CHIRURGIE Curs adresat Asistentelor Medicale

CUPRINS 0. Istoricul chirurgiei 1. Organizarea şi funcţionarea serviciului de chirurgie.................. 1.1. Serviciul de chirurgie........................................................... 1.2. Activitatea personalului medical din serviciul de chirurgie 1.3. Asepsia şi antisepsia............................................................ Pregătirea personalului medical pentru operaţie.................. Instrumentarul chirurgical......................................... Antibioterapia în chirurgie 2. Infecţiile chirurgicale.................................................................. 2.1. Infecţiile localizate............................................................... 2.1.1. Foliculita...................................................................... 2.1.2. Furunculul.................................................................... 2.1.3. Hidrosadenita............................................................... 2.1.4. Abcesul cald..................................................................... 2.1.5. Flegmonul....................................................................... 2.1.6. Erizipelul......................................................................... 2.1.7. Ostomielita acută.......................................................... 2.2. Infecţiile piogene ale degetelor şi mâinii.............................. 2.2.1. Panariţiile.......................................................................... 2.2.2. Flegmoanele mâinii...................................................... 2.3. Infecţiile generalizate........................................................... 2.3.1. Septicemia................................................................................... 2.3.2. Gangrena gazoasă......................................................................... 2.3.3. Antraxul..................................................................................... 2.3.4. Tetanosul..................................................................................... 3.Anestezia.............................................................................................. 3.1. Definiţie şi clasificare. 3.2. Anestezia locală. 3.3. Anestezia de conducere.

1.4. 1.5. 1.6.

3.4. Anestezia generală 4. Intervenţii chirurgicale elementare 4.1. Incizia 4.2. Sutura chirurgicală 4.3. Cauterizarea 4.4. Drenajul 4.5. Sondajul 4.6. Puncţiile 4.7. Injecţiile 5. Hemoragia şi hemostaza 5.1. Clasificarea hemoragiilor şi simptomatologia pacienţilor 5.2. Clasificarea hemostazelor 6. Transfuzia de sânge 6.1. Grupele sangvine 6.2. Determinarea grupelor sangvine 6.3. Conservarea sângelui 6.4. Administrarea perfuziei 6.4.1. Tehnica administrării sângelui 6.4.2. Complicaţiile transfuziei 7. Plăgi 7.1. Clasificarea plăgilor 7.2. Simptomatologia şi tratarea plăgilor 8. Tumori 8.1. Clasificarea tumorilor 8.2. Caractere de malignitate 8.3. Diagnosticul tumorilor maligne 8.4. Conduită şi principii de tratament 9. Arsuri 9.1. Gradele arsurilor 9.2. Evoluţia pacienţilor cu arsuri 9.3. Complicaţiile arsurilor 9.4. Tratamentul arsurilor 9.5. Arsuri chimice 9.6. Arsuri electrice 10. Degerături 10.1. Clasificarea şi fiziopatologia degerăturilor 10.2. Forme clinice şi tratament

2.1. Complicaţiile abdominale postoperatorii 15. Definiţie şi clasificare . tabloul clinic 12. Apendicita acută 16.4. Traumatisme 11.3.3.3.1 Clasificare 11.3.1.2. Sindroame în traumatismele toracice 11. Tratamentul apendicitei acute 17.3.3.2. Ulcerul gastroduodenal 17.2.3. Politraumatismele 12.2.2. Tratamentul traumatismelor toracice 11.1. Complicaţiile postoperatorii imediate 14.2.1. Complicaţiile aparatului renal 14. Îngrijirea postoperatorie a plăgii chirurgicale 16.1. Îngrizirea postoperatorie generală 15.3.3 Traumatisme abdominale 11. Complicaţiile aparatului respirator 14. Semne generale şi locale în apendicita acută 16.4.1. Hematoame intracraniene posttraumatice 11.1. Clasificarea traumatismelor toracice 11.2.2. Pregătirea fizică a bolnavilor cu risc operator 14. Tipuri de şoc.1. Complicaţiile aparatului cardio-vascular 14. Tratamentul traumatismelor abdominale 11. Şocul 12. Îngrijirea postoperatorie 15.4. Pregătirea psihică a bolnavilor cu risc operator 13. Evoluţie şi complicaţii 16. Traumatisme toracice 11.11.Traumatisme cranio-cerebrale acute 11.2.1.2.1.3. Îngrijirea în secţia de terapie intensivă 15.1. Definiţie şi clasificare 11.4. Sindroame clinice 11. Explorarea paraclinică 13.3. Tratamentul şocului 13. Examinarea traumatizatului abdominal 11. Definiţie şi tipuri anatomopatologice 16. Îngrijirea preoperatorie a bolnavului chirurgical 13.2.

Pancreatita acută 19. Peritonita acută 21.1.5.5. Diagnostic clinic şi paraclinic 18. evisceraţii 24.4.3. Tratament 18.1. tratament 24.3.2.3. Definiţie şi clasificare 18. semne clinice. Definiţie şi clasificare 21. Colica renală 23.3. Definiţie şi clasificare 19. Tratament 19. Ocluzia intestinală 18. Diagnostic clinic şi paraclinic 19. Colecistita acută 20.3. Evoluţie şi tratament 21. Hemoragiile digestive superioare 22.1. Tratament 22. Colica salpingiană 24.2. factori favorizanţi 24. Evisceraţiile – definiţie.17.2.2.1. Diagnostic clinic şi paraclinic 21. Herniile – definiţie şi compoziţie anatomo-patologică 24.4. Tratament 20. Colica apendiculară 23.3. Colica intestinală 23.2.6.2. Tratament 23. Hernii.3. Colicile abdominale 23. Herniile – semne clinice şi complicaţii 24. clasificare. Evoluţie şi complicaţii 19. Tratamentul herniilor 24.3.1. Diagnostic clinic şi paraclinic 17. Evisceraţiile – semne clinice şi tratament . Definiţie şi cauze 22.4. Eventraţiile – factori favorizanţi.4.1.2. Diagnostic clinic şi paraclinic 22.1. eventraţii. Diagnostic clinic şi paraclinic 20. Definiţie şi clasificare 20. Colica biliară 23.2. Evoluţie şi complicaţii 18.

2.1. Mastite acute şi cronice 26.2 Ischemia cronică periferică 25.3.1.1.4.2. Afecţiuni chirurgicale ale glandei mamare 26. Tumori maligne – semne clinice şi explorări paraclinice 26. Tumori benigne 26.3.1. Ischemia acută periferică 25. Tratamentul ischemiei acute periferice 25.1.2. Faze clinice 25.2 Semne clinice şi explorări paraclinice 25.1.1 Definiţie şi etiologie 25.25.2. Tratament 26.3.tratament . Tumori maligne . Definiţie şi etiologie 25.2. Afecţiuni chirurgicale ale vaselor 25.

Istoricul chirurgiei Chirurgia este ramura medicinei care se ocupă cu bolile pentru a căror vindecare este necesar un act operator. germanul Matias Purmann. ceea ce a împidicat realizarea unei amputaţii eficiente. Progresele în chirurgie de la Homer la Hipocrate sunt prea lente pentru a fi percepute. Dar nu numai Franţa participă la acest proces civilizator ci . Originile chirurgiei se pierd în negura comunei primitive. În secolul al XV-lea chirurgia era practicată atât de bărbieri (numiţi „de robă scurtă”) cât şi dechirurgi („de robă lungă”) care erau pregătiţi temeinic în colegii speciale. Figura cea mai ilustră din chirurgia Renaşterii este Ambroise Pare (Franţa) care redescoperă ligatura vasculară şi creiază un pansament digestiv cicatrizant eficient. în legătură cu: oprirea hemoragiilor.a. Nu se cunoştea ligatura arterială. Cel mai mare chirurg din secolul al XIV-lea a fost Guy de Chaulaic a cărui „Chirurgia Magna” constituie un punct de referinţă în evoluţia chirurgiei. diversitatea tumorilor – evoluţia şi prognosticul lor. trepanul. cauterizarea hemoroizilor. inclusiv schiroase. secolul „luminilor”. speculul vaginal. Acesta a scris despre diferitele tumori canceroase. Dar abia în secolul al XVIII-lea. constituie un moment de referinţă deoarece aprofundează anatomia prin disecţii. operaţia buzei de iepure. Viscerele şi sistemul nervos central încep să fie cunoscute. care învăţau reguli clare şi precise după care să se conducă în practică. cu trei secole înaintea erei noastre. bisturiul. Se practica: trepanaţia craniană. chirurgul regelui Soare. Lapeyronie. provine din grecescul „kheirourgia” adică lucru efectuat cu mâna. de pildă în gangrenă. a creat o veritabilă Facultate de Chirurgie la Paris. cauterul. unde îşi desăvârşeu pregătirea adevăraţii chirurgi. În timpul lui Hipocrate însă se utilizau: sonda din plumb sau cupru. Şcoala din Alexandria. Chirurgia greco-romană din secolul I al erei noastre face progrese evidente prin cărţile lui Celsus. englezul Richard Wiseman ş. a calculilor vezicali. Etimologic. Figura cea mai proeminentă în chirurgia bizantină este Pavel din Egina. amputaţiile. descrie fracturile de rotulă şi propune tehnici originale pentru operarea herniilor şi hidrocelului. datorită studiilor făcute mai ales de Herofil şi Erasistrate. Secolul al XVII-lea aduce pe scena istoriei câţiva chirurgi remarcabili ca: italianul Marco Aurelio Severino. ştiinţa chirurgicală ajunge să guverneze mâinile chirurgilor.0. chiureta. „naşul cancerului”.

acum se pun şi cele tehnice auxiliare: anestezie. N Hortolomei ş. În sec.R. în 1889 . Victor Gomoiu. ş.a. biologice. în Germania. Bazale raţionale ale chirurgiei erau puse. RMN. E. Grigore Romniceanu. Thoma Ionescu.XVIII s-a făcut ordine în medicină şi în chirurgie. am observa că secolul XVIII este perioada de cristalizare a unei concepţii logice.Cărpinişan. După ce în sec. În perioada interbelică se desprind din chirurgia generală trei ramuri care devin de sine stătătoare: chirurgia infantilă. Ernest Juvara. Abia în 1842. orice intervenţie chirurgicală. XIV poate fi considerat de-a dreptul revoluţionar. Progresele sunt apoi rapide: se inventează pensa hemostatică. chirurgia se dezvoltă. înfiinţată şi condusă de Nicolae Kretzulescu – doctor în medicină de la Paris. şi Oftalmologia deveniseră specialităţi chirurgicale distincte. La începutul sec XX se disting: Dimitrie Gerota. neurochirurgia. Heyfelder. fiziopatologie ş. Nicolae Kalinderu. Urologia.a. O. toracice (C. drenajul plăgilor cu tub de cauciuc găurit.). George Assaky. în oncologie (I. Burghele. Cam tot ceea ce se întâmpla în lume în mica şi marea chirurgie se petrecea şi pe teritoriu României. reprezintă punctul de plecare a unui şir de reforme care nu vor mai fi abandonate. chirurgia a beneficiat de roadele descoperirilor din alte domenii: locul bisturiului a fost luat de laser.a. Orice domeniu al chirurgiei am lua sub observaţie. instrumentarul şi mijloacele de investigaţie s-au diversificat şi completat (endoscop. antisepsie. fiziologie. ortopedia. în 1853. asepsie etc.Zitti)). laparoscop. Hortolomei şi V.mănuşile de cauciuc iar în 1899 Bier efectuiază prima rahianestezie. bazate pe datele furnizate de disciplinele fundamentale ale medicinei (anatomie.L. chirurgia de urgenţă. kelenul iar Morton la Boston descoperă anestezia prin inhalaţie. punându-se accent pe dotarea tehnică şi materială.Chiculiţă) şi în chirurgia endocrinologică. Amza Jianu. al cauterului de electrocauter. La introducerea antisepsiei şi apoi a aspsiei un merit deosebit l-a avut John Lister care recomandă utilizarea acidului fenic pentru spălarea mâinilor înaintea oricărei operaţii. Dintre chirurgii de seamă ai sec. Marinescu). Th. pentru dezinfecţia instrumentelor chirurgicale şi a rănilor. Fiziopatologia este aşezată la baza chirurgiei contemporane şi în domeniul chirurgiei vasculare.întreaga Europă. În ultimii 60 ani. la Colţea în Bucureşti s-a deschis prima şcoală de chirurgie. încă înaintea primului război mondial. Victor Babeş. sec.XIX amintim: Constantin Dimitrescu. CT.). Simpson utilizează în Anglia cloroformul ca anestezic. . chirurgia plastică şi operatorie. În 1847. Se constituie noi specialităţi: chirurgia cardio-vasculară (fundamentată de N. Sosirea lui Carol Davila în Ţara Românească. XX.

pentru a se evita declanşarea unor infecţii spitaliceşti. Intrarea în blocul operator se face numai după ce a fost schimbată ţinuta de spital în costumul de filtru. de şcoală şi de întreprindere. Aici mai există: . Activitatea chirurgicală se desfăşoară în cadrul unei clinici sau secţii de chirurgie din spital. din cabinetele individuale ale medicilor de familie. îmbrăcarea şi transportul în secţia de chirurgie. preventivă. tratament şi alimentaţie. se triază şi se asigură primul ajutor.în blocul operator – cu activităţi chirurgicale. Secţia cu paturi trebuie să fie împărţită într-un compartiment septic destinat bolnavilor cu afecţiuni chirurgicale septice şi un compartiment aseptic pentru restul pacienţilor.în secţia cu paturi (staţionar). El are în subjurisdicţie de obicei un spital judeţean şi unul sau mai multe spitale municipale. .1. pardoseala trebuie să permită efectuarea curăţeniei uşor de mai multe ori pe zi. 1. un examen complet al pacientului de către medicul de gardă. Staţionarul trebuie să asigure condiţii de cazare.1. precum şi la nivelul cabinetelor de specialitate din policlinici. Bolnavul este cazat în salon cu respecatarea unui anumit regim igienico-sanitar: volum minim de 10-12m 3 de aer pentru fiecare pacient. Blocul operator se compune din săli de operaţie care trebuie să fie cât mai aproape de secţia de chirurgie. . în camera de filtru (alăturată sălii de operaţie). cu recomandarea ca fiecare salon să beneficieze de tualetă proprie. Camera de gardă trebuie să asigure o preluare rapidă. Aici există anumite circuite în care are acces doar personalul blocului operator şi pacienţii care necesită intervenţia chirurgicală. Organizarea şi funcţionarea serviciului de chirurgie Departamentul de Sănătate Publică este reprezentantul Ministerului Sănătăţii în fiecare judeţ. unde se primesc pacienţii. curativă şi de recuperare a bolnavilor. La nivelul spitalului se asigură o asistenţă medicală completă de specialitate.Serviciul de chirurgie Activităţile chirurgicale din spital se desfăşoară în trei mari compartimente: . precum şi din policlinicile arondate. dezbrăcarea. temperatura de 20-250C. la rândul lor conduc activitatea din secţiile cu paturi. la nevoie se acordă şi primul ajutor.la camera de gardă. Acestea.

2. răspunde de ordinea şi curăţenia în saloane. . 1. Atribuţiile asistentei medicale în blocul operator: . administrează personal tratamentul. drenajul pe tuburile de dren. Secţia ATI este situată în vecinătatea blocului operator şi aici există săli de operaţie septice şi aseptice. verifică regimul alimentar şi igiena bolnavului.cameră de trezire. supraveghiază şi notează permanent starea pacientului în foaia de observaţie (temperatura. În apropierea blocului operator se află secţia de reanimare şi terapie intensivă. respectă indicaţiile medicale cu privire la tratamentul prescris de medici.pregăteşte instrumentarul pentru intervenţia chirurgicală. aspiratul gastric pe sondă. programează şi însoţeşte pacientul la explorările paraclinice. - - . un spălător şi sterilizator pentru intervenţia chirurgicală. Atribuţiile asistentei medicale în staţionar: participă la efectuarea vizitei. prelevează produsele biologice pentru analizele curente indicate de medic. grupuri sanitare pentru pacienţi. diureza). pulsul. pregăteşte bolnavul pentru intervenţia chirurgicală (bărbierit. tensiunea arterială. spălat etc.- o anticameră pentru staţionarea bolnavilor înainte de intervenţia chirurgicală şi pentru administrarea preanesteziei.). un înalt grad de responsabilitate şi cunoştinţe temeinice de specialitate. reclamă o conştiinciozitate perfectă. unde bolnavul este supraveghiat de anestezist până la stabilizarea funcţiilor vitale.Activitatea personalului medical din serviciul de chirurgie Activitatea personalului medical dintr-un serviciu de chirurgie este deosebit de complexă. asigură buna utilizare a instrumentarului avut în grijă. precum şi serviciul de transfuzie.primeşte bolnavul în sala de operaţie: .

comprese.asigură şi răspunde de curăţenia sălii de operaţie. com-prese. Antisepsia este o metodă curativă. verificare.3.) timp de 30 de minute. Pregătirea instrumentarului: după spălare. 1. alcătuindu-se câte o trusă pentru fiecare operaţie în parte. notează pacientul în registru şi întocmeşte documentele necesare internării. . Presterilizarea constă în pregătirea materialului chirurgical în vederea sterilizării.5 atm..) se face prin: -spălare cu detergenţi speciali pentru îndepărtarea petelor de sânge.asigură materialele necesare intervenţiei medicale.pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare. Atribuţiile asistentei medicale în camera de gardă: .după intervenţia chirurgicală pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare. separate pe sortimente (halate. Antisepsia reprezintă totalitatea măsurilor ce au ca rol distrugerea germenilor prezenţi într-o plagă traumatică sau chirurgicală cu ajutorul agenţilor fizico-chimici. Asepsia este deci o metodă profilactică.acordă primul ajutor la nevoie. câmpuri etc. . . la o presiune crescută (2. aţe etc.realizează primul examen al pacientului şi anunţă medicul de gardă.Asepsia şi antisepsia Asepsia reprezintă totalitatea măsurilor fizico-chimice ce au rol de a împiedica contaminarea plăgilor traumatice sau operatorii cu agenţi microbieni saprofiţi sau patogeni. mănuşi. degresare. sortare. Astfel se sterilizează materialul moale sterilizarea fiind valabilă 24-48 ore. ţesut. . . .răspunde de corecta funcţionare a aparaturii şi de buna păstrare a instrumenta-rului. . Există mai multe tehnici de sterilizare: -Autoclavarea este o sterilizare cu vapori de apă supraâncălziţi (1400C).introducerea în casolete metalice speciale. . împăturire într-un anumit mod: . halate.uscare. se pun în casolete separate. puroi.). astfel: Pregătirea materialului moale (câmpuri.răspunde de bunurile din gestiune.

tratamentul trebuie început imediat.Sterilizarea prin mijloace biologice (chimioterapice antimicrobiene) se efectuiază cu medicamente cu acţiune toxică asupra microorganismelor (bacterii.). Pregătirea personalului medico-sanitar pentru operaţie Pregătirea personalului medical pentru operaţie constă în: trecerea pe la camera de filtru unde personalul medicosanitar îşi schimbă hainele şi încălţămintea de spital. clindamicina. . iritantă pentru ochi şi mucoase.Sterilizarea cu ultraviolete este folosită pentru încăperi deoarece acţionează doar pe suprafeţe. tetraciclina. cefalosporinele etc. înainte de cunoaşterea agentului cauzal. îmbrăcarea halatului steril cu ajutorul asistentei. din siliconi (două ore).Sterilizarea prin căldură uscată se face la pupinel pentru instrumentele metalice la temperatura de 1800C. iar pe etajere se aşează instrumentarul. rikettsii. a doua până la jumătatea antebraţului iar a treia numai mâna (în manşetă). . Pentru ridicarea temperaturii de fierbere se adaugă bicarbonat de sodiu. 1. ciuperci. comprese etc: .Sterilizarea cu ultrasunete este rar folosită: . protozoare.Sterizarea prin fierbere în apă la 1000C timp de 30 de minute. urmează o spălare cu apă sterilă şi săpun în trei reprize câte două minute fiecare: o primă spălare se face până la cot. chimioterapice (sulfamide. . .. eritromicina.Sterilizarea cu vapori de formol utilizează un termos închis ermetic pe fundul căruia se pun tablete de formalină. penicilina G. Dezavantajul acestei metode este atmosfera de vapori de formol. metronizadol. sulfoane.4. punerea măştii (tifon steril) care trebuie să acopere nasul şi bărbia şi a mănuşilor. dată fiind gravitatea infecţiei. Sunt situaţii în care. streptomicina. În funcţie de procedura de obţinere ele se clasifică în: antibiotice. fără a avea efect de profunzime. . masa de operaţie trebuie să fie acoperită cu minim două materiale moi (cearşafuri sterile). timp de o oră sau prin flambare timp de 20 minute. sondele şi tuburile de dren din cauciuc (o oră). cloramfenicolul.Sterilizarea prin iradiere cu raze gama este o metodă industrială şi se foloseşte pentru seringi. folosind o asociaţie de chimioterapice care să acopere un spectru microbian larg.

violet de genţiană. cu efect hemostatic şi decolorant. Cloramina în soluţie de 2% are proprietăţi puternic bactericide şi în acelaşi timp ciclofilactice. soluţie Dakin. rivanol. • Antiseptice albumino-precipitante: săruri de argint. betadinarea pielii de la nivelul mameloanelor şi până la jumătatea coapselor. Este un foarte bun dezinfectant al tegumentelor. se verifică funcţiile vitale ale pacientului. în tratamentul plăgilor infectate cu bacilul pioceanic. Antisepticele de bază sunt: • pe bază de alcool în concentraţie de 70%. precum şi în diverse afecţiuni dermatologice. acid boric. ceea ce îl face util la dezinfectarea plăgilor anfractuoase.masa de operaţie se acoperă cu patru câmpuri (în strat gros) şi nu este permisă atingerea instrumentarului de pe aceasta. Are acţiune astringentă. se acoperă pacientul cu câmpuri astfel: primul câmp având o fantă. permanganat de potasiu. datorită eliberării clorului în contact cu plaga. Apa oxigenată este un bun antiseptic citofilactic. Oxicianura de mercur . Permanganatul de potasiu are proprietăţi oxidante. Soluţia Dakin are aceleaşi proprietăţi ca şi cloramina. Se utilizează în profilaxia oftalmiei gonococice la nounăscuţi. caustică şi antiseptică de tip bacteriostatic sau bactericid. • pe bază de substanţe colorante: albastru de metil. cloramină. alcoolul este ineficient deoarece precipită proteinele sub care germenii rămaşi nedistruşi continuă să se multiplice. citofilactice. plus patru câmpuri în cruce. Nitratul de argint se foloseşte sub formă de creioane. cu proprietăţi cicatrizante. cristale sau soluţii cu diverse concentraţii. de mercur. irigaţii vaginale etc. cu mare putere de penetraţie. Are dezavantajul că topeşte catgutul. se foloseşte pentru dezinfecţia tegumentelor. • pe bază de iod: alcool iodat sau iod în anumite concentraţii. ceea ce îi conferă un larg spectru de utilizare.Sunt bune aseptice citofilactice. Aplicată pe plăgi produce spumă cu efect de curăţire mecanică. Aplicat pe plagă. Tinctura de iod este antisepticul preferat în sterilizarea regiunii operatorii. • pe bază de substanţe oxidoreducătoare: apă oxigenată.

b şi c). folosite în orice intervenţie şi reprezentând un minim necesar oricărei manevre. Acestea pot fi monobloc. . metalice şi deci resterilizabile sau de unică folosinţă.instrumente pentru secţionarea ţesuturilor. .1f şi g).1d şi e) sau curbe (Fig.instrumente pentru depărtare a ţesuturilor. prezentându-le celei drepte care secţionează.1d). f şi g)) au şi ele diverse forme şi dimensiuni: drepte (Fig. disecă sau suturează. .instrumente pentru fixat câmpurile.1d. boante (Fig.• poate fi folosită în soluţii diluate pentru dezinfectarea mucoaselor. 1. spălarea instrumentarului metalic. 2. Dintre acestea există însă o categorie de instrumente uzuale. bromocetul este larg utilizat la dezinfectarea tegumentelor. Instrumente pentru secţionarea ţesuturilor Clasic. Foarfecele chirurgicale (Fig.instrumente pentru prehensiunea ţesuturilor.instrumente de hemostază. sunt folosite două tipuri: bisturiul şi foarfecele. de lungimi diferite. . toaletarea plăgilor şi arsurilor. .1e) sau ascuţite (Fig. e. .1a. Instrumentarul chirurgical Instrumentele folosite în practica chirurgicală sunt de o foarte mare diversitate. În cadrul instrumentelor uzuale se poate vorbi de următoarele categorii: . 1. Bisturiul – simbol al chirurgiei – este de fapt o lamă tăioasă fixată peun mâner metalic (Fig. Instrumente de prehensiune Mâna stângă a chirurgului este cea care apucă instrumental (cu pense anatomice) ţesuturile.instrumente pentru sutură. obligatoriu de cunoscut. . Acidul boric este recomandat în tratarea locală a plăgilor infectate cu pioceanic: Antisepticele tensioactive citofilactice au atât capacitate dezinfectantă cât şi proprietăţi de detergent curăţind plăgile de cruste şi resturi tisulare. Astfel.instrumente de explorare şi disociere.5. adaptate profunzimii unde se lucrează şi scopurilor.

prin blocare la una din treptele de pe mâner.1h. r. i. evitând astfel înţeparea peretelui intestinal şi deci contaminarea câmpului operator cu conţinut septic. s. Ele. Hemostaza presupune ligaturarea sau cauterizarea vasului care sângerează obligatoriu în urma oricărei incizii operatorii. k). astfel: tegumentul se va prinde cu o pensă cu dinţi care înţeapă uşurând menţinerea. 3. .Pensele chirurgicale pot fi cu dinţi sau fără dinţi (Fig.) şi vor fi folosite în funcţie de calitatea ţesuturilor apucate. o manevră pe intestin va fi făcută de o pensă fără dinţi. Termenul de hemostatice se referă la cea mai frecventă utilizare a lor. j.1p. rămân închise şi fixate pe ţesut. Instrumente de hemostază Acest termen defineşte o întreagă serie de pense autostatice (Fig. Pentru a putea ligatura sau cauteriza un vas este necesară iniţial pensarea lui.

t. u.rac pentru câmpuri.Fig.1. d-g foarfeci chirurgicale: h-k pense hemostatice tip Pean şi Kocher. . l-m pense port tampon. n-o ace tip Deschamp.Instrumente chirurgicale: a-c bisturie.disector. p-r pense chirurgicale.

variază ca lungime şi curbură în funcţie de necesităţi şi au căpătat numele inventatorului (Miculicz. dar pentru anumite ţesuturi au dezavantajul că forcipresura realizată are tendinţa de a fi devascularizantă. . În hemostază.2) au ramurile lipsite de dinţi. Ele sunt pense mai solide. Pensele de tip Kocher prezintă la capăt trei dinţi care se întrepătrund. Ca şi precedentele. dar prevăzute cu striuri ce se „îmbucă” realizând o forcipresură festă. Diversele variane ca lungime. oferă mai multă siguranţă pe vasele importante.2B) şi sunt de lungime medie.2A) sau curbe (Fig. şi deci predispusă necrozei. curbură şi grosime a vârfului au căpătat următoarele denumiri: mosquito – cu vârf foarte subţire. Pense hemostatice tip Pean Pensele de hemostază cel mai des folosite sunt pensele de tip Pean şi Kocher. folosite la disecţii fine. Overhold – lungi şi curbe.2. Cele de tip Pean (Fig. la diverse profunzimi de lucru. Au avantajul de a nu înţepa ţesuturile.Fig. Aceste pense pot fi drepte (Fig. fixarea puternică pe ţesuturi făcându-se datorită dinţilor. Jean Louis Faure). Alison – identice dar mai lungi.

5).3). . Sunt în general instrumente de tip pensă. Prima are avantajul că oferă posibilitatea de secţionare a traiectului explorat cu canelura sa centrală. Aceste instrumente se poziţionează şi-şi modifică poziţia manual (Fig. Şi ele sunt adaptate. cum ar fi cele fistuloase. ca şi a organului ce trebuie depărtat.4). extrem de larg utilizate şi nelipsite din nici-o trusă chirurgicală. Instrumente pentru depărtarea ţesuturilor De multe ori. Tot în această categorie intră o mare varietate de valve cu diverse forme.3 Ecartoare tip Farabeuf Fig. fără riscul de a leza formaţiuni anatomice învecinate. explorarea în profunzime a unei plăgi accidentale sau operatorii necesită anumite instrumente care să depărteze ţesuturile. dar cu o soliditate a prinderii suficient de mare pentru a evita răsucirea sau scăparea acului în timpul manevrării (Fig. splină. 5. Instrumente de explorare şi disociere Dintre acestea fac parte sonda canelată şi stiletul butonat folosite pentru explorarea de traiecte. nemaifiind necesară efectuarea depărtării de către un ajutor. pe diverse dimensiuni. vezică urinară etc.4. curburi şi lăţimi adaptate profunzimii şi zonei anatomice pe care trebuie acţionat. astfel încât să se evite lezarea acestuia (ficat. Aceste instrumente pot fi de două categorii: mobile şi autostatice. Fig. Cele mai folosite instrumente mobile sunt depărtătoarele tip Farabeuf (Fig. Ele au sisteme de fixare într-o poziţie pe care şi-o menţin toată durata operaţiei.). care constau din două lame metalice îndoite în unghi drept la ambele capete. mărimi. tipului de operaţie în care sunt folosite. Instrumente pentru sutură Instrumentul cu care este fixat şi manevrat acul în timpul suturii se numeşte portac. ecartarea cavităţii se face cu depărtătoare autostatice. 6. permiţând vizualizarea elementelor profunde.4 Modul de folosire a ecartoarelor Pentru intervenţii abdominale sau toracice mai lungi.

În aceste cazuri se folosesc portace asemănătoare unei pense Pean dar cu o pârghie de fixare între braţe mult mai solidă. . adaptate spaţiuluiîn care se lucrează. iar în continuarea apăsării deschide braţele permiţând o nouă apucare. la cea de a doua îl fixează şi mai solid. Instrumentar pentru fixat câmpurile Materialul moale (tifon.1u). 7. varietatea celor folosite în general în chirurgie fiind mult mai mare. Ele sunt de diverse dimensiuni. Forma mânerului permite o bună rotire a mâinii care suturează. se fixează la nivelul tegumentului cu ajutorul unor instrumente de tip „raci”. Este mai greu de folosit în profunzime şi în spaţii înguste din cauza dimensiunilor mari ale mânerului. care la prima apăsare fixează acul.Fig. Portace şi ace Cele mai folosite sunt cele de tip Mathieu deoarece au avantajul unei cremaliere la mâner. pentru a delimita exact zona operatorie (Fig. Instrumentele prezentate reprezintă doar câteva dintre instrumentele de bază. câmpuri pentru izolarea plăgii) folosit în intervenţiile chirurgicale.5 Instrumente de sutură. numite portace de tip Doyen.

inactive pe stafilococi meticilinrezistenţi. infecţiile chirurgicale severe trebuie tratate cu antibiotice administrate parenteral (intravenos sau intramuscular). 2. Totuşi. ţintit. b) Ampicilinele: germeni gram-pozitivi (Eşcherichia colli. care se presupune a fi activ asupra germenilor susceptibili a produce acea infecţie. Infecţiile ce survin în urma folosirii protezelor sunt mai frecvent produse de coci gram-pozitivi (S. grefe etc. şi anume atunci când se practică o protezare ( de exemplu cura chirurgicală a herniei. S. c) Penicilinele penicilinazo-rezistente: active pe stafilococi. anaerobi. clostridii şi coci gram-pozitivi. • când consecinţele infecţiei postoperatorii pot compromite rezultatul actului operator.1. Iniţial. Multe infecţii pot fi tratate prin administrare per os a antibioticului. leptospire. pneumococul. spirochete şi căteva specii de stafilococi. .6. Utilizarea antibioticelor în chirurgie se poate face în scop: 1. urmând ca după obţinerea antibiogramei să fie aplicat tratamentul specific. d) Cefalosporinele: streptococi şi stafilococi. folosindu-se un antibiotic cu spectru larg. e) Carbepenemii: spectru foarte larg. epidemitis) dar pot fi produse şi de bacterii gram-negative. Antibioterapia în chirurgie Scopul antibioterapiei este de a preveni sau trata infecţia prin reducerea sau eliminarea germenilor până în faza în care imunitatea proprie a organismului poate lupta împotriva infecţiei. Salmonella. cum sunt intervenţiile chirurgicale intraabdominale. Proteus.). Spectrul de acţiune al antibioticelor este următorul: a) Penicilinele: streptococul. Gligella.enterococul. Profilactic în două situaţii: • când pacientul va suferi o operaţie unde riscul de infecţie este major. aureus. Hemofilus Influense). antibioterapia este „empirică”. eventraţiei cu plasă sintetică. când flora de contaminare este reprezentată de o asociere între germeni gram-negativi şi bacterii gram-pozitive aerobe şi anaerobe. Terapeutic. cu acel antibiotic la care germenul este mai sensibil.

Clasificarea antibioticelor: 1) Beta Lactaminele: penicilinele. aminoglicozidele mai scăzut).politraumatisme şi arsuri întinse: cefalosporine: .reducerea septicităţii intestinale: Neomicină şi Eritromicină. . . cefalosporinele. din acest motiv nu trebuie făcut abuz de antibiotice. Metronidazol). Antianaerobele (Cloranfenicol. k) Clinolonele: germeni gram-negativi şi stafilococi. anaerobi.plăgi penetrante toraco-abdominale: cefalosporine cu Metronidazol sau Ciprofloxacin cu Metronidazol. d) Ciprofloxacin şi Metronidazol. c) cefalosporină şi aminoglicozid sau cefalosporină şi Metronidazol. . .Aminoglicozidele: coci gram-negativi aerobi. Tratamentul se continuă cel puţin 5-7 zile (după ce trec 48 ore de afebrilitate).în chirurgia intestinală şi colonică (există aerobi gram-negativi şi anaerobi fecali): cefalosporine cu Metronidazol. în funcţie de doză şi de timp de administrare. b) beta lactamină. Se recomandă antibiotice cu spectru larg sau chiar asocierile de antibiotice în vederea acoperirii unui spectru cât mai larg: . Tetraciclinele: spectru larg bacteriostatic.în chirurgia biliară (există gram-negativi euterici): cefalosporine cu amino-glicozide. Vancomicina: coci gram-pozitivi. . Clindamicina. greutatea corporală şi reacţiile adverse.ginecologie (există anaerobi): cefalosporine cu Metronidazol. aminoglicozid şi Metronidazol. coci gram-pozitivi.amputaţii de membre: penicilină cu Metronidazol.în chirurgia gastroduodenală: cefalosporine. monobactamii f) g) h) i) j) . în doze identice cu cele din antibioterapia curativă. Antibioprofilaxia se aplică cu o oră înaintea intervenţiei. Dozele se administrează în funcţie de gravitate. de la hipersensibilitate şi alergie până la toxicitate în organism. Asocierile de antibiotice în practica chirurgicală se recomandă a fi între: a) beta lactamine şi aminoglicozide. carbepenemii. Toate antibioticele posedă un anumit grad de toxicitate (penicilinele şi cefalosporinele mai ridicat. Macrolidele: coci gram pozitivi. spectru larg. .

. doxicilina. amikrecina. 10) Polipeptide ciclice: colistin. clindomicine. polimixină. netilmicina.claritromicina. 9) Glicopeptide: vancomicine. 4) Macrolidele: eritromicina. spiramicina. 5) Chinolone: morflozecine. tobremicina. ciproflozecine. 3) Tetraciclinele: tetraciclina. 6) Derivaţi imidozolici: metronidozol. peflozecime. bacitracină. oxitetraciclina. sisomicina. gentamicina. kanamicina. minocilina. 7) Cloramfenicolul. neomicina. 8) Lincosamine: lincomicine.2) Aminoglicozidele: streptomicina.

2. Infecţiile chirurgicale
Infecţiile chirurgicale sunt de două tipuri: localizate şi generalizate. 2.1. Infecţiile localizate Infecţiile localizate sunt infecţii polimicrobiene, care se tratează de regulă prin incizie asociată cu drenaj chirurgical. Tabloul clinic al infecţiilor localizate cuprinde: b. semnele celsiene (5): roşeaţă (rubor), căldură locală (calor), tumefacţie (tumor), durere (dolor), impotenţă funcţională; c. semne generale de infecţie: febră, frison, alterare progresivă a stării generale, adenopatie în regiunea infecţiei. 2.1.1.Foliculita este o infecţie a foliculului pielos. - se dezvoltă în zone cu păr (cap, pubis, axilă); - prezintă cele cinci semne clinice celsiene; - aspect clinic: mici pustule centrate de un fir de păr cu halou eritematos (roşu) - tratamentul constă în: extracţia firului de păr, aseptizarea zonei, evacuarea puroiului, atingerea cu coloranţi sau aplicarea de antibiotice. 2.1.2. Furunculul este un proces infecţios produs de stafilococul care se localizează la nivelul ganglionului sebaceic a unui folicul pilos. El are un caracter intens necrozant şi un burbion mult mai mare. Furunculoza este rezultatul apariţiei mai multor furuncule, cauzate de condiţii prielnice: scăderea imunităţii gazdei, infecţii sistemice cu stafilococ, igienă tegumentară defectuoasă. d. Caracteristic acestui proces este faptul că stafilococul produce toxine care determină apariţia leziunilor necrotice localizate şi dezvoltarea unor tromboflebite în vasele limitrofe: e. Simptomatologia constă din cele cinci semne celsiene plus semne generale de febră, frison, alterarea stării generale; f. Complicaţii: limfangită, adeno-flegmon, erizipel, osteomielită, septicemie: g. Tratament:

* medical, până la formarea burbionului cu antibiotice, prijniţe locale mai ales cu alcool; * chirurgical cu incizie şi evacuarea puroiului, cu chiuretarea zonei şi administrarea de antibiotice. Carbunculul (furunculul antracoid), o inflamaţie acută stafilococică rezultată în urma aglomerării mai multor furuncule, a dezvoltării unui proces inflamator intens cu necroză tisulară şi tendinţă de difuziune. Caracteristici: - zonele predilecte sunt: ceafa şi zona interscapulară; - apare la pacienţi cu imunitate scăzută (diabetici, neoplazici, caşectici); - aspect clinic: tumefacţie roşie-violacee, foarte dureroasă, consistenţă fermă, fluctuantă; - tratament: * incizie largă în cruce care caută să desfiinţeze cât mai mult din furuncule; * lavaj cu antiseptice; * meşaj pentru drenaj. 2.1.3. Hidrosadenita este o infecţie acută stafilococică localizată la nivelul glandelor sudoripare, în 90% din cazuri în axilă, reprezentând un abces al glandelor sudoripare. Caracteristici: - simptome: cele cinci semne celsiene; apare ades la persoane care se epilează în axilă şi au o igienă precară; - tratamentil chirurgical constă în incizia colecţiei şi aseptizarea zonei. 2.1.4. Abcesul cald este o colecţie purulentă cu aspect localizat, cu sediul într-o cavitate neoformată. Caracteristici: - etiologie: pătrunderea prin tegumente a oricărui agent microbian: - aspect anatomo-patologic acoperit de mai multe straturi:  Strat intern, numit şi membrana piogenă;  Strat mediu format din ţesut conjunctiv cu vascularizaţie foarte bogată, cu capilare dilatate, foarte dur;  Strat extern care reprezintă o barieră între ţesuturile sănătoase şi locul unde se dezvoltă infecţia, cu aspect sclerotic; conţinutul cavităţii neoformate este purulent;

simptomatologie: cele cinci semne celsiene plus semnele generale; paraclinic: leucocitoză, creşte VSH, examenul bacteriologic din puroi se face pentru stabilirea germenelor încriminate; tratamentul este chirurgical prin inciziea colecţiei, evacuarea puroiului, debridarea cavităţii, lavaj abundent cu soluţii antiseptice şi mesaj cu dublu rol – hemostatic şi de drenaj-. 2.1.5. Flegmonul este o inflamaţie acută a ţesutului celular subcutanat caracterizată de o pronunţată tendinţă de difuziune. Caracteristici: - etiologie: se izolează mai frecvent streptococul; - poarta de intrare a germenilor pote fi reprezentată de : excoriaţii, plăgi înţepate, înţepături de insecte. Apar după injecţii intramusculare când nu se respectă regulile de asepsie şi antisepsie; - aspect anatomo-patologic se descriu trei trei stadii evolutive:  Stadiul de debut, în primele două zile de evoluţie, fără puroi, cu edem, eritem, cele cinci semne celsiene;  După 2-4 zile apar mici cavităţi cu puroi în ţesutul subcutanat cu tendinţă de confluere;  După 5-6 zile spaţiile dintre cavităţi se desfiinţează apărând o mare cavitate plină cu puroi. simptomatologie: semnele generale sunt obligatorii, local apare o tumefiere difuză şi dureroasă. Ulterior apar flictene din care se scurge o serozitate brun-negricioasă; complicaţii: infecţii generalizate (septicemii, septicopioemii etc.); tratamentul este chirurgical prin incizie largă cu evacuarea puroiului şi aseptizarea cavităţii, mesaj cu rol hemostazic şi drenaj. În cazurile grave este indicată antibioterapia. 2.1.6. Erizipelul este o boală infecţioasă a tegumentului produsă de streptococi betahemolitici. Caracteristici:

când procesul infecţios nu mai are manifestări violente.apare deobicei la tineri până la vârsta de 20 ani. puls accelerat).7.poarta de intrare este în principal fractura dar şi infecţiile localizate în vecinătatea osului (flegmon. imobilizare gipsată. . cloramină) schimbate de mai multe ori pe zi. abcese.1. adenopatie în regiunea învecinată paraclinic: hiperleucocitoză. tratamentul constă în: administrare de antibiotice. placard de dermită cu tendinţe de expansiune care este însoţit de fenomene generale de tip septic (febră. carbuncul). simptomatologie: cele cinci semne celsiene. . agitaţie. infecţia se poate cantona în interiorul osului iar după o perioadă de timp.  cronică. . . febră mare. net conturate. . centrul lui devenind mai palid şi mai puţin tumefiat. vitaminoterapie. când semnele clinice de inflamaţie şi infecţie predomină tabloul clinic: se produc microabcese pe faţa internă a corticalei urmate de dezlipirea periostului de pe os. .tratamentul: pansamente locale cu soluţii antiseptice (rivanol. Caracteristici: .. de culoare roşie închisă. Cele mai afectate regiuni sunt faţa şi membrele. debut cu febră mare de 39-400C. penicilină injectabilă. evacuarea colecţiei subperiostale. frison.poarta de intrare este tegumentară. VSH crescut. semnele sindromului febril (tahicardie. alterarea stării generale). 2. apariţia placardului erizipelos cu margini reliefate.etape de evoluţie:  acută.simptomatologie: perioada de incubaţie este scurtă de 1-3 zile. fie provenind dintr-o infecţie endogenă când agentul microbian care a infectat osul este provenit pe cale hematogenă. pleurezie purulentă. extinderea făcânduse în „pată de ulei”. tensiune locală dureroasă. frison. hemocultura este pozitivă. alterarea stării generale cu inflamarea ganglionilor regionali unde va apărea placardul. Osteomielita acută este o inflamaţie a osului produsă de agenţi microbieni diverşi introduşi fie cu ocazia unui traumatism exterior (fractură deschisă). . flegmoane) şi generale (septicemie.complicaţiile pot fi: locale (gangrena tegumentelor.clinic: cele cinci semne celsiene. Placardul are o evoluţie centrifugă. nefrite). ea se poate reactiva.

tecile sinoviale (tenosinovitele). traumatisme deschise. degetele.2. flictenoid. a tuturor tecilor). excoriaţii ş. Dintre agenţii patogeni care produc infecţia. suturi urmate de necroze etc. în tecile sinoviale (flegmonul tecii radiale. d) anchiloze ale articulaţiilor degetelor şi mâinii.panariţii superficiale (cuprind pielea degetelor şi unghiile): eritematos.panariţii profunde (subcutanate).flegmoane profunde: în spaţiile celulare (flegmonul pretendinos. gangrenos.). • • . leziuni în timpul manechiurii. comisural).). Infecţiile mâinii – flegmoanele mâinii – care pot fi: . Infecţiile piogene ale degetelor şi mâinii Infecţiile acute ale degetelor şi mâinii sunt de cele mai multe ori consecinţe ale traumatismelor: plăgi minore neglijate (înţepături. subunghial. c) retracţii aponevrotice sau tendinoase. retrotendinos.a. care pot cuprinde: spaţiile celulare (celulite).flegmoane superficiale: eritamatos. infectate. bacilul coli şi germenii gangrenei gazoase. frisoane. Tratamentul medical (antibioterapia) este indicat în faza congestivă sau postoperator. Tratamentul infecţiilor degetelor şi mâinii este medical şi chirurgical. alterarea stării generale. . erizipeloid. erori de tratament chirurgical (toaletă insuficientă sau incorectă. Complicaţiile pot fi: a) propagarea infecţiei la structurile profunde producând distrugerea acestora. flictenoid. e) septicemii şi septicopiemii. Clasificate din punct de vedere topografic. Tratamentul chirurgical se indică atunci când colecţia este certă. pulpa degetului. periunghial. articulaţiile interfalangiene. infecţiile acute ale mâinii se împart infecţii ale degetelor – panariţii – care pot fi: . scheletul falangelor (osteite). . durere iradiind către antebraţ care devine pulsantă în faza de supuraţie. Simptomatologia bolii: febră (38-40oC).. cel mai frecvent este stafilococul Alţi agenţi microbieni sunt: streptococul.2. a tecii cubitale. antracoid. b) difuzarea pe traiectul spaţiilor celulare sau prin spaţiile comisurale. antracoid.

1. Tratamentul constă în excizia flictenei. Panariţiul subunghial este o colecţie care se dezvoltă sub unghie. tegumentele sunt violacee-negre. 9. Panariţiul flictenular este o acumulare de lichid sero-purulent subepidermic. insomnie şi dureri. Tratamentul este chirurgical şi constă din două incizii laterale şi drenaj. Panariţiul eritamatos este o inoculare septică a degetului care este congestionat. pulsatile. Panariţiul segmentului bazal (falanga I) prezintă semne de inflamaţie şi colecţie la baza degetului. Panariţiul pulpei degetului se dezvoltă în ţesutul conjunctiv al lojii pulpare. Pacientul are febră. 10. Acestea sunt de regulă secundare difuziei infecţiei din vecinătate. Panariţiile sinoviale se referă la degetele II. bolnavul acuză durere importantă.Drenajul este indicat în supuraţiile profunde şi se face transfixiant iar imobilizarea este obligatorie. Panariţiile sunt de mai multe tipuri şi anume: 1. Se tratează prin extirparea unghiei şi pansamente antiseptice. Durerile sunt intense. pulsatile. Tratamentul constă în excizia bazei unghiei. Se tratează prin incizie laterală şi drenaj transfixiant. 6. Panariţiul antracoid constă în dezvoltarea infecţiei la nivelul foliculilor pilosebaceici de pe faţa dorsală a degetelor. Panariţiul periunghial este o colecţie care se dezvoltă în grosimea repliului unghial. tumefiată. Panariţiul erizipeloid apare la cei ce manipulează carne de porc şi se datoreşte inoculării bacilului rujetului de porc.2. Panariţiul segmentului mediu prezintă pielea falangei II pe faţa palmară. 2. Se impun incizii şi debridări largi şi antibioterapie. 4. 8. lucioasă. Se tratează prin incizii laterale prelungite în comisura palmară 11. frison. Se constată flictene pline cu lichid sero-hemoragic. 2. Pacientul are dureri vii. roşie. pacientul acuză dureri atroce. 3. 5. Durerile sunt vii.Panariţiul gangrenos este cauzat de germeni anaerobi. pulsatile. . decolând-o sau chiar expulzând-o. Pulpa degetului este congestionată. Tratamentul constă în badijonări cu iod. Tratamentul constă în pansamente antiseptice şi antibiotice. cu tegumente roşii. 7. Se tratează ca şi furunculile. Tratamentul constă în incizia fundurilor de sac proximal şi distal.III şi IV. dură.

imobilizare. 4. Flegmonul eritematos se prezintă ca o zonă de tumefacţie a tegumentelor mâinii. cu semne de inflamaţie. Se tratează cu incizie.12. Tratamentul constă în antibioterapie şi imobilizarea articulaţiei. Flegmonul medio-palmar se constată printr-o tumefacţie palmară şi dureri la extensia degetelor. Sunt necesare incizia. imobilizare pe atelă 2-3 săptămâni.2. 2. antibiotice. Panariţiile osoase sunt deobicei secundare difuziunii unei infecţii. Tratamentul constă în incizii multiple. 2. Flegmonul hipotenarian se dezvoltă în loja hipoternară. care se caracterizează prin: . Tratamentul constă într-o incizie palmară. Flegmonul tecilor carpiene afectează tecile care învelesc tendoanele flexorilor I şi V ajungând la nivelul antebraţului. Septicemia este o etapă evolutivă a unei infecţii bacteriene localizate. imobilizarea şi antibioterapia. Se impune excizia flictenei şi antibioterapie. Infecţiile generalizate 2.3. antibioterapie. Clinic se manifestă prin dureri. . comprese cu alcool. 7. 3. antibiotice. 8. Diagnosticul cert se stabileşte radiologic. 2. Necesită incizie. Flegmonul antracoid se dezvoltă pe faţa dorsală a mâinii la nivelul foliculilor pilosebacei. Panariţiile articulare sunt deobicei secundare difuziunii infecţiei de la un alt panariţiu. Se tratează prin imobilizarea mâinii pe atelă.1. imobilizare. Flegmoanele mâinii sunt de mai multe tipuri şi anume: 1. 6. tumefacţie locală şi depărtarea degetelor în V. se impune imobilizare şi antibioterapie.2.3.prezenţa germenilor microbieni în sânge. Flegmonul flictenoid se caracterizează printr-o flictenă sub o bătătură pa faţa palmei. Flegmonul comisural se dezvoltă la nivelul celor trei loji conjuctive interdigitale. Tratamentul este chirurgical. drenaj. 5. Pacientul are dureri spontane la mişcarea policelui. antibioterapie. Flegmonul tenarian se dezvoltă pe loja tenară. 13. imobilizare. Se tratează ca şi furunculul antracoid.

.tulburări hidroelectrolitice cu scăderea de Na şi K. Ea poate să nu aibă expresie clinică sau să fie cel mult asociată cu febră şi frison. . frison. oligurie. apariţia tulburărilor cardio-vasculare: tahicardie. Septicopioemia este o formă particulară de septicemie cu evoluţie foarte gravă. . erupţii cutanate etc.posibilitatea existenţei unor metastaze septice la distanţă. .evoluţie gravă cu mortalitate mare iar vindecarea fără tratament este excepţională. . astfel: Bacteriemia este caracterizată de prezenţa trecătoare a germenilor în sânge.prezenţa unor manifestări generale grave (febră. Bacteriemia poate preceda septicemia. neregulată. ileus dinamic. Septicemia cunoaşte o mare diversitate etiologică. . tendinţă la colaps circulator. hipotensiune arterială. pneumonii .tulburări neurologice.acidoză metabolică. în evoluţia pneumoniei pneumococice etc. sindrom subicteric sau icteric cu abcese hepatice sau în splină. Este relativ frecvent întâlnită şi survine în mod obişnuit după cateterisme uretrale dificile. Simptomatologie (semne clinice): debut brusc cu febră mare (40-410C) oscilantă.creşterea VSH ului. metastazele septice de la distanţă se transformă în noi focare de descărcare septică a germenilor în circulaţia generală.leucocitoză cu neutrofilie. eritame. în care germenii se multiplică şi de unde sunt revărsaţi în sânge.prin metastaze septice în plămâni. frison. azotemie.. peteşti.existenţa unui focar septic primar. apar tulburări respiratorii cu tahipnee. apariţia erupţiilor tegumentare sub formă de macule. Explorările paraclinice pot indica: .anemie hemolitică datorată toxinelor care degradează Hb. a TGO şi a TGP. . În final apar semnele clinice ale şocului toxico-septic: deshidratare. dar nu evoluiază obligatoriu către septicemie.). tulburări neuropsihice. . Diagnosticul paraclinic.urocultură pozitivă. alterarea stării generale. .

palide. Plaga va fi spălată cu apă oxigenată sau betadină şi va fi lăsată larg deschisă. puls rapid filiform. apariţia unui miros fetid. ceea ce explică evoluţia rapidă a şoculşui toxicoseptic. În plin frison se va face hemocultura.Recoltarea hemoculturii se face în timpul frisonului şi de regulă se fac două-trei determinări. pentru a desfiinţa condiţiile de anarobioză. dispnee. corectarea anemiei. cu producerea de gaze. creşte bilirubina. hemoglobinurie. 2. Profilaxia septicemiilor se face prin depistarea precoce şi ntratamentul corect al focarelor şi al plăgilor infectate. după arsuri suprainfectate. bacilul oedematiens. care determină o gangrenă extensivă a ţesuturilor.3.Simptomatologie: debutul apare după 2-3 zile de la accident şi se manifestă prin edemaţierea plăgii contuze cu senzaţia de tensiune la nivelul pansamentului. în sedimentul urinar pot apărea albuminurie. De obicei hemocultura se recoltează din sângele venos. infecţii anale sau perianale neglijate. . creşterea imunităţii organismului prin transfuzii de sânge. manevre urologice. combaterea tulburărilor hidroelectrolitice şi metabolice. după degerături. Aceşti germeni produc toxine difuzibile. . starea generală se alterează cu febră şi frison. cianotice. Când gangrena este extinsă este necesară necrectomia sau amputaţia. .Paraclinic se întâlneşte: hiperleucocitoză. agitaţie. bacteroides fragiles. şi generează o stare toxică gravă. . . după fracturi deschise. Gangrena gazoasă reprezintă o infecţie cu germeni anaerobi. nutriţie parenterală bogată. . hemoconcentraţie.2. imunoterapie.Tratamentul este local (chirurgical) şi general: o Tratamentul chirurgical urmăreşte deschiderea largă a focarului infecţios. inocularea în plagă a unor corpi străini. tahicardie. iar cei mai frecvenţi sunt: clostridium perfringens. secreţie a plăgii de culoare brun-maronie. reci. marmorate. ce evoluiază spre deces în lipsa unei terapii prompte şi adecvate. asanarea focarului septic.Condiţiile favorizante sunt: o plagă contuză cu ţesuturi strivite.Germenii care produc gangrena gazoasă sunt anaerobi. Recoltarea secreţiilor patologice din plagă este obligatorie. cu o irigaţie locală deficitară. manevre chirurgicale pe traectul digestiv. Tratamentul este complex: antibioterapie cu spectru larg de clasă superioară. tegumente lucioase. se găsesc sub formă de spori în pământ (origine telurică). vibrionul septic. retenţie azotată mare (creşte ureea şi creatinina).

Tratamentul răspunde favorabil la administrarea de Penicilina G timp de 7 zile 2. oxigeno-terapie hiperbară. La vârsta de trei luni se face prima injecţie cu DTP iar apoi la interval de patru săptămâni încă două doze de DTP. antitetanic. indoloră. ea apărând sub forma cărbunelui cutanat (98%). acţionând la nivelul plăcii neuromusculare. Revaccinarea a treia se face la vârsta de 6-7 ani cu vaccin diftero-tetanic (DT) iar vaccinarea a patra se practică la 13-14 ani cu DT. Pentru aceasta. antipertussis (DTP). Bacilul antracoid se dezvoltă la nivelul mâinilor şi se manifestă printro pustulă neagră.40%) chiar dacă măsurile terapeutice sunt corect aplicate. Tetanosul este o boală infecţioasă acută determinată de bacilul tetanic care pătrunde în organism printr-o soluţie de continuitate tegumentară sau mucoasă. în copilărie se face vaccinarea cu trivaccin antidifteric. nedureros.3. La adult imunizarea activă se face cu anatoxină tetanică purificată şi adsorbită (ATPA). zona centrală fiind de culore neagră şi inelul marginal cu vezicule. mortalitatea precoce este foarte mare (cca. contaminate cu pământ. a tuturor muşchilor striaţi. unică sau multiplă. spastică.4. odată declanşată boala. 2. Cărbunele cutanat survine deobicei ca o înbolnăvire profesională. Bacilul se multiplică în plagă şi eliberează în organism toxina tetanică care produce o contractură tonică generalizată.3. Antraxul este o infecţie cărbunoasă. Prima revaccinare se face după un an iar a doua după cinci ani.3. antibioterapie – dintre antibiotice cele mai des utilizate sunt penicilina şi cloramfenicolul. la cei care au manipulat carne sau piei provenite de la animale bolnave. un edem important. . Tratamentul tetanosului este esenţial profilactic pentru că. Diagnosticul se pune prin cultură pe medii uzuale (geloză simplă sau bulion) şi hemocultură. hematologică şi metabolică. de culoare albă şi consistenţă gelatinoasă. Revaccinarea a doua se face după 18 luni de la prima vaccinare. Profilaxia bolii se face prin măsuri preventive permanente care constau în imunizarea activă cu anatoxină tetanică. seroterapie antigangrenoasă.o Tratamentul general cuprinde: tratarea stării de şoc toxico-septic prin echilibrarea hidroelectrolitică.

tualeta chirurgicală a plăgii. Imunizarea pasivă se obţine cu ser antitetanic sau cu imunoglobuline antitetanice umane. Atitudinea terapeutică la o plagă cu risc tetanigian la: • Pacienţi imunizaţi activ antitetanic constă în: o doză rapel de anatoxină tetanică în ziua producerii rănii. Protecţia oferită de serul antitetanic fiind de scurtă durată (10 zile). se recomandă administrarea unei doze rapel de ATPA. care constă în îndepărtarea corpilor străini şi a ţesuturilor devitalizate. concomitent se va face imunizarea activă rapidă (trei injecţii cu ATPA la interval de 14 zile). de preferinţă Penicilina. • Persoanele neimunizate activ antitetanic vor face profilaxia infecţiei tetanice cu ser antitetanic sau imunoglobuline specifice umane antitetanice. . spălarea abundentă cu apă oxigenată.Dacă între revaccinări survine o plagă cu potenţial tetanic. administrarea de antibiotice.

.care este compusă din două părţi: • Etapa preliminară. Clasificarea anesteziei. În funcţie de locul injectării anestezicului şi tehnica folosită.calmarea durerii. favorizând astfel instalarea anesteziei cu doze reduse de anestezic. .combaterea unor reflexe vegetative (de exemplu voma). Anestezia locală este produsă prin contact direct local al substanţelor anestezice cu terminaţiile nervoase din zona unde urmează a fi realizată intervenţia. . . Anestezia 3. • Etapa imediat preoperatorie în care se reperează una sau mai multe căi venoase pregătind pacientul pentru injectarea substanţelor anestezice. . Premedicaţia presupune: .contact direct cu pielea şi mucoasele.1.diminuarea secreţiei bronşice şi a glandelor salivare.diminuarea metabolismului. Anestezia poate fi: locală. 2.sedarea bolnavului.3. Definiţie şi clasificare Prin anestezie înţelegem metodele şi tehnicile medicale de înlăturare a durerii şi a reacţiilor la durere.injectare în straturi superficiale. 1. Anestezia are o etapă premergătoare – preanestezia. permiţând astfel efectuarea unor intervenţii chirurgicale. de conducere şi generală. anestezia de conducere poate fi: . Anestezia de conducere este produsă de-a lungul unor trunchiuri sau plexuri nervoase principale blocând astfel durerea de pe toate ramurile şi terminaţiile acestor plexuri (anestezie regională). care constă dintr-un consult preanestezic în care este prescrisă medicaţia pentru a se realiza o echilibrare a funcţiilor vitale. Anestezia locală se realizează prin: .

înţeparea unor organe parenchimatoase sau cavitare.. .lezarea unor trunchiuri nervoase. de contact sau prin infiltraţie. când se blochează durerea de pe un trunchi nervos. tulburări senzitive şi neutonii. consumarea cafelei preanestezie). Anestezia generală are ca obiective să realizeze analgezia. a cărui efect se instalează în câteva minute. suturi ale plăgilor traumatice etc). . tratarea unor infecţii precum furunculul. . . Dintre substanţele medicamentoase se utilizează: cocaina pentru blocarea percepţiei dureroase din mucoase şi conjuctivă (în ORL. Anestezia locală Anestezia locală. oftalmologie. produce flegmoane postanestezice. concentraţie slabă.injectarea nesterilă.risc să nu apară anestezia (soluţii vechi. xilina. Xilină) local în zona în care urmează a fi realizată o intervenţie chirurgicală de mică amploare (dentar. când se blochează durerea de pe un plex nervos. reprezintă blocarea prin mijloace fizice sau medicamentoase a terminaţiilor nervoase din piele. greşeli tehnice. hipnoza (pierderea cunoştinţei) şi relaxarea musculară menţinând un echilibru al funcţiilor vitale (respiraţia şi circulaţia). .ruperea acului în ţesuturi.ischemie sau necroză a ţesuturilor. produce parestezii. Anestezia prin infiltraţie se execută prin injectarea anestezicului (Novocaină.plexală. În timpul şi după efectuarea anesteziei locale pot apărea incidente şi accidente care pot fi locale sau generale. produce echimoze. mucoase şi din profunzimea ţesuturilor. . Anestezia locală de contact (topică) se poate realiza prin mijloace fizice sau chimice ce intră în contact cu tegumentele sau mucoasele realizând calmarea durerii.2. . brohonscopie). 3.spinală. stomatologie. Dintre mijloacele fizice azi se mai foloseşte doar refrigerarea cu Kelen (la sportivi). 3. nevi pigmentari. când se blochează durerea la nivelul măduvii spinării.tronculară. înţeparea unor vase de sânge. mai larg utilizată în ORL. Aceasta este cea mai largă şi mai profundă anestezie de conducere şi are două tehnici: rahianestezia şi anestezia peridurală. Dintre accidentele locale amintim: . oftalmologie. .

paloare. înţeparea unei rădăcini rahidiene sau a măduvei. În timpul puncţiei se poate produce scurgerea de sânge pe ac. vărsături. şoc anafilactic. pacientului i se va monta perfuzie intra-venos.indicaţia corectă a anesteziei şi respectarea tehnicii. Anestezicul este mai greu decât LCR de aceea anestezia se produce sub locul puncţionat. Anestezia plexală se realizează prin introducerea anestezicului într-o zonă mai largă. aparat de ventilaţie.supravegherea bolnavului pentru a depista primele manifestări de intoleranţă. prurit. 3. Aceste fenomene impun: injectarea .confuzie. Cele mai grave sunt accidentele de supradozare şi cele alergice. hipoventilaţie. . . Anestezia de conducere Anestezia tronculară se realizează prin introducerea substanţei anestezice în vecinătatea unui trunchi nervos (ex. anxietate. cefalee. Simptomele supradozării sunt: senzaţia de constricţie toracică. de toleranţa individuală. Accidentele anesteziei locale pot fi foarte grave (chiar mortale).: nerv spinal. edem angioneurotic.o preanestezie bună. trusă de intubaţie. de aceea pentru prevenirea lor trebuie respectate următoarele măsuri: testarea obligatorie a sensibilităţii pacientului la anestezie. Anestezia spinală se realizează prin două tehnici: rahianestezie şi anestezie peridurală. Incidentele şi accidentele rahianesteziei pot apărea în timpul puncţiei sau după injectare. având ca scop compensarea hemo-dinamică. de toxicitatea substanţei. . delir sau somnolenţă. După injectare pot apărea: hipotensiune.Accidentele generale sunt determinate de cantitatea mare de substanţă anestezică ajunsă în circulaţie. eşecul rahianesteziei.pregătirea la îndemână a medicaţiei şi aparaturii de resuscitare (sursă de oxigen. nerv al membrelor) cu scopul de a bloca transmiterea durerii. Simptomele alergice: urticare. agitaţie. Înainte sau imediat după efectuarea puncţiei. soluţii perfuzabile).3. unde pericolul lezării măduvei este minim. puls filiform. . greaţă. asfixie. a) Rahianestezia constă în injectareaunei unei cantităţi reduse de anestezic în lichidul cefalorahidian (LCR) de la nivelul măduvii spinării. Injecţia se face între vertebrele L2 şi L3. între ramurile ce formează un plex nervos (ex: plexul brahial). laringospasm. convulsii.

Ea este contraindicată la scoliotici. oxigenoterapie pe mască. Centrii corticali sunt primii prinşi în procesul de narcoză apoi narcoticul cuprinde întreaga scoarţă cerebrală. oferind o calitate mai bună şi de durată convenabilă. anxioşi. Este o anestezie dozată. accelerarea perfuziilor. . membrelor inferioare. Anestezia generală se obţine prin administrarea narcoticelor pe cale inhalatorie sau intravenoasă. Substanţa anestezică cel mai des folosită este Xilina căreia i se poate asocia Adrenalina. pacienţi necooperanţi. . sechele de poliomelită. perineului. b) Administrate prin inhalaţie: lichide volatile – Eterul. hipotensivi. Anestezia generală Anestezia generală este o intoxicaţie dozată. fără sechele şi care duce la pierderea sensibilităţii. temporară şi reversibilă. pelvisului. obezi. în caz de leziuni ale SNC. Obiectivele acestei anestezii sunt următoarele: obţinerea analgeziei (lipsa de percepere a durerii). tranchilizante – Diazepam. anestezicul este vehiculat către celula nervoasă. măduvei. 3. b) Anestezia peridurală este o anestezie de conducere în care se injectează cantităţi mai mari de anestezic în spaţiul peridural. Acest tip de anestezie este contraindicat la hipovolemici. tratament cu anticuagulante.intra-venos sau în perfuzie a Efedrinei. . După ce a pătruns în organism. ciclopentan.obţinerea relaxării musculare (curarizare). Halotanul. lombelor. la nevoie asistarea respiraţiei pe mască. opioizi – Morfina. miastenie. reglabilă.4. la cei cu deformări ale coloanei. decurarizante – Miostinul. . Această anestezie nu are reacţiile adverse ale rahianesteziei. Substanţele anestezice folosite în anestezia generală: a) administrate intra-venos: hipnoticele şi curarizantele – barbituricele.obţinerea hipnozei (suprimarea conştiinţei bolnavului).stabilitatea neuroendocrină. Rahianestezia este indicată în intervenţiile de durată relativ limitată (60-90 minute) în chirurgia: abdomenului inferior. a conştienţei şi la relaxare musculară. între dura mater şi ligamentul galben al vertebrelor. narcotice gazoase – protoxid de azot. caşectici. controlată prin perfuzie. administrarea de macromolecule (Dextran). Anestezicul nu intră în LCR.

luxaţia dentară. perturbări în funcţionalitatea circuitului anestezic. fie de aparatura anestezică. Complicaţiile anesteziei generale sunt legate fie de pacient. . intervenţii chirurgicale laborioase. inundaţia traheobronşică. vărsături. hipercapnia. .a. oprirea aparatului de ventilaţie artificială. o Semi-deschise: la care pacientul inspiră un amestec gazos din aparat şi expiră în aerul atmosferic: o Închise: la care pacientul inspiră şi expiră în aparatul de anestezie. sughiţ. c) cu intubaţie orotraheală (IOT). compresia unui tub. apnee.Incidente legate de aparatura anestezică: lipsa de oxigen. Sistemele de ventilaţie ale bolnavului pot fi: o Deschise: care folosesc oxigenul din atmosferă şi-l îmbogăţesc cu diverse substanţe. intervenţii la care anestezia locală nu este posibilă sau este contraindicată. imposibilitatea de a intuba. b) pe cale intravenoasă. blocarea valvelor ş. Indicaţiile majore ale anesteziei generale sunt la: nou-născut. pediatrie. bolnavi psihici. defectarea laringoscopului. pneumotoraxul.Aceste gaze sunt îmbogăţite cu oxigen şi ajung la pacient prin intermediul sistemului respiratori. hiperTA. pierderea venei. tulburări de ritm.Incidente legate de pacient: hiperreflectivitate vagală. . Tehnicile de realizare a anesteziei generale sunt: a) prin inhalaţie. hipoxia. tuse. cutarea sau detaşarea sondei de intubaţie. hipertermie malignă.

pense de hemostază.Incizia Incizia reprezintă o metodă chirurgicală prin care se secţionează ţesuturile cu scopul de a evacua o colecţie patologică sau de a crea o cale de acces spre un organ ţintă.condiţii de asepsie şi antisepsie riguroasă. apoi cu bisturiul aflat în mâna dreaptă. sondă canelată. se va efectua incizia dintr-o singură mişcare. foarfece.4. prin apăsare cu policele şi indexul mâinii stângi. material moale.incizia se va face paralel cu pliurile de flexie sau chiar pe ele. . Tehnica efectuării inciziei unei colecţii superficiale: după anestezie se vor imobiliza. .incizia să fie suficient de largă pentru o vizualizare corectă. steril şi se imobilizează regiunea. . 4. Pentru corecta efectuare a unei suturi trebuie respectate anumite principii: . tuburi de dren.traiectul inciziei să evite vase de sânge şi nervi. Intervenţii chirurgicale elementare 4.asigurarea unei anestezii suficiente pentru un confort chirurgical adecvat.plasarea inciziei în zona de maximă fluctuenţă a unei colecţii. .1.Sutura chirurgicală .respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie. Se aplică un pansament absorbant.2. . Instrumentarul necesar constă din: bisturiu. . Se va recolta un eşantion din conţinutul leziunii pentru examen bacteriologic şi citostatic. Plaga va fi spălată din abundenţă cu apă oxigenată sau cloramină.cunoaşterea în amănunţime a anatomiei zonei în care se realizează incizia. tegumentele de la nivelul viitoarei incizii. La nevoie se va completa hemostaza şi se va institui un drenaj corespunzător. Corecta efectuare a unei incizii impune respectarea cu stricteţe a unor principii: .Sutura chirurgicală este o metodă de refacere anatomică a continuităţii straturilor unei plăgi chirurgicale sau accidentale. se vor cerceta pereţii colecţiei care după evacuare va fi debridată. .

asigurarea unei hemostaze perfecte pentru a se evita formarea de hematoame ce pot compromite sutura. pense anatomice şi chirurgicale. supurate. veruci. Suturile pot fi efectuate: a) cu fire separate (discontinuu). c) acţiune revulsivă la distanţă. ce constau în trecerea la distanţă egală (1-1.suturile se realizează la plăgi recente (până la 6 ore) după 6 ore sunt considerate plăgi infectate. Instrumentarul chirurgical va cuprinde: ace de sutură curbe şi drepte. 4. la plăgi profunde se suturează strat cu strat din profunzime către surafaţă. trecut alternativ prin cele două margini. Acest procedeu se bazează pe următoarele efecte: a) distrugerea structurilor proteice prin coagulare. negi vulgari). port-ace.marginile plăgii suturate să fie bine vascularizate şi regulate. b) cu fir continuu (în surjet). • realizarea hemostazei în plăgile superficiale. instrumente speciale pentru manevrarea acelor. fire de sutură.3. b) suturi “per secundam” pentru plăgi mai vechi. - . când se foloseşte acelaşi fir pentru întreaga lungime a plăgii. deja infectate. (resorbabile şi neresorbabile). papiloane.5 cm) a mai multor fire separate ce prind fiecare ambele buze ale plăgii. Din punct de vedere a timpului când sunt efectuate suturile ele se clasifică în: a) suturi “per primam intentione” efectuate până la 6h de la producerea plăgii. b) acţiune hemostatică prin vasoconstricţie şi coagulare. Indicaţiile cauterizării: • îndepărtarea sau distrugerea unor tumori vegetante superficiale (polipi. . . Cauterizarea este o metodă chirurgicală prin care se urmăreşte distrugerea prin mijloace fizice sau chimice a anumitor ţesuturi. Cauterizarea .

• secţionarea intraoperatorie a unor organe cavitare cu conţinut septic (intestin.cu curent electric – electrocauterizarea. acidul fenic.prin frig – criocauterizarea. Se realizează cu bisturiul electric. abandonată. Drenajul Drenajul reprezintă o metodă chirurgicală prin care se evacuiază la exterior anumite colecţii cu lichide patologice (secreţii.cu agenţi chimici. . Metoda este deosebit de utilă pentru cauterizarea unor formaţiuni din interiorul tubului digestiv care altfel nu ar fi putut fi abordate decât prin operaţie.cu fascicol laser. Se bazează pe efectul local necrozant pe care îl are temperatura scăzută. Este o metodă depăşită. când se urmăreşte asigurarea evacuării permanente a colecţiilor patologice. . nitratul de argint. colon).prin căldură – termocauterizarea. metoda se aplică în special în dermatologie pentru tratamentul angioamelor superficiale.4. puroi) din interiorul unor cavităţi naturale sau neoformate. Se utilizează substanţe cu efect caustic. . Drenajul chirurgical poate avea două scopuri: a) preventiv (profilactic). cu curent de înaltă frecvenţă. care în amestec cu acetona realizează o temperatură de până la -800C. deoarece hemostaza este eficientă iar plaga este curată. al cărui electrod metalic este adus la incandescenţă. • distrugerea unor ţesuturi inflamate (gangrena gazoasă). hemoregii sau fistule. 4. Este o metodă des utilizată. papiloane. Se face cu termo-cauterul. Drenajul se poate realiza: . necesar când complicaţiile operatorii ridică problema unei infecţii. . Utilizând ca agent chimic CO 2 solidificat. necrozant şi coagulant local precum: acidul azotic. Acest lucru face ca după secţionarea ţesuturilor să se producă coagularea instantanee. Şi această metodă se aplică cu precădere în dermatologie la veruci. Tipuri de cauterizări: . b) terapeutic (curativ). papiloamelor etc.

sondajul vezical. drenajul va fi suprimat progresiv prin scurtare cu 1-2 cm la 2-3 zile. este mereu însoţit de un risc hemoragic . Drenul trebuie să fie aşezat în zona cea mai de jos (declivă) . pentru a nu produce ulceraţii. 4.aspiraţia intestinală. cu meşe de tifon. hemoragii. . Sondajul vezical constă în introducerea prin uretră. materialele folosite în vederea practicării sondajului sunt diferite. 3.cu tuburi. În funcţie de cavitatea astfel explorată. Calibrul tubului va fi adaptat consistenţei fluidului ce trebuie evacuat. 5. Drenajul va fi suprimat după 48 ore de la dispariţia secreţiilor sau când ele au căpătat un aspect seros. în scop evacuator.5. Drenul nu va fi plasat în vecinătatea unor formaţiuni vasculare. a unei sonde în rezervorul vezical. Pentru plăgile adânci. Meşele se bazează pe capacitatea mare de absorbţie şi pe fenomenul de capilaritate pe care îl prezintă. uşor sterilizabile şi neiritante pentru ţesuturi. Traiectul tubului de dren până la exteriorul organismului trebuie să fie cât mai scurt posibil. rigide. Operatorul trebuie să aibe în vedere faptul că acest act medical. Ele trebuie să fie elastice. explorării sau tratării uei cavităţi naturale. Sondajele Prin sondaj se înţelege introducerea unei sonde de cauciuc. atât de frecvent efectuat. în fundul de sac Douglas la cavitatea peritoneală. Drenajul trebuie să respecte următoarele principii: 1. . pentru colecţiile mici. material plastic sau metal în scopul golirii. 4. fistule sau nevralgii. dirijând astfel procesul de granulare către suprafaţă. Durata drenajului poate varia în limite largi. 2. Tuburile sunt din cauciuc sau din materiale plastice.a leziunii. trunchiuri nervoase sau diverse organe. 6.tubul gastric şi duodenal. pentru colecţiile mari. Sondajele mai des utilizate sunt: . în funcţie de evoluţia leziunii. Drenajul va fi fixat la piele pentru a nu fi aspirat înauntrul cavităţii sau expulzat afară. De exemplu.

tubajul gastric „a jeun” nu poate evacua o cantitate mai mare de 20-30 ml de suc gastric. Bolnavul va fi aşezat în decubit dorsal. abundentă în aceste regiuni. Manopera trebuie făcută cu răbdare fiind de cele mai multe ori migăloasă şi greoaie. Tubajul gastric este realizat prin introducerea pe cale naturală a unui tub de cauciuc în stomac în vederea aspirării conţinutului lui. în aşa fel încât riscul infecţios al manevrei să fie pe cât posibil limitat. lubrefiată la vârf. care se introduce fără presiuni excesive pe întreg traiectul uretrei până la apariţia urinei la capătul extern. Sondajul trebuie efectuat în condiţii de maximă asepsie. Acest lucru impune cunoaşterea amănunţită a tehnicii sondajului. fixarea ei se face cu ajutorul unor benzi subţiri de leucoplast care să solidarizeze sonda de penis. cu un diametru de 8-12 mm. în vederea recoltării secreţiilor biliare şi . în porţiunea a II-a a duodenului. a materialului folosit şi a indicaţiei. În vederea examenelor de laborator aspiraţia („a jeun”) se efectuează după cel puţin 7-8 ore de la orice fel de ingerare (lichide sau solide). În mâna dreaptă se află sonda. Medicul trebuie să-şi spele mâinile bine. Pentru efectuarea tubajului este necesar un tub Faucher. să execute o tualetă atentă a glandului. leucocite. pentru a favoriza progresia şi pentru a nu fi strivit şi astfel obturat o dată introdus în stomac. lung de 1. a spălăturii gastrice sau a alimentaţiei. Tubajul duodenal constă în introducerea. iar mânuşile sterile nu trebuie să lipsească de pe mâinile operatorului. Prin intermediul tubajului gastric se realizează explorarea activităţii secretorie gastrice. În cazul bărbaţilor. În mod normal. diferită în funcţie de starea morfofuncţională normală sau patologică a arborelui urinar. Tubul este de regulă rigid. Se poate realiza la nevoie anestezia uretrei prin injectarea în lumen a unei mici cantităţi de novocaină.şi infecţios grav. Probele extrase sunt trimese la laborator pentru studiul chimismului şi a examenului citologic (sânge.5 m. prepuţului şi a porţiunii terminale a uretrei prin spălătură cu apă călduţă sau cu un anatiseptic slab în vederea eliminării florei saprofite. care poate pune în pericol viaţa bolnavului. În cazul când sondajul este dificil. Atunci când este necesară lăsarea sondei pe loc. tratamentul intoxicaţiilor acuteingestionale sau a celor cronice datorate stenozelor de pilor şi uneori a alimentaţiei. iar medicul se va aşeza la dreapta bolnavului. celule neoplazice). cu mâna stângă se apucă între police şi index penisul în uşoară tracţiune. a unui tub fin. Regiunea trebuie izolată cu câmpuri sterile realizându-se un câmp asemănător celui operator. pe cale digestivă. se impune folosirea bujiilor filiforme.

Sondele tip Camus pot realiza un tubaj mai rapid deoarece ele sunt mai rigide şi pot fi conduse de operator mai rapid. Tubajul duodenal se efectuiază cu sonda Einhorn. Atât rolul diagnostic cât şi cel curativ al acestei tehnici s-au diminuat în ultimul timp ca indicaţie. din zona de maximă confluenţă. când se urmăreşte recoltarea unui mic fragment de ţesut după aseptizarea tegumentelor. Ea este o sondă maleabilă a cărei progresie se realizează foarte lent datorită peristaltismului segmentelor digestive parcurse. d) pentru biopsie. şi având diametrul de 4 mm.pancreatice. Se efectuiază cu un ac gros sau un trocar sub anestezie locală. Puncţia pleurală (toracocenteza) pentru revărsatele lichidiene libere ale cavităţii pleurale. Se efectuiază în spaţiul VII-VIII . c) terapeutice. Cele mai utilizate tehnici de puncţie sunt: 1. biologia secreţiei. prin intermediul unui ac. Ele parcurg un mandren special care uşureză progresia sondei. Lichidul duodenal prelevat „a jeun” va conţine un amestec al acestor trei componente lichidiene apărute la simpla excitaţie mecanică provocată de prezenţa sondei în lumenul duodenal. b) evacuatorii. funcţia pancreatică şi duodenală. Puncţia simplă de evacuare a unei colecţii. utilizate în scopul introducerii în cavitate a unor substanţe medicamentoase. precum şi a sucului duodenal. Puncţiile Puncţiile reprezintă o manevră chirurgicală prin care se realizează o cale de comunicare. când se urmăreşte golirea unei cavităţi. 4. între exterior şi o cavitate naturală sau patologică a organismului. care este un tub de cauciuc lung de 1 m. Tubajul duodenal în afară de scopul recoltării bilei mai poate fi utilizat şi în scop terapeutic pentru drenarea bilei. atunci când se urmăreşte certificarea existenţei unei cavităţi cu lichid patologic. deoarece a devenit perimat faţă de alte metode moderne (endoscopia gastrică). 2. Înainte de efectuarea puncţiei se va efectua anestezia locală cu un sedativ (Diazepam) şi un vagolitic (Atropină).6. Recoltarea urmăreşte studierea funcţionalităţii căilor biliare. de aici rezultă că timpul necesar tubajului este destul de lung. După scopul urmărit puncţiile pot fi: a) exploratorii sau de diagnostic.

Injecţia intramusculară este indicată pentru: . Injecţiile Injecţiile reprezintă cel mai simplu gest chirurgical efectuat în scop diagnostic sau terapeutic. numite de aceea parenterale. ace tubulare de diferite tipuri şi mărimi. cât şi pe cale epigastrică. respiratorie).intraarteriale.3. introdus perpendicular pe tegumente. chiar în şedinţe succesive (max. Ea se poate efectua atât pe cale transtoracică prin spaţiile V sau VI intercostale stângi. După locul de efectuare a injecţiei. benzi adezive.efectuarea unui tratament de lungă durată cu substanţe care. utilizată în scop evacuator de urgenţă. intercostal pe linia axială posterioară. 3. prin care sunt introduse în circulaţia generală substanţe.intravenoase. pe cale transrectală la bărbat şi pe cale transvaginală la femee. Evacuarea lichidului se va face progresiv. Puncţia pericardică. 5.intradermice. 5.7.intramusculare. . Se foloseşte un ac lung de 7-8 cm. garou. 2. utilizată în scop diagnostic sau terapeutic (anestezic). Se efectuiază intervertebral între L2-L3. 7. utilizată în scop diagnostic sau evacuator. 6. Puncţia cavităţii peritoneale (paracenteza) se efectuiază pe linia ce uneşte ombilicul cu spina pubelui.administrarea unor droguri în scop terapeutic. administrate pe cale enterală în doze echivalente. 4. dacă urina nu poate fi golită altfel (de ex. soluţii antiseptice. 4. pe partea stângă la 1/3 de spină şi 2/3 de ombilic. Puncţia rahidiană. ar fi urmate de . Pentru efectuarea injecţiilor sunt necesare: seringi de unică folosinţă cu capacitate adecvată volumului. razant cu marginea superioară a simfizei pubiene. Puncţia fundului de sac Douglas. în ruptură de uretră). 4. Puncţia vezicii urinare. care nu pot fi administrate subcutanat sau intravenos.subcutanate. vată sau comprese de tifon sterile. folosind alte căi decât cele naturale (digestivă. 1 litru pe zi). acestea pot fi: 1.

care poate fi orice zonă în care ţesutul muscular este bine reprezentat. pacientul va fi rugat să închidă şi să deschidă pumnul. Este important ca muşchiul ce urmează a fi injectat să fie relaxat. Injecţia intravenoasă Înainte de prezentarea tehnicii injecţiei intravenoase se prezintă tehnica puncţionării unei vene superficiale. una verticală care împarte în două jumătăţi – laterală şi mediană. se retrage seringa cu acul şi se aplică o presiune la locul injectării cu o compresă îmbibată în alcool. Poziţia pacientului este în funcţie de locul efectuării injecţiei. Indicaţiile puncţionării venelor superficiale: • obţinerea unei probe de sânge pentru teste de laborator. În cazul când aspiraţia este negativă. masând uşor timp de aproximativ 1 minut. în caz contrar existând riscul durerii la injectare sau al ruperii acului. . antibiotice). Se aplică garoul proximal de fosa antecubitală în aşa fel încât să permită îndepărtarea sa rapidă cu o singură mână. Recomandabil este ca efectuarea injecţiei să se facă cu acul ataşat la siringă pentru a nu se compromite sterilizarea gestului medical. şi anume: pentru delimitarea zonei se alege imaginar cadranul supero-extern al fesei obţinut prin împărţirea acesteia cu două linii perpendiculare între ele. Pot fi folosite următoarele vene: .antecubitale (cefalică şi bazilică) – sunt vene superficiale aflate pe faţa volară a antebraţului. gest mai simplu dar necesar a fi însuşit de fiecare cadru medical. şi una orizontală intrertrohanteră. gest ce pompează sângele din zonele musculare în circulaţia venoasă superficială. Importantă este şi alegerea unui ac de lungime potrivită care să pătrundă strict intramuscular. În final.efecte secundare ce ar obliga întreruperea tratamentului (de ex. cu membrul toracic respectiv pe un suport solid. Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal. Zona cea mai folosită este zona fesieră. se introduce substanţa de injectat printr-o apăsare uşoară a pistonului seringii. fapt dovedit de apariţia sângelui în siringă. Se palpează fosa antecubitală cu vârful indexului pentru a simţi elasticitatea venei şi a o diferenţia de o venă trombozată. • montarea uneiperfuzii endovenoase pe cateter venos periferic. Imediat după pătrunderea în ţesutul muscular se execută o tracţiune asupra pistonului pentru a verifica dacă acul nu a pătruns într-un vas de sânge. Membrul toracic este cel mai folosit pentru extragerea sângelui venos şi injectarea de substanţe. de-a lungul marginii laterale. Garoul va fi suficient de strâns ca să producă obstrucţie venoasă şi suficient de larg ca să permită circulaţia sângelui arterial. Pentru alegerea unei vene potrivite.

Aceste calibre sunt notate cu G (gage): 24G .benzi adezive pentru asigurarea cateterului. tipul lichidului de perfuzat şi grosimea venei. În acest caz sunt necesare: . În cazul injectării intravenoase. se execută o tracţiune distală asupra venei. .câmp de material textil absorbant care va fi plasat sub braţul pacientului. se împinge acul prin tegument sub un unghi de 10-200 şi se avansează de-a lungul venei. tracţionând pistonul încet (la o tracţionare rapidă.materiale şi soluţii pentru aseptizarea pielii.7mm). după verificarea prezenţei acului în lumenul venos.braţului – se află pe faţa medială a braţului. pentru perfuzia de sânge. . 17G .8mm). se aliniază acul la traiectul venei.roz (1mm). palpând simultan vena cu cealaltă mână.galben (0. Cateterizarea unei vene periferice este indicată pentru administrarea de fluide prin acces venos periferic. După terminarea recoltării de sânge sau a injectării intravenoase. Diametrele lumenelor cataterelor sunt codificate în culori ale amboului. se extrage cantitatea necesară de sânge. sângele va umple amboul acului la aplicarea unei tracţiuni asupra pistonului seringii. colabează şi se sparg repede. se extrage uşor acul şi se comprimă locul puncţiei cu o compresă sterilă îmbibată în alcool. Ea oferă un avantaj major pentru protejarea integrităţii venoase.. vena colabează şi acoperă vârful acului). 16G – gri (1. se prinde siringa cu mâna dominantă .garou. 18G .albastru (0. astfel încât bizoul să fie orientat în sus. Se curăţă apoi tegumentul. Dacă nu se obţine sânge venos.mâinii – se găsesc pe feţele dorsale ale mâinilor. sunt de calibru mic. soluţii coloidale sau o cantitate mai mare de soluţii . se îndepărtează garoul cu mâna nondominantă şi se împinge uşor pistonul introducând substanţa de injectat.4mm). Cu o mişcare rapidă.6mm). Dacă vena a fost penetrată. nefiind adecvate pentru extragerea unei cantităţi mari de sânge.verde (1. către operator în aval de locul ales pentru puncţie.2mm). . se reexaminează traiectul venei şi se face o nouă încercare. 22G . . . Pentru administrarea soluţiilor de glucoză sau electroliţi este suficient un cateter de 20G. dar blândă. 20G .alb (1. 14G – portocaliu (2mm). timp de 2-3 minute. O dată acul pătruns.cateterul de inserat care se alege după mărime. permiţând perfuzii îndelungate (până la 48 de ore).

Când acul a pătruns în venă.5ml) cu ac subţire şi scurt. Se asigură cateterul cu benzi adezive. Concomitent. Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal sau şezând. Se introduce substanţa respectivă (0. la pacienţii politraumatizaţi. Se aplică garoul deasupra fosei antucubitale şi se selectează o venă potrivită. Se verifică alunecarea uşoară a cateterului pe acul dirijor. în scop terapeutic. Menţinând cateterul pe loc. comprese sterile. Se aşează un câmp textil absorbant sub membru respectiv. Se aseptizează tegumentul zonei respective.v. sunt de preferat cateterele de 14G.1-0. Vârful acului trebuie să se oprească strict în derm. Se face asepsia cu alcool şi nu cu iod.electrolitice sunt necesare catetere de 18G-16G. Locul de elecţie este faţa anterioară a antebraţului. când celelalte nu sunt accesibile. Se extrage ghidul. se umple aceasta cu lichidul respectiv. edem. . golindu-se complet de aer. cu membrul respectiv pe un plan dur. se îndepărtează garoul şi se montează tubul perfuzor. În vederea montării cateterelor venoase periferice se aleg vene ale membrului toracic sau orice venă aferentă sistemului cav superior. nu se va pătrunde mai mult de 2-3mm sub un unghi de 10-150. se pot folosi venele membrelor pelviene. Injecţiile intradermice sunt utilizate pentru realizarea unor reacţii biologice în scop diagnostic şi pentru testarea sensibilităţii organismului la anumite substanţe care urmează a fi injectate i. sau i. Depăşirea dermului este anunţată de scăderea bruscă a rezistenţei la inaintarea acului. durere sau parestezii. cu bizoul acului în sus şi tracţionând distal de tegument. care necesită cantităţi mari de soluţii sau sânge. se face o injecţie martor cu soluţie de ser fiziologic la nivelul antebraţului opus. căldură locală. Ocazional.2ml) astfel încât locul injecţiei să ia aspectul unei coji de portocală. Se aşează ansamblul lângă pacient. substanţa care se cere a fi testată. Rezultatul pozitiv ce denotă sensibilitatea organismului este dat de apariţia semnelor de inflamaţie la locul de injecţie: eritem. se retrage uşor ghidul din cateter până la pătrunderea sângelui între ghid şi cateter Se împing împrună de-a lungul venei încă 3-4mm. pentru a putea fi citite rezultatele date de culoarea locului injectat. şi menţinând acul pe loc este împins de-a lungul venei numai cateterul. alcool. substanţe ce pot determina reacţii alergice. amboul se umple de sânge.m. Injecţiile subcutanate sunt folosite pentru administrarea în scop terapeutic a unor droguri conţinute în soluţii hidrosolubile. Se pătrunde în venă cu ansamblul ac – cateter sub un unghi de 10-20 0 cu planul zonei. Materiale necesare: siringă de capacitate mică (2-2. Se conectează conţinutul soluţiei de perfuzat cu tubulatura perfuzorului.

subţire (23-25G). . Pacientul se va aşeza în decubit dorsal sau în poziţie şezândă cu braţul pe un plan dur. se retrage siringa şi acul din arteră şi se comprimă locul respectiv cu o compresă cu alcool. pentru puncţionarea arterei femurale. se prinde o zonă de tegument între două degete. cu acul ataşat. Sunt necesari 1-2ml sânge pentru analiza gazelor şi a pH-ului. sau puncţionarea pentru extragere de sânge arterial în vederea analizării gazelor sangvine şi a pH-ului. timp de 2-3 minute. imediat proximal de articulaţia pumnului. identificându-se zona de pulsaţie maximă. pentru puncţionarea arterei radiale şi doar în decubit dorsal pe o suprafaţă tare. Materialul nacesar: seringă heperinizată de 2-2. material pentru aseptizarea tegumentelor.5ml din sticlă sau plastic siliconat. iar în acest pliu se introduce acul montat la seringă. astfel încât să formeze un pliu. Se verifică dacă acul nu a pătruns într-un vas de sânge. apoi se introduce substanţa. Se retrage siringa cu o mişcare scurtă şi se comprimă locul cu un tampon îmbibat cu alcool. cu degetele 2 şi 3 orientate perpendicular pe traiectul arterei. În final. se fixează artera pe planul dur osos. Pistonul siringii se va ridica singur datorită presiunii arteriale. Se elimină bulele de aer din seringă şi se acoperă acul cu manşonul său protector. Se foloseşte puncţia arterei radiale şi a arterei femurale. Injecţiile intraarteriale au drept scop introducerea de substanţe terapeutice sau diagnostice. Se ghidează acul spre locul de maximă pulsaţie şi se urmăreşte pătrunderea sângelui arterial în seringă. Se aseptizează zona. utilizând tehnici diferite. Se palpează artera radială.Se pot executa în orice zonă a corpului în care nu există traiecte vasculare nervoase sau care nu reprezintă repere osoase palpabile. Se introduce acul siringii heparinizate perpendicular pe planul antebraţului printre cele două degete care fixează artera. Se aseptizează zona. ghiaţă pentru transport.

.5. Sângerarea îşi are sediul în esofagul interior. aerat. Sângele este roşu.1. stomac sau duoden. deosebim: . . prin vărsături. fără pulsaţii. cu predominanţa uneia dintre ele.Hematemeza – eliminarea pe gură. b).Hemoptizia –hemoragia a cărei sursă este la nivelul arborelui respirator. de sânge amestecat cu chiaguri. eliminat pe gură prin efort de tuse. 2) Hemoragia internă – când sângele se acumulează într-o cavitate anatomică în interiorul organismului. • Hemoragia capilară – este difuză neavând o sursă anume de sângerare. sângerează în pânză. De cele mai multe ori. 5.este o hemoragie internă într-un organ cavitar. se diferenţiază: • Hemoragia arterială – sângele are culoarea roşu deschis şi ţâşneşte ritmic. După localizarea hemoragiei interne deosebim: . hemopericardul – acumularea sângelui în cavitatea pericardică. urmată de eliminarea sângelui la exterior pe cale naturală. • Hemoragia venoasă – sângele are culoarea roşu închis şi se exteriorizează sub presiune constantă. se deosebesc: Hemoragia externă – când sângele se scurge în afară printr-o plagă. 3) Hemoragia internă exteriorizată . Rareori se întâlnesc tipuri pure de hemoragie. hemoragia este mixtă. sângele este roşu. Clasificarea hemoragiilor Clasificarea hemoragiilor se face după mai multe criterii: a) După natura vasului lezat. hemoperitoneul – acumularea sângelui în cavitatea peritoneală. spumat. nealterat. Hemoragia şi hemostaza Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular prin una sau mai multe soluţii de continuitate ale acestuia. În funcţie de sursa sângerării.In funcţie de sediul sângerării. dacă însă sângerarea este redusă şi 1) - .hemotoraxul – acumularea sângelui în cavitatea pleurală.Epistaxis – hemoragia mucoasei nazale. Când hemoragia este puternică.

Ht ≥ 35%. . pierderea de sânge este continuă şi depăşeşte 1500 ml. dar care prin eliminarea fierului. însoţite de şoc şi colaps circulator. când cantitatea totală de sânge care s-a pierdut este mai mică de 500 ml. apar simptome clinice astenie.). AV ≤ 100 b/min.Menoragia – menstruaţie excesiv de abundentă şi prelungită. După cauza generatoare a hemoragiei. . 100 ≤ AV ≤ 120b/min. 4) Cataclismice.sângele stagnează în stomac. colaps vascular care conduce la comă.sângerarea are aspect de „zaţ de cafea”.  Hemoragii netraumatice. Ht ≤ 25%. prin defecaţie. ameţeli. apoi 160 b/min în faza decompensată. lucios. exteriorizată prin vagin. când cantitatea de sânge este între 500 şi 1500ml. . hemoragiile pot fi: 1) de mică intensitate (de gravitate mică). Scaunul melenic este negru. ce nu modifică aspectul scaunului. produce în timp anemie. prin acumulare locală de sânge se produce un hematom. când ritmul pierderii de sânge este rapid (din vase mari). Hb ≥ 10 g%. de culoarea păcurei. Clinic: TA ≥ 100 mmHg.Menstre (metroragie) – sângerare de origine uterină.Hematuria – sângerarea prin micţiune produsă la nivelul aparatului reno-urinar. chiar senzaţii de lipotimie.Hemoragia ocultă – constă într-o sângerare digestivă de mică intensitate dar persistentă.Melena – constă în exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv ca urmare a unei hemoragii digestive superioare. 4) Hemoragia intratisulară – în urma căreia. clinic AV ≥ 120 b/min. tulburări trofice etc. 3) de gravitate mare. . . moale. extremităţile sunt reci şi transpirate.se diferenţiază:  Hemoragii traumatice (accidentale sau chirurgicale). TA ≤ 80 mm Hg. Hb=8-10 g%. . 2) de gravitate medie. Ht=30-35%. Hb ≤ 7 g% . când sângerarea are loc în absenţa unui traumatism (agresiune chimică. produsă în intervalul dintre două cicluri menstruale. cu tablou clinic evident: 80 ≤ TA ≤ 100mmHg. După abundenţa sângerării.

pacientul acuzând: astenie marcantă. Modalităţi de realizare a acesteia: . ameţeli. sete intensă. o Faza endotelio-trombocitară în care la nivelul endoteliului vascular lezat se aglomerează trombocite care vor căuta să închidă breşa din vasul lezat formând un chiag provizoriu. 5. condiţia biologică a bolnavului. o Faza de coagulare propriuzisă când prin vasul de sânge lezat continuă curgerea sângelui fără extravazare. care în timp determină o reţea de fibrină ce conduce la un chiag definitiv şi reparare endotelială. ritmul sângerării. transpiraţii reci. limba uscată.2. o .poziţionarea pacientului în funcţie de sângerare. tensiunea arterială are tendinţă de scădere. nivelul anterior al hemoglobinei (Hb) şi al hematocritului (Ht). diureză în cantitate mică (oligurie). Hemostaza terapeutică (chirurgicală) poate fi provizorie sau definitivă a) Hemostaza provizorie constituie manevra de urgenţă făcută în scopul opririi temporare a hemoragiei. Procesul se desfăşoară în trei faze succesive: Faza vasculară în care la nivelul vasului lezat se produce o vasoconstricţie.Simptomatologia pacienţilor cu hemoragie depinde de: cantitatea de sânge pierdută. stare de agitaţie şi anxietate datorită lipsei de oxigen a creierului. tahicardie. Se constată paloarea accentuată a tegumentelor şi mucoaselor. tulburări de vedere şi echilibru. Aceasta este posibil însă numai pentru vase mici (capilare. O sângerare de mică intensitate nu are repercursiuni importante. lipotimie la trecerea în ortostatism. polipnee. Hemostaza spontană se realizează prin mijloace proprii ale organismului. arteriole). continuarea sau oprirea sângerării. Hemoragiile medii şi grave sunt însoţite însă de tulburări din partea întregului organism. venule. Clasificarea hemostazelor Hemostaza reprezintă oprirea spontană sau terapeutică a hemoragiei. vasospasmul revine la normal.

ligaturarea vasului sau sutura plăgii vasculare şi se poate realiza prin: . cravetă). mijlocul cel mai eficient şi mai sigur de hemostază.tamponare. ce presupune cateterism arterial. compresă). Intermitent. indicată pentru vasele de calibru mediu şi mare.ligatura vasului. care se îndepărtează după 24 ore. b). .embolizarea selectivă a vasului lezat. pe un plan osos (cu tampon. . o metodă larg utilizată. . deoarece există riscul de apariţie a şocului de degarotare.sutura vasculară. . Nu se va aplica pe o durată mai mare de două ore. Se realizează prin coaserea orificiului produs în vas. se realizează cu pensă. Este o tehnică laborioasă. metoda constă în apropierea strânsă a buzelor plăgii prin câteva fire de catgut.compresie circulară deasupra sau dedesubtul zonei lezate (cu garou sau cu mijloace improvizate – curea.electrocauterizare. acesta trebuie slăbit câteva minute pentru a permite irigarea ţesuturilor.capitonajul. . . Este o metodă des folosită la hemostaza parietală. .Hemostaza definitivă se obţine prin obliterarea lumenului vascular.forcipresura (strivirea). - .compresie digitală a vasului lezat. la 15-30 minute. aplicată pentru plăgi sau cavităţi mai mici în care se introduc meşe sterile îmbibate cu apă oxigenată.

astfel: O(I) α şi β A(II) β B(III) α AB(IV) Ulterior au fost descrise un număr mare de subgrupe sangvine. ce conferă acestora proprietăţi antigenice. însoţit în paranteză de o cifră romană de la I la IV şi de aglutinina respectivă. Restul de 15% din indivizi nu au acest aglutinogen şi sunt numiţi Rh-negativi. În funcţie de prezenţa sau absenţa aglutinogenilor pe hematii. 6. Eritrocitele umane prezintă la suprafaţă substanţe de natură mucoproteică. . • Metoda Simonin de determinare a aglutininelor. prin administrarea de sânge Rh-pozitiv la persoane cu Rh-negativ. induşi de prezenţa aglutinogenilor şi notaţi cu α şi β . Dintre aceste grupe. Acestea sunt răspunzătoare. de reacţii de incompatibilitate.Sistemul Rh are la bază factorul Rhesus care este un aglutinogen specific aflat pe suprafaţa eritrocitului la 85% din populaţie. care alcătuiesc sistemul OAB. Transfuzia de sânge 6. Determinarea grupelor sangvine Determinarea grupelor de sânge din sistemul OAB presupune utilizarea în paralel a două metode: • Metoda Beth – Vincent de determinare a aglutinogenilor. denumite aglutinogene (A şiB). Landesteiner a descris grupele sangvine de bază. Ele iau naştere prin izoimunizare. Aglutinine anti-Rh nu există în mod normal în plasma persoanelor Rh-negative. prezentând aglutinogeni şi aglutinine particulare. uneori.2. aflaţi în plasma sângelui uman. Acestea sunt anticorpi. Denumirea grupelor sangvine se face prin specificarea aglutinogenului. Totodată s-au identificat şi aglutininele corespunzătoare. s-au stabilit cele patru mari grupe sangvine care alcătuiesc sistemul OAB.Grupele sangvine La începutul secolului XX.6. chiar dacă se respectă schema compatibilităţii în sistemul OAB.1. denumit Rh-pozitiv. cea mai importantă şi de care trebuie să se ţină întotdeauna seama este cea notată cu Rh .

o zonă de mijloc. Metoda Simonin utilizează pentru determinarea aglutininelor suspensii de eritrocite-test ce au pe suprafaţa lor aglutinogen A sau B sau nu conţin nici-un aglutinogen. Se pun pe lamă trei picături din plasma obţinută prin centrifugarea sângelui venos iar peste acesta se pune o picătură cu eritrocite-test. el va fi menţinut nemişcat la o temperatură constantă în frigider.3. Pentru determinarea factorului Rh se utilizează ser-test anti-Rh. nu mai mult de 34 săptămâni. Pentru a putea fi folosit la transfuzie. După 3-4-minute se face interpretarea rezultatelor. Etanşarea trebuie să fie perfectă. iar pentru siguranţă. serul-test A(II) conţine aglutinina β . Metoda Beth – Vincent utilizează pentru determinarea aglutinogenilor seruri-test special preparete: serul –test O(I) conţine aglutinine α şi β . foarte subţire. 6. albicioasă. Conservarea sângelui După ce sângele a fost recoltat de la donator. el suferind anumite modificări ce îi limitează durata de conservare. Reacţia poate fi considerată sigur negativă numai după termostatarea timp de 2 ore la 37oC.o parte inferioară (cca. formată din leucocite. trebuie ca sângele să-şi păstreza proprietăţile fizico-chimice şi biologice nemodificate. Se pune pe o lamă câte o picătură din fiecare ser-test peste care se adaugă preparatul obţinut din sângele venos recoltat. După 3 minute se citeşte rezultatul. Se elimină din stoc şi se distrug flacoanele cu sânge găsite pozitive la aceste teste. Pentru a putea fi transfuzat ulterior. cuprinsă între +4 şi +8oC. el este supus obligatoriu unor teste ce urmăresc controlul său antiluetic. Un alt factor de care depinde buna conservare a sângelui este modul de îmbuteliere în flacoane sterile special destinate acestui scop. Flacoanele se păstrează în frigidere izoterme. .45%) de culoare roşiu-închis. serul-test B(III) conţine aglutinina α . conţinutul flaconului trebuie să aibă următorul aspect: . Pentru păstrarea corespunzătoare a sângelui.Determinarea concomitentă prin ambele metode este absolut obligatorie pentru a se elimina erorile iar rezultatele obţinute prin ambele metode trebuie să fie în perfectă concordanţă. gura flaconului se parafinează. reprezentată de hematiile sedimentate. în poziţie verticală. antihepatic şi anti-SIDA. eritrocite-test Rh pozitive şi eritrocite-test Rh negative la care se adaugă hematiile de cercetat. Acest lucru este foarte greu de realizat în practică.

reprezentată de plasmă (cca.1. 2. nu în jet. Lama cu acest amestec se ţine în termostat 30 minute.o parte superioară clară. 6. .dezechilibru hidro-dinamic datorită scăderilor tensionale mari şi a pierderilor de sânge. pentru a nu distruge hematiile şi pentru a evita contactul violent dintre sângele perfuzat şi cel al pacientului. Dacă picătura rămâne clară. Indirectă. sângele este compatibil şi se poate transfuza.Administrarea sângelui se va face în picături. 3. Proba de compatibilitate directă constă în punerea în contact a plasmei primitorului cu o picătură de 10 ori mai mică dinsângele donatorului. 4. între sângele donatorului şi cel al primitorului. sângele nu poate fi folosit la transfuzie.4. de la donator la primitor. .4. ale arşilor .55%). Se recoltează sânge de la primitor şi se determină grupa sangvină şi Rh-ul. Tehnica administrării sângelui poate fi: Directă. metodă foarte rar folosită.Cantitatea transfuzată să nu depăşească 500-700 ml/doză (risc de hemoliză a hematiilor gazdă). Administrarea perfuziei Perfuzia este necesară în următoarele situaţii: . 5. Pacientul trebuie să primească sânge izogrup şi izo-Rh 2.Durata administrării unui flacon este de 30 minute. Furnizarea sângelui de transfuzat izogrup şi izo-Rh de către centrul de transfuzie.în leucemii acute şi cronice. prin transfuzia sângelui conservat pe cale venoasă. 6.în anemii grave: cronice. galben-citrină. Dacă straturile nu au acest aspect. trebuie respectate câteva reguli tehnice: 1. iar flaconul va fi îndepărtat din stoc. La transfuzia indirectă de sânge. Condiţiile necesare pentru ca transfuzia să se desfăşoare corect sunt: 1-Controlul riguros al compatibilităţii de grup sangvin şi de Rh.Sângele administrat trebuie să fie încălzit la temperatura corpului.

antispastice iar tratamentul insuficienţei renale poate necesita chiar dializă de urgenţă. b) Transfuzarea unui sânge de calitate necorespunzătoare (hemoliat.3. oligurie. este ataşat la perfuzie şi se controlează buna funcţionare a circuitului. dispnee.Incidente minore: cefaleea moderată şi frisonul uşor.Reacţii alergice datorate de intoleranţa organismului faţă de anumite proteine din . antihistaminice. bronhospasm şi chiar şoc anafilactic). respiraţie polipneică.Reacţii febrile însoţite de frisoane puternice impun oprirea transfuziei. perfuzie cu soluţie glucozată 10-20%. frison. corticoizi. congestia feţei. vărsături.sângele transfuzat. . . icter. edem). .2. Tratamentul constă în: oprirea imediată a transfuziei. Complicaţiile transfuziei Principalele cauze ale accidentelor post-transfuzie sunt: a) Incompatibilitate de grup sangvin sau Rh. Pentru prevenire se face controlul atent al coloanei de sânge din aparat şi este indicat ca acesta să fie echipat cu o sită-filtru specială care să reţină chiagurile. febră. greţuri.). agitaţie. adrenalină. c) Greşeli în tehnica transfuziei. hematurie.4. infectat etc. administrarea de antipiretice. altele sunt însă grave (erupţie cutanată. Pentru dispariţia lor se reduce debitul de transfuzie şi eventual se administrează calciu gluconic 10% şi Algocalmin. Unele sunt forme uşoare (prurit. cefalee intensă. . 6. cu chiaguri. Complicaţiile transfuziei pot apare sub următoarele forme clinice: . Perfuzia va fi supraveghiată permanent de un cadru medical.Şocul transfuzional datorat incopatibilităţii de grup este o formă deosebit de gravă şi se manifestă prin. antihistaminice şi sedative. tahicardie. încălzirea bolnavului. d) Dificienţe în controlul sângelui donatorului sub aspectul bolilor transmisibile. Se va opri transfuzia şi se vor administra pe cale parenterală antihistaminice. 4. . perfuzie cu manitol pentru restabilirea diurezei. administrare de corticoizi.Embolia gazoasă şi prin chiaguri se datoreşte pătrunderii aerului sau chiagurilor în mica circulaţie pulmonară. Sângele este încălzit la temperatura corpului. dureri în loja renală şi chiar colaps circulator.

Inocularea prin sângele transfuzat a unor boli infecţioase ca :hepatita tip B.. febră ridicată. . . Se manifestă prin: dispnee. antibiotico-terapie. sifilisul.. chiar edem pulmonar acut. în urma unor transfuzii repetate.Şocul bacterian apare după transfuzia cu sânge infectat. cianoză. Se manifestă prin: frison. . pancreas.alterarea stării generale cu evoluţie spre şoc toxicoseptic. constă în depunerea în exces a fierului. oxigenoterapie. Se administrează diuretice. SIDA.Supraâncărcarea cordului drept în transfuzii masive şi cu ritm rapid la bolnavii cu insuficienţă cardiacă. tonicardiace. Se impun măsuri energice de terapie intensivă.a. malaria.Hemosideroza post-transfuzională. oxigeno-terapie ş. splină. în ficat. .

Plăgi tăiate sunt accidentale şi chirurgicale. fiindcă a survenit în mediu septic nu este infectată. ciob de sticlă) au margini regulate. baionetă. • cu lezarea altor organe (perforate). Se suturează „persecunda”. brici. cuie.Plăgi înţepate sunt produse de insecte.interesează doar tegumentul. Plaga chirurgicală.1. 7. electrici) şi se caracterizează prin întreruperea continuităţii tegumentelor sau a mucoaselor. suprainfectate. toracică. iar distrugerile tisulare sunt limitate. . Plăgile penetrante pot fi: • fără leziuni ale altor organe (simple). b) plăgi vechi. După factorul etiologic mecanic care a determinat plaga: . termici. aşchii de lemn. b) plăgi profunde – interesează şi straturile subaponevrotice. După adâncime: a) plăgi superficiale .nepenetrante – nu interesează intrarea în altă cavitate anatomică. chimici. După timpul scurs de la agresiune până la prezentarea la medic: a) plăgi recente – pacientul se prezintă în primele 6-8 ore .) au o evoluţie diferită în funcţie de adâncime şi suprainfecţie. pleurală). Ele pot fi: . Plăgile Plăgile reprezintă leziuni traumatice produse de factori etiologici diverşi (mecanici. Se pot sutura “perprima”. complicate.penetrante – se pătrunde în altă cavitate anatomică (abdominală. Dacă înţepătura este adâncă. 2. . etc. Clasificarea plăgilor Cele mai frecvente tipuri de plăgi întâlnite în practică se pot clasifica: 1. sabie. lipsa de oxigen creează condiţii pentru apariţia unei infecţii grave cu anaerobi. agenţi contondenţi cu diametru foarte mic (ace. . 3. Plăgile tăiate. de aceea se vindecă repede.7. accidentale produse de un corp tăios (lamă.

Plăgi contuze se caracterizează prin faptul că tegumentele sunt distruse neregulat. ţesuturile sunt sfacelate. înţepături de insecte (albine.Plăgi împuşcate cu arme de foc pot fi unipolare (când prezintă un orificiu de intrare.Plăgile muşcate sunt provocate de animale sau de om.2. Ca terapie: sângerarea liberă din plagă trebuie stimulată eventual prin sugere (aspiraţie). Simptomatologia şi tratarea plăgilor Producerea unei plăgi este însoţită de: durere. . spălare abundentă cu apă şi săpun. impotenţa funcţională (datorată lezării nervilor. şerpi veninoşi. spirochetoza ictero-hemoragică (muşcătura de şobolan). . Vindecarea plăgilor se face în trei etape: a) Stadiul I caracterizat prin eliminarea ţesuturilor distruse sub acţiunea agenţilor traumatizanţi. sau bipolare (când prezintă un orificiu de intrare şi altul de ieşire.Plăgi intoxicate (otrăvite) la care odată cu leziunea produsă au fost introduse în organism şi substanţe toxice cu acţiune vătămătoare. proiectilul oprinduse în ţesut). . vulpe). de plante otrăvitoare etc. febră şi frison. Astfel de plăgi pot fi produse de animale bolnave de rabie. b) Stadiul II cuprinde totalitatea transformărilor care duc la apariţia ţesutului de neoformaţie. Prin aceste plăgi pot fi introduse în organism infecţii severe : turbarea (muşcătura de câine. 7. În general sunt plăgi contuze. inflamarea ţesuturilor din jur (la început au o culoare roşie dar în contact cu aerul se usucă şi se cicatrizează). . administrarea antidotului veninului. pisică. faţă. Sunt două categorii de plăgi: severe (plăgi punctiforme multiple şi adânci. devitalizate. viespii). tendoanelor sau ligamentelor). proces care are loc de la periferie către centru. degete) şi uşoare (zgârieturi sau muşcături în alte părţi decât cele amintite). fapt ce favorizează gangrena gazoasă. muşcături la cap. c) Stadiul III cuprinde refacerea tegumentelor. hemoragie. cel de ieşire fiind de 5-6 ori mai larg decât calibrul) Acete plăgi sunt adesea suprainfectate şi necesită toaletă chirurgicală. montarea unui garou (la muşcătura de şarpe) pentru a limita trecerea veninului în circulaţia generală. sifilisul (muşcătura de om)..

plăgile muşcate. suprainfectate. . .Contaminarea plăgii se produce odată cu rănirea. dar infecţia propriuzisă începe la 6-8 ore şi se dezvoltă la 24 ore. la plăgile vechi. ca şi în cele împuşcate. sutura primară este contraindicată.dezinfecţia mecanică a plăgii se face prin spălare abundentă cu apă oxigenată sau cloramină şi extragerea corpilor străini. când este cazul. după toaleta primară vor fi îndrumate la clinica de boli infecţioase. . înpiedicând astfel cicatrizarea. Tratamentul general cuprinde: tratarea şocului dacă există.excizia chirurgicală a ţesuturilor devitalizate. profilaxie antitetanică. combaterea durerii cu Algocalmin sau opiacee. Tratamentul plăgilor este general şi local.sutura plăgii (la plăgi recente) cu sau fără drenaj. dacă plaga este profundă – mesaj sau numai pansament. . .explorarea plăgii şi hemostaza (se face bine sub anestezie locală). Dezvoltarea germenilor în plagă determină apariţia supuraţiei. Tratamentul local cuprinde: .

8. Se caracterizează prin creştere lentă. a) Tumorile benigne: . se dezvoltă în mucoase. ţesuturile sunt de acelaşi tip. se disting: tumori benigne la care multiplicarea de celule îşi păstrează capacitatea de diferenţiere. au suprafaţa netedă şi aspect de deget . se dezvoltă în epiteliile glandulare (tiroidian.tumori maligne mediu diferenţiate. După gradul de diferenţiere sunt: . Clasificarea tumorilor După caracterul biologic (al evoluţiei). mamar. epiteliului mucoaselor şi glandelor cu secreţie exo sau endocrină. sunt bine definite. îşi au originea în stratul pavimentos al tegumentului. Tumorile Cuvântul „tumoră„ este derivat din latinescul “tumor” care înseamnă umflătură. - - - După criteriul histologic diferenţierea se face în funcţie de ţesutul de origine în: 1.1. . hipofizar. care nu prea răspund bine la chimio-terapie dar pot fi operate. .tumori maligne nediferenţiate. care sunt cele mai agresive. au prognostic grav prin invazie în structurile vecine şi la distanţă (metastazare).tumori maligne bine diferenţiate. cu capsulă proprie. limitele tumotii sunt imprecise. . polipi.8. necesită exereze chirurgicale largi şi adesea recidivează. prostatic). evoluţie locală.adenoame.tumori maligne slab diferenţiate. uşurând exereza chirurgicală. fără invazie în structurile vecine sau la distanţă. au evoluţie rapidă. Tumori epiteliale.benigne sau maligne. de regulă sunt bine delimitate. tumori maligne la care multiplicarea celulelor transformate malign se realizează mult mai rapid şi îşi pierd caracteristicile celulelor de unde au provenit.

de culoare albicioasă sau roză. . provenit din ţesutul osos. stomac. 2. au aspect vegetant.fibrosarcomul. se extirpă chirurgical fără dificultate. bine delimitat. Tumori ale ţesutului conjuctiv: a) Tumori benigne: . neregulat. . consistenţă dură. metacarpiene). se întâlneşte mai ales la oasele mici (falange. . o tumoră malignă a ţesutului conjuctiv propriu-zis.papiloamele se dezvoltă în epiteliul pavimentos şi tranziţional.în ţesutul muscular striat: rabdomiom (benign) şi rabdomiosarcom (malign).lipomul. . pot lua naştere o mare varietate de tumori benigne şi maligne: -în ţesutul muscular neted: leiomiom (benign) şi leiomiosarcom (malign). . . diametru). b) Tumorile maligne: . .în ţesutul mezotelial: mezoteliom (benign) şi mezoteliosarcom (malign).carcinoame se dezvoltă în epiteliul pavimentos al tegumentului.liposarcomul. arborele bronşic).condrosarcomul. provenit din ţesutul cartilaginos. colon. . b) Tumori maligne (sarcoame): . cu bază largă de implantare. . .condromul se dezvoltă în ţesutul cartilaginos. o tumoră malignă a ţesutului adipos..fibromul. este bine delimitat şi încapsulat. rect. consistenţa este dură. .în ţesutul vascular: angiom (benign) şi angiosarcom (malign).adenocarcinoame se dezvoltă în epiteliile glandulare (glanda mamară. Din derivatele mezenchimale ale ţesutului conjunctiv. este localizată cel mai frecvent în ţesutul celular subcutanat. produce adesea dereglări funcţionale.osteomul se compune din ţesut osos compact sau spongios. pancreas. poate ajunge la dimensiuni importante (20cm.osteosarcomul. tiroidă.

Tumori embrionare sunt tumori a căror structură se aseamănă cu a ţesuturilor embrionare.Tumorile ţesutului pigmentar: a) Tumori benigne: nevul pigmentar b) Tumori maligne: melanomul malign – unul din neoplasmele cele mai agresive.2.vascularizaţia este foarte bine reprezentată deoarece organismul caută să trimită în zonă mai mulţi factori de apărare. tumora se comportă ca un ţesut autonom faţă de organismul gazdă. neurofibromul. 5. celulele proliferează excesiv şi anarhic. de exemplu: nefroblastrom. scăpate de sub influenţa factorilor care controlează diviziunea şi multiplicarea normală.adaugă terminaţia “blastrom”. b) Tumori maligne: glioblastrom. Sistemul imunitar are capacitatea de a declara celule maligne “non self”(străine). ependimomul. limfom (benign) şi limfosarcom.. cu evoluţie rapidă şi mare putere de metastazare. Sistemul imunitar elimină şi distruge astfel de celule. simpatomul. hepato-blastrom 8. Numele lor se formează din denumirea ţesuturilor de bază la care se . meningioblastrom. Majoritatea cancerelor au un timp de dublare cuprins între 20 şi 100 zile. 3. Tumorile ţesutului nervos: a) Tumori benigne: gliomul. 4. apare neoplazia.sunt slab diferenţiate sau nediferenţiate. După transformarea malignă. Cracteristicile lor: .în ţesutul limfoid. De aceea. având o structură histologică puţin asemănătoare cu a ţesutului de origine. totuşi în anumite condiţii celulele degenerate nu pot fi eliminate. neuroblastrom – sunt relativ mai rare şi se dezvoltă cu predilecţie în sistemul nervos simpatic. reticulosarcom (malign). . meningiomul. . .au viteză de creştere (proliferare) rapidă. fără o limită de demarcaţie.au creştere şi extensie locală de tip infiltrativ. dând naştere la tumori maligne. însă când sistemul imunitar este depăşit. . Caractere de malignitate Celula malignă provine dinr-o celulă normală care şi-a pierdut capacitatea de control al proliferării.

pâine sau grăsimi). în scopul decelării timpurii a bolii se foloseşte pentru diagnosticarea: cancerului de col uterin. . paloare a tegumentelor şi mucoaselor. lipsa poftei de mâncare (uneori selectivă pentru carne. anemie. scădere ponderală importantă. c) pe cale vasculară (venoasă). neoplasmului bronho-pulmonar. sau în cursul manevrelor chirurgicale Observaţiile clinice arată că în general carcinoamele metastazează pe cale limfatică. luând astfel naştere metastazle. neoplasmului de prostată. când o tumoră malignă se exprimă simptomatologic. celula malignă are dimensiuni şi forme diferite. Ele sunt reprezentate în principal de : astenie fizică şi psihică. Căile de metastazare: a) extensie directă a celulelor maligne prin migraţia în spaţiile adiacente tumorii. nu atrag atenţia în mod deosebit. Diagnosticul tumorilor maligne De cele mai multe ori evoluţia neoplasmului rămâne nesimptomatică o bună perioadă de timp. număr de mitoze mult mai mare şi mai atipice (au o morfologie aberantă a nucleilor şi a nucleolilor) şi se inversează raportul nucleu-citoplasmă.din punct de vedere histologic. Tratamentul aplicat în această fază are o eficienţă redusă. procesul neoplazic se află de cele mai multe ori într-un stadiu avansat şi de multe ori cu metastaze la distanţă. Din aceste motive. Simptomele generale sunt nespecifice şi evoluează insidios. cancerului la sân. d) prin implantare intralumenală (tubul digestiv). singura manifestare clinică va fi prezenţa formaţiunii tumorale.au capacitatea de a infiltra ţesuturile din jur şi a disemina la distanţă de focarul tumoral primar. b) pe cale limfatică. accesibilă palpării. În general. prin implantare în cavităţile seroase (peritoneu). 8. neoplasmul primar rămânând în continuare “mut” din punct de vedere clinic. Depistarea precoce prin ‘metode de screening”. este deosebit de importantă depistarea neoplasmului în fazele precoce. Alteori simptomele de debut sunt produse de dezvoltarea metastazelor. mai greoi datorită ganglionilor care sunt un filtru în calea celulelor tumorale. . când un tratament corect poate conduce la reale şanse de vindecare. Uneori.. iar sarcoamele pe cale hematogenă.3.

astfel: adenopatia subclaviculară poate fi semnul unui cancer gastric. dar sunt legate de substanţele secretate de tumoare. tiroidian. . mamar sau genital.Sindromele paraneoplazice sunt simptoame nelegate de evoluţia locală a tumorii. tulburări dispeptice. dar în majoritatea cazurilor sunt tardive. nodulară.hipercalcemia datorată cancerului renal sau pulmonar. prin localizarea lor. sunt uşor accesibile inspecţiei şi palpării astfel este cazul cancerului tegumentar. . metastazele hepatice (manifestate prin hepatomegalie dură. Majoritatea neoplasmelor digestive se exprimă prin melenă sau hemoragii oculte generatoare de anemie uneori severă. acestea pot fi o expresie a infiltrării maligne a plexurilor nervoase şi a nervilor adiacenţi şi având ca efect durere. RMN-ul. radiografia pulmonară. scintigrafia osoasă. Alte semne pot fi sângerarea şi suprainfectarea leziunii maligne. Dintre cele mai frecvente manifestări paraneoplazice se menţionează: . matitate pe flancuri) poate apărea în cazul unei adenopatii gigantice. . diaree. Pentru stabilirea stadiului evolutiv al neoplasmului se practică o serie de explorări specifice cum ar fi: fibroscopia digestivă sau bronşică completată cu prelevare de material biopsic tumoral. Semnele locale produse de tumorile maligne sunt variate. apariţia lor trădând o extensie şi o infiltrare neoplazică loco-regională apreciabilă. dispnee astmatiformă) datorat tumorilor carcinoide. sumarul de urină. . datorate unor secreţii de substanţe hormonale care produc erupţii tegumentare. sindrom icteric şi insuficienţă hepatică) pot fi observate în cancerele digestive. ascita (manifestată prin balonare. tomografia computerizată.sindromul carcinoid (crize de vasodilataţie periferică. paralizii. de importanţă capitală sunt explorările paraclinice şi analizele de laborator: hemoglobina completă.manifestări cutanate la distanţă de tumoră. Stabilirea diagnosticului histologic de malignitate este obligatoriu înaintea începerii oricărei terapii anticanceroase. Alteori. pulmonar sau pancreatic. pareze. mamar. care constă în hipersecreţia de aldosteron ce scoate calciu din os şi-l trimite în circuitul sangvin. parestezii. simptomatologia clinică este dominată de prezenţa metastazelor. ecografia abdominală.tromboflebita migratorie datorată neoplasmului genital. analizele biochimice sangvine. În stabilirea diagnosticului. Unele neoplasme.

hormonoterapia şi imunoterapia.puncţie-biopsie a tumorii cu un ac lung prin care se aspiră un mic fragment. iradierea. Stabilirea precoce a diagnosticului de neoplasm constituie o condiţie esenţială pentru eficienţa terapiei.biopsie chirurgicală extemporanee ce presupune extirparea totală a tumorii. 1. gradul de extindere. De asemenea. .M. singurele care au efect de radicalitate. Stadializarea T. ocluzie. forma clinică evolutivă şi terenul biologic al bolnavului. Dintre acestea. cât şi de tipul histologic al leziunii maligne. . o Starea ganglionilor limfatici N (interesaţi sau nu prin diseminare). împreună cu ariile ganglionare locoregionale. iradierea câştigă teren în raport cu chirurgia în stadiile avansate III şi IV.M.4. a cancerelor ia în considerare trei parametri: o Caracterele tumorii primare T (dimensiuni şi raporturi cu structuri adiacente). rezultând o rată crescută de vindecare a cancerelor localizate. chimioterapia. 2. . În chirurgia cancerelor. Conduită şi principii de tratament Tratamentul bolii canceroase este complex şi trebuie individualizat în funcţie de localizarea procesului malign. sunt intervenţiile chirurgicale şi procedurile de iradiere.Pentru stabilirea strategiei complexe de tratament se va ţine seama de stadiul evolutiv al neoplasmului exprimat prin sistemul de stadializare T. o Prezenţa eventuală a metastazelor M la distanţă. intervenţia chirurgicală are doar un scop paleativ pentru depăşirea unor complicaţii evolutive (hemoragie. supuraţii. dureri intense). trebuie să se urmărească îndepărtarea în totalitate a leziunii primare cu extensiile ei. În tratamentul neoplasmelor se utilizează o gamă largă de mijloace terapeutice: chirurgia..N. Radioterapia are ca obiectiv sterilizarea oncologică a tumorii primare şi a extinderilor ei regionale. Acest lucru se poate face în fazele incipiente de evoluţie.Recoltarea materialului ce urmează a fi supus examenului anatomopatologic se face prin: .biopsie prin foraj sau incizională ce prelevează un fragment tumoral mai mare. urmată de examinare histopatologică. Radioterapia se foloseşte deseori în asociere cu tratamentul chirurgical.N.. În fazele avansate. 8.

adică utilizarea unor combinaţii de citostatice. cu metastaze prezente. Tratamentul cu citostatice nu are intenţia de radicalitate oncologică. adresată cazurilor avansate.3.Hormonoterapia se aplică anumitor forme de neoplasm (mamar. ovarectomie bilaterală sau sterilizare prin iradiere ovariană iar în cancerul de prostată se foloseşte terapia estrogenică şi inhibiţia hormonilor androgeni. Este de preferat polichimioterapia. asociată tratamentului chirurgical paleativ din stadiile avansate ale bolii. deoarece astfel se pot utiliza doze mai mici care reduc astfel riscul de reacţii adverse şi ameliorează rezultatele terapeutice. Imunoterapia pasivă foloseşte serul antitumoral. alcaloizi din Vinca şi antibiotice). deorece pot produce anemie. 5. interferonul sau extracte de limfocite sensibilizate. Imunoterapia nespecifică se bazează pe stimularea sistemului de imunitate al organismului. folosind în prezent patru grupe de citostatice (agenţi alchilanţi. prostatic). Imunoterapia activă constă în folosirea de vaccinuri preparate din structuri antigenice provenite din celulele neoplazice. Hormonoterapia este şi ea o metodă complementară. antimetaboliţi. de exemplu în cancerul de sân se produce o inhibiţie ovariană prin administrare de Tamoxifen. 4. Chimioterapia câştigă teren în tratamentul antineoplazic. Acest tratament se efectuiază în cure intermitente sub un control strict medical. leucopenie ş. fără intenţie de radicalitate.a. Imunoterapia este o metodă paleativă de tratament. . el este o soluţie terapeutică adjuvantă.

P. fiecare membru inferior. lezând direct plexul capilar dermic intermediar.Arsura de gradul I este consecinţa distrugerii straturilor superficiale ale epidermului şi se caracterizează clinic prin eritem.Arsura de gradul II prezintă distrugeri în toate straturile epidermice pe porţiuni variate ca întindere până la membrana bazală. .) al arsurilor se calculează prin înmulţirea procentelor de suprafaţă corporală arsă cu gradul de profunzime. rezultă o plagă granuloasă. În acest caz apar flictene cu conţinut sero-citrin. 9.1. 40<I. faţa anterioară şi posterioară a trunchiului reprezintă 18% (9x2). Gradul de profunzime al arsurii se apreciază în funcţie de cât de afectate sunt componentele structurale ale pielii normale.P<60 apar fenomene generale determinate de deshidratare. . vindecarea este de 100%.Arsura de gradul III se caracterizează prin faptul că degajarea energetică distruge întreg epidermul şi ajunge în grosimea dermului. care necesită aport de tegument prin grefă cutanată. care tratată şi pansată corect se vindecă fără sechele. .Gradele arsurilor S-a adoptat împărţirea arsurilor în patru grade: . căldură locală şi senzaţia de usturime. În acest caz apare flictena cu conţinut sangvinolent. -Arsura de gradul IV este cea mai gravă deoarece căldura distruge tot tegumentul şi apar escare.9. Epitelizarea spontană este imposibilă. Pentru necesităţi practice se foloseşte schema de calcul a lui Wallace denumită „regula cifrei 9” în care fiecare membru superior reprezintă 9% din suprafaţa corpului. cu risc mare de infectare. Energia calorică acţionează direct asupra plexului capilar subepidermic. iar perineul şi organele genitale 1%. Tratamentul presupune îndepărtarea flictenei iar vindecarea se face cu cicatrice. Suprafaţa arsă se exprimă în procente din suprafaţa corporală totală. În astfel de arsuri.< 40 arsura se vindecă fără afectarea stării generale a bolnavului. Nu apar flictene sau necroze. urmează o vindecare fără sechele. Tratamentul presupune decaparea flictenei.P. Arsurile Arsurile reprezintă leziuni ale pielii şi mucoaselor produse de căldură. Gravitatea unei arsuri depinde de suprafaţa corporală arsă şi de profunzimea arsurii. Dacă: I. Indicile de prognostic (I. edem.

reprezentate de infecţii. astfel: I perioadă . 80<I. La sfârşitul acestei etape.>200 decesele sunt 100%. insuficienţă respiratorie. în care se pierde o masă volemică importantă. bolnavul cu arsuri de gradul II şi parţial de gradul III ar trebui să fie vindecat spontan sau pregătit pentru grefare. Din această cauză este necesară asigurarea măsurilor de reechilibrare volemică şi hidroelectrolitică. În arsuri grave.P<140 toate cazurile duc la complicaţii.2. apar tulburări tromboembolice. 140<I.P<160 numărul de decese este mai mare decât numărul supravieţuitorilor. când este depăşită capacitatea organismului de a reepiteliza şi apar plăgi atone cu stare septică cronică şi cu evoluţie stagnantă. perioadă bună pentru realizarea de grefe cutanate prin transplant de piele. Evoluţia pacienţilor cu arsuri Evoluţia pacienţilor cu arsuri se face în patru etape. hipoprotenemie. 100<I. 9. apare sindromul hepato-renal. prin sechestrare locală la nivelul arsurii a unei mase volemice mari. trombembolii. cât şi prin suprafaţa nudă pe care o provoacă grăbind evaporarea.60<I. poate prezenta anemie. Şocul în arsuri se produce în primele trei zile prin pierdere masivă de lichide. numărul de decese creşte semnificativ. II perioadă – este perioada primelor trei săptămâni. în care insuficienţa renală se menţine. când nu apare epitelizarea spontană urmează: IV perioadă – etapa de şoc cronic. adinamie.P<200 supravieţuirea este rară. III perioadă – este perioada de până la două luni când apare epitelizarea spontană. bronhopneomonii.P<80 apar complicaţii în 50% din cazuri. apar chiar şi decese. Pacientul are dureri care se tratează cu analgetice majore. renală şi cardiacă prin deversări în sistemul circulator a metaboliţilor de la nivelul arsurii. anorexie.P.P<100 cazurile complicate sunt mai numeroase decât cele necomplicate. apare şocul septic prin infecţie la locul arsurii. . 160<I.este perioada primelor trei zile când are loc şocul. I. anemie. hepatică.

complicaţiile generale variază în raport cu perioada evolutivă: în perioada I apare şocul ireversibil. În sala de operaţie se cateterizează o venă periferică. se îndepărtează epiteliul devitalizat. După două luni se poate face plastie de piele dacă este necesar. oligo-anuria. Arsul va fi învelit într-un cerşaf curat şi va fi transportat de urgenţă la spital. Tratamentul arsurilor Precocitatea tratamentului este importantă. edemul pulmonar acut. bronhopmeomonie. după excizia flictenei se face pansament şi apoi se tratează prin expunere la aer. Nu va fi dezbrăcat. Primul ajutor la locul accidentului trebuie redus la minim. se administrează vaccin antitetanic (ATPA). se vor administra soluţii perfuzabile în cantităţi mari şi substituienţi volemici intra-venos. se prelevează sânge pentru analize şi se instituie o perfuzie cu soluţie glucozată izotonică. . Tratamentul local variază în funcţie de profunzimea arsurii: în arsurile de gradul I se fac pulverizaţii cu Bioxiteracor. acestea trebuie eliberate sau se recurge la traheostomie. dar el nu se poate face corect decât în spital. insuficienţă renală şi hepatică. i se va administra Mialgin. 9. I se poate administra un antalgic minor. în perioada a II-a apar complicaţii infecţioase ca: septicemia. acidoza. La spital se va face toaleta rapidă a tegumentelor sănătoase şi fanerelor cu apă.complicaţiile locale sunt imediat. la arsurile de gradul III (escară) şi IV se aplică pansament umed şi băi terapeutice. antibioterapie. care a provocat arsura. cuagularea intravenoasă diseminată.4. coagulopatii etc. infecţii urinare. în arsurile de gradul II şi III (flictenă). Complicaţiile arsurilor Complicaţiile depind de gravitatea arsurilor şi pot fi generale sau locale: . nu se va face nici-o aplicaţie locală terapeutică. reprezentate de infecţiile locale iar în timp sunt legate de cicatrici care duc la tulburări funcţionale. Se dezbracă pacientul şi se face tualeta plăgii cu bromocet. În caz de arsuri ale căilor respiratorii.9. . Pacientul trebuie scos din mediul respectiv.3. apoi va fi transportat în sala de operaţie. heparină. se face anestezie generală şi oxigenoterapie.

Gravitatea leziunilor depinde de: tensiunea curentului. Pot apărea şi o serie de tulburări generale dominate de stopul respirator . Clinic. Ele pot fi produse de acizi sau baze. Arsurile cu fosfor şi magneziu sunt asemănătoare arsurilor termice pentru că pe lângă acţiunea chimică. Arsuri chimice Arsurile chimice acţionează în special prin deshidratarea pielii sau a mucoaselor şi alterarea proteinelor din tegument. De aceea necesită spălat intens tegumentar la locul accidentului (nu se spală tegumentele arse cu oxid de calciu pentru a nu se produce CaOH care degajă caldură intens). Bazele produc deshidratarea şi degradarea proteinelor şi saponificarea grăsimilor. distrugerea tisulară este maximă în cele două puncte unde apare o zonă neagră retractilă. Leziunea este foarte periculoasă datorită faptului că progresează lent chiar şi după întreruperea contactului. substanţele se absorb în sistemul circulator producând grave leziuni hepatice şi renale.5. Pot apărea leziuni la distanţă de cele două puncte. Acizii organici acţionează mai lent. rezistenţa la punctual de contact. înconjurată de tegumente ce evoluiază spre o escară ce creşte în dimensiune datorită trombozei vasculare produsă de curent. Arsuri electrice Arsurile electrice produc o distrugere tisulară la punctual de intrare a curentului electric în organism şi la punctual de ieşire. Leziunile sunt deosebit de penetrante.9. intensitatea curentului. Acizii organici se pot resorbi în sistemul circulator producând efecte toxice hepato-renale. durata contactului. traseul curentului în corp.6. Acizii pot fi organici sau anorganici. rezistenţa la punctual de ieşire. Acizii organici produc deshidratarea brutală a tegumentelor cu precipitarea proteinelor. aceste elemente degajă în contact cu ţesuturile vii o mare cantitate de căldură. dacă sunt prinse vase de sânge importante apar gangrene. apărând în zona de contact o escară neagră cu zonă de edem şi un halou congestive în jur. Ei produc pe tegument escară de culoare galben-negru şi înconjurată de un halou congestiv. 9. produc deshidratarea tegumentelor şi precipită proteinele mai lent.

excizia zonei arse. pentru că. amputaţia membrului datorată absenţei vascularizării. . curentul electric coagulează sângele.Tratamentul constă în: antibioterapie.

nu se produc necroze profunde. • gradul II – edem. vasele de sânge se trombozează ceea ce conduce la gangrenă. gangrena apare în câteva ore după accident. gangrena poate apărea după câteva zile. transformările se produc în două etape: Etapa I – are loc vasoconstricţia datorată frigului. Etapa II – după expunerea la frig. eritem şi apariţia flictenelor. După condiţiile de apariţie se pot intâlni două situaţii: a) frigul puternic însoţit de vânt produce degerături pe părţile descoperite. Etiologie. b) frigul umed. Fiziopatologic. Degerăturile se produc pe părţile descoperite al corpului (nas. Degerăturile Degerăturile sunt leziuni tisulare produse de acţiunea frigului. . edem. obraji. naufragiaţi.). Acţiunea frigului este facilitată de factori favorizanţi (deficienţe organice. prizonieri de război. consumul de alcool) şi de condiţii adjuvante (tulburări circulatorii prin imobilizare prelungită. • gradul IV – cianoză intensă. oboseala. Clasificarea şi fiziopatologia degerăturilor Degerăturile se clasifică în patru grade: • gradul I – eritem şi edem localizat. încălţăminte strâmtă etc. ţesuturile se ischemiază. chiar mai puţin intens. prin trecerea la căldură. 10. cianoză tegumentară. • gradul III – edem.1. provoacă degerături la picioare.10. alpinişti. se produc vasodilataţii care determină apariţia de leziuni la nivelul endoteliului vascular şi care angrenează apariţia trombilor. flictenă. Degerăturile se întâlnesc frecvent la soldaţi. hipoxia prin efort la altitudine. denutriţie. urechi) sau la extremităţile mâinilor şi piciorelor.

profilaxie antitetanică. pacientul are senzaţia de furnicătură. care apar frecvent la mâini şi la picioare. dacă este cazul se aplică pansamente cu antiseptice. Forme clinice şi tratament Formele clinice: . antispastice. cu tulburări de sudoraţie (apar complicaţii septice). După deschiderea flictenelor se formează un placard (escară neagră) sau în cazurile grave cu leziuni profunde apare gangrene. cu degete cianotice. foarte reci. care apar adesea la membrele inferioare. vitaminizare etc. când demarcaţia este definitivă. antibioterapie. poate genera la rândul ei septicemii sau septicopioemii. cu zone de anestezie sau hiperestezie. . Local. insensibilitate la durere. De multe ori apar şi complicaţii ca: atrofii musculare. . numeroase flictene şi ulceraţii. deformarea unghiei. suprimarea secreţiei sudorale. cu tegumente palide având paloare de fildeş. cauzate de tromboze vasculare limitate care se repermeabilizează cu timpul. . cu dureri violente ce împiedică mersul.Tratamentul curativ este general şi local. uneori cu anaerobi. Gangrena evoluează foarte rar spre vindecare iar ulceraţiile care apar după escare se vindecă foarte lent. reîncălzirea zonei degerate se face treptat într-o baie cu apă încălzită până la 400C. retracţii tendinoase cu anchiloze vicioase a membrului inferior. dureri. anticuagulante. căderea părului de pe membrul degerat.Degerături uşoare. Amputaţiile se practică mai târziu (după 2-3 luni). se interzic masajul şi frecţia pe zonele afectate. alimentaţie corespunzătoare. şi care constau din leziuni rotund-ovalare cu piele palidă. se formează flictene cu conţinut sero-hemoragic. După 2-3 zile de la instalarea edemului.Degerături grave. apoi roşie-violacee.2.10. cu edem. gangrene. apar zone de anestezie cutanată sau hiperestezie. Tratamentul general impune: tratarea şocului. timp de 20-30 minute. Infecţia secundară. deschiderea şi debridarea colecţiilor purulente şi necrotice. Tratamentul este profilactic şi curativ: .Tratamentul profilactic constă în măsuri de protecţie a persoanelor expuse timp îndelungat la frig şi umezeală: îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată.

sutura durei-mater şi a scalpului. nervi. escoriaţii. Leziunile traumatice ale scalpului: echimoze. . împuşcate. 3.contuzia cerebrală.1. Leziunile traumatice ale creierului pot fi: a) Primare. hematoame ale scalpului. îndepărtarea ţesutului cerebral dilacerat. unice sau multiple şi pot interesa parţial sau total structura scalpului. Clasificare Traumatismele cranio-cerebrale sunt leziuni posttraumatice asupra extremităţii cefalice cu interesare. craniu). 1. când sunt produse direct asupra creierului. Traumatismele sunt penetrante când trec de dura mater. Gravitatea lor depinde în primul rând de gravitatea leziunilor cerebrale.1. 4. Diagnosticul se stabileşte prin tomografie computerizată şi RMN . plăgi. Leziunile traumatice ale craniului sunt fracturile simple sau complexe: Fracturile pot interesa numai craniul osos sau dura-mater (fractură penetrantă) sau chiar şi creierul (plăgi cranio-cerebrale). Diagnosticul paraclinic se stabileşte pe baza radiografiei bazei craniului şi a tomografiei computerizată.comoţia cerebrală. atât a conţinutului (creier. 2. Tratamentul lor constă în îndepărtarea fragmentelor osoase desprinse. Hematoamele se resorb spontan în 10--14 zile sau se evacuiază prin puncţie sau incizie. Tratamentul lor mai include şi profilaxia infecţiei prin antibioterapie.11. Leziunile traumatice ale durei-mater sunt produse prin fracturi care trebuiesc saturate pentru a nu se scurge lichidul cefalo-rahidian (LCR). are loc pierderea ireversibilă a conştiinţei. când ţesuturile cerebrale sunt zdrobite. Traumatisme cranio-cerebrale acute 11. vaccin antitetanic şi amendarea fistulei LCR prin puncţii lombare evacuatorii.dilacerarea cerebrală. înţepate. care constă în pierderea reversibilă a conştiinţei. Plăgile scalpului pot fi: contuze. gravitatea lor depinzând de sediul traumatismului şi de dimensiunile leziunii: .1. tăiate. dura mater) cât şi a conţinătorului (scalp. . Traumatisme 11. care poate fi înţelesă ca o echimoză a creierului cu localizare şi întindere variabilă.

cu tendinţă rapidă de creştere şi cu efecte majore.Tromboza carotidiană posttraumatică. Fistula carotido-cavernoasă.2. Diagnosticul se stabileşte prin arteriografia carotidiană. constă în tulburări de circulaţie a LCR în ariile corticale contuzionate. 6. 2. când sunt semne de hipertensiune. care se formează între dura-mater şi cutia craniană. Diagnosticul se stabileşte prin arteriografie carotidiană şi tomografie computerizată. care se localizează în interiorul creierului prin ruperea unui vas arterial ce irigă creierul. dilacerare. apare uneori după un traumatism cranio-cerebral. compresive este obligatorie intervenţia chirurgicală pentru evacuare. contuzie. Hematom intracerebral. este una din cauzele de agravare a traumatismelor cranio-cerebrale prin ischemia severă secundară. apar prin şocul determinat de mişcarea creierului în interiorul cutiei craniene. care se formează între dura-mater şi creier. Tratamentul constă în evacuarea hematomului. cu acumulare de LCR în spaţiul subdural. 3. 5. în hematoamele mari. Hematom subdural. El reprezintă o urgenţă chirurgicală pentru că poate duce la moarte prin compresie cerebrală.Tratamentul chirurgical în general nu este necesar. prin ruperea peretelui carotidian în segmental intracavernos. În hematoamele mici tratamentul este conservator. 11. El se produce prin ruperea unei artere meningiene şi dă tulburări neurologice prin mărire în dimensiune şi comprimare a creierului. Pot apărea sub toate formele: comoţie. radiografie craniană şi tomografie computerizată. care se produc cu craniul intact. Hematom extradural. . localizată bilateral fronto-temporal.1. Hematoame intracraniene posttraumatice Hematoamele intracraniene pot fi: 1. în cazul hematoamelor intracraniene este însă necesară evacuarea hematomului. El produce hematom intracranian prin creşterea în volum. 4 Meningita seroasă. b) Secundare. Tratamentul este conservator în formele fără hipertensiune intracraniană sau chirurgical.

poate fi: . claviculare). Traumatisme toracice 11. . b) Traumatismul diafragmatic. Clasificarea fiziopatologică împarte traumatismele toracice în: . hematoame). De aceea în traumatismele toracice sunt trei clasificări: I. Clasificarea anatomică: a) Traumatismele toracice parietale.2. mecanismele patogenice şi tulburările fiziopatologice. III.penetrantă.11. escoriaţii. . având ca rezultat plaga toracică. când interesează pleura iar agentul vulnerant pătrunde în cavitatea pleurală şi care pot fi: • Fără leziuni viscerale (cord. pulmonare.1.cu leziuni ale vaselor mari (aortă. care poate fi: . . . vena cavă).fără leziuni osoase (echimoze. Pentru o conduită corectă în leziunile toracice traumatice este necesar să fie cunoscute variantele posibile de leziuni anatomice. Clasificarea traumatismelot toracice Traumatismele toracice reprezintă leziuni la nivelul cutiei toracice şi a viscerelor din interiorul acesteia. II. pericard. . cardiace sau pericardiace.nepenetrantă. b) Traumatisme toracice deschise (plăgi). traheobronşice. • Cu leziuni viscerale. vase mari).fără perforarea diafragmei.cu leziuni de pleură. este cea mai folosită. pot fi: . Ea se face în funcţie de integritatea tegumentului astfel: a) Traumatisme toracice închise (contuzii).cu leziuni ale nervilor intercostali şi intratoracici. c) Traumatismul cu leziuni endotoracice: . cauzate de un agent traumatic.2.cu perforarea diafragmei. Clasificarea etio-patogenică.cu leziuni osoase (fracturi costale. care pot fi provocate prin armă albă sau de foc.Traumatisme fără modificări fiziopatologice (circulatorii sau ventilatorii). . când nu interesează pleura şi nu pătrunde în cavitatea pleurală.

pacientul este în apnee.dacă nu respiră bine. leziunilor pulmonare şi cardiace. . se face intubaţia oro-traheală. insuficienţă respiratorie).2.Faza primară de acţiune (primul ajutor). astfel: a). b) Faza secundară de acţiune (intraspitalicesc) se realizează: anamneza pacientului referitoare la modalitatea de producere a traumatismului şi care a fost agentul vulnerabil. scoaterea accidentatului din focar cu măsuri de protecţie a coloanei vertebrale.2.se eliberează căile respiratorii superioare (cu un deget înfăşurat cu o compresă se curăţă cavitatea bucală şi orofaringiană. transport rapid la spital. Ca mijloc de prim ajutor: . Tratamentul traumatismelor toracice Tratamentul traumatismelor toracice este în funcţie de tipul leziunii. cu sete intensă de aer şi este tahipneic. . Sindroame ce pot să apară în traumatismele toracice: 1) Obstrucţia căilor respiratorii. constă din: controlul hemoragiei. -dacă nu este posibilă intubaţia oro-traheală se aplică cricotiroidotomia.2. 11. care este o manevră de dezobstrucţie a căilor aeriene sau traheostomia.. imobilizarea fracturii cu volete costale. oxigenoterapie. Accidentatul va fi menţinut şi apoi transportat pe o suprafaţă rigidă.Traumatisme cu tulburări fiziopatologice (insuficienţă cardiocirculatorie. iar mobilizarea se va face cu maximă precauţie pentru a se evita lezarea vertebromedulară. 11. În camera de gardă (UPU) se controlează libertatea căii respiratorii şi se evaluiază mişcările respiratorii şi circulaţia sângelui: se va instala un cateter venos central pentru a măsura presiunea venoasă centrală (PVC). aceste examine urmărind evaluarea fracturilor costale. controlul respiraţiei şi a frecvenţei cardiace. se efectuiază EKG-ul. radiografia toracică şi ecografia.3. Din punct de vedere clinic. se instituie tratamentul de reechilibrare hidroelectrolitică şi se determină grupa şi Rh-ul sangvin.

. Diagnosticul se stabileşte prin absenţa murmurului vezicular şi radiologic prin zonă de matitate. Tratamentul constă în: . hipotensiune. Clinic apar tulburări ventilatorii de umplere pulmonară. care au ca rezultat hipoventilaţia alveolară. transpiraţii reci). Presiunea creată în spaţiul pleural va conduce la colabarea pulmonului. 3) Voletul toracic costal este rezultatul fracturii a mai mult de două coaste în cel puţin două locuri diferite. Din punct de vedere clinic se manifestă prin: şoc hemoragic (hipotensiune. Dacă sângerarea nu se opreşte este necesară hemostaza chirurgicală prin toracotomie. absenţa murmurului vesicular. scăderea întoarcerii venoase şi a debitului cardiac. . opacifiere a hemitoracelui la radiografie.gimnastică medicală cu mişcări ample. prin incizie costală sau pleurostomă. dislocarea structurilor mediastale (în special a venelor cave).stabilizarea voletului costal cu benzi de leucoplast sau chirurgical cu fixatoare externe sau osteosinteză prin tije sau broşe subţiri. 5) Contuzia pulmonară se caracterizează prin zdrobirea unui segment sau lob pulmonar de cutia toracică astfel încât respectiva arie pulmonară nu se mai umple cu aer.intubaţie orotraheală . tahicardie. . 4) Hemotorax masiv care constă în acumulare de sânge în cavitatea pleurală. absenţa murmurului vesicular. Tratamentul constă în: .intubaţia orotraheală pentru a asigura respiraţia în volete costale mari. jugulare turgescente. . apare hipersonoritate în partea cu pneumotorax. insuficienţă respiratorie.sutura orificiului prin care a fost introdus tubul. Din punct de vedere clinic.2) Pneumotoraxul hipertensiv. paloare. matitate pulmonară la percuţie. rămânând o zonă inertă. Terapeutic se impune toracocenteza pentru evacuarea hematomului. pacientul este dispneic. până nu mai iese aer pe tub. apare printr-o acumulare de aer în cavitatea pleurală. Tratamentul constă în: .introducerea unui tub de drenaj pleural care la celălalt capăt va fi pus într-un flacon cu apă. urmată de hipoxie şi hipercapnie.introducerea unui trocar în pleură pentru decomprimare.

Tratamentul în rupturile mari constă în: sondă nazo-gastrică. diminuarea murmurului vesicular. când nu pătrund în cavitatea peritoneală. când tegumentul este rupt. matitate la percuţie. hernierea unor organe din cavitatea abdominală în cavitatea toracică. Plăgile produse de arme albe se caracterizează prin secţiuni relative regulate ale ţesuturilor. 7) Ruptura diafragmatică poate fi mare sau mică: a) În rupturi mari apare: insuficienţa respiratorie acută deoarece diafragma participă la respiraţie. Plăgile pot fi produse de arme albe sau de proiectile ale armelor de foc. Traumatismele abdominale pot fi: a) contuzii.nepenetrante. Definiţie şi clasificare Traumatismele abdominale reprezintă leziuni ale viscerelor abdominale sau ale pereţilor abdominali produse de agenţi traumatici. b) plăgi.1. 6) Ruptura traheo-bronşică are loc când se întrerupe continuitatea arborelui traheo-bronşic. când sunt interesate organe parenchimatoase prin zdrobire pe un plan osos. hipotensiune. • cu leziuni viscerale. . Plăgile pot fi: .. b) În rupturi mici tratamentul este conservator. pleurotomie minimă.3. când tegumentul rămâne intact. . sutura chirurgicală a diafragmei.toracotomie cu sutura chirurgicală breşei traheale sau bronşice. Tratamentul constă în: .3.penetrante. Acestea pot fi: • fără leziuni viscerale. Traumatisme abdominale 11.introducerea de ace mici sub piele pentru a evacua bulele de gaz cu scop de oprire a fenomenului. când agentul vulnerabil a pătruns în cavitatea peritoneală. zgomote hidroaerice în torace. apar de regulă în urma . Clinic apare emfizemul subcutanat extensive în regiunea cervicală şi toracică (bule de gaz pătrund în ţesutul celular subcutanat). 11.ventilaţie cu presiune uşor crescută. sau organe cavitare prin explozie sau prin smulgere. laparotomie.

respiraţie TA). K+.tuşeu rectal şi vaginal pentru a sesiza sângerări.arteriografie selectivă. . pentru stabilirea eventualelor fracturi costale. . tumefacţie. 11.se realizează anamneza completă a pacientului asupra modalităţii de producere a accidentului şi a agentului traumatic. ionograma (Na +. . . leziunile produse sunt pluriviscerale şi sunt de obicei diferite. contractură musculară. . Examinarea paraclinică este necesară pentru a completa cu informaţii importante examinarea efectuată. ser fiziologic pentru a se vedea culoarea lichidului extras în scopul stabilirii prezenţei sau a absenţei sângelui în abdomen. Cl-). Plăgile produse de proiectile sunt mult mai complexe.2. sunt plasate pe partea stângă a corpului şi sunt frecvent situate în partea superioară a abdomenului.ascultaţia abdominală poate indica prezenţa sau absenţa peristaltismului intestinal.se face inspecţia abdomenului: echimoze. leziuni renale sau pancreatice. Ea constă în: . glicemie. HLG pentru detectarea Hb şi Ht.investigaţie asupra funcţiilor vitale (puls.ecografia abdominală evidenţiază leziuni ale capsulei splenice sau hepatice. . . .puncţia lavaj peritoneal cu 200-300 ml. Examinarea traumatizatului abdominal Examinarea clinică a bolnavului traumatizat abdominal are următoarele etape: . . uree.recoltarea de sânge pentru stabilirea grupei sangvine şi a Rh-ului. .se completează cu investigaţii CT.radiografia abdominală pe gol pentru stabilirea prezenţei sau a absenţei pneumoperitoneului prin ruptura unui segment a tubului digestive. .unor lovituri din faţă. . escoriaţii sau plăgi. creatinină.3. fracturi de bazin.palparea abdomenului pentru a sesiza punctele dureroase şi zonele cu bombări.urografie. .radiografia toracică pentru stabilirea eventualelor fracturi de rebord costal stâng (ruptură de splină) sau de rebord costal drept (ruptură de ficat).

manifestate prin sângerare mică. • sindrom mixt. • sindrom de iritaţie peritoneală. tahicardie. Clinic se manifestă prin apărare şi contracţie musculară. durere). se rupe hematomul provocând hemoragie internă.1. • Abcese intraperitoneale tardive.3.3. care conduce la necroză. care constă în ruperea mezenteriului abdominal. . Apare în leziunile sângerânde.3. 11. ocluzie intestinală prin eventraţia posttraumatică sau herniere internă. abces subfrenic a fundului de sac Douglas (febră. cu sau fără pierderea conştiinţei. Peritonită în doi timpi: 1. • Ruperea sau dezinserţia mezenteriului. în cazul cointeresării traumatice şi a altor segmente ale corpului ce potenţează şi amplifică simptomatologia abdominală. hernierea ansei interstiţiale.necroză peritoneală. Traumatismul abdominal poate genera şi leziuni viscerale abdominale cu manifestări clinice târzii. Sindroame clinice La traumatizaţii abdominali cu interesare viscerală. apare în momentul în care un organ cavitar s-a rupt în cavitatea peritoneală şi a deversat conţinutul în aceasta. transpiraţii reci.deversarea lichidului. apar manifestări clinice prin: • sindrom de hemoragie internă (intraperitoneală sau retroperitoneală) manifestat prin hipotensiune. 6. paloare. • sindromul complex.11. perforare şi peritonită în doi timpi. supra-infectare. ştrangulare. • Ocluzie intestinală în doi timpi. în cazul prezenţei concomitente a semnelor de hemoragie internă cu cele de peritonită. Acestea sunt: • Hemoragie internă în doi timpi: 1. de regulă.se constituie un hematom mare hepatic sau splenic. durere intensă.

4. se montează sondă pentru aspiraţii nazogastrice: calmarea durerii. reechilibrare hidroelectrolitică. Politraumatismele Politraumatismele reprezintă stări acute severe survenite în urma unor accidente de natură mecanică. oprirea hemoragiei chirurgical în urgenţă. recoltare de lichid intraoperator. Politraumatizaţii se pot clasifica în: 1) Politraumatizaţi la care funcţiile vitale sunt alterate cu iminenţă de stop cardio-respirator. . . pacientul are durere foarte mare în bară. accidentele de muncă. 11. După statisticile OMS. Tratamentul traumatismelor abdominale - Tratamentul traumatismelor abdominale constă în: reechilibrare volemică cu soluţie perfuzabilă şi sânge. tratamentul chirurgical constă din incizie xifoombilicală mare pentru explorare. greaţă. În timp de pace. 2) Politraumatizaţi care nu impun măsuri de extremă urgenţă.3. termică sau electrică şi caracterizate prin leziuni multiple ce afectează organe.4. efectuarea hemostazei chirurgicale definitivă. apărare musculară. cele mai frecvente cauze ale politraumatismelor sunt accidentele rutiere (90%). vărsături.• Pancreatita acută posttraumatică. sisteme sau regiuni diferite (cel puţin două) ale organismului. când pancreasul este zdrobit. lavaj abundent a cavităţii peritoneale cu lăsarea tuburilor de dren. 3) Politraumatizaţi care permit timp suficient pentru precizarea diagnosticului.în cazul indicaţiilor operatorii. Politraumatismele reprezintă aproximativ 50% din totalul traumatismelor. creşterea amilazelor din sânge şi urină. permit 12 ore pentru investigaţii. aparate. 11. profilaxie antitetanică. politraumatismele constituie a treia cauză de deces (după bolile cardio-vasculare şi cancere). accidentele sportive şi cataclismele.

uree. Tratamentul se efectuiază în funcţie de starea generală a pacientului.ecografii sau CT.completarea hemostazei.reechilibrarea volemică şi hidroelectrolitică.examen clinic şi paraclinic complet.hemostază temporară cu garou sau cordon.abord venos periferic sau central. amilază.recoltarea de probe biologice (Ht. creatinină. -controlul permeabilităţii căilor respiratorii. . . Primirea pacientului şi diagnosticarea leziunilor la spital: . .Se disting două etape de tratament în cazul politraumatizaţilor: I. . . glicemie. . . astfel: a) intervenţia chirurgicală în extremă urgenţă pentru scoaterea pacientului din starea de şoc hemoragic sau respirator.vaccin ATPA. b) când starea generală nu permite evaluarea completă şi investigaţiile paraclinice.radiografii multiple în funcţie de zona traumatismului.puncţia peritoneală efectuată în scopul evaluării leziunilor abdominale. . .evaluarea şi stabilizarea funcţiilor vitale (circulatorii. II. urmată la câteva zile de alte intervenţii.resuscitarea cardiacă în stop cardiac. respiratorii). . Hb. . ionogramă. eventuale imobilizări ale voletului costal şi evacuarea unui pneumotorax. Tratamentul la locul accidentului şi pe parcursul transportului până la unitatea spitalicească. grupa sangvină şi Rh). . va consta din: . leucocite. .montarea unei linii venoase sigure.transportul cât mai rapid la spital. se va efectua intervenţia chirurgicală cu caracter complet care rezolvă diagnosticarea completă a cauzei şi a leziunilor care au rezultat.

o arsură. Gram-negativi. nerecunoaşterea agresiunilor şi leziunilor capabile să ducă la decompensare.şocul cardiogen se caracterizează prin hipoperfuzie tisulară generată de scăderea debitului cardiac printr-o afecţiune a cordului. Variantele etiopatogenice principale ale şocului: . lipsa de măsuri terapeutice precoce şi eficace în faza compensată – nemanifestată clinic. intoxicaţii. deshidratări. miocardită. . deshidratare. richeţi sau viruşi) care produc o stare septică cu temperatură peste 380C sau sub 360C . inflamaţii. de şoc compensat (nemanifestat clinic) şi şoc decompensat. cardiopatie. Şocul 12.1.şocul hipovolemic se caracterizează prin scăderea volumului sangvin. întârzierea condamnabilă până la prăbuşirea tensiunii arteriale (colaps) şi a metabolismului tisular. tumori cardiace. denutriţie gravă. infecţii severe. aşteptarea pasivă. termice. cauze psihogene. stadiale. ruptura septului interventricular. Tipuri de şoc. recoltarea sângelui pentru grup sangvin. anevrism ventricular. hemoragii.). chimice. ocluzie intestinală. oxigenarea şi sedarea accidentatului trebuie instituite înaintea apariţiei simptomatologiei clasice a şocului. Puncţia unei vene. Tratamentul şocului trebuie început la locul accidentului. tabloul clinic Şocul este un sindrom fiziopatologic sever caracterizat prin scăderea fluxului tisular de sânge oxigenat sub nivelul critic desfăşurării normale a proceselor metabolice celulare. ca de exemplu: infarctul miocardic. scăderea consumului de O2. .12.şocul septic se caracterizează printr-o suferinţă tisulară hipoxică cauzată de prezenţa în sânge a germenilor patogeni (Gram-pozitivi. a unui traumatism. se continuă în timpul transportului şi la primirea în unitatea sanitară. apărute mai devreme sau mai târziu în funcţie de reactivitatea accidentatului şi gradul leziunilor. fizice. scăderea presiunii sangvine. El apare în urma unei: hemoragii. radiante ş. Greşeala cea mai mare şi frecventă în terapia şocului este neânţelegerea evoluţiei sale fizice. creşterea frecvenţei cardiace şi a rezistenţei vasculare periferice. Stările de şoc pot fi declanşate de cele mai variate cauze: traumatisme de toate tipurile (mecanice.a. montarea unei perfuzii macromoleculare. scăderea debitului cardiac.

- şocul anafilactic este o reacţie acută a organismului la o substanţă străină la care bolnavul este anterior sensibilizat (injectarea de medicamente, administrarea unor produse de sânge sau de plasmă, înţepături de insecte, injectarea de substanţe de contrast). Elementul comun tuturor variantelor este suferinţa de oxigen la nivel celular datorată următoarelor cauze: hipoxie stagnantă, perfuzie tisulară inadecvată, flux sangvin inadecvat, volum sangvin insuficient, cantitate insuficientă de hemoglobină, suferinţă metabolică celulară. Tabloul clinic este diferit în funcţie de tipul şocului, astfel: - la şocul hipovolemic: hipotensiunea arterială conduce la tahicardie, polipnee, extremităţi reci, cianotice, absenţa pulsului capilar, oligurie; presiunea venoasă centrală este scăzută; insuficienţă renală acută; alterarea stării de conştienţă (anxietate, agitaţie, apatie sau somnolenţă); - la şocul cardiogen: hipotensiune arterială, tahicardie, extremităţi reci, puls capilar absent, tegumente cianotice, marmorate, presiunea venoasă centrală crescută, oligurie, agitaţie sau letargie; - la şocul septic se disting două faze: a) în faza hiperdinamică: debitul cardiac este normal; tegumentele calde şi colorate, gradientul de temperatură este normal; bolnavul este însă tahicardic, polipneic, TA are tendinţa de scădere şi senzoriul este alterat; b) în faza hipodinamică, tabloul devine asemănător cu cel de la şocul hipo-volemic: hipotensiune marcată, tahicardie, extremităţi reci, cianotice, absenţa pulsului capilar, oligo-anurie, confuzie ş.a. - la şocul anafilactic: senzaţie de slăbiciune, prurit, rigiditate toracică, tuse, crampe abdominale, după 10-30 minute de la expunerea la alergen apare hipotensiune brutală, tahicardie, urmată uneori de oprirea cordului, dispnee expiratorie, vărsături sau diaree şi o reacţie cutanată şi mucosă generalizată. 12.2. Tratamentul şocului Tratamentul şocului hipovolemic constă în: - refacerea agresivă a volumului circulant; - realizarea hemostazei; - ventilaţie şi oxigenoterapie (IOT); - resuscitare circulatorie (perfuzie şi resuscitare cardiacă);

- terapie cu lichide: cristaloizi (soluţii saline hipertone) şi coloizi (sânge, plasmă proaspătă, Dextran, Haemacel); - monitorizarea următorilor parametri: TA, PVC, diureza, respiraţia, puls, temperatura; - medicaţie inotropică: pentru perioada de transport, în absenţa soluţiilor perfuzabile se poate utiliza un vasoconstricor (Noradrenalină), cardiotonic (Digoxin, catecolaminice), Adrenalina sau Dopamina; - corectarea dezechilibrelor electrolitice şi acido-bazice (soluţii alcaline de NaHCO3); - tratamentul insuficienţei de organ, astfel: instalarea insuficienţei renale acute impune tratament cu diuretice (furosemid sau manitol). Tratamentul şocului cardiogen are ca obiectiv refacerea debitului cardiac şi a presiunii de perfuzie pentru ameliorarea oxigenării miocardului, prin: - terapia cu lichide (soluţii coloide sau sânge); - tratament medicamentos prin administrare de inotropice (adrenalina, nor-adrenalina, dopamina, izoprenalina) şi vasodilatatoare (nitroglicerina, captoprilul, salbutamolul); - monitorizare prin: ECG, TA, AV, PVC; - administrarea de oxigen, corectarea acidozei metabolice cu soluţii alcaline, corectarea dezechilibrelor ionice prin restabilirea potasiului; - tratament etiologic, de ex. în cazul infarctului miocardic se poate aplica revascularizarea miocardului prin terapia trombolitică, angioplastie sau by-pass coronarian; - asistarea mecanică a circulaţiei, se realizează cu balonul intraaortic de contrapulsaţie (introdus prin artera femurală). Tratamentul şocului septic urmăreşte asigurarea suportului hemodinamic şi metabolic, combaterea suferinţelor de organ şi eradicarea focarului septic prin: - suport hemodinamic. Pentru creşterea aportului de oxigen se impune: creşterea debitului cardiac prin administrare de lichid şi medicaţie inotropică, creşterea conţinutului în oxigen al sângelui arterial; - terapie volemică cu lichide oncotic active şi administrarea de coloizi;

-

monitorizare: PVC, TA, AV, ECG; medicaţie inotropică şi vasoconstrictoare: se recomandă la început Dopamină urmată de Dobutamină (adrenalină sau noradrenalină); - oxigenoterapie (pe mască facială) şi ventilaţie mecanică; - corectarea tulburărilor metabolice: acidoza lactică impune corectarea cu soluţii alcaline, hiperglicemia necesită tamponare cu soluţii glucozate; - suportul nutritiv. Şocul septic dezvoltă o stare hipercatabolică care impune asigurarea unui aport caloric ridicat (se preferă alimentaţia pe sondă); - tratamentul etiologic are ca obiectiv combaterea infecţiei cu antibiotice şi eradicarea focarelor septice. Antibioticul va fi ales pe baza examenului bacteriologic şi a antibiogramei. Tratamentul şocului anafilactic constă în: - administrarea de adrenalină şi de oxigen; - administrarea de coloizi (plasmă) în cantităţi mari şi în ritm rapid; - resuscitarea cardio-respiratorie; - administrare de oxigen prin mască facială iar în prezenţa edemului laringian se impune intubaţia endotraheală; - tratamentul insuficienţelor de organ (bronhospasm, obstrucţie laringiană) necesită intubaţia traheii sau dezobstrucţia cu adrenalină, aminofilină şi corticoizi; - tratamentul etiologic constă în eliminarea cauzei şi administrarea de antihistaminice.

. d) Teste de sângerare şi cuagulare. ureea sangvină. ionograma serică (Na. stadiul ei de evoluţie. se realizează prin: a) Examenul radiologic.Wassermann (dacă este pozitivă. glicemia.1. constă în determinarea numărului de eritrocite. a intestinului subţire. precum şi formula leucocitară (are importanţă în diagnosticul unor boli infecţioase şi alergice).13. care se realizează prin: a) Examenul citologic.Cl. b) Explorările endoscopice. leucocite. Explorarea paraclinică constă în: 1. În funcţie de rezultate se corectează dezechilibrele hidroelectrolitice. precizează cantitativ: hemoglobina. evidenţiază leziuni ale colonului şi ale rectului. colesterolul. Explorarea sangvină.examen radiologic baritat. amilazele etc. trombocite. ocluzie. care este foarte important pentru diagnostic şi constă în: . pentru evidenţierea de calculi biliari.radiografia abdominală simplă.arteriografia. poate evidenţia starea patologică esofagiană.Ca). b) Examenul biochimic. urmăreşte identificarea germenului patogen din sânge. este contraindicată intervenţia chirurgicală). gastrică. duodenală.şi colecistocolangiografia. Explorarea tubului digestiv.colecisto. Explorarea paraclinică Pregătirea pentru operaţie a bolnavului este diferenţiată în funcţie de felul bolii. Îngrijirea preoperatorie a bolnavului chirurgical 13. K. . c) Examenul bacteriologic. . 2.irigografia. în afara vizualizării directe a leziunilor permit şi biopsierea în vederea examenului histopatologic: . Examinarea bolnavului trebuie începută cu explorarea clinică şi paraclinică pentru a se putea stabili diagnosticul de certitudine. pentru explorarea căilor biliare extrahepatice. afecţiunile asociate. starea generală a organismului ş. peritonite. pentru diagnosticul unor procese tumorale.a. . e) Reacţia Bordet. bilirubina transaminazele.

. . coprocultura. circulaţiei periferice. este necesară înaintea oricărei intervenţii chirurgicale pentru a se evita apariţia unor accidente. h) Alte explorări: tubajul duodenal. .rectosigmoidoscopia. e) Tomografia computerizată (CT) aduce informaţii mai precise asupra regiunilor analizate. Este utilă în explorarea căilor biliare extrahepatice. d) Probe pentru determinarea eficienţei circulatorii: termometria cutanată. . oferă informaţii asupra stomacului şi duodenului.esofagoscopia. pancreasului. a ascitei şi abceselor. d) Explorarea cu izotopi radioactivi: scintigrama hepatică. a ficatului. foloseşte ultrasunetele a căror reflecţie este diferită în funcţie de densitatea ţesutului întâlnit. examen de materii fecale. -colonoscopia. c) Ecografia. explorează sigmoidul. b) Explorări cu ajutorul curenţilor: electrocardiograma (ECG). aortografia. hepatobiliară şi pancreatică. pentru diagnosticarea afecţiunilor esofagiene. e) Probe cu izotopi radioactivi pentru determinarea: timpului de circulaţie.. dă informaţii asupra leziunilor patologice ale colonului . flebografia şi arteriografia membrelor inferioare. f) Rezonanţa magneto-nucleară (RMN). arteriografia altor organe.a. Se realizează prin: a) Explorări radiologice: radiografia toracică. oscilometria.gastroscopia. pentru diagnosticarea leziunilor anale şi perianale. digestive şi genitale.laparoscolpia. proba de efort şi poziţie. este o metodă de investigaţie a organelor abdominale. cateterismul inimii. 3) Explorarea cardiovasculară. flebografia jugulară. debitul cardiac.a. g) Explorări biopsice. splinei. fonocardio-grama. volumului sangvin activ circulant.anoscopia. c) Ecografia cardiacă. ş. analiza secreţiei gastrice ş.

determinarea bacilului K. Pregătirea psihică a bolnavilor cu risc operator Pregătirea psihică constă în crearea unui regim de protecţie pentru bolnav. Pentru realizarea acestor obiective. ureteropielografie. c) Funcţional prin: examen fizico-chimic şi microscopic al urinei. în urină. suprimarea senzaţiilor de durere. bronhografia. care să asigure: înlăturarea factorilor care influenţează negativ analizorii vizuali. În acest sens sunt recomandate discuţii cu bolnavul. creatinina. radiografia pulmonară. asupra avantajelor aduse de actul chirurgical. cistoscopie. urografie. d) Ecografie. f) Examen bacteriologic: urocultură.2. e) CT. relevă modificări patologice ale traheei şi bronhiilor. d) Alte metode: ecografia. rezerva alcalină.. scintigrafia. 13. f)Cercetarea gazelor din sânge: oximetria (determină O2 în sângele arterial) carboximetria (determină dioxidul de carbon). examenul funcţional indirect al rinichiului prin examinarea sângelui (acidul uric. scintigrama. prelungirea somnului fiziologic. proba Addis-Hamburger (debitul urinar pe minut).4) Explorarea pulmonară. e) Examenul bacteriologic al sputei. trebuie făcută la orice bolnav chirurgical. ureea sangvină. tomografia. arteriografia. spirometria preoperatorie. ionograma serică). RMN. personalul care intră în contact cu bolnavul trebuie să dea dovadă de profesionalism şi conştiinţă profesională. b) Instrumentar prin: uretroscopie. prin: a) Teste care apreciază eficienţa ventilaţiei pulmonare: volumul expirator maxim pe secundă (VEMS). este util pentru bolnavii pulmonari cronici şi la cei cu TBC. anesteziei. olfactivi etc. b) Explorări radiologice: radioscopia. 5) Explorarea rinichilor şi a căilor urinare se poate efectua: a) Radiologic prin: radiografie simplă. auditivi. cistografie (explorează direct vezica urinară). c) Explorări endoscopice: bronhoscopia. . lămurirea lui asupra operaţiei.

În această categorie intră bolnavii cu stenoze digestive (benigne sau maligne). lipide sintetice. albumină umană.Hidrolizatele de proteine. Pentru realizarea unei relaţii oneste.Administrarea de sânge integral sau plasmă în cantităţi mici repetate la 3 zile . încredere venită de la cel care îl tratează.Regim alimentar hiperproteic. 2. cei canceroşi în general şi pacienţii cu fistule post-operatorii. dezechilibrare hidroelectrolitică. pregătirea acestora va fi diferenţiată astfel: 1. Anemiile care necesită intervenţia chirurgicală de urgenţă se tratează prin transfuzii de sânge şi masă eritrocitară. Cu 30-60 minute înainte de a intra în sala de operaţie.Pacientul trebuie să aibă încredere în tratamentul primit. Corectarea deficitului proteic se face prin: .3. . Tulburările nutritive severe se întâlnesc la bolnavii cronici. În dimineaţa operaţiei pacientul nu va mânca şi va fi sfătuit să-şi golească vezica urinară. bolnavului i se va administra preanestezia. Bolnavul. Eforturile depuse de dvs. Anemiile cronice se tratează prin administrare de fier şi vitaminoterapie. se acţionează şi printr-o terapie medicamentoasă pentru realizarea unui somn liniştit înainte de intervenţie. cu carne. a hemoglobinei şi a hematocritului sub limite normale. Concomitent cu psihoterapia. Pregătirea bolnavilor denutriţi (hipoproteinemici) Dezechilibrul nutritiv depinde de natura procesului patologic. Dieta va fi echilibrată şi cu un aport caloric de cel puţin 3000 calorii pe zi. va trebui să aibă înaintea operaţiei o Hb > 10g% şi un Ht > 30%. 13. hipovitaminoze etc. care pe lângă hipo-proteinemie prezintă şi anemie. după evoluţii îndelungate ale proceselor patologice.Vitaminoterapie şi anabolizante. de organul pe care este localizat şi de vechimea bolii. cu excepţia cazurilor când intervenţia este urgentă. . . aminoacizi esenţiali şi sintetici. de încredere şi de camaraderie cu pacientul vor aduce imense beneficii pe durata bolii sale. Pregătirea bolnavilor anemici Anemia constă în scăderea numărului de eritrocite. ouă şi brânză. Pregătirea fizică a bolnavilor cu risc operator În funcţie de starea bolnavilor.

.pregătirea chimică pentru reducerea septicităţii (sulfamide şi antibiotice).la bolnavii cu perforaţie. . . gastrostomie sau jejunostomie de alimente. operaţia va fi cât mai rapidă.corectarea hipoproteinemiei. antibioterapie începută cu 24 ore înaintea operaţiei. 4.pregătirea mecanică pentru a obţine un colon cât mai gol (laxative.Corectarea deficienţelor hepatoreale. .aspiraţia gastrică este necesară pentru aprecierea pierderilor şi control. antibioterapie.Asigurarea unei bune ventilaţii şi aseptizarea arborelui respirator.Megaesofagul va fi spălat şi aspirat. clizme.Corectarea anemisei. .Vor fi tratate focarele septice faringobucodentare. . . . c) pentru bolnavii cu intervenţii pe colon: . regim alimentar sărac în reziduri). .Corectarea dificitului nutritiv prin: nutriţie parenterală.corectarea afecţiunilor asociate. corectarea afecţiunilor asociate. . corectarea hipoproteinemiei şi anemiei. . . bolnavul va fi investigat şi eventual operat în condiţii de anemie corectată parţial. vitaminoterapie.corectarea anemiei. . se impune: .la bolnavii cu stenoză pilorică neoplazică este necesar: corectarea hipo-proteinemiei şi a anemiei.3. reechilibrarea hidroelectrolitică. corectarea anemiei începută în secţia de terapie intensivă va fi continuată intra şi postoperator. se impune: .dacă sub tratament medical hemoragia se opreşte. b) pentru bolnavii cu intervenţii pe stomac.antibioterapie începută cu 24 ore înainte de operaţie.în hemoragiile masive. . .la bolnavii cu stenoză piloro-duodenală ulceroasă se efectuiază: spălătură gastrică zilnică. Pregătirea bolnavilor cardiaci este diferenţiată în funcţie de afecţiune: .Pregătirea bolnavilor cu suferinţe digestive: a) pentru bolnavii esofagieni. sondă de aspiraţie în dimineaţa intervenţiei. se aplică: sondă nazo-gastrică.

. tratarea afecţiunilor pulmonare. astfel: . a) Diabeticii compensaţi necesită regim alimentar şi tratament medicamentos.suferinţa renală cronică poate fi datorată fie unei afecţiuni renale. Se vor administra perfuzii cu glucoză.bolnavii cu nefropatie cronică impun: reechilibrare corectă hidroelectrolitică combaterea hipoproteinemiei. Intervenţia chirurgicală va fi redusă la minim posibil. Glicemia nu trebuie adusă obligatoriu la valori normale.antiagregante.Cei cu tromboflebite vor beneficia de tratament anticoagulant. antibioterapie. antibioterapie. . vitaminoterapie (mai ales vitamina K).1500ml/zi). stimulatoare şi protectoare ale celulei hepatice. emfizemul. 8. 6. acido-bazică şi calorică. În afecţiunile subrenale în care domină staza se impune drenajul urinar (sondă vezicală). fie unei afecţiuni subrenale. reechilibrare hidroelectrolitică.Arteriticilor li se vor administra vasodilatatoare.Cei cu varice vor purta bandaj elastic. Leziunile pulmonare (bronşita. anesteziei cât şi postoperator. antibiotice. Tratamentul preoperator constă în: reducerea mişcărilor ventilatorii. Pregătirea bolnavilor hepatici va consta din regim alimentar hipercaloric. decompensat şi în acidoză (nu se recomandă operaţia decât în caz de maximă urgenţă). hidratarea corectă (min. interzicerea medicamentelor care deprimă tusea.a) la bolnavii care necesită o intervenţie chirurgicală de urgenţă pe alt organ se va efectua ECG şi un consult interdisciplinar de medicină internă. 7. Pregătirea bolnavilor renali va fi diferenţiată. vitaminizare. 5.bolnavii cu suferinţă renală acută necesită antibioterapie. b) la bolnavii cu afecţiuni vasculare periferice se va proceda diferenţiat astfel: . supuraţiile) ridică mari probleme în timpul operaţiei. cifre de 150-180 mg% permit intervenţia chirurgicală. bogat în glucide şi proteine. tratamentul edemelor şi a HTA secundare. În cazuri extreme se apelează la hemodializă. Terenul diabetic pe care evoluează boala chirurgicală poate fi compensat. suprimarea fumatului. . . Pregătirea preoperatorie a diabeticilor. . Pregătirea bolnavilor pulmonari.

Bolnavul obez prezintă particularităţi metabolice deosebite. Dacă bolnavul obez nu necesită intervenţie de urgenţă. el va fi operat numai după o cură de slăbire. hipoproteic. . renali. De aceea măsurile de pregătire preoperatorie vor fi cele analizate la fiecare caz în parte. demineralizat. testele hepatice etc.b) Diabeticii decompensaţi necesită corectarea denutriţiei şi acidozei. pancreatite etc. Bolnavii vârstnici sunt în multe cazuri insuficienţi pulmonari. Secundar obezităţii el prezintă tulburări circulatorii. Ei prezintă predispoziţie la boli chirurgicale: eventraţii. 9. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor obezi. cardiaci. steatoză hepatică. colesterolul. anemic. Concomitent vor fi compensate tulburările metabolice şi leziunile patologice asociate. Ei vor fi trataţi energic intra. Primordială este terapia cu insulină. Obezii vor fi exploraţi preoperator în amănunţime: funcţiile cardiocirculatorii. hepatici etc. endocrine. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor vârstnici. 10. deshidratat. corectarea tulburărilor hidroelectrolitice. respiratorii. glicemia. insulinoterapie). arterioscleroză. respiratorii şi uneori leziuni asociate grave: HTA.şi postoperator (dietă. c) Bolnavii diabetici cu urgenţe chirurgicale au riscuri foarte mari. în plus ei prezintă un risc anestezic şi operator deosebit datorită terenului arteriosclerotic.

urmat de o inundare a alveolelor pulmonare. Edemul glotei. antibioterapie). este determinată de intubaţia traheală. . Sindromul Mendelsohn (bronho-alveolita de aspiraţie).14. intraoperator şi postoperator. gimnastică respiratorie). 2. raluri crepitante. pneumoperitoneul. 6. abcesul) Mijlocul de prevenire îl constituie intubaţia. lipsa murmurului vezicular. cianoză. tahipnee. Tratamentul profilactic se instituie preoperator (aspiraţia secreţiilor bronşice. Embolia pulmonară. cornaj. este un accident foarte grav apărut în urma inhalării conţinutului gastric. uneori traheostomie. Factorii favorizanţi: dureri şi imobilizare reflexă a bazei toracelui şi diafragmului. Atelectezia pulmonară este cea mai întâlnită complicaţie postoperatorie pulmonară. Complicaţiile aparatului cardio-vascular 1. ridicarea şi imobilitatea diafragmului. suprimarea bronhospasmului. Complicaţiile postoperatorii imediate 14. corticoterapie.1 Complicaţiile aparatului respirator Complicaţiile aparatului respirator sunt: 1. Laringotraheita. Se produce prin turtirea alveolelor dintr-un plămân (masivă). Simptomatologie: junghi toracic sau jenă în inspir. 14. imposibilitatea tusei. bronhopneumonia. cu condiţia sterilizării corecte a materialului de intubaţie. 4. matitate. Simptomatologie dramatică: cianoză. dispnee. agenţi mucolitici. Clinic se manifestă prin senzaţii de usturime şi durere la nivelul laringelui. Examenul radiologic evidenţiază o umbră de întindere variabilă. antibioterapie. voce răguşită. cianoză. Tratamentul curativ constă în: bronhoaspiraţie. Complicaţii infecţioase pulmonare (pneumonia.Edemul pulmonar acut (EPA) este o manifestare dramatică a unui dezechilibru circulator brusc. a arborelui bronşic şi a interstiţiului pulmonar cu plasmă necoagulată. Clinic. lob (lobară) sau segment (segmentară). Simptomatologie: dispnee. 3. aerosoli. Zona astfel afectată este nefuncţională. interzicerea fumatului. 5. tahicardie. tuse uscată.2. febră. deplasarea mediastinului. aspiraţie traheobronşică. Tratamentul profilactic (golirea preoperatorie a stomacului) şi curativ (intubaţie orotraheală.

forma frustă. foarte dureroasă.. embolia pulmonară masivă (bolnavul este rece. ventilaţie mecanică.Infarctul miocardic acut postoperator prezintă risc crescut la coronarieni. Tratamentul curativ constă din medicaţie anticoagulantă (Heparină şi Trombostop). perianale ş. 4. albă sau roză). după operaţii anorectale. flebotomie. puls filiform). expectoraţie caracteristică (spumoasă. La palpare se constată o tumoră hipogastrică ovoidală.Boala tromboembolică este o complicaţie severă postoperatorie. cu dispnee marcată. bronhodilatatoare. heparinoterapie. la diabetici. anticoagulante) şi chirurgical (embolectomie). slăbiciune cu transpiraţie. infarctul pulmonar redus. diuretice. febră în jur de 380C. Complicaţiile aparatului renal 1. ECG pune diagnosticul. aritmie. Tratamentul: oxigenoterapie. Ea constă din migrarea unui embolus în sistemul arterei pulmonare. durerea dispnee.a. efortul de tuse. asigurarea libertăţii căilor aeriene.Embolia pulmonară este cea mai gravă complicaţie a trombozelor. tratamentul tulburărilor de ritm etc. Afecţiunea are două aspecte: procesul de tromboză şi potenţialul ei emboligen. oxigenoterapie. efortul de defecaţie. edem. Simptomatologia: hipotensiunea.În situaţii . Tratamentul urgent constă din: schimbarea poziţiei bolnavului (fotoliu). are senzaţii de micţiune. la pacienţi peste 50 ani.3. tahipnee.Retenţia acută de urină este o complicaţie relativ frecventă. regulată. Din punct de vedere clinic poate fi de mai multe forme: forma letală (moarte subită). Simptomatologia este variată: accelerarea progresivă a pulsului. tuse. renitentă. bolnav agitat. dispneic. Bolnavul acuză dureri în hipocondru. Tratamentul curativ este medical: vasopresoare în perfuzie.v. 3. administrarea de tonicardiace. Prognosticul este sumbru. colaps. senzaţia de tensiune sau crampe dureroase la nivelul moletului. umed. tonicardiace i. cianoză. cianoză. Tratamentul profilactic constă dintr-o bună pregătire preoperatorie şi o mobilizare activă postoperator. este agitat. mată la percuţie. Factorii favorizanţi sunt: mişcarea după imobilizarea prelungită. profilaxia emboliei pulmonare. 14.bolnavul este anxios. menţinerea TA. oxigenoterapie. face efort să urineze dar se scurg câteva picături. palid sau cianotic. Profilaxia constă în tratamentul corect al trombozelor. 2. Tratamentul constă în cateterism (sondaj) uretro-vezical. Se întâlneşte mai ales după rahianestezie. netedă. Tromboza este mai frecventă după operaţiile care necesită imobilizare.

4. Ea este o urmare a dezechilibrului hidroelectrolitic. 14. frison.o. b) IRA p. 2. Postoperator se cunosc trei forme de întrerupere a tranzitului intestinal: ileusul comun. adevărată reprezintă principala complicaţie p. asociată altei complicaţii este determinată de stări de şoc. peritonita. oligo-anuria este semnul major. diminuarea catabolismului proteic. Tratamentul constă ăn: hemodializă. 3. asociată altei complicaţii şi adevărată. se practică puncţia vezicii urinare cu un trocar. Din punct de vedere clinic.Ocluzia postoperatorie precoce. eventual şi administrare de manitol. proteus. a) IRA p. ureea urinară scade. stări septicemice sau altor sindroame acute abdominale. la 1cm deasupra simfizei pubiene. peritonită.Insuficienţa renală acută postoperatorie (IRA p.o. creşte ureea sangvină şi creatinina. absenţa .) este o complicaţie mai rar întâlnită. b) Ocluzia dinamică are drept cauze prezenţa de sânge sau bilă în cavitatea peritoneală. dar suplu. control al balanţei hidroelectrolitice. ea reprezentând eşecul rinichiului de a se adapta la agresiunea chirurgicală.o. a) Ileusul postoperator comun afectează extremităţile tubului digestiv (stomac. Tratamentul constă în corectarea dezechilibrului hidro-electrolitic.o. funcţională poate să apară după orice operaţie necomplicată sau cu o complicaţie minoră şi se caracterizează prin azotemie crescută şi oligurie. Prognosticul este bun când diagnosticul este precoce şi tratamentul corect.extreme. hematomul sau celulita retroperitoneală. ocluzia dinamică şi ocluzia mecanică. întreruperea tranzitului. colon). Abdomenul este uşor meteorizat. când nu se poate face sondajul. infarct mezenteric. Tratamentul constă în combaterea infecţiei. terapie antiinfecţioasă. Pacientul prezintă distensie abdominală. pancreatită acută. pioceanic. masuri de restricţie hidrică. Se remite spontan sau la tratament banal. vărsături.Insuficienţa urinară se datorează germenilor patogeni cantonaţi în aparatul urinar: colibacilul. Pacientul prezintă polakiurie. c) IRA p. Se efectuiază urocultura cu antibiogramă.o. poate fi: funcţională. nedureros şi se percep zgomote hidroaerice. Complicaţiile abdominale postoperatorii 1. IRA p. Prognosticul depinde de afecţiunea cauzată. disurie. ocluzie intestinală.o.

hematoame suprainfectate. Se impune reintervenţia chirurgicală pentru hemostază şi reechilibrarea hematologică. defecte de tehnică etc. hipoproteici. care pot fi : intraperitoneale sau digestive. evisceraţia.Hemoragii postoperatorii. Se impune intervenţia chirurgicală. Tratamentul este complex: reintervenţia chirurgicală. Bolnavul are semnele unei anemii acute. b) Hemoragiile digestive se produc prin ulcere de stres. neoplazici.Alte complicaţii: supuraţii ale plăgilor operatorii. sângerări din tranşele de secţiune digestivă etc. splină etc. Tratamentul constă în îndepărtarea obstacolului şi reechilibrarea hidroelectrolitică. 2. reechilibrarea hidroelectrolitică. deraparea unor ligaruri.zgomotelor intestinale. Tabloul clinic are semnele peritonitei. escara de decubit. 5. 3.Peritonita postoperatorie precoce este cauzată de dezunirea unor anastomoze digestive. Radiografia simplă evidenţiază imagini hidroaerice. . a) Hemoragiile intraperitoneale se produc ca urmare a derapării unor ligaturi vasculare. 6. Cauze: bolnavi anemici. sunt consecinţa unor dezuniri parţiale ale anastomo-zelor digestive. 4-. Aceasta impune măsuri speciale de tratament general şi local sau chiar reintervenţia chirurgicală. leziuni vasculare sau a unor viscere parenchimatoase. toaleta şi drenajul cavităţii peritoneale.Pancreatitele acute pot apărea după intervenţii pe stomac. obstacole cauzate de intervenţie. c) Ocluzia mecanică este cauzată de aderenţe nerezolvate. tumori neidentificate.Fistule postoperatorii.

. Cl. Principalii parametri monitorizaţi sunt: 1) Aparatul cardiovascular: puls. tensiunea arterială. 5) Curba febrilă. ECG. fie în secţia pe care o deserveşte (chirurgie. genicologie). 10) Hematocritul. PO2.permite adaptarea continuă a tratamentului administrat la starea biologică a bolnavului. hemograma. Îngrijirea în secţia de terapie intensivă Secţia de terapie intensivă (STI) este organizată fie pe spital. calitate).permite aprecierea corectitudinii tratamentului aplicat şi eventualele compli-caţii legate de terapia administrată. . În Serviciul de Terapie Intensivă bolnavul este supraveghiat continuu de către personalul medical specializat şi de către un număr mare de cadre medii (faţă de celelalte saloane ale secţiei). urinar şi digestiv. 9) Ionograma: Na. Avantajele monitorizării sunt: . ortopedie. . staza gastrică (cantitate.Ca. 2) Aparatul respirator: frecvenţa şi ritmul respiraţiei. ureea sangvină şi urinară. presiunea venoasă centrală. K. timpul Howell. 4) Aparatul digestiv: starea abdomenului. densitatea urinei. 6) Sistemul nervos central: EEG. alura ventriculară. cardiocirculator. PCO2. Aici sunt supraveghiate activ funcţiile aparatului respirator. Prin monitorizare (moneo= a supraveghea) se înţelege determinarea continuă a unor parametri a funcţiilor vitale. 7) Probe de coagulare: timpul de coagulare. amplitudinea mişcărilor respiratorii. tipul de protrombină 8) Echilibrul acido-bazic: pH sangvin. Îngrijirea postoperatorie 15. În STI moderne supravegherea este efectuată dintr-un punct central pentru toţi bolnavii cuplaţi la sistemul de control. presiunea intracraniană. 3) Aparatul urinar: curba diurezei cu debitul urinar.15.1.permite depistarea precoce a unor complicaţii şi luarea de măsuri terapeutice imediate.

supozitoare emoliente. . e) Reluarea tranzitului intestinal este un parametru al evoluţiei postoperatorii favorabile. poziţie Fowler (drenaje pleurale.Complicaţiile trombo-embolice se previn prin mobilizare precoce dar supravegheată. b) Calmarea durerii postoperatorii. antibiotice. bronhopneumoniile. Astfel se previn: tromboflebitele. Intensitatea durerii postoperatorii urmează o curbă ascendentă cu un maxim în noaptea de după operaţie.Complicaţiile urinare se previn prin evitarea sondajului vezical. masaj toracic. După anumite intervenţii. laptele. f) Prevenirea şi combaterea complicaţiilor inflamatorii: . În mod normal la 48-72 ore de la operaţie bolnavul va emite gaze.15. apoi diminuiază progresiv.Complicaţiile pulmonare se previn prin aspirarea secreţiilor. d) Reluarea alimentaţiei se va face în funcţie de tipul operaţiei. cât mai repede posibil. poziţie Trendelenberg (circulaţie cerebrală deficitară). chiar în ziua operaţiei. poziţia poate fi modificată: decubit ventral (intervenţii pe coloană). Pentru combaterea parezei postoperatorii se folosesc: amestec alfa-blocant +colinagonist. .2. apoi are primul scaun. apoi se prescrie supa de zarzavat strecurată. tuse asistată. sărată normal. bolavii beneficiază de îngrijiri speciale: a) Poziţia bolnavului în pat este de regulă în decubit dorsal. ulei de ricin sau parafină. mucolitice. gimnastică respiratorie. pentru cele ample. carnea fiartă. La început i se permite bolnavului să bea lichide (apă. decubit lateral (intervenţii pe rinichi). în funcţie de starea generală a bolnavului. escarele. după care se pot adăuga iaurtul. . clisme uşoare (contraindicate în suturile digestive joase). medicaţie de stimulare a micţiunii (alfa şi beta blocante) g) Supravegherea evoluţiei plăgii şi a drenajului. piureul de legume. anticoagulante. insuficienţă respiratorie). c) Mobilizarea bolnavului trebuie începută cât mai repede: pentru operaţiile mici şi mijlocii. ceai puţin îndulcit).-Îngrijirea postoperatorie generală Indiferent de amploarea operaţiei. în funcţie de reluarea tranzitului.

şi eventual drenarea ei. se schimbă de mai multe ori pe zi. Scoaterea firelor de la nivelul plăgii constituie actul final al vindecării. Apariţia puroiului impune scoaterea firelor. iar pansamentul este curat. durere. usturime la nivelul plăgii.3. debridarea plăgii.). vârstnici. ea este suplă. Explorarea plăgii se face cu un stilet sau cu pensa. tuburile vor fi mobilizate. apare febra însoţită de senzaţia de tensiune.15. pentru a evita iritarea pielii prin stagnarea secreţiilor. bombată cu tegu-mente locale calde). Se va recolta puroi într-o eprubetă sterilă pentru examenul bacteriologic şi antibiogramă. spălarea cu apă oxigenată şi cloramină. firele se scot în a 5-a zi la operaţiile mici. De la punerea firelor şi până la scoaterea lor. La ridicarea pansamentului se constată o zonă congestionată (roşie. evisceraţii etc. . Uneori printre fire se scurge lichid seropurulent. care permite externarea bolnavului chirurgical. Plăgile supurate pot conduce la complicaţii severe (septicemii. nedureroasă. în a treia sau a patra zi de la operaţie. permeabilitatea tubului. în a 8-a zi la operaţiile mijlocii şi în a 10-12 zi la neoplazici. În acest caz pansamentul se schimbă la două zile. sânge sau puroi. Dacă evoluţia este normală. constatându-se apariţia unei serozităţi. plaga trece printr-o serie de faze. În cazul unei evoluţii nefavorabile a plăgii. vor fi controlate zilnic pentru a se urmări eficacitatea şi calitatea drenajului. iar dacă secreţia este abundentă. scurte şi fixate cu ace de siguranţă. Plaga va fi controlată zilnic la vizită. cantitatea secreţiilor drenate. Plăgile drenate din timpul operaţiei. Dacă plaga evoluiază fără nici o problemă. denutriţi. Pansamentul îmbibat cu secreţii se schimbă zilnic. Când secreţiile se reduc. gangrene. Îngrijirea postoperatorie a plăgii chirurgicale Orice intervenţie chirurgicală se încheie cu sutura plăgii operatorii.

în fosa iliacă stângă etc. când apare procesul inflamator.apendicita gangrenoasă. cea mai frecventă fiind cea în fosa iliacă dreaptă. forma acută determinând numărul mare de intervenţii chirurgicale de urgenţă.apendicita flegmonoasă.apendicita supurată. -hiperestezie cutanată. apendicele poate prezenta diverse poziţii faţă de cec. adică o sensibilitate excesivă a tegumentului fosei iliace Simptomele generale sunt provocate de toxiinfecţia plecată de la apendice: . Primele două faze sunt reversibile.1. În aceste poziţii. sub-mezenteric.2. este dificilă diagnosticarea. 16. .apărare musculară localizată la nivelul fosei iliace drepte. corespunzând cu perioada de maximă dezvoltare a sistemului limfatic. . Ea este una dintre cele mai frecvente cauze de suferinţă abdominală şi poate avea o evoluţie acută sau cronică.durere în fosa iliacă dreaptă. Anatomic.16 Apendicita acută 16. când microabcesele cresc în dimensiuni şi confluiază. când procesul inflamator continuă cu microabcese în peretele apendicular. În locul respectiv se produce perforarea apendiculară urmată de peritonită localizată sau generalizată. Morfopatologic apendicele parcurge mai multe faze: . când în focarele de necroză pătrund germeni anaerobi producând gangrena. pelvin. . Simptomele locale alcătuiesc triada lui Dieulafoi şi constau din: . Semne locale şi generale în apendicita acută Apendicita acută se manifestă clinic prin criza apendiculară.apendicita congestivă.Definiţie şi tipuri anatomopatologice Apendicita acută este o afecţiune chirurgicală caracterizată prin inflamarea apendicelui ileo-cecal. Apendicita acută este numită şi boala tinereţii datorită frecvenţei cu care se întâlneşte în această perioadă a vieţii (10-20 ani). . Există puncte dureroase care trebuiesc căutate şi cel mai caracteristic este cel de la mijlocul liniei spinoombilicale drepte. la unii pacienţi. care reuneşte două categorii de simptome: locale şi generale. Mai poate fi localizat subhepatic.

În paralel se va efectua reechilibrarea hidroelectrolitică şi volemică. În forma septicemică. Au loc alterarea progresivă a stării generale.3. . spinală. • Abcese regionale sau la distanţă. . regimul hidric. ligaturarea şi secţionarea mezoului. • Tromboflebita venei porte.leucocitoza este aproape totdeauna prezentă. Uneori. Evoluţie şi complicaţii Evoluţia apendicitei acute este imprevizibilă..constipaţie sau diaree.puls mai accelerat.4. • Complicaţii infecţioase pleuropulmonare. Apendicectomia are ca timpi operatori: anestezia (locală.greaţă şi vărsături. Diareea semnificând existenţa unei complicaţii. peridurală sau generală). incizia. Tratamentul apendicitei acute Tratamentul apendicitei acute este numai chirurgical şi de urgenţă. Nediagnosticată la timp. de abcedere şi de fistulizare. -viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) este crescută. . • Peritonita generalizată poate apare: primar prin propagarea infecţiei sau secundar prin perforarea apendicelui. care este reprezentată de plastronul apendicular în a cărui evoluţie se disting trei faze: infiltrativă. 16. sutura tegumentară. fără o pregătire specială a tubului digestiv. repaosul. evoluţia ascendentă a leucocitozei. . înfundarea bontului apendicular în bursa cecală.febră nu prea mare (până la 390C) şi chiar poate lipsi la bătrâni. tratamentul cu antibiotice trebuie început preoperator şi va continua postoperator cu antibiotice precizate prin antibiogramă. Totuşi ea trebuie supraveghiată atent şi trebuie intervenit imediat la orice schimbare de tablou. Apendicita acută se poate complica cu: • Peritonita apendiculară localizată. sau amânată operaţia duce la complicaţii. curbă febrilă de tip supurativ. explorarea FID şi recoltarea de probe. În privinţa . 16. ligatura cu catgut şi secţionarea apendicelui la bază. punga cu gheaţă pot determina regresiunea fenomenelor.

în apendicitele neperforate drenajul este inutil.drenajului trebuie avută o atitudine electivă. apoi se normalizează. Evoluţia postoperatorie este bună atunci când febra scade în primele zile. . scade leucocitoza şi starea generală se ameliorează. tranzitul intestunal se reia.

greţuri şi vărsături. • Tulburări ale motilităţii gastrice (încetarea evacuării). alcoolul ş.ulcerul cronic.1.17.alternanţa puseelor acute cu cele cronice. Definiţie şi clasificare Ulcerul gastroduodenal este o leziune caracterizată prin pierdere de substanţă la nivelul mucoasei gastrice sau duodenale. apariţia ulceraţiei este în final rezultatul dezechilibrului dintre factorii de agresiune şi cei de apărare. organe cavitare sau penetrează în viscerele parenchimatoase. fumatul. 17. Este mai des întâlnit la vârste peste 40 ani.ulcerul acut. Diagnostic clinic şi paraclinic Semnele clinice ale bolii constau în: . exacerbată de ingestia de alimente şi calmată de vărsături sau de evacuarea conţinutului gastric. Ulcerul distruge progresiv strat cu strat peretele gastro-duodenal.1cm) înconjurat de edem. . în 90% din cazuri.a.2. . perforând în peritoneu. de dimensiuni de obicei mici (cca. . Ulcerul gastroduodenal 17. • Factori exogeni: citostaticele.durere localizată în epigastru sub formă de crampe sau de torsiune. în puseuri acute. • Helicobacter pilori. Deşi ulcerul gastric şi cel duodenal au o patologie diferită. Din punct de vedere evolutiv se disting două forme de ulcer gastric: . care de obicei depăşeşte 2-5cm diametru iar locul edemului este luat de o fibroză care în timp sudează stomacul de organul vecin. Ulcerul gastroduodenal evoluează clinic. • Hipersecreţia gastrinei. pe fondul unor perioade de remisiune cu durată variabilă. . • Reflux duodenogastric. În ultimul timp se constată o reducere a frecvenţei ulcerului duodenal dar menţinerea în aceleaşi limite a ulcerului gastric. Factorii de agresiune asupra barierei celulare gastrice pot fi: • Hipersecreţia acido-peptică.

Tratament În ulcerul gastric măsurile dietetice privind componenţa alimentelor şi frecvenţa meselor sunt importante.Endoscopia permite examinarea directă (vizualizarea) leziunii.. 17.Anticolinergicele (atropina şi derivaţi sintetici): .Inhibitori ai anhidrazei carbonice. .Medicamente care măresc apărarea mucoasei (sucralfat. face posibilă explorarea în întregime a stomacului chiar şi a pilorului cu bulbul duodenal. În acest scop sunt folosite: .).Antagonişti ai receptorilor H2 histaminergici (ranitidina. Diagnosticul paraclinic se stabileşte după efectuarea următoarelor analize: . . ele pot precede durerea sau să fie odată cu ea. . Cea mai corectă atitudine terapeutică constă în instituirea unui tratament medicamentos în cazul ulcerului gastric necomplicat şi verificat endoscopic. de asemeni permite prelevarea de probe (biopsii).Examenul radiologic baritat stabileşte poziţia nişei. .arsurile (pirozisul) postprandiale sunt rare. cimetidina ş. . Tratamentul medicamentos se instituie pe o perioadă de 4-6 săptămâni şi urmăreşte creşterea rezistenţei mucoasei la agresiunea acidopeptică în cazul ulcerului gastric şi inhibarea hipersecreţiei gastrice în cazul ulcerului duodenal. care neutralizează aciditatea gastrică. Dacă însă rezultatele explorărilor converg către o leziune dubioasă. . Localizată adesea pe mica curbură ea este văzută din profil în afara conturului gastric.3. transformată sau chiar malignă se stabileşte indicaţia operatorie. compuşi coloidali bismutici). .Examenul secreţiei gastrice este de interes minor în diagnosticare deoarece ulcerul gastric nu este puternic secretant.a. dimensiunea şi profunzimea ei.Analogi ai prostaglandinelor (misoprostol). .Anticolinergice.Antiacidele. Este singura metodă care poate oferi suficiente date pentru diagnosticul ulcerului gastric şi poate stabili dacă este o leziune benignă sau malignă. în schimb la ulcerul duodenal regimul alimentar nu s-a dovedit a avea un efect benefic evident.

. Tratamentul chirurgical se aplică la bolnavii cu ulcer perforat. stenoză duodenopilorică.Regim alimentar (fără cofeină. rezecţie gastrică distală sau în şa etc)..Stimulenţi ai secreţiei mucusului gastric (carbenoxolona). alcool şi tutun). hemoragie digestivă repetitivă. cancer gastric sau ulcer refractar la tratamentul medical. . Localizarea leziunii ulceroase este determinantă în alegerea de către chirurg a tipului de intervenţie (vagotomie.

După tipul obstrucţiei ocluziile pot fi: obliterare simplă (fără afectare vasculară). care sunt consecinţa opririi tranzitului intestinal datorită prezenţei unui obstacol. subacute (cu evoluţie mai lentă) şi cronice (cu instalare lentă şi evoluţie îndelungată). Diagnostic clinic şi paraclinic Diagnosticul de ocluzie intestinală trebuie stabilit urgent pentru a se putea acţiona în timp util pentru bolnav. vărsături. la intestinul gros. Din punct de vedere al localizării ocluziile pot fi: la intestinul subţire înalte (lângă jejun) sau joase (lângă ileon). Ocluzia intestinală este una din cele mai frecvente afecţiuni chirurgicale reprezentând 20% din totalul cazurilor de abdomen acut. compresii externe sau vicii de poziţie a intestinului (hernii. • Ocluzii dinamice sau funcţionale. la care oprirea tranzitului intestinal se datorează unor tulburări în dinamica intestinală. Existenţa ocluziei poate fi stabilită clinic pe baza: a) anamnezei. corpi străini intralumenali. Clasificarea cea mai utilă din punct de vedere practic împarte ocluziile în: • Ocluzii mecanice. periombilical. În funcţie de criteriul evolutiv ocluziile pot fi: acute (instalate brusc şi cu evoluţie rapidă şi gravă). în urma discuţiei cu bolnavul.18. ce are drept consecinţă apariţia unor tulburări metabolice cu expresie la nivelul întregului organism.1. evisceraţii.2. Obstrucţia presupune existenţa unui obstacol intestinal datorat unor leziuni ale peretelui intestinal. . Definiţie şi clasificare Ocluzia intestinală este caracterizată de oprirea completă şi persistentă a tranzitului intestinal. oprirea tranzitului intestinal. determinată de o cauză mecanică sau dinamică. ştrangulare (cu afectare vasculară) şi ansă închisă la ambele capete. b) semnelor clinice: durere difuză. volvulus. invaginaţii). Ocluzia intestinală 18. 18.

• • • • • • 18. când se adaugă vărsăturile iar durerile se accentuiază.Irigografia stabileşte sediul obstrucţiei colonice. deshidratare. Evoluţie şi complicaţii Evoluţia bolii este constituită din trei etape: . Durerea abdominală poate fi vie şi bruscă. când vărsăturile devin fecaloide. ascultaţia indică hiperperistaltismul cu zgomote vii.amilazuria permit o evaluare mai precisă. fără mişcări peristaltice. amilazemia. faciesul se schimbă. -Analize biochimice: hemograma.Faza terminală. .4. Complicaţiile ce pot apărea sunt: Inundaţia traheo-bronşică (pneumonia de aspiraţie) cu lichide de vărsătură. oligurie şi uremie). . Deshidratare internă şi tulburări ale echilibrului acido-bazic. . Atelectaziileşi pneumoniile. pH-ul sangvin. buzele se cianozează.Debutul poate fi brusc sau insidios. ionograma sangvină şi urinară. Insuficienţă renală acută.3.c) semne fizice: meteorismul abdominal. Tratament . Adesea el este dramatic şi brutal.Perioada de stare. 18.Radiografia cu gastrografie indică sediul obstrucţiei dar se recomandă numai în cazurile foarte dificile. pulsul slab. tuşeul rectal stabileşte dacă ampula rectală este goală. evoluţia se face către faza terminală. palparea punctelor herniare sau a formaţiunilor tumorale.Radiografia abdominală pe gol evidenţiază distensia gazoasă a unei anse intestinale şi multiple imagini hidroaerice. Fără tratament chirurgical. proteinemia. mişcări peristaltice accentuate deasupra obstacolului. frecvente. respiraţia devine superficială. Paraclinic ocluzia se stabileşte prin: . prăbuşire tensională. apar semne generale de intoxicaţie (ochi înfundaţi în orbite. Şoc ocluzional. abdomenul ajunge la distensie extremă. Peritonită prin transudat şi necroza peretelui intestinal. . alteori însă apare progresiv.

insuficienţă hepatică. hipotermia). 24 ore. . Intervenţia se poate efectua şi pe cale laparoscopică.tratament simptomatic. iar incizia cel mai des utilizată este cea mediană care conferă posibilitatea unei bune explorări a cavităţii peritoneale. care se va menţine până la reluarea tranzitului. Tratamentul medical are drept scop: . Tratamentul postoperator va cuprinde: .antibioterapie cu spectru larg. infecţii urinare ş. electolitică şi a acido-bazică. reechilibrarea volemică şi acidobazică (la acidoza metabolică se administrează soluţie de bicarbonat de Na 14% iar în alcaloza metabolică administrarea de Cl este esenţială). Momentul operator optim este atunci când bolnavul a devenit stabil hemodinamic (puls. şi-a reluat diureza şi au dispărut semnele de şoc (hipotensiunea. Cea mai convenabilă anestezie este cea generală prin intubaţie orotraheală.corectarea tulburărilor hidroelectrolitice (se face prin perfuzii cu soluţie fiziologică şi glucoză).reechilibrarea volemică. peritoneale. dar în ocluziile prin ştrangulare ea nu poate să depăşească 2-6 ore. Intervenţia chirurgicală de urgenţă.a. Tratamentul chirurgical este actul terapeutic fundamental care are două obiective majore: îndepărtarea sau ocolirea obstacolului şi evacuarea conţinutului intestinal şi a revărsatului peritoneal.aspiraţia nazo-gastrică.tratamentul complicaţiilor (pulmonare. . .Tratamentul ocluziei intestinale este complex medico-chirurgical. perioada de pregătire poate dura până la max. cardio-vasculare. care vizează îndepărtarea sau ocolirea obstacolului şi evacuarea conţinutului intestinal. rămâne gestul terapeutic fundamental. dacă acestea apar. . -oxigenoterapia pentru a reduce hipoxemia şi a combate distensia abdominală. vasoconstricţia. TA).antibioterapia cu spectru larg este utilă mai ales în ocluziile cu strangulare. .aspiraţie nazo-gastrică. . . În cazul ocluziilor prin obturare.).

Ocluziile dinamice au loc la întreruperea tranzitului intestinal datorită pierderii capacităţii de propulsie a conţinutului intestinal ca urmare a unor tulburări funcţionale. se datoresc unei iritaţii peritoneale. • Ocluzii intestinale paralitice. . retroperitoneale sau unor tulburări vasculare (embolia sau tromboza vaselor mezenterice). Ele se întâlnesc mai rar şi pot fi: • Ocluzii intestinale spastice (se întâlnesc la nevropaţi şi isterici). întâlnite mai des decât precedentele.

• Traumatică. • Litiaza biliară.forma necrotico-hemoragică. estrogeni). • Boli metabolice (hiperlipemie). colangiografie) sau în cursul alimenta-ţiei parenterale cu exces de emulsii lipidice. când hemoragiile mari duc la formarea hematoamelor intra. plăgi). uşor indurat. citostatice.Definiţie şi clasificare Pancreatita acută reprezintă un sindrom acut de autodistrugere pancreatică şi peripancreatică declanşat prin activitatea intraglandulară a enzimelor proprii. endoscopie. . tetracicline. care survine în cazul administrării unor medicamente (steroizi. Combinarea acestor leziuni.19. care determină obstrucţii pasagere prin eliminarea calculilor din duoden. topografia şi extinderea lor sunt extrem de variate făcând să se distingă trei forme principale de pancreatită acută: . fără hemoragii macroscopice. Pancreatita acută 19. • Infecţii virale. după investigaţii diagnostice (puncţie pancreatică. • Idiopată. cu pete sau travee hemoragice negricioase şi cu zone necrotice cenuşii sau violacee. Pancreasul este mărit de volum. .1.forma necrotică este caracterizată de prezenţa necrozei glandulare solitare. Leziunile fundamentale din pancreatita acută sunt inflamaţia interstiţială. considerată uşoară şi potenţial reversibilă şi care constă în inflamaţia acută interstiţial-edematoasă. • Boli endocrine (hiperparatiroidismul).şi peripancreatice. diuretice. Pancreasul este mărit de volum. care apare după traumatisme abdominale (contuzii. Etiologie: • Consumul de alcool (80% din cazuri). • Iatrogenă. . hemoragia şi necroza.forma edematoasă. cu edem gelatinos şi lobulaţie evidentă. de consistenţă moale şi friabile.

dispnee asmatiformă şi semnele şocului hipervolemic.febră moderată.constipaţie. Diagnosticul paraclinic se stabileşte prin: .radiografia toracică poate evidenţia colecţia pleurală.colangiopancreatografia endoscopică retrogradă este indicată la 48-72 ore de la debut pentru tratamentul pancreatitelor acute prin obstrucţii papilare. . . infiltratele alveolare ş. este o indicaţie de rutină pentru a se exclude perforaţiile viscerale şi ocluziile intestinale.în formele severe pacientul este agitat.19. laparoscopic sau intraoperator. prezintă eritem facial. de mare intensitate. cu şoc patent şi hipoxemie. Debutul clinic este brutal la un pacient cu antecedente biliare. . Diagnosticul pozitiv al pancreatitei acute se bazează pe sindromul clinic sugestiv.paracenteza. .durere abdominală în bară (în 90% din cazuri). coroborat cu creşterea semnificativă a amilazemiei. pentru vizualizarea leziunilor. confuz sau comatos.ecografia şi tomografia computerizată (TC) sau RMN-ul sunt metode cu acurateţe mare. Diagnostic clinic şi paraclinic Prezentarea clinică a pancreatitei acute are multiple variante între două extreme: formă cu disconfort abdominal uşor şi forma severă.a . . anxietate.radiografia abdominală pe gol.greţuri şi vărsături.2. . tahicardie şi respiraţie dificilă. . . dramatică. lipazemia (de peste 20-30 ori valorile normale). . consumator de alcool şi survine la 1-4 ore după o masă bogată în grăsimi sau după consum exagerat de alcool. Simptomele clinice sunt: . .laparoscopia diagnostică. datorită ileusului paralitic. lipazemiei şi cu existenţa modificărilor pancreatice evidenţiate imagistic.analize biologice: amilazemia şi amilazuria (cresc de 3-4 ori peste valorile normale în primele 2-12ore).

fistule digestive. xilocaina. portale. plasmă şi transfuzii de sânge. 19.Refacerea şi menţinerea volemiei se face prin cantităţi mari de soluţii cristaloide. . 80% dintre pacienţi cu PA edematoasă fac forme remisive. Terapia primară a tuturor formelor este conservatoare.. pacienţii cu forme severe (scor Ranson peste 3) trebuesc internaţi la terapie intensivă. Tratamentul este complex şi necesită individualizare strictă şi adaptare continuă la particularităţile clinice.v. Manifestările clinice apar la 3-6 săptămâni de la debutul PA. cu sediul intraglandular. ulcere de stres. fiziopatologice şi evolutive. petidinicile. Pseudochistul pancreatic este o colecţie extra sau intrapancreatică. peripancreatic sau retroperitoneal. Tratamentul medicamentos aplicat urmăreşte asigurarea: . Diagnosticul este sugerat de tabloul clinic la 2-3 săptămâni de la debutul pancreatitei necrotice. Complicaţiile care pot apărea în PA sunt: Sechestrul pancreatic semnifică delimitarea necrozelor glandulare şi retro-peritoneale în a doua săptămână de boală. administrate prin cateter venos sub control PVC. conţinând lichid pancreatic şi detritusuri necrotice.Analgeziei. necroza căilor biliare.Insuficienţa respiratorie se tratează prin oxigenoterapie nazală sub monitorizare. . având în vedere severitatea durerii. fistule pancreatice. Sunt indicate: procaina i. Evoluţie şi complicaţii Pancreatita acută (PA) are o evoluţie capricioasă. tromboze vasculare (spenice. Faza precoce este dominată de insuficienţa multiplă a sistemelor şi organelor: insuficienţă respiratorie şi renală.4. Abcesele pancreatice sunt colecţii purulente închistate. Alte complicaţii a PA care survin mai rar: hemoragii pancreatice. mezenterice). Tratament PA reprezintă una dintre urgenţele majore.19. encefalopatie.3. iniţial fără perete propriu. . stenoze duodenale. Scăderea hematocritului şi hipoalbuminemiei reclamă administrare de albumină. Diagnosticul se sugerează clinic şi se confirmă imagistic.

drenaj pancreatic şi necretomii. Intervenţia constă din capsulotomie.Tratament antienzimatic se realizează cu Trasylol sau Gordox. . probantin).Tratamentul dereglărilor metabolice cuprinde reechilibrarea electrolitică şi acidobazică. Alimentaţia orală va fi reluată cu prudenţă (regim hipolipidic şi hipoproteic) şi numai după remisia durerilor. . când intervenţia de urgenţă este amânată. .Inhibiţia secreţiei pancreatice exocrine se poate obţine prin administrare de anticolinergice (atropină. -Profilaxia ulcerelor de stres se realizează prin adminstrare parenterală de blocanţi ai receptorilor H2. adăugând dopamina în perfuzie. Intervenţia efectuată laparoscopic. va creşte acurateţea diagnosticului permiţând evitarea laparotomiei care are un potenţial agravant. când se intervine chirurgical doar în faza complicaţiilor. Ea constă din: colecistectomie. 2) PA alcoolică. Tratamentul chirurgical este diferit la cele două tipuri pricipale de PA: 1) PA prin litiază biliară.Insuficienţa renală acută se tratează prin substituţie volemică adecvată.. drenaj coledocian cu tub Kehr . .Punerea în repaos a pancreasului se realizează prin abstenţie alimentară şi prin aspiraţie nazogastrică continuă. colangiografie. .

de culoare roşie până la violet.tahicardia. Definiţie şi clasificare Colecistita acută constă în inflamaţia acută a veziculei biliare. Forme anatomo-patologice de colecistită acută: • Catarală.dureri cu caracter colicativ în hipocondrul drept (HD). Ea este complicaţia cea mai frecventă a litiazei veziculare (peste 95% din cazuri) şi se întâlneşte adesea la vârste mai avansate (50-70 ani). Clinic CA se manifestă prin: . care dă aspectul de frunză veştedă a unor părţi din peretele vezicular.febră. Ca urmare se secretă mucus în cantitate mare. când colecistul este destins. • Flegmonoasă.greţuri şi vărsături. conţinutul devine bogat în pigmenţi şi săruri biliare. oliguria. cristalele de colesteină produc o iritaţie chimică a mucoasei rezultând o inflamaţie aseptică. ce creşte progresiv în intensitate. cu microabcese în grosimea peretelui vezicular. sunt semne de gravitate ale CA. evoluează spre perforaţie cu peritonită biliară. Diagnostic clinic şi paraclinic Diagnosticul trebuie să diferenţieze colecistita acută de o simplă colică biliară sau de o complicaţie de tip supurativ. dar mai cu seamă frison.2.palparea blândă în HD poate conduce la durere în inspir (semnul lui Murphy) Diagnosticul paraclinic se stabileşte prin: a) analize biologice: leucocitoză crescută.apărarea sau contractura musculară. . . • Gangrenoasă. 20.20. cu peretele edemaţiat. . presiunea creşte în colecist. Colecistita acută 20. suprafaţa colecistului devine sediul unor depozite fibroase. . . iar vezicula biliară se măreşte. cu iradiere dorsală. Obstrucţia acută a cisticului de la un calcul inclavat determină în primă fază concentrarea bilei în lumen printr-un proces de resorbţie a apei. .1.

b) ecografia furnizează date de certitudine asupra prezenţei litiazei, a mărimii calculilor, colecistului şi CBP şi a grosimii peretelui vezicular care capătă aspect de sandwich. 20.3. Evoluţie şi tratament Sub tratament conservator majoritatea CA pot avea o evoluţie favorabilă prin cedarea fenomenelor acute inflamatorii. La 1/3 din bolnavi însă boala evoluează spre complicaţii care sunt multiple şi adesea foarte grave, printre care: - Perforaţiile, care pot fi: • localizate blocate, ducând la abcese subfrenice, abcese subhepatice sau blocuri abcedate; • în marea cavitate peritoneală, care conduce la o peritonită biliară generalizată cu letalitate de peste 30%; • fistule bilio-digestive, colecisto-duodenale sau colice, consecinţă a unor abcese care se deschid secundar în lumenul digestiv. - Gangrena colecistului survine la 15% dintre pacienţi; - Pancreatitele de diferite intensităţi însoţesc cca.7% din CA; - Litiaza CBP este prezentă la cca.20% din cazuri. Tratamentul colecistitei acute, având în vedere că nu i se poate prevedea evoluţia, trebuie efectuat în spital. Tratamentul conservator care se instituie imediat constă din: - sondă de aspiraţie nazogastrică pentru decomprimarea stomacului; - perfuzie cu soluţii saline pentru a rehidrata bolnavul; - antalgice şi antispastice pentru combaterea durerii; - antibioterapie. Indicaţia de tratament, la bolnavii diagnosticaţi cu CA, este absolut chirurgicală şi devine vitală atunci când există perforaţie sau peritonită biliară. Intervenţia chirurgicală va consta în: • colecistectomie simplă; • colecistectomie ghidată ecografic. Colecistectomia se poate executa pe cale clasică (deschisă) sau pe cale laparoscopică (care este actualmente foarte răspândită datorită reducerii traumei operatorii).

21. Peritonita acută difuză
21.1. Definiţie şi clasificare Peritonita acută este o reacţie inflamatorie a peritoneului, difuză, deobicei de origine septică. Germenii întâlniţi sunt streptococul, pneumococul, foarte rar gonococul sau alţi germeni. Ea este una din marile urgenţe abdominale. După calea de pătrundere a germenului, peritonitele pot fi: - primitive (spontane), au sursă de contaminare extraperitoneală iar transportul agentului patogen este pe cale circulatorie; - secundare, datorate contaminării intraperitoneale. După evoluţie, pot fi: - acute; - cronice. După întinderea leziunilor, pot fi: - difuze; - localizate. După aspectul exudatului, pot fi: - seroase; - fibrinoase; - purulente. Clasificarea etiopatogenică diferenţiază peritonitele în: primare, secundare, terţiare şi abcese intraperitoneale. a) Peritonitele primare sunt infecţii difuze peritoneale care păstrează integritatea tubului digestiv şi a organelor anexe; b) Peritonitele secundare prezintă soluţie de continuitate la nivelul tractului digestiv. Cauzele lor: perforaţia stomacului, a duodenului; contaminarea biliară; peritonita apendiculară; peritonita din pancreatita acută; peritonitele de origine genito-urinară; peritonitele postoperatorii şi posttraumatice; perforaţia intestinului; c) Peritonitele terţiare sunt cele la care agentul iritant nu poate localiza colecţia peritoneală datorită răspunsului slab al organismului; d) Abcesele intraperitoneale sunt infecţii peritoneale localizate. 21.2. Diagnostic clinic şi paraclinic Manifestările clinice ale peritonitei acute difuze sunt

1) Durerea cu debut brusc, rar debutul poate fi lent. Sediul durerii este la locul perforaţiei sub forma „loviturii de pumnal”, durerea este exacerbată de mişcare; 2) Vărsăturile sunt inconstante şi apar mai târziu: iniţial alimentare, bilioase şi rar fecaloide; 3) Oprirea tranzitului intestinal este inconstantă: iniţial tulburări dinamice, apoi ocluzie mecanoinflamatorie prin aglutinarea anselor; 4) Sughiţ inconstant; 5) Temperatură ridicată 38-390C; 6) Tensiunea arterială normală iniţial, apoi scade; 7) Tahicardie; 8) Dispnee şi respiraţie superficială; 9) Semnele şocului: paloare, transpiraţie, tahicardie; 10)Poziţia bolnavului „cocoş de puşcă”. 11)La palpare există apărare şi contractură abdominală; 12) La inspecţie – abdomenul nu respiră, respiraţie costală, tuse dureroasă; 13) La percuţie – zone de sonoritate şi matitate anormale; 14) La ascultaţie – silenţium abdominal. Diagnosticul paraclinic se stabileşte pe seama: - Analize de laborator: • leucograma pune în evidenţă leucocitoza cu limfopenie relativă; • ureea este moderat crescută; • examenul de urină pune în evidenţă semne de suferinţă renală; • glicemia – la limita superioară. - Radiografia abdominală pe gol pune în evidenţă: pneumoperitoneul; distensia intestinului subţire; anse dilatate cu prezenţă de aer şi lichid. - Ecografia pune în evidenţă colecţia intraperitoneală; - Computer tomografia şi RMN-ul reprezintă un exces pentru cazurile când diagnosticul a fost stabilit; - Puncţia lavaj peritoneală; - Laparoscopia diagnostică.

drenaj peritoneal cu tuburi de dren. antibioterapie. reducerea contaminării (spălături. sondă de aspiraţie nazogastrică. ventilator şi vasoactiv (TA). Tratament Tratamentul este chirurgical în marea majoritate a cazurilor (cu excepţia peritonitelor primitive). Ca orice urgenţă chirurgicală. oxigenoterapie.21. gentamicină. În perioada de reanimare se continuă reechilibrarea hidroelectrolitică. oxigenoterapia. . antibioterapia cu cefalosporine. care trebuie să fie scurt şi eficient. peritonitele necesită un tratament medical preoperator. tratarea infecţiilor reziduale prin spălături peritoneale continuie postoperator. tratamentul disfuncţiei de organ. suport renal. drenaj). abdomen deschis.3. combaterea durerii şi a febrei. metronidazol. Chirurgical se impune: eliminarea sursei de contaminare. Preoperator se urmăreşte: reechilibrarea hidroelectrolitică.

tumorile meligne şi benigne. medicamentoase. . Duodenale: ulcer duodenal. .hernii hiatale şi iatrogene. tumori hepetice şi a CBP. polipoze. Afecţiunile digestive: • Esofagiene: varicele esofagiene rupte.ampulom vaterian. . Scaunul are aspect de păcură.Căi biliare: traumatisme hepatice. . corpi străini. . banding gastric.diverticuli.diverticuli. .Gastrice: . Hemoragiile digestive superioare 22. teleangiectazii.ulcerul gastric.iatrogene. biopsii.1. caustice. . tumorile maligne şi benigne.diverticuli.22. Hematemeză = vărsături cu sânge. toxice. -  - . .traumatisme prin corpi străini sau iatrogene (explorări endoscopice. Definiţie şi cauze Hemoragia digestivă superioară (HDS) este o urgenţă medicochirurgicală reprezentată prin pierderea sângelui în segmentele superioare ale tubului digestiv (esofag stomac. . Melenă = pierderea de sânge prin defecaţie. . ulcerul esofagian. . esofagite erozive. . tumori. Cauzele HDS pot fi afecţiunile digestive sau extradigestive. .angiodisplazii. duoden) şi care se poate exterioriza sau nu prin hematemeză sau melenă.sindromul Mallory-Weiss. dilataţii).gastrite hemoragice.

.boli sistemice: amiloidoza. sarcoidoza. dispnee. .HTP (ciroză). 22. insuficienţa cardiacă. tegumente palide. lipotimii. astenie.angiografie selectivă. . Ht<30%. hematocritul.endoscopia. insuficienţa renală. Tratament Tratamentul hemoragiei digestive superioare trebuie efectuat nuanţat.ulcer de stres (traumatisme. .sete. TA<100. şoc). .a. boli hematologice.investigaţii renale: uree. PVC<2. medicaţii (aspirină.antecedente patologice personale : hepatită.3.hemoglobina. creatinină. scade TA. ulcer. mielomul. .rezecţii hepatice. vertij. . Afecţiunile extradigestive: . transpiraţii. arsuri.Hematemeză.Pancreatite acute. colinesteraze. În principiu cuprinde două categorii de măsuri . metoda cea mai sigură (peste 95% diagnostice corecte).Diagnostic clinic şi paraclinic La examinarea clinică se constată: .2.investigaţia funcţiei hepatice: transaminaze. uree. . . Criteriile de gravitate sunt date de : AV>100. Hb<8. parazitoze ş.radiografiere cu substanţe de contrast. b) Examene imagistice: .scintigrafie. foraje CBP. trombostop). în funcţie de gravitatea cazului. Diureza <40ml. . teste de coagulare. melenă sau hematochezie (sânge proaspăt şi chiaguri pe cale rectală). Investigaţiile paraclinice vor cuprinde: a) Examenul de laborator prin care se va stabili: . . bilirubina. ionograme. creşte AV. .boli ale sângelui (hipocoagulabilitate).extremităţi reci. infecţii grave. 22.

teste de coagulare. . mai ales în HDS ulceros şi în gastrite hemoragice. Tratamentul chirurgical este indicat în următoarele cazuri: hemoragie cataclismică. Procedeul chirurgical aplicat este diferit în funcţie de cauza hemoragiei. . . hemoragie care nu se opreşte în ciuda tratamentului medical. 7) Hipotermia gastrică (lavaj gastric cu ser fiziologic rece). . Ht. masă trombocitară (în trombocitopenii). 5)Vasopresina este un vasoconstrictor puternic care opreşte HDS în 75% cazuri. 8) Propanololul are rol în prevenirea hemoragiilor prin varice rupte sau gastrită erozivă. cu membrele inferioare uşor ridicate (Trendelenburg).reechilibrare volemică. de susţinere a funcţiilor vitale şi de oprire a hemoragiei.monitorizarea constantelor vitale (TA.monitorizarea diurezei. provoacă vasoconstricţie splahnică şi scade presiunea portală. 6) Somatostatina. 9) hemostază endoscopică. situaţii speciale (pacienţi care refuză transfuzia. . pe care se recoltează: grup sangvin. 4) Prostaglandinele E şi A sunt puternici inhibitori ai secreţiei gastrice.poziţionarea bolnavului în decubit dorsal.obligatorii: resuscitative. ritm respirator). . Modalităţile terapeutice sunt: medicale şi chirurgicale. injectare de vasopresină. vitamina K.cateterizarea a 1-2 vene. uree. în varice esofagiene rupte Aproximativ 90% din cazurile de HDS se opresc sub tratament medical. La acestea se adaugă uneori şi tratamentul patologic al bolii de fond. trombocite. se face cu: plasmă proaspătă. 10) hemostază angiografică prin embolizare. în hemoragiile grave: . eritrocite. 10% din cazuri însă necesită de urgenţă tratament chirurgical.repaos digestiv absolut. calciu gluconic. Tratamentul medical constă din: 1) Reechilibrare. 3) Antiacide. hemoragie care se repetă după ce iniţial s-a oprit. sau cu o grupă de sânge rară). hemoragie gravă mai ales asociată cu hipotensiune.sondă nasogastrică. Hb. 11) sonde de compresie cu dublu balonaş.oxigenoterapie. . . AV. 2) Corectarea coagulării.

De obicei apare brusc. În timpul colicii bolnavul este agitat. a cărui origine poate fi: un calcul angajat pe uretere. antiemetice (Torecan). o leziune juxtaureterală pelvină . colangio-grafie i. sugerează litiază de coledoc sau colecistită acută. de obicei nu este însoţită de febră.1. La examenul abdomenului se constată meteorism. numai în cazurile de retenţie septică bazinetală apare şi febra. Când colica se prelungeşte şi nu cedează la calmantele obişnuite. 23. Explicaţia fiziologică a durerii constă în distensia bruscă a bazinetelor şi a calicelor datorită spasmului ureteral. Durerea iradiază în jos către hipogastru. C. subfebril şi frecvent prezintă manifestări digestive reflexe asociate: vărsături bilioase sau diaree. Când nu survin complicaţii.R. de obicei la două. Palparea regiunii bolnave exacerbează durerea şi uneori se constată o contractură.2. cu iradieri în spate (spre vârful omoplatului) sau în umărul drept. Papaverină). antispastice (Scobutil. Tratamentul constă în administrarea de antalgice (Algocalmin). caracteristică pentru afecţiunile rinichiului. Pentru a elucida cauza colicii biliare este necesară explorarea căilor biliare prin: ecografie. colica încetează de regulă brusc. spre organele genitale sau regiunea inghinală. un chiag sau un depozit mucopurulent pe ureter. trei ore după masa de seară. Colica biliară Colica biliară de regulă debutează în mod brusc. Colica renală Colica renală (CR) este o durere lombară paroxistică. radiografie simplă de hipocondru drept. colecistografie orală. Este resimţită ca o crampă sau o arsură în epigastru. Colicile abdominale Colicile sunt dureri caracteristice organelor cavitare cu musculatura netedă. cu exacerbări. determinând bolnavului o stare de agitaţie în căutarea unei poziţii antalgice.v. tahicardic.23. etc. are sediul în lombă. 23. Percuţia lombei declanşează o durere vie (semnul Giordano).

durerea devine puternică. Ea se instalează de obicei brusc în plină sănătate aparentă. care iradiază în epigastru şi regiunea ombilicală. Bolnavul nu are febră. dar de cele mai multe ori pentru îndepărtarea obstacolului se impune intervenţia chirurgicală. Durerile se accentuiază pe măsură ce unda peristaltică se apropie de obstacol.R. pentru ca după un timp să se localizeze predominant în fosa iliacă dreaptă. Tratamentul temporar constă în administrarea de antispastice şi antalgice uzuale. Colica intestinală este cauzată de închidrea bruscă a lumenului intestinal. Dacă la aceasta se adaugă şi o strivire a mezenterului. radiografia simplă. Durerea este însoţită de greţuri şi vărsături. În colica produsă prin obstrucţia intestinului (tumoare) durerea este produsă de unda peristaltică care porneşte spre zona de obstrucţie. Baia caldă are o acţiune antispastică bună. apoi diminuiază şi dispar. Colica intestinală Colica intestinală este consecinţa distensiei intestinului şi a iritării receptorilor din peretele acestuia. dacă există . antalgice uzuale (Algocalmin). prin bridă. 23. În C. invaginaţie.3. durere şi contractură musculară la nivelul fosei iliace drepte. Durerile se pot generaliza în tot abdomenul.4. cu durere la nivelul fosei iliace drepte.Paraclinic vor fi efectuate: examenul urinei. însă în colica apendiculară se poate temporiza intervenţia. Colica apendiculară Colica apendiculară este caracteristică pentru debutul apendicitei acute. nici leucocitoză Examenul clinic al abdomenului arată prezenţa triadei simptomatice: hiper-estezie cutanată. urografia. Diagnosticul de apendicită acută impune intervenţia chirurgicală de urgenţă. În colicele care nu cedează la tratamentul amintit se poate folosi morfina. . ca să se repete când porneşte o nouă undă peristaltică. 23. durerile violente necesită tratament de urgenţă: antispastice (Papaverină). volvulus. dar numai în asociaţie cu un antispastic şi numai după ce diagnosticul este cert.

Bolnavul va păstra repaus la pat.antialgice.5. vârstă înaintată etc. regim hidric. . pungă cu ghiaţă intermitent local. insuficienţă hepatorenală. Colica salpingiană La colica salpingiană durerea este localizată în hipogastru: abdomenul este suplu.contraindicaţii de alt ordin (boli cardiovasculare. Examenul genital evidenţiază un salpinx mare foarte dureros.). 23.

la nivelul peretelui dorsal al abdomenului: hernii lombare şi hernii ischiatice.după topografie. Fiecărui punct sau zonă herniară a peretelui abdomino-pelvin. femurale şi ombilicale. pot fi: simple (reductibile) şi ireductibile (încarcerate şi ştrangulate). îi corespunde o varietate topografică de hernie. conducând astfel la apariţia herniei în punctele şi zonele de rezistenţă mai mică ale peretelui abdominal-pelvin. Hernii dorsale. traiecte sau traiectorii anatomice bine delimitate. obezitatea în sarcinile repetate ş. • Hernii foarte rare: hernia liniei Spiegel şi cea obturatorie. . . pot fi: interne sau externe.a.constipaţiile cronice. . evisceraţii 24. Hernii ventrale. de aceia majoritate bolnavilor sunt bărbaţi între 18 şi 50 ani. din bronşitele cronice. eforturile de micţiune ale bolnavilor cu obstacol subvezical. Factorii favorizanţi ai herniilor sunt reprezentaţi de eforturile mici. pot fi: 1. Printre factorii predispozanţi amintim rolul eredităţii. Factorul esenţial este însă efortul depus în perioada cea mai activă a vieţii. • Hernii rar întâlnite: herniile liniei albe. Clasificarea herniilor se poate face după diverse criterii: .după evoluţie. .după modul de producere. Efortul poate fi unic şi brutal.după conţinut (orice organ abdominal. cu excepţia pancreasului). 2. sau mai mic dar repetat. de rezistenţă mai mică. la nivelul peretelui ventral al abdomenului.după sediu. condiţiile de alimentaţie. Adevăratele hernii sunt acelea care se formează la nivelul punctelor sau zonelor herniare. le grupăm: • Hernii des întâlnite: herniile inghinale. repetate. Hernii. .24. condiţiile de mediu şi de muncă (muncă fizică grea) şi starea musculaturii peretelui abdominal-pelvin. numite puncte sau zone herniare. Herniile – definiţie şi compoziţie anatomo-patologică Hernia reprezintă exteriorizarea unui organ din cavitatea abdominală printr-o zonă slabă a peretelui abdomenului cu integritate cutanată. eventraţii.1. deosebim: hernii congenitale şi hernii dobândite.

Anatomia patologică a herniilor este constituită din trei elemente: traiectul parietal. femurale şi ombilicale reprezintă 95% din totalul herniilor. Sacul herniar poate lipsi total (la herniile ombilicale embrionare) sau parţial (când herniază un organ retroperitoneal – vezică. de la forma globuloasă. uneori jenă dureroasă locală. ceea ce face să apară (sau să se mărească) o hernie spontan redusă prin decubit. epiplon şi uneori de colon. . Sacul herniar este format din peritoneul care. se alungeşte şi alunecă pe măsură ce hernia se măreşte. mers) şi în repaus. la forma cilindrică sau piriformă. Herniile – semne clinice şi complicaţii Semnele funcţionale locale apar în mers. sacul herniei cu învelişurile sale şi conţinutul sacului. Herniile inghinale. în efort (tuse. situat subcutanat (hernia inghinală oblică externă). Conţinutul sacului herniar variază în funcţie de topografia herniei. în funcţie de topografie şi de stadiul evolutiv. cec). Sonoritatea la percuţie şi zgomotul hidroaeric trădează prezenţa intestinului subţire.2. 24. la nivelul peretelui superior al abdomenului. neregulată (epiplon). însă. Indiferent însă de particularităţile tipului de hernie. împins de viscerele abdominale mobile. În majoritatea cazurilor. mai mult sau mai puţin modificate. Examenul clinic local se face în ortostatism şi în decubit. toate herniile prezintă caractere generale comune. în funcţie de conţinut. uneori sensibilă (mezou). Hernii perianale. un traiect intraparietal şi un orificiu superficial sau extern. Traiectul parietal. conferite de localizarea sa sau de conţinutul visceral. conţinutul sacului herniar este reprezentat de intestinul subţire. poate fi elastic-renitentă (intestin) sau moale păstoasă. La palpare apreciem consistenţa care. la efort. Forma sacului este variabilă. la nivelul planşeului perianal. şi se caracterizează prin senzaţia de greutate. Învelişurile externe ale sacului sunt formate din diferite planuri anatomice parietale.3. Se constată că toate viscerele covităţii peritoneale şi subperitoneale pot hernia. punct sau zonă de rezistenţă diminuată a peretelui abdominal. 4. Hernii diafragmatice. cu excepţia pancreasului. se angajează la nivelul traiectului parietal şi treptat.un inel musculo-aponevrotic (hernia epigastrică) sau un canal constituit dintr-un orificiu profund sau intern. este reprezentat printr-un simplu orificiu. în ortostatism prelungit.

factori favorizanţi.Evoluţia herniei este. tratamentul ortopedic nu este indicat decât în cazul când starea generală a bolnavului nu permite tratamentul chirurgical. Ştrangularea herniei.4 Eventraţiile – definiţie. sunt pasibile de complicaţii. suprimarea sacului herniar şi refacerea peretelui abdominal la nivelul zonei herniare. Tulburările funcţionale şi anatomo-patologice sunt identice cu cele produse ca urmare a unei hernii strangulate. semne clinice. în general cele cu conţinut intestinal. câştigate (spontane) şi posttraumatice cicatriciale (după laparotomii). Ştrangularea herniei este realizată prin constricţia brutală. în general. Uneori. Eventraţiile pot fi: congenitale. lentă şi progresivă. mai ales atunci când conţinutul său nu este reprezentat de intestin. Ea poate fi bine suportată ani de zile. . 24. Tratamentul herniilor Două metode sunt posibile în tratamentul herniilor: bandajul ortopedic şi cura chirurgicală. herniile mici ombilicale sau chiar herniile inghinale se pot vindeca spontan. Eventraţia postoperatorie mai este cunoscută şi sub numele de hernie postoperatorie.3. la nou-născuţi. ceea ce justifică atitudinea de espectativă. La adulţi sau la bătrâni. tratament Eventraţia este boala prin care viscerele abdomonale pătrund sub tegument printr-un defect musculo-aponevrotic căpătat sau congenital. pentru a evita recidiva. Tratamentul chirurgical are drept scop reintegrarea abdominală a viscerelor herniate. hernierea viscerelor abdominale se face la nivelul unor defecte musculo-aponevrotice abdominale care în majoritatea cazurilor preced intervenţiile chirurgicale. În cazul eventraţiilor. Trebuie avut în vedere însă că herniile. în cazuri grave. poate fi urmată de ocluzie intestinală şi. dintre care cea mai gravă este hernia ştrangulată. Tratamentul ortopedic constă în utilizarea unor bandaje (centuri) care se opun exteriorizării sacului herniar şi a conţinutului său. 24. strânsă şi permanentă a unuia sau mai multor viscere în interiorul sacului herniar. de necroza ischemică a conţinutului herniar şi peritonita herniară. volumul său mărindu-se cu timpul.

scădere ponderală. În cazul eventraţiilor mari se apelează la plastie: de consolidare (întărire) sau de substituţie. clasificare. Este tipul cel mai grav de evisceraţie şi survine de obicei în primele zile după operaţie. Clasificare După natura cauzei generatore a breşei parietale.Clinic.Suprategumentară liberă (completă) care constă în desfacerea tuturor stra-turilor peretelui şi aşezarea anselor intestinale deasupra plăgii operatorii. se disting două tipuri de evisceraţii: traumatice şi postoperatorii. deosebim trei tipuri de evisceraţii: . formaţiuni pseudotumorale pe linia albă. o evoluţie dificilă şi o mortalitate încă ridicată. fără a exterioriza. survine în prima săptămână postoperator prin deschiderea planurilor peritoneo-muscularo-aponevrotice. refacerea peretelui musculo-aponevrotic. cu răsunet nefavorabil asupra cicatrizării plăgilor: . Tratamentul chirurgical constă de obicei în rezecţia sacului de eventraţie. gimnastică medicală.Subcutanată (incompletă). balonări. Evisceraţia nu are sac peritoneal.5. . datorîndu-se mai ales defectelor de tehnică şi tactică operatorie sau creşterii bruşte a presiunii intraabdominale. dar conţinutul abdominal rămâne blocat în fundul plăgii. strangularea se caracterizează prin apariţia durerii şi a senzaţiei de tracţiune. factori favorizanţi Evisceraţiile reprezintă entităţi patologice caracterizate prin ieşirea unor viscere abdominale în afara cavităţii peritoneale printr-o breşă completă. Evisceraţiile – definiţie. Primele nu pun probleme deosebite sub aspect terapeutic şi prezintă de obicei un prognostic favorabil. reintegrarea viscerelor abdominale. . peritoneo-musculo-aponevrotico-tegumentară sau fără tegument. În funcţie de straturile peretelui interesate în complicaţie. se palpează defectul parietal Tratamentul conservator constă în: bandaj elastic abdominal.Manifestă aderentă (blocată) care interesează toate straturile. Factorii favorizanţi în producerea eventraţiilor sunt de două categorii: 1) Factori generali. 24. Evisceraţiile postoperatorii au în schimb.

orice plagă suspectă va fi susţinută cu bandaje strânse. În evisceraţia aderentă blocantă. lichidiene şi vitaminice.postoperator.factori care cresc presiunea intraabdominală: afecţiuni respiratorii. Evisceraţiile – semne clinice şi tratament Evisceraţia suprategumentară liberă survine prima. buzele plăgii apar atone. precedate de semne minore: nelinişte.a. 2). diabet. serosanguinolentă sau purulentă la nivelul plăgii. El constă în: apropierea pereţilor plăgii cu benzi de leucoplast sau feşe elastice şi tualetă locală riguroasă. tumori maligne. puţin atraumatică asupra ţesuturilor. care să depăşească la distanţă marginile plăgii. 2) Factori locali: tipul de incizie.- vârsta înaintată. se va menţine o vacuitate vezicală permanentă prin sondă. cu hipoproteinemie şi hipovitaminoze. efort de ridicare precoce. din material inextensibil.6. ileus dinamic. Tratamentul poate fi: 1) Profilactic. în perioada imediat postoperatorie datorită creşterii bruşte a presiunii intraabdominale şi a defectelor de tehnică chirurgicală. 24. . se adresează mai ales evisceraţiilor aderente. la 7-10 zile postoperator. Celelalte două tipuri apar mai târziu. obezitate. . o hemostază şi antisepsie minuţioase. . . hematoame şi sarcoame ale plăgii. anestezia necorespunzătoare din punct de vedere al relaxării ş. corticoterapia. rar folosit.intraoperator se va aplica o tehnică chirurgicală îngrijită. vărsături. anemie. cu firele de sutură relaxate şi cu secreţie purulentă la fundul leziunii. meteorism. Se constată dehiscenţa plăgii cu anse vizibile sau acoperite de piele. tehnica de sutură. care constă în: .corectarea preoperatorie a deficitelor proteice. prostatice. Cu ocazia unui efort de tuse sau a unei contracturi abdominale. alteori se instalează brusc o secreţie abundentă seroasă. nutriţie deficitară. infecţia plăgii. bolnavul simte o durere vie şi percepe o senzaţie de ruptură la nivelul plăgii. tulburări de coagulare sau fibrinoliză. se va calma tusea. dureri la nivelul plăgii.Conservator.

După operaţie se vor administra: antibiotice şi medicamente care să evite tusea şi vomismentele.3). de preferat trabuie să fie generală şi să ofere o bună relaxare musculară. Anestezia . Intervenţia chirurgicală propriuzisă cuprinde doi timpi: toaleta plăgii şi a peritoneului şi refacerea peretelui abdominal. se instituie de urgenţă în cazul evisceraţiilor suprategumentare libere şi a evisceraţiilor aderente cu lipsă mare de substanţă.Chirurgical. .

Etiologie. . Ele se localizează însă şi la nivelul membrelor superioare. gradul de ischemie nu este atât de sever ca în embolie. 90% din IAP se datoresc ocluziei arterelor prin embolii. .Ateroembolia sau „sindromul degetului albastru”.Embolia.Tromboza. Cel mai mare risc îl prezintă boala coronariană şi stenoza mitrală.1. Ischemia acută periferică 25.Inserţia de catetere sau injecţii intraarteriale favorizează formarea de trombi locali. urmată de apariţia tulburărilor ischemice în zona irigată de artera obstruată. Definiţie şi etiolagie Ischemia acută periferică (IAP) este o urgenţă chirurgicală. Cca. dar deoarece leziunea stenotică determină dezvoltarea unei importante reţele de circulaţie colaterală. Embolul transportat de torentul sanguin se fixează acolo unde vasele sunt mai înguste (de ex.Injectarea accidentală sau intenţionată a diverşilor agenţi medicamentoşi (barbiturice. de aceea emboliile se întâlnesc în proporţie de 70% la nivelul arterelor membrelor inferioare. Leziunea iniţială poate fi constituită doar din compresie. dar ea se poate complica cu tromboză secundară distală. La pacienţi cu anevrisme arteriale sau ateroscleroză difuză se pot produce microembolii arterioarteriale care se pot desprinde şi pot produce obstrucţia vaselor la nivelul mâinilor sau a piciorelor.25 Afecţiuni chirurgicale ale vaselor de sânge 25.1. a fluxului sanguin în una sau mai multe artere. când se produc fenomene violente de arterită necrozantă cu pierderi de ţesuturi. a) Cauze organice: .) sau a drogurilor. dilacelată sau chiar secţionată prin angularea sau torsiunea fragmentelor osoase. Alte ori artera poate fi contuzionată. care se defineşte ca suprimarea bruscă. . penicilină. parţială sau completă.Leziuni arteriale datorate fracturilor de oase lungi sau luxaţiilor de articulaţii mari. la ramificaţii). se localizează în zonele în care vasele prezintă stenoze importante Se apreciază că acesta este cea mai frecventă cauză a IAP. . la nivelul circulaţiei cerebrale şi al celei viscerale. . care provoacă ocluzia zonei de puncţie sau embolizarea distală.1. .sulfamide etc.

2.. 25. .reţeua venoasă subcutanată vizibilă. pulselessness (puls absent) pallor (paloare) şi poikilothermia (răcirea membrului).tulburări de motilitate: diminuarea reflexelor. . De aceea sunt indicate următoarele explorări paraclinice: . apoi se extinde.tulburări de sensibilitate. apar în cazul unei circulaţii colaterale sau când ischemia este atât de severă încât paralizia şi anestezia apar de la început dominant. 3) Faza leziunilor ireversibile se caracterizează prin: . fără tonus.1. paralysis (paralizie).edem celular muscular: muşchii îşi pierd elasticitatea.răcirea tegumentelor până la nivelul obstrucţiei. b) Cauze funcţionale: spasm (degerături sau agenţi chimici). .puls capilar absent. alte ori însă tabloul ischemic al extremităţilor poate fi prezent. dar natura obstrucţiei să nu fie clară. . impotenţă funcţională.Faza de agresiune se caracterizează prin: . diagnosticul timpuriu fiind esenţial. faza leziunilor tisulare ireversibile. Acesta este un semn clar de instalare a leziunilor ireversibile de necroză şi a unui pronostic rezervat. . abcese mari sau prin edem masiv al ţesuturilor moi secundar traumatismelor. 2). Au fost descrise 6 semne ale ischemiei acute. IAP prezintă trei faze: faza iniţială.paloarea tegumentelor este accentuată („de ceară”). paresthesia (tulburări de sensibilitate). . ea se accentuiază la palpare. . tromboze venoase extinse sau fistule artero-venoase. Faze clinice IAP apare de obicei brusc. mai accentuat la nivelul segmentelor distale. În unele cazuri este uşor de diagnosticat IAP la examenul clinic. care se distribuie sub formă de ”mănuşă” sau „ciorap”.tulburări trofice ale tegumentelor.cianoză tegumentară iniţial insulară. . cu vene goale. faza de agresiune. 1) Faza iniţială se caracterizează prin: -durere bine localizată la nivelul obstrucţiei şi distal.Sindroame de compresiune produse de mase tumorale.masă musculară rigidă. cauze circulatorii generale (colaps). fiind denumite „sindromul celor 6 P”: pain (durere). devin cu consistenţă crescută.

2. Tratamentul chirurgical constă în ridicarea obstacolului 25.antiagregate plachetare.anticoagulante (Heparină). .3. Tratamentul ischemiei acute periferice Tratamentul în IAP trebuie instituit de urgenţă iar chirurgical trebuie intervenit în primele 6 ore. . căldură. diabet). . Factorii etiologici ai ischemiei pot fi: . radiaţii. . protejat de frig. Ischemia cronică periferică 25. .anticorp). starea arterelor. membrul afectat în poziţie declivă.endocrini (hipofiză. .1.Ecografia Doppler continuă: localizează obstrucţia şi debitul sanguin. 25.administrare de spasmolitice (Papaverină.combaterea durerii cu vasodilatatoare.. . .reechilibrarea hidroelectrolitică şi metabolică. Xilină).Arteriografia: indică sediul leziunii.nervoşi (spasm).genetici. .alergici (se datorează reacţiei antigen. suprarenale. mici traumatisme). .Ecografia Doppler color: evidenţiază arterele şi venele. Tratamentul medical constă din: . . generând ischemie cronică în teritoriul deservit.trombolitice (Streptokineze).fizici şi mecanici (frig. . Tratamentul aplicat poate fi medical sau chirurgical. .2.infecţioşi.Ecografia Doppler pulsatilă: evidenţiază obstacolul şi arterele mari. . circulaţia colaterală.metabolici (dezechilibre glucido-lipide). .1 Definiţie şi etiologie Prin ischemia cronică periferică se înţelege totalitatea sindroamelor ce au drept consecinţă ocluzii organice parţiale sau totale a arterelor mici şi mijlocii.repaos la pat absolut. .

rigide.alimentari (grăsimi.. . Mg şi Br). alimentaţie hiperlipidică şi hiperglucidică. Explorările paraclinice constau în: .arteriografie.RMN. poziţii vicioase. . scăderea Na.durere intermitentă (de repaos). tegumente palide şi reci. I. după 5 minute.lipsa pilozităţii.măsurarea tensiunii arteriale la gleznă şi la braţ trebuie să conducă la valori egale.hipotrofia membrelor. . Pb).toxici (alcool. se pun jos şi se desfăşoară banda.2 Semne clinice şi explorări paraclinice Clinic bola se manifestă prin: . b) Proba Jianu: se badijonează zona cu iod. tulburări de transpiraţie. amorţeli. . furnicături.2. durere). flictene. îngroşate. . Se cunosc mai multe probe cu ajutorul cărora se poate stabili diagnosticul: a) Proba Moscovici: extremităţile afectate se ridică la verticală şi se înfăşoară cu bandă elastică. creşterea Ca. modificarea fenerelor. . hipotrofie musculară.ecografie Doppler. Anatomo-patologic boala se manifestă prin artere sinuase. 25. după 24 ore se constată că zona afectată nu a absorbit iodul. . de calibru inegal. .parestezii. zona afectată rămâne palidă. .oscilometrie. . HTA.sedentarismul. . .poate apare gangrena: uscată (cu aspect mumifiant) sau umedă (cu edem.radiografia simplă indică zone de calcificări pe traiectul arterei. .tromboze venoase. tutun. contracturi musculare. .arteriocinematografie şi angioscopie.

constă în administrarea de: antiagregante plachetare (aspirină). stenturi.Medicamentos. Tratament Tratamentul . . . . vasodilatatoare (papaverină). în stadiile I şi II ale bolii poate fi medical iar în stadiile III şi IV se recomandă să fie chirurgical: a) Tratamentul medical va fi: . b) Tratamentul chirurgical poate consta din: .intervenţii reconstructive: by-pass arterial.3. dilatări.25. rezecţie arterială segmentară plus proteză. exerciţiu fizic. angioplastie.2. care constă în: renunţare la fumat.intervenţii de necesitate: amputaţii de coapsă.igienodietetic.cardiologie intervenţională: angioplastii intraluminale. trombendarterectomie. suprarenalectomie. . . evitarea expunerii la frig şi încălţăminte comodă. anticuagulante (trombostop). regim alimentar.intervenţii funcţionale: simpatectomie lombară. fibrinolitic (streptokineză). degete.

în al doilea stadiu. când germenii (stafilococul şi streptococul) pot intra în glanda mamară prin canalele galactofore. Semnele generale sunt febra. Testosteron. tratament antiinflamator şi antiinfecţios general. glanda se tumefiază. Sintofolin). debridarea şi drenajul colecţiilor găsite. Mastita poate fi şi urmarea unui hematom traumatic infectat sau poate poate avea determinări septice secundare. devine grea şi dureroasă. Mastitele acute în funcţie de localizare pot fi : o premamare (superficiale). hiperleucocitoza. Mastita acută din cursul alăptării este adesea unilaterală (în 20% din cazuri este bilaterală). pentru a evita staza. radioterapie antiinflamatorie. Mastite acute şi cronice Mastitele sunt procese inflamatorii ale glandei mamare. pungă cu ghiaţă.26. din canalele galactofore apare o secreţie gălbuie la comprimarea sânului. alterarea stării generale. scăderea secreţiei lactate (prin administrare de Antipirină. . Afecţiuni chirurgicale ale glandei mamare 26. Ea apare cu predilecţie în săptămâna a 2-4 după naştere. Tratamentul mastitelor acute trebuie diferenţiat în funcţie de forma clinică şi stadiul evolutiv al procesului inflamator. numite supramastite. În stadiul iniţial infecţia cuprinde unul sau mai multe canale galactofore după care.1.mastită acută de alăptare care este favorizată de traumatismele repetate produse de suptul nou-născutului şi uneori de eroziunile şi fisurile mamelonului. În raport cu alăptarea. numite inframastite. o retromamare (profunde). Tratamentul profilactic constă în igiena riguroasă a mamelonului şi cavităţii bucale a nou-născutului. în a doua copilărie (mastita pubertăţii) şi la menopauză.mastită acută în afara alăptării este frecventă în primele zile de viaţă (mastita nou-născutului). tratament antiinflamator local care constă în prişniţe umede. frisonul. cuprinde lobii glandulari tributari canaleleor infectate (abcesul mamar). În funcţie de felul infecţiei ele pot fi acute sau cronice. Colecţia conţine puroi amestecat cu lapte. Alăptarea devine dureroasă. suspendarea compresivă a sânului. . cu un debut în general lent. Tratamentul în perioada de abces va urmări evacuarea puroiului prin incizie. s-au definit formele: . Tratamentul conservator constă în: întreruperea alăptării şi golirea sistematică a sânului respectiv.

galactocelul şi flegmonul cronic lignos al sânului. Tumorile benigne ale glandei mamare Clasificarea se face după natura ţesutului de provenienţă în: 1) .. • Abcesul cronic nespecific apare în două situaţii: consecutiv mastitei acute incomplet tratată sau în urma unui traumatism local.Mastitele cronice. fibroame.mastite cronice nespecifice cu agenţi patogeni obişnuiţi.mastite cronice specifice (T. Clinic se prezintă ca un nodul fibros de dimensiuni variabile. dură sau moale după conţinut. Pielea are culoare roz şi aspect de coajă de portocală iar mamelonul retractat şi aderent la straturile profunde. • Flegmonul cronic lignos: sânul apare mărit de volum. din punct de vedere etiologic se împart în 5 categorii: 1). prost delimitat de ţesutul din jur. Adenopatia axilară apare cu ganglioni mobili. 3). mobilă.C.mastită cu celule gigante. 5). care conţine lapte alterat şi apare tardiv după întreruperea lactaţiei. când procesul evoluiază de mai mulţi ani poate fi calcifiat. Tratamentul constă în extirparea chirurgicală a pseudochistului. 2) .micoze mamare. lues). 4). cu caracter de formaţiune tumorală mare sau conglomerat de noduli duri. La palparea axilei prezenţa adenopatiei este frecvent constantă. fluctuantă. Celelalte mastite cronice sunt mai rar întâlnite 26. Din punct de vedere clinic se prezintă ca o tumoră bine circumscrisă. Tratamentul constă în extirparea chirurgicală cu biopsie extemporanee. • Galactocelul este un abces cronic. perete gros cu conţinut purulent.B.parazitoze mamare. renitentă. Comprimarea provoacă o scurgere seroasă sau seropurulentă prin mamelon. durerea fiind de intensitate variabilă. 2).tumori epitelo-conjunctive – adenofibroame. .2. Mastitele cronice nespecifice se întâlnesc sub următoarele forme: abcesul cronic nespecific. rău delimitaţi.tumori conjunctive – lipoame. Tumora este mobilă pe planurile superficiale şi profunde. Debutul este insidios. Se constată o cavitate cu lapte în care se deschid canalele galactofore.

iar tratamentul lor este chirurgical şi constă în sectorectomia cu examen histopatologic extemporaneu. de dimensiuni variabile.nu recidivează după extirpare. Adenomul şi fibromul mamar pur sunt tumori rare. tumora este netedă.tratamentul de elecţie este mamectomia sectorială cu examen histopatologic extemporaneu. rar multiple sau bilaterale. tumorile benigne prezintă următoarele caractere generale comune: . unele fiind foarte rare. Tumora Phyllodes este o tumoră benignă. creştere la sarcină. este întâlnită cu predilecţie la femeile între 20-30 ani. osteoame sau tumori epiteliale malpighiene. . între 30 şi 60 ani şi are un determinism hormonal cert: regresie menstruală. Tratamentul este chirurgical. Numele ei vine de la aspectul histologic de vegetaţii celulare dispuse în formă de frunză de copac.sunt unice de regulă. neaderente la piele şi în profunzime. cea mai frecventă tumoră benignă a sânului (20%). cu extinderea exciziei diferită în funcţie de mărimea tumorei. nedureroasă. . Este întâlnită în special la femei. Importanţa lor este inegală. mamectomie sectorială cu examen histopatologic extemporaneu.sunt bine delimitate faţă de ţesuturile din jur. .3) . care normal nu se găsesc în glandă – condroame. cu potenţial redus de malignizare dar cu frecventa recidive.tumori cu ţesuturi heterotopice. . deoarece incidenţa lor este variabilă.au evoluţie îndelungată. pusee evolutive la menopauză. creşte la ciclul menstrual şi în sarcină şi involuiază la menopauză. Evoluiază lent. Tratamentul este chirurgical. iar dacă există are caracter constituţional.tumori vasculare – angioame. Poate degenera malign. . Fibroadenomul mamar. . cu aspect clinic de mare diversitate. . 5) .sunt de consistenţă variabilă. bine delimitată. .sunt mobile. . epitelială şi conjuctivă.se malignizează rar. Ea reprezintă 3% din tumorile mamare în general şi 10% din tumorile benigne ale sânului. Localizată la periferia glandei mamare. mobilă faţă de tegumente şi de planurile din jur. endotelioame. Indiferent de originea histologică şi frecvenţă.adenopatia axială lipseşte. 4) . încapsulată.tumori epiteliale 4) .tumori vegetante intracanaliculare – papilom intraductal.

. cu predominanţă netă la femei. elastică. încapsulate. după menstruaţie. Neoplasmele glandei mamare pot fi împărţite în două categorii după ţesutul din care derivă formaţiunea tumorală: . nedureroase.3. forma cea mai frecventă de tumoră mamară întâlnită la bărbaţi. fără adenopatie axială. unice sau multiple. Factorii etiologici şi patologici favorizanţi sunt: o degenerările maligne a unor tumori benigne mamare. o obezitatea. el reprezentând cea mai frecventă formă de cancer la femei.cancerul ţesutului conjunctiv (sarcoamele). Tratamentul este chirurgical şi este determinat de stadiul evolutiv al tumorii şi vârsta bolnavului. raportul bărbaţi/femei = 1/100. o prezenţa cancerului de sân în antecedentele familiale. dar se întâlnesc de asemenea şi la bărbaţi. Autoexaminarea trebuie practicată lunar. Epitelioamele maligne constituie forma cea mai frecventă întâlnită. o administrarea anarhică şi masivă de estrogeni. apar obişnuit la femei între 40 şi 60 de ani. pierderea paralelismului plicilor cutanate. o producerea de hormoni estrogeni în exces. bine delimitate. O femeie instruită va putea descoperi prin autopalpare tumoarea mamară astfel încât să beneficieze de tratament precoce corespunzător. Lipoamele mamare sunt tumori de dimensiuni variabile. Histologic au aspect de ţesut gras. formaţiunea tumorală situată central sub mamelon bine delimitată. Se caracterizează prin: scurgere spontană sau provocată de sânge sau secreţie sanghinolentă prin mamelon.Tumorile vegetante intracanaliculare. între 30-50 ani. este rar întâlnită la femei. prezenţa scurgerilor . o tulburări ale ciclului menstrual sau ale ciclului ovarian.cancerul epiteliului secretor (adenocarcinomul mamar şi boala Paget). mobile. ce apare la 2 ani după începerea scurgerilor mamelonare. de mărimi diferite. 26. moi. Boala se întâlneşte însă la ambele sexe. retracţia mamelonară. Tumori maligne – semne clinice şi explorări paraclinice Frecvenţa cancerului de sân a crescut considerabil în ultimii ani. o anticoncepţionalele cu predominanţă estrogenică. astfel se pot constata semne revelatoare ca: asimetria sânilor. un desen vascular accentuat.

biopsia prin foraj şi biopsia chirurgicală prin sectorectomie. ovală. caracterizat prin: opacitate nodulară regulată (rotundă. grosimea tegumentelor. dar există şi situaţii cu rezultate fals-negative.Radiofosfocaptarea se bazează pe capacitatea fosforului radioactiv de a se fixa în concentraţie mai mare pe ţesuturile cu multiplicare intensă. este o metodă prin care se pot pune în evidenţă stări fizice diferite în care se găseşte molecula de apă din ţesuturile studiate.Mamografia permite culegerea de date referitoare la : volumul şi conturul sânului. De obicei. Biopsia chirurgicală extemporanee este cea mai bună metodă de diagnostic. . . • sindromul malign. imagini stelate microcalcifieri fine. conturul neregulat şi difuz. neregulată. . Rezultatele acestei metode deocamdată nu oferă o certitudine maximă a diagnosticului. Are dezavantajul că nu descoperă decât tumorile superficiale. de aceia de multe ori numai examenele paraclinice pot preciza diagnosticul. edem peritumoral. omogenă. . caracterizat prin: opacitate cu densitate crescută. aderenţa la tegumente. Primele două metode pot da rezultate exacte în 90-95% din cazuri. bine delimitată. Explorările anatomo-patologice utilizează în mod curent: puncţia biopsică. aspectul ţesutului mamar. prezenţe unor opacităţi şi caracterul lor. retracţie cutanată sau a mamelonului. boselată sau policiclică). areolei. permiţând încadrarea tumorii în unul dintre cele două sindroame radiologice: • sindromul benign. fixarea tumorii în parenchimul glandular.Tomografiei.Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). existenţa tumorilor ulcerate. Semnele clinice de malignitate sunt: duritatea tumorii. mamelonului. care se bazează pe măsurarea temperaturii tegumentelor din vecinătatea tumorii. prezenţa nodulilor de permeaţie tegumentari. retracţia mamelonară şi prezenţa adenopatiei palpabile. contur net. Combinată cu mamografia reduce riscul de eroare până la 1%. cancerile incipiente îmbracă masca clinică a tumorilor benigne. Este obligatorie examinarea minuţioasă a ganglionilor controlaterali axilari.mamelonare. Explorările paraclinice se realizează cu ajutorul: . testul fiind considerat pozitiv când diferenţa de temperatură dintre cei doi sâni este de 1-40C.

Criteriile de clasificare anatomo-patologică a neoplaziilor mamare maligne sunt multiple. 26. În ce priveşte aprecierea histologică a malignităţii cancerelor mamare. carcinomul medular cu infiltraţie limfatică şi formele bine diferenţiate de adenocarcinom. . rar metastazat. ca şi de toate tipurile în care există fenomene de invazie vasculară.Tipul IV. papilar şi lobular. 5) Carcinom mucipar. neinvaziv. include carcinomul intracanalicular. 8) Carcinom inflamator. . practică este schema lui Ackerman care le integrează într-o scară bazată pe stadializarea lor. fascine şi tot ţesutul limfatic şi grăsos al axilei. astfel: .Tipul II. dar de reţinut este clasificarea Centrului Internaţional O.M.4. 6) Carcinom creibiform sau adenoid chistic. foarte metastazant. muşchii marele şi micul pectoral. 2) Carcinom Lobular. 4) Carcinom nodular. totdeauna invaziv. cuprinde adenocarcinomul cu diferenţiere moderată şi tumorile care fac parte din tipurile I şi II. lipsite de aranjament glandular sau tubular şi de reacţie interstiţială inflamatorie. de forma clinică evolutivă. . totdeuna invaziv.Tratamentul chirurgical. nemetastazat.Tipul III. 3) Carcinom papilar.Tipul I. Astăzi se cunosc următoarele mijloace de tratament: . care le împarte în: 1) Carcinom intraductal. ca şi de terenul biologic al bolnavului. Intervenţia chirurgicală cea mai cunoscută şi cea mai eficientă este operaţia de tip Holsted în care se extirpă glanda mamară. . totdeuna invaziv. Tumori maligne – tratament. 9) Boala Paget. cuprinde formele nediferenţiate. 7) Carcinom pavimentos.S. cuprinde carcinomul mucipar extra-celular. moderat metastazat. Tratamentul cancerului mamar este un tratament complex care trebuie individualizat în funcţie de încadrarea stadială a neoplaziei.

Chimioterapia singură nu poate duce la vindecarea bolii. inhibiţia ovariană obţinându-se astăzi cu Tamoxifen. sechelele postoperatorii fiind mai mici.Hormonoterapia este folosită ca metodă adjuvantă de tratament pentru tumorile cert dependente hormonal. urmată de intervenţia chirurgicală radicală. Ea nu are decât efecte paliative în formele avansate de cancer mamar. . Mamectomia simplă este o operaţie insuficientă ca radicalitate oncologică de aceia trebuie completată cu iradiere şi polichimioterapie. . cobaltoterapie).Operaţia este indicată în stadiile I şi II ale bolii. În ultima vreme a câştigat adepţi operaţia de tip Patey în care se conservă marele pectoral.poate fi utilizată ca singură metodă de tratament în stadiile III şi IV ale bolii ca şi în recidivele postoperatorii. poate mări însă procentul vindecărilor când urmează actul chirurgical radical. Ovarectomia este indicată în cancerele cu evoluţie acută. . ea constând din iradierea preoperatorie. Asocierea radiochirurgicală este cea mai bună metodă de tratament. . în cele hormonodependente ca şi în cazul metastazelor osoase.Radioterapia (roentgenterapie.

.Mandache Fl. EDP Bucureşti 1991. Nemeş R.Medicală Bucureşti 16.Medicală Bucureşti.– Cazuri clinice chirurgicale. 2. Ed. – Urgenţe chirurgicale abdominale. Ed.Ed. 2005 4.Sârbu V. Gilorteanu H. Angelescu N. 1999. Costea I. BIC ALL. Ed.Medicală Bucureşti. Ed..Medicală Bucureşti. Ed.Kaufmann A . 1999. – Manual de chirurgie.I. Ed.Rădulescu D.Medicală Bucureşti. Medicală Bucureşti.Chirurgie diagnostic şi tratament.vol.– Propedeutică şi semiologie chirurgicală.. Constantin I. 11. – Chirurgie. 5. Ghiţescu T. Lăzescu D. – Tratat de patologie chirurgicală.Răzeşu V. 2004.–Propedeutică semiologică şi clinică chirurgicală. 2001. Popa Fl. 1999. 12.Dacia ClujNapoca. 6. EDP Bucureşti. Ed. – Celioscopia exploratorie. vol. vol I şi II.Apollonia Iaşi. 7. 17. 1995. Ghelase F. Ed. 1998. Ghid de îngrijire a bolnavului chirurgical.ANTIB Timişoara. 1995. Caloghera C. Georgescu Ş. Ed. Rawlinson N. 1996. 9.. 10. Kolos Iaşi 2003.C. 3.Pleşa C. Ed. Ed. 1995. 20. 2003.Palade R.. Truş C.Naţional Bucureşti. 14. Elemente de mică chirurgie.Ş.Rădulescu P.I şi II. Ed. 1980. EDP Bucureşti.Medicală Bucureşti.1999.Răzeşu. – Chirurgie generală. – Chirurgie generală. Prişcu Al. Apollonia Iaşi. 18. Ed. 2002 13.Elemente de mică chirurgie. – Tratat de chirurgie de urgenţă. Georegescu I. traumatismele şi infecţia chirurgicală. – Chirurgie generală.II şi III.BIBLIOGRAFIE 1.. – Primii paşi în chirurgie. Constantin I..Medicală Bucureşti.I. 1992. EDP Bucureşti. 15 Proca E.O. Blackwell Scientific Publications. . Ed.. Dunn D.vol. Ed. – Tratat de patologie chirurgicală. – Elemente de patologie şi terapeutică chirurgicală. 19.– Caiet de chirurgie practică. – Afecţiuni vasculare periferice. 8. 2003. – Chirurgie.

Vasile D.21. 22. Grigoriu M – Chirurgie şi specialităţi înrudite (manual pentru şcoli sanitare postliceale). RA-Bucureşti. EDP. 2006.Işi II. Casa cărţii de ştiinţă ClujNapoca.. 1994 . – Patologie chirurgicală.Toader C. vol.