DUMNEZEU ŞI RELIGIA ÎN CONCEPŢIA LUI IMMANUEL KANT.

PUNCTUL DE VEDERE DIN RELIGIA ÎN LIMITELE RAŢIUNII

Motto: “Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi un respect pururea nou şi care cresc pe măsură ce gândirea stăruie tot mai mult asupra lor: cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală înlăuntrul nostru”. (Immanuel Kant)

Immanuel Kant (1724-1804) este considerat filosoful cu cel mai mare impact asupra filosofiei moderne. El se iveşte într-un moment critic pentru istoria filosofiei universale: “După cum în antichitate Socrate şi-a formulat cugetarea sa, din nevoia de a da o directivă spiritului decepţionat de diferitele sisteme filosofice care se contraziceau şi se combăteau, tot aşa, Kant apare în momentul când raţionalismul şi empirismul produseseră o dezorientare în spirite ducând filosofia într-un adevărat impas”1. Cartea din 1793, Die Religion innerhalb die Grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii), este un demers al lui Immanuel Kant de a crea un fundament al credinţei religioase altul decât revelaţia, acesta fiind, de altfel, scopul ţintit de autor. Filosoful german caută o justificare a gândirii religioase şi a comportamentului moral al omului nu în revelaţie, ci în raţiune. Aşa cum precizează Stephen Palmquist, în această lucrare Immanuel Kant intenţionează să realizeze un experiment filosofic prin care să testeze dacă creştinismul poate fi apărat drept religia universală a omenirii2. Rămâne discutabil acest punct de vedere kantian, dar este admirabilă tendinţa sa de a stabili, prin această carte, bazele filosofice ale credinţei creştine. Cartea Religia în limitele raţiunii se divide în patru părţi axate pe expunerea autorului cu privire la natura religiei. A. La început, autorul se referă la problema dacă natura umană este rea sau bună în sine. Immanuel Kant susţine că atât binele, cât şi răul, ambele se găsesc în natura umană. El scrie despre “răul radical şi înnăscut”, despre faptul că “omul e rău din fire” şi insistă asupra
1 2

Petre Andrei, Prelegeri de istoria filosofiei. De la Kant la Schopenhauer, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 19. Stephen Palmquist, Does Kant reduce Religion to Morality?, în “Kant-Studien” 83:2, 1992, p. 133.

1

perversă şi perfidă. socotită rea. de pildă la Sfinţii Părinţi. 4 Ibidem. Religia în limitele raţiunii. 3 Ibidem. aceasta fiind o perspectivă teistă şi dovedind că filosoful german nu poate fi redus la deism. Se infiltrează aici o mică nuanţă de contradicţie: fiind în fire. El îşi însuşeşte doctrina păcatului prezentă în textul sacru al creştinismului şi arată că obârşia răului este în păcat. în acest sens. acelaşi cu spiritul universal. Numai că filosoful de la Königsberg se referă la Sfânta Scriptură. potrivit căruia natura umană este sacră. Immanuel Kant. Credem că de vreme ce interiorul uman. Mai departe. Blamarea excesivă a inimii. defineşte păcatul ca “o încălcare a legii morale concepută ca precept divin”4. Potrivit lui Kant. divină. aşadar mai presus de categoriile de bine şi rău. lumina şi desăvârşi. 18. 5 Ioan Damaschin. nicidecum numai lăcaşul sentimentelor. Lor le adaugă şi răutatea firii omeneşti. 15. p. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi. răul venind din afară. cu deosebire la Ioan Damaschinul5. 204. p. 2 1 2 . Immanuel Kant. 1994. o înlesnire din partea lui Dumnezeu. Religia în limitele raţiunii. al IV-lea. filosoful german subliniază corect că principiul răului nu se găseşte în sensibilitatea omului şi nici nu este o perversiune a raţiunii din punct de vedere moral2. 21. subîmpărţind numai în categoriile de moral şi imoral. dar este o stângăcie să fie reprezentat ca o moştenire de la primii strămoşi3. ci îmbogăţit cu cel religios. A identifica puterea firii umane cu mintea şi slăbiciunea ei cu inima denotă o privire superficială şi la fel de greşită ca şi dacă s-ar produce în sens invers. p. aşează la temelia virtuţilor datoria şi precizează că este necesar şi un ajutor supranatural. Filosoful mizează pe virtuţi. care afirmă că răul se află în firea umană. aşadar pe o soluţie morală bine articulată. nu trebuie amendat cu punctul de vedere empiric. însă. în firea omenească. sinele. însă. Immanuel Kant. Cuvânt minunat şi de suflet folositor. p. în afara graniţelor stabilite de acesta. p. prezentă şi în teologie. vol. La vechii egipteni inima era centrul fiinţei. este o opinie kantiană subiectivă şi discutabilă. răul se află. însă. constatăm că Immanuel Kant nu ia în considerare categoria amoralului. în interior şi nu în afară. De asemenea. Bucureşti. ce nu poate pune în practică maximele adoptate. natura umană are în componenţa sa doar binele. Editura Harisma. Totodată. Concepţia preschimbării răului în bine este sănătoasă şi convingătoare. 22. răul este legat de o moştenire îndepărtată în timp. deci.unei aplecări spre rău exprimată în trei trepte: 1) slăbiciunea inimii omeneşti. este sufletul. Numai că o astfel de viziune se găseşte departe de sistemul lui Immanuel Kant. Acest punct de vedere teologic. 2) fragilitatea firii umane şi 3) necurăţenia inimii cauzate de amestecul moralului cu imoralul1.

această perspectivă nu îi este dragă lui Kant. iar în iudaism respectul legii. 3 . neputând ieşi niciodată din limitele sistemului său aproape sufocat de morală. e nevoie ca toate minunile pe care istoria le leagă de începuturile ei să facă zadarnică credinţa în miracole în general”3. pentru care optează Kant. ci o dispoziţie a inimii pentru a respecta toate datoriile omeneşti ca precepte divine) să se poată statornici. p. chiar dacă înfăţişează fidelitate faţă de principiile sale. În a doua parte a cărţii. ci amorală. Dacă în creştinism scopul suprem era mântuirea prin iubire. dar aruncă vina pe răutate şi perversitate. Desigur. Religia în limitele raţiunii. există şi o altă soluţie. nici să le facem să intre în 1 2 Immanuel Kant. însă. care lasă uneori impresia că omul este robul moralei. Religia în limitele raţiunii. Mitologia lansează ideea fraternităţii iniţiale dintre zei şi demoni. Ia în discuţie lupta dintre bine şi rău în vederea supremaţiei asupra omului. Nici vorbă de alte căi spre mântuire la Kant. Aşadar. ci pronunţat critică. Un exemplu elocvent îl oferă filosofia chineză. Immanuel Kant constată că miracolele sunt un impediment în calea teoriei sale despre autoritatea religiei morale şi atunci propune. Immanuel Kant este preocupat să răspundă cum poate o persoană rea deveni bună. la filosoful german el este identificat cu ridicarea omului la idealul perfecţiunii morale. În afara confruntării dintre bine şi rău. înlăturarea lor: “Pentru ca o religie morală (care nu e o religie de dogme şi prescripţii. Kant dovedeşte din nou o perspectivă unilaterală (conceptul de omenire nu se reduce la raţional). Nu este imorală o asemenea abordare. cu predilecţie daoismul prin raportul dintre Yin şi Yang. şi nu că morala este în slujba omului. se observă că atitudinea lui Kant faţă de tot ceea ce rămâne în afara sistemului său nu este neutră. Principiul coincidentia oppositorum conduce la unitatea contrariilor. O exagerare constatăm atunci când filosoful prusac precizează că singura cale de mântuire ar fi prin morală: “Înţelesul e că singura mântuire pentru oameni e de a primi în adâncul lor adevăratele principii morale a priori”1. pur şi simplu.B. Descriind omenirea ca “esenţa raţională a lumii în general”2. 34. 3 Ibidem. Miracolele nu trebuie aduse în planul concret pentru a fi înţelese. la fel ca şi simbolurile şi miturile. p. Kant avertizează corect că nu sensibilitatea se opune acceptării perspectivei morale enunţate. p. Immanuel Kant. 33. aceea a rezolvării conflictului prin transcenderea opoziţiei înspre alternanţă şi complementaritate. 28. Mai departe. Explicaţia filosofului prusac este simplă: “În practică nu putem deci niciodată face caz de miracole.

Bucureşti. Însă. Aşa cum în cartea Logik (Logica generală).socoteala uzului raţiunii”1. Religia în limitele raţiunii. Ibidem. Soluţia. Este bine că introduce posibilitatea erorii în credinţă şi respinge ideea de credinţă oarbă. este din nou restrictiv când scrie că biruinţa binelui “nu se poate deci înfăptui. Se presupune. Un alt aspect avut în atenţie este harul divin. în lupta dintre bine şi rău întrevăzută de filosoful german. societate căreia raţiunea îi dă sarcina şi datoria de a reuni pe toţi oamenii sub această domnie”3. D. respectul faţă de legea morală. 40. În partea a patra. tot astfel dihotomia se regăseşte şi între credinţa teoretică a religiei revelate şi credinţa practică a religiei morale. axată pe confruntarea dintre conştiinţă şi credinţă. Kant susţine că nu prin fapte. dar face nedreptate aspectelor ce nu corespund criteriilor sale de integrare. 2 1 4 . p. p. Logica generală. dar un adevăr parţial. b) misterul satisfacţiei şi c) misterul alegerii. dar nu-l recunoaşte public4. Insistă asupra mai multor categorii de mistere: a) misterul vocaţiei oamenilor. decât prin întemeierea şi extinderea unei societăţi conduse de legile virtuţii şi neavând alte ţeluri decât aceste legi. ci prin graţia divină se realizează conversia omului de la rău la bine. Filosoful prusac insistă asupra construirii unei societăţi morale. dar prezenţa unei astfel de posibilităţi în conştiinţă este ignorată. Referirile sunt la formarea unui popor moral al lui Dumnezeu şi a unei biserici având la bază o organizare umană. atât cât ne este îngăduit să judecăm. Immanuel Kant diferenţia între cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea practică2. 39. 36. privit prin raportare la natură şi mai ales printr-o analiză a uneltelor sale. 3 Idem. Immanuel Kant. este numai parţial aceea de a acţiona în direcţia binelui. Este un adevăr ceea ce scrie aici Kant. p. Kant are dreptate în interiorul sistemului său. restrâns la definirea lor ca cetăţeni ai unui stat moral. traducere de Alexandru Surdu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Immanuel Kant insistă asupra modului cum putem distinge religia falsă de religia adevărată şi determina dacă un exemplu particular este veridic sau nu. orice am face şi oricât de bine. desigur. În spirit lutheran. pentru că. Ca şi alte dăţi. Este foarte interesant cum Immanuel Kant defineşte misterul ca pe ceva sfânt pe care omul îl poate cunoaşte. El subliniază triumful binelui asupra răului. 1985. tot nu l-am mulţumi pe Dumnezeu. Raţiunea nu are acces la graţia divină şi atunci omul trebuie să se mulţumească să adopte credinţa practică. 141-143. p. Partea a treia se opreşte asupra comunităţii şi instituţionalului în religie. 4 Ibidem. Credinţa în treimea creştină este socotită un mister ce depăşeşte conceptele omeneşti. Importantă este discuţia. C. din acest capitol. o revelaţie care transcende înţelegerea omenească.

Un singur element poate umbri viziunea mirifică a lui Kant despre biserică: ceremoniile “care duc la idolatrie sau stingheresc conştiinţa”2. când. ceremonia botezului) e o solemnitate de mare importanţă care impune mari obligaţii. scopul e sfânt (întrucât tinde să facă un cetăţean al Statului divin). prin urmare ca o unealtă de graţie. Astfel. ca un cult interior al lui Dumnezeu. adică admiterea unui nou membru în Biserică (la creştini. ca şi a rolului de întărire a credinţei. omul are nevoie de imagine. care n-are loc decât o dată. cum ar părea. de exemplu rugăciunea şi devoţiunea. dar greşeşte identificând-o cu habotnicia: “El hotărăşte chiar că trebuie să 1 2 Immanuel Kant. 53-54.Immanuel Kant subliniază diferenţa dintre a fi slujitori şi slujbaşi ai lui Dumnezeu şi insistă asupra imperativului ca oamenii să edifice “un regat al lui Dumnezeu”1. p. în mod absolut. în ea descoperind imaginea sensibilă a unirii credincioşilor. cu toată însemnătatea care i se conferă în primele timpuri ale creştinismului”3. 4 Ibidem. de reprezentare pentru a-şi fortifica credinţa. aşa cum avertizează şi Biblia când se pronunţă împotriva facerii de chip cioplit şi contra închinării la acesta. Ar fi fost rău. Religia în limitele raţiunii. acest sacrament creştin nu este sfânt: “Consacrarea solemnă. O desfiinţează astfel: “Rugăciunea concepută ca un cult formal. Deşi aparenţele pot deruta. 53. Religia în limitele raţiunii. Immanuel Kant ia în derâdere alte forme de raportare la Dumnezeu. un rău în sine. Punând accentul pe străduinţa omului de a fi virtuos. 3 Immanuel Kant. filosoful nu este lipsit de respect faţă de dogma creştină. numai dacă icoanele ar fi înlocuit cu totul credinţa în Dumnezeu. 52. p. căci ea nu e altceva decât o declaraţie făcută a dorinţelor noastre unei fiinţe care n-are nici o nevoie să i se explice sentimentele noastre intime. De asemenea. de fapt. cât şi martorilor care se angajează să-l crească în această credinţă cu luare aminte. ele au menirea tocmai de a conduce spre aceasta. 47. p. e o eroare superstiţioasă (un fetişism). atât neofitului. filosoful prusac îi respinge rugăciunii statutul de unealtă a harului. dacă e capabil să profeseze el însuşi credinţa sa. p. 5 . Soluţiile kantiene sunt biserica şi societatea morală. n-are prin urmare altă valoare decât zero”4. la obştea Bisericii. dar în sine consacrarea nu e sfântă. De exemplu. ci descompune elemente creştine în funcţie de sistemul său şi de concepţia sa moralistă despre religie. nu e deci o unealtă de graţie. Ceea ce nu ar împărtăşi Kant este că a te închina la idoli nu este. Filosoful german respinge apoi ideea că botezul ar fi o unealtă de har şi spune că această ceremonie creştină de consacrare. Filosoful preamăreşte frecventarea bisericii ca o datorie. prezenţa icoanelor în bisericile creştine ortodoxe ar trebui înţeleasă prin prisma teoriei hierofaniei. El dispreţuieşte şi devoţiunea pentru pasivitatea ei. Ibidem.

dacă morala este absolut necesară într-o religie. 5 Idem.credem aceasta şi face din această credinţă un element esenţial al religiei (care pentru omul din popor nu e decât acest lucru) lăsând în grija binevoitoare a Providenţei să facă din el un om mai bun. 2 1 6 . îndeosebi. “scop final”5. 1981. traducere de Vasile Dem. Zamfirescu şi Alexandru Surdu. “sentimentul adevărat al religiei”2. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Concepţia lui Kant este situată. 63. O defineşte corect ca “necesitatea de a face o acţiune din respect faţă de lege”3. p. dar nu precizează dacă este vorba de legea universală sau de legile umane în diversitatea lor şi. filosoful german se pronunţă interesant pentru unirea dintre virtute şi devoţiune pentru a crea pietatea. pe când religia falsă are la bază credinţa teoretică sau o anumită idee religioasă. când era necesar să se distingă dacă fericirea ţine de nivelul fizic sau de universul metafizic. 4 Ibidem. iar nu societatea. accentul în religie se deplasează de la instituţional. în timp ce el se dă devoţiunii (habotniciei). de fapt. Ibidem. fericirea este definită ca “cel mai mare bine fizic posibil în lume”. ci interiorul uman. Critica facultăţii de judecare. 3 Immanuel Kant. totodată. p. Este deschis interpretării dacă morala şi credinţa practică sau credinţa teoretică şi ideile religioase se află la baza unei religii şi. Legătura puternică dintre Kant şi pietism. ci spre deism. De altfel. influenţată în concepţia ei morală de Schultz. în loc să se străduiască să fie virtuos”1. morala coborând în plan secund sau dispărând complet. există o nuanţă importantă în ceea ce priveşte concepţia lui Kant despre fericire în cartea Kritik der Urteilskraft (Critica facultăţii de judecare). Immanuel Kant se opreşte în acest capitol şi asupra noţiunii datoriei. Punctul de vedere al lui Kant este că morala şi credinţa practică se găsesc în religia adevărată. 55. 62. În religie scopul nu este fericirea personală. sinele era. fireşte. p. În ciuda acestei note legate de concepţia lui Immanuel Kant despre religie şi a preocupării pentru stabilirea bazei credinţei. 348. a religiei creştine protestante în care a crescut filosoful german. în care ar trebui să se regăsească finalitatea umană. nu spre fideism se orientează autorul. În concepţia filosofului german ceea ce este rupt de morală nu poate fi o componentă a religiei adevărate. “sufletul religiei”. aşa cum se impune în creştinismul catolic. ci beatitudinea supremă. Cu toate acestea. dar şi ca scop suprem. cu nuanţe de teism şi de raţionalism. Potrivit cu lutheranismul. sub influenţa pietismului lutheran. Astfel. Religia în limitele raţiunii. o altă marcă specifică a Ibidem. directorul Colegiului Frederic. p. are impresia că: “A-ţi asigura propria fericire e o datorie”4. chip pasiv de a arăta respectul pentru legea lui Dumnezeu. p. De asemenea. dar şi morala creştină pură şi strictă se datorează şi educaţiei primite în special de la mama sa. la individual. Bucureşti. 55.

Astfel. ca expresie a creştinismului şi ca tendinţă riguroasă de a subordona conduita umană la maxime severe. era firească redactarea la vârsta senectuţii a unei cărţi cum este Religia în limitele raţiunii. Totuşi.creştinismului protestant este interesul sporit pentru interpretarea textelor sacre şi cu predilecţie pentru hermeneutica biblică. 7 . ci mai degrabă ideea că religia trebuie să se exprime prin simplitate şi îndeosebi prin obedienţă faţă de legea morală. 3) empirismul sceptic al lui Hume. 4) conştiinţa morală şi în special imaginea ei în opera Emile a lui Jean-Jacques Rousseau. această dimensiune nu este precumpănitoare în opera lui Kant. În ceea ce priveşte influenţele majore asupra operei şi concepţiei lui Immanuel Kant este necesar să fie luate în considerare următoarele: 1) pietismul. pornind de la Leibniz şi sistematizată de Christian Wolff. care l-a tulburat pe Kant şi l-a făcut să nu aleagă calea raţionalismului dogmatic. marcă pregnantă în educaţia universitară germană a epocii. În centrul preocupărilor ştiinţifice şi de creaţie ale lui Immanuel Kant s-a aflat teza armoniei absolute dintre filosofia occidentală şi creştinismul tradiţional. 2) tradiţia raţionalistă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful