Hărțile marine

I. Scopul lucrării 1. Cunoașterea modului în care au evoluat hărțile marine din perioada antică până astăzi; 2. Înțelegerea importanței pe care hărțile marine o au pentru diferite domenii de activitate (navigație, inginerie marină, arheologie marină). II. Considerente teoretice Hărțile sunt reprezentări grafice convenționale ale suprafeței terestre. Scara unei hărți indică dimensiunea la care trebuie privită realitatea geografică. Modificând scara, introducem generalizări sau detalieri care duc la schimbarea orizontului de percepție și impun alegerea celor mai potrivite tehnici de reprezentare cartografică. Hărțile marine se împart în trei categorii: hărți batimetrice, hărți de navigație și hărți didactice. Hărțile batimetrice sunt hărți care redau morfologia bazinelor marine și oceanice prin intermediul izobatelor (linii care unesc punctele cu aceleași valori ale adâncimilor medii). Acestea se folosesc în cercetarea oceanografică fundamentală fiind realizate pe baza datelor de teren obținute prin tehnica sondajului acustic (eco-sondaj). Hărțile de navigație sunt hărți care oferă informații despre adâncimile diferitelor sectoare marine. Hărțile didactice sunt hărți cu grad mare de generalizare, folosite în procesul didactic pentru prezentarea fenomenelor/proceselor de ansamblu din Oceanul Planetar (ex.: circulația oceanică de suprafață). III. Evoluția reprezentărilor cartografice ale Oceanului Planetar Geografia a apărut din necesitatea de ”a ne localiza în spațiu” (Armaș, Iuliana – sinteze), iar pentru aceasta era nevoie să se reprezinte drumurile, așezările umane, râurile, pădurile și celelalte elemente naturale pe care le întâlnea omul din antichitate în drumurile sale, pentru a se putea întoarce cu mai mare ușurință în locul din care pleca. Prin urmare, au început să apară niște schițe care stabileau o poziție relativă a elementelor de pe teren pe care le percepea omul și care erau (de obicei) desenate în sau pe piatră, os, papirus etc.. În afară de aceasta, Simion Mehedinți afirmă în lucrarea sa de la 1931, ”Terra – introducere în geografie ca știință”, că ” prima pagină de geografie a fost harta”. În ceea ce privește întinderile mari de apă, la început produceau, probabil, frică (teama de necunoscut, lipsa conștientizării faptului că se poate călători și pe mare), însă treptat, evoluția omului a dus și la nevoia de expansiune pentru a găsi noi terenuri fertile, astfel că interesul pentru mări a crescut, la fel și dorința de cunoaștere. În jurul anului 1200 î. Hr. se vorbește despre ”atacuri venite dinspre mare” (Berghorn, D. și Hasttstein, M. 2010), deci deja se cunoșteau metode de navigație, însă date despre hărțile marine ale acelor vremuri sunt prea puține. Aceasta probabil pentru că oamenii încă nu aveau suficiente cunoștințe, fie s-au pierdut de-a lungul timpului hărțile și alte documente. Cu toate acestea, ne-au rămas de la antici niște aprecieri, niște descrieri ale mediului înconjurător, existând posibilitatea ca unele sa fi avut un caracter subiectiv. Homer închipuia în poemele lui vestite, ”Iliada” și ”Odiseea” (~750 î. Hr.), Pământul ca un disc format din uscat în jurul căruia curgea fluviul Okeanos; Strabo (~63 î. Hr. - 19 î. Hr.) vorbește despre asemănarea fundului oceanic cu continentele, iar Herodot redă schematic gurile de vărsare ale unor fluvii 1

și unul de ”Geografie matematică”). cunoașterea geografică a lumii întrucât noile drumuri tipărită în 1472. contemporan cu Homer (”Teogonia” și ”Periodos”). odată cu lucrarea lui Isidore din Sevilla (mort în 636). Alte lucrări cu caracter descriptiv mai provin de la Hesiod. 2002) că o descriere referitoare la călătorii pe uscat se numea perighez. în traducere ”cea iute”). Primele călătorii care s-au păstrat sub formă de legende sunt călătoria argonauților (corabia Argo. Hr. acești trei termeni provenind din literatura geografică greacă a acelei vremi. dintre cele 37 de cărți. iar periodosul reprezenta o descriere a țărmurilor cunoscute. Dintre cei romani sunt amintiți Pliniu cel Bătrân (”Historia Naturalis”. un tratat de astronomie ”Almagestra”. în Antichitate se făceau doar descrieri asupra a ceea ce descoperea omul. astfel fig. Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat un pas important în ceea ce privește fig. Sursa: wikipedia. a scris. descrierea călătoriilor pe mare se numea periplu. În principiu. printre altele.(Posea.org și teritorii descoperite au îmbogățit izvoarele de cunoaștere geografică. 4 sunt dedicate geografiei). poemele lui Homer (după care s-a reconstituit așa-numitul ”Mapamond al lui Homer”). 2002). Strabon (17 volume ce cuprind un mapamond și o hartă a Europei) și Ptolemeu (~87 – 165 d. T.. 1: Mapamond după Herodot – de Mechidovici (Demeter. 2: pagină din lucrarea lui Isidore. În secolul VII apar hărțile de tip T-O. Herodot (cele 9 ”istorii” în care se găsesc toate cunoștințele geografice ale grecilor antici) (Demeter. 2 . Hecateu din Millet. Aurora 1999).

4: Beatus Mappa Mundi (wikipedia. nefiind cunoscută. fig. Asia) care erau despărțite de râuri în forma unui ”T” (Mediterana și râurile Nil și Don).org) 3 . partea sudică. Africa. 3: mapamondul lui Ptolemeu(wikipedia.Erau numite astfle pentru că aveau o formă rotundă ”O” reprezentând continentele (Europa. nu i se atribuia importanță și nu se reprezenta.org) Se consideră că aceste hărți erau o proiecție a părții nordice a globului (deci deja se presupunea că Pământul este sferic) partea care era locuită. iar în exteriorul continentelor era Marea Oceanum (fig. 2) fig.

Hr. specială pentru navigație. prima hartă care conținea această denumire (fig. 7). Ptolemeu (fig. 1154 – fig. 5).org) ”No va et Auc ta Orbi s Terr ae Des cript io ad 4 fig. 6: harta T-O a lui Hereford. Posidonius (150 – 130 î. în 1507. fig. aceasta nu era reprezentată pe nicio hartă. așa cum susținea chiar el în lucrarea sa fig. Primii care au introdus în hărți numele de America au fost cartografii germani Martin Waldssemüller și Matthias Ringmann. doar fracțiuni din țărmul estic (fig. Până la descoperirea Americii în 1497 de către Amerigo Vespucci. 8).org) Hereford (”Mappa Mundi” ~1300.un călugăr spaniol (fig.). Acestea se numeau mapamonduri și s-au realizat încă din Antichitate.Hr. geograful și cartograful flamand (Belgia) Gerard Mercator. Al Idrisi (”Tabula Rogeriana”.Adesea se făceau hărți ce cuprindeau tot uscatul știut de om. 6) și alții.org). până în Evul Mediu: hărți de la Isidore din Sevilla (hărțile T-O). 1502 . care se spune că ar fi creat printre primele hărți din lume (wikipedia. Dupa 1500 apar din ce în ce mai multe mapamonduri reprezentând. Hr.). Provind de la Anaximandru (610 – 546 î. 4). introduce o proiecție cilindrică ce-i va purta numele. 7: planisferul lui Cantino. o hartă bazată pe stilul T-O al hărților – fig. În 1569. Beatus din Liebana (730 – 798 d. 5: ”Tabula Rogeriana” . 3). 1300 (wikipedia. care au colectat de-a lungul câtorva ani date despre noile descoperiri pe care le-au unit rezultând.Al Idrisi. 1154(wikipedia.) . la început.

org) (fig. Abia prin secolele XVII – XVIII. În acest sens. lumea a fost reprezentată prin descrieri bazate pe observații empirice (adesea. ci și ilustrări ale modului de viață din epoca respectivă. Mapamondul pe care îl conține acest atlas este destul de grăitor în acest sens (fig. gnomonice (proiecție centrală). întinderile mari de ape interesau omenirea doar din motive practice. progresul tehnologic a făcut posibile verificările mai amănunțite. mai târziu. Ulterior. evoluția lor făcându-se pe măsura extinderii zonelor pentru care Amiralitatea Britanică edita hărți. toate acestea fiind editate de Biroul Hidrografic al Amiralității Britanice.  table de maree. acesta din urmă fiind considerat primul atlas modern (wikipedia. proprietățile fizico-chimice și alte caracteristici ale apei. autorii lucrărilor geografice descriau ceea ce vedeau în timpul călătoriilor făcute de ei). Și Pînzariu M. Conform autorilor Stanca C.  rute în traversadele oceanice. Prima hartă de acest tip a fost publicată în 1854 și aparținea americanului Maury Matthew. ceea ce poate fi considerat adevărat dacă se ia în considerare complexitatea și apropierea de realitatea de astăzi a hărților.  table de distanță. dezvoltarea și aplicarea conceptului de hărți marine.).  cartea farurilor și semnalelor de ceață. pericole de navigație. care conține toate datele necesare desfășurării navigației (cum sunt: linia coastei. Louis Ferdinand a folosit mai multe plute legate de o sfoară pentru a determina curenții marini – Ascherson. stereografice (proiecție cu același nume). franceză și latină).noua și augumentata descriere a Pământului corectată pentru uzul navigației – wikipedia. și nu doar țărmurile cu pozițile porturilor (atât de râvnite în Antichitate și prima jumătate a Evului Mediu). Ele au fost realizate inițial pe baza descrierii coastelor din rapoartele navigatorilor englezi și conțin. a început să intereseze și aspectul fundului Oceanului Planetar. 10). pericole de navigație etc. așadar. Printre primele atlase din lume se numără cel Catalan produs de școala de cartografie mallorcană în 1375.. În afara hărților marine.  manualul navigatorului. reperele de navigație. Cărțile pilot se publică încă din 1829. observații referitoare la rutele de navigație recomandate. 9). A fost editată în mai multe limbi (printre care italiană.  cartea radiofarurilor (constă în 8 volume). sisteme de balizaj.Usum Navigatium Emendale” . au apărut și numeroase publicații nautice precum:  cărțile pilot. în numeroase ediții (1544 – 1628). Cosmographia Universalis a lui Sebastian Münster (1488 – 1552) era prima descriere amplă a lumii care cuprindea nu doar hărți și informații științifice. Mai întâi s-au folosit metode relativ primitive de efectuare a diferitelor măsurători și observații asupra apei mărilor (de exemplu. La început. Dezvoltarea navigației a dus odată cu ea la formarea. În acest domeniu sunt folosite hărți Mercator (proiecție centralo-cilindrică dreaptă). adâncimi ale apei. Dacă aproape până în secolul XVII. la o anumită scară. apoi ”Theatrum Orbis Terrarum” din 1570 al lui Abraham Ortelius. și anume hărțile batimetrice. a fost importantă expediția științifică a vasului german ”Meteor” (1925 – 1927) când s-a folosit pentru prima oară acest tip de aparatură Determinarea aspectului fundului apelor a dus la apariția unui nou tip de hărți. într-un experiment al său. facilități 5 . descrierea zonelor costiere. 1999). precizări asupra naturii fundului. s-a ajuns la sondajul apelor adânci cu ajutorul sondelor ultrasonice electrice.. a unei zone maritime sau oceanice. harta marină este definită ca o reprezentare plană.org). odată cu apariția și consolidarea oceanografiei.  efemerida nautică etc. imagini de orașe.

nautice  atlase marine – Atlasul Catalan Importanța hărților marine poate fi relativ evidentă. cu atât orientarea și atingerea țintei sunt mai ușor de realizat.  hărțile tip T-O. Așadar. Tabel 1: evoluția reprezentărilor cartografice. așa cum este evidenta importanța oricăror alte tipuri de hărți. arheologie marină.  cărți de pilotaj Perioada contempora nă aceleași din perioada modernă  periplu.  planisfere 1550. hărțile marine (și nu numai) au avut o evoluție ascendentă încă din Antichitate.  cosmografii  mapamonduri. Pentru fiecare domeniu ce are legătură cu mediul acvatic există un anumit tip de hărți marine care ajută la realizarea activităților specifice. 6 . navigație sau orice alte domenii ”marine”. Cu cât cunoașterea unui teritoriu (fie el și acvatic) este mai exactă. fie că e vorba de ingineria marină. Perioada antică Perioada Evului Mediu timpuriu târziu Perioada Marilor descoperiri geografice Perioada modernă  hărți batimetrice.  periodos.  portulane. de la simple desene neconforme cu realitatea și descrieri ale țărmurilor. Sebastian Munster.  solarii. la complexele hărți batimetrice și de navigație din zilele noastre.portuare etc. ”Cosmographia Universalis”.  chorografia  hărți hristofor me.

1507 7 .Fig 8: Hărțile lui Waldseemuller.

Fig. 10: Mapamondul lui Ortelius .1570 8 . Fig.1569. 9: Harta lui Mercator .

Bibliografie BOORSTIN. Oceanografie. (2002). D. Descoperitorii.wikipedia. București. Istoria descoperirilor geografice – Antichitatea și Evul Mediu. STANCA. http://en. DEMETER. C. Editura Meridian. T. Navigație maritimă și fluvială. București. Editura Universitară. D. București. vol. Editura Fundația României de Mâine.org/wiki/Early_world_maps 9 . Aurora (1999). Introducere în oceanografie. M. (1976). (2001). Editura Științifică și Enciclopedică. București. și PÎNZARIU. ROSS. POSEA. Editura Ex Ponto. (1997). București. I.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful