UNIVERSITATEA

“POLITEHNICA”
TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
DEPARTAMENTUL DE CONSTRUCŢII METALICE ŞI
MECANICA CONSTRUCŢIILOR
Centrul de Excelenta pentru Mecanica Materialelor
şi Siguranţa Structurilor CEMSIG
Ioan Curea 1, 300224 Timişoara, ROMÂNIA

Telefon
Departament: ++40.256.403911
CEMSIG: ++40.256.403932
e-mail: dan.dubina@ct.upt.ro
Fax
++40.256.403917
++40.256.403932
http://cemsig.ct.upt.ro










Contract nr. 425/08.12.2009

Calculul structural global al structurilor metalice în
conformitate cu SR EN 1993-1-1 şi SR EN 1998-1:
recomandări, comentarii şi exemple de aplicare


Redactarea a II-a (finală)














Timişoara, decembrie 2010



COLECTIV DE ELABORARE





Şef Proiect

Prof. Dr. Ing. Dan DUBINĂ _____________________


Membri:

Conf. Dr. Ing. Florea DINU _____________________

Conf. Dr. Ing. Aurel STRATAN _____________________

Drd. Ing. Norin FILIP-VĂCĂRESCU _____________________

1
CUPRINS
CUPRINS............................................................................................................................................................... 1
1 INTRODUCERE......................................................................................................................................... 3
2 MODELAREA STRUCTURILOR PENTRU ANALIZA GLOBALĂ.................................................. 4
2.1 INTRODUCERE....................................................................................................................................... 4
2.2 CLASIFICAREA STRUCTURILOR ÎN CADRE.............................................................................................. 4
2.3 IMPERFECŢIUNI ..................................................................................................................................... 6
2.3.1 Imperfecţiuni globale pentru cadre................................................................................................. 7
2.3.2 Imperfecţiuni locale pentru elemente .............................................................................................. 9
2.3.3 Imperfecţiuni pentru sistemul de contravântuiri ........................................................................... 10
2.4 REPREZENTAREA COMPORTĂRII NODURILOR ÎN ANALIZĂ................................................................... 11
2.4.1 Clasificarea nodurilor după rigiditate .......................................................................................... 13
2.4.2 Clasificarea nodurilor după rezistenţă. ........................................................................................ 14
2.4.3 Clasificarea nodurilor după ductilitate......................................................................................... 16
2.4.4 Clasificarea secţiunilor elementelor ............................................................................................. 17
2.5 MODELAREA PENTRU ANALIZA STRUCTURALĂ................................................................................... 20
3 CALCULUL STRUCTURILOR LA ACŢIUNI STATICE................................................................... 31
3.1 INTRODUCERE..................................................................................................................................... 31
3.2 ANALIZA ELASTICĂ............................................................................................................................. 34
3.2.1 Analiza elastică de ordinul I ......................................................................................................... 34
3.2.2 Analiza elastică de ordinul II ........................................................................................................ 38
3.2.3 Analiza de stabilitate..................................................................................................................... 41
3.3 ANALIZA GLOBALĂ PLASTICĂ............................................................................................................. 45
3.3.1 Analiza plastică de ordinul I (rigid-plastică) ................................................................................ 46
3.3.2 Analiza plastică de ordinul II........................................................................................................ 48
3.4 APLICAŢIE: EFICIENŢA SISTEMULUI DE CONTRAVÂNTUIRI LA O STRUCTURA ÎN CADRE METALICE
MULTIETAJATE.................................................................................................................................................. 53
3.5 APLICAŢIE: CALCULULUI UNEI STRUCTURI ÎN CADRE METALICE MULTIETAJATE................................ 56
3.6 APLICAŢIE: CALCULULUI UNEI HALE CU STRUCTURĂ METALICĂ........................................................ 66
3.6.1 Evaluarea actiunilor si a combinatiilor de actiuni ....................................................................... 66
3.6.2 Analiza structurala........................................................................................................................ 70
4 CALCULUL LA ACŢIUNEA SEISMICĂ............................................................................................. 72
4.1 CONCEPTE DE PROIECTARE SEISMICĂ ................................................................................................. 72
4.1.1 Conceptul de proiectare disipativă a structurii............................................................................. 73
4.1.2 Conceptul de proiectare slab-disipativă a structurii..................................................................... 77
4.1.3 Alegerea principiului de proiectare .............................................................................................. 77
4.2 ACŢIUNEA SEISMICĂ........................................................................................................................... 78
4.2.1 Generalităţi ................................................................................................................................... 78
4.2.2 Reprezentarea de bază a acţiunii seismice.................................................................................... 83
4.2.3 Reprezentarea alternativă a acţiunii seismice .............................................................................. 86
4.2.4 Spectrul de calcul pentru analiza elastică..................................................................................... 90
4.2.5 Combinarea acţiunii seismice cu alte tipuri de acţiuni ................................................................. 91
2
4.3 METODE DE CALCUL STRUCTURAL ..................................................................................................... 93
4.3.1 Metoda forţelor laterale................................................................................................................ 94
4.3.2 Calcul modal cu spectre de răspuns.............................................................................................. 96
4.3.3 Calcul dinamic liniar .................................................................................................................. 103
4.3.4 Calcul static neliniar................................................................................................................... 103
4.3.5 Calcul dinamic neliniar............................................................................................................... 109
4.4 REGULARITATEA STRUCTURALĂ ŞI IMPLICAŢIILE ASUPRA CALCULULUI STRUCTURAL..................... 110
4.4.1 Criterii de regularitate în plan.................................................................................................... 111
4.4.2 Criterii de regularitate în elevaţie............................................................................................... 113
4.4.3 Alegerea metodei de calcul structural......................................................................................... 114
4.5 MODELAREA STRUCTURII ................................................................................................................. 116
4.5.1 Generalităţi ................................................................................................................................. 116
4.5.2 Modelarea maselor ..................................................................................................................... 117
4.5.3 Modelarea amortizării ................................................................................................................ 119
4.5.4 Modelarea proprietăţilor mecanice ale structurii....................................................................... 121
4.6 EFECTELE DE TORSIUNE ACCIDENTALĂ ............................................................................................ 123
4.6.1 Torsiunea accidentală................................................................................................................. 123
4.6.2 Efectele de torsiune accidentală în calculul cu forţe laterale ..................................................... 124
4.6.3 Efectele de torsiune accidentală în calculul modal cu spectre de răspuns ................................. 125
4.6.4 Efectele de torsiune în calculul static neliniar ............................................................................ 126
4.6.5 Efectele de torsiune accidentală în calculul dinamic liniar şi neliniar....................................... 128
4.7 COMBINAREA EFECTELOR COMPONENTELOR ACŢIUNII SEISMICE...................................................... 128
4.8 CALCULUL DEPLASĂRILOR ............................................................................................................... 130
4.9 EFECTELE DE ORDINUL II ÎN CALCULUL SEISMIC............................................................................... 131
4.10 APLICAŢII ......................................................................................................................................... 133
4.10.1 Metoda forţelor laterale ......................................................................................................... 133
4.10.2 Calcul modal cu spectre de răspuns....................................................................................... 145
4.10.3 Calcul static neliniar .............................................................................................................. 163
4.10.4 Calcul dinamic neliniar.......................................................................................................... 178
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................... 187
ANEXA 1: CALCULUL SIMPLIFICAT DE ORDINUL I LA STĂRI LIMITĂ ULTIME...................... 189
A1.1 PROCEDEUL DE CALCUL ......................................................................................................................... 189
A1.1.1 Încărcarea modificată corespunzătoare criteriului Merchant-Rankine......................................... 189
A1.1.2 Analiza elasto-plastică modificată corespunzătoare criteriului Merchant-Rankine...................... 190
A1.1.3 Capacitatea secţiunii modificată pentru a corespunde criteriului Merchant-Rankine .................. 191
A1.2 METODE DE ANALIZĂ............................................................................................................................. 191
A1.2.1 Metoda grafică............................................................................................................................... 191
A1.2.2 Metoda lucrului mecanic virtual al mecanismelor rigid-plastice .................................................. 192
A1.2.3 Metoda elastică-perfect plastică .................................................................................................... 193
ANEXA 2: CALCULUL CAPACITATII DE ROTIRE PLASTICA A SECTIUNILOR.......................... 195
ANEXA 3: DIFERENŢE ÎNTRE SR EN 1998-1:2004 ŞI P100-1/2006........................................................ 197

3
1 INTRODUCERE
Noua generaţie de standarde "Eurocode" reprezintă rezultatul câtorva decenii de eforturi
susţinute la nivel european pentru modernizarea reglementărilor în domeniul calcului
construcţiilor. Obiectivul principal al acestor standarde l-a reprezentat eliminarea barierelor
tehnice între ţările Uniunii Europene şi armonizarea specificaţiilor tehnice în domeniul
construcţiilor. La elaborarea lor au participat specialişti din universităţi, centre de cercetare şi
industrie din Europa.
În domeniul construcţiilor metalice, SR EN 1993-1-1:2006 "Eurocod 3: Proiectarea
structurilor de oţel. Partea 1-1: Reguli generale şi reguli pentru clădiri" aduce o serie de
elemente noi în domeniu. Printre acestea se numără cele legate de metodele de calcul
structural global al construcţiilor metalice.
Lucrarea prezintă modul de calcul al structurilor în cadre metalice la acţiuni statice şi
dinamice (seismice). Pentru redactarea lui, s-a folosit ca bază normativă SR EN 1993-1-
1:2006 şi SR EN 1998-1:2004. Pentru clasificarea şi modelarea în analiză a comportării
nodurilor grindă-stâlp, s-au folosit prevederile din SR EN 1993-1-8:2006.
În prima parte (capitolele 2 şi 3) se prezintă principalele etape ale calculului şi alcătuirii
structurilor metalice în cadre, începând cu modelarea structurii, alegerea tipurilor de noduri,
clasificarea structurilor şi analiza structurală. Standardul permite utilizarea atât a unor modele
simplificate, cât şi a unora avansate, adaptate la nivelul de complexitate al structurii. Pe lângă
calculul elastic de ordinul I "clasic", SR EN 1993-1-1:2006 conţine prevederi pentru aplicarea
în proiectare a unor metode mai evoluate, cum ar calculul elastic de ordinul II şi calculul
plastic. De asemenea, se poate ţine cont de comportare reală a îmbinărilor. Pentru o mai bună
înţelegere se prezintă şi trei aplicaţii pentru calculul static. Prima analizează influenţa
contravântuirilor la structurile în cadre multietajate, a doua aplicaţie prezintă comparativ
rezultatele calculului de ordinul I şi II, elastic şi plastic pe o structura necontravântuită.
Ultima aplicaţie prezintă calculul unei structuri pentru o hală parter.
În partea a doua (capitolul 4) se prezintă calculul structurilor la acţiunea seismică în
conformitate cu SR EN 1998-1:2004. În condiţiile specifice ale României, proiectarea
antiseismică face parte integrantă din calculul unei structuri. În ultimii ani, ingineria seismică
a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Dezvoltarea programelor de calcul permite utilizarea pe
scară largă a unor metode avansate de calcul la acţiunea seismică. Astfel, calculul modal cu
spectre de răspuns pe modele spaţiale devine metoda curentă de proiectare. Folosirea
calculului neliniar, static sau dinamic, permite verificarea performanţei seismice a structurilor
complexe. Capitolul include patru aplicaţii referitoare la metodele de calcul structural la
acţiunea seismică al structurilor în cadre metalice. Acestea tratează întregul spectru de metode
de calcul seismic din SR EN 1998-1:2004: metoda forţelor laterale, calculul modal cu spectre
de răspuns, calculul static neliniar şi calculul dinamic neliniar.
În Anexa 1 se prezintă metode simplificate de calcul de ordinul I pentru starea limita ultima.
Anexa 2 prezintă o metoda simplificată pentru calculul capacităţii de rotire a secţiunilor dublu
T. În Anexa 3 se prezintă diferenţele principiale între SR EN 1998-1:2004 şi P100-1/2006.
4
2 MODELAREA STRUCTURILOR PENTRU ANALIZA GLOBALĂ
2.1 Introducere
Analiza globală a structurilor în cadre metalice se realizează pe baza unor ipoteze, atât în ceea
ce priveşte comportarea globala a structurii (teoria de ordinul I/ordinul II) cât şi în ceea ce
priveşte comportarea secţiunilor (elastic, plastic) şi a îmbinărilor (rigiditate, capacitate de
rezistenţă, capacitate de rotire).
În mod tradiţional, calculul unei structuri presupune mai multe etape şi anume modelarea
structurii, analiza structurii şi apoi verificarea ei, care constă în evaluarea eforturilor interne şi
a deformaţiilor şi apoi compararea cu valorile admise pentru exploatarea în siguranţă.
Pentru a lua în considerare influenţa formei deformate a structurii asupra eforturilor interne
din structură, structurile sunt împărţite în structuri rigide sau cu noduri fixe (la care analiza se
poate face pe forma nedeformată) şi structuri zvelte sau cu noduri deplasabile (la care trebuie
să se ia în considerare forma deformată). În funcţie de această clasificare, se poate face un
calcul de ordinul I sau un calcul de ordinul II. Pentru a lua în considerare posibilitatea
pierderii stabilităţii locale a pereţilor secţiunilor, acestea sunt împărţite în patru clase distincte,
în funcţie de raportul lăţime - grosime al pereţilor supuşi la compresiune. În funcţie de clasa
secţiunii, se poate utiliza o analiză elastică sau o analiză plastică.
Efectele comportării nodurilor asupra distribuţiei forţelor şi momentelor interne dintr-o
structură în cadre dar şi asupra deformaţiilor totale ale structurii trebuie luate în considerare
acolo unde aceste efecte nu pot fi neglijate. Nodurile pot să fie clasificate atât în funcţie de
rezistenţa cât şi în funcţie de rigiditate. Se disting noduri rigide, semirigide şi articulate din
punct de vedere al rigidităţii şi noduri cu rezistenţă completă, parţială şi articulate din punct
de vedere al rezistenţei.
Efectele imperfecţiunilor (adică tensiunile reziduale şi imperfecţiunile geometrice) trebuie
luate în considerare în mod corespunzător în analiza structurală. În cazul imperfecţiunilor
geometrice, se face distincţie între imperfecţiunile globale pentru cadre şi sisteme de
contravântuiri si imperfecţiunile locale pentru bare.
În acest capitol sunt prezentate proprietăţile structurilor în cadre, ale elementelor şi
îmbinărilor, care au o influenţă semnificativă asupra răspunsului structurii la acţiunea
încărcărilor exterioare şi modul în care această influenţă trebuie modelată în analiza globală.
2.2 Clasificarea structurilor în cadre
Structurile în cadre metalice multietajate sunt structuri relativ zvelte comparativ cu alte tipuri
de structuri, astfel că în anumite condiţii, este nevoie să se reducă deplasările laterale prin
dispunerea de contravântuiri verticale (Figura 2.1. ).

a) b)
Figura 2.1. Sisteme de contravântuiri: a) contravântuiri din bare; b) diafragme din oţel
5
Dacă sistemul de contravântuiri este suficient de rigid, atunci structura se numeşte
contravântuită. Daca structura nu conţine contravântuiri sau dacă sistemul de contravântuiri
nu este suficient de rigid, atunci structura este necontravântuită. Un cadru metalic poate fi
considerat contravântuit dacă sistemul de contravântuiri reduce deplasările orizontale cu cel
puţin 80%. Aceasta relaţie poate fi înţeleasă şi aplicată mai uşor dacă se utilizează
reprezentarea din Figura 2.2, în care structura este împărţită în două, cu A se reprezintă
sistemul de contravântuiri, care preia doar forţe orizontale şi cu B subsistemul care preia atât
forţe gravitaţionale cât şi orizontale. Aplicarea prevederii anterioare se poate exprima sub
forma:
( ) 0.8
A A B
K K K > +

(1)

sau

4
A B
K K >

(2)

Figura 2.2. Împărţirea structurii în două subansamble: A – sistemul de contravântuiri, B –
cadrul portal
Deşi există o anumită legătură, nu trebuie confundată clasificarea structurilor în cadre
(structuri contravântuite şi structuri necontravântuite) cu clasificarea în funcţie de
sensibilitatea la efectele de ordinul II, adică structuri cu noduri fixe şi structuri cu noduri
deplasabile. Astfel, un cadru poate fi considerat cu noduri fixe dacă răspunsul său la acţiunea
unui sistem de forţe ce acţionează în planul său este suficient de rigid astfel încât pot fi
neglijate momentele şi forţele interne suplimentare datorate deplasărilor orizontale ale
nodurilor (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.2.1). Toate celelalte cadre pot fi considerate cu noduri
deplasabile şi efectele de ordinul II (P - ∆) trebuie luate în calcul. În general, structurile
contravântuite sunt structuri cu noduri fixe, iar cele necontravântuite sunt structuri cu noduri
deplasabile. Daca însă sistemul de contravântuiri este prea flexibil, atunci structura
contravântuită poate să fie cu noduri deplasabile. De asemenea, daca rigiditatea structurii
necontravântuite este mare şi structura nu este sensibilă la efectele de ordinul II, atunci
structura poate fi considerată cu noduri fixe.
Atunci când o structura este clasificată cu noduri fixe, se poate efectua o analiză de ordinul I,
deoarece efectele de ordinul II nu afectează răspunsul structurii. În cazul unei structuri
clasificate cu noduri deplasabile, luarea în considerare a efectelor de ordinul doi poate fi
făcută cu ajutorul unei analize corespunzătoare (cuprinzând procedee „pas cu pas” sau alte
procedee interactive). Pentru cadrele la care primul mod de instabilitate cu noduri deplasabile
este predominant, se poate efectua şi o analiză de ordinul unu dar urmată de o amplificare a
efectelor acţiunilor respective (exemplu momente încovoietoare) cu ajutorul coeficienţilor
corespunzători.
Pentru un caz de încărcare dat, un cadru poate fi considerat cu noduri fixe sau deplasabile în
funcţie de raportul dintre încărcarea verticală totală F
Ed
aplicată structurii şi încărcarea critică
elastică F
cr
care conduce la instabilitatea laterală. În conformitate cu SR EN1993-1-1,
clasificarea se face astfel:
6
• Pentru analiza elastică:
o Dacă 10
cr
cr
Ed
F
F
α = ≥ , atunci structura este clasificată cu noduri fixe (3)
o Dacă 10
cr
cr
Ed
F
F
α = < , atunci structura este clasificată cu noduri deplasabile (4)
• Pentru analiza plastică:
o Dacă 15
cr
cr
Ed
F
F
α = ≥ , atunci structura este clasificată cu noduri fixe (5)
o Dacă 15
cr
cr
Ed
F
F
α = < , atunci structura este clasificată cu noduri deplasabile (6)
unde α
cr
este coeficientul de multiplicare a încărcărilor de calcul pentru a provoca
instabilitatea elastică a structurii.
Cadrele cu pantă mică a acoperişului şi structurile plane alcătuite din stâlpi şi grinzi pot fi
verificate în raport cu cedarea după un mod cu noduri deplasabile utilizând o analiză de ordin
întâi dacă sunt îndeplinite condiţiile exprimate prin ecuaţiile (3) sau (5) pentru fiecare etaj.
Pentru aceste structuri, α
cr
poate fi calculat aproximativ pornind de la următoarea formulă, cu
condiţia ca în grinzi compresiunea axială să nu fie semnificativă:

,
Ed
cr
Ed H Ed
H h
V
α
δ
| |
| |
=
|
|
|
\ ¹
\ ¹
(7)
în care:
- H
Ed
este încărcarea de calcul orizontală totală, care include forţele echivalente transmise
prin etaj (etaj solicitat la forfecare).
- V
Ed
este încărcarea de calcul verticală totală pe cadru, transmisa prin etaj (etaj solicitat la
întindere).
- δ
H,Ed
este deplasarea orizontală relativă a părţii superioare a etajului în raport cu partea sa
inferioară când structura este supusă la încărcări orizontale de calcul (exemplu vânt) şi la
încărcări orizontale aplicate la fiecare nivel.
- h este înălţimea etajului

Figura 2.3. Evaluarea aproximativă a coeficientul de multiplicare α
cr

2.3 Imperfecţiuni
Structurile în cadre metalice prezintă, indiferent de calitatea controlului la fabricaţie şi montaj,
mai multe tipuri de imperfecţiuni. Aceste imperfecţiuni constau în tensiuni reziduale, abateri
de formă ale secţiunilor transversale, devieri de la rectilinitatea longitudinală, devieri de la
verticalitate la montaj, excentricităţi în noduri, etc. Unele dintre ele, cum ar fi de exemplu
7
abaterile de la forma secţiunii sau abaterile de montaj sunt limitate prin toleranţele admise şi
sunt precizate în standardele de execuţie, de exemplu EN 1090 (2008). Aceste imperfecţiuni
induc efecte secundare şi de aceea pentru a obţine rezultate conservative, analiza structurilor
trebuie să ţină seama de ele. Atunci când imperfecţiunile nu sunt incluse în formulele de
rezistenţă folosite la verificarea barelor, atunci ele se modelează în calcul prin intermediul
imperfecţiunilor geometrice echivalente. În calcul trebuie luate în considerare următoarele
imperfecţiuni (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.3):
a) imperfecţiuni globale pentru cadre (efectul P - ∆)
b) imperfecţiuni locale pentru elemente (efectul P - δ).
În plus, atunci când este cazul, la structurile contravântuite trebuie luate în considerare şi
imperfecţiunile globale ale sistemului de contravântuiri. Considerarea formei şi sensului
imperfecţiunilor trebuie să conducă la efectele cele mai defavorabile pentru structură. Astfel,
este posibil ca aplicarea imperfecţiunilor la o structură spaţială să conducă la deplasări
simetrice sau anti-simetrice ale colţurilor opuse, astfel că ele trebuie luate în considerare
separat (Figura 2.4). Ele pot fi considerate pe orice direcţie însă pentru fiecare analiză se
consideră o singură direcţie de aplicare. Forma imperfecţiunilor globale şi locale poate să
rezulte din modul de flambaj elastic în planul de flambaj considerat. Trebuie luate în
considerare aici atât flambajul în plan cât şi cel în afara planului, inclusiv flambajul prin
încovoiere - răsucire. Pentru structurile la care primul mod de flambaj este cel corespunzător
unei structuri cu noduri deplasabile, efectul imperfecţiunilor globale şi locale se poate lua în
considerare prin intermediul unei abateri de la verticală şi al unei curburi a elementului
(Figura 2.5).

Figura 2.4. Efecte de translaţie sau torsiune rezultate din aplicarea imperfecţiunilor: a)
imperfecţiuni corespunzătoare abaterii de la verticală a feţelor A-A şi B-B (în acelaşi sens); b)
imperfecţiuni corespunzătoare abaterii de la verticală a feţelor A-A şi B-B (în sens contrar)

φ
φ
L
N
e
o,d

Figura 2.5. Imperfecţiunile globale şi locale
2.3.1 Imperfecţiuni globale pentru cadre
Prima imperfecţiune şi anume abaterea de la verticală se defineşte prin intermediul unghiului
φ, care este dat de formula următoare (vezi şi Figura 2.6):
8

0 h m
φ φ α α =
(8)
unde:
φ
0
este valoarea de bază, φ
0
= 1/200
α
h
este coeficientul de reducere aplicabil pentru înălţimea h a stâlpilor:

2
h
h
α = dar
2
1
3
h
α ≤ ≤
h este înălţimea în metri
α
m
este un factor de reducere pentru numărul de stâlpi dintr-un şir

1
0.5 1
m
m
α
| |
= +
|
\ ¹

m reprezintă numărul de stâlpi dintr-un şir, introducând aici numai stâlpii care preiau o
încărcare verticală N
Ed
mai mare sau egală cu 50 % din valoarea medie pe stâlp în
planul vertical considerat.
Trebuie menţionat aici că pentru cadrele la care H
Ed
≥ 0.15V
Ed
, imperfecţiunea globală poate
fi neglijată (pentru notaţii vezi Figura 2.3).

Figura 2.6. Imperfecţiuni echivalente corespunzătoare abaterii de la axa verticală
Imperfecţiunile globale pot fi de asemenea luate în considerare şi prin introducerea unor forţe
laterale echivalente la nivelul fiecărui etaj, vezi Figura 2.7.

φ
φΝ
Ed

N
Ed

N
Ed

φΝ
Ed
N
Ed

N
Ed


a)

φ
F
2
F
1
F
2
F
1 φF
1
φF
2
φ(F
1
+F
2
)/2 φ(F
1
+F
2
)/2

b)
Figura 2.7. Imperfecţiunile cadrelor modelate prin intermediul unui sistem de forţe
echivalente: a) înlocuirea înclinaţiei iniţiale prin forţele orizontale echivalente; b) forţe
orizontale echivalente la o structură
Acest mod de introducere a imperfecţiunilor este de obicei mai uşor de folosit în practică
comparativ cu metoda anterioara a „înclinării” structurii. Forţele echivalente de la fiecare
nivel se obţin prin multiplicarea încărcărilor gravitaţionale de la fiecare nivel cu
9
imperfecţiunea iniţială φ. Pentru ca structura să fie în echilibru, sistemul de forţe rezultant se
aplică şi la bază, dar în direcţie inversă celui aplicat la nivelul etajelor.
2.3.2 Imperfecţiuni locale pentru elemente
Abaterea barelor de la rectilinitate, sau imperfecţiunea locală, este dată de raportul e
0
/L, în
care L este lungimea barei iar e
0
este amplitudinea maximă a deplasării laterale iniţiale.
Valorile recomandate ale acestor deplasări iniţiale sunt date în Tabelul 2.1, în funcţie de tipul
de analiză şi de curba de flambaj corespunzătoare elementului. Aceste imperfecţiuni locale
pot fi de regulă neglijate în analiza globală, deoarece relaţiile de verificare la stabilitate ţin
cont de aceste imperfecţiuni. Pentru cazurile în care elementele au o zvelteţe mare, aceste
imperfecţiuni nu pot fi neglijate. Astfel, introducerea în analiza globala a imperfecţiunilor
locale este obligatorie dacă pentru elementul solicitat la compresiune sunt îndeplinite
condiţiile următoare:
- elementul are cel puţin un capăt care este prins rigid şi transmite moment încovoietor
- zvelteţea normalizată în plan (sau redusă) satisface condiţia:
0.5
y
Ed
Af
N
λ > (9)
în care:
N
Ed
este valoarea de calcul a forţei axiale de compresiune
λ este zvelteţea redusă (sau normalizată) în plan, bara considerată articulată la
extremităţi, unde:
y
cr
A f
N
λ
×
=
,
( )
2
2 cr
cr
EI
N
L
π
=
Tabelul 2.1. Valorile de calcul ale imperfecţiunilor iniţiale în arc e
0
/ L
Analiza elastică Analiza plastică Curba de
flambaj e
0
/ L e
0
/ L
a
0
1 / 350 1 / 300
a 1 / 300 1 / 250
b 1 / 250 1 / 200
c 1 / 200 1 / 150
d 1 / 150 1 / 100


Figura 2.8. Înlocuirea imperfecţiunilor locale in arc cu un sistem de forte orizontale
echivalente
10
Similar cu efectul imperfecţiunilor globale, se pot înlocui imperfecţiunile locale în arc cu un
sistem de forţe orizontale echivalente, aplicate la nivelul fiecărui element (Figura 2.8).
2.3.3 Imperfecţiuni pentru sistemul de contravântuiri
Dacă sunt folosite sisteme de contravântuiri pentru asigurarea legării laterale pe deschiderea
grinzilor sau a elementelor comprimate, atunci trebuie luată în calcul o imperfecţiune
geometrică echivalentă a elementelor stabilizate. Aceasta imperfecţiune se poate considera
sub forma unei imperfecţiuni iniţiale în arc şi este dată de expresia:

0 m
e = L 500 α (10)
în care L este deschiderea sistemului de contravântuiri iar α
m
este dat de expresia:

m
1
= 0.5 1
m
α
| |
+
|
\ ¹
(11)
în care m reprezintă numărul de elemente care sunt stabilizate.
În mod simplificat, se poate înlocui imperfecţiunea iniţială în arc printr-o forţă echivalentă de
stabilizare dată de expresia (Figura 2.9):

0
d 2
= 8
q
Ed
e
q N
L
δ +

(12)

în care δ
q
este este săgeata sistemului de contravântuiri în planul stabilizat din acţiunea forţei
q, plus alte forţe externe calculate printr-o analiză de ordinul întâi (δ
q
poate fi considerat 0
daca se foloseşte o analiza de ordinul II).
N
L
Ed
N
Ed
e
0
q
d

Figura 2.9. Imperfecţiuni pentru sistemul de contravântuiri
Atunci când sistemul de contravântuiri este folosit pentru stabilizarea tălpii comprimate a unei
grinzi cu înălţime constantă, forţa N
Ed
din Figura 2.9 se poate obţine cu relaţia:

=
Ed
Ed
M
N
h
(13)

11
în care M
Ed
este momentul maxim din grindă iar h este înălţimea totală a grinzii.
Atunci când în grindă sunt şi eforturi de compresiune, la calculul lui N
Ed
trebuie să se
considere şi o parte din efortul de compresiune din grindă.
Dacă grinzile sau elementele comprimate stabilizate cu sistemul de contravântuiri au îmbinări
de continuitate, trebuie să se verifice sistemul de contravântuiri la forţa locală dată de relaţia
următoare, aplicată sistemului de către fiecare grindă sau element comprimat în dreptul
îmbinării de continuitate (Figura 2.10).
2 =
100
Ed
Ed m
N
N α Φ (14)

în care Φ = α
m
Φ
0
iar Φ
0
= 1/200.

Trebuie să se verifice de asemenea şi că sistemul de contravântuiri poate să transmită aceasta
forţă (dată prin relaţia anterioară) la punctele adiacente în care grinda sau elementul
comprimat este stabilizat. În această verificare trebuie inclusă orice încărcare exterioară care
acţionează asupra sistemului de contravântuiri, însă forţele care apar din imperfecţiunile
calculate cu relaţia (8) pot fi omise.

Figura 2.10. Forţele din contravântuiri în îmbinările de continuitate ale elementelor
comprimate
2.4 Reprezentarea comportării nodurilor în analiză
Calculul şi proiectarea unei structuri în cadre metalice presupune în mod tradiţional că
nodurile dintre grinzi şi stâlpi sunt fie foarte flexibile fie foarte rigide. În cazul grinzilor, dacă
acestea sunt solicitate predominant la încovoiere, atunci nodurile sunt considerate fie
articulate fie rigide (vezi Figura 2.11.a). Nivelul real de rigiditate al nodurilor poate avea o
influenţă mare asupra răspunsului structurilor, în special asupra celor necontravântuite şi cu
noduri deplasabile. De aceea, aceasta procedură “tradiţională” de analiză poate fi folosită atâta
timp cât nodurile sunt complet rigide sau complet articulate. În cazul structurilor
contravântuite cu noduri fixe, la care preluarea forţelor laterale se face în principal de către
Sistemul de
contravântuiri
12
sistemul de contravântuiri, rigiditatea nodurilor nu este atât de importanta ca în cazul
structurilor necontravântuite.
Norma de calcul SR EN 1998-1-8 recunoaşte faptul că multe noduri au o comportare reală
situată între rigid si articulat şi de aceea oferă posibilitatea luării în calcul a acestei comportări
prin introducerea nodurilor semi-rigide şi/sau parţial rezistente (vezi Figura 2.11.b) (SR EN
1993-1-8, paragraf 5.2). Dacă nodurile au o comportare apropiată de articulat, atunci folosirea
caracteristicilor reale de rigiditate în locul celor teoretice articulate poate să conducă la o
reducere a deplasărilor laterale, cu implicaţii în reducerea greutăţii structurii metalice. Dacă
nodurile au o comportare apropiată de rigid, folosirea caracteristicilor teoretice de nod rigid
poate conduce la rezultate neconservative, inclusiv în ceea ce priveşte deplasările laterale.
Introducerea în calcul a semi-rigidităţii poate fi făcută prin intermediul unui resort la rotire
dispus la contactul dintre elemente. Rigiditatea la rotire S a resortului este parametrul care
leagă momentul M
j
transmis de îmbinare de rotirea relativă ϕ dintre elementele îmbinate.
Atunci când această rigiditate este zero sau este foarte mică, nodul poate fi considerat articulat
iar când această rigiditate are o valoare foarte mare, nodul poate fi considerat rigid. În toate
celelalte situaţii intermediare, nodurile sunt considerate semi-rigide. La nivelul structurii,
utilizarea unor noduri semi-rigide afectează nu doar deplasările structurii dar şi distribuţia şi
valoarea eforturilor interne în structură.

ANALIZA GLOBALA
PREDIMENSIONAREA ELEMENTELOR
Alegerea si clasificarea elementelor
DETERMINAREA INCARCARILOR
IDEALIZAREA STRUCTURII
Cadru Imbinari
(geometrie, tipul elementelor, etc) (rigid, articulat)
Stari limita
Criterii de proiectare
da
nu
Da?
Etapa 1
DIMENSIONAREA IMBINARILOR
STRUCTURII Tipul imbinarii
(rigiditate, capacitate de rotire, rezistenta)
STOP
Etapa 2
(Simplu, continuu)
RASPUNSUL STRUCTURII
Stari limita Criterii de dimensionare
(SLEN, SLU) (noduri fixe/deplabile, elastic/plastic)
Dimensionarea
imbinarilor
da
Da?
nu, alte elemente nu, alte tipuri de imbinari
ANALIZA GLOBALA
PREDIMENSIONAREA ELEMENTELOR
Alegerea si clasificarea
elementelor
DETERMINAREA INCARCARILOR
IDEALIZAREA STRUCTURII
Cadru Imbinari
(geometrie, tipul elementelor, etc) (rigid, articulat, semirigid)
Stari limita
Criterii de proiectare
da
Da?
STOP
(Simplu, continuu, semi-continuu)
RASPUNSUL STRUCTURII
Stari limita Criterii de dimensionare
(SLEN, SLU) (noduri fixe/deplabile, elastic/plastic)
nu, alte elemente
alte tipuri de imbinari
Alegerea imbinarilor
DETERMINAREA PROPRIETATILOR MECANICE
(Rigiditate, capacitate de rotire, rezistenta)

a) b)
Figura 2.11. Etapele procesului de proiectare bazat pe concepţia tradiţională a) şi pe utilizarea
comportării reale a nodurilor b)
13
2.4.1 Clasificarea nodurilor după rigiditate
Comportarea la rotire a nodurilor se situează în multe cazuri între cele doua limite definite
anterior şi anume rigid şi articulat. Atunci când elementele îmbinării sunt suficient de rigide,
între rotirea capătului grinzii şi rotirea panoului stâlpului sunt diferenţe mici astfel că nodul
poate fi considerat rigid. Un nod rigid are o rotire globală de corp rigid care este rotirea în nod
(Figura 2.12.a). Un astfel de nod trebuie proiectat astfel încât deformaţia lui să nu aibă o
influenţă semnificativă asupra distribuţiei de eforturi în structură sau asupra deformaţiei
globale. Deformaţiile nodurilor rigide trebuie să aibă valori care să nu reducă rezistenţa
structurii cu mai mult de 5%. Nodurile rigide trebuie să fie capabile să transmită forţele si
momentele de calcul.
Daca elementele îmbinării sunt flexibile, atunci comportarea grinzii se apropie de aceea a unei
grinzi simplu rezemate. In acest caz, nodul poate fi considerat nominal articulat, iar rotirea
relativa dintre capătul grinzii şi stâlp este liberă (Figura 2.12.b). Un astfel de nod va fi
proiectat astfel încât să nu dezvolte momente semnificative care să afecteze elementele
structurii. Nodurile nominal articulate trebuie să fie capabile să transmită forţele de calcul şi
să permită producerea rotirilor rezultate.
Pentru cazurile intermediare, momentul transmis de îmbinare va conduce la rotiri relative
finite între elementele îmbinate. Astfel de noduri se numesc semi-rigide (Figura 2.12.c).
Nodurile semi-rigide trebuie să fie capabile să transmită forţele şi momentele determinate prin
calcul.

a) b) c)
Figura 2.12. Clasificarea nodurilor după rigiditate

a) b) c)
Figura 2.13. Exemple de noduri grinda-stâlp cu diferite nivele de rigiditate: a) nod rigid; b)
nod semi-rigid; c) nod articulat (*)
* Nota: Nodurile din figură sunt cu titlu informativ. Clasificarea unui nod în funcţie de rigiditate se va face doar
după determinarea exactă a rigidităţii acestuia.
14
În Figura 2.13 sunt prezentate trei tipuri de noduri grindă - stâlp realizate cu şuruburi, care au
proprietăţi de rigiditate diferite şi care se apropie de clasificarea de rigid (a), semi-rigid (b) şi
articulat c).
În conformitate cu SR EN 1993-1-8, un nod grindă-stâlp poate fi clasificat din punct de
vedere al rigidităţii ca rigid, nominal articulat sau semi-rigid prin compararea rigidităţii
iniţiale la rotire S
j,ini
cu valorile limita corespunzătoare, vezi Figura 2.14.
1
2
3
M
j
Φ ΦΦ Φ

Cadre contravântuite

1 rigid, dacă S
j,ini
≥ 8EI
b
/L
b

2 semi-rigid *
)

3 nominal articulat, dacă
S
j,ini
≤ 0.5EI
b
/L
b




1
2
3
M
j
Φ ΦΦ Φ



1 rigid, dacă S
j,ini
≥ 25EI
b
/L
b

2 semi-rigid *
)

3 nominal articulat, dacă
S
j,ini
≤ 0.5EI
b
/L
b


Cadre necontravântuite (cu condiţia ca la fiecare nivel K
b
/K
c
≥ 0.1)
*
)
Toate nodurile din zona 2 trebuie considerate ca semi-rigide. Nodurile din zonele 1 şi 3 pot fi
considerate semi-rigide dacă este avantajos
K
b
valoarea medie a raportului I
b
/L
b
pentru toate riglele de la ultimul nivel;
K
c
valoarea medie a raportului I
c
/L
c
pentru toţi stâlpii de la ultimul nivel;
I
b
momentul de inerţie al riglei; I
c
momentul de inerţie al stâlpului;
L
b
deschiderea cadrului; L
c
înălţimea de nivel;
Figura 2.14. Limitele pentru clasificarea nodurilor riglă-stâlp după rigiditate în conformitate
cu SR EN 1993-1-8
2.4.2 Clasificarea nodurilor după rezistenţă.
Un nod grindă-stâlp poate fi clasificat şi după momentul capabil astfel:
- nod cu rezistenţă completă
- nod nominal articulat
- nod cu rezistenţă parţială.
Aceasta clasificare se face prin compararea rezistenţei de calcul a nodului M
j,Rd
cu rezistenţa
plastică a elementului îmbinat (de exemplu în cazul unei îmbinări grindă-stâlp, se compară
rezistenţa de calcul a nodului cu momentul plastic capabil al grinzii).
Un nod poate fi clasificat cu rezistenţă completă dacă întruneşte criteriile exprimate în Figura
2.15. Rezistenţa de calcul a unui nod cu rezistenţă completă trebuie să fie mai mare decât cea
a elementului îmbinat. Rigiditatea unui nod cu rezistenţă completă trebuie să asigure că, sub
15
încărcările de calcul, rotirea dezvoltată în articulaţia plastică nu depăşeşte capacitatea de rotire
a nodului (Figura 2.16).
Un nod poate fi clasificat ca nominal articulat dacă momentul rezistent de calcul al nodului
M
j,Rd
este mai mic decât 25% din momentul rezistent de calcul al unui nod cu rezistenţă
completă. Un nod nominal articulat trebuie să fie capabil să transmită eforturile de calcul, fără
să dezvolte momente încovoietoare semnificative care pot afecta elementele structurii. Un nod
nominal articulat trebuie de asemenea sa fie capabil sa permită dezvoltarea rotirilor din
încărcările de calcul.
Un nod care este capabil să preia şi să transmită momente dar nu îndeplineşte criteriul pentru
un nod cu rezistenţă completă poate fi clasificat ca nod parţial rezistent. Rezistenţa unui astfel
de nod este mai mică decât cea a elementului îmbinat (grinda). Un nod parţial rezistent trebuie
să aibă rezistenţa de calcul mai mare decât valoarea necesară pentru transmiterea eforturilor
de calcul. Dacă se adoptă un calcul plastic, capacitatea de rotire a unui astfel de nod trebuie să
aibă o valoare care să asigure formarea şi dezvoltarea articulaţiilor plastice sub încărcările de
calcul. Capacitatea de rotire a unui astfel de nod poate fi determinată prin încercări
experimentale. Atunci când sunt utilizate noduri a căror comportare este cunoscută, nu este
necesară determinarea capacităţii de rotire prin încercări experimentale. Rigiditatea nodurilor
cu rezistenţă parţială trebuie să aibă o valoare care să asigure nedepăşirea capacităţii de rotire
în articulaţiile plastice sub încărcările de calcul (Figura 2.16).


Mj,Rd

a) Stâlp de la ultimul nivel

M
j,Rd
≥ M
b,pl,Rd

sau
M
j,Rd
≥ M
c,pl,Rd



Mj,Rd

b) Stâlp de la un nivel intermediar

M
j,Rd
≥ M
b,pl,Rd

sau
M
j,Rd
≥ 2M
c,pl,Rd


in care:
M
b,pl,Rd
este momentul plastic de calcul al grinzii
M
c,pl,Rd
este momentul plastic de calcul al stâlpului;
Figura 2.15. Noduri cu rezistenţă completă
16


M
j
φ
M
j.Rd
Rezistenţă totală
Articulat
Rezistenţă parţială
Limitele pentru rezistenţă

Rezistenţa nodului

Figura 2.16. Clasificarea nodurilor după rezistenţă
2.4.3 Clasificarea nodurilor după ductilitate
Un nod grindă-stâlp poate fi clasificat şi după ductilitate adică după capacitatea de rotire
plastică. Ductilitatea (sau lipsa acesteia) are consecinţe asupra tipului de analiză structurală
care se poate utiliza. Astfel, clasificarea după ductilitate este similară cu clasificarea
secţiunilor elementelor şi exprimă capacitatea nodului de evita o rupere fragilă prematură (de
exemplu ruperea în cordonul de sudură sau ruperea şuruburilor) şi de a permite dezvoltarea de
rotiri plastice fără o reducere semnificativă a capacităţii portante. În cazul unei analize
plastice, capacitatea de rotire a nodurilor trebuie să permită formarea mecanismului plastic de
cedare prin formarea de articulaţii plastice înainte de ruperea nodurilor.
Clasificarea nodurilor după ductilitate se face în funcţie de capacitate de rotire, Φ
pl
,
corespunzătoare momentului rezistent plastic M
j,Rd
(Figura 2.17).
Φ
pl
Φ
M
j
M
j,Rd

Figura 2.17. Capacitatea de rotire a unui nod

Există trei clase de ductilitate (Figura 2.18):
- Clasa 1 : Noduri ductile: un nod ductil este capabil să dezvolte momentul plastic rezistent şi
să prezinte o capacitate de rotire suficient de mare
- Clasa 2 : Noduri cu ductilitate medie: un nod cu ductilitate medie este capabil să dezvolte
momentul plastic rezistent dar prezintă o capacitate de rotire limitată după atingerea acestui
moment
- Clasa 3 : Noduri fără ductilitate (fragile): cedarea prematură (datorită instabilităţii sau ruperii
casante a unei componente a îmbinării) apare în nod înainte de atingerea momentului plastic
rezistent.
17
Φ
Mj
Ductilitate
Clasa 3
Clasa 1
Clasa 2
Φ
Mj

Figura 2.18. Clasele de ductilitate pentru noduri
Dacă rezistenţa de calcul a nodului este cel puţin egală cu 1.2 × rezistenţa plastică de calcul a
elementului îmbinat, nu este necesară verificarea capacităţii de rotire a nodului. Capacitatea
de rotire a nodurilor este o caracteristică importantă a structurilor în cadre metalice care sunt
proiectate în domeniul plastic. De asemenea, în cazul structurilor în zone seismice, folosirea
unui concept de proiectare disipativ obliga proiectantul la alegerea şi utilizarea unor noduri cu
o bună ductilitate. Verificarea prin calcul a capacităţii de rotire nu este însă posibilă decât
pentru anumite configuraţii standard şi doar pentru acţiuni statice (vezi SR EN 1993-1-8,
paragraful 6.4). Pentru celelalte situaţii, norma recomandă verificarea capacităţii de rotire prin
încercări experimentale conform EN 1990, anexa D sau folosind modele corespunzătoare de
calcul, cu condiţia ca ele să fie bazate pe rezultatele unor încercări în conformitate cu EN
1990.
Ca un exemplu, se consideră nodul din Figura 2.19.a, care a fost încercat experimental atât
sub încărcări monotone (corespunzătoare unor acţiuni neseismice Figura 2.19.b) şi sub
încărcări ciclice (corespunzătoare unor acţiuni seismice Figura 2.19.c). Rezultatele au arătat
că acest nod posedă o bună capacitate de rotire atunci când componenta slabă este talpa
stâlpului la încovoiere sau placa de capăt la încovoiere, iar componentele îmbinării cu
potenţial de rupere fragilă (şuruburi la întindere sau forfecare, sudura dintre grindă şi placa de
capăt) au o suprarezistenţă suficientă (θ
u
este rotirea plastică ultimă).


C460EP16_M1
0
200
400
600
800
0 0.02 0.04 0.06 0.08
θ [rad]
M

[
k
N
m
]

-1000
-500
0
500
1000
-0.06 -0.01 0.04
θ [rad]
M

[
k
N
m
]
C460EP16-C1-
M24

θ
u
= 0.075 θ
u
= 0.039
a) b) c)
Figura 2.19. Curbe experimentale moment-rotire: a) vedere nod; b) curba moment - rotire
pentru încărcare monotonă; c) curba moment - rotire pentru încărcare ciclică
2.4.4 Clasificarea secţiunilor elementelor
Analiza globală a structurilor în cadre metalice se realizează pe baza unor ipoteze, atât în ceea
ce priveşte comportarea secţiunilor şi nodurilor (elastic/plastic) cât şi a răspunsului geometric
(teoria de ordinul I/ordinul II). După efectuarea analizei, urmează verificarea prin calcul a
elementelor şi a îmbinărilor. Pentru aceasta, secţiunile elementelor trebuie clasificate după
18
modul de comportare la încovoiere şi/sau compresiune. Astfel, în conformitate cu SR EN
1993-1-1, secţiunile transversale ale elementelor supuse la încovoiere şi/sau compresiune se
clasifică, în funcţie de raportul dintre lăţimea şi grosimea pereţilor comprimaţi ai secţiunii, în
4 clase (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.5):
- Clasa 1: secţiuni transversale plastice - secţiunile care pot forma articulaţii plastice, având
capacitatea de rotire cerută de o analiză plastică;
- Clasa 2: secţiuni transversale compacte - secţiunile care dezvoltă un moment încovoietor
plastic capabil, dar care au capacitate de rotire limitată;
- Clasa 3: secţiuni transversale semi-compacte - secţiunile în care eforturile în fibra extremă
pot atinge limita de curgere dar flambajul local împiedică dezvoltarea momentului încovoietor
plastic capabil;
- Clasa 4: secţiuni transversale zvelte - secţiunile la care trebuie luat în considerare efectul
flambajului local pentru determinarea momentului capabil sau a forţelor de compresiune
capabile. În acest caz, se lucrează cu caracteristicile geometrice ale secţiunii eficace.

M
φ
M
p l
M
e l
c l . 4
c l . 3
c l . 2
c l a s a

1
capacitatea de rotire
M M
M

Figura 2.20. Clasele de secţiuni pentru elemente
Deoarece pereţii comprimaţi ai unei secţiuni transversale (inimă sau talpă) pot fi în general de
clase diferite, clasa unei secţiuni transversale este definită prin clasa cea mai mare (cea mai
puţin favorabilă) a pereţilor săi comprimaţi. De exemplu, dacă inima unui profil I este de clasă
1 iar tălpile sunt de clasă 2, atunci secţiunea este clasificată de clasa 2. In Tabelul 2.2 si
Tabelul 2.3 se prezintă limitele pentru fiecare clasă de secţiuni pentru pereţi interiori şi tălpi în
consolă, în conformitate cu SR EN 1993-1-1.
19
Tabelul 2.2. Rapoarte lăţime-grosime maxime pentru pereţi comprimaţi (SR EN 1993-1-1,
2006)


*) ψ ≤ -1 se aplică fie când tensiunea de compresiune σ ≤ f
y
fie când deformaţia specifică de
întindere ε
y
> f
y
/E
20
Tabelul 2.3. Rapoarte lăţime-grosime maxime pentru pereţi comprimaţi (SR EN 1993-1-1,
2006)

2.5 Modelarea pentru analiza structurală
Analiza răspunsului structurii sub efectul acţiunilor exterioare necesită schematizarea
(modelarea) fenomenului fizic real. Analiza se face pe baza unor ipoteze privind modelul
structural (schema structurii de rezistenţă, distribuţia şi mărimea încărcărilor), comportarea
elementelor, comportarea secţiunilor, a nodurilor şi a materialului.
În funcţie de destinaţia construcţiei si de modul ei de comportare (sub acţiunile
predominante), calculul structurii începe cu stabilirea soluţiei de principiu care constă în
alegerea formei şi a dimensiunilor construcţiei, a soluţiei constructive pentru elementele
principale şi secundare. Pe baza acestor elemente, se stabileşte schema de calcul a structurii
de rezistenţă. Stabilirea schemei de calcul are o importanţă deosebită în ansamblul procesului
21
de proiectare. Având în vedere faptul că se calculează o schemă idealizată a structurii şi nu
structura reală, rezultă că în cazul în care schema de calcul va modela cât mai fidel structura
reală, atunci se va asigura o siguranţa corespunzătoare în exploatare (dacă toate celelalte etape
ale procesului de proiectare sunt rezolvate corect).
Alegerea şi conformarea structurii trebuie să ţină seama de faptul că structura poate să fie
solicitată atât la încărcări statice (de exemplu încărcările din greutatea proprie sau zăpadă) cât
şi la încărcări dinamice (seismice). Clădirile în cadre multietajate sunt de regulă proiectate pe
baza criteriului de proiectare disipativă. Pentru acestea, SR EN1998-1 prezintă cerinţele de
alcătuire astfel încât să se asigure o siguranţă corespunzătoare sub acţiunile de proiectare. În
cazul structurilor pentru hale parter, realizate de regula în soluţie uşoară, chiar dacă nu se
contează pe capacitatea de disipare a structurii, trebuie să se ţină seama de următoarele
aspecte, cum ar fi:
Comportarea spaţială depinde în mare măsură de modul de alcătuire al acoperişului. De
aceea, se va acorda o atenţie deosebită modului de dispunere a elementelor de rigidizare în
planul acoperişului, pentru a asigura un efect similar celui de şaibă rigidă de la structurile
în cadre multietajate. Acest lucru se poate realiza printr-un sistem de contravântuiri şi
eventual grinzi longitudinale;
La structurile amplasate în zone cu seismicitate redusă şi care au acoperişuri uşoare,
importanţa acţiunilor seismice nu este mare şi în multe situaţii acestea nu decid
dimensionarea structurii;
La structurile amplasate în zone cu seismicitate mare, halele metalice uşoare de tip parter
au posibilităţi reduse de disipare a energiei seismice reduse deoarece articulaţiile plastice
iau naştere cu precădere în stâlpi;
În toate situaţiile, măsurile de conformare seismică de ansamblu prevăzute în P100-
1/2006 (sau SR EN 1998-1) trebuie respectate.
De exemplu, dacă se doreşte proiectarea unei hale industriale parter, în funcţie de geometria
halei şi de destinaţie, se poate alege sistemul constructiv astfel (Figura 2.21):
- Se alege tipul de cadru transversal curent al structurii principale de rezistenţă: cadru cu o
singură deschidere, alcătuit din stâlpi şi grinzi cu secţiuni din tablă sudată (Figura 2.22);
- Tipul de cadru transversal de fronton utilizat pentru structura principală de rezistenţă –
cadru cu doi stâlpi intermediari de fronton dispuşi la distanţa de 8,0 m inter-ax (Figura
2.23);
- Traveea (distanţa pe direcţie longitudinală între două cadre transversale) halei se stabileşte
la valoarea de 6,0 m (deschidere uzuală pentru panele şi riglele de perete uşoare cu
secţiune Z sau C);
- Sistemul de rezemare la bază al stâlpilor cadrelor transversale şi de fronton - rezemare
articulată (simplitate la montaj şi sensibilitate redusă la tasări neuniforme);
- Se prevăd bare metalice de legătură între cadrele transversale, dispuse la nivelul colţului
cadrului şi la nivelul coamei (se pot dispune şi în nodurile intermediare situate pe
deschiderea grinzilor de acoperiş), după direcţia longitudinala a halei – grinzi
longitudinale; Acestea au rolul de a lega pe direcţie longitudinală cadrele transversale
(Figura 2.21);
- Se dispun contravântuirile verticale pe direcţie longitudinală în pereţii marginali - în
anumite travei ale halei se prevăd contravântuiri în X, lucrând doar la întindere sau la
întindere şi compresiune. Deoarece stâlpii sunt articulaţi la bază, este absolut necesară
dispunerea acestor contravântuiri pentru a prelua forţele orizontale pe direcţie
longitudinală (de exemplu din vânt sau seism) (Figura 2.21);
- Se dispun contravântuirile din acoperiş în traveile în care sunt dispuse contravântuirile in
X din pereţii longitudinali. Acestea au rolul de a prelua sarcinile orizontale pe direcţie
22
longitudinală de la nivelul acoperişului şi de a le transmite la contravântuirile
longitudinale (Figura 2.21);
- In cadrele de fronton se prevăd contravântuiri in X lucrând doar la întindere sau la
întindere şi compresiune, amplasate adiacent colţurilor halei – această soluţie este
opţională, având în vedere ca pe direcţie transversală preluarea sarcinilor orizontale este
realizată prin efectul de cadru. Dacă hala are o lungime redusă, efectul este vizibil, însă
dacă hala este lungă, dispunerea contravântuirilor are un efect limitat la cadrele adiacente
(Figura 2.23).
- Se prevăd contravântuiri longitudinale în X in planul acoperişului, în zona colţului
cadrelor (Figura 2.21).


Figura 2.21. Hala industrială parter


Figura 2.22. Cadru transversal curent
23

Figura 2.23. Cadru transversal de fronton


Figura 2.24. Detaliu de prindere a stâlpului la bază
După evaluarea încărcărilor, se aleg elementele şi se face analiza structurală. Dacă se
foloseşte metoda clasică (vezi Figura 2.11.a), cu rezultatele din analiză se face verificarea
elementelor şi apoi a îmbinărilor, inclusiv prinderile în fundaţii. Alegerea tipurilor de îmbinări
între elementele structurale trebuie făcută încă din faza iniţială de conformare structurală,
deoarece în funcţie de modul lor de realizare si de caracteristicile lor, în analiză se vor
considera articulate, rigide sau semi-rigide (din punct de vedere a rigiditatii) şi articulate, cu
rezistenţă parţială sau completă (din punct de vedere a capacităţii portante). De exemplu,
prinderea la bază din Figura 2.24 este o prindere articulată însă dacă placa de bază este extinsă
şi buloanele de ancoraj sunt dispuse în afara plăcii de capăt, atunci prinderea poate deveni
semi-rigidă.
Modelarea nodurilor grindă-stâlp are o importanţă deosebită, în special la clădirile
multietajate necontravântuite. Astfel, după stabilirea modelului geometric, este necesară
stabilirea tipurilor de legături între elementele structurii şi între structură şi fundaţii (de
exemplu prinderi încastrate, articulate sau semirigide) (Figura 2.25).
Pentru nodurile grindă-stâlp, deformabilitatea la încovoiere este cea mai importantă şi are o
influenţă semnificativă asupra rezultatelor analizei structurale (Figura 2.26). Figura 2.27
prezintă curba moment-rotire (M
j
-φ) împreună cu curba idealizată caracterizată prin următorii
parametri fundamentali: rigiditatea la rotire (S
j
), rigiditatea iniţială la rotire (S
j,ini
), momentul
capabil (M
j,Rd
) şi capacitatea de rotire (φ
Cd
).
Considerarea proprietăţilor de rezistenţă ale nodurilor conduce către trei modelări ale
acestora:
- rigide / rezistenţă completă;
- rigide / rezistenţă parţială;
- articulate.
24




a) b)
Figura 2.25. Schema de calcul pentru o structură în cadre multietajate: a) grinzile sunt prinse
încastrat de stâlpi; b) grinzile din deschiderea mediană sunt prinse articulat de stâlpi
Mj/Mpl,b
T-uri pe talpi
Placa de capat
Corniere pe talpi
Corniere pe inima
Sudata
Rotire (rad *10
3
)

Figura 2.26. Relaţii moment-rotire pentru noduri uzuale
M
j
φ
j

S
j,ini
M
j.Rd
φ
Cd

S
j

Figura 2.27. Curba moment-rotire pentru un nod grindă-stâlp
Daca însă şi rigiditatea la rotire a nodului este considerată in calcul, acestea pot fi considerate
şi în variantă semi-rigidă. Astfel, apar noi posibilităţi de modelare şi anume:
- semi-rigid / rezistenţă completă;
- semi-rigid / rezistenţă parţială.
SR EN 1993-1-1 permite luarea în considerare a acestor posibilităţi prin introducerea a trei
modelări (Tabelul 2.4):
- continuu: acoperă cazul rigid / rezistenţă completă;
25
- semi-continuu: acoperă cazurile rigid/rezistenţă parţială, semi-rigid/rezistenţă completă şi
semi-rigid/rezistenţă parţială;
- simplu: acoperă cazul articulat.
Rolul îmbinărilor între elemente este de a le lega între ele. În funcţie de soluţia de îmbinare
(rigid, semirigid sau articulat), îmbinările pot transfera in totalitate, parţial sau deloc eforturile
din aceste elemente. Termenii continuu, semi-continuu şi articulat se definesc deci astfel :
- continuu: nodul asigură o continuitate perfectă la rotire între elementele îmbinate;
- semi-continuu: nodul asigură doar parţial continuitatea la rotire între elementele îmbinate;
- simplu: nodul întrerupe continuitatea la rotire între elementele îmbinate.
Tabelul 2.4. Modelarea nodurilor
Rezistenţă
Rigiditate
Rezistenţă completă Rezistenţă parţială Articulat
Rigid Continuu Semi-continuu -
Semi-rigid Semi-continuu Semi-continuu -
Articulat - - Simplu

Folosirea acestor tipuri de modelare trebuie făcută în concordanţă cu tipul de analiză
structurală. În cazul unei analize globale elastice, doar proprietăţile de rigiditate ale nodurilor
sunt importante în modelare. Atunci când se efectuează o analiză rigid-plastică, caracteristica
principală a nodului este rezistenţa. În toate celelalte tipuri de analiză, sunt importante atât
proprietăţile de rigiditate cât şi cele de rezistenţă. În Tabelul 2.5 sunt prezentate modelările
nodurilor pentru fiecare tip de analiză (SR EN 1993-1-8, paragraf 5.1).
Tabelul 2.5. Tipurile de analiză şi modelarea nodurilor
Metoda de calcul Clasificarea nodului
Elastică Articulaţie
nominală
Rigid Semirigid
Rigid-plastică Articulaţie
nominală
Rezistenţă
totală
Rezistenţă parţială
Elastic-plastică Articulaţie
nominală

Rigid şi cu
rezistenţă totală
Semirigid şi cu rezistenţă parţială
Semirigid şi cu rezistenţă totală
Rigid şi cu rezistenţă parţială
Tipul de model de
nod
Simplă Continuu Semicontinuu

Deformaţia unui nod grindă-stâlp este dată de cele două componente principale şi anume
panoul inimii stâlpului solicitat la forfecare şi îmbinarea solicitată la încovoiere şi forţă axială.
Pentru a lua în considerare cele două componente, se pot modela separat panoul inimii (la
forfecare) şi îmbinarea (la moment şi forţă axială). Simplificat, cele două deformaţii pot fi
modelate printr-un singur resort la rotire situat la intersecţia axelor elementelor îmbinate.
Astfel, o configuraţie de nod marginal se va modela printr-un singur nod iar o configuraţie de
nod intermediar se va modela prin două noduri care însă interacţionează.
În cazul configuraţiei de nod intermediar, vor exista deci două curbe caracteristice moment–
rotire, una pentru nodul din partea stânga şi una pentru cel din partea dreaptă. Curba
26
caracteristică a deformabilităţii din tăiere şi rotire poate fi transformată într-o curba M
b
- φ
prin intermediul parametrului de transformare β (Figura 2.28).
φ
ci
M
b
M
b,i
φ
c

a) Îmbinare

γ
i
M
b
Mb,i
γ


b) Panoul inimii stâlpului
φ
ci
+ γ
i
M
b
, M
j
M
b,i
φ

c) Resort
Figura 2.28. Caracteristica la încovoiere a resortului
Acest parametru pune în legătură directă forţa tăietoare din panoul inimii cu forţele de
întindere şi compresiune din îmbinare. Curba caracteristică a resortului M
b
- φ care reprezintă
comportarea nodului este arătată in Figura 2.28.c; aceasta rezultă prin însumarea rotirii din
îmbinare (φ
c
) cu cea din panoul inimii (γ).
În conformitate cu prevederile din SR EN 1993-1-8, paragraf 5.3, pentru configuraţiile de nod
intermediar se poate distribui contribuţia panoului de inimă între cele două resorturi prin
intermediul parametrului β:
1 , 2, , 1,
2 , 1, , 2,
1 2
1 2
j b Ed j b Ed
j b Ed j b Ed
M M
M M
β
β
= − ≤
= − ≤
(15)
în care:
β
1

2
) este parametrul de transformare pentru îmbinarea din dreapta (respectiv stânga)
M
j,b1,Ed
(M
j,b2,Ed
) este momentul încovoietor aplicat grinzii din dreapta (respectiv stânga), la
intersecţia axelor neutre ale elementelor (Figura 2.29).


a) b)
Figura 2.29. Forţele si momentele care acţionează în nod: a) la marginea panoului de inimă; b)
la intersecţia axelor neutre
27

a) b)
Figura 2.30. Forţele şi momentele care acţionează asupra panoului de inimă şi asupra
îmbinărilor: a) forţele tăietoare din panoul de inimă; b) îmbinări, cu eforturile din grinzi
M
b
F
b
F
b
V
wp
V
wp

V F
wp b
= β
in care F M Z
b b
=
Vwp
Mb1
Mb2
Fb1
Fb1
Vwp
Fb2
Fb2
2 2
1 1
b
b wp
F
F V
β
β
=
=
, in care F M Z
b b 1 1
= , F M Z
b b 2 2
=
Figura 2.31. Definirea parametrului de transformare β

Pentru cazul din Figura 2.32.a (configuraţie de nod intermediar, momente egale şi de sensuri
opuse), valoarea factorului de transformare este β = 0, pentru noduri marginale β = 1 iar
pentru nodul din Figura 2.32.c valoarea factorului de transformare este β = 2 (configuraţie de
nod intermediar, momente egale şi de acelaşi sens).

M
b1,Ed M
b2,Ed

a)

Mb1,Ed

M
b1,Ed

b)

M
b1,Ed M
b2,Ed

c)
Figura 2.32. Limitele factorului β: a) momente egale şi de sens invers; b) momente egale şi de
acelaşi sens
28
Valorile exacte ale parametrului de transformare β pot fi obţinute doar după determinarea
distribuţiei eforturilor interne, astfel că determinarea lui cât mai exactă se poate face doar
printr-un calcul în cicluri. SR EN 1993-1-8 prevede o metodologie pentru luarea în
considerare a panoului de inima. Aceasta conţine următorii paşi:
− se realizează analiza structurală şi se consideră pentru resorturile la rotire o valoare
β = 1 pentru toate nodurile marginale şi β = 0 pentru nodurile intermediare, în toate
combinaţiile de încărcări;
− pentru fiecare combinaţie, după analiză, se verifică şi se corectează valorile iniţiale ale
parametrului β = 1 pentru nodurile intermediare;
− se repeta analiza structurală cu valorile corectate;
− se repeta paşii b) şi c) până când se obţine convergenţa.
Comportarea neliniară a nodurilor, reprezentate prin resorturi având o anumită rigiditate la
rotire, este destul de dificil de utilizat în practica curentă de proiectare. De aceea, curba
caracteristică reală moment-rotire a nodului poate fi modelată, fără o scădere semnificativă a
preciziei, printr-o curbă caracteristică elastic-perfect plastică (Figura 2.33.a). Rigiditatea
nodului în modelarea biliniara S
j
se obţine prin împărţirea rigidităţii iniţiale S
j,ini
la
coeficientul η, denumit şi coeficient de modificare a rigidităţii. Valorile coeficientului η sunt
date în Tabelul 2.6 (SR EN 1993-1-8, paragraf 5.1). Această reprezentare are avantajul de a fi
similară cu curba caracteristică a comportării elementelor la încovoiere (Figura 2.33.b).
M
j
φ
S
j
= S
j,ini


M
j.Rd

a) nod
M
b,
M
c
φ
EI/L
M
pl.Rd

b) Element
Caracteristica M-φ reală
Reprezentare idealizată
Figura 2.33. Curbele biliniare moment-rotire

Tabelul 2.6. Valorile coeficientului η
Tipul îmbinării Noduri grindă-stâlp
Alte tipuri de noduri
(grindă-grindă, stâlpi
la bază)
Sudate 2 3
Cu şuruburi si placă de capăt 2 3
Cu corniere prinse cu şuruburi 2 3,5
Placi de bază - 3

29
Momentul M
j,Rd
corespunzător palierului este denumit moment rezistent de calcul sau
moment capabil. Sunt neglijate astfel efectul de ecruisare a materialului sau alte efecte. Acest
lucru explică diferenţele dintre comportarea idealizată a nodului şi comportarea reală. În
funcţie de tipul de analiză, se pot alege diferite moduri de idealizare a caracteristicii M - φ.
Modelarea elastică pentru o analiză elastică. Caracteristica principală a nodului este
rigiditatea la rotire. În acest tip de analiză, avem două posibilităţi de verificare:
- verificarea elastică a rezistenţei nodului (Figura 2.34.a): rigiditatea constantă este egală cu
rigiditatea iniţiala S
j,ini
; la sfârşitul analizei, trebuie să se verifice dacă momentul de calcul
M
Ed
din nod este mai mic decât momentul rezistent elastic al îmbinării având valoarea
2/3M
j,Rd
;
- verificarea plastică a rezistenţei nodului (Figura 2.34.b): rigiditatea constantă este egala cu o
rigiditate având valoarea cuprinsă între rigiditatea iniţială şi cea secantă relativă la M
j,Rd
,
Această rigiditate este definită ca S
j,ini
/η Această modelare este valabilă pentru valori ale
momentului M
Ed
mai mici sau egale cu M
j,Rd
.

M
j
φ
S
j,ini
M
j.Rd
2/3M
j.Rd

a) Verificare elastica
M
j
φ
S
j,ini

M
j.Rd

b) Verificare plastica
Caracteristica M-φ reală
Reprezentare idealizată
Figura 2.34. Reprezentarea liniară a caracteristicii M-φ

Modelarea rigid-plastică pentru o analiză rigid-plastică. În analiză este necesară doar
rezistenţa de calcul M
j,Rd
. Pentru a permite formarea şi dezvoltarea articulaţiilor plastice în
îmbinări, este necesară verificarea capacităţii de rotire a acestora (Figura 2.35.).
M
j
φ
M
j.Rd

Figura 2.35. Reprezentarea rigid-plastică a caracteristicii M-φ
Modelarea neliniară pentru o analiză plastică de ordinul II. În calcul sunt necesare atât
rezistenţa cât şi rigiditatea. Se pot folosi curbe biliniare, triliniare, până la curbe complet
30
neliniare. Pentru a permite formarea şi dezvoltarea articulaţiilor plastice în noduri, este
necesară şi în acest caz verificarea capacităţii de rotire a nodului (Figura 2.36).
M
j
φ
S
j,ini

M
j.Rd

a) Reprezentarea biliniară
M
j
φ
M
j.Rd

b) Reprezentarea triliniară
M
j
φ
S
j,ini

M
j.Rd

c) Reprezentarea neliniară
Figura 2.36. Reprezentările neliniare ale caracteristicii M-φ
31
3 CALCULUL STRUCTURILOR LA ACŢIUNI STATICE
3.1 Introducere
Alegerea metodei de analiză globală trebuie să ţină cont de numeroşi factori, cum ar fi:
deformabilitatea structurii, caracteristicile ei geometrice, proprietăţile materialului sau acţiuni.
În funcţie de acestea, se poate opta pentru un anumit tip de calcul, vezi Figura 3.1. Rezultatele
comparative ale acestor tipuri de analiză sunt prezentate în Figura 3.2.

Criterii pentru
alegerea
metodei de
analiza
Sensibilitatea la
imperfectiuni
Clasificarea
sectiunilor
Sectiune
Rezistenta plastica

ANALIZA
GLOBALA
Deplasabile
Nedeplasabile
Sensibilitatea la
deplasari laterale
Imbinari semirigide
Imbinari partial
rezistente
Comportarea reala a
imbinarilor
Metoda de analiza
• Elastic I
• Elastic II
• Plastic I
• Plastic II

Figura 3.1. Alegerea metodei de analiza

Figura 3.2. Comparaţie între tipurile de calcul
Prima deosebire importantă ce poate fi făcută între tipurile de calcul este aceea care separă
metodele elastice de cele plastice.
În timp ce calculul elastic poate fi folosit în toate cazurile, calculul plastic nu poate fi folosit
la toate structurile deoarece este supus anumitor restricţii şi condiţii suplimentare. Calculul
- CLE I - calcul de ordinul I, liniar elastic
- CGN II - calculul de ordinul II, liniar elastic si
geometric neliniar
- CNE I - calculul de ordinul I, neliniar elastic
- CNE II - calculul de ordinul II, neliniar elastic
- CEP I - calculul de ordinul I, rigid-plastic
- CEP II - calculul de ordinul II, elasto-plastic
32
plastic oferă în schimb şi avantaje, cum ar fi o reducere a greutăţii structurii prin luarea în
considerare a rezervei de rezistenţă în domeniul plastic. De aceea, utilizarea calculului plastic
poate fi făcuta doar la acele structuri care au redundanţă structurală, care folosesc un oţel
ductil (vezi 3.3) şi la care secţiunile au o comportare plastică adecvată (secţiuni de clasă 1). În
plus, proiectantul trebuie să se asigure că îmbinările au capacitatea portantă cel puţin egală cu
cea a elementelor îmbinate; în caz contrar, trebuie să se asigure că ductilitatea îmbinărilor
(capacitatea de rotire plastică) este mai mare decât valoarea rezultată din calcul. Trebuie spus
că aceste cerinţe pentru calculul plastic sunt valabile şi pentru calculul seismic. Pentru acesta
din urmă, sunt însă şi alte prevederi care dacă sunt respectate, se poate face calculul la forţe
seismice reduse (prin intermediul factorului q), de exemplu sistemul structural, ierarhia
rezistenţei elementelor (pentru a obţine un mecanism plastic corespunzător), de exemplu
cerinţa ca stâlpul să fie mai tare decât grinda, cerinţe de regularitate, sistemul de fundare, etc.
De aceea, faptul că structura îndeplineşte cerinţele pentru realizarea unui calcul plastic nu
înseamnă că structura respectă în totalitate cerinţele pentru o proiectare seismică disipativă.
O altă distincţie importantă trebuie făcută între tipurile de calcul care iau în considerare
efectul formei reale deformate a structurii (bazate pe teoria de ordinul II) şi cele care
neglijează efectul formei reale deformate a structurii (bazate pe teoria de ordinul I). Teoria de
ordinul II poate fi aplicată în toate cazurile în timp ce teoria de ordinul I poate fi aplicată doar
atunci când efectele deplasărilor asupra comportării structurii sunt neglijabile. Deoarece
deplasările cauzate de încărcările exterioare pot modifica răspunsul structurii şi deci
distribuţia eforturilor interne, este necesară evaluarea nivelului de la care aceste deplasări
trebuie luate în calcul. Pentru structurile în cadre, încărcările exterioare care produc cele mai
importante modificări faţă de răspunsul liniar sunt încărcările axiale. Figura 3.3 prezintă un
element în consolă (de exemplu un stâlp), supus la capătul liber unei încărcări axiale şi unei
încărcări orizontale.
M(x) = H·x
M(L) = H·L
H
P
H
P

L
x x
δ
M(x) = H·x + P·δ + P·∆x/L
M(L) = H·L + P·∆

Figura 3.3. Efectele de ordinul II globale (sau P-∆) şi locale (sau P-δ)
Deplasarea orizontală a capătului liber şi curbura elementului conduc la apariţia unor
momente suplimentare fata de situaţia in care elementul este considerat perfect rectiliniu si la
care se neglijează deplasarea capătului liber. Aceste momente se datorează efectelor de
ordinul II locale sau de element (P-δ) şi unor efecte de ordinul II globale (P-∆). In general,
efectul P-∆ este mai important decât P-δ, care este semnificativ doar pentru stâlpii cu zvelteţe
mare. Atunci când efectele P-∆ şi P-δ sunt neglijate, fiecare element structural poate fi
caracterizat printr-o matrice de rigiditate liniară. Luarea în considerare a efectelor de ordinul
II se realizează prin modificarea termenilor matricei de rigiditate liniare astfel încât să devină
33
funcţii de factorul ε = L P EI , unde P este încărcarea axială, L este lungimea elementului
iar I momentul de inerţie.
Folosirea pe scara larga a calculul de ordinul I se datorează numeroaselor sale avantaje:
- Este simplu, bine cunoscut şi înţeles, astfel că inginerii proiectanţi au încredere în el şi îl
găsesc uşor de aplicat.
- Utilizează o capacitate de calcul minimă sau poate fi realizat prin metode simplificate (vezi
Anexa 1).
Calculul de ordinul I are însă şi dezavantaje, ca de exemplu:
- Nu include efectele geometrice (de ordinul II) astfel că luarea lor în considerare cere etape
de calcul suplimentare. Aceste etape sunt calculul forţei critice de flambaj F
cr
şi aplicarea unui
factor de modificare derivat din F
cr
. Valori aproximative ale lui F
cr
pot fi determinate manual
utilizând metode simplificate.
- Pentru structurile flexibile (sensibile la efectele de ordinul II), rezultă bare cu secţiuni mai
mari.
- Nu este indicat să se utilizeze la structurile la care F
cr
este apropiat de F
Ed
.
Calculul de ordinul II are următoarele avantaje:
- Poate să includă efectele P-δ şi P-∆, evitând astfel iteraţiile suplimentare.
- Se pot obţine secţiuni mai mici pentru structurile mai flexibile.
- Nu există limitări ale zvelteţii elementelor structurii.
Calculul de ordinul II are următoarele dezavantaje:
- Cere un efort de calcul mai mare şi nu este practic fără utilizarea unui program de calcul.
- Nu este la fel de simplu ca şi calculul de ordinul I, utilizarea lui fiind mai restrânsă.

Figura 3.4. Analiza globală elastică şi verificările la dimensionare (Moreau et Calgaro, 2005).
34
3.2 Analiza elastică
Analiza elastică este folosită pe scară largă în proiectare şi se poate folosi la toate tipurile de
structuri. În cazul structurilor solicitate la acţiuni neseismice (ex. acţiuni permanente, acţiuni
variabile), aplicarea analizei elastice nu necesită condiţii suplimentare referitoare la clasa de
ductilitate a secţiunilor sau a îmbinărilor. În cazul structurilor solicitate la acţiuni seismice
care au o comportare slab-disipativă (proiectate pe baza conceptului (a), factori de reducere q
≤ 1.5-2) (vezi capitolul 4), de asemenea aplicarea analizei elastice nu necesită condiţii
suplimentare referitoare la clasa de ductilitate a secţiunilor sau a îmbinărilor. In cazul
structurilor solicitate la acţiuni seismice dar care au o comportare disipativă (proiectate pe
baza conceptului (b), factori de reducere q > 2), aplicarea analizei elastice necesita condiţii
suplimentare, pentru a tine seama de comportamentul neliniar al structurii in cazul producerii
cutremurului de proiectare. Aceste condiţii se refera la conformarea structurii, alegerea
materialului, configurarea elementelor şi a îmbinărilor (vezi 4.1.1).
Structurile care lucrează în domeniul elastic se mai numesc sisteme conservative. Folosirea
unei analize elastice trebuie să fie însoţită de verificarea eforturilor în elemente şi îmbinări,
pentru a nu fi depăşită capacitatea plastică a acestora. Figura 3.4 prezintă posibilităţile de
utilizare a unei analize elastice şi verificările necesare (SR EN 1993-1-1, 5.4.2). Se poate
observa că pentru structurile care nu sunt sensibile la efectele de ordinul II, adică structurile
cu noduri fixe, se poate face o analiză de ordinul I, urmând ca verificările de rezistenţă şi
stabilitate să se facă cu valorile eforturilor obţinute în analiză. Atunci când structurile sunt cu
noduri deplasabile şi sunt sensibile la efectele de ordinul II, se poate face o analiză de ordinul
I doar dacă valoarea factorului α
cr
(vezi relaţia (4) este ≥ 3, în caz contrar fiind necesară
efectuarea unei analize de ordinul II.
3.2.1 Analiza elastică de ordinul I
Analiza elastică presupune un răspuns liniar al elementelor şi nodurilor (Figura 3.5). Într-o
analiză de ordinul I, echilibrul se exprimă pe structura nedeformată. Într-o astfel de analiză,
nu este necesar ca secţiunile elementelor şi nodurile să îndeplinească cerinţa de a avea o
comportare ductilă (clasa secţiunii, clasa de ductilitate a nodului). Analiza globală elastică de
ordinul I a unei structuri în cadre conduce la un răspuns liniar forţă-deplasare (Figura 3.6). In
calcul se admit următoarele ipoteze simplificatoare:
- materialul este continuu, omogen şi izotrop
- relaţia efort unitar-deformaţie specifică este liniară
- relaţia forţă-deplasare este liniară
- relaţia deformaţie specifică-deplasare este liniară şi are următoarea formă:
- pentru bare solicitate axial
x
u
x
x


= ε

- pentru bare solicitate la încovoiere cu forţă axială (structuri plane)
2
x
2
x
x
x
v
y
x
u





= ε

- pentru bare solicitate la încovoiere cu forţă axială (structuri spaţiale)

35
x
r
x
w
z
x
v
y
x
u
x
x
2
x
2
2
x
2
x
x

θ ∂
= γ








= ε

în care:
- u
x
, v
x
şi w
x
reprezintă deplasările unui punct al secţiunii curente de abscisa x, pe direcţia
axelor x, y şi respectiv z
- θ
x
reprezintă rotirea în jurul axei x
- r reprezintă distanţa de la punct la centrul de greutate
Ca urmare a admiterii acestor ipoteze şi a faptului că deplasările sunt mici în raport cu
dimensiunile elementelor şi ale structurii, apar următoarele consecinţe:
- ecuaţiile de echilibru static se scriu în raport cu poziţia iniţială a structurii;
- se aplică principiul suprapunerii efectelor, denumit şi principiul independenţei acţiunii
forţelor;
- structura reprezintă un sistem conservativ;
- eforturile şi deplasările sunt funcţii liniare de forţele exterioare;
- proprietăţile de rigiditate şi de flexibilitate ale structurii nu depind de nivelul forţelor
exterioare, ci numai de caracteristicile structurii şi de natura materialului.


σ

ε
M
M
φ
M
Elastic
M
φ
M
Elastic
φ

a) b) c)
Figura 3.5. Caracteristica de material a), curbele moment-rotire pentru elemente b) şi noduri
c)

Analiza elastica de ordinul I
Elemente si imbinari cu comportare liniara
Multiplicatorul
încărcării
Multiplicatorul
deplasării

Figura 3.6. Răspunsul forţă-deplasare într-o analiză elastică de ordinul I
36
Modelarea relaţiei efort unitar – deformaţie specifică se poate face folosind relaţia neliniară de
tip Ramberg – Osgood (vezi Figura 3.7).

|
|
¹
|

\
|
σ
σ
+
σ
= ε
−1 r
c
a 1
E
(16)

σ
ε
r =5
r =10
r =15
a

Figura 3.7. Relaţia neliniară efort unitar – deformaţie specifică de tip Ramberg-Osgood.
Analiza elastică de ordinul I oferă rezultate conservative atâta timp cât răspunsul structurii
diferă foarte puţin de răspunsul real, pentru un domeniu larg de acţiuni. În ceea ce priveşte
starea limită de serviciu, o analiză elastică de ordinul I oferă o aproximare satisfăcătoare a
răspunsului structurii deoarece, la acest nivel al încărcărilor exterioare, efectele neliniarităţii
sunt reduse. După determinarea eforturilor de calcul în structură (forţe axiale, momente
încovoietoare şi forţe tăietoare), sunt necesare următoarele verificări:
- evaluarea efectelor de ordinul II
- verificarea rezistenţei secţiunilor
- verificarea rezistenţei nodurilor
- verificarea stabilităţii globale a elementelor
- verificarea stabilităţii locale a elementelor
- verificarea condiţiilor aferente SLS.
Una din metodele simplificate care permite aproximarea efectelor de ordinul II este metoda
amplificării momentelor (SR EN 1993-1-1, paragraf 5.2.2). Astfel, pentru cadrele la care
primul mod de flambaj corespunzător unei structuri cu noduri deplasabile este predominant,
se poate realiza o analiză elastică de ordinul I, după care efectele (eforturi, deplasări) sunt
amplificate prin anumiţi coeficienţi. Pentru cadrele cu un singur nivel calculate pe baza unei
analize elastice de ordinul I, efectele de ordinul doi datorate acţiunilor pot fi calculate prin
multiplicarea încărcărilor orizontale H
Ed
(de exemplu vântul) şi a încărcărilor echivalente
V
Ed
×φ datorate imperfecţiunilor cu coeficientul:
1
1
1
cr
α

(17)
37
cu condiţia ca α
cr
≥ 3,0, unde α
cr
se poate determina cu relaţia din paragraful 2.2, cu condiţia
ca panta acoperişului sa fie mică şi compresiunea din grinzi sau arbaletrieri să nu fie
semnificativă.
Pentru cadrele cu mai multe etaje, efectele de ordinul doi de deformare laterală pot fi calculate
prin metoda anterioara cu condiţia ca toate etajele să prezinte o similitudine a repartiţiei
încărcărilor verticale, a repartiţiei încărcărilor orizontale şi de rigiditate de cadru în raport cu
încărcările orizontale.
Verificarea rezistentei secţiunii (starea limită ultimă) se face prin compararea efortului unitar
maxim cu rezistenţa de calcul (Figura 3.8). Este totuşi general acceptat că acest tip de calcul
poate fi utilizat pentru determinarea multiplicatorului λ
L1
al încărcărilor corespunzător limitei
comportării elastice.
Dacă secţiunile verifică condiţiile pentru o comportare ductilă (clasa 1 sau 2), rezistenţa
secţiunii poate fi verificată folosind relaţia de interacţiune plastică. In relaţiile de verificare
din SR EN 1993-1-1, în cazul în care se folosesc coeficienţi parţiali de siguranţă pentru
material γ
M0
şi pentru element γ
M1
egal cu 1, efortul unitar maxim obţinut din calcul se va
compara cu rezistenţa plastică a secţiunii. La nivel de structură, acest lucru înseamnă că se
acceptă ca analiza să se conducă până la formarea primei articulaţii plastice în structură.
Pentru solicitările din gruparea fundamentala, formarea articulaţiilor plastice este puţin
probabilă, deoarece materialul are o anumită suprarezistenţă faţă de valoarea nominală
(aceasta poate să meargă până la 50% la oţelul S235 şi până la 25% la S355) iar încărcările
sunt amplificate prin coeficienţii corespunzători stării limita ultime (de exemplu 1.35 pentru
încărcarea permanentă sau 1.50 pentru încărcările variabile). Chiar şi în condiţiile în care s-ar
plastifica integral secţiunile de efort maxim (formarea de articulaţii plastice), până la cedarea
reală a structurii există o rezervă de rezistenţă substanţială, asociată zonei de consolidare
(Cretu, 2010).
Verificarea rezistenţei îmbinării se face prin compararea eforturilor unitare de calcul cu
rezistenţa de calcul a îmbinării. Aceste verificări presupun însă că structura şi elementele
structurale rămân stabile. De aceea, este de mare importanţă şi investigarea fenomenelor de
instabilitate (în plan sau în afara acestuia). Aceste fenomene pot duce la reducerea valorii
multiplicatorului λ
L1
. Pentru ca dimensionarea să fie corectă, valoarea multiplicatorului λ
L1

trebuie să fie cel puţin egală cu 1 (structura poate susţine cel puţin încărcările de calcul
aplicate).

Analiza elastica de ordinul I
Elemente si imbinari cu comportare liniara
Multiplicatorul
încărcării
Multiplicatorul
deplasării
λ
L1

Limita elastica, peste care ipotezele
calculului nu mai sunt strict valide

Figura 3.8. Domeniul de valabilitate al calculului de ordinul I, liniar elastic
38
3.2.2 Analiza elastică de ordinul II
Una din trăsăturile structurilor metalice este zvelteţea mai mare a elementelor comparativ cu a
celorlalte tipuri de structuri, de exemplu structurile în cadre din beton armat. Acest lucru face
ca problemele de stabilitate sa fie importante şi de aceea trebuie tratate cu atenţie. Atunci când
se utilizează o analiză elastică, considerarea efectelor de ordinul II este obligatorie dacă
deformaţiile au o influenţă semnificativă asupra creşterii solicitărilor sau asupra
comportamentului structural în general, condiţie care este exprimată prin relaţia:

10
cr
cr
Ed
F
F
α = < (18)
în care F
cr
si F
Ed
au fost deja definite în paragraful 2.2.
SR EN 1993-1-1 prezintă trei metode pentru luarea în considerare a efectelor de ordinul II şi a
imperfecţiunilor:
a) prin analiza globală se iau în considerare în totalitate imperfecţiunile (geometrice şi de
material) şi efectele de ordinul II (globale şi locale);
b) prin analiza globală se iau în considerare imperfecţiunile globale şi efectele de ordinul II
globale (efectul P-∆), iar verificările de stabilitate la nivel de element ţin seama prin
modul lor de definire de imperfecţiunile locale (imperfecţiunile locale în arc) şi de efectele
locale de ordinul II (efectul P-δ);
c) pentru cazurile de bază, prin verificări individuale de stabilitate ale barelor echivalente,
utilizând lungimi de flambaj corespunzătoare modului global de instabilitate al structurii.
Prima metoda este cea mai complexa, deoarece prin analiză se ţine seama de efectele de
ordinul II şi de imperfecţiunile globale ale structurii şi cele locale ale elementelor. Dacă se
utilizează o astfel de analiză, nu este necesară verificarea de stabilitate a elementelor, fiind
necesare doar verificările de rezistenţă.
A doua metodă este procedura de bază. Astfel, deoarece efectele de ordinul II locale (efectul
P-δ) şi imperfecţiunile locale sunt deja incluse în relaţia de verificare la stabilitate (SR EN
1993-1-1), este suficient ca în analiză să se ţină seama doar de efectele de ordinul II globale
(efectul P-∆) şi de imperfecţiunile globale. Lungimile de flambaj ale elementelor se pot
considera în mod conservativ egale cu lungimile elementelor. În realitate, aceste lungimi de
flambaj sunt mai mici astfel că se pot folosi cele corespunzătoare unui mod de flambaj cu
noduri fixe.
Folosirea ultimei metode trebuie limitată doar la cazurile simple, la care se pot evalua uşor
lungimile de flambaj ale elementelor. In acest caz, relaţiile de verificare a elementelor ţin cont
de toate imperfecţiunile.
In cazul calculului de ordinul II, liniar elastic şi geometric neliniar, se admite că relaţia σ-ε
este liniară iar relaţia P-U este neliniară, deplasările pot fi mici sau mari dar rotirea de corp
rigid trebuie sa fie mică (
j i
ij
v v
l

Ψ = ) (Figura 3.9).
Relaţia deformaţie specifică-deplasare este neliniară şi are următoarea formă generală:
- pentru bare solicitate axial
2
x
2
x x
x
x
v
2
1
x
u
2
1
x
u
|
¹
|

\
|


+ |
¹
|

\
|


+


= ε

(19)
- pentru bare solicitate la încovoiere cu forţă axială (structuri plane)
39
2
x
2
2
x
2
x x
x
x
v
y
x
v
2
1
x
u
2
1
x
u


− |
¹
|

\
|


+ |
¹
|

\
|


+


= ε

(20)

- pentru bare solicitate la încovoiere cu forţă axială (structuri spaţiale)

2
x
2
2
x
2
2
x
2
x x
x
x
w
z
x
v
y
x
v
2
1
x
u
2
1
x
u





− |
¹
|

\
|


+ |
¹
|

\
|


+


= ε

(21)
în care:
- u
x
, v
x
si w
x
reprezintă deplasările unui punct al secţiunii curente de abscisă x, pe direcţia
axelor x, y şi respectiv z
- θ
x
reprezintă rotirea în jurul axei x


σ
ε


P
U

a) b)
Figura 3.9. Calculul de ordinul II, liniar elastic şi geometric neliniar: a) relaţia efort unitar -
deformaţie specifică; b) relaţia forţa – deplasare
Ca urmare a admiterii acestor ipoteze şi a faptului că deplasările sunt mici în raport cu
dimensiunile elementelor şi ale structurii, apar următoarele consecinţe:
- indiferent de mărimea deplasărilor, ecuaţiile de echilibru static se scriu în raport cu poziţia
deformată a structurii;
- principiul suprapunerii efectelor se aplică numai pentru forţele transversale, cu condiţia
ca forţa axială să fie constantă;
- eforturile şi deplasările sunt funcţii neliniare de forţele axiale;
- rigiditatea elementelor şi a structurii este funcţie de nivelul forţelor exterioare. Pentru un
anumit nivel al forţelor exterioare, se defineşte o rigiditate secantă şi o rigiditate tangentă
(Figura 3.10) prin intermediul cărora se stabilesc relaţia forţă-deplasare (
i Si i
U K P = ) şi
relaţia varia forţei-variaţia deplasării (
i Ti i
dU K dP = );
- soluţia problemei se determină printr-un calcul în cicluri, deoarece forma deformată reală
nu este cunoscută de la început.
Atunci când se utilizează o analiză globală de ordinul II, ca şi în analiza de ordinul I,
răspunsul liniar elastic al secţiunilor şi al nodurilor este considerat valabil (Figura 3.5).
Distribuţia eforturilor interne se calculează pe baza teoriei de ordinul II. Ecuaţiile de echilibru
se exprimă pe structura deformată (efectul P-∆) iar dacă eforturile axiale sunt mari, poate fi
luată în calcul o reducere a rigidităţii elementelor (efectul P-δ). Ca şi în analiza elastică de
ordinul I, secţiunile elementelor şi nodurile nu trebuie să verifice condiţiile cerute de o
comportare ductilă (clasa secţiunii, clasa de ductilitate a nodului).
Curba forţă-deplasare, care acum cuprinde şi neliniaritatea geometrică, se apropie asimptotic
40
de linia orizontală care reprezintă valoarea multiplicatorului critic λ
cr
. Această valoare a lui λ
cr

corespunde încărcării elastice critice de flambaj. Dacă se neglijează imperfecţiunile locale în
arc (efectul P-δ), valoarea încărcării maxime poate rezulta mai mare decât cea reală. Cu cât
elementele comprimate sunt mai zvelte, cu atât efectele P-δ devin mai importante. Forţa
critică elastică de flambaj este o valoare de referinţă pentru că reprezintă valoarea maximă
teoretică a încărcării ce poate fi suportată de structură, în absenţa curgerii materialului. Spre
deosebire de analiza elastică de ordinul I, în cadrul acestui tip de analiză eforturile interne
conţin efectele de ordinul II. Calculul structurii se poate conduce în acelaşi mod cu cel
efectuat în cadrul analizei elastice de ordinul I. Secţiunile sau nodurile cele mai solicitate
permit determinarea limitei superioare a multiplicatorului încărcării λ
L2
(Figura 3.11) pentru
care analiza elastică este valabilă.
Rigiditatea tangenta
P
U
dU
i
U
i
P
i
Rigiditatea secanta
i
i
Si
U
P
K =
dP
i
i
i
Ti
dU
dP
K =

Figura 3.10. Rigiditatea tangenta şi rigiditatea secantă în cazul calculului de ordinul II, liniar
elastic şi geometric neliniar

Limita incarcarii peste care ipotezele comportarii liniare
nu mai sunt strict valabile
Analiza de ordinul I, liniar
elastic
Analiza de ordinul II, liniar
elastica
λ
cr

λ
L2

instabilitate
Multiplicatorul
încărcării
Multiplicatorul
deplasării

Figura 3.11. Domeniul de valabilitate al analizei elastice de ordinul II
Atunci când în calcul se utilizează analiza elastică de ordinul II, stabilitatea cadrului în plan
este acoperită de analiza structurală. În cele mai frecvente cazuri, imperfecţiunile locale ale
elementelor nu sunt luate în considerare. De aceea, verificarea stabilităţii elementelor (în plan
şi în afara lui) şi a cadrului (în afara planului) poate intr-adevăr să conducă la valori mai mici
41
ale multiplicatorului λ
L2
. Pentru un calcul corect, valoarea minimă a multiplicatorului λ
L2

trebuie să fie 1. În ceea ce priveşte starea limită de serviciu SLS, o analiză elastică de ordinul
II oferă o bună aproximare a răspunsului structurii şi al elementelor.
3.2.3 Analiza de stabilitate
Încărcarea critică elastică are un rol deosebit de important în evaluarea sensibilităţii unei
structuri în cadre metalice la efectele de ordinul II. Această încărcare critică prezintă un
interes practic important, deoarece (King, 2001):
- arată sensibilitatea unei structuri la efectele de ordinul II prin intermediul factorului α
cr

(vezi paragraful 2.2);
- poate fi folosită în practică mai uşor decât o analiză de ordinul II;
- poate fi folosită în metodele aproximative de evaluare a efectelor de ordinul II (vezi de
exemplu 3.2.1);
- reflectă sensibilitatea relativă la efectele de ordinul II a combinaţiilor de încărcări.
Evaluarea încărcării critice elastice poate fi făcută atât analitic cât şi cu ajutorul programelor
de calcul (de exemplu SAP 2000). Alternativ, această încărcare poate fi calculată prin metode
aproximative. Utilizarea programelor de calcul este metoda preferată de proiectanţi, însă
obţinerea unor rezultate sigure trebuie să ţină cont de unele condiţii şi anume (da Silva s.a.,
2010):
- modelul structural reprezintă în mod corespunzător comportarea elastică a structurii;
- discretizarea elementelor trebuie să fie făcută într-un număr minim de elemente care să
permită obţinerea semi-undelor sinusoidale pentru fiecare mod de flambaj (Figura 3.12);
- determinarea încărcării critice elastice se face pentru fiecare combinaţie de încărcări.
Încărcările vor avea valorile corespunzătoare stării limită ultime. Pentru fiecare
combinaţie, programul calculează valoarea α
cr
;
- deoarece structurile au mai multe moduri de flambaj, modurile superioare pot să aibă
relevanţă pentru evaluarea efectelor de ordinul II. Se recomandă să se calculeze un număr
suficient de moduri de flambaj până la obţinerea unui mod de flambaj cu noduri
deplasabile şi a unuia cu noduri fixe (Figura 3.13).

Figura 3.12. Discretizarea recomandată pentru evaluarea încărcării critice elastice

a) b)
42
Figura 3.13. Modul de pierdere a stabilităţii cu noduri deplasabile a) şi cu noduri fixe b)
Metodele aproximative au fost folosite înainte de apariţia şi dezvoltarea programelor de
calcul. Ele rămân şi astăzi utile în practică, mai ales în faza de predimensionare sau pentru a
elimina erorile mari din analiza numerică. SR EN 1993-1-1 permite determinarea
aproximativă a încărcării critice elastice pentru flambajul lateral, pentru structuri în cadre cu
grinzi orizontale sau puţin înclinate, la care forţa axială de compresiune în grinzi este redusă
(SR EN 1993-1-1, paragraf 5.2.1). Metoda se bazează pe metoda dezvoltată de Horne (1975)
şi permite determinarea parametrului α
cr
, care corespunde instabilităţii laterale, cu formula:

,
Ed i
cr
Ed H Ed
H h
V
α
δ
| |
| |
=
|
|
|
\ ¹
\ ¹
(22)
în care:
- H
Ed
este încărcarea de calcul orizontală totală, care include forţele echivalente transmise
prin etaj (etaj solicitat la forfecare).
- V
Ed
este încărcarea de calcul verticală totală pe cadru, transmisa prin etaj (etaj solicitat la
întindere).
- δ
H,Ed
este deplasarea orizontală relativă a părţii superioare a etajului în raport cu partea sa
inferioară când structura este supusă la încărcări orizontale de calcul (exemplu vântul) şi
la încărcări orizontale fictive aplicate la fiecare nivel de planşeu
- h
i
este înălţimea etajului (vezi Figura 2.3).
Ca o alternativă la metoda propusă de Horne, Wood (1974) a dezvoltat o metodă care permite
calcularea încărcării critice a unui sistem echivalent grindă-stâlp prin intermediul
coeficienţilor de distribuţie η
1
si η
2
, determinaţi cu relaţiile următoare:
12 11 1 C
1 C
1
K K K K
K K
+ + +
+
= η (23)
22 21 2 C
2 C
2
K K K K
K K
+ + +
+
= η (24)
în care: K
c
este coeficientul de rigiditate al stâlpului, dat de raportul I/L, K
1
şi K
2
sunt
coeficienţii de rigiditate ai stâlpilor adiacenţi, daţi tot de raportul I/L iar K
ij
reprezintă
coeficienţii rigidităţii efective ai grinzilor adiacente. I este momentul de inerţie iar L este
lungimea elementului.

K 11
K 21
K 12
K 22
Factor de distributie η
1
K1
K2
K C
Factor de distributie
η
2
Stalp de verificat

Figura 3.14. Factori de distribuţie pentru stâlpii continui
Coeficienţii de rigiditate ai grinzilor depind de condiţiile de rezemare la capete. Când grinzile
nu sunt supuse la eforturi axiale, rigiditatea lor poate fi determinată în conformitate cu Tabelul
3.1, cu condiţia rămânerii în domeniul elastic a grinzilor sub acţiunea momentelor de calcul.
43
Tabelul 3.1. Rigiditatea K
ij
a grinzilor fără eforturi axiale
Caz Rigiditatea Kij a grinzilor în cazul cadrelor cu noduri fixe
1
θ θ

L
I
5 , 0 K =

2
θ

L
I
75 , 0 K =

3
θ

L
I
0 , 1 K =

Caz Rigiditatea Kij a grinzilor în cazul cadrelor cu noduri deplasabile
1
θ θ

L
I
5 , 1 K =

2
θ

L
I
75 , 0 K =

3
θ

L
I
0 , 1 K =


Tabelul 3.2. Rigiditatea K
ij
a grinzilor care au eforturi axiale
Caz Rigiditatea K a grinzilor în cazul cadrelor cu noduri fixe
1.
θ θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
0 , 1 1
L
I
5 , 0 K

2.
θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
0 , 1 1
L
I
75 , 0 K

3.
θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
4 , 0 1
L
I
0 , 1 K

Caz Rigiditatea K a grinzilor în cazul cadrelor cu noduri deplasabile
1.
θ θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
2 , 0 1
L
I
5 , 1 K

2.
θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
0 , 1 1
L
I
75 , 0 K

3.
θ

|
|
¹
|

\
|
− =
E
N
N
4 , 0 1
L
I
0 , 1 K

în care:
2 2
E
L EI N π =


44
În cazul stâlpilor de la primul nivel, η
2
este zero dacă prinderea este fixă şi η
2
este egal cu 1
dacă prinderea este articulată. Dacă grinzile sunt supuse la eforturi axiale, rigiditatea lor
trebuie corectată în consecinţă. Pentru aceasta, se pot utiliza funcţiile de stabilitate. O
alternativă simplă constă în neglijarea surplusului de rigiditate datorat întinderii axiale şi
considerarea efectelor compresiunii axiale cu valorilor aproximative prezentate în Tabelul 3.2.
0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
0,0
0,1
0,2
0,3
0,4
0,5
0,6
0,7
0,8
0,9
1,0
0
,
5
0
,
5
2
5
0
,
5
5
0
,
5
7
5
0
,
6
2
5
0
,
6
0
,
6
5
0
,
9
5
0
,
8
5
0
,
9
0
,
8
0
,
7
5
1
,
0
0
,
6
7
5
0
,
7
Incastrat Articulat η
2
Incastrat
Articulat
η
1

Figura 3.15. Cadrul echivalent şi curbele lui Wood pentru determinarea coeficientului
lungimii de flambaj l
f
/L pentru un cadru cu noduri fixe
0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
0,0
0,1
0,2
0,3
0,4
0,5
0,6
0,7
0,8
0,9
1,0
1
,
0
1
,
0
5
1
,
1
1
,
1
5
1
,
2
5
1
,
2
1
,
3
1
,
4
1
,
5
1
,
6
1
,
7
1
,
8
1
,
9
2
,
0
2
,
2
2
,
4
2
,
6
2
,
8
3
,
0
4
,
0
5
,
0
Incastrat Articulat η
2
Incastrat
Articulat
η
1

Figura 3.16. Cadrul echivalent şi curbele lui Wood pentru determinarea coeficientului
lungimii de flambaj l
f
/L pentru un cadru cu noduri deplasabile
Aplicarea metodei se face astfel:
- se determină lungimea echivalentă a stâlpului care se analizează folosind ecuaţiile 19-20
şi curbele din Figura 3.16 sau Figura 3.17.
- se determină încărcarea critică a stâlpului cu ecuaţia:
45
2
2 cr
e
EI
N
L
π
= (25)
- se determină parametrul α
cr
cu ecuaţia:
cr
cr
Ed
N
N
α = (26)
- procesul se repetă pentru toţi stâlpii pentru a determina cea mai mica valoare a
multiplicatorului încărcării critice.
3.3 Analiza globală plastică
Calculul în domeniul plastic este posibil datorită abilităţii structurilor metalice de a suferi
deformaţii plastice semnificative până când se produce ruperea. Pentru structurile cu
redundanţă ridicată, prin redistribuţia plastică a eforturilor se poate ajunge la o capacitate
portantă sporită faţă de situaţia în care se realizează un calcul elastic şi se consideră că
atingerea rezistenţei ultime este dată de formarea primei articulaţii plastice (Figura 3.17).

Cedare plastica
P
U
Prima articulatie
plastica
Redistributie
plastica
Calcul elastic
SR EN1993-1-1

Figura 3.17. Curba forţă – deplasare din analiza plastică
Calcul plastic se poate utiliza însă doar atunci când sunt întrunite câteva condiţii minime
referitoare la redundanţa structurii, ductilitatea materialului, a elementelor şi a nodurilor (SR
EN 1993-1-1, paragraf 5.4.3):
a) Materialul respectă următoarele condiţii:
- raportul dintre rezistenţa la întindere minimă f
u
şi limita de curgere minimă f
y
satisface
condiţia:
2 , 1
f
f
y
u
≥ (27)
- alungirea la rupere a unei epruvete de lungime
0
A 65 , 5 nu este mai mică de 15% (în care
A
0
reprezintă aria secţiunii transversale iniţiale a epruvetei)
- în diagrama σ-ε, deformaţia specifică ultimă ε
u
corespunzătoare rezistenţei la întindere f
u

este cel puţin cu 20% mai mare decât deformaţia specifică ε
y
corespunzătoare limitei de
curgere f
y
.
46

ε
y

σ

f
u
ε
u

f
y
E

ε


Figura 3.18. Curba caracteristică pentru un oţel cu comportare ductilă
b) Este împiedicată deplasarea în afara planului a elementelor în dreptul secţiunilor în care se
pot forma articulaţii plastice.
c) Secţiunile în care pot să apară articulaţii plastice trebuie să aibă suficientă capacitate de
rotire, adică să fie de clasă 1.
d) Secţiunile în care pot să apară articulaţii plastice au o secţiune simetrică faţă de planul de
încărcare.
d) Încărcările sunt aplicate static sau cvasistatic.
3.3.1 Analiza plastică de ordinul I (rigid-plastică)
Condiţiile pentru realizarea unui astfel de calcul au fost prezentate în paragraful anterior. În
cadrul acestui calcul, eforturile unitare nu pot depăşi o valoare limită (denumită limită de
curgere) iar momentul încovoietor nu poate depăşi valoarea limită M
p
definită de intrarea în
curgere a materialului pe întreaga secţiune. Nu are loc fenomenul de pierdere a stabilităţii
până la transformarea structurii într-un mecanism cu un grad de libertate, iar deplasările
structurii rămân mici. Consecinţele acestor ipoteze sunt:
- Condiţiile de echilibru static se exprimă în raport cu forma iniţială structurii.
- În secţiunile în care momentul încovoietor a atins valoarea limită M
p
, se formează o
articulaţie plastică punctuală, restul elementului comportându-se elastic.
- Rigiditatea elementelor variază ca urmare a modificării condiţiilor de capăt, prin apariţia
articulaţiilor plastice. În ansamblu, structura îşi modifica şi ea rigiditatea.
- Soluţia se determină utilizând un calcul în cicluri, fie pentru determinarea răspunsului
structurii corespunzător unui anumit nivel al forţelor exterioare, fie pentru determinarea
capacităţii portante
- În cadrul acestui tip de analiză, deformaţiile specifice elastice din elemente şi noduri sunt
neglijate, considerându-se că sunt foarte mici în comparaţie cu deformaţiile specifice
plastice. Este de asemenea neglijată ecruisarea materialului iar deformaţiile plastice sunt
concentrate în secţiunile şi nodurile în care este posibilă formarea de articulaţii plastice.
Aceste secţiuni şi noduri se consideră că au o capacitate de rotire infinită.

σ
ε
f
y


Figura 3.19. Curba efort unitar - deformaţie specifică în analiza rigid-plastică
47
În Figura 3.20 este arătată curba efort unitar – deformaţie specifică şi răspunsul idealizat
rigid-plastic al secţiunilor şi al nodurilor. Se consideră că încărcarea maximă ce poate fi
aplicată corespunde colapsului structurii.

M
φ
Rigid-plastic
φ
p
M
pl.Rd
M
pl.Rd
M
pl.Rd
Articulatie plastica

Element
M
j
φ
M
j,R
Rigid-plastic
Articulatie plastica
M
j.Rd
φ
p

Nod
Figura 3.20. Caracteristicile moment-rotire pentru elemente şi noduri
Analiza constă, deci, în identificarea mecanismului plastic care guvernează cedarea structurii.
Aceasta metodă se bazează pe principiul conform căruia, la atingerea încărcării maxime, sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
- condiţia de mecanism: există un număr suficient de articulaţii plastice sau articulaţii reale
(noduri articulate) pe structură pentru a forma un mecanism cinematic admisibil;
- condiţia de echilibru: distribuţia momentului încovoietor pe structură este în echilibru cu
încărcările exterioare şi cu reacţiunile;
- condiţia de plasticitate: momentele plastice capabile ale secţiunilor şi ale nodurilor nu sunt
depăşite în nici o secţiune sau nod.
Încărcarea ultimă poate fi obţinută prin aplicarea teoremelor calculului plastic: teorema de
minim şi teorema de maxim. Conform teoremei de maxim, pentru o structură dată şi pentru
un anumit sistem de încărcări, mecanismul de cedare apare la o valoare a multiplicatorului
încărcării care este mai mare sau egală cu multiplicatorul încărcării de cedare. Prin
examinarea mecanismelor de cedare posibile, se reţine cel pentru care valoare
multiplicatorului încărcării este minimă şi care este totodată static şi cinematic admisibil. În
Figura 3.21 sunt arătate mecanismele elementare de cedare (1 şi 2) şi mecanismul combinat 3
pentru un cadru simplu. Răspunsurile forţă-deplasare sunt reprezentate prin linii orizontale
corespunzătoare încărcărilor de cedare asociate.
Această analiză se poate realiza manual pentru cadre simple, însă pentru cadrele multietajate
sau/şi cu mai multe deschideri este necesară folosirea programelor de calcul. Dacă nu este
posibilă neglijarea efectelor forţelor axiale şi/sau tăietoare asupra momentului rezistent de
calcul, sunt necesare unele verificări ale secţiunilor şi îmbinărilor. Este necesară, de
asemenea, verificarea stabilităţii cadrului în plan şi în afara planului. Pentru un calcul adecvat,
valoare minimă a multiplicatorului încărcării λ
L4
trebuie să fie 1. Analiza rigid-plastică
permite obţinerea informaţiilor cu privire la rezistenţa cadrului însă nu oferă informaţii cu
privire la deplasările şi rotirile care apar. De aceea, această analiză trebuie să fie urmată de o
analiză elastică a structurii pentru verificarea la starea limită a exploatării normale.

48

V
H
H
V
V
H
V
H
l
h
rigle
stalpi
¹
`
)
M
p
1) Mecanism de grinda
V
M
l
p
= 8
2) Mecanism de nivel
H
M
h
p
= 4
3) Mecanism combinat
H
V l
h
M
h
p
+ =
2
6
Multiplicatorul
incarcarii

Multiplicatorul deplasarii
Incarcarea de cedare
Mecanism plastic de cedare
λ
L4
1
2
3

Figura 3.21. Răspunsul forţă-deplasare într-o analiză rigid-plastică
3.3.2 Analiza plastică de ordinul II
3.3.2.1 Analiza elastic-perfect plastică
Calculul elastic-perfect plastic de ordinul II presupune că relaţiile σ-ε, M-φ şi P-U sunt
neliniare (Figura 3.22, Figura 3.23, Figura 3.24). Fenomenul de pierdere a stabilităţii structurii
se poate produce în orice moment al încărcării. Forţele pot varia funcţie de un singur
parametru sau diferitele tipuri de forţe pot avea legi proprii de variaţie. Momentul plastic este
corectat funcţie de nivelul forţei axiale. Deplasările structurii pot fi mici sau mari.
Consecinţele acestor ipoteze sunt următoarele:
- condiţiile de echilibru static se exprimă în raport cu forma deformată a structurii.
- nu se aplică principiul suprapunerii efectelor.
- rigiditatea elementelor şi a structurii este funcţie de nivelul forţelor exterioare şi de
mărimea deplasărilor.
- calculul poate furniza fie răspunsul structurii pentru un anumit nivel al forţelor exterioare,
fie nivelul forţelor pentru care structura îşi pierde stabilitatea (sau îşi atinge capacitatea
portantă).

σ
ε
f
y


Figura 3.22. Curba efort unitar - deformaţie specifică în analiza elastic-perfect plastică
49
În analiza elastic-perfect plastică de ordinul II se introduce ipoteza că secţiunile şi nodurile
rămân în stadiul elastic până când este atins momentul plastic capabil, după care comportarea
devine perfect plastică.
În Figura 3.23 este arătată comportarea elastic-perfect plastică a secţiunilor şi a nodurilor.
Influenţa forţelor axiale şi a forţelor tăietoare asupra momentului plastic capabil al secţiunii
poate fi introdusă direct în calcul sau poate fi introdusă atunci când se face verificarea
secţiunilor. Utilizarea analizei elastic-perfect plastice presupune că elementele şi nodurile
satisfac anumite cerinţe specifice. Acestea se referă la capacitatea de rotire a secţiunilor şi a
nodurilor (cel puţin în secţiunile critice), suficientă pentru a permite dezvoltarea tuturor
articulaţiilor plastice în structură.
M
pl.Rd M
φ
Elastic-perfect plastic
M
pl.Rd
φ
φ
p
M
pl.Rd
φ
p
articulatia plastica

Element
M
j
φ
M
j.Rd
Elastic-perfect plastic
φ
M
j.Rd
φ
p
φ
p
articulatia plastica

Nod
Figura 3.23. Caracteristicile moment-rotire pentru elemente şi noduri
Într-o analiză elastic-perfect plastică, de regulă, încărcările sunt aplicate incremental. Se
realizează mai întâi o analiză elastică de ordinul II, din care se determină încărcarea
corespunzătoare formării primei articulaţii plastice într-o secţiune şi/sau nod. Analiza
următoare se face pentru un nivel sporit al încărcărilor, pentru care structura se comportă
diferit datorită introducerii unei articulaţii în secţiunea în care s-a format prima articulaţie
plastică (cadrul modificat). Acest cadru se mai numeşte şi cadrul deteriorat. Prin creşterea în
continuare a încărcării, va apare o nouă articulaţie plastică. Acest proces continuă până când
structura se transformă într-un mecanism. Răspunsul structurii într-o analiză elastic-perfect
plastică de ordinul II este reprezentat în Figura 3.24 prin linia continuă. Ramura 1 corespunde
unei comportări elastice a cadrului. Aceasta curbă tinde asimptotic către linia orizontală care
reprezintă forţa critica de flambaj doar în cazul când se consideră că structura are o
comportare infinit elastică. După apariţia primei articulaţii plastice, dacă se presupune că
structura are o comportare infinit elastică, ramura 2 va continua şi va tinde asimptotic către
încărcarea critică de flambaj a cadrului deteriorat, care este un cadru cu o articulaţie. Procesul
este continuat prin creşterea încărcărilor, structura se deteriorează progresiv până la formarea
unui mecanism de cedare plastică. Încărcarea corespunzătoare este definită de multiplicatorul
încărcării λ
L
= λ
L2EPP
(Figura 3.24).
50

Ramura 1
Forta critica elastica de flambaj
Multiplicatorul
incarcarii
Multiplicatorul
deplasarii
Forta critica de flambaj
a cadrului deteriorat
Prima articulatie
plastica
A doua articulatie
plastica
Ramura 2
Ramura 3 Ramura 4
Mecanismul
de cedare

Figura 3.24. Răspunsul forţă-deplasare într-o analiză elastic-perfect plastică
Atunci când în analiză sunt incluse şi influenţele forţelor tăietoare şi axiale, nu este necesară o
verificare suplimentară a secţiunilor sau nodurilor. Atunci când se utilizează o analiză de
ordinul II la calculul cadrelor, stabilitatea în planul lor este acoperită de analiza structurală.
Totuşi, este necesară verificarea stabilităţii elementelor şi a cadrului în afara planului. Pentru
un calcul adecvat, valoarea minimă a multiplicatorului încărcării, λ
L2EPP
, trebuie să fie l.
Verificările corespunzătoare stării limită de serviciu trebuie efectuate.
3.3.2.2 Analiza elasto-plastică
Analiza elasto-plastică de ordinul II presupune că relaţiile σ-ε, M-φ şi P-U sunt neliniare
(Figura 3.25, Figura 3.26). Pentru o mai bună estimare a încărcării maxime (în comparaţie cu
cea furnizată de analiza elastic-perfect plastică), se poate realiza o analiză elasto-plastică de
ordinul II în care plastificarea elementelor şi a nodurilor este un proces progresiv şi de aceea
tranziţia de la comportarea elastică la cea plastică este un fenomen asemănător. Odată cu
creşterea momentului în secţiunea transversală a elementului, plastificarea se extinde dinspre
fibra extremă spre axa neutră. Această comportare este descrisă cu ajutorul teoriei zonelor
plastice.


σ
ε
f
y



σ
ε
f
y


a) b)
Figura 3.25. Curba efort unitar - deformaţie specifică în analiza elastic-perfect plastică: a)
elastic-perfect plastic; b) elasto-plastic
În Figura 3.26 sunt prezentate caracteristicile moment-rotire considerate în analiză,
corespunzătoare secţiunilor şi nodurilor. Cerinţele de ductilitate pentru secţiuni şi noduri
51
precum şi procedura de analiză şi verificare a cadrului sunt identice cu cele de la analiza
elastic-perfect plastică. Verificarea capacităţii de rotire în secţiunile plastificate se poate face
cu metoda simplificata prezentata în Anexa 2.
M
M
φ
Elasto-plastic
φ
φp
M
pl.Rd
M
el.Rd
M

Element
M
j
φ
M
j
Elasto-plastic
φ
M
j.Rd
φ
p
M
jel.Rd

Nod
Figura 3.26. Caracteristicile moment-rotire pentru elemente şi noduri
Analiza elasto-plastică de ordinul II furnizează valoarea încărcării maxime ce poate fi
suportată de cadru, ca şi valoarea deplasărilor corespunzătoare oricărui nivel al încărcării. În
general, în analiză este considerată doar comportarea în planul cadrului, de aceea este
necesară verificarea stabilităţii în afara planului cadrului.
Metoda de analiză elasto-plastică este destul de greu de utilizat în aplicaţii practice şi de aceea
este utilizată mai mult în activităţile de cercetare.
Modelele de cedare pentru starea limită ultimă pot fi de două feluri (Figura 3.27):
- rigide: colapsul se produce prin formarea succesiva de articulaţii plastice până la atingerea
mecanismului plastic (similar cu analiza plastică de ordinul I)
- flexibile: este posibil ca după formarea unui anumit număr de articulaţii plastice, structura
să îşi piardă rigiditatea şi să cedeze prin pierderea stabilităţii unui element comprimat.




52

Figura 3.27. Instabilitatea elasto-plastică

H=αH
1

V=αV
1


α
α
cr
=V
cr
/V
α
p

α
u

1
2
3
4
Mecanism
plastic
instabilitate
elasto-plastica
Plastic I
Evolutie rigid-plastica
Stabilitate
α
0

α
1
α
2

α
3
α
4

V
cr
0

V
cr
4
=0
V
cr
3
V
cr
2
V
cr
1

1 2
3
4
1
2
1
3
2 1
V
cr
0
> V
cr
1
>V
cr
2
>V
cr
3
>V
cr
4

53
3.4 Aplicaţie: Eficienţa sistemului de contravântuiri la o structura în cadre
metalice multietajate
Se consideră o structură în cadre multietajate, fără contravântuiri verticale (Figura 3.28).
Structura are stâlpii realizaţi din profile HEB360 si grinzile din profile IPE340. Ambele
secţiuni sunt realizate din oţel S355. Structura este solicitată la încărcări gravitaţionale
(permanentă, utilă) şi încărcări orizontale (vânt), care au valorile pentru starea limita ultimă
(SLU) prezentate în Tabelul 9.


F
F
F
F
F
F
P
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
6.00 6.00 6.00
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
P
P
P
P
P

Figura 3.28. Structura necontravântuită
Tabelul 3.3. Încărcările verticale şi orizontale
Cazul
Încărcarea verticală P
[kN/m]
Încărcarea orizontală F
[kN]
1 60.0 6.0

În cazul proiectării clădirilor cu structură în cadre metalice multietajate, sistemul de preluare a
forţelor orizontale are o importanţă deosebită. În general, preluarea acestor forţe se face prin
efectul de cadru, rezultând o structură în cadre necontravântuită. Folosirea cadrelor
necontravântuite are avantaje îndeosebi arhitecturale. Alternativ, se pot dispune contravântuiri
verticale, de exemplu elemente diagonale sau contravântuiri în X. Folosirea contravântuirilor
îmbunătăţeşte şi stabilitatea structurii, conducând de regulă la soluţii mai economice decât
cele necontravântuite. Pentru a evidenţia influenţa contravântuirilor, se dispune un sistem de
diagonale în X în deschiderea centrală, pe toată înălţimea structurii (Figura 3.29).
Contravântuirile sunt realizate din ţeava pătrată 120x120x4mm. Aplicaţia urmăreşte
evaluarea eficienţei sistemului de contravântuiri în reducerea sensibilităţii la efectele de
ordinul II la o structură în cadre multietajate.
Dacă structura, alcătuită din cadre şi din contravântuiri, este considerată contravântuită, cele
doua sisteme (cadrele şi contravântuirile) pot fi analizate separat. Cele două sisteme sunt
calculate la încărcările gravitaţionale care le revin, după care toate încărcările orizontale sunt
aplicate sistemului de contravântuiri. Daca structura nu este considerată contravântuită, atunci
cele doua sisteme trebuie analizate împreună.

54

HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
IPE330
6.00 6.00 6.00
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
120x120x4

Figura 3.29. Structura contravântuită
O structura este considerata contravântuită dacă este satisfăcută următoarea relaţie (vezi 2.2):
( ) 0.8
A A B
K K K > +

(28)
sau
4
A B
K K >

(29)
Alternativ, relaţia anterioara se mai poate scrie:
5
tot B
K K ≥

(30)
în care K
tot
este rigiditatea structurii cu contravântuiri iar K
b
este rigiditatea structurii fără
contravântuiri.
Sub acţiunea încărcării orizontale F aplicate la fiecare nivel, deplasarea orizontală la vârf a
structurii cu contravântuiri este de 1.1mm iar a structurii fără contravântuiri este de 10mm
(Figura 3.30). Rezultă că rigiditatea primei structuri este mai mare decât a celei de-a doua de
peste 9 ori, structura poate fi deci considerată contravântuită.

Figura 3.30. Deformatele laterale din acţiunea forţelor concentrate F la fiecare nivel
Luarea în considerare a imperfecţiunilor se poate face prin intermediul unei imperfecţiuni
geometrice echivalente, exprimata printr-o înclinare iniţiala φ:

0 h m
φ φ α α =

în care:
0
1 200 φ =
55
2 2
0.43
21
2
: 0.67
3
1 1
0.5 1 0.5 1 0.87
4
1
: 0.67 0.87 0.0029
200
h
h
m
h
dar
m
rezulta
α
α
α
φ
= = =
≥ =
| | | |
= + = + =
| |
\ ¹ \ ¹
= × × =

Înclinarea iniţiala φ poate fi înlocuită printr-un sistem de forţe orizontale echivalente. La
structurile în cadre, aceste forţe orizontale echivalente trebuie aplicate la fiecare nivel (Figura
2.7). Încărcarea totală la fiecare nivel este egală cu 60kN/m×6m×3=1080 kN. Valoarea forţei
orizontale echivalente este egală cu 0.0029×1080 = 3.13 kN. Aceasta forţă se aplică la nivelul
fiecărui nivel.
Pentru structura necontravântuită, rezultatul analizei de flambaj cu programul SAP2000 arată
că valoarea coeficientului de multiplicare a încărcării care conduce la instabilitatea elastică
este 9.1 10
cr
α = < . Structura este deci sensibila la efectele de ordinul II. In cazul structurii
contravantuite, valoarea coeficientului
cr
α creste foarte mult si atinge valoarea 81.3. Structura
nu este deci sensibilă la efectele de ordinul doi, astfel că se poate face o analiză elastică de
ordinul I.

Folosirea contravântuirilor reduce sensibilitatea structurii la efectele de ordinul II. Pentru a
limita impactul asupra fluxurilor de circulaţie pe orizontală, dispunerea lor se face de regulă în
zonele tehnice (de exemplu în zona casei lifturilor). Atunci când sunt însă luate în considerare
încă din faza de conformare a structurii, pot fi dispuse şi în zonele curente. Folosirea
contravântuirilor (în special a celor centrice), trebuie să fie corelată cu conformarea şi
proiectarea antiseismică. De exemplu, contravântuirile centrice în X întors aduc un important
spor de rigiditate însă ductilitatea lor este mai mică decât a cadrelor necontravântuite. Un caz
special este cel al contravântuirile centrice în V întors (Figura 3.31), care au o rigiditate foarte
bună însă ductilitatea lor este redusă iar grinda de legătură (grinda din deschiderea centrală,
Figura 3.31) trebuie să fie supradimensionată pentru a prelua forţele neechilibrate care apar
după flambajul diagonalei comprimate (vezi 6.7.4, SR EN 1998-1).


Figura 3.31. Structură cu contravântuiri centrice în V întors
56
3.5 Aplicaţie: Calculului unei structuri în cadre metalice multietajate
Calculul s-a efectuat pe o structură metalică în cadre necontravântuite, care are 3 deschideri şi
6 nivele (Figura 3.32). Încărcările au valorile pentru starea limita ultima (SLU) prezentate în
Tabelul 3.4.
Tabelul 3.4. Încărcările verticale şi orizontale
Cazul
Încărcarea verticală P
[kN/m]
Încărcarea orizontală F
[kN]
1 60.0 6.0

F
F
F
F
F
F
P
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
HEB360
IPE360
IPE360
IPE360
IPE360
IPE360
IPE360
6.00 6.00 6.00
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
3.50
P
P
P
P
P

Figura 3.32. Structura analizată
Stâlpii sunt realizaţi din profile HEB360, iar grinzile sunt realizate din profile IPE360.
Ambele secţiuni sunt realizate din oţel S355 şi sunt de clasă 1. Prinderile stâlpilor la bază se
consideră încastrate. Prinderile dintre grinzi şi stâlpi se realizează cu placă de capăt extinsă şi
şuruburi de înaltă rezistenţă. Pentru a evidenţia influenţa caracteristicilor îmbinărilor asupra
răspunsului structurii, nodurile se vor considera în analiza în două situaţii şi anume:
- noduri rigide cu rezistenţă completă
- noduri semi-rigide cu rezistenţă parţială.
Structura se va analiza prin următoarele metode:
- Analiză de ordinul I elastic
- Analiză de ordinul II elastic
- Analiza de ordinul I rigid plastic
- Analiza de ordinul II elastic-perfect plastic
- Analiza elasto-plastică cu considerarea aproximativa a efectelor de ordinul II (metoda
Merchant - Rankine)
Pentru analiza structurală se foloseşte programul SAP2000 (http://www.csiberkeley.com) iar
pentru calculul îmbinărilor programul CoP (http://www.connectionprogram.com).

Calculul imperfecţiunilor cadrului
Luarea în considerare a acestor imperfecţiuni se poate face prin intermediul unei
imperfecţiuni geometrice echivalente, exprimata printr-o înclinare iniţiala φ:

0 h m
φ φ α α =

57
in care:
0
1 200 φ =

2 2
0.43
21
2
: 0.67
3
1 1
0.5 1 0.5 1 0.87
4
1
: 0.67 0.87 0.0029
200
h
h
m
h
dar
m
rezulta
α
α
α
φ
= = =
≥ =
| | | |
= + = + =
| |
\ ¹ \ ¹
= × × =

Înclinarea iniţiala φ poate fi înlocuită printr-un sistem de forţe orizontale echivalente. La
structurile în cadre, aceste forţe orizontale echivalente trebuie aplicate la fiecare nivel (Figura
2.7). Încărcarea totală la fiecare nivel este egală cu 60 kN/m×6m×3=1080kN. Valoarea forţei
orizontale echivalente este egală cu 0.0029×1080 = 3.13 kN. Aceasta forţă se aplică la nivelul
fiecărui nivel.

Calculul nodurilor grindă-stâlp
Nodurile grindă-stâlp sunt realizate cu plăci de capăt de grosime 25 mm şi şuruburi M24,
gr.10.9, care lucrează că şuruburi normale (Figura 3.34). Componenta slabă a nodului este
panoul inimii stâlpului. Deşi nodul este considerat de mulţi proiectanţi un nod rigid şi cu
rezistenţă completă, caracteristicile lui îl încadrează în categoria nodurilor semirigide şi cu
rezistenţă parţială. Dacă se doreşte creşterea rigidităţii şi a capacităţii portante, se poate întări
inima prin două metode:
- Se foloseşte o secţiune cu inima mai groasă (de exemplu profile HEM, profile sudate, etc).
Dezavantajul acestei soluţii este că poate să conducă la o creşterea semnificativă a
consumului de oţel.
- Se întăreşte inima stâlpului prin dispunerea de panouri suplimentare pe inimă.
Dezavantajele unei astfel de soluţii ţin de dificultatea realizării sudurii şi de efectele
secundare pe care aceasta le induce, cum ar fi de exemplu comportarea fragilă sub
încărcări repetate.

Figura 3.33. Întărirea panoului inimii stâlpului cu plăci suplimentare pe inimă, SR EN 1993-
1-8
Rezistenţa nodului este foarte apropiată de cea a grinzii (89% din capacitatea plastică a
grinzii) iar rigiditatea raportată la cea a grinzii este 13.2, adică mai mică decât 25 (limita
pentru care poate fi considerat teoretic rigid la structurile necontravântuite). Deoarece
momentul aplicat este mai mic decât 2/3 din capacitatea nodului, rigiditatea nodului S
j
este
egală cu rigiditatea iniţială S
j,ini
. Se va considera în analiză atât cazul teoretic în care nodul
58
este rigid cât şi cel real în care se va modela semi-rigiditatea nodului printr-un resort dispus în
nodurile structurii.
Analiza de ordinul II. Analiza de stabilitate
Tipul de analiză structurală trebuie ales în funcţie de sensibilitatea structurii la deplasări
laterale (ordinul I sau II) şi în funcţie de capacitatea plastică a structurii (elastic sau plastic).
Astfel, pentru un caz de încărcare dat, un cadru poate fi considerat cu noduri fixe sau
deplasabile în funcţie de valoarea raportului dintre încărcarea verticală totală F
Ed
aplicată
structurii şi încărcarea critică elastică F
cr
care conduce la instabilitate laterală. Pentru analiza
elastică, acest lucru se verifică prin evaluarea factorului
cr
cr
Ed
F
F
α = .

Figura 3.34. Vedere cu nodul grindă-stâlp
Tabelul 3.5. Caracteristicile nodurilor grinda-stalp
Tip nod
M
j,Rd

[kNm]
m
*
(M
j,Rd
/M
pl,b,Rd
)
S
j,ini

[kNm/rad]
S
j

[kNm/rad]
S
*
j
Tip
Caracteristici
reale
314.3 0.89 75677.8 75677.8 13.2
semi-rigid
parţial
rezistent

Pentru structura cu noduri rigide, rezultatul analizei de flambaj cu programul SAP2000 arată
că valoarea coeficientului de multiplicare a încărcării care conduce la instabilitatea elastica
este 11.14
cr
α = (Figura 3.35).


Figura 3.35. Analiza de flambaj cu programul SAP2000
59
În lipsa unui program de calcul, coeficientul α
cr
se poate calcula cu relaţia următoare (vezi
capitolul 2.2):
,
Ed
cr
Ed H Ed
H h
V
α
δ
| |
| |
=
|
|
|
\ ¹
\ ¹

Pentru calculul lui α
cr
, se aplică formula de mai sus la fiecare nivel şi în final se adoptă
valoarea minimă. În Tabelul 3.6 sunt prezentate valorile coeficientului α
cr
pentru fiecare nivel
pentru structura cu noduri rigide. Valoarea minimă se obţine pentru etajele 1 şi 2 şi este
10.1
cr
α = . Calculul manual conduce la valori mai mici (conservative) ale coeficientului α
cr

faţă de cele obţinute cu programul de calcul SAP2000 (10.1 faţă de 11.14). Deoarece valoarea
coeficientului α
cr
este mai mare decât 10 (limita din SR EN 1993-1-1), structura este
clasificată cu noduri fixe şi se poate face o analiză elastică de ordinul I cu imperfecţiuni
(globale). Având în vedere însă că structura este foarte aproape de graniţa dintre structurile cu
noduri fixe si cele cu noduri deplasabile, s-a făcut şi o analiză elastică de ordinul II pentru a
observa care este diferenţa dintre cele două tipuri de analiză. Rezultatele arată o creştere a
deplasărilor orizontale la vârful structurii de la 11.7mm la 12.8mm, adica o crestere de 9.4%.
Figura 3.36 prezintă comparativ valorile reacţiunilor la baza stalpilor în calculul de ordinul I
şi în cel de ordinul II. Şi în acest caz, se constată creşteri ale eforturilor de până la 10% dacă
se face un calcul de ordinul II şi nu unul de ordinul I.
Tabelul 3.6. Evaluarea simplificată a coeficientului α
cr
pentru structura cu noduri rigide
etaj H
Ed
V
Ed
δ
H,Ed
h α
cr,i
α
cr

1 50 6656 0.0018 3.5 14.6
2 44.36 5548 0.0027 3.5 10.1
3 34.54 4438 0.0027 3.5 10.1
4 26.42 3328 0.0021 3.5 13.2
5 17.6 2218 0.0014 3.5 19.8
6 8.8 1108 0.0009 3.5 30.9
10.1

Figura 3.36. Recţiunile la bază în analiza de ordinul I (a) şi în cea de ordinul II (b), structura
cu noduri rigide
60
Pentru structura cu noduri semirigide, rezultatul analizei de flambaj cu programul SAP2000
arată că valoarea factorului
cr
α este 8.96 . Deoarece 10
cr
α < , structura este clasificată cu
noduri deplasabile. Chiar dacă influenţa nu este mare, este necesară luarea în considerare a
efectelor de ordinul II globale. Valorile eforturilor obţinute în analiza de ordinul II pot fi
folosite direct în verificările de rezistenţă şi stabilitate (metoda 2, capitolul 3.2.2).


a) b)
Figura 3.37. Primul mod de flambaj pentru structura cu noduri rigide a) şi pentru cea cu
noduri semirigide b)

Figura 3.38. Analiza de ordinul I şi analiza de ordinul II cu programul SAP2000
Figura 3.39 prezintă comparativ curbele pentru analiza elastică de ordinul I şi II. Pentru
structura cu noduri semirigide, deplasările din analiza de ordinul II sunt mai mari faţă de cele
din analiza de ordinul I cu circa 10.3% (pentru nivelul de calcul al încărcărilor). Diferenţele
semnificative apar însă dacă se ia în considerare semirigiditatea nodurilor grindă-stâlp. Astfel,
dacă nodul se modelează cu caracteristicile reale de rigiditate, are loc o creştere a deplasării la
vârf faţă de structura cu noduri teoretic rigide de circa 31.6% pentru analiza de ordinul I şi de
circa 32.8% pentru cea de ordinul II.




Efectul P-∆
61
Tabelul 3.7. Comparaţie între deplasările maxime la vârf
Analiza
Deplasarea orizontala la
vârf [mm]
Elastic ordinul I, rigid 11.7
Elastic ordinul II, rigid 12.8
Elastic ordinul I, semirigid 15.4
Elastic ordinul II, semirigid 17.0
* pentru nivelul de calcul al încărcărilor

0
35
70
105
140
0 0.02 0.04 0.06 0.08
Deplasarea la varf, [m]
M
u
l
t
i
p
l
i
c
a
t
o
r
u
l

i
n
c
a
r
c
a
r
i
i
,

α

elastic ordinul I, rigid
elastic ordinul II, rigid
elastic ordinul I, semirigid
elastic ordinul II, semirigid
4
3
2
1

Figura 3.39. Curbele comparative multiplicatorul încărcării – deplasarea la vârf pentru analiza
de ordinul I şi analiza de ordinul II, cu noduri rigide şi semirigide
Structurile static nedeterminate realizate din elemente ductile au o rezervă importantă de
capacitate portantă faţă de limita elastică (Figura 3.17). De aceea, pentru a evalua modul de
comportare a structurii daca încărcările depăşesc valorile de calcul, se realizează o analiză
plastică pentru structura cu noduri rigide şi pentru cea cu noduri semirigide. Acest tip de
analiză presupune creşterea simultană a tuturor încărcărilor aplicate pe structură
(gravitaţionale şi orizontale) şi diferă de analiza de tip push-over, la care doar forţele
orizontale sunt incrementate, cele gravitaţionale rămânând constante. În cazul analizei
plastice, daca factorul
cr
α este mai mic decât 15 atunci trebui luate in considerare efectele de
ordinul II. Deoarece
cr
α pentru ambele structuri (cu noduri rigide si cu noduri semirigide)
este mai mic decat 15, este necesară luarea în considerare a efectelor de ordinul II. Pentru
comparaţie, se prezintă însă şi rezultatele din calculul de ordinul I. Deoarece nodurile au
capacitatea portantă mai mică decât cea a grinzilor (au rezistenţă parţială), îmbinările au fost
dimensionate să rămână în stadiul elastic sub încărcările de calcul. Articulaţiile plastice din
încovoiere la capetele grinzilor sunt atribuite îmbinărilor şi nu grinzilor si sunt modelate prin
curbe moment-rotire biliniare de tip rigid-plastic, definite de momentul capabil M
j,Rd
(Tabelul
3.5) si rotirea ultima, ϕ
u
. Momentul M
j
,
Rd
este normalizat la momentul plastic capabil al
grinzii M
pl,b
iar rotirea ultima ϕ
u
este normalizata la rotirea la curgere, ϕ
c
(Figura 3.40).
Rigiditatea elastica K
ϕ
(Tabelul 3.5) este introdusa ca resort la rotire. Pentru stâlpi, se definesc
articulaţii plastice la cele două extremităţi de tip încovoiere cu forţă axială (de tip P-M)
(Figura 3.41).
62


Figura 3.40. Definirea articulaţiilor plastice de tip moment încovoietor pentru grinzi




Figura 3.41. Definirea articulaţiilor plastice de tip P-M pentru stâlpi
63
Figura 3.42 si Figura 3.43 prezintă comparativ curbele pentru analiza plastică de ordinul I şi
II. Pentru comparaţie, se prezintă şi curbele rezultate din analiza elastică. Se poate observa ca
multiplicatorii corespunzători formării primei articulaţii sunt mai mari decât 1 (Tabelul 3.8),
deci structurile au o comportare in domeniul elastic pentru încărcările de calcul. Folosirea
nodurilor cu rezistenţă parţială nu are influenţă asupra siguranţei în exploatare sub încărcările
de calcul. Multiplicatorul încărcării, λ, corespunzător formării mecanismului plastic de cedare
este mai mare decât 2, ceea ce înseamnă că structura are o rezervă mare de rezistenţă.
Figura 3.45 prezintă mecanismele plastice pentru structura cu noduri rigide şi cea cu noduri
semirigide. Distribuţia articulaţiilor plastice arată o bună conformare a structurii. În analiza de
ordinul I, atât la structura cu noduri rigide cât şi la cea cu noduri semirigide, colapsul
structurii se produce prin formarea de articulaţii plastice la stâlpii centrali de la parter. Dacă
nodurile au rezistenţă parţială, este important ca în cazul în care se face o astfel de analiză, să
se verifice rotirea din noduri pentru a nu se depăşi capacitatea lor de rotire. Detalierea
structurii trebuie de asemenea să ţină seama de posibilitatea formării articulaţiilor plastice,
prin asigurarea stabilităţii laterale în dreptul articulaţiilor plastice potenţiale.

Tabelul 3.8. Multiplicatorul încărcării, λ
Multiplicatorul încărcării
Curgere Cedare
Structura
Ord. I Ord. II Ord. I Ord. II
Rigid 1.64 1.61 2.46 2.05
Semirigd 1.90 1.89 2.61 2.23

0
53
106
159
0 0.1 0.2 0.3 0.4
Deplasarea la varf, [m]
M
u
l
t
i
p
l
i
c
a
t
o
r
u
l

i
n
c
a
r
c
a
r
i
i
,

λ

elastic ordinul I, rigid
elastic ordinul II, rigid
plastic ordinul I, rigid
plastic ordinul II, rigid
3
2 1
2

Figura 3.42. Curbele comparative multiplicatorul încărcării – deplasarea la vârf pentru analiza
de ordinul I şi II, structura cu noduri rigide
64
0
36
72
108
0 0.1 0.2 0.3 0.4
Deplasarea la varf, [m]
M
u
l
t
i
p
l
i
c
a
t
o
r
u
l

i
n
c
a
r
c
a
r
i
i
,

λ

elastic ordinul I, semirigid
elastic ordinul II, semirigid
plastic ordinul I, semirigid
plastic ordinul II, semirigid
3
2 1
2

Figura 3.43. Curbele comparative multiplicatorul încărcării – deplasarea la vârf pentru analiza
de ordinul I şi II, structura cu noduri semirigide
Este interesant de remarcat că semirigiditatea nodului conduce la redistribuţia momentelor
încovoietoare de pe reazem către câmp, ceea ce duce la întârzierea formării articulaţiei
plastice la capete, unde oricum momentul încovoietor este mai mare decât cel din câmp
(Figura 3.44).


Figura 3.44. Diagrama de moment încovoietor pe grindă la formarea primei articulaţii plastice

Rigid ord. I Rigid ord. II
Nod rigid
Nod semirigid
65

Semirigid ord. I Semirigid ord. II
Figura 3.45. Mecanismele plastice

Analiza elasto-plastica cu considerarea simplificata a efectelor de ordinul II. Metoda
Merchant-Rankine
Utilizarea directă a analizei plastice de ordinul I este de regulă limitată la structurile în cadre
cu numar redus de etaje, de regulă până în 3 etaje. Din condiţii de siguranţă, folosirea ei la
structuri cu mai multe etaje nu este permisă, în principal din cauza următorilor factori
(Maquoi and Jaspart, 2001):
- modificarile geometriei cadrului nu sunt luate în considerare în analiza de ordinul I;
- cedarea cadrului din cauza instabilităţii, care poate să impiedice atingerea capacităţii
plastice ultime din analiza plastică de ordinul I.
O metoda simplificată de obţinere a multiplicatorului încărcării ultime este metoda Merchant-
Rankine. Această metodă permite determinarea multiplicatorului încărcării ultime pe baza
factorului încărcării limită din analiza rigid-plastică de ordinul I şi a multiplicatorului
încărcării critice elastice, α
cr
. Detalii despre aplicarea metodei se găsesc în Anexa 1. În
continuare se prezintă aplicarea metodei la structura cu noduri rigide cu 6 etaje prezentată în
acest capitol.
Principiul metodei constă în evaluarea multiplicatorului încărcării corespunzător cedării λ
u
, pe
baza multiplicatorului încărcării din analiza plastică de ordinul I, λ
p
şi cel corespunzător
instabilităţii elastice, λ
cr
:
1 1 1
u p cr
λ λ λ
= + (31)
Daca structura este rigidă la încărcări laterale, atunci λ
cr
este mult mai mare decât λ
p
,
rezultând o valoarea redusă a raportului λ
p

cr
. Influenţa efectelor de ordinul II este redusă şi
încărcarea ultimă este apropiată de încărcarea din analiza rigid-plastică de ordinul I. Spre
deosebire de acest caz, atunci când structura este flexibila, rezulta o valoare mare a raportului
λ
p

cr
. Încărcarea ultimă este apropiată de încărcarea corespunzătoare flambajului elastic.
Pentru structura cu noduri rigide, daca se înlocuieşte valorile λ
p
şi λ
cr
, rezultă:
1 1 1
2.02
2.46 11.13
u
u
λ
λ
= + ⇒ =
Valoarea este foarte apropiată de cea obţinută în analiza plastică de ordinul II, λ
u
= 2.06
(Tabelul 3.8).
66
3.6 Aplicaţie: Calculului unei hale cu structură metalică
Calculul se efectuează pe o structură metalică parter cu o singură deschidere. Cladirea are 48
de metri lungime (8 travei de 6 metri), deschiderea de 20 de metri (interax stalpi) si inaltimea
la streasina de 6 metri. Panta acoperisului este de 7°(Figura 3.46). Structura este realizată din
elemente cu secţiuni din tablă sudată, preponderent de clasa 3. Grinzile sunt realizate cu vute
la capetele dinspre stalpi de lungime 3 metri. Stalpii sunt realizati cu inertie constanta si sunt
prinsi incastrat la baza. Secţiunile sunt realizate din oţel S355J0. Hala este amplasată în
Bucureşti şi este solicitată la acţiuni permanente şi climatice (vânt, zăpadă). Calculul se face
cu programul SAP2000 pe un model de cadru plan amplasat la mijlocul lungimii clădirii.


Figura 3.46. Ansamblu spaţial hală
3.6.1 Evaluarea actiunilor si a combinatiilor de actiuni
Evaluarea actiunilor s-a facut pe baza prevederilor din SR EN 1991-1-1, SR EN 1991-1-3,
NP-082-04 pentru actiunile permanente, din zapada si vant iar gruparea actiunilor pe baza
prevederilor din CR0-2005. Imperfectiunile geometrice s-au evaluat pe baza prevederilor din
SR EN1993-1-1.
3.6.1.1 Actiunea permanenta
Valorile normate ale încărcării permanente luate în calcul sunt:
- Greutatea proprie a scheletului metalic de rezistenţă - introdusă automat în calculul spaţial
de către programul de calcul
- Greutatea proprie a acoperişului termoizolat g
n
=0.40 kN/m2
- Greutatea proprie a pereţilor termoizolaţi g
n
= 0.3 kN/m2
- Greutatea proprie din spaţiul tehnic al acoperişului (instalaţii electrice şi de aclimatizare,
etc): g
n
=0.15 kN/m2
Pentru un cadru curent si considerand o travee de 6m, rezulta o incarcare uniform distribuita
pe grinzi de 3.3kN/m si de 2.7kN/m pe stalpi.
Coeficientul de calcul al încărcării in conformitate cu CR 0-2005 este 1.35 pentru starea limita
ultimă de rezistenţă si stabilitate in gruparea fundamentala SLU, respectiv 1.00 pentru starea
limita de serviciu SLS.
67
3.6.1.2 Actiunea zapezii
Valoarea caracteristica a încărcării din zăpadă pe acoperiş s
k
se determina astfel:
S
k
= µ
i
C
e
C
i

s0,k
= 1,60 kN/m
2

unde:
s
0,k
– valoarea caracteristica a încărcării din zăpada pe sol [kN/m
2
] in amplasament (pentru
Bucureşti, valoarea este de 2.0kN/m
2
);
C
e
– coeficientul de expunere al amplasamentului construcţiei (valoarea este 1,0 - expunere
completă, in conformitate cu Tab. 2.1/ CR 1-1-3-2005);
C
t
– coeficientul termic (valoarea este 1,00 – acoperişuri cu termoizolaţii uzuale);
µ
i
– coeficientul de forma pentru încărcarea din zăpada pe acoperiş:
µ
1
= 0.8 – având in vedere panta mică a acoperişului, se considera varianta zăpezii distribuite
uniform;

Figura 3.47. Distributia coeficientilor de forma pentru incarcarea din zapada pe acoperisuri cu
doua pante
Pentru un cadru curent si considerand o travee de 6m, rezulta o incarcare uniform distribuita
pe grinzi de 9.6kN/m (pe un plan orizontal). Echivalent, incarcarea distribuita pe grinda are
intensitatea de 9.53kN/m.
Coeficientul de calcul al încărcării in conformitate cu CR0-2005 este 1.50 pentru SLU,
respectiv 1.00 pentru SLS.
3.6.1.3 Evaluarea încărcării normate distribuite din vânt (conform NP-082-2004)
Presiunea vântului la înălţimea z deasupra terenului, pe suprafeţele rigide exterioare sau
interioare ale structurii se determina cu relaţia:
w(z) = q
ref
c
e
(z) c
p

unde:
q
ref
– este presiunea de referinţă a vântului (pentru Bucureşti, valoarea este de 0.5kN/m
2
, în
conformitate cu Anexa A / NP-082-04);
c
e
(z) – factorul de expunere la înălţimea z deasupra terenului;
c
e
(z) = c
g
(z) c
r
(z)
c
g
(z) = 1+g[2I(z)]
I(z)=β
0.5
/2.5ln(z/z
0
)
c
r
(z) = k
r
2
(z
0
) (ln z/z
0
)
2

in care:
- c
g
(z) este factorul de rafala
- c
r
(z) este factorul de rugozitate
- z
0
este lungimea rugozitatii, in [m]; pentru zone cu densitate redusa de constructii, are
valoarea 0.3;.
- k
r
(z
0
) are valoarea 0.22
68
- β are valoarea 2.35
- g este factorul de varf si are valoarea recomandata 3.5
Pentru o inaltime la streaşina de 6 metri, valoarea factorului de expunere este c
e
(z)=1.17

c
p
– coeficient aerodinamic de presiune (c
pe,10
in conformitate cu capitolul 12 din NP-082-04).
Coeficientii de presiune c
pe,10
depind de raportul d/h (vezi Figura 3.48).

Figura 3.48. Coeficienţii de presiune c
p
pentru pereţii verticali
In conformitate cu prevederile de la paragraful 12.2.2 din NP-082-04, pentru un raport
d/h=3.33, pentru vant transversal (θ=0), valoarea coeficientului c
p
este 0.64 pentru zona D si
-0.3 pentru zona E.
Pentru acoperis, coeficientii de presiune c
pe,10
depind de tipul de streasina si de panta
acoperisului (paragraful 12.2.5 din NP-082-04). Pentru o panta de 7°, valorile c
p
sunt -1.12
pentru zona G, -0.54 pentru zona H, -0.44 pentru zona J si -0.32 pentru zona I. Latimea zonei
G si a zonei J este e/10 adica 1.20m, iar cea a zonelor H si I este de 8.8m.

Figura 3.49. Coeficienţii de presiune c
p
pentru acoperis

69


Figura 3.50. Distributia presiunii din vant w(z) pe cadrul transversal, in kN/m
Coeficientul de calcul al încărcării in conformitate cu CR 0-2005 este 1.50 pentru SLU,
respectiv 1.00 pentru SLS.
3.6.1.4 Evaluarea imperfectiunilor
Luarea în considerare a acestor imperfecţiuni se poate face prin intermediul unei
imperfecţiuni geometrice echivalente, exprimata printr-o înclinare iniţiala φ:

0 h m
φ φ α α =

in care:
0
1 200 φ =
2 2
0.81
6
1 1
0.5 1 0.5 1 0.86
2 2
1
: 0.81 0.86 0.0035
200
h
m
h
rezulta
α
α
φ
= = =
| | | |
= + = + =
| |
\ ¹ \ ¹
= × × =

Aceasta abatere globala de la axa verticala φ poate fi modelata direct pe cadru.

Figura 3.51. Imperfecţiunea echivalenta corespunzătoare abaterii de la verticala
3.6.1.5 Evaluarea imperfecţiunilor
Gruparea efectelor structurale ale acţiunilor pentru verificarea structurii la starea limita ultima
s-a făcut pe baza relaţiei:

2.25
-3.93
-1.90
-1.54
-1.12
-1.05
0.32°
70
, ,1 0, ,
1 2
1.35 1.5 1, 5
n m
k j k i k i
j i
G Q Q ψ
= =
+ + ∑ ∑
unde:
- G
k,j
este efectul pe structura al acţiunii permanente j, luata cu valoarea sa caracteristica;
- Q
k,i
este efectul pe structura al acţiunii variabile i, luata cu valoarea sa caracteristica;
- Q
k,1
este efectul pe structura al acţiunii variabile care are ponderea predominanta intre
acţiunile variabile, luata cu valoarea sa caracteristica;
- ψ
0,i
este un factor de simultaneitate al efectelor pe structura ale acţiunilor variabile i, luate
cu valorile caracteristice (0.70 pentru acţiunile considerate).
Se considera trei grupări de incarcari si anume:
Combinatia 1: Zăpada ca singura acţiune variabilă
,
1
1.35 1.5
n
k j zapada
j
G Q
=
+ ∑
Combinatia 2: Zăpada ca acţiune variabilă predominantă
,
1
1.35 1.5 1.5 0.7
n
k j zapada vant
j
G Q Q
=
+ + × ∑
Combinatia 3: Vântul ca acţiune variabilă predominantă
,
1
1.35 1.5 1.5 0.7
n
k j vant zapada
j
G Q Q
=
+ + × ∑
3.6.2 Analiza structurala
Se executa mai intai o analiza elastica de ordinul I pentru a stabili cu o anumita aproximaţie
secţiunile elementelor. Rezulta secţiunile următoare pentru stâlpi si grinzi:
- Grinda: Secţiune H 700x200x15x10 mm la extremitatea vutei si 400x200x15x10mm la
interior si pe zona curenta
- Stalp: Secţiune H 500x250x20x8mm


a)
71

b)

c)
Figura 3.52. Diagramele de momente: a) combinaţia 1; b) combinaţia 2; c) combinaţia 3
Evaluarea factorului incarcarii critice α
cr
se face cu programul SAP2000. Rezultatele arata ca
structura nu este sensibila la efectele de ordinul II (Tabelul 3.8). Deoarece toate valorile
actorului incarcarii critice α
cr
sunt mai mari decat 10, se considera ca structura nu este
sensibila la efectele de ordinul II.
Tabelul 3.9. Multiplicatorul încărcării critice, α
cr

α
cr
1
α
cr
2
α
cr
3

Comb.1 25.6 29.5 90.9
Comb.2 27.7 32.04 98.4
Comb.3 37.3 43.3 132.6


72
4 CALCULUL LA ACŢIUNEA SEISMICĂ
Acţiunea seismică reprezintă o vibraţie a terenului, respectiv a bazei structurii. Acceleraţia,
viteza şi deplasarea impuse bazei structurii variază în timp, acţiunea seismică având astfel un
caracter dinamic. Datorită vibraţiilor terenului, în structură se produc deformaţii, care
generează la rândul lor forţe de revenire (datorită rigidităţii structurii), forţe de amortizare şi
forţe de inerţie (datorită masei structurii). Aceste forţe trebuie să se afle într-un echilibru
dinamic. Pentru cazul în care toate gradele de libertate dinamică ale structurii au aceiaşi
direcţie cu acţiunea seismică, echilibrul dinamic al structurii poate fi exprimat prin ecuaţia de
mişcare a sistemului (Chopra, 2001):
[ ] ( ) { } [ ] ( ) { } [ ] ( ) { } [ ]{ } ( ) 1
g
m u t c u t k u t m a t + + = − && & (32)
unde [m] este matricea maselor, [c] este matricea de amortizare, [k] este matricea de rigiditate,
{ } u&& este vectorul acceleraţiilor relative , { } u& este vectorul vitezelor relative, { } u este vectorul
deplasărilor relative, {1} este un vector unitar, iar a
g
(t) este acceleraţia terenului.
Calculul structurilor la acţiunea seismică necesită: (a) un model structural, (b) un model al
acţiunii seismice şi (c) o metodă de calcul structural. După cum se poate observa din ecuaţia
de mişcare (32) şi din Figura 4.1, modelul structurii necesită la rândul său stabilirea unui
model al maselor, al amortizării şi al proprietăţilor mecanice ale structurii (rigiditate şi
eventual rezistenţă).

Figura 4.1. Schema principială a elementelor necesare pentru efectuarea calculului structural
la acţiunea seismică.
Acest capitol tratează aspecte specifice ale calculului structurilor metalice la acţiunea seismică
conform SR EN 1998-1:2004, corelând modelul structurii şi al acţiunii seismice, cu metoda
de calcul.
4.1 Concepte de proiectare seismică
Scopul efectuării unui calcul structural este acela de a obţine informaţiile necesare referitoare
la răspunsul structurii (eforturi, deformaţii, etc.) necesare pentru proiectarea acesteia.
Structurile amplasate în zone seismice pot fi proiectate urmând două concepte principial
diferite (SR EN 1998-1:2004, paragraful 6.1.2):
modelul structurii
modelul proprietăţilor
mecanice ale structurii
modelul amortizării modelul maselor
[ ] ( ) { } [ ] ( ) { } [ ] ( ) { } [ ]{ } ( ) 1
g
m u t c u t k u t m a t + + = − && &
modelul acţiunii seismice metode de calcul
structural
73
comportare disipativă (ductilă) a structurii;
comportare slab-disipativă (fragilă) a structurii.
Diferenţa dintre comportarea disipativă şi cea slab-disipativă este dictată de ductilitatea
structurii. Ductilitatea reprezintă capacitatea structurii de a se deforma în domeniul plastic
fără o reducere substanţială a capacităţii portante. În Figura 4.2 sunt prezentate la nivel
principial relaţii forţă-deplasare ce caracterizează structuri cu comportare ductilă şi fragilă.
În cazul unei structuri cu o comportare fragilă, după atingerea limitei elastice (care este
apropiată de forţa maximă), forţa înregistrează o degradare bruscă. Structurile cu o
comportare fragilă au o capacitate redusă de deformare în domeniul plastic. În cazul unei
structuri ductile, după atingerea limitei elastice, structura se deformează în domeniul plastic,
până la atingerea forţei maxime (palier de consolidare). Structura cedează (forţa înregistrează
o scădere substanţială) numai după consumarea unor deformaţii plastice importante.
Structurile ductile pot supravieţui unor forţe seismice ce depăşesc forţa de curgere, deoarece
după atingerea limitei elastice ele se pot deforma în domeniul plastic fără o degradare
substanţială a rezistenţei.
DEPLASARE
F
O
R
T
A
COMPORTARE FRAGILA
COMPORTARE
limita elastica
cedare
limita elastica
consolidare
cedare
DUCTILA

Figura 4.2. Schematizarea a răspunsului ductil şi fragil a unei structuri.
4.1.1 Conceptul de proiectare disipativă a structurii
Din considerente economice multe structuri sunt proiectate pentru forţe seismice reduse
substanţial faţă de cele care i-ar fi necesare pentru un răspuns elastic sub efectul acţiunii
seismice corespunzătoare Stării Limită Ultime (SLU). Ca urmare, structura va depăşi limita
elastică, înregistrând deformaţii plastice. Pentru a preîntâmpina avarierea excesivă a structurii
şi a respecta cerinţa fundamentală de comportare la SLU – siguranţa vieţii, deformaţia plastică
impusă de către acţiunea seismică nu trebuie să depăşească capacitatea de deformare în
domeniul plastic a structurii. Astfel, rezistenţa minimă la forţe laterale (F
y
) care trebuie
asigurată structurii pentru ca aceasta să nu înregistreze avarii excesive este în relaţie directă cu
capacitatea structurii de deformare în domeniul plastic. Pentru un nivel dat al acţiunii seismice
corespunzătoare SLU, pot fi determinate diferite combinaţii rezistenţă/ductilitate care să
asigure satisfacerea cerinţelor de proiectare la SLU (siguranţa vieţii).
În Figura 4.4 este prezentată relaţia principială între rezistenţa structurii la forţe laterale (F
y
) şi
cerinţa de deplasare inelastică (d
in
) impusă structurii de un nivel dat al acţiunii seismice. Cu
cât rezistenţa structurii la forţe laterale (F
y
) este mai mică, cu atât cerinţa de ductilitate
(µ = d
in
/d
y
) impusă structurii este mai mare. Astfel, structurile care posedă o ductilitate mai
mare pot fi proiectate pentru forţe laterale mai mici şi viceversa.
74
Normele de proiectare seismică oferă posibilitatea alegerii unor niveluri diferite de ductilitate
(de obicei trei) a structurilor, încadrându-le pe acestea din urmă în clase de ductilitate.
Alegerea unei clase de ductilitate la proiectarea unei structuri noi are două consecinţe majore
în procesul de proiectare. Prima dintre acestea o reprezintă valoarea încărcării seismice de
proiectare, care este determinată pe baza unui spectru de calcul, redus faţă de cel elastic cu
valoarea factorului de comportare q. Structurile proiectate pe baza unei clase de ductilitate
mai ridicate (şi care au o ductilitate mai mare) au asociate valori mai ridicate ale factorului de
comportare q, şi, în consecinţă, forţe seismice de proiectare mai mici. Cea de-a doua
consecinţă a alegerii clasei de ductilitate constă în necesitatea asigurării unui anumit nivel de
ductilitate la nivel de structură. În acest scop, normele de proiectare seismică conţin prevederi
specifice de detaliere şi proiectare pentru structurile din fiecare clasă de ductilitate, prevederi
care au menirea să asigure structurii valori ale ductilităţii în acord cu clasa de ductilitate
aleasă. Ductilitatea unei structuri se asigură pe baza unor criterii specifice diferitelor materiale
de construcţii (oţel, beton armat, lemn, etc.) şi tipuri de structuri (cadre contravântuite şi
necontravântuite, pereţi structurali, etc.). Spre exemplu, pentru asigurarea ductilităţii la nivel
de structură, SR EN 1998-1:2004 impune cerinţe diferenţiate funcţie de clasa de ductilitate la
nivel de:
material (oţelul pentru construcţii este conform standardelor EN 1993, vezi paragraful 6.2
din SR EN 1998-1:2004);
secţiune (în elementele disipative supuse la încovoiere sau compresiune este necesară
utilizarea unei clase de secţiuni corelate cu clasa de calitate a structurii, vezi Tabelul 4.1 şi
paragraful 6.5.3 din SR EN 1998-1:2004);
element (limitarea zvelteţii elementelor structurale supuse la compresiune şi/sau
încovoiere, inclusiv prin dispunerea unor legături transversale);
îmbinări (folosirea unor îmbinări cu o ductilitate demonstrată prin încercări experimentale
- îmbinări disipative; fie asigurarea unei suprarezistenţe îmbinării, vezi paragraful 6.6.4
din SR EN 1998-1:2004);
structură (asigurarea unui mecanism plastic global prin ierarhizarea rezistenţei elementelor
structurale, vezi Figura 4.3 şi paragraful 4.4.2.3 din SR EN 1998-1:2004).
Tabelul 4.1. Cerinţe impuse clasei de secţiune funcţie de clasa de ductilitate şi factorul de
comportare de referinţă (conform SR EN 1998-1:2004).
Clasă de ductilitate a
structurii
Valoare de referinţă a
factorului de comportare q
Clasa necesară a secţiunii
transversale
1,5 ≤ q ≤ 2 clasa 1,2 sau 3
DCM
2 < q ≤ 4 clasa 1 sau 2
DCH q > 4 clasa 1
Verificarea directă a ductilităţii unei structuri ar fi posibilă doar dacă la proiectare s-ar folosi
metode de calcul neliniar (plastic), static sau dinamic. Totuşi, calculul neliniar este considerat
în prezent prea complex şi laborios pentru proiectarea curentă a structurilor la acţiunea
seismică, fiind utilizat doar la proiectarea structurilor de importanţă ridicată sau la evaluarea
unor construcţii existente. Metoda curentă de proiectare a structurilor amplasate în zone
seismice foloseşte metode de calcul elastic (calcul modal cu spectre de răspuns sau calcul cu
forţe laterale, în care forţele seismice de proiectare (F
Ed
) se obţin prin reducerea forţelor
seismice corespunzătoare unui răspuns elastic (F
el
) prin intermediul factorului de comportare
q. Într-un calcul elastic, sub acţiunea forţelor seismice de proiectare, structura va avea un
răspuns elastic şi va înregistra o deplasare d
e
. Acest model al structurii este însă principial
diferit de comportarea reală a structurii, care va înregistra deformaţii în domeniul plastic (d
in
)
sub efectul acţiunii seismice de calcul (vezi Figura 4.5). De aceea, dimensionarea elementelor
75
structurale şi a îmbinărilor pe baza eforturilor obţinute dintr-un calcul elastic nu este
suficientă pentru proiectarea unei structuri la acţiunea seismică.

(a) (b)
Figura 4.3. Mecanism plastic global (a) şi mecanism plastic de nivel (b).
raspuns elastic
F
y2
F
d
F
y3
F
y1
d
y1
µ
2
µ
3
µ
1
d
y2
d
y3
raspuns
inelastic
d
in3
d
in2
d
in1
F
el
d
el

Figura 4.4. Relaţia principială între rezistenţa structurii şi cerinţa de deplasare inelastică.
În general, nu este economică şi nici posibilă realizarea tuturor elementelor unei structuri ca şi
elemente ductile. Inevitabil o structură disipativă (ductilă) va conţine atât elemente disipative
(ductile), cât şi elemente nedisipative (fragile). Pentru a asigura o comportare disipativă
(ductilă) la nivelul întregii structuri, trebuie preîntâmpinată cedarea elementelor fragile.
Aceasta se poate realiza prin ierarhizarea rezistenţei elementelor structurale, care să conducă
la plasticizarea elementelor structurale ductile, preîntâmpinând cedarea elementelor
structurale fragile. Acest principiu de proiectare se numeşte proiectare bazată pe capacitate şi
este exemplificat în Figura 4.6. Astfel, structura (lanţul) este supusă la încărcarea seismică de
proiectare F
Ed
. În urma unui calcul elastic, toate elementele acestei structuri (ductile şi fragile)
vor înregistra eforturi egale cu F
Ed
. Aceste eforturi servesc la dimensionarea elementelor
structurale ductile, folosind relaţii de verificare de tipul următor:

, ductil Rd Ed
F F ≥ (33)
În structura acţionată de încărcarea seismică de calcul la SLU eforturile din elementele
structurale vor fi însă în general mai mari decât F
Ed
, fiind limitate de rezistenţa elementelor
ductile (F
ductil,Rd
). Prin urmare, pentru a preîntâmpina cedarea elementelor fragile, acesta
trebuie dimensionate astfel încât să posede o suprarezistenţă faţă de capacitatea elementelor
ductile:
76

, , fragil Rd ductil Rd
F F ≥ Ω⋅ (34)
unde Ω este un coeficient supraunitar şi ţine cont de diversele aspecte care pot conduce la
rezistenţe ale elementelor ductile mai mari decât cele de calcul (fenomene de consolidare,
rezistenţă a materialului mai mare decât cea considerată în calcul, etc.).
F
Ed
= F
el
/q
F
d de d
in
F
el
d
el
rãspuns inelastic
rãspuns infinit elastic
rãspuns sub acþiunea
seismicã de calcul

Figura 4.5. Relaţia principială între forţele seismice corespunzătoare unui răspuns infinit
elastic (F
el
), forţele seismice de proiectare (F
Ed
) şi răspunsul plastic al structurii.

Figura 4.6. Principiul de proiectare bazată pe capacitate
(adaptat după Paulay şi Priestley, 1992).

Figura 4.7. Principiul de determinare a eforturilor de calcul în elementele disipative şi în cele
nedisipative.
Spre exemplu, la cadrele metalice necontravântuite cu noduri rigide mecanismul plastic global
impune formarea articulaţiilor plastice la capetele grinzilor, cu excepţia extremităţii inferioare
a stâlpilor de la baza structurii şi a extremităţii superioare a stâlpilor de la ultimul nivel (vezi
paragraful 6.6.1 din SR EN 1998-1:2004). Practic, stâlpilor (elemente nedisipative) trebuie să
77
li se asigure o suprarezistenţă faţă de grinzi (elemente disipative). În acest scop, elementele
nedisipative se dimensionează pentru eforturi amplificate faţă de cele determinate din
combinaţia seismică de încărcări (vezi paragraful 6.6.3 din SR EN 1998-1:2004 şi Figura 4.7).
Această procedură de calcul estimează eforturile din stâlpi corespunzătoare formării unui
mecanism plastic în structură, atunci când în elementele disipative (grinzi) se formează
articulaţii plastice.
În concluzie, proiectarea structurilor la acţiunea seismică conform principiului de comportare
disipativă implică două faze. În prima fază se dimensionează elementele ductile (disipative)
pe baza eforturilor determinate dintr-o analiză elastică a structurii supusă forţelor seismice de
proiectare. Pe lângă rezistenţă, elementele desemnate ductile trebuie să posede şi o ductilitate
corespunzătoare clasei de ductilitate alese. Ductilitatea se asigură prin folosirea unor detalii
constructive şi principii de proiectare specifice diferitelor materiale şi tipuri de structuri. În
cea de-a doua fază – proiectarea bazată pe capacitate – se dimensionează elementele fragile
(nedisipative) pe baza unor eforturi corespunzătoare plasticizării elementelor ductile. Această
procedură de proiectare are scopul să asigure o suprarezistenţă a elementelor fragile faţă de
cele ductile, conducând la structuri ductile per ansamblu.
4.1.2 Conceptul de proiectare slab-disipativă a structurii
Structurile slab-disipative (fragile) au o ductilitate neglijabilă. Deoarece după atingerea limitei
elastice forţa înregistrează o degradare bruscă, aceste structuri trebuie proiectate astfel, ca sub
acţiunea seismică corespunzătoare SLU structura să rămână preponderent în domeniul elastic.
Aceasta corespunde utilizării unui factor de comportare q apropiat de valoarea unitară la
determinarea spectrului de calcul. Deoarece structurile proiectate conform conceptului de
comportare slab-disipativă trebuie să aibă un răspuns preponderent elastic sub acţiunea
încărcărilor seismice de calcul, proiectarea acestora se poate face conform procedurilor de
calcul folosite la proiectarea structurilor amplasate în zone neseismice. Astfel, normele de
calcul seismic (SR EN 1998-1:2004) se folosesc doar pentru determinarea încărcării seismice,
iar verificările structurii la SLU se efectuează conform normelor generale de calcul a
structurilor (de exemplu SR EN 1993 în cazul structurilor metalice).
4.1.3 Alegerea principiului de proiectare
Proiectarea unei structuri ca şi disipativă sau slab-disipativă este la latitudinea proiectantului.
Principial, orice structură poate fi proiectată conform uneia dintre cele două abordări.
Alegerea principiului de proiectare trebuie să ţină cont şi de aspectul economic, depinzând de
tipul structurii şi de zona seismică. În general, detaliile constructive şi cerinţele de proiectare
menite să asigure ductilitate elementelor disipative conduc la un consum mai ridicat de
materiale. De aceea, dacă forţele seismice elastice (nereduse) care acţionează asupra unei
structuri sunt relativ mici (structura este dimensionată preponderent din alte combinaţii de
încărcări decât cea seismică), se poate folosi principiul de proiectare slab-disipativă a
structurii, care, prin omiterea cerinţelor de proiectare menite să asigure o comportare globală
ductilă, va simplifica procesul de proiectare şi va conduce la un consum redus de material.
Totuşi, pentru multe tipuri de structuri acţiunea seismică reprezintă o solicitare foarte severă
în comparaţie cu alte acţiuni, iar asigurarea unui răspuns elastic al structurii sub efectul
acţiunii seismice de calcul la SLU ar conduce la dimensiuni exagerate ale elementelor
structurale şi la un consum excesiv de material. În acest caz, se poate adopta principiul de
proiectare disipativă a structurii, exploatând capacitatea structurii de a se deforma în domeniul
plastic (ductilitatea) şi proiectând structura pentru nişte forţe seismice reduse faţă de cele
corespunzătoare unui răspuns elastic.
78
În consecinţă, principiul de proiectare slab-disipativă se dovedeşte economic în cazul unor
forţe seismice mici, iar cel de proiectare disipativă este mai economic în cazul unor forţe
seismice ridicate. Forţele seismice fiind forţe de natură inerţială, sunt generate de acceleraţia
care acţionează asupra maselor structurii ca urmare a mişcării seismice impuse bazei
structurii. De aceea, forţele seismice vor avea valori reduse în cazul unor structuri uşoare şi
atunci când acţiunea seismică are o intensitate redusă (zone cu seismicitate redusă).
Viceversa, forţele seismice au valori importante în cazul structurilor cu mase mari şi a
structurilor amplasate în zone cu seismicitate ridicată.
Un exemplu de structură uşoară, la care se pretează principiul de proiectare slab-disipativă,
este reprezentat de halele metalice parter. Acestea sunt caracterizate pe de o parte de greutăţii
proprii relativ mici şi pe de altă parte de încărcări mici din exploatare. Exemple tipice de
structuri care atrag asupra lor forţe seismice ridicate sunt structurile multietajate.
4.2 Acţiunea seismică
4.2.1 Generalităţi
Cutremurele de pământ sunt evenimente care au loc relativ rar, dar care pot produce
importante daune materiale şi umane. Efectele principale ale cutremurelor de pământ asupra
mediului natural şi construit sunt: vibraţia ale terenului; incendii; modificarea proprietăţilor
fizice ale terenului de fundare (consolidări, tasări, lichefieri); deplasarea directă a faliei la
nivelul terenului; alunecări de teren; schimbarea topografiei terenului; valuri induse de
cutremure, cum ar fi cele oceanice (tsunami) sau cele din bazine şi lacuri (seişe).
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−2
−1
0
1
2
−1.949
Vrancea 1977, INCERC, NS
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.8
−0.4
0
0.4
0.8
−0.712
Vrancea 1977, INCERC, NS
timp t, s
v
i
t
e
z
a

v
g
(
t
)
,

m
/
s
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.5
−0.25
0
0.25
0.5
0.416
Vrancea 1977, INCERC, NS
timp t, s
d
e
p
l
a
s
a
r
e

d
g
(
t
)
,

m

Figura 4.8. Componenta NS a acceleraţiei, vitezei şi deplasării terenului înregistrate la staţia
INCERC la cutremurul din 4 martie 1977 din Vrancea, România.
79
Dintre acestea, vibraţia terenului reprezintă efectul cel mai important al acţiunii seismice
asupra construcţiilor inginereşti, iar caracteristicile acestea sunt folosite pentru definirea
acţiunii seismice în normele de proiectare seismică. Vibraţia terenului poate fi reprezentată
prin variaţia în timp a acceleraţiei terenului (accelerograme), a vitezei terenului sau a
deplasării terenului, vezi Figura 4.8. Dintre cele trei modalităţi de reprezentare,
accelerogramele sunt cele mai uzuale.
Accelerograma caracterizează complet o anumită mişcare seismică dintr-un amplasament dat,
dar prezintă şi anumite inconvenienţe. Astfel, utilizarea directă a accelerogramei implică
folosirea unui calcul dinamic al structurii, care este relativ laborios. În practica curentă de
proiectare se folosesc cu predilecţie metoda de calcul cu forţe laterale şi calculul modal cu
spectre de răspuns. Ambele metode de calcul structural global folosesc spectrele de răspuns
pentru caracterizarea acţiunii seismice. Ca urmare, SR EN 1998-1:2004 foloseşte spectre
elastice de răspuns pentru reprezentarea de bază a acţiunii seismice dintr-un amplasament
dat. Accelerogramele reprezintă o modalitate alternativă de caracterizare a mişcării seismice
în aceste documente normative.

0 10 20 30 40
−2
0
2
Vrancea 1977, INCERC, NS
t, s
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2


T = 1 s
ξ = 5%

0 10 20 30 40
−0.5
0
0.5
−0.142
T = 1 s
t, s
u
(
t
)
,

m

T = 2 s
ξ = 5%

0 10 20 30 40
−0.5
0
0.5
0.395
T = 2 s
t, s
u
(
t
)
,

m

T = 3 s
ξ = 5%

0 10 20 30 40
−0.5
0
0.5
−0.346
T = 3 s
t, s
u
(
t
)
,

m

0 1 2 3 4
0
0.1
0.2
0.3
0.4
0.5
T, s
S
d
e
,

m
(1.0, 0.142)
(2.0, 0.395)
(3.0, 0.346)

Figura 4.9. Reprezentarea schematică a modului de obţinere a spectrului elastic de deplasare
pentru înregistrarea seismică de la staţia INCERC a cutremurului din 4 martie 1977 din
Vrancea, România.
Un spectru de răspuns elastic este reprezentarea valorilor de vârf ale răspunsului seismic al
unui sistem cu un singur grad de libertate dinamică funcţie de perioada proprie de vibraţie,
80
pentru o anumită valoare a amortizării. Răspunsul seismic poate fi exprimat în termeni de
deplasare, viteză sau acceleraţie. În Figura 4.9 se prezintă principiul de determinare a
spectrului elastic de deplasare, exemplificat pentru înregistrarea seismică de la staţia INCERC
a cutremurului din 4 martie 1977 din Vrancea, România. Pentru a construi un spectru de
deplasare este necesar să se determine răspunsul seismic (deplasarea u(t)) al unor sisteme cu
un singur grad de libertate dinamică având diferite valori ale perioadei proprii de vibraţie (T)
şi o valoare fixă a amortizării ξ, sub acţiunea accelerogramei a
g
(t). Pentru a construi spectrul
elastic de deplasare, din rezultatele răspunsului seismic în timp se reţin doar valorile de vârf
(valorile maxime în modul) ale deplasării u(t), care se notează cu S
de
(T) şi se reprezintă
funcţie de perioada proprie de vibraţie T. În mod similar se poate obţine spectrul de viteză sau
cel de acceleraţie.
Având la dispoziţie spectrele de răspuns elastic, se poate determina răspunsul seismic de vârf
(deplasări, viteze, acceleraţii) al unui sistem cu un singur grad de libertate dinamică având o
perioadă proprie de vibraţie T şi fracţiunea din amortizarea critică ξ. Totuşi, viteza şi
acceleraţia maselor structurii, care se pot determina din spectrele de viteză şi acceleraţie nu au
o utilitate practică directă. În schimb, pentru calculul structurilor la acţiunea seismică prezintă
interes alte două mărimi: pseudo-viteza şi pseudo acceleraţia.
Pseudo-viteza S
ve
(T) corespunzătoare perioadei proprii de vibraţie T se obţine înmulţind
deplasarea spectrală S
de
(T) cu pulsaţia proprie de vibraţie 2 T ω π = :

2
ve de
S S
T
π
= (35)
Pseudo-viteza S
ve
are unităţi de viteză, dar are prefixul "pseudo" pentru că nu este egală cu
viteza de vârf a sistemului cu un singur grad de libertate dinamică. Pseudo-viteza S
ve
este în
relaţie directă cu valoarea de vârf a energiei de deformaţie.
În mod similar, pseudo-acceleraţia S
ae
(T) corespunzătoare perioadei proprii de vibraţie T se
obţine înmulţind pseudo-viteza spectrală S
ve
(T) cu pulsaţia proprie de vibraţie 2 T ω π = :

2
2 2
ae ve de
S S S
T T
π π | |
= =
|
\ ¹
(36)
Pseudo-acceleraţia S
ae
(T) are unităţi de acceleraţie, dar este diferită de acceleraţia de vârf a
unui sistem cu un singur grad de libertate dinamică.
Principiul determinării spectrelor de pseudo-viteză S
ve
şi pseudo-acceleraţie S
ae
pe baza
spectrului de deplasare S
de
a mişcării seismice înregistrate la staţia INCERC la cutremurul din
4 martie 1977 din Vrancea este reprezentat în Figura 4.10.
Ţinând cont de faptul că proiectarea unei structuri se realizează pe baza valorilor de vârf ale
eforturilor şi deformaţiilor, spectrele de răspuns au o importanţă practică deosebită. În cazul
unui sistem cu un singur grad de libertate dinamică cu perioada proprie de vibraţie T,
deformaţia de vârf a structurii |u(t)|
max
se obţine direct din spectrul de răspuns de deplasare
S
de
(T). Eforturile maxime din structură pot fi determinate impunând masei sistemului
deplasarea spectrală S
de
(T). O soluţie mai convenabilă pentru determinarea eforturilor constă
în folosirea noţiunii de forţă statică echivalentă. Pentru un sistem cu un singur grad de
libertate dinamică, se poate determina o forţă statică echivalentă F care produce deplasarea
|u(t)|
max
≡ S
de
(T), vezi Figura 4.11. Această forţă statică echivalentă se poate determina ca şi
produsul dintre rigiditatea k şi deplasarea de vârf S
de
a sistemului:

de
F k S = ⋅ (37)
81
Ţinând cont de definiţia pulsaţiei proprii de vibraţie k m ω = (k este rigiditatea şi m este
masa sistemului) şi a relaţiei dintre aceasta şi perioada proprie de vibraţie 2 T ω π = , forţa
statică echivalentă poate fi exprimată prin relaţia:

2
2
de de ae
m m
T
F k S S S
π | |
= ⋅ ⋅ = ⋅
|
\ ¹
= ⋅ (38)
Relaţia (38) arată că pentru un sistem cu un singur grad de libertate dinamică forţa statică
echivalentă F poate fi determinată ca şi produsul dintre masa sistemului m şi pseudo-
acceleraţia spectrală S
ae
.
0 1 2 3 4
0
0.1
0.2
0.3
0.4
0.5
T, s
S
d
e
,

m
(1.0, 0.142)
(2.0, 0.395)
(3.0, 0.346)


0 1 2 3 4
0
0.5
1
1.5
T, s
S
v
e
,

m
/
s
(1.0, 0.681)
(2.0, 1.308)
(3.0, 0.966)


0 1 2 3 4
0
2
4
6
8
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2
(1.0, 5.633)
(2.0, 3.917)
(3.0, 1.529)






S
de
(T)






2
T
π
×





S
ve
(T)





2
T
π
×





S
ae
(T)
Figura 4.10. Principiul determinării spectrului de pseudo-viteză S
ve
şi a spectrului de pseudo-
acceleraţie S
ae
pe baza spectrului de deplasare S
de
pentru înregistrarea seismică de la staţia
INCERC a cutremurului din 4 martie 1977 din Vrancea, România.
82
|u(t)|max = Sde(T) |u(t)|max = Sde(T)
F
m
k
m
k
=k×S
de
(T)
=m×Sae(T)
a
g
(t)

Figura 4.11. Noţiunea de forţă statică echivalentă.
T
B
T
C
T
D
T
S
d
e


T
B
T
C
T
D
T
S
v
e



T
B
T
C
T
D
T
S
a
e

Figura 4.12. Spectre de răspuns elastic de deplasare (S
de
), pseudo-viteză (S
ve
) şi
pseudo-acceleraţie (S
ae
) folosite pentru caracterizarea acţiunii seismice în norme.
Utilizarea forţelor statice echivalente şi a spectrelor de răspuns pentru determinarea
răspunsului seismic al structurilor este deosebit de convenabilă din punct de vedere practic. În
primul rând, calculul dinamic laborios este necesar doar pentru determinarea spectrelor de
83
răspuns. Odată ce spectrele sunt disponibile, răspunsul structurii (eforturi, deformaţii, etc.)
poate fi obţinut printr-un calcul static al structurii. În cel de-al doilea rând, calculul cu forţe
statice echivalente şi spectre de răspuns oferă direct răspunsul de vârf al structurii, necesar la
proiectarea acesteia.
Mişcarea seismică este un fenomen cu un grad ridicat de incertitudine. Din acest motiv
proiectarea structurilor la acţiunea seismică pe baza spectrului de răspuns al unei singure
înregistrări seismice nu oferă un grad de siguranţă adecvat. Spectrele de răspuns elastic din
normele de proiectare seismică se obţin prin prelucrarea înregistrărilor seismice existente în
cadrul unor analize de hazard seismic, reprezentând o "înfăşurătoare" a spectrelor individuale.
Mai mult decât atât, spectrele de răspuns elastic folosite în proiectare sunt idealizate pentru a
avea o expresie matematică convenabilă. Spre exemplu, SR EN 1998-1:2004 foloseşte
perioade de "control" sau "colţ" T
B
, T
C
şi T
D
, care delimitează zone de pseudo-acceleraţie
constantă (T
B
-T
C
), pseudo-viteză constantă (T
C
-T
D
) şi deplasare constantă (>T
D
), vezi Figura
4.12.
Se menţionează faptul că cele trei spectre de răspuns: de deplasare, pseudo-viteză şi pseudo-
acceleraţie conţin aceiaşi informaţie, iar pentru determinarea răspunsului seismic al unei
structuri este necesar doar unul dintre cele trei spectre. În general, normele de proiectare
seismică folosesc spectrul de răspuns de pseudo-acceleraţie pentru caracterizarea acţiunii
seismice. Din raţiuni de simplificare a exprimării, SR EN 1998-1:2004 omit termenul
"pseudo-", folosind expresia "spectru de răspuns de acceleraţie", sau doar "spectru de
răspuns".
4.2.2 Reprezentarea de bază a acţiunii seismice
În general, mişcarea seismică într-un amplasament depinde de o serie de factori, care depind
de (1) sursa seismică, (2) propagarea undelor seismice între sursă şi amplasament, (3)
amplasament (caracteristicile terenului de fundare, topografie, etc.) şi (4) interacţiunea teren-
structură. Normele de proiectare seismică acoperă doar parţial de aceste aspecte, din
necesitatea de a simplifica această problemă complexă, ţinând cont în acelaşi timp de datele
existente. SR EN 1998-1:2004 (paragraful 3.2.1) exprimă hazardul seismic pentru proiectare
prin valoarea de referinţă a componentei orizontale a acceleraţiei de vârf a terenului a
gR

determinată pentru intervalul mediu de recurenţă (IMR) de referinţă corespunzător stării
limită ultime pe un teren "tare" (clasa de teren A conform SR EN 1998-1:2004). Anexa
Naţională SR EN 1998-1:2004/NA:2008 prevede un interval mediu de recurenţă de 100 ani
pentru verificarea la starea limită ultimă. Zonarea teritoriului României în termeni de valori de
vârf ale acceleraţiei terenului pentru proiectare a
gR
pentru cutremure având IMR = 100 ani
este prezentată în Figura 4.13. Valoarea de referinţă a acceleraţiei terenului a
gR
corespunde
unui factor de importanţă γ
I
= 1,0. Pentru alte valori ale intervalului mediu de recurenţă,
respectiv pentru alte valori ale factorului de importanţă, acceleraţia de vârf a terenului se
obţine multiplicând valoarea de referinţă a acceleraţiei de vârf a terenului cu factorul de
importanţă:

g I gR
a a γ = ⋅ (39)
SR EN 1998-1:2004 foloseşte spectre elastice de răspuns de acceleraţie pentru reprezentarea
de bază a mişcării seismice într-un punct de pe suprafaţa terenului (vezi paragraful 3.2.2).
Neglijând componentele de rotaţie, vibraţia unui punct de la suprafaţa terenului este
caracterizată prin trei componente de translaţie: două componente ortogonale în plan orizontal
şi o componentă în plan vertical. Spre exemplificare, în Figura 4.14 sunt prezentate cele două
spectre de răspuns orizontale (S
ae,x
şi S
ae,y
) şi spectrul de răspuns vertical (S
ae,z
) acţionând pe
84
un punct de pe suprafaţa terenului. Cele două componente orizontale ale mişcării seismice
sunt considerate independente şi sunt reprezentate de acelaşi spectru de răspuns (S
ae,x
≡ S
ae,y
).
Componenta verticală a mişcării seismice poate fi neglijată pentru majoritatea structurilor
curente. Conform SR EN 1998-1:2004 paragraful 4.3.3.5.2, componenta verticală a mişcării
seismice trebuie considerată atunci când acceleraţia verticală de vârf a terenului depăşeşte
0.25g, iar structura are una din următoarele caracteristici:
conţine elemente orizontale cu deschideri de peste 20 m
conţine elemente în console cu lungimea de peste 5 m
conţine elemente orizontale precomprimate
conţine stâlpi rezemaţi pe rigle
este izolată la bază

Figura 4.13. Zonarea teritoriului României în termeni de valori de vârf ale acceleraţiei
terenului pentru proiectare a
gR
pentru cutremure având IMR = 100 ani
(SR EN 1998-1:2004/NA:2008).
85

Figura 4.14. Reprezentarea de bază a acţiunii seismice: două spectre de răspuns orizontale
(S
ae,x
şi S
ae,y
) şi spectrul de răspuns vertical (S
ae,z
) acţionând pe un punct de pe suprafaţa
terenului.
SR EN 1998-1:2004 (vezi paragraful 3.2.2.2) defineşte forma spectrului de răspuns elastic
pentru componenta orizontală a mişcării seismice funcţie de tipul terenului şi magnitudinea
sursei seismice. Terenul este clasificat în cinci clase de teren (A, B, C, D şi E), pentru care
norma oferă valori ale factorului de amplificare S şi ale perioadelor de control T
B
, T
C
şi T
D
.
Suplimentar, sunt definite două clase de teren speciale S
1
şi S
2
, cazuri care necesită studii
speciale. Pentru a ţine cont de magnitudinea sursei seismice care are contribuţia cea mai
importantă la seismicitatea amplasamentului, sunt definite două forme ale spectrului de
răspuns elastic orizontal: tip 1 şi tip 2. Spectrul de tip 1 este recomandat în cazul unei
seismicităţi ridicate, caracterizată de magnitudini mai mari de 5.5, iar spectrul de tip 2 în cazul
unei seismicităţi moderate, caracterizată de magnitudini mai mici de 5.5 (Fardis et al., 2005).
În Figura 4.15 sunt reprezentate spectrele de răspuns elastic de tip 1 şi tip 2 pentru cele 5 clase
de teren din SR EN 1998-1:2004. În cazul clădirilor importante este necesară considerarea
efectelor de amplificare topografică. Indicaţii asupra acestui fenomen există în SR EN 1998-
5:2004.


(a)


(b)
Figura 4.15. Spectre de răspuns elastic de acceleraţie de tip 1 (a) şi de tip 2 (b) pentru clasele
de teren A-E, conform SR EN 1998-1:2004.
86


(a)


(b)
Figura 4.16. Spectre de răspuns elastic de acceleraţie de tip 1 (a) şi de tip 2 (b), pentru
condiţiile din România, conform SR EN 1998-1:2004/NA:2008.
Spectrul de răspuns elastic de acceleraţii pentru componenta verticală a mişcării seismice se
determină printr-o procedură similară cu spectrul pentru componenta orizontală. Datorită
lipsei unor date despre influenţa condiţiilor locale de teren asupra formei spectrului de răspuns
pentru componenta verticală a mişcării seismice (Fardis et al., 2005), în SR EN 1998-1:2004
aceasta nu depinde de tipul terenului.
Conform Anexei Naţionale SR EN 1998-1:2004/NA:2008 (vezi paragraful 3.1.2) în prezent în
România nu există suficiente date pentru implementarea schemei de clasificare a tipurilor de
teren (A, B, C, D, E, S
1
şi S
2
) din SR EN 1998-1:2004. Pentru proiectare, condiţiile locale de
amplasament se definesc la scară macroseismică, prin încadrarea teritoriului României în trei
zone de teren/amplasament: Z
1
, Z
2
, Z
3
. Fiecare zonă de teren/amplasament are asociată un set
de perioade de control T
B
, T
C
şi T
D
ce definesc forma spectrului de răspuns elastic de
acceleraţie pentru componentele orizontale ale mişcării seismice. Spectrul de tip 1 se foloseşte
pe întreg teritoriul României, cu excepţia zonelor afectate de cutremurele din Banat unde
hazardul seismic este caracterizat de a
gR
= 0.20 g şi a
gR
= 0.16 g (vezi Figura 4.16). Pentru
componenta verticală a acţiunii seismice, Anexa Naţională SR EN 1998-1:2004/NA:2008
defineşte un singur tip de spectru pentru întreg teritoriul României.
4.2.3 Reprezentarea alternativă a acţiunii seismice
Ca şi reprezentare alternativă a acţiunii seismice, SR EN 1998-1:2004 (paragraful 3.2.3)
permite utilizarea variaţiei în timp a acceleraţiei terenului (accelerogramelor), vitezei terenului
sau deplasării terenului. În general, atunci când se foloseşte un calcul spaţial al structurii, sunt
necesare trei componente ale vibraţiei terenului: două componente ortogonale în plan
orizontal şi o componentă în plan vertical (vezi Figura 4.17). Pentru un calcul plan al
structurii, acţiunea seismică este definită de două accelerograme: una în plan orizontal, şi una
în plan vertical. În Figura 4.18 sunt prezentate accelerogramele pe direcţiile NS, EW şi
verticală înregistrate la staţia INCERC (Bucureşti) la cutremurul din 4 martie 1977 din
Vrancea, România. Accelerogramele ce caracterizează vibraţia terenului pe cele trei direcţii
ortogonale trebuie considerate ca acţionând simultan asupra structurii, aşa cum se întâmplă
într-o situaţie reală.
87

Figura 4.17. Componentele de translaţie ale unei înregistrări seismice.
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−2
−1
0
1
2
−1.949
Vrancea 1977, INCERC, NS
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−2
−1
0
1
2
1.623
Vrancea 1977, INCERC, EW
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−2
−1
0
1
2
−1.058
Vrancea 1977, INCERC, VERT
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2

Figura 4.18. Componentele NS, EW şi verticală a acceleraţiei terenului înregistrate la staţia
INCERC la cutremurul din 4 martie 1977 din Vrancea, România.
După cum se poate observa din Figura 4.18, accelerogramele înregistrate în timpul unui
eveniment seismic real au un aspect general diferit pe cele trei direcţii ortogonale, iar valorile
de vârf ale acceleraţiei sunt înregistrate la momente diferite de timp. Din această cauză, se
88
atrage atenţia asupra faptului că accelerogramele folosite pentru reprezentarea acţiunii
seismice pe cele trei direcţii ortogonale trebuie să fie diferite.
În general, selectarea accelerogramelor pentru calculul structural include considerarea
următoarelor aspecte: (1) modul în care se obţin accelerogramele (prin generare artificială, de
la evenimente seismice produse în trecut sau prin simulare); (2) compatibilitatea dintre
caracteristicile accelerogramei şi caracteristicile sursei, mediului de propagare şi condiţiilor
locale de teren ce controlează seismicitatea amplasamentului în cauză; (3) potrivirea dintre
spectrul de răspuns ţintă şi cel al accelerogramelor, ţinând cont şi de proprietăţile structurii;
(4) numărul de accelerograme utilizate şi implicaţiile asupra interpretării rezultatelor.
SR EN 1998-1:2004 (vezi paragraful 3.2.3.1) menţionează trei proceduri diferite pentru
obţinerea accelerogramelor folosite pentru calculul structurilor la acţiunea seismică. Astfel, se
pot folosi accelerograme artificiale, înregistrate şi simulate.
Accelerogramele artificiale se obţin prin generarea matematică a unui semnal al cărui spectru
de răspuns să se potrivească cu un spectru de răspuns "ţintă" (în general spectrul de răspuns
elastic din norma seismică). Cu titlu de exemplu, în Figura 4.19 se prezintă trei accelerograme
artificiale şi spectrele acestora împreună cu spectrul ţintă (spectrul de răspuns elastic pentru
Bucureşti din SR EN 1998-1:2004/NA:2008). Procedura foloseşte un zgomot alb filtrat,
modulat de o funcţie înfăşurătoare deterministă (Safak, 1988 în Erdik şi Durukal, 2003).
Una dintre procedurile cele mai cunoscute de generare a accelerogramelor artificiale este cea
implementată în programul SIMQKE (Gasparini şi Vanmarcke, 1976). Această procedură are
dezavantajul că nu reflectă fazarea reală a undelor seismice şi a accelerogramei (Iervolino et
al., 2008). Metoda poate fi îmbunătăţită prin modificarea procedurii pentru a ţine cont de
caracteristicile sursei seismice sau a distanţei dintre sursa seismică şi amplasament (Erdik şi
Durukal, 2003; Chang şi Kawakami, 2006). O altă opţiune constă în adoptarea
accelerogramelor semi-artificiale, care se obţin prin modificarea accelerogramelor înregistrate
cu scopul potrivirii cu un spectru ţintă. Modificarea poate fi efectuată în domeniul de
frecvenţe (de exemplu prin modificarea amplitudinilor spectrelor Fourier) sau în domeniul de
timp (de exemplu prin transformate de tip wavelet, Iervolino et al., 2008). Accelerogramele
obţinute prin această procedură au avantajul că păstrează caracterul esenţial al înregistrării
originale. Mişcarea seismică poate fi modelată şi cu ajutorul unor pulsuri simple (Gioncu şi
Mazzolani, 2002).
Accelerogramele înregistrate sunt variaţii ale acceleraţiei terenului înregistrate în timpul
cutremurelor de pământ produse în trecut. Accesul la accelerograme înregistrate s-a
îmbunătăţit permanent în ultimele decenii datorită dezvoltării rapide a reţelelor seismice
digitale şi disponibilităţii bazelor de date cu mişcări seismice puternice. Printre sursele de
înregistrări seismice de interes pentru România se amintesc baza de date europeană (the
European Strong-Motion Database http://www.isesd.cv.ic.ac.uk) şi accelerogramele
înregistrate în reţeaua INCERC la cutremurele vrâncene din 1977, 1986 şi 1990
(http://www.incerc2004.ro/accelerograme.htm). Majoritatea inginerilor preferă utilizarea
accelerogramelor înregistrate faţă de cele artificiale sau simulate, deoarece acestea reprezintă
evenimente seismice reale şi deoarece ei nu au în general suficiente cunoştinţe pentru
generarea accelerogramelor artificiale/simulate. Accelerogramele înregistrate se selectează
din baze de date şi trebuie să corespundă cutremurului de proiectare din punct de vedere a
magnitudinii şi a distanţei dintre sursa seismică şi amplasament. Mai pot fi luaţi în calcul şi
alţi factori, cum ar fi condiţiile locale de amplasament, tipul faliei, conţinutul de frecvenţă.

89
0 5 10 15 20 25 30 35
−4
−2
0
2
4
3.37
B−1
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2

(a)
0 5 10 15 20 25 30 35
−4
−2
0
2
4
3.10 B−2
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2

(b)
0 5 10 15 20 25 30 35
−4
−2
0
2
4
−3.34
B−3
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

a
g
(
t
)
,

m
/
s
2

(c)
0 1 2 3 4
0
2
4
6
8
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2


spectru tinta
B−1
B−2
B−3

(d)
Figura 4.19. Trei accelerograme artificiale (a-c) şi
spectrele acestora împreună cu spectrul ţintă (d)
90
Accelerogramele simulate se obţin prin simularea fizică a mecanismelor de sursă şi de
propagare a undelor seismice şi pot include modelarea efectelor locale de amplasament. Se
cunosc o serie de metode de simulare deterministă a mişcării seismice, dintre care se amintesc
metoda diferenţelor finite 3D, metoda undelor discrete, metoda elementelor de frontieră
indirecte, metoda însumării modale, teoria razelor, metoda pseudo-spectrală 2.5-D şi metoda
diferenţelor finite 2.5D (Erdik and Durukal, 2003).
Indiferent de tipul de accelerograme utilizate, acestea trebuie să respecte următoarele condiţii:
Media acceleraţiei de vârf a terenului pentru accelerogramele individuale nu trebuie să fie
inferioară valorii de calcul a acceleraţiei de vârf a terenului (a
g
·S).
În domeniul de perioade cuprins între 0.2T
1
şi 2T
1
(unde T
1
este perioada fundamentală de
vibraţie a structurii pe direcţia pe care va fi aplicată accelerograma) valoarea medie a
spectrului de răspuns calculată pentru toate accelerogramele considerate nu trebuie să fie
mai mică decât 90% din valoarea corespunzătoare a spectrului de răspuns elastic (spectrul
ţintă)
Cerinţa de potrivire dintre spectrul de răspuns mediu al accelerogramelor folosite în calcul şi
spectrul de răspuns ţintă are obiectivul de a obţine o compatibilitate între cele două
reprezentări ale acţiunii seismice din normă: prin spectre de răspuns elastic şi prin
accelerograme. Limita inferioară a perioadei (0.2T
1
) ţine cont de modurile proprii de vibraţie
superioare ale structurii, iar limita superioară (2T
1
) ţine cont de creştere perioadei proprii de
vibraţie efectivă ca urmare a răspunsului plastic al structurii.
4.2.4 Spectrul de calcul pentru analiza elastică
Proiectarea structurilor la acţiunea seismică care le-ar asigura un răspuns elastic sub efectul
mişcării seismice de proiectare la SLU este în general neeconomică. Structurile care sunt
proiectate la forţe seismice substanţial mai mici decât cele care le-ar asigura o comportare
elastică, sunt capabile să supraveţuiască unui seism major (fără colapsul structurii, dar cu
degradări structurale importante), datorită răspunsului structurii în domeniul plastic şi
suprarezistenţei. Pentru a ţine cont de comportarea plastică a unei structuri supusă acţiunii
seismice de calcul, în cazul unui global elastic forţele seismice de proiectare sunt reduse faţă
de cerinţa elastică. SR EN 1998-1:2004 foloseşte în acest scop factorul de comportare q (cu
valori ≥ 1). Factorul de comportare q este o aproximare a raportului dintre forţele seismice la
care ar putea fi supusă structura dacă răspunsul său ar fi în totalitate elastic şi forţele seismice
care se pot utiliza într-un calcul global elastic, asigurând în continuare un răspuns satisfăcător
al structurii.
În Figura 4.20 este reprezentat spectrul de răspuns elastic (S
e
) şi spectrul de răspuns de calcul
(S
d
), conform paragrafului 3.2.2.5 din SR EN 1998-1:2004 şi Anexa Naţională, pentru
componentele orizontale ale acţiunii seismice, calculate pentru un amplasament în Bucureşti
şi un factor de comportare q=6.5. După cum se poate observa din Figura 4.20 spectrul răspuns
de calcul se obţine din spectrul elastic prin reducerea acestuia cu factorul de comportare q,
pentru valori ale perioadei T > T
B
. Pentru perioade T < T
B
, spectrul de proiectare este
determinat pe baza unui factor de comportare redus faţă de valoarea de bază q, acesta
atingând valoarea q = 1,5 pentru T = 0. Acest model recunoaşte faptul că structurile foarte
rigide au cerinţe ridicate de ductilitate, impunând o reducere a factorului de comportare. O
altă particularitate a spectrului de calcul este limitarea acceleraţiilor spectrale în domeniul
perioadelor lungi la valoarea β⋅a
g
, unde β este coeficientul corespunzător limitei inferioare a
spectrului orizontal de calcul.

91
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4
0
1
2
3
4
5
6
7
T, s
A
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e

s
p
e
c
t
r
a
l
a
,

m
/
s
2


1.5
q
β⋅a
g
S
e
S
d
, q=6.5

Figura 4.20. Spectru de răspuns elastic (S
e
) şi spectru de răspuns de calcul (S
d
), conform
SR EN 1998-1:2004/NA:2008.
4.2.5 Combinarea acţiunii seismice cu alte tipuri de acţiuni
Combinaţiile de acţiuni pentru verificarea structurilor se întocmesc conform
SR EN 1990:2004. În cazul acţiunii seismice, combinaţia de încărcări pentru verificarea la
starea limită ultimă se determină conform relaţiei (vezi paragraful 6.4.3.4 din
SR EN 1990:2004):

, 2, ,
1 1
k j Ed i k i
j i
G P A Q ψ
≥ ≥
+ + +
∑ ∑
(40)
unde:
G
k,j
valoarea caracteristică a acţiunii permanente j;
Q
k,i
valoarea caracteristică a acţiunii variabile i;
A
ed
valoarea de calcul a acţiunii seismice, A
ed
= γ
I
⋅A
ek
;
A
ed
valoarea caracteristică a acţiunii seismice ce corespunde intervalului mediu de
recurenţă corespunzător SLU (IMR=100);
P Valoare reprezentativă a unei acţiuni de pretensionare;
ψ
2,i
coeficient pentru determinarea valorii cvasipermanente a acţiunii variabile Q
i
, vezi
Tabelul 4.2;
γ
I
coeficient de importanţă;
În combinaţia de încărcări pentru verificarea la SLU, încărcările permanente sunt introduse cu
valoarea lor caracteristică. Încărcările variabile sunt considerate doar cu fracţiunea
cvasipermanentă din încărcarea caracteristică. Această abordare reflectă probabilitatea mai
mică de producere a unui cutremur cu IMR corespunzător SLU concomitent cu atingerea
valorii maxime a încărcării variabile. Acţiunile variabile care se consideră în combinaţia
92
seismică sunt cele utile şi cele climatice din zăpadă. Încărcările variabile din vânt şi din
variaţii de temperatură nu se combină cu acţiunea seismică (ψ
2,i
= 0 în acest caz).
Pentru calculul efectelor acţiunii seismice asupra unei structuri este necesară cunoaşterea
maselor structurii. Aceste mase sunt cele care corespund încărcărilor gravitaţionale
(permanente şi variabile) prezente în combinaţia seismică de acţiuni (40). Conform
SR EN 1998-1:2004, paragraful 3.2.4, masele structurii pe baza cărora se determină A
ek
sunt
cele corespunzătoare următoarelor încărcări:

, , ,
1 1
k j E i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+
∑ ∑
(41)
Coeficienţii de grupare ψ
E,i
iau în considerare probabilitatea ca încărcările Q
k,i
să nu fie
prezente pe întreaga structură în timpul cutremurului. Aceşti coeficienţi pot să ia în
considerare o participare redusă a maselor la mişcarea structurii, datorită prinderii nerigide
dintre ele. Coeficienţii de grupare se determină conform paragrafului 4.2.4 din SR EN 1998-
1:2004, după cum urmează:

, 2, E i i
ψ ϕ ψ = ⋅ (42)
Valorile coeficienţilor ϕ se stabilesc conform cu Tabelul 4.3 (vezi paragrafului 4.2.4 din
SR EN 1998-1:2004).
Tabelul 4.2. Coeficientul ψ
2,i
pentru determinarea fracţiunii cvasipermanente a acţiunii
variabile conform SR EN 1990:2004 şi Anexei Naţionale.
Tipul de acţiune ψ
2

Încărcări utile în clădiri, categoria (a se vedea SR EN 1991-1-1:2004 şi anexa
naţională)
Categoria A: clădiri rezidenţiale
Categoria B: clădiri de birouri
Categoria C: spaţii cu aglomerări de persoane
Categoria D: spaţii comerciale
Categoria E: spaţii pentru depozitare
Categoria F: spaţii destinate traficului de vehicule (greutatea vehiculului ≤ 30 kN)
Categoria G: spaţii destinate traficului de vehicule (30 kN <greutatea ≤ 160 kN)
Categoria H: acoperişuri necirculabile


0.3
0.3
0.6
0.6
0.8
0.6
0.3
0
Încărcări date de zăpadă (a se vedea SR EN 1991-1-3:2005 şi anexa naţională) 0.4
Acţiunea vântului (a se vedea SR EN 1991-1-4:2006 şi anexa naţională) 0
Acţiunea temperaturii, cu excepţia incendiilor (a se vedea SR EN 1991-1-5:2005) 0
Tabelul 4.3. Valorile coeficienţilor ϕ pentru determinarea ψ
E,i
, conform SR EN 1998-1:2004.
Tipul de acţiune variabilă Etaj
ϕ
Categoriile A-C Acoperiş
Nivele cu utilităţi corelate
Nivele ocupate independent
1.0
0.8
0.5
Categoriile D-F şi arhive 1.0
Categoriile conform SR EN 1991-1-1:2004.
93
4.3 Metode de calcul structural
Ecuaţia de mişcare (32) a unui sistem cu mai multe grade de libertate dinamică reprezintă un
sistem de ecuaţii diferenţiale neomogene de ordinul doi. Principial, calculul structural la
acţiunea seismică implică determinarea deplasărilor {u(t)} şi a altor mărimi de răspuns prin
rezolvarea ecuaţiei de mişcare. Rezolvarea directă a ecuaţiei de mişcare prin procedee
analitice nu este posibilă datorită faptului că acţiunea dinamică (mişcarea seismică) nu poate
fi descrisă printr-o funcţie analitică. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că în general acţiunea
seismică produce un răspuns al structurii în domeniul plastic, devine evidentă complexitatea
rezolvării ecuaţiei de mişcare. Ca urmare, deseori sunt adoptate diverse simplificări ce au
scopul de a uşura calculul structural. Practic, diversele procedee de rezolvare a ecuaţiei de
mişcare constituie diferite metode de calcul structural la acţiunea seismică. În continuare sunt
descrise metodele de calcul structural la acţiunea seismică conform SR EN 1998-1:2004,
paragraful 4.3.3.1: (1) metoda forţelor laterale; (2) calculul modal cu spectre de răspuns; (3)
calculul static neliniar şi (4) calculul dinamic neliniar. Pe lângă acestea, mai este amintit şi
calculul dinamic liniar, cu toate că această metodă de calcul nu este menţionată explicit în
SR EN 1998-1:2004.
Proiectarea curentă a structurilor la acţiunea seismică foloseşte două metode de calcul
structural: metoda forţelor laterale şi metoda de calcul modal cu spectre de răspuns. Ambele
sunt metode de calcul elastic, bazându-se pe ipoteza unui răspuns elastic al structurii.
Metoda de calcul cu forţe laterale este cea mai simplă şi se poate aplica doar structurilor al
căror răspuns este guvernat de modul fundamental de vibraţie. Această metodă de calcul nu se
poate aplica structurilor mai complexe, care nu sunt regulate pe verticală din cauza distribuţiei
neuniforme a rigidităţii, rezistenţei sau masei.
Metoda de calcul de referinţă pentru proiectarea curentă este calculul modal cu spectre de
răspuns, deoarece aceasta ţine cont de proprietăţile dinamice ale structurii. Prin considerarea
unui număr suficient de moduri proprii de vibraţie răspunsul seismic al structurii este foarte
apropiat de cel "real".
Atât metoda forţelor laterale cât şi cea modală cu spectre de răspuns au două limitări majore.
Prima dintre acestea se referă la natura acţiunii seismice, care este o acţiune dinamică, ce
variază în timp. Rezultatele obţinute prin cele două metode de calcul reprezintă înfăşurătoarea
mărimilor de răspuns (eforturi, deplasări, etc.), necunoscându-se variaţia acestora în timp.
Ce-a de-a doua limitare majoră a metodei de calcul cu forţe laterale şi a metodei modale cu
spectre de răspuns o reprezintă faptul că ambele sunt metode de calcul elastic. În realitate,
structurile proiectate folosind principiul de comportare disipativă vor avea un răspuns plastic
sub efectul acţiunii seismice. Ductilitatea structurii nu este verificată în mod direct. Aceasta
este luată în calcul în mod simplificat prin intermediul factorilor de comportare q.
Cu toate că prezintă aceste dezavantaje, cele două metode de calcul sunt preferate pentru
proiectarea curentă a structurilor, deoarece oferă avantajul unei eficienţe ridicate, fiind metode
de calcul elastic. Metoda de calcul cu forţe laterale este aplicabilă şi într-un calcul manual, iar
metoda de calcul modal cu spectre de răspuns este implementată în majoritatea programelor
de calcul structural. Pentru ambele metode de calcul, combinarea acţiunii seismice cu
încărcările gravitaţionale se poate face folosind principiul suprapunerii efectelor.
Totuşi, există situaţii în care pot fi necesare metode mai avansate de calcul. Acestea includ
proiectarea unor construcţii mai deosebite (cu deschideri sau înălţimi mari, sau cu forme
complexe), sau evaluarea performanţei seismice a unor construcţii existente care nu respectă
cerinţele de conformare seismică impuse de normele moderne. Printre metodele alternative de
94
calcul structural se numără următoarele: (1) metoda de calcul static neliniar, (2) metoda de
calcul dinamic liniar şi (3) metoda de calcul dinamic neliniar.
În metoda de calcul dinamic liniar acţiunea seismică este definită prin accelerograme, iar
modelul structurii este elastic. Efectele acţiunii seismice se obţin prin integrarea directă a
ecuaţiei de mişcare folosind metode numerice. Rezultatele unui calcul dinamic liniar sunt
variaţii în timp ale mărimilor de răspuns.
Calcul dinamic neliniar îmbunătăţeşte calculul dinamic neliniar prin modelarea explicită a
comportării neliniare (plastice) a structurii. Este metoda de calcul care permite modelarea cea
mai fidelă a răspunsului seismic a structurii, dar care este şi cea mai complexă şi laborioasă.
4.3.1 Metoda forţelor laterale
Metoda de calcul cu forţe laterale reprezintă un calcul modal cu spectre de răspuns
simplificat, care ia în considerare doar aportul modului fundamental de vibraţie la răspunsul
structurii. Pe baza acestei simplificări, calculul modal cu spectre de răspuns se reduce la un
calcul static al structurii sub efectul unor forţe laterale aplicate la nivelul planşeelor. Avantajul
principal al acestei metode de calcul este simplitatea, metoda constând într-un calcul static al
structurii sub acţiunea unor forţe statice echivalente aplicate pe cele două direcţii orizontale
principale ale structurii (x şi y). Aceste forţe laterale reprezintă modelul acţiunii seismice
pentru această metodă de calcul. Deoarece forţele laterale modelează doar componentele
orizontale ale acţiunii seismice, metoda forţelor laterale nu poate fi folosită atunci când este
necesară luarea în calcul a componentei verticale a acţiunii seismice.
Metoda forţelor laterale poate fi aplicată atât unor modele plane ale structurii, cât şi unor
modele spaţiale. Rezultatele unui calcul cu forţe laterale reprezintă valorile de vârf ale
eforturilor şi deplasărilor structurii.
Metoda forţelor laterale se poate aplica construcţiilor al căror răspuns seismic total nu este
influenţat semnificativ de modurile proprii superioare de vibraţie. În acest caz, modul propriu
fundamental de vibraţie are o contribuţie predominantă asupra răspunsului seismic total.
Conform SR EN 1998-1:2004, paragraful 4.3.3.2 , aceste cerinţe pot fi considerate îndeplinite
de structurile care îndeplinesc condiţiile de regularitate în elevaţie şi au perioada
fundamentală de vibraţie T
1
mai mică decât min(4T
C
; 2.0 s) pentru fiecare dintre cele două
direcţii orizontale principale ale clădirii.
Determinarea forţelor laterale se efectuează în două etape. În prima etapă se determină forţa
tăietoare de bază, iar în cea de-a doua etapă aceasta se distribuie pe înălţimea structurii
conform modului fundamental.
Forţa tăietoare de bază are următoare expresie:
( )
1 b d
F S T mλ = (43)
unde:
F
b
forţa tăietoare de bază corespunzătoare modului propriu fundamental, pentru fiecare
direcţie orizontală principală considerată în calculul clădirii;
S
d
(T
1
) ordonata spectrului de răspuns de proiectare corespunzătoare perioadei fundamentale
T
1
;
T
1
perioada proprie fundamentală de vibraţie a clădirii în planul ce conţine direcţia
orizontală considerată;
m masa totală a clădirii;
λ factor de corecţie care ţine seama de contribuţia modului propriu fundamental prin
masa modală efectivă asociată acestuia, ale cărui valori sunt:
95
λ = 0.85 dacă T
1
≤ 2T
C
şi clădirea are mai mult de două niveluri şi
λ = 1.0 în celelalte situaţii.
Pentru a determina forţele laterale prin distribuirea forţei tăietoare de bază pe înălţimea
structurii, este necesar cunoaşterea modului fundamental de vibraţie. Pentru fiecare direcţie
principală orizontală a clădirii, forţele laterale se determină cu relaţia:

i i
i b
j j
m
F F
m
φ
φ
=

(44)
unde
F
i
forţa seismică orizontală static echivalentă de la nivelul i;
F
b
forţa tăietoare de bază corespunzătoare modului fundamental;
φ
i
, φ
j
componenta formei fundamentale pe direcţia gradului de libertate dinamică de
translaţie la nivelul i, respectiv j;
m
i
, m
j
masa de la nivelul i, respectiv j.
În principiu, aplicarea metodei forţelor laterale necesită cunoaşterea modului propriu de
vibraţie fundamental (perioada T
1
şi deplasările φ
i
), pentru fiecare direcţie principală
orizontală a clădirii. Aceste valori pot fi determinate folosind metode ale dinamicii structurilor
sau metode simplificate. Astfel, deplasările în modul fundamental de vibraţie pot fi
aproximate prin deplasări orizontale care cresc liniar cu înălţimea. În acest caz forţele
orizontale de nivel sunt date de relaţia:

i i
i b
j j
m z
F F
m z
=

(45)
unde
z
i
, z
j
reprezintă înălţimea nivelului i, respectiv j faţă de baza construcţiei considerată in
model.
Forţele seismice orizontale se aplică sistemelor structurale ca forţe laterale la nivelul fiecărui
planşeu considerat indeformabil în planul său. În Figura 4.21 sunt prezentate schematic forţele
orizontale de nivel din metoda forţelor laterale. De menţionat că distribuţia "invers
triunghiulară" a forţelor laterale (proporţionale cu înălţimea) reprezintă în mod simplificat
forma modului fundamental de vibraţie. Forţele laterale fiind proporţionale cu masa de la
nivelul i, vor avea această distribuţie doar în cazul în care masele de nivel sunt egale între ele.
z
i
m
i
F
i
F
b

Figura 4.21. Reprezentare schematică a forţelor orizontale de nivel folosite în metoda de
calcul cu forţe laterale.
Perioada proprie de vibraţie fundamentală T
1
poate fi determinată prin metode ale dinamicii
structurilor (metoda Rayleigh sau un program de calcul), fie pot fi adoptate relaţii empirice
96
oferite de SR EN 1998-1:2004. Astfel, pentru clădiri cu înălţimi de până la 40 m, se poate
utiliza următoarea formulă simplificată pentru estimarea perioadei fundamentale de vibraţie:

3 4
1 t
T C H = (46)
unde:
T
1
este perioada fundamentală a clădirii, în secunde;
H înălţimea clădirii, în metri, măsurată de la nivelul fundaţiei sau de la extremitatea
superioară a infrastructurii rigide
C
t
este un coeficient ale cărui valori sunt funcţie de tipul structurii, după cum urmează:
C
t
= 0.085 pentru cadre metalice (necontravântuite),
C
t
= 0.075 pentru cadre din beton armat (necontravântuite) sau cadre metalice cu
contravântuiri excentrice,
C
t
= 0.05 pentru celelalte tipuri de structuri.
Expresia (46) este una empirică şi are la bază măsurători efectuate pe clădiri din California în
timpul cutremurelor trecute (Fardis et al., 1995). Aceste măsurători includ aportul
componentelor nestructurale la răspunsul total, oferind astfel estimări ale valorilor minime ale
perioadei fundamentale de vibraţie. În general, perioada proprie de vibraţie determinată
conform relaţiei empirice rezultă mai mică decât perioada proprie de vibraţie determinată
printr-un calcul dinamic, fiind astfel acoperitoare (perioade proprii de vibraţie mai mici
corespund unor ordonate spectrale, respectiv forţe laterale mai mari).
4.3.2 Calcul modal cu spectre de răspuns
Calculul modal cu spectre de răspuns este metoda de calcul de referinţă din SR EN 1998-
1:2004 şi este descrisă în paragraful 4.3.3.3 al acestui standard. Metoda de calcul are la bază
decuplarea sistemului de ecuaţii de mişcare (32) a unui sistem cu mai multe grade de libertate
dinamică. Cu alte cuvinte, rezolvarea unui sistem de N ecuaţii diferenţiale este înlocuită cu
rezolvarea a N ecuaţii independente, ceea ce uşurează substanţial problema. În plus, efortul de
calcul este redus substanţial datorită determinării directe a valorilor de vârf al răspunsului
seismic. Acest ultim fapt este posibil înlocuind determinarea variaţiei în timp a răspunsului
(printr-un calcul dinamic direct) cu determinarea valorilor de vârf ale răspunsului din spectre
de răspuns de (pseudo-)acceleraţie. Determinarea directă a valorilor de vârf ale răspunsului
are un avantaj practic important, deoarece proiectarea unei structuri se face pe baza
răspunsului de vârf şi nu pe baza variaţiei acestuia în timp.
Decuplarea sistemului de ecuaţii este posibil datorită aplicării principiului suprapunerii
răspunsurilor modale. Astfel, pentru a efectua un calcul modal cu spectre de răspuns este
necesară determinarea modurilor proprii de vibraţie şi a perioadelor proprii de vibraţie,
rezolvând problema de valori proprii:

[ ] [ ] ( ){ } { }
2
0
n
n
k m ω φ − = (47)
unde ω
n
2
este pulsaţia proprie de vibraţie în modul propriu n (ω=2π/T), iar { }
n
φ este
deformata din modul propriu de vibraţie n.
Modurile proprii de vibraţie sunt proprietăţi dinamice ale structurii, depinzând de rigiditatea
structurii şi masele acesteia, şi fiind independente de forţele aplicate pe structură. În Figura
4.22 sunt reprezentate modurile proprii de vibraţie ale unei structuri cu patru nivele şi grinzile
infinit rigide. Pentru o structură cu N grade de libertate dinamică se pot determina N moduri
proprii de vibraţie. Modul propriu de vibraţie fundamental corespunde celei mai mari perioade
97
proprii de vibraţie T
n
. Cunoscând modurile proprii de vibraţie şi masele structurii se pot
calcula masele modale efective M
n
*
, folosind relaţia următoare:

2
* 2
1 1
n n
n j jn j jn
j j
M m m φ φ
= =
| |
=
|
\ ¹
∑ ∑
(48)

{ }
1
φ , T
1
{ }
2
φ , T
2
{ }
3
φ , T
3
{ }
4
φ , T
4

Figura 4.22. Deformata { }
n
φ unei structuri multietajate în modurile proprii de vibraţie 1-4.
Masa modală efectivă are o semnificaţie fizică foarte importantă, reprezentând aportul
modului propriu de vibraţie n la răspunsul seismic total al structurii în termeni de forţă
tăietoare de bază (reacţiunea totală la baza structurii). Masa modală efectivă se calculează
pentru fiecare direcţie principală a structurii (x, y, z). Suma maselor modale efective din cele
N moduri proprii de vibraţie ale unei structuri este egală cu masa totală a structurii:

*
1
N
n tot
n
M m
=
=

(49)
Majoritatea programelor de calul structural determină modurile proprii de vibraţie, perioadele
proprii de vibraţie şi masele modale efective ale unei structuri.
Calculul modal cu spectre de răspuns implică parcurgerea următoarelor etape (vezi Figura
4.23):
1. Se definesc proprietăţile structurii
- matricele masei [m] şi rigidităţii [k]
- fracţiunea din amortizarea critică ξn
2. Se determină pulsaţiile proprii de vibraţie ωn (cu perioada proprie corespunzătoare
Tn = 2π/ωn) şi modurile proprii de vibraţie {φ}n
3. Se calculează răspunsul în fiecare mod propriu urmărind secvenţa de mai jos:
- pentru perioada proprie Tn şi fracţiunea din amortizarea critică ξn se determină din
spectrul de pseudo-acceleraţie ordonata spectrală Sa(Tn)
- se calculează forţele statice echivalente {f}n
- se calculează răspunsul rn din forţele {f}n, pentru fiecare mărime de răspuns dorită
(eforturi, deplasări, etc.)
4. Se combină contribuţiile modale rn pentru a obţine răspunsul total r.
În Figura 4.24 sunt prezentate contribuţiile modale şi valorile totale ale variaţiei în timp a
forţei tăietoare de bază pentru un cadru cu 5 nivele. Răspunsul de vârf al contribuţiilor modale
V
bn
(t) se înregistrează în general la momente diferite de timp, la fel şi valoarea de vârf a
98
răspunsului total V
b
(t). Într-un calcul modal cu spectre de răspuns nu se cunosc variaţiile în
timp ale răspunsului din fiecare mod propriu de vibraţie r
n
(t), ci doar valorile de vârf ale
răspunsului r
n
=max
t
|r(t)|. În consecinţă, se folosesc diverse aproximări prin care se estimează
răspunsul de vârf total r pe baza răspunsurilor de vârf modale r
n
.
Una dintre posibilităţi este considerarea că toate valorile de vârf ale răspunsurilor modale au
loc la acelaşi timp şi au acelaşi semn algebric. Această ipoteză conduce la expresia:

1
N
n
n
r r
=
=

(50)
unde r
n
este valoarea de vârf a răspunsului din modul propriu n, r este răspunsul de vârf total;
iar N este numărul modurilor proprii de vibraţie. Această metodă de combinare se numeşte
suma valorilor absolute (ABS) şi oferă o aproximare corespunzătoare a răspunsului total doar
pentru structurile care au perioade proprii de vibraţie apropiate.
O altă metodă de combinare a răspunsurilor modale este radical din suma pătratelor (RSP):

2
1
N
n
n
r r
=
=

(51)
Această metodă de combinare a răspunsurilor modale oferă o aproximare corespunzătoare a
răspunsului total doar pentru structurile care au perioade proprii de vibraţie distincte (moduri
proprii de vibraţie independente). Conform paragrafului 4.3.3.3.2 din SR EN 1998-1:2004,
răspunsurile modale pentru două moduri proprii de vibraţie, j si i sunt considerate
independente dacă perioadele proprii de vibraţie T
j
şi T
i
(cu T
j ≤
T
i
) satisfac următoarea
condiţie:
0.9
j i
T T ≤ (52)
O metodă mai flexibilă de combinare a răspunsurilor modale este metoda de combinare
pătratică completă (CPC), aceasta fiind aplicabilă atât structurilor cu moduri proprii apropiate
cât şi celor cu moduri proprii distincte. Expresia răspunsului de vârf în această metodă este:

1 1
N N
in i n
i n
r rr ρ
= =
=
∑ ∑
(53)
Fiecare termen de sub radicalul acestei relaţii reprezintă produsul dintre coeficientul de
corelare ρ
in
şi valorile de vârf ale răspunsurilor modale r
i
şi r
n
. Coeficientul de corelare
variază între 0 şi 1, având valoarea unitară pentru i = n: ρ
in
= 1. Astfel, ecuaţia (53) poate fi
rescrisă sub forma:

2
1 1 1
N N N
n in i n
n i n
i n
r r rr ρ
= = =

= +
∑ ∑ ∑
1442443
(54)
Primul termen de sub radical este identic cu metoda RSP, iar cel de-al doilea termen include
toţi factorii (i ≠ n), reprezentând "corecţia" aplicată metodei RSP pentru modurile proprii care
nu sunt distincte.

99
1. Se definesc proprietăţile structurale
- matricele masei [m] şi rigidităţii [k]
- fracţiunea din amortizarea critică ξ
n

ξ
[m]
[k]

2. Se determină pulsaţiile proprii de vibraţie
ω
n
(cu perioada proprie corespunzătoare
T
n
= 2π/ω
n
) şi a modurilor proprii de vibraţie
{φ}
n

{φ}
1
, T
1
{φ}
2
, T
2
{φ}
3
, T
3

Ordonatele spectrale
S
a
(T
n
) din spectrul de
pseudo-acceleraţie funcţie
de perioadele proprii de
vibraţie T
n

Sa(T)
T T
3
T
2
T
1
Sa(T
3
)
Sa(T
2
)
Sa(T
1
)

Forţele statice echivalente
{f}
n

{f }
1
{f }
2
{f }
3

3. Pentru fiecare
mod propriu de
vibraţie se
determină:
Răspunsul r
n
din forţele
{f}
n
, pentru fiecare
mărime de răspuns dorită
(eforturi, deplasări, etc.)
r
1
r
2
r
3
M
A1
M
A2
M
A3

4. Se calculează răspunsul total r combinând
contribuţiile modale r
n
(de exemplu folosind
metoda RSP)
r
M
A
=√M
A1
2
+M
A2
2
+M
A3
2

Figura 4.23. Schema de principiu a calculului modal cu spectre de răspuns.
100

Figura 4.24. Contribuţiile modale şi valorile totale ale forţei tăietoare de bază al unui cadru cu
5 nivele, (Chopra, 2001).

Figura 4.25. Variaţia factorului de corelare ρ
in
funcţie de raportul pulsaţiilor modale
in i n
β ω ω = (Chopra, 2001).
101
Variaţia factorului de corelare ρ
in
funcţie de raportul pulsaţiilor modale
in i n
β ω ω = este
prezentată în Figura 4.25. Se poate observa că pentru moduri proprii distincte (cu valori
ω
i
≠ ω
n
) factorul de corelare scade rapid odată cu creşterea raportului dintre pulsaţii, astfel
încât metoda CPC se reduce la metoda RSP. În cazul în care structura are moduri proprii
apropiate (ω
i
≅ ω
n
), factorul de corelare este apropiat de valoarea unitară, răspunsul total fiind
mai mare decât cel determinat cu metoda RSP.
Metodele RSP şi CPC au la bază teoria vibraţiilor stocastice (aleatorii). De aceea, aceste
metode de combinare a răspunsurilor modale, cât şi determinarea răspunsului seismic al
structurilor folosind metoda de calcul modal cu spectre de răspuns se potriveşte mişcărilor
seismice cu o bandă largă de frecvenţe şi o durată lungă. Metoda de calcul modal cu spectre
de răspuns nu este potrivită cutremurelor de tip puls sau celor care au o mişcare apropiată de
cea armonică (Chopra, 2001).
În mod riguros, calculul modal cu spectre de răspuns implică luarea în considerare a tuturor
modurilor proprii de vibraţie ale unei structuri. În cazul unor structuri mai complexe şi cu un
număr mare de grade de libertate dinamică această abordare poate deveni excesiv de
laborioasă şi consumatoare de timp, chiar şi atunci când se foloseşte un program de calcul
structural. Totuşi, în general, se pot obţine rezultate suficient de apropiate de cele "exacte"
dacă se iau în calcul doar câteva dintre modurile proprii de vibraţie ale structurii. Conform
paragrafului 4.3.3.3.1 din SR EN 1998-1:2004, trebuie luate în calcul modurile proprii cu o
contribuţie semnificativă la răspunsul seismic total. Această condiţie este îndeplinită dacă:
suma maselor modale efective pentru modurile proprii considerate reprezintă cel puţin
90% din masa totală a structurii, sau
au fost considerate în calcul toate modurile proprii cu masă modală efectivă mai mare de
5% din masa totală.
În cazul modelelor spaţiale, condiţiile de mai sus se verifică pentru fiecare direcţie de calcul.
Cu titlu de excepţie, în cazul în care condiţiile anterioare nu pot fi satisfăcute pentru un număr
suficient de mare de moduri proprii de vibraţie (spre exemplu, la clădirile cu o contribuţie
semnificativă a modurilor de torsiune), numărul minim r de moduri proprii ce trebuie incluse
într-un calcul spaţial trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
3 k n ≥ şi 0.20
k
T s ≤ (55)
unde:
k numărul minim de moduri proprii care trebuie luate în calcul;
n numărul de niveluri deasupra terenului;
T
k
perioada proprie de vibraţie a ultimului mod de vibraţie considerat k.
În general, prima condiţie (suma maselor modale efective să fie mai mare decât 90% din masa
totală a structurii) se verifică relativ uşor, servind ca metodă de referinţă în stabilirea
numărului minim de moduri proprii de vibraţie ce trebuie luate în calcul.
Metoda de calcul modal cu spectre de răspuns este metoda de calcul de referinţă din
SR EN 1998-1:2004. Ea îmbină avantajul unui răspuns seismic al structurii suficient de
apropiat de cel "real" cu eficienţa numerică. Totuşi, trebuie reţinut faptul că metoda de calcul
modal cu spectre de răspuns este o metodă aproximativă şi are limitările ei.
Aproximaţiile acestei metode de calcul constau în combinarea răspunsurilor modale şi
combinarea efectelor componentelor acţiunii seismice. Astfel, datorită combinării
răspunsurilor modale prin oricare din cele trei metode descrise mai sus, rezultatele îşi "pierd"
semnul, obţinându-se diagrame de eforturi sau deformate ale structurii aparent în contradicţie
102
cu legile fizice. În Figura 4.26 este prezentată diagrama de moment încovoietor pe un cadru
necontravântuit obţinut prin metoda forţelor laterale (un calcul static din forţe orizontale
laterale, vezi Figura 4.26a) şi cea obţinută printr-un calcul modal cu spectre de răspuns (vezi
Figura 4.26b). Se poate observa că diagrama de momente rezultată din calculul modal cu
spectre de răspuns pare incorectă. De fapt, valorile individuale ale eforturilor sunt corecte ca
şi mărime, dar toate au semn pozitiv. Este responsabilitatea inginerului să interpreteze corect
datele oferite de programul de calcul.
Pentru a ţine cont de faptul că acţiunea seismică poate să acţioneze atât în sens pozitiv, cât şi
în sens negativ, şi pentru a ţine cont de faptul că nu se cunoaşte semnul (pozitiv/negativ) al
rezultatelor unui calcul modal cu spectre de răspuns, efectele acţiunii seismice rezultate dintr-
un calcul modal cu spectre de răspuns trebuie luate în calcul atât cu semnul pozitiv, cât şi
semnul negativ. Astfel, în combinaţia seismică de încărcări (40) trebuie adaptată, luând
acţiunea seismică cu semnul ±:

, 2, ,
1 1
k j Ed i k i
j i
G P A Q ψ
≥ ≥
+ ± +
∑ ∑
(56)

(a)

(b)
Figura 4.26. Cadru necontravântuit cu noduri rigide – diagrame de moment încovoietor din
acţiunea seismică: forma obţinută prin metoda forţelor laterale (a) şi cea obţinută prin metoda
de calcul modal cu spectre de răspuns (b).

Figura 4.27. Cadru necontravântuit cu noduri rigide – diagramă tipică de moment încovoietor
în combinaţia seismică de încărcări folosind metoda de calcul modal cu spectre de răspuns.
103
Această procedură este implementată în majoritatea programelor de calcul structural. Spre
exemplificare, în Figura 4.27 este prezentată o diagramă tipică de moment încovoietor în
combinaţia seismică de încărcări folosind metoda de calcul modal cu spectre de răspuns. Se
poate observa că rezultatele reprezintă înfăşurătoarea eforturilor din combinaţia de încărcări
(56), corespunzătoare atât sensului pozitiv, cât şi a celui negativ al acţiunii seismice.
O altă limitare a metodei de calcul modal cu spectre de răspuns este faptul că aceasta oferă
doar valorile de vârf ale răspunsului, nu şi variaţia lor în timp. Ca urmare, efectele acţiunii
seismice obţinute prin această metodă de calcul nu sunt corelate între ele. Spre exemplu, un
stâlp dintr-un cadru necontravântuit spaţial, cu grinzi prinse rigid pe ambele direcţii, va fi
solicitat la încovoiere biaxială (M
y,Ed
şi M
z,Ed
) cu efort axial (N
Ed
). Calculul modal cu spectre
de răspuns oferă valorile de vârf ale acestor eforturi, cu care se face verificarea de rezistenţă şi
stabilitate a stâlpului. Totuşi, în realitate, valorile de vârf ale momentelor încovoietoare după
cele două axe nu vor avea loc în acelaşi moment de timp. Ar fi mai corect să se verifice
rezistenţa şi stabilitatea elementului structural la fiecare moment de timp, cu valorile
instantanee ale eforturilor. Acest lucru nu este posibil însă atunci când se foloseşte metoda de
calcul modal cu spectre de răspuns. Ca urmare, verificarea elementelor structurale pe baza
metodei de calcul modal cu spectre de răspuns este acoperitoare, cu dezavantajul că poate fi
uneori neeconomică.
Pentru a obţine rezultate cât mai corecte este necesar să se determine direct răspunsurile
modale pentru fiecare mărime de răspuns de interes, după care acestea să se combine folosind
una dintre procedurile ABS, RSP sau CPC. Nu este corect ca unele mărimi de răspuns să fie
determinate pe baza răspunsului total (Wilson, 2002). Spre exemplu, deformata unei structuri
obţinute printr-un calcul modal cu spectre de răspuns nu este foarte semnificativă, deoarece
toate deplasările sunt valori pozitive. Pentru verificarea unei structuri la starea limită de
serviciu în combinaţia seismică de încărcări este necesar calculul deplasărilor laterale relative
de nivel. O aplicare corectă a metodei de calcul modal cu spectre de răspuns presupune
calculul deplasărilor relative de nivel în fiecare mod propriu de vibraţie şi combinarea
ulterioară a acestora prin una dintre procedurile ABS, RSP sau CPC. Unele programe de
calcul structural nu oferă această posibilitate, utilizatorul fiind constrâns să determine
deplasările relative de nivel pe baza deplasărilor totale ale structurii.
4.3.3 Calcul dinamic liniar
Metoda de calcul dinamic liniar foloseşte un model elastic al structurii (o relaţie liniară între
forţă şi deplasare), iar răspunsul seismic este obţinut prin integrarea numerică directă a
ecuaţiei de mişcare (32). Un calcul dinamic liniar oferă variaţia în timp a mărimilor de
răspuns (eforturi, deplasări, etc.), la intervale stabilite (de obicei aceleaşi ca şi intervalul de
digitizare al accelerogramei). În cazul în care structura are un răspuns elastic, această metodă
de calcul reflectă cel mai fidel răspunsul real al structurii, fiind aplicabilă structurilor
complexe. Dezavantajul acestei metode de calcul constă în faptul că este o metodă de calcul
elastic, deci neconcludentă pentru răspunsul plastic al unei structuri. Metoda de calcul
dinamic liniar necesită o putere de calcul mai mare decât metoda de calcul modal cu spectre
de răspuns şi implică prelucrarea unui volum mult mai mare de informaţii. Metoda de calcul
dinamic liniar nu este menţionată explicit în SR EN 1998-1:2004.
4.3.4 Calcul static neliniar
Metoda de calcul static neliniar (cunoscută şi sub numele de "push-over") a fost dezvoltată în
încercarea de a găsi o metodă de calcul mai simplă decât calculul dinamic neliniar, dar care să
reflecte totuşi comportarea plastică a elementelor structurale în timpul acţiunii seismice. În
această metodă de calcul, modelul structurii este unul plastic, reprezentativ pentru
104
comportarea monotonă a elementului (vezi Figura 4.28), iar încărcările sunt aplicate static şi
monoton.
Asupra unei structuri solicitate seismic acţionează două tipuri de încărcări: cele gravitaţionale
(verticale) şi cele seismice (laterale). Încărcările gravitaţionale sunt constante pe durata
acţiunii seismice, în schimb cele seismice variază. Pentru multe structuri, răspunsul seismic
este guvernat de modul fundamental de vibraţie. Pentru determinarea răspunsului elastic al
acestor structuri se poate folosi metoda forţelor laterale, caz în care acţiunea seismică este
modelată prin intermediul unor forţe laterale statice, proporţionale cu înălţimea şi cu masa
concentrată la nivelul planşeelor. Metoda de calcul static neliniar este practic o extindere a
metodei forţelor laterale, prin adoptarea unui model plastic al structurii. Calculul static
neliniar are la bază două ipoteze: (1) răspunsul dinamic al structurii este guvernat de un singur
mod propriu de vibraţie, care (2) nu variază pe durata acţiunii seismice. Într-un calcul static
neliniar acţiunea seismică este modelată printr-o distribuţie de forţe laterale aplicate maselor
de nivel, la fel ca în metoda forţelor laterale.
F
d

Figura 4.28. Modelarea principială a comportării neliniare a elementelor structurale pentru
calculul static neliniar.
Principiul efectuării unui calcul static neliniar este prezentat în Figura 4.29. În prima etapă se
aplică încărcările gravitaţionale (G), în control de forţă, care rămân constante în continuare. În
ce-a de-a doua etapă se aplică încărcările laterale (F). Aplicarea forţelor laterale într-o analiză
statică neliniară se efectuează în control de deplasare, prin impunerea unor deplasări laterale
care cresc progresiv sub efectul forţelor laterale. Deoarece aplicarea forţelor laterale se face în
control de deplasare, nu contează mărimea acestor forţe, ci doar distribuţia lor pe înălţime.
Reprezentarea grafică a relaţiei dintre forţa tăietoare de bază şi deplasarea de control
(deplasarea laterală la vârful structurii) reprezintă curba de capacitate a structurii (vezi Figura
4.29). În cazul unei analize globale de ordinul I, această curbă creşte liniar până la formarea
primei articulaţii plastice (punctul 2), când are loc o scădere a rigidităţii laterale a structurii.
Odată cu creşterea forţelor laterale, se formează tot mai multe articulaţii plastice, până la
formarea mecanismului plastic.
d
1
F
2
3
4
3 2 1
G
F
G G
F
d
4
G
F

Figura 4.29. Principiul de efectuare a unui calcul static neliniar.
105
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.2 din SR EN 1998-1:2004, atunci când se foloseşte un calcul
static neliniar, structura trebuie analizată pentru două distribuţii de forţe laterale:
o distribuţie "uniformă", bazată pe forţe laterale proporţionale cu masele, indiferent de
înălţime (acceleraţie de răspuns uniformă), vezi Figura 4.30a;
o distribuţie "modală", în care forţele laterale sunt proporţionale cu masele şi deplasările
din modul fundamental de vibraţie. Această distribuţie corespunde forţelor laterale
determinate la fel ca în metoda forţelor laterale conform relaţiilor (44) sau (45), vezi
Figura 4.30b.
Pe măsura formării articulaţiilor plastice, rigiditatea structurii se modifică, deci se modifică şi
modul fundamental de vibraţie şi, în consecinţă, şi distribuţia de forţe laterale. O ilustrare a
variaţiei distribuţiei forţelor laterale cu deformaţiile plastice ale structurii se poate urmări în
Figura 4.31. Pentru a compensa incapacitatea calculului static neliniar clasic de a ţine cont de
acest fenomen, SR EN 1998-1:2004 impune utilizarea a două distribuţii de forţe laterale:
"modală" (mai potrivită în domeniul elastic) şi "uniformă" (mai potrivită în domeniul de
deformaţii plastice semnificative). Verificarea structurii trebuie să se bazeze pe efectele cele
mai defavorabile produse de cele două distribuţii de forţe laterale. În plus, dacă structura nu
este perfect simetrică, forţele laterale trebuie aplicate în ambele sensuri (pozitiv şi negativ).
F m

(a)
F m

(b)
Figura 4.30. Distribuţia uniformă (a) şi modală (b) a forţelor laterale pentru calculul static
neliniar.

Figura 4.31. Modificarea distribuţiei forţelor laterale cu deformaţiile plastice ale structurii
(Pinho, 2007a).
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.1 din SR EN 1998-1:2004, metoda de calcul static neliniar
poate fi folosită pentru:
calculul valorilor factorului α
u

1
(redundanţa structurii), folosit pentru estimarea
factorului de comportare q, vezi Figura 4.32a;
verificarea mecanismului plastic al structurii, vezi Figura 4.32b;
106
proiectarea structurilor noi sau evaluarea celor existente, ca alternativă la proiectarea
bazată pe un calcul elastic şi a factorul de comportare q.
Calculul static neliniar reflectă comportarea unei structuri în domeniul plastic sub acţiunea
încărcării seismice, reprezentând "capacitatea" structurii. Acest calcul în sine nu reprezintă un
nivel anume al acţiunii seismice şi nu poate fi folosit ca atare pentru proiectarea structurii.
Totuşi, în anexa B a SR EN 1998-1:2004 este descrisă o metodă de calcul a deplasării ţintă,
adică a deplasării induse în structură de un anumit nivel al acţiunii seismice, definit printr-un
spectru de răspuns elastic. Odată determinată deplasarea ţintă, structura poate fi analizată
printr-un calcul static neliniar pentru această deplasare, iar performanţa structurii evaluată pe
baza cerinţelor şi capacităţilor de deformaţii plastice în elementele structurale.
F
d
αu⋅F
α
1
⋅F
αu/α1

(a)

(b)
Figura 4.32. Factorul α
u

1
- redundanţa structurii (a) şi mecanismul plastic (b) obţinute
printr-un calcul static neliniar.
Metoda de determinare a deplasării ţintă şi de evaluare a performanţei structurii descrisă în
anexa B din SR EN 1998-1:2004 a fost dezvoltată de Fajfar (2000) care a denumit-o metoda
N2. Această metodă combină un calcul static neliniar al sistemului cu mai multe grade de
libertate dinamică (structura analizată) cu un calcul spectral al unui sistem cu un singur grad
de libertate dinamică. Practic, structura cu mai multe grade de libertate dinamică se
transformă într-un sistem cu un singur grad de libertate dinamică. Folosind spectre de răspuns
inelastic, se determină cerinţa de deplasare a sistemului cu un singur grad de libertate
dinamică, după care printr-o transformare inversă se revine la sistemul cu mai multe grade de
libertate dinamică şi cerinţa de deplasare a acestuia. Determinarea deplasării ţintă şi evaluarea
performanţei unei structuri prin metoda N2 implică parcurgerea următoarelor etape (adaptat
după SR EN 1998-1:2004 şi Fajfar, 2000):
1. Se stabilesc datele iniţiale:
- structura;
- spectrul de răspuns elastic de
(pseudo-) acceleraţie.

107
2a. Se alege forma deformată
(modul propriu de vibraţie) {φ},
normalizată la deplasarea de la
vârful structurii d
n
.
2b. Se determină distribuţia de
forţe laterale
i i i
F m φ = ⋅ .
2c. Se determină curba de
capacitate F
b
-d
n
printr-un calcul
static neliniar al sistemului cu mai
multe grade de libertate dinamică.

3a. Se determină masa sistemului
echivalent cu un singur grad de
libertate dinamică m
*
=∑m
i
⋅φ
i

3b. Se transformă sistemul cu mai
multe grade de libertate dinamică
într-un sistem cu un singur grad de
libertate dinamică prin intermediul
factorului
*
2
i i
m

Γ =


* b
F
F =
Γ

* n
d
d =
Γ

4. Se determină o relaţie forţă-
deplasare echivalentă biliniară, cu
forţa de curgere F
*
y
şi deplasarea
de curgere d
*
y
.


5a. Se calculează perioada proprie
de vibraţie T
*
a sistemului
echivalent cu un singur grad de
libertate dinamică
5b. Se calculează deplasarea
elastică a sistemului echivalent cu
un singur grad de libertate
dinamică d
*
et


* *
*
*
2
y
y
m d
T
F
π

=
( )
2
*
* *
2
et e
T
d S T
π
(
=
(
¸ ¸

108
6. Se calculează cerinţa de
deplasare d
*
t
a sistemului
echivalent cu un singur grad de
libertate dinamică
În cazul în care T
*
<T
C
:
- Dacă F
*
y
/m
*
≥S
e
(T
*
) răspunsul
este elastic şi d
*
t
=d
*
et

- Dacă F
*
y
/m
*
<S
e
(T
*
) răspunsul
este neliniar şi
( )
*
* *
*
1 1
et C
t u et
u
d T
d q d
q T
| |
= + − ≥
|
\ ¹

unde
( )
* *
*
e
u
y
S T m
q
F



În cazul în care T
*
≥T
C

* *
t et
d d =

7. Se calculează deplasarea ţintă a
sistemului cu mai multe grade d
libertate dinamică
*
t et
d d = Γ
8. Se efectuează un calcul static
neliniar impunând deplasarea de
control d
t
şi se determină cerinţele
de deformaţii plastice locale θ în
elemente şi îmbinări şi alte mărimi
de interes.

9. Se evaluează performanţa
seismică a structurii comparând
cerinţele de deformaţii plastice cu
capacitatea
cap
θ θ ≤
Este important să se reţină că metoda de calcul static neliniar are limitări importante. Astfel,
această procedură de calcul este aplicabilă doar structurilor al căror răspuns este guvernat de
modul fundamental de vibraţie. Ipoteza potrivit căreia distribuţia forţelor laterale rămâne
constantă cu creşterea deformaţiilor plastice ale structurii reprezintă o aproximare. Totuşi,
calculul static neliniar are avantajul că este mai simplu de realizat decât un calcul dinamic
neliniar, oferind totodată informaţii valoroase asupra răspunsului plastic al structurii sub
efectul acţiunii seismice.
109
4.3.5 Calcul dinamic neliniar
Metoda de calcul dinamic neliniar foloseşte un model inelastic al structurii, iar răspunsul
seismic este obţinut prin integrarea numerică directă a ecuaţiei de mişcare (32). Elementele
structurii sunt astfel formulate ca să reflecte posibilitatea apariţiei unor deformaţii plastice.
Modelul de calcul al elementului structural trebuie să reflecte comportarea inelastică la cicluri
repetate a elementului structural (vezi Figura 4.33).
În cazul unui calcul dinamic neliniar acţiunea seismică este reprezentată direct de
accelerograme. Datorită naturii probabilistice a acţiunii seismice, caracterizarea răspunsului
structural pe baza unei singure accelerograme este irelevantă. Din această cauză SR EN 1998-
1:2004 impune utilizarea a minim 3 accelerograme (vezi paragraful 3.2.3.1.2). Deoarece acest
număr este unul mic din punct de vedere statistic, în acest caz se ia în calcul valoarea cea mai
defavorabilă a răspunsului structurii. Dacă se foloseşte un număr mai mare de accelerograme
(minim 7), răspunsul structurii poate fi evaluat pe baza valorilor medii ale răspunsului (vezi
paragraful 4.3.3.4.3 din SR EN 1998-1:2004).
F
d

Figura 4.33. Modelarea principială a comportării neliniare al elementelor structurale pentru
calculul dinamic neliniar.
Există mai multe metode numerice care pot fi folosite pentru integrarea directă a ecuaţiei de
mişcare (32). Obiectivul acestor metode de calcul este satisfacerea echilibrului dinamic la
intervale discrete de timp, cunoscând condiţiile iniţiale la timpul t=0 (Wilson, 2002).
Majoritatea metodelor folosesc intervale de timp egale: ∆t, 2∆t, 3∆t, … N∆t şi pot fi încadrate
în două categorii mari: metode explicite şi metode implicite.
Metodele explicite nu implică rezolvarea setului de ecuaţii liniare în fiecare pas. În esenţă,
aceste metode folosesc ecuaţia diferenţială la timpul t pentru a prezice o soluţie la timpul t+∆t.
Pentru majoritatea structurilor reale, care conţin elemente foarte rigide, obţinerea unei soluţii
stabile implică adoptarea unui pas de timp foarte mic (Wilson, 2002). De aceea, toate
metodele explicite sunt stabile condiţionat în raport cu dimensiunea pasului de integrare.
Metodele implicite încearcă să verifice ecuaţia diferenţială la timpul t după ce a fost găsită
soluţia în pasul t-∆t. Aceste metode implică rezolvarea setului de ecuaţii liniare în fiecare pas,
dar prezintă avantajul că permit folosirea unor paşi de timp mai mari (Wilson, 2002).
Metodele implicite pot fi stabile condiţionat sau necondiţionat.
Într-un calcul dinamic neliniar sunt inevitabil prezente discontinuităţi ale acceleraţiei, datorate
neliniarităţilor date de comportarea histeretică a materialelor, de îmbinări şi flambajul
elementelor. Această situaţie conduce către alegerea metodelor de integrare implicite, simplu-
pas şi stabile necondiţionat pentru calculul dinamic neliniar practic al structurilor.
Printre metodele de integrare directă folosite în calculul dinamic neliniar pot fi amintite
următoarele: metoda Newmark, metoda acceleraţiei constante, metoda Wilson a factorului θ,
110
metoda Hilber, Hughes şi Taylor a factorului α (HHT), etc. Datorită neliniarităţii problemei,
se adoptă în general proceduri incremental-iterative (Pinho, 2007b). O astfel de procedură
implică aplicarea încărcărilor în incremente de timp predefinite, echilibrul dinamic fiind
soluţionat printr-o schemă iterativă, care se aplică până la atingerea convergenţei sau a limitei
impuse asupra numărului de iteraţii. După fiecare pas de incrementare, matricea de rigiditate a
structurii se actualizează, pentru a reflecta modificarea rigidităţii structurii datorită
comportării neliniare.
Se pot folosi mai multe criterii de convergenţă, cum ar fi cele bazate pe deplasare/rotire,
forţă/moment sau energie (Pinho, 2007b). Criteriul de convergenţă bazat pe deplasare/rotire
oferă un control local direct al preciziei obţinut de soluţia problemei, de obicei fiind suficient
pentru o precizie globală. Criteriul de convergenţă bazat pe forţă/moment este recomandat
atunci când criteriul de convergenţă bazat pe deplasare nu este suficient pentru echilibrarea
eforturilor din elementele structurale. Precizia maximă se poate obţine dacă se combină
criteriile de convergenţă de deplasare şi forţă, în schimb stabilitatea maximă a procedurii de
calcul se obţine dacă se adoptă un singur criteriu de convergenţă.
De regulă dimensiunea pasului de timp de integrare este aleasă în intervalul 0.005 – 0.02 s.
Pot fi folosiţi algoritmi care ajustează automat dimensiunea pasului de integrare între nişte
limite prestabilite, mărind pasul de integrare atunci când soluţia converge cu uşurinţă şi
micşorându-l atunci când convergenţa se atinge mai greu.
Un calcul dinamic neliniar reprezintă teoretic modelul cel mai "exact" al răspunsului seismic
al unei structuri. Avantajul principal al acestei metode de calcul constă în faptul că modelul
structural reflectă posibilitatea apariţiei unor deformaţii plastice în structură. Se poate verifica
tipul de mecanism plastic al structurii (parţial sau global) şi măsura în care sunt
preîntâmpinate deformaţiile plastice în elementele nedisipative ale structurii. În cazul unui
calcul dinamic neliniar, verificarea elementelor disipative se realizează direct prin comparaţia
cerinţei de deformaţie plastică cu capacitatea. Cu alte cuvine, se verifică direct ductilitatea
elementului, ceea ce nu este posibil printr-un calcul elastic (liniar). Elementele nedisipative,
care trebuie să rămână în domeniul elastic în timpul acţiunii seismice, se verifică în termeni
de eforturi (rezistenţă şi stabilitate), calculul dinamic neliniar oferind direct eforturile care se
pot dezvolta în aceste elemente la formarea mecanismului plastic în structură.
Dezavantajul principal al calcului dinamic neliniar constă în faptul că acesta este foarte
laborios, necesitând programe de calcul mai sofisticate, modelarea comportării plastice a
elementelor structurale şi prelucrarea unui volum mare de rezultate. De aceea, această metodă
de calcul nu se foloseşte în mod curent în proiectare. În schimb, calculul dinamic neliniar este
util în evaluarea performanţei seismice a unor construcţii noi de importanţă ridicată, sau care
au o formă foarte complexă, după ce acestea au fost dimensionate folosind metode uzuale de
calcul. Un alt domeniu de aplicare a calcului dinamic neliniar este cel al evaluării
performanţei seismice a clădirilor existente neconformate seismic. Aceste structuri nu
respectă cerinţele de conformare seismică şi detaliile constructive din normele seismice
moderne care să le asigure un răspuns ductil. De aceea, metodele de calcul elastic în acest caz
sunt mai puţin concludente.
4.4 Regularitatea structurală şi implicaţiile asupra calculului structural
Observaţii ale avariilor suferite de structuri la cutremurele produse în trecut demonstrează că
structurile regulate au un răspuns seismic mult mai favorabil decât structurile neregulate. Cu
toate acestea, stabilirea exactă a "gradului de regularitate" a unei structuri este deosebit de
complexă datorită multitudinii de factori şi caracteristici structurale care trebuie luate în
consideraţie (Fardis et. al., 2005). Recunoscând această dificultate, SR EN 1998-1:2004
111
precizează o serie de criterii principiale ce trebui respectate pentru a putea considera o
structură ca fiind regulată (vezi paragraful 4.2.3 din SR EN 1998-1:2004). Aceste criterii se
referă atât la regularitatea în plan, cât şi la cea în elevaţie. Regularitatea în plan este o
caracteristică unică a unei structuri. În schimb, clasificarea funcţie de regularitatea în elevaţie
poate fi diferită pe fiecare dintre direcţiile principale ale structurii. În cazul clădirilor separate
prin rosturi, din considerente de uniformitate seismică sau al reducerii efectelor variaţiilor de
temperatură, rezultă unităţi dinamice independente. În acest caz, clasificarea din punct de
vedere al regularităţii se face pentru fiecare unitate în parte.
Clasificarea funcţie de regularitatea structurilor are implicaţii asupra următoarelor aspecte ale
calculului la acţiunea seismică:
modelul structural, care poate fi plan sau spaţial;
metoda de calcul structural, care poate fi cea cu forţe laterale sau metoda de calcul modal
cu spectre de răspuns;
valoarea factorului de comportare q, care trebuie redusă în cazul structurilor neregulate pe
verticală.
Urmând această abordare, SR EN 1998-1:2004 nu interzice proiectarea structurilor
neregulate. În schimb, descurajează folosirea unor configuraţii neregulate, impunând metode
de calcul mai sofisticate şi făcându-le mai puţin economice (prin impunerea unor factori de
comportare reduşi).
4.4.1 Criterii de regularitate în plan
Condiţiile de regularitate în plan sunt descrise în paragraful 4.2.3.2 din SR EN 1998-1:2004.
O structură regulată în plan trebuie să aibă o distribuţie simetrică în plan a rigidităţii şi
maselor în raport cu două axe ortogonale. Configuraţia în plan trebuie să fie compactă,
apropiată de o formă poligonală convexă. Atunci când există retrageri în plan, acestea trebuie
să fie cât mai reduse (la fiecare retragere aria dintre conturul exterior al planşeului şi linia
poligonală convexă în care se încadrează planşeul nu depăşeşte 5% din aria planşeului, vezi
Figura 4.34) şi nu afectează rigiditatea planşeului în planul său. Pentru a permite distribuţia
forţelor seismice la sistemele de preluare a forţelor laterale, rigiditatea în plan a planşeelor
trebuie să fie suficient de mare pentru a permite modelarea acestora ca şi diafragme rigide.
Zvelteţea clădirii în plan λ = L
max
/L
min
nu trebuie să fie mai mare de 4, unde L
max
şi L
min
sunt
dimensiunile în plan ale clădirii respectiv cea mai mare şi cea mai mică, măsurate pe direcţiile
ortogonale de referinţă (vezi Figura 4.35).
Aria planseului, A
linia poligonala convexa în
care se încadreaza planseul
Aria retragerii A
2
Aria retragerii A
3
Cerinta de regularitate în plan:
A
1
≤0.05Α, A
2
≤0.05Α, A
3
≤0.05Α si A
4
≤0.05Α
Aria retragerii A
1
Aria retragerii A
4

Figura 4.34. Condiţia impusă retragerilor în plan ale planşeului pentru a clasifica structura
regulată în plan.
112

Figura 4.35. Condiţia impusă zvelteţii clădirii plan pentru a clasifica structura regulată.
Pentru a clasifica o structură regulată în plan conform SR EN 1998-1:2004, mai este necesar
ca la fiecare nivel şi pe fiecare direcţie de calcul x şi y, excentricitatea e
0
şi raza de torsiune r
să fie în conformitate cu cele două condiţii de mai jos:
e
0x
≤ 0.30 r
x
şi e
0y
≤ 0.30 r
y
(57)
r
x
≥ l
s
şi r
y
≥ l
s
(58)
unde:
e
0x
, e
0y
distanţa dintre centrul de rigiditate şi centrul maselor, măsurată în direcţie normală pe
direcţia de calcul (vezi Figura 4.48);
r
x
, r
y
raza de torsiune egală cu rădăcina pătrată a raportului între rigiditatea structurii la
torsiune şi rigiditatea laterală pe direcţia de calcul;
l
s
raza de giraţie a maselor planşeului în plan (rădăcina pătrată a raportului dintre (a)
momentul de inerţie polar al maselor în plan faţă de centrul maselor planşeului şi (b)
masa nivelului).
De regulă, pentru structurile regulate în plan, primele două moduri proprii de vibraţie
reprezintă moduri de translaţie pe cele două direcţii principale orizontale ale structurii (x şi y).
Condiţia din relaţia (58) asigură faptul că modul propriu de vibraţie fundamental nu este unul
de torsiune după axa verticală z şi previne o cuplare puternică a răspunsului de translaţie şi a
celui de torsiune, care este considerat necontrolabil şi potenţial foarte periculos (Fardis et al.,
2005). Se menţionează faptul că dacă sistemele de preluare a încărcărilor laterale sunt
distribuite uniform în plan, sau sunt amplasate pe perimetrul clădirii (vezi Figura 4.36a),
relaţia (58) este verificată implicit. În schimb, dacă sistemele de preluare a încărcărilor
laterale (cum ar fi cadrele contravântuite sau pereţii structurali) sunt concentrate într-un
nucleu concentrat aproape de centrul planului (vezi Figura 4.36b), condiţia (58) s-ar putea să
nu fie îndeplinită şi trebuie verificată explicit (Fardis et al., 1995).
sistem de preluare
a fortelor laterale
sistem de preluare
a fortelor laterale
sistem de preluare
a fortelor laterale
sistem de preluare
a fortelor laterale

(a) (b)
Figura 4.36. Dispunerea în plan favorabilă (a) şi nefavorabilă (b) a sistemelor de preluare a
forţelor laterale.
În cazul în care se adoptă un model spaţial al structurii şi se determină modurile proprii de
vibraţie, aceste rezultate pot fi folosite pentru a demonstra îndeplinirea condiţiei (58). Astfel,
dacă modul de torsiune are perioada proprie de vibraţie mai mică decât modurile de translaţie,
relaţia (58) poate fi considerată satisfăcută (Fardis et al., 1995).
113
La clădirile cu un singur nivel centrul de rigiditate este definit ca centrul de rigiditate laterală
a sistemului de preluare a forţelor seismice. Raza de torsiune r este definită ca rădăcina
pătrată a raportului dintre rigiditatea la torsiune globală faţă de centrul de rigiditate laterală şi
rigiditatea laterală globală, pe o direcţie, luând în considerare toate componentele principale
care preiau acţiunea seismică pe această direcţie.
Centrul de rigiditate laterală este punctul în plan care satisface următoarea condiţie: orice set
de forţe laterale aplicate nivelelor clădirii în acel punct produce doar translaţii ale etajelor,
fără nicio torsiune în jurul axei verticale. Centrul de rigiditate poate fi determinat în mod unic
doar la clădirile cu un singur nivel. La clădirile multietajate, centrul de rigiditate laterală nu
poate fi determinat în mod unic, poziţia acestuia depinzând de distribuţia forţelor laterale
folosite. O definiţie simplificată pentru clasificarea regularităţii structurale în plan şi pentru
calculul aproximativ al efectelor la torsiune este posibilă dacă sunt satisfăcute următoarele
două condiţii:
Toate sistemele de preluare a încărcărilor laterale, cum ar fi nucleele, pereţii structurali,
sau cadrele sunt continue de la fundaţie până la vârful clădirii.
Deformatele sistemelor individuale din încărcări laterale nu sunt foarte diferite. Această
condiţie poate fi considerată satisfăcătoare în cazul sistemelor în cadre sau cu pereţi
structurali. In general această condiţie nu este satisfăcută la sistemele duale.
La cadre şi la pereţi zvelţi cu deformaţii de încovoiere predominante, poziţia centrelor de
rigiditate şi raza de torsiune a tuturor etajelor se poate calcula ca fiind centrul momentelor de
inerţie al secţiunilor transversale ale elementelor verticale, conform următoarelor relaţii
(Fardis et al., 1995):

( )
( )
( )
( )
y
x
cs cs
x y
x EI
y EI
x y
EI EI


= =


∑ ∑
(59)

( )
( )
( )
( )
2 2 2 2
y x y x
x y
x y
x EI y EI x EI y EI
r r
EI EI
⋅ + ⋅ ⋅ + ⋅
= =
∑ ∑
∑ ∑
(60)
unde EI
x
şi EI
y
sunt rigidităţile la încovoiere ale elementelor verticale într-un plan vertical
paralel cu axa x, respectiv y. În cazul altor sisteme structurale, de exemplu cadre
contravântuite, relaţiile (59) şi (60) pot fi adaptate înlocuind temenii EI
x
şi EI
y
cu rigidităţile
K
x
şi K
y
sistemelor de preluare a încărcărilor verticale pe direcţia x, respectiv y.
4.4.2 Criterii de regularitate în elevaţie
Pentru ca o structură să fie considerată regulată în elevaţie, ea trebuie să respecte următoarele
condiţii (paragraful 4.2.3.2 din SR EN 1998-1:2004):
Sistemele de preluare a forţelor laterale trebuie să se dezvolte fără întreruperi de la
fundaţii până la ultimul nivel al structurii.
Masa şi rigiditatea laterală a structurii trebuie să fie constante sau să se reducă gradual cu
înălţimea.
La clădirile în cadre raportul dintre rezistenţa efectivă a etajului şi rezistenţa necesară din
calcul să nu varieze disproporţionat între etajele adiacente.
Atunci când există retrageri, acestea trebuie să se încadreze în limitele exemplificate în
Figura 4.37.
114

1 2
1
0.2
L L
L



3 1
0.2
L L
L
+
≤ (retrageri la o înălţime peste 0.15H)

3 1
0.5
L L
L
+
≤ (retrageri la o înălţime sub 0.15H)

2
0.3
L L
L


1 2
1
0.1
L L
L


Figura 4.37. Criterii de regularitate pentru structuri cu retrageri pe înălţime (SR EN 1998-
1:2004).
4.4.3 Alegerea metodei de calcul structural
Regularitatea în plan a structurii implică o excentricitate mică între centrul de masă (CM) şi
cel de rigiditate (CR), adică efecte de torsiune reduse. În acest caz forţele seismice care
acţionează pe o anumită direcţie sunt preluate doar de sistemele de rezistenţă dispuse pe
aceeaşi direcţie, care se încarcă în mod egal (vezi Figura 4.38a). Aceasta permite analiza
fiecărui sistem de preluare a forţelor laterale în parte, adică folosirea unui model plan.
Structurile care nu sunt regulate în plan implică efecte de torsiune importante şi, în
consecinţă, sistemele structurale de preluare a forţelor laterale dispuse pe direcţia considerată
a forţelor seismice se încarcă în mod neuniform. În plus, componenta acţiunii seismice care
acţionează după o anumită direcţie va solicita şi sistemele de rezistenţă dispuse perpendicular
pe aceasta (vezi Figura 4.38b). În aceste condiţii, este dificilă determinarea aportului
diverselor sisteme de rezistenţă la preluarea acţiunii seismice dacă se folosesc modele plane.
În acest caz, soluţia cea mai simplă de determinare a răspunsului structural o constituie
utilizarea unui model spaţial al structurii. În concluzie, regularitatea în plan afectează modelul
structural, care poate fi unul plan (2D) în cazul structurilor regulate în plan, şi trebuie să fie
unul spaţial (3D) pentru structurile neregulate în plan.
Structurile care sunt regulate în elevaţie şi care nu sunt foarte flexibile (perioada proprie de
vibraţie T
1
trebuie să fie mai mică decât minimul dintre 4T
C
şi 2.0 s), răspund preponderent în
modul fundamental de vibraţie. În consecinţă, aceste structuri pot fi analizate folosind metoda
forţelor laterale. Structurile care nu sunt regulate în elevaţie au o contribuţie semnificativă a
modurilor proprii de vibraţie superioare la răspunsul total. În consecinţă, acestea trebuie
analizate folosind un calcul modal cu spectre de răspuns. În concluzie, regularitatea în elevaţie
afectează metoda de calcul, care poate fi metoda forţelor laterale dacă structura este regulată
115
în elevaţie, şi trebuie să fie metoda de calcul modal cu spectre de răspuns dacă structura este
neregulată în elevaţie.
Se atrage atenţie asupra faptului că regularitatea în plan şi elevaţie nu impun în mod absolut
modelul structurii sau metoda de calcul. Astfel, orice structură poate fi analizată folosind un
model spaţial şi un calcul modal cu spectre de răspuns. Funcţie de regularitatea în plan şi în
elevaţie proiectantul poate recurge la anumite simplificări, cum ar fi modele mai simple
(plane) şi/sau metode de calcul mai simple (metoda forţelor laterale).
CR=CM
CM
CR
X
Y
D DD D
1x
2x
D DD D
1x
2x
Fx Fx
D DD D
1y
D DD D
2y
e
0y

(a) (b)
Figura 4.38. Planul unei structuri cu o dispunere simetrică a sistemelor de preluare a forţelor
laterale (a) şi cu o dispunere nesimetrică a acestora (b).
În Tabelul 4.4 este prezentată sintetic relaţia dintre regularitatea structurii (în plan şi în
elevaţie) şi simplificările admise în calculul structural, precum şi necesitatea reducerii
factorului de comportare q, conform paragrafului 4.2.3.1 din SR EN 1998-1:2004.
Tabelul 4.4. Consecinţa regularităţii structurale asupra proiectării structurii (SR EN 1998-
1:2004).
Regularitate Simplificare de calcul permisă
În plan În elevaţie Model Calcul elastic liniar
Factor de comportare (q)
pentru calcul elastic liniar
Da Da Plan Forţe laterale * Valoarea de referinţă
Da Nu Plan Modal Valoare redusă (0.8q)
Nu Da Spaţial Forţe laterale * Valoarea de referinţă
Nu Nu Spaţial Modal Valoare redusă (0.8q)
*Numai dacă structura are perioada proprie de vibraţie T
1
< min(4T
C
; 2.0 s)
Factorul de comportare q reflectă capacitatea de deformare în domeniul plastic, precum şi
redundanţa şi suprarezistenţa structurii. Valoarea de referinţă a acestui factor este precizată în
SR EN 1998-1:2004 funcţie de tipul structurii, materialul din care este realizată aceasta şi
clasa de ductilitate. Structurile care nu sunt regulate pe verticală sunt susceptibile de
concentrări ale deformaţiilor plastice în anumite părţi ale structurii (o distribuţie neuniformă a
cerinţei de ductilitate), ceea ce este echivalent cu o ductilitate redusă pe ansamblul structurii.
Acest fapt implică necesitatea folosirii un factor de comportare q redus faţă de valoarea de
referinţă. Conform paragrafului 4.2.3.1(7) din SR EN 1998-1:2004, pentru clădirile neregulate
în elevaţie valorile factorului de comportare se obţin multiplicând valoarea de referinţă cu 0.8.
Metodele de calcul la acţiunea seismică folosite uzual în proiectare sunt (a) metoda forţelor
laterale şi (b) metoda de calcul modal cu spectre de răspuns. Ca urmare SR EN 1998-1:2004
face referinţă doar la aceste două metode de calcul atunci când discută implicaţiile
116
regularităţii în plan şi în elevaţie asupra modelului structural şi a metodei de calcul. Cu toate
acestea, prevederile normative pot fi extinse cu uşurinţă şi asupra celorlalte metode de calcul.
Astfel, la fel ca şi metoda forţelor laterale, calculul static neliniar are la bază ipoteză că
răspunsul structurii este guvernat de modul fundamental de vibraţie. De aceea, calcul static
neliniar poate fi folosit doar pentru structuri care sunt regulate pe verticală şi au perioada
proprie de vibraţie T
1
mai mică decât minimul dintre 4T
C
şi 2.0 s. Structurile neregulate în
elevaţie trebuie analizate prin metode mai sofisticate, cum ar fi calculul dinamic liniar sau
neliniar.
4.5 Modelarea structurii
4.5.1 Generalităţi
În general, pentru calculul structurilor la acţiunea seismică, modelul structurii trebuie să fie
capabil să reprezinte într-un mod adecvat distribuţia în structură a (1) maselor, (2) amortizării
şi (3) a proprietăţilor mecanice ale structurii (vezi Figura 4.1). Funcţie de metoda de calcul
structural, unele dintre acestea pot necesita o modelare mai simplă sau mai complexă.
În general, structura poate fi considerată ca fiind alcătuită din sisteme de preluare a forţelor
gravitaţionale şi sisteme de preluare a forţelor laterale, conectate la nivelul planşeelor.
Sisteme tipice de preluare a forţelor laterale sunt structurile în cadre necontravântuite (cu
noduri rigide), cadrele contravântuite (centric sau excentric) şi pereţii structurali (vezi Figura
4.39a-c). Cu excepţia cadrelor necontravântuite cu noduri rigide, celelalte sisteme de preluare
a forţelor laterale impun restricţii de ordin arhitectural, existând în consecinţă limitări în ceea
ce priveşte dispunerea acestora în structură. În plus, sistemele de preluare a forţelor
gravitaţionale sunt în general mai economice decât cele de preluare doar a forţelor laterale. De
aceea, o structură tipică va conţine atât un sistem de preluare a forţelor gravitaţionale, cât şi
unul de preluare a forţelor laterale (vezi Figura 4.39d), legate prin diafragme orizontale.
sistem de preluare
a fortelor laterale
sistem de preluare a fortelor gravitationale

(a) (b) (c) (d)
Figura 4.39. Sisteme de preluare a forţelor laterale: cadre necontravântuite cu noduri rigide
(a), cadre contravântuite centric (b), pereţi structurali (c);
sistem combinat de preluare a forţelor laterale şi gravitaţionale (e).
În Figura 4.40 este exemplificată alcătuirea unei structuri metalice cu două deschideri pe
direcţia x, trei travei pe direcţia y şi trei nivele (un regim de înălţime P+2). Încărcările
gravitaţionale sunt preluate de grinzile secundare articulate şi de cadrele interioare. Sistemul
de preluare a încărcărilor laterale este dispus pe perimetrul clădirii (pentru asigurarea unei
bune rezistenţe şi rigidităţi la torsiune), fiind compus din cadre necontravântuite cu noduri
117
rigide pe direcţia x şi cadre contravântuite centric pe direcţia y. Planşeele de beton armat (care
nu sunt reprezentate în desen) îndeplinesc rolul de diafragmele orizontale, asigurând
conlucrarea spaţială a structurii şi transferul forţelor de inerţie induse în planşee de acţiunea
seismică către sistemul de preluare a forţelor laterale.
Sistemul de preluare a
fortelor laterale pe directia x:
cadre necontravântuite cu
noduri rigide
Sistemul de preluare a
fortelor gravitationale:
- cadre necontravântuite
cu noduri articulate
- grinzi secundare
articulate
Sistemul de preluare a
fortelor laterale pe directia y:
cadre contravântuite centric
x
y
x
z
y

Figura 4.40. Sisteme de preluare a încărcărilor laterale şi gravitaţionale: exemplu.
4.5.2 Modelarea maselor
Modelarea corectă a masei structurii este extrem de importantă în calculul la acţiunea
seismică, "forţele seismice" fiind de fapt forţe de inerţie care apar datorită acceleraţiilor
induse maselor structurii. Este important să nu se confunde masa cu greutatea structurii,
aceasta din urmă fiind forţa produsă de acceleraţia gravitaţională de pe Terra ce acţionează
asupra unei mase. În general, masa unui corp poate fi redusă în centrul de greutate al acestuia,
prin trei componente de translaţie şi trei componente de rotaţie.
Masa unei structuri este distribuită în întreg volumul acesteia (vezi Figura 4.41a). Totuşi,
pentru a simplifica calculul structural, în cele mai multe cazuri, masa poate fi considerată
concentrată în nodurile modelului structural (Figura 4.41b). În general, componentele de
rotire ale maselor au o influenţă minoră asupra răspunsului dinamic al structurilor şi sunt
neglijate. În cazul unui cadru plan, masele obţinute în acest mod vor avea componente pe cele
două direcţii de translaţie (orizontală şi verticală). Considerând barele structurii infinit rigide
axial şi neglijând componenta verticală a mişcării seismice, masele structurii pot fi
considerate concentrate la nivelul planşeelor structurii, acţionând doar pe direcţia orizontală
(Figura 4.41c).
b
c

(a)
ma
m
b
mc
d
e m
f

(b)
m
1
2

(c)
Figura 4.41. Un cadru plan cu masa distribuită (a), modelul acesteia cu masele concentrate în
noduri (b) şi cu masa concentrată la nivelul planşeelor (c).
La modelele spaţiale ale structurilor, atunci când planşeele nu pot fi considerate infinit rigide
în planul lor (de exemplu cazul planşeelor din lemn, sau a celor din beton armat cu goluri de
dimensiuni mari), masele pot fi considerate concentrate în nodurile structurii, conform
118
suprafeţei aferente (Figura 4.42a). În astfel de cazuri se pot neglija componentele de rotire ale
maselor, în calculul structural considerându-se doar componentele de translaţie. Pentru un
model spaţial la care se neglijează componenta verticală a mişcării seismice, masele pot fi
concentrate în nodurile structurii, considerând doar componentele de translaţie după cele două
direcţii orizontale.
În cazul în care planşeele pot fi considerare infinit rigide în planul lor, masele aferente unui
nivel pot fi concentrate în centrul de masă al acelui nivel (vezi paragraful 4.3.1 din
SR EN 1998-1:2004). Reducerea numărului de mase discrete dintr-un model structural este
deosebit de importantă din punct de vedere al efortului de calcul, deoarece prin aceasta se
reduc numărul de grade de libertate dinamică, respectiv dimensiunea problemei. Masele
concentrate în centrul de masă al planşeului vor avea componente după direcţiile gradelor de
libertate ale diafragmelor rigide (două translaţii în plan orizontal şi o rotire faţă de axa
verticală, vezi Figura 4.42b). Componentele de translaţie ale masei se determină însumând
toate masele aferente nivelului respectiv:

x y i
M M m = =

(61)
Componenta de rotire a masei de nivel M
zz
poartă denumirea de moment de inerţie al masei şi
se poate determina conform relaţiei:

2
zz i i
M md =

(62)
unde d
i
este distanţa de la centrul de masă la masa discretă m
i
(vezi Figura 4.42c). În cazul
unei mase distribuite uniform pe o suprafaţă, momentul de inerţie al masei se calculează ca şi
produsul dintre momentul de inerţie polar şi valoarea masei uniform distribuită pe suprafaţă.
X
Y
CM
yi
m
xi M
y
Mx
Mzz
m
i
d
i

(a) (b) (c)
Figura 4.42. Concentrarea maselor în noduri la planşee flexibile (a); concentrarea masei în
centrul de masă în cazul unor diafragme rigide (b); masa m
i
şi distanţa d
i
pentru calcul
momentului de inerţie al masei (c).
În general se consideră că planşeele din beton armat, cu o formă regulată şi goluri de
dimensiuni mici asigură efectul. de şaibă rigidă. Conform paragrafului 5.10 din SR EN 1998-
1:2004, o placă de beton armat monolit asigură efectul de şaibă rigidă dacă aceasta are o
grosimea de cel puţin 70 mm şi are cel puţin armarea minimă conform SR EN 1992-1-1:2004.
În cazul în care planşeul de beton are o formă în plan cu neregularităţi pronunţate, goluri mari,
sau distribuţii neregulate de masă şi rigiditate, acesta trebuie verificat explicit la eforturile în
plan generate de acţiunea seismică.
În programele de calcul structural efectul de diafragmă rigidă este de regulă modelat prin
impunerea nodurilor de la nivelul unui planşeu a unei legături de tip "diafragmă rigidă". În
astfel de situaţii, numărul gradelor de libertate dinamică este redus automat, masa nodurilor
119
individuale (vezi Figura 4.42a) fiind concentrată în centrul de masă al nivelului (vezi Figura
4.42b). În cazul în care programul de calcul nu are implementată modelarea diafragmei rigide
prin legături între noduri, aceasta se poate modela prin diagonale orizontale echivalente.
Se atrage atenţia asupra faptului că modelarea maselor trebuie să fie corelată cu modelul
structurii (plan sau spaţial) şi cu modelul acţiunii seismice. Masele generează forţe de inerţie
pe direcţiile în care vibrează structura (adică pe direcţiile în care masele au acceleraţii).
Astfel, atunci când este necesară luarea în calcul a componentei verticale a acţiunii seismice,
pe lângă aceasta, este necesară modelarea componentelor verticale ale maselor.
4.5.3 Modelarea amortizării
În cazul metodei forţelor laterale, metodei de calcul modal cu spectre de răspuns şi a
calculului static neliniar (la determinarea deplasării ţintă) amortizarea nu necesită o modelare
explicită, deoarece efectul acesteia asupra răspunsului structural este inclusă în spectrele de
răspuns.
Modelarea explicită a amortizării este însă necesară pentru calculul dinamic liniar şi calculul
dinamic neliniar. Integrarea ecuaţiei de mişcare folosind metode numerice presupune
cunoaşterea matricei de amortizare [c]. Întrucât obţinerea matricei de amortizare pe baza
caracteristicilor geometrice ale structurii şi proprietăţilor materialelor componente nu este
posibilă din punct de vedere practic, au fost propuse modele în care matricea de amortizare
este proporţională cu matricea de masă, respectiv cu cea de rigiditate:
[ ] [ ]
0
c a m = (63)
[ ] [ ]
1
c a k = (64)
În cazul amortizării proporţionale cu masa, fracţiunea din amortizarea critică corespunzătoare
modului n este:

0
1
2
n
n
a
ξ
ω
= (65)
În acest caz amortizarea este invers proporţională cu pulsaţia proprie (vezi Figura 4.43a).
Coeficientul a
0
poate fi determinat astfel ca să reprezinte fracţiunea din amortizarea critică
dată într-un mod oarecare, de exemplu, ξ
i
în modul i. Rezultă din ecuaţia (65):

0
2
i i
a ξ ω = (66)
Cunoscând coeficientul a
0
, matricea de amortizare se poate determina din ecuaţia (63), iar
fracţiunea din amortizarea critică din orice alt mod, de exemplu modul n, este dată de (65).
În mod similar, fracţiunea din amortizarea critică poate fi raportată la coeficientul a
1
în cazul
amortizării proporţionale cu rigiditatea. În acest caz:

1
2
n n
a
ξ ω = (67)
Fracţiunea din amortizarea critică creşte liniar cu pulsaţia proprie (vezi Figura 4.43a).
Coeficientul a
1
poate fi determinat astfel ca să reprezinte fracţiunea din amortizarea critică
dată într-un mod oarecare, de exemplu, ξ
j
în modul j. Rezultă din ecuaţia (67):

1
2
j
j
a
ξ
ω
= (68)
120
Cunoscând coeficientul a
1
, matricea de amortizare se poate determina din ecuaţia (64), iar
fracţiunea din amortizarea critică din orice alt mod, de exemplu modul n, este dată de (67).
Nici una dintre cele două tipuri de amortizare nu este potrivită sistemelor cu mai multe grade
de libertate dinamică, deoarece evidenţa experimentală indică valori ale fracţiunii din
amortizarea critică similare pentru mai multe moduri proprii de vibraţie. O soluţie simplă a
acestei probleme o constituie amortizarea de tip Rayleigh, care se obţine prin combinarea
modelelor de amortizare proporţională cu masa şi amortizare proporţională cu rigiditatea:
[ ] [ ] [ ]
0 1
c a m a k = + (69)
Fracţiunea din amortizarea critică în modul n pentru un astfel de model este:

0 1
1
2 2
n n
n
a a
ξ ω
ω
= + (70)
Coeficienţii a
0
şi a
1
pot fi determinaţi astfel ca să reprezinte fracţiunea din amortizarea critică
dată în două moduri oarecare, de exemplu ξ
i
şi ξ
j
în modurile i şi j. Scriind ecuaţia (70) pentru
cele două moduri proprii în formă matriceală rezultă:

0
1
1
1
1
2
i i i
j j j
a
a
ω ω ξ
ω ω ξ
( ¦ ¹ ¦ ¹
=
´ ` ´ ` (
¹ ) ¸ ¸ ¹ )
(71)
Dacă se consideră aceeaşi fracţiune din amortizarea critică ξ în cele două moduri proprii,
rezolvând ecuaţia (71) obţinem:

0 1
2
2
i j
i j i j
a a
ωω
ξ ξ
ω ω ω ω
= =
+ +
(72)
Cunoscând coeficienţii a
0
şi a
1
, matricea de amortizare se poate determina din ecuaţia (69), iar
fracţiunea din amortizarea critică din orice alt mod, de exemplu modul n, este dată de (70) şi
reprezentată grafic în Figura 4.43b.

Figura 4.43. Variaţia amortizării modale funcţie de pulsaţie: amortizarea proporţională cu
masa şi amortizarea proporţională cu rigiditatea (a); amortizarea de tip Rayleigh (b), Chopra,
2001.
În probleme practice, modurile i şi j se aleg astfel ca fracţiunea din amortizarea critică să
reprezinte valori rezonabile în toate modurile proprii de vibraţie care contribuie semnificativ
la răspunsul structurii. De exemplu, dacă fracţiunea din amortizarea critică ξ se atribuie
modurilor 1 şi 4, modurile 2 şi 3 vor avea o fracţiune din amortizarea critică uşor mai mică
121
decât ξ, iar modurile 5 şi mai mari – o amortizare mai mare decât ξ. Modurile proprii mai
mari decât al cincilea vor avea o fracţiune din amortizarea critică care creşte cu pulsaţia
proprie, răspunsul acestora fiind practic eliminat din cauza unei amortizări exagerate.
4.5.4 Modelarea proprietăţilor mecanice ale structurii
În cazul metodelor de calcul elastic (metoda forţelor laterale, metoda de calcul modal cu
spectre de răspuns şi calculul dinamic liniar) modelul structurii trebuie să reprezinte adecvat
distribuţia rigidităţilor în clădire (vezi paragraful 4.3.1 din SR EN 1998-1:2004). Pe lângă
rigiditatea elementelor structurale, modelul structural trebuie să includă rigiditatea
îmbinărilor, a panoului de inimă a stâlpului şi a prinderilor în fundaţii. Pe lângă acestea,
modelul structural trebuie să includă şi elementele nestructurale care pot avea o influenţă
semnificativă asupra răspunsului structurii seismice principale.
În cazul metodelor de calcul plastic (calculul static neliniar şi calculul dinamic neliniar)
modelul structurii trebuie să includă şi rezistenţa (vezi paragraful 4.3.3.4.1 din SR EN 1998-
1:2004), sau mai bine zis comportarea structurii în domeniul post-elastic.
Majoritatea structurilor metalice pentru clădiri pot fi modelate cu elemente de tip bară.
Comportarea inelastică a elementelor structurale pentru calculul la acţiunea seismică se
modelează în mod uzual prin două modalităţi diferite:
plasticitate concentrată şi
plasticitate distribuită.
Modelul cu plasticitate concentrată a unei bare încovoiate este alcătuită dintr-o porţiune
elastică şi articulaţii plastice la capetele barei (vezi Figura 4.44). Deformaţiile plastice într-un
astfel de element se produc doar în articulaţiile plastice punctuale. Acestea sunt amplasate la
capetele barei deoarece acolo se înregistrează în general momentele maxime pe bară. Acest
model de plasticitate are avantajul că este eficient numeric şi permite adoptarea a diferite
relaţii constitutive (curbe histeretice) care să modeleze fenomene precum: consolidare,
degradare de rezistenţă şi rigiditate, lunecări, etc., vezi Figura 4.45. Modelul poate fi extins
pentru a ţine cont de interacţiunea dintre momentul încovoietor şi forţa axială. În acelaşi timp,
interpretarea rezultatelor este foarte comodă, deoarece calculul structural furnizează rotirile
plastice în articulaţii, care pot fi comparate direct cu valorile capabile. Totuşi, modelul de bară
cu plasticitate concentrată are şi o serie de dezavantaje. Astfel, calibrarea răspunsului
histeretic necesită o experienţă bogată în acest sens. Poziţia predefinită a articulaţiilor plastice
poate conduce la incapacitatea de a modela corect deformaţiile plastice (de exemplu atunci
când momentul maxim nu este înregistrat la capetele barei).
parte elastica articulatie
plastica
EI
M
θ

Figura 4.44. Modelarea unei bare încovoiate cu articulaţii plastice.
122

Figura 4.45. Diferite relaţii constitutive pentru modelarea comportării ciclice a componentelor
structurale.
Modelul de plasticitate concentrată poate fi adaptat relativ uşor şi la alte tipuri de solicitări:
axiale (pentru modelarea contravânturilor), de forfecare (pentru modelarea linkurilor), etc.
În modelul de bară cu plasticitate distribuită (vezi Figura 4.46) răspunsul unei secţiuni se
obţine prin integrarea răspunsului individual al unor fibre în care este discretizată secţiunea.
Fibrele sunt caracterizate prin relaţii uniaxiale tensiune-deformaţie specifică. Împărţind bara
într-o serie de segmente, modelul devine capabil să modeleze explicit plasticizarea progresivă
pe secţiune şi de-a lungul barei. Un alt avantaj îl constituie modelarea naturală a interacţiunii
dintre moment şi forţă axială. Principalele dezavantaje ale modelului de bară cu plasticitate
distribuită sunt puterea mare de calcul de care are nevoie şi interpretarea mai anevoioasă a
rezultatelor.
nod 2
σ
ε
nod 1
Sectiuni de
integrare

Figura 4.46. Modelarea unei bare încovoiate cu plasticitate distribuită.

O problemă specifică de modelare a structurii există în cazul cadrelor metalice contravântuite
centric cu contravântuiri dispuse în X (contravântuiri diagonale), vezi Figura 4.47a. Conform
paragrafului 6.7.2 din SR EN 1998-1:2004, în calculul elastic (prin metoda forţelor laterale
sau calculul modal cu spectre de răspuns) se iau în considerare numai contravântuirile întinse,
cele comprimate fiind neglijate din cauza flambajului. În cazul metodei de calcul cu forţe
laterale, contravântuirile comprimate pot fi identificate uşor şi eliminate din modelul
structural (vezi Figura 4.47b). Într-un calcul modal cu spectre de răspuns nu este posibilă
123
identificarea contravânturilor comprimate, deoarece rezultatele calculului reprezintă o
înfăşurătoare a efectelor acţiunii seismice considerată în ambele sensuri. Totuşi, se poate
elimina câte una dintre cele două diagonale din fiecare panou contravântuit (vezi Figura
4.47b), considerând eforturile din contravântuiri ca fiind de întindere, indiferent de semnul
obţinut din calcul.

(a)
F

(b)
Figura 4.47. Schema unui cadru contravântuit centric cu contravântuiri în X (a) şi modelul
structural pentru un calcul elastic (b).
Atunci când se foloseşte o metodă de calcul plastic (metoda de calcul static neliniar sau
metoda de calcul dinamic neliniar), modelul structural include atât contravântuirile întinse, cât
şi cele comprimate (vezi Figura 4.47a) contravântuirile necesitând un model capabil să
reflecte atât comportarea înainte de flambaj, cât şi după acesta.
4.6 Efectele de torsiune accidentală
4.6.1 Torsiunea accidentală
Cu toate că normele de proiectarea seismică încurajează folosirea unor structuri regulate în
plan şi în elevaţie, multe clădiri nu satisfac acest deziderat. Răspunsul seismic al structurilor
cu o distribuţie nesimetrică în plan a masei şi/sau rigidităţii are o importantă componentă de
torsiune. Aceste efecte de torsiune pot fi modelate suficient de exact dacă se foloseşte un
model spaţial al structurii, în special atunci când se adoptă un calcul modal cu spectre de
răspuns sau un calcul dinamic liniar sau neliniar. Totuşi, distribuţia reală a rigidităţii şi masei
în structură poate avea abateri faţă de cea nominală, iar mişcarea seismică poate avea
componente de torsiune faţă de axa verticală, ceea ce conduce la efecte de torsiune
suplimentare în structură. Aceste efecte pot avea loc chiar şi la structuri perfect regulate în
plan. Pentru a ţine cont de aceste efecte, normele de proiectare seismică folosesc noţiunea de
efecte de torsiune accidentală.
În cazul construcţiilor cu planşee indeformabile în planul lor, efectele generate de
incertitudinile asociate distribuţiei maselor de nivel şi/sau variaţiei spaţiale a mişcării seismice
a terenului se consideră prin introducerea unei excentricităţi accidentale adiţionale. Aceasta
trebuie luată în calcul pentru fiecare direcţie principală a structurii şi pentru fiecare nivel, şi se
raportează la centrul maselor. Conform paragrafului 4.3.2 din SR EN 1998-1:2004,
excentricitatea accidentală se calculează cu expresia (vezi Figura 4.48):
e
ai
= ±0.05 L
i
(73)
unde:
e
ai
excentricitatea accidentală a masei de la nivelul i faţă de poziţia calculată a centrului
maselor, aplicată pe aceeaşi direcţie la toate nivelurile
L
i
dimensiunea planşeului perpendiculară pe direcţia acţiunii seismice.
124
CM
Fx ±eay
L
y
CM
Fy
±eax
Lx
x
y

Figura 4.48. Definiţia excentricităţii accidentale.
Aplicarea directă a acestor prevederi implică determinarea componentelor de translaţie şi de
rotire ale masei concentrate în centrului maselor (CM) şi deplasarea acesteia din poziţia sa
nominală pe fiecare direcţie cu excentricitatea adiţională (vezi Figura 4.49). Această
procedură poate fi aplicată pentru toate metodele de calcul structural. Dezavantajul acesteia
constă în faptul că pentru a stabili sensul cel mai defavorabil al excentricităţii pe cele două
direcţii, sunt necesare patru analize structurale, pentru diferite combinaţii ale excentricităţilor
de pe cele două direcţii (±e
ax
, ±e
ay
). În ceea ce priveşte distribuţia excentricităţilor pe
înălţimea structurii, în general răspunsul cel mai defavorabil se obţine atunci când
excentricităţile au acelaşi sens la toate nivelele structurii.
Ca o alternativă la această procedură directă dar relativ laborioasă de modelare a efectelor de
excentricitate accidentală, SR EN 1998-1:2004 oferă câteva metode simplificate, adaptate
diferitelor metode de calcul structural.
eay
L
y
x
y
Lx
eax
CM - pozitie
nominala
CM - pozitie
deplasata

Figura 4.49. Modelarea directă a excentricităţii accidentale.
4.6.2 Efectele de torsiune accidentală în calculul cu forţe laterale
Metoda de calcul cu forţe laterale este cea mai simplă metodă de calcul la acţiunea seismică
şi, în consecinţă, se justifică o abordare simplificată a efectelor de torsiune accidentală.
Conform paragrafului 4.3.3.2.4 din SR EN 1998-1:2004, în cazul unui calcul cu forţe laterale
pe un model spaţial al structurii, efectele accidentale de torsiune pot fi luate în considerare
multiplicând efectele acţiunilor corespunzătoare elementelor de rezistenţă care lucrează
independent cu un factor δ dat de relaţia:
1 0.6
e
x
L
δ = + (74)
unde:
125
x este distanţa în plan dinte elementul structural şi centrul maselor clădirii, măsurată
perpendicular pe direcţia acţiunii seismice considerate;
L
e
este distanţa în plan dintre două din cele mai depărtate elemente de preluare a
încărcărilor laterale, această distanţă fiind măsurată perpendicular pe direcţia acţiunii
seismice considerate.
Factorul δ din relaţia (74) este dedus având la bază următoarele ipoteze (Fardis et al., 2005):
efectele de torsiune sunt preluate în totalitate de sistemul de preluare a încărcărilor laterale
de pe direcţia orizontală considerată, fără contribuţia sistemului de preluare a încărcărilor
laterale de pe direcţia ortogonală;
rigiditatea şi rezistenţa sistemului de preluare a încărcărilor laterale are o distribuţie
uniformă în plan.
Datorită acestor ipoteze aplicarea relaţiei (74) este în general acoperitoare (Fardis et al.,
2005). Atunci când proiectantul doreşte o proiectare mai economică, efectele de torsiune
accidentală pe modele spaţiale ale structurii pot fi calculate cu metoda mai exactă descrisă în
capitolul 4.6.3 din prezenta lucrare, respectiv paragraful 4.3.3.3.3 din SR EN 1998-1:2004.
În cazul unui calcul cu forţe laterale pe modele plane ale structurii, câte unul pentru fiecare
direcţie orizontală principală, efectele accidentale de torsiune pot fi luate în considerare
multiplicând efectele acţiunilor corespunzătoare elementelor de rezistenţă care lucrează
independent cu un factor δ dat de relaţia:
1 1.2
e
x
L
δ = + (75)
Această abordare este echivalentă cu utilizarea unei excentricităţi accidentale de 10%, în loc
de cea standard de 5%, pentru a ţine cont de eventualele excentricităţi statice între centrele de
masă şi de rigiditate, care altfel nu sunt luate în calcul când se adoptă modele plane ale
structurii (Fardis et al., 2005).
4.6.3 Efectele de torsiune accidentală în calculul modal cu spectre de răspuns
Conform paragrafului 4.3.3.3 din SR EN 1998-1:2004, în cazul în care pentru obţinerea
răspunsului seismic se utilizează calculul modal cu spectre de răspuns pe un model spaţial al
structurii, efectul de torsiune produs de o excentricitate accidentală se poate considera prin
introducerea unor momente de torsiune în centrul maselor de la fiecare nivel (vezi Figura
4.50):

ai ai i
M e F = (76)
în care:
M
ai
moment de torsiune aplicat la nivelul i în jurul axei sale verticale;
e
ai
excentricitate accidentală a masei de la nivelul i conform relaţiei (73);
F
i
forţa seismică orizontală aplicată la nivelul i, pentru fiecare direcţie relevantă.
Momentele de torsiune se calculează pentru toate direcţiile şi sensurile considerate în calcul.
La calculul momentelor de torsiune se folosesc forţe statice echivalente determinate prin
metoda forţelor laterale, chiar şi atunci când structura nu este regulată în elevaţie. Practic,
această metodă de calcul a efectelor de torsiune accidentală reprezintă implementarea directă
a prevederilor descrise în capitolul 4.6.1 în cazul metodei forţelor laterale. Atunci când este
aplicată unui calcul modal cu spectre de răspuns, metoda este una simplificată, deoarece
momentele de torsiune corespund unei distribuţii de forţe statice echivalente în modul
fundamental de vibraţie şi nu unei suprapuneri a răspunsurilor modale. Totuşi, abordarea din
126
SR EN1998-1:2004 are avantajul de a fi relativ simplă şi poate fi aplicată folosind programe
de calcul structural existente.
M
3
M
2
M
1

Figura 4.50. Modelarea efectelor excentricităţii accidentale prin momente de torsiune aplicate
în centrul de masă al planşeelor.
În cazul în care pentru obţinerea răspunsului seismic se utilizează calculul modal cu spectre
de răspuns pe modele plane ale structurii, efectele accidentale de torsiune pot fi luate în calcul
multiplicând efectele acţiunilor corespunzătoare elementelor de rezistenţă care lucrează
independent cu un factor δ dat de relaţia (75).
4.6.4 Efectele de torsiune în calculul static neliniar
Calculul static neliniar a fost dezvoltat pentru modele plane ale structurii, supuse unei singure
componente ale mişcării seismice (Fardis et al., 2005). Aplicarea acestei metode de calcul în
cazul structurilor afectate de torsiune statică şi accidentală, sau de modurile superioare de
vibraţie ridică o serie de probleme, pentru care nu există încă o soluţie unică.
Este cunoscut faptul (vezi SR EN 1998-1:2004, paragraful 4.3.3.4.2.7) că un calcul static
neliniar realizat cu distribuţii unidirecţionale de forţe laterale (vezi capitolul 4.3.4) poate
subestima semnificativ deformaţiile pe latura rigidă/puternică a unei structuri flexibile la
torsiune, adică a unei structuri cu mod fundamental de vibraţie de torsiune. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru deformaţiile de pe o singură direcţie pe latura rigidă/puternică la structurile
cu modul al doilea de vibraţie de torsiune. Latura rigidă/puternică în plan este aceea care
dezvoltă deplasări orizontale mai mici decât cele de pe latura opusă atunci când structura este
supusă unor forţe statice laterale paralele cu ea. Pentru structurile flexibile la torsiune,
deplasările inelastice dinamice pe latura rigidă/puternică pot creşte considerabil din cauza
influenţei modului de torsiune predominant.
În încercarea de a păstra simplitatea caracteristică calculului static neliniar (în comparaţie cu
cel dinamic neliniar), SR EN 1998-1:2004 prevede corectarea cerinţei de deplasare obţinute
dintr-un calcul static neliniar pentru a ţine cont de amplificările deplasărilor datorate efectelor
de torsiune. Această abordare are la bază ipoteza că efectele de torsiune au acelaşi efect
asupra cerinţelor de deplasare în domeniul elastic şi în cel inelastic (Fajfar et al, 2005).
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.7 din SR EN 1998-1:2004, în cazul în care pentru obţinerea
răspunsului seismic se utilizează calculul static neliniar pe un model spaţial al structurii,
efectul de torsiune produs de o excentricitate accidentală se poate considera prin amplificarea
deplasărilor de pe latura rigidă/puternică cu un factor determinat printr-un calcul modal cu
spectre de răspuns a modelului spaţial elastic. Aplicarea acestor prevederi implică parcurgerea
următorilor paşi (Fajfar et al, 2005):
1. Se efectuează câte un calcul static neliniar pe un model spaţial al structurii pentru fiecare
direcţie orizontală şi sens (pozitiv şi negativ), folosind distribuţii unidirecţionale standard
("modală" sau "uniformă", vezi capitolul 4.3.4 din această lucrare). Se determină
127
deplasarea ţintă în centrul de masă la ultimul nivel al structurii (vezi anexa B din
SR EN 1998-1:2004) pentru fiecare direcţie orizontală a structurii, luând cea mai mare
dintre valorile pentru sensurile pozitiv şi negativ ale acţiunii.
2. Se efectuează un calcul modal cu spectre de răspuns pe un model elastic spaţial al
structurii, luând în calcul ambele direcţii ale acţiunii seismice (vezi capitolul 4.7 din
această lucrare).
3. Se determină factorii de corecţie definiţi prin raportul dintre deplasările normalizate la
vârful structurii obţinute din calculul modal cu spectre de răspuns (pasul 2) şi calculul
static neliniar (pasul 1). Deplasarea normalizată la vârful structurii este deplasarea la
vârful structurii într-un punct arbitrar împărţită la deplasarea din centrul masei de la vârful
structurii. Valorile subunitare ale deplasărilor normalizate la vârful structurii obţinute din
calculul modal cu spectre de răspuns se consideră egale cu 1.0. Factorii de corecţie se
calculează pentru fiecare direcţie orizontală în parte. Se obţin factori de corecţie pentru
fiecare punct în plan (pentru fiecare linie de cadre).
4. Se ajustează rezultatele calcului static neliniar de la punctul 1, multiplicând mărimile de
răspuns relevante cu factorii de corecţie corespunzători. De exemplu, într-un cadru
perimetral paralel cu axa x, toate mărimile de răspuns se multiplică cu factorul de corecţie
determinat pentru cadrul respectiv din calculul static neliniar aplicat pe direcţia x.
Mărimile de răspuns relevante sunt, de exemplu, deformaţiile plastice ale elementelor
ductile care răspund în domeniul plastic şi eforturile pentru elementele fragile.
Este de notat faptul că ultimul pas din această procedură nu este corect din punct de vedere
fizic, deoarece mărimile de răspuns într-un calcul neliniar (deformaţii plastice în
componentele ductile, eforturi în componentele fragile) nu sunt proporţionale cu deformaţia
globală a structurii, în special dacă modelarea componentelor structurale include degradarea
de rezistenţă. Totuşi, procedura adoptată de SR EN 1998-1:2004 are avantajul de a fi simplă,
fiind suficient de exactă dacă deplasările corectate la vârful structurii pentru o linie de cadre
nu modifică mecanismul plastic al structurii şi nu conduc la modificări substanţiale ale stării
componentelor structurale (de exemplu curgerea sau colapsul).
Alternativ, pentru a evita aceste probleme, performanţa componentelor structurale poate fi
evaluată în pasul de calcul în care linia de cadre corespunzătoare atinge cerinţa de deplasare
corectată. În acest scop, calculul static neliniar trebuie efectuat în paşi suficient de mici pentru
a permite încadrarea cu o toleranţă acceptabilă a cerinţei de deplasare în valorile rezultate din
calcul. Această procedură are avantajul de a fi mai corectă din punct de vedere fizic, dar este
mai complexă, implicând evaluarea performanţei unor linii de cadre diferite la paşi de calcul
diferiţi.
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.7 din SR EN 1998-1:2004, în cazul în care pentru obţinerea
răspunsului seismic se utilizează calculul static neliniar pe modele plane ale structurii,
efectele accidentale de torsiune pot fi luate în considerare amplificând cerinţa de deplasare
impusă cadrului cu factorul δ dat de relaţia (75). Alternativ, factorii de amplificare pot fi
determinaţi dintr-un calcul elastic pe un model spaţial al structurii, modelând efectele de
torsiune accidentală prin momente de torsiune statice determinate ca în capitolul 4.6.3.
Aplicarea acestor prevederi implică parcurgerea următorilor paşi:
1. Se efectuează un calcul static neliniar pe un model plan al structurii şi se determină
deplasarea ţintă a structurii (vezi anexa B din SR EN 1998-1:2004).
2. Se determină factorul de corecţie folosind relaţia (75). Alternativ, factorul de corecţie se
poate determina calculând raportul dintre deplasarea la vârful structurii pe un model
spaţial elastic care include momentele de torsiune (vezi capitolul 4.6.3) şi deplasarea la
vârful structurii pe acelaşi model doar din componentele de translaţie ale acţiunii seismice.
128
3. Se ajustează rezultatele calcului static neliniar de la punctul 1, multiplicând cerinţa de
deplasare obţinută la pasul 1 cu factorul de corecţie determinat la pasul 2.
4.6.5 Efectele de torsiune accidentală în calculul dinamic liniar şi neliniar
În cazul unui calcul dinamic liniar sau neliniar, SR EN 1998-1:2004 nu prevede metode
simplificate de calcul a efectelor de torsiune accidentală, fiind aplicabil principiul de bază
descris în capitolul 4.6.1 din prezenta lucrare (deplasarea centrului maselor din poziţia
nominală pe fiecare direcţie cu excentricitatea adiţională).
4.7 Combinarea efectelor componentelor acţiunii seismice
Acţiunea seismică este reprezentată prin trei componente de translaţie ortogonale (două
orizontale şi una verticală) ce acţionează simultan. Toate componentele acţiunii seismice au o
contribuţie mai mică sau mai mare la efectele acţiunii seismice (deplasări laterale ale
nodurilor structurii, eforturi şi tensiuni în elementele structurale, etc.).
În Figura 4.51 se exemplifică acest aspect pe baza forţei axiale dintr-un stâlp al structurii, care
se consideră acţionată doar de componentele orizontale ale acţiunii seismice (F
x
şi F
y
). Forţele
seismice F
x
generează efortul axial N
1x
, iar componenta F
y
a acţiunii seismice generează
efortul axial N
1y
. Efortul axial total, ca şi efect al acţiunii seismice pe ambele direcţii
orizontale este N
1
.
Valorile de vârf ale acceleraţiei terenului pentru componentele orizontale ale mişcării
seismice nu au loc la acelaşi moment de timp. Acest fenomen este exemplificat în Figura 4.18
pentru componentele N-S, E-W şi verticală ale înregistrării seismice de la staţia INCERC a
cutremurului din 04.03.1977 din Vrancea. În plus, din cauza unor rigidităţi în general diferite
pe cele două direcţii orizontale, structura are perioade proprii de vibraţie diferite pe cele două
direcţii. Deoarece răspunsul seismic în timp al unei structuri este determinat într-o măsură
covârşitoare de perioada proprie de vibraţie, efectele acţiunii seismice din diferite componente
ale sale au loc la momente de timp diferite, nefiind corelate statistic. Acest fapt afectează
modul în care se determină efectele acţiunii seismice, funcţie de metoda de calcul structural
folosită.

Figura 4.51. Exemplu de efecte ale componentelor acţiunii seismice.
În cazul unui calcul prin metoda forţelor laterale sau a unui calcul modal cu spectre de
răspuns se determină direct valorile de vârf ale efectelor acţiunii seismice. Folosind exemplul
din Figura 4.51, structura se analizează pe rând din cele două componente orizontale F
x
şi F
y
,
obţinându-se valorile de vârf ale răspunsului (N
1x
şi N
1y
). Efectul total al ambelor componente
orizontale ale acţiunii seismice (N
1
) nu este însă egal cu suma algebrică a efectelor acţiunii
seismice considerate separat pe cele două direcţii (N
1x
şi N
1y
), deoarece aceste metode de
calcul estimează direct valorile de vârf ale răspunsului, necunoscându-se timpul la care au loc.
129
De aceea, atunci când se utilizează metode de calcul care determină direct valorile de vârf ale
efectelor acţiunii seismice, este necesară folosirea unui procedeu de combinare a efectelor
acţiunii seismice care să reflecte acest fenomen. Conform paragrafului 4.3.3.5 din
SR EN 1998-1:2004, valoarea de vârf a efectului acţiunii seismice, reprezentată prin acţiunea
simultană a două componente orizontale ortogonale, se obţine cu regula de combinare radical
din suma pătratelor a fiecărei componente orizontale:

2 2
Ed Edx Edy
E E E = + (77)
unde:
Edx
E reprezintă efectele acţiunii datorate aplicării mişcării seismice pe direcţia axei
orizontale x alese pentru structură,
Edy
E reprezintă efectele acţiunii datorate aplicării mişcării seismice pe direcţia axei
orizontale y, perpendiculară pe axa x a structurii.
Ca o alternativă a metodei de mai sus, efectele acţiunii seismice datorate combinaţiei celor
două componente orizontale se pot calcula folosind următoarele combinaţii:
" "0.3
Edx Edy
E E + (78)
0.3 " "
Edx Edy
E E + (79)
unde "+" înseamnă "a se combina cu". Semnul fiecărei componente în combinaţiile de mai sus
se ia astfel încât efectul acţiunii considerate să fie defavorabil. Această regulă de combinare
are la bază ipoteza că în momentul în care una dintre componentele acţiunii seismice
înregistrează valoarea de vârf, cealaltă componentă înregistrează 30% din valoarea de vârf.
Dintre cele două metode de combinare a efectelor componentelor acţiunii seismice, se
recomandă utilizarea regulii radical din suma pătratelor, deoarece aceasta este mai versatilă,
iar sistemul de axe ales nu afectează rezultatele (Wilson, 2002). Acest ultim aspect este
deosebit de important în cazul structurilor cu geometrie complexă, a celor neregulate în plan
şi a celor care nu au definite un sistem clar de "direcţii principale" ortogonale (de exemplu
clădirile cu formă circulară în plan).
În cazul în care se ţine cont şi de componenta verticală a mişcării seismice, relaţiile (77) - (79)
devin:

2 2 2
Ed Edx Edy Edz
E E E E = + + (80)
0.3 " "0.3 " "
Edx Edy Edz
E E E + + (81)
" "0.3 " "0.3
Edx Edy Edz
E E E + + (82)
0.3 " " " "0.3
Edx Edy Edz
E E E + + (83)
unde
Edz
E reprezintă efectele acţiunii seismice datorate aplicării componentei verticale.
Cu toate că regulile de combinare a efectelor acţiunii seismice date de relaţiile (77) - (79) sunt
fundamentate doar pentru metode de calcul elastic, SR EN 1998-1:2004 extinde aceste reguli
şi asupra calculului static neliniar. În acest caz, E
Edx
şi E
Edy
reprezintă forţele şi deformaţiile
datorate aplicării deplasării ţintă pe direcţia x respectiv y.
În cazul unui calcul dinamic liniar sau neliniar efectuat pe un model spaţial al structurii
dispare necesitatea unor reguli speciale de combinare a efectelor componentelor acţiunii
130
seismice, deoarece răspunsul total se obţine direct prin aplicarea simultană a accelerogramelor
pe două sau trei direcţii principale ale clădirii.
4.8 Calculul deplasărilor
Verificarea la starea limită de serviciu (SLS) are drept scop menţinerea funcţiunii principale a
clădirii în urma cutremurelor frecvente, care pot apărea de mai multe ori în viata construcţiei,
prin limitarea degradării elementelor nestructurale şi a componentelor instalaţiilor
construcţiei. Pentru verificarea la SLS este necesară determinarea deplasărilor relative de
nivel.
Atunci când se adoptă o metodă de calcul elastic (metoda forţelor laterale şi calculul modal
cu spectre de răspuns), deplasările obţinute din calculul structural nu sunt relevante, deoarece
răspunsul structurii este obţinut pe baza spectrului de răspuns de proiectare, redus faţă de cel
elastic. Pentru a corecta această problemă, ţinând cont de prevederile paragrafelor 4.3.4 şi
4.4.3.2 din SR EN 1998-1:2004, în cazul metodelor de calcul elastic deplasările laterale la
SLS se determină cu relaţia:

s d e
d q d ν = (84)
unde:
d
s
deplasarea unui punct din sistemul structural ca efect al acţiunii seismice la SLS;
q
d
factorul de comportare pentru deplasări, luat egal cu q în absenţa altor prevederi;
d
e
deplasarea aceluiaşi punct din sistemul structural, determinată prin calcul static elastic
sub încărcări seismice de proiectare;
ν factor de reducere care ţine seama de intervalul de recurenţă al acţiunii seismice
asociat verificărilor pentru SLS. Pentru structuri din clasa de importanţă I şi II,
SR EN 1998-1:2004 prevede o valoare ν = 0.5.
În Figura 4.52 este prezentată relaţia dintre forţă tăietoare de bază şi deplasarea laterală la
vârful unei structuri. În urma unui calcul elastic din forţele de proiectare F
Ed
se obţine
deplasarea d
e
. Această deplasare este determinată pe baza spectrului de proiectare, redus prin
intermediul factorului q faţă de spectrul elastic, şi nu reprezintă deplasarea pe care o va
înregistra structura sub efectul acţiunii seismice la SLS. De aceea, este necesară estimarea
deplasării d
s
pe care o va înregistra structura supusă acţiunii seismice la SLS.
Dacă structura ar avea o comportare infinit elastică, acţiunii seismice nereduse i-ar
corespunde forţa elastică q⋅F
Ed
şi deplasarea q⋅d
e
. Deoarece intervalul mediu de recurenţă
corespunzător cutremurului de calcul la SLS este mai mic decât cel corespunzător SLU,
forţele seismice corespunzătoare SLS sunt mai mici decât cele corespunzătoare SLU.
Valoarea forţelor seismice în sistemul infinit elastic corespunzătoare SLS va fi, astfel, ν⋅q⋅F
Ed
,
iar a deplasărilor corespunzătoare: ν⋅q⋅d
e
. Folosind ipoteza deplasărilor egale (în sistemul
inelastic şi în cel infinit elastic corespunzător), deplasarea la SLS poate fi estimată din relaţia:
d
s
= ν⋅q⋅d
e
. Această abordare este corectă în mod riguros numai pentru structuri cu perioada
proprie fundamentală mai mare decât T
C
. Cu toate acestea, din motive de simplitate,
SR EN 1998-1:2004 nu ţine cont de relaţia dintre caracteristicile mişcării seismice (perioada
de control T
C
), perioada proprie de vibraţie a structurii şi deplasările inelastice ale structurii.
131
raspuns
infinit elastic
q·de
ν·q·F
Ed
ν·q·de
de
raspuns inelastic
F
Ed
q·F
Ed
d
F

Figura 4.52. Calculul deformaţiilor la SLS conform SR EN 1998-1:2004.
Verificarea la SLS se realizează prin limitarea deplasărilor relative de nivel corespunzătoare
unui cutremur cu intervalul mediu de recurenţă corespunzător SLS, conform următoarei
relaţii:

,
SLS SLS
r d re r a
d q d d ν = ≤ (85)
unde:
SLS
r
d deplasarea relativă de nivel sub acţiune seismică asociată SLS
d
re
deplasarea relativă a aceluiaşi nivel, determinată prin calcul static elastic sub încărcări
seismice de proiectare
,
SLS
r a
d valoarea admisă a deplasării relative de nivel, care variază între 0.005h şi 0.01h (unde
h este înălţimea de nivel) funcţie de tipul elementelor nestructurale.
În cazul metodelor de calcul plastice (calcul static neliniar şi calcul dinamic neliniar) nu este
nevoie să se efectueze un calcul special, deoarece nu există artificiul factorului de comportare.
Deplasările obţinute dintr-un calcul static neliniar sau dinamic neliniar reflectă în mod direct
răspunsul real al structurii. Pentru verificarea la SLS prin una din aceste două metode de
calcul acţiunea seismică trebuie totuşi adaptată nivelului corespunzător SLS, prin reducerea
acţiunii seismice corespunzătoare SLU folosind coeficientul ν.
4.9 Efectele de ordinul II în calculul seismic
La fel ca şi în cazul încărcărilor statice, în cazul acţiunii seismice efectele de ordinul II trebuie
incluse în calculul structural pentru clădirile sensibile la pierderea stabilităţii globale într-un
mod lateral. SR EN 1998-1:2004 evaluează sensibilitatea la efectele de ordinul II a clădirilor
multietajate prin intermediul factorului θ. Conform paragrafului 4.4.2.2(2) din SR EN 1998-
1:2004, efectele de ordinul II nu trebuie luate în calcul dacă la fiecare nivel al structurii este
satisfăcută următoarea relaţie:
0.10
tot r
tot
P d
V h
θ

= ≤


unde
θ este coeficientul de sensibilitate al deplasărilor relative de nivel;
132
P
tot
este încărcarea gravitaţională totală la şi deasupra nivelului considerat în situaţia
seismică de calcul;
d
r
este deplasarea relativă de nivel de calcul, calculată conform paragrafului 4.3.4 din
SR EN 1998-1:2004;
V
tot
este forţa tăietoare seismică a nivelului;
h este înălţimea nivelului.
Dacă 0.1 ≤ θ ≤ 0.2, efectele de ordinul II pot fi luate în calcul într-un mod simplificat prin
multiplicarea efectelor acţiunii seismice cu factorul 1/(1-θ). SR EN 1998-1:2004 nu permite
proiectarea structurilor dacă factorul θ depăşeşte valoarea 0.3, acestea fiind deosebit de
sensibile la efectele de ordinul II.
Se poate observa că factorul θ de sensibilitate la efectele de ordinul II nu este altceva decât
inversul multiplicatorului critic α
cr
(vezi paragraful 2.2 din prezenta lucrare şi paragraful 5.2.1
din SR EN 1993-1-1:2006). Totuşi, determinarea sensibilităţii structurii la efectele de ordinul
II în situaţia de proiectare seismică conţine o particularitatea – calculul deplasărilor relative de
nivel d
r
. Conform paragrafului 4.3.4 din SR EN 1998-1:2004, este deplasarea relativă de nivel
de calcul la SLU se determină ca şi produsul dintre deplasarea obţinută din calculul elastic
(prin metoda forţelor laterale sau calcul modal cu spectre de răspuns) şi factorul de
comportare q.
raspuns
infinit elastic
q·de de
raspuns inelastic
F
Ed
q·F
Ed
d
F

Figura 4.53. Calculul deformaţiilor la SLU conform SR EN 1998-1:2004.
În Figura 4.53 este prezentată relaţia dintre forţă tăietoare de bază şi deplasarea laterală la
vârful unei structuri. În urma unui calcul elastic din forţele de proiectare F
Ed
se obţine
deplasarea d
e
. Această deplasare este determinată pe baza spectrului de proiectare, redus prin
intermediul factorului q faţă de spectrul elastic, şi nu reprezintă deplasarea pe care o va
înregistra structura sub efectul acţiunii seismice la SLU. Dacă structura ar avea o comportare
infinit elastică, acţiunii seismice nereduse i-ar corespunde forţa elastică q⋅F
Ed
şi deplasarea
q⋅d
e
. Folosind ipoteza deplasărilor egale (în sistemul inelastic şi în cel infinit elastic
corespunzător), deplasarea la SLU poate fi estimată din relaţia: d
r
= q⋅d
e
. Această abordare
este corectă în mod riguros numai pentru structuri cu perioada proprie fundamentală mai mare
decât T
C
. Cu toate acestea, din motive de simplitate, SR EN 1998-1:2004 nu ţine cont de
133
relaţia dintre caracteristicile mişcării seismice (perioada de control T
C
), perioada proprie de
vibraţie a structurii şi deplasările inelastice ale structurii.
În cazul metodelor de calcul plastice (calcul static neliniar şi calcul dinamic neliniar) nu este
nevoie să se efectueze un calcul special al deplasărilor. Deplasările obţinute dintr-un calcul
static neliniar sau dinamic neliniar reflectă în mod direct răspunsul real al structurii. Pe de altă
parte, calculul static neliniar şi calculul dinamic neliniar se efectuează de regulă ţinând cont
de efectele de ordinul II, astfel încât sensibilitatea la efectele de ordinul II rezultă direct din
calculul structural.
4.10 Aplicaţii
4.10.1 Metoda forţelor laterale
În această aplicaţie se exemplifică aplicarea metodei forţelor laterale pentru calculul global la
acţiunea seismică a unei structuri modelate folosind cadre plane situate pe cele două direcţii
orizontale principale. În cele ce urmează se detaliază doar calculul cadrelor necontravântuite
de pe direcţia x a structurii.
4.10.1.1 Datele problemei
Structura care urmează să fie analizată este un cadru metalic cu 3 etaje a câte 3.5 m fiecare, 2
deschideri a câte 6 m şi 3 travei de 5 m fiecare. Această structură este alcătuită din cadre
contravântuite dispuse în axele A şi C, şi cadre necontravântuite cu noduri rigide dispuse în
axele 1 şi 4 (vezi Figura 4.54). Cadrele din axele B, 2 şi 3 sunt cadre necontravântuite cu
grinzile articulate şi preiau doar încărcări gravitaţionale. Planşeul este realizat din beton armat
şi reazemă pe grinzile secundare, iar acoperişul se consideră circulabil. Structura este
amplasată în Bucureşti şi urmează a fi proiectată conform clasei de ductilitate H. Încărcarea
permanentă pe planşeu este de 5 kN/mp, iar încărcarea utilă de 3 kN/mp.
L L
H
H
H
T
T
T

(a)
1
2
3
4
A B C
x
y
L L
T
T
T

(b)
Figura 4.54: Vedere spaţială (a) şi în plan (b) a structurii analizate.
Caracteristicile principale ale structurii sunt prezentate sintetic mai jos:
Deschidere L = 6 m;
Travee B = 5 m;
Înălţime etaj H = 3.5 m;
Amplasament: Bucureşti;
134
Încărcare permanentă pe planşeu g
k
= 5 kN/mp;
Încărcarea utilă pe planşeu q
k
= 3 kN/mp;
Structura va fi proiectată conform clasei de ductilitate H.
4.10.1.2 Modelul structurii
Conform paragrafului 4.2.3.2 din SR EN 1998-1:2004 această structură poate fi considerată ca
fiind regulată în plan deoarece îndeplineşte următoarele condiţii:
Structura este simetrică în plan faţă de cele două axe ortogonale;
Planşeul are formă rectangulară şi nu prezintă retrageri;
Planşeul este realizat ca şi placă din beton şi poate fi considerat diafragmă rigida;
Zvelteţea clădirii în plan λ = L
max
/L
min
= 1.25 < 4, unde L
max
=15 m şi L
min
=12 m;
Condiţii referitoare la excentricitatea e
0
şi raza de torsiune r:
- e
0x
= 0 < 0.30 r
x
(centrul de masă coincide cu centrul de rigiditate)
-
x s
r l ≥ - în acest caz verificarea nu este necesara (Fardis et al., 1995) deoarece sistemele
de preluare a încărcărilor laterale (cadrele necontravântuite din axele 1 şi 4 şi cadrele
contravântuite din axele A şi C) sunt dispuse simetric pe perimetrul structurii.
Conform paragrafului 4.2.3.3 din SR EN 1998-1:2004 această structură poate fi considerată ca
fiind regulată în elevaţie deoarece îndeplineşte următoarele condiţii:
structura nu prezintă retrageri pe înălţime;
rigiditatea laterală şi masa structurii nu prezintă schimbări bruşte pe înălţime.
Deoarece structura este regulată în plan şi în elevaţie calculul poate fi efectuat folosind două
modele plane pe fiecare direcţie. Forţele laterale sunt preluate de cadrele din axele 1 şi 4 pe
direcţia x şi cadrele contravântuite din axele A şi C pe direcţia y (a se vedea SR EN 1998-
1:2004 paragraful 4.3.1). În continuare se detaliază calculul prin metoda forţelor laterale a
cadrului necontravântuit din axul 1 pe direcţia x a structurii.
6 m 6 m
3.5 m
3.5 m
3.5 m

Figura 4.55 : Cadrul plan ax 1.
4.10.1.3 Condiţii de aplicare a metodei forţelor laterale
Pentru a putea aplica metoda de calcul cu forţe laterale trebuie verificate următoarele condiţii
(a se vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful 4.3.1.1):
structura are perioada fundamentală de vibraţie T
1
mai mică decât
4
2.0 s
C
T ⋅ ¦ ¹
´ `
¹ )
;
structura îndeplineşte criteriile de regularitate în plan şi în elevaţie.
Estimarea perioadei proprii de vibraţie se face cu următoarea relaţie (vezi SR EN 1998-1:2004
paragraful 4.3.2.2):
135
3
4
1
0.495
t
T C H s = ⋅ =
unde:
C
t
= 0.085 pentru cadre necontravântuite din oţel;
H = 3⋅3.5 m = 10.5 m reprezintă înălţimea totală a clădirii (H < 40 m, deci formula anterioară
este valabilă);
T
C
= 1.6 s pentru structuri amplasate în Bucureşti (zona Z
3,
vezi SR EN 1998-1:2004/NA:2008
paragraful 3.1.2).
Structura analizată este regulată în plan şi în elevaţie (vezi capitolul 4.10.1.2), iar perioada
proprie de vibraţie îndeplineşte condiţiile impuse de vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful
4.3.1.1:
1
0.495 sec T =
4 6.4 s
2.0 s
C
T ⋅ = ¦ ¹

´ `
¹ )

În consecinţă, se poate aplica metoda forţelor laterale.
4.10.1.4 Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări
Încărcarea permanentă şi utilă pe planşeu descarcă pe girnzile secundare şi de acolo pe
grinzile prinipale paralele cu direcţia x a structurii. Pentru simplificarea modelului de calcul,
încărcările gravitaţionale pe grinzile din cadrul ax 1 pot fi considerate uniform distribuite.
Suprafaţă aferentă acestor grinzi este reprezentată în Figura 4.56a, iar încărcarea uniform
distribuită permanentă (G
k
= 5⋅2.5 = 12.5 kN/m) şi utilă (Q
k
= 3⋅2.5 = 7.5 kN/m) – în Figura
4.56b, respectiv Figura 4.56c.
A B
1
C
2
3
4

(a)
12.5kN/m
12.5kN/m
12.5kN/m
Gk

(b)
7.5kN/m
7.5kN/m
7.5kN/m
Qk

(c)
Figura 4.56: Încărcările gravitaţionale aferente cadrului din axul 1: suprafaţa aferentă (a)
încărcarea permanentă (b) şi încărcarea utilă (c).
Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări conform SR EN 1990:2004,
paragraful 6.4.3.4 sunt următoarele:
, 2, ,
1 1
k j i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑

unde ψ
2
= 0.3 pentru categoria B - clădiri de birouri (SR EN 1990:2004/NA:2006, paragraful
A1.2.2).
Folosind această combinaţie şi coeficienţii explicitaţi mai sus, încărcarea uniform distribuită
pe grinzi este (5+0.3⋅3)⋅2.5=14.75 kN/m.
136
4.10.1.5 Masele structurii
Planşeul de b.a. asigurând efectul de şaibă rigidă, masele structurii pot fi considerate
concentrate la fiecare nivel. Deoarece acţiunea seismică de pe direcţia x este preluată doar de
cadrele din axele 1 şi 4, suprafaţa planşeului aferentă maselor pe cadrul ax 1 reprezintă
jumătate din aria planşeului (Figura 4.57a). Masele corespund încărcărilor gravitaţionale din
combinaţia seismică de încărcări (a se vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful 3.2.4) şi se
determină conform relaţiei:
, , ,
1 1
k j E i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑

unde:
, 2, E i i
ψ ϕ ψ = ⋅
2
ψ = 0.3 pentru Categoria B - clădiri de birouri (SR EN 1990:2004/NA:2006, paragraful
A1.2.2);
1.0 ϕ = - pentru acoperiş (a se vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful 4.2.4);
0.8 ϕ = - pentru celelalte etaje.
valorile coeficienţilor de grupare
, E i
ψ sunt:
etaj 1:
,1
0.8 0.3 0.24
E
ψ = ⋅ =
etaj 2:
,2
0.8 0.3 0.24
E
ψ = ⋅ =
etaj3:
,3
1.0 0.3 0.3
E
ψ = ⋅ =
Masele concentrate de nivel sunt:
( )
1
5 0.24 3 12 7.5
52.47
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =
( )
2
5 0.24 3 12 7.5
52.47
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =
( )
3
5 0.3 3 12 7.5
54.13
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =
A B
1
C
2
3
4

(a)
m
1
m
2
3

(b)
Figura 4.57: Masele aferente cadrului din ax 1: suprafaţa aferentă (a) şi
masele de nivel (b).
137
4.10.1.6 Acţiunea seismică
Conform paragrafului 4.3.3.5.2.din SR EN 1998-1:2004 componenta verticală a acţiunii
seismice nu este obligatorie. În consecinţă, în acest exemplu s-a luat în calcul doar
componenta orizontală. Acţiunea seismică este reprezentată sub forma unui spectru de
răspuns elastic (Figura 4.58) pentru componenta orizontală a acţiunii seismice, care se
determină pe baza următorilor factori:
perioadele de control T
B
= 0.16 s, T
C
= 1.6 s, T
D
= 2.0 s şi factorul de teren respectiv S = 1
(structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform SR EN 1998-1:2004/NA:2006
paragraful 3.2.2.2);
acceleraţia de vârf a terenului 0.24
g I gR
a a g γ = ⋅ = ,
unde 1.0
I
γ = (clasa de importanţă II – a se vedea SR EN 1998-1:2004, paragraful 4.2.5)
şi 0.24
gR
a g = (structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform SR EN 1998-
1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.1);
factorul de corecţie 1 η = pentru amortizare 5% ξ = (a se vedea SR EN 1998-
1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.2).
0 1 2 3 4
1
2
3
4
5
6
7
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2

Figura 4.58: Spectrul de răspuns elastic din amplasamentul structurii.
4.10.1.7 Calculul forţelor laterale
Forţa tăietoare de baza se determină cu următoarea relaţie:
( )
1 b d
F S T m λ = ⋅ ⋅
Termenii care intră în calculul forţei tăietoare de bază sunt explicitaţi mai jos:
( )
1 d
S T reprezintă ordonata din spectrul de proiectare corespunzătoare perioadei
fundamentale de vibraţie a structurii (a se vedea SR EN 1998-1:2004, paragraful 3.2.2.5).
Pentru valori ale perioadei proprii de vibraţie
B C
T T T ≤ ≤ (0.16 s ≤ 0.495 s ≤ 1.6 s)
ordonata din spectrul de proiectare este:
( )
1
2.75
d g
S T a S
q
= ⋅ ⋅
În această expresie s-a folosit valoarea 2.75 pentru coeficientul de amplificare dinamică
corespunzător spectrului elastic de tip 1.
Factorul de comportare q pentru cadre necontravântuite cu noduri rigide se determină
138
conform paragrafului 6.3.2 din SR EN 1998-1:2004:
1
5 5 1.3 6.5
u
q
α
α
= ⋅ = ⋅ =
cu
1
1.3
u
α α = pentru cadre cu mai multe deschideri şi mai multe nivele (vezi
SR EN 1998-1:2004, paragraful 6.3.1).
Valoarea finală a ordonatei spectrului de proiectare corespunzătoare perioadei
fundamentale de vibraţie a structurii este:
( )
1
2.75
0.24 9.81 1 0.996
6.5
d
S T = ⋅ ⋅ ⋅ = m/s
2

m reprezintă masa totală a structurii şi are valoarea
1 2 3
159 t m m m m = + + =
λ reprezintă factorul de corecţie cu valoarea 0.85 λ = pentru 2
C
T T ≤ ⋅ şi structură cu mai
mult de 2 etaje
Forţa tăietoare de bază:
0.996 159.022 0.85 134.6
b
F kN = ⋅ ⋅ =
Forţele laterale se calculează cu următoarea relaţie (vezi SR EN 1998-1:2004, paragraful
4.3.3.2.3).
i i
i b
j j
z m
F F
z m

= ⋅



Conform paragrafului 4.3.3.2.4 din SR EN 1998-1:2004, în cazul unui calcul cu forţe laterale
pe un model plan al structurii, efectele de torsiune accidentală pot fi luate în considerare
multiplicând efectele acţiunii seismice cu un factor δ dat de relaţia:
7.5
1 1.2 1 1.2 1.6
15
e
x
L
δ = + = + =
unde distanţele x şi L
e
pentru direcţia considerată a acţiunii seismice sunt indicate în Figura
4.59.
Pentru a lua în calcul efectele de torsiune accidentală, forţelor laterale se majorează cu
coeficientul δ=1.6 (vezi şi Figura 4.60).
CM
x
L
e

=
1
5

m

Figura 4.59: Distanţele x şi L
e
pentru direcţia considerată a acţiunii seismice.



139
Pentru a facilita acest calcul valorile au fost determinate tabelar după cum urmează:

nivel m
i
[t] z
i
[m] m
i
⋅z
i
F
i
[kN] F
i
δ [kN]
3 54.128 10.5 568.3 68.3 109.3
2 52.477 7 367.1 44.2 70.7
1 52.477 3.5 183.7 22.1 35.4
∑= 1119.143 134.6 215.4

35.4 kN
70.7 kN
109.3 kN

Figura 4.60: Forţele laterale de calcul pentru cadrul ax 1.
4.10.1.8 Calculul structural
Conform paragrafului 5.3.2(4) din SR EN 1993-1-1:2006, modelarea imperfecţiunilor globale
în calculul structural nu este necesară dacă
H
Ed

0.15V
Ed

unde H
Ed
este valoarea de calcul a reacţiunii orizontale la partea inferioară a nivelului, iar V
Ed

este valoarea totală a încărcării verticale la partea inferioară a nivelului.
Datorită faptului că planşeul de beton armat acţionează ca o diafragmă rigidă, iar cadrele
interioare de pe direcţia x preiau doar încărcări gravitaţionale, pentru verificarea relaţiei
anterioare atât încărcarea laterală de nivel, cât şi cea verticală trebuie calculate pentru întreaga
structură. În combinaţia seismică valoarea de calcul a încărcărilor gravitaţionale uniform
distribuite pe planşeu este:
, 2, ,
1 1
k j i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑
= 5.0 + 0.3⋅3.0 = 5.9 kN/mp
Încărcarea verticală totală aferentă unui nivel rezultă: V
Ed,i
= 5.9⋅12⋅15 = 1062 kN.
Verificarea relaţiei H
Ed

0.15V
Ed
este sintetizată în următorul Tabelul:

nivel H
Ed
, kN V
Ed
, kN 0.15V
Ed
, kN H
Ed

0.15V
Ed

3 2⋅109.3 = 218.6 1062.0 159.3 DA
2 2⋅70.7 + 218.6 = 360.0 2⋅1062.0 = 2124.0 318.6 DA
1 2⋅35.4 + 360.0 = 430.8 3⋅1062.0 = 3186.0 477.9 NU

Se observă că relaţia H
Ed

0.15V
Ed
nu verifică pentru primul nivel al structurii, ceea ce
implică necesitatea modelării imperfecţiunilor globale pentru analiza acestei structuri.
Conform paragrafului 5.3.2 din SR EN 1993-1-1:2006 imperfecţiunile globale pot fi modelate
printr-un sistem de forţe laterale echivalente H
i
.
140
Imperfecţiunea geometrică echivalentă pentru fiecare cadrul plan de pe direcţia x a structurii,
exprimata prin înclinarea iniţială φ, este:
0 h m
φ φ α α =

unde:
0
1 200 φ =
2 2
0.309
10.5
h
h
α = = = dar
2
1.0
3
h
α ≤ ≤ ⇒ 0.667
h
α =
1 1
0.5 1 0.5 1 0.791
4
m
m
α
| | | |
= + = + =
| |
\ ¹ \ ¹

Rezultă:
1
0.667 0.791 0.00264
200
φ = ⋅ ⋅ =
Datorită faptului că planşeul de beton armat acţionează ca o diafragmă rigidă, iar cadrele
interioare de pe direcţia x preiau doar încărcări gravitaţionale, forţele laterale echivalente H
i

pentru nivelul i al structurii se calculează conform relaţiei:
H
i
= φ⋅P
i

unde P
i
este încărcarea gravitaţională totală de la nivelul i. Pentru structura analizată:
P
1
= P
2
= P
3
= 1062.0 kN
Rezultă forţele laterale echivalente:
H
1
= H
2
= H
3
= 0.00264⋅1062.0 = 2.80 kN
Cadrului plan analizat îi corespunde jumătate din această forţă H
i
/2 = 1.40 kN (vezi Figura
4.62a).
Calculul structural a fost realizat folosind programul SAP2000. Modelul cadrului plan din
axul 1 este prezentat în Figura 4.61, iar forţele seismice calculate anterior în Figura 4.62b.

Figura 4.61: Modelul structurii plane în ax 1.

141

(a)

(b)
Figura 4.62: Forţele echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale (a) şi forţele
laterale seismice (b) pe cadrul plan ax 1.
Momentele încovoietoare obţinute printr-un calcul static din forţele laterale sunt prezentate în
Figura 4.63.

Figura 4.63: Diagrama de moment încovoietor din forţele seismice.
Ţinând cont de forţele laterale echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale,
combinaţia de încărcări pentru verificarea la starea limită ultimă (SLU) în situaţia de
proiectare seismică devine:
,
0.3
k k E d x
G Q A I + ⋅ + +
unde I
x
reprezintă imperfecţiunile globale pe direcţia x a structurii, modelate prin intermediul
forţelor laterale echivalente H
i
.
Momentele încovoietoare pe structură din această combinaţie, obţinute printr-un calcul elastic
de ordinul I, sunt prezentate în Figura 4.64.
142

Figura 4.64:Diagrama de moment încovoietor din combinaţia seismică de încărcări pentru
verificarea la SLU.
Conform paragrafului 4.4.2.2(2) din SR EN 1998-1:2004, efectele de ordinul II nu trebuie
luate în calcul dacă la fiecare nivel al structurii este satisfăcută următoarea relaţie:
0.10
tot r
tot
P d
V h
θ

= ≤


unde
θ este coeficientul de sensibilitate al deplasărilor relative de nivel;
P
tot
este încărcarea gravitaţională totală la şi deasupra nivelului considerat în situaţia
seismică de calcul;
d
r
este deplasarea relativă de nivel de calcul, calculată conform paragrafului 4.3.4 din
SR EN 1998-1:2004;
V
tot
este forţa tăietoare seismică a nivelului;
h este înălţimea nivelului.
Datorită faptului că planşeul de beton armat acţionează ca o diafragmă rigidă, iar cadrele
interioare de pe direcţia x preiau doar încărcări gravitaţionale, pentru verificarea relaţiei
anterioare atât forţa tăietoare de nivel, cât şi încărcarea gravitaţională trebuie calculate pentru
întreaga structură. La calculul forţelor tăietoare de nivel s-a considerat contribuţia forţelor
seismice, cât şi a forţelor echivalente de imperfecţiune globală. Astfel forţele tăietoare de
nivel sunt următoarele:
V
tot,3
= 218.6 + 2.8 = 221.4 kN
V
tot,2
= 360.0 + 2.8 = 362.8 kN
V
tot,1
= 430.8 + 2.8 = 433.6 kN
Calculul deplasărilor relative de nivel este exemplificat în Figura 4.65. Deplasarea d
e
se
obţine din calculul structural în combinaţia seismică de încărcări. Deplasarea relativă de nivel
d
r
corespunde deplasărilor d
e
amplificate cu factorul de comportare q.
143
7.09
18.0
26.4
0
(21.3-14.9)6.5=41.6
(14.9-6.12)6.5=57.1
(6.12-0)6.5=39.8
de
[mm]
dr [mm]

Figura 4.65: Calcul deplasărilor relative de nivel d
r
pentru calculul coeficientului θ.
Calculul coeficientului de sensibilitate θ este prezentat sintetic în tabelul următor:

nivel V
tot
, kN P
tot
, kN d
r
, mm h, mm
tot r
tot
P d
V h
θ

=


θ ≤ 0.1
3 221.4 1062 41.6 3500 0.057 DA
2 362.8 2124 57.1 3500 0.095 DA
1 433.6 3186 39.8 3500 0.084 DA
Se poate observa că valoarea maximă a factorului de sensibilitate θ rezultă la nivelul 2, acesta
fiind mai mic decât 0.1. În consecinţă, rezultatele obţinute prin calculul elastic de ordinul I
sunt valabile şi pot fi folosite pentru proiectarea structurii.
4.10.1.9 Calculul deplasărilor
Verificarea la starea limită de serviciu (SLS) constă în limitarea deplasărilor laterale de nivel.
Ţinând cont de prevederile paragrafului 4.4.3.2 şi 4.3.4 din SR EN 1998-1:2004, deplasările
relative de nivel la SLS se calculează cu relaţia:
,
SLS
r r e
d q d ν = ⋅ ⋅
unde d
r,e
este deplasarea relativă de nivel din analiza liniară sub efectul acţiunii seismice de
calcul. Valoarea factorului de reducere este ν = 0.5 pentru clasa de importanta II (clădiri
obişnuite, vezi SR EN 1998-1:2004/NA:2006, paragraful 4.4.3.2).
Astfel, pentru verificarea la SLS deplasările din acţiunea seismică de calcul se majorează cu
produsul q ν ⋅ . Practic pentru verificarea structurii la SLS deplasările relative de nivel se
determină din următoarea combinaţie de încărcări:
, , 2, ,
1 1
k j E d i k i x
j i
G q A Q I ν ψ
≥ ≥
+ ⋅ ⋅ + ⋅ +
∑ ∑

Deplasările relative de nivel
SLS
r
d pentru structura analizată sunt prezentate în Figura 4.66:
144
19.7
47.9
68.6
0
68.6-47.9=20.7
47.9-19.7=28.2
19.7-0=19.7
d
SLS [mm]
dr [mm]
SLS

Figura 4.66: Calcul deplasărilor relative de nivel
SLS
r
d .
Valoarea admisă a deplasării relative de nivel variază între 0.005h şi 0.01h (unde h este
înălţimea de nivel) funcţie de tipul elementelor nestructurale, vezi paragraful 4.4.3.2 din
SR EN 1998-1:2004. Pentru clădirea analizată se consideră că elementele nestructurale sunt
fixate astfel încât să nu afecteze deformaţiile structurale, valoarea admisă a deplasărilor
relative de nivel fiind
,
SLS
r a
d = 0.0.1h = 35 mm. Astfel, cerinţa de verificare la SLS este
îndeplinită.
145
4.10.2 Calcul modal cu spectre de răspuns
În această aplicaţie se exemplifică efectuarea unui calcul modal cu spectre de răspuns pentru
modelul spaţial al unei structuri. Structura analizată este aceeaşi cu cea care a fost analizată în
capitolul 4.10.1 folosind metoda forţelor laterale.
4.10.2.1 Datele problemei
Structura care urmează să fie analizată este un cadru metalic cu 3 etaje a câte 3.5 m fiecare, 2
deschideri a câte 6 m şi 3 travei de 5 m fiecare. Această structură este alcătuită din cadre
contravântuite dispuse în axele A şi C, şi cadre necontravântuite cu noduri rigide dispuse în
axele 1 şi 4 (vezi Figura 4.67). Cadrele din axele B, 2 şi 3 sunt cadre necontravântuite cu
grinzile articulate şi preiau doar încărcări gravitaţionale. Planşeul este realizat din beton armat
şi reazemă pe grinzile secundare, iar acoperişul se consideră circulabil. Structura este
amplasată în Bucureşti şi urmează a fi proiectată conform clasei de ductilitate H. Încărcarea
permanentă pe planşeu este de 5 kN/mp, iar încărcarea utilă de 3 kN/mp.
L L
H
H
H
T
T
T

(a)
1
2
3
4
A B C
x
y
L L
T
T
T

(b)
Figura 4.67: Cadru spaţial (a) şi vedere în plan (b) a structurii analizate.
Caracteristicile principale ale structurii sunt prezentate sintetic mai jos:
Deschidere L = 6 m;
Travee B = 5 m;
Înălţime etaj H = 3.5 m;
Amplasament: Bucureşti;
Încărcare permanentă pe planşeu g
k
= 5 kN/mp;
Încărcarea utilă pe planşeu q
k
= 3 kN/mp;
Structura va fi proiectată conform clasei de ductilitate H.
Calculul structural se realizează cu programul SAP2000.
4.10.2.2 Modelul structurii
Realizarea modelului structurii în programul de calcul include următoarele etape:
Se generează geometria structurii;
Se definesc proprietăţile de material (deoarece acesta este un calcul în domeniul elastic
proprietatea relevantă o reprezintă modulul de elasticitate E);
146
Se definesc secţiunile, în acest caz folosind biblioteca de profile europene a programului
şi li se atribuie proprietăţile de material definite în pasul anterior;
Se atribuie secţiunile definite anterior elementelor corespunzătoare;
Se atribuie reazemele la baza structurii;
Planşeul structurii este realizat din beton monolit care acţionează ca o şaibă rigidă in plan.
Aceasta se modelează atribuind legături de tip "diafragmă rigidă" nodurilor de la fiecare
nivel (vezi Figura 4.68);

Figura 4.68:Atribuirea legăturilor nodale de tip "diafragmă rigidă" la fiecare nivel al
structurii.
Se modelează legăturile dintre bare (articulaţiile) acolo unde este cazul. Pe direcţia x
structura este alcătuită din cadre necontravântuite iar pe direcţia y din cadre contravântuite
în X. La această structură toate contravântuirile şi grinzile sunt articulate, cu excepţia
grinzilor cadrelor necontravântuite cu noduri rigide din axul 1.
Conform paragrafului 6.7.2 din SR EN 1998-1:2004 calculul elastic la acţiunea seismică
se face ţinând cont doar de diagonalele întinse. Acest lucru este modelat prin includerea în
modelul structurii doar a uneia dintre cele două contravântuiri pentru fiecare panou
contravântuit.
Modelul final din punct de vedere al geometriei poate fi vizualizat în Figura 4.69.
147

Figura 4.69: Modelul 3D al structurii.
4.10.2.3 Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări
Încărcările gravitaţionale folosite sunt încărcările permanente şi utile în combinaţia seismică
de încărcări (SR EN 1990:2004, paragraful 6.4.3.4):
, 2, ,
1 1
k j i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑

unde
2
ψ = 0.3 pentru Categoria B - clădiri de birouri (SR EN 1990:2004/NA:2006, paragraful
A1.2.2).
Deoarece planşeul se sprijină pe grinzile secundare încărcările gravitaţionale vor fi modelate
ca forţe distribuite pe grinzile secundare din suprafaţa aferentă fiecăreia (vezi Figura 4.70).
Încărcarea permanentă:
− Grinzi secundare curente: 5 2 10 / kN m ⋅ = ;
− Grinzi marginale: 5 1 5 / kN m ⋅ = .
Încărcarea utilă:
− Grinzi secundare curente: 3 2 6 / kN m ⋅ = ;
− Grinzi marginale: 6 1 6 / kN m ⋅ = .
Distribuţia încărcărilor pe structură poate fi vizualizată in Figura 4.71.
148
A B
1
C
2
3
4

Figura 4.70: Suprafaţa aferentă pentru calculul încărcărilor gravitaţionale pe grinzile
secundare.

(a)

(b)
Figura 4.71: Atribuirea încărcării permanente (a) şi a încărcării utile (b) pe structură.
4.10.2.4 Acţiunea seismică
Conform paragrafului 4.3.3.5.2.din SR EN 1998-1:2004 componenta verticală a acţiunii
seismice nu este obligatorie. În consecinţă, în acest exemplu s-a luat în calcul doar cele două
componente orizontale. Acţiunea seismică este reprezentată sub forma unor spectre de
răspuns elastic (Figura 4.72) pentru componentele orizontale ale acţiunii seismice, care se
determină pe baza următorilor factori:
perioadele de control T
B
= 0.16s, T
C
= 1.6s, T
D
= 2.0s şi factorul de teren respectiv S = 1
(structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform SR EN 1998-1:2004/NA:2006
paragraful 3.2.2.2):
acceleraţia terenului 0.24
g I gR
a a g γ = ⋅ = ,
unde 1.0
I
γ = (clasa de importanţă II – clădiri obişnuite, vezi SR EN 1998-1:2004,
paragraful 4.2.5) şi 0.24
gR
a g = (structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform
SR EN 1998-1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.1);
149
factorul de corecţie 1 η = pentru amortizare 5% ξ = (a se vedea SR EN 1998-
1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.2).
0 1 2 3 4
1
2
3
4
5
6
7
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2

Figura 4.72: Spectrul de răspuns elastic din amplasamentul structurii pentru componentele
orizontale ale acţiunii seismice.
0 1 2 3 4
0
0.5
1
1.5
2
T, s
S
d
,

m
/
s
2

(a)
0 1 2 3 4
0
0.5
1
1.5
2
T, s
S
d
,

m
/
s
2

(b)
Figura 4.73: Spectrele de proiectare pe direcţia x (a) şi pe direcţia y (b).
Deoarece sistemele de preluare a încărcărilor laterale diferă pe cele doua direcţii (cadre
necontravântuite pe direcţia x si cadre contravantuite centric pe direcţia y), cu valori distincte
ale factorului de comportare q, acţiunea seismică de proiectare se modelează prin doua spectre
de calcul diferite pe cele doua direcţii folosind prevederile din SR EN 1998-1:2004,
paragraful 3.2.2.5. Spectrele de calcul S
d
se determină folosind o amplificare dinamică în
domeniul de pseudo-acceleraţie constantă de 2.75 corespunzătoare structurilor amplasate în
Bucureşti şi valori ale factorului de comportare după cum urmează:
Pentru cadre necontravântuite (direcţia x)
1
5 5 1.3 6.5
u
q
α
α
= ⋅ = ⋅ = (vezi SR EN 1998-
1:2004, paragraful 6.3.2) cu
1
1.3
u
α α = - cadre solicitate la încovoiere cu mai multe
deschideri şi mai multe nivele (vezi SR EN 1998-1:2004, paragraful 6.3.1);
pentru cadre contravântuite (direcţia y) 4 q = ( vezi SR EN 1998-1:2004, paragraful 6.3.2).
150
Cele două spectre de proiectare sunt reprezentate în Figura 4.73:
În programul SAP2000 cele două spectre de calcul se introduc ca funcţii de tip spectru de
răspuns (response spectrum) folosind perechi de valori perioadă-acceleraţie (vezi Figura
4.74).


Figura 4.74: Modelarea spectrelor de proiectare în SAP.
4.10.2.5 Masele structurii
Planşeul de b.a. asigurând efectul de şaibă rigidă, masele structurii pot fi considerate
concentrate la fiecare nivel. Masele corespund încărcărilor gravitaţionale din combinaţia
seismică de încărcări (vezi SR EN 1998-1:2004 paragraful 3.2.4) şi se determină conform
relaţiei:
, , ,
1 1
k j E i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑

unde:
, 2, E i i
ψ ϕ ψ = ⋅
2
ψ = 0.3 pentru Categoria B - clădiri de birouri (SR EN 1990:2004/NA:2006, paragraful
A1.2.2);
1.0 ϕ = - pentru acoperiş (a se vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful 4.2.4);
0.8 ϕ = - pentru celelalte etaje.
valorile coeficienţilor de grupare
, E i
ψ sunt:
151
etaj 1:
,1
0.8 0.3 0.24
E
ψ = ⋅ =
etaj 2:
,2
0.8 0.3 0.24
E
ψ = ⋅ =
etaj3:
,3
1.0 0.3 0.3
E
ψ = ⋅ =
Suprafaţa aferentă maselor concentrate în noduri este reprezentată în Figura 4.75.
m
1
m
1
2 4
m
2
m
3
m
3
m
3
m
3
m
4
m
4
4
A B
1
C
2
3
4

Figura 4.75: Suprafaţa aferentă maselor concentrate în noduri.
Masele concentrate sunt :
Nivel 1 şi 2:

[ ]
1
5 0.24 3 5 6
17.49
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
2
5 0.24 3 2.5 6
8.74
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
3
5 0.24 3 5 3
8.74
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
4
5 0.24 3 2.5 3
4.37
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =
Nivel 3:

[ ]
1
5 0.3 3 5 6
18.04
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
2
5 0.3 3 2.5 6
9.02
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
3
5 0.3 3 5 3
9.02
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =

[ ]
4
5 0.3 3 2.5 3
4.51
9.81
m t
+ ⋅ ⋅ ⋅
= =
Masele calculate anterior se atribuie pe modelul structurii în SAP ca şi mase concentrate în
noduri pe cele două direcţii x şi y pe care se consideră acţiunea seismică (a se vedea Figura
4.76).
152

(a)

(b)
Figura 4.76: Modelarea maselor concentrate în noduri în SAP (a) şi atribuirea lor pe modelul
structurii (b).
4.10.2.6 Determinarea modurilor proprii de vibraţie
Datorită comportării planşeului structurii ca diafragmă rigidă fiecare nivel al structurii are 3
grade de libertate dinamică şi anume 2 translaţii orizontale şi o rotire după axa verticală
rezultând maxim 9 moduri proprii de vibraţie. Numărul de moduri proprii de vibraţie care vor
fi luate în calcul este precizat pentru modelul structurii în SAP prin setarea parametrilor
corespunzători (vezi Figura 4.77).

Figura 4.77: Parametrii pentru determinarea modurilor proprii de vibraţie.
153
După rularea analizei primele două moduri proprii de vibraţie determinate sunt moduri de
translaţie corespunzătoare celor două direcţii orizontale x şi y, respectiv modul 1 pe direcţia y
şi modul 2 pe direcţia x, iar al treilea mod este de torsiune (a se vedea Figura 4.78).

Mod 1, T
1
=0.627 s

Mod 2, T
2
=0.489 s

Mod 3, T
3
=0.377 s
Figura 4.78: Primele 3 moduri proprii de vibraţie
Masele modale efective raportate la masa totală a structurii ("modal mass participating
ratios") în modurile proprii de vibraţie se pot vizualiza sub formă tabelară (vezi Tabelul 4.5).
Tabelul 4.5. Masele modale efective raportate la masa totală a structurii.
Modul de
vibraţie
Perioada, s UX UY UZ SumUX SumUY SumUZ
1 0.627 0.827 0.000 0.000 0.827 0.000 0.000
2 0.489 0.000 0.870 0.000 0.827 0.870 0.000
3 0.377 0.000 0.000 0.000 0.827 0.870 0.000
4 0.177 0.134 0.000 0.000 0.961 0.870 0.000
5 0.164 0.000 0.107 0.000 0.961 0.977 0.000
6 0.118 0.000 0.000 0.000 0.961 0.977 0.000
7 0.100 0.000 0.023 0.000 0.961 1.000 0.000
8 0.091 0.039 0.000 0.000 1.000 1.000 0.000
9 0.067 0.000 0.000 0.000 1.000 1.000 0.000

Acest Tabelul conţine perioadele proprii de vibraţie în secunde, masele modale efective
raportate la masa totală a structurii pe cele 3 direcţii (UX, UY, UZ) şi valorile cumulate ale
maselor modale efective raportate la masa totală a structurii (SumUX, SumUY, SumUZ).
Folosind acest Tabelul se calculează procentual masele modale efective pentru fiecare mod de
vibraţie (acestea se găsesc la coloana UX, UY, UZ). Cu aceste mase modale efective
exprimate procentual se poate determina numărul minim de moduri proprii de vibraţie care
trebuie luate în calcul pentru analiza modală cu spectre de răspuns. Conform paragrafului
4.3.3.3.1 din SR EN 1998-1:2004 suma maselor modale efective pentru modurile luate în
considerare trebuie să fie de minim 90% din masa totală a structurii. În cazul de faţă numărul
minim de moduri proprii care trebuie luat în considerare este de 5. În această aplicaţie, pentru
o mai mare precizie a rezultatelor se vor considera toate 9 modurile.
4.10.2.7 Calculul modal cu spectre de răspuns
Pentru definirea calculului modal cu spectre de răspuns trebuie definiţi următorii parametrii:
154
Spectrele de calcul care se vor folosi. Determinarea acestora şi introducerea în modelul de
calcul a fost detaliată anterior în capitolul 4.10.2.4.
Modurile proprii de vibraţie. Modurile proprii folosite sunt cele determinate în capitolul
4.10.2.6.
Combinarea modurilor proprii de vibraţie. Datorită versatilităţii metodei, modurile proprii
de vibraţie au fost combinate cu metoda combinaţie pătratică completă (CQC), vezi
capitolul 4.3.2.
Combinarea efectelor componentelor acţiunii seismice. Conform paragrafului4.3.3.5.1 din
SR EN 1998-1:2004 efectele componentelor seismice se vor combina cu metoda radical
din suma pătratelor (SRSS).
Parametrii enumeraţi mai sus sunt definiţi în modelul structurii după cum se ilustrează în
Figura 4.79:

Figura 4.79: Parametrii calculului modal cu spectre de răspuns.
În modelul structurii, pentru acest exemplu, acţiunea seismică reprezentată prin spectrele de
răspuns va fi denumită A
E,d
-SPEC.
4.10.2.8 Efectele de torsiune accidentală
Conform paragrafului 4.3.2 din SR EN 1998-1:2004 pentru a ţine cont de efectele de torsiune
accidentală se introduce o excentricitatea accidentală suplimentară care trebuie luată în calcul
pentru fiecare direcţie principală a structurii şi pentru fiecare nivel, şi se raportează la centrul
maselor. Excentricitatea se calculează cu formula:
0.05
ai i
e L = ±
unde
e
1i
excentricitatea accidentală a masei de la nivelul i faţă de poziţia calculată a centrului
maselor, aplicată pe aceeaşi direcţie la toate nivelurile
L
i
dimensiunea planşeului perpendiculară pe direcţia acţiunii seismice.
Spectrul de
răspuns pe
direcţia y

Combinarea
modurilor
proprii de
vibraţie
Combinarea
efectelor
acţiunii
seismice
Spectrul de
răspuns pe
direcţia x
155
CM
Fx ±eay
L
y
CM
Fy
±eax
Lx
x
y

Figura 4.80. Definiţia excentricităţii accidentale.
Datorită faptului ca structura analizată în această aplicaţie are aceleaşi dimensiuni în plan la
fiecare nivel valorile excentricităţilor pentru cele două direcţii sunt aceleaşi pentru fiecare etaj
şi notează cu e
ax
şi e
ay
:
( ) 0.05 2 6 0.6
ax
e m = ⋅ ⋅ =
( ) 0.05 3 5 0.75
ay
e m = ⋅ ⋅ =
În cazul de faţă în care pentru obţinerea răspunsului seismic se utilizează un model spaţial,
conform paragrafului 4.3.3.3.3 din SR EN 1998-1:2004 efectul de torsiune produs de o
excentricitate accidentală se poate considera prin introducerea la fiecare nivel a unui moment
de torsiune:

ai ai i
M e F = (86)
în care:
M
ai
moment de torsiune aplicat la nivelul i în jurul axei sale verticale
e
ai
excentricitate accidentală a masei de la nivelul i
F
i
forţa seismică orizontală aplicată la nivelul i, pentru fiecare direcţie relevantă
Momentul de torsiune se calculează pentru direcţiile acţiunii seismice x şi y cu formula:
ai aiy ix aix iy
M e F e F = +
unde F
ix
şi F
iy
sunt forţele laterale calculate pe cele două direcţii. Aceste forţe laterale se
calculează similar cu cele de la exemplul din capitolul 4.10.1 cu următoarele precizări:
Deoarece calculul se efectuează pe modelul spaţial al structurii, masele concentrate la
fiecare nivel sunt calculate folosind masele totale de nivel (a se vedea capitolul 4.10.1.2).
Masele de nivel au valorile: m
1
= m
2
=104.9 t şi m
3
=108.2 t.
Se vor folosi perioadele proprii exacte determinate în paragraful anterior pe modelul real
al structurii şi anume: T = 0.627 s pentru direcţia x şi T = 0.489 s pentru direcţia y.
Calculul forţelor laterale pe direcţia x este prezentat sintetic în cele ce urmează:
Forţa tăietoare de bază este:
( )
, 1
0.996 318 0.85 269.2
b x d x
F S T m kN λ = ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ =
unde S
d
(T
1x
)este ordonata spectrului de proiectare pe direcţia x calculată cu valorile
corespunzătoare ale perioadei şi factorului de comportare q şi m este masa totală a
structurii
m = m
1
+m
2
+m
3
= 318t;
Forţele laterale se calculează cu următoarea relaţie:
i i
i b
j j
z m
F F
z m

= ⋅



şi au următoarele valori:
156
− F
1x
= 44.2 kN
− F
2x
= 88.3 kN
− F
3x
= 136.7 kN
Calculul forţelor laterale pe direcţia y este prezentat sintetic în cele ce urmează:
Forţa tăietoare de bază este:
( )
, 1
1.61 318 0.85 435.2
b y d y
F S T m kN λ = ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ =
unde S
d
(T
1y
)este ordonata spectrului de proiectare pe direcţia y calculată cu valorile
corespunzătoare ale perioadei şi factorului de comportare q şi m este masa totală a
structurii
m = m
1
+m
2
+m
3
= 318t;
Forţele laterale se calculează cu următoarea relaţie:
i i
i b
j j
z m
F F
z m

= ⋅



şi au următoarele valori:
− F
1y
= 71.4 kN
− F
2y
= 142.8kN
− F
3y
= 221 kN
Momentele de torsiune pentru fiecare nivel se calculează după cum urmează (vezi Figura
4.81):
M
a1
= 44.2⋅0.75 + 71.4⋅0.6= 75.99 kNm
M
a2
= 88.3⋅0.75 + 142.8⋅0.6 = 151.9 kNm
M
a3
= 136.7⋅0.75 + 221⋅0.6 = 235.1 kNm
M
a3
M
a2
M
a1

Figura 4.81. Momentele de torsiune la fiecare nivel.
Aceste momente de torsiune se introduc în centrul de masă al fiecărui nivel într-un caz de
încărcare care pentru acest exemplu s-a notat A
E,d
-M.
4.10.2.9 Calculul structural
Pentru această aplicaţie se vor arăta doar diagramele de forţă axială şi moment încovoietor
obţinute din analiza modelului structurii în două variante:
Diagramele de forţă axială şi moment încovoietor din calculul modal cu spectre de
răspuns;
Diagramele de forţă axială şi moment încovoietor din combinaţia seismică de încărcări;
157
Conform SR EN 1990:2004, paragraful 6.4.3.4 combinaţia seismică de încărcări este:
, , 2, ,
1 1
k j E d i k i
j i
G A Q ψ
≥ ≥
+ + ⋅
∑ ∑
cu valorile coeficientului
2
ψ = 0.3.

Figura 4.82: Definirea combinaţiei seismice de încărcări în programul SAP2000.
Acţiunea seismică A
E,d
este alcătuită din spectrele de răspuns (A
E,d
-SPEC) şi momentele de
torsiune (A
E,d
-M) care ţin cont de excentricitatea accidentală: A
E,d
= A
E,d
-SPEC + A
E,d
-M.
Pentru a ţine cont de faptul că mişcarea seismică poate acţiona în orice sens, în combinaţia
seismică de încărcări acţiunea seismică se ia cu semnul ±:
, 2, , ,
1 1
k j i k i E d
j i
G Q A ψ
≥ ≥
+ ⋅ ±
∑ ∑

Diagramele de forţă axială:
Din calculul spectral ( A
E,d
-SPEC):

Figura 4.83: Diagrama de forţă axială pe structură din calculul modal cu spectre de răspuns.
158
Din combinaţia seismică de încărcări:

Figura 4.84: Diagrama de forţă axială pe structură în combinaţia seismică de încărcări.
Diagramele de moment încovoietor:
Din calculul modal cu spectre de răspuns ( A
E,d
-SPEC):

Figura 4.85: Diagrama de moment încovoietor pe structură din calculul modal cu spectre de
răspuns.
159

Din combinaţia seismică de încărcări:

Figura 4.86: Diagrama de moment încovoietor pe structură în combinaţia seismică de
încărcări.
În diagramele din calculul spectral toate valorile apar cu semnul pozitiv. Semnul "+" pentru
toate valorile provine din combinaţia modurilor proprii de vibraţie cu combinaţia pătratică
completă (CQC) şi combinaţia efectelor acţiunii seismice cu radical din suma pătratelor
(SRSS).
Conform paragrafului 5.3.2(4) din SR EN 1993-1-1:2006, modelarea imperfecţiunilor globale
în calculul structural nu este necesară dacă
H
Ed

0.15V
Ed

unde H
Ed
este valoarea de calcul a reacţiunii orizontale la partea inferioară a nivelului, iar V
Ed

este valoarea totală a încărcării verticale la partea inferioară a nivelului.
Încărcarea verticală totală aferentă unui nivel se determină la fel ca în capitolul 4.10.1.8 din
prezenta lucrare: V
Ed,i
= 5.9⋅12⋅15 = 1062 kN. Reacţiunea orizontală la partea inferioară a
fiecărui nivel se calculează pentru fiecare direcţie orizontală însumând forţele tăietoare din
stâlpi pe direcţia relevantă şi proiecţiile pe orizontală a forţelor axiale din contravântuiri.
Verificarea relaţiei H
Ed

0.15V
Ed
pentru fiecare din cele două direcţii orizontale este
sintetizată în următorul Tabelul:

nivel H
Ed,x
, kN H
Ed,y
, kN V
Ed
, kN 0.15V
Ed
, kN H
Ed,x

0.15V
Ed
H
Ed,y

0.15V
Ed

3 153.8 238.9 1062.0 159.3 NU DA
2 227.3 384.9 2124.0 318.6 NU DA
1 266.2 451.9 3186.0 477.9 NU NU

Se observă că relaţia H
Ed

0.15V
Ed
nu verifică pe nici una dintre cele două direcţii orizontale,
ceea ce implică necesitatea modelării imperfecţiunilor globale pentru analiza acestei structuri.
Conform paragrafului 5.3.2 din SR EN 1993-1-1:2006, în cazul modelelor spaţiale,
imperfecţiunile globale trebuie modelate pe fiecare direcţie orizontală, dar în ipoteze
independente de încărcare. În cele ce urmează se detaliază doar cazul imperfecţiunilor aplicate
pe direcţia x a structurii. Calculul sistemului de forţe laterale echivalente H
i
pentru direcţia x a
160
structurii este identic cu cel efectuat în paragraful 4.10.1.8 al prezentei lucrări. Rezultă forţele
laterale echivalente:
H
1x
= H
2x
= H
3x
= 0.00264⋅1062.0 = 2.80 kN
Aceste forţe se distribuie sistemelor de preluare a forţelor laterale de pe direcţia x, respectiv
cadrelor necontravântuite cu noduri rigide din axele 1 şi 4, cărora le revine forţa H
ix
/2 = 1.40
kN (vezi Figura 4.87).

Figura 4.87: Forţele echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale pe cadrele din ax 1
şi ax 4.
Pentru simplitate valorile momentelor încovoietoare din calculul spectral ( A
E,d
-SPEC) se
prezintă doar pentru cadrul din ax 1 (vezi Figura 4.88).

Figura 4.88: Diagrama de momente încovoietoare din calculul modal cu spectre de răspuns
pentru cadrul din ax 1.
161
Ţinând cont de forţele echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale, combinaţia de
încărcări pentru verificarea la starea limită ultimă (SLU) în situaţia de proiectare seismică
devine:
,
0.3
k k E d x
G Q A I + ⋅ + +
,
0.3
k k E d y
G Q A I + ⋅ + +
unde I
x
, respectiv I
y
reprezintă imperfecţiunile globale pe direcţia x, respectiv y a structurii,
modelate prin intermediul forţelor laterale echivalente H
i
.
Momentele încovoietoare pe structură din această combinaţie, obţinute printr-un calcul elastic
de ordinul I, sunt prezentate în Figura 4.64.

Figura 4.89: Diagrama de momente încovoietoare pentru cadrul din ax 1 în combinaţia
seismică de în încărcări
,
0.3
k k E d x
G Q A I + ⋅ + + , folosind calculul modal cu spectre de
răspuns.
În diagramele din combinaţia seismică de încărcări valorile eforturilor pe elemente sunt date
sub formă de înfăşurătoare (corespunzător valorilor pozitive şi negative ale efectelor acţiunii
seismice). Acest lucru se poate vedea mai bine în Figura 4.90 care prezintă eforturile pentru
un stâlp parter din axul 1.
162

Figura 4.90: Eforturile pe un stâlp parter din cadrul ax 1 din combinaţia seismică de încărcări
,
0.3
k k E d x
G Q A I + ⋅ + + .
Se observă ca toate valorile momentelor sunt mai mici decât cele obţinute pe acest cadru din
analiza cu forţe laterale. Acest lucru demonstrează că un calcul modal cu spectre de răspuns
oferă rezultate mai exacte şi o proiectare mai economică în comparaţie cu metoda forţelor
laterale.
Conform paragrafului 4.4.2.2(2) din SR EN 1998-1:2004, efectele de ordinul II nu trebuie
luate în calcul dacă la fiecare nivel al structurii este satisfăcută următoarea relaţie:
0.10
tot r
tot
P d
V h
θ

= ≤


Coeficientul de sensibilitate θ se calculează pentru ambele direcţii orizontale (x şi y) similar
cu procedura detaliată în capitolul 4.10.1.8. Rezultatele se prezintă sintetic în următoarele
două tabele:

nivel V
tot,x
, kN P
tot
, kN d
r,x
, mm h, mm
,
,
tot r x
x
tot x
P d
V h
θ

=


θ
x
≤ 0.1
3 153.8 1062 26.6 3500 0.053 DA
2 227.3 2124 34.5 3500 0.092 DA
1 266.2 3186 22.7 3500 0.078 DA

nivel V
tot,y
, kN P
tot
, kN d
r,y
, mm h, mm
,
,
tot r y
y
tot y
P d
V h
θ

=


θ
y
≤ 0.1
3 238.9 1062 13.9 3500 0.018 DA
2 384.9 2124 19.6 3500 0.031 DA
1 451.9 3186 18.0 3500 0.036 DA
Se poate observa că toate valorile factorului de sensibilitate θ rezultă mai mici decât 0.1. În
consecinţă, rezultatele obţinute prin calculul elastic de ordinul I sunt valabile, nefiind necesar
un calcul de ordinul II.
163
4.10.3 Calcul static neliniar
În această aplicaţie se exemplifică aplicarea calculului static neliniar pentru evaluarea
performanţei seismice a unei structuri multietajate, modelată folosind cadre plane situate pe
cele două direcţii orizontale principale. În cele ce urmează se detaliază doar calculul cadrelor
necontravântuite de pe direcţia x a structurii. Structura analizată este aceeaşi cu cea care a fost
analizată în capitolul 4.10.1 folosind metoda forţelor laterale.
4.10.3.1 Datele problemei
Structura care urmează să fie analizată este un cadru metalic cu 3 etaje a câte 3.5 m fiecare, 2
deschideri a câte 6 m şi 3 travei de 5 m fiecare. Această structură este alcătuită din cadre
contravântuite dispuse în axele A şi C, şi cadre necontravântuite cu noduri rigide dispuse în
axele 1 şi 4 (vezi Figura 4.54). Cadrele din axele B, 2 şi 3 sunt cadre necontravântuite cu
grinzile articulate şi preiau doar încărcări gravitaţionale. Planşeul este realizat din beton armat
şi reazemă pe grinzile secundare, iar acoperişul se consideră circulabil. Structura este
amplasată în Bucureşti. Încărcarea permanentă pe planşeu este de 5 kN/mp, iar încărcarea
utilă de 3 kN/mp. Grinzile cadrelor necontravântuite sunt realizate din profile laminate
IPE450, iar stâlpii cadrelor necontravântuite din profile HE400B. Toate elementele structurale
sunt realizate din oţel marca S355.
L L
H
H
H
T
T
T

(a)
1
2
3
4
A B C
x
y
L L
T
T
T

(b)
Figura 4.91: Vedere spaţială (a) şi în plan (b) a structurii analizate.
Caracteristicile principale ale structurii sunt prezentate sintetic mai jos:
Deschidere L = 6 m;
Travee B = 5 m;
Înălţime etaj H = 3.5 m;
Amplasament: Bucureşti;
Încărcare permanentă pe planşeu g
k
= 5 kN/mp;
Încărcarea utilă pe planşeu q
k
= 3 kN/mp;
4.10.3.2 Modelul structurii
Conform paragrafului 4.2.3.2 şi 4.2.3.3 din SR EN 1998-1:2004 această structură este regulată
în plan şi în elevaţie (vezi şi verificările detaliate din capitolul 4.10.1.2 al acestei lucrări). Prin
urmare, calculul la acţiunea seismică poate fi efectuat folosind două modele plane pe fiecare
direcţie. Forţele laterale sunt preluate de cadrele din axele 1 şi 4 pe direcţia x şi cadrele
164
contravântuite din axele A şi C pe direcţia y (a se vedea SR EN 1998-1:2004 paragraful 4.3.1.
În cele ce urmează se va analiza prin metoda de calcul static neliniar cadrul din ax 1 de pe
direcţia x (vezi Figura 4.92).
Structura este regulată în elevaţie şi îndeplineşte condiţiile de aplicare a metodei forţelor
laterale (vezi capitolul 4.10.1.3 din prezenta lucrare şi paragraful 4.3.1.1 din SR EN 1998-
1:2004). În consecinţă, răspunsul seismic al acesteia poate fi considerat că este guvernat de
modul fundamental de vibraţie, ceea ce permite aplicarea metodei de calcul static neliniar.
Realizarea modelului structurii în programul de calcul include următoarele etape:
Se generează geometria structurii;
Se definesc proprietăţile de material necesare în calculul static în domeniul elastic
(modulul de elasticitate E). Proprietăţile plastice ale componentelor structurale se vor
defini ulterior;
Se definesc secţiunile, în acest caz folosind biblioteca de profile europene a programului
şi li se atribuie proprietăţile de material definite în pasul anterior;
Se atribuie secţiunile definite anterior elementelor corespunzătoare;
Se atribuie reazemele la baza structurii;
Se modelează legăturile dintre bare (articulaţiile) acolo unde este cazul. Cadrele din axul 1
sunt cadre necontravântuite cu noduri rigide, neavând prinderi articulate.
Fiind un model plan, se reţin doar gradele de libertate relevante unui calcul 2D (deplasări
pe direcţiile acelor x şi z, precum şi rotiri faţă de axa y).
Cadrele interioare din axele 2 şi 3 nu au rigiditate la forţe laterale, preluând doar încărcări
gravitaţionale. Stabilitatea lor globală pe direcţia x este asigurată de cadrele perimetrale
din axele 1 şi 4. În cazul unui calcul de ordinul II (elastic sau post-elastic), încărcările
gravitaţionale prezente pe cadrele interioare vor genera forţe laterale suplimentare, care
vor fi preluate de sistemul de preluare a încărcărilor laterale din axele 1 şi 4. Cadrului plan
din axul 1 îi vor corespunde încărcările aferente cadrului gravitaţional din axul 2. Astfel,
pentru a modela încărcările gravitaţionale suplimentare aferente cadrului analizat, se
modelează un set de stâlpi pendulari legaţi prin elemente pendulare rigide de cadrul
existent. Pe aceşti stâlpi vor fi aplicate încărcările gravitaţionale aferente cadrului din ax 2.
Se definesc şi se atribuie legături de tip "diafragmă rigidă" nodurilor de la fiecare nivel.
Modelul final din punct de vedere al geometriei poate fi vizualizat în Figura 4.92.
Se modelează comportarea neliniară (post-elastică) a componentelor structurale. Aceasta
se detaliază în cele ce urmează.

Figura 4.92: Modelul plan al structurii pe direcţia x, cu numerotarea nodurilor şi a
elementelor.
165
Conform paragrafului 4.3.3.4.1 din SR EN 1998-1:2004, într-un calcul neliniar trebuie
folosite valorile medii ale proprietăţilor materialelor. În cazul de faţă proprietatea relevantă
este limita de curgere a oţelului. Standardul relevant (SR EN 1993-1-1:2006) nu oferă
informaţii despre valorile medii ale limitei de curgere. În această aplicaţie, valoarea medie a
limitei de curgere s-a estimat majorând valoarea nominală (f
y
=355 N/mm
2
) cu factorul 1.1,
rezultând valoarea de 391 N/mm
2
.
Datorită eficienţei numerice şi simplităţii la interpretarea rezultatelor, în cazul de faţă s-a ales
modelul de plasticitate concentrată pentru modelarea comportării post-elastice a elementelor
structurale. Grinzile se modelează folosind articulaţii plastice care lucrează la încovoiere (tip
M în SAP2000). Stâlpii se modelează folosind articulaţii plastice care lucrează la încovoiere,
ţinând cont de interacţiunea moment – forţă axială (tip P-M în SAP2000). S-a ales modelul
comportării plastice a elementelor din FEMA 356, 2000
(http://www.fema.gov/library/viewRecord.do?id=1427), relaţia generalizată forţă-deformaţie
fiind reprezentată în Figura 4.93. Aceasta din urmă este caracterizată de comportare elastică
până la atingerea forţei (momentului încovoietor) de curgere (intervalul A-B), urmată de un
palier de consolidare (intervalul B-C), până când are loc cedarea elementului (intervalul C-D),
urmată de un palier cu rezistenţă reziduală (intervalul D-E). FEMA 356 (2000) oferă
informaţii despre determinarea tuturor mărimilor şi parametrilor necesari construirii acestui
model, cum ar fi forţa (momentul încovoietor) de curgere, deformaţia (rotirea) de curgere,
precum şi parametrii a, b, şi c (vezi Figura 4.93). Se menţionează faptul că această modelare a
comportării post-elastice a elementelor structurale este mai elaborată faţă de cerinţele minime
impuse de SR EN 1998-1:2004, paragraful 4.3.3.4.1 (relaţie forţă-deformaţie biliniară cu
rigiditate post-elastică zero).
Conform prevederilor din FEMA 356 (2000), pentru grinda IPE450 cu lungimea de 6 m şi un
oţel S355 cu limita de curgere probabilă de 391 N/mm
2
, au rezultat următorii parametri ai
comportării neliniare (vezi Figura 4.94):
Momentul plastic M
pl
: 665.5 kNm
Rotirea la curgere θ
y
: 0.00877 rad
Rotirea plastică până la momentul încovoietor maxim (parametrul a): 9θ
y

Rotirea plastică până la cedarea completă (parametrul b): 11θ
y

Rezistenţa reziduală (parametrul c): 0.6M
pl


Figura 4.93. Relaţia generalizată forţă-deformaţie pentru modelarea comportării plastice a
elementelor metalice din FEMA 356 (2000).
166



Figura 4.94. Parametrii de modelare a comportării neliniare a grinzilor IPE450 din cadrul
analizat în SAP2000.
Stâlpii din cadrul analizat au nivel redus de solicitare la efort axial (N
Ed
/N
pl
<0.2) în
combinaţia seismică de încărcări. Se estimează că acest nivel de solicitare nu va fi depăşit nici
în calculul static neliniar. Conform prevederilor din FEMA 356 (2000), pentru stâlpul
HE400B cu lungimea de 3.5 m şi un oţel S355 cu limita de curgere probabilă de 391 N/mm
2

şi N
Ed
/N
pl
<0.2, au rezultat următorii parametri ai comportării neliniare (vezi Figura 4.95):
Momentul plastic M
pl
: 1263.712 kNm
Efortul axial plastic N
pl
: 7741.8 kN
Rotirea la curgere θ
y
: 0.00609 rad
Rotirea plastică până la momentul încovoietor maxim (parametrul a): 9θ
y

Rotirea plastică până la cedarea completă (parametrul b): 11θ
y

Rezistenţa reziduală (parametrul c): 0.6M
pl

Curba de interacţiune moment – forţă axială normalizată, determinată conform FEMA 356
(2000) este prezentată în Figura 4.96.
Relaţia efort-
deformaţie
Momentul
plastic şi rotirea
la curgere
calculate
automat funcţie
de proprietăţile
oţelului şi a
secţiunilor căror
le sunt aplicate
articulaţiile
plastice
Criteriile de acceptare (rotirile plastice normalizate
capabile) pentru diferite nivele de performanţă
167

Figura 4.95. Parametrii de modelare a comportării neliniare a stâlpilor HE400B din cadrul
analizat în SAP2000.
-1
-0.75
-0.5
-0.25
0
0.25
0.5
0.75
1
0 0.25 0.5 0.75 1
M/M
pl
N
/
N
p
l

Figura 4.96. Curba de interacţiune moment – forţă axială normalizată pentru stâlpul HE400B.
Atât nodurile grindă-stâlp, cât şi panourile de inimă a stâlpilor s-au considerat suprarezistente
faţă de grinzi. În consecinţă, modelarea comportării plastice a fost necesară doar pentru grinzi
şi stâlpi, nu şi pentru îmbinări sau panourile de inimă ale stâlpilor. Articulaţiile plastice
definite anterior au fost atribuite grinzilor (tip M) şi stâlpilor (tip P-M), vezi Figura 4.97.
Acestea au fost dispuse la capetele elementelor structurale, în zonele de moment maxim.
Pentru a ţine cont de dimensiunea finită a panoului de inimă al stâlpului, articulaţiile plastice
de pe grinzi au fost dispuse al faţa stâlpului, iar cele de pe stâlpi – la faţa grinzilor.
168
De notat faptul că stâlpii pendulari şi grinzile folosite pentru modelarea încărcărilor
gravitaţionale aferente cadrului ax 2 nu necesită modelarea comportării post-elastice.

Figura 4.97. Articulaţiile plastice tip M (atribuite grinzilor) şi P-M (atribuite stâlpilor).
4.10.3.3 Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări
Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări se calculează cu expresia:
, 2, ,
1 1
k j i k i
j i
G Q ψ
≥ ≥
+ ⋅
∑ ∑

unde ψ
2
= 0.3.
Calculul încărcărilor permanente şi gravitaţionale uniform distribuite pe grinzile cadrului din
axul 1 au fost detaliate în capitolul 4.10.1.4.
Încărcările gravitaţionale totale pe fiecare nivel aferentă cadrului din axul 2 sunt:
încărcarea permanentă: G
k
= 5⋅5⋅12 = 300 kN;
încărcarea utilă Q
k
= 3⋅5⋅12 = 180 kN.
Încărcările gravitaţionale pe modelul plan al structurii sunt reprezentate în Figura 4.98a, iar
cele utile în Figura 4.98b.
169

(a)

(b)
Figura 4.98: Încărcările gravitaţionale aferente modelului plan al structurii pe direcţia x:
încărcarea permanentă (a) şi încărcarea utilă (b).
4.10.3.4 Distribuţiile de forţe laterale
SR EN 1998-1:2004 impune utilizarea a două distribuţii de forţe laterale: "modală" (forţe
proporţionale cu cele determinate conform metodei forţelor laterale) şi "uniformă" (forţe
proporţionale cu masele de nivel indiferent de înălţime). Aceste distribuţii de forţe laterale
sunt de regulă normalizate astfel ca deplasarea de la vârful structurii φ
n
să fie unitară şi se
calculează cu relaţia:
i i i
F m φ = ⋅
unde m
i
este masa de la nivelul i, iar φ
i
este deformata structurii ("modală" sau "uniformă").
Planşeul de b.a. asigurând efectul de şaibă rigidă, masele structurii pot fi considerate
concentrate la fiecare nivel. Deoarece acţiunea seismică de pe direcţia x este preluată doar de
cadrele din axele 1 şi 4, suprafaţa planşeului aferentă maselor pe cadrul ax 1 reprezintă
jumătate din aria planşeului. Pentru calculul detaliat al maselor vezi capitolul 4.10.1.5 din
prezenta lucrare. Deplasările φ
i
sunt normalizate la deplasarea de la vârful structurii (φ
n
=1.0).
Calculul forţelor laterale normalizate este exemplificat în Tabelul 4.6, şi reprezentate grafic în
Figura 4.99. În cazul distribuţiei "modale" s-a folosit deformata simplificată structurii
proporţională cu înălţimea, folosită în metoda forţelor laterale.
Tabelul 4.6. Masele de nivel, deformatele şi forţele laterale normalizate corespunzătoare
distribuţiei "modale" şi "uniforme".
distribuţia "modală" distribuţia "uniformă"
nivel m
i
[t] φ
i

i
F [t] φ
i

i
F [t]
3 54.1 1.00 54.1 1.00 54.1
2 52.5 0.667 35.0 1.00 52.5
1 52.5 0.333 17.5 1.00 52.5

170
F
i

(a)
F
i

(b)
Figura 4.99. Forţele laterale normalizate corespunzătoare distribuţiei "modale" (a) şi
"uniforme" (b).
4.10.3.5 Calculul static neliniar
Calculul static neliniar se efectuează în două etape. În prima etapă se aplică încărcările
gravitaţionale şi forţele echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale în control de
forţă (vezi Figura 4.100), care rămân constante pe durata analizei. În ce-a de-a doua etapă se
aplică forţele laterale (vezi Figura 4.101), în control de deplasare, impunând deplasării laterale
de la vârful structurii o creştere progresivă sub efectul forţelor laterale. În acest caz deplasarea
de control este deplasarea laterală a nodului 10 (vezi Figura 4.92), căruia i s-a impus o
deplasare de 0.5 m. Pentru a putea continua analiza statică neliniară la forţe laterale pe
rezultatele analizei la încărcări gravitaţionale, şi cea din urmă trebuie să fie de tip neliniar. În
ambele etape de analiză s-au luat în calcul efectele de ordinul II.

Figura 4.100. Definire calcul static neliniar în SAP2000: etapa I – analiza sub efectul
încărcărilor gravitaţionale.
Tip analiză:
statică
neliniară
Calcul de
ordinul II
Încărcări
gravitaţionale
şi
imperfecţiuni
Control de
forţă
Salvare doar
rezultate
finale
171

Figura 4.101. Definire calcul static neliniar în SAP2000: etapa II – analiza sub efectul forţelor
laterale.
Rezultatul principal al calculului static neliniar – relaţia dintre forţă tăietoare de bază (F
b
) şi
deplasare (d) – este prezentat în Figura 4.102. În aceiaşi figură sunt reprezentate punctele de
pe curbă la care s-a format prima articulaţie plastică (vezi şi Figura 4.103a) şi mecanismul
plastic (vezi şi Figura 4.103b).
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
1800
2000
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5
d
n
, m
F
b
,

k
N
distr. modală
distr. uniformă
1a art. pl.
mec. pl.

Figura 4.102. Curbele forţă tăietoare de bază – deplasare pentru cele două distribuţii de forţe
laterale.
Tip analiză:
statică
neliniară
Calcul de
ordinul II
Forţe laterale
din distribuţia
"modală"
Control de
deplasare
Salvare
rezultate în
mai mulţi
paşi
Continuare
calcul pe
rezultatele
analizei la
încărcări
gravitaţionale
172

(a)

(b)
Figura 4.103. Apariţia primei articulaţii plastice (a) şi distribuţia articulaţiilor plastice la
formarea mecanismului global (b) – distribuţia "modală" de forţe laterale.
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.1 din SR EN 1998-1:2004, metoda de calcul static neliniar
poate fi folosită pentru:
calculul valorilor factorului α
u

1
(redundanţa structurii), folosit pentru estimarea
factorului de comportare q;
verificarea mecanismului plastic al structurii.
În cazul structurii analizate, mecanismul plastic al structurii este unul global, atât în cazul
distribuţiei "modale" de forţe laterale (vezi Figura 4.103b), cât şi a distribuţiei "uniforme",
ceea ce "validează" secţiunile folosite la grinzi şi stâlpi.
Conform paragrafului 6.3.2 din SR EN 1998-1:2004, factorul α
1
reprezintă multiplicatorul
forţelor laterale dintr-un calcul static neliniar la care apare prima articulaţie plastică. Factorul
α
u
este multiplicatorul forţelor laterale dintr-un calcul static neliniar la care se formează
mecanismul plastic al structurii. Calculul valorilor factorului α
u

1
(redundanţa structurii) este
prezentat în Tabelul 4.7. Conform prevederilor din paragraful 4.3.3.4.2.4 din SR EN 1998-
1:2004, în calculul structurii se adoptă valoarea minimă a raportului α
u

1
obţinut pentru cele
două distribuţii de forţe laterale. În cazul structurii analizate, această valoare este 1.34, care
este nesemnificativ mai mare decât valoarea aproximativă (1.3) recomandată de SR EN 1998-
1:2004 pentru cadre necontravântuite cu mai multe deschideri şi mai multe nivele.
Tabelul 4.7. Multiplicatorul forţelor laterale la formarea primei articulaţii plastice şi a
mecanismului global, precum şi factorul α
u

1
, pentru distribuţia "modală" şi "uniformă".
distribuţie
"modală"
distribuţie
"uniformă"
α
1
*F=F
1
, kN 1148.7 1301.1
α
u
*F=F
u
, kN 1535.3 1818.1
α
u

1
1.34 1.40

4.10.3.6 Deplasarea ţintă
Pe lângă verificarea mecanismului plastic al structurii şi a raportului α
u

1
, calculul static
neliniar poate fi folosit pentru proiectarea structurilor noi sau evaluarea celor existente, ca
alternativă la proiectarea bazată pe un calcul elastic şi a factorul de comportare q. În acest
173
scop este necesar calculul cerinţei de deplasare impuse de mişcarea seismică (deplasarea
ţintă). Procedura de calcul a deplasării ţintă este descrisă în Anexa B a SR EN 1998-1:2004 şi
în capitolul 4.3.4 din prezenta lucrare, şi este exemplificată mai jos pentru cazul distribuţiei
"modale" de forţe laterale:
1. Se stabilesc datele iniţiale: caracteristicile structurii şi spectrul de răspuns elastic de
acceleraţie.
Modelul structurii este descris mai sus (capitolul 4.10.3.2). Caracteristicile acţiunii
seismice pentru amplasamentul structurii (Bucureşti) sunt următoarele:
− perioadele de control T
B
= 0.16s, T
C
= 1.6s, T
D
= 2.0s şi factorul de teren respectiv S =
1 (structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform SR EN 1998-
1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.2);
− acceleraţia terenului 0.24
g I gR
a a g γ = ⋅ = ,
unde 1.0
I
γ = (clasa de importanţă II – a se vedea SR EN 1998-1:2004, paragraful
4.2.5) şi 0.24
gR
a g = (structura este amplasată în Bucureşti – zona Z
3
conform
SR EN 1998-1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.1);
− factorul de corecţie 1 η = pentru amortizare 5% ξ = (a se vedea SR EN 1998-
1:2004/NA:2006 paragraful 3.2.2.2).
Spectrul elastic din amplasamentul structurii este prezentat în Figura 4.104.
0 1 2 3 4
1
2
3
4
5
6
7
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2

Figura 4.104: Spectrul de răspuns elastic din amplasamentul structurii.
2. Se alege forma deformată, normalizată la deplasarea de la vârful structurii; se determină
distribuţia de forţe laterale şi se determină curba de capacitate printr-un calcul static
neliniar al sistemului cu mai multe grade de libertate dinamică.
Formele deformate şi distribuţiile de forţe laterale sunt detaliate în capitolul 4.10.3.4 din
prezenta lucrare, iar calculul static neliniar în capitolul 4.10.3.5. În cazul distribuţiei
"modale", deformata structurii este: {φ}={0.333, 0.667, 1.00},
masele de nivel: {m}={52.5, 52.5, 54.1},
iar distribuţia de forţe laterale:
i i i
F m φ = ⋅ ={17.5, 35.0, 54.1}.
Curba de capacitate F
b
-d
n
pentru distribuţia "modală" de forţe laterale este prezentată în
Figura 4.105.
174
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
1800
2000
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5
d
n
, m
F
b
,

k
N
1a art. pl.
mec. pl.

Figura 4.105. Curba de capacitate F
b
-d
n
pentru distribuţia "modală" de forţe laterale.
3. Se determină masa sistemului echivalent cu un singur grad de libertate dinamică şi se
transformă sistemul cu mai multe grade de libertate dinamică într-un sistem cu un singur
grad de libertate dinamică.
Masa sistemului echivalent cu un singur grad de libertate dinamică este:
m
*
= ∑m
i
⋅φ
i
= 106.6 t
Factorul de transformare a sistemului cu mai multe grade de libertate dinamică într-un
sistem cu un singur grad de libertate este:
*
2
83.3
1.28
106.6
i i
m

Γ = = =


Se transformă curba de capacitate F
b
-d
n
a sistemului cu mai multe grade de libertate
dinamică în relaţia F
*
-d
*
a sistemului cu un singur grade de libertate dinamică, folosind
relaţiile: F
*
= F
b
/Γ şi d
*
= d
n
/Γ. Rezultatul acestei transformări este prezentat în Figura
4.106.
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
0 0.1 0.2 0.3 0.4
d* , m
F
*
,

k
N
1a art. pl.
mec. pl.

Figura 4.106. Curba de capacitate F
*
-d
*
pentru sistemul echivalent cu un singur grad de
libertate dinamică în cazul distribuţiei "modale" de forţe laterale.
175
4. Se determină o relaţie forţă-deplasare echivalentă biliniară a sistemului cu un singur grad
de libertate dinamică
Conform paragrafului B.3 din Anexa B a SR EN 1998-1:2004, relaţia biliniară elastică-
perfect plastică poate fi determinată în felul următor:
− Forţa de curgere F
*
y
se ia egală cu forţa la formarea mecanismului plastic global. În
cazul de faţă, F
*
y
= 1199.6 kN.
− Deplasarea de curgere d
*
y
se determină în baza principiului ca ariile de sub curba F
*
-d
*

reală şi cea biliniară să fie egale. Conform acestei ipoteze, deplasarea la curgere a
sistemului biliniar idealizat se poate determina din relaţia (vezi expresia B.6 din
SR EN 1998-1:2004):
*
* *
*
221.5
2 2 0.252 0.136
1199.6
m
y m
y
E
d d m
F
| |
| |
= − = − =
|
|
|
\ ¹
\ ¹

unde E
m
*
este aria de sub curba F
*
-d
*
până la formarea mecanismului plastic.
Curba de capacitate F
*
-d
*
reală şi cea biliniară pentru sistemul echivalent cu un singur
grad de libertate dinamică sunt prezentate în Figura 4.107.
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
0 0.1 0.2 0.3 0.4
d* , m
F
*
,

k
N
curba reală
curba biliniară

Figura 4.107. Curba de capacitate F
*
-d
*
reală şi cea biliniară pentru sistemul echivalent cu un
singur grad de libertate dinamică în cazul distribuţiei "modale" de forţe laterale.
5. Se calculează perioada proprie de vibraţie a sistemului echivalent cu un singur grad de
libertate dinamică şi deplasarea elastică a aceluiaşi sistem.
Perioada proprie de vibraţie a sistemului echivalent cu un singur grad de libertate
dinamică este:
* *
*
*
106.6 0.136
2 2 0.690
1199.6
y
y
m d
T s
F
π π


= = =
Deplasarea elastică a sistemului echivalent cu un singur grad de libertate dinamică este:
( )
2
2
*
* *
0.742
6.475 0.0780
2 2
et e
T
d S T m
π π
(
(
= = =
(
(
¸ ¸
¸ ¸

176

6. Se calculează cerinţa de deplasare a sistemului cu un singur grad de libertate dinamică.
Perioada proprie de vibraţie a sistemului echivalent T
*
= 0.690 s < 1.6 s = T
C
. Pe de altă
parte, F
*
y
/m
*
= 1199.6/106.6 = 11.25 m/s
2
≥ S
e
(T
*
) = 6.475 m/s
2
, astfel încât răspunsul
sistemului biliniar echivalent este elastic şi cerinţa de deplasare a sistemului cu un singur
grad de libertate dinamică d
*
t
= d
*
et
= 0.0780 m.

7. Se calculează deplasarea ţintă a sistemului cu mai multe grade d libertate dinamică.
Deplasarea ţintă a sistemului cu mai multe grade d libertate dinamică este:
*
t et
d d = Γ = 1.28⋅0.0780 = 0.0998 m.
Conform paragrafului 4.3.3.4.2.7 din SR EN 1998-1:2004, în cazul în care pentru
obţinerea răspunsului seismic se utilizează calculul static neliniar pe modele plane ale
structurii, efectele accidentale de torsiune pot fi luate în considerare amplificând cerinţa de
deplasare impusă cadrului cu factorul δ dat de relaţia (vezi şi capitolul 4.10.1.7 din
prezenta lucrare):
7.5
1 1.2 1 1.2 1.6
15
e
x
L
δ = + = + =
În consecinţă, deplasarea ţintă a structurii analizate, ţinând cont de efectele de torsiune
accidentală devine:
d
t
= 1.6⋅0.0998 = 0.160 m
Este de notat faptul că această procedură simplificată de estimare a efectelor de torsiune
accidentală poate fi excesiv de acoperitoare, atunci când se doreşte un calcul mai exact
fiind justificată o analiză mai rafinată. Aceasta poate fi realizată prin estimarea mai
detaliată a factorului de amplificare δ pe modele plane, pe baza definiţiei torsiunii
accidentale din paragraful 4.3.2 din SR EN 1998-1:2004, fie analiza pe un model spaţial.

8. Se efectuează un calcul static neliniar impunând deplasarea de control d
t
şi se determină
cerinţele de deformaţii plastice locale θ în elemente şi îmbinări şi alte mărimi de interes.
În Figura 4.108 se prezintă deformata structurii şi articulaţiile plastice formate la acţiunea
seismică de calcul (corespunzătoare deplasării ţintă d
t
= 0.160 m), pentru distribuţia
"modală" de forţe laterale. Se poate observa că articulaţiile plastice s-au produs în zonele
desemnate disipative (capetele grinzilor şi baza stâlpilor de la parter). Valorile rotirilor
plastice maxime în elementele structurale sunt prezentate în Tabelul 4.8.

Figura 4.108. Deformata structurii şi articulaţiile plastice formate la acţiunea seismică de
calcul, pentru distribuţia "modală" de forţe laterale.
d
t
= 0.160 m
177

9. Se evaluează performanţa seismică a structurii comparând cerinţele de deformaţii plastice
cu capacitatea
În Tabelul 4.8 sunt prezentate comparativ cerinţele şi capacităţile de deformaţii plastice în
elementele structurale, pentru distribuţia "modală" de forţe laterale. Deformaţiile plastice
capabile au fost determinate conform FEMA 356 (2000), corespunzătoare nivelului de
performanţă "siguranţa vieţii", care ar corespunde verificării la starea limită ultimă (SLU)
din SR EN 1998-1:2004. Se poate observa că structura analizată satisface cu prisosinţă
obiectivele de performanţă. Cerinţele de deformaţii plastice relativ mici se explică prin
faptul că acest tip de structuri (cadre necontravântuite) au o suprarezistenţă importantă,
deoarece criteriul de proiectare guvernant este cel de verificare la starea limită de serviciu
(SLS) a deplasărilor relative de nivel.
Tabelul 4.8. Rotirile plastice maxime şi capabile în elementele structurale, pentru distribuţia
"modală" de forţe laterale.
element
structural
rotiri plastice
maxime θ
pl
, rad
rotiri plastice
capabile, rad
grinzi 0.00709 0.053
stâlpi 0.00305 0.037

În mod similar se determină deplasarea ţintă şi se evaluează performanţa structurii şi în cazul
distribuţiei "uniforme" de forţe laterale. Fără a relua calculul în detaliu, se prezintă în
continuare doar rezultatele. Astfel, pentru distribuţia "uniformă" de forţe laterale, ţinând cont
de efectele de torsiune accidentală, a rezultat o deplasare ţintă de 0.173 m. Deformata
structurii şi articulaţiile plastice formate la acţiunea seismică de calcul, pentru distribuţia
"uniformă" de forţe laterale sunt prezentate în Figura 4.109, iar în Tabelul 4.9 sunt prezentate
comparativ cerinţele şi capacităţile de deformaţii plastice în elementele structurale. Se poate
observa că distribuţia "uniformă" de forţe laterale a condus atât la o cerinţă de deplasare mai
ridicată la nivel de structură, cât şi la cerinţe de deformaţii plastice mai ridicate în elementele
structurale. Cu toate acestea, cerinţele de deformaţii plastice în elementele structurale sunt
mai mici decât cele capabile, obiectivul de performanţă fiind îndeplinit.

Figura 4.109. Deformata structurii şi articulaţiile plastice formate la acţiunea seismică de
calcul, pentru distribuţia "uniformă" de forţe laterale.


d
t
= 0.173 m
178
Tabelul 4.9. Rotirile plastice maxime şi capabile în elementele structurale, pentru distribuţia
"uniformă" de forţe laterale.
element
structural
rotiri plastice
maxime θ
pl
, rad
rotiri plastice
capabile, rad
grinzi 0.0101 0.053
stâlpi 0.00835 0.037

4.10.4 Calcul dinamic neliniar
În această aplicaţie se exemplifică aplicarea calculului dinamic neliniar pentru calculul global
la acţiunea seismică a unei structuri modelate folosind cadre plane situate pe cele două direcţii
orizontale principale. În cele ce urmează se detaliază doar calculul cadrelor necontravântuite
de pe direcţia x a structurii. Structura analizată este aceeaşi cu cea care a fost analizată
folosind calculul static neliniar în capitolul 4.10.3.
4.10.4.1 Datele problemei
Structura care urmează să fie analizată este un cadru metalic cu 3 etaje a câte 3.5 m fiecare, 2
deschideri a câte 6 m şi 3 travei de 5 m fiecare. Această structură este alcătuită din cadre
contravântuite dispuse în axele A şi C, şi cadre necontravântuite cu noduri rigide dispuse în
axele 1 şi 4 (vezi Figura 4.54). Cadrele din axele B, 2 şi 3 sunt cadre necontravântuite cu
grinzile articulate şi preiau doar încărcări gravitaţionale. Planşeul este realizat din beton armat
şi reazemă pe grinzile secundare, iar acoperişul se consideră circulabil. Structura este
amplasată în Bucureşti. Încărcarea permanentă pe planşeu este de 5 kN/mp, iar încărcarea
utilă de 3 kN/mp. Grinzile cadrelor necontravântuite sunt realizate din profile laminate
IPE450, iar stâlpii cadrelor necontravântuite din profile HE400B. Toate elementele structurale
sunt realizate din oţel marca S355.
L L
H
H
H
T
T
T

(a)
1
2
3
4
A B C
x
y
L L
T
T
T

(b)
Figura 4.110: Vedere spaţială (a) şi în plan (b) a structurii analizate.
Caracteristicile principale ale structurii sunt prezentate sintetic mai jos:
Deschidere L = 6 m;
Travee B = 5 m;
Înălţime etaj H = 3.5 m;
179
Amplasament: Bucureşti;
Încărcare permanentă pe planşeu g
k
= 5 kN/mp;
Încărcarea utilă pe planşeu q
k
= 3 kN/mp;
4.10.4.2 Modelul structurii
Modelul structurii este identic cu cel descris în capitolul 4.10.3.2 din prezenta lucrare. În
cazul unui calcul static neliniar este necesar ca modelul comportării post-elastice a
elementelor structurale să includă doar relaţia monotonă efort-deformaţie. Pentru a efectua un
calcul dinamic neliniar, modelul comportării post-elastice trebuie completată cu relaţii
constitutive histeretice (ciclice). Programul de calcul SAP2000 include câteva astfel de legi de
comportare. În cazul de faţă s-a ales un model histeretic cu consolidare cinematică (vezi
Figura 4.111), potrivit elementelor din oţel.

Figura 4.111. Parametrii de modelare a comportării neliniare a grinzilor IPE450 din cadrul
analizat în SAP2000.
4.10.4.3 Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări
Încărcările gravitaţionale în combinaţia seismică de încărcări au fost detaliate în capitolul
4.10.1.4.
4.10.4.4 Acţiunea seismică
Dintre cele trei proceduri de obţinere a accelerogramelor pentru un calcul dinamic menţionate
de SR EN 1998-1:2004 (vezi paragraful 3.2.3.1), în această aplicaţie s-a ales generarea de
accelerograme semi-artificiale. Au fost selectate şapte înregistrări din Bucureşti (vezi Tabelul
4.10), obţinute la cutremurele din 1977, 1986 şi 1990. Cu excepţia primei accelerograme
(VR77-INC-NS), înregistrările au fost prelucrate cu ajutorul unei versiuni modificate de
autori a programului SIMQKE (Gasparini şi Vanmarcke, 1976) pentru a fi compatibile cu
Relaţia
constitutivă
histeretică.
180
spectrul elastic ţintă din SR EN 1998-1:2004/NA:2008. Accelerogramele semi-artificiale au
fost obţinute prin modificarea în domeniul de frecvenţe, ajustând amplitudinile Fourier, dar
păstrând fazele originale. Ulterior, toate accelerogramele au fost scalate, egalând aria de sub
spectrele accelerogramelor individuale cu cea de sub spectrul ţintă, în intervalul de perioade
0.1-4.0 s. S-au obţinut astfel un grup de şapte accelerograme semi-artificiale compatibile cu
spectrul ţintă din SR EN 1998-1:2004/NA:2008 într-un interval larg de frecvenţe (perioade).
Accelerogramele obţinute prin această procedură satisfac în acelaşi timp şi condiţiile impuse
de SR EN 1998-1:2004:
Media acceleraţiei de vârf a terenului pentru accelerogramele individuale (3.55 m/s
2
) este
mai mare decât valoarea de calcul a acceleraţiei de vârf a terenului (a
g
·S = 2.35 m/s
2
).
În domeniul de perioade cuprins între 0.2T
1
= 0.14 s şi 2T
1
= 1.42 s (unde T
1
= 0.71 s este
perioada fundamentală de vibraţie a structurii) valoarea medie a spectrului de răspuns
calculată pentru toate accelerogramele considerate nu este mai mică decât 90% din
valoarea corespunzătoare a spectrului de răspuns ţintă.
Accelerogramele semi-artificiale obţinute prin această procedură sunt prezentate în Figura
4.113, iar spectrul ţintă (SR EN 1998-1:2004) şi media +/- o abatere standard a spectrelor
accelerogramelor semi-artificiale – în Figura 4.112. Accelerogramele au fost digitizate la un
interval de 0.01 s, având o durată a semnalului de 40 secunde şi au fost importate în
programul SAP2000 (vezi exemplu pentru prima accelerogramă în Figura 4.114).
Tabelul 4.10. Înregistrările seismice folosite pentru generarea de accelerograme semi-
artificiale.
Cutremur
Magnitudinea
moment, Mw*
Staţia
Compo-
nenta
Înregistrare
Vrancea,
04.03.1977
7.5 Bucureşti - INCERC NS VR77-INC-NS
Bucureşti - EREN N10W VR86-ERE-N10W
Bucureşti - INCERC NS VR86-INC-NS
Vrancea,
30.08.1986
7.2
Bucureşti - Măgurele NS VR86-MAG-NS
Bucureşti - Armenească S3E VR90-ARM-S3E
Bucureşti - INCERC NS VR90-INC-NS
Vrancea,
30.05.1990
6.9
Bucureşti - Măgurele NS VR90-MAG-NS
* Ambraseys et al., (2002)
0 1 2 3 4
0
2
4
6
8
10
T, s
S
a
e
,

m
/
s
2


spectru tinta
media
media+std
media−std

Figura 4.112. Spectrul ţintă (SR EN 1998-1:2004) şi media +/- o abatere standard a spectrelor
accelerogramelor.
181

0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
−2.663
acc−1 (VR77−INC−NS)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
4.025
acc−2 (VR86−ERE−N10W)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
−3.522
acc−3 (VR86−INC−NS)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
−4.077
acc−4 (VR86−MAG−NS)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
−3.345
acc−5 (VR90−ARM−S3E)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
3.881
acc−6 (VR90−INC−NS)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−5
0
5
3.309
acc−7 (VR90−MAG−NS)
timp t, s
a
c
c
e
l
e
r
a
t
i
e
a
g
(
t
)
,

m
/
s
2

Figura 4.113. Accelerogramele semi-artificiale utilizate în calculul dinamic neliniar.
182

Figura 4.114. Definire accelerograme în programul SAP2000.
4.10.4.5 Calculul dinamic neliniar
Calculul dinamic neliniar se efectuează în două etape. În prima etapă se aplică încărcările
gravitaţionale şi forţele echivalente pentru modelarea imperfecţiunilor globale în control de
forţă (vezi Figura 4.100), care rămân constante pe durata analizei. Această etapă este identică
cu procedura folosită în calculul static neliniar. În ce-a de-a doua etapă se efectuează calculul
dinamic neliniar, definirea acestuia în programul de calcul SAP2000 fiind prezentată în Figura
4.115. Se defineşte tipul de analiză (dinamică neliniară, prin integrare pas cu pas a ecuaţiei de
mişcare), cu luarea în calcul a efectelor de ordinul II. Pentru modelarea amortizării, programul
de calcul SAP2000 foloseşte modelul Rayleigh, descris în capitolul 4.5.3. În acest exemplu s-
a considerat o valoare a facţiunii din amortizarea critică de 5%, iar coeficienţii de amortizare
proporţională cu masa şi cu rigiditatea au fost calculaţi pentru modurile T
1
= 0.642 s şi
T
3
= 0.0988 s direct în programul de calcul (vezi Figura 4.116). S-a folosit procedeul Hilber-
Hughes-Taylor (HHT) de integrare directă a ecuaţiei de mişcare, fiind folosiţi parametrii
impliciţi de analiză. Programul de calcul integrează ecuaţia de mişcare la pasul la care este
digitizată accelerograma (0.01 s în cazul dat), reducând-ul în caz de probleme de convergenţă.
Pentru a reduce dimensiunea fişierelor de rezultate, acestea au fost salvate la un interval de
timp mai mare (0.02 secunde).
SR EN 1998-1:2004 nu prevede metode simplificate de calcul a efectelor de torsiune
accidentală în cazul unui calcul dinamic neliniar. Principiul de bază descris în capitolul 4.6.1
din prezenta lucrare (deplasarea centrului maselor în plan cu excentricitatea accidentală egală
cu 5% din dimensiunea în plan relevantă) se poate aplica direct doar în cazul modelelor
spaţiale ale structurii. În cazul unui calcul dinamic neliniar pe un model plan al structurii, se
poate adopta procedura simplificată adoptată de SR EN 1998-1:2004 pentru modelarea
Nume
accelerogramă Valori timp
Valori
acceleraţie
183
efectelor de torsiune accidentală la analiza modelelor plane prin metoda forţelor laterale sau
folosind calculul static neliniar. Această din urmă abordare s-a folosit în acest exemplu de
calcul, multiplicând acţiunea seismică cu factorul δ=1.6 (vezi capitolul 4.10.1.7). Este de
notat faptul că procedura simplificată poate fi excesiv de acoperitoare, atunci când se doreşte
un calcul mai exact fiind justificată o analiză mai rafinată a efectelor de torsiune accidentală.
Aceasta poate fi realizată prin estimarea mai detaliată a factorului de amplificare δ pe modele
plane, pe baza definiţiei torsiunii accidentale din paragraful 4.3.2 din SR EN 1998-1:2004, fie
analiza pe un model spaţial.

Figura 4.115. Definire calcul dinamic neliniar în SAP2000.

Figura 4.116. Definirea coeficienţilor de calcul a amortizării în programul SAP2000.
Tip analiză:
dinamică
neliniară
(pas cu pas)
Calcul de
ordinul II
Accelerogra-
ma "acc-1"
aplicată pe
direcţia x
Număr de
paşi şi
interval de
timp pentru
înregistrarea
rezultatelor
Definire
amortizare
Continuare
calcul pe
rezultatele
analizei la
încărcări
gravitaţionale
Algoritm de
integrare
Modurile proprii de
vibraţie pentru care
se calculează
coeficienţii
amortizării
Valoarea
fracţiunii din
amortizarea
critică în cele
două moduri
proprii de vibraţie
Coeficienţii de
amortizare
Rayleigh
184

DIN-1

DIN-2

DIN-3

DIN-4

DIN-5

DIN-6

DIN-7
Figura 4.117. Înfăşurătoarea deformatei structurii şi distribuţia articulaţiilor plastice rezultate
din calculul dinamic neliniar.
S-au efectuat şapte analize dinamice neliniare, notate cu "DIN-1" la "DIN-7", câte una pentru
fiecare accelerogramă. Conform paragrafului 4.3.3.4.3 din SR EN 1998-1:2004, atunci când
se folosesc un număr de minim şapte accelerograme, răspunsul structurii poate fi evaluat pe
baza valorilor medii ale cerinţelor.
În Figura 4.117 este prezentată înfăşurătoarea deformatei structurii şi distribuţia articulaţiilor
plastice rezultate din cele şapte analize dinamice neliniare. În Figura 4.118 sunt prezentate
variaţiile în timp ale deplasărilor laterale la vârful structurii.
În Tabelul 4.11 sunt prezentate comparativ cerinţele şi capacităţile de deformaţii plastice în
grinzi şi stâlpi. Deformaţiile plastice capabile au fost determinate conform FEMA 356 (2000),
corespunzătoare nivelului de performanţă "siguranţa vieţii", care ar corespunde verificării la
starea limită ultimă (SLU) din SR EN 1998-1:2004. Se poate observa că structura analizată
satisface cu prisosinţă obiectivele de performanţă. Cerinţele de deformaţii plastice relativ mici
se explică prin faptul că acest tip de structuri (cadre necontravântuite) au o suprarezistenţă
importantă, deoarece criteriul de proiectare guvernant este cel de verificare la starea limită de
serviciu (SLS) a deplasărilor relative de nivel.
Comparând cerinţele de deplasări laterale la vârful structurii şi deformaţii plastice în
elementele structurale obţinute din calculul dinamic neliniar (Figura 4.118 şi Tabelul 4.11) cu
cele rezultate din calcul static neliniar (Figura 4.108, Figura 4.109, Tabelul 4.8 şi Tabelul 4.9),
se pot observa valori apropiate.
185
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.149
din−1
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.151
din−2
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.163
din−3
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
0.236
din−4
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.170
din−5
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.212
din−6
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m
0 5 10 15 20 25 30 35 40
−0.3
−0.15
0
0.15
0.3
−0.188
din−7
timp t, s
n
o
d

1
0
u
x
(
t
)
,

m

Figura 4.118. Variaţia în timp a deplasării laterale la vârful structurii, calcul dinamic neliniar.

186
Tabelul 4.11. Calcul dinamic neliniar: rotirile plastice maxime şi capabile în grinzi şi stâlpi.
rotiri plastice maxime, rad
elemente
DIN-1 DIN-2 DIN-3 DIN-4 DIN-5 DIN-6 DIN-7 media
rotiri
plastice
capabile,
rad
grinzi 0.008 0.011 0.006 0.005 0.008 0.000 0.000 0.005 0.053
stâlpi 0.005 0.006 0.004 0.000 0.000 0.000 0.000 0.002 0.037

187
BIBLIOGRAFIE
Ambraseys, N., Smit, P., Sigbjornsson, R., Suhadolc, P. and Margaris, B. (2002), "Internet-
Site for European Strong-Motion Data", European Commission, Research-Directorate
General, Environment and Climate Programme.
http://www.isesd.hi.is/ESD_Local/frameset.htm
Chang, H-Y. and Kawakami, H., (2006). "Effects of ground motion parameters and cyclic
degradation behaviour on collapse response of steel moment-resisting frames". Journal of
Structural Engineering, Vol. 132, no. 10, pages 2553-1562.
Chopra, A. (2001). "Dynamics of Structures: Theory and Applications to Earthquake
Engineering", Prentice-Hall, Upper Saddle River, New Jersey. ISBN 0-13-086973-2.
Cretu, D. (2010). "Implicaţiile introducerii Codului European EN 1993-1-1 în proiectarea din
România – un alt punct de vedere", a 12-a Conferinta Nationala de Constructii Metalice, 26-
27 noiembrie 2010, Timisoara, Romania, pg. 25-32, ISBN 978-973-638-464-6.
Da Silva, L.S., Simoes, R., Cervasio, H. (2010). "Design of steel structures. Eurocode 3:
Design of steel structures. Part 1-1: General rules and rules for buildings", ECCS Eurocode
Design Manuals.
Design of Tubular Steel Structures. Training and education for the Implementation of
Eurocode 3 (2009), Cidect.
Erdik, M. and Durukal, E., (2003). "Simulation Modeling of Strong Ground Motion". In W.F.
Chen and Charles Scawthorn (ed.), Earthquake Engineering Handbook, CRC Press.
Fajfar, P. (2000). "A nonlinear analysis method for performance-based seismic design".
Earthquake Spectra, 16(3): 573-92.
Fajfar, P., Marusic, D. and Perus, I. (2005). "Torsional effects in the pushover-based seismic
analysis of buildings". Journal of Earthquake Engineering, 9:6, 831-854.
Fardis, M.N., Carvalho, E., Elnashai, A., Faccioli, E., Pinto, P. and Plumier, A. (2005).
"Designer's Guide to EN 1998-1 and EN 1998-5. Eurocode 8: Design of structures for
earthquake resistance. General rules, seismic actions, design rules for buildings, foundations
and retaining structures". Thomas Telford, London.
FEMA 356 (2000). "Prestandard and commentary for the seismic rehabilitation of buildings".
American Society of Civil Engineers, Reston, Virginia for Federal Emergency Management
Agency, Washington, D.C., http://www.fema.gov/library/viewRecord.do?id=1427
Gasparini, D.A., and Vanmarcke, E.H. (1976). "Simulated Earthquake Motions Compatible
with Prescribed Response Spectra," Department of Civil Engineering, Research Report R76-
4, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, Massachusetts.
Gioncu, V. and Mazzolani, F.M., (2002). "Ductility of Seismic Resistant Steel Structures".
Spon Press, London and New York.
Iervolino, I., Maddaloni, G. and Cosenza, E., (2008). "Eurocode 8 Compliant Real Record
Sets for Seismic Analysis of Structures", Journal of Earthquake Engineering, 12:1, 54 – 90.
Maquoi, R. and Jaspart, J.P. (2001). "Merchant-Rankine Approach for the Design of Steel and
Composite Sway Building Frames", In: Festschrift Prof. Richard Greiner, 105-118. TU Graz
2001.
188
Maquoi, R., Chabrolin, B. (1996). "Frame design including joint behaviour", Final Report,
European Commission.
Moreau, J. et Calgaro J.-A. (2005). "Les eurocodes. Conception des batimentes et des
ouvrages de genie civil", Edit. du Moniteur, Paris, ISBN 2-281-12560-82005.
NP 042-2000. Normativ privind prescripţiile generale de proiectare. Verificarea prin calcul a
elementelor de construcţii metalice şi a îmbinărilor acestora.
P100-1/2006. "Cod de proiectare seismică - Partea I - Prevederi de proiectare pentru clădiri".
Buletinul Construcţiilor, Vol. 12-13, 2006.
Paulay, T, Priestley M.J.N. (1992). "Seismic design of reinforced concrete and masonry
buildings". USA: John Wiley and Sons.
Pinho, R. (2007). "Using Pushover Analysis for Assessment of Buildings and Bridges", in
"Advanced Earthquake Engineering Analysis", A. Pecker (Ed.), Springer, CISM Courses and
Lectures no. 494.
SR EN 1990:2004 "Eurocod: Bazele proiectării structurilor". Asociaţia de Standardizare din
România (ASRO).
SR EN 1992-1-1:2004. "Eurocod 2: Proiectarea structurilor de beton. Partea 1-1: Reguli
generale şi reguli pentru clădiri". Asociaţia de Standardizare din România (ASRO).
SR EN 1993-1-1:2006. "Eurocod 3: Proiectarea structurilor de oţel. Partea 1-1: Reguli
generale şi reguli pentru clădiri". Asociaţia de Standardizare din România (ASRO).
SR EN 1993-1-8:2006. "Eurocod 3: Proiectarea structurilor de oţel. Partea 1-8: Proiectarea
îmbinărilor. Asociaţia de Standardizare din România (ASRO).
SR EN 1998-1:2004. "Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenţă la cutremur. Partea
1: Reguli generale, acţiuni seismice şi reguli pentru clădiri". Asociaţia de Standardizare din
România (ASRO).
SR EN 1998-1:2004/NA:2008. "Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenţă la
cutremur. Partea 1: Reguli generale, acţiuni seismice şi reguli pentru clădiri. Anexa
naţională". Asociaţia de Standardizare din România (ASRO).
SR EN 1998-5:2004. "Eurocod 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenţă la cutremur. Partea
5: Fundaţii, structuri de susţinere şi aspecte geotehnice". Asociaţia de Standardizare din
România (ASRO).
Wilson, E.L. (2002). "Three-Dimensional Static and Dynamic Analysis of Structures, A
Physical Approach with Emphasis on Earthquake Engineering", Third edition 2002,
Computers and Structures Inc, U.S.A.
189
ANEXA 1: CALCULUL SIMPLIFICAT DE ORDINUL I LA STĂRI
LIMITĂ ULTIME
A1.1 Procedeul de calcul
In aceasta anexa se prezintă metodele simplificate de calcul de ordinul I la stari limita ultime
SLU. Procedeul de calcul este următorul:
a) se aleg dimensiunile elementelor şi vutelor (daca exista).
b) Pentru fiecare combinaţie de încărcări la starea limită ultimă SLU:
Se determină α
cr
pentru combinaţia aleasă dintr-o analiză critică de flambaj.
Daca α
cr
< 3, se aleg secţiuni mai puternice şi se reia calculul de la pasul precedent.
Se face o analiză plastică pentru combinaţia de încărcări aleasă, ţinând seama că, dacă α
cr
<
10, fie analiza, fie rezultatele acestui pas trebuie modificate pentru a corespunde criteriului
de cedare Merchant-Rankine. Modificările sunt descrise mai jos.
c) Momentele şi forţele rezultate se folosesc pentru verificările de rezistenţă.
Aceste metode permit determinarea unor eforturi sigure şi apropiate de realitate, dar nu
exacte.
Termenul de factor de încărcare este folosit pentru a defini raportul dintre forţa aplicată şi
forţa de calcul la SLU în orice etapă particulară a încărcării. Factorul de încărcare de cedare
este factorul de încărcare cerut pentru a produce cedarea prin mecanism plastic. Factorul de
încărcare corespunzător mecanismului nu trebuie să fie mai mic decât 1,0 şi va fi de obicei
destul de mare.
A1.1.1Încărcarea modificată corespunzătoare criteriului Merchant-Rankine
Criteriul Merchant-Rankine poate fi evidenţiat făcând analiza plastică a cadrului la
încărcările aplicate majorate cu factorul:


1
1
1
cr
α

(87)
Pentru analiza plastică, criteriul Merchant-Rankine poate fi exprimat prin:


încarcarea de cedare
Factor de încarcare la cedare= 1
1
Forta aplicata
1
1
cr
α

(
(
( ×
(

(
¸ ¸
(88)
Acolo unde factorul de încărcare este mai mare decât 1,0, nu este indicat să se reducă
eforturile calculate la cedare, prin împărţire cu factorul de încărcare la cedare, pentru că nu ar
reflecta adevărata comportare la cedare. Reducerea eforturilor este posibilă numai printr-o
metodă care respectă momentele plastice ale secţiunilor, cum ar fi o analiză elasto-plastică cu
ajutorul unui program de calcul. Folosind o astfel de metoda, se pot determina eforturile
pentru valoarea factorului de încărcare egală cu 1,0 şi acestea pot fi folosite pentru verificările
ulterioare.
Justificarea acestei metode provine din faptul că Merchant-Rankine dă pentru cedare:
190

1 1 1
pl cr ced
α α α
+ = (89)

1 1 1
1 1 1
1
1
1
pl cr ced
cr ced
pl ced cr ced cr
ced cr ced
pl
ced
cr ced
cr
pl ced
ced
cr
F F F
F F
F F F F F
F F F
F
F
F F
F
F F
F
F
+ =

= − =
= =


=

(90)
unde:


ced SLU
F F = (91)

1 1
1
1 1
pl SLU SLU
ced
cr cr
F F F
F
F α
= =
− −
(92)
A1.1.2Analiza elasto-plastică modificată corespunzătoare criteriului Merchant-Rankine
Analiza elasto-plastică de ordinul I este o procedură de analiză incrementală. Criteriul
Merchant-Rankine poate fi observat în analiza elasto-plastică de ordinul I utilizând factorul:

1
1
cr
α
− (93)
ca un factor de reducere aplicat factorului de încărcare calculat la formarea fiecărei articulaţii
plastice. Cadrul este considerat încărcat cu combinaţia la SLU standard, incrementul forţelor
este aplicat ca de obicei, dar factorul de încărcare este redus la formarea fiecărei articulaţii
plastice, vezi Figura 4.119.

Figura 4.119. Diagrama forţă-deplasare redusa conform criteriului Merchant-Rankine
Marele avantaj al acestei metode este că ea identifică articulaţiile la SLU şi poate astfel
determina un set de eforturi la 1,0 x SLU, cu secţiuni economice. Trebuie notat că factorul de
încărcare corespunzător formării ultimei articulaţii plastice a mecanismului va fi acelaşi ca
191
pentru orice altă metodă care foloseşte metoda Merchant-Rankine, dar această metodă permite
calculul eforturilor pentru factori de încărcare inferiori condiţiei de cedare. Acesta este un
avantaj în comparaţie cu analizele rigid-plastice bazate pe metodele lucrului mecanic virtual,
unde factorul de încărcare la cedare este mai mare decât cel cerut la SLU.
A1.1.3Capacitatea secţiunii modificată pentru a corespunde criteriului Merchant-Rankine
Metoda implică următoarea procedură:
(1) Se aleg secţiunile iniţiale ale cadrului.
(2) Se calculează forţa critică de flambaj a cadrului F
cr
.
(3) Se calculează factorul α
cr
= F
cr
/ F
Ed
.
(4) Se pune în concordanţă cu criteriul Merchant-Rankine prin împărţirea capacităţii plastice a
secţiunii cu coeficientul
1
1
1
cr
α

.
(5) Se face o analiză rigid-plastică a cadrului folosind capacităţile plastice reduse de la
punctul (4).
(6) Se verifică factorul de încărcare la cedare de la (5), care trebuie să fie ≥ 1,0.
(7) Se amplifica toate eforturile cu coeficientul
1
1
1
cr
α

.
A1.2Metode de analiză
Cele trei metode obişnuite de analiză sunt:
(1) Metoda grafică.
(2) Analiza lucrului mecanic virtual al mecanismelor rigid-plastice.
(3) Analiza elastică-perfect plastică.
A1.2.1Metoda grafică
În metoda grafică (Figura 4.120), diagramele de momente încovoietoare se desenează pe bare,
cu valorile maxime şi minime limitate de momentele plastice ale fiecărui element.

Figura 4.120. Metoda grafică

Pe rând, elementele trebuie alese pentru a satisface orice diagramă statică de moment
încovoietor. Astfel metoda grafică se poate folosi pentru:
• Analiza unor structuri foarte simple.
• Proiectarea iniţială a oricărei structuri.
192
Metoda grafică va găsi întotdeauna limita superioară a momentului încovoietor sau limita
inferioară a factorului de încărcare, deci este întotdeauna sigură, în ipoteza că s-a făcut corect.
Metoda se recomandă pentru proiectarea iniţială a unei structuri, analiza finală fiind în mod
normal rigid-plastică sau elastic-perfect plastică.
A1.2.2Metoda lucrului mecanic virtual al mecanismelor rigid-plastice
Metoda lucrului mecanic virtual calculează factorul de încărcare la cedare pentru un
mecanism de cedare rigid-plastic. Structuri destul de extinse pot fi analizate fără calculator, de
aceea metoda este adesea considerată ca metoda clasică (Figura 4.121).

Figura 4.121. Metoda lucrului mecanic virtual
Prin această metodă nu se găseşte ordinea apariţiei articulaţiilor plastice ci numai mecanismul
de cedare. Trei probleme importante pot sa apară atunci când se utilizează această metodă:
Metoda poate determina doar factorul de încărcare pentru mecanismul analizat. Dacă nu
este analizat mecanismul real, factorul de încărcare va fi supraestimat. Pentru a fi în
siguranţă, diagrama completă de moment încovoietor a structurii trebuie trasată pentru
factorul de încărcare cel mai mic al mecanismelor posibile.
Direcţia rotirilor trebuie verificată cu grijă pentru a se asigura că sunt în concordanţă cu
mecanismul (Figura 4.122).
Nu găseşte nici o articulaţie care se formează, se roteşte şi apoi se închide.
Metoda se foloseşte în mod special pentru a verifica o structură care a fost deja definită.
Diagrama de incarcari

193


Figura 4.122. Rotiri în articulaţiile plastice conforme cu mecanismul de cedare
A1.2.3Metoda elastică-perfect plastică
Metoda elastică-perfect plastică aplică forţele în mod crescător cu paşi mici şi consideră
articulaţiile plastice pe structură, odată cu formarea lor (Figura 4.123). Se presupune că
elementele se deformează ca elemente liniar elastice până la momentul plastic M
p

şi apoi se
comportă perfect plastic fără ecruisare. Este posibil să identifice articulaţii care se formează,
se rotesc şi apoi se închid, sau chiar care se descarcă sau schimbă sensul rotirii, programul de
calcul având aceste posibilităţi. Mecanismul final va fi mecanismul real de cedare, şi va fi
identic cu mecanismul corespunzător celui mai mic factor de încărcare care poate fi găsit prin
metoda rigid-plastică.
Metoda are următoarele avantaje:
• Se identifică mecanismul real de cedare.
• Se identifică toate articulaţiile plastice, inclusiv orice articulaţie care s-ar putea forma şi apoi
închide, şi care astfel nu va apare în mecanismul final, dar va trebui ţinut cont de ea.
• Articulaţiile care se formează după SLU pot fi identificate şi deci acolo unde este posibil,
costul îmbinărilor elementelor poate fi redus. Acest lucru poate produce economii în structură
acolo unde rezistenţa elementelor este mai mare decât este necesar, în cazurile unde
dimensionarea este determinată de deplasări sau unde se folosesc secţiuni supradimensionate.
• Diagrama reală de momente încovoietoare de cedare sau la orice nivel până la cedare poate
fi identificată.
Rotirea articulatiilor
permite formarea
mecanismului de cedare
194

Figura 4.123. Metoda elastică-perfect plastică
195
ANEXA 2: CALCULUL CAPACITATII DE ROTIRE PLASTICA A
SECTIUNILOR
Capacitatea de rotire plastică se determină cu relaţia:
1
u
r
p
θ
µ
θ
= − (94)
unde θ
u
este rotirea plastică definită prin cea corespunzătoare momentului de plasticizare a
secţiunii, definită pe curba post-elastică (), iar θ
p
este rotirea elastică la formarea articulaţiei
plastice.

Figura 4.124. Curba de comportare reală a unei îmbinări
Capacitatea de rotire plastica pentru profile dublu T (Figura A.2) se determină cu relaţia:

2
4
6 10 0.8 0.2
t t
r
i
t R
bL R
µ α ε
| |
= × +
|
\ ¹
(95)
unde:
2
240
( )
1 4 0.1
0.6 0.1 0.3
t
t t
t
N mm
R
N N
pentru
AR AR
N
pentru
AR
ε
α
α
=
= − ≤
= ≤ ≤
(96)
Notaţiile de mai sus au următoarea semnificaţie:
N – forţa axială din stâlp;
A – aria secţiunii transversale a stâlpului;
b – lăţimea tălpii comprimate;
L – deschiderea grinzii standard, determinată conform Figura 4.125 în funcţie de mecanismul
de cedare;
R
t
, R
i
– limitele de curgere pentru tălpi, respectiv pentru inimă.

196

Figura 4.125. Caracteristicile profilelor dublu T şi deschiderea grinzii standard
În funcţie de capacitatea de rotire plastică rezultată din relaţia anterioara, elementele de
structură pot fi clasificate în:
- Clasa 1 cu ductilitate bună, dacă µ
r
≥ 5,7
- Clasa 2 cu ductilitate medie, dacă 4.5 ≤ µ
r
< 7.5
- Clasa 3 cu ductilitate slabă, dacă 1.5 ≤ µ
r
< 4.5
Disiparea de energie seismică prevăzută prin proiectare este asigurată dacă:

r n
µ µ > (97)
unde µ
n
este capacitatea de rotire necesară, rezultata din calcul sau ceruta prin recomandarile
din norma.
197
ANEXA 3: DIFERENŢE ÎNTRE SR EN 1998-1:2004 ŞI P100-1/2006
Standarde europene care acoperă proiectarea antiseismică a construcţiilor sunt SR EN 1998-
1:2004 şi Anexa Naţională SR EN 1998-1:2004/NA:2008. Cu toate acestea, la momentul
redactării acestei lucrări, norma de proiectare antiseismică obligatorie în România este P100-
1/2006. Aceasta din urmă este în mare parte aliniată la standardul european. Totuşi, există
unele diferenţe între SR EN 1998-1:2004 şi P100-1/2006. În continuare se amintesc succint
câteva dintre asemănările şi diferenţele dintre cele două norme:
Cu toate că P100-1/2006 foloseşte unele notaţii diferite de cele din SR EN 1998-1:2004,
aplicarea prevederilor din normativul românesc conduce la aceleaşi rezultate în ceea ce
priveşte spectrul de răspuns elastic de acceleraţie.

P100-1/2006 stabileşte spectrul de calcul într-o manieră similară cu SR EN 1998-1:2004
şi Anexa Naţională, cu deosebirea că în P100-1/2006 acceleraţia spectrală de proiectare
corespunzătoare T=0 este egală cu cea elastică (q=1 pentru T=0), în timp ce în
SR EN 1998-1:2004 şi SR EN 1998-1:2004/NA:2008 acceleraţia spectrală de proiectare
corespunzătoare T=0 este mai mică decât cea elastică (q= 1.5 pentru T=0). În plus, în
P100-1/2006 lipseşte limitarea inferioară a spectrului de calcul la valoarea β⋅a
g
, unde β
este coeficientul corespunzător limitei inferioare a spectrului orizontal de calcul.

Fracţiunea din încărcarea utilă din combinaţia seismică de încărcări (ψ
2,i
) are valori
diferite în cele două documente normative. Mai mult decât atât, norma românească
foloseşte acelaşi coeficient pentru calculul încărcărilor utile şi a maselor aferente (ψ
2,i
), în
timp ce SR EN 1998-1:2004 foloseşte coeficientul ψ
2,i
pentru calculul încărcărilor şi
, 2, E i i
ψ ϕ ψ = ⋅ pentru calculul maselor. Astfel, cele două acte normative folosesc
următoarele relaţii pentru calculul maselor seismice:
SR EN 1998-1:2004:
, , ,
1 1
N N
k j E i k i
j i
G Q ψ
= =
+
∑ ∑

P100-1/2006:
, 2, ,
1 1
N N
k j i k i
j i
G Q ψ
= =
+
∑ ∑


Condiţiile aplicare a metodei forţelor laterale diferă după cum urmează:
− SR EN 1998-1:2004 – structura trebuie să fie regulată în elevaţie şi să aibă perioada
fundamentală de vibraţie T
1
mai mică decât min(4T
C
; 2.0 s). Metoda se poate aplica şi
la structuri spaţiale.
− P100-1/2006 – structura trebuie să fie regulată în plan şi în elevaţie şi să aibă perioada
fundamentală de vibraţie T
1
≤ 1.5 sec şi o înălţime de până la 30 m. Metoda este
limitată doar la structuri plane.

Implementare diferită a efectelor de torsiune accidentală

Factori de comportare diferiţi pentru clasa L de ductilitate structurală.

Criterii diferite pentru regularitatea structurii în plan şi în elevaţie.

198
SR EN 1998-1:2004 prevede verificarea deplasărilor relative de nivel la starea limită de
serviciu (SLS), în timp ce P100-1/2006 prevede verificarea deplasărilor relative de nivel
atât la starea limită de serviciu (SLS), cât şi la starea limită ultimă (SLU). Valorile admise
ale deplasărilor relative de nivel pentru verificarea la SLS sunt diferite în cele două acte
normative.

Există diferenţe între procedurile de determinare a deplasării ţintă folosind calculul static
neliniar între SR EN 1998-1:2004 şi P100-1/2006

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful