăm doar de două ori o mulţime
139
40

Vânt proaspăt, foc proaspăt

mai mare în Fapte 2:41 şi 4:4. Mai târziu, în Fapte 19:7 se spune: „erau cam doisprezece bărbaţi de toţi", care au primit Duhul Sfânt în urma propovăduirii lui Pavel în Efes. După aceea nu mai aflăm nimic. In 1 Corinteni 1:14-16 Pavel nici măcar nu-şi mai aminteşte pe cine a botezat, cu atât mai puţin numărul total.

Câţi erau în biserica din Antiohia? Berea? Filipi? Roma? Nu ştim. Cât de numeroasă era congregaţia din Filadelfia, una din cele şapte biserici cărora li se adresează Domnul Isus în Apocalipsa? Aparent nu foarte numeroasă căci Domnul spune: „ai puţină putere". Cu toate acestea El continuă arătându-i într-o lumină favorabilă. (Apocalipsa 3:7-13).
Nici o biserică, inclusiv cea pe care o păstoresc eu, nu ar trebui măsurată după numărul celor ce o frecventează. A

Prin contrast, cât de mare era congregaţia din Laodicea? Ne putem da seama din faptul că biserica era „bogată" şi „nu ducea lipsă de nimic". Din câte ştim noi ar fi putut reuni câte şapte mii de persoane într-o zi de duminică. Notele lor de plată erau cu siguranţă plătite şi totuşi au primit o aspră mustrare spirituală. Nicăieri în epistole, nu-1 găsim pe Pavel spunând: „Am auzit că numărul celor care frecventează biserica a scăzut trimestrul trecut — care-i problema? Ce aveţi de gând să faceţi?" în concluzie, nici o biserică, inclusiv cea pe care o păstoresc eu, nu ar trebui măsurată după numărul celor ce o frecventează. Deşi sunt recunoscător pentru mulţimea de oameni care vine la Brooklyn Tabernacle în
Mirajul statisticilor A 141

fiecare săptămână, acela nu e semnul harului lui Dumnezeu.
DINCOLO DE POPULARITATE

Care lucruri spirituale erau importante în biserica din Faptele Apostolilor? Rugăciunea apostolilor din capitolul 4 ne oferă următoarea cotă de nivel: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala" (v.29). Apostolii nu doreau numere, ci o calitate esenţială care să păstreze biserica in starea în care Dumnezeu o dorea. îndrăzneala nu poate fi dată decât de Duhul Sfânt. Nu există „îndrăzneală învăţată". Nu o poţi obţine în nici un seminar. 2 Timotei 1:7 spune: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă." Predicatorii Noului Testament erau plini de îndrăzneală în confruntări, având încrederea că Duhul Sfânt va produce convingerea de păcat necesară pocăinţei. Lor nu le era teamă. Ascultaţi ce spune Petru în ziua de Rusalii: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege" (Fapte 2:23). Acesta era ultimul lucru pe care mulţimea voia să-1 audă. Dacă Da vid Letterman ar fi făcut o listă cu cele zece lucruri pe care ar trebui să nu le spui în prezenţa unei audienţe compusă din evrei, numărul unu ar fi fost: „Ştiţi ce — voi tocmai L-aţi ucis, cu propriile voastre mâini, pe Mesia, pe cel pe care Israelul L-a aşteptat de veacuri." însă îndrăzneala lui Petru nu i-a îndepărtat pe oameni. Din contră, i-a străpuns în inimă. La sfârşitul zilei un mare număr de oameni s-a pocăit de păcatele lor şi s-a
142 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

convertit. Petru este la fel de franc şi în următorul capitol cu mulţimea care s-a adunat după vindecarea ologului: „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi neprihănit şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii... Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de

înviorare" (Fapte 3:14-15,19). Câţiva ani mai târziu, când Pavel a predicat în Efes, confruntarea sa cu idolatria păgână a fost atât de directă încât s-a produs o răscoală. „Cuvintele acestea i-au umplut de mânie şi au început să strige: 'Mare este Diana efesenilor!' Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru" (Fapte 19:28-29). Cu toate acestea acolo a luat fiinţă o biserică puternică şi la plecarea lui, Pavel a putut spune: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu... aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fapte 20:27, 31). Observaţi: „tot planul lui Dumnezeu... n-am încetat să vă sfătuiesc" (sau să vă atrag atenţia, n. tr.). Aceasta era esenţa lucrării apostolice. Apostolii şi-au dat seama că fără o atitudine îndrăzneaţă, agresivă în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu se putea construi biserica pe care o dorise Isus. Fiecare biserică din oricare oraş al lumii trebuie să ajungă la aceeaşi concluzie. Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Comunicarea lor nu intenţiona să fie „grozavă" sau liniştitoare. Scopul lor era străpungerea inimii, pentru o convingere de păcat. Ei nu aveau nici cea mai vagă intenţie să întrebe: „Ce vor oamenii să audă? Cum putem să atragem cât mai mulţi oameni la biserică duminica?"
Mirajul statisticilor h 143

Astfel de gânduri nici măcar nu treceau prin mintea lor. O astfel de abordare ar fi fost străină de învăţătura întregului Nou Testament. Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Ei nu aveau nici cea mai vagă intenţie să întrebe: „Ce vor oamenii să audă? Cum putem să atragem cât mai mulţi oameni la biserică duminica?" A In loc să încercăm să aducem bărbaţi şi femei la Hristos prin metoda biblică noi ne consumăm cu conceptul nebiblic de „creştere a bisericii". Biblia nu spune că ţelul nostru ar trebui să fie numărul ci mai degrabă ne îndeamnă să vestim cu credincioşie mesajul lui Dumnezeu, cu îndrăzneala dată de Duhul Sfânt. Astfel se va construi Biserica lui Dumnezeu după modelul lăsat de El. Din nefericire, unele biserici monitorizează acum în permanenţă cât de mulţumiţi sunt oamenii de program şi îi întreabă ce altceva ar mai dori. Un specialist în denominaţiuni a spus unui reporter: „Noi trebuie să învăţăm cum să ne adaptăm schimbărilor."1 Nu avem dreptul în nici un fel să ajustăm mesajul Evangheliei. Popular sau nu, noi trebuie să vestim cu îndrăzneală şi credincioşie că păcatul este real însă Isus îi iartă pe cei care se pocăiesc. Dumnezeu nu cere nimănui să aibă o biserică mare. El ne cheamă să-I facem doar lucrarea, vestind Cuvântul Său oamenilor pe care El îi iubeşte, având ungerea şi puterea Duhului Sfânt pentru a vedea rezultatele pe care numai El le poate face posibile. Gloria I se cuvine atunci numai Lui — nu unei denominaţiuni, biserici
144 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

locale, unui pastor sau unui consultant pentru creşterea bisericii. Acesta este singurul plan al lui Dumnezeu şi orice altceva este o deviere de la învăţătura Noului Testament. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că dacă oamenii nelegiuiţi au nevoie să fie avertizaţi şi el nu-i avertizează, sângele lor va fi pe mâinile profetului. Acelaşi adevăr e valabil şi astăzi

pentru toţi vestitorii Cuvântului. Dwight L. Moody a fost urmărit toată viaţa lui de un moment când a crezut că e destul de isteţ în prezentarea Evangheliei. Cu şase ani înainte de a muri el a povestit ce s-a întâmplat în Chicago în toamna anului 1871:
Am hotărât să dedic şase zile studierii vieţii lui Hristos. Ain petrecut patru seri de duminică pe subiect şi L-am urmărit de la iesle, de-a lungul vieţii, până la prinderea şi judecarea Lui. în a cincea duminică, pe 8 octombrie, tocmai predicam celui mai larg auditoriu pe care îl avusesem vreodată în Chicago, flatat de succesul meu. Textul era: „Şi ce să fac cu cel ce se numeşte Isus?" în acea seată am săvârşit una din cele mai mari greşeli ale vieţii mele. După predică... cu toată puterea pe care Dumnezeu mi-o dăduse L-am implorat să coboare peste oameni şi am încheiat spunând: „Aş vrea să luaţi acest text cu voi acasă, să vă gândiţi la el în timpul săptămânii şi duminica viitoare vom veni la Golgota şi la cruce şi vom decide ce vom face cu Isus din Nazaret." Chiar în acel moment sirena a anunţat un incendiu.
Mirajul statisticilor A 145

Moody a încheiat imediat serviciul şi i-a evacuat pe oameni din clădire. Era începutul Marelui Incendiu din Chicago care în următoarele 27 de ore avea să lase 300 de morţi, 90 000 de oameni fără case şi un mare oraş în cenuşă. Evident, Moody nu a ajuns niciodată să-şi încheie seria mesajelor. El a continuat: Nu m-arn mai întâlnit niciodată cu auditoriul de atunci. Astăzi lupt din greu să îmi reţin lacrimile... 22 de ani au trecut... şi eu nu-i voi mai întâlni niciodată pe acei oameni, până când ne vom revedea în cealaltă lume. însă vreau să vă spun lecţia pe care am învăţat-o în acea seară şi pe care nu o voi uita niciodată. Acum, când predic îl aduc pe Hristos în faţa lor atunci şi acolo şi încerc să-i determin să ia o hotărâre pe loc. Aş vrea mai degrabă să mi se taie mâna dreaptă decât să-i mai las pe ascultători să decidă o săptămână întreagă ce vor face cu Isus. Nu e de mirare că apostolul Iacov a scris: „Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine. Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere" (4:14). Evanghelia este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâine sau pe săptămâna viitoare sau până când ascultătorii vor părea mai receptivi. Şi-a spus vreodată John Wesley, pe când predica minerilor de pe şesurile Angliei, în anii 1700: mai bine să nu le spun că sunt păcătoşi, s-ar putea să plece?
Există astăzi un spirit de anti-autoritate în America, care spune: „Nimeni nu poate să-mi spună că trebuie să mă schimb. Să nu cumva să îndrăzneşti." Atât la

1
146 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

amvon, cât şi în consilierea spirituală ne-am lăsat subjugaţi prea adesea de această mentalitate şi ne e teamă să spunem adevărul despre păcat. Ne ascundem în spatele afirmaţiei lui Pavel, „m-am făcut tuturor, totul" (1 Co-rinteni 9:22) fără să observăm că în următorul paragraf el spune: „Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul" (v.24). A ne adapta stilul pentru a câştiga un auditoriu este un lucru, însă mesajul nu se poate schimba

niciodată fără să nu ne lase cu mâna goală înaintea Domnului. Există astăzi un spirit de anti-autori-tate în America, care spune: „Nimeni nu poate să-mi spună că trebuie să mă schimb. Să nu cumva să îndrăzneşti." A Credem noi încă adevărul din Proverbe 28:23: „Cine mustră pe alţii găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare?" Isus avea un spirit de confruntare. Când Petru i-a spus să nu treacă pe la cruce, Isus nu i-a replicat: „Ştii ce Petre, încerc să-mi dau seama pe ce poziţie eşti. îţi apreciez grija pentru Mine şi faptul că nu vrei ca Eu să sufăr." Din contră, El a spus ucenicului Său numărul unu: „înapoia Mea Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Matei 16:23). Ale cui sunt gândurile noastre?
PUNÂND DEGETUL PE RANĂ

Am descoperit că 90% din problemele pe care
Mirajul statisticilor A 147

oamenii mi le spun nu sunt adevăratele lor probleme. Prin urmare, provocarea atât în predică cât şi în consiliere este de a ajunge la rădăcina spirituală a problemei. Un soţ spune: „Soţia nu mă înţelege." Este uşor să-i răspunzi: „îmi pare rău pentru tine." însă s-ar putea ca în realitate el să se comporte ca o brută cu ea. Cu blândeţe, însă ferm, noi trebuie să spunem adevărul în dragoste. Un tânăr cuplu, atrăgător, pe care îi vom numi Michelle şi Steve, au venit în faţă pentru rugăciune la sfârşitul unui serviciu de duminică. Amândoi erau bine îmbrăcaţi — el cu un costum scump şi o cravată de mătase de 60 de dolari şi ea într-o rochie modernă. Puteam să spun după ochii ei umezi că ceva a atins-o în timpul serviciului. Prin contrast, el părea că vrea să se retragă şi evita să mă privească în ochi. „Vreţi să vă rugaţi pentru noi?" m-a întrebat ea. „Desigur", am spus eu. „Pentru ce vreţi să mă rog?" „Rugaţi-vă ca Dumnezeu să binecuvinteze relaţia noastră", a replicat ea. Afirmaţia aceasta poate însemna orice, în special în New York. Am simţit că trebuie să le mai pun câteva întrebări. „înainte de a mă ruga, spuneţi-mi puţin despre situaţia voastră, dacă doriţi. De cât timp vă cunoaşteţi?" „De doi ani." Următoarea întrebare nu a fost întocmai politicoasă, însă Duhul Sfânt mă îndemna să continui. Aşa că, fără cea mai mică schimbare a tonalităţii sau inflexiunii vocii am întrebat: „Locuiţi împreună?" Şocul a fost instantaneu. Ea a clipit şi el şi-a înălţat capul brusc. Pentru o secundă am încremenit toţi trei, uitându-ne unul la altul. într-un final ea a răspuns:
148 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

„Păi... ăăă... da." Am clătinat din cap şi am continuat: „Bine, această situaţie mă pune pe mine în încurcătură. Vreţi ca eu să îl rog pe Dumnezeu să binecuvinteze un lucru în privinţa căruia El şi-a exprimat deja opinia. El a spus clar în Biblie că relaţiile din afara căsătoriei sunt un

păcat. Mi se pare că ar fi pierdere de timp să-I cer ajutorul în acesta situaţie, nu credeţi?" Ei continuau să se uite fix la mine. M-am grăbit să adaug: „Vă propun ceva — haideţi să ne întoarcem la planul lui Dumnezeu. Steve, ce-ar fi dacă ţi-ai găsi, chiar acum, un alt loc unde să stai? Spui că vrei ca voia lui Dumnezeu să se facă în relaţia voastră. Ei bine, acesta este pasul numărul unu. El va deschide uşa pentru multe alte binecuvântări." Pot să spun că Steve nu era deloc încântat de idee. „Ai pe cineva din familie sau dintre prieteni la care ai putea să stai în noaptea asta?" Nu, nu ştia pe nimeni. „Uite ce-i, îţi vom găsi un loc unde să stai", am spus eu. „Dacă Dumnezeu este real şi tu vrei cu adevărat ajutorul Lui în viaţă, atunci mergi pe calea Lui. Dacă nu, eşti liber să faci ce vrei! Desigur, într-un sfârşit îţi vei distruge viaţa; nu poţi schimba consecinţele păcatului tot aşa cum nu poţi schimba legea gravitaţiei." El a murmurat o altă scuză. Am chemat pe unul din ajutoarele mele şi l-am rugat să-i găsească lui Steve un loc de dormit peste noapte. Dar Steve şi Michelle nu erau încă convinşi. „Ce-ar fi să rămânem unde suntem, dar să dormim separat? N-ar fi ceva greşit, nu-i aşa?" „Dacă amândoi susţineţi că sunteţi creştini", am

1
Mirajul statisticilor A 149

replicat eu, „atunci trebuie să evitaţi să vă complăceţi într-o situaţie care v-ar putea ispiti. Şi apoi, când veţi ieşi dimineaţa din apartament, ce vor crede vecinii, şi pe bună dreptate? Să facem lucrurile corect până la capăt, bine?" Până la urmă au fost de acord. Dar trebuie să vă spun că unele cupluri, în aceeaşi situaţie cu acesta, nu au fost de acord. Ei dădeau răspunsuri de genul: „Vom reveni altă dată" şi plecau. Dar cel puţin eu puteam dormi liniştit noaptea, ştiind că le-am spus adevărul înaintea lui Dumnezeu. Am primit de asemenea şi scrisori în urma acestor discuţii, în care femeile îmi spuneau: „Nu mi-a plăcut ce mi-aţi spus mie şi prietenului meu atunci. Ne-aţi arătat că trebuie să ascultăm de Biblie, însă noi nu am acceptat. M-am gândit totuşi să vă anunţ că după un timp prietenul m-a părăsit, aşa cum aţi spus dumneavoastră. Pentru el nu eram decât o bucată de carne şi nimic mai mult. Acum sunt din nou singură şi îmi doresc să vă fi ascultat." Cazul lui Steve şi al lui Michelle a fost unul fericit. El a găsit imediat un loc unde să stea. Am continuat să ne ocupăm de ei şi să-i consiliem. Dumnezeu le-a deschis ochii să vadă realităţile spirituale. Apoi s-a întâmplat ceva minunat. într-o seară de marţi, înainte de încheierea întâlnirii de rugăciune am spus: „înainte de a pleca, v-am pregătit o surpriză. Vă rog să vă ridicaţi în picioare." Biserica s-a ridicat... şi organistul a atacat primele note din „Marşul nupţial" al lui Lohengrin. Uşile din spate s-au deschis şi mireasa, într-o simplă rochie de zi şi cu un

buchet de flori în mână, a înaintat cu un zâmbet pe buze. Oamenii au izbucnit într-un ropot de aplauze.
150 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Steve, care stătuse lângă mine toată seara, s-a ridicat pentru oficierea ceremoniei. Ei au fost uniţi în Hristos în faţa a 1 500 de martori. De câteva ori, în timpul ceremoniei, lacrimile lor de bucurie s-au transformat într-un adevărat plânset, ce putea fi auzit prin microfonul meu. Până la urmă au reuşit să-şi facă jurămintele vinul altuia. După imnul de încheiere am spus ascultătorilor: „Ştiţi că acest cuplu s-a întors recent la Domnul." Nu am intrat în detaliile neplăcute ale trecutului lor, însă majoritatea oamenilor şi le puteau imagina singuri. Ei cunoşteau prea bine acum că harul şi puterea lui Dumnezeu poate îndrepta chiar şi cele mai strâmbe lucruri. Evenimente de acest gen au avut loc de nenumărate ori în serile de marţi, de-a lungul anilor. Iar sărbătoarea e întotdeauna minunată.
SĂ PLĂCEM, CUI?

Comitetul de la Brooklyn Tabernacle a înfruntat cu curaj chiar şi cele mai complicate cazuri, ca atunci când cuplul care trăieşte împreună are copii. Să-i ceri unui bărbat să se mute separat, dar în acelaşi timp să continue să achite cheltuielile, e dificil. Cu toate acestea, cei care se pocăiesc sincer, au mers până la capăt în a îndrepta lucrurile. Le spun adesea cuplurilor care trăiesc împreună: „Vă întrebaţi probabil: care e motivul acestei predici? Ce încearcă el să dovedească? Nu urmăresc nimic altceva decât să plac lui Dumnezeu. După cum vedeţi, sala e deja plină; nu căutăm cu disperare noi membri şi nici contribuţia voastră la colectă. însă căutăm cu disperare să-i plăcem lui Dumnezeu şi să nu fim daţi de ruşine
Mirajul statisticilor
151

când vom sta într-o zi înaintea Lui." Apostolul Pavel şi-a exprimat convingerea în felul următor: „Căutăm... să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inima" (1 Tes. 2:4). Dumnezeu nu ne-a cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică mare. El ne-a spus să vestim Evanghelia şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui. Unii ascultători resping adevărul în timp ce alţii se deschid să-1 primească. Aşa a fost dintotdeauna în istorie şi rezultatele sunt mereu mai dinamice şi mai glorioase atunci când facem lucrurile în felul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică mare. El ne-a spus să vestim Evanghelia şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui. A Israelifii au fost avertizaţi în privinţa dumnezeilor canaaniţi, numiţi Baal sau Astartea, iar noi trebuie să fim atenţi să nu fim atraşi de zeul zilelor noastre numit Succes. Mai mare nu înseamnă întotdeauna şi mai bun, dacă se face în defavoarea adevărului sau dacă îl întristează pe Duhul Sfânt. Imaginaţi-vă un teren de baschet cu coşurile la 1,50 m înălţime de sol. Linia de la care poţi arunca e la trei paşi de coş. Tocmai am marcat opt sute opt zeci şi patru de aruncări libere, fără oprire. Soţia mea iese afară, mă priveşte şi întreabă: „Ce faci?" „Joc baschet. Nu vezi? Asta-i mingea şi ăla e coşul. Chiar şi liniile sunt marcate toate."

Carol ar spune: „Nu, coşul trebuie să fie la 3 m înălţime şi linia de aruncare la o depărtare de 15 paşi.
152 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Acela se cheamă baschet. Ceea ce faci tu nu e decât şaradă." Şi noi avem o mulţime de puncte marcate care par legate de creştinism, însă am redus în mod drastic parametrii. Oamenii au coborât standardele în încercarea de a face bisericile să pară mai pline de succes decât în realitate. Predicile trebuie să fie în uniformitate pozitive şi programele să nu depăşească mai mult de 60 de minute. Chiar şi în aceste condiţii, biserica e un inconvenient pentru unii, în special în sezonul meciurilor de fotbal. Venitul la biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax predicile şi rugăciunile!
Venitul la biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax predicile şi rugăciunile! h

Un lucrător mi-a spus recent că două familii s-au mutat la o altă biserică pentru că cei care se ocupau cu parcarea maşinilor nu le-au dirijat destul de repede afară din parcare. Ce-ar fi făcut aceşti oameni în acea seară în Troa când Pavel a vorbit până după miezul nopţii? (Vezi Fapte 20:7.) Vă puteţi imagina pe cineva dându-i lui Petru un microfon, duminica dimineaţa şi şoptindu-i: „Ai doar 20 de minute la dispoziţie. Trebuie să dăm drumul oamenilor de aici cât mai repede pentru că e o cursă de care ce începe la ora unu?" Adevărul e că această preocupare pentru „confortul ascultătorilor" poate fi o mască ce acoperă firea veche. Aceeaşi oameni care vor un program de doar 60 de minute închiriază casete video de câte două ore sau urmăresc meciurile din NBA şi NFL care durează chiar
Mirajul statisticilor A 153

şi mai mult de atât. Problema nu este lungimea, ci apetitul. De ce această inversare a dorinţelor? Să ne întrebăm în mod serios ce vor experimenta copiii şi nepoţii noştri în biserică? Timpurile în care se stătea înaintea Domnului vor fi total străine pentru ei. Nu îşi vor mai aduce aminte să fi văzut oameni care să stea în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. îşi vor aduce aminte doar de nişte producţii profesioniste încadrate într-un timp bine determinat. Unul din soliştii noştri s-a dus recent să cânte într-o biserică şi i s-a spus: „Te rugăm să nu cânţi nici o piesă în care se menţionează sângele lui Hristos. Oamenii nu se simt confortabil cu asta şi scopul nostru aici e să fim în acord cu dorinţele lor." Dacă oamenii chiar nu apreciază cuvântul sânge în sensul sacrificiului, atunci de ce îi ascultă cu atâta entuziasm pe vorbitorii care în ziua de 4 iulie ne vorbesc despre sacrificiul bărbaţilor şi al femeilor care au luptat pentru a câştiga independenţa Americii? Trebuie să evităm şi menţionarea sângelui vărsat pentru libertatea politică? Dacă nu, atunci cu atât mai mult ar trebui să onorăm sângele Mielui lui Dumnezeu, indiferent de ce gândesc alţii. Mesajul crucii va fi întotdeauna o nebunie pentru unii, o piatră de poticnire pentru alţii. însă dacă atenţia noastră se concentrează asupra reacţiei maselor, ne îndepărtăm de puterea Evangheliei. Teama de a vorbi despre sângele lui Hristos este neîntemeiată. Ba chiar mai rău, ea se apropie de erezie pentru că distorsio-nează şi micşorează puterea Veştii Bune.

Ce s-a întâmplat cu atitudinea de a sta în picioare pentrvi Evanghelia lui Hristos? Nimeni nu e mai deştept decât Dumnezeu. Când El ne spune să-I facem lucrarea
154 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

după cum vrea El, noi să fim siguri că El va scoate şi rezultate pentru gloria Lui. Nu e nevoie să devenim „creativi" în faţa Lui. Dumnezeu ştie exact de ce avem nevoie şi aşteaptă ca noi să ne încredem şi să-L ascultăm cu acea simplitate de copil. Dumnezeu nu ne cere să fim mai isteţi pentru a-i fermeca pe cei ce caută o înţelepciune lumească. Nu prin tărie, nu prin putere, nu prin computere, nu prin isteţime, ci prin Duhul, zice Domnul (vezi Zaharia 4:6). Noi suntem atât de programaţi astăzi încât Dumnezeu n-ar pătrunde nici dacă ar vrea. Timpul de laudă şi închinare din multe biserici este atât de rigid programat şi respectat încât nimic, nici chiar Duhul lui Dumnezeu nu-l poate întrerupe. Grupurile de închinare au totul bine memorat. Dacă Dumnezeu i-a putut călăuzi pe evrei 40 de ani prin pustie, nu ne poate El călăuzi de-a lungul unui program, al unui timp de laudă şi închinare, fără o anumită succesiune? Un semn de bază al trezirii spirituale este lăsarea vântului să bată în voie. Nu avem nevoie de tehnicieni şi organizatori de programe; noi twem nevoie de Dumnezeu. El nu caută oameni deştepţi, pentru că El este cel înţelept. El vrea oameni îndeajuns de simpli încât să se încreadă în El. Potrivit capitolului 14 din 1 Corinteni, dacă întâlnirile sunt guvernate de Duhul Sfânt rezultatul asupra vizitatorului va fi că „tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul nostru" (v.25). Acesta trebuie să ne fie scopul. Ar trebui să existe un aşa amestec de adevăr şi prezenţă a lui Dumnezeu încât inima celor ce vin pentru prima oară să fie străpunsă şi ei să-şi dea seama de zădărnicia vieţii lor şi să se pocăiască.
Mirajul statisticilor A 155

Tindem noi spre acest lucru? Ne rugăm pentru el? Şi-au făcut liderii bisericii de azi o ţintă din el? îl încurajează membrii bisericii pe pastorul lor să acţioneze conform voii Domnului, indiferent de preţ? Alexander Whyte, după ce a studiat trezirea din 1859, din Scoţia, a făcut această remarcă deosebită: „în trezirea spirituală, congregaţia e cea care ţine predica." Ce a vrut el să spună e că, mai mult decât prezenţa predicatorilor, a muzicienilor şi a altor lucrători, ceea ce vorbeşte inimii este că Dumnezeu locuieşte în strânsă comuniune cu poporul Său.
ADEVĂRATUL TEST

La o conferinţă de muzică unde am vorbit, un domn s-a apropiat de mine cu lacrimi în ochi. „Tocmai am angajat un nou pastor," a spus el. „Şi instrucţiunile lui pentru mine, ca dirijor sunt: 'Te rog să nu mai continui cu această <muzică bisericească>. Vreau să te inspiri de pe Broadway pentru muzica corală, de pe scena pop pentru întâlnirile de duminică.' Ce să fac? Vreau să mă raportez la oameni aşa cum face el — dar asta înseamnă să nu pot să mai cinstesc Numele Domnului prin muzica noastră, aşa cum am făcut dintotdeauna?" I-am spus că singura lui şansă e să se întoarcă la pastorul lui şi să-şi deschidă inima. Cei doi aveau nevoie de o lungă discuţie.

Va veni o zi, spune Pavel, când toată „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia" (1 Corinteni 3:13). Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista, pe când lemnul,
156 h Vânt proaspăt, foc proaspăt

fânul şi trestia se vor topi în fum. Pavel nu spune că va fi testată cantitatea. El nu spune nimic despre numărul celor ce frecventează adunarea. Totul se va concentra asupra calităţii. Warren Wiersbe a făcut o remarcă interesantă despre acest pasaj la una din întâlnirile comitetului de la Brooklyn Tabernacle. „Care mai e diferenţa dintre aceste materiale, pe lângă cea evidentă, că o grupare e rezistentă la foc şi cealaltă nu? Cred că e semnificativ faptul că lemnul, fânul şi trestia se găsesc din abundenţă — chiar lângă uşa ta sau la numai câţiva metri depărtare, în cel mai rău caz. Orice pădure, orice teren al ţăranului are din abundenţă aceste materiale. însă dacă vrei aur, argint şi pietre de valoare trebuie să sapi pentru a le da de urmă. Trebuie să depui un mare efort. Ele nu stau împrăştiate oriunde, ci trebuie să pătrunzi adânc în pământ." Pentru mine aceste vorbe sunt profunde. „Construcţia" spirituală care foloseşte lemn, paie şi trestie se înalţă uşor — cere puţină muncă, puţină căutare, nici un efort, nici o durere a facerii. O înalţi rapid şi va arăta chiar acceptabil pentru o vreme. însă dacă vrei să clădeşti ceva care să reziste în Ziua Judecăţii, efortul cere un preţ mult mai mare. în acea zi nu va mai conta ce au crezut ceilalţi fraţi despre tine. Nu va mai avea importanţă ce ţi-au spus experţii în marketing. Tu şi cu mine vom sta înaintea Celui ai cărui ochi sunt „ca para focului". Nu-L vom înduioşa deloc spunându-I cât de strălucită ne-a fost strategia. Vom sta în faţa privirii Lui pătrunzătoare. El ne va întreba doar dacă am fost credincioşi Cuvântului Său.

Mirajul doctrinei fără putere
Nu am avut intenţia să descriu New York-ul ca un oraş în totalitate păgân şi fără de Dumnezeu, pentru că de fapt Brooklyn era mai demult cunoscut din punct de vedere istoric ca „cetatea bisericilor". Există nenumărate clădiri care fuseseră cândva pline de adunări vii. Din nefericire, ele sunt aproape goale astăzi. Pe măsură ce împrejurimile „sau schimbat", pe măsură ce drogurile au înaintat tot mai mult, bisericile au intrat într-un con de umbră. Mulţi enoriaşi au murit ori s-au mutat în alte cartiere, însă au lăsat cu generozitate importante donaţii. Astăzi la aceste biserici nu vin decât o mână de oameni duminica, însă îşi permit încă să plătească un pastor cu normă întreagă şi să-şi achite toate cheltuielile. Printre cele mai renumite rămâne o biserică din inima oraşului, pe care obişnuiam să o închiriem pentru anumite evenimente speciale. Sanctuarul, care cuprindea 1 400 de locuri fusese plin între 1930-1940, însă nu mai era folosit pentru programele regulate de duminică încă din 1960. Congregaţia se întâlneşte acum la subsol. Centrele oraşelor au devenit astfel un câmp de misiune uitat. Clădirile bisericilor sunt goale în locurile unde ar trebui să fie pline până la refuz. Păcatul se înmulţeşte, însă contrar capitolului 5 din Romani, harul nu sporeşte în aceeaşi măsură.

157 158

A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Să dăm vina pe faptul că de la amvoane nu se mai proclamă adevărul? în unele cazuri, da, însă în majoritatea cazurilor nu. S-ar putea să vă surprindă acest lucru, dacă sunteţi de părerea că declinul este întotdeauna rezultatul liberalismului teologic sau al falsei doctrine. însă multe din grupurile care deţin aceste sanctuare tăcute sunt la fel de „ortodoxe" pe cât poate fi o biserică. Dacă le-ai întreba despre divinitatea lui Hristos, despre naşterea lui din Fecioară sau despre aderenţa lor la învăţătura apostolilor, ele ar câştiga numai buline roşii. Şi totuşi, ce lipseşte?
MAI MULT DECÂT CUNOŞTINŢĂ

Elementul lipsă se găseşte în finalul rugăciunii redată în capitolul 4 din Faptele Apostolilor: „Şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus" (v. 30). Ceea ce atrage atenţia necredincioşilor şi le mişcă inima este o Evanghelie exprimată prin putere. E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academică pentru a câştiga lumea pentru Hristos. Nu e deajuns numai o doctrină corectă. Vestirea şi învăţătura nu sunt de ajuns. Dumnezeu trebuie invitat să „întărească mărturia cu semne" (vezi Evrei 2:4). Cu alte cuvinte, Evanghelia trebuie să fie vestită cu implicarea Duhului Sfânt trimis din cer. E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academică pentru a câştiga lumea pentru Hristos. Nu e deajuns numai o doctrină corectă. A
Mirajul doctrinei fără putere
159

Apostolii s-au rugat lui Dumnezeu să facă lucruri supranaturale. Ei doreau ca oamenii să cunoască faptul că credinţa lor era mai mult decât poziţională sau teoretică. Exista putere în această credinţă. „O Dumnezeule, întinde-Ţi mâna — lucrează împreună cu noi." Ei doreau o credinţă care să se vadă că era vie, o credinţă bazată nu numai pe cruce, ci şi pe mormântul gol. Crucea, aşa dureroasă cum e ea, poate fi înţeleasă din perspectiva umană; un om nevinovat a fost condamnat la moarte de către politicieni şi lideri corupţi. însă mormântul gol — cum poţi să-1 justifici? Numai un Dumnezeu supranatural putea înfăptui o astfel de minune. în prea multe biserici astăzi oamenii nu văd manifestările puterii lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea fierbinte. în schimb, ei aud dezbateri teologice care nu interesează decât o anumită categorie de oameni. La radio şi televiziunea creştină nu se poartă cel mai adesea decât monologuri. în ziua de azi ne confruntăm cu un „legământ religios" de tip vechi-testamental care cuprinde nenumărate repetiţii şi porunci cu scopul a face toate lucrurile bine. Predicatorii moderni, asemenea lui Moise, coboară de pe munte, îndemnându-i pe oameni la consacrare. Toţi spun da, însă peste două zile legământul e călcat. Există prea puţină dependenţă de puterea lui Dumnezeu pentru a putea fi revoluţionaţi într-un mod supranatural. Isus spune astăzi, aşa cum a spus bisericii din Sardes: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci

n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu... dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine... Cine
160 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul" (Apoca-lipsa 3:1-3, 6). Nu e interesant că numai două din cele şapte biserici ale Apocalipsei (Pergam şi Tiatira) au fost mustrate pentru învăţătura falsă? Mult mai obişnuită era lipsa vitalităţii spirituale, a fervorii, a apropierii de Domnul. Despre acestea dorea Hristos Cel slăvit să vorbească cel mai mult. Nu apăr melodrama sau teatralismul care stârnesc emoţia. însă, ca şi apostolii, îl rog pe Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să Se descopere. Când un creştin nou se ridică şi spune cum Dumnezeu i-a transformat viaţa, nimeni nu mai moţăie în bancă, h Oamenii devin atenţi când văd că Dumnezeu schimbă cu adevărat persoane şi le eliberează. Când un creştin nou se ridică şi spune cum Dumnezeu i-a transformat viaţa, nimeni nu mai moţăie în bancă. Când cineva e vindecat sau eliberat de vreo patimă, toţi iau aminte. Aceste lucruri stau drept mărturie a unui Dumnezeu care este viu şi puternic.
CINE E DINCOLO DE ZIDURI?

Să menţii acurateţea doctrinală e un lucru bun însă el nu reprezintă întreaga chemare a Bisericii nou-testa-mentale. Apostolii doreau să facă ceva mai mult decât să „păzească cetăţuia", aşa cum spune o cântare veche. Ei I-au cerut lui Dumnezeu să le dea putere să iasă în afară şi să revoluţioneze o întreagă cultură. în prea multe locuri unde Biblia este atacată şi

1
Mirajul doctrinei fără putere A 161

unde discuţiile despre doctrină se pot lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul. William Law, un scriitor englez al anilor 1700 a scris: „Oricare din capitolele Scripturii ai citi, întotdeauna vei descoperi o încântare... totuşi, te va lăsa la fel de sărac, de gol şi neschimbat ca şi la început dacă nu te-a întors în întregime şi numai spre Duhul lui Dumnezeu, dacă nu te-a adus într-o uniune şi dependenţă deplină de El."1 O modalitate de a recunoaşte dacă suferim de această deconectare, este să aruncăm o privire spre grija noastră pentru cei murdari... pentru „ceilalţi"... oameni care nu se încadrează în idea noastră de grup. Conceptul că o biserică ar putea fi chemată să slujească doar elitelor sau unei clase sociale anumite nu se găseşte în Noul Testament. Ravagiile păcatului nu sunt plăcute... dar tocmai pentru a ierta şi vindeca a venit Isus. „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). Duhul lui Dumnezeu este un duh al milei, compasiunii şi apropierii. In prea multe locuri unde Biblia este atacată şi unde discuţiile despre doctrină se pot lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul, h Totuşi creştinii ezită adesea să se apropie de cei ce sunt diferiţi. Ei vor ca Dumnezeu să cureţe peştele înainte ca ei să-1 prindă. Dacă inelele sunt ataşate pe corp în locuri mai

puţin obişnuite, dacă mirosul nu e tocmai plăcut sau dacă culoarea pielii e diferită, creştinii au tendinţa să ezite. Dar gândeşte-te un moment la Dumnezeu, care s-a apropiat de noi. Dacă a existat vreodată vreo apropiere, atunci aceasta e: dumnezeirea sfân1 62 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

tă şi pură coborându-se la noi cei murdari, răi şi nelegiuiţi. Dumnezeu ar fi putut spune: „sunteţi atât de diferiţi de Mine, atât de dezagreabili, încât ar fi mai bine să nu Mă apropii prea mult de voi." Dar El nu a spus aşa ceva. Tocmai această discrepanţă a atras mâna Lui plină de dragoste. Isus nu a rostit doar cuvântul vindecător pentru leproşi de la o distanţă de treizeci de metri. El S-a ut ins de ei. Nu voi uita niciodată o duminică de Paşti în 1992, ziua când Roberta Langella şi-a depus dramatica ei mărturie, aşa cum am amintit în capitolul 3. Un vagabond stătea în spatele bisericii, ascultând cu mare atenţie. La sfârşitul serviciului de seară, m-am aşezat pe marginea platformei, epuizat, în timp ce ceilalţi continuau să se roage cu cei care răspunseseră invitaţiei de a veni la Hristos. Organistul cânta în surdină. Doream să mă relaxez. Abia începusem să mă destind când, ridi-cându-mi privirea, l-am văzut pe acest bărbat, în zdrenţe şi cu părul încâlcit, stând pe culoarul din mijloc, patru rânduri mai încolo, aşteptând să-i dau permisiunea de a se apropia de mine. Am dat din cap şi i-am făcut un mic semn cu mâna. Iată cum o să se termine această
duminică de Paşte! mi-am spus în gând. Acum îmi va cere bani. Se întâmplă adesea în această biserică. Şi-s atât de obosit...

Când s-a apropiat am văzut că cei doi dinţi din faţă îi lipseau. Insă mult mai groaznic decât înfăţişarea era mirosul — un amestec de alcool, transpiraţie, urină şi gunoi mi-a tăiat respiraţia. Am avut de a face cu mulţi oameni ai străzii, însă acesta era cel mai greu miros peste care am dat vreodată. Instinctiv mi-am întors capul într-o parte pentru a lua o gură de aer curat, apoi

1
Mirajul doctrinei fără putere A 163

m-am uitat înapoi în direcţia lui, expirând. L-am întrebat cum îl cheamă. „David", a spus el moale. „De când locuieşti pe străzi, Da vid?" „De şase ani." „Unde ai dormit azi-noapte?" „într-un camion abandonat." Auzisem destul şi acum doream să scap cât mai repede de el. Mi-am dus mâna la spate pentru a-mi scoate portofelul din buzunar. In acel moment David şi-a îndreptat degetul spre faţa mea şi mi-a spus: „Nu înţelegi — nu am nevoie de banii tăi. Oricum voi muri acolo pe străzi. îl vreau pe acel Isus despre care a

vorbit roşcata." Am ezitat, apoi am închis ochii. Dumnezeule, iartă-mă, L-am implorat eu. M-am simţit murdar şi vulgar. Eu, un lucrător al Evangheliei... nu voiam decât să scap de el, când el striga după ajutorul acelui Hristos pe care eu îl vestisem cu puţin timp în urmă. Am înghiţit din greu în timp ce dragostea lui Dumnezeu îmi inunda sufletul. David a simţit schimbarea din mine. S-a apropiat şi a căzut pe pieptul meu, îngropându-şi capul soios în cravata şi cămaşa mea albă. îmbrăţişându-1 i-am vorbit despre dragostea lui Isus. Şi nu erau doar vorbe goale; le simţeam. Simţeam dragoste pentru acest bărbat nenorocit. Mirosul... nu ştiu cum să explic. El, care aproape mă îmbolnăvise la început, devenise acum cea mai minunată aromă pentru mine. Mă bucuram acum de ceea ce doar cu câteva minute în urmă îmi crea repulsie. Domnul părea să îmi. spună în acel moment: fim, dacă tu şi soţia ta aveţi vreo valoare în faţa
Mea, dacă e vreun scop pentru voi în lucrarea Mea să ştii că el are de a face cu acest itiiros. Acesta este mirosul lumii pentru care am murit. 1 64 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

David s-a predat acelui Hristos de care a auzit în acea seară. L-am internat o săptămână într-un spital pentru dezintoxicare. L-am dus la dentist pentru a-şi repara dantura. El s-a alipit imediat grupului de rugăciune. De ziua Recunoştinţei l-am invitat în familia noastră. Apoi de Crăciun. Nu voi uita niciodată cadoul pe care mi 1-a făcut atunci. O cutiuţă cu o... batistă. Doar atât şi-a putut permite. Astăzi David e şeful departamentului pentru întreţinere al bisericii noastre, supraveghind alţi zece angajaţi. S-a căsătorit şi a devenit tată. Dumnezeu deschide din ce în ce mai multe uşi pentru ca el să meargă şi să-şi depună mărturia. Atunci când vorbeşte, cuvintele lui au o greutate şi un impact după care mulţi lucrători ordinaţi râvnesc. în măsura în care creştinii se apropie să se atingă de fiecare — inclusiv de cei nedoriţi, de care e plină societatea noastră — în aceeaşi măsură Dumnezeu îi va atinge şi pe ei şi le va revoluţiona vieţile. Altfel ne vom învârti într-un cerc închis, ocupându-ne timpul cu studii biblice, împreună cu cei de acelaşi gen cu noi. Nu există o manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru că noi ne-am închis faţă de nevoia unei astfel de manifestări. De ce povestirile cele mai miraculoase par să vină de pe câmpurile de misiune, de peste ocean sau din mijlocul celor nevoiaşi de aici de acasă (de exemplu Teen Challenge se ocupă de dependenţii de droguri)? Pentru că acolo este nevoia. Creştini iau acea doctrină sănătoasă şi o duc acelor a căror viaţă e în haos. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu. Fără această extindere a milei este atât de uşor pentru învăţătorii sau autorii de scrieri religioase să devină
Mirajul doctrinei fără putere A 165

trufaşi. Ne mândrim cu ceea ce cunoaştem. Suntem atât de impresionaţi de acurateţea doctrinei noastre încât devenim aroganţi din punct de vedere intelectual. Am pus la punct toate regulile şi teoriile în timp ce restul lumii e ameţită şi confuză în ce priveşte adevărul lui Dumnezeu... săracii de ei. O astfel de atitudine îndepărtează inima de Cuvântul pe care chiar noi îl propovăduim. Sfârşim prin a avea o mulţime de detalii doctrinale, însă prea puţin din ceea ce se întâmplă

seamănă cu Biblia din care învăţăm. Eu, personal am obosit să tot aud despre poziţii şi principii de predare. Unde sunt mulţimile de noi convertiţi? Unde sunt acele botezuri pline de bucurie? Unde sunt întâlnirile de rugăciune vibrante? încă o dată, William Law scrie: Există o anumită regulă; cu cât se manifestă mai mult în noi natura divina a lui Isus şi viaţa Lui, cu cât e mai înalt conceptul nostru de neprihănire şi virtute, cu atât mai mult ne va fi milă şi îi vom iubi pe cei care suferă orbirea, boala şi moartea păcatului. Priveliştea pe care o oferă astfel de oameni nu va ridica în noi un dispreţ trufaş sau o indignare de „om sfânt", ci ne va umple de blândeţea şi compasiunea asemănătoare celor iscate de o boală nemiloasă.2 Eu şi Carol am descoperit că dacă Dumnezeu nu ne-ar boteza cu manifestări proaspete de dragoste, am părăsi oraşul New York ieri! Noi nu locuim în acest oraş aglomerat, fără maniere, violent pentru că aşa ne place. Oridecâte ori întâlnesc sau citesc despre vreun individ care a abuzat sexual de o fetiţă, firea mea e gata să-1 arunce de pe o clădire cu 50 de etaje. Acesta nu e un loc
166 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

unde dragostea să înflorească uşor. însă Hristos a murit pentru un astfel de om. Ce l-ar putea schimba? Ce ar putea înlocui desfrânarea şi violenţa din inima lui? Nu cred că el ar fi înclinat să citească comentariile teologice din biblioteca mea. El are nevoie disperată de atingerea surprinzătoare a puterii. unui Dumnezeu iubitor şi puternic. Dacă Duhul nu-mi păstrează inima în acord cu doctrina mea, ceva esenţial lipseşte. Pot să tot proclam existenţa lui Isus Hristos, însă pentru a fi eficient El trebuie să trăiască în viaţa mea în aşa fel încât chiar şi pe-dofilul, şi prostituata şi încrezutul să-L poată vedea.
ARTĂ SAU INIMĂ?

Dacă nu tânjim, nu ne rugăm şi nu aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să facă ceva miraculos, atunci El nu va face. Acesta e simplul adevăr. Trebuie să-I lăsăm loc să lucreze. Dacă săptămână după săptămână nu ne umplem timpul decât cu lecturi religioase şi doar atât, lui Dumnzeu nu I se dă prilejul de a acţiona. Atâta timp cât ne preocupăm numai de lustruirea talentului oratoric, scena ne aparţine în întregime. Luaţi aminte la reproşul marelui profet al rugăciunii E.M. Bounds cu mai mult de o sută de ani în urmă: Printre lucrurile care împiedică rezultatele spirituale, predica deosebită ocupă printre primele locuri. Predica deosebită este acel gen de predică în care forţa predicatorului se concentrează în a face predica măreaţă prin idei, plăcută ca o operă de artă, perfectă ca o producţie savantă, completă prin elementele retorice şi nemaipomenită prin
Mirajul doctrinei fără putere A 167

priza la public. în adevărata predicare, predica izvorăşte din cel ce o face, e parte din el, ţâşnind din propria-i viaţă. Predica deosebit de frumoasă îl separă pe om de predica lui. Astfel de predici vor face impresie, însă nu acea impresie pe care Duhul Sânt o produce. Poate avea influenţă, însă influenţa ei nu e în totalitate spirituală, dacă nu cumva nu e chiar deloc. Aceste predici nu ating conştiinţa, nici măcar nu ţintesc spre ea.3

Dumnezeu nu e nici pe departe atât de îndrăgostit de performanţele de la amvon cât e de cuvintele umile care aduc sufletul în prezenţa Lui. Gândiţi-vă la lucrarea lui Pa vel şi a lui Barnaba, din două oraşe vecine, relatată în Fapte 14: 1. Iconia: „[Pavel şi Barnaba] au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor" (sublinierea autorului (v.3). 2. „In Listra era un om neputincios de picioare... El stătea jos şi asculta pe Pa vel când vorbea. Pa vel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare." Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble." (v.8-10). Reacţia mulţimii a fost imediată. Mesaj plus demonstraţie divină. Doctrină plus putere. Acesta e modul de lucru din Noul Testament. Pentru un şi mai bun exemplu să vedem ce s-a întâmplat în capitolul precedent, când aceşti doi apostoli se adresau unui reprezentant al guvernului de pe inslula Cipru, care „şia arătat dorinţa să audă Cuvântul
1 68 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

lui Dumnezeu" (Fapte 13:7). Un vrăjitor numit Elima deranja proclamarea adevărului. „Atunci... Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el" (v.9) şi 1-a mustrat făcându-i de cunoscut că Dumnezeu îl va orbi. Nu este accidentală menţiunea autorului referitoare la starea spirituală a lui Pavel: el era plin de Duhul Sfânt. Iată un om special împuternicit de Duhul Sfânt pentru acel moment şi gata să înfrunte atacul demonic. Doctrina lui Pavel a fost imediat întărită de puterea viimitoare a lui Dumnezeu. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut, şi a rămas uimit de învăţătura Domnului" (Fapte 13:12). Uimit de învăţătură? Da, pentru că aceasta era o învăţătură plină de putere. Oamenii nu trebuie doar să audă, ci să şi simtă, să vadă şi să experimenteze harul lui Dumnezeu despre care vorbim noi. Un astfel de eveniment a fost cu siguranţă neprevăzut. Dacă lăsăm ca întâlnirile bisericii să fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu vor urma întotdeauna programările sau ordinea stabilite dinainte. Cine poate cunoaşte gândurile lui Dumnezeu? Dacă lăsăm ca întâlnirile bisericii să fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu vor urma întotdeauna programările sau ordinea stabilite dinainte. Cine poate cunoaşte gândurile lui Dumnezeu? h Unii spun: „Minunile şi semnele din cartea Faptele Apostolilor au fost temporare. Ele au folosit autentificării apostolilor până când a putut fi scris Noul Testament. Acum avem Cuvântul complet al lui
Mirajul doctrinei fără putere A 169

Dumnezeu care anulează nevoia fenomenelor supranaturale." Răspunsul meu este acesta: Dacă avem o descoperire completă în formă scrisă, vedem cel puţin tot atâta înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, tot atâţia oameni venind la Hristos, tot atâtea victorii asupra lui Satan câte aveau acei săraci care trebuiau să se mulţumească numai cu Vechiul Testament? Dacă nu, de ce? Nu cumva ne lipseşte ceea ce ei considerau ca esenţial?

Am întâlnit predicatori care cu mândrie îmi arătau în computerele lor fişiere pline cu predici pentru un an de zile. Totul era dinainte bine stabilit. Presiunea de a-L căuta pe Dumnezeu săptămână după săptămână a fost îndepărtată. Ce te faci dacă Dumnezeu are alte planuri? Ce te faci dacă temperatura spirituală a adunării se schimbă până în octombrie anul viitor? Fără acel suflu proaspăt din Cuvântul lui Dumnezeu viaţa de biserică poate fi redusă la nimic altceva decât o serie de discursuri. îmaginează-ţi că eu şi Carol te invităm în casa noastră pentru cină. La sosire, te salutăm şi imediat ce îţi punem haina în cuier, îţi înmânăm o mică hârtie cu schiţa programului pentru seara respectivă. Acolo vezi că primele şapte minute sunt rezervate discuţiilor banale: Cum a fost traficul? Ce-ţi mai fac copiii? Apoi în următoarele patru minute îţi voi arăta rapid casa, curtea din spate şi aşa mai departe. Urmează cele douăzeci şi două de minute pentru masă. Binecuvântarea va fi invocată de Carol, apoi vom împărţi felurile de mâncare... Ce ai spune în gândul tău? Ciudaţi De ce toată această rigurozitate? Nu ne putem pur şi
simplu relaxa şi încerca să ne cunoaştem unii pe alţii? Ce se întâmplă dacă 1 70 h Vânt proaspăt, foc proaspăt cineva are o idee şi vren să discute despre un subiect care nu e trecut în agendă?

Prea adesea serviciul unei biserici, a cărui menire e să ne apropie de Dumnezeu nu e diferit de exemplul anterior. Spontaneitatea şi călăuzirea Duhului au fost înlăturate în ideea de a respecta un program. Nu va exista nici o trezire religioasă atâta timp cât suntem înţepeniţi într-o ordine strictă a desfăşurării programului. Vă rog să mă înţelegeţi: nu pledez în favoarea dezordinii. Nu spun că „orice merge". Vă cer doar să vă amintiţi că noi trebuie să fim călăuziţi de Duhul Sfânt. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica, noi nu trebuie să fim atât de independenţi încât să pierdem contactul cu Marele Arhitect. Dumnezeu Duhul Sfânt face lucruri neobişnuite şi nu întotdeauna ne aunţă şi pe noi dinainte. „Căci toţi ceice sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu", spune Romani 8:14. Citeşte Evangheliile şi caută agenda lui Isus. Pur şi simplu nu există aşa ceva. Examinează atent Faptele Apostolilor pentru a găsi liturgia apostolică. Nu vei descoperi nimic. Vei descoperi doar oameni care se mişcă în ascultare spontană, propulsaţi de vântul proaspăt al Duhului Sfânt. Rugăciunea credincioşilor de la Ierusalim amintită în capitolul 4 din Faptele Apostolilor spune în esenţă: „Dumnezeule, Te rugăm să nu ne trimiţi singuri, ca să vorbim doar. Lucrează împreună cu noi; întăreşte-Ţi mesajul într-un mod miraculos." Cum anume şi în ce manieră, era lăsat în întregime (şi pe bună dreptate) numai în seama lui Dumnezeu. Charles Finney, avocatul care a devenit evanghelist, a spus odată că, atâta timp cât ascultătorii se uitau numai la el în timpul predicii, el ştia că va eşua. Dar
Mirajul doctrinei fără putere
171

1
atunci când capurile lor începeau să se plece în urma unei profunde convingeri de păcat,

numai atunci ştia el că Dumnezeu lucra alături cu el, producând schimbarea în interiorul inimii. Nu sunt de ajuns numai cuvintele unei doctrine sănătoase. De fapt, trezirile nu au fost niciodată dominate de predici elocvente sau pline de isteţime. Dacă ai fi cronometrat întâlnirile din acea perioadă ai fi descoperit că rugăciunii, plânsului şi pocăinţei le erau acordate mai multe minute decât predicii. în „Trezirea prin întâlnirile de Rugăciune" din 1857-1859 nu a existat realmente nici o predică. Şi totuşi se pare că ea a produs cea mai mare recoltă din istoria trezirilor spirituale americane; estimările ajung până la cifra de 1 000 000 de convertiţi pe întreg teritoriul Statelor Unite, raportat la o populaţie de 30 000 000. Proporţionat la populaţia din ziua de azi ar însemna 9 000 000 de americani care să cadă în genunchi în pocăinţă. Cum s-a întâmplat totul? Un om de afaceri liniştit, Jeremiah Lauphier, a organizat miercurea după-amiaza o întâlnire de rugăciune într-o biserică reformată olandeză aici în New York City la vreo cinci sute de metri depărtare de Wall Street. în prima săptămână la întâlnire au venit numai şase persoane. în următoarea săptămână au venit douăzeci. în următoarea patruzeci... şi atunci au hotărât să se întâlnească în fiecare zi. „Nu a fost nici fanatism nici isterie, doar o incredibilă apropiere a oamenilor de rugăciune", scria reporterul J. Edwin Orr. „Nu se renunţa la servicii în favoarea predicării. De fapt, oricine era liber să se roage."4 în timpul celei de-a patra săptămâni s-a declanşat panica financiară din 1857; piaţa de obligaţiuni s-a prăbuşit şi au falimentat primele bănci. (într-o lună au dat
1 72 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

faliment mai mult de 1 400 de bănci.) Oamenii au început să strige spre Dumnezeu mai serios decât niciodată. Biserica lui Lauphier a început să ţină câte trei servicii de rugăciune în timpul amiezii, în încăperi diferite. Biserica Metodistă John Street, la est de Broadway era de asemenea plină. Curând Teatrul Burton de pe strada Chambers era ticsit de 3 000 de oameni în fiecare amiază. Acelaşi fenomen avea să se declanşeze în Boston, New Haven, Philadelphia, Washington şi în sudul ţării, în primăvara ce a urmat, 2 000 de locuitori ai oraşului Chicago se adunau în fiecare zi în Teatrul Metropolitan pentru a se ruga. Un tânăr de douăzeci şi unu de ani, nou sosit în oraş, a simţit, datorită acelor întâlniri prima sa chemare pentru slujirea creştină. Mamei lui, care locuia pe coasta de est i-a scris că intenţiona să înfiinţeze o clasă de şcoală duminicală. Numele lui era Dwight L. Moody. Mai crede cineva că America duce astăzi lipsă de predicatori, cărţi, traduceri ale Bibliei şi doctrine bine puse la punct? Ceea ce ne lipseşte cu adevărat e pasiunea de a chema Numele Domnului până când El va deschide cerurile şi se va arăta în toată puterea.
LIMITELE ÎNVĂŢĂTURII

Daţi-mi voie să fac o afirmaţie dură: Creştinismul nu este predominant o religie a învăţăturii. Aproape că suntem sufocaţi în aceste zile de cultul vorbitorului. Persoana care se poate ridica şi expune o doctrină corectă este privită ca fiind importantă; fără un astfel de talent biserica nu ar şti ce să facă. Aşa cum am spus într-un capitol precedent, biserica din America de Nord a făcut din predică punctul central al întâlnirii, în locul tronului
Mirajul doctrinei fără putere A
73

1
de milă unde Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor. Credinţa iudaică din zilele lui Isus era dominată de Rabbi — învăţătorii Legii. Doctrina lor era fără cusur. „Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică", le spunea Isus, „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5:39-40), (sublinierea autorului). Ei cunoşteau foarte bine Cuvântul scris al lui Dumnezeu, însă nu şi Cuvântul Viu, care stătea chiar înaintea lor. Creştinismul nu este predominant o religie a învăţăturii... Predarea unei doctrine sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru supranatural. A Scripturile nu sunt atât de mult ţinta, cât indicatorul care ne îndrumă spre Hristosul care schimbă vieţi. Din nefericire, rabinii nu şi-au dat niciodată seama pe cine aveau printre ei. Cu câteva zile înainte de răstignire, Isus a privit cetatea şi a plâns zicând: „... n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19:44). E uşor să vorbeşti despre Dumnezeu, dar puţini, mult prea puţini oameni experimentează astăzi pe Hristosul cel Viu în vieţile lor. Nu mai cunoaştem vremea cercetării în întâlnirile noastre. Nu mai căutăm să ne prindem de mâna Lui întinsă. Predarea unei doctrine sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru supranatural. Este de asemenea un ghid, un set de margini care menţin emoţia şi exuberanţa în canalele adecvate. Dar aşa cum a spus Pavel: „Slova omoară, dar Duhul dă viaţă" (2 Cor. 3:6). Dacă Duhului Sfânt nu i se face loc în mijlocul nostru, dacă lucrările Lui nu sunt
1 74 Vânt proaspăt, foc proaspăt

binevenite, dacă ne temem de ceea ce El ar putea face, atunci în noi nu mai rămâne nimic altceva decât morţi. Extremiştii au făcut lucruri fanatice în numele Duhului Sfânt, îndepărtând astfel pe mulţi creştini sinceri, întâlnirile în care haosul, atitudinile prosteşti şi lipsa de reverenţă faţă de Dumnezeu predominau i-au determinat pe mulţi să prefere o lectură în linişte şi orânduială. Insă aceasta e o altă tactică a vrăjmaşului de a ne face să aruncăm totul peste bord, fie bun, fie rău. Tendinţa lui Satan este întotdeauna de a ne împinge fie spre o extremă, fie spre cealaltă: moarte sau fanatism. Gordon D. Fee, un specialist în Noul Testament, care provine dintr-o biserică penticostală a spus odată despre închinarea în comun: „... ar trebui să-ţi dea acest sentiment incredibil al nimicniciei — 'locul meu nu e aici' — însoţit de un sentiment opus de bucurie totală — 'totul se datorează harului, de aceea locul meu e aici.' Ceea ce mă deranjează oarecum în tradiţia penticostală şi carismatică e bucuria fără reverenţă, fără acel sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire." însă în prea multe biserici evanghelice, adaugă Fee, nu există „nici reverenţă, nici bucurie".5 Vechile cuvinte sunt adevărate: Dacă ai numai Cuvântul, te usuci. Dacă ai numai Duhul,

explodezi. Dacă le ai pe amândouă, creşti. Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de frică faţă de Duhul Sfânt. Cu mai bine de două sute de ani în urmă, William Law afirma fără menajamente că biserica din vremea lui era „în aceeaşi apostazie care a caracterizat naţiunea iudaică... Iudeii L-au refuzat pe Cel care era esenţa şi împlinirea a tot ceea ce învăţa Legea şi Profeţii. Biserica creştină a căzut în aceeaşi stare în ce-L priveşte pe Duhul Sfânt." Şi tot aşa cum iudeii L-au refuzat pe
Mirajul doctrinei fără putere

175

1
Isus, continuă el, citând pasaje din Scriptură pentru a-şi susţine punctul de vedere, „liderii bisericii de azi resping manifestarea şi puterea Duhului Sfânt în numele unei doctrine serioase."6 Ce ar spune acest englez dacă ar mai trăi şi astăzi?
UN STRIGĂT PENTRU MAI MULT

Nu vreau deloc să vă las impresia că totul merge strună în viaţa şi modul de închinare al bisericii Brooklyn Tabernacle. Aşa cum am spus la început, nu există biserici perfecte. Trebuie să fiu cinstit şi să vă spun că trăiesc aproape constant un sentiment al eşecului. Când mă gândesc la ce ar putea face Dumnezeu pentru toate nevoile acestui oraş şi văd cât de puţin realizăm noi, mă face să caut cu pasiune intervenţia lui Dumnezeu în moduri şi mai pline de putere. Creştinii din America de Nord nu trebuie să mai accepte acesta stare de fapt. Să pună capăt micilor întâlniri anoste, chiar şi atunci când au o doctrină sută la sută corectă. Ne ascundem în spatele doctrinei omniprezenţei lui Dumnezeu, că El e pretutindeni pe glob, în special acolo unde sunt „doi sau trei adunaţi"... până ajungem să nu mai cerem şi să nu mai aşteptăm cu seriozitate să-L vedem lucrând cu putere în vieţile noastre aici şi acum. Nu ar trebui să ne aşteptăm să-L vedem în acţiune din când în când? N-ar trebui săL implorăm să-şi facă simţită prezenţa? Moise aşa a făcut. Şi Iosua, Elisei şi Petru, Filip şi Pa vel. Nu ar trebui să facem şi noi la fel? Dumnezeu îşi va face simţită prezenţa direct proporţional cu pasiunea noastră pentru El. Principiul pe care 1-a lăsat cu mult timp în urmă e şi acum valabil:
1 76 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima" (Ieremia 19:13). O, Dumnezeule, despică cerurile şi coboară la noi! Fă-ţi simţită prezenţa. Fă ceea ce numai Tu popi
face.

PARTEA A TREIA Drumul care ne stă înainte

1
10
Prea mândri pentru a fi ajutaţi?
Trăind zile aglomerate şi având ceea ce lumea ar denumi „succes bisericesc" — număr mare de membri, aproximativ douăzeci de filiale, un cor ce a cântat la evanghelizările lui Billy Graham, casete video difuzate în toată ţara, invitaţii de a vorbi în diferite locuri — un gând sâcâitor din partea Domnului îşi face cuib în inimile membrilor comitetului: Amintiţi-vă cine a făcut totul. Nevoia voastră de Mine nu s-a redus câtuşi de puţin. Dacă eşti creştin de o bună perioadă de vreme, acelaşi adevăr e valabil şi pentru tine. întâiul tău val de emoţii la gândul cât de minunat te-a salvat Dumnezeu din păcat s-a domolit. Primele zile de disperare, când strigai la Domnul pentru că nu ştiai ce să faci (aşa cum am fost nevoit să fac şi eu când eram în Atlantic Ave-nue) au făcut loc unui grad de încredere şi siguranţă. Atât tu cât şi eu am învăţat multe, am văzut şi auzit multe, am clădit un fel de arhivă şi am acumulat o frumoasă doză de „înţelepciune". Tocmai de aceea ne aflăm într-un mare pericol. Descoperim acest lucru din viaţa unui om numit Asa. Probabil că de mult nu v-aţi mai gândit la acest împărat din Vechiul Testament — sau poate că nu v-aţi gândit niciodată. Marea majoritate a cititorilor Bibliei încep să moţăie imediat ce termină relatările despre faimoşii monarhi Saul, David şi Solomon, excepţie făcând
179

180

h Vânt proaspăt, foc proaspăt

poate doar cei împătimiţi de istorie. Asa a fost strănepotul lui Solomon. Dumnezeu i-a consacrat trei capitole întregi din 2 Cronici dintr-un anumit motiv. Se întâmplă să cred că biografia lui este una dintre cele mai importante din toată Scriptura, în special în ziua de azi. Asa nu a fost educat pentru a fi o persoană spirituală. Solomon, aşa cum toţi ştim, s-a îndepărtat de Dumnezeu către sfârşitul vieţii. Roboam, care 1-a urmat la tron şi apoi Abia, tatăl lui Asa au lăsat ca închinarea la idoli să pătrundă până în măduva a ceea ce ar fi trebuit să fie o societate monoteistă. Baal a fost luat drept ajutor al recoltelor, stâlpii Astarteei, sculpturi de proporţii reprezentând organul sexual al bărbatului, simbolizând fertilitatea, erau imagini obişnuite; s-a ajuns până la oferirea copiilor ca jertfe în focurile lui Moloh. Cine a răzbit până la tânărul Asa, într-un astfel de climat spiritual şi 1-a convins să-L caute pe Domnul? Nu ştim. A doua carte a Cronicilor 14:2-4 ne spune numai că la începutul domniei Asa „a făcut ce este bine şi a fost plăcut înaintea Domnului Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să caute pe DOMNUL, Dumnezeul părinţilor săi, şi să împlinească legea şi poruncile" (sublinierea autorului).

în esenţă, Asa spunea: „Opriţi-vă! în jurul nostru e haos. Altarele străine şi imoralitatea trebuie îndepărtate. Vom face curat prin toată această împărăţie. Vom începe să ascultăm de poruncile Domnului şi-L vom căuta din toată inima noastră. Trebuie să-L avem de partea noastră pentru a primi binecuvântarea Lui." Aceşti oameni erau israeliţi, fiii şi fiicele lui Avraam, trăind într-o ţară special aleasă pentru ei. însă
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A
181

fără nici o îndoială, starea lor spirituală era groaznică. Prin originea lor nu au fost scutiţi de consecinţele neascultării de Dumnezeu. De fapt, statutul lor de oameni aleşi atrăgea mai rapid corecţia din partea lui Dumnezeu decât vrăjmaşii lor. Primul pas în orice trezire spirituală este demolarea. Nu putem înainta în căutarea lui Dumnezeu fără ca mai întâi să nu înlăturăm gunoiul acumulat în sufletele noastre. Raţionalizarea trebuie să înceteze. Noi trebuie să începem prin a vedea dărâmăturile păcătoase pe care nu le observasem înainte, deoarece ele ne privează de binecuvântarea lui Dumnezeu. Mă întreb dacă vreunul din dregători a spus: „Să-mi fie cu iertare, împărate Asa, însă acel templu a fost construit de tatăl dumneavoastră... Bunicul Măriei Tale a dedicat acel altar pentru a se arde tămâie. Sunteţi sigur că vreţi să le dărâmaţi?" Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci Asa le-ar fi replicat: „Sfărâmaţi-le acum! Ei au greşit. Această idolatrie a fost împrumutată de la Cananiţi... însă noi nu suntem Cananiţi. Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta timp cât toate acestea rămân în picioare." Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul Sfânt le va pune în inimă o lopată şi o mătură. Soţii şi soţiile încep să se ocupe de problemele dureroase din căsnicia lor pe care le-au îngropat de mult. Adulţii sunt mai atenţi la alegerea programelor TV şi a filmelor. Membrii bisericii încep să vadă distrugerile provocate de bârfele, atitudinile anti-rasiale şi criticile lor. Sunt de acord că sună cam demodat. însă eu nu mă raliez obiceiului modern de a „pretinde" binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de cum ţi-e viaţa. Ce ne
182 A Vânt proaspăt, foc proaspăt spune Biblia?

Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul Sfânt le va pune în inimă o lopată şi o mătură. A Păcatul îl întristează pe Duhul Sfânt şi înăbuşă puterea Lui printre noi. Fără binecuvântarea Lui noi pierdem ceea ce are Dumnezeu pentru noi şi ceea ce vrea El ca noi să fim, indiferent de eticheta religioasă pe care am purta-o. într-o duminică, acum douăzeci de ani, în zilele când ne întâlneam în clădirea YWCA am spus ceva inedit în timp ce primeam noi membri în biserica alături de care am rămas de atunci. Candidaţii stăteau pe vin rând în faţa mea şi pe când le vorbeam Duhul Sfânt mă îndemna să adaug: „Şi acvim, ca pastor al acestei biserici, vă davi o însărcinare. Ori de câte ori veţi auzi vreun membrvi criticând savi spvinând vorbe nvi tocmai frumoase despre vrevin altul — fie că svint eu, un alt pastor, vin uşier, vin corist savi oricine altcineva — aveţi autoritatea să-1 întrervipeţi şi să-i spuneţi: 'Scviză-mă — cine te-a jignit? Cine te-a ignorat? Cine te-a desconsiderat? A fost cvimva pastorul Cymbala? Dacă

da, să mergem chiar acvim în birovi Ivii. El va îngenvinchea, îşi va cere iertare şi apoi ne vom rviga împreună ca Dumnezeu să poată reinstavira pacea în acest trup. însă nvi te vom lăsa să-i critici pe aceia care nvi svint de faţă să se apere/ Vă rog să înţelegeţi că evi consider această problemă foarte serioasă. Vrea vi să mă ajutaţi să o rezolv cât mai repede. Şi între timp, să ştiţi un lucru, dacă voi veţi fi vreodată cei care aruncaţi acele vorbe uşoare, veţi
. Prea mândri pentru a fi ajutaţi? h 183

avea de a face cvi noi." De atvinci şi până în zivia de azi, de fiecare dată când primesc noi membri le spvin acelaşi lucru. Pentrvi că ştiu ce distruge bisericile cel mai uşor. Nu cocaina. Nu opresivmea politică. Nici chiar lipsa de fonduri. Bârfa şi calomnia îl întrisează pe Dvihul Sfânt. Oamenii davi din cap în semn de înţelegere şi ca rezultat, zvonurile şi cancanurile sunt ţinvite la nivelul minim. Desigvir că avi fost câteva persoane cu care ne-am confrvmtat de-a lungul timpului, însă preocuparea generală de a trăi cu o inimă curată şi o vorbire cvirată înaintea Domnului previne ivirea multor probleme. Perioada de început a Ivii Asa a debutat cu o acţiune de cvirăţare a casei la nivel naţional. Ca răspuns, binecvivântarea Ivii Dvimnezeu s-a revărsat asvipra împăratului şi poporului său.
O MARE PROVOCARE

Din nefericire, a-L căvita pe Domnul din toată inima nvi ne scviteşte de atacurile din afară. După zece ani de pace, colţul de lume al lui Asa a fost invadat de o viriaşă armată etiopeană, aparent fără nici un motiv. Evlavia nu i-a garantat lui Asa un drum neted pentru tot restvil vieţii sale. Din nefericire, a-L căuta pe Domnul din toată inima nu ne scuteşte de atacurile din afară. A într-vin astfel de moment, căutătorii de Dumnezeu avi deja pregătit vin rezervor de credinţă proaspătă pentrvi a face faţă noilor probleme. Ei ştivi exact ce să facă:
184 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

„Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeul lui, şi a zis: 'Doamne, numai Tu poţi veni în ajutor celui slab ca şi celui tare: vino în ajutorul nostru! Căci pe Tine ne sprijinim, şi în Numele Tău am venit împotriva acestei mulţimi. Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă biruitor omul împotriva Ta!'" (2 Cronici 14:11). Credinţa lui Asa nu era un fel de prăjitură instant luată direct de pe rafturile cămării. El împreună cu poporul chemaseră Numele Domnului timp de un deceniu. Prin urmare, nu a existat panică. Au strigat către Domnul să le vină în ajutor şi El le-a venit. Etiopienii au fost nimiciţi cu desăvârşire în ciuda numărului lor impresionant de mare, „căci groaza Domnului căzuse peste ei" (v.14). Acesta este un exemplu clasic al unui principiu cardinal al lui Dumnezeu în raport cu omenirea. Evrei 11:6 îl exprimă cel mai bine: „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (sublinierea autorului). Nu pot să accentuez atât cât aş vrea acest adevăr: Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când II căutăm. însă când încetăm a-L mai căuta... totul se anulează, indiferent de rangul pe care

l-am avea. Nu contează cât talent avem, câte diplome atârnă pe pereţii noştri, ce ne-a fost profeţit cândva. Nu contează absolut nimic. în drumul lor spre casă, de pe câmpul de luptă, Asa şi armata lui au fost opriţi de un profet, care, prin cuvintele lui, a întărit ceea ce tocmai se întâmplase: „Ascultaţi-mă... Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L veţi căuta îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi" (2 Cronici 15:2). Niciodată n-ar putea fi exprimată mai limpede această relaţie dintre cauză şi efect.
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? h 185

Cu cât îl căutăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vedem nevoia de a-L că vi ta. Asa, entuziasmat de această experienţă, a început să privească în jurul lui şi a descoperit lucruri pe care înainte nici nu le băgase de seamă. Altarul din Templul lui Dumnezeu era dărâmat; el a dat imediat ordin să fie reparat. A convocat o adunare a poporului şi a încheiat un nou legământ cu Dumnezeu. Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb, din clasa mijlocie. El m-a chemat să fiu creştin, şi atât. h Mai târziu, a fost şocat să afle că propria lui mamă, Maaca, „făcuse idol Astarteei" (2 Cronici 15:16). Asa a dărâmat idolul şi a destituit-o din funcţia de împărăteasă. Vi-l puteţi imagina pe Asa împotrivindu-i-se propriei lui mame? Poporul nu mai putea decât să-şi şoptească unul altuia: „Acest împărat vrea cu adevărat să se facă plăcut lui Dumnezeu." Imaginaţi-vă curentul social căruia trebuia să i se împotrivească. Imaginaţi-vă toate legăturile afective pe care trebuia să le rupă. întreaga sa percepţie despre legăturile de familie s-a întors împotriva voii lui Dumnezeu. însă Asa era ferm hotărât să fie mai mult decât „fiul lui Maaca". Am întâlnit mulţi oameni dintre cei care merg la biserică pentru care presiunea familiei e o provocare prea mare. Alţii sunt prinşi de sentimentul apartenenţei la o anumită clasă socială sau de faptul că sunt albi sau negri. Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb, din clasa mijlocie. El m-a chemat să fiu creştin, şi atât, şi ceea ce-mi cere El trebuie să depăşească oricare altă
186 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

afinitate aş avea. Chiar şi a fi american nu e la aceeaşi magnitudine cu a fi căutător de Dumnezeu. Păstrarea culturii americane nu trebuie să intre în concurenţă cu înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu. Primul loc îl ocupă ceea ce Dumnezeu aprobă. Lucrurile care îl întristează trebuie lăsate deoparte. In relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau îndepărtare de El. h Asa a înţeles cine este Cel care merită cea mai mare loialitate. Nu mama lui, nici cultura, nici tradiţia, nici oricare alt lucru. Dumnezeu şi numai Dumnezeu o merită. Ce minunat exemplu de slujire cu o inimă neîmpărţită.
GAFA

Cât de mult mi-aş fi dorit ca povestea lui Asa să se fi încheiat aici. Dar ea nu s-a încheiat. Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Undeva, de-a lungul timpului — aşa cum se întâmplă cu multe biserici, pastori, dirijori şi denominaţiuni întregi — Asa n-a mai simţit nevoia să-L

caute pe Domnul. Nu cunoaştem motivul. Nu ştim dacă grijile vieţii l-au slăbit din punct de

vedere spiritual. Sau poate că el s-a gândit că a atins culmea spiritualităţii şi de acum se putea odihni. Biblia ne învaţă că în relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau îndepărtare de El. într-o zi lui Asa i s-a dat de veste că o mică armată a vecinului lui din nord începuse să construiască întăriri în jurul teritoriului lor (vezi 2 Cronici 16). Adversarul
. Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A 187

nu era nici pe'departe atât de numeros cât hoarda etio-peană de acum un sfert de secol. Şi totuşi, ce a făcut Asa? Cum a reacţionat? „Asa a scos argint şi aur din visteriile Casei Domnului şi ale casei împăratului, şi a trimis soli la Ben-Hadad, împăratul Siriei, care locuia la Damasc. Şi a pus să-i spună: 'Să fie un legământ între mine şi tine, cum a fost unul între tatăl meu şi tatăl tău'" (v. 2-3). Faptul e cât nu se poate mai ciudat. Iată-1 pe omul care îşi clădise întregul lui succes în viaţă pe căutarea de Dumnezeu, deschizând acum visteriile Domnului pentru o mituire mârşavă! Şi împăratul Siriei era dornic să se lase cumpărat. El şi-a trimis armata pentru a face presiuni asupra vrăjmaşilor lui Asa care au renunţat imediat la a mai ataca Ierusalimul. Pe deasupra Asa s-a mai şi ales cu câteva materiale de construcţie abandonate de ei. Cu alte cuvinte, planul „a funcţionat". Asa s-a simţit probabil foarte mândru de sine. Miam folosit creierul şi am găsit singur soluţia. Sunt deştept, ce mai! Poporul a ajuns la concluzia că avea un lider foarte dibaci. Multe biserici astăzi cred că dacă ceva „merge" atunci acel lucru este bun. Dacă folosirea anumitei strategii umple băncile şi ajută la achitarea cheltuielilor, atunci înseamnă că ea e binecuvântată de Dumnezeu. Rezultatele vizibile sunt dovada că acea strategie e de provenienţă cerească. O astfel de gândire suferă o zdruncinare puternică atunci când stăm înaintea Domnului. în timp ce demnitarii de la curtea lui Asa se felicitau unii pe alţii pentru operaţiunea care tocmai se încheiase cu succes, la curte îşi face apariţia un alt profet, numit Hanani. Abia a început el să vorbescă şi zâmbetul a îngheţat pe toate feţele.
188 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

„Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei, şi nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale" (v. 7). Cu alte cuvinte, Asa nu se va mai putea împotrivi niciodată Siriei; era constrâns să coopereze cu această împărăţie păgână. Mesagerul lui Dumnazeu continuă: „Etiopienii şi Libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, cu o mulţime de cară şi călăreţi? Şi totuşi Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te sprijiniseşi pe El. Căci Domnul îşi întinde
privirile peste tot pământul, ca să spri-jinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie" (v. 8-9, sublinierea

autorului). Ochii Domnului privesc şi astăzi de-a lungul ţării, de-a lungul pământului, căutând pe cineva — oricine — care să-L caute cu pasiune, care să fie hotărât ca orice acţiune şi orice gând al lui să placă Domnului. Dumnezeu va lucra cu putere pentru o astfel de

persoană sau grup. Zilele trec pe rând şi Dumnezeu continuă să se uite şi să se uite... Nu vrea nimeni să-I ceară binecuvântarea? Peste cine ar putea să toarne din harul Său? E cineva interesat? Cu cât noi îl căutăm mai puţin pe Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să vină El să ne caute. De ce să nu alergăm în direcţia Sa? în mijlocul mulţimii din Templu, Isus a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:37-38). Când ne conectăm la sursa harului viu al lui Dumnezeu, au loc tot felul de lucruri minunate. Puterea Lui ne dă energia necesară să înfruntăm orice armată, mare sau mică şi să câştigăm victorii în Numele Lui. Noi îl chemăm şi El ne trimite să înfăptuim ceea ce niciodată nu am fi putut face singuri, cu toţi banii, educaţia sau
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A TARI PÂNĂ LA SFÂRŞIT 189 victoriile noastre anterioare.

Aş vrea să vă pot spune că Asa a căzut în genunchi şi I-a cerut lui Dumnezeu să-1 ierte pentru că s-a rătăcit, pentru că a ales propria lui soluţie politică în loc să apeleze la El. Aş vrea să vă pot spune că inima lui Asa s-a umplut de căinţă, întorcându-se la credinţa aprinsă din zilele tinereţii sale. Dar nu a fost aşa. Din contră: „Asa s-a mâniat pe văzător, şi 1-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în acelaşi timp, Asa a apăsat şi pe unii din popor" (2 Cronici 16:10). Tânărul împărat care condusese cândva o naţiune întreagă în căutarea lui Dumnezeu a devenit acum un tiran cu inimă rece. Istoria lui Asa este isoria oamenilor care încetează să-L mai caute pe Dumnezeu devenind aspri şi aroganţi. Li se pare că ştiu totul, iar o mustrare nu face decât să-i irite. Comparaţi-1 pe Asa cu stră-străbunicul lui, David, care făcuse şi el greşeli de-a lungul vieţii. De fapt, gafele lui David au fost chiar mai mari: o noapte petrecută cu o femeie măritată, urmată de uciderea soţului ei, mai târziu o numărătoare neînţeleaptă. însă atunci când a fost mustrat de profeţi — într-un caz de Natan şi de Gad în celălalt — David s-a smerit. „Am săvârşit un mare păcat, făcând lucrul acesta", mărturiseşte el (2 Samuel 24:10). Psalmul 51 este o descărcare elocventă şi emoţionantă a vinei lui înaintea Domnului. Nici nu e de mirare că a fost numit „un om după inima lui Dumnezeu". Şi cei a căror inimă îl caută pe Dumnezeu fac greşeli. însă reacţia lor la mustrare şi corecţie arată ade1 90 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

vărata stare a inimii. Ea determină modul în care Dumnezeu îi va folosi mai târziu. Şi cei a căror inimă îl caută pe Dumnezeu fac greşeli. însă reacţia lor la mustrare şi corecţie arată adevărata stare a inimii. A Dacă Asa, asemenea lui David, s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu, cine ştie cum s-ar fi încheiat viaţa lui. Dar el nu s-a smerit şi ultima imagine a vieţii lui e jalnică. Spre bătrâneţe, Asa s-a îmbolnăvit probabil de gută, având dureri mari. „Chiar în timplul boalei lui n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doftori. Asa a adormit cu părinţii săi şi a murit în al patruzeci şi unu-lea an al domniei lui" (2 Cronici 16:12-13). Creştinismul, adoima lui Asa, suferă de o gravă boală astăzi. Semnele noastre vitale nu

mai funcţionează. Avem de făcut o alegere. Ori alegem împietrirea şi ne justificăm alunecarea noastră prin fraze de genul: „Nu-mi spune tu mie că viaţa mea spirituală trebuie îndreptată. Mă descurc bine; totul 'funcţionează', nu vezi? Lasă-mă în pace." Ori admitem că am greşit, aşa cum a făcut David. Totul devine posibil când ne apropiem de Dumnezeu cu o inimă zdrobită. Trebuie să ne smerim; să înlăturăm dărâmăturile din vieţile noastre, să continuăm să ne bazăm pe El şi nu pe cunoştinţele noastre. Viitorul tău şi al meu va fi determinat de un singur lucru: de căutarea Domnului. Binecuvântările pe care le primim şi pe care le transferăm apoi celorlalţi depind de acest adevăr: „[El] răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6).

11
A

In căutarea eroilor obişnuiţi
Va veni o zi când credinţa va fi înlocuită de vedere şi abia atunci — şi numai atunci — căutarea noastră va lua sfârşit. Vom fi atunci în cer, stând faţă în faţă cu Cel în care am crezut şi pe care L-am urmat atâta timp. El însuşi va reprezenta cerul — nu străzile de aur sau zidurile de iaspis, ci Dumnezeu în toată splendoarea Sa. îl vom cunoaşte aşa cum ne-a cunoscut şi El de la început. Ce încântare va fi să-i întâlneşti pe toţi acei eroi ai credinţei, bărbaţi şi femei, care umplu paginile Bibliei. Abia aştept să-1 salut pe apostolul Pavel, care a scris atâtea cărţi ale Noului Testament şi a cărui viaţă a inspirat atâţia creştini. Tânjesc să discut cu Moise, care a scos poporul Israel din Egipt şi care a făcut mari isprăvi pentru Dumnezeu. Mă voi îndrepta apoi spre Avraam, Debora, Iosua, Rut, David, Heleţ, Sibecai, Ahiam, Heţro,
Zabad... Spre cine? Nu cumva ai încurcat şirul? lini spui că tiu cunoşti ultimele nume?

Ele sunt toate amintite cu grijă în 1 Cronici 11, un grup uluitor de războinici cunoscuţi ca „vitejii lui David". Dumnezeu Duhul Sfânt i-a considerat destul de impresionanţi încât săi înşiruie pe toţi, pentru că „erau în slujba lui David şi l-au ajutat împreună cu tot Israelul să-şi întărească stăpânirea, ca să-1 pună împărat, după cuvântul Domnului cu privire la Israel" (v. 10).
191 192

Vânt proaspăt, foc proaspăt

Astfel de oameni sunt modelele noastre pentru vremurile de acum — chiar dacă abia putem să le pronunţăm numele. Unele nume admit că sună poate ciudat: „Elhanan, fiul lui Dodo" (v. 26). De asemeni, numele tatălui nu înseamnă acelaşi lucru în alte limbi ca în limba ebraică! Tinerii părinţi din aceste zile au îndrăgit unele nume din Vechiul Testament precum Set sau Caleb şi le-au pus copiilor lor, însă mă îndoiesc că nume precum Itai, Hefer, Mibhar, Uza... vor mai fi vreodată folosite. Cu toate acestea, ei sunt bărbaţii care şi-au folosit puterea şi curajul la îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu. Pentru ei nu a fost îndeajuns faptul că profetul Samuel îl unsese pe David ca „împărat în devenire", atunci când acesta era doar un copil. Bătrânii lui Israel s-au adunat la Hebron pentru a-1 declara pe David noul monarh. însă în sate şi în special în localităţile de graniţă, nu toţi erau convinşi. Situaţia era încă neclară. Domnia

împăratului ales de Dumnezeu trebuia întărită. Vrăjmaşii locuiau încă în ţara promisă de Dumnezeu poporului Său. Aceşti eroi nu au stat în băncile lor, aşa cum fac mulţi astăzi, spunând: „Dacă Dumnezeu a promis, sunt sigur că El îşi va duce la îndeplinire cuvântul." Ei au păşit înainte şi au făcut ca promisiunea să devină realitate. Ei au înţeles că lucrarea lui Dumnezeu în această lume e de obicei un proiect comun; El lucrează cu noi atâta timp cât noi ne punem la dispoziţie. Aceşti bărbaţi şi-au riscat vieţile, şi-au părăsit familiile şi s-au îndreptat spre teritorii periculoase. Biblia foloseşte un cuvânt special, „isprăvi" (v. 19, 22, 24), pentru a descrie ceea ce au făcut ei. Evanghelia lui Isus Hristos va fi plantată în mod
în căutarea eroilor obişnuiţi
193

similar în oraşele, teritoriile sau naţiunile ostile de femei şi bărbaţi curajoşi care vor îndrăzni să rişte. Bisericile apatice vor fi trezite la viaţă numai de oameni cu o spiritualitate profundă care refuză să accepte o anumită stare de lucruri. Copiii rătăcitori şi căsniciile distruse vor fi atinse de mâna lui Dumnezeu numai dacă cineva stă la spărtură şi luptă cu vitejie, întărit de Duhul Sfânt. Printre acei războinici viteji pe care am avut privilegiul să-i cunosc o număr şi pe Delores Bonner, o femeie de origine afro-americană, care locuieşte singură în Bedford-Stuyvesant, unul din cele mai dure cartiere ale Brooklyn-ului. Delores era tehnician medical la Spitatul Maimonides, de mai bine de treizeci de ani. Eu şi Carol am întâlnit-o într-un an, de Crăciun, pe când împărţeam cadouri unor copii săraci din adunarea noastră. în acea zi Delores avea apartamentul plin, însă nu cu copiii ei. îi adusese dintr-un cămin din apropiere pentru a se întâlni cu noi. Mama lor era prea preocupată de propriile ei probleme pentru a fi prezentă chiar şi la o astfel de ocazie. „Cum i-ai întâlnit pe aceşti copii?" am întrebat-o. Ea a murmurat ceva cu modestie şi a evitat să-mi dea vreun răspuns. De la alţii am aflat că imediat după convertirea ei, în 1982, ea a simţit chemarea de a se ocupa de copiii străzii şi de cei proveniţi din familii toxicomane. Dumnezeu i-a sensibilizat inima şi Delores a început să-i aducă pe acei copii la şcoala duminicală. La început îi înghesuia în taxiuri; mai târziu, cineva care auzise ce făcea ea i-a cumpărat o maşină. Astăzi ea are un microbuz pe care îl foloseşte la transportarea mai multor copii şi adolescenţi acolo unde se vesteşte Evanghelia. Aceasta e numai o parte din povestea lui Delores. Duminica, între adunări, ea supraveghează echipa care
194 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

pregăteşte sanctuarul pentru următorul serviciu. Sâmbăta ea însoţeşte echipele de evanghelizare, împărtăşind oamenilor dragostea lui Dumnezeu. în timpul săptămânii o găsesc pe genunchi alături de grupul de rugăciune, mijlocind pentru nevoile oamenilor. A făcut acelaşi lucru în călătoria spre Peru, unde s-a alăturat celor care se rugau pentru timpul când voi predica. Când am desemnat-o ca „Femeia anului" la Brooklyn Tabernacle ea s-a simţit stingheră şi

nu a spus mare lucru. Insă întreaga biserică ştia că printre noi trăieşte o femeie puternică a lui Dumnezeu a cărei faimă transcende sistemul de valori iluzoriu al lumii. Delores este o femeie calmă şi hotărâtă, genul de om arătat în 1 Cronici 12:18, unde se spune: „Amasai, unul din căpitanii de seamă, a fost apucat de Duhul, şi a zis: 'Suntem cu tine, Davide, şi cu tine, fiul lui Isai! Pace, pace ţie, şi pace celor ce te ajută. Căci Dumnezeul tău ţi-a ajutat!'" (sublinierea autorului). Cât de clar este evocată îmbinarea dintre efortul divin şi cel uman. E ciudat că doi dintre oamenii de pe lista lui David nici măcar nu erau evrei. Lor nu li s-ar fi permis niciodată să se închine în cortul cel sfânt. Ţelec, Amonitul (1 Cronici 11:39) şi Itma, Moabitul (v. 46) erau, fără nici o îndoială de naţionalităţi „necorespunzătoare". Popoarele lor i-au hărţuit mereu pe israeliţi şi i-au târât spre idolatrie. Cu toate acestea Ţelec şi Itma au ajuns să fie onoraţi pentru că au luptat şi şi-au riscat viaţa pentru împăratul ales de Dumnezeu. Toţi aceşti oameni au fost oameni obişnuiţi, care au făcut lucruri neobişnuite pentru Dumnezeu. In acest sens ei ne amintesc de acei oameni „necărturari şi de rând" din Faptele Apostolilor 4:13, despre care am vorbit deja. Cei treizeci de războinici viteji ai Ivii David nu
în căutarea eroilor obişnuiţi A 195

erau de viţă nobilă. Ei nu terminaseră cine ştie ce şcoală renumită, ci erau oameni de rând din localităţi neînsemnate — Anatot, Tecoa, Ghibea — care şi-au pus de gând să facă mari isprăvi pentru unsul lui Dumnezeu. Noi nu avem nevoie de creştini plini de ipocrizie şi de sine, care sunt mai preocupaţi de problemele de umanism secular ale lumii, de New Age sau de alte lucruri decât de Dumnezeu. Ci avem nevoie disperată de bărbaţi şi femei care să facă un pas înainte pentru a se opune alunecărilor spre fărădelege, a salva bisericile lipsite de rugăciune sau familiile de la distrugere şi a menţine zelul în evanghelizare. Poate că nu toţi au urmat vreun seminar, însă au fost şcolaţi şi antrenaţi de Dumnezeu pentru lupta corp la corp de pe tărâmul spiritual.
MOMENTUL ADEVĂRULUI

Prima persoană de pe lista lui David, Iaşobeam, „şi-a învârtit suliţa peste trei sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-o dată" (1 Cronici 11:11). Pare imposibil. în nici un caz nu putea el ajunge la numărul acesta impresionant de victime fără prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Numai vitejia omenească nu e deajuns când şansele sunt de 300 la 1. Nici eu nici tu nu vom ajunge să ne cunoaştem potenţialul spiritual până când nu vom face un pas înainte şi vom lupta în prima linie. Nu vom vedea niciodată ce putere şi ce ungere sunt posibile până când nu ne alipim de împăratul nostru şi nu pornim la luptă în Numele Lui pentru întărirea împărăţiei. Nu vom declanşa niciodată puterea lui Dumnezeu stând comod la adăpostul discuţiilor teologice dintre noi sau văitându-ne unul altuia de starea în care a ajuns societatea umană. El
^ 196 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

ne întâlneşte acolo, pe câmpul de luptă. El ne întăreşte atunci când avem de înfruntat un vrăjmaş.

Nici eu nici tu nu vom ajunge să ne cunoaştem potenţialul spiritual până când nu vom face un pas înainte şi vom lupta în prima linie. A în versetele 12-14 îl întâlnim pe Eleazar, cel care 1-a însoţit pe David într-o importantă ofensivă împotriva filistenilor. Ne dăm seama de cât de formidabil era vrăjmaşul din ceea ce ne spune Biblia: „Acolo era o bucată de pământ plină cu orz: şi poporul fugea dinaintea Filistenilor." Nu era doar o simplă ambuscadă, ci o luptă istovitoare împotriva unui adversar superior. Mulţi dintre soldaţii israeliţi, văzând hoarda, au luat-o la fugă să-şi scape viaţa. Insă nu şi Eleazar. El împreună cu David „s-au aşezat în mijlocul ogorului, l-au păzit, şi iau bătut pe Filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire." încă o dată vedem combinaţia dintre efortul uman şi ajutorul divin. Dumnezeu nu a acţionat de unul singur. El nu a dezlănţuit fulgerele din cer pentru a-i nimici pe Filisteni. Ci în acea zi şi-a îndreptat privirile pe câmpul de luptă pentru a vedea cine a rămas acolo pentru a primi ajutorul Lui supranatural. Aceştia doi — David şi Eleazar — au rămas tari chiar dacă ceilalţi au fugit de frică. Relatarea din 2 Samuel 23:19 aduce chiar şi mai multă lumină asupra lui Eleazar. „El s-a sculat, şi a lovit pe Filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie". îşi mânuise arma cu atâta hotărâre şi energie încât muşchii braţului i-au paralizat; nu-şi mai putea descleşta mâna de pe sabie. Vorbiţi despre acest
în căutarea eroilor obişnuiţi A
197

războinic puternic pentru Dumnezeu! Situaţia lumii de astăzi cere o astfel de credinţă hotărâtă şi disperată care să apuce sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-i mai dea drumul până când nu obţine victoria. Gândurile mă poartă către un om, ca şi Eleazar, partenerul puţin cunoscut şi rar văzut al marelui evanghelist Charles Finney din timpul celei de-a doua mari treziri. Numele lui era Daniel Nash, un pastor neînsemnat din statul New York. Pe la 48 de ani el s-a hotărât să se consacre în totalitate rugăciunii pentru evanghelizările lui Finney. „Părintele Nash" aşa cum îl numeau unii, îşi făcea neştiut apariţia în oraşul în care urma să predice Finney cu trei sau patru săptămâni înainte de sosirea acestuia, închiria o cameră, căuta doi sau trei creştini cu acelaşi gând şi împreună stăruiau înaintea lui Dumnezeu. Locul cel mai bun pe care 1-a putut găsi într-unui din oraşe a fost o pivniţă umedă şi întunecoasă şi ea a devenit centrul de unde se înălţau rugăciunile lui. într-un alt loc Finney relatează: Când am ajuns în oraş pentru a începe evanghelizarea, m-a contactat o doamnă, proprietara unui han. „Frate Finney, îl cunoaşteţi pe Părintele Nash?" m-a întrebat ea. „El, împreună cu alţi bărbaţi stau la hanul meu de trei zile, însă nici unul nu a pus mâncare în gură. Am deschis uşa şi m-am uitat pe furiş la ei pentru că îi auzeam gemând. I-am văzut întinşi cu faţa la pământ, poziţie în care au stat în toate aceste trei zile. Stăteau proşternuţi pe podea şi geineau. M-am gândit că li s-a întâm198 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

plat ceva îngrozitor. îmi era frică să intru şi nu ştiam ce altceva să fac. Sunteţi bun să

veniţi să vedeţi ce se întâmplă cu ei?" „Nu, nu este necesar", am răspuns eu. „Ei simt acum durerile naşterii prin rugăciune."1 Nash nu obişnuia să participe la aceste evanghelizări publice. El continua să se roage în mod ascuns ca Duhul Sfânt să înmoaie inima mulţimii. Dacă apărea împotrivire — aşa cum se întâmpla adesea în acele zile zbuciumate ale anilor 1820 — Finney îi spunea Părintelui Nash şi acesta o purta în rugăciune. La una din evanghelizări un grup de tineri au anunţat deschis că au de gând să boicoteze întâlnirile. După ce s-a rugat, Nash a ieşit să-i înfrunte: „Luaţi aminte la ce vă spun, băieţi! Dumnezeu vă va rupe rândurile în mai puţin de o săptămână, fie prin convertirea unora din voi, fie prin trimiterea în iad a altora. Acest lucru se va întâmpla la fel de sigur pe cât sunt de sigur că Domnul este Dumnezeul meu!" Finney recunoaşte că în acel moment s-a gândit că prietenul lui împinsese lucrurile puţin cam departe, însă marţea următoare s-au pomenit pe neaşteptate cu liderul grupului. El a căzut înaintea lui Finney, şi-a mărturisit atitudinea păcătoasă şi s-a predat lui Hristos. „Ce trebuie să fac, domnule Finney?" a întrebat el. Evanghelistul 1-a trimis să spună şi tovarăşilor lui cum i-a fost schimbată viaţa. înainte de finalul săptămânii „aproape toţi, dacă nu chiar toţi tinerii din acel grup credeau în Hristos", a raportat Finney.2 în 1826 o bandă dintr-un oraş a ars portretele celor doi: Finney şi Nash. Aceşti necredincioşi şi-au dat seama că atât unul cât şi celălalt erau o ameninţare la
în căutarea eroilor obişnuiţi
199

adresa nelegiuirilor lor. Cu puţin înainte de moarte, în iarna anului 1831, Nash a scris într-o scrisoare: Acum sunt convins că este datoria şi privilegiul meu, precum şi datoria oricărui creştin, să se roage pentru tot atât de mult Duh Sfânt cât a fost revărsat în ziua de Rusalii, dacă nu chiar pentru mai mult... Trupul îmi este chinuit de dureri, însă sunt fericit în Dumnezeul meu... Abia acum încep să înţeleg ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: „Şi tot ce veţi cere, cu credinţă prin rugăciune, veţi primi."3 La patru luni după moartea lui Nash, Finney s-a retras din toate turneele şi a devenit pastor într-o biserică din oraşul New York. Partenerul său, care sfărâma porţile iadului, nu mai era. Dacă vrei să vezi mormântul Părintelui Nash trebuie să conduci până în nordul statului New York, aproape de graniţa cu Canada. Acolo, într-un cimitir în paragină, lângă o alee nepietruită, vei descoperi o piatră de mormânt pe care scrie doar atât:
DANIEL NASH Lucrător împreună cu Finney Un uriaş al rugăciunii Nov. 17, 1775-Dec. 20, 1831

Daniel Nash a fost un nimeni pentru elita timpului său. Ei nu l-ar fi considerat pe acest domn umil demn nici măcar de comentariile lor, pentru că el trăia într-un alt plan al vieţii. însă puteţi fi siguri că el era mult prea bine cunoscut atât în cer cât şi în iad. Biblia ne spune despre un alt Daniel, a cărui dedicare a făcut o impresie puternică în curţile lui
200 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

Dumnezeu. „Şi iată că o mână m-a atins, şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: 'Daniele, om preaiubit şi scump'..." (Daniel 10:10), (sublinierea

autorului). Imaginează-ţi cum e ca însăşi cerul să-ţi facă o astfel de declaraţie! Uriaşii lui Dumnezeu, bărbaţi sau femei lasă deoparte distracţiile vieţii pentru a face isprăvi mari în domeniul spiritual. Că devin sau nu faimoşi pe pământ nu are nici o importanţă. A Aşa sunt toţi uriaşii lui Dumnezeu, bărbaţi sau femei. Ei sunt faimoşi în cer, câştigă coroane în faţa cărora toată bogăţia lumii pare o beteală ieftină. Pe pământ sunt poate mărturie, sau învaţă pe alţii, conduc sau se roagă în obscuritate, însă în cer ei sunt subiecte de discuţie. în orice secol, pe orice continent, astfel de războinici au fost cei care au dus împărăţia lui Dumnezeu mai departe. Ei lasă deoparte distracţiile vieţii pentru a face isprăvi mari în domeniul spiritual. Ca devin sau nu faimoşi pe pământ nu are nici o importanţă. Ei oricim sunt eroi şi eroine.
CINE, NOI?

Lista vitejilor lui Da vid din 1 Cronici 11:22 ni-l prezintă pe Benaia, printre ale cărui fapte de vitejie se numără înfrângerea celor mai buni doi bărbaţi ai Moa-bului. De asemenea, el a ucis un leu într-o groapă în care căzuse zăpada. Poate că cea mai uimitoare faptă a lui a fost ofensiva împotriva unui egiptean, destul de înalt
în căutarea eroilor obişnuiţi A 201

cât să ajungă mijlocaş pentru Chicago Bulls. Acest uriaş de 2,30 m avea în mână o suliţă, ca sulul unui ţesător, în timp ce Benaia nu avea decât un toiag de lemn. Chiar şi aşa... Benaia „a smuls suliţa din mâna Egipteanului şi 1-a ucis cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada;... Era cel mai cu vază din cei treizeci" (v. 23-25). în acele zile nu existau diplome de doctorat prin care o persoană să-şi fi câştigat o poziţie. Cinstea nu aparţinea neapărat persoanelor cu bani, pile sau acces la mass media, ci ea venea în urma faptelor de vitejie făcute pentru împărat. Cine mai face astăzi acele fapte de vitejie pentru Dumnezeu? în care loc inamicul dă înapoi? Aceasta este marea dorinţă a tuturor oamenilor spirituali. Pe ei nu-i poţi încânta cu predici stilizate şi tehnici de organizare ingenioase. Unde sunt vitejii unşi de Dumnezeu pentru a aduce cu adevărat o schimbare? Cine mai face astăzi acele fapte de vitejie pentru Dumnezeu? In care loc inamicul dă înapoi? A Cred că-1 cunosc cel puţin pe unul din vitejii lui Dumnezeu. Rina Gatdula, o filipineză, ne e ca şi o soră mie şi lui Carol. Dumnezeu ne-a trimis-o încă din primele zile ale bisericii Brooklyn Tabernacle înzestrând-o cu un duh deosebit, care s-a dovedit a fi o nepreţuită binecuvântare. Când uşierii noştri erau intimidaţi de vreun beţiv sau o persoană ostilă care se rătăcea pe la uşa clădirii noastre, Rina îl înfrunta direct cu un curaj dat de Duhul Sfânt. Deşi lipsită de darul vorbirii în public, ea s-a ocupat de rugăciune şi mijlocire, lucrare care ne-a purtat
202 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

victorioşi prin multe bătălii. Este nevoie de o clădire mai mare, e nevoie ca un credincios căzut să se reîntoarcă la Domnul? Rina va fi întocmai ca şi Benaia. Ea nu-1 va lăsa pe Dumnezeu până când oamenii nu primesc ajutorul de care au nevoie. Ea ştie cum să-i aducă pe oameni la rugăciune; mulţi au găsit eliberare în Hristos pentru că Rina a stat

împreună cu ei la tronul de har. Tenacitatea ei este atât de unică în felul ei încât atunci când s-a mutat într-o altă zonă a ţării, bisericile de acolo aproape că nu au ştiut ce să facă cu ea. Ele nu i-au înţeles darurile; au remarcat numai că engleza ei era limitată şi că nu avea cine ştie ce aptitudini. Prin urmare, nu au fost deloc deschise lucrării ei. Astăzi Rina vizitează pe rând bisericile plantate de Brooklyn Tabernacle, atât în ţară cât şi în afara ei, amintindu-le de faptele de vitejie pe care le pot face prin Dumnezeu. Ea pare să aprindă întotdeauna scânteia rugăciunii. Fie că e în Harlem, San Francisco, Lima sau Peru, Rina este un exemplu viu de eroină a credinţei. Gândiţi-vă ce multe biserici evanghelice sunt în cele cincizeci de state ale Americii — 200 000, dacă nu chiar mai multe. Dacă fiecare din aceste biserici ar aduce, în medie, doi oameni la Hristos, într-o săptămână — nu furând oile din staulul altcuiva, ci câştigând noi credincioşi pentru împărăţia lui Dumnezeu — aceasta ar însemna o sută de credincioşi noi, botezaţi, în decurs de un an în fiecare biserică, sau 20 000 000 în tontă ţara. Populaţia Statelor Unite este acum de aproximativ 270 000 000. Numai aducând opt sau nouă oameni la Hristos într-o lună, în fiecare biserică şi America ar fi schimbată drastic în decurs de doi sau trei ani. Cum ar putea o biserică ce predică Evanghelia să nu-şi facă din aceasta un ţel, în numele împăratului ei?
în căutarea eroilor obişnuiţi A
203

Planul lui Dumnezeu pentru biserica locală s-a centrat mereu pe evanghelizare. Cei aduşi la Hristos se nasc astfel în chiar locul unde pot fi apoi hrăniţi şi disciplinaţi. Acest fapt duce la evitarea stagnării pe care o vedem adesea atunci când lucrători parabisericeşti încearcă să facă o lucrare desemnată în principal bisericii locale. Preocuparea pentru evanghelizare ne va întoarce, în mod sigur, spre rugăciunea serioasă şi spre răspândirea Evangheliei simple a lui Hristos. Dumnezeu ne va pregăti aşa cum numai El o poate face, pentru un război spiritual victorios. Credincioşii implicaţi n-ar mai avea atât de mult timp să se uite la televizor, vor trebui să renunţe la multe alte activităţi. Trăirea conform Bibliei, chemarea Domnului, rugăciunea şi apoi abordarea celor nemântuiţi ne va consuma. Vom cere atunci ungerea lui Dumnezeu, indiferent de preţul pe care trebuie să-1 plătim. Bisericile din localităţile foarte mici s-ar putea să aibă dificultăţi în a aduce o sută de persoane la Hristos într-un an, însă ele vor fi compensate de bisericile din marile oraşe unde nevoile şi oportunităţile sunt atât de mari. Dacă biserica din America s-ar decide cu adevărat să facă această „ispravă" pentru Dumnezeu, adică să aducă 20 000 000 de oameni la Hristos în acest an, alte 20 000 000 anul viitor, în trei sau patru ani societatea ar fi de nerecunoscut. Broadway şi Hollywood ar fi nevoite să remarce schimbarea din preferinţele publicului. Clinicile pentru avort se vor întreba unde au dispărut clientele lor. Abuzul de droguri nu ar mai fi o problemă. Unii mă vor acuza de idealism, dar nu cumva acest proiect ne-a fost încredinţat chiar de Isus înainte ca El să
204 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

se înalţe la cer? „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile" a spus El, „botezându-i

în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Matei 28:19-20). Când îşi vor da seama liderii denominaţiunilor, pastorii şi membrii bisericii că noi toţi vom răspunde în faţa lui Hristos la Tronul de Judecată? Impresia noastră de nepotrivire nu este o scuză dat fiind faptul că El ne-a promis că va lucra împreună cu noi dacă ne punem inimile întru totul la extinderea împărăţiei Lui.

CURAJOŞI PENTRU DUMNEZEU
Războinicii viteji din 1 Cronici 11 l-au ajutat pe David să cucerească şi o nouă capitală pentru împărăţia sa, fapt relatat în versetele 4-9. Naţiunea modernă a lui Israel a celebrat recent, cu mare fast, împlinirea a trei mii de ani de la naşterea Ierusalimului ca centru al culturii iudaice. Preţul nu a fost uşor. Iebusiţii care locuiau în Ierusalim i-au spus hotărât lui David: „Nu vei reuşi. Această cetate este puternică, întărită şi tu nu vei putea pătrunde în ea." 2 Samuel 5:6 înregistrează până şi insulta lor: „Să nu intri aici, căci şi orbii şi ologii ţi se vor împotrivi!" La fel se întâmplă cu fiecare încercare a noastră de a face ceva semnificativ pentru Dumnezeu. Nu e niciodată simplu. Când Dumnezeu ne îndeamnă să punem bazele împărăţiei Lui într-un loc nou, vrăjmaşul va fi acolo să ne batjocorească. Diavolul va încerca mereu să ne convingă că de data aceasta ne-am avântat prea tare şi vom fi curând umiliţi. însă David şi vitejii lui nu s-au descurajat. Nu
în căutarea eroilor obişnuiţi A 205

puteau fi atât de uşor alungaţi. De fapt, David face această ofertă neobişnuită: „Cine va bate cel dintâi pe Iebusiţi va fi căpetenie şi domn" (1 Cronici 11:6). A-ceasta însemna să fii primul care urcă dealul împotriva soldaţilor bine înarmaţi de pe zidurile groase, care abia aşteptau să trimită o ploaie de săgeţi şi pietre. Totuşi, tânăml nepot al lui David, Ioab, a întrezărit oportunitatea de a se face remarcat prin vitejie. El a intrat primul în cetate, devenind astfel generalul armatei lui David. Seamănă acesta cu modul în care ne alegem liderii în biserică în ziua de azi? Noi ne orientăm după referinţe, vechime, prezenţă, educaţie şi încă o listă lungă de alte criterii omeneşti. Prin contrast, David a căutat curajul şi îndrăzneala în realitatea luptei. Dacă suntem destul de curajoşi să înfruntăm atacurile spirituale, să fim uriaşi ai rugăciunii şi ai credinţei, nu există limite pentru lucrările pe care Dumnezeu le poate face prin noi. Unii dintre noi vor deveni la fel de cunoscuţi ca regele David, Catherine Booth, Charles Finney; alţii vor rămâne în obscuritate, precum Eleazar, Daniel Nash, Rina Gatdula. Dar ce contează? Cel mai important lucru e să ducem puterea şi lumina lui Dumnezeu într-o lume întunecată, să vedem comunităţile locale atinse de Dumnezeu prin bisericile care sau întors de la apatie, devenind centre ale divinei activităţi a Duhului Sfânt. Eroii din Istoria Bisericii, pe care îi venerăm acum, nu s-au remarcat prin isteţimea lor; ei erau doar războinicii lui Dumnezeu. Moody n-a fost niciodată ordinat pentru lucrare. Finney n-a absolvit nici un seminar. Şi cu toate acestea, oraşe întregi au fost vizitate de Dumnezeu ca rezultat al muncii lor.
206 h Vânt proaspăt, foc proaspăt ACUM ESTE MOMENTUL

Ce ne împiedică de fapt să devenim războinici viteji pentru Domnul? Dumnezeu nu s-a

schimbat. El este şi astăzi mai presus de orice ocară pe care ar arunca-o vrăjmaşul asupra noastră. Nici o situaţie personală sau din cadrul bisericii nu este imposibilă pentru puterea atotsuficientă a Duhului Sfânt. Dumnezeu nu va fi mai dornic să acţioneze mâine decât este acum. El aşteaptă ca noi să-i luăm în serios promisiunea şi să venim cu îndrăzneală la tronul de har. El ne vrea chiar în mijlocul luptei, stând în picioare împotriva vrăjmaşului, în Numele lui Hristos. Abia atunci Dumnezeu ne va sprijini cu toate resursele cerului.
Tatăl nostru, Iţi mulţumim pentru îndurarea şi mântuirea care ne-ai dat-o prin Isus Hristos. Iartă-ne, Te rugăm, pentru toate păcatele şi lipsurile noastre. Atrage-ne spre Tine şi începe o nouă lucrare a harului în fiecare din noi. Fă din noi oamenii pe care îi vrei. Umple bisericile noastre cu foc proaspăt şi vânt proaspăt. Sfarmă-ne mândria, înmoaie-ne inimile şi umple-ne cu Duhul Tău cel Sfânt. O, Dumnezeule, fă toate aceste lucruri pentru ca Numele lui Isus să fie înălţat pe tot pământul. Amin.

CUVÂNT CĂTQC PASTORI
Mi-a fost întotdeauna greu să mă adresez pastorilor pentru că sunt pe deplin conştient de lipsa mea de pregătire clasică. însă în şcoala experienţei practice principalele adevăruri ale Bibliei au devenit evidente şi pe acestea încerc eu să le transmit. Următoarele cuvinte izvorăsc din dorinţa inimii mele ca toţi să ducem la bun sfârşit chemarea lui Dumnezeu din inimile noastre. 1. Orice pastor adevărat este în lucrare astăzi pentru că, aşa cum spune Efeseni 4:11, „El [Hristos] a dat pe unii... păstori şi învăţători." Lucrarea nu e invenţia mea sau a ta, ci planul lui Dumnezeu întocmit încă de la întemeierea lumii. El ne-a încredinţat un privilegiu sacru şi împreună cu acesta vine şi o imensă responsabilitate pentru care vom da socoteală înaintea tronului de judecată al lui Hristos. Să ne conducem bisericile din dorinţa de a fi plăcuţi divinităţii şi nu concentrându-ne atât de mult pe curentele moderne sau pe ceea ce este popular printre colegii noştri. Va veni o zi când Hristos va testa calitatea lucrării noastre. Pe El nu-L vor interesa curentele lansate de alţii în profesiunea de pastor. De aceea noi toţi trebuie să ne smerim înaintea Lui, să ne deschidem inimile şi să-L lăsăm pe El să decidă ce trebuie să facem pentru a ajunge la standardele Lui. 207
208 A Vânt proaspăt, foc proaspăt

2. Trebuie să recunoaştem deschis că bisericile şi lucrările noastre au nevoie să fie saturate cu rugăciune pentru a deveni plăcute lui Dumnezeu. Nici o revelaţie noua, nici o tehnică de creştere a bisericii nu va schimba faptul că puterea spirituală va fi întotdeauna legată de comuniunea cu Dumnezeu. Dacă eu sau tu nu ne rugăm, dacă bisericile noastre nu aspiră după prezenţa lui Dumnezeu, nu vom ajunge niciodată să cunoaştem întregul potenţial în El. 3. Mulţi dintre vizitatorii care au venit la întâlnirile noastre de rugăciune de marţi seara au vrut să facă şi ei ceva asemănător în bisericile lor. însă este foarte important să discernem călăuzirea lui Dumnezeu în stabilirea corectă a temperaturii spirituale a bisericii şi în trecerea la următorul pas.

în timp ce unii pastori au început întâlniri de rugăciune asemănătoare cu ale noastre şi au obţinut rezultate nemaipomenite, alţii au rămas dezamăgiţi. Când spiritul de rugăciune lipseşte dintr-o biserică, o întâlnire din cursul săptămânii, indiferent cât de biblică sau lăudabilă ar fi, se izbeşte de un zid de apatie şi răceală. Unor astfel de păstori le recomand, în schimb, să-şi ajusteze serviciul de duminică. Timpul destinat predicii poate fi scurtat şi la sfârşitul ei, cei care au fost mişcaţi de Cuvânt pot fi invitaţi în faţă pentru rugăciune. Adună-i pe cei care lucrează împreună cu tine, pe liderii spirituali ai bisericii şi roagă-te împreună cu ei. Ce este un „serviciu la altar"? O mini-întâlnire de rugăciune. După ce oamenii se simt mai liberi să vină cu problemele lor înaintea lui Dumnezeu, duhul de rugăciune va începe să câştige teren. Apoi Dumnezeu vă va călăuzi spre următorul pas. Trebuie să ne amintim mereu că rugăciunea este un dar de la Duhul Sfânt pe care noi nu-1
Cuvânt către pastorii A 209

putem imita. Deci, lăsaţi-I timp lui Dumnezeu să lucreze în inimile oamenilor. După ce aceştia experimentează bucuria şi puterea în prezenţa Sa, Dumnezeu îi va pregăti să facă lucruri şi mai mari. 4. Să nu acceptăm niciodată ideea că Dumnezeu nu poate face nimic în cazul nostru... că membrii noştri sunt prea bogaţi sau prea săraci... prea urbanizaţi sau prea de la ţară, prea tradiţionalişti sau prea non-conformişti. Nu veţi găsi niciodată pe paginile Scripturii acest mod de gândire. Indiferent de originea etnică sau geografică a unei biserici, Dumnezeu poate face aceleaşi lucrări pe care le-a făcut în Faptele Apostolilor, pentru că El nu S-a schimbat. Singura schimbare care poate apare e în noi şi printre noi. Să ne îndreptăm spre El şi vom vedea lucrurile nemaipomenite pe care le va face pentru lauda gloriei harului Său.
.

MOŢE
Capitolul 2 — Aprinderea focului 1. Tom Carter, compilare, Spurgeon at His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p. 155: selecţiuni din ediţia 1873 a cărţii Metropolitan Tabernacle Pulpit, p. 218. 2. Andrew A. Bonar, Heavenli/ Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust, 1904), p. 15. Capitolul 4 — Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor 1. Tom Carter, compilare, Spurgeon at His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p. 145: selecţiuni din ediţia 1901 a cărţii Metropolitan Tabernacle Pulpit, p. 247. 2. Copyright © 1989 Carol Joy Music\ASCAP (admin. ICG)\Word MusicXASCAP. Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiune. Capitolul 5 — Ziua în care Isus S-a mâniat 1. J. B. Phillips, The Young CJiurch in Act ion (New York: Macmillan, 1955), p. vii. 2. Ibid., p. viii. 3. Lyle Wesley Dorsett, E. M. Bounds, Man ofPrayer (Grand Rapids: Zondervan, 1991), p. 134.
211

212 A Vânt proaspăt, foc proaspăt Capitolul 6 — Un timp pentru trezire 1. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust, 1904), p. 34. Capitolul 7 — Mirajul noului 1. Citat în V. Raymond Edman, They Found the Secret (Grand Rapids: Zondervan, 1984), p. 46. Capitolul 8 — Mirajul statisticilor 1. Marc Spiegler, „Scouting for Souls", American Demographics (March 1996), p. 42-49. Capitolul 9 — Mirajul doctrinei fără putere 1. William Law, The Power of the Spirit (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1971), p. 19. 2. Ibid., p. 124. 3. E. M. Bounds, Powerfid and Prayerful Pulpits (Grand Rapids: Baker, 1993), p. 55. 4. J. Edwin Orr, Americn's Great Revival (Elizabeth-town, PA: McBeth Press, 1957), p. 11. 5. Citat de Wendy Murray Zoba, „Father, Son, and ...", Christianihj Todaxj (Iunie 17,1996), p. 21. 6. Law, The Power of the Spirit, p. 23. Capitolul 11 — în căutarea eroilor obişnuiţi 1. Citat de J. Paul Reno, Daniel Nash: Prevailing Prince of Prayer (Asheville, NC: Revival Literature, 1989), p. 8. 2. Pentru mai multe informaţii despre acest eveniment, vezi Garth M. Rossel and Richard A. G. Dupuis, editori, The Memoirs of Cfuirles G. Firmei/: The Complete Restored Text (Grand Rapids: Zondervan, 1989), p. 119-120. 3. Reno, Daniel Nasfi, p. 160.
CI M *W4MPlA CoND MUVAtAT* CUDINfA

r

ct «

i DUWUW

CREDINŢA PROASPĂTA
JIM CYMBALA
pasta ol BisericB Brooklyn Tobemacle
ÎMPREUNA

cu DEAN MERRILL

Credinţă proaspătă
Născut din inima şi sufletul Bisericii Brooklyn Tabernacle, mesajul din cartea Credinţă proaspătă este ilustrat de povestiri adevărate ale bărbaţilor şi femeilor ale căror vieţi au fost schimbate de puterea credinţei. Ce este credinţa—credinţa reală care deschide zăgazurile cerului? Pastorul Cymbala subliniază că adevărata credinţă apare atunci când inimile noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi primim promisiunile Lui adânc în lăuntrul nostru. Credinţa biblică, autentică este onestă şi dependentă peste măsură de Dumnezeu, o credinţă capabilă să ne transforme vieţile, bisericile şi naţiunea.
„Credinţă proaspătă îţi va arăta cum adevărul biblic reprezintă o relaţie personală dinamică cu Hristosul înviat."
—Dr. Bill Bright, fondator şi preşedinte al organizaţiei
Campus Crusadefor Christ International

„în aceste pagini vei întâlni oameni obişnuiţi care L-au văzut pe Dumnezeu făcând lucruri extraordinare ca răspuns la o credinţă simplă. Credinţă proaspătă este o invitaţie la o încredere în Dumnezeu şi experimentarea puterii Lui în moduri noi şi proaspete în vieţile noastre." Warren Wiersbe, autor şi lector la conferinţe

Putere proaspătă
Ce se întâmplă când experimentăm resursele nelimitate ale Duhului lui

Dumnezeu Descoperiţi ce se întâmplă atunci când Duhul Sfânt lucrează cu putere. De la vindecarea unui olog din cartea Faptelor până la convertirea spectaculoasă a unui ucigaş în serie, David Berkowitz, cunoscut sub numele de „Fiul lui Sam", veţi vedea cum Duhul realizează ceea ce nici un fel de înţelepciune sau putere omenească nu poate produce. Putere proaspătă este o carte în care autorul continuă să înveţe despre puterea Duhului Sfânt în vieţile celor ce-L caută. Putere proaspătă este disponibilă pentru noi care dorim o umplere a Duhului Sfânt şi învăţăm ce înseamnă să fim umpluţi de Duh, atât individual cât şi ca biserică. Autorul prezintă un creştinism practic şi autentic, la fel ca în primele sale cărţi, Vânt proaspăt, foc
proaspăt şi Credinţă proaspătă. Dumnezeu se foloseşte de Brooklyn Tabernacle pentru a ne învăţa să ne rugăm şi să nu renunţăm niciodată. Dacă simţi nevoia unei energii proaspete, această carte este pentru tine. Ea e cu siguranţă pentru mine.

Max Lucado—autor

Harul lui Dumnezeu de la punctul zero
Căutarea inimii lui Dumnezeu pentru viitorul lumii noastre Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a cauzat multe schimbări economice, sociale, politice, militare. Dar oare Biserica lui Hristos cum a reacţionat? Unii s-au grăbit să arate cu degetul, căutând „vinovaţii" din pricina cărora Dumnezeu a îngăduit „pedeapsa"; alţii au dat vina pe Dumnezeu, iar alţii au văzut în tragicele evenimente o uşă deschisă de Dumnezeu pentru vestirea Evangheliei şi slujire. Biserica Brooklyn Tabernacle din New York, păstorită de Jim Cymbala, face parte din categoria celor care au văzut în Ground Zero - Punctul Zero, nume generic dat oribilului atac terorist şi locului unde acesta a avut loc - o uriaşă provocare din partea lui Dumnezeu, adresată bisericii, de a face relevantă dragostea divină pentru lume, prin slujirea celor afectaşi de atacul terorist. Harul lui Dumnezeu de la punctul zero prezintă în mod simplu această provocare şi modalitatea cum o biserică situată la mică distanţă de locul dezastrului a slujit comunităţii în mijlocul căreia îşi desfăşoară activitatea.

El rămâne credincios
Carol Cymbala împreună cu Ann Spangler Lucrarea ce o face Carol într-un cartier dur din interiorul oraşului New York poate fi rezumată într-un singur cuvânt: neobişnuită. Ea este dirijoarea şi compozitoarea unui cor care a câştigat premii Grammy— chiar dacă nu ştie să citească notele. Este soţie de pastor într-o biserică de 6000 de membri în majoritate de culoare—iar ea este albă. O fată timidă care a trecut cu greu prin şcoală, ea este ultima persoană pe care te-ai aştepta să o vezi stând în faţa unei săli arhipline la Radio City Music Hali şi dirijând fără ezitare corul Brooklyn Tabernacle. Dumnezeul lui Carol este un Dumnezeu al neobişnuitului. El rămâne credincios este o relatare sinceră despre luptele cu care ne confruntăm, şi puterea lui Dumnezeu care ne ajută. Ea este văzută prin ochii lui Carol ca şi prin cei ai diferiţilor membri din corul Brooklyn Tabernacle care au experimentat harul lui Dumnezeu într-un fel impresionabil. El rămâne credincios spune despre cum Dumnezeu lucrează în ciuda —sau poate chiar din pricina—insuficienţelor noastre. Credinţa lui Carol nu a fost întotdeauna puternică. Au existat momente de şovăire şi încercare, ca atunci când un bărbat s-a apropiat de amvon cu o armă îndreptată spre soţul ei Jim. Sau ca atunci când a fost atacată chiar în faţa bisericii. Sau ca atunci când a vrut să-şi ia copiii şi să plece de tot din oraş din cauza

influenţei pe care acesta o avea asupra familiei ei. Fie că eşti pastor, dirijor de cor sau cineva care caută o experienţă mai adâncă cu Dumnezeu, El rămâne credincios îţi va revigora credinţa şi îţi va mări înţelegerea că numai Isus poate împlini acea tânjire imensă după ceva mai mult în viaţă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful