ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Olga Sorocean, Nelly Filip

INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ

Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

Olga Sorocean, Nelly Filip

INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ
(Curs universitar)

.

Chişinău – 2005
1

CZU 330(075.8) S69 Lucrarea a fost examinată şi recomandată spre editare la şedinţele catedrei „Economie politică şi doctrine economice” (proces-verbal nr.1 din 26.08.05) şi Comisiei metodice a facultăţii REI (proces-verbal nr.3 din 20.06.05). Referenţi: Olga Catană – doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar Elena Chişlari – doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar Natalia Coşelev – doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii: Sorocean, Olga. Introducere în teoria economică: (curs univ.) / Olga Sorocean, Nelly Filip; Acad. de Stud. Econ. a Moldovei. – Ch. : ASEM, 2005. – 175p. Bibliogr. p. 174-175(32tit.) şi în notele de subsol. ISBN 9975-75-325-6 300 ex. 330(075.8) Lucrarea este destinată studenţilor, persoanelor ce fac studii de masterat, doctoranzilor, profesorilor, tuturor celor care sunt interesaţi de problemele teoriei economice. Autori: conf. univ. dr. hab. O. Sorocean conf. univ. dr. N. Filip ISBN 9975-75-325-6

2

CUPRINS Introducere Capitolul 1. Obiectul şi importanţa teoriei economice generale 1.1. Teoria economică: evoluţia obiectului de studiu 1.2. Structura teoriei economice contemporane 1.3. Rolul teoriei economice în progresul social 1.4. Perspectivele dezvoltării teoriei economice mondiale Rezumat Training economic Capitolul 2. Metodologia teoriei economice 2.1.Importanţa şi diversitatea abordărilor metodologice 2.2. Metodele universale ale analizei economice 2.3. Categoriile economice şi evoluţia lor 2.4. Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor Rezumat Training economic Capitolul 3. Activitatea economică: conţinutul funcţional şi componentele fundamentale 3.1. Economia – formă principală a acţiunii sociale 3.2. Nevoile şi interesele umane – rolul lor în dezvoltarea economiei 3.3. Resursele, diversitatea lor şi caracterul limitat 3.4. Bunurile economice – rezultat al activităţii economice. Rezumat Training economic
3

6

8 8 15 18 23 26 28 31 31 34 40 41 45 47 49 49 54 61 63 65 67

Capitolul 4. Alegerea economică: principiul alternativ şi 69 efectiv 4.1. Problema alegerii economice. "Triada" întrebărilor fundamentale 69 4.2. Costul de oportunitate: conţinutul, Legea creşterii 71 4.3. Combinarea şi utilizarea eficientă a factorilor de 75 producţie 82 Rezumat 83 Training economic Capitolul 5. Sistemul economic: caracteristica generală 86 şi mecanismul evoluţiei 5.1. Esenţa şi componentele sistemului economic 86 5.2. Evoluţia sistemelor economice: tendinţe, dezvoltarea „neliniară” 92 5.3. Economia de tranziţie şi indicii ei 95 5.4. Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare 97 ale sistemului 5.5. Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea economiei 99 104 Rezumat 105 Training economic Capitolul 6. Proprietatea – fundament al sistemului economic 6.1. Proprietatea ca institut social 6.2. Conţinutul economic al proprietăţii 6.3. Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor 6.4. Principalele forme de proprietate Rezumat Training economic 108 108 111 114 118 121 123

4

Capitolul 7. Modurile de coordonare a activităţii economice: modelele de bază ale sistemelor economice 7.1. Diversitatea sistemelor sociale 7.2. Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii economice 7.3. Sistemul economic tradiţional 7.4. Sistemul economic centralizat (administrativ de comandă 7.5. Sistemul economic descentralizat, bazat pe economia de piaţă 7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi naţionale Rezumat Training economic Încheiere Anexe Bibliografie

125 125 128 129 131 134 144 146 148 151 154 174

5

INTRODUCERE "Primul motiv pentru a studia teoria economică... este faptul că această teorie se referă la probleme care ne privesc pe noi toţi, fără excepţie..." (P. Samuelson) În sistemul învăţământului economic cursul teoriei economice generale reprezintă un element fundamental, constitutiv al ciclului disciplinelor generale. Studierea lui este necesară pentru formarea viziunii ştiinţifice, a gândirii economice adecvate epocii contemporane. Spre deosebire de opiniile subiective empirice, formate în cadrul activităţii practice din orice domeniu (politic, economic, pedagogic), cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul analizei teoretice şi al generalizării faptelor şi proceselor reale. Lucrarea reprezintă un curs introductiv ce familiarizează studenţii cu bazele funcţionării şi dezvoltării economiei. În cadrul expunerii cursului este utilizată abordarea sistemică. Reprezentând reflectarea "constituirii" reale a economiei, lucrarea permite formarea unei imagini adecvate şi o conştientizare mai profundă a esenţei şi evoluţiei ei. Informaţia propusă nu repetă conţinutul clasicului "economics", ci anticipează studierea problemelor ce ţin de activitatea economică la diferite nivele organizaţionale (microeconomic, macroeconomic). Lucrarea are drept scop formarea viziunii asupra economiei ca despre un sistem integru, complex. Introducerea este mică ca volum pentru a evita greşeala tipică a profesorilor: cine învaţă studenţii are păcatul că povesteşte mult mai mult decât e necesar. (П. Хейне. "Экономический образ мышления"). Totodată, dorinţa de a efectua o analiză amplă a sistemului economic a determinat stilul concis al expunerii, "fără lux de amănunte", care
6

„stimulează” cititorul să purceadă la un studiu meditativ aprofundat. În cadrul elaborării acestei lucrări a fost urmărit următorul scop: ţinându-se seama de potenţialul acumulat de gândirea economică mondială, să se prezinte, într-o formă accesibilă, logica funcţionării şi dezvoltării economiei şi interdependenţa ei cu alte procese şi instituţii sociale. Astfel, studenţii urmează să fie ajutaţi să se descurce în problemele actuale. Un alt scop este de a suscita interesul faţă de teoria economică, ca ştiinţă captivantă şi utilă. Iniţierea în această ştiinţă va permite de a analiza situaţia reală, de a lua decizii corecte şi de a acţiona raţional. Aceste lucruri sunt foarte importante pentru fiecare persoană, dar mai ales pentru viitorii specialişti în domeniul business-ului, finanţelor, management-ului. Conţinutul lucrării este structurat ţinându-se cont de diferite niveluri de pregătire a cititorului: informaţia cu un grad mai înalt de complexitate este notată prin semnul *** sau este anexată. Pentru o însuşire temeinică a conţinutului teoretic, în fiecare capitol sunt evidenţiate noţiunile de bază, sunt prezentate scheme logico-structurale, grafice şi formule, este propusă rubrica "training economic" cu întrebări pentru discuţie, teste, probleme. Şi, în sfârşit, invitând studenţii în lumea fascinantă a cunoştinţelor economice, vă dorim ardoarea predecesorilor şi sârguinţă „neformală”. Ţineţi minte: studierea acestei ştiinţe imperioase şi faimoase, dar, în acelaşi timp, şi destul de complicate, solicită de la D-voastră eforturi considerabile, iar uneori – "rezistenţa cămilei şi răbdarea sfântului" (A. Heilbronner).

7

Capitolul 1 OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA TEORIEI ECONOMICE GENERALE 1.1. Teoria economică: evoluţia obiectului de studiu
"Teoria economică a devenit regina ştiinţelor sociale. Este unica direcţie a cercetărilor sociale, căreia i se acordă Premiul Nobel" (Robert Hailbroner)

Economia ca ştiinţă Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi, respectiv, reprezintă o ştiinţă socială, de rând cu sociologia, ideologia, dreptul, psihologia etc. Totodată, fiind o ştiinţă aparte, autonomă, ea îşi are şi obiectul său de studiu, deosebit de alte discipline. Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de răspuns: economia, comportamentul uman, activitatea economică practică, procesele şi fenomenele ei. Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor, poeţilor, negustorilor. În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale, economia s-a constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII. Starea ei este influenţată de factori materiali – nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi cum se produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi
8

viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea gândirii economice.
Politica, cultura şi mentalitatea societăţii (cum gândesc oamenii?)

Situaţia ştiinţei economice

Nivelul de dezvoltare al activităţii economice (ce şi cum fac oamenii?)

Figura 1.1. Factorii determinaţi ai ştiinţei economice Sistemul ştiinţelor economice Odată cu acumularea cunoştinţelor, are loc specializarea pe domenii înguste. Cunoştinţele economice nu sunt o excepţie în acest sens. Actualmente, lumea complexă a economiei este studiată sub diferite aspecte şi din punctul de vedere al diferitelor ştiinţe specializate. În sistemul ştiinţelor economice, în linii mari, pot fi evidenţiate următoarele direcţii: – ştiinţe economice fundamentale (generale); – ştiinţe economice funcţionale; – ştiinţe economice de ramură şi aplicative; – ştiinţe economice interdisciplinare; – ştiinţe economico-istorice. Domeniile în care sunt specializate aceste ştiinţe reies din denumirile lor. Ştiinţele economice funcţionale (speciale) abordează anumite aspecte, funcţii separate ale activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară, bazele marketingului, dreptul economic, finanţele etc.
9

Ştiinţele economice de ramură şi aplicative analizează economia în cadrul unei ramuri (spre exemplu: economia agriculturii, turismului, construcţiilor). Este posibilă şi specializarea pe sectoare aparte: social, agrar de stat. Blocul "istoric" reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup de ţări, a comunităţii economice mondiale în ansamblu, precum şi evoluţia gândirii economice. Acest bloc include: istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale, istoria doctrinelor economice. Ştiinţele economice interdisciplinare (de frontieră) sunt cele ce se intersectează şi explică modelele, formele, regulile de activitate economică. Acest grup include: metode economico-matematice, cibernetica economică, sociologia economică etc. Ştiinţele economice teoretice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă rolul de "fundament" – bază metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor şi a fenomenelor reale, elaborarea conceptului (aspectului) ştiinţific şi relevarea legilor economice. Obiectul de studiu al teoriei economice şi evoluţia lui Ce ştiinţe economice se referă la ştiinţele teoretice fundamentale (generale)? Pentru a răspunde la această întrebare, vom efectua o mică incursiune istorică. În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate profunde, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu economia politică.
Termenul "economie politică" a fost propus în 1615 (epoca mercantilismului – acumulării iniţiale a capitalului şi formării economiilor naţionale) de francezul Antoine de Montchrestien în "Traité d'economie politique". La baza termenului au stat cuvintele greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – lege, regulă; politicos – cetate, oraş, societate. Denumirea ştiinţei poate fi descifrată ca "legile gospodăriei în societate". În calitate de disciplină academică,

10

economia politică a fost expusă pentru prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi economie politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice. În România, cursul a început să fie predat la Academia Mihăileană din Iaşi în 1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în România la Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza".

"Perceperea obiectului cunoaşterii economice este atât de complicată, încât, în funcţie de epocă, de modă chiar, s-a vorbit fie de economia politică, fie de ştiinţa economică sau, într-un mod mai neutru, – de analiză economică" (G. Abraham-Frois). Termenul de „economie politică” (ştiinţă economică) dintotdeauna a fost interpretat neunivoc. Astfel, aceasta era definită ca ştiinţa: – despre bogăţie (această opinie aparţine mercantiliştilor); – despre producţie şi repartiţia bunurilor materiale ("părinţii" acestei concepţii au fost clasicii); – despre relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a activităţii economice umane (tratarea marxistă); – despre gestiunea economiei naţionale (interpretarea reprezentanţilor naţionalismului economic). La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică – "economics".
Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de la Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei politice".

Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic raţional al individului, adică problemele utilizării efective a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii nevoilor materiale ale omului. În centrul atenţiei economiştilor au apărut problemele funcţionării eficiente a economiei de piaţă.
11

Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în lumea nevoilor nelimitate a devenit prioritară în studiile economice. În sec. XX, această teorie şi-a consolidat statutul de direcţie ştiinţifică primordială – "mainstrim". În secolul trecut, de rând cu "economics", s-au afirmat şi alte concepţii ştiinţifice, care presupun abordări metodologice şi viziuni noi în ceea ce ţine de esenţa teoriei economice. În particular, este vorba despre neomarxism, care accentuează evoluţia relaţiilor de producţie în condiţiile PTŞ, şi de instituţionalism, care cercetează impactul instituţiilor asupra dinamicii social-economice. Obiectul teoriei economice şi astăzi trezeşte discuţii, dat fiind faptul că există o multitudine de abordări şi definiţii (Anexa 1.1). Tabelul 1 Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice)
Nr/o 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. Curente şi şcoli de gândire economică Mercantilismul Fiziocraţii Şcoala clasică Marxismul Şcoala istorică Marginalismul (microeconomia) Keynesismul economia) Curentul sociologic Teoria sintezei neoclasice Obiectul de studiu Avuţia naţională

Relaţiile de producţie Economia naţională în ansamblu Comportamentul subiecţilor economici, căile şi mijloacele atingerii scopurilor propuse (macro- Mecanismul funcţionării economiei naţionale ca un tot întreg instituţional- Institutele şi schimbările instituţionale Avuţia naţională, formele şi stimulenţii comportamentului uman în lumea resurselor limitate

Sursa: Экономическая теория. Под ред. Г.П. Журавлевой, О.М. Юрьева. Тамбов, 2000, стр.78.

12

Cunoştinţele economico-teoretice generale permit de a conştientiza logica evoluţiei activităţii economice, de a prognoza perspectivele şi tendinţele dezvoltării socialeconomice ale societăţii. În baza principiilor economice generale se elaborează politici şi măsuri speciale, orientate spre rezolvarea unor probleme concrete. În celebrul manual Economia politică, P. Samuelson şi W. Nordhaus (ediţia a XV-a) susţin că "... în ultimii 30 de ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte" (p.22). Cele mai răspândite interpretări ale teoriei economice ca ştiinţă: 1. Studiază schimbul, comportamentul pe pieţele financiare şi modul de alocare a resurselor materiale în economie; 2. Studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a produce bunuri de valoare şi pentru a le distribui membrilor săi; 3. Studiază modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului şi, respectiv, modul de utilizare a preţurilor în procesul de alocare a resurselor. 4. Examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor defavorizate.
Pentru notiţe *** 1 De ce au existat şi continuă să existe diferite abordări ştiinţifice (neidentice) ale obiectului de studiu al economiei? Menţionăm principalele cauze: • complexitatea, poliedricitatea şi dinamismul obiectului de studiu – "cosmos economic";

* Prin acest simbol (aici şi în continuare) este marcat conţinutul dificil al materialului care presupune o pregătire suplimentară a cititorului. Cititorilor începători în domeniul economiei li se recomandă să revină la informaţia respectivă după iniţierea în cunoştinţele teoretice.

1

13

• schimbul istoric al priorităţilor dezvoltării economice (în condiţiile acumulării iniţiale a capitalului a predominat comerţul exterior, mai târziu – industrializarea, în prezent – informatizarea); • pluralismul (multitudinea) metodologiilor, modurilor de abordare inerente ale diferitelor şcoli ştiinţifice şi adepţilor lor; • multitudinea şi opoziţia intereselor social-economice şi politice în societate, inclusiv în rândul savanţilor.

Astfel, totalitatea cauzelor şi circumstanţelor cu caracter obiectiv şi subiectiv condiţionează multitudinea abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi exclude posibilitatea tratării unice a teoriei economice. Totodată, această situaţie nu trebuie dramatizată. Dimpotrivă, pentru asigurarea unei analize economice complexe şi valoroase este necesară activizarea colaborării ştiinţifice cu utilizarea multitudinii metodelor de cercetare. De menţionat că orice cunoştinţe, orice teorie este mult mai săracă decât realitatea, deoarece studiază doar una din părţile ei, un fragment. După cum afirma la figurat laureatul Premiului Nobel, J. K. Hicks, „teoriile noastre ca instrumente de analiză sunt razele solare, care luminează unele părţi ale obiectului şi lasă în umbră alte părţi”.
Din fabula Indiei antice Mai mulţi oamenii orbi au fost puşi alături de un elefant: unul a pipăit trompa, altul – urechea, al treilea – piciorul. În mod normal, fiecare persoană şi-a făcut „propria” impresie, unilaterală despre obiect.

La fel de fragmentare sunt şi viziunile ştiinţifice cu privire la procesele economice. Din aceste considerente, nici una din concepţiile ştiinţifice nu poate pretinde la faptul că reflectă integru şi adecvat realităţile economice. Teoria economică contemporană, în viziunea noastră, trebuie să se concentreze asupra studiului relaţiilor social14

economice, ce apar în procesul de reproducere în condiţiile utilizării alternative a resurselor economice rare. 1.2. Structura teoriei economice contemporane Teoria economică contemporană, ca entitate complexă cu diferite niveluri de organizare a activităţii economice (firmă, ramură, economie naţională, sistem mondial), este abordată şi cercetată sub diferite unghiuri de vedere. Structura cercetărilor ştiinţifice presupune diverse modele, procedee, analize comparative la diferite niveluri de funcţionare a economiei: micro-, mezo-, macro- şi megaeconomie. Analiza microeconomică sau microeconomia (din greacă micros – mic) presupune studierea economiei, preponderent, la nivelul resurselor şi bunurilor, prin prisma comportamentului unor unităţi structurale (individ, familie, firmă, bancă) şi a interacţiunii pe pieţe concrete. Obiect de studiu este modul de activitate, reieşind din interese individuale. În context, sunt folosiţi aşa-numiţii indicatori "proprii": cifra de afaceri, valoarea adăugată, venitul global, costurile de producţie, profitul. Adam Smith este considerat părintele microeconomiei. În Avuţia naţiunilor, Smith analizează modul de formare a preţurilor şi identifică eficienţa pieţelor – "mâna invizibilă" care conduce indivizii în acţiunile lor îndreptate spre satisfacerea intereselor şi a scopurilor propuse. La sfârşitul secolului XIX, neoclasicii au transformat microeconomia întrun sistem ştiinţific. Marginaliştii au modificat obiectul de studiu al ştiinţei economice, punând accentul pe analiza pieţei. Mezoeconomia ocupă o poziţie intermediară între microşi macroeconomie şi studiază procesele economice la nivelul ramurii, ale unui complex aparte (agro-industrial, zonele economice libere /ZEL/, militar-industrial), ale regiunii, oraşului, raionului.

15

Comportamentul unui grup nu poate fi înţeles fără o cunoaştere a psihologiei individului. La fel mişcarea macroeconomică nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte micromecanismele de piaţă. Neologismul a fost propus de Stuart Holland (1975) pentru a caracteriza specificul domeniilor menţionate. Analiza macroeconomică sau macroeconomia (din geacă macro – mare) studiază sistemul economic naţional ca un tot întreg. Ea cercetează agregatele – indicatorii ce caracterizează activitatea economică (economii şi consum, venituri şi cheltuieli) şi utilizează astfel de indicatori ca: volumul de produs global la scară naţională, PIB, nivelul şomajului, al inflaţiei etc. O apreciere a viziunii macroeconomice oferă Fr. Quesnay în „Tabloul economic” (sec. XVIII), J. B. Say în „Legea debuşeelor”, T. Malthus în „Legea populaţiei.” Un aport esenţial la dezvoltarea macroeconomiei a avut şi K. Marx (sec. XIX), dar adevăratul fondator al acesteia, ca disciplină autonomă (deşi este comparativ tânără) este considerat J. M. Keynes (anii 30 ai sec. XX). Teoriile lui sunt baza de referinţă în domeniu. Micro- şi macroeconomia, deosebindu-se prin obiectul de studiu, în acelaşi timp, se completează una pe alta. După cum s-a exprimat la figurat P Samuelson, una dintre ele studiază "copacii", iar alta – "toată pădurea".
De exemplu, producţia la scara firmei, profitul şi costurile; cererea şi oferta pe pieţe particulare (grâu, resurse energetice, piaţa muncii) – toate se referă la nivelul microeconomic. Dar situaţia la nivelul unor întreprinderi şi pieţe depinde de starea economiei naţionale în întregime. Pe de altă parte, starea macroeconomiei (volumul producţiei globale, starea cererii şi ofertei agregate) sunt determinate de activitatea unităţilor economice. Astfel, macroeconomia (un întreg) reprezintă mediul economic ce influenţează comportamentul subiecţilor

16

microeconomiei (părţi). Totodată, de rezultatele activităţii agenţilor din domeniul microeconomiei depinde starea macroeconomiei.

Megaeconomia (economia mondială) – cea mai "tânără" parte a teoriei economice. Ea a apărut ca urmare a proceselor ce ţin de activitatea integraţionistă şi de globalizare. Megaeconomia studiază problemele economiei mondiale: diviziunea internaţională şi specializarea muncii, comerţul internaţional şi sistemul valutar, migraţia capitalului şi a forţei de muncă. Concomitent, ea analizează procesele de transformări contemporane, soluţionează probleme mondiale acute (alimentare, ecologice, demografice). Are loc internaţionalizarea vieţii economice cu toate consecinţele ei. Astfel, în cadrul teoriei economice contemporane, în urma aprofundării cunoştinţelor economice şi a specializării acestora, s-au format astfel de ştiinţe autonome cu propriul obiect de studiu ca: teoria economică generală (economia politică), microeconomia, macroeconomia, economia mondială.
Pentru notiţe*** De regulă, în manualele contemporane de teorie economică sunt prezente compartimentele "microeconomie” şi „macroeconomie". Acestea reproduc (deseori în formă simplificată) unele fragmente din ştiinţele respective. Astfel, se reproduce structura clasicului "economics" şi obiectul lui – dependenţe funcţionale în comportamentul economic şi problemele schimbului, alegerii consumatorului în condiţiile economiei de piaţă dezvoltate. Aceste aspecte sunt foarte importante şi au un aport practic considerabil. Totodată, adepţii "economics-ului" omit multe relaţii "cauze-efecte" esenţiale, ignoră relaţiile social-economice dintre oameni, "uită" (neglijează) problemele repartiţiei şi realizării proprietăţii, nu studiază sistemul variat al intereselor economice şi mecanismul coordonării lor, se pierde abordarea sistemică a organismului economic, se "subapreciază" factorii "non-economici" ai dezvoltării economice. Remarcăm că, pentru ţările cu o economie de tranziţie, ca şi pentru ţările în curs de dezvoltare, o

17

importanţă prioritară au problemele modernizării producţiei, creşterii economice, repartiţiei proprietăţii şi veniturilor. În viziunea noastră, în sistemul învăţământului economic, problemele caracteristice pentru diferite niveluri organizatorice ale activităţii ar trebui examinate în contextul logicii interne de funcţionare şi dezvoltare a sistemului economic integru, cu evidenţa proceselor reale de transformări.

Dezvoltarea teoriei economice contemporane în perspectivă vizează analiza complexă şi multilaterală a economiei în calitate de subsistem al societăţii, în interdependenţă organică cu alte sfere (politică, instituţională, ideologică, socială, culturală) şi în contact cu mediul natural şi comunitatea mondială în întregime. 1.3. Rolul teoriei economice în progresul social
"Ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politici, şi atunci când au dreptate, şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică decât se poate de crezut. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea". J. M. Keynes

Teoria economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea este: ¾ baza – "fundamentul" sistemului învăţământului economic şi al formării gândirii economice ştiinţifice; ¾ baza teoretico-metodologică în procesul elaborării şi corectării politicii economice a firmelor, statului; ¾ izvorul şi "promotorul" valorilor ideologice. Funcţiile teoriei economice Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată în baza "setului" de funcţii pe care aceasta le îndeplineşte.
18

1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a fenomenelor economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite lărgirea orizontului şi proceselor ce decurg în mediul ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi dezvoltare a sistemului economic, formarea gândirii economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor, funcţionarilor publici). 2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea prognozelor ştiinţifice şi a perspectivelor dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice (ca şi al altor discipline) constă în asigurarea activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie la elaborarea previziunii, iar previziunea stă la baza acţiunii. Deseori, funcţia legată de previziunile în domeniul dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine autonomă şi se afirmă ca o funcţie de pronosticare. Ea are un rol important la elaborarea programelor şi prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economici mari şi a economiei naţionale în întregime. 3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de analiză economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere), necesare pentru toate ştiinţele economice aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor economice concrete. 4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni. În ultimul timp, ca urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în perioada sovietică, mulţi cercetători autohtoni ignoră
19

nemeritat această funcţie. Dar, totuşi, este imposibil ca sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile, ideile au guvernat şi continuă să guverneze lumea! Important este ca ideile economice – "lozincile gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În caz contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu o politică economică neefectivă.
De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a ideologiei de piaţă în forma amplificată, în special, în lipsa structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de consecinţe negative de ordin economic, social, etic şi moral.

Teoria economică pozitivă şi normativă În literatura occidentală contemporană, funcţiile teoriei economice sunt divizate în pozitive şi normative. Această delimitare este legată de numele lui J. M. Keynes, care afirma că ştiinţa pozitivă reprezintă "totalitatea cunoştinţelor sistemice, care fixează ceea ce este în realitate”, iar ştiinţa normativă – „totalitatea cunoştinţelor care demonstrează ce trebuie să fie ... arta ... sistemul de reguli pentru atingerea scopului determinat". Teoria economică pozitivă se ocupă de descrierea, analiza, prezentarea realităţilor economice: cum este constituit sistemul economic, în ce mod societatea şi subiecţii economiei rezolvă problemele, care este starea reală a proceselor economice. Astfel, analiza pozitivă răspunde la întrebarea: "Ce este, ce are loc în economie?".
În particular, care sunt cauzele proceselor inflaţioniste, ce subiecţi activează pe piaţa muncii, prin ce se explică activitatea investiţională, de ce se constată proficitul (sau deficitul) bugetului de stat?

Pentru a găsi un răspuns adecvat la întrebări, precum şi pentru a reflecta corect, ştiinţific realităţile economice, iniţial,
20

se colectează şi se analizează fapte concrete (materiale statistice şi informaţionale, documente, opiniile teoreticienilor şi practicienilor). În baza sistematizării şi generalizării, se relevă caracteristicile esenţiale ale proceselor economice şi se dezvăluie principiile-legităţi existente în comportamentul economic al indivizilor. Teoria economică normativă are un caracter imperativ: răspunde la întrebarea "ce şi cum trebuie să fie în economie?" În baza cunoştinţelor cu caracter normativ, se determină reperele, priorităţile şi indicatorii cantitativi ai creşterii economice. Obiectivele teoriei normative sunt: elaborarea programelor socialeconomice, argumentarea recomandărilor economice, relevarea metodelor de soluţionare a problemelor economice.
De exemplu, ce măsuri pot fi practicate pentru eradicarea sărăciei, care este nivelul admisibil al inflaţiei, face de mărit (sau de diminuat (şi până la ce nivel) sectorul de stat? Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă opiniile estimative şi părerile unor persoane concrete, care, de regulă, depind enorm de puterea politică din ţară şi de interesele personale.

În rândul savanţilor-economişti, datorită deosebirilor în metodologia cercetărilor, se observă divergenţe serioase chiar şi în evaluarea pozitivă a unor şi aceloraşi procese. Cu toate acestea, cel mai mult se discută aspectele ce ţin de teoria economică normativă. De exemplu, în procesul de trecere a economiei naţionale la relaţiile de piaţă, se propun diverse "scenarii", programe şi "seturi de măsuri" în vederea "restructurării" economice, care, adesea, se exclud reciproc. Teoria economică şi politica economică Teoria economică are o importanţă enormă pentru argumentarea ştiinţifică a politicii social-economice a statului. Orice societate este cointeresată într-un management eficient al statului şi în realizarea de către „centru” a unor măsuri şi
21

acţiuni raţionale. În acest scop este necesar de asigurat succesiunea corectă a obiectivelor politicii de stat şi comensurabilitatea ei cu posibilităţile reale ale societăţii. Anume ştiinţa economică poate determina compatibilitatea obiectivelor şi metodelor eficiente de elaborare şi realizare a diferitelor "scenarii" de dezvoltare economică. Nu întâmplător în ţările dezvoltate deja mai mult timp se recurge la serviciile consilierilor economici calificaţi şi cu autoritate, care activează pe lângă liderii de stat. Teoria economică poate fi utilă societăţii, dacă, pe de o parte, ea permanent se "subalimentează" şi se controlează prin practică, iar pe de altă parte, reprezintă o argumentare ştiinţifică obiectivă pentru determinarea strategiei economice, precum şi pentru elaborarea măsurilor concrete, la diferite niveluri, ale activităţii economice. Reflectând adecvat starea activităţii economice practice, argumentând legităţile şi tendinţele ei, ştiinţa economică are misiunea de a contribui la formarea profesioniştilor, a managerilor cu gândire economică dezvoltată, care pot genera şi realiza o politică economică în baza căreia ar funcţiona cu succes şi s-ar dezvolta economia naţională. Politica economică
argumentarea strategiilor şi recomandărilor Ï monitorizarea măsurilor social-economice Ð

Teoria economică
Ï acumularea, analiza şi sistematizarea faptelor (datelor) Ð verificarea viziunii, ipotezei

Economia – activitate practică Figura 1.3. Corelarea practicii, teoriei şi politicii economice
22

Politica economică eronată deformează activitatea practică şi duce la costuri nejustificate în utilizarea posibilităţilor economice. Criteriul veridicităţii oricărei teorii economice îl constituie procesele autentice, faptele şi evenimentele adecvate practicii reale.
„Indiferent care este teoria, dacă aceasta nu este confirmată prin date practice, atunci ea nu are valoare ştiinţifică şi trebuie să fie respinsă” (Maurice Allais)

După rolul său, teoria economică poate fi comparată cu o "cheie" ce permite de a descoperi mecanismul complex şi legităţile funcţionării organismului economic. Ştiinţa economică nu oferă reţete, ea nu poate fi prezentată (după cum afirma J. M. Keynes) drept un "set de recomandări gata, utilizate direct în activitatea economică”. Mai degrabă, ea este o metodă decât o doctrină, un instrument intelectual, o tehnică a gândirii. 1.4. Despre perspectivele dezvoltării teoriei economice mondiale Teoria economică mondială, actualmente, se află "la răscruce", iar, după părerea mai multor autorităţi în domeniu, chiar în stadiu de criză. Ea nu a fost în stare să dea un răspuns adecvat provocărilor „istorice” ale contemporaneităţii. Faptul că "înaltele" abstracţii ştiinţifice s-au dovedit a fi prea puţin viabile s-a soldat cu diminuarea rating-ului mainstrim-ului. În Occident, această direcţie nu mai este privită drept cea mai nouă realizare a ştiinţei economice contemporane (Anexa 1.2). În ultimul timp, apar şi se dezvoltă direcţii ştiinţifice noi, care presupun studii ample ale factorilor non-economici (instituţionali, sociali, psihologici, politici, de drept etc.). Aceşti factori determină şi influenţează dinamica economică. În calitate de exemple în context, pot fi menţionate:
23

economia instituţională; economia evoluţionistă; economia transformaţională; teoria alegerii publice; teoria sectorului de stat; teoria pieţelor ramurale. Procesele dinamice, contradictorii ale timpurilor noastre necesită argumentări teoretice eficiente. Depăşirea stării de criză a gândirii mondiale moderne este însoţită de reinterpretarea stereotipurilor teoretice deja acceptate şi de elaborarea unei paradigme (concepţii) economice noi, în baza sintezei realizărilor ştiinţifice ale diferitelor şcoli. În legătură cu cele expuse, este raţională utilizarea abordării evolutiv- instituţionale, care studiază dialectica dezvoltării sociale de pe poziţiile mişcării bazei tehnicomateriale în raport cu sistemul instituţional, ce coordonează comportamentul oamenilor.
• • • • • • După cum dovedeşte practica empirică, este imposibil de a evalua starea oricărei economii naţionale şi de a prognoza dezvoltarea ei fără evidenţa particularităţilor instituţionale ale ţării date, a cursului politic, specificului cultural, legăturilor cu restul lumii.

Actualmente, în Occident, poate fi observat şi "renesansul" teoriei economiei politice.
În Europa, aceştia sunt tinerii urmaşi ai instituţionalismului lui T. Veblen. În SUA, savanţii care s-au solidarizat în jurul "Revistei americane de economie şi sociologie". Economia politică este predată la catedrele "economics" în universităţi prestigioase, inclusiv la Harvard (Universitate americană, fondată la Cambridge de John Harvard (1636).

În structura studiilor economice contemporane, creşte importanţa teoriei economice generale, reactualizată şi completată în ceea ce ţine de conţinut şi metodologie.
24

Reactualizarea se face în baza comparaţiei cu economia politică clasică. Obiectul de studiu al teoriei economice trebuie să prezinte economia ca pe un sistem complex, deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile de funcţionare şi dezvoltare, în interacţiune cu alte instituţii sociale (prioritar politice), procese şi fenomene.
Economistul român cu renume internaţional, Virgil Madgearu, susţinea: "Ştiinţa economică tratează viaţa economică ca pe un tot întreg. Consecinţa practică pentru ştiinţa economică este că, în principiu, ea trebuie să considere, ca obiect al ei, o unitate economică întreagă... Această unitate economică unică, care poate să formeze obiectul ştiinţei economice, poate să fie mică, dar poate să fie şi mare: o simplă economie ţărănească, dar şi economia unui întreg popor sau a lumii întregi" (Curs de economie politică, Craiova, 1944, p.8).

În condiţiile specializării economiei, sunt foarte solicitate cercetările interdisciplinare: de "îmbinare" cu economia, politica, dreptul, sociologia, psihologia, demografia etc. Intensificarea cercetărilor de "frontieră" permite integrarea cunoştinţelor în domeniul sistemului contradictoriu de necesităţi şi interese, a forţelor motrice şi tendinţelor societăţii contemporane. O atenţie deosebită în cercetările ştiinţifice va fi acordată problemelor actuale: • specificul relaţiilor social-economice în condiţii contemporane; • identificarea şi evaluarea perspectivelor dezvoltării economiei naţionale, cu evidenţa specificului, experienţei istorice, particularităţilor mediului instituţional; • interacţiunea şi integrarea diferitelor tipuri de sisteme economice ce formează economia mondială. Cercetările ştiinţifice trebuie să reflecte necesităţile reale ale societăţii şi să aibă la bază interacţiunea teoriei economice,
25

analizei empirice şi a cercetărilor aplicative. Totodată, experienţa practică nu trebuie utilizată în calitate de ilustrare simplă a teoriei abstracte, ci examinată ca mijloc de verificare şi ca bază pentru aprofundarea viitoarelor elaborări ştiinţifice. Necesitatea abordării complexe, integrate în procesul de studiere a realităţilor economice contemporane este accentuată de incertitudinea majoră pe care o implică dezvoltarea dinamică.
Evaluând aportul ştiinţei economice a sec. XX, savanţi renumiţi accentuează realizările în dezvoltarea cercetărilor empirice şi utilizarea concepţiilor teoretice în soluţionarea problemelor practice concrete 2 .

Activitatea complexă de "cercetare" în domeniul ştiinţei economice fundamentale continuă. Posibil, studenţii de azi vor prelua energic ştafeta şi vor contribui la dezvoltarea teoriei economice. Rezumat " 1. Ştiinţa economică se referă la ştiinţele de ordin social. Obiectul de studiu presupune cercetarea comportamentului uman în procesul de producţie, repartiţie, schimb şi consum al bunurilor. Lumea complexă a economiei este studiată sub diferite unghiuri de vedere de ştiinţele economice: generale, funcţionale, ramurale, istorice, interdisciplinare. 2. În sec. XVII-XIX, în lipsa cunoştinţelor specializate aprofundate, ştiinţa economică (teoria) era identificată cu economia politică. Ea era percepută diferit şi evaluată ca ştiinţa: despre bogăţie, despre producţia şi repartiţia bunurilor materiale, despre relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare, despre gestiunea economiei naţionale.

2

Vezi Баумоль У. Чего не знал Альфред Маршалл: вклад XX столетия в экономическую науку // Вопросы экономики. – 2001, №2, с.80.

26

3. La frontiera sec. XIX-XX, s-a afirmat o nouă direcţie ştiinţifică – "economics". Aceasta studiază comportamentul economic raţional al individului – utilizarea eficientă a resurselor de producere limitate cu scopul satisfacerii maximale a nevoilor materiale ale omului. 4. Multitudinea cauzelor şi circumstanţelor condiţionează varietatea abordărilor şi accentelor în cercetările economice şi exclude posibilitatea tratării unilaterale a teoriei economice. 5. Creşte importanţa teoriei economice generale, reînnoită şi extinsă după conţinut şi metodologie, în comparaţie cu economia politică clasică. Obiectul cercetării ei va deveni economia ca sistem complex, deschis în ceea ce ţine de mecanismul şi legităţile funcţionării şi dezvoltării, în interacţiune cu alte instituţii (primordial politice), procese şi fenomene. 6. Teoria economică contemporană, în baza organizării activităţii economice la diferite niveluri (firmă, ramură, economia naţională, sistemul mondial), de asemenea, presupune mai multe „straturi” şi include: micro-, mezo-, macro- şi megaeconomia. 7. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt: cognitivă, practică (pragmatică), metodologică, ideologică.. 8. De pe poziţiile obiectivelor şi sarcinilor cercetării, poate fi efectuată următoarea delimitare: teoria economică pozitivă – analiza pozitivă (studiază "ce este, ce se întâmplă în economie"); teoria economică normativă – analiza normativă (studiază "ce şi cum trebuie să fie în economie"). 9. Teoria economică are drept scop formarea în societate a gândirii economice contemporane şi contribuie la elaborarea programelor economice de dezvoltare eficientă, îndreptate spre realizarea cu succes a problemelor economice şi creşterea bunăstării populaţiei.
27

TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE ştiinţă economică, economie politică, economics, obiectul teoriei economice, microeconomie, macroeconomie, mezoeconomie, megaeconomie, funcţiile economiei politice, politica economică. Adevărat – Fals: Ştiinţa economică şi teoria economică – sinonime. Economia politică – ştiinţa despre utilizarea raţională a resurselor rare. • Diversitatea interpretărilor teoriei economice are origine subiectivă. • Economia teoretică pozitivă generalizează faptele reale. • Politica social-economică nu reflectă opiniile normative.
• •

Părerea D-voastră? • Într-un studiu al lui Donald Winch – "What Price has the History of Economic Thought?" – menţionat de M. Blaug, se explică de ce cea mai mare parte a economiştilor are puţine cunoştinţe despre ştiinţa pe care o reprezintă: "sub motivul dezvoltării recente a ştiinţei economice moderne, economiştii au ajuns să creadă că, în sfârşit, au început să ofere noi răspunsuri la probleme noi sau, cel puţin, – răspunsuri mai bune la probleme mai vechi, ceea ce diminuează interesul pentru precursori. Există şi astăzi sentimentul unei "crize" în teoria economică". Ce poate confirma sau respinge o astfel de părere?

28

În opinia lui Victor Hugo, „există ceva mai puternic decât toate armatele din lume şi aceasta este o idee căreia i-a venit timpul”. De ce considera astfel marele scriitor? • Comentaţi afirmaţia economistului american de origine română, Anghel Rugină: "Avem nevoie numai de un răspuns adecvat chemării istorice, care, sunt sigur, va veni". • Este actuală trăsătura specifică a gândirii economice româneşti de îmbinare a problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională, formulate de P. Aurelian: "Păstrarea şi întărirea naţionalităţii este ţinta supremă căreia poporul român este dator să-i jertfească toate gândirile şi toate întreprinderile sale. Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională, când urmăreşte prin toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale"? Ce poate servi drept confirmare sau infirmare în cazul acestei declaraţii? • La întrebarea: de ce un om trebuie să studieze teoria economică?, P. Samuelson a oferit următoarele răspunsuri: 1) în speranţa că va primi bani; 2) să nu-i meargă vestea de necărturar, care nu cunoaşte legile cererii şi ofertei; 3) deoarece economia politică este "regina ştiinţelor sociale" – cea mai veche din arte şi cea mai nouă din ştiinţe. Cum credeţi D-voastră?

Indicaţi variantele corecte de răspuns: Ce afirmaţii sunt veridice (juste) pentru determinarea economiei politice: 1. Ştiinţă economică ramurală; 2. Ştiinţă economică istorică; 3. Parte componentă a teoriei economice; 4. Ştiinţă ce studiază economia în interacţiune cu politica statului. • Economics – ştiinţa ce studiază: 1. Relaţiile sociale de clasă şi interesele; 2. Utilizarea raţională a resurselor rare;

29

3. Problema alegerii economice; 4. Relaţiile cauză-efect în sfera economiei. • Faceţi afirmaţii pozitive sau normative în ceea ce priveşte: a) nivelul şomajului; b) rata inflaţiei; c) balanţa de plăţi; d) distribuţia veniturilor în R. Moldova. • Care din următoarele probleme pot fi clasificate ca făcând parte din domeniul microeconomiei şi care – din cel al macroeconomiei: 1. Guvernul traduce în viaţă politica investiţională inconsecvent; 2. Economia naţională a suportat o criză economică de lungă durată; 3. Înlesnirile fiscale au contribuit la formarea întreprinderii date; 4. Fondul locativ în ţară este, în linii mari, privatizat; 5. Contribuţia petrolului la balanţa de plăţi a ţării Dvs.; 6. Influenţa modificării masei monetare asupra economiei. Întrebări pentru discuţie: • De ce teoria economică se referă la cele mai discutabile ştiinţe? De ce unii o calificau ca "ştiinţă lugubră" (prevestitoare de rele – D. Ricardo), iar alţii (P. Samuelson) – drept "regina ştiinţelor"? • Care este corelarea economiei politice şi "economicsului"? Indicaţi trăsăturile comune şi particularităţile. • Care este rolul cunoştinţelor economice în activitatea Dvs. profesională viitoare?

Titluri de referate şi eseuri economice: Rolul economiei (practicii şi ştiinţei) în progresul De la fragmentare – la sinteza teoriei economice.
30

social.

Capitolul 2 METODOLOGIA TEORIEI ECONOMICE 2.1. Importanţa şi diversitatea abordărilor metodologice
"Ştiinţa se face cu fapte, aşa cum o casă se face din pietre, cărămizi..., dar acumularea de fapte nu-i încă ştiinţă, tot aşa cum o grămadă de pietre nu este încă o casă" (H. Poincaré).

Cunoaşterea cotidiană şi ştiinţifică Fiecare dintre noi, contemplând lumea uimitor de complexă şi multilaterală (poliedrică), urmărind-o din copilărie, posedăm cunoaşterea cotidiană sau banală, inclusiv în domeniul economiei. Ea se formează pe baza practicii cotidiene şi a experienţei de viaţă şi poate să "sesizeze" multe trăsături ale fenomenelor economice. Pentru cunoaşterea cotidiană sunt caracteristice: subiectivitatea şi fragmentarea opiniilor de evaluare (fiecare subiect sesizează economia în felul său, sub diferite unghiuri de vedere), o imaginaţie superficială în ceea ce ţine de procesele economice (la nivelul manifestărilor externe). Pentru o conştientizare mai amplă a proceselor ce au loc în economia reală, este necesar un alt tip de gândire – cunoaştere ştiinţifică. Formarea ei presupune: • interpretarea esenţei proceselor economice; • studierea legilor şi a evoluţiei lor; • perceperea organismului economic ca un sistem multilateral şi de diferite niveluri. Anume cunoştinţele teoretice fundamentale permit de a lua decizii eficiente şi de a întreprinde măsuri economice echilibrate. În interpretarea ştiinţifică a realităţilor economice o importanţă deosebită o are metodologia – ştiinţa despre
31

metode, procedee, tehnici şi instrumente utilizate în cercetare. Metodologia cercetării poate fi asemănată cu "ochelarii" şi "lada cu instrumente" cu ajutorul cărora economiştii studiază procesele economice. Viziunea savanţilor-economişti depinde atât de specificul şi aspiraţiile mediului public, cât şi de particularităţile personalităţii: certitudinile filosofice, cultura ştiinţifică, pasiunile social-politice, idealurile spiritual-morale. Concepţiile (abordările), "ochelarii" ştiinţifici se deosebesc esenţial. Cercetătorii evaluează neadecvat esenţa activităţii economice, evidenţiază diverse aspecte şi priorităţi ale analizei activităţii economice, utilizând diferite instrumente, tehnici şi metode de cercetare (din greacă methodos – cale, mijloc, mod de expunere). Astfel, metoda de cercetare reprezintă ansamblul de căi şi procedee de cercetare şi modificare a relaţiilor economice şi reproducerea lor sub formă de categorii, legi, modele.
Contemplare Î vie Gândirea abstractă Practică economică

Î

Figura 2.1. Logica procesului de cunoaştere Concepţiile metodologice de bază La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii metodologice, diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe cele mai principale: Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza legilor şi legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii, procesele şi fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se perimează, se înlocuiesc cu altele ş.a.m.d.
32

Această abordare permite a descoperi esenţa proceselor, legităţile dezvoltării, de a examina interacţiunea „cauză-efect” în cazul fenomenelor sociale. Logica dialectică presupune utilizarea unor metode specifice: – ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa fundamentală a obiectului studiat până la formele de manifestare în viaţa reală); – unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a formelor economice se efectuează conform evoluţiei istorice).
Astfel, în procesele de cercetare se va lua în consideraţie succesiunea cronologică a apariţiei, dezvoltării şi schimbării obiectului studiat şi se va reflecta logica dezvoltării "de la simplu la compus". Pe această cale se omit "particularităţile" – date fixe, fapte concrete, detalii naţionale. De exemplu, economia naturală (auto-consumul) istoric a precedat economia de schimb. Această ordine trebuie să fie respectată şi în analiza teoretică a formelor de activitate economică, fără descrierea unor "detalii" istorice.

Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază cunoştinţele autentice (pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate pe experienţă), ignorând filosofia lor – baza metodologică. În cazul unei astfel de abordări, se utilizează metodele specifice "proprii" de cercetare: – analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete); – explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi modelelor matematice). Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-un tot întreg şi se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi orientărilor metodologice ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată de P. Samuelson.
33

„Noua eclectică” recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O astfel de abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii, şcoli şi utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în procesul de analiză a unor probleme concrete. 2.2. Metodele universale ale analizei economice Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în cadrul unor abordări metodologice, există şi metode de studiu comune şi universale: ‹ metoda abstracţiei ştiinţifice; ‹ analiza şi sinteza; ‹ inducţia şi deducţia; ‹ principiul "caeteris paribus"; ‹ metoda analogiei; ‹ modelarea matematică; ‹ metoda analizei funcţionale; ‹ experimentul economic; ‹ unitatea analizei cantitative şi calitative. Aceste denumiri sunt destul de sofisticate pentru cei neiniţiaţi în materie. Din aceste considerente, le vom studia mai amănunţit. Metoda abstracţiei ştiinţifice (abstractizarea) înseamnă concentrarea atenţiei asupra unui aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte.
"În analiza formelor economice nu poate fi folosit microscopul, nici reactivele chimice – ele sunt înlocuite de puterea abstracţiei" (K. Marx, Capitalul).

Abstracţiile ştiinţifice dintotdeauna au fost mai vagi decât realitatea. Totodată, ele sunt necesare pentru a înţelege esenţa – bazele multilaterale şi contradictorii ale vieţii economice, ce se repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează noţiunile logice – categoriile economice.
34

Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două părţi ale procesului de studiu al fundamentelor economice complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă descompunerea, dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea fiecărui element ca parte a unui tot întreg. Sinteza presupune unificarea elementelor fragmentare, a cunoştinţelor "parţiale" obţinute în cadrul analizei într-un tot întreg.
Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.

Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare unitară. Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la particular la general.
Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin reduceri de preţ.

Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie inversă: de la teorie la fapte – de la general la particular.
Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.

Metoda ipotezei "caeteris paribus," * mai poate fi numită metoda "omisiunilor", deoarece permite examinarea fenomenului în stare pură, nefiind influenţat de alţi factori.
* Expresie latină preluată de teoria economică şi utilizată în construcţia modelelor economice, în procesul de analiză a relaţiilor funcţionale dintre diferite variabile.

35

Ipoteza se utilizează pentru simplificarea tabloului economic real şi pentru efectuarea unui studiu mai amplu al unor procese şi dependenţe. Metoda "omisiunilor" – "când ceilalţi factori rămân neschimbaţi" – pleacă de la premisa că se schimbă numai elementele analizate, iar restul parametrilor sunt stabili (relaţii sub forma "cauză – efect").
De exemplu, la determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi.

Ipoteza (presupunerea) "pe termen scurt" şi "pe termen lung" permite de a concretiza limitele de timp pentru fenomenul studiat.
În particular, prezenţa în cadrul unei firme a pierderilor "pe termen scurt" nu duce la insolvabilitatea ei, în timp ce, dacă e vorba de pierderi "pe termen lung", falimentul devine real.

Metoda analogiei presupune utilizarea comparărilor şi confruntărilor (cu procesele biologice, fizice, istorice).
Economia, în urma interdependenţei elementelor ei, deseori se identifică ca un organism economic, iar circuitul monetar, dat fiind rolul lui, este comparat cu circuitul sanguin – moneda, respectiv, este sângele care "irigă" corpul oricărei ţări. Balanţa dintre cerere şi oferta de pe piaţă se compară cu starea de echilibru în sens fizic.

Modelarea s-a transformat din instrument specific de cercetare în unul general. Modelul reprezintă o "copie" simplificată, o descriere formalizată, o reproducere schematică a unui proces economic.
36

Modelele economice se elaborează pentru a releva legităţile activităţii economice şi pentru a face previziuni – prognozarea posibilelor schimbări în economie. Modelul include principalii indicatori economici ai obiectelor cercetate şi interdependenţa dintre ei. Pentru modelul verbal este caracteristică descrierea (text) indicatorilor şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice (diagrame, scheme, grafice), deoarece ele demonstrează convingător interdependenţa indicatorilor economici. P
D PE E S

0

QE

Q

Figura 2.2. Modelul echilibrului de piaţă Metoda analizei funcţionale este utilizată pentru descoperirea interdependenţei între fenomenele economice. În calitate de argument se studiază mărimea variabilă independentă, iar mărimea dependentă de ea apare în formă de funcţie. Dependenţele funcţionale între fenomenele economice sunt redate cu ajutorul tabelelor, formulelor algebrice şi graficelor. "O imagine face cât o mie de cuvinte" (Proverb chinezesc). Forma tabelară (într-o coloană se arată valoarea argumentului, iar în alta – a funcţiei) permite de a demonstra (vizual) interdependenţa dintre mărimile studiate. Evident, toate mărimile poartă caracter discret (discontinuu).
37

Tabelul 2.1 Corelarea veniturilor şi cheltuielilor familiei (pentru o lună) Venituri 6000 u.m. 7000 u.m. 8000 u.m. Cheltuieli 6100 u.m. 6800 u.m. 7500 u.m.

Forma algebrică reprezintă dependenţa funcţională în formă de formulă. Astfel, volumul producţiei (Q) este o funcţie a unui şir de factori-argumente: cantitatea şi calitatea muncii (L), mărimea capitalului utilizat (K). Din aceste considerente Q = f (L, K). Totodată, trebuie de menţionat că nu toate procesele economice pot fi traduse în "limbaj" matematic. Cea mai reuşită reflectare a dependenţei funcţionale a două variabile este forma grafică: ea permite evaluarea semnificaţiei funcţiei pentru orice mărime a argumentului. P A B C Q 200 300 Figura 2.3. Cererea – funcţia preţului mărfii Metoda experimentului reprezintă reproducerea artificială a unui proces (fenomen, fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele se efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au loc.
38 100

3 2 1

Rezultatele prezintă interes în vederea adoptării unor decizii mai eficiente, precum şi pentru perfecţionarea activităţii economice. Totodată, prin esenţa sa, teoria economică nu se referă la ştiinţe de "laborator", experimentale, deoarece în cazul acestora nu este posibilă exactitatea şi puritatea experimentului de control la fel ca şi în cazul ştiinţelor naturii. Problema constă în faptul că experimentul se efectuează în condiţii determinate şi presupuse. Iar, în realitate, ele permanent se schimbă – rezultatele experimentului foarte rar coincid cu faptele.
Sunt cunoscute în toată lumea experimentele efectuate cu firmele americane de către Frederik W. Taylor, Henry Ford, în economia Angliei – de J. M. Keynes, în Germania – de Ludwig Erhard. Economia sovietică a reprezentat şi ea un experiment, dar costurile lui au fost enorme pentru societate.

Unitatea analizei cantitative şi calitative reflectă "dualitatea" naturii activităţii practice – determinantele calitative şi cantitative. Este comod şi productiv de examinat unele procese în parte, utilizând formule, calcule, numere.
Aprecierile cantitative sunt utile pentru evaluarea obiectelor fizice, fluxurilor marfare şi monetare. De aceea, se utilizează pe larg astfel de indicatori economici ca volumul producţiei, dinamica şi structura lui, nivelul inflaţiei şi şomajului, costul coşului de consum, indicele dezvoltării umane. Totodată, se utilizează şi indicatori naturali-materiali (tone, kilowatt/oră, decalitri, termen de timp, nivelul calităţii şi eficienţei), dar şi indicatori monetari (preţuri, mărimea veniturilor, costul producţiei).

Dar cea mai mare parte a problemelor economice nu poate fi formalizată, adică nu poate fi rezolvată cu ajutorul calculelor matematice. Asupra comportamentului uman influenţează mai mulţi factori: natura biologică a omului, interesele şi
39

preferinţele sociale şi politice, principiile etico-morale. Aceştia nu pot fi evaluaţi cantitativ!
Multe întrebări complicate (determinarea vârstei de pensionare, selectarea mărfurilor cu preţuri reglementate, organizarea asigurării medicale, eradicarea sărăciei, asigurarea securităţii economice a naţiunii) pot fi soluţionate prin cercetarea complexă a aspectelor ce ţin de conţinut, utilizând metodele analogiei, analizei socio-psihologice, abordarea intuitivă, dezbaterile colective.

Finalizând digresiunea în metodologia ştiinţei economice, accentuăm că majoritatea concepţiilor sunt "cu barbă" – ele au apărut în sec. XVIII-XIX. Însă, complexitatea şi dezvoltarea activităţii sociale cer modernizarea abordărilor teoretice, metodologii de cercetare mai eficiente, mai rezultative şi metode de cunoaştere perfecte. 2.3. Categoriile economice şi evoluţia lor Ştiinţelor economice, ca şi altor ştiinţe, le este inerent sistemul propriu de categorii – noţiuni logice ce caracterizează calităţile generale, esenţiale şi dependenţele fenomenelor şi proceselor economice. Orice categorie (marfă, forţă de muncă, bani, rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere, schimb) are o semnificaţie "proprie", un conţinut determinat.
În particular, noţiunea "marfă" semnifică un produs al muncii, destinat pentru schimb, şi caracterizează acel comun ce uneşte multitudinea mărfurilor şi serviciilor vândute.

Categoriile, în ansamblul lor, formează terminologia – "limbajul" ştiinţei economice. Prezenţa categoriilor permite de a analiza economia, utilizând noţiuni uzuale. Totodată, specificăm că termenii, de altfel ca şi obiectul teoriei economice, nu au un sens univoc. Aceasta se explică prin
40

distincţiile în metodologia cercetării şi prin accentele care sunt puse în procesul de descoperire a diverselor aspecte ale obiectului studiat.
De exemplu, noţiunea de "bani" poate fi studiată şi în calitate de echivalent general, şi în calitate de instrument – mijloc de efectuare a schimbului de mărfuri sau unitate convenţională socială.

Categoriile, reflectând starea ştiinţei, inevitabil, se extind pe măsura acumulării cunoştinţelor economice.
Astfel, una din noţiunile economice de bază – "capitalul" – a avut o evoluţie complexă. Fiziocraţii, autorii acestui termen, l-au tratat ca "avansuri financiare şi iniţiale" – investiţii în dezvoltarea agriculturii. Pentru A. Smith, capital erau (stocurile) sumele de bani care, fiind investite în producţie, pot aduce un venit. În viziunea lui K. Marx, "capitalul este o valoare care conţine plusvaloare". Economiştii contemporani utilizează pe larg noţiunea de "capital" în context universal ca valoare ce aduce venit. A apărut şi o varietate nouă – "capital uman" conceput ca stoc de cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot duce la majorarea veniturilor în viitor.

De faptul că categoriile sunt interpretate diferit e uşor de convins – pentru aceasta trebuie doar de consultat glosarul (index) manualelor şi dicţionarele economice. Totuşi, această situaţie are o explicaţie obiectivă – ştiinţele sociale, în comparaţie cu ştiinţele naturale, în esenţă nu sunt atât de "exacte" şi nu pot apela la definiţii fără alternative, unice în felul său. 2.4. Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor Legile economice – principii În procesele economice, pentru a nu fi ineficient şi a nu inventa "bicicleta", este necesar de a ţine cont de legăturile
41

profunde dintre actele şi faptele economice şi de a urma anumite reguli, principii, legi.
"Se acceptă aceasta ca o axiomă sau nu, însă problemele principale ale politicii contemporane într-adevăr sunt pur economice şi nu pot fi percepute fără cunoaşterea teoriei economice. Numai cel ce se orientează în problemele de bază ale teoriei economice este capabil să elaboreze o viziune clară în raport cu acestea". Ludwig von Mises

Economia, ca şi natura şi diverse sfere sociale, se autoadministrează – se conduce de legi interne specifice ei. Aceste legi se manifestă prin activitatea conştientă a indivizilor şi reprezintă nişte reguli mai puţin riguroase decât legile naturii. Din aceste considerente, e cazul să menţionăm legităţile sau tendinţele în activitatea umană. Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare, esenţiale, generale, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. În literatura din Occident deseori ele sunt numite principii. Legile se "descoperă" şi se generalizează de către savanţi. Cunoaşterea legităţilor economice permite oamenilor să-şi desfăşoare mai raţional activitatea şi să prognozeze mai precis dezvoltarea situaţiei. Diversitatea legilor economice După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce acţionează în economie. Unele legi real se formează "în afara" omului, indiferent de faptul că ele coordonează, dirijează activitatea economică. Alte legi se formează în baza psihologiei economice a subiecţilor – conştiinţei economice, intereselor şi motivaţiilor comportamentului economic. Din aceste considerente, în sfera economică se evidenţiază legităţi obiective şi subiectiv-psihologice. Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Astfel de legi sunt caracteristice pentru lumea fizică
42

şi biologică (Legea conservării energiei, legile mecanice, Legea lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii sunt în "coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese naturale. Printre ele se numără: ciclul de viaţă al omului ca fiinţă biologică; limitarea resurselor naturale; caracterul sezonier al producţiei agricole, silvice şi piscicole; suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism; ritmul zilnic în lucrul staţiilor electrice şi transportului urban. În plus, legături stabile există între procesele economice – odată cu creşterea şomajului se observă diminuarea volumului (global) de producţie; creşterea preţului produsului (fără îmbunătăţirea calităţii) diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de monedă exagerat de mari conduce la diminuarea puterii de cumpărare; creşterea volumului de producţie a unui bun duce la subproducţia altui bun – creşterea costului de oportunitate (aceste şi alte legităţi vor fi studiate mai amănunţit în cadrul cursului nostru). Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de prezenţa subiecţilor (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.
Drept exemplu poate servi: Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, conform căreia oamenii îşi măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă; Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului satisfacţie suplimentară redusă.

Caracterul istoric al legilor economice O trăsătură distinctivă a legilor economice, în raport cu legile naturii, este caracterul lor istoric: acţiunea lor este limitată de anumite perioade de timp. Pe parcursul întregii istorii a civilizaţiei umane acţionează un grup de legi ce exprimă bazele dezvoltării producţiei sociale: Legea diviziunii
43

muncii, Legea economiei timpului, Legea creşterii productivităţii muncii sociale, Legea creşterii nevoilor etc. Aceste legi sunt definite ca legi generale, care acţionează în toate formaţiunile social-economice. Menţionăm că aceste legi se manifestă doar în anumite condiţii. Dacă condiţiile respective lipsesc, acţiunea legilor este „blocată”.
Astfel, în condiţiile crizei generate de transformărilor nu funcţionează nici Legea productivităţii muncii, nici Legea creşterii nevoilor. procesul creşterii

O parte considerabilă a interdependenţelor economice este predeterminată de relaţiile de proprietate şi se deosebeşte prin specificul concret-istoric (astfel, modul de repartizare a resurselor şi produselor muncii, în condiţiile comunei primitive şi a feudalismului, este diferit; la fel este şi în cazul mecanismului de gestiune centralizat în raport cu cel al economiei de piaţă). Din aceste considerente, legile dezvoltării relaţiilor de proprietate şi conexiunea social-economică dintre oameni reprezintă legi specifice, ce acţionează numai într-o anumită formaţiune social-economică, la anumite etape istorice ale dezvoltării sociale. Astfel, Legea cererii şi Legea ofertei, Legea valorii şi Legea circulaţiei băneşti sunt caracteristice doar pentru societăţile în cadrul cărora există relaţia marfăbani. Şcoala economică germană (istorică) consideră că legile economice sunt istorice, specifice fiecărei ţări, fiecărei naţiuni. Descoperirea şi cunoaşterea legilor economice are o importanţă practică majoră pentru elaborarea şi realizarea eficientă a deciziilor atât la nivelul subiecţilor economici, cât şi la nivelul statului în întregime. Este firesc ca consecutivitatea proceselor economice şi tendinţele obiective ale evoluţiei economice să fie maximal
44

evaluate şi reflectate în activitatea societăţii. În caz contrar, este inevitabil "impasul" istoric, cu toate consecinţele sale negative. Legile juridice În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală, acţionează şi norme legislative, standarde, elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă: legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele normative, ce reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc. Toate legile respective sunt subiective şi rezultă din conştiinţa, voinţa şi deciziile oamenilor. Ele pot fi rapid elaborate („compuse”) şi schimbate.
Nu este întâmplător faptul că, în ţările postsocialiste, se observă „boomul” legislativ: odată cu tranziţia la noile principii de activitate, în condiţiile economiei de piaţă, este necesar un mediu legislativ adecvat.

Legile contribuie la reducerea costurilor de tranzacţie, înlătură barierele în cadrul schimbului şi contribuie la utilizarea optimală a resurselor economice. Pentru diminuarea costurilor de tranzacţie şi crearea unui cadru juridic eficient al activităţii economice sunt necesare legi juridice rezonabile, raţionale şi mecanisme reale pentru implementarea lor. Legile acceptate trebuie să se bazeze pe procesele obiective ce au loc în economia naţională şi să fie adecvate intereselor sociale. Aşadar, legile eficiente din punct de vedere social (care asigură optimul lui Pareto) trebuie să contribuie la creşterea maximală a bunăstării societăţii. Rezumat " 1. În interpretarea realităţilor economice un rol deosebit îl are metodologia – ştiinţa despre metode, procedee, tehnici şi
45

instrumentele utilizate în procesul de cercetare. În cercetările economice sunt utilizate diferite metode, inclusiv: abstracţia ştiinţifică, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, metoda ipotetică şi cea a analogiei, metoda analizei funcţionale şi experimentul, unitatea analizei cantitative şi calitative. 2. Ştiinţei economice îi este inerent sistemul propriu de categorii – abstracţii ştiinţifice, noţiuni logice care exprimă laturile relaţiilor de producţie; caracterizează calităţile esenţiale şi interdependenţele fenomenelor şi proceselor economice. Categoriile constau din multiple noţiuni, cu conţinut propriu (de exemplu: marfă, forţă de muncă, bani, rentă, hârtii de valoare, dobândă, proprietate, cerere, schimb). 3. Economia se coordonează de legile interne, specifice ei. Ele reprezintă reguli mai puţin riguroase, comparativ cu legile naturii. În sfera economiei există legi obiective, care real se formează „în afara” omului, dar coordonează şi orientează activitatea economică. Legile subiectiv-psihologice se formează pe baza psihologiei economice a subiecţilor: conştiinţei economice, intereselor şi motivelor comportamentului economic. 4. În sfera economiei acţionează normele legislative şi standardele, elaborate, aprobate şi realizate de oameni. La ele se referă: legile, regulamentele, actele normative ce reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei de piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate, activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc. 5. O particularitate a legilor economice (spre deosebire de legile naturii, care au caracter veşnic) este caracterul istoric: acţiunea lor este limitată de cadrul timpului.

46

TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE tipurile (concepţiile) de gândire economică, metodologia cercetării, metodele cercetării economice (abstracţia ştiinţifică, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, modelarea), categorii, legi economice (obiective şi subiective), legi juridice. Adevărat – Fals: Metodologia se limitează la metodele cercetării. Abstracţia ştiinţifică reprezintă o metodă ştiinţifică generală de cercetare. • Deducţia reprezintă modul de a cerceta economia de la general la particular. • Legile economice se elaborează de către oameni.
• •

Părerea D-voastră? Vorbind despre protecţionism, F. List menţionează: "Puterea de a produce bogăţia este mai importantă decât bogăţia..." De ce? • Legile economice, în comparaţie cu legile naturii, sunt mai puţin riguroase şi au un termen "de viaţă" limitat. De ce? • În concepţia lui K. Marx şi F. Engels, legile economice sunt legi obiective, cărora le sunt subordonate toate laturile realităţii economice. În ce constă caracterul obiectiv al legilor economice? • Metodologia ştiinţifică, în viziunea lui P. Samuelson, reprezintă "ochelarii" cercetătorului. De ce depinde diapazonul viziunii? N. Geogescu-Roegen afirma că …"pentru mine procesul economic, cu toate aspectele lui, trebuie interpretat biologic" şi că "Mecca economistului se află, după cum a accentuat Marshall, mai curând în biologia economică decât în dinamica economică" (Legea entropiei şi procesul economic). Ce problemă se abordează în acest citat?

47

Indicaţi variantele corecte de răspuns: Legea economică obiectivă este: 1. Legea nevoilor sociale crescânde; 2. Repartiţia veniturilor familiei pentru consum şi economii; 3. Diviziunea socială a muncii; 4. Dependenţa inversă între volumul cererii pentru un bun şi preţul lui. • Pentru analiză ca metodă de cercetare este caracteristic: 1. Descompunerea fenomenului cercetat în componente şi reunirea lor într-un tot întreg; 2. Două niveluri: microeconomic şi macroeconomic; 3. Modul de raţiune – de la concret la abstract; 4. Modul de raţiune – de la abstract la concret. • Menţionaţi caracteristicile legilor economice: 1. Caracterul subiectiv-obiectiv; 2. Existenţa fără termen; 3. Universalitatea specifică pentru toate ţările şi pentru toate timpurile; 4. Dispariţia condiţiilor de funcţionare a socialului, odată cu schimbările.

Întrebări pentru discuţie: Este posibilă în sec. XXI activitatea economică eficientă în baza gândirii economice cotidiene? • Din ce considerente cercetarea teoretică (logică) a proceselor economice nu trebuie să fie "reflectarea inversă" a dezvoltării lor istorice? • Care este rolul matematicii în cercetările economice?
• • •

Tematica referatelor şi eseurilor economice Legile economice – de la cunoaştere la utilizarea practică. "Instrumentele" de bază ale economistului-cercetător în sec. XX.
48

Capitolul 3 ACTIVITATEA ECONOMICĂ: CONŢINUTUL FUNCŢIONAL ŞI COMPONENTELE FUNDAMENTALE 3.1. Economia – formă principală a acţiunii sociale Conţinutul funcţional al activităţii economice Economia, alături de politică, cultură, ştiinţă, drept, religie, reprezintă o componentă importantă şi dinamică a civilizaţiei umane. Iniţial, economia se limita la nivelul gospodăriei casnice, însă, în lumea contemporană s-a extins până la scara economiei globale. Economia este la fel de străveche ca şi umanitatea. Activitatea umană a societăţii este de neconceput fără consumul bunurilor – obiecte sau servicii utile şi necesare oamenilor. Parţial, acestea sunt puse la dispoziţia omului de natură (lumina solară, aerul, apa, zăcămintele minerale etc.). Dar marea majoritate a bunurilor vitale a fost creată de oameni, pe parcursul întregii istorii a civilizaţiei, în mod consecvent, în procesul activităţii economice. Pe de altă parte, economia este mereu tânără. Ea permanent se transformă şi este renovată: se perfecţionează tehnica şi se schimbă stocul de resurse, se dezvoltă tehnologiile şi formele de organizare economică, se extinde sortimentul bunurilor produse şi diapazonul nevoilor umane. După conţinutul funcţional, economia reprezintă sfera materială a asigurării vitale umane: în cadrul acesteia se produce o gamă largă de produse şi servicii, necesare pentru satisfacerea nevoilor umane. Astfel, sunt răspândite asemenea definiţii ale economiei ca: ½ activitatea de transformare a resurselor aflate la dispoziţia societăţii în bunuri necesare;
49

sfera de asigurare a fundamentelor materiale ale bunăstării umane. Datorită practicii economice multilaterale există şi alte definiţii. Producţia de bunuri are un caracter social, deoarece oamenii, de regulă (cu excepţia Robinsonilor!), nu produc în afara societăţii. Din aceste considerente, în procesul de activitate, între oameni se stabilesc legături şi contacte – relaţii de producţie (concept al teoriei marxiste). Aceste relaţii sunt dinamice în timp şi spaţiu şi se deosebesc prin specificul concret-istoric (particular pentru fiecare ţară şi etapă de dezvoltare). Astfel, relaţiile de producţie, în condiţiile "tranziţiei la economia de piaţă", se deosebesc esenţial de legăturile economice în sistemul economiei de piaţă „mature”. Tipul relaţiilor de producţie este determinat de posibilităţile de producţie ale societăţii – forţele productive. Această noţiune exprimă ansamblul elementelor de care depinde activitatea economică şi cuprinde toate componentele şi formele sociale ale activităţii de producţie, inclusiv: • mijloacele de producţie (mijlocul şi obiectul muncii); • forţa de muncă (potenţialul fizic şi intelectual al oamenilor utilizat în procesul de producere a bunurilor materiale şi a serviciilor); • tehnologii (procese, metode, operaţii etc. utilizate în producerea bunurilor); • forme organizatorice de producţie (diviziunea socială a muncii, specializarea şi cooperarea muncii); • inovaţii tehnico-ştiinţifice (materializarea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific); • abilitatea (capacitatea de a organiza şi conduce afacerea; priceperea, pregătirea şi dibăcia întreprinzătorului). Astfel, în sfera economiei apare un "nod" complex de legături, diferit după conţinut:
50

½

– între oameni (relaţii de producţie); – între societate şi mediul ambiant (forţele de producţie). În acest context, activitatea economică poate fi tratată şi ca: ½ totalitatea dependenţelor economice concrete din punct de vedere istoric (a relaţiilor de producţie) care apar între oameni în cadrul producţiei bunurilor economice şi reflectă caracterul acţiunii reciproce a societăţii cu natura (nivelul dezvoltării forţelor de producţie); ½ componenta principală a acţiunii sociale, deoarece, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii necesităţilor, oamenii îşi asigură existenţa participând la diferite activităţi; ½ reprezintă un proces complex ce reflectă comportamentul oamenilor în vederea atragerii şi utilizării resurselor economice în cadrul producţiei, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, conform nevoilor şi intereselor economice. Procesul istoric de evoluţie a economiei a început în cele mai vechi timpuri. La etapa iniţială de apariţie a comunităţii umane, ea, practic, lipsea. Atunci, oamenii primitivi, strămoşii noştri, îşi satisfăceau necesităţile vitale din ceea ce găseau în mediul natural – peşte, în urma pescuitului; carne, în urma vânatului; fructe, pomuşoare, cereale, în urma culegerii (recoltării).
Aceasta a fost o "economie de însuşire" în care producţia şi consumul se efectuau concomitent în timp şi spaţiu. Apariţia economiei este legată cu trecerea de la însuşirea darurilor naturii la creşterea animalelor, cultivarea plantelor, producerea bunurilor în cadrul activităţii comune a oamenilor.

Economia contemporană are o structură organizaţională complexă, multidimensională: gospodăria casnică, firma, ramura, economia naţională, economia mondială. În această sferă participă (într-o formă sau alta) toată populaţia Terrei;
51

acţionează în comun un număr numeros de firme, bănci, fonduri de investiţii, burse; perfectează numeroase contracte şi afaceri; se produce un sortiment enorm de mărfuri şi servicii. Diversitatea şi complexitatea proceselor şi fenomenelor economice creează dificultăţi neverosimile în interpretarea şi gestiunea lor eficientă. Indiferent de experienţa de veacuri, cu părere de rău, până în prezent n-au fost găsite "reţete" de constituire raţională a lumii şi creare a unor condiţii de trai decente pentru populaţia Terrei. Economia şi mediul ambiant Pentru societate, mediul ambiant are un sens dublu: pe de o parte, acesta este mediul natural în care locuiesc oamenii şi toate organismele vii, iar pe de altă parte, el este obiectul activităţii economice a oamenilor şi "izvor" de resurse. În acţiunea reciprocă a omenirii cu sistemele naturale ale pământului, până în secolul XX, s-a menţinut un echilibru oarecare – echilibru biosocial. Societăţile precedente schimbau nesemnificativ mediul de trai, fără a distruge capacitatea de autoregenerare. Însă, prin activităţile din secolul XX, cu impact negativ asupra sistemelor naturale, omenirea s-a adus singură pe sine în pragul unei catastrofe ecologice. 3 Producţia mondială a devenit un izvor masiv de distrugere a mediului ambiant – a stratului de ozon al planetei, a oceanului mondial, a climatului stabil, a pădurilor virgine. Volumul extragerii resurselor naturale neregenerabile – petrolului, gazului – a atins cote astronomice.

În Programul ONU "Agenda secolului XXI" se menţionează că "contradicţiile între caracterul stabilit al dezvoltării societăţii şi naturii a atins limita ... Natura va răsplăti omenirea cu reacţii globale reversibile – schimbarea climei, secete şi pustiuri, amplificarea pătrunderii prin atmosferă a radiaţiei ultraviolete, schimbări genetice imprevizibile, epidemii, foamete şi molimă".

3

52

După evaluările experţilor, numai într-un sfert de veac (anii 1975-2000), pentru satisfacerea necesităţilor mondiale de combustibil şi materie primă, din bogăţiile subsolului a fost extrasă aproximativ aceeaşi cantitate ca şi în toţi anii precedenţi ai istoriei civilizaţiei!

Restabilirea relaţiilor armonioase între societate şi natură reprezintă cea mai importantă problemă. Omenirea s-a apropiat de pragul critic: sau civilizaţia contemporană acceptă şi îşi asumă consecinţele unei catastrofe ecologice, sau aplică modele noi ale progresului social-economic, echilibrate în interacţiunea cu mediul ambiant.
În dezvoltarea planetară contemporană tot mai distinct se observă tendinţa, argumentată de academicianul V. I. Vernadski, de fuzionare într-un singur flux a dezvoltării mediului ambiant şi a societăţii. Rezultatul ar trebui să fie formarea "noosferei" – sfera raţiunii, când intelectul uman devine o enormă "putere geologică".

Economia şi alte sfere ale activităţii umane Fără activitate economică este imposibilă funcţionarea şi dezvoltarea normală a altor sfere ale vieţii sociale.
K. Marx susţinea că, "odată cu schimbarea bazei economice, este revoluţionată mai încet sau mai repede toată uriaşa structură socială. Cercetând astfel de schimbări revoluţionare, trebuie să ţinem cont de revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, care poate fi percepută cu precizia ştiinţelor naturii şi formelor juridice, politice, religioase, artistice sau filosofice..." (K. Marx, Capitalul, v. I, p.19).

Dat fiind importanţa primordială a economiei pentru viaţa socială, se poate discuta despre primatul ei asupra altor sfere ale activităţii sociale. Totodată, direcţia (traiectoria) dezvoltării şi eficienţa economiei sunt în corelare cu alte procese şi fenomene sociale. Viaţa economică există în funcţie de specificul sistemului
53

politic, particularităţile etno-culturale, cadrul juridic al unui stat (ceea ce confirmă poliformitatea economiilor naţionale). Este important de subliniat că oamenii, în procesul activităţii comune, apar în roluri diferite, urmăresc scopuri neordinare şi îndeplinesc diverse funcţii. Astfel, în sfera asigurării vitale, "personajele", alături de necesităţile şi interesele economice, urmăresc şi scopuri non-economice. De exemplu, individul nu poate fi doar subiect pur economic – el se prezintă şi ca cetăţean al ţării, are o situaţie familială respectivă, este adept al unor viziuni politice, valori culturale şi tradiţii. Din aceste considerente, raportarea, şi coordonarea proceselor şi directivelor economice cu alte procese şi obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală) apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a societăţii. 3.2. Nevoile şi interesele umane. Rolul lor în dezvoltarea economiei Omul în "teatrul" economiei Omul reprezintă figura-cheie, poliformă – el este iniţiator al activităţii economice, organizator şi manager, producător şi consumator al bunurilor economice, subiect al repartiţiei şi schimbului, contribuabil, acţionar... Fiecare "rol" al agenţilor economici e legat de îndeplinirea unor funcţii strict stabilite.
Potrivit economistului englez A. Marshall, economia este un teatru în care actori sunt înşişi spectatorii, iar efectul spectacolului depinde de scenariul regizorului şi de jocul actorilor, adică a populaţiei. După destinaţia sa, "spectacolul" economic trebuie să aibă drept scop satisfacerea nevoilor umane. Cu părere de rău, nu întotdeauna şi peste tot "jocul" economic este reuşit pentru toţi cetăţenii ţării.

54

Nevoile umane: natura şi diversitatea lor
"Civilizaţia industrială a influenţat puternic nevoile umane – au apărut numeroase nevoi false, fără nici o trebuinţă" (Mark Twain).

Nevoile umane, în sensul larg al cuvântului, reprezintă "resimţirea deficitului", necesitatea de a deţine anumite obiecte, a fi parte a anumitor fenomene, evenimente, sentimente. Deci, prin nevoi se subînţelege ceea ce resimt oamenii, ceea de ce au nevoie pentru existenţă, formarea şi manifestarea lor în societate. Nevoile sunt diverse: în lumina solară şi alimente, securitate şi dragoste, stimă şi creaţie etc. Ca produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca o fiinţă tridimensională: biologică, socială şi raţională. Nevoile umane multilaterale se explică prin natura biosocială complexă a omului. Ca fiinţă biologică, omul are necesitate, în primul rând, să-şi satisfacă nevoile fiziologice – ele primele sunt resimţite şi inerente fiecărei persoane. Dintre acestea fac parte astfel de nevoi ca: de a se alimenta, de a bea, de a se îmbrăca, de locuinţă. Aceste trebuinţe ale oamenilor de a avea şi consuma bunuri reprezintă latura subiectivă a nevoilor. Nevoile sociale sunt resimţite de oameni, ca membri ai societăţii, atunci când este vorba de un deficit în comunicare, de educaţie şi învăţământ, de stimă şi recunoaştere a calităţilor personale, de realizare a capacităţilor creative. Nevoile umane, care au intrat în obiceiurile oamenilor, tradiţiile de consum au un caracter obiectiv. Nevoile raţionale, spiritual-psihologice reies din trăsăturile individuale ale oamenilor şi devin importante, în urma instruirii, în relaţiile etice şi morale. Ele presupun raţionalitate, profesionalism, gândire elevată şi spiritualitate superioară. Nevoile, după specificul şi importanţa lor în viaţa umană, cu o anumită doză de convenţionalism, pot fi puse în ordine.
55

Subliniem că toate clasificările ştiinţifice ale nevoilor sunt destul de convenţionale: între diferite clase (în cazul dat varietăţi de nevoi) nu există "zidul chinezesc" – ele sunt interdependente şi exercită influenţe reciproc. Astfel, nevoia biologică a omului în hrană (izvor de energie) este "socializată" – ea capătă o formă concret istorică şi reflectă specificul societăţii. Nevoia respectivă este satisfăcută diferit chiar de contemporanii noştri: diferite bucate şi tehnologii de preparare, diferită veselă şi mobilă, diferite tipuri de deservire a mesei şi diferite ritualuri. Există mai multe tipuri de nevoi. Este cunoscută clasificarea sociologului american, Abraham Maslow, în care sunt evidenţiate cinci grupuri de necesităţi: 1. Fiziologice elementare (hrană, apă, îmbrăcăminte, adăpost); 2. Siguranţă şi securitate; 3. Sociale (contacte umane şi afiliere la un grup social); 4. Stimă şi statutul social; 5. Autorealizare, creativitate. Pe baza clasificării nevoilor, Maslow a elaborat piramida motivaţiei, care este utilizată pe larg în practica managerială contemporană.

56

6 CREATIVITATEA 5 PRESTIGIUL SOCIAL 5 AUTOREALIZARE

4

PRESTIGIUL PROFESIONAL

4 STIMĂ ŞI STATUTUL SOCIAL

3 AFECŢIUNE FAŢĂ DE MEMBRII FAMILIEI ŞI ALŢI MEMBRI AI SOCIETĂŢII 2 PREOCUPĂRI PREPONDERENTE BANII, BANII, BANII

3 NECESITĂŢI SOCIALE

2 SIGURANŢĂ ŞI SECURITATE

1

PREOCUPĂRI PREPONDERENTE: ADĂPOST, AER, APĂ, HRANĂ

1 NECESITĂŢI FIZIOLOGICE

Figura 3.1. Treptele preocupării şi fazele dezvoltării societăţii umane (adaptat după S. I. Chircă, Mecanismele economice, p.23) Există diferite opinii referitoare la exactitatea denumirilor (astfel, nevoile sociale nu pot fi limitate doar la aşa-numitele nevoi „de complicitate"). Totodată, această "piramidă" este constructivă, din motivul că pune în ordine nevoile conform apariţiei şi satisfacerii lor. Mai îngustă este tipologia nevoilor umane de pe poziţiile semnificaţiei lor. Din acest punct de vedere, ele se împart în:

57

– nevoi primare, ce satisfac necesităţile vitale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), nu pot fi substituite şi, ca regulă, nu sunt elastice; – nevoi secundare (învăţământul, distracţiile) sunt elastice, pot fi substituite, la satisfacerea lor se poate refuza total sau temporar. Această delimitare, după caracterul său, este una individuală: ceea ce pentru o persoană este absolut necesar (de exemplu, calculatorul pentru lucru, studii), pentru altă persoană poate fi considerat obiect de lux sau, în genere, inutil. Remarcăm că unele necesităţi au calitatea de a fi substituite. De exemplu, pentru a ridica tonusul poate fi folosită cafeaua sau ceaiul; informaţia poate fi selectată din ziare şi reviste, tele- sau radio emisiuni; călătoria poate fi cu automobilul, trenul sau avionul. Astfel, nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: 1. Nevoile sunt nelimitate ca număr (pe măsura dezvoltării societăţii, oamenii îşi diversifică necesităţile, satisfăcându-le treptat pe cele primare, fiziologice, relativ limitate, şi abia apoi trecând la satisfacerea necesităţilor social-spirituale nelimitate). 2. Nevoile sunt limitate după capacitate şi volum. Orice nevoie descreşte în intensitate pe măsură ce ea este satisfăcută. De exemplu, nevoia de a consuma dulciuri se manifestă pe măsura consumului: plăcere, saţ, dezgust şi chiar suferinţă. 3. Nevoile sunt concurente între ele (adică o necesitate poate fi înlocuită cu alta). 4. Nevoile sunt complementare, evoluează în sensuri identice, condiţionându-se unele pe altele. De pildă, nevoia de a avea aparat de fotografiat atrage după sine nevoia de a procura peliculă foto.

58

5. Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. Nevoile satisfăcute revin cu o anumită periodicitate – se transformă în obiceiuri şi tradiţii de consum. Legea nevoilor crescânde Odată cu dezvoltarea societăţii, a capacităţilor tehnice de producţie, se schimbă continuu şi nevoile umane în ceea ce ţine de cantitate, calitate şi structură. Acest fenomen se explică prin acţiunea Legii nevoilor crescânde. Nevoile umane în sec. XXI (servicii informaţionale, telefonie mobilă, automatică de uz casnic, învăţământ continuu, virtual etc.) încă nu de mult erau privite ca ceva fantastic. Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor reprezintă un procesistoric reînnoit. În funcţie de creşterea nevoilor, are loc şi dezvoltarea civilizaţiei. Legea nevoilor crescânde – cantitatea şi calitatea nevoilor creşte mai repede comparativ cu producţia bunurilor economice. Pentru fiecare societate sunt caracteristice posibilităţile sale – "frontierele" de producţie a bunurilor. Dar, numai un miliard de oameni ai planetei, care locuiesc în ţările dezvoltate, beneficiază de un nivel înalt de satisfacere a nevoilor. Majoritatea oamenilor Terrei suportă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un anumit disconfort material. Aspiraţiile oamenilor spre satisfacerea nevoilor determină comportamentul economic. Stimulând activitatea oamenilor, nevoile devin motorul şi imboldul întregii activităţi socialeconomice.
Interesele economice "Ştiinţa economică – subliniază acad. N. N. Constantinescu – este, înainte de toate, ştiinţa intereselor materiale... De aceea, şi soluţiile oferite în numele acestei ştiinţe, ca politici economice, trebuie văzute prin prisma intereselor celor ce le promovează, dar nu prin prisma sentimentalismelor sau a principiilor politico-filosofice" (Reformă şi redresare economică. Manifestări conştientizate, p.67).

59

Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese. Anume interesele stau la baza deciziilor şi acţiunilor oamenilor. Lumea intereselor este multilaterală (interese materiale, spirituale, social-politice) şi contradictorie. Concomitent, ea reprezintă cu certitudine un tot întreg.
În sec. XVIII, A. Smith a propus modelul "homo economicus", care se conduce în comportamentul său economic exclusiv de principiul egoismului şi hedonismului. În viziunea lui T. Veblen, acest model este o construcţie simplificată ce reprezintă omul ca un "calculator general de plăceri şi poveri". Doar în afara intereselor pur materiale, agenţii economici, în comportamentul lor, sunt conduşi şi de sentimentele de rudenie, răspundere civilă, orientări moral-religioase.

Diversitatea participanţilor la activitatea economică determină şi diversitatea intereselor economice. Astfel, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării bugetelor individuale şi satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate. Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de producţie, consolidarea poziţiei pe piaţă, maximizarea profitului. După purtătorul lor, interesele pot fi împărţite în: personale, colective, departamentale, publice, naţionale, globale şi, de asemenea, interesele de grup social (pensionari, studenţi, profesori, fermieri). Interesele economice se structurează şi după alte criterii: particulare şi publice; curente şi de perspectivă; periodice, permanente şi accidentale (întâmplătoare). În ansamblul lor, interesele reprezintă o integritate complexă şi contradictorie – satisfacerea unor interese deseori este în contradicţie cu altele.
Astfel, interesul producătorului constă în obţinerea unui profit maximal, ceea ce-l face să diminueze costurile producţiei şi să vândă mai scump. Consumatorul, invers, este interesat în producerea mărfii ieftine şi de calitate.

60

Un alt exemplu: realizarea intereselor de îmbogăţire personală, prin tăinuirea veniturilor şi eschivarea de la plata impozitelor, prin practicarea comerţului de contrabandă etc., acţiuni ce fraudează interesele naţionale.

Din aceste considerente, este de dorit ca fiecare societate să ajungă la un compromis, care ar reprezenta echilibrul dintre interesele diferitelor grupuri şi pături sociale şi reflectarea lui adecvată în politica socialeconomică a statului. "Menţinerea unităţii de interese economice este posibilă numai prin asigurarea cadrului democratic de exercitare a tuturor categoriilor de interese, îndeosebi a celor personale" (N. Dobrotă, C. Sandu, Economie politică, p.7). 3.3. Resursele, diversitatea lor şi caracterul limitat
"Date fiind ritmurile actuale de consum ale resurselor şi creşterea probabilă a acestor ritmuri, marea majoritate a resurselor actuale importante, care nu se reînnoiesc, vor deveni extrem de scumpe în următorii 100 de ani". Meadows, Donella H.) (Meadows, D.L., Ronders, I., Behrens W.)

Diversitatea resurselor Premisa iniţială a activităţii economice este prezenţa resurselor – mijloacelor, elementelor, posibilităţilor utilizate pentru producerea de noi bunuri şi satisfacerea nevoilor umane. Baza de resurse a economiei constă din multitudinea elementelor eterogene. Ele pot fi clasificate după criterii stabilite (indicii). Este răspândită tipologia resurselor "după conţinut", care evidenţiază: • resurse naturale: zăcămintele minerale, apa, clima, pădurile, situaţia geopolitică; • resurse de timp: timpul este nelimitat, dar pentru fiecare persoană, în măsura posibilităţii utilizării lui, este cea mai limitată resursă;
61

resurse materiale, produse destinate pentru sfera producţiei şi consumului: maşini şi utilaje, clădiri, mijloace de transport şi diferite comunicaţii; • resurse umane: nivelul învăţământului şi calificării, informatizarea şi mobilitatea, potenţialul întreprinzător, mentalitatea populaţiei; • resurse informaţionale: informaţia ştiinţifică, tehnologică, proiectare-construcţie, statistică, managerială (date, modele, cunoştinţe etc.); • resurse financiare: mijloace băneşti (ale firmelor, populaţiei, statului). Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează resursele primare (originare). Ca rezultat al folosirii resurselor primare, apar resursele derivate "ce potenţează eficienţa cu care sunt utilizate toate resursele economice". 4 Sunt legitime şi alte criterii de clasificare a resurselor: – după durata folosirii şi caracterul utilizării lor: reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, apa, forţa de muncă şi nereproductibile sau neregenerabile: timpul, zăcăminte de petrol, aur, minereuri etc.); – după volumul resurselor în raport cu cererea pieţei: abundente şi deficitare; – după apartenenţă: resurse proprii şi atrase.

Caracterul limitat al resurselor (raritatea) Activitatea economică a oamenilor decurge în condiţii de raritate a resurselor – insuficienţei lor pentru satisfacerea deplină a tuturor necesităţilor. În realitate, toate resursele (materiale, financiare, umane, de timp) sunt limitate sau rare în comparaţie cu necesităţile sociale, cu excepţia "resurselor libere" – aerul, energia vântului şi apei, căldurii şi luminii solare etc.

4

Niţă Dobrotă. Economia politică, Bucureşti, 1997, p.20.

62

Omenirea a progresat enorm în domeniul căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Resursele au sporit în urma descoperirii materiei prime artificiale şi sintetice, precum şi ca urmare a aplicării în producţia tehnică a tehnologiilor noi, eficiente. Dar, totodată, creşterea populaţiei şi, respectiv, a nevoilor, exploatarea la maximum a bogăţiilor naturale neregenerabile duc la retrogradarea şi acutizarea stării resurselor rare. Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Insuficienţa mijloacelor limitează drastic nivelul bunăstării sociale şi individuale, precum şi posibilităţile creşterii lui. 3.4. Bunurile economice – rezultat al activităţii economice
"Termenul aici adaptat (bunul economic) include toate acele bunuri – exterioare omului – care îi aparţin lui şi nu aparţin în acelaşi grad vecinilor săi" (Alfred Marshall).

Mijloacele, obiectele, serviciile utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane constituie bunurile. În calitate de "bun", în sens larg, se poate prezenta tot ce este util omului: haină, aer curat, prieten fidel, parc îngrijit. Şi antonimul – "antibun" semnifică tot ce este dăunător, periculos pentru om: război, medicamente falsificate, ecologie poluată, frica etc. Bunurile, dăruite de natură, care sunt abundente, în comparaţie cu nevoile sociale, şi care pot fi utilizate fără a depune eforturi, sunt numite bunuri libere (non-economice). Dintre acestea fac parte: aerul, lumina solară, căldura soarelui etc. Spre deosebire de ele, bunurile economice reprezintă un rezultat al activităţii economice şi sunt limitate (rare). Raritatea bunurilor economice e provocată de: • cauze naturale: limitarea resurselor; • "frontierele" instituţionale ale producţiei: opiniile religioase, normele de drept, directive şi indicaţii publice ce reglementează activitatea economică.
63

Alături de raritatea relativă a bunurilor economice, acestea mai presupun unele condiţii: – existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută; – proprietăţile bunului şi serviciului; – disponibilitatea şi accesibilitatea. Diversitatea enormă a bunurilor economice poate fi clasificată în baza mai multor criterii (indici): 1. Din punct de vedere al formei de manifestare: bunurile marfare (îmbrăcăminte, produse, utilaj), valori spiritual-etice (manuscrise, picturi, opere muzicale), servicii (care se consumă concomitent cu producerea).
În ramurile producţiei materiale (agricultura, industria, construcţia) se produc bunuri materiale şi se acordă servicii materiale (servicii de transport, comerţ, gospodăria comunală, deservirea publică). O parte din lucruri (aspirator, televizor, automobil) se procură pentru a beneficia de unele servicii. Producţia nematerială creează valori spirituale şi prestează servicii nemateriale: în domeniul ocrotirii sănătăţii, învăţământului, consultaţiei ştiinţifice.

2. După gradul de prelucrare: primare – cele preluate de-a gata din natură (pomuşoare din pădure); intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare (sfecla de zahăr la fabrică); finale – care nu mai sunt supuse prelucrări şi se utilizează în consum personal sau productiv (zahăr, mobilier, casă de locuit). 3. După destinaţia finală: satisfactori (bunuri de consum personal – hrană, îmbrăcăminte şi bunuri de consum social – servicii de sănătate, educaţie) şi prodfactori (bunuri investiţionale – de capital tehnic, resurse naturale, resurse de muncă). Concomitent, aceeaşi denumire de bun poate fi prezentată în două "ipostaze": strugurii – ca desert; strugurii – ca materie primă pentru producerea sucului, vinului. 4. După durata folosirii: de folosinţă curentă, „de o singură folosinţă" (produse alimentare, materie primă) şi de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte, cărţi, automobil).
64

5. În funcţie de substituirea lor: bunuri substituibile (se pot utiliza pe baza alternative cafea şi ceai, unt şi margarină, diferite paste făinoase, cărţi şi filme, petrol şi gaz, în calitate de purtător de energie) şi bunuri complementare, care se utilizează concomitent (pelicula şi aparatul de fotografiat, calculatorul şi discheta, automobilul şi benzina). 6. După modul de comportament în circuitul economic: bunuri-marfare, destinate schimbului, şi bunuri "non-marfare", consumate pe gratis (unele servicii din învăţământ, ocrotirea sănătăţii, ajutor umanitar). 7. După modul de fixare a bunurilor în spaţiu: bunuri mobiliare şi bunuri imobiliare. 8. După subiectul consumului: bunuri private, se consumă individual sau de membrii familiei şi, de regulă, se procură (apartament, tehnică de uz casnic, produse alimentare) şi bunuri publice. Pot fi menţionate şi bunurile de "club", de care se folosesc în comun o parte din societate (şcolile de stat, instituţiile de învăţământ superior).
Bunuri publice (servicii) – servicii, de importanţă socială, care sunt prestate de către stat şi se consumă colectiv pe gratis (apărarea naţională, administrarea statului, ordinea publică, legislaţia, prestarea informaţiei, iluminatul străzilor, vaccinarea populaţiei). Pentru aceste bunuri sunt caracteristice principiile: • consumul comun de toţi membrii societăţii sau a unei părţi (non-rivalitate); • non-exclusivitate – excluderea din utilizare a unui bun este imposibilă, chiar dacă aportul lui este nul. Acţionează principiul "pasagerului clandestin" – călătoria pe gratis pe contul altei persoane. Bunurile publice pot fi folosite de fiecare individ şi, spre deosebire de bunurile private, nu este obligatoriu să fie achitate.

Rezumat " 1. Datorită multilateralităţii activităţii economice, aceasta are şi diferite definiţii: activitatea de transformare a resurselor din societate în bunuri necesare ei; sfera de asigurare a
65

fundamentelor materiale a bunăstării populaţiei; totalitatea legăturilor economice concret-istorice (a relaţiilor de producţie), care reflectă caracterul acţiunii reciproce a societăţii cu natura (nivelul de dezvoltare a forţei de producţie). 2. Activitatea economică este în interdependenţă directă cu mediul ambiant. În sec. XX a fost dezechilibrată balanţa socioecologică – echilibrul biosocial. Civilizaţia continuă apropierea de o catastrofă ecologică. Restabilirea relaţiilor armonioase între societate şi natură reprezintă o problemă de primă importanţă. 3. Viaţa economică, în mare măsură, depinde de particularităţile sistemului politic, mediul legal şi cultural-etic, tipic pentru societate. Din aceste considerente, raportarea şi coordonarea proceselor şi directivelor economice cu alte procese şi obiective (în sfera politică, ideologică, juridică, culturală) apar ca premise inalienabile ale funcţionării stabile a societăţii. 4. Nevoile umane sunt diverse şi nelimitate. Ele reprezintă scopul şi motorul întregii activităţi social-economice. 5. Resursele economice constau din totalitatea premiselor, elementelor utilizate pentru producerea bunurilor şi satisfacerea nevoilor umane. Resursele economice (materiale, financiare, umane, de timp) sunt limitate, rare, în raport cu nevoile sociale. 6. Bunurile reprezintă diferite obiecte şi servicii utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane. Bunurile naturii, care sunt abundente în raport cu nevoile sociale, constituie bunurile libere (non-economice) – aerul, lumina zilei, căldura soarelui. Bunurile economice sunt limitate şi apar ca rezultat al activităţii economice. 7. Insuficienţa mijloacelor este tratată ca o limită a nivelului bunăstării sociale şi personale şi atrage după sine problema alegerii alternative (costul de oportunitate).

66

TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE economie, gospodărie, nevoi şi caracterul lor nelimitat, Legea creşterii nevoilor, bunuri economice, bunuri private şi sociale, utilitate, resurse şi raritatea lor.
• •

• • •

Adevărat – Fals: Extragerea pietrei naturale reprezintă un proces de producţie. "Economia de însuşire" (colectarea florilor, pomuşoarelor sălbatice) a oamenilor primitivi nu este o economie în adevăratul sens al cuvântului. Bunurile economice permanent sunt limitate. Materia primă, destinată pentru prelucrarea de mai departe, reprezintă obiectul muncii. Problema rarităţii resurselor va dispărea odată cu descoperirea surselor inepuizabile de energie. Părerea D-voastră? Este corectă definiţia "bunului" (dată de A. Marshall) ca „obiect dorit, ce satisface nevoia umana”? Care este stadiul iniţial al economiei – nemijlocit producţia, schimbul sau consumul? Din ce considerente necesitatea teoriei economice este provocată de raritatea resurselor? Noţiunea de "bun" este mai amplă decât categoria de "resurse"? Ce necesităţi umane se satisfac datorită economiei?

• • • • •

Indicaţi variantele corecte de răspuns: • Menţionaţi nevoile materiale, sociale, etic-spirituale. De ce această divizare este convenţională? 1. Protejarea dinţilor;
67

2. Reparaţia apartamentului; 3. Învăţământul (în şcoală, în instituţia de învăţământ superior); 4. Vizitarea expoziţiei de arte plastice; 5. Procurarea îmbrăcămintei; 6. Consultaţia juristului; • Ce este bun economic? 1. Pastele făinoase în magazin; 2. Puloverul, confecţionat personal; 3. Serviciul de reparaţie a încălţămintei; 4. Romanul scris; 5. Ecologia pură; 6. Peştele în mare. • Ce se referă la resursele economice? 1. Resursele naturale; 2. Informaţia din domeniul finanţelor; 3. Capitalul tehnic; 4. Calitatea managementului resurselor umane. • Limitarea (raritatea) resurselor este o problemă ce: 1. Poartă caracter universal; 2. Există numai la cei săraci; 3. Nu afectează firmele mari; 4. Există din cauza nevoilor nelimitate. Întrebări pentru discuţie: ƒ Care sunt nevoile unui tânăr, reieşind din solicitările civilizaţiei contemporane, şi de ce este nevoie pentru a le satisface? ƒ De ce în secolul XXI se acutizează problema rarităţii resurselor, există căi, perspective de soluţionare? Tematica referatelor şi eseurilor economice: ƒ Omul în "oglinda" economiei. ƒ Structura nevoilor populaţiei în Moldova.
68

Capitolul 4 ALEGEREA ECONOMICĂ: PRINCIPIUL ALTERNATIV ŞI EFECTIV
"Oricare ar fi maniera de abordare a economiei, întotdeauna va fi necesară o cunoaştere generală a mecanismelor şi problemelor economice constante, prin intermediul conceptelor şi al "limbajului ştiinţei economice" (Michel Didier).

4.1. Problema alegerii economice. "Triada" întrebărilor fundamentale "Resurse limitate – nevoi nelimitate" Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii – volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în condiţiile rarităţii resurselor, obligă oamenii să se adapteze la această realitate, în funcţie de timp şi de loc. În activitatea economică apar multiple probleme, legate de lipsa şi căutarea resurselor, asigurarea tehnică şi organizarea procesului de producţie, determinarea principiilor şi mecanismelor de distribuire, schimb şi consum al bunurilor produse. Oamenii sunt puşi în situaţia să aleagă din multiplele variante de utilizare a resurselor rare. Prin urmare, problema generală a economiei este cea a alegerii economice. Situaţia "resurse limitate – nevoi nelimitate" determină identificarea soluţiilor eficiente, alegerea celei mai bune variante din toate alternativele posibile. Problema alegerii economice, ca problemă generală a economiei, mai este numită "axa" în jurul căreia se roteşte teoria şi practica economică.
69

resurse Î
limitate

producţie Î

bunuri economice Î limitate

nevoi nelimitate

Ð

Ð Ô
PROBLEMA ALEGERII ECONOMICE

Ó

Figura 4.1. Geneza problemei alegerii economice Problema fundamentală a organizării oricărei economii poartă un caracter universal. Alegerea alternativă a sferei şi modului eficient de utilizare a resurselor este actuală în toate timpurile, pentru toate popoarele, la diferite nivele ale organizării economice – gospodărie casnică, firmă, economie naţională şi mondială. În fond, problema respectivă se concretizează prin răspunsurile pe care le-a dat umanitatea la "triada" întrebărilor definitorii pentru societate: 1. Ce producem? – ce mărfuri, de ce calitate şi în ce cantitate trebuie de produs pentru satisfacerea anumitor nevoi? (posibilitatea producţiei corelată cu stocul de resurse existente în societate). 2. Cum, în ce mod se produc bunurile? – cu ce resurse şi combinaţii de resurse, cu ajutorul căror tehnologii? (alegerea tehnicilor şi tehnologiilor pentru producere). 3. Pentru cine se produc bunurile? – cine şi în ce cantitate le va consuma? (modul şi criteriile distribuirii bunurilor în societate). Toţi participanţii la activitatea economică permanent se lovesc de aceste întrebări complicate şi sunt puşi în faţa alegerii: cu se scop, în ce mod, în ce cantitate este mai avantajos de-a utiliza resursele existente. În funcţie de răspuns la "triada" întrebărilor vitale, economiile s-au divizat în diferite sisteme şi forme de existenţă. Astfel, problema alegerii economice, fiind universală
70

şi generală în acelaşi timp, în diferite societăţi se rezolvă diferit. Aceasta se explică prin diversitatea cauzelor şi circumstanţelor. Pentru fiecare ţară sunt specifice particularităţile sale: volumul şi structura resurselor economice, experienţa istorică a dezvoltării, particularităţile naţional-etnice şi principiile ideologice ale societăţii, formele specifice ale orânduirii sociale şi economice, mecanismul de coordonare a proceselor economice. 4.2. Costul de oportunitate: conţinutul, Legea creşterii Costurile sacrificării unor potenţiale şanse Alegerea înseamnă o decizie "dublă": una – "pro" şi alta – "contra". În activitatea economică, ca urmare a rarităţii resurselor, de asemenea, se iau decizii "duble": ce trebuie de produs şi ce produs trebuie refuzat.
Fermierul, utilizând pământurile sale pentru plantarea viilor, nu are posibilitate să sădească o livadă de meri.

În procesul alegerii, pentru a primi rezultatul scontat (marfă, serviciu), oamenii neapărat pierd ceva, sacrifică ceva. Economiştii numesc pierderile legate de alegere costuri de oportunitate (alternative) sau costurile şanselor sacrificate.
De exemplu, studentul, pe banii de care dispune, poate procura sau o carte, sau un bilet la discotecă. Procurarea biletului (satisfacerea necesităţii de distracţie) este legată de sacrificarea şansei utilizării cărţii neprocurate sau cu costurile alternative (costul de oportunitate).

Este firesc că fiecare om e interesat în obţinerea utilităţii maxime (câştigului) cu costuri (eforturi) minime. Din aceste considerente, conform teoriei costurilor de oportunitate, alegerea economică trebuie să se bazeze pe compararea utilităţilor şi dezavantajelor oricărei activităţi.
71

Autorul termenului "cost alternativ", savantul austriac, Friederich von Vieser, sublinia: "Cel care se gândeşte la "utilitate" şi uită de "costuri" ia în calcul doar utilitatea unei producţii, neglijând-o pe alta". Ca urmare, costul devine comensurabil cu utilitatea şi e posibilă apariţia relaţiei ”efect – cost”).

La evaluarea costurilor alegerii unei activităţi, trebuie să se ia în calcul beneficiile celei mai bune alternative sacrificate. Astfel, se apreciază costul de oportunitate. Explicăm: în viaţă reală ne confruntăm cu preţul ca formă de plată pentru ceva (călătorie în autobuz, convorbire telefonică, bilet la film etc.). În cazul alegerii alternative, vorbim despre "preţul pierderii” (sacrificării). De aceea, preţul alternativ al mărfii A este cantitatea altui bun, producerea (sau consumul) căruia l-am refuzat (l-am sacrificat) în folosul bunului A. Varianta optimală a alegerii economice este maximizarea utilităţii obţinute sau minimizarea „preţului pierderilor” – a costurilor alternative. Alegerea tehnologică Alături de alegerea economică, societatea are de efectuat şi alegerea tehnologică. Presupunem că societatea trebuie să determine volumul de producţie numai a două mărfuri – marfa X (case de locuit) şi marfa Y (edificii de producţie). Am simplificat la maximum situaţia, utilizând metoda abstracţiei şi cea ipotetică, pentru a "sesiza" logica şi legităţile procesului de alegere. Folosind la maximum toate resursele, la nivelul tehnologiilor existente, societatea dispune de diferite variante alternative de producere a bunurilor respective.

72

Tabelul 4.1 Posibilităţile alternative de producţie a mărfii X şi Y
Marfa Х, Marfa Y, edificii Variante case de locuit, de producţie, mii mii А В С D Е 0 1 2 3 4 10 9 7 4 0 Costul de oportunitate o mie mărfuri X, exprimate în o mie mărfuri Y – 1 2 3 4

Conform datelor din tabel, costul de oportunitate al construcţiei suplimentare la o mie case de locuit creşte de la 0 până la 4 mii de edificii de producţie neconstruite. Dacă pe axa verticală se înscriu unităţile edificiilor de producţie (marfa Y), iar pe axa orizontală – casele de locuit (marfa X), atunci modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie se va prezenta ca o curbă de transformare.
Y (edificii de producţie) 10 9 8 7 4
A (0,10) B (1,9) C (2,7) D (3,4)

P

M
E (4,0)

1

2

3

4

Х (case de locuit)

Figura 4.1. Modelul (frontiera) posibilităţilor de producţie
73

Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în evidenţă repartiţia resurselor rare într-o perioadă scurtă de timp. Orice punct pe curba dată reprezintă o posibilă combinaţie a volumelor de producţie maximale a mărfurilor alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor. Punctele care se află spre stânga curbei de transformare, "în interiorul ei", (de exemplu, punctul M) indică o producţie inferioară posibilităţilor: mobilizarea parţială a resurselor şi utilizarea ineficientă a capacităţilor de producţie. Punctele din dreapta curbei (de exemplu, punctul P), este atractiv pentru societate, dar nu poate fi realizat în condiţiile resurselor şi tehnologiilor existente. Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare a ambelor mărfuri (pe grafic, curba se deplasează spre dreapta). Pentru aceasta e nevoie de investiţii, tehnologii noi, progres tehnic. Se practică şi sporirea cantităţii resurselor disponibile, inclusiv din împrumut. Legea creşterii costurilor alternative În condiţiile utilizării depline a capacităţilor de producţie şi resurselor, pentru a mări volumele de producţie a unor mărfuri se sacrifică producţia altor mărfuri.
În economia sovietică, pe timpurile lui N. Hruşciov, care era obsedat de "cultura porumbului", au fost mărite substanţial plantaţiile de porumb în detrimentul altor culturi (orz, hrişcă etc.).

În procesul alegerii economice, este contraindicată adoptarea deciziilor în baza principiilor subiectiviste, a intereselor personale. Este important de a acţiona după regulile obiective – legităţile existente în sfera economică. În cadrul repartiţiei resurselor este necesar să se ţină cont de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative. Esenţa ei constă în următoarele: producerea unităţilor suplimentare dintrun produs este însoţită de diminuarea permanentă a producerii
74

altor mărfuri. De altfel, odată cu sporirea volumului producţiei de acelaşi fel, la un moment dat încep să se mărească costurile pentru unitatea de produs, exprimate prin neproducerea altui bun (Legea lui Vieser: valoarea bunului reprezintă beneficiile ratate de la consumul altor bunuri, care ar fi putut fi produse cu resursele utilizate la producerea bunului dat) (E. Feuraş, V. Căun – Doctrine economice, p.163). De ce există o astfel de legitate? Deoarece resursele (inclusiv loturile de pământ) pot fi parţial substituite. Într-o anumită măsură (care diferă), ele se adaptează şi sunt utile pentru diferite activităţi economice. Din aceste considerente, antrenarea resurselor tot mai puţin utile pentru sporirea producţiei unei mărfi (acelaşi porumb) în condiţiile limitării resurselor duce la "dezgolirea" şi accelerarea diminuării altor producţii. Ignorarea Legii creşterii costurilor alternative duce la deformarea structurii de producţie şi, deseori, la deficitul de mărfuri.
Astfel, în economia sovietică, pe fundalul dezvoltării cu prioritate a complexului militar-industrial, avea de suferit producţia ramurilor civile: se constata calitatea inferioară a bunurilor de consum şi deficitul lor cronic.

4.3. Combinarea, utilizarea eficientă a factorilor de producţie
"Oricare ar fi sectorul de activitate, pentru a produce trebuie folosiţi factorii de producţie: materii fabricate de alte întreprinderi, capital fix, muncă şi factori naturali, cum sunt terenurile agricole sau petrolul" (Michel Didier).

Conceptul „ factori de producţie” Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt numite de economişti factori de producţie. Mijloacele băneşti nu fac parte din aceşti factori. De altfel, banii nici nu participă la procesul de creare a bunurilor economice – ei sunt necesari pentru procurarea diferiţilor factori de producţie: utilaj, forţă de muncă, materie primă etc.
75

Combinarea şi acţiunea reciprocă a factorilor de producţie se efectuează în baza unor procedee şi metode de creare a bunului – a tehnologiei stabilite.
Astfel, pizza poate fi pregătită "cu bucata" în gospodăria casnică, prin metode "rudimentare", dar, totodată, se poate organiza şi producerea ei în serie cu utilizarea utilajului special.

Odată cu complicarea activităţii sociale, se schimbă priorităţile şi structura factorilor de producţie. În timpul predominării agriculturii primitive, o importanţă deosebită o aveau mărimea păşunilor (loturilor de pământ) şi fertilitatea solului, precum şi cantitatea muncii depuse pentru prelucrarea pământului. Starea istorică a "satului" mondial s-a reflectat în recunoaşterea factorilor de producţie, pământ şi muncă (W. Petty, sec. XVII). Aceste resurse sunt universale, fiind solicitate şi în economia contemporană.
Factorul "pământ", din punct de vedere economic, include şi resursele minerale, resursele acvatice şi este parte componentă a factorului la producţie "natura". Acest factor reprezintă "ansamblul de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce”. Aceste elemente sunt adaptate necesităţilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării activităţii, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi socialeconomice (N. Dobrotă, Economie politică, p.106). Factorul "muncă", mai exact "forţa de muncă", semnifică utilizarea în activitatea economică a capacităţilor fizice şi a deprinderilor omului. Munca (forţa de muncă) a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ce antrenează ceilalţi factori, îi combină şi asigură utilizarea lor eficientă.

Odată cu capitalizarea economiei, care a fost însoţită de investiţii în sfera de producţie, "lista" factorilor de producţie sa extins până la trei componente – muncă, pământ, capital. La originea acestei teorii a fost A. Smith, iar a formulat-o distinct J. B. Say.
76

Unul din economiştii contemporani cu mare autoritate, P. Samuelson, în calitate de capital examinează mărfurile investiţionale reprezentate prin bunuri materiale, care pot fi utilizate pentru producţia altor mărfuri (tractoare, calculatoare, uzine metalurgice).

Un rol important în dezvoltarea economiei îl are munca organizatorică şi managerială, legată de persoana întreprinzătorului. Acest fenomen a fost observat în mediul ştiinţific şi generalizat în teoria "cuadrofactorială" (a celor patru factori – muncă, pământ, capital, abilitate antreprenorială) (A. Marshall, S. Brue şi C. McConnell).
Factorul "abilitate" reflectă exclusiv funcţia interpretativă a lucrătorului. El antrenează calităţile necesare pentru afaceri de succes – iniţiativă, risc, decizii neordinare, tentaţia de a face schimbări. Sarcina principală a întreprinzătorului se manifestă în combinarea raţională a diferiţilor factori de producţie.

Referitor la producţia contemporană, cu certitudine putem vorbi despre noţiunea de "multifactori". Deoarece alături de factorii tradiţionali, sunt utilizaţi şi neo-factorii de producţie, apăruţi în anii 1970 în urma revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Din această categorie fac parte: tehnologiile avansate, inovaţiile tehnico-ştiinţifice, "capitalul uman", formele eficiente de organizare şi management ale producţiei, noile moduri de satisfacere a nevoilor. Menţionăm că tehnologiile contemporane substituie calitativ principalele resurse de dezvoltare. Intelectul, resursele informaţionale, finanţele mobile devin factori primordiali ai progresului în sec. XXI.
Pentru notiţe*** Informaţia este o reprezentare simbolică asupra realităţii, având caracter de noutate şi utilitate pentru subiecţii receptori. În calitate de obiect al economiei, are unele particularităţi: • presupune costuri înalte de producere, comparativ cu costurile reduse de reproducere şi stocare a informaţiei deja obţinute;

77

• transferul informaţiei de pe un suport tehnic pe altul
este facil;

• accesul unui subiect la informaţia deţinută de alt

subiect nu-l deposedează pe primul de informaţie; • informaţia are caracter perisabil, de natura uzurii morale, datorită fluxului continuu de noi cunoştinţe umane. (Kenneth Arrow, Information and the Organization of Industry, Aprilie,12,1994)

Combinarea factorilor de producţie O caracteristică importantă a factorilor de producţie este substituirea (parţială), care presupune posibilitatea înlocuirii unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate din alt factor. Ea este condiţionată de substituirea mai multor nevoi şi de utilizarea raţională a resurselor limitate (rare). Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot fi utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi proporţii.
Pentru a mări recolta de struguri, pot fi utilizate diferite metode, variind cantitatea şi calitatea factorilor de producţie: de a mări viile, de a folosi butaşi de selecţie, de a angaja lucrători suplimentari, de a moderniza baza tehnico-materială, de a perfecţiona organizarea şi motivarea muncii.

Legea randamentelor neproporţionale În vederea utilizării eficiente a factorilor de producţie, alături de Legea creşterii costurilor alternative, este necesar de luat în consideraţie şi Legea randamentelor descrescătoare (mai precis, neproporţionale) a factorilor de producţie. Această lege a fost formulată pentru prima dată de fiziocratul A. M. Turgot (în legătură cu exploatarea de tip agricol) şi, de asemenea, se bazează pe substituirea parţială a resurselor. Urmărind scopul creşterii volumului de producţie, nu putem manipula doar cu o varietate de resurse – apar disproporţii (cantitative şi calitative) între resursele economice, ceea ce se expune negativ asupra productivităţii lor.
78

De exemplu, este imposibil de a mări permanent recolta unei sau altei culturi doar pe calea extinderii suprafeţelor însămânţate, fără a schimba numărul lucrătorilor, cantitatea şi calitatea tehnicii agricole, fără a perfecţiona tehnologia. Este imposibil de a mări permanent producţia tricourilor în cadrul unei încăperi (fără a schimba tehnologia) numai pe contul creşterii numărului de cusătorese.

Principiul marginalităţii Pentru determinarea dependenţelor între două mărimi economice diferite se utilizează pe larg principiul marginalităţii: productivitate marginală, randament marginal, rată de substituţie marginală.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie exprimă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv. Totodată, toţi ceilalţi factori de producţie rămân neschimbaţi.

Utilizând mărimile marginale, putem formula mai exact Legea randamentelor neproporţionale a factorilor de producţie: în cazul volumelor fixe ale unor resurse (de exemplu, capital, pământ), este diferit rezultatul (produsul marginal) obţinut de la fiecare unitate suplimentară de factor variabil (muncă). Vom demonstra acţiunea Legii respective printr-un exemplu simplificat – atunci când costurile pentru capital rămân constante, volumul producţiei creşte numai pe contul majorării numărului de lucrători (factorul „muncă”). Randamentul fiecărui lucrător suplimentar este diferit: la început creşte, de la 35 unităţi de producţie până la 55 unităţi, apoi scade. Numărul optimal de lucrători în cazul dat constituie trei oameni. Prezenţa celui de-al patrulea lucrător, din cauza dezechilibrului între factorul "muncă" şi "capital", contribuie foarte puţin la sporirea producţiei.

79

Tabelul 4.2 Dinamica volumului de producţie la schimbarea cheltuielilor de muncă
Cheltuieli de Cheltuieli de muncă capital 0 1 2 3 4 const. Volumul de producţie (unităţi) 0 35 45 80 55 135 30 165 Produsul marginal (unităţi) 35

Aşadar, acţiunea Legii randamentelor neproporţionale (descrescânde) se explică prin faptul că factorii de producţie nu sunt perfect substituibili. Această Lege are o importanţă practică esenţială. Ea trebuie luată în consideraţie în procesul combinării factorilor de producţie cu scopul sporirii producţiei. Funcţia de producţie Funcţia dată reprezintă instrumentul ce demonstrează dependenţa producţiei de volumul factorilor de producţie, atraşi şi utilizaţi. Ea pune în evidenţă faptul că un volum de producţie (Q) este în funcţie de diferite combinaţii de factori de producţie, în condiţiile tehnologiei date (N – pământ, L – muncă, K – capital): Q = F (N, L, K). Pentru producerea volumului dat de producţie cu scopul minimizării costurilor, se utilizează substituirea resurselor, înlocuirea resurselor scumpe cu altele mai ieftine, utilizarea tehnologiilor mai eficiente.
80

În procesul alegerii economice se mizează pe decizii eficiente. Noţiunea "eficienţă economică" presupune folosirea resurselor economice cu cel mai redus cost de producţie, iar consecinţele economice urmează să fie cele mai benefice. În acest caz, resursele economice sunt folosite cu o productivitate şi la o intensitate maximă. În esenţă, eficienţa economică se determină prin raportul efectelor obţinute la eforturile depuse (relaţia "eforturi-efecte"), iar în contextul activităţii economice – prin evaluarea relaţiei "costuri-beneficii". Comportamentul raţional al agenţilor economici presupune: obţinerea unor rezultate maxime (cu acelaşi costuri se obţin volume mai mari de producţie) sau reducerea la minimum a costurilor (producerea aceluiaşi volum de marfă cu costuri mai mici). Pentru evaluarea eficienţei economice se utilizează astfel de indicatori ca: Productivitatea muncii (în fond, există atâtea productivităţi câţi factori de producţie) caracterizează eficienţa, rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie „munca” şi se calculează prin numărul de unităţi de bunuri (Q) ce revine la o unitate de muncă (oră, zi, schimb): Q / L, unde L este durata de timp lucrată. Randamentul capitalului reflectă, pe de o parte, productivitatea utilizării capitalului şi se calculează prin raportul Q / K, unde K este cantitatea capitalului utilizat, iar pe de altă parte – efectele economice obţinute pe baza folosirii lui. Eficienţa producţiei se determină prin raportarea bunurilor produse către costurile agregate ale muncii sociale sau către factorii de producţie utilizaţi. Anume creşterea eficienţei producţiei asigură progresul social-economic în condiţiile resurselor limitate.

81

Rezumat " 1. Problema alegerii economice reprezintă problema fundamentală (generală) a organizării economiei – "raritatea resurselor". În situaţia în care resursele sunt limitate, iar nevoile – nelimitate, trebuie căutate soluţii economice mai avantajoase, selectate cele mai bune variante dintre toate alternativele posibile. 2. Concretizarea problemei alegerii se manifestă prin "triada" întrebărilor-cheie: ce? cum? şi pentru cine trebuie produse bunuri? 3. Procesul alegerii economice întotdeauna este însoţit de costul de oportunitate – costurile alternative, de mărimea cărora se ţine cont în luarea deciziei optimale. 4. Optimizarea alegerii economice înseamnă maximizarea utilităţii obţinute şi minimizarea "preţului sacrificiilor" – costurilor alternative. 5. În procesul de repartiţie a resurselor este necesar să se ţină cont de acţiunea Legii creşterii costurilor alternative: odată cu creşterea producţiei unui bun de acelaşi fel, la un moment dat, costurile pentru o unitate cresc şi acest lucru se explică prin neproducerea altui bun. 6. Resursele utilizate în activitatea de producţie sunt numite factori de producţie. Din această categorie fac parte factorii clasici (pământul, munca, capitalul, abilitatea antreprenorială) şi neo-factorii de producţie apăruţi în anii '70 în urma revoluţiei ştiinţifico-tehnice (tehnologii avansate, resurse informaţionale, inovaţii tehnico-ştiinţifice, "capitalul uman", forme mai eficiente de organizare şi management, noi modalităţi de satisfacere a nevoilor). 7. Datorită substituirii (alternativităţii) resurselor, ele pot fi utilizate pentru producţia bunurilor în diferite combinaţii şi în proporţii variate. Concomitent, e necesar să se ia în consideraţie acţiunea Legii randamentelor neproporţionale – Lege ce exprimă raportul între evoluţia producţiei obţinute şi
82

un factor variabil (de exemplu: munca) în unităţi suplimentare, ceilalţi factori (de exemplu: capital, pământ) rămânând constanţi. 8. Funcţia de producţie Q = F (N, L, K) reflectă dependenţa între volumul maximal de producţie (Q) şi diferite combinaţii ale factorilor de producţie în condiţiile tehnologice date (N – pământ, L – muncă, K – capital). Pentru producerea volumului de producţie dat, în vederea minimizării costurilor, se practică înlocuirea resurselor, excluderea resurselor scumpe. TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE alegere economică, costuri alternative şi Legea creşterii lor, posibilităţi de producţie, curba transformării, frontiera posibilităţilor de producţie, factorii de producţie clasici (pământ, muncă, capital, abilitatea antreprenorială), neofactorii de producţie (tehnologii avansate, inovaţii tehnicoştiinţifice, "capital uman", forme noi de organizare a muncii), Legea randamentelor neproporţionale.

• •

Adevărat – Fals: Întrebările economice definitorii – "Ce, cum şi pentru cine trebuie de produs?" – reprezintă concretizarea problemei alegerii şi există numai în ţările cu economie de piaţă. Curba transformării demonstrează importanţa alternativelor de producţie ale societăţii în condiţiile ocupării (utilizării) depline a resurselor. Criteriul eficienţei economice înseamnă maximizarea (cu orice preţ) a volumului de producţie. Productivitatea muncii caracterizează durata şi rezultatele muncii.

83

Părerea D-voastră? "Capitalul uman" reprezintă un lucrător calificat, cu cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi? Cui îi aparţine acest capital? • Pe acţiunea cărei legi se baza F. Vieser, afirmând: "... producând un tip de bunuri, noi pierdem posibilitatea utilizării resurselor necesare producerii lui la fabricarea altor bunuri". Aduceţi exemple din practica reală. • Legea randamentelor neproporţionale acţionează în funcţie de resursele informaţionale? • De ce unele categorii de oameni sunt mai rezervaţi atunci când este vorba despre implementarea rezultatelor progresului tehnico-ştiinţific în economie?

Indicaţi variantele corecte de răspuns: La factorii de producţie se referă: 1) pământul; 2) personalul de producţie; 3) patenta pentru produsul nou; 4) frigiderul (de uz casnic); 5) licenţa pentru producere; 6) creditul bancar. • Care este poziţia economiei naţionale în stadiul de criză relativă cu curba posibilităţilor ei de producţie: 1) se deplasează spre stânga, "în interiorul" curbei; 2) este plasată pe curbă; 3) se deplasează spre dreapta, "în afara" curbei? • Arătaţi costul alternativ al contractului D-voastră pentru studii, încheiat cu instituţia de învăţământ. 1) ceea ce a fost sacrificat pentru a plăti studiile; 2) remunerare înaltă după finisarea studiilor;

84

3) refuzul de a studia în altă instituţie; 4) cheltuielile de transport pentru drum la studii. • Legea randamentelor neproporţionale este importantă: 1) numai pentru firmele începătoare; 2) de pe poziţiile utilizării raţionale a resurselor; 3) numai pentru societăţile pe acţiuni; 4) în procesul combinării resurselor. • Comportamentul raţional al agenţilor economici presupune: 1) coraportul costurilor şi rezultatelor; 2) eschivarea de la plata impozitelor; 3) fixarea preţurilor înalte pentru marfa lor; 4) instituirea monopolului în ramură. Calculaţi! Drept consecinţă a folosirii utilajului nou, numărul lucrătorilor ocupaţi în producţia bunului dat s-a micşorat de 1,5 ori, iar productivitatea muncii a crescut de 3 ori. Determinaţi variaţia volumului fizic de producţie. Întrebări pentru discuţie: • De ce necesitatea teoriei economice este legată de raritatea resurselor? • Este aplicabilă pentru procesul alegerii economice opinia: "ceva pierzi, ceva găseşti"? Cum se determină pierderile, sacrificiile economice? • Există alternative economice în activităţile noastre cotidiene?
• •

Tematica referatelor şi eseurilor economice: Problema alegerii economice: universalitatea şi specificul concret-istoric. Neo-factorii producţiei contemporane şi particularităţile lor.
85

Capitolul 5 SISTEMUL ECONOMIC: CARACTERISTICA ŞI MECANISMUL EVOLUŢIEI 5.1. Esenţa şi componentele sistemului economic Abordarea sistemică a activităţii sociale Sistemul reprezintă o totalitate de elemente care se află în interacţiune şi formează o unitate distinctă.
Imaginea sistemului este pe larg utilizată în diferite domenii: în fizică şi mecanică (sistemul de transport, sistemul de ore), biologie (toate fiinţele vii sunt sisteme specifice "fine"). De asemenea, poate fi utilizată şi în cazul mediului ambiant (sistemul ecologic).

Abordarea sistemică este valabilă şi pentru caracterizarea vieţii sociale. Activitatea socială reală nu se reproduce "pe părţi", ci ca un tot întreg, ce constă din diferite procese contradictorii, legături şi elemente.
În economie, principiile analizei sistemice se utilizează din jumătatea a doua a sec. XX, odată cu apariţia ciberneticii economice. Abordarea economiei ca formaţiune sistemică integră permite efectuarea modelării şi gestiunii proceselor social-economice.

Sistemele social-economice sunt destul de complicate şi dificil de administrat din considerentele că, în calitate de subiect şi obiect, apare omul cu multitudinea schimbătoare de nevoi, interese, motivaţii ale comportamentului. Dat fiind faptul că viaţa socială este multilaterală, ea se divizează în subsisteme: economice, politice, sociale (în sensul îngust al cuvântului), juridice, ideologice, social-familiale. Ordinea concretă istorică în societate este determinată de sistemul instituţional (Vezi Cap.5.5).
86

Subsistemul economic Subsistemul politic
SISTEMUL INSTITUŢIONAL

Subsistemul social

Subsistemul juridic

Subsistemul social-familial Subsistemul cultural şi moral

Figura 5.1. Structura sistemului social
Fiecare din sferele de activitate indicate mai sus se deosebeşte prin obiective şi funcţii specifice, printr-o autonomie relativă şi legităţi particulare de dezvoltare. În acelaşi timp, toate subsistemele sunt părţi componente ale unui tot „întreg" – sistem social unic. Delimitarea sferelor respective este convenţională, deoarece există o corelare integră între procesele sociale, economice şi politice.

Procesele sociale din fiecare ţară îşi au specificul lor aparte. Anume tipul de subordonare şi caracterul interacţiunii subsistemelor funcţionale, ca elemente ale unui tot întreg (a unei entităţi), condiţionează particularităţile naţionale ale sistemului social-economic şi dinamica lui istorică.
87

Subsistemul economic, asigurând fundamentele materiale ale activităţii umane, are prioritate în ierarhia subsistemelor funcţionale. Starea economiei, în mare măsură, determină "calitatea" sistemului social în întregime. Totodată, asupra economiei influenţează procesele ce au loc în diferite domenii (legislaţie, politică, ideologie). Reieşind din cele expuse, în ştiinţă şi în practică este actuală cercetarea interacţiunii organice a economiei cu alte sfere ale activităţii sociale. În caz contrar, reprimând unele subsisteme funcţionale, putem observa dezintegrarea formaţiunii sociale în întregime.
Remarcă istorică În viziunea noastră, procese analogice au determinat eşecul socialismului real. Subsistemul politic, dominant în societate, statul (instituţional reprezentat de partid) a subordonat intereselor şi obiectivelor sale toate sferele activităţii umane (inclusiv economia), lezând funcţiile ei proprii. Sub presiunea multiplelor probleme, şi subsistemul politic şi-a pierdut viabilitatea. Alături de deformările de ordin intern ale socialismului real se aprofunda dezechilibrul în corelaţia cu mediul ambiant (sub formă de agravare a problemelor ecologice, de epuizare a resurselor naturale, a deficitului produselor alimentare). Poziţiile lagărului socialist pe arena mondială cedau din an în an: atât în competiţia economică şi în relaţiile financiare, cât şi în plan militar. În consecinţă, sistemul socialismului real, afectat de criza adâncă (internă şi externă), şia pierdut capacităţile de autoorganizare şi reproducere, distrugându-se.

Caracteristica generală a sistemului economic Sistemul economic e definit ca un ansamblu de relaţii între oameni ce vor determina modul de organizare şi funcţionare a activităţii economice şi sociale a unei ţări. Sistemul economic vizează felul de utilizare a resurselor economice; relaţiile instituţiilor, organismelor şi altor elemente ale suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin intermediul cărora se desfăşoară activitatea economică.
88

După modul de organizare şi constituire la nivelul statului, economia se manifestă ca un sistem concret-istoric de asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente expuse într-un ansamblu, corespunzător unei ordini ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii elementelor.
Ceea ce înseamnă că nu există economie "la general": ea întotdeauna a fost "legată" de timp şi spaţiu (de exemplu, economia SUA în anii 30 ai sec. XX; economia postsocialistă a Republicii Moldova).

Elementele fundamentale ale sistemului economic sunt: • forţele de producţie; • relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor activităţii economice; • formele de organizare a activităţii economice; • modurile de coordonare a proceselor social-economice.
"Economia fiecărei ţări este un sistem mare, în care se înscriu multe tipuri de activităţi, şi fiecare verigă, componentă a sistemului poate exista doar din considerentele că primeşte ceva de la alţii, adică se găsesc în legătură şi interdependenţă de alte verigi". (Laureatul Premiului Nobel, V. Leontiev)

Este important că toate elementele sistemului sunt relativ autonome şi îndeplinesc funcţiile "sale" specifice. Interacţiunea lor se deosebeşte prin discordanţă înaltă, care apare ca sursă internă de dezvoltare a sistemului. Economistul şi sociologul Werner Sombart a caracterizat sistemul economic prin trei elemente: sensul lui, adică obiectivele şi mobilurile predominate ale activităţii economice; forma sa de existenţă, adică instituţiile care definesc relaţiile dintre subiecţii lui; substanţa acestuia, adică tehnica şi tehnologiile existente care determină modul de combinare a factorilor de producţie şi
89

modul de coordonare a activităţii economice. Asupra stării concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr enorm de factori atât interni, cât şi externi. Această dependenţă funcţională poate fi exprimată matematic: SE = f (A, B, C, D ...), unde: SE – sistemul economic; A,B,C,D – determinantele lui (resurse naturale, cantitatea şi calitatea resurselor de muncă, nivelul tehnic şi tehnologic, mediul instituţional etc.). Varietatea factorilor dezvoltării economice şi a variantelor de combinare inevitabil duce la pluralismul sistemelor economice naţionale (Vezi Cap.7). Circuitul economic În calitate de personaje ale sistemului economic se prezintă agenţii economici – subiecţii care exercită funcţii specifice, au scopuri şi motive determinate în activitatea economică. Agenţii economici se deosebesc prin funcţiile îndeplinite, modul de folosire a factorilor de producţie, comportamentul lor în economia de piaţă, formele de organizare a activităţii. Noţiunea de agent economic nu se identifică cu cea de subiect de proprietate. Ultimii au existat întotdeauna, în timp ce agenţii economici agregaţi se manifestă numai în economia de piaţă modernă. Din această categorie fac parte: – "microsubiecţii" – unităţile economice simple: indivizii, familiile, firmele; – "macrosubiecţii" – unităţile economice complexe: sindicatele (asociaţia lucrătorilor unei profesii), ramurile (grupe de firme de acelaşi profil), patronatul (uniunea patronilor), statul (totalitatea structurilor şi organizaţiilor centralizate). Agenţii economici se află în relaţii multiple, contacte permanente şi interdependenţe riguroase. Ei sunt organic legaţi de sistemul distribuirii sociale a muncii, "deservesc" diferite fluxuri reale (materiale) şi monetare.
90

Totalitatea fluxurilor reale (materiale) şi monetare între agenţii economici (reluarea activităţii economice comune) formează circuitul economic.

FR3
FR4

PIEŢELE SATISFACTORILOR
FM3 FM4

FR3

FR4 FAMILII (MENAJE)

SOCIETĂŢI COMERCIALE PRODUCĂTOARE
FM2 FM1

FR2
FR2

FR1

PIEŢELE PRODFACTORILOR FR1

Figura 5.2. Circuitul economic general (de bază) În figura 5.2. este conceput modelul celor mai importante relaţii de schimb dintr-o economie. În figură, fluxurile reale sunt surprinse cu liniile exterioare îngroşate, după cum urmează: FR1= oferta de factori, de resurse făcută de familii; FR2 = achiziţiile de resurse efectuate de societăţile producătoare de bunuri marfare nonfinanciare; FR3 = oferta de bunuri de consum realizată de producătorii de marfă; FR4 = cumpărările de bunuri de consum de către familii; În ceea ce priveşte fluxurile monetare, acestea sunt sugerate prin liniile interioare întrerupte, astfel:
91

FM1 = plăţile efectuate de societăţile comerciale în contul factorilor de producţie achiziţionaţi; FM2 = încasările, veniturile obţinute de familii în schimbul serviciilor factorilor implicaţi; FM3 = cheltuielile de consum realizate de familii în contul cumpărărilor de bunuri pe piaţa satisfactorilor; FM4 = încasările societăţilor comerciale din vânzarea bunurilor de consum (N.Dobrotă, Economie politică, Bucureşti,1997, p.69). 5.2. Evoluţia sistemelor economice: tendinţe, dezvoltarea „neliniară” Discordanţa din dezvoltarea sistemului Pentru interpretarea naturii evoluţiei economice, vom examina logica internă a evoluţiei sistemului. Conform teoriei generale a sistemului, el este determinat obiectiv prin esenţa şi funcţiile lui. Premisele determinante ale formării sistemului sunt: – scopul determinat al funcţionării; scopul comun integrează, uneşte toate elementele sistemului; – structurarea, prezenţa structurilor organizatorice ce reglementează interdependenţele elementelor sistemului; – auto-reglementarea – reglementarea internă este îndreptată spre stabilitatea sistemului; – dinamismul şi instabilitatea – capacitatea de adaptare (la noile condiţii) şi dezvoltare continuă; – complexitatea – prezenţa legăturilor inverse (pozitive şi negative) şi a elementelor duble; – schimbul informaţional – existenţa reţelei de comunicare şi transmitere a semnalelor elementelor sistemului; – raportul sistemului cu mediul extern.
92

Reproducerea echilibrată a premiselor determinate şi, respectiv, a sistemului reprezintă un proces complex şi contradictoriu. Fiecare sistem se deosebeşte prin natura şi tendinţele contradictorii de dezvoltare: spre unire şi separare; spre centralizare şi descentralizare, spre stabilitate şi instabilitate, spre inerţie şi dinamism.
Excurs "în ştiinţă" *** Dinamica dezvoltării sociale este reflectată în ştiinţă destul de contradictoriu. Printre concepţiile evoluţiei umanităţii se evidenţiază: – teoriile dezvoltării, în două varietăţi: dezvoltarea determinantă "uniliniară" a lui K. Marx, I. Schumpeter) şi dezvoltarea "multiliniară" (adepţii lui K. Marx); – teoriile geneticii, conform cărora societatea se deplasează de la o treaptă la alta prin intermediul transmiterii "codului genetic" neschimbat (A. Smith, K. Menger) sau transformat (T. Malthus, T. Veblen). Actualmente, în scopul reflectării adecvate a legităţilor dezvoltării sociale, se „împrumută” principiile teoretice, elaborate în funcţie de mişcarea sistemelor naturale. Utilizarea principiilor metodologice interdisciplinare este legitimă, deoarece în comportamentul formaţiunilor complexe naturale şi sociale există analogii profunde. Astfel, oricărui tip de sisteme complexe îi sunt caracteristice unele trăsături şi procese universale, ca: evoluţia, stări de tranziţie, principii de ordonare ierarhice, prezenţa legăturilor inverse, dezvoltarea neliniară. În studiul dinamicii sociale este bine venită utilizarea "arsenalului" ştiinţific al teoriei dezvoltării neliniare, inclusiv a teoriei catastrofelor, care studiază mecanismul de mişcare a sistemului "prin salturi" şi condiţiile de păstrare a integrităţii sistemului. Este de perspectivă şi utilizarea principiilor sinergeticii, care studiază procesele autoorganizării – ordonării interne a sistemelor complexe. În ştiinţa contemporană, autoorganizarea este concepută ca organizarea spontană de autoconstituire, adică formarea structurilor spaţiale, de timp, sau funcţionale din contul interacţiunii colective a elementelor interne, fără o acţiune externă specifică.

93

Caracterul neliniar al dezvoltării economice Sistemul economic, ca şi orice alt sistem, în mişcarea sa este supus tendinţelor contradictorii. Pe de o parte, lui îi este caracteristică tendinţa de "autopăstrare", stabilitate şi echilibru: coordonarea şi echilibrul costurilor şi rezultatelor producţiei, coraportul cererii şi ofertei, stabilitatea financiară şi a ritmului producţiei. Pe de altă parte, odată cu schimbarea condiţiilor interne de funcţionare a sistemului economic şi a cerinţelor mediului extern, sunt inevitabile modificările lui (de la "cosmetice" până la radicale). În esenţă, evoluţia sistemului economic reprezintă soluţionarea istorică a stărilor de dezechilibru în sfera asigurării sociale şi apare ca o reflectare a interacţiunii dialectice a procesului de producţie şi consum. Apariţia şi sporirea necesităţilor noi, în cazul incapacităţii satisfacerii lor de către sistemul economic, va provoca neapărat apariţia noilor tehnologii, relaţii şi forme economice. producţie

<---------------------------------Ð
evoluţia sistemului economic

consum

Figura 5.3. Izvoarele evoluţiei economice În evoluţia sistemului social-economic pot fi evidenţiate două tendinţe: formarea ordinii social-economice noi şi păstrarea ordinii "vechi". Alternarea periodică a acestor tendinţe este în conexiune cu diferite stări ale sistemului (foarte instabilă şi aproape de echilibru) şi se manifestă printr-un caracter neliniar, ciclic al dinamicii social-economice.

94

Excurs "în ştiinţă" *** Funcţionarea relativ constantă a formaţiunii socialeconomice caracterizează starea "staţionară" a sistemului, când se menţin neschimbate echilibrul şi reproducerea. Sub influenţa schimbărilor interne şi externe, apare starea de dezechilibru al sistemului, care, până la un timp oarecare, se poate autoreproduce (de exemplu, economia sovietică cronic deficitară). Calităţile de adaptare ale sistemului social-economic la noile condiţii de funcţionare formează un "cadru" convenţional. Cu alte cuvinte, posibilităţile de reproducere ale sistemului existent sunt limitate de potenţialul lui de auto-organizare. Odată cu atingerea nivelului său critic (de pe poziţiile gestiunii interne), sistemul devine "sensibil" la orice influenţă. Depăşirea acestei limite înseamnă distrugerea ordinii sociale stabilite, are loc dezintegrarea sistemului social-economic şi se întrerupe mişcarea liniară. Dezvoltarea neliniară a sistemelor complexe semnifică alternativitatea, diversitatea viitoarelor traiectorii. Dar "tranziţia prin salturi" a societăţii la un alt tip de formaţiune şi la o cale nouă de dezvoltare social-economică se efectuează în cadrul "câmpului de posibilităţi" al sistemului. Procesul depinde de structurile lui şi de mecanismul de autoorganizare.

Odată cu distrugerea potenţialului de autoorganizare în cadrul ordinii social-economice formate, precum şi odată cu epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună, adecvată condiţiilor (interioare şi exterioare) noi. 5.3. Economia de tranziţie şi indicii ei O etapă firească în istoria evoluţiei omenirii o reprezintă economia de tranziţie. Ea caracterizează starea intermediară, "inter-sistemică", căreia îi sunt specifice instabilitatea şi dualitatea proceselor: pe de o parte, distrugerea "vechiului", pe de altă parte – construirea "noului". Esenţa economiei de tranziţie, "inter-sistemice" o constituie transformările calitative ale forţelor şi relaţiilor de producţie.
95

Pentru economia de tranziţie este caracteristic mediul multiformaţional contradictoriu, în care coexistă forme de activitate economică din sistemul trecut şi cel viitor. De asemenea, se întâlnesc şi forme "intermediare". Între formele noi, ce se dezvoltă, şi cele "vechi", reproduse din inerţie, se desfăşoară "lupta contradicţiilor".
Pentru notiţe *** În economia de tranziţie, în comparaţie cu sistemul economic format, lipseşte mecanismul ce asigură reproducerea pe fundamente proprii, nu se atinge dezvoltarea progresivă a capacităţilor de producţie. Bifurcarea (ramificarea) sistemului se manifestă în dezvoltarea conflictuală şi imprevizibilă. Soluţionarea contradicţiei fundamentale este însoţită de dezvoltarea preferenţială anume a formulelor noi. În caz contrar, predominarea reproducerii formelor "vechi" blochează dezvoltarea progresivă a societăţii.

La concret, procedeele istorice de transformare a sistemelor sociale sunt foarte variate: de la evoluţie până la revoluţie. Formele revoluţionare expresive pot fi întâlnite pe larg răspândite în cadrul schimbării sistemului politic. De exemplu, stabilirea socialismului în unele ţări, conform teoriei marxiste a "capitalismului muribund", era însoţită de acapararea puterii prin revoluţii politice. Dar majoritatea reformărilor radicale, inclusiv în sfera economică, din cauza conservatismului şi inerţiei comportamentului uman, se efectuează pe cale evoluţionistă, prin acumularea treptată a elementelor noului sistem.
Transformările postsocialiste, după importanţa lor istorică, scară la care au avut loc şi după conţinut, sunt atribuite celor revoluţionare, indiferent de faptul că ele s-au format în "adâncurile socialismului" şi au avut loc, de regulă, pe cale paşnică. Caracterul "revoluţionar" al tranziţiei contemporane se manifestă prin schimbul orânduirii politice, diminuarea (în multe ţări) a puterii de stat; dinamica instabilă a proceselor socialeconomice; transformări radicale ale institutului proprietăţii, confruntări sociale şi înstrăinare.

96

Economia de tranziţie, ca etapă în care societatea se află între "vechiul – trecut" şi "noul – viitor", reprezintă un fenomen universal în istoria mondială. Dar, la fiecare etapă a civilizaţiei, "tranziţia" socială capătă conţinut specific. Astfel, nu pot fi comparate, după esenţa lor, sistemele sociale ce se află "în tranziţie": de la orânduirea feudală la capitalism, de la stadiul industrial de dezvoltare la cel informaţional, de la economia administrativă de comandă la economia de piaţă. În secolul XXI, pe fundalul provocărilor istorice ce pun în pericol viitorul umanităţii, o necesitate vitală reprezintă tranziţia globală (la scară mondială) spre o calitate nouă a activităţii umane sociale, spre dezvoltare şi securitate. Ea este însoţită de mişcarea spre societatea postindustrială şi informaţională. Ţările ex-socialiste, începând cu anii ‘90 efectuează o tranziţie deosebită, care nu are analogie istorică: ele se "mişcă" (cu diferite viteze şi rezultate) de la economia planificată, administrativă de comandă la economia mixtă, social orientată, de la autoritarismul de partid la democraţia reală. 5.4. Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare a sistemului Activitatea economică implică totalitatea costurilor. Unele apar în procesul de producţie şi sunt legate de restructurarea, transformarea resurselor economice în bunuri necesare societăţii. Din aceste considerente, ele sunt numite costuri de producţie sau costuri de transformare. Costurile respective constau din totalitatea cheltuielilor efectuate de către o întreprindere pentru a produce bunuri în expresie bănească (cheltuielile pentru achiziţionarea materiei prime, pentru procurarea şi exploatarea tehnicii, pentru achitarea salariilor etc.). Alte cheltuieli se referă la menţinerea "ordinii" în sistemul economic şi asigurarea legăturilor de coordonare între agenţii
97

economici. Acestea sunt costurile de tranzacţie, care reprezintă cheltuieli de interacţiune ale agenţilor economici şi sunt legate de încheierea acordurilor sau transmiterea drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul. R. Matthews susţine că: "costurile de tranzacţie constituie acele cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract ex ante şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex post, ele fiind astfel opuse costurilor de producţie, care sunt cheltuieli necesare pentru executarea unui contract" (Matthews R. "The Economics of Institutions and the Sources of Growth", Economic Journal, 1996, p.906.). Categoria "tranzacţie" caracterizează diferite aspecte ale afacerii: schimbul de mărfuri, schimbul cu diferite varietăţi de activitate sau cu obligaţiuni juridice. Costurile date sunt legate de interacţiunea subiecţilor economici şi necesitatea respectării regulilor de comportament acceptate în societate.
Pentru prima dată termenul "costuri de tranzacţie" a fost propus în anul 1937 de savantul american R. Coase în lucrarea Natura firmei. Cercetări mai ample au fost efectuate în anii ‘60 ai sec. XX.

Costurile de tranzacţie cuprind următoarele elemente de bază: • cheltuieli de informare (despre partenerii de afaceri, variante eficiente de încheiere a contractelor, cheltuieli de timp şi resurse pentru selectarea informaţiei despre preţuri, calitate etc.); • cheltuieli de negociere şi semnare a contractelor (cheltuieli în vederea înţelegerilor, serviciilor intermediarilor şi legalizării contractelor); • cheltuieli de evaluare (a proprietăţilor utile şi calităţii, a pierderilor provocate de greşeli etc.); • cheltuieli de definire şi apărare a dreptului de proprietate (cheltuielile legate de determinarea subiectului şi obiectului proprietăţii, apărarea
98

proprietăţii private, ordinii de drept, adică de utilizarea serviciilor organelor de justiţie); • cheltuieli legate de comportamentul oportunist al agentului (cheltuieli legate de încălcarea şi nerespectarea condiţiilor contractului; înşelăciune, furt, escrocherii etc.). Costurile de tranzacţie sunt inevitabile în funcţionarea sistemului economic. Acestea reprezintă cheltuieli de "exploatare", care sunt la fel de fireşti ca şi fenomenul "fricţiunii" în fizică.
Potrivit lui George Stigler, „lumea cu costuri de tranzacţie nule este la fel de ciudată ca şi lumea fizicii fără forţele de fricţiune”.

Orice societate este interesată în diminuarea tuturor tipurilor de costuri: atât transformaţionale, cât şi tranzacţionale. Aceasta explică cercetările permanente şi evoluţia istorică a formelor şi normelor de organizare a activităţii economice. 5.5. Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea economiei Instituţiile ca fenomen social În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă primordială are "instituţionalizarea", datorită căreia se menţine ordinea stabilită.
Termenul "instituţie" are un conţinut multilateral. În lucrarea de faţă, această noţiune este reflectată în sens larg "cumulativ" ca: totalitatea normelor, regulilor, procedurilor şi mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni.

După esenţa lor, instituţiile reprezintă "regulile jocului" în societate. Ele reglementează normele şi structurile relaţiilor sociale, funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul drepturilor şi obligaţiunilor individului, mecanismul
99

interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare şi tipul de coordonare a proceselor sociale.
Excurs "în ştiinţă" *** "Regulile de joc" acceptate formează modul de gândire şi standardele comportamentului în societate. Subiecţii sociali, îndeplinind unele "roluri", real respectă funcţiile instituţionale prescrise şi motivele comportamentului. Respectarea normelor externe face acţiunile agenţilor economici mai hotărâte şi mai determinate, contribuie la realizarea concordanţei în activităţile comune. Instituţiile, aidoma, „codului genetic” în biologie, îndeplinesc un rol analogic în evoluţia social-economică. Posedând "continuitate" (stabilitate în timp), ele îndeplinesc în societate rolul unui mecanism specific de transmitere a informaţiei şi asigură succesiunea istorică de dezvoltare. Instituţiile reglementează şi "orientează" activitatea umană a societăţii.

Instituţii formale şi informale Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică, particularităţi regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au afirmat instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase, etica şi principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică şi selectarea naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, deseori, chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare. Chişinău, 2001, p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea istorică în dezvoltarea social-economică şi specificul naţional. În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se completează cu instituţii formale – reguli "scrise", care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea economică. Din acestea fac parte: normele legislative (regulile
100

dreptului de proprietate, reglementări privind susţinerea concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii formate pentru asigurarea controlului respectării regulilor "scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un rezultat al activităţii subiective a oamenilor. Dacă instituţiile determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci institutele reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv. Organizaţiile includ: 1) grupuri politice (partide, guvern, parlament); 2) grupuri economice (firme, sindicate, patronate); 3) grupuri sociale (familia, biserica). Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum demonstrează experienţa empirică, în mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale.
Pentru notiţe *** Stabilirea reală "a echilibrului instituţional" se complică din motivul că multitudinea normelor de comportament se creează la diferite nivele şi cu diferite ritmuri. Referitor la "viteza" restructurărilor instituţionale, savantul american D. North susţinea că: "dacă instituţiile formale pot fi schimbate într-o noapte, atunci instituţiile informale, de obicei, se schimbă doar treptat ... din aceste considerente, schimbările revoluţionare niciodată nu sunt atât de revoluţionare cum şi-ar fi dorit adepţii lor".

Diversitatea funcţională a instituţiilor Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor. Astfel, sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează adoptarea şi implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea veniturilor şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur" politice determină forma organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea societăţii reprezintă funcţiile instituţiilor ideologice. Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este destul de relativă – ele, fiind elemente
101

componente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe complexe. Mai mult, una şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite sfere ale activităţii umane. În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al subiecţilor, inclusiv motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică. Din aceste considerente, "calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea reciprocă a instituţiilor – reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a societăţii. "Pivotul instituţional" şi importanţa lui În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină sistemul intern – "carcasa" societăţii. Schematic, sistemul social, în integritatea subsistemelor principale (economic, politic, ideologic), poate fi reprezentat în forma de piramidă specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii, laturile - de domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane, iar baza – de mediul (material-tehnologic) de trai.

SISTEMUL INSITUŢIONAL
MEDIUL DE TRAI MATERIAL-TEHNOLOGIC

Figura 5.3. Structurarea sistemului social
102

"Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie, care, alături de limitarea resurselor şi tehnologiilor, limitează scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi de toate este vorba de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa individuală şi socială a instituţiilor informale (a normelor "nescrise") şi stereotipurilor de comportament. De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele, organele de conducere), aspirând la un comportament previzibil, "normal", preferă să urmeze stereotipurile de "rutină" stabilite anterior. O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă instituţiile formale. Dar, totodată, atunci când legile, structurile există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de asemenea, poate fi urmărit efectul inerţiei. Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin intermediul evoluţiei spontane a normelor informale de comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii conştiente (deseori, cu întârziere şi greşeli) a regulilor şi structurilor formale, aprobate la nivel legislativ (instituţii formale). În dinamica istorică, normele şi regulile "convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de inconsecvent. Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui D. North, "oamenii, pe parcursul întregii istorii, au obţinut ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor". (D. North. Институты, институциональные изменения и функционирование экономики. М., 1998, с.7). Concretizăm – doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a planetei în întregime, este o ordine de convieţuire ineficientă, antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de securitate şi a neîncrederii populaţiei în viitorul său. În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai complicat, sub povara problemelor globale acute, societatea contemporană este nevoită să activizeze procesul de căutare a instituţiilor „perfecte” atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.
103

Rezumat " 1. Economia – totalitatea elementelor în interacţiune, ordonate în modul stabilit. Din acestea fac parte: forţele de producţie; relaţiile social-economice; formele de organizare a economiei; modurile de coordonare a proceselor social-economice. 2. Economia ca subsistem funcţional specific se dezvoltă în interdependenţă cu alte subsisteme ale societăţii (politic, legislativ, social, instituţional). Această corelaţie trebuie să se reflecte şi în cercetările economice. 3. Reluarea permanentă a activităţii economice comune a subiecţilor, ce interacţionează între ei, formează "circuitul economic". 4. Sistemul economic, în dezvoltarea sa, este supus tendinţelor contradictorii. Pe de o parte, îi este caracteristică tendinţa de "autopăstrare" – stabilitate şi echilibru, pe de altă parte, tendinţa de perfecţionare şi dezvoltare, în legătură cu schimbarea condiţiilor interne şi externe de funcţionare. Alternarea periodică a acestor tendinţe este legată de starea diferită a sistemelor (foarte dezechilibrată şi mai aproape de echilibru) şi se manifestă printr-un caracter neliniar, ciclic al dinamicii social-economice. 5. Odată cu distrugerea potenţialului autoorganizării şi cu epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are loc mişcarea obiectivă spre forme "noi" de activitate comună, adecvate schimbării condiţiilor (interne şi externe). 6. O etapă firească în istoria civilizaţiei o reprezintă sistemele de tranziţie, ce caracterizează starea intermediară, "inter-sistemică" a societăţii. Pentru ele sunt caracteristice instabilitatea şi dualitatea proceselor, transformări radicale în ceea ce ţine de forţele de producţie şi relaţiile de producţie.
104

7. În clasificarea sistemelor economice, se utilizează pe larg următoarele criterii: mecanismul de coordonare (tradiţional, descentralizat, centralizat, al sistemului mixt); "formaţiunile" – forma de proprietate şi obiectivele distincte ale dezvoltării sociale (comuna primitivă, sclavagistă, feudală, capitalistă şi socialistă); gradul de industrializare (preindustrială, industrială şi postindustrială sau societatea informaţională). 8. "Instituţiile", în sensul larg al cuvântului, reprezintă totalitatea normelor, regulilor, procedurilor, dar şi a mecanismelor de realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni. 9. Costurile exploatării sistemului sunt definite drept costuri de tranzacţie. Aceste costuri sunt racordate la interacţiunea subiecţilor economici şi legate de perfectarea şi respectarea acordurilor şi afacerilor (tranzacţiilor). 10. Schimbările instituţionale poartă un caracter inseparabil în timp: societatea, fiind un sistem cu autoorganizare, este în căutări permanente în vederea constituirii sale perfecte. TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE sistem economic, agenţi economici, circuit economic, dezvoltare economică neliniară, diversitatea sistemelor economice, autoorganizarea sistemului, criterii de clasificare a sistemelor sociale, economie de tranziţie, costuri de tranzacţie, instituţionalizare, instituţii formale şi informale, "pivotul" instituţional al sistemului social. Adevărat – Fals: • Sistemul economic se prezintă exclusiv ca o construcţie ştiinţifică.
105

Natura duală a sistemului înseamnă îmbinarea tendinţelor conservatismului şi dinamismului. • Managementul sistemului economic poate fi intern (auto-reglementare) şi extern (din partea statului, organizaţiilor obşteşti, din străinătate). • În cazul coordonării raţionale a acţiunilor agenţilor economici, costurile de tranzacţie sunt nule.

Părerea D-voastră? Ce înseamnă "circuit economic"? El se poate întrerupe? De ce auto-corectarea sistemului se reduce în condiţiile "tranzitorii"? • Este justă caracteristica costurilor de tranzacţie propusă de laureatul Premiului Nobel, Kenneth Arrow, de la Universitatea Stanford, precum că acestea sunt "costuri de exploatare a sistemului"? Cu ce tranzacţii sunt legate costurile respective? • De ce "urmarea propriului interes, nereglementat de instituţii adecvate, nu garantează nimic altceva decât haos"? (Lord Robins).
• •

Indicaţi răspunsul corect: • Componentele de bază ale sistemului economic sunt: 1) mijloacele de producţie; 2) relaţiile social-economice; 3) formele de organizare a activităţii economice; 4) mecanismul de reglementare a preţurilor. • Sistemele economice de tranziţie constituie: 1) o etapă firească în istoria civilizaţiei; 2) un fenomen unic, care are loc în ţările postsocialiste; 3) un sistem stabil şi previzibil după dinamica sa;
106

4) manifestarea tendinţei pentru dezvoltare, inerente sistemului. • Costurile de tranzacţie reprezintă: 1) o parte din costurile de producţie; 2) cheltuieli generate de comportamentul oportunist al agentului; 3) cheltuieli de informare; 4) cheltuieli în sfera schimbului, legate de transmiterea dreptului de proprietate. • Referitor la instituţii, sunt veridice afirmaţiile: 1) "reguli de joc" acceptate în societate; 2) norme şi structuri universale şi neschimbate; 3) "codul genetic" social, ce transmite informaţia şi asigură succesiunea istorică a dezvoltării societăţii; 4) fenomen ce nu are nimic în comun cu economia? Întrebări pentru discuţii: De ce sistemul economic este considerat artificial şi dificil de administrat? • Ce sistem economic se va consolida în Republica Moldova peste 10 ani? • "Dacă ar trebui să sfătuiesc popoarele din Estul Europei, afirmă J. K. Galbraith, aş insista, în primul rând, să nu supraaprecieze mecanismele pieţei". De ce? • După părerea lui J. K. Galbraith, "acel sistem economic este optim, care furnizează maximum din ceea de ce au nevoie oamenii". Sunt reale astfel de sisteme? Unde există ele?
• • •

Tematica referatelor şi eseurilor economice: Evoluţia sistemelor economice: etapele istorice de bază. Particularităţile şi vectorul "tranziţiilor" în lumea contemporană.

107

Capitolul 6 PROPRIETATEA – FUNDAMENT AL SISTEMULUI ECONOMIC 6.1. Proprietatea ca institut social
" ... economia politică califică proprietatea doar drept unul dintre cele mai puternice stimulente în vederea majorării avuţiilor ... " (J. B. Say)

În viziunea maselor, "proprietatea" este concepută drept ceva raportat la altceva sau la altcineva. Adică, indică posesia (apartamentul meu, ruda mea). De aici, reiese şi unele drepturi, şi posibilităţi. Din copilărie (începând cu o jucărie, o bomboană), înţelegem bine sensul dilemei "al meu" – "străin". Pe parcursul vieţii, tindem să înmulţim proprietatea noastră. De ce oamenii sunt atât de "însetaţi" de proprietate? Credem că interesul pentru proprietate este inerent omului şi se explică printr-un şir de circumstanţe: 1. Tendinţa spre bunăstare materială; 2. Dragostea de libertate, aspiraţia spre independenţă, autonomie în acţiuni şi opinii; 3. Dorinţa de a obţine un statut social înalt şi de a dispune de putere.
"Instinctul proprietăţii se înrădăcinează atât de adânc în natura omului, iar beneficiile oferite de aceasta sunt atât de mari, încât ea niciodată nu are nevoie de avocaţi teoreticieni" (Dicţionar de economie politică / Sub red. H. Higts).

Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor.
108

Pentru un om aparte, care locuieşte izolat (de exemplu, pentru Robinson), întrebarea despre proprietate (cui aparţine lucrul?) este lipsită de sens.

Noţiunea de "proprietate", în sens larg, înseamnă: ½ apartenenţa valorilor materiale şi spirituale unor subiecţi anumiţi; ½ drepturi juridice de apartenenţă; ½ relaţii economice dintre oameni, care se stabilesc în legătură cu însuşirea şi redistribuirea obiectelor proprietăţii. Fenomenul proprietăţii este necesar din punct de vedere obiectiv: el e condiţionat de raritatea bunurilor (resurselor, rezultatelor muncii, veniturilor). Cine are acces la bunurile rare, acela şi dispune de dreptul de proprietate asupra lor, are anumite drepturi şi posibilităţi. După rolul său, institutul proprietăţii se prezintă ca fundament al activităţii economice! Anume proprietatea (mai întâi asupra resurselor) se prezintă ca bază a puterii economice şi aliniază întregul sistem de relaţii social-economice. Ea determină formele de organizare a activităţii, "impune" modul de interacţiune dintre lucrători şi condiţiile de producţie, reglementează caracterul de repartiţie a bunurilor economice şi veniturilor în societate, influenţând nivelul de satisfacere a cerinţelor economice şi sociale ale oamenilor. Formele de proprietate predominante în societate determină particularităţile mecanismului de gestionare a activităţii economice, specificul relaţiilor dintre autorităţile economice şi politice, precum şi vectorul dezvoltării sociale. Structura proprietăţii Proprietatea reprezintă un fenomen complex şi, în felul său, chiar ipocrit (cu două feţe). Ea are conţinut economic intern ("nucleu") şi aspect juridic exterior ("mediul legislativ").
109

conţinutul economic ("nucleul") mediul legislativ Figura 6.1. Structura proprietăţii Nivelele economic şi juridic ale proprietăţii, în calitate de componente ale unui tot întreg, trebuie să fie adecvate şi să se completeze unul pe altul. Aspectele juridice ale proprietăţii caracterizează: ½ mişcarea, "circulaţia" patrimoniului; ½ distribuirea şi redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de cumpărare-vânzare a apartamentului, automobilului). Conţinutul economic al proprietăţii reflectă: ½ sursele şi mecanismul creşterii avuţiei; ½ principiile de distribuire a bunurilor materiale şi veniturilor; ½ cauzele diferenţierii în procesul de distribuţie a averii în rândul populaţiei. Latura juridică şi economică a proprietăţii se deosebeşte printr-o autonomie relativă. Totodată, este confirmat istoric că transformările juridice (formale) ale proprietăţii, de regulă, sunt precedate de dezvoltarea social-economică reală a societăţii şi de schimbarea relaţiilor de producţie. În primul rând, este vorba
110

despre schimbarea relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie. 6.2. Conţinutul economic al proprietăţii Subiectul şi obiectul proprietăţii În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu înstrăinarea-însuşirea bunurilor economice şi a veniturilor. Aceste relaţii caracterizează contactele între participanţii (subiecţii proprietăţii) la tranzacţiile ce ţin de "însuşireaînstrăinarea" anumitor obiecte. subiectul proprietăţii Í Ô relaţii Ó Î subiectul proprietăţii

obiectul proprietăţii Figura 6.2. Modelul relaţiilor de proprietate Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici: • indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice; • socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, societăţi pe acţiuni); • administraţiile publice de stat. Obiectul proprietăţii este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate: • imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport); • bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele, obiectele de consum);
111

active financiare (hârtiile de valoare, banii); forţa de muncă, talentul; rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale). Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare pentru activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru consum personal de către populaţie. Din punctul de vedere al dezvoltării societăţii, o importanţă primordială o au relaţiile de proprietate asupra condiţiilor materiale ale procesului de producţie, adică asupra mijloacelor de producţie. În context, sunt importante următoarele circumstanţe: • subiectul proprietăţii, care are tangenţă cu resursele, dispune de posibilitate reală de a-şi însuşi o parte din bunurile rare; • însuşirea reală depinde de gradul de utilizare productivă a mijloacelor de producţie. Este firesc ca posesorul proprietăţii să fie cointeresat într-o activitate eficientă. Iar utilizarea productivă a resurselor economice rare permite de a satisface mai amplu necesităţile oamenilor. În plus, aceasta are un rol pozitiv asupra progresului social în întregime. Pe parcursul istoriei civilizaţiei umane, autorităţile economice s-au bazat pe monopolizarea unor obiecte ale proprietăţii – a mijloacelor de producţie dominante (pământul, capitalul tehnic). În societatea contemporană, odată cu creşterea rolului cunoştinţelor informaţionale şi ştiinţifice, apar idei despre prioritatea proprietăţii intelectuale. Fără a contesta importanţa ei, remarcăm că efectul economic al proprietăţii intelectuale poartă un caracter intermediar şi se materializează prin aplicarea în activitatea economică practică a know-how, tehnologiilor şi tehnicii mai avansate. Din aceste considerente, şi în epoca contemporană un rol
• • •

112

deosebit îl joacă subiecţii ce monopolizează materializarea şi comercializarea ultimelor realizări ale ştiinţei (de exemplu, producătorii ultimelor generaţii în domeniul electronicii, medicamentelor – produse ce nu au analogie). Veniturile de la proprietate Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice. Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit.
În condiţiile pieţei clasice, gradul de realizare a acestei posibilităţi (mărimea venitului), într-o mare măsură, este determinat de nivelul cererii şi ofertei pe piaţa respectivă.

Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă, posesorul abilităţilor antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă. Obiectele proprietăţii Ó muncă Ð salariu Ñ Ð pământ Ð rentă Ï Ð capital Ð dobândă Ï Ô abilitate Ð profit Ò

Venituri de pe urma proprietăţii Figura 6.3. Formele veniturilor (fundamentale) de pe urma proprietăţii
113

6.3. Drepturile de proprietate, specificarea şi protecţia lor Relaţiile de proprietate au definire concret-istorică, adică pentru fiecare societate este caracteristică ordinea sa specifică, ce reglementează relaţiile patrimoniale dintre oameni. Aspectul juridic al relaţiilor de proprietate se elaborează şi se perfecţionează de către societate în procesul de dezvoltare istorică. Determinarea juridică a proprietăţii o constituie: • instituţiile informale (tradiţii, norme religioase, obiceiuri, principii moral-etice) specifice fiecărui popor; • instituţii formale (legi, acte normative) stabilite şi controlate de către stat. Aspectele juridice ale proprietăţii reflectă "regulile de joc", în baza cărora sunt stabilite relaţiile de proprietate între oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine?
Încă latinii susţineau: "plena in re potestas" – eu dispun, eu posed. Iar în "Dreptul Roman" (sec. V î.e.n.) proprietatea se definea ca drept de posesiune, utilizare şi dispunere. În "triada" respectivă, cea mai „performantă” calitate era dreptul de posesiune, adică de a determina soarta averii (de a-i schimba apartenenţa, starea, destinaţia, de a o transmite în gestiune).

Menţionăm că, în tratarea drepturilor de proprietate privată, există două direcţii cunoscute. În cadrul dreptului continental, proprietatea privată este proclamată "inviolabilă şi indivizibilă". Descompunerea (schimbarea) şi repartiţia drepturilor de proprietate asupra unui obiect între câţiva subiecţi era examinată ca o manifestare a vestigiului feudal, o distrugere a proprietăţii private. Şi această situaţie are o explicaţie istorică: ea reflecta interesele capitaliştilor ce apăruseră la acea vreme şi care aspirau la acumularea capitalului.
114

"Dreptul de proprietate continental este conceput drept un drept unic, nelimitat şi indivizibil, care presupune că proprietar al resurselor poate fi doar o singură persoană, înzestrată cu cele trei calităţi de bază – de posesiune, utilizare şi dispunere" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare, p.48). Pe măsura dezvoltării formelor acţionare de activitate, dreptul continental s-a „epuizat”. Tendinţele reale ale dezvoltării sociale în stadiul industrial şi post-industrial ţin deja de aşa-numita direcţie anglo-saxonă. La originea teoriei drepturilor de proprietate s-au aflat R. Coase, A. Alchian, iar mai târziu – D. North, A. Onore. Adepţii teoriei anglo-saxone concep proprietatea ca pe o totalitate, un "set" de împuterniciri ce sunt stipulate în contract. Ei apără divizarea dreptului de proprietate între diferiţi subiecţi de pe poziţiile utilizării mai avantajoase a averii. Specificarea, divizarea, personificarea dreptului de proprietate semnifică consolidarea lui în baza unui subiect concret. Abordarea proprietăţii în sens juridic este actuală şi în gândirea economică contemporană. Astfel, adepţii neoinstituţionalismului, prin sistemul drepturilor de proprietate, subînţeleg totalitatea normelor ce reglementează accesul la resursele şi bunurile rare. Drepturile de proprietate se realizează prin următoarele: 1. Deţinerea dreptului de proprietate presupune posedarea exclusivă a resurselor şi bunurilor rare; 2. Aplicarea dreptului de proprietate înseamnă limitarea accesului altor subiecţi la resursele şi bunurile rare; 3. Diviziunea drepturilor de proprietate presupune divizarea în împuterniciri, în „cote” de exercitare a dreptului de utilizare a resurselor. Întregul "mănunchi" al drepturilor de proprietate, după părerea savantului englez A. Onore, include 11drepturi:
115

1) dreptul de posesiune – posedarea reală a bunului; 2) dreptul de utilizare – utilizarea obiectului în dependenţă de proprietăţile lui. 3) dreptul de gestiune – adoptarea deciziei referitoare la cine şi cum va asigura utilizarea bunului (deoarece nu în toate cazurile proprietarul administrează întreprinderea). 4) dreptul de uzufruct – dreptul la produsele obţinute cu ajutorul proprietăţii, posedarea rezultatelor de pe urma utilizării bunurilor. 5) dreptul de securitate – de apărare a bunului contra înstrăinării sau prejudicierii lui ca urmare a acţiunii mediului exterior. 6) dreptul de valoare capitală – posibilitatea de a înstrăina, consuma, schimba sau distruge ulterior bunul aflat în proprietate. 7) dreptul de moştenire. 8) atemporalitatea dreptului de proprietate – presupune apartenenţa bunului pe un termen nelimitat. 9) dreptul ce interzice utilizarea bunului într-un mod care ar presupune şi anumite pagube, adică prejudicii cauzate altor agenţi; 10) dreptul restituirii bunului, în cazul achitării datoriei, compensării prejudiciilor (în cazul datoriei faţă de alţi agenţi economici); 11) caracterul rezidual al proprietăţii (posibilitatea redistribuirii dreptului de proprietate, atunci când persoana nu deţine toate 11 împuterniciri). Acest "mănunchi de drepturi" permite de a gestiona rezultativ activitatea economică, de a obţine venit de pe urma utilizării bunurilor, de a garanta securitatea bunurilor etc. 4. Definirea drepturilor de proprietate permite determinarea exactă a posibilităţilor proprietarului (cu cât mai clar sunt definite şi aplicate drepturile de
116

proprietate, cu atât mai bune sunt rezultatele activităţii economice). 5. Atenuarea drepturilor de proprietate (fenomen opus definirii) apare atunci când drepturile de proprietate sunt definite inexact şi aplicate insuficient (în consecinţă, apare „rivalitatea” între drepturile de proprietate, care se soldează cu prejudicierea activităţii economice şi a intereselor persoanelor terţe). Teoria drepturilor de proprietate recunoaşte divizarea dreptului de proprietate privată (cu diferite grade ale posibilităţilor şi responsabilităţilor) între diferiţi subiecţi. Consolidarea drepturilor de proprietate permite aprecierea mărimii veniturilor sau a pierderilor subiecţilor de proprietate reali în rezultatul acţiunilor lor.
Teoria respectivă a apărut ca răspuns la realitatea obiectivă ce se crease în a doua jumătate a sec. XX şi care se caracteriza prin: – afirmarea companiilor pe acţiuni (cu mulţi coproprietari şi cu diferite drepturi şi responsabilităţi în ceea ce ţine de utilizarea capitalului acţionar) în calitate de formă predominantă a activităţii economice; – necesitatea evaluării, de către stat, a "efectelor secundare ale pieţei", adică ducerea evidenţei rezultatelor utilizării proprietăţii pentru persoanele terţe, care nu sunt în stare să perceapă mecanismul pieţei.

Pentru proprietatea privată este caracteristică "specificarea" riguroasă a drepturilor: este determinat distinct subiectul proprietăţii şi drepturile lui, concretizată răspunderea materială. Pentru proprietatea de stat este caracteristică "erodarea" drepturilor de proprietate (toţi împreună sunt proprietari, iar individual – nimeni!), nefiind personificată nici răspunderea. În condiţiile proprietăţii "nimănui", apare şi atitudinea respectivă faţă de averea "tuturor".
117

6.4. Principalele forme de proprietate În funcţie de subiecţii de proprietate, se disting şi principalele forme de proprietate: Proprietatea privată constituie baza existenţei economiei de piaţă – ea aparţine subiecţilor economici. "Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată) ... proprietatea privată este definită de trei principii juridice de bază: a) orice drept de proprietate nu poate fi decât atribut al persoanelor ... ; b) orice drept privind posesiunea, utilizarea şi transferul unor resurse nu poate fi simultan obiectul mai multor proprietăţi; c) orice drept legal recunoscut constituie un "bun privat", care poate fi liber cedat... altor persoane". (N. Dobrotă, Economie politică, 1997, p.64) Varietăţile acestei forme de proprietate sunt: • proprietatea privat – individuală, care funcţionează pe baza factorilor de producţie, pe care îi utilizează proprietarul cu lucrătorii salariaţi; • de grup (formată în baza cotelor de participare); • privat – asociativă, acţionară (apare sub forma unor societăţi de capitaluri, cumpărare-vânzare de acţiuni). Proprietatea publică reprezintă patrimoniul întregii societăţi şi include: • proprietatea de stat (sistemele de comunicaţii, drumurile auto şi căile ferate, producţia militară, structurile Băncii Naţionale, rezervaţiile, muzeele); • proprietatea municipală (obiecte sociale – şcoli, spitale, întreprinderile gospodăriei comunale). În practică, se utilizează pe larg combinarea celor două forme de proprietate descrise (privată şi publică) – proprietatea mixtă (exemplu clasic, societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi organizaţiile private, acţionar este şi statul).
118

În orice economie contemporană, este prezentă atât proprietatea privată, cât şi cea publică, proporţiile lor fiind diferite.
* Astfel, în sectorul de stat în ţările Uniunii Europene ponderea celor ocupaţi (în procente de la numărul total) constituie de la 2-6% (Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia) până la 11-15% (Suedia, Italia, Franţa, Finlanda), iar ponderea valorii adăugate (în procente din suma totală) variază de la 2-6% (Anglia, Olanda) până la 14-15% (Grecia, Franţa, Finlanda). În Republica Moldova, ponderea celor ocupaţi în sectorul de stat constituie circa 22% din numărul total de persoane ocupate. PIB produs în acest sector constituie 24% din volumul total de producţie.

Oamenii îşi realizează dreptul de proprietate prin diferite forme de organizare a activităţii antreprenoriale. Astfel, în Constituţia Republicii Moldova se spune: "Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titulari, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesul societăţii" (Constituţia Republicii Moldova, titlu IV, art. 127). Pentru economia în tranziţie a ţărilor postsocialiste sunt caracteristice restructurări esenţiale ale relaţiilor de proprietate. În primul rând, ne referim la deetatizarea şi privatizarea obiectelor de stat şi crearea sectorului privat, ca fundament al sistemului de piaţă.
În Republica Moldova, la situaţia din 01.12.04, din numărul total de subiecte economice 93,2% constituiau întreprinderile sectorului privat; 3,5% – întreprinderile sectorului public şi 2,9% – întreprinderile cu capital străin.

În ultimul timp, creşte considerabil importanţa proprietăţii intelectuale, care mai este numită şi formă specifică a proprietăţii. Varietăţile ei sunt: • proprietatea intelectuală privată, care se fixează prin patente sau licenţe şi e protejată de instituţiile abilitate
119

cu funcţii de asigurare a dreptului de autor (în Legea statului Massachusetts din 1789 se menţiona că "nu există o proprietate care aparţine omului mai sigur decât cea care este rezultatul muncii lui intelectuale" (N. Şişcan. Economie politică contemporană, p.79); • proprietatea intelectuală publică asupra cunoştinţelor şi ideilor ce se află la dispoziţia întregii societăţi. Menţionăm că proprietatea intelectuală conduce la apariţia unor relaţii dificile în cadrul "triunghiului": "intelectualul", ce generează idei ştiinţifice şi invenţii; statul, ce protejează dreptul de proprietate şi reglementează relaţiile între oameni în domeniul însuşirii rezultatelor muncii intelectuale; întreprinzătorul-businessman, ce implementează ideile şi invenţiile, pe bază comercială. Avantajele şi dezavantajele diferitelor forme de proprietate Forma de proprietate privată contribuie la dezvoltarea iniţiativei personale şi a abilităţilor antreprenoriale, este fundamentul libertăţii economice şi al creşterii bunăstării, asigură dezvoltarea producţiei în conformitate cu necesităţile sociale. În acelaşi timp, ea presupune un anumit grad de risc şi o presiune înaltă asupra proprietarului (nu este exclus nici chiar falimentul). Există şi o anumită doză de risc pentru societate, în general, nu este exclusă ignorarea activităţii cu rentabilitate joasă sau a celei unde lipseşte profitul. Forma de proprietate publică este justificată: în cazul obiectelor ce ţin de infrastructură (energetică, transportul feroviar, comunicaţiile), care presupun condiţii sociale normale şi necesită investiţii capitale de proporţii; în cazul întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor ştiinţifice fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporţii diminuează interesul şi iniţiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienţei producţiei, provoacă o indiferenţă socială şi astfel devine reală posibilitatea unora de a trăi pe contul altora.
120

Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale, este necesară constituirea şi susţinerea diverselor forme de proprietate competitive şi capabile să satisfacă efectiv necesităţile multiple ale societăţii. După cum dovedeşte experienţa mondială, nu există standarde unice pentru toate ţările în ceea ce ţine de formele şi structura proprietăţii. Relaţiile de proprietate au un caracter concret istoric şi sunt caracteristice unei anumite societăţi. Particularitatea naţională a institutului proprietăţii este condiţionată de o mulţime de factori, dintre care pot fi menţionaţi: condiţiile naturale şi geografice, poziţia geopolitică a ţării, specificul de dezvoltare istorică, particularităţile culturii şi mentalităţii populaţiei, nivelul dezvoltării economice, orientarea politică a statului. Rezumat " 1. Proprietatea reprezintă un fenomen social ce reglementează (ordonează) relaţiile dintre oameni în procesul însuşirii-înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor. 2. Proprietatea are conţinut economic interior şi aspect legislativ exterior. Aspectele legislative ale proprietăţii caracterizează "circuitul" patrimoniului, distribuirea şi redistribuirea drepturilor asupra lui. Conţinutul economic al proprietăţii reflectă: sursele şi mecanismul creşterii avuţiei, principiile de repartiţie a bunurilor materiale şi a veniturilor, cauzele diferenţierii în procesul de recuperare a patrimoniului. 3. Subiecţii de proprietate sunt: persoane fizice şi familii (gospodării casnice), persoane juridice (socio-grupuri şi organizaţii), structurile administrative de stat. 4. Obiectul proprietăţii îl formează: imobilul, bunurile materiale, activele financiare, forţa de muncă, abilitatea antreprenorială, rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale.

121

5. Realizarea economică a proprietăţii este reprezentată de venitul proprietarului. Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, proprietatea intelectuală – prin onorariu, premii, plăţi către autor. Proprietarul capitalului de împrumut poate primi dobândă, întreprinzătorul – profit, proprietarul imobilului – rentă. 6. Aspectele juridice ale proprietăţii stabilesc "regulile de joc", care, la rândul lor, determină relaţiile de proprietate dintre oameni: ce, cui şi în ce cantitate aparţine? 7. În ştiinţa contemporană se utilizează "mănunchiul" (setul) de împuterniciri parţiale ale dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de gestiune, dreptul de uzufruct, dreptul de valoare capitală, dreptul de securitate etc. 8. Adepţii teoriei anglo-saxone a dreptului de proprietate pledează pentru divizarea atribuţiilor între diferiţi subiecţi în vederea cointeresării lor în utilizarea mai eficientă, mai benefică a proprietăţii. Specificarea, personificarea drepturilor de proprietate înseamnă consolidarea (întărirea) ei după subiecţi concreţi. Această consolidare permite de a determina mărimea veniturilor şi a pierderilor suportate de subiecţii de proprietate în rezultatul acţiunilor lor. 9. Principalele forme de proprietate sunt: privată şi publică. Proprietatea privată reprezintă un drept personalizat al fiecărui individ sau al unui grup de indivizi. "Forma de proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei" (N. Dobrotă, Dicţionar de economie, p.377). Proprietatea publică nu este personificată şi se manifestă ca patrimoniu al întregii societăţi. 10. Pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale este necesară funcţionarea diversităţii (pluralismului) formelor de proprietate, competitive între ele şi capabile să satisfacă eficient multiplele necesităţi ale societăţii.

122

TRAINING ECONOMIC Terminologie proprietate, obiectul şi subiectul proprietăţii; proprietate intelectuală; dreptul de proprietate; formele proprietăţii private, publice (de stat şi municipală); venitul de la proprietate, specificul şi erodarea drepturilor de proprietate. Adevărat – Fals: În economia de piaţă contemporană există doar proprietate privată. • Economia mixtă se bazează pe pluralismul formelor de proprietate. • Proprietatea publică este mai eficientă decât cea privată. • „Erodarea” drepturilor de proprietate în societate măreşte gradul de libertate economică a membrilor ei.

• •

• •

Părerea D-voastră? Ce subînţelegeţi prin fraza "proprietatea este acea Romă, spre care duc toate drumurile"? Sunteţi de acord că proprietatea întotdeauna şi peste tot desparte oamenii şi că problema constă în păturile de populaţie care există: bogată, medie şi săracă? Marxiştii plasează pe prim plan abordarea economică a relaţiilor de proprietate ca relaţii de însuşire. Care este viziunea instituţionaliştilor vizavi de această problemă? Care sunt obiectele proprietăţii intelectuale? În viziunea teoreticianului anarhist Pierre Joseph Proudhon, "marea proprietate este un furt", iar "mica proprietate – o garanţie a libertăţii". Care este părerea D-voastră?

123

Indicaţi răspunsul corect: La obiectul proprietăţii se referă: 1) viile; 2) societatea pe acţiuni "Franzeluţa"; 3) staţia electrică; 4) edificiul Academiei de Studii Economice; 5) o familie de fermieri. • Ce drepturi nu se referă la fenomenul proprietăţii: 1) imunitate; 2) exprimarea liberă a voinţei; 3) de securitate; 4) de uzufruct. • Proprietatea ca fenomen economic reprezintă: 1) totalitatea legăturilor economice globale; 2) relaţiile economice de însuşire şi înstrăinare a bunurilor rare; 3) fundamentul oricărui sistem economic; 4) totalitatea legăturilor economice invariabile.

Întrebări pentru discuţie: • Care sunt împuternicirile "mănunchiul" drepturilor de proprietate; toate drepturile sunt echivalente? • Restructurările sistemelor economice, de obicei, încep cu relaţiile de proprietate. De ce? • În toate cazurile transformarea proprietăţii are loc prin violenţă, pe cale revoluţionară? Aduceţi exemple. Tematica referatelor şi eseurilor: • Privatizarea în condiţiile postsocialismului: necesitate şi metode. • Proprietatea privată: drepturi, posibilităţi şi responsabilitate.
124

Capitolul 7 MODURILE DE COORDONARE A ACTIVITĂŢII ECONOMICE: MODELELE DE BAZĂ ALE SISTEMELOR ECONOMICE 7.1. Diversitatea sistemelor sociale Criteriile de bază ale tipologiei sistemelor În modelarea activităţii economice, datorită complexităţii şi multitudinii abordărilor metodologice, este inevitabilă o diferenţiere esenţială. În cadrul evaluării activităţii practice se utilizează astfel de parametri ca: social-economici (de conţinut), structurali, dinamici, de volum. Criterii de clasificare de bază ale sistemelor economice sunt: • mecanismul de coordonare (tradiţional, descentralizat, centralizat, sistemul mixt); • "formaţiunea" – forma proprietăţii şi obiectivele dezvoltării sociale (primitivă, sclavagistă, feudală, capitalistă, socialistă); • starea tehnologiilor (preindustrial, industrial, sistemul informaţional); • nivelul dezvoltării, raportat la scară mondială (sisteme dezvoltate, mediu dezvoltate, în curs de dezvoltare); • specificul "conceptual" al dinamicii economice (sistemic de "urmare", stabil, de depăşire); • identitatea civilizaţiei regionale (europeană, asiatică, americană). Indiferent de diversitatea sistemelor "construite" ştiinţific, fiecare din ele este "unidimensională" – în comparaţie cu activitatea umană reală reprezintă reflectarea ei parţială. Din aceste considerente, cu cât este mai mare diapazonul

125

parametrilor evaluării de sinteză a formaţiunii socialeconomice, cu atât mai obiectiv este reflectată realitatea. O caracteristică multilaterală a dezvoltării sociale o asigură abordarea stării tehnologice (a nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie). Adepţii acestei abordări evidenţiază trei stadii de dezvoltare economică:
I stadiu – preindustrial. Are cea mai mare durată, a început acum 10 mii de ani în urma revoluţiei agrare şi semnifica prelucrarea pământului în cadrul gospodăriilor casnice. Aici predomina sectorul primar al economiei, adică ramurile extractive (agricultura, piscicultura, gospodăria silvică). II stadiu – industrial. A predominat din timpurile revoluţiei industriale a sec. XVI-XVII şi a semnificat trecerea de la uneltele de muncă rudimentare la maşini. Predomina sectorul secundar, industrial (construcţia, industria prelucrătoare).

Tranziţia la cel de-al treilea stadiu – postindustrial – este observată în cea de-a doua jumătate a sec. XX într-un şir de state cu potenţial tehnologic înalt, cu volume enorme de informaţii şi "know-how", cu un nivel înalt de venituri ale populaţiei, şi în care este specifică creşterea orientărilor valorice. Întâietatea în plan istoric, tehnologic şi economic o deţine SUA.
Corporaţiile americane menţin controlul şi în domeniul asigurării programării de calculator (este de ajuns să ne aducem aminte de "Microsoft") şi în ceea ce ţine de reţelele de telecomunicaţii. O caracteristică a noii etape de dezvoltare a civilizaţiei este "petele albe", contradictorii. Nu putem vorbi decât de unele "contururi" ale societăţii informaţionale. Caracteristicile ei rezidă din următoarele aspecte: • din punct de vedere politic, societatea este democratică; • din punct de vedere juridic, modifică natura muncii şi creează condiţii pentru activităţile erei informaţionale; • din punct de vedere economic, determină creşterea potenţialului de afaceri şi a productivităţii muncii.

126

Tabelul 7.1 Caracteristica comparativă a etapelor de bază în dezvoltarea societăţii
Etapele de dezvoltare a societăţii Caracteristicile
1

Instrumentală (până la industrie)
2

Industrială
3

Postindustrială
4

1. Principala economiei

sferă

a

agricultura

industria sistemul de maşini

serviciile automate (roboţi), calculatoare

unelte de muncă: 2. Nivelul tehnico-material manuală – instrumente 3. Principalii producţie factori de pământ, muncă (manuală) a comunităţii – pe pământ şi bunurile materiale bunurile naturale proprietarii de pământ producţia mijloacelor existenţă naturală

capitalul tehnic, Informaţia, abilitatea intelectul, noile întreprinzătorului tehnologii Privată – asupra bunurilor şi banilor resursele marfă – bani proprietarii de capital Individuală – asupra intelectului Cunoştinţele, inovaţiile proprietarii de informaţie "electronice" autodezvoltarea creativitatea de reţea "homo intelligens" dezvoltare durabilă şi

4. Forma de proprietate predominantă 5. Principala formă de bogăţie 6. Grupul social predominant 7. Relaţiile agenţilor economici 8. Obiectivul de bază al activităţii

directe, personale materializate de obţinerea venitului de piaţă "homo economicus" creşterea economică

9. Organizarea economiei 10. Paradigmele de bază "homo faber" ale dezvoltării omului 11. Strategia supravieţuirea fundamentală de comunităţii dezvoltare a societăţii

Dată fiind căutarea noilor abordări, a noilor teorii ce caracterizează sistemul economic, un interes deosebit îl reprezintă teoria dezvoltării politice a societăţii, a schimbului civilizaţiilor. Conform acestei teorii, pot fi menţionate astfel de civilizaţii: neolitică (cu durata de 30-35 secole); veacul de
127

bronz (sclavagismul din Est cu durata de 12-13 secole); feudală timpurie (7 secole); preindustrială (4,5 secole); industrială (2,5 secole); postindustrială (1,3 secole). În mod grafic, schimbul civilizaţiilor în lume poate fi prezentat astfel:
postindustrială industrială

Civilizaţii

maşinizată feudală antică veacul de bronz

neolitică

t
7 6 5 4 3 2 1 0
mii de ani până la e.n.

V

X XII XI X XVII X XXII

Figura 7.1. Schimbul civilizaţiilor în lume
(vezi: Экономическая теория, В.И.Ведяпин, М., 2003, с.55)

7.2. Esenţa şi tipurile de coordonare a activităţii economice În orice sistem economic, ca urmare a multitudinii subiecţilor economici şi a intereselor lor, apare necesitatea coordonării şi sistematizării activităţii comune. Conţinutul coordonării activităţii economice se reduce la modul, ordinea de adoptare a
128

deciziilor cu privire la producţie şi consum între diferiţi agenţi economici. În calitate de extremitate, "antipod" al activităţii economice în teoria economică, poate fi menţionată ordinea spontană şi ordinea stabilită (din centru) – ierarhică. În viaţa reală, autoorganizarea sistemului economic se combină cu reglementarea lui din exterior, adică cu gestiunea exercitată de către subiecţii economici (statul, instituţiile civile, organizaţiile mondiale), care "impun" diferite reguli şi norme de comportament. Determinarea coraportului efectiv dintre procesele spontane de organizare a economiei şi gestiunea conştientă reprezintă sarcina primordială a tuturor comunităţilor. De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii economice, se disting trei modele de sisteme economice: – tradiţional – bazat pe economia naturală; – descentralizat – bazat pe economia de piaţă; – centralizat, administrativ de comandă – bazat pe economia planificată. Fiecare din modelele menţionate reprezintă o construcţie teoretică cu un set de principii specifice. Sistemele economice reale sunt o combinare complexă a formelor, relaţiilor economice şi, de regulă, au la bază una dintre acestea. 7.3. Sistemul economic tradiţional Acest sistem economic este caracteristic pentru un nivel jos de dezvoltare a societăţii. El a predominat în perioada ce a anticipat capitalismul. Această economie a fost numită de Karl Bücher "etapa economiei casnice închise". Trăsăturile caracteristice ale sistemului tradiţional: À nivel jos de dezvoltare a forţelor de producţie; À forma de proprietate comună, colectivă – "comunism primitiv"; À pământul constituia principalul factor de producţie;
129

À À À

À À À À À À

predominarea muncii manuale, bazate pe unelte rudimentare; diviziunea simplă şi naturală a muncii; economie (producţie) naturală, "autoconsum": producţia bunurilor de primă necesitate în cadrul comunităţii; problemele (ce? cum? pentru cine?) le rezolvă producătorul – consumator; rolul predominant în societate îl au tradiţiile şi obiceiurile (instituţia de bază); economia avea un caracter închis, limitat, ascetic; conservatism şi inerţie în comportamentul economic; ierarhia relaţiilor în comunitate – conduce preotul, căpetenia; scopul principal al activităţii comune – supravieţuirea comunităţii; institutul (organizaţia) principală a sistemului este gospodăria domestică (casnică) – principala unitate de producţie şi consum.
*Alvin Toffler, în lucrarea "Al treilea Val", caracteriza economia naturală în felul următor: "pământul este principalul factor de producţie; baza existenţei o constituie culesul, vânătoarea, cultivarea pământului; diviziunea simplă (naturală) a muncii; economia descentralizată, fiecare comunitate produce aproape tot ce consumă".

În lumea contemporană, sistemul economic tradiţional, într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent în ţările în curs de dezvoltare – unele componente ale lui (gospodăria auxiliară pentru consum personal) s-au păstrat în multe ţări, inclusiv în Republica Moldova. Totodată, tendinţele naţionale şi cultura în administrarea economiei sunt reproduse chiar şi în ţările dezvoltate.

130

7.4. Sistemul economic centralizat (administrativ de comandă) Acest model s-a realizat în diferite ţări, dar, într-o măsură mai mare, s-a manifestat în economia sovietică. Principiile caracteristice sistemului sunt: À predominarea formei obşteşti (de stat) de proprietate; À insuficienţa, depersonalizarea, erodarea drepturilor de proprietate; À dictatura statului, politicul predomină economicul; À activitatea e organizată centralizat (de stat) şi coordonată prin planurile de directivă cu caracter obligatoriu; À lipsa libertăţii alegerii economice şi a responsabilităţii personale; À dependenţa administrativă a producţiei şi consumului; À relaţiile marfă-bani poartă un caracter redus şi deformat;
*Sistemul bazat pe economia de schimb este deseori denaturat, predomină deficitul – piaţa este a vânzătorului;

À À À À

frânarea PTŞ (progresului tehnic şi ştiinţific); monopolizarea şi birocratizarea economiei; predomină militarizarea economiei; obiectivul (scopul) activităţii economice – îndeplinirea sarcinilor centralizate, planurilor, directivelor.

Instituţia principală de coordonare a activităţii economice este planul – document ce include, în anumită succesiune, indicatorii de dezvoltare (ai ţării, ai ramurii) într-o perioadă de timp anumită. Institutul care ia deciziile respective în sistemul centralizat este nomenclatura – persoane cu funcţii înalte de răspundere, numite în post de partidul de guvernământ.

131

Excurs în istorie Modelul economic, realizat în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în anumite condiţii, a avut şi unele "plusuri"( momente pozitive): • realizarea stabilităţii economice relative: lipsa "salturilor" bruşte şi a "prăbuşirilor" simţitoare; • nivelul înalt de ocupare a populaţiei; • mobilizarea eficientă a resurselor într-o perioadă scurtă de timp pentru soluţionarea problemelor majore ale statului (de tipul industrializării economiei naţionale, consolidării capacităţii de apărare a ţării).

În rezolvarea problemelor sociale o importanţă aparte au avut-o posibilităţile socialismului real: – garantarea unui nivel anumit (nu prea înalt) de consum personal (prin intermediul efectuării controlului centralizat asupra preţurilor bunurilor de consum şi a remunerării muncii); – asigurarea populaţiei la un nivel înalt cu bunuri sociale, datorită sistemelor centralizate dezvoltate de învăţământ, ocrotire a sănătăţii şi asigurare a odihnei; – încrederea oamenilor în "ziua de mâine", susţinută de garanţiile statului în domeniul ocupării şi consumului personal, asigurării materiale şi de pensionare. Sistemul instituţional al socialismului real bazat pe institutul proprietăţii de stat, planificare centralizată, "cooperarea şi solidaritatea muncitorilor", asigurând întreaga putere a partidului – statului şi control multilateral asupra proceselor sociale, până la un anumit timp, a contribuit la funcţionarea economiei ca un complex naţional integru. Dar, în acelaşi timp, dezvoltarea eficientă permanent era subminată de dezechilibrul dintre interesele diferitelor subiecţi economici (individ, întreprindere, stat) şi de lipsa legăturilor economice reciproc avantajoase. În calitate de exemple de probleme cu caracter de „impas” pentru socialismul real putem remarca:
132

• • • • • •

eficienţă şi competitivitate joasă a producţiei; absolutizarea instituţiilor sistemului totalitar; lezarea instituţiilor civile şi de piaţă; disproporţii structurale şi dezechilibre financiare; birocratism şi corupţie în toate structurile puterii; infantilitatea socială a populaţiei.

Deformarea socialismului real a afectat şi relaţiile de piaţă: funcţiona "piaţa birocratică" (schimbul între agenţii economici conform deciziilor cu caracter de directivă); între întreprinderi şi organele de stat avea loc "negocierea birocratică" (la baza căreia stăteau indicatorii planificaţi şi alocarea resurselor). În aceste condiţii, principalul instrument de reglementare a pieţei – preţul – îndeplinea doar funcţia de evidenţă, cea de reglementare nefiind solicitată.
Dată fiind ineficienţa modelelor oficiale de comportament, în Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări, în paralel funcţiona şi o "reţea" de legături social-economice deosebită, bazată pe încredere personală (instituţiile "cumătrismului", "blatului") şi pe relaţii personale reciproc avantajoase (operaţiuni ilegale de barter, cum ar fi, spre exemplu, schimbul stocurilor de mărfuri supranormative pe mijloace de producţie deficitare).

Procesele negative şi disproporţiile în fiecare ţară socialistă aveau specificul lor, deosebindu-se după scara şi gravitatea manifestării. În acelaşi timp, ele erau o dovadă a lipsei de viabilitate a socialismului real şi a aprofundării crizei sistemice, care afectează toate domeniile activităţii umane ale societăţii (economia, finanţele, politica, ideologia) şi structurile instituţionale.
În toate ţările socialiste, s-au făcut de nenumărate ori încercări de a depăşi disproporţiile social-economice ale "economiei planificate". Caracterul acestor încercări, precum şi rezultatele lor au fost diferite. În acest context, s-au manifestat şi unele tendinţe universale: trecerea de la tipul de reproducere extensiv la cel intensiv, perfecţionarea mecanismului economic prin utilizarea relaţiilor marfă-bani, majorarea independenţei subiecţilor economici.

133

7.5. Sistemul economic descentralizat, bazat pe economia de piaţă Acest sistem presupune un înalt grad al diviziunii sociale a muncii, o economie de schimb dezvoltată (orientată spre piaţă), personificarea şi protejarea drepturilor de proprietate. Condiţiile de bază care permit apariţia, dezvoltarea şi menţinerea economiei de piaţă I. Aprofundarea diviziunii sociale a muncii – se referă la separarea diferitelor genuri de activitate şi fixarea lor ca domenii de sine stătătoare. Ea reprezintă totalitatea activităţilor specializate existente concomitent în societate şi se concretizează în ramurile şi subramurile economiei naţionale. Diviziunea socială a muncii reprezintă un factor de progres în cazul în care specializarea agenţilor economiei se efectuează pe baza costului de oportunitate, apropierii maximale de punctul avantajului economic comparativ, la scara economiei naţionale şi în raport cu economia mondială. Originea diviziunii muncii şi specializării, ca şi cauzele adâncirii ei şi sporirii gradului de specializare consta în legea rarităţii în lupta de a-şi satisface nevoile nelimitate cu resursele relativ limitate (N. Dobrotă, Economie politică, Bucureşti, 1999, p.59). II. Schimbul: reprezintă concluzia logică a specializării şi presupune schimbul de activităţi între agenţii economici, într-un anumit raport de schimb. În economia de schimb (piaţă) bunurile şi produsele iau forma de marfă. Marfa reprezintă un bun economic, un produs al muncii, care, prin însuşirile sale, satisface anumite cerinţe şi e destinat schimbului prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare. Caracteristicile (însuşirile) mărfii sunt: valoarea de întrebuinţare (utilitatea), valoarea de schimb (valoarea).
134

Aceste categorii au fost introduse în circuitul ştiinţific cu multe secole în urmă. Aristotel, A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, K. Marx, J. Stuart Mill au concretizat deosebirile dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Valoarea de întrebuinţare (utilitatea mărfii) constă în satisfacerea unor anumite necesităţi. Utilitatea poate satisface necesitatea individuală a omului sau poate servi ca mijloc de producţie pentru bunurile materiale. De exemplu, cartofii, salamul ş.a. satisfac necesităţile în alimente, ţesătura – necesitatea în îmbrăcăminte etc. Deci, valoarea de întrebuinţare este purtătoarea materială a valorii mărfii. Valoare de întrebuinţare au şi multe alte bunuri, care nu sunt create prin muncă (fără a fi purtătoare de valoare), de exemplu, apa de izvor, fructele copacilor sălbatici. Nu orice bun, ce are valoare de întrebuinţare, este marfă. Pentru ca bunul să devină marfă, el trebuie să fie destinat schimbului. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie să satisfacă necesităţile producătorului, ci, prin sfera schimbului, să satisfacă necesităţile altor membri ai societăţii. Un bun economic devine valoare doar în condiţii sociale determinate (în cadrul producţiei de mărfuri). Valoarea de schimb reprezintă raportul cantitativ de schimb al mărfurilor. De exemplu, 1 topor se schimbă pe 20 kg de grâu. Adepţii teoriei valoare – muncă (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx) susţineau că valoarea mărfii este determinată numai de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei. Iar mărfurile, în anumite proporţii, se egalează, deoarece au o bază comună – munca. Condiţia schimbului este deosebirea valorilor de întrebuinţare a mărfurilor schimbate. Totodată, utilitatea diferitelor mărfuri, calitativ diferenţiate, din punctul de vedere al adepţilor teoriei obiective, este cantitativ necomensurabilă.

135

În teoria economică contemporană este acceptată altă abordare, care îşi are începuturile în lucrările reprezentanţilor teoriei utilităţii marginale: K. Menger, E. von Bohm-Bawerk, F. von Vieser, autorii teoriei subiective– valoare-utilitate. Valoarea unui bun este explicată prin utilitatea, raritatea şi importanţa pe care aceasta o prezintă pentru om. Problema comparării, comensurării diferitelor utilităţi ocupă un loc important în teoria subiectivă. Conform teoriei obiective (valoare-muncă), numai pe piaţă, în cadrul schimbului se determină timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea bunului. Iar valoarea capătă forma sa de exprimare, ca valoare de schimb. Adică, valoarea se creează în procesul de producţie şi se manifestă pe piaţă. Reprezentanţii teoriei subiective (valoare-utilitate) reproşează, în sensul că, dacă marfa se procură pe piaţă nu din considerentele evaluării cheltuielilor de muncă (socialmente necesare) pentru producerea mărfii, ci din considerentele că marfa respectivă este utilă, cumpărătorul preţuieşte (evaluează) această marfă. Valoarea de schimb este determinată de utilitatea marginală, de cea a ultimei porţiuni de care persoana are nevoie. Utilitatea descreşte pe măsură ce intensitatea nevoii se micşorează.
"Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe costurile de producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse ca cheia de boltă a unui turn. Au existat interminabile controverse asupra problemei de a şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia este similară disputei pentru a se afla care din lamele unei foarfece – cea de jos sau cea de sus – taie coala de hârtie. Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă "taie". Or, tocmai locul cererii consumatorului îndeplineşte rolul de lamă mobilă. (Alfred Marshall. Principii de economie politică, p.221).

136

Susţinătorii teoriei determinării valorii în baza mai multor factori explică valoarea de schimb a bunurilor prin luarea în considerare şi a mărimii masei monetare aflate în circulaţie, şi a puterii de cumpărare a monedei. III. Sporirea lichidităţii monedei. Moneda (banii) este mijlocul de intermediere a schimbului economic, datorită faptului că ea are cea mai mare lichiditate şi cel mai mic cost de utilizare. Utilizarea banilor, sub diferite forme, reprezintă condiţia indispensabilă a desfăşurării activităţii economice. După aprecierea profesorului american Paul Samuelson, ei sunt "sângele care irigă sistemul economic". Ce sunt banii? Care este natura lor? Clasicii economiei politice susţineau că banii sunt o marfă cu un rol deosebit, de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. P. Samuelson consideră că "banii reprezintă produsul unei convenţii, al unui acord la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului".
Economistul francez J. M. Albertini defineşte banii drept "un semn concretizat printr-o hârtie, piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile bancare, care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul naţiunii unde banii sunt recunoscuţi". (Iordache Stelian. Curs de economie politică, Bucureşti, 1999, p.367).

Banii au cunoscut o evoluţie logico-istorică continuă în timp, care s-a structurat în mai multe etape. Excurs istoric
Prima etapă este cea a banilor-marfă, în care rolul banilor a fost îndeplinit de unele bunuri, cele mai solicitate în unele zone la anumite popoare (sarea, vitele, pieile de animale, scoicile albe şi negre, diferite metale etc.).

137

Mai târziu, funcţia socială de echivalent general revine metalelor preţioase (aur şi argint) sub formă de lingouri, inele etc. Atribuirea rolului de bani metalelor preţioase se explică prin proprietăţile lor: valoare mare într-un volum mic, se divizează uşor, fără pierdere de valoare; toate părţile divizate sunt omogene; sunt inalterabile; pot fi transportate uşor etc. De la bani-aur s-a trecut la banii – monede de aur, confecţionaţi din metale preţioase de diferite mărimi, cu greutate şi titlu garantat, aplicat prin sigiliu. În cadrul schimbului, banii se află temporar în mâinile agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei aibă o valoare deplină. Astfel moneda de metal preţios este înlocuită în circulaţie cu banii de hârtie: bilete de bancă (bancnotele) şi banii de hârtie propriu-zişi (hârtie-monedă). Biletele de bancă (bancnotele) au apărut în sec. XVII în schimbul lingourilor şi monedelor de aur depuse la bănci. La început, aceste bilete erau convertibile (schimbare liberă) în aur. În cazul în care rezervele de aur ale băncilor de emisie a biletelor şi-au pierdut caracterul de stoc de acoperire a bancnotelor omise, ele au devenit neconvertibile în aur. Astfel, s-au creat condiţii de apariţie a banilor de hârtie (hârtie-monedă). Sub aspect istoric, de peste 60 de ani, aurul nu mai stăpâneşte piaţa monetară, fiind înlocuit de forme băneşti moderne, iar după 1971 nici o monedă nu mai este convertibilă în aur. Banii de hârtie reprezintă înscrisuri care, în procesul circulaţiei, întocmesc banii cu acoperire în bunuri reale. Odată cu dezvoltarea sistemului bancar, banii de hârtie se înlocuiesc cu banii de cont (sau monedă scripturală). În prezent, instrumentele moderne de achiziţii rapide sunt reprezentate de cărţile de credit, cecuri bancare la purtător, liniile de credit etc. Utilizarea acestor forme face ca, în ţările dezvoltate, majoritatea operaţiunilor băneşti să fie efectuată prin carduri electronice, cu excepţia unei cantităţi mici de bani-cash (de buzunar) pentru consumul curent.

Rolul banilor şi importanţa lor în viaţa economică se poate studia prin analiza funcţiilor acestora: (vezi figura 7.2).

138

F U N C Ţ I I L E B A N I L O R

măsură a valorii mijloc de circulaţie mijloc de plată

banii exprimă valoarea mărfii şi determină preţul ei "cântarul economistului" (A. Marshall) banii servesc direct ca intermediar în schimbul de mărfuri şi servicii banii se utilizează pentru plăţi fără schimbul direct pe mărfuri banii se economisesc pentru viitoarele achiziţii şi servicii capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie pe plan internaţional

mijloc de acumulare bani universali

Figura 7.2. Funcţiile de bază ale banilor 1) măsură a valorii (etalon de calcul) şi constă în calitatea banilor de a măsura bunurile economice; prezenţa reală a banilor nu este obligatorie. Această măsurare se realizează cu ajutorul preţului, care reprezintă expresia bănească a valorii mărfii. În fiecare ţară, există un etalon general al preţurilor, moneda naţională (leu, dolar, euro etc.); 2) mijloc de circulaţie, funcţie ce permite transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, fiind intermediarul actelor de vânzare-cumpărare. Prezenţa reală a banilor este necesară; 3) mijloc de plată, apare din cauza necoincidenţei între momentul apariţiei angajamentului de livrare şi al achitării mărfii cumpărate (vânzarea pe credit, plata impozitelor, plata salariilor etc.). Astfel, obligaţiile economice se evaluează în bani şi se sting în momentul plăţii unei datorii;
139

4) mijloc de acumulare (economisire) – forma universală sub care se constituie rezervele agenţilor economici pentru asigurarea continuităţii activităţii şi a consumului. Banii reprezintă cele mai lichide active din economie, care se transformă imediat în orice bunuri economice, fără costuri suplimentare; 5) bani universali reprezintă capacitatea banilor de circulaţie pe plan internaţional. În calitate de bani universali pot servi dolarul american ($), yenul japonez (Y), euro; moneda convenţională DST (drepturi speciale de tragere – unitate monetară de cont, emisă de Fondul Monetar Internaţional şi utilizată ca activ internaţional de rezervă). Concomitent cu aceste cinci funcţii clasice, în literatura economică, se mai specifică şi alte funcţii: – de transmitere de valoare de capital de la o persoană la alta; – mijloc al puterii, banii permit influenţarea deciziilor şi comportamentului altor oameni. Masa bănească în circulaţie este condiţionată de funcţiile banilor, viteza de circulaţie şi de politicile monetare (politica banilor ieftini şi banilor scumpi) odată cu trecerea la exprimarea preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor, elaborată de economistul american Irving Fisher. Relaţia dintre preţuri şi monedă este exprimată prin ecuaţia: MV = PT, în care: M – cantitatea de monedă existentă, în medie, într-un interval de timp; V – viteza de circulaţie a monedei; P – nivelul preţurilor; T – volumul tranzacţiilor. În consecinţă, formula masei monetare în circulaţie este: M = PT/V În urma analizei şi criticii teoriei cantitative a banilor, din considerentele că nu se poate identifica cantitatea de bani
140

disponibilă cu cea efectiv cheltuită, a apărut teoria calitativă a banilor. Prin intermediul acestei teorii au fost introduse elementele subiective în analiza relaţiei preţ-monedă. Astfel, ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde şi unele elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de bani, care decid modul şi timpul utilizării mijloacelor băneşti de care dispun, în funcţie de preţuri şi de alţi factori. În ultimele decenii, s-a elaborat o teorie integratoare cu privire la bani şi rolul lor în economia de piaţă. Cel mai cunoscut monetarist contemporan, economistul american Milton Friedman, introduce noţiunea de putere de cumpărare a monedei. Prin această noţiune se înţelege cantitatea de bunuri materiale şi servicii ce pot fi cumpărate cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1 şi indicele preţurilor (1/Ip). De exemplu: dacă într-un an, indicele preţurilor (Ip) creşte cu 25%, puterea de cumpărare se va reduce cu 20% (1/1,25 = 0,80). IV. Proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a atributelor proprietăţii (Vezi Cap. 6). Proprietatea privată este asociată cu libertatea economică. Optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică (ponderea acestui prag diferă de la ţară la ţară). Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În funcţie de gradul de îndeplinire a fiecărei condiţii, se relevă nivelul de performanţă a sistemului economic. Condiţiile expuse mai sus reprezintă condiţiile apariţiei, extinderii şi menţinerii economiei de piaţă. Din aceste considerente, ele sunt numite condiţii constitutive ale economiei de piaţă. Economia de piaţă s-a consolidat în perioada capitalismului "clasic". În lumea contemporană, majoritatea economiilor naţionale se bazează pe economia de piaţă. Caracteristicile definitorii ale sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă, sunt următoarele: À nivel înalt de diviziune socială a muncii;
141

À forţe de producţie dezvoltate, industrie maşinizată; À predomină proprietatea privată; À rolul de reglementare a pieţei îl îndeplineşte
mecanismul preţurilor; À mediul concurenţial asigură eficienţă înaltă; À libera iniţiativă a agenţilor economici, dezvoltarea antreprenoriatului; À cererea şi oferta se echilibrează spontan; À descentralizarea deciziilor, neamestecul statului în activitatea economică; À economia este bazată pe activitatea firmelor, orientată spre maximizarea profitului; À piaţa este a "consumatorului-rege" care determină ce şi cât trebuie de produs. Instituţia de bază a sistemului descentralizat, care coordonează activitatea economică, devine piaţa cu elementele ei: cererea, oferta, preţul şi concurenţa care reglează spontan proporţiile ce, cum şi pentru cine trebuie de produs. Institutul (organizaţia) de bază este firma, la nivelul căreia se iau decizii. Fiecare dintre elementele pieţei are componenta preţului. Din aceste considerente, deseori coordonarea pieţei este privită ca un mecanism al formării preţului. În istoria civilizaţiei, economia de piaţă există, pe parcursul ultimelor secole, la scară largă datorită avantajelor sale. Printre acestea se numără: – satisfacerea efectivă şi operativă a necesităţilor umane; – repartiţia raţională a resurselor; – cointeresarea personală înaltă şi responsabilitatea agenţilor economici; – diminuarea costurilor de tranzacţie; – contribuirea la PTŞ şi implementarea rezultatelor lui în producţie. Dar, totodată, sistemul economiei de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea de crize economice, şomaj,
142

procese inflaţioniste. Acest sistem nu este în stare să asigure echitatea socială şi nici securitatea societăţii. Dezavantajele sistemului economiei de piaţă dictează necesitatea modificării lui şi determină statul să se implice, din punct de vedere obiectiv, în economie. Pentru economia de piaţă contemporană sunt caracteristice următoarele particularităţi: ½ mecanism mixt al activităţii economice (reglarea activităţii economice se efectuează atât prin mecanismele pieţei, cât şi prin intervenţia statului); ½ orientarea socială; ½ predominarea concurenţei imperfecte, care presupune utilizarea pe larg a metodelor non-preţ; ½ prezenţa infrastructurii dezvoltate; ½ cadrul legislativ „matur”. Tabelul 7.2 Caracteristica comparativă a sistemului economic centralizat şi a celui descentralizat
Economia de comandă De stat Reglementarea exigentă a activităţii din partea statului Planificare centralizată Necesitatea de a îndeplini planurile de stat Distribuirea echitabilă Indicii de comparare Forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie predominantă Caracterul activităţii economice Modul de coordonare a activităţii economice Mobilul principal al activităţii economice Economia de piaţă

Privată Libertatea antreprenoriatului şi alegerii partenerilor Autoreglementare de piaţă Interesul economic personal

Preocuparea de bază Producţie eficientă a societăţii Sursa: Куликов Л.М. Основы экономической теории. М, 2004, с.158.

143

7.6. Economia mixtă: conţinut şi particularităţi naţionale Noţiunea de „economie mixtă” Modelele sistemelor economice studiate mai sus, în "stare pură", în realitate nu există. Economia reală, ce reprezintă combinarea elementelor din diferite modele, formează economia mixtă.
Termenul "economie mixtă" a fost propus de economistul american Chose (Чейз) în anii 30 ai sec. XX. El afirma că noţiunile de "capitalism" şi "socialism" reprezintă abstracţii pure.

Pentru fiecare ţară, modelul mixt, compus din diferite elemente şi forme economice, este specific şi, practic, unic!
Gestionarea centralizată, pe baza proprietăţii private, a fost caracteristică Germaniei fasciste ("capitalism autoritar"); reglementarea administrativă de comandă şi proprietatea obştească – pentru URSS ("socialism pur"); unele principii ale economiei de piaţă în condiţiile proprietăţii obşteşti (de stat şi colective) s-au manifestat în Jugoslavia ("socialismul de piaţă"); în ţările postsocialiste se observă diversitatea formelor de proprietate – modele de reglementare a activităţii economice care presupun atât implicarea statului, cât şi aplicarea principiilor de piaţă.

Parametrii de bază ai economiei mixte sunt: • ponderea sectorului de stat în producţia PIB; • mărimea cotei de stat; • caracterul soluţionării problemelor sociale. Cauzele diversităţii modelelor naţionale de dezvoltare În cadrul evoluţiei globale, fiecărei ţări îi este specifică propria traiectorie a mişcării. Alegerea ei este determinată de combinarea complexă a factorilor interni, specifici unui stat concret. Diversitatea, varietatea dezvoltării statale este condiţionată de astfel de factori ca:
144

• • • • • •

factorii naturali: particularităţile condiţiilor climaterice, asigurarea cu resurse naturale, aşezarea geografică; factorul cultural-etnic: cultura şi tradiţiile poporului, specificul mentalităţii, normele religioase; experienţa şi "moştenirea" istorică; structura intereselor sociale, concentrarea şi raportul lor; specificul stării tehnico-tehnologice a economiei naţionale; nivelul potenţialului economic al ţării; vectorul politic şi priorităţile lui.

Specificul sistemului economic al fiecărei ţări, în mare măsură, este determinat de factorii etno-culturali. Remarcăm că unele sisteme sunt predispuse spre colectivism şi reglementare socială, altele tind spre tradiţionalism, cea de-a treia categorie – spre inovaţii. Unii acceptă diferenţierea socială pronunţată, alţii – resping. Particularităţile naţionale şi culturale, ce reies din mentalitatea şi stereotipurile poporului, în mare măsură, determină şi specificul dinamicii istorice. Nivelul activităţii sociale şi gradul de consolidare a societăţii, prezenţa sau lipsa predispunerii naţiunii la mobilitate şi tendinţa spre contacte externe – toate acestea influenţează traiectoria mişcării naţionale. Pentru fiecare ţară este caracteristic un mediu instituţional specific, ce asigură ordinea social-economică, structura "proprie" a mecanismului economic. În acelaşi timp, combinarea factorilor naţionali şi globali, a instrumentelor statului şi pieţei în scopul reglementării economice este un proces unic, ce determină specificul original al dezvoltării. ***************** Dată fiind multitudinea factorilor dezvoltării sociale diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care conveni oricărui stat, este exclusă. De aceea, din punct vedere obiectiv, există o mare varietate de modele naţionale
145

şi ar de de

dezvoltare social-economică. Totodată, sistemele de tranziţie, din cauza instabilităţii evidente şi a dinamicii proceselor sociale slab pronosticate, dispun de un potenţial diapazon de dezvoltare mai larg decât sistemele sociale stabile. O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a identificării naţionale – autodeterminării şi alegerii vectorului ţării adecvat esenţei şi valorilor ei. Soluţionarea acestei probleme presupune identificarea şi elaborarea modelului de dezvoltare economică a ţării în baza particularităţilor naţionale şi a "moştenirii" istorice. Rezumat " 1. Sunt cunoscute diferite clasificări ale sistemelor economice. Cele mai răspândite criterii de stabilire a tipologiei sistemelor sunt următoarele: mecanismul coordonării (tradiţional, descentralizat bazat pe economia de piaţă, centralizat – bazat pe economia administrativă de comandă, sistemul economiei mixte); "formaţiunii" – forma de proprietate şi obiectivele dezvoltării sociale (comuna primitivă, sclavagistă, feudală, capitalistă şi socialistă); starea tehnologiilor (preindustrial, industrial, postindustrial – sistemul informaţional). 2. În orice sistem economic, datorită multitudinii subiecţilor economici şi a intereselor lor, apare necesitatea coordonării, sistematizării activităţii comune. Tipurile coordonării economice se deosebesc după modul şi ordinea de coordonare a deciziilor cu privire la producţie şi consum între diferiţi agenţi economici. 3. Reglementarea sistemului economic se efectuează la două nivele: "intern" – autoorganizarea (stabilirea ordinii spontane, formarea structurilor de timp şi spaţiu sau funcţionale ale sistemului în baza interacţiunii colective a elementelor interne) şi "extern" – sub formă de gestiune direcţionată din partea diferiţilor subiecţi (statului, instituţiilor
146

civile, organizaţiilor mondiale). Cercetarea combinării eficiente a proceselor de autoorganizare economică şi gestionarea ei conştientă reprezintă problema primordială pentru toate societăţile. 4. De pe poziţiile modului de coordonare a activităţii economice se deosebesc trei modele de sisteme economice: sistemul tradiţional, sistemul de piaţă, sistemul administrativ de comandă. Fiecare dintre modelele sus-numite este o construcţie teoretică cu un şir de principii specifice. Sistemele economice reale reprezintă o combinare complexă a formelor şi relaţiilor economice şi, de regulă, au la bază unul din aceste sisteme. 5. Sistemul economic tradiţional, bazat pe economia naturală este caracteristic etapelor de dezvoltare a societăţii de până la capitalism. Caracteristicile sale fundamentale sunt: forma de proprietate comună, muncă manuală, producţia naturală, economia cu forme rudimentare de activitate, limitarea necesităţilor, conservatism şi inerţie în comportamentul economic, ierarhia relaţiilor sociale. 6. Sistemului centralizat (administrativ de comandă), bazat pe economia planificată îi este caracteristic: dominarea proprietăţii de stat, planificarea centralizată, lipsa libertăţii alegerii economice, modul administrativ de "legătură" a producătorului cu consumatorul, monopolizarea economiei, birocratizarea ei. În "formă pură", ea s-a afirmat în economia sovietică, dar s-a soldat cu o criză sistemică. 7. Sistemului descentralizat, bazat pe economia de piaţă îi este caracteristic: un grad înalt de diviziune socială a muncii, dominarea economiei de schimb; personificarea şi protejarea dreptului de proprietate, mediul concurenţial „matur”, mecanismul de reglementare a preţurilor, antreprenoriatul liber. Economia de piaţă are unele avantaje: satisfacerea eficientă a necesităţilor, distribuirea raţională a resurselor, cointeresarea personală şi responsabilitatea agenţilor economici, diminuarea costurilor de tranzacţie, contribuirea la PTŞ. Totodată,
147

sistemul de piaţă nu este ideal. El nu poate proteja societatea de crize economice, şomaj, procese inflaţioniste şi nu este în stare să asigure echitatea socială şi securitatea oamenilor. 8. Economia reală, ce reprezintă combinarea elementelor din diferite modele, constituie economia mixtă. Pentru fiecare ţară, forma mixtă este specifică. Parametrii de bază ai economiei mixte sunt: ponderea sectorului de stat în PIB, mărimea cotei de stat, caracterul soluţionării problemelor sociale. 9. Multitudinea dezvoltării naţionale este condiţionată de: factori naturali şi etno-culturali, experienţa acumulată şi "moştenirea" istorică, specificul situaţiei tehnico-tehnologice, nivelul potenţialului economic, vectorul politic şi priorităţile lui. 10. Dată fiind diversitatea factorilor dezvoltării sociale şi diferenţierea pe ţări, posibilitatea unei variante medii, care ar conveni oricărui stat, este exclusă. Iar varietatea modelelor naţionale de dezvoltare social-economică se explică din punct de vedere obiectiv. 11. O problemă definitorie a contemporaneităţii este cea a identificării naţionale – a autodeterminării şi alegerii traiectoriei dezvoltării, adecvate esenţei şi valorilor ţării. TRAINING ECONOMIC TERMINOLOGIE criteriile de clasificare a sistemelor sociale, moduri de coordonare, modelele de bază ale sistemelor economice (tradiţional; descentralizat bazat pe economia de piaţă; centralizat bazat pe economia planificată), economie mixtă, diversitatea modelelor naţionale de dezvoltare, identificarea naţională.

148

• • • •

Adevărat –Fals: Sisteme economice ideale nu există. Un criteriu de clasificare deosebit de important este modul de coordonare. Mecanismul de reglementare a preţurilor este întotdeauna mai eficient decât cel centralizat. Elaborarea modelului de dezvoltare economică a ţării trebuie să se efectueze cu evidenţa particularităţilor naţionale şi a tendinţelor globale.

Părerea D-voastră? Cărui sistem economic i se potriveşte metafora laureatului Premiului Nobel, V. Leontiev: "Vântul – cointeresare. Volanul – gestiune statală. Nu poţi lăsa volanul şi să mergi în cabină, servind un coctail. Economia americană are un volan slab. Corect procedează japonezii, unde statul are un rol mare". • De ce sistemul economic sovietic a pierdut competiţia cu sistemul economiei de piaţă din Occident? • Ce înseamnă procesul de convergenţă a sistemelor economice? Care sunt izvoarele lui?

Indicaţi răspunsul corect • Ce caracteristici pot fi atribuite sistemului administrativ de comandă: 1) erodarea, depersonalizarea drepturilor de proprietate; 2) motivarea înaltă a muncii; 3) libertatea alegerii economice; 4) orientarea spre îndeplinirea planului. • Indicaţi "plusurile" şi "minusurile" (avantajele şi dezavantajele) pieţei:
149

satisfacerea operativă a necesităţilor populaţiei; monopolizarea economiei; sporirea calităţii bunurilor economice; crearea bunurilor publice; libertatea alegerii pentru producători şi consumatori; 6) păstrarea resurselor economice neregenerabile; 7) soluţionarea problemelor sociale; 8) externalităţi negative. • Economia contemporană a Republicii Moldova este: 1) economie administrativă de comandă; 2) sistem de piaţă „matur”; 3) economie socială; 4) economie de tranziţie; 5) sistem economic cu multe moduri de producţie.
• •

1) 2) 3) 4) 5)

Întrebări pentru discuţie: Referitor la economie, ce înseamnă problema identificării naţionale? Influenţează situaţia geopolitică specificul de dezvoltare a ţărilor? Tematica referatelor şi eseurilor: Lumea contemporană – "unitatea diversităţilor". Vectorii de dezvoltare economică de perspectivă ai modelului moldovenesc.

• •

150

ÎNCHEIERE Transformările contemporane radicale, ce au loc în ţările dezvoltate, sunt o dovadă a tranziţiei societăţii la un stadiu principial nou, care nu are analogii istorice. De regulă, apariţia unor astfel de situaţii este legată de schimbarea bazei materialtehnologice de producţie şi de formarea "noii economii". Expresia "noua economie" a apărut în lexiconul ştiinţific şi jurnalistic relativ recent – acum zece ani.
În anul 1994, în vestita revistă americană "Fortune" a fost publicat articolul "Deşteptarea la o nouă economie", în care se menţiona apariţia în SUA a noii economii, ce se deosebeşte cardinal atât de epoca automobilului, cât şi de cea a agriculturii. "Inima ei este un microprocesor minuscul – "cipul" de silicon, care include programul şi optica de laser".

La baza noii economii se află revoluţia informaţională. Această revoluţie (cea de a treia) a avut loc datorită descoperirilor radicale în domeniul fizicii cuantice – microcipul-ui şi opticii laser. "Saltul" tehnologic se datorează apariţiei calculatorului, tehnologiei informaţionale şi a comunicării – Internetul. Până în prezent nu există o tratare unică a definiţiei "noua economie". În linii generale, ea reprezintă totalitatea ramurilor ce produc utilaj de calcul şi comunicaţii, programe de computer, sectoare de hard şi software, precum şi întregul sistem de formare, păstrare, difuzare şi accesare a informaţiei şi telecomunicaţiile. "În esenţă, noua economie este economia în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a asigura eficienţa în practicile de afaceri convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi produse" (Ion Bari, Probleme globale contemporane, 2003, p. 92).
151

Noua economie, în comparaţie cu cea "veche" – industrială, are un şir de particularităţi: • în domeniul capacităţilor de producţie şi resurselor dominante; • conţinutului şi motivării activităţii; • structurii şi subiecţilor economiei naţionale. Pentru noua economie sunt caracteristice schimbări radicale în sistemul capacităţilor de producţie, şi anume: – dematerializarea obiectelor muncii, deoarece informaţia acumulată reprezintă un obiect nematerial şi un produs al muncii; – funcţiile omului, inclusiv cele creative, „îmbracă” formă dematerializată; – bulversarea fundamentală a modului de producere, consum şi de afaceri.
În condiţiile societăţilor instrumentale şi industriale, funcţiile fizice ale omului capătă forma de obiect. "Societatea primului val" utiliza cele mai simple invenţii: primele obiecte de troliu, prese de teasc, pârghii, elevatoare. "Societatea celui de-al doilea val" utiliza maşini pe baza resurselor energetice naturale (cărbune, gaz, petrol).

"Cel de-al treilea val" asimilează noile resurse energetice naturale (solară, geotermală, atomică, energia fluxurilor şi refluxurilor), ceea ce permite de a majora considerabil posibilităţile fizice ale omului. Totodată, funcţiile umane tot mai activ sunt delegate obiectelor – apar mijloace tehnice, care lucrează mai repede şi mai eficient decât creierul omului. Toate cele expuse asigură creşterea potenţialului intelectual şi a posibilităţilor societăţii. Care sunt caracteristicile de bază ale viitoarei societăţi? Savanţii futurologi (ştiinţa previziunii, viitorologie) nu au un răspuns distinct la această întrebare. Însăşi această societatea este denumită diferit: "societate postindustrială" (D. Bell),
152

„societate superindustrială" sau "societatea serviciilor" (J. Fourastié), "societate informaţională" (I. Masuda), "societate posteconomică" (V. Inozemţev). În opinia savantului D. Bell, autorul cărţii Societatea postindustrială, trăsăturile de bază a noii societăţi sunt: 1. Ttranziţia economiei de la producţia prioritară a mărfurilor la prestarea prioritară a serviciilor; 2. Transformarea clasei de profesionişti şi specialişti de profil tehnic într-un mare grup de oameni ocupaţi; 3. Ccreşterea dependenţei inovaţiilor de succesele în domeniul cunoştinţelor teoretice; 4. Transformarea instituţiilor intelectuale, legate de codificarea cunoştinţelor teoretice, în instituţii fundamentale; 5. Creşterea rapidă a "clasei politice noi” – clasei consultanţilor, experţilor şi tehnocraţilor. Pe măsura avansării spre societatea postindustrială, dominantă devine clasa tehnocraţilor, din care fac parte acei ce deţin informaţie, cunoştinţe şi manipulează cu ele cu succes. Societatea informaţională se deosebeşte principial şi prin ceea ce ţine de raporturile cu omul, cu funcţiile şi rolul lui. Ea vizează formarea omului de tip nou – "homo intelligens", care presupune pregătire profesională calitativă, gândire creativă, poziţie socială activă, orientare spre valorile spirituale. Individul îşi valorifică personalitatea, se dezvoltă continuu, devenind vectorul principal al noii societăţi – societatea informaţională. Comunitatea umană tinde spre lumea nouă – dinamică şi necunoscută, unde se distrug toate stereotipurile vechi ale activităţii umane şi sunt necesare principii şi criterii de organizare socială principial noi.

153

Anexa 1.1 Evoluţia ştiinţei economice (adaptată după E. Hutira, Teoria economică generală, p.22)
Etapele Denumire Perioadă Preştiinţifică Antichitate Preclasică Clasică Şcoli (curente) Reprezentanţi Aristotel, Platon A. de Montchrestien, F. Quesnay A.Smith, D.Ricardo, K.Marx, F.Engels V.I.Lenin

Modernă

1. Doctrina mercantilistă sec. XV-XVIII 2. Doctrina fiziocrată sec. XVII – înc. 1. Economia politică engleză dec. 3 al sec. XIX 2. Marxismul clasic 1. Orientarea marxistă 2. Orientarea nemarxistă a) neoclasicismul ƒ şcoala austriacă (Viena) până la cel de-al doilea război ƒ şcoala matematică: mondial - franceză - englez㠃 şcoala americană b) dirijismul 1. Orientarea marxistă 2. Orientarea nemarxistă a) orientarea neoclasic㠃 neoliberalismul ƒ noii economişti ƒ monetarismul ƒ teoria ofertei ƒ neoconservatorismul

C.Menger, E.BohmBawerk L.Walras W.S.Jevons A.Marshall, J.B.Clark J.M.Keynes R.M.Sweezy, P.Baran, Novojilov, Kantorovici

Contemporană

după al doilea război mondial

J.Rueff, M.Allais F.A.Hayek, H.Lepage M.Friedman A.Laffer, M.Feldstein J.Burhan, S.P.Huntington

b) direcţia dirijist㠃 neokeynesismul - dinamizarea doctrinei - sinteza neoclasic㠃 postkeynesismul c) radicalismul ƒ stânga de la Cambridge ƒ radicalismul american ƒ radicalismul francez d) neocapitalismul

R.Harrod, E.Domar P.Samuelson A.Okun, J.N.Nevill J.Robinson, P.Sraffa R.Edwards, J.O'Connor J.Attali, F.Perroux J.K.Galbratth

154

Anexa 1.2 Cu privire la "Economics" În ultimii ani, se duc discuţii active în jurul teoriei economice fundamentale şi, în primul rând, acestea vizează denumirea: economie politică, teoria economică generală, "economics". De asemenea, se descrie conţinutul (obiectul) economiei politice şi "economics"-ului, se studiază subordonarea acestor ştiinţe. În acelaşi timp, se observă o diferenţiere substanţială în evaluarea disciplinelor menţionate. Fără îndoială, "economics"-ul clasic dezvoltă gândirea economică de piaţă, oferă posibilitatea de a face cunoştinţă cu limbajul internaţional utilizat în domeniul micro- şi în cel al macroeconomiei. Totodată, monopolul său influenţează negativ atât dezvoltarea ştiinţei respective, cât şi a activităţii practice. "Economics"-ului îi sunt inerente un şir de carenţe metodologice, inclusiv: – formalizarea proceselor economice, un nivel înalt de abstractizare în procesul de studiere al acestora; – lipsa unei abordări sistemice în evaluarea dezvoltării economiei naţionale şi mondiale; – studierea formelor economice externe şi a dependenţelor funcţionale (fără descrierea esenţei şi a legităţilor obiective); – dogmatismul (utilizarea afirmaţiilor perimate sau neviabile, de tipul: privatizarea inevitabil duce la creşterea eficienţei în economie). Arsenalul metodologic al "economics"-ului nu permite de a ieşi din cadrul teoriei tradiţionale a economiei de piaţă şi de a identifica realităţile social-economice complexe. În particular, este vorba despre reflectarea adecvată a esenţei proceselor integraţioniste şi a tendinţei globalizării; despre argumentarea căilor de depăşire a contradicţiilor economice mondiale acute şi
155

de stabilire a relaţiilor internaţionale reciproc avantajoase; despre identificarea specificului modelelor naţionale de dezvoltare economică şi a particularităţilor dezvoltării postindustriale. În timp ce gândirea economică din Occident presupune extinderea şi reinterpretarea obiectului cercetărilor economice, în ţările postsocialiste se atestă o situaţie destul de paradoxală. La începutul anilor ‘90, aici a fost înlocuit marxism-leninismul învechit cu doctrina neoliberalismului (forma liberalismului radical), perimată şi ea. Substituirea ideologiilor a avut loc în termene ultrascurte, în mare măsură sub influenţa emisarilor FMI şi ai Băncii Mondiale. Cu părere de rău, avertismentele savanţilor cu renume mondial (Ianos Kornai, Joseph Stiglitz, J.K. Galbraith) despre posibilele pericole pe care le implică asemenea situaţii nu au fost auzite în ţările postsocialiste. Practica de implementare a reformelor şi rezultatele înregistrate în procesul de studii arată că teoria pieţei a fost însuşită "şcolăreşte". În cadrul procesului reformelor în ţările postsocialiste, s-a observat că teoria pieţei "clasice" este inadecvată condiţiilor şi realităţilor "tranziţiei" contemporane. Astfel, teoria dată nu reflectă problemele contradictorii ale tranziţiei sistemice, în special, divizarea puterii economice, reîmpărţirea proprietăţii, depăşirea crizei transformaţionale, crearea condiţiilor pentru avântul social-economic, formarea sistemului viabil de asigurare socială a populaţiei etc. Experienţa transformărilor postsocialiste a scos în evidenţă "capcanele" metodologice şi limitele teoriei alegerii raţionale, constituite în cadrul echilibrului de piaţă.

156

Anexa 2 Evoluţia instituţiilor: particularităţile contemporane Fiecare stat se deosebeşte prin sistemul său instituţional. De ce? Problema constă în faptul că formele sociale primare, care au apărut odată cu formarea unor sau altor state, în mare măsură au fost condiţionate de specificul mediului tehnicomaterial. Doar deosebirile în raport cu mediul extern condiţionează cerinţe deosebite faţă de tipul de organizare a societăţii. În condiţiile în care mediul exterior este unul „comunitar”, adică atunci când acest mediu este utilizat în comun ca un tot întreg, societatea este "sortită" să-şi coordoneze activităţile colective sub o conducere centralizată (exemple clasice – China, Rusia). În cazul în care acest mediu nu este „comunitar”, adică atunci când elementele infrastructurii materiale sunt dezmembrate din punct de vedere tehnologic, este posibilă utilizarea acestor elemente în mod privat, de către subiecţi economici aparte (ţările Europei Occidentale). Instituţiile fundamentale, în integritatea lor, formează baza "constituirii" sociale, care reflectă starea mediului materialtehnologic. Ele sunt numite matrice instituţionale. În baza legilor simetriei, cu anumite rezerve, pot fi menţionate şi variante de alternativă. Prin analogie cu opoziţia civilizaţiei – "Est – Vest"- este populară divizarea matricelor în cele din "Est" şi cele din "Vest". În ultimul timp, pentru a evita "absolutismul geografic", se studiază matricele X şi Y. Matricea X este caracteristică pentru "comunitatea centralizată" şi întruneşte astfel de modele şi caracteristici: • de distribuire şi redistribuire, pe baza proprietăţii şi a economiei obşteşti (de stat); • de constituire a sistemului politic unitar-centralizat;
157

ce presupun predominarea comunitarismului (dominanta valorilor colective). Matricea Y este tipică pentru societăţile cu un individualism pronunţat şi întruneşte următoarele modele şi caracteristici: • economie de piaţă; • organizare politică federativă; • predominarea ideii subsidiarităţii (proprietatea drepturilor şi intereselor personalităţii). "Constituirea" unui stat concret după una din matrice în dinamică istorică se combină cu antrenarea (într-o formă sau alta) a instituţiilor suplimentare din altă matrice. Penetrarea şi dezvoltarea lor, spre deosebire de evoluţia spontană a instituţiilor de bază, este posibilă doar cu eforturile consecvente ale societăţii. În ceea ce priveşte echilibrul instituţional al sistemului social-economic, realizarea lui presupune optimizarea raporturilor între instituţiile de bază. Aceasta determină calea istorică de dezvoltare a comunităţii şi formele de organizare ale ei. Din aceste considerente, căutarea empirică a unei variante eficiente de sistem instituţional este caracteristică pentru toate statele, dar rezultatele sunt diferite. În practica economică a sec. XX tendinţa de combinare a instituţiilor economice simetrice s-a manifestat pe larg prin multitudinea de tipuri ale economiei "mixte". Acestea se deosebesc prin raporturile dintre instituţiile fundamentale şi cele complementare, şi prin rezultate. În ţările postsocialiste, tendinţa respectivă, altădată reprimată, se realizează, pe de o parte, prin modificarea şi diminuarea ponderii instituţiilor economiei de redistribuire, iar pe de altă parte, prin formarea şi dezvoltarea instituţiilor pieţei. La începutul sec. XXI, înrăutăţirea mediului de trai al societăţii impune transformări considerabile în sistemul instituţional. În condiţii calitativ noi, se dezvoltă baza tehnicomaterială a comunităţii umane, cu ajutorul utilizării

158

tehnologiilor avansate: laser, tehnologii informaţionale, telecomunicaţii, bio-tehnologii. De asemenea, dau de ştire unele procese cu caracter global, necunoscute anterior: epuizarea resurselor naturale, poluarea mediului ambiant, acutizarea problemelor demografice, care cer soluţii extraordinare la nivel planetar. Schimbările instituţionale într-o ţară luată aparte sunt influenţate în mare măsură şi de tendinţele contemporane de globalizare multilaterală. O componentă importantă a proceselor integraţioniste este unificarea normelor instituţionale, care presupune racordarea legislaţiei naţionale la standardele internaţionale. În acelaşi timp, procesele de "instituţionalizare" din ţările în curs de dezvoltare sunt influenţate economic, financiar, politic, militar de către subiecţii dominanţi în lume – ţări sau comunităţi, CTN, organizaţii mondiale. Însă, propagarea activă a normelor şi structurilor "străine" de convieţuire poate avea consecinţe periculoase. În primul rând, s-ar putea pierde originalitatea naţională în dezvoltarea statelor de la "periferie". În lumea contemporană, se complică procesele de coordonare şi sistematizare (ordonare) a activităţii umane sociale. De pe poziţiile asigurării stabilităţii şi a perspectivelor dezvoltării social-economice, o importanţă deosebită capătă calitatea coordonării sociale. În condiţiile societăţii integrate, conţinutul comportamentului raţional deja a "depăşit" nivelul deciziilor individuale şi presupune evidenţa sistemică a acţiunilor celor ce practică activităţi comune. Acţiunile distincte ale unor agenţi economici sunt posibile doar în cazul coraportării în "sistemul de coordonate comun". De altfel, este vorba despre formarea unui mecanism eficient de coordonare socială atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

159

Anexa 3 Modelele naţionale ale dezvoltării social-economice Modelul liberal american
"Sistemul nostru economic (cel american) este un sistem mixt al întreprinzătorului liber şi al controlului economic din partea societăţii şi din partea unor institute particulare, cu tendinţe monopoliste" (P. Samuelson).

Pentru acest model, bazat pe concepţia liberalismului economic, sunt caracteristice: • orientarea în masă spre realizarea succesului personal; • încurajarea multilaterală a activităţii antreprenoriale; • cota de stat destul de limitată; • crearea unui nivel decent de trai prin înlesniri şi subsidii, acordate păturilor sociale cu un venit redus; • ignorarea problemei echităţii sociale.
SUA deţine locul întâi în lume în ceea ce ţine de creşterea productivităţii muncii şi după volumul PIB. Ritmurile anuale de creştere a PIB în SUA, în anii 1992-2000, au constituit 3,2% (în Germania –1,7%, în Japonia – 0,8%). Numărul utilizatorilor reţelei Internet în această ţară constituie 56% din numărul total al populaţiei (în cele mai dezvoltate ţări ale Europei – doar 40%). Nivelul şomajului în SUA este de 4,2% (în Germania – 10,5%, în Japonia – 4,6%). În SUA, 14% din populaţie se află sub pragul sărăciei.

În sec. XX, rolul economic al statului a crescut într-un mod adecvat principiilor keynesiste. În anii 80 ai secolului trecut, s-au constatat limitele expansiunii economice a statului şi s-a început identificarea formulei optime de interacţiune dintre stat şi piaţă. A avut loc diminuarea ponderii cheltuielilor de stat în ceea ce ţine de creşterea economică şi acest lucru se explică printr-un şir de factori geopolitici: sfârşitul războiului "rece", posibilitatea de a reduce cheltuielile cu caracter militar. Totodată, au crescut
160

alocaţiile statului pentru dezvoltarea învăţământului superior (spre sfârşitul anilor 90, acestea au constituit 145 mlrd. dolari). Problema comună a naţiunii a devenit de-a transforma învăţământul superior astfel, încât la începutul sec. XXI, acesta să devină la fel de accesibil ca şi învăţământul mediu. În ultimii ani, au fost elaborate câteva programe noi care sporesc accesul americanilor la serviciile ce ţin de ocrotirea sănătăţii. În special, este vorba despre copii şi despre persoanele ce au pierdut serviciul la vârsta de 55-61 ani, precum şi despre americanii în vârstă ce nu dispun de asigurare medicală. Rolul statului în SUA este activ şi în sfera ecologiei, agriculturii, energeticii, legăturilor economice externe. În acelaşi timp, statul încurajează activitatea antreprenorială, mediul concurenţial, obţinerea succesului personal şi îmbogăţirea, pe această cale, a majorităţii populaţiei active. Schimbări esenţiale au loc şi în relaţiile de piaţă. La mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, circa 90% din toate veniturile din economia SUA erau asigurate de companiile pe acţiuni. Proprietatea privată corporativă este mai eficientă de pe poziţiile atragerii investiţiilor suplimentare, a introducerii noilor metode de management, a creşterii productivităţii muncii. Această formă de proprietate devine predominantă în raport cu alte forme (parteneriat, proprietatea privată individuală). În practica managerială şi în domeniul relaţiilor de muncă, este întâlnită pe larg ideologia democraţiei de producţie, care presupune atragerea lucrătorilor în procesul de gestiune a producţiei, în posedarea capitalului pe acţiuni (peste 10% din muncitorii şi funcţionarii americani posedă acţiuni ale întreprinderilor în care lucrează). Din aceste considerente, bursa hârtiilor de valoare are o importanţă deosebită în economia SUA, în comparaţie cu alte ţări unde rolul primordial îl deţine sistemul bancar. Astfel, în economia SUA există o "diviziune a muncii" specifică: businessul privat predomină în sfera de producţie,
161

iar statul îndeplineşte funcţii sociale importante: (ocrotirea mediului ambiant, susţinerea ştiinţelor fundamentale, a infrastructurii sociale etc.). Modelul corporativ japonez În evaluarea modelului economic japonez, se ţine seama de următoarele caracteristici: – factorul corporativ – predominarea în economie a proprietăţii corporative şi a realizărilor în domeniul managementului corporativ; – factorul paternalist – bazat pe tradiţii naţionale în organizarea relaţiilor de muncă (atunci când firma se prezintă ca o familie, iar patronul ei – un "părinte" grijuliu); – factorul reglator de stat – din considerentele că statul ocupă o poziţie activă în economie, prin intermediul bugetului de stat se distribuie până la 50% din PIB; – factorul bancar – deoarece băncile au legături strânse cu companiile industriale, ele joacă un rol coordonator în dezvoltarea economiei naţionale. Modelul japonez de dezvoltare economică are şi un şir de particularităţi ce reflectă specificul (originalitatea) culturii, experienţa istorică, potenţialul de producţie al acestei ţări. Dintre acestea pot fi menţionate: • sinteza tradiţiilor naţionale (institutul monarhiei, paternalismul, codul de onoare al samurailor) şi a celor mai mari realizări ale economiei mondiale (ideile keynesiste despre reglementarea de stat a economiei au cunoscut o largă răspândire în Japonia la începutul anilor ‘50 ai sec. XX); • un nivel înalt al conştiinţei naţionale, prioritatea intereselor naţiunii asupra intereselor unei

162

personalităţi, jertfirea de sine în numele progresului ţării; • combinarea principiilor economiei de piaţă cu programele statale de dezvoltare social-economică; • fuziunea reglementării flexibile centralizate cu managementul corporativ de succes; • parteneriatul dezvoltat "bancă-business" amplifică motivarea activităţii durabile şi interesul faţă de legităţile dezvoltării tehnico-economice pe termen lung; • sistemul eficient de management în raport cu calitatea mediului ambiant. Acest model a asigurat o creştere economică accelerată şi soluţionarea cu succes a problemelor sociale. În particular, este vorba despre asigurarea unui nivel înalt de ocupare a populaţiei, creşterea continuă a nivelului de remunerare a muncii şi o diferenţiere moderată a veniturilor. Nu întâmplător, până la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut, despre economia japoneză se vorbea ca despre un "miracol". Politica de stat prevedea: – în domeniul producţiei: stimularea ramurilor-cheie (electronică, electroenergetică, carboniferă, oţelărie); – în domeniul relaţiilor creditare: efectuarea unui control riguros asupra fluxurilor financiare transferate în străinătate, controlul asupra ratei dobânzii la toate tipurile de depuneri cu scopul majorării investiţiilor interne şi creării unui sistem viabil de creditare a producţiei; – în domeniul veniturilor: respectarea raportului dintre nivelul de trai al populaţiei (inclusiv, salariul) şi productivitatea muncii în vederea diminuării costului şi majorării competitivităţii producţiei japoneze.

163

Un rol decisiv în realizarea "miracolului" japonez l-au avut băncile. Ele au participat activ la mobilizarea resurselor financiare, identificarea proiectelor investiţionale de perspectivă, controlul asupra negocierilor şi gestiunea riscurilor. Pentru Japonia este caracteristică organizarea specifică a muncii şi motivarea ei bazată pe dragostea faţă de muncă şi pe conştiinţa naţiunii, ce tinde spre progres şi un loc de frunte în clasamentul mondial. Competitivitatea înaltă a producţiei japoneze se datorează utilizării tehnologiilor avansate şi nivelului jos de remunerare al muncii, în comparaţie cu nivelul productivităţii acesteia.
Japonia s-a smuls, în adevăratul sens al cuvântului, din starea de înapoiere economică prin intermediul unei dezvoltări orientate spre export şi bazate pe o forţă de muncă remunerată slab, dar înalt calificată şi care produce mărfuri calitative (Vezi: Друкер П. Новые реальности. – М., 1994, с.217).

Totodată, în ultimul deceniu, Japonia trece printr-o fază de stagnare. Ea a fost provocată de un şir de circumstanţe, cum ar fi: 1. Politica banilor "ieftini", promovată de stat. Această politică a dus la creşterea enormă a cererii de investiţii, în condiţiile unei eficienţe scăzute a producţiei (de exemplu, în agricultură 4/5 din preţuri se reglementează de către stat, ¾ din venituri constituie subvenţiile, dar productivitatea muncii este de doar 30% în raport cu nivelul înregistrat în SUA; în industrie s-a majorat şi numărul celor ocupaţi, şi durata timpului de lucru); 2. Mediul juridic şi instituţional, care poartă un caracter discriminant în raport cu condiţiile în care sunt acordate sursele de finanţare externă cu caracter non-bancar. O perioadă îndelungată de timp în Japonia au existat obstacole serioase în vederea accesului la aceste surse. Pe piaţa internă de obligaţiuni aveau acces doar unele companii de stat. Pentru
164

operaţiunile cu acţiuni se percepeau impozite înalte. Rigorile şi situaţia de pe piaţa hârtiilor de valoare au frânat procesul transferului de capital şi au provocat creşterea cheltuielilor în comerţul cu hârtii de valoare. 3. Sistemul de angajare pe viaţă, care presupune punctualitatea şi loialitatea lucrătorului, stagiul lui, dar, în acelaşi timp, nu stimulează într-un mod adecvat calităţile creative ale personalităţii. În ultimii ani, în Japonia sunt "revizuite" unele principii şi orientări social-economice, scopul urmărit fiind depăşirea situaţiei de criză care s-a creat în ţară. În modelul japonez al capitalismului corporativ reglementat are prioritate iniţiativa privată, abilitatea antreprenorială cu posibilităţi mari de acumulare. De asemenea, se recunoaşte rolul activ ("de diriginte") al statului în domeniul planificării economice şi, respectiv, în activităţile structurale, investiţionale şi externe. Modelul renan al economiei sociale de piaţă Fundamentele teoretice ale acestui model au fost elaborate în ajunul celui de-al doilea război mondial de reprezentantul şcolii de la Freiburg – Walter Eucken, iar realizarea practică s-a produs pe timpul cancelarului RFG, Ludwig Erhard. Acest model era studiat de discipolii lui drept o "a treia cale” (spre deosebire de economia de piaţă liberă (piaţă "pură") şi cea centralizată (sistem totalitar). Conţinutul modelului este combinarea libertăţii economice şi a egalităţii sociale. Acest model este specific Germaniei, Austriei, Elveţiei, Olandei, cu diferenţe culturale notabile, echilibrat şi echitabil.
Eucken afirma că "acestea ... nu sunt tipuri reale care să caracterizeze organizaţia economică sau etapa dezvoltării economice – acestea sunt modele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale, adevărate tipuri ideale".

165

Dezvoltarea Germaniei în perioada de după război se bazează pe concepţia "îmbinării" principiilor pieţei cu structurile sociale şi politice şi orientarea lor spre asigurarea securităţii sociale. Statul traduce activ în viaţă politica de "echilibru", de menţinere a concurenţei şi de limitare a procesului de monopolizare a economiei. El asigură cadrul legal şi social necesar pentru dezvoltarea societăţii civile şi a echităţii sociale a indivizilor (drepturile indivizilor, posibilităţile iniţiale şi protecţia juridică). Pentru limitarea inechităţii sociale se practică sistemul de impozitare progresiv, iar studiile în instituţiile superioare sunt gratuite. Modelul renan al economiei sociale de piaţă se bazează pe o reglare dublă: pe piaţă şi pe intervenţionalismul statal economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării economice. Prin doctrina naţionalismului economic elaborată de Friedrich List, naţiunea este în centrul atenţiei. Spiritul de câştig, întreprinzător este deplasat de la individ spre naţiune. Omogenitatea culturală explică de ce ţările modelului renan sunt considerate ţări închise. Filosofia modelului renan este specifică comportamentului de „ţară furnică”. Hărnicia şi economisirea sunt socotite aici virtuţi, la scara întregii populaţii. (Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.133) Modelul economiei de piaţă negociate – "socialismul suedez" Denumirea de model "negociat" vine de la mecanismul de adoptare a deciziilor în baza negocierilor pentru diferite categorii de activităţi: fiscale, reglementarea relaţiilor de ocupare, prestarea serviciilor sociale. Ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia) şi-au ales în calitate de vector de dezvoltare constituirea „statului bunăstării generale", ceea ce prevede impozite înalte în afaceri şi reglementarea masivă a sectorului social.

166

Modelul este bazat pe teoria social-democrată inspirată din creaţia economiştilor Alva şi Gunnar Myrdal, ce a condus la formarea filosofiei „capitalismului cu faţă umană”. Acest model mai este numit şi "socialism funcţional", deoarece are loc divizarea funcţiilor în societate. Funcţiile de producţie le îndeplineşte businessul privat – anume el controlează sectorul real. Funcţiile sociale, de asigurare a creşterii calităţii şi nivelului de trai al populaţiei, de diminuare a inechităţii veniturilor (prin impozitare progresivă, acordarea subvenţiilor celor mai vulnerabile pături ale societăţii) le îndeplineşte statul. O obligaţiune a statului este şi formarea infrastructurii moderne, susţinerea ştiinţelor fundamentale. Dominanta socială a politicii suedeze este ponderea (cota) înaltă a statului în economia ţării şi centralizarea deciziilor tripartite (sindicat – patronat – guvern). „Scopul constituirii statului bazat pe bunăstare, pe cale suedeză – susţine Sven Otto Littorin – a fost să asigure poporului siguranţă, dreptate, hrană şi muncă…şi, totodată, să-i pună pe capitalişti să plătească pentru toate acestea.” (*Vezi Sven Otto Littorin, Creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Bucureşti, 1994, p.112). Economia Suediei se bazează pe o cultură înaltă şi pe un nivel ridicat de calificare a muncitorilor şi funcţionarilor; pe tradiţii serioase în privinţa disciplinei şi rodniciei muncii; un puternic sentiment de solidaritate; un profund consens social şi dorinţă de cooperare, exprimată în gradul înalt de sindicalizare a muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica, regele, aristocraţia, proprietarii funciari. Astfel, Suedia a creat cel mai mare sector public din ţările capitaliste, sectorul căreia depăşeşte 2/3 din PIB; a socializat învăţământul şi asistenţa medicală, oferind cetăţenilor săi un înalt standard de viaţă. La începutul anilor ‘70, Suedia, alături de celelalte ţări scandinave, înregistrează o rată a şomajului de peste 10%, inflaţie

167

înaltă, reducerea creşterii economice ceea ce a deteriorat mitul modelului suedez, despre care se vorbeşte la trecut. Statul-patron a crescut enorm şi pentru ca să finanţeze aceste dimensiuni au fost instituite cele mai mari impozite din lume. Astfel, întreprinderile suedeze emigrează şi investesc în străinătate, iar fluxul investiţiilor străine scade. ”În locul unei economii de piaţă funcţionând dinamic, călăuzită de „ mâna invizibilă”, apare o economie statică şi coruptă, condusă de „invizibila strângere de mână” (**Ion Pohoaţă, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138). Mariajul dintre capitalism şi socialism, propunându-şi să ia de la capitalism mijloace de creare a bogăţiei, iar de la socialism pe cele ale redistribuirii nu poate fi decât rezultanta evoluţiei economice, în baza unui mecanism. Ca să redistribui trebuie mai întâi să posezi bogăţia materială, de altfel „şansa” e de a redistribui lipsurile şi de a constitui o economie socială de piaţă săracă. Modelul "etatist" francez Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul şi protecţionismul, libertăţile economice şi centralismul statal, sistem numit convenţional "capitalism statal". Acest model include un şir de elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez şi german), dar cu o pronunţată tentă dirijistă (sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producţiei industriale). În cadrul modelului, se utilizează pe larg mecanismul planificării indicative şi orientative pe baza prognozării curente şi a prognozării strategice. Imediat după al doilea război mondial (anul 1945), a fost elaborat primul plan de dezvoltare a ţării, în care erau fixaţi indicatorii de volum cantitativi (oţel, energie electrică etc.), iar din anii 60 ai secolului trecut planificarea este orientativă şi indicativă. Statul investeşte substanţial în dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în vederea majorării productivităţii. Planificarea
168

strategică are scopul de a susţine concurenţa, businessul mic şi mijlociu, de a dirija preţurile şi procesul de control asupra sistemului fiscal şi a celui de remunerare a muncii. Principalele instituţii ale modelului francez sunt băncile (capitalul bancar este în proporţie de 50% la sută al statului) şi sistemul fiscal (peste 90 la sută din veniturile bugetare). Acest model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat şi liberal, care obţine avantaje din constrângeri sau de pe urma insuficienţei de resurse pentru realizarea cu succes a unui "capitalism statal". Pot fi descrise şi alte modele ale economiei de piaţă contemporane (modelul englez, italian, olandez, norvegian, austriac, chinez, grecesc, turcesc), dar aceasta nu modifică esenţial ceea ce a fost descris deja în rândurile de mai sus. În căutarea modelului moldovenesc de dezvoltare socialeconomică Pentru Republica Moldova, ca şi pentru orice ţară postsocialistă, problema modelării dezvoltării naţionale este deosebit de actuală din următoarele considerente: • tranziţia la o traiectorie nouă de mişcare; • costurile impunătoare ale "vestern-izării pieţei" în anii 90; • protecţia autenticităţii şi a intereselor naţionale în condiţiile diversificării relaţiilor mondiale. Este cert că modelul naţional de perspectivă trebuie să includă următoarele componente: ½ "comune", adică cele care se elaborează luându-se în calcul tendinţele globale ale epocii contemporane; ½ "particulare", ce reflectă specificul dezvoltării unui grup de ţări (cazul Republicii Moldova – ţările ce se află în tranziţie "după socialism"); ½ "unitare", se accentuează particularităţile ţării concrete (specificul factorilor de producţie, ierarhia obiectivelor
169

de dezvoltare, particularităţile dezvoltării sociale, sistemul intereselor şi cel al motivaţiilor, mecanismul gestiunii, varietatea formelor şi structurii avuţiei naţionale). Problema identificării naţionale pentru economia moldovenească poate fi soluţionată, în opinia noastră, în mod constructiv, în cadrul modelului economiei de piaţă socială, completat cu mecanisme de control democratic real. Acest model este accesibil din următoarele considerente: • se păstrează tradiţiile garanţiilor sociale; • tendinţele globale ale epocii contemporane – socializarea şi democratizarea activităţii sociale; • concordarea cu standardele Uniunii Europene. Elaborarea modelului adecvat de reformare pentru Moldova "mică" (ca şi pentru Rusia "mare") este un proces complicat, dat fiind civilizaţia multipolară. Vecinătatea geopolitică a acestor state determină specificul structurii civilizaţiei – sinteza culturii şi civilizaţiei, "deschiderea" lumii, predominarea principiului diversităţii asupra principiului unităţii. Orice tendinţă de dezvoltare socială în asemenea sisteme presupune existenţa factorului contradicţiei, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unei dominante constante de dezvoltare. Situaţia geopolitică şi calea de dezvoltare istorică a Republicii Moldova au determinat particularităţile civilizaţiei ei: "absorbţia" culturilor diferitelor popoare; tendinţa şi lupta permanentă pentru suveranitate şi unirea naţiunii; stereotipul mentalităţii şi comportamentul "ţăranului" (dragostea de pământ şi muncă; răbdarea şi lipsa interesului sporit faţă de comerţ şi îmbogăţire ca scop determinant); soluţionarea colectivă a problemelor sociale, în conformitate cu canoanele ortodoxe şi densitatea înaltă a populaţiei. Suveranitatea câştigată la începutul anilor 90 este adecvată aspiraţiilor de veacuri ale poporului. Totodată, liberalizarea
170

primitivă a economiei nu a fost înţeleasă şi acceptată de majoritatea populaţiei. Caracterul eterogen al societăţii moldoveneşti după convingerile politice, perceperea naţional-etică, interesele confesionale, statutul social-economic – toate cele enumerate aprofundează dezintegrarea socială, generează tendinţe de trecere la o activitate autonomă. "Actualmente, Moldova, una din cele mai sărace ţări din Europa, este un stat cu multe probleme din punct de vedere al dezvoltării economice. Criza transformaţională, în care republica s-a aflat mai mult de 10 ani, după părerea lui J. Stiglitz, permite de a trage învăţăminte, de văzut cum nu trebuie de efectuat transformările de piaţă". 5 O importantă cauză de ordin politic a crizei transformaţionale în Republica Moldova, în opinia noastră, a fost diminuarea rolului statului, incapacitatea lui de a apăra interesele naţionale. În lipsa tradiţiilor democratice şi a mediului legislativ, adică în structurile statale s-a stabilit politica orientată spre rentă, a avut loc „intercalarea” puterii şi businessului, care este îmbinată cu lobysm agresiv, exprimat prin practica adoptării deciziilor statale "comandate". Pe fundalul luptei pentru putere şi reîmpărţirea proprietăţii în Republica Moldova, în procesul transformărilor sistemice, au fost comise greşeli atât de ordin conceptual, cât şi "tehnic": – pierderea componentei sociale în cadrul reformelor de piaţă; – orientarea monetaristă în politica economică; – formalitatea şi caracterul fragmentar al reformelor efectuate; – deschiderea unilaterală a economiei naţionale.

Дж. Стиглиц о молдавской экономике. – Кишинэу, "Логос-пресс", 2002, №26, с.17.

5

171

În Republica Moldova, în cadrul transformărilor sistemice, situaţia social-economică s-a agravat şi a fost pusă în pericol securitatea naţională. Alternativa de dezvoltare (anticriză – reformare) a Republicii Moldova trebuie să se bazeze pe ideologia umană a transformării cu participarea maximală a potenţialului uman: interese şi capacităţi, factorii de dezvoltare moral-etici şi naţional-culturali. Îmbunătăţirea indicatorilor dezvoltării umane, depăşirea decalajului dintre standardele mondiale şi cele naţionale trebuie studiate ca obiective social-economice ale reformării. Este necesară reorientarea urgentă a cursului reformelor: de la liberalizarea economică şi stabilizarea situaţiei financiare la renaşterea economiei naţionale. Modernizarea economiei naţionale este posibilă doar prin susţinerea reală de către stat a ramurilor cu avantaje comparative şi potenţial competitiv. În calitate de "repere" ale dezvoltării, cu evidenţa specificului şi priorităţilor economiei moldoveneşti, este oportun de a alege: • modificarea dezvoltării tradiţionale pentru CAI al Moldovei, prioritate urmând să aibă produse ecologice, create pe baza tehnologiilor moderne; • dezvoltarea "complexului economic", legat de prestarea serviciilor de transport, graţie aşezării favorabile a Republicii Moldova; • intensificarea dezvoltării producţiei intelectuale, ştiinţifice, reieşind din nivelul înalt al potenţialului uman; • dezvoltarea prioritară a industriei construcţiilor pe baza materialelor de construcţie existente în regiune şi a forţei de muncă ieftine; • dat fiind economia "mică" a Republicii Moldova, e necesară stimularea proceselor integraţioniste (iniţial la
172

nivelul CSI şi UE), activizarea tranziţiei spre modelul de „reproducere” a relaţiilor externe. Aceste direcţii de dezvoltare a economiei moldoveneşti, ce contribuie la mobilizarea resurselor interne şi la sporirea posibilităţilor de export, reprezintă perspectivele de creştere economică şi de asigurare a securităţii naţionale. Renaşterea naţională, conform experienţei civilizaţiei, se bazează pe particularităţile socio-culturale şi principiile moraletice ale poporului. În epoca contemporană, în condiţiile concurenţei mondiale acerbe, intensificării tendinţelor informatizării şi socializării economiei, o importanţă deosebită o au valorile comunitare şi prioritatea intereselor naţionale. Odată cu tranziţia la o nouă etapă a dezvoltării civilizaţiei, multe valori tradiţionale ale poporului moldovenesc (prioritatea valorilor spirituale, atitudinea precaută faţă de natură, autoritatea culturii şi cunoştinţelor, conlucrarea şi solidaritatea) vor fi solicitate la cel mai înalt nivel.

173

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

Bibliografie selectivă Samuelson P., Nordhaus W., Economie politică, Bucureşti, 2000. Moldovan D., Economia politică, Chişinău, 2001. Moldovan D., Doctrinele economice, Chişinău, ARC, 2003. Dobrotă N., Economie politică, Bucureşti, 1997. Hardwick Ph., Langmead J., Khan B. Introducere în economia politică modernă. – Bucureşti, ed. Polirom, 2002. Hutira E., Dinga E. Teorie economică generală. – Bucureşti: ed. Hyperion, 1994. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie politică, Bucureşti, 1998. Iordache Stelian, Lazăr Costinel. Curs de economie politică. Bucureşti, 1999. Şişcan N., Economie politică contemporană, Chişinău, 2001. Umaneţ V., Economie politică, Chişinău, 2001. Chircă S., Mecanisme economice, Bucureşti, 1999. Făuraş E., Mediul instituţional: formare, funcţionare, transformare, Chişinău, 2001. Сорочан О. Социально-экономические трансформации: специфика постсоциализма, Кишинев, 2002. Chişlari E., Antreprenoriatul. Diversitatea modelelor şi mecanismelor de realizare. Chişinău, 2005. Pohoaţă Ion, Capitalismul, Iaşi, 2000, p.138. Курс экономической теории. Ред. Сидорович А.В., Москва, 1997. Экономическая теория (политэкономия). Ред. Ведяпина О., Москва, 1999. Экономическая теория. Ред. Камаев О. Д., Москва, 1998.

174

19. Блауг М., Методология экономической науки, или как экономисты объясняют. Пер. с англ. – М.: НП, Журнал "Вопросы экономики", 2004. 20. Леонтьев В. Экономическое эссе. Теории, исследования, факты и политика: Пер. с англ. – М.: Политиздат, 1990. 21. Макконнелл К., Брю С. Экономикс: Пер. с англ. – М.: Инфра-М, 1999. 22. Самуэльсон П., Нордхаус В. Экономика: Пер. с англ., 16-е изд. – М.: Вильямс, 2000. 23. Хейне П. Экономический образ мышления: Пер. с англ. – М.: Новости, 1991. 24. Автономов В.А. Введение в экономику. – М.: ВитаПресс, 1998. 25. Бичик С.В. Основы экономической теории. – Минск. Выcшaя школа, 2004. 26. Курс экономической теории. – М.: МГУ им. М.В. Ломоносова, Изд-во "Дис", 1997. 27. Курс экономической теории / Под ред. Чепурина М.Н., Киселевой Е.А. – Киров: "АСА", 2003. 28. Липсиц И.В. Экономика. – М.: Вита-Пресс, 2002. 29. Экономика / Под ред. А.С. Булатова. – М.: Экономистъ, 2004. 30. Экономическая история / Под ред. В.Д. Камаева, Е.Н. Лобачевой. – М.: Юрайт-Издат, 2005. 31. Экономическая теория / Под ред. А.Г. Грязновой, Т.В. Чечелевой. – М.: "Экзамен", 2004. 32. Куликов Л.М. Основы экономической теории. – М.,2004.

175

Corector – Valentina Solovei Rectificare computerizată – Tatiana Boico Procesare computerizată – Feofan Belicov

Semnat pentru tipar 14.10.05 Format 60 × 84 1/16. Rotaprint. Coli editoriale 8,3 Coli de tipar 11,2. Comanda . Tirajul 300 ex. Tipografia Departamentului Editorial-Poligrafic al ASEM Chişinău – 2005, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni 59, tel. 22-27-68
176

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful