You are on page 1of 6

JURNALULUNEI DEPRESII INCASABILE 7 iulie 07 Jurnalul fără sfărşit „Fă ceva memorabil” spune de nenumărate ori pe zi o reclamă la o maşinuţă

la modă. Mai întâi mi-a fluturat pe la urechi fără să străpungă membrana fină a cortexului meu. Apoi dintr-odată aşteptând ca fi-mea să-l vadă pe Şrek, la fel,dar dublat , s-a produs declicul. Fă ceva memerabil... s-a transformat pentru mine în altceva: în fă, Doamne Iartă-mă, ceva cu viaţa ta, până nu e prea târziu. Am 29 de ani şi deja simt că am pierdut atâta timp.Cineva mi-a spus de curând un mare adevăr: că vorbele rostite nu mai pot fi schimbate, iar timpul scurs nu mai poate fi adus înapoi. M-a uluit gravitatea acestor două lucruri pe care până acum nu le-am realizat. Oare câte cuvinte nu le-am rostit molatec în pat, pe care apoi să le regrert amarnic sunetul spart de perţi, că mi-am lăsat armura undeva pierdută printre cearceafurile boţite şi transpirate.De câte ori nu mi-am urlat disperarea la feţe cioplite din stâncă, dar care s-au sfărâmat sub urletele mele necontrolate.Şi mi-a părut rău... Regret atât de multe lucuri încât îmi pare că întreaga mea viată nu e decât o înşiruire inutilă de evenimente cu consecinţe mai mult sau mai puţin regretabile.Nimic memorabil, doar banalităţi transformate de mine în monstruozităţi. De ce mintea mea exacerbează şi cele mai mici răutăţi care reverberează la nesfârşit în sufletul meu, până când e înlocuit de alte reverberaţii. Suftetul pluteşte doar în undele negative ale framântărilor mele fără sfârşit. Sunt captivă într-un vârtej.

12 iulie 07 Mi-au mărit dozele. Mi-e teamă c-am să mă pierd intr-un hău de fericire forţată. C-

am să mă hlizesc aiurea şi fără să mi se răspundă înapoi, la oamenii din metrou,de pe stradă. Acum am o uitătură de ciudată, de încruntată care amuşină căcat în permanenţă. Poate rahatul pe care îl port zilnic în mine, poate cel care îmi agresează rutina în ficare zi, poate mirosul fetid şi acru pe care îl împrăştie băile casei mele în ficare dimineaţă, aroma unică a lui Bibble de pipi de bebeluş, urină şi caca făcut peste noapte nu o să mă mai îngreţoşeze atăt de tare. 18 iulie

Am uitat de ziua lui Bibble. Au trecut 8 luni de groază, de singurătate, de fericire uneori... A început să spună ma-ma-ma şi să zâmbească cu gura până la urechi. Am avut câteva zile grele... mâine... 12 octombrie (un an mai tarziu) Maine Bibble, acum Sarah, in toata splendoarea ei, implineste un an si 11 luni. Am uitat diacriticele si oricum nu mai conteaza. Nu am mai scris de atata timp, doar am mai semnat cu acel nume, care si acum rezoneaza ciudat pe valurile creierului meu... Oricum, cu atat raman cu numele si doi copii...S-au intamplat atatea incat uneori imi doresc sa ma trezesc atunci cand imi doresc sa o fac incat doar o minune ar mai putea sterge rahatul fetid in care ma scufund cu fiecare respiratie a plamanilor mei. Sunt intr-o intersectie cu semafoare defecte undeva in B si nu mai stiu sa conduc. Ma uit la toate manetele si butoanele care dintr-o data nu imi mai spun nimic. Cam asta e cu viata mea. Stiu manetele, cunosc sunetele, recunosc fetele celor putini din jurul meu dar nu mai stiu incotro sa o iau. Daca fac stanga dupa ce am semnalizat dreapta 10 ani si fac un accident? Sau poate adevarul e ca n-am semnalizat in nici un fel existenta mea in tot timpul asta. Jaloanele sa fi fost doar aducerea in lumea asta de cacat a fetelor si cam atat. Cine e Andreea? Cine naiba sunt eu tipa din patul cuiva care nu ma m-ai iubeste, dar care doarme langa mine doar atunci cand e atat de epuizat ca zici ca dorm cu un mort langa mine. Unde e dragostea aia incasabila in care credeam cu atata tarie incat vroiam sa fie titlul cartii pe care imi doream sa o scriu pe la o varsta la care

doar vopseaua mai ascunde parul carunt. S-a sus dracului cu toata incasabilitatea ei pe drumul cel mai banal spre autodistrugere. Ne-am pierdut unl pe celalt in spatiul atat de stramt al vietii noatre. Ce am avut si ce am piedut? Habarnam. Il mai tii minte pe piticul Habarnam? Ar trebui sa scot cartea aia jerpelita si si sa le-o citesc fetelor. Defapt ar trebui sa le citesc fetelor, de ce nu o fac habarnam. Poate ca piticul Habarnam am devenit chiar eu in tot acest timp in care am asteptat sa ma fac mare... si am ramas doar un pitic care habar-n-are ce face cu viata ei si a copiilor ei. Unde am gresit? De ce nu-mi gasesc Calea, de de fiecare data cand cred ca intrezaresc o luminita se stinge pana m-i se mai ating pleoapele odata. De ce nu preconstruiesc lucruri dragute, cu aroma de roz de ce proiectez doar porcarii, care ale naibii mai devin si realitatea unei zile in care nici soarele nu catadicseste sa se traverseze cerul. M-am slutit ca o pruna pe care o lasi la uscat vreo 10 ani si apoi vrea unul sa o puna peste noapte in apa sa vada daca se mai duc din zbarcituri. Ma uit in oglinda si nu citesc pe mine decat ratare,ratare, ratare...si un ocean primordial de singuratate. Horrible... Am citit candva ca cel mai mare dusman al pestilor este chiar propria lor persoana. Q.E.D. N-am sa incep acum o pledoarie a trenurilor ratate care au trecut prin gara mea si care au fluierat a paguba catre pierduta aia care statea pe dincolo de marcajul liniei vietii. Pentru cei care i-au metroul in fiecare zi spunea o reclama la radio acum ceva ani. Eu am luat unul dar in directia gresita. E ca atunci cand ajungi pe peron in ultima clipa si sari in metrou sigur pe tine ca-i al tau si abia dupa ce se inchid usile realizezi ca e luni si ca trebuia sa-l iei pe celalalt. Am implinit 31 de de cand nu fac nimic cu viata mea. Sunt un fel de carje pentru cei din jur, dar dintr-alea obosite, nu de ultima generatie. Carja pentru cine m-a facut dintr-o prostie, carja pentru fratemiu, sormea, bunici, finuti....atat m-am cocarjat ca nu mai pot sa fiu carja vietii mele. E ca si cum am fost candva un avion bun care promitea ce-si incorda motoarele pe pista, dar care n-a mai primit permisiunea de decolare niciodata. Asa ca s-a simtit onorat ca mai poate tracta cate un avion spre pista, ca s-a mai descompletat cu timpul de cateceva, ca oricum nu zboara. Mai

ridica fruntea spre cer cateodata si se imagina biciuit de vant, dar nu s-a mai aliniat niciodata la start. L-au dus intr-o noapte si la fier vechi, valora mai mult asa...n-a fost facut sa zboare niciodata... 8 APRILIE 2010( multi ani mai tarziu) A trecut viata peste mine ca un tren de mare viteza sau ca un procuror in misiune care nu opreste nici daca calca un prunc. Probabil inchide ochii si goneste mai departe in bezna vietii lui, fara regrete,fara tresariri. Nici nu stiu in ce directie a luato trenul vietii mele, probabil cand m-am nascut am luat primul tren spre pantecul primei femei care ovula in momentul acela. Si m-am aruncat in el fara bilet, clandestin in propria mea viata... asa ma simt ca o impostoare a rolului pe care il joc pe scena anemica si slab luminata a vietii mele. Singurele certitudini sunt poate CNP-ul si rolul de mama al Sarei si Clarei. Si probabil nici astan-as simti, daca nu mar privi in modul acela unic in care un copil isi priveste si cauta reperul numit mama in ochi. Acum cateva saptamani am vrut sa trag pe dreapta si sa plec in lume, asta daca aveam un pasaport valabil. Sa ma urc pe primul vas care pleca din port si sa fac orice, numai sa nu iau copii de la gradinita. Stiu suna oribil, dar asta am simtit. Ca urasc strada Matei Voievod, ca urasc oracaielile lor in drum spre casa, nefericirea lor exprimata mai clar decat orice si ca m-am saturat pana peste cap. Bineinteles ca n-am avut curajul sa o fac. Iti trebuie sange in vintre sa pleci fara sa te uiti in urma, de unde te striga atatea voci ca nu mai vrei sa auzi si sa vezi, sa devii surd si mut si orb la tot ce e in viata ta. Frumosul si uratul se amesteca atat de mult ca devine un maclavais care se lipeste de tine, ca nu se duce nici cu toata apa de pe coloana si te sufoci, iti astupa toti poriii, se strange in jurul tau ca o piele prea mica si nu mai poti scapa. Asta e mariajul, definitia mea: o piele pe care o ai si care intra la apa cu fiece factura, soseta, copil, weceu nespalat si cuvant nerostit. E ca un veceu care se invecheste si daca ajunge sa devina obiect de arta intr-un magazin de anticitati te numesti norocos. Daca nu se sparge, curge, crapa, il mai repara un nene care isi zice instalator si pana la urma il schimbi in fata judecatorului, daca ai bani de taxa de timbru...Al meu n-a functionat de la instalare, dar te obisnuiesti sa traiesti cu lucruri care functioneaza defectuos inca de la instalare, asa e ne obisnuim cu orice, sa spalam vasele in cada ca n-avem bani de instalator, sate speli cu apa prea fierbinte ca robinetul de apa rece n-a mers niciodata samd...Oare poate un veceu mondial sa ajunga peste 30 de obiect de arta? Si-ar dori cineva sa-si puna intr-o

baie stil artdeco, haznaua vietii mele? Oare de ce e atata mizerie in viata noastra? Am facut o fotografie intr-o curte a uriasului oras Fundeni in care dintr-un morman de cioburi si resturi de la niste constructii Dumnezeu stie decand rasareau narcise. Era noapte...platisem spaga ca sa putem fuma la recoltari si sa putem vedea cerul dincolo de gratiile de la salon. Si acolo eraun geam maare fara gratii care dadea intr-o curte interioara. In lumina neoanelor aprinse de la geamurile spitalului am vazut primul semn al primaverii asteia atat de intarziate. Ca si cum s-ar fi grabit o virgina sa scape de stigmatul puritatii,acolo dintre cioburi tasneau spre un petic de cer ingradit de betoane frunzele ascutite ale unui manunchi de narcise. A FOST SINGURUL LUCRU FRUMOS PE CARE L-AM VAZUT in ziua aia. Dar l-am vazut si trait si am incercat sa-mi sterg de pe retina mintii macar pentru o secunda chipul acelui copil rapus de cancer de pe holurile spitalului. Il vad si-n somn. Nu mai stiai daca e fata sau baiat, era un suflet care abia astepta sa se intoarca de unde a venit...IESEA VIATA DIN EL SUB OCHII MEI si sper sa fi reusit sa ne paraseasca pana azi. Imi pare rau ca un inger de copil a trebuit sa lupte cu un asemenea monstru in scurta lui incursiune prin asa zisa lui viata. 10 aprilie

Oare cand se vor schimba unele lucruri in viata mea sau mai bine zis se vor schimba vreodata? Ce intrebare idioata, chiar si eu imi dau seama de idiotenia ei, dar toti din jur spun ca depinde doar de persoana ta sa schimbi unele lucruri in viata, dar eu am trait si traiesc experiente care pot dovedi contrariul. N-am dus o viata destrabalata, iar de cand sunt parinte chiar amavut grija sa fac toate acele lucruri pe care le face un adult: asigurari de sanatate, viata, controalele bianuale la medici, revizii...si???? Si-am facut cancer, care putea fi depistat si tratat inca din fasa...si incerc sa nu-mi urlu disperarea si dispretul in fata tuturor acelor asa zisi medici care imi spuneau ca fizic n-am nimic, ca sunt sanatoasa tun. Da, setul standard cutiuta in care suntem cu totii inghesuiti, alea ieseau perfect...dar eu imi petreceam nopti pe la camerele spitalului 8+1, cum ii place unui prieten sa spuna cu incheieturile taiate cu sticla de parfum ieftin si prost pe care il aveam in geanta...sau luam cate pastile aveam si dormeam cateva zile ca sa nu vad si sa nu

mai aud...dar eram bine. But, cum spune cantecul i was not build to breake sau inca nu m-i se terminase mosorul. Incalcite sunt caile Domnului. De ce a trebuit sa ajung aici? De ce eu? De ce n-am cautat pe google mai devreme cauzele simptomelor mele, poate le puneam singura cap la cap si-mi ddadeam singura seama ce se intampla cu mine...doar ca ajunsesem sa cred ca poate chiar sunt nebuna