You are on page 1of 161

BOTEZATU VEACESLAV

“ I NTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINA”


STEMA MITROPOLIEI BASARABIEI

REGATUL ROMANIEI ALBA IULIA,1918

ROMANII IN SECOLUL XX-XI

RIMINI, ITALIA 2008


BOTEZATU VEACESLAV

RIMINI, ITALIA 2008


Cuprins
Cuvânt înainte....................................................................................................................i

Presa românească la începutul secolului XX despre Basarabia..................................ii

Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor


I.1. Vlahii……………………………………...........................................................................3
I.2. Evul mediu.....................................................................................................................5
I.3. Istoria Moldovei............................................................................................................10
I.4. Basarabia.....................................................................................................................14
I.5. Ţara Românească........................................................................................................22
I.6. Transilvania……...........................................................................................................25
I.7. Regatul României.........................................................................................................35
I.8. Transnistria înainte şi acum..........................................................................................44
I.9. Laudă ţie, interbelic românesc......................................................................................52
I.10.Istoriografie - Despre trecutul românesc al Basarabiei nu au avut voie să scrie
pânå în 1989 nici istoricii din Moldova sovietică, nici cei din România
comunistă.....................................................................................................................59
I.11.Cartea cu multe semne de întrebare (prostia unora, care ar trebui scoasă din
minţile poporului, arătând adevărul istoric)..................................................................62

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească


II.1.Limba română................................................................................................................71
II.2.Limba moldovenească...................................................................................................84
II.3.Istoria limbii române în Republica Moldova...................................................................91
II.4.Limba Română, oastea noastră naţională.....................................................................97

Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei


III.1. Mitropolia Basarabiei.................................................................................................107
III.2. Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria............................................................115
III.3. Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în RSSM.....................................................118
III.4. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei............................................................125
III.5. Patriarhul României şi războiul secret pentru Basarabia...........................................129

Bonus................................................................................................................................131

Cuvânt de încheiere.........................................................................................................135

Bibliografie........................................................................................................................137
IZVORUL NEAMULUI

Cuvânt înainte
„Cei care au conştiinţa neamului
să şi-o întărească.
Cei care au pierdut-o să şi-o regăsească.
Cei care sunt duşmanii acestei conştiinţe
măcar să o respecte şi să o recunoască
existând în veacul veacurilor.”
Prof. Dr. Dumitru Bălăeţ

În zilele noastre, un rol mare de informare îl are, pe lânga sursele tradiţionale, şi


reţeaua de Internet. Se ştie, destul de bine, că Internetul conţine o cantitate imensă de
informaţie. Astfel, am hotărât să fac o lucrare bazată, în totalitate, pe date preluate din
reţea.
Sper, ca cititorul să găsească informaţie utilă pentru antrenarea conştiinţei naţionale şi
acelei de cetăţean liber. Din start, vreau să atrag atenţia, că datele din prezenta lucrare nu
sunt împotriva uneia dintre naţiuni (toţi avem acelaşi drept de a trăi pe acest pământ –
buni sau răi). Scopul lucrării este de a informa şi de a readuce aminte (chiar şi străinilor)
cine suntem, de unde venim şi în ce direcţie, e normal, să ne îndreptăm. Deci, prezint
ceea ce a fost scris şi spus nu o singura dată.
Istoria (clar că nu cea falsificată), de fapt, este ca o lumânare care ne arată calea spre
viitor. Şi nu doar viitorul nostru, dar şi cel al urmaşilor urmaşilor noştri. Nu trebuie uitaţi
stramoşii noştri, care au luptat pentru viitorul copiilor lor într-un stat mare şi pentru a
deveni un popor puternic.
De ce ne lăsăm călcaţi în picioare de cei care ne spun că ne sunt prieteni (ex. ruşii)?
De ce lumea din Basarabia (nu toţi, dar sunt) vor să fie “moldovani” şi departe de fraţii lor,
care de veacuri au fost alături (şi la bine, şi la rău)? Cineva poate crede, că atât timp cât
este Ileanca – ucraineanca, Ivan – rusul, Petea – bulgarul, Vladislav – polacul, noi nu
trebuie să ne gândim la români şi la România? Bine, bine!? Acestea sunt persoanele,
după unii, pe care ar trebui să le urmăm? Nu cred că ar fi o idee bună. Ei sunt printre noi,
foarte bine. Dar noi suntem la noi acasă şi ar fi corect ca ei să ne urmeze, fiindcă, la urma
urmei, noi suntem cei care i-am primit (mai mult forţat decât de bunăvoie) în ospeţe şi nu
invers. De ce alte neamuri (fiind departe de casă) se mândresc de ceea ce sunt şi strigă în
gura mare despre asta, dar nouă ne este ruşine să recunoaştem cine suntem şi de unde
venim? Ruşine să ne fie întru strămoşii şi nepoţii noştri!
Culegerea de faţă, “Izvorul neamului”, o dedic celora care au luptat, mulţi dintre ei
plătind chiar cu propria viaţă, pentru apărarea trecutului, prezentului şi viitorului nostru, al
poporului român.

i
IZVORUL NEAMULUI
Presa românească la inceputul secolului XX despre Basarabia

Sufletul românesc în Basarabia după anexare

Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă
acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a
Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea
vitelor, - cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai
ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor,
ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume
fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.
La pacea din Bucuresti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi
fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de
clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi
cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse
că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care
numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când
numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la
liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia,
şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzzi din
neam de domn român i-a ajutat la aceasta.
Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm
ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic,
care nu poate fi învins, nici cucerit.
Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de
care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o
telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de
unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai
puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere
acuma. Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea
zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii "culturii", ai "spiritului german", ai "credinţei
germane", adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi si cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte
neamuri, şi mai ales "austriecii" pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră,
europenii de rasă asiatică. Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare,
insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele
acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi,
întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un
trecut şi-i fac să întrevadă un viitor. Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi
barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în
Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe
cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind
pe dânsa "Universitate românească" şi începând a însemna în locul datei de anexare o
altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.
Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu
autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de
marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc
revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se
datorete acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi
pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai usor

ii
IZVORUL NEAMULUI
să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu. Dar popoarele au nevoie de oameni
simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi
creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel
istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi
durerea noastră.
Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi - mai ştii? -
pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar
fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să
fie români si îndrăznesc a o spune. Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la
Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală:
menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de
suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din
robie un neam.
Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea
unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre
aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de
când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală
de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea
chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde
comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru
a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea


românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, - mai
toate măcar.
Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu
totul înstrăinaşi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în
Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi
româneşti.
Boierilor li s-a cerut să se aseze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt
moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi
în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii rusesti timbrate pentru
o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci. Celor ce găsiră
însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale
nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, - juveţe prinse de gâturi plecate.
Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine
Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să
fie nemulţămit.
Şi, în sfârsit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai
Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au
împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin,
dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine
numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş
al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi
suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.
Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în

iii
IZVORUL NEAMULUI
Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a
putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.
Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu
Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de
malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de
boier, a întrat în scoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma şarului. Dar deodată l-a
furat dorul. Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre
ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de
aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul
neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.
Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor
români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi
lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii
făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit
orice alta decât să aibă un suflet.
În Basarabia si-a petrecut toată viaţa cavalerul - un cavaler de ordin rusesc - C.
Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al
Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul,
funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un
străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava
amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui. Când Mihai
Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii,
Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă,
Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi. Din
cronicile Moldovei, din viaţa răzăsească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale
ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă
viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către
sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi,
stăpânite de spiritul românesc.
În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din
Chisinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu
pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele
aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia
nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e "în străinătate".
Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam
un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţea cerea de-acasă, din Moldova, o
şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de
amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al
inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Haşdeu, adevărat urmaş al
neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari
scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi,
dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în
legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc. Mediul basarabean nou a înviat
pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi
a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie
fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea
din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată
viaţa.

iv
IZVORUL NEAMULUI
Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile
de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu,
româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.
Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi
întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări
pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă
ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări
muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a
înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de
întunerec, să-l fi chemat.

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii
socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului
moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia
să fie o Rusie rusească.
Dar, când se vorbeste de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe
dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi
dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost
înăbusită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăiete.
Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii
româneşti în Chisinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma
usoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică,
cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii? Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de
glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea
şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi
prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni. Doar, şi
acolo, boierul nu vede în jos!
Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de
cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică! Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă
legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit
să se învoiască şi ei. O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi,
de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău. Întoarcerea la
românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi
liberează sufletul.
E acum rândul nostru de a lucra.
1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

Continuitatea spiritului românesc în Basarabia


de Nicolae Iorga
(1918)
PREFAŢĂ
De la 1812, data anexării silnice către Rusia, care a luat ceea ce a prefăcut în
"Basarabie" - Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţerii, către Dunăre, - pentru că
n-a fost în stare să păstreze la încheierea tratatului din Bucureşti Principatele amândouă
ori măcar Moldova întreagă, şi pănă la data proclamării "Republicii Moldoveneşti" pe care
împrejuările erau s-o ducă mult mai răpede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu
noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului
românesc, măcar în anume din clasele aflătoare acolo? S-a întins vreodată asupra acestei

v
IZVORUL NEAMULUI
Moldove răsăritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptător, care ni este
comun, acea necunoştinţă a lucrurilor româneşti, acea părăsire a tuturor amintirilor, acea
uitare de sine pe care o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întărească în minţile acestora
oamenii cari socot, fără dreptate, că un act politic se poate îndeplini, ca prin vrajă,
instantaneu, năprasnic, fără nimic din acea atmosferă culturală, din acea pregătire
sufletească prin care singure popoarele pot să ajungă la ţinta lor, - restul fiind numai o
întâmplare şi o aventuără?
La aceste întrebări vreau să răspundă aceste câteva articole, care nu pot pretinde la
alt merit decât acela de a înfăţişa în legătură, ca o singură desfăşurare, lucruri cunoscute,
dar foarte puţin răspândite şi uneori în publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora
fapte şi stări care erau prea mult păstrate pentru singura informaţie a cercetătorilor
ştiinţifici.

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca "Basarabie" era, supt multe raporturi, în
condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a
devenit o Bucovină.
Erau - dată fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului - şi un număr mai însemnat
de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toată
proprietatea rurală aici; alţii aveau în Moldova cea nouă rusească partea mai însemnată
dintrînsa.
Pe de altă parte, acesti cuceritori nu îngăduiau, ca ocupanţii celeilalte părţi desfăcute
din Moldova întreagă, persoanelor rămase la Iaşi, în legătură cu domnul, cu "turcii", să-şi
mai păstreze rosturi de stăpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru
desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurări, pe preţuri de nimic, atâtea au fost
căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un căpitălaş
format prin comerţ; altele au fost luate de ţerani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori
e vorba de pământul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despărţi de însăşi fiinţa lor
omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar
mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestori ţinuturi au preferat să rămâie decât să se vadă siliţi la
o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărţit, lăsând pentru conservarea
vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsă rusească din Moldova lor.
Cu grămada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintăi chiar din actele ce
privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare
parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi
Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandieşti, pe un
Şeptilici, un Andrieş, pe un Orăţ, pe un Bantăş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.
Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în
Bucovina, o situaţie politică într-o şară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie,
şi chiar un rol în viaţa generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li
servească întru aceasta ca model de imitat.
Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de cultură, cu aşezăminte şcolare, nu existau.
Vărzărestii, Căpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul
Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin
mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase
slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni.
Şcoli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este
ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoală
laică, mirenească, după ideile "filosofice" ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati - al
cărui nepot era să fie cel dintăi şi mare scriitor basarabean - o patronase cu vioiul lui spirit

vi
IZVORUL NEAMULUI
modern. În toată ţara se creaseră aşezăminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu
fusese lipsită de lumina lor.
Din fericire, şi ierarhia bisericească rămase un timp în mâni româneşti. Vlădica cel
nou de la Chişinău, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brăila, pentru
raiaua turcească a Dunării si Nistrului), a fost un adevărat şi isteţ român, trecut prin mari
demnităţi eclesiastice în Rusia însăşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu,
a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deşi un străin fu aşezat în noul scaun
din acel Akkerman, care, Cetatea Albă a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia
mutată apoi la Suceava, tradiţia naţională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de
la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Şerban Vodă din 1688 şi care a ajuns
populară şi în Moldova noastră şi supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene,
cât de puţine ar fi ele.
În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii şi după inspiraţia
bizantină de aici - un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la
redactarea Codului pentru Basarabia - şi cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru
I, prin statut, viaţa "moldovenească" putea să continue liber în Basarabia ţarului, rămasă
pentru neam aceeasi Moldovă.

II

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură "basarabeană". Viaţa intelectuală în


Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câtă era. Şi trebuie să
ţinem samă şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească
era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând - şi ea a tot crescut pănă la 1821, - când
unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţerile noastre într-o mare
Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se
scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bileţele de dragoste şi
tânguiri de o melanconie obosită şi netrebnică.
Astfel ţinuturile moldoveneşti din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi
rămas cineva în stare să arăte, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facă,
durerea firească pentru sfâşierea unui popor.
Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hăjdeu (aşa-şi scria numele).
E adevărat că familia - el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire
polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria româneste cu doi d – îşi
avea o moşie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în
Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţională românească. Dar omul
foarte învăţat, adânc cunoscător al limbii şi literaturii ruseşti, preocupat de chestii istorice şi
capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul
trebuitor - ca un romantic plin de ironie ce era - se trăgea dintr-un neam care încă de pe la
1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ştefan Petriceicu, o rudă, şi care de atunci
avuse a face cu steaguri străine şi cu cărţi străine. A fost cunoscut - şi, de la Asachi
încoace, care l-a tradus şi în franţuzeşte – e foarte admirat, pentru informaţia, îndoielnică,
din el, ca şi pentru avântul literar şi, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate
naţională "moldovenească" ce respiră dintr-însul, discursul lui Alecu Hăjdeu la
deschiderea şcolilor ruseşti - din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de
vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cării sol nu l-a
călcat, în viaţa culturală a căreia nu s-a amestecat şi a căreia limbă, în multele-i studii, de
trecut şi de viaţă populară, publicate în revistele ruseşti, n-a întrebuinţat-o.
Scrisul basarabean era să plece întăi - pentru a decădea răpede, dar fără ca prin
aceasta să înceteze şi constiinţa românească în această provincie - de la cineva care,
cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desţerat:
Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât

vii
IZVORUL NEAMULUI
Cu un dor nespus,
Şi-ntristat şi dornic, trăind amărât,
Mă uit spre Apus...
Acolo îi viaţa!
Acolo-i speranţa!
Să fim fericiţi
De-am fi toţi uniţi!
Eu, tânăr fiind,
Acolo lăsând
Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea
Şi plină de graţii pe Moldova mea
Dornic părăsind.
Născut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit
Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în
dialogul cocoanei, cilibiului şi dascălului învăţăcel al şcolii domneşti din capitala Moldovei,
Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toată firea.
O despărţire fără revedere? O izolare? "Cordunul" cel nou al carantinei împărăteşti
tăind comunicaţia cu ţara rămasă "turcilor"? Planuri de noi cetăţi otomane de-a lungul
Prutului? Da, însă soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele două
fărâmi ale Moldovei lui Stefan cel Mare să fie reluate după câţiva ani abia.
La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa.
Peste carantină, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul
Veniamin se adăposteşte la Colincăuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul
scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se află, un timp, la Sărăuţi, în aceleaşi părţi ale
Hotinului. Atâţia părăsesc chiar sălaşul lor de la ţară pentru a vedea Chişinăul, unde nouă
ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor şi ridicarea câtorva
clădiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fără înfăţisare de capitală, fiind "deşert şi
tăcut" şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se
mângâia prin petreceri.
Atunci Puskin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani
vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarăşele lor
neastâmpărate,
Şi se arată încă vechea casă boierească în care a vegetat. Cei dintăi fii de boieri cari
se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armată, priveau
cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodată
vedenia. Stamati învăţa limba noilor oficialităţi şi se pregătea a traduce pe Puşkin însuşi,
pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniţer şi Dimitriev, pe
prozatorul Sirovski.
Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit - izolarea? Nu.
Căci, la 1828, în legătură cu greutăţile din Orient, noul ţar Nicolae făcea ca trupele lui să
treacă Prutul - şi ele erau să rămâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul
cărora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldovă şi cealaltă.
Atunci pentru întăia oară Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din
Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literară, descrie şi acest
pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldovenească în
tendinţe, îşi ia astfel o dată sigură de plecare.

III

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatură românească,


şcoala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai
desluşit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii

viii
IZVORUL NEAMULUI
aflători, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legaţi numai de dânsa. Astfel Alexandru
Sturdza, - căruia Stamati-i dedică Tânguirea unui orb - cu sora lui, contesa de Ebling, care
iscăleşte lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui,
în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autorităţii politice, curentele revoluţionare; la
1834 tipăreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey
şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învăţau şi copii ai familiilor
româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brăiloiu (în Hurmuzaki, X).
Stamati însuşi pomeneşte de cutare "tânăr autor român al multor opere ruseşti tipărite la
Odessa de la 1848" si despre care scrie asa:
Dar ochii lui revarsă o rază înfocată
Şi fruntea lui vădeşte înalte cugetări,
Iar el, străin de toate, în gânduri adâncit,
Câte o dată numai îl vezi că se zâmbeşte.
Alţii, ca Donici, prelucrătorul meşter, cu o "bonomie" care samănă cu a originalului, a
fabulei lui Crîlov, - ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă şi având să
îndeplinească şi în Moldova aceeaşi misiune - trec Prutul şi fac o modestă carieră de
funcţionari în ţara strămoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocă, va fi urmat apoi de un
coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după
studii făcute în Elveţia, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel,
veni la Iaşi pentru a duce, alături de o nouă generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi
naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină,
împotriva silnicelor neologisme.
În Basarabia rămâne pentru a scrie româneşte întăi Stamati. El n-a învăţat această
limbă din "Gramatica ruso-română" (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil
Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, "Gramatică ruso-
moldovenească", ci "română"), a lui Ştefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân
din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul
grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă
omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plăcerea multora, fie şi în ciuda câtorva pănă la
sfârşit.
Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imită; ceteşte pe scriitorii francezi
pentru acelaşi scop, şi, pe lângă prelucrări după Lamartine si Hugo (sau după irlandezul
Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et
décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie să-şi aleagă lectura, cum
ştie s-o facă de folos pentru naţia lui, - ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare
de inspiraţie, nouă, proprii îşi află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la
Iaşi în 1834, când - poate şi supt o influenţă rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-
Duică - a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris
pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elenă). În 1839,
când acum graniţa de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de
oprelişte, el trece prin Bucovina, oprinduse la Suceava, în care
Mă-ntreb de domneşti mormânturi
unde-au trebuit să fie,
la Putna, unde i se vorbeşte de "puţina ţărână, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor",
găsită în mormântul lui Ştefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când
"pieptul se coşeşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii", cât să ţie o viaţă întreagă!
Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, -
dovadă de unitate sufletească - între cele două Moldove despărţite, dacă mişcarea pornită
şi condusă, până la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus
cu atâta bogăţie culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată
numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneţ un ideal nou,

ix
IZVORUL NEAMULUI
prin revistele sale Dacia literară si Arhiva românească. În cea dintăi apare, la 1840, poema
lui Stamati Gafiţa blăstămată de părinţi şi o bucată lirică.
Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însărcinat de
moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când
Hurmuzaki se Stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în
care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din poveşti, cunostinţă de datini
pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă şi cu isprăvile fiului său Bogdan, un
"Orlando furioso" - pus şi în titlu astfel - al românilor, operă neimitabilă, şi astăzi încă plină
de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original şi
cutezător.
În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăţi răsar în
calea noii reviste a tinerilor, Propăşirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluţie se
pregăteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înăbuşe, în toamna anului 1848. Trupele
ţarului vor rămânea pănă târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedică vechile comunicaţii.
Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu,
face un curs de româneste la Petersburg, publicând o Gramatică şi alegere de bucăţi
literare (1840; şi "Concluzii" la 1847), dar limba română a lui Margela e acum
"vlahomoldovenească".
Şi un om de treabă, cu simţ al limbii celei bune, dar fără mari însuşiri, Ion Sârbu, dă
doar la Chişinău (nu la Iaşi) Fabule după cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcătuiri
originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simţirea reală din ele.

IV

Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuseră un nou


război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a
sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu după ce
preocupările "moldoveneşti" acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica "vlaho-
moldovenească" a lui Hâncu şi la Alcătuirile lui I. Sârbu.
Cântând "Moldova", "ţara frumoasă", "pământul bun şi îmbielşugat",
Cu păduri multe şi dese,
Cu izvoare bogate,
unde e mândru că străinului "inima-i sare din loc" când vede "moldoveanca" din care va
face soţia lui, - poetul de la Chişinău nu înţelege decât colţul său basarabean, şi doar dacă
într-una din puţinele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima
lui dorea o mai largă patrie:
- O, crinule, ce-ai păţit?
De ce-aşa te-ai veştejit?
Unde ţi-i mireazma, frate?
Au doară nu plouă de-ajuns?
- Aleu, crinul a răspuns,
Sunt în străinătate.
În prevederea putinţei unui alt viitor, dacă nu va vibra cântăreţul de la 1852 al acestei
dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amărâte - căci şi fără
influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi
gustat mult din fericirea lui - se va găsi cine să exprime un nou şi cutezător ideal.
Nu tânărul "basarabean" (născut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău,
viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-şi făcuse studiile la Harkov,
într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-şi înveţe din nou limba părintească, pentru a-i
aduce pe urmă aşa de mari servicii, ca învăţat şi chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârşire de
spiritul satiric, demonic al "inteligenţei" ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa
tragică a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca să şi poată

x
IZVORUL NEAMULUI
recunoaşte în relativităţile zădărniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia după
realipirea la Moldova a celor trei judee de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o
carieră mare şi tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în
frământările pentru constituirea unei ţeri unite şi liberale, România, având un program
potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintăi
publicaţii ale aceluia care se înfăţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa
pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin
chiar în legătură cu nevoile societăţii pentru care apărea.
Am dat în Istoria literaturii, III, dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în
care era redactată revista, care cuprindea totuşi cea dintăi dovadă a unei erudiţii
incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.
Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o
adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria
dorinţă de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaboraţia sa la
publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucăţile pe care le alege pentru aceasta,
revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric
luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul
care, "nenorocos", "tovarăşi n-are", ci este ca
...recrutul ce cu întristare
Păşind la strajă, stă singurel,
- apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunţi. Şi, când, la 1867-8,
tăruinţile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia
ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, să se hotărască a publica, supt titlul de
Muza românească (nu: "moldovenească") din care a ieşit, de pe urma încetării lui din
viaţă, un singur volum - o sumă de scrieri, în versuri şi proză apar, dovedind ce schimbare
adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.
"Desţeratul din Moldova în copilăria sa", care cerea la 1863 "clasă de studii naţionale
la gimnazii", nu mai cântă pe vechea "lăută a Moldovei", care "ţinea hangul la ospeţele
domnilor", ci se gândeste la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul "Daciei", la
dacoromâni, la "scumpa noastră ţară Daco-România". Dorul de patrie va fi dedicat, în
1861, "României", şi moto cuprinde această "doină veche" - şi nu prea veche - a "unui
prizonier la tatari", căruia şi fumul ţerii sale i se pare dulce şi mirositor:
Am fost şi eu român,
Dar m-am făcut păgân,
Căci, tânăr fiind,
Bietul meu pământ
De tatari călcat,
Ei sclav m-au luat.
De-acum numai moartea
Să mă scape poate
De păgânătate.
Şi ca să arăte robul că măcar pentru urmaşii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta
între romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoş tinerelul
domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea
Albă, - cetatea de doi zmei păzită - pe păgânul Vronţa uriasul, care ascundea acolo
"Dochia răpită" – fărâma "basarabeană" a Daciei.

Trei judeţe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la
Paris, deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a
cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic

xi
IZVORUL NEAMULUI
stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradiţiile româneşti
nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească,
loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tatarilor şi apoi sălasul acestora, Bugeacul lor,
sămănat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor
cu turcii, ruşii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li şi turcii revenind în
cetăţi, pe care le întăriră şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în
planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă
destul de rar pentru ca ruşii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată aşeza la 1829
bulgarii compromişi cu dânşii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria
propriu-zisă, îi luaseră cu sine şi-i colonizară aici. Si alte naţii fuseseră aşezate prin aceste
părţi, împestriţând caracterul naţional al ţerii.
Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi
putut face deci o operă naţională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă şi
exercitând de acolo asupra părţilor vecine o necontenită şi puternică influenţă culturală. Nu
a făcut-o însă, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zăbavnic - ce ni sunt
nouă douăzeci de ani!, - poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepţie. Nici
episcopia cea nouă a Dunării de Jos (opusă celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut decât
doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câţiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se
spele de dânsa.
Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost acelasi lucru pentru
întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupă aici.
Totusi de la sine - şi în aceasta stă însemnătatea lucrului - cele trei pări din ară
rămase supt ruşi continuară, în forme modeste, şi cu toată lipsa unor oameni distini,
capabili de a conduce, vechea direcţie culturală moldovenească.
Prin colţuri de provincie se urmă desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul
unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era
să se tipărească şi să se împartă "la dughiana lui Carabet din Bălţi, fără plată". Să nu
uităm că acte judecătoreşti se alcătuiau în părţile Hotinului în româneste încă la 1823 (v.
memoriul mieu Din ţinuturile pierdute, în "Analele Academiei Române" pe 1912, p. 81 şi
urm.) şi că acte particulare, de prezintat instanţelor judecătoreşti, se întâmpină pănă către
1840, că, în sfârsit, procesele pentru moşii care se tărăgănesc pănă după 1850, pănă la
războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în
aceleaşi "Anale" în 1916), aduceau necontenit contactul cu părţile împricinate ori cu
împuterniciŃii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondenţă - şi de la
Petersburg - am descoperit-o şi publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin
Hurmuzaki, din Bucovina.
Biserica însăşi păstra măcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparchială din
Chişinău apărea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al
Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte că "limba moldovenească se
întrebuinţează în Basarabia", că e "limba de loc", se scuzează nedreptăţile Rusiei oficiale
faă de neamul întreg; se pomeneşte nemulţămirea socială după 1812 a ţeranilor, pe cari
a trebuit să-i potolească Gavriil Bănulescu, cu "gramată de liniştire tipărită pe limba
moldovenească"; se înseamnă, în sfârsit, cărţi "jumătate ruseşte şi jumătate
moldoveneşte", ca Bucvariul, Pentru credinţă şi viaţă creştinească; este şi un Ceaslov
numai moldovenesc. Pănă la 1870 foaia a păstrat acelaşi caracter (v. articolul mieu în
"Drum drept", I, pp. 68-73).
Scrisorile particulare în româneşte continuă; am tipărit din ele si pănă la 1871. Dei
nu erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev să înveţe astronomie, după ce
isprăveşte gimnaziul rusesc din Chişinău, îşi formează o ortografie cuminte cu litere latine
şi, la observaţia că şi-a uitat limba, răspunde, la 1864: "În scrisoarea n-l 1, tu-i ceţi că eu
am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori
nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?" Nu ştim răspunsul colegului rămas acasă, dar noi

xii
IZVORUL NEAMULUI
cari i-am cetit mărturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile pierdute, pp. 74-86 şi
urm.).
Peste şapte ani după ultima din aceste simple răvaşe româneşti pierdem Basarabia
de Jos. Într-o carte de o valoare deosebită, plină de idei şi de informaie, d. State
Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a
arătat (Din Basarabia, Iasi, 1908, p. 115 si urm.) cu ce sfăsiere de inimă s-au desfăcut de
noi părţile Cahulului. După noua răpire însă cei de acolo au continuat a-ţi trimete fetele la
şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir înainte
de a avea la Şcoala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.
A urmat o epocă de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de această
mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapărat, pe
nesimţite, la rana cea adevărată şi la durerea cea mare.
Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost această
zgomotoasă imitare superficială a socialismului străin, ci adânca dezvoltare organică, care
a ieşit la vremea sa şi în faţă, şi tinde a-l înlocui cu totul.
Cred că am dovedit-o.
(Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia "Neamul românesc",
1918.)

Despre Basarabia

Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici


un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim
desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută
din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului
Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi
de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.
Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o
definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă
felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească
această bucată de vieaţă românească. Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei
ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o "oblastie" cu un caracter
naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la
monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai
strânsă.
Ţara Românească a Moldovei - căci acesta este numele cel mai vechi al domniei
care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova, - s-a alcătuit departe de malul Prutului, în
colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe
valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc,
venind încă din vremea tatarilor şi locuit la început de lucrătorii saşi de la minele ce nu mai
există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare,
Baia de Cris, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei,
iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea
Moldovei. Prin sărituri răpezi de ostaşi această domnie moldovenească, strâns legată de
râu, a ajuns înaintea largii ape a Siretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Siret şi,
înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând
prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în
jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele
mari întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la
Chilia şi Cetatea Albă.
Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acestor mari ape, a
căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o
xiii
IZVORUL NEAMULUI
întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde
a fost Ţiţina, de la Sipinţi, în legătură cu aşa-zisa Serpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la
Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se
urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei.
Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre
domnia cea veche din părţile Băii şi dintre aceste două prelungiri, dintre care una lovea
drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele
înseşi ale acestor ape.
Abia cunoaştem pe cei dintâi domni ai Moldovei, şi nu ni putem da samă de însuşirile
lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi
de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era
însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului
şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi
Nistru.
Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai
rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar
trebui, fireşte, s-o punem la loc. Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul
fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra
gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora domnii Moldovei
au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea
înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră si de
cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de
strajă înaintea tatarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice,
drept pe Nistru, ziduri care durează perfect si până acum, de la Tighinea, fără a mai
pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă,
monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte "Aspro-Kastron", era unit, pe
cealaltă faţă a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a
urmaşilor săi.
Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui domn târziu, ci una din pietrele de
temelie în clădirea solidă a domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.
Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat
din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelasi fel cari erau foarte
deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a
poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire. Nu este râu, sau, exceptând Tisa
singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două
grupe de români.
Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte si de cealaltă, având cu desăvârsire aceeaşi
înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor,
de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i
deosebeşte.
Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din
Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit,
sau dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin
colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei
mai îndepărtate Asii.
Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între
siretenii de o parte si de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta si prutenii de
pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii domni moldoveni se
întindeau pe amândouă malurile apei.
Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.
Ţinutul Iaşului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

xiv
IZVORUL NEAMULUI
Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau
legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine
călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă
neatârnată şi unde şi-a înfipt ghiara vulturul bizantin al ţarilor.
Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum
stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în
Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreste numai în margenea Vlăsiei, a
pădurii româneşti din Ilfov şi Vlasca.
Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul
de cealaltă parte.
Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu
noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de sus decât în
părţile Basarabiei de mijloc, întru toate asemenea cu Moldova, şi în părţile de jos, care au
avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după
cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.
Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor
din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi
primejdiile au fost aceleaşi. Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci
totdeauna hoarda tătărască a pătruns până la Siret şi chiar dincolo de această apă, când
n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind
Maramurăşul şi părţile vecine.
Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedeslipite şi fără
nici un motiv de deslipire de aceleaşi hotare.
Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă
în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se ţării de
Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic
nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe
latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.
Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul
Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre
Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan
care, lovindu-se de dârza împotrivire a unui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit
niciodată. Iar, când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult
decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a
refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă.
Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită, - aceasta nu se
bagă de seamă -; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra
amânduror ţărilor româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătură cu elementele slave din
Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.
Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.
Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primito
numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova
întreagă, sau măcar Moldova până la Siret. Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru
n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază
pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror
principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.
Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta ţările românesti, care s-a ivit ultima oară,
ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul războiului celui mare, când un Sturmer, înţeles cu
germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la
Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens
pentru Rusia.

xv
IZVORUL NEAMULUI
Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveste coborârea la Marea
Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveste o înaintare asupra gurilor Dunării,
spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi
care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei, - pe când la tratatul din Paris era
vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei, - s-a îngrijit, prin
canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.
Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente
istorice si argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai nostri, pentru a se folosi de
dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.
10 aprilie, 1937

xvi
Romanimea dupa caderea comunismului
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

I.1.Vlahii
„Dacă doreşti să înţelegi ceva, urmăreşte
cum a luat naştere şi cum s-a dezvoltat”
Aristotel

Vlahii (sau valahii), sunt populaţiile romanizate din Europa Centrală şi Răsăriteană:
românii, aromânii, istroromânii şi meglenoromânii, dar de la crearea statului modern
român, acest termen este folosit de obicei pentru a-i desemna pe românii (în sensul larg al
cuvântului) care locuiesc la sud de Dunăre (excepţie fac românii din Dobrogea).Ei sunt
descendenţii coloniştilor romani sau a populaţiei locale romanizate dacice, tracice şi iliri.
Valahii din Moravia şi vlahii din Croaţia (unde vlah înseamnă şi sârb ortodox pe
teritoriul croat) sunt românii slavizaţi (excepţie fac în Croaţia istroromânii care nu au fost
slavizaţi). Regimul comunist din Serbia şi din Bulgaria a folosit cuvântul "vlah" pentru a
crea impresia că românii de acolo sunt o naţiune diferită de românii din România. Această
strategie de deznaţionalizare a românilor a fost întâlnită şi în Basarabia, unde s-a
implementat ideea că românii de acolo, numiţi "moldovani" sunt diferiţi de moldovenii de
peste Prut şi în consecinţă, nu ar aparţine naţiunii române.
Etimologie
Vlahii sunt urmaşii tracilor. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuţ ca minorităti
naţionale în Grecia, Bulgaria şi Albania, unde sunt lipsiţi de dreptul la educaţie în limba
maternă şi sunt supuşi unui proces de asimilare forţată.
Dacii şi vecinii lor-Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6 : ...dacii locuiesc pe ambele
maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu-lângǎ ţara tribalilor - ţin cu plata
birurilor de Moesia şi se numesc moeşi, afară de cei asezaţi foarte aproape de tribali. Cei
de dincolo poartă numele de daci, fie ca sunt geţi, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care
locuiau odinioarǎ în Rhodope.
Răscoala Asǎneştilor din 1185- relatarea lui Niketas Choniates: Împăratul Isaac
Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii
vistieriei, îi aduna fără cruţare din propriile ţinuturi; şi a jecmănit, din meschinărie, şi alte
oraşe din părţile Anchialosului, pe furiş, dar mai ales şi i-a făcut sieşi şi romeilor duşmani
pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se
cheamă vlahi. Aceştia, încredinţaţi de inaccesibilitatea ţinutului în care locuiau şi bizuindu-
se pe fortăreţele lor, care sunt şi foarte numeroase şi ridicate pe stânci abrupte, s-au
sumeţit şi altădată împotriva romeilor [...]După ce misienii au început să acţioneze făţiş ca
nişte răzvrătiţi [...] La început vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi
de Petru şi Asan [...]
Originea numelui este germanică: aceiaşi origine duce la cuvintele "welsh" şi "valloon"
în alte părţi ale Europei. Popoarele slave au folosit iniţial numele de valahi în general în
legătură cu toate popoarele romanice. Mai târziu, înţelesul cuvântului s-a schimbat. De
exemplu, Italia în limba poloneză este numită Włochy. Termenul a fost la început un
exonim, în timp ce vlahii foloseau diferite cuvinte derivate din romanus pentru a se numi
pe ei înşişi: rumâni, rumâri, armâni, arumâni, etc.
Populaţiile vecine cu care aromânii au venit in contact folosesc, de obicei, pentru a-i
denumi, termenul generic de Vlahi, dar în două variante: Belivlasi (,,români albi), denumire
intrebuinţată de bulgari (care îi contrapun astfel românilor care traiesc in nordul Dunarii -
Caravlasi sau Cerni-vlasi, adică români negri) şi Kutzovlahi, denumire uzitată de către

3
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
greci, despre a carei semnificaţie şi origine există mai multe ipoteze. Vom aminti trei dintre
acestea:
a.) pentru cei mai mulţi dintre cercetători, ar fi vorba despre o denumire peiorativă -
români şchiopi, denumire care poate fi regasită şi in operele cronicarilor Miron Costin,
Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino.;
b.) ,,kutzo deriva din turcescul ,,kucuk (=,,mic), apelativul fiind folosit pentru a-i
desemna initial pe locuitorii ,,Micii Vlahii, in opozitie cu ,,Marii Vlahi (locuitorii Vlahiei Mari,
adică Tesalia secolelor al XII-lea si al XIII-lea);
c.) P.S. Nasturel propune recent etimonul turcesc ,,koc (=,,berbec), deoarece era vorba
despre o populaţie formată în general din păstori nomazi. Un etimon satisfăcător, cel puţin
din punct de vedere semantic.
Astfel, in limbile balcanice, cuvântul Vlah devine sinonim cu cel de păstor nomad, dar
este interesant de observat cum s-a trecut de la sensul originar al cuvântului la sensul
etnic (după cum arată Matilda Caragiu-Marioteanu şi Theodor Capidan).

 Ungro-Valahia, mai târziu Valahia ("Ţara Românească") – între Carpaţii


Meridionali şi Dunăre
o Vlaşca - în sudul Munteniei
o Valahia Mică ("Oltenia") – la vest de râul Olt
o Valahia Mare ("Muntenia") - la est de râul Olt
 Moldo-Valahia ("Moldova") – între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru
 Vlahia de Sus – în Epir
o Moscopole
 Vlahia Mare ("Megale Vlachia") – în Tesalia
 Vlahia Mică – în Etolia, Acarnania, Dorida, Locrida
 Valahia Veche ("Stara Vlaška") – în sud-vestul Serbiei
 Valahia Albă – în Moesia
 Valahia Neagră ("Morlachia") - în Dalmaţia şi sudul Bosniei.
 Valahia Sirmium – pe râul Sava
 Valahia Moraviană ("Valašský") – în Munţii Beskidy din nord-estul Cehiei

Oamenii
Românii (Cunoscuţi de asemenea şi ca Daco-Români, vorbind limba română) trăiesc
în:
 România – 20,5 milioane,
 Republica Moldova – 2,8 milioane.
Ca minorităte naţională trăiesc în:
Ucraina – 409.000 – în sudul Basarabiei, în nordul Bucovinei şi în
Maramureşul de nord.
 Serbia – 75.000 (30.000 în Voievodina, dar cea mai importantă comunitate
este cea a vlahilor din Timoc şi Morava, lipsită de cele mai elementare drepturi
naţionale. Numărul acestor români este estimat la aproximativ 250.000 persoane),
 Bulgaria - mai ales în Timocul de est şi în lunca Dunării.
 Ungaria – 10.000
Aromânii (vorbind limba armânească) trăiesc ca minorite naţională în:

4
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
 Grecia – mai ales în Munţii Pind,
o Notă: guvernul Greciei nu recunoaşte nici o diviziune etnică, aşa ca
nu exista nici o statistică exactă
 Republica Macedonia – 9.695 (0.5% din totalul populaţiei),
 Albania – între 10.000 şi 40.000,
 România – aproximativ 27.000 (recensământ 2002), în relitate peste
100.000, în special în Dobrogea,
 Bulgaria
Meglenoromânii (vorbind limba meglenoromână) trăiesc în nordul Greciei (aproximativ
3000) şi Macedonia (aproximativ 2000).
Istroromânii (vorbind limba istroromână) trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi,
numărând aproximativ 1.000 - 1.500 de oameni.
Cultura
La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şi vlahii sudici
(armânii) au fost rupte până în secolul al X-lea şi de atunci au fost influenţe culturale
diferite:
 Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de
germani (mai ales în Transilvania). În secolul al XIX-lea a apărut o importantă
deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu
Franţa.
 Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, mai târziu a fost
influenţată de culturile bizantină şi greacă.
Religia
Religia vlahilor este predominant creştin ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde sunt
catolici şi protestanţi (în Transilvania), iar unii sunt musulmani (foşti convertiţi din Grecia,
trăind în Turcia de la schimbul de populaţie din 1923).

I.2.Evul mediu
În condiţii favorabile pe plan internaţional, fără de amestecul ungar şi ameninţarea
tătarilor, în secolul XIV au luat naştere la sud şi est de Carpaţi, statele româneşti de sine
stătătoare, Valahia Maior (Muntenia) şi Valahia Minor (Moldova). Acest lucru a deschis
calea unei vieţi politice a provinciilor româneşti, care va fi ilustrată de-a lungul istoriei prin
mari valori create într-una sau într-alta dintre acestea şi unei afirmări internaţionale.
Deplasarile permanente ale populaţiei dintr-o provincie într-alta, migrările dintr-o parte
într-alta determinate de condiţii socio-politice, precum şi legăturile economice, politice şi
culturale puternice, au înlesnit existenţa unităţii etnice româneşti, au făcut ca românii din
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova să aibă tot mai acut conştiinţa faptului că
alcătuiesc un singur popor, cu origine comună şi trăsături etnice şi spirituale identice.
Ameninţările din afară, care nu mai conteneau, au facut ca din zorii vieţii statale domnitorii
români să ducă o politică ce se credea că poate asigura o stabilitate statului ce evolua, că
poate întări legăturile şi poate conduce treptat la unirea ţărilor româneşti într-un singur stat
unitar şi independent.
Începând cu secolul XIV mulţi conducători politici au inceput să-şi dea seama că
apărarea ţărilor româneşti se putea face doar prin alianţe solide. Schimbarea orientării
5
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
politice a uneia dintre acestea putea influenţa şi chiar modifica politica celorlalte două ţări.
Acţiunile întreprinse de Mircea cel Batrân în Moldova, Alexandru cel Bun in Muntenia,
Iancu de Hunedoara atât în Transilvania cât şi în Moldova, cele întreprinse de Ştefan cel
Mare, şi cele întreprinse de Ioan Voda cel Cumplit în Muntenia, de Mihai Viteazul în
Transilvania şi Moldova, au avut acelaşi ţel: asigurarea cooperarii militare a ţărilor surori
prin impunerea ca domnitori a unor aliaţi fideli. Acest lucru a avut urmări importante în
ceea ce priveşte crearea statului unitar, dat fiind elementul etnic comun al românilor.
Cu cât ameninţarea din afară era mai mare cu atât eforturile de unire deveneau mai
puternice.
Alianţele politice şi militare ale Ţărilor Române din secolele XIV şi XV au dus către
mijlocul secolului al XV-lea la o reala unire a forţelor, şi au dat naştere până în secolul XVI-
lea ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unică a întregului spaţiu
românesc. Mihai Viteazul a fost acela care a reuşit sî facî aceasta idee viabilă, chiar dacă
pentru scurt timp, dând un scop precis celor care l-au urmat. Sub domnia sa cele trei ţări
româneşti s-au unit, el intitulându-se: "domn al Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei".
Faptele politice intreprinse de Mihai Viteazul s-au dovedit a avea o importanţă majoră.
Ele au trezit conştiinţa românească şi au lăsat urme durabile; ele au îdemnat generaţiile ce
i-au succedat să creeze un stat unitar şi independent, iar eroul de la Calugareni s-a
transformat în simbol al unităţii naţionale.
Poporul român a folosit răstimpurile de pace pentru a-şi dezvolta cultura; acest lucru i-a
dat tăria de a-şi afirma dreptul la existenţă. După ce statele slave sud-dunărene şi Bizanţul
au căzut sub dominaţia otomană, şi până la ridicarea Rusiei, Ţările Române au fost în
avangarda apărării creştinătăţii ortodoxe , fiind un scut al Bisericii Răsăritene şi al tradiţiilor
acesteia. Învăţaţii greci şi slavi care au trăit in Ţările Române au dus o activitate susţinută
de promovare a literaturii bisericeşti. Ajutaţi fiind de domnitorii români si de familiile
nobililor români, aceştia au tipărit carţi bisericeşti, care au pătruns în partea de sud a
spaţiului dunărean, şi au contribuit prin credinţa lor proprie la conştiinţa naţionalităţii.
Ţările Române au dus mai departe tradiţia culturală a Imperiului Bizantin. Unii dintre
domnitorii români au fost conştienţi de aceasta misiune şi au acţionat ca atare. Neagoe
Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu s-au considerat succesori
de drept ai tradiţiei bizantine. În această postură, ei şi-au asumat rolul de protectori ai
Bisericii Ortodoxe şi de continuatori ai faptelor împăraţilor Bizanţului. Întreaga lor domnie a
fost nutrită de acest gând; toate faptele lor au fost rezultatul acestei conştiinţe. Ei au
întrodus la curţile domneşti splendoarea şi ceremonialul din anturajul împăraţilor
Bizanţului. Din primele momente de existenţă ale statului român, cancelariile timpului şi-au
luat ca model Bizanţul.
Operele de artă româneşti - picturile şi arhitectura medievale - sunt pline de
originalitate. Arta românească s-a dezvoltat atât graţie tradiţiei cât şi prin cunoaşterea artei
ţărilor vecine; aceasta a îmbinat în mod fericit elemente ale tradiţiei locale cu cele datorate
Bizanţului, slavilor din sud şi Europei occidentale. Vastele relaţii economice, politice şi
culturale dintre Ţările Române şi celelalte state au favorizat răspândirea culturii medievale
româneşti în străinătate, şi au permis să participe activ la dezvoltarea culturii europene.
O nouă situaţie internaţională se configurează în sud-estul Europei la finele secolului al
XVII-lea, odată cu slăbirea treptată a Imperiului Otoman şi sporirea puterii Imperiului Rus
şi a Imperiului Austriac. Poarta Otomană, în vederea încetinirii procesului de eliberare a
Ţărilor Române, dată fiind cucerirea de către Imperiul Austriac a Transilvaniei, Banatului
şi, temporar, a Olteniei, a instaurat regimul fanariot, sperând că prin aceasta să-şi
păstreze dominaţia asupra Munteniei şi Moldovei. Regimul fanariot nu a însemnat doar o
încercare de a reduce dreptul la autonomie al Principatelor din sud-estul Carpaţilor, dar şi

6
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
o politică reformatoare, cel puţin sub unii dintre domnii fanarioţi, o politică de adaptare a
societăţii româneşti la noile condiţii şi de dezvoltare a culturii neoelenistice, deopotrivă cu
mişcarea culturală românească. În Transilvania şi Banat au apărut şanse de progres, chiar
dacă stăpânirea habsburgică era acolo.
Dezintegrarea structurilor feudale de pe întreg teritoriul României, începută de pe la
jumătatea secolului al XVIII-lea, a adus cu sine o şi mai evidentă dezvoltare a relaţiilor de
producţie capitaliste şi apariţia naţiunii române moderne, afirmarea conştiinţei şi idealurilor
naţionale. În plan cultural, Şcoala Ardeleană a fost aceea care a trezit conştiinţele prin
glorificarea trecutului şi prefigurarea unui viitor prosper nu numai în Transilvania ci pentru
toţi românii. În plus, marea răscoală a ţăranilor transilvăneni din 1784, şi în special
revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, nu au reprezentat episoade
sporadice, ci momente marcante de istorie naţională, fundamentul dezvoltării istorice, care
au condus la prăbuşirea feudalismului şi crearea statului modern român.
Secolul XIX a înregistrat apusul epocii fanariote şi începutul unui proces ireversibil de
modernizare. Secolul XX-lea a arătat că poporul român poate fi delimitat într-un singur
stat. Dar, totuşi, până la urma Marile Puteri decid soarta celor mai mici.

De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor


de Miron Costin
Capul al şaselea - De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului,
de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, carei să află şi acmu la prostime pe supt
munte, lăcuitorii ce suntu şi de lége creştinească, de unde au luat
Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor suntŭ, numile care au şi în de sine şi
la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un
nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpânitoare, alte nume suntŭ di
pre locuri, de unde suntŭ începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum
vedem neamul nemţescŭ suptŭ acéste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani
şi aşa le zic istoriile céle vechi şi turcii; al doilea nume: gherman, adecă doi fraţi, latinéşte
ghermanus; o seamă de istorici le zicŭ tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicu
tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léşii, moscalii, noi zicem némţi. Mai apoi alte numere
despărţite ca crăngile dintr-un copaciŭ: şvedzii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi
alte ţări mai mărunte, totŭ din rădăcina cea véche a alamanilor crăngi şi părţi suntŭ.
Aşa hişpanii; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam suntŭ; franţozii, galii tot un
neam suntŭ. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic:
otomani, osmanlâi. Moscalii, ruşii, bolgarii, sârbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii, polaţii totŭ
un neam slovenescŭ suntŭ, fără alte numere ce suntŭ la streini. Că întăi acestui neam
grecii le-au zis savromatis, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopârlă. Tătarii,
tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile suptŭ multe
numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară saşii: dachii, saţii, goţii, masagheţii.
Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul
numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din
Ardeal.
Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai
direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor
de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în
munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai
bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi
românii cei din Ardeal.

7
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai
poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre
Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat
ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor
vlahos. Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul
aceştii ţări de Dragoşu-vodă. Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt,
olteani, că léşii aşa le zic, molteani.
Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu
vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ
nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem
acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă
râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel
vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi
alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi
noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân,
cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor
şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.
Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji
valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la ruşi tot aşa voloşin şi de la unguri olah;
acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a
Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ
în aceste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului,
precum scriu unii, basne suntŭ.
Şi aşa dovedindŭ numele neamului acestuia, cum vezi din istorici mari şi mărturiia
ţărâlor înprejur, ne trage rândul a pomeni de portul. Care acum portul stătătoriŭ ca numele
şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea
hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea
ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la acéste părţi de lume, unde trăéscŭ moscalii,
rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frigŭ. Şi măcară şi la noi
pre aicea ce ierni suntŭ, Ţara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni,
cum suntŭ la nŭoi toamnile, şi mare darŭ au acéle ţări a Italiei, cât şi vara năduşăli nu
suntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu,
la iunie. Le-au căutatŭ dară acestora oameni mutaţi pre acéste locuri a-şi schimba portul
hainelor după vrémea acestor locuri.
Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumânilor iscusitul istoric Lavrentie
Topeltin din Mediiaşi, cuvintele lui ţi le izvodescŭ: Rumânii de Ardeal, ai noştri, poartă o
haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţătură portului de
vacurile céle de demult, care au ţinut părţile acéstea de la septentrion, adecă părţile carile
suntŭ aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperitŭ, care feliŭ de haine pomenéşte un
dascal anume Marţialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: Îţi trimitem
endromida, vechiŭ portŭ, nu mândru, iar bun de luna lui dichemvrie. Şlice au de pâslă, pe
limba noastră deţască cuglă (eu socotesc cu chivere, care am apucatŭ eu şi la boieri
aicea). Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintele
a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfon-sŭ şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris
cărţi de porturile céle vechi limbilor: Féliul încălţămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă,
de fiéştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lână încalţă şi apoi piielea acéia
leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Şi
acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acestŭ fél de
încălţăminte a slujitorilor oşténi era la râmléni. Numai atâta osebire vedem, pe cum cetim
în istoriile céle vechi, că oşténii Râmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu
piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia; în opinci numai cât, ţine piciorul la călcăi lega.

8
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Acéstea suntŭ cuvintile acelui istoric, din cuvântŭ în cuvântŭ. La noi de necinste ieste
acést fél de încălţăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la râmléni şi de vitejie
portŭ. Vedem acum la cerchezi că acest, fél de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin.
Aicé ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal şi mai
nainte de dânsul Istratie logofătul.Precum s-au arătat de portul şi încălţămintele opincilor
din historicul Topeltin şi iarăşi dintr-însul să arată, de care aşea dzice: Mă mirŭ cum de
doo feluri de tunsuri au luat ardelenii noştri de la râmléni, carii o ţin o samă şi pănă
astădzi: un fel de tunsură mai adâncŭ la tunsură, pe lângă peliţă aproape, alt fel mai
departe de peliţă prin peptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de pieliţă noi dachii o
numim schieren, iar acesta mai depărtat de peliţă o numim coluen. Şi tot Topeltin dzice:
Râmlenilor le placea a rade şi în chipul ceatleului acoperiè cărunteţile sale şi pricină da că
la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul totŭ slobod de sudori şi în răcoreală la
ostenele. Vede-se dară că ieste vechiŭ obiceiŭ tunsura aceasta, care şi pănă astădzi se
vede la o samă de lăcuitorii a ţărâi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la râmléni aceasta,
sămnŭ slujitorescŭ, că în chipul cetlăului îşi învăluia capul slujitorii Râmului cu taftă
supţire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus
pomeniţi, Simion Dascalul şi Istrate logofătul şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au
scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fostŭ sămnŭ tălhărescŭ, cu carei însamnă
râmlenii cei de rău făcători.
Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de
care pomenim. Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste
locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi
Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi
aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau
mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi. Şi dzice
precum şi un historicŭ ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor
mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu
a italiianilor.
Şi cu vréme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii,
aşè şi graiul romanilor pre aceste locuri cu îndelungată vréme şi răsipă lăcuitorilor, romanii
de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor, să mutase aceştia de aicè la
Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecândŭ munţii, ş-au stremutat,
şi graiul. Că unde dzice lătinéşte: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu,
aşijderea, unde ţelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice
unili cuvinte nu suntŭ să nu fie protivnice cu lătinéşte, sau la început, sau la mijloc sau la
fârşit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altete ca acestea: vinum-
vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit.
Şi aşè cum amu dzis, cu vrémea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu
slovenescŭ, daţescŭ şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste
cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa
descălecătură de Dragoş-vodă aicè în ţară şi la munténi Negrul-vodă.
Cătră acestea adaogim rândul aicè obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s
vechi ţinute aicè într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar
pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă
împăratului Avgustŭ cum vechiŭ obicei au fostŭ ca nărodul giurând pre piedzii cei buni sau
nărocirea împăratului, să bè la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre
largŭ la Pliniie. Acestŭ obiceiŭ şi la némţi şi la unguri, la ardeléni, vechii romani şi la noi pe
urmă, de pomenesc la mese sănătăţile domnilor cu păhare pline de băuturi, aşè şi a
priietinilor. La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aicè la noi şi la muntèni
şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechiŭ obiceiŭ, că dzice Topeltin: În Ardeal

9
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
dachilor, obiceiŭ cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărgŭ înaintea boierilor
cântăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor mérge
unde şi cel mortŭ, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechiŭ obiceiŭ şi la
râmleni; le dzicé trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiséşte Ovidius: Cantabat moestis tibia
funeribus adecă: Cânta trâmbiţă de jelea astrucării. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni
să făcè, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste.
Şi iar tot acel Topeltin dzice: Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor
rudenii cu bocet nespus mărgŭ după ose, cu plânsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprindŭ
osăle şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plângŭ. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa
romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la osă, precum aceastaş şi
aici în ţară să face şi pănă astădzi şi cu alăute. Şi acestea le-am arătat ca şi dintru acéştea
să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieşit de la Râmŭ.

I.3.Istoria Moldovei

În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova, vine de la
râul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului voievodat. Există
mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. Potrivit cronicilor numele râului ar veni
de la Molda căţeluşa voievodului Dragoş. Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C.
Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid. O altă teorie susţine că
numele său derivă de la cuvintele din limba dacică (nescrisă pâna in prezent) molta (adica,
"multum" din latina) şi dava (cetate), sau "aqua" (acva-ava-apa - apeDUCT. De la care
vine numele de MU DAVA (vezi "Moldova" veche şi nouă de la Dunăre).
Potrivit Enciclopediei Cugetarea sub denumirea de Moldova este cunoscută şi de
străini, care au mai numit-o şi Bogdania, după numele voievodului Bogdan I Întemeietorul
şi chiar Ruso-Vlahia, prin analogie cu Ungro-Vlahia, Muntenia. De asemenea, Muntenia
mai era numită şi Valahia Maior, iar Moldova, Valahia Minor. În Evul Mediu, Moldova era
împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, la care se adaugă şi Basarabia veche (Bugiacul
turcesc), ce se crede că a aparţinut iniţial Munteniei. Scaunul ţării a fost pe rând la Baia şi
Siret (sec. 14), Suceava (sec. 15) şi Iaşi (din sec. 16).
Istoria timpurie
Originile latine ale Moldovei se trag din perioada de ocupaţie romană a Daciei şi
litoralului Pontic pâna la Olbia (în zilele noastre România, Bulgaria si Ucraina de sud-vest
pe care s-a format o nouă cultură prin romanizarea de către coloniştii romani a populaţiei
locale. După ce Imperiul Roman s-a retras de pe o parte din teritoriu, iar trupele sale au
părăsit regiunea în 271 d.Hr., o multime de popoare migratoare au trecut prin această
regiune, ca: hunii, goţii, slavii. În secolul XIII, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă
şi a creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona
Neamţului (Baia sau Můlda) din cauza deselor invazii tătare. În urma acţiunii voievodului

10
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Dragoş, venit din Maramureş, regiunea a intrat sub influenţa ungurească, până ce a venit
Bogdan I în 1359- 1363, tot din Maramureş, şi i-a înlaturat pe urmaşii lui Dragoş.
Istoria medievală
Moldova în cea mai mare întindere a ei (sec. XV), era cuprinsă între: Munţii Carpaţi
(hotarul cu Transilvania), Nistru (la nord şi est), Marea Neagră, Dunăre, Siret şi Milcov
(hotarul cu Muntenia sau Ţara Rumânească de mai târziu). Pe vremea lui Bogdan I,
Moldova nu depăşea ţinutul dintre râurile Moldova şi Siret. Urmaşii săi şi-au întins
stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel încât Roman I, se putea intitula „Domn de la
munte până la mare”. Alexandru cel Bun a stăpânit ţara întreagă, cu excepţia sudului
Basarabiei de la Dunăre cu Chilia şi partea de dincolo de Trotuş, dar şi a Ţinutul Putnei,
pe care le va lua Ştefan cel Mare de la regatul Ungar si Muntenia.Sub Ştefan cel Mare,
nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş din Muntenia, Moldova a ajuns
la întinderea şi puterea ei maximă. Cel mai cunoscut domnitor moldovean, Ştefan cel
Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat împotriva invaziilor turceşti,
Regatelor ungar si polonez, ca şi celor tătare. Ştefan a luptat în 36 de bătălii majore,
terminând doar două, nedecis (Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara
cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în
propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie). La sfârşitul
domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură. Urmându-i domni mai slabi, ce s-au
aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit. În aceste
condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al
Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul
Otoman şi mai apoi intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane,
Moldova a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti, şi ruseşti. Dintre domnii
care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.

Petru Rareş, Bogdan al III-lea şi Ştefan cel Mare — frescă de la Mănăstirea Dobrovăţ

Expansiunea rusească
În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile
deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria către Imperiul Rus. Prin extindere,
Basarabia (numită aşa după numele domnitorului Basarab I) a fost anexată şi mai târziu
înglobată în Imperiul Rus, după războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti
din 1812. După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris
stipula ca Moldova (şi Valahia) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri
străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarbiei către Moldova, adică a
regiunilor Ismail, Bolgrad, şi Cahul. În 1859 Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara
Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui
Alexandru Ioan Cuza, punând astfel cărămida de temelie a statului modern România. Prin
Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul
Basarabiei către Imperiul Rus.
11
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Marea Unire
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul
Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului
război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaţionale a
principiului autodeterminării naţionalităţilor.

Al doilea Război Mondial


În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după
ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia,Bucovina de
nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică
parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS
Ucraineane.
Prin Dictatul (Arbitrajul) de la Viena, Romania acceptă în august 1940 să cedeze
Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-
italiene. De asemenea, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat Bulgariei. Pentru a
recupera teritoriile ocupate de URSS, România a intrat în cel de-al doilea război mondial
de partea Puterilor Centrale în iunie 1941.
În timpul celui de-al doilea război mondial, se reuşeşte eliberarea Basarabiei care a
fost făcută de Ion Antonescu, când a dat celebrul îndemn "Ostaşi, Vă ordon, treceţi
Prutul!", însă a durat numai trei ani, deoarece la 23 august 1944 armata sovietică a
ocupat-o pentru a patra oară.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor
istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de
partea Aliaţilor. România a luptat greu în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria şi
Cehoslovacia.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvania a revenit României,
dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au fost
pierdute. RSS Moldova a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica
Moldova.
Cronologie
 Oraşe atestate documentar pe teritoriul viitorului stat Moldova: 940/965 - Cetatea
Albă (Maurocastro), 1174 - Bârlad, 1241 - Baia, cca. 1274 - Chilia, 1310 - Hotin,
1340 - Siret.
 1164 - Nicetas Choniates scrie în cronica bizantină despre locuitorii de "la hotarele
Galiţiei".
 1241 - Năvălesc tătarii între Carpaţi şi Nistru.
 1300 - O pecete cu inscripţia "civitas Moldavia" (în limba latină) atestă existenţa
oraşului Baia.
 1310 - Sunt cunoscute aşezările Ţeţina (la vest de Cernăuţi) şi Hotin (sediu
episcopal catolic).
 1325 - Românii moldoveni de pe teritoriul viitorului stat Moldova luptă alături de
poloni, ruteni, şi lituanieni împotriva margravului de Brandenburg.
 1326 - O oaste de "walachi" îl ajută pe regele Wladislav Lokietek.
 1343 - Voievodul maramureşean Dragoş, trimis de regele ungur îi bate pe tătari şi-i
alungă peste Nistru.

12
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
 1345 - Sunt atestate documentar mănăstirile franciscane de la Baia, Siret şi
Cosmin.
 1350 - La Botoşani colonia de armeni de aici îşi construieşte prima biserică.
 1352/1353 - Regele Ludovic organizează o nouă provincie numită Moldova în
fruntea căreia este desemnat românul Dragoş.
 1359 - Are loc descălecatul lui Bogdan I şi întemeierea Moldovei ca stat
independent
 cca. 1391 - Urcă pe tron Roman I, pe care hrisoavele îl numesc voievod al Moldovei
de la munţi şi până la mare.
 1420 - În timpul lui Alexandru cel Bun are loc prima luptă a moldovenilor cu turcii
care atacă fără succes Cetatea Albă.
 Din secolul al XV-lea, Moldova este împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos la care
se adaugă Bugeacul turcesc (Basarabia veche)
 1467 - Ştefan cel Mare zdrobeşte la Baia oastea ungară condusă de Matei Corvin.
 1475 - La Vaslui Ştefan cel Mare şi Sfânt spulberă oastea de 120 000 de soldaţi a
lui Soliman.
 1484 - Turcii iau Cetatea Albă şi Chilia.
 1497 - Regele polon Ioan Albert este înfrânt de Ştefan cel Mare şi Sfânt în Codrii
Cozminului.
 1538 - Turcii iau Bugeacul cu Tighina.
 1574 - Ioan Vodă cel Viteaz este trădat de boieri şi ucis cu cruzime de turci.
 1600 - Mihai Viteazul devine şi domnitor al Moldovei şi realizează unirea celor trei
ţări române.

Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Românesti(1593-1601), al Transilvaniei(1599-1600)


şi al Moldovei(1600). La sfârşitul anului 1594 a ridicat steagul luptei antiotomane la
Bucureşti. I-a invins pe turci care au incheiat pace cu domnitorul. Insă pentru a păstra
libertatea atât de greu cucerită nu se intrevedea decât o singură solutie, unirea tuturor
fortelor româneşti sub o singură conducere. Dar noul principe al Transilvaniei (Andrei
Bathory) şi domnul Moldovei (Ieremia Movilă) se aliaseră cu turcii, respectiv cu polonii. În
aceste condiţii, Mihai Viteazul a hotărât să-i inlature şi să preia conducerea celor două ţări
române.

In 1600 Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea tuturor românilor sub
conducerea unui singur domnitor. Această unire i-a neliniştit pe otomani, habsburgi şi
poloni care in 1601 au pus la cale asasinarea domnitorului.

13
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

 1711 - Poarta otomană instaurează domniile fanariote, iar ca prim domnitor este
numit Nicolae Mavrocordat.
 1713 - Hotinul devine raia turcească.
 1775 - Austria ia nordul Moldovei pe care îl numeşte Bucovina.
 1812 - Rusia ia partea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, pe care tot ruşii o
numesc Basarabia.
 1821 - Are loc Eteria lui Alexandru Ipsilanti.
 1822 - Se restabilesc domniile pământene prin numirea lui Ioniţă Sandu Sturdza.
 1848 - Revoluţia din Moldova are un caracter petiţionar.
 1856 - Moldova primeşte înapoi de la ruşi trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul -
Bolgrad - Ismail dar sunt luate din nou de Rusia în 1878.
 1859 - Cele două Principate Române se unesc sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza.

I.4.Basarabia

Stema Basarabiei
Basarabia (ucraineană Бесарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă
Besarabya) este denumirea dată teritoriului Voievodatului Moldovei situat între Prut şi
Nistru. Numele de Basarabaia i-a fost atribuit provinciei de către Imperiul Rus, care a
anexat terioriul în 1812, după ce i-a fost cedat de Imperiul Otoman prin Tratatul de la
Bucureşti din 1812, care punea capăt războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Teritoriul
Basarabiei coincide parţial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud
(Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostlui judeţ Hotin), intră astăzi în
componenţa Ucrainei.
Istoricul numelui
Iniţial numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre -
Prut - Nistru, cunoscută ulterior şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al

14
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
XIV-lea de la tătari de Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia.
Mai târziu după ce a fost în componenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi
rusească. În 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care
l-a denumit abuziv Basarabia, atribuindu-i astfel numele purtat până atunci de Bugeac
(Basarabia veche) şi încercând astfel să-şi justifice actul de agresiune şi rapt teritorial.
Raptul teritorial din 1812
În urma războiului ruso-turc din 1806 - 1812, câştigat de Imperiul Ţarist, ruşii cereau
"ambele ţări româneşti". Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti
să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei
dintre Nistru şi Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile să se menţină asupra ţinutului
dintre Nistru şi Prut. Anexarea teritoriului amintit anterior a fost posibilă prin Tratatul de la
Bucureşti din 16/28 mai 1812, când primul dragoman al Porţii a trădat în schimbul unui
latifundiu şi al unui inel foarte preţios. Ulterior primul dragoman a fost executat pentru
trădare din ordinul Porţii.

Localizarea Basarabiei

Unirea de la 1918
Declanşarea revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat şi începutul prăbuşirii
ţarismului. În acest context provinciile anexate de ruşi cu forţa tind să devină autonome,
pentru ca mai apoi să se separe cu totul de puterea rusească. Astfel la Chişinău în data de
3 martie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc sub conducerea lui Vasile
Stroescu şi care avea ca obiectiv "crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării".
Prima întrunire a Sfatului Ţării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în
funcţia de preşedinte Ion Inculeţ, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreşedinte, iar
secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Ţării a proclamat oficial Republica Democrată
Moldovenească la data de 2 decembrie 1917.
Declanşarea revoluţiei bolşevice în octombrie 1917 când puterea în Rusia a fost
câştigată de comunişti a adus şi armistiţiul între ruşi şi germani, trădând astfel armata
română rămasă singură pe frontul de est fiind şi ea nevoită în cele din urmă să accepte
armistiţiul cu germanii la 9 decembrie 1917. Aflată în retragere prin Basarabia armata rusă
a început să jefuiască, să violeze şi să omoare populaţia civilă românească, fruntaşii
basarabeni fiind asasinaţi şi impuse organizaţiile comuniste. În aceste condiţii la 22
decembrie 1917, Sfatul Ţării a cerut guvernului aflat la Iaşi să trimită armata să
restabilească ordinea. Trupele conduse de generalul Broşteanu au trecut Prutul în ziua de
10 ianuarie 1918 reuşind eliberarea Chişinăului la 9-16 Ianuarie 1918 pentru ca în câteva
zile să elibereze complet Basarabia.

15
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Odată ce Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti la
24 ianuarie 1918 apar şi pretenţiile teritoriale din partea Ucrainei. Intenţiile de unire cu
România sunt exprimate prin "moţiuni de unire votate de diferite judeţe (Soroca, Bălţi)".
Unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatului Ţării la 27 martie 1918.

Raptul teritorial din 1940


Al treilea rapt teritorial asupra Basarabiei s-a produs în 1940. Ca urmare a pactului
secret Ribbentrop-Molotov din 1939 şi a ultimaturilor transmise României de către Uniunea
Sovietică în vara lui 1940, la data de 28 iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei
(acesta nefăcând obiectul ultimatului) au fost anexate abuziv de către ruşi. În timpul
retragerii din aceste teritorii armata, administraţia, şi a populaţia civilă română au fost
supuse la umilinţe şi asasinate. Aceste acţiuni antiromâneşti au fost comise atât de
minorităţile din acele teritorii şi în special de comuniştii evrei cât şi de armata de ocupaţie
sovietică şi sunt descrise în cartea "Săptămâna Roşie" de Paul Goma.
După ce Basarabia a fost ocupată în 1940 de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei
părţi. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi era
formată din 30.000 kmp basarabeni, plus 4.100 kmp de teritoriu de peste Nistru dintr-o aşa
zisă republică autonomă moldovenească de 8.000 kmp care fusese înfiinţată tot de Stalin
în 1924 cu scopul ruperii României în bucăţi. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) şi
partea de nord a Basarabiei ce însumau 14.400 kmp, precum şi restul de 4.000 kmp din
fosta republică autonomă înfiinţată peste Nistru în 1924, au fost acordate Ucrainei.
Ocupaţia sovietică din 1940 a însemnat atât distrugerea sistemului economic cât şi al
fiinţei naţionale în Basarabia, fiind deportaţi zeci de mii de români în Siberia la dispoziţiile
date de Stalin. La 14 iulie în acelaşi an, la ordinul lui Beria familiile românilor basarabeni
au fost dezmembrate şi deportate, bărbaţii fiind trimişi în lagăre diferite de cele unde au
fost trimise femeile şi copii lor. Astfel bărbaţii au fost deportaţi în lagăre cum ar fi
Kozeliscenski (500 bărbaţi), Futilovski (300 bărbaţi), iar restul familiilor lor alcătuite din
femei şi copii în lagărele din Karaganda şi Aktiubinsk (11.000 de persoane). Aceste fapte
cutremurătoare s-au repetat şi în 1941 (înainte de începerea eliberării ordonate de
Antonescu), fiind deportaţi în regiunea Omsk, 6.000 de români basarabeni, în timp ce în
regiunea Kirovsk au fost trimişi 10.000 de români basarabeni şi lista poate continua.
Dezmembrarea familiilor a fost apilcată şi în aceste cazuri, bărbaţii find separaţi de familiile
lor.
Ar fi bine de amintit şi unele acte violente intreprinse de comunişti si susţinătorii
acestora împotriva populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina.

SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 IUNIE - 3 IULIE 1940 SAU BASARABIA ŞI EVREII

Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Prima perioadă de teroare; evacuarea: 28 Iunie – 3 Iulie 1940: „La Chişinău era
exercitată (teroarea) de către «patrulele de autoapărare», cu sediul pe strada Armenească
si dirijată de faimoasa „Rozenberg cea Roscată”, de Bubis, de Klinicikov şi de Melnic.
Avocatul Sternberg a acţionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule.
A doua perioadă: de la 3 Iulie la sfârşitul lunii August.
— Preluarea administraţiei de către functionari aduşi din Rusia;
— Inlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali» cu «truditori NKVD profesionişti»;
— Arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai
ales cei din Sfatul Ţării, care militaseră pentru unirea Basarabiei cu Romania din 1917: 5

16
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
fosti deputaţi în Sfatul Ţării (printre care: Ion Codreanu, Leanca, Secară, Catelli), un fost
senator – acuzaţi de... tradare de patrie (sovietică, se inţelege);
— foşti ofiteri în Armata Albă;
— funcţionari civili şi militari – toţi aceştia au fost transferaţi pentru mai multă
siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextând că nu mai era loc la
Chişinău...
Sărbătorirea liberării Basarabiei de sub jugul boierilor români – la Chişinău – la 6 Iulie
1940:
Statuia Regelui Ferdinand pe care evreii scriseseră lozinci profanatoare şi
antiromâneşti a fost învelită în pânză roşie şi împodobită cu portretul lui Stalin; pe
coloanele Clopotniţei Catedralei (învelite in roşu): portretele lui Stalin şi Molotov;
În tribuna oficială: N.S. Hruşciov, comisarul Mehlis, mareşalul Timoşenko (el
condusese «operaţiile militare»).
Reprezentanţi ai truditorimii localnice: fratele lui Timoşenko, ţăran analfabet din
Furmanovka, Cetatea Albă; Krâlov, primarul Chişinaului, Sviridov, responsabilul
Komsomolului.
Cordoanele Gărzii de Onoare (comandată de generalul NKVD Bodin) erau alcatuite din
trupe NKVD şi trupe SS (un batalion de SS-işti se afla in Basarabia, pentru a-i conduce în
Germania pe coloniştii germani din Sud – vezi şi mărturia lui Gr. Vindeleanu).
În această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi întrodusă radioficarea.
S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
La 2 August a fost adoptată legea de «Alcatuire a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti Unionale».
Tot atunci s-a declarat «reuniunea RSSMU cu RSSAM»(!)
Noul preşedinte al guvernului, tovarăşul Konstatinov anunţa că judetul Hotin şi Sudul
(judetele Ismail şi Cetatea Albă) nu mai fac parte din Basarabia, ci din Ucraina.
Organizare:
RSSM (U) condusă de o «comisie guvernamentală creată de către Sovietul Comisarilor
Poporului», în care intra:
– tov. Ilinski, locţiitor al preşedintelui (Konstatinov);
– tov. Sazakin – ministrul de Interne
– tov. Orlov. seful Cârmuirii Republicane (?)
– tov. Soracian, – gospodaria comunală
– tov. Melnic, pres. al sovietului oraşenesc Chişinău.
După cum se vede: nici un aborigen...
Colectivizarea s-a facut fără opozite: ţăranii erau deja terorizaţi, traumatizaţi de
brutalitatea ocupaţiei – şi au «consimţit».
S-au ridicat din biblioteci, de la particulari toate carţile tiparite cu litere «burgheze» şi au
fost arse.
Şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti.
Facultăţi la Chişinău şi Cernăuţi – de filologie-pedagogie – însă numai în ucraineană şi
rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi
politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau sa inveţe o meserie, după un
examen de limbă rusă, erau trimişi la şcoli-intemat (FUZ) în Ucraina.
La 1 Ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost înlocuit cu cel chirilic.
Fabricarea „limbii moldoveneşti” – din arhaisme, din rusisme, din adaptarea rusismelor
şi eliminarea neologismelor franceze – dar nu şi germane!
„Biserica” – a fost interzisă abia în faza a doua (la 1 Ianuarie 1941). Lăcaşurile au fost
prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. În «campania contra ateismului» majoritatea
zdrobitoare a comisarilor: evrei.
Închisoarea: până la 15 Februarie 1941: arestate 48.000 persoane.
Deportarea: fară judecată – «pe baza de listă»;

17
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
a) capi de familie
b) familii intregi
Pe vagoane scria «Tren cuprinzând muncitori români care au fugit din România de sub
jugul boierilor, ca să vină in raiul sovietic. Iesiţi-le în cale cu flori».
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 de
persoane.
În locul lor au fost aduşi circa 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a
Bucovinei.
Scopul: deznaţionalizarea.
În toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odesa, un tren
de marfă; în fiecare vagon (din cele 22) cate 40-60 persoane impuşcate prin pereţii de
lemn (doar acest tren a cuprins 1.000 de victime). Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi
trimişi in Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului...
«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
— până în Septembrie 1940 trimişi în URSS (din Teritoriile Ocupate: 135.000 muncitori
— în Octombrie-Noiembrie: 19.200
— în Decembrie: 27.000
— Aceştia erau «trimişi liberi».
Asasinatul individual, colectiv:
— arestaţii mai puţin periculosi erau deportaţi;
— periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se smulgeau scrisorile care
trebuiau să pară expediate din... Siberia.
— la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. În Septembrie
’41 (trei luni după liberare) au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă
comună – mâini, picioare legate;
— la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Vaitoianu: 6 cadavre (5
barbati, o femeie), mâinile legate la spate;
— la Cetatea Albă: 19 Aprilie 1941 – 19 cadavre;
— la Cernauţi: înainte de 22 Iunie 1941 au arestat «prea multi, nu-i mai puteau
transporta»; i-au legat, i-au aşezat cu faţa in jos – au trecut cu tancurile peste ei.
Orchestra simfonica a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu prin ţară.
S-a intors în 3 Iulie (1940). In gara Chişinăului toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi
lângă Orhei şi impuscaţi în Valea Morii;
După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţi 15.000 ostatici şi prizonieri
români ca represalii pentru impuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului
de la Odessa.
După o statistică sumară alcatuită de români: intre 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941 au
fost asasinate sau moarte sub tortură circa 30.000 de persoane.
În ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 de elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din
Orhei au redactat manifeste antisovietice – Dumitru Avramoglu: «Ne-am saturat de
regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolsevicii! Jos NKVD! Jos
Stalin»
Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. În frunte cu profesoara, elevii majori:
Anatolie Guma, Grigorie Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeachi, Anatolie Cotun, Onisie
Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la câte
25 de ani.
Pe ocupanţi îi impresionaseră magazinele alimentare (...). Cumpărau cantităţi enorme
de alimente. Mâncau pe loc, până li se facea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.
Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele
de aţă, zeci de metri pe panglică, ace de cusut, ace pentru masini de cusut nasturi – mai
cu seamă nasturi. În magazinele de imbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi – nu se

18
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»). Era frecvent ca rusoaicele să iasă
în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezând că sunt rochii de stradă. Au fost văzute
purtând sutien peste rochii, peste bluze.
În noaptea de 13 spre 14 Iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a
basarabenilor şi a bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai
100.000») oamenii au fost deportati in Siberia.
«Într-un sfert de oră să fiţi gata!»
De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în
fiecare vagon (de marfă).
Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari».
Au fost deportaţi şi evrei – dintre cei foarte bogaţi.
În judeţele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost desparţite familiile; în
RSSM: bărbaţii duşi separat în lagăre de muncă forţată, familiile în Siberia.
La Comrat denunţătorul-sef: Rimanov. Spre deosebire de alţi ticăloşi, el nu s-a retras
cu Armata Roşie după 22 Iunie 1941. Localnicii l-au linsat.
Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apă. NKVD-istii le aruncau prin ferestrele
zăbrelite peşte sărat, spunându-le: «Na, apă sovietică pentru bandiţi români!».
«Supravieţuitorii, când primeau Adeverinţa de reabilitare (!), constatau că data
condamnării era cu cel puţin un an ulterioară arestării. Deci fuseseră deportaţi fără decizie
juridică.
Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – intre 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941:
Serov – înalt comisar NKVD al... RSS Ucrainene;
Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSS Moldovenesti;
Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin (a fost executat odata cu Beria – ce
târziu, ce târziu!);
Nasedkin, şeful Gulag-ului pe întreaga Uniune Sovietică (în luna Mai 1941 Nasedkin
definitivase planul de deportări masive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi
Bucovina de Nord);
Borodin – prim-secretar al PCM...
Bilanţul unui (mai puţin de) an de putere sovietică:
— arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentand 12,23%
din populatie – după revenirea sovieticilor, în 1944, procentul victimelor avea să urce la
peste o treime din total.
— Foametea organizată între 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane
(vezi, pe larg in volumul Basarabia, la ed. Jurnalul Literar 2002).
— Arestările în vederea deportării din 1949: peste 11.000 de familii.
Câteva din faptele si numele unor evrei care si-au arătat „iubirea” fată de băstinasii
români, dupa 28 Iunie 1940 – am mai spus-o? – foarte bine am făcut!, am s-o repet, până
va intra bine in urechile şi in inima celor care resping- resping-resping acest adevăr istoric:
La Chisinau: din ziua de 28 Iunie 1940: Etea (Petia?) Beiner, doctorul Derevici,
avocatul (un articol de ziar bulgar il desemna ca inginer) Steinberg (Strenberg) – locuitori
ai orasului au pornit in patrulele de autoapărare, conduse de Tovarăşa cu Parul Rosu,
Rozenberg, de pe strada Armenească, sediul NKVD. Ei au fost primii care si-au
manifestat, pe străzi, bucuria de a fi fost „liberati de sub jugul mosieristilor romani”, agitând
listele negre (alcatuite de cine stie cand...) si urlând amenintarea:
«Ne-a venit nouă randul să vă ardem noi pe rugul Inchizitiei!» – dacă i-ai fi intrebat
cine/când ii arsese pe rugul Inchiziţiei (Basarabenii? Care nici nu stiau ce-i o Inchiziţie?),
ar fi pretins că insăsi intrebarea ta este, cum altfel: antisemită;
— tot ei s-au aflat in fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiaţii ce incercau sa iasă
din oraş pentru a se indrepta spre Prut – coloane alcătuite din funcţionari, profesori, elevi,
studenţi;

19
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
— la indemnul şi prin exemplul celor trei (dirijaţi de la sediu de Tovarăşa-Roşie,
Rosenberg), „populaţia paşnică indignată” – alcătuită de Evrei locali, aduşi de peste Nistru
(dar şi dintre cei venişi din timp de peste Prut – nici o greutate: atunci nimeni din România
moşieriştilor şi burgheziştilor nu avea nevoie de pasaport ca să treaca Prutul de pe malul
drept pe cel stâng) – ţineau deja pregătite: pietre, bâte, vase cu uncrop, oale de noapte,
pline. Refugiaţii români au fost bătuţi cu pietre, opăriţi, ciomăgiţi, dezbrăcaţi, scuipaţi,
stropiţi cu fecale (pe teologii şi preoţii căzuţi la pămant, femeile doar mimau sau chiar
urinau cu adevărat), apoi tarati si inchisi in subsolurile clădirilor Facultătii de Teologie,
unde NKVD-ul amenajase una dintre inchisori, specializată in, mai cu seamă, anchetarea
ostaşilor răpiţi în timpul retragerii;
Şi ce dacă am mai spus-scris? – rescriu, re-spun (de la evrei am învăţat: „Repetiţia:
mama sanătăţii”):
— aceiaşi (Beiner, Derevici, Sternberg) s-au aflat în fruntea haitelor de enkavedişti
care, în urmatoarele zile au operat mii de arestări (doar în oraşul Chişinău) – după listele
lor negre.
— La Tighina: in 28 Iunie 1940 avocatul Glinisberg a împuşcat demonstrativ, în stradă,
doi funcţionari ai Prefecturii;
— acelaşi împreună cu alţi evrei i-au tăiat limba şi urechile, în plină stradă, preotului
Motescu, apoi l-au dus în altar şi au dat foc bisericii – în foc a sfârşit şi preot şi biserică;
— La Soroca: avocaţii Fluchser (Flexer?), Pikraevski (şi ei autori de liste negre) au
împuşcat în stradă, la 28 Iunie 1940, mai mulţi funcţionari superiori, avocaţi, ofiţeri români;
La Cetatea Albă: autorii de liste-negre Zuckermann şi Burmann i-au împuşcat în stradă
pe preoţii Eusebie Popovici şi Nicador Maleski;
La Orhei şi în satele învecinate: Popăuţi, Olişcani, Isacova bande de evrei purtând
steaguri roşii şi portretul lui Stalin au terorizat localităţile numite, au ucis preoţi, strigând:
«Vrem Moldova pâna la Siret!» (Nu va fi momentul însă nu mă pot stapâni: de ce nu
strigau – că tot împuscau ei popi: « Vrem Moldova pană la... Atlantic!», deşi nici «până la
Pacific», n-ar fi stricat – să nu fi fost încă momentul?)
La Cernauţi – încă din 27 Iunie 1940 (ce precocitate!) evreii au alcatuit un comitet
popular condus de Sallo (Solo?) Brunn (Braun?), autonumit primar; împreuna cu adjunctul
Glaubach (numit de către autonumitul Brunn/Braun) au pornit în fruntea cetelor de evrei
căutători mai cu seamă de preoţi, de studenţi la Teologie, de profesori, de înalţi funcţionari
– ca să-i ucidă (ceea ce au şi făcut). Încă o dată – nu, nu e inutilă repetarea: aceste acte
de bărbărie au avut loc începând din 28 Iunie 1940, în Teritoriile revendicate de Sovietici –
dar încă necedate oficial – şi perpetuate mai cu seamă de evrei asupra Românilor
localnici.
La o eventuală obiecţie, martorul mincinos de profesie Elie Wiesel ar raspunde că asta
nu este decât un amănunt – oricum. Francezii nu ştiu istorie... (dar bineinteles că lui
Wiesel îi convine perfect analfabetismul în materie de istorie al francezilor, astfel şi poate
desfăşura mitologia unicului genocid: Holocaustul) – iar A. Spire, jurnalist la France
Culture (după ce a trudit cu drag la organul PCF L’Humanité) ar justifica injustificabilul –
cum a mai facut-o pe platoul canalului de televiziune Paris Premiere susţinând cu o
obraznicie egalată de inconştienţă (bine stăpânită...); dreptul la consideraţie (!?) al evreilor
este mult mai mare decât dreptul la viaţă şi la justiţie al africanilor!, plus necomunişti,
nesovietici şi, păcat de moarte: goi...
În Iulie 1941, după liberarea Chişinăului de bolşevici, în curtea Consulatului italian,
unde NKVD-ul işi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, în majoritate
rămase neidentificate, într-atât fuseseră mutilate (membre, capete tăiate), batjocorite
(organe sexuale in gură), arse la flacără in timpul „anchetei”, iar după moartea
anchetatului cu var viu şi cu acizi. După resturile de imbrăcăminte, s-a dedus că mărtirizaţii
fuseseră preoţi, studenţi, elevi, ceferisti (după chipie);

20
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
S-a constatat că în subsolurile Palatului mitropolitan fuseseră amenajate celule
individuale pentru „nationaliştii români”;
Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, câteva cifre:
— La data de 7 Septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor
450 persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan,
Facultătii de Teologie – multe rămase neidentificate din pricina mutilărilor
— În mai puţin de un an de ocupaţie bolsevică s-au înregistrat în afară de... lipsa celor
cca 300.000 refugiaţi în ce mai rămăsese din România) în jur de 30.000 arestaţi, din care
unii au fost impuscaţi pe loc, alţii au fost deportaţi, au murit în detenţie, au dispărut...;
— În Basarabia, pe lângă secerişul roşu al oamenilor, dintre 1940 – 1941 au fost
dinamitate, incendiate de autorităţile sovietice: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor
instituţii publice, 79 ale autorităţilor.
La aceste crime împotriva Românilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord au
participat cu zel (si eficace) foarte, prea mulţi evrei, unii numiţi de noua autoritate directori
de şcoli, de instituţii, de colhozuri, de sovhozuri etc., însă cei mai numeroşi erau voluntari
în aparatul politico-represiv: partid, Komsomol, sindicat, miliţie, NKVD.
După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în Iulie 1941, alde
Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici,
Fluchaser, Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar şi Marii Ruşi de la Popăuţi
care, pe când ucideau popi, declarau ca ei vor «Moldova pâna la Seret!», au şters-o în
furgoanele Armatei Roşii, în Kazahstan, nu au rămas, să dea seama de faptele lor, oalele
sparte le-au plătit nevinovaţilor, unii (medici, profesori, negustori, bancheri, sionişti),
victime ale bolşevicilor.
Dar chiar dacă cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit adevarului istoric, fără a
manipula cronologia – ce-ar fi? Ar fi pedepsiţi intr-un Nürnberg II (pe care îl imaginăm în
romanul Ostinato, scris în România începând din 1965) şi marii-vinovaţi-comuniăti, aflaţi
de ani buni la adăpost în Lumea Capitalistă?: în USA (unde nu sunt toleraţi criminalii
nazişti-fascişti; criminalii bolşevici, da, cu precădere „lucrătorii” din poliţiile politice
comuniste, fiice ale NKVD-ului – numai dacă sunt evrei), în Germania (ca despăgubiţi); în
Franţa ca pensionari ai Rezistenţei, deşi după război fuseseră expulzaţi cu sutele ca spioni
sovietici. După decenii de activitate în aparatele represive ale democraţiilor populare, unde
fuseseră tot răul imaginabil (mai degrabă din răzbunare oarbă şi din interes material decât
din convingere politică), au dat fuga la adăpost la capitalişti plângându-se că, în Ungaria,
în Cehoslovacia, în Polonia, în Bulgaria, în România (tovarăşii-juşti ca Perahim, Marcou,
Mirodan, Maria Bonus, Tertulian, G. Horodinca, Nina Cassian, Crohmalniceanu, Ana
Novak s.a.) fuseseră cumplit persecutaţi, în dubla lor calitate de... comunişti şi de evrei! În
„prelungirea în Orient a Occidentului”: Israel, pensionarii NKVD, KGB, komisarii poliţiilor
politice ale ţărilor sovietizate îşi petrec ultimele momente din viaţa lor dedicată triumfului
bolşevismului în toată lumea (dar nu în Israel!), în reculegere, în pace şi în „rugăciune-
mistica” – nu era un pleonasm în gura lor atunci când îi vânau, cu revoluţionara daruire, pe
nefericitii creştini din Ţările Comunismului Biruitor. Din păcate, nu.
Ceea ce nu inseamnă că cei care pot da glas indignării – să tacă. Vorba mea: «Dacă
tac mă doare şi mai tare».

Paul Goma
Suplimentul Aldine al ziarului Romania Libera, 28 Iunie 2003

Acuma putem să răspundem şi la întrebarea celora care se întreabă: - De ce


Antonescu a dus lupta şi împotriva evreilor? Am văzut mai sus, de ce. Totuşi, în război au
fost făcute multe fapte, dintre cele mai urâte, care s-au putut face împotriva omenirii.
Acestea au fost atât din partea sovieticilor, cât şi din partea naziştilor şi a aliaţilor săi. Şi
încă ceva, în fiecare neam se găseşte câte un trădător (evreii au ucis evrei, românii pe

21
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
români, ruşii pe ruşi ş.a.m.d.). Fiecare apărându-şi dreptatea şi idealurile în felul său. În
zilele noastre, nu cred că ar fi cazul să repetăm ceea ce a fost făcut, e timpul de restabilit
adevărul istoric.

Eliberarea din 1941


Eliberarea Basarabiei a fost făcută de Ion Antonescu în timpul celui de-al doilea război
mondial, când a dat celebrul îndemn "Soldaţi, Vă ordon, treceţi Prutul!", însă a durat numai
trei ani, deoarece la 23 august 1944 armata sovietică a ocupat-o pentru a patra oară.
Acţiunile antiromâneşti făcute de minorităţi şi de comuniştii evrei împotriva populaţiei civile
române în 1940, s-au repetat în momentul retragerii armatei sovietice în 1941. Ele au fost
însoţite şi de crimele făcute de administraţia sovietică. Aceste fapte abominabile sunt
descrise în cartea "Ard malurile Nistrului" de Constantin Virgil Gheorghiu.
Invazia sovietică din 1944
După invazia din 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după raptul
teritorial din 1940 când Basarabia a fost ruptă în trei părţi. Ocuparea din nou a Basarabiei,
Bucovinei şi Ţinutului Herţei a fost urmată pe timp de 50 de ani de o campanie de
distrugere a fiinţei şi spiritualităţii româneşti prin deportări masive, interzicerea alfabetului
latin, desfiinţarea bisericilor, teroare şi asasinate. Dacă în 1940 au fost deportaţi zeci de
mii de români basarabeni, deportările şi exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la
cifre de sute de mii de români basarabeni.
Epoca postsovietică
După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, fosta Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească se declară independentă la 27 august 1991 sub numele de Republica
Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută şi de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Încercările de unire cu România, iniţiate din ambele părţi, n-au dus la nici un rezultat,
clasa politică moldovenească încercând să zădărnicească orice apropiere între cele două
ţări. În momentul de faţă, limba de stat este română, potrivit Declaraţiei de independenţă.
Constituţia Republicii Moldova, în articolul său 13, numeşte limba de stat moldovenească,
iar Academia de Ştiinţe o numeşte corect română. Legea cu privire la funcţionarea limbilor,
adoptată în perioada sovietică şi menţinută în vigoare până în prezent, proclamă
identitatea linvgistică moldo-română, recunoscând că populaţia Republicii Moldova şi cea
a României vorbeşte aceeaşi limbă.

I.5.Ţara Românească

22
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Moto
Ţara aceasta drept stemă pasăre corb poartă,
Iar pe gâtul ei acum şi o cunună atârnă,
Cu adevărat al casei prea luminate şi prea bătrâne,
A casei prea viteazului neam Basarab.
("Pravila cea mică" tipărită în 1640 la mănăstirea Govora, versuri de Udrişte Năsturel -
"La prea luminata stemă a milostivilor Domni Basarab").

Harta României cu provincia istorică Ţara Românească delimitată de culoarea galbenă

Ţara Românească (Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la


sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de români, exonimele uzuale utilizate până în
epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă
geografică, corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care
constituie sudul României moderne. Până la mijlocul secolului XIX statul era numit Ţara
Rumânească (sau Ţeara Rumânească).

Istorie
Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII -
XIV. Străinii în general o denumeau Valahia (denumire de origine germanică). Mai era
numită şi Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria), pentru a nu o confunda cu Moldova
numită şi Ruso-Vlahia (adică Vlahia de lângă Rusia). În documentele latineşti era
cunoscută ca Transalpina. După numele primului domnitor Basarab I, unii o numeau
Basarabia sau Ţara Basarabească. Moldovenii o numeau Muntenia, iar turcii îi spuneau
Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak.

Valahia cca. 1390


Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte
şi Bucureşti. În anumite perioade, domnii Ţării Româneşti, au stăpânit ca teritorii primite de
la regii Ungariei: Făgăraşul, Amlaşul, Basarabia (cu garnizoana Chilia), sudul Moldovei de
mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş). Stăpânirea domnilor munteni s-a întins şi asupra
unei părţi din Dobrogea până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub Mircea
cel Bătrân (după 1406), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa.

23
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti,
maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale
locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi
est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate,
Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi cultură,
aceleaşi tradiţii, fiind însă separaţi de Carpaţi.
Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor,
menţionează că pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti existau nu mai puţin de patru
formaţiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică) :
Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Litovoi si fratelui sau Bărbat (voievod),
s-au luptat cu trupele maghiare la 1227, în urma luptei Litovoi moare, Bărbat este luat
prizonier dar se răscumpără şi se întoarce la conducere. Pe fondul stingerii dinastiei
arpadiene în Ungaria cnezatele de la sud de carpaţi se unesc.

Lupta de la Posada (Cronica pictată de la Viena)

Astfel Basarab I fiul lui Thocomerius este primul stăpânitor atestat al întregului
teriotoriu al Ţării Româneşti. Basarab I refuză să mai plătească tribut şi se confruntă cu
regele Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde
acesta zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează
fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi
Domn. Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub
numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite şi teritoriul dinspre părţile
tătăreşti de la nord de deltă.

Mircea cel Bătrân

Într-o hartă ipotetică a Rumâniei (României) din 1833, Valahia este denumită Ţeara Rumânească
După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să accepte
suzeranitatea acesteia, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui

24
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până
în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au
răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de
la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban.
Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea
expansiunii turceşti şi eliberarea de sub dominaţia lor. Pentru o perioadă scurtă de timp,
Mihai Viteazul a reuşit să unească cele trei ţări române (Unirea de la 1600).
După 1716, Imperiul Otoman a refuzat să mai accepte domnitori români şi a instituit
Regimul Fanariot, alegând domnii dintre familiile influente de greci care locuiau in cartierul
Fanar, din Constantinopol. Aceşti domnitori fanarioţi, pot fi consideraţi ca funcţionari ai
Porţii.
Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt
acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. În
1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova şi Ţara
Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

I.6.Transilvania
Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este o
provincie istorică a României, cu o bogată tradiţie statală de sine stătătoare.
Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei
şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află
judeţele Alba,Bihor Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş,
Sălaj şi Sibiu. Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni
distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată
de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, spre vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii
Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau
Transilvania voievodală (="ţara de peste pădure"), suprafaţa ei totală măsurând
aproximativ 57.000 km². A doua componentă a termenului include, într-un sens extins,
Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, adică Părţile Vestice sau Partium, care au fost
alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric intracarpatic şi au constituit
împreună Principatul Transilvaniei. Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg,
aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpaţii Orientali şi nord de Carpaţii
Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se
explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în
timpurile moderne.
Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş,
însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României.
Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă
aproximativ o treime din cea a populaţiei României.
Etimologia
Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie atestat pentru anul
1075, este un cuvânt compus din termenii "trans" (peste, dincolo) şi "silva" (pădure), care,
în traducere, ar fi echivalentul expresiei româneşti "dincolo de pădure". Există şi prezumţia
că la baza termenului ar fi stat denumirea "terra ultrasilvana" sau "terra ultra silvam" (vezi
mai jos). Termenul maghiar erdő este echivalentul cuvântului românesc "pădure" (fino-
ugric: ered = izvorî). În secolul 12, atestat documentar de Anonymus în latina mediavală în
cronica Gesta Hungarorum Erdőelv = Erdő-elve = Erdő-elő = Erdély = începutul pădurii

25
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
sau înainte de pădure. Comparativ, Muntenia în maghiară era numită "Havas-elve"
(Havasalföld) (se poate spune că ungurii şi romanii priveau din direcţii diferite). Regionimul
german Siebenbürgen, echivalentul german al celui românesc "Transilvania", respectiv
maghiar "Erdély", este un cuvânt compus din cuvintele "sieben" (şapte) şi "Burg" (cetate)
şi semnifică în limba română "şapte cetăţi", (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch,
Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).
Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat
documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de
Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona "ţara Ardil" (în ebraică („Ereţ Ardil”,
„‫)”לידרא‬, bogată în aur şi argint. Această menţiune a fost făcută în jurul anului 960, iar
numele "Ardeliu" e atestat pentru anul 1432. Unii cercetători consideră forma "Ardeal" o
derivare din limba maghiară, având drept caracteristică o adaptare întâlnită şi în alte
denumiri: Erdöd -> Ardud etc. Unii cercetători însă au adus în discuţie diverşi termeni de
origine indoeuropeană, derivaţi din rădăcina *"er(a)dh", din care ar proveni, printre altele,
şi celticul "Arduenna" (pădure). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului
"ard" (cu sensul de "înălţime") şi în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche,
Ardennes, Ardelt, Ardilla, etc.), deci ar însemna "loc înalt şi păduros". S-a luat, de
asemenea, în considerare faptul că ungurii - grup de triburi ce trăiseră în stepă - nu aveau
în vocabular cuvântul "pădure", trebuind să-l împrumute de undeva. Totodată s-a constatat
şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea"
se transformă în "é", iar "a" iniţial tinde să fie transcris "e", potrivit sistemului fonetic
maghiar. Până în prezent, nici un lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică
plauzibilă, necontestată, a denumirii "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal
"ély", interpretat ca distorsionare a cuvântului elve "peste, dincolo", adică "Ţara de dincolo
de pădure". Dar etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară. Alţi cercetători
au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limii sanscrite: "HAR-DEAL" (în ebraică, HAR
= Munte), Grădina Domnului, ceea ce se suprapune peste o veche tradiţie românească
creştină, şi anume aceea că Ardealul este Grădina Maicii Domnului, deşi aceasta ipoteză
este foarte puţin plauzibilă.
Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată pe larg şi de Paul Lazăr
Tonciulescu, în cartea sa "Ardeal, pământ şi cuvânt românesc" (Editura Miracol, Bucureşti,
2001, ISBN 9739315607). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul
timpului şi le evaluează sub toate aspectele.
Geografia Transilvaniei
Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara
Românească prin lanţul Carpaţilor Meridionali şi în est de Moldova prin Carpaţii Orientali.
Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu
Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureşului istoric -
şi Ivano-Frankvisk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile
Mureş, Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din
regiune, conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică,
alternativ cu Sibiul şi Alba Iulia) urmat de Braşov (vezi secţiunea separată din acest articol
pentru populaţii şi o listă mai completă).

Istoria Transilvaniei

26
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Antichitatea târzie. Primul mileniu
Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului
Dacia, Sarmizegetusa Regia. Regatul dac a fost cucerit în 106 e.n. de Imperiul Roman sub
conducerea împăratului Traian. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al
Transilvaniei a fost organizat şi inclus în provincia Dacia Superior.
O nouă organizare administrativ-teritorială a fost iniţiată între anii 158-159 de împăratul
Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de azi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia
Porolissensis, cu capitala la Porolissum, şi Dacia Apulensis cu capitala la Apulum.
Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări
importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa,
Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.
O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu
organizarea administrativ-teritorială şi militară avu loc şi un intens proces de colonizare a
Daciei cu cetăţeni romani.
Practicarea creştinismului în aceste locuri este atestată prin mărturiile scoase la lumină
de cercetările arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiţie apostolului
Andrei începutul creştinării dacilor. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este
confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium (un
obiect votiv) descoperit la Biertan, care conţine inscriptia "ego Zenovius votum posui" ("eu,
Zenovie, am pus acest obiect votiv").
O înflorire deosebită cunoaşte extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente
ale carpilor (daci liberi), şi goţilor, împăratul Aurelian (270-275) decide retragerea
administraţiei şi a legiunilor romane în sudul Dunării de Jos.
După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv,
între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari şi pecenegi. Populaţia
autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost forţată să părăsească oraşele
romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase, pentru o apărare mai
bună. Descoperirile arheologice atestă faptul că, o vreme, amfiteatrul de la Sarmizegetusa
romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreaţă, având intrările
baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reuşit să creeze
structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost
însă stabilirea ungurilor în Panonia, aceştia avansând treptat către interiorul arcului
carpatic.
Istoria Transilvaniei în "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea
administraţiei romane (271 d. Chr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-
XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice
şi naţionaliste.
Se poate remarca totuşi o profesionalizare şi o debarasare de ideologii naţionaliste în
discursul istoric românesc despre Transilvania. Istoriografia română oficioasă susţine, în
general, că după retragerea aureliană o mare parte a populaţiei romanizate a rămas în
zonele ei de locuire de la nordul Dunării de Jos, respectiv pe teritoriul actual al
Transilvaniei, fără însă a exclude deplasări limitate şi timpurii, în ambele sensuri, de la
sudul Dunării spre nord sau de la nordul Dunării spre sud, ale protoromânilor. Istoriografia
central şi vest-europeană (maghiară, istorici germani contemporani, specializaţi în istoria
sudesteuropeană) se situează, în general, pe o poziţie divergentă, încercând să probeze
că românii au imigrat din sudul Dunării de Jos şi au pătruns treptat sau fost colonizaţi pe
acest teritoriu de regii arpadieni între secolele X-XIII. Prezumtivele regiuni balcanice sunt
zonele muntoase din Bulgaria, Macedonia, Bosnia de astăzi, unde există toponime
conţinând etnonimul vlah.

27
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

Năvălirea ungurilor conduşi de Arpad în Bazinul Carpatic (sau Bazinul Panoniei)


Mărturiile arheologice, toponimele şi hidronimele existente în Transilvania, tind să
confirme teoriile continuităţii româneşti în Transilvania.
Cronicile maghiare şi anume "Gesta Hungarorum" (Cronica Notarului Anonim P. al
regelui Béla al II-lea al Ungariei), "Chronicon Hungaricum" (Cronica Ungurilor a lui Símon
de Kéza), cronica anonimă "Descriptio Europae Orientalis" (Descrierea Europei Orientale),
"Chronicon pictum vindobonense" (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate
Istoriile popoarelor şi cronicile ruseşti Chronica Nestoris sau Povest vremennîh
let(Povestea anilor care au trecut), redactate între secolele XII-XIV, atestă pe teritoriul
Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, atât prezenţa românilor, numiţi
"blahi" sau "vlahi", sau dizlocarea lor de către unguri, cât şi existenţa mai multor formaţiuni
statale anterioare începutului procesului cuceririi ei de către maghiari.
Notarul anonim P., supranumit Anonymus, evocă, printre altele, lupte ale maghiarilor
cu şefi locali: Menu Morout, Gelou şi Glad. Referinţele etnologice ale izvoarelor anterior
precizate sunt confirmate şi de două documente scrise, emise de regele Béla al IV-lea
(1235-1270) în anii 1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de
secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului Arpadian, în calitate de
contribuabili la veniturile regale.
Voievodatul Transilvaniei
Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare
conduse de Gyula şi Kende, care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi
Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului
al XII-lea, în timpul regnului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei
centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în "ţările" românilor,
autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV. Cucerirea
s-a consumat in trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul
spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, "indagines",
"gyepũ" sau "presaka", erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri
supravegheate de trecere, denumite "porta", "clusa" sau "kapu", fiind apărate de grupuri
militare, amintite în izvoarele scrise timpurii maghiare sub numele "speculatores",
"sagittarius" sau "örök". Teritoriul din faţa acestor sisteme fortificate a fost denumit, în mod
corespunzător, "terra ultrasilva".
În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de
danie al regelui Géza I al Ungariei (1074-1077), emis în anul 1075 în beneficiul mănăstirii
Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de "Terra ultra silvam" ("ţara de
dincolo de pădure"). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis,
regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză "in ultrasivanis
partibus".
În paralel cu ocuparea s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, şi un amplu proces de
colonizare a Transilvaniei. Greutăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal datorită

28
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
împotrivirii românilor autohtoni şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei,
astfel încât regii maghiari s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare
europene, precum saşii, secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în
ocuparea Transilvaniei l-au jucat secuii şi, începând cu mijlocul secolului al XII-lea, în
perioada guvernării regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), grupuri de populaţie
germanofonă şi francofonă venite din stânga cursului mijlociu al Rinului, din Imperiul
German. Această populaţie nou colonizată a fost cunoscută ulterior sub numele generic de
saşi şi în documentele oficiale în latină saxones.
Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor
structuri proprii, laice şi ecleziastice, pe teritoriul Transilvaniei. În anul 1111 apare evocat
primul demnitar laic, un anume "Mercurius princeps Ultrasilvanus", cât şi primul episcop
catolic al Transilvaniei, "Simion Ultrasivanus", cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad
(Bellegrad), azi Alba Iulia, acesta fiind menţionat într-un document emis în 1111 de regele
Coloman (1095-1116). Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat
probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate statului maghiar situate în vestul
provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică,
cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia.
Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania,
cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul
al XII-lea. Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma
unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind
compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al
Transilvaniei, "Leustachius Voyvoda", probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de
Dăbâca (Dobâca).
În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în
Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord asupra Imperiului
Latin (1204-1261) de al doilea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor, regele Andrei al II-lea al
Ungariei (1205-1235) aşează în Ţara Bârsei la 1211 ordinului Cavalerilor Teutoni
(Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comendurii ordinului teuton în
Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii şi anume
crearea unui stat cruciat "pro defensio Christianitatis" (pentru apărarea creştinătăţii) supus
autorităţii Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu coroana Ungariei,
cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul 1225.
În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii dobândesc prin "Andreanum",
o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o
organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiului
(Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, a fost compus din
şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune
(Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi
în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul
administrativ şi juridic al comitatului Sibiului va fi reorganizat. Începând cu anul 1486
adunările generale ale obştii saşilor vor fi desemnate sub numele Universitatea Naţiunii
Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii vor beneficia şi
ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-
estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii
similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas
Siculorum septem sedium Siculicalium), formate în secolele XIII-XIV, se vor constitui în
secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.
Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar (jus valachicus) în obşti
săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor
"ţări" (terrae). Autonomiile locale ale acestor "ţări" româneşti, situate în zonele periferice

29
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului,
Ţara Lăpuşului), tolerate în parte de autorităţile statului maghiar, încetează să fiinţeze o
dată cu dispariţia dinastiei arpadiene (1301). În secolele XIV-XV, "ţările" vor fi reorganizate
sub forma unor districte româneşti ("districtus (v)olachales" sau "districtus valachorum"),
conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute un număr de aproximativ 60
districte româneşti. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost şi
biserica ortodoxă a românilor din Transilvania. Deja în primii ani ai secolului al XIII-lea, în
contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise
maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau
unele mănăstiri "greceşti" (ortodoxe) din Regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive
îndreptate împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.
Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul
semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice
scrise contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii
pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea
iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea
unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului,
dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi
cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.
Pe fondul vigurosului proces de reconstrucţie a Regatului Ungariei se fac resimţite,
începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în rândul marii
nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului
Transilvaniei Roland Borşa (1282-1294) şi al urmaşului său Ladislau Kán al II-lea (1294-
1315), stările au instaurat un regim congregaţional, care apare în izvoare sub denumirea
"regnum Transilvanum", autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente vor
conduce la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, care
va fi restaurată abia în timpul guvernării regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-
1342).
Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea si, mai ales, în secolele XIV-XV grupurile
privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii se constuite treptat în
stări. Datorită structurii prevalent etnice a stărilor, ele vor fi denumite oficial pe la 1500
"nationes" (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi
(congregationes, universitas), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania.
Ultima participare a elitei politice a românilor la o congregaţie a stărilor transilvane este
amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382)
în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti
din Transilvania.
Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431
Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de
Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită pâna atunci de efortul
militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la
Kosovopolje în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării
Româneşti au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre
Transilvania şi centrul Europei. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a
jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi
guvernator al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania
de a spori gradul de autonomie al voievodatului Transilvaniei faţă de Regatul Ungariei.
Politica lui Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei
Corvin al Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui
Ştefan cel Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în

30
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
semn de recunoaştere a meritelor sale, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu
7 sate.
În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe miscări sociale.
Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-
a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei).
Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o
moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi a dijmei episcopale. În urma
răscoalei s-a semnat actul constitutiv al uniunii "Unio Trium Nationum" uniune îndreptată
împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată.
Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv
asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala condusă de secuiul Gheorghe Doja
(Dózsa György) din anul 1514.
Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul
secolului al XVI-lea şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei,
exprimată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la
Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a
răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere
pe tronul Ungariei, a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1526-1540) si a lui Ferdinand
I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de Est şi Transilvania
erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria Centrală şi de Vest (la vestul Dunării) erau
conduse de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare,
aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la
Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale
Transilvaniei jură credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi recunosc
suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale
Dietei, pune bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan
Sigismund (1542-1571).
Principatul Transilvaniei
În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat
independent, care plătea totuşi un dar de complezenţă ("munus honorarium") Porţii
Otomane, în valoare de 10.000 de ducaţi anual. În această calitate, a participat ca ţară
beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări
europene, inclusiv Imperiul Otoman, de pe o poziţie de egalitate. Trebuie subliniat faptul
că Principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi nici Bihorul (unde se
instaurase Paşalâcul de Oradea). În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin
Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la
Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii
sale. Totodată, adoptă câteva măsuri menite a uşura situaţia românilor din principat.
Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român
să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească.
Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva
Împăratului Romano-German Ferdinand I de Habsburg

31
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

Transilvania, 1635
Transilvania intră la sfârşitul secolului XVII în componenţa Imperiului Austriac, ca
principat autonom. În anul 1685 trupele Imperiului Austriac intră pe teritoriul Transilvaniei,
iar în anul 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul
Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei
rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Imperiul Austriac în
anul 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).
La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu
Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice
promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa
Bisericii Române Unite la Blaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate
românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.
Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat
decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei (în 1701 au fost transmise împăratului
austriac proteste ale locuitorilor din zona Braşovului) sau au retractat la mijlocul sec. al
XVIII-lea actul unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski
Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute
în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii
canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a
sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei,
Banat şi Crişana au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce în Maramureş,
Sătmar şi nordul Transilvaniei majoritatea românilor au acceptat unirea cu Roma.
După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a
decis repopularea unor ţinuturi a căror populaţie se rărise mult în cei aproximativ 150 de
ani trecuţi după 1526. În regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi, şi au
fost admişi în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova şi Muntenia care au trecut
Carpaţii din cauza exploatării fanariote. Nu este mai puţin adevărat că în secolul al XVIII-
lea au avut loc şi valuri de exod ale populaţiei româneşti din Ardeal spre Ţara
Românească (vide infra, Ştefan Meteş, carte despre atestări documentare).

Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava
şi consfinţite prin semnătura regelui.

 Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor


 Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa
preasfântă va avea bunăvoinţa să permite ca orice om liber să fie invitat în ţară, să
beneficieze timp de şase ani de scutire de toate taxele, şi acest drept de libertate va
fi anunţat în toată ţara.”
 Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea ţării

32
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
 Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în ţară a diverşi meşteşugari.

Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

Administraţia austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe


teritoriul Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 şi 1713 de
Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiţia pe etnii a populaţiei
din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (saşi şi şvabi)
19%.[1] Referitor la recensăminte, v. şi studiile istoricului David Prodan.

Transilvania în Imperiul Dualist


Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost anexată părţii maghiare a Imperiului Austro-
Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea
austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva
românilor şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor, datorita unei puternici politici de
maghiarizare implementata de autorităţile maghiare.

Steagul Transilvaniei înainte de 1918

Unirea Transilvaniei cu România


La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria
îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii,
fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din partidul Social Democrat înfiinţează
Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie, la
Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie,
care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul
Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie
1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi. Adunarea
Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români.După unirea din
1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul
statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.

33
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

Adunarea Naţională de la Alba Iulia


Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie
sancţionează unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de
la Alba Iulia." Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor
teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta
nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate
efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea
negocierii păcii cu Ungaria.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comunişti,
care proclamă Republica Sovietică condusă de Béla Kun. Forţele comuniste maghiare au
atacat atât noul stat cehoslovac cât şi trupele române din Transilvania în speranţa de a
face joncţiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia şi Ucraina. În
luna iulie 1919 armata română a pornit ofensiva contra forţelor maghiare, iar la data de 3
august 1919 a ocupat Budapesta. Armata română s-a retras din Budapesta în luna
octombrie a anului 1919.
Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabileşte frontiera între
Regatul României şi Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia şi Polonia şi în
sud-vest cu Iugoslavia se stabileşte la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din
urmă tratat a fost deosebit de dureros pentru România deoarece a impus abandonarea
unor români din Maramureşul istoric şi din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru
încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului
Război Mondial.
Între cele două războaie Ungaria a dus o luptă susţinută pentru repararea "nedreptăţii
istorice" de la Trianon. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două
războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, "Inamicul numărul unu al Ungariei este
România, pentru ca cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei". În aceste condiţii
statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianţe capabile să lupte
contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă,
alianţă între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Cu toate acestea limitele sistemului de
la Versailles au devenit vădite în anii 1930 când Hitler a devenit liderul statului german,
proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, iar slăbiciunea
militară Franţei şi Marii Britanii a devenit evidentă. Acordul de la München din 1938 prin
care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia şi destrămarea Cehoslovaciei în anul
1939 au marcat sfârşitul Micii Antante.
Al doilea război mondial
În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca
urmare a prăbuşirii sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii),
Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea
şi guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuţiilor însă tratativele de la Turnu Severin din
vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiţii, miniştrii de externe ai
Reichului şi ai Italiei, Joachim von Ribbentropp şi Galeazzo Ciano au convocat la Viena la
data de 30 august 1940 pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei şi au impus un
acord care prevedea trecerea unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătraţi în componenţa

34
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Ungariei, teritoriu cunoscut şi sub numele de Transilvania de Nord. Acordul, numit în
istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la
Viena" (primul fiind cel prin care Ungaria a anexat în 1939 teritorii din sudul Slovaciei),
prevedea anexarea de către Ungaria a teritoriului actualelor judeţe Satu-Mare, Sălaj,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj
(cea mai mare parte), Bihor şi parte din judeţul Arad. Sudul Transilvaniei (judeţele Braşov,
Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad şi Mureş) şi Banatul (judeţele Timiş şi
Caraş-Severin) au rămas în componenţa Regatului României.
Hotărârea a nemulţumit ambele state, atât România dar şi Ungaria care se aşteptase
la o restabilire a frontierei de dinainte de 1918 dintre România şi Austro-Ungaria.
Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu semnată de România cu Puterile Aliate în
cel de-al doilea război mondial la data de 12 septembrie 1944, după lovitura de palat
condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea ca statele aliate "sunt de
acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiţia
confirmării prin Tratatul de Pace". Statul sovietic urmărea la rândul său să utilizeze
problema Transilvaniei în relaţiile politice dintre România şi Ungaria în perioada
postbelică. Semnificativ este faptul că, deşi armata română a participat la luptele din
nordul Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităţilor civile române în
teritoriul cedat la Viena până la data de 6 martie 1945 când la Bucureşti a fost instalat
guvernul dominat de comunişti condus de dr. Petru Groza.
În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliaţi şi
România şi Ungaria (ambele au avut statut de ţări învinse în cel de-al doilea război
mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar şi o mică parte a teritoriului
dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului judeţ Satu-Mare). Cu toate acestea
tratatele de pace de la Paris, din 1947 consacră revenirea la frontiera dintre România şi
Ungaria existentă la data de 1 ianuarie 1938 (cea stabilită prin Tratatul de la Trianon) şi
nulitatea dictatului de la Viena. În perioada 1952-1968, pe teritoriul Transilvaniei a
funcţionat temporar Regiunea Autonomă Maghiară

35
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

I.7.Regatul României

Regatul României
1881 – 1947

Stema regatului
Steag
României
Imn
Trăiască regele

Romania si MASSR - 1920

Capitala Bucureşti
Limbă/limbi limba română
monarhie
Tip de guvernare
constituţională
Rege
- 1881 - 1914 Carol I
- 1914 - 1927 Ferdinand I
- 1927 - 1930 Mihai I (prima domnie)
- 1930 - 1940 Carol al II-lea
Mihai I (a doua
- 1940 - 1947
domnie)
Istorie
- încoronarea regelui
13 martie 1881
Carol
- abolirea monarhiei 30 decembrie 1947
Monedă naţională leu românesc

Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două


principate (Moldova şi Ţara Românească) la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de
Hohenzollern, care este ales domn al României. În 1877/1878, România îşi obţine
independenţa. Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România obţine
a patra sa provincie (Dobrogea de Nord cu judeţele Tulcea şi Constanţa. Carol I este
încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881. În 1913, Corol I împinge România în al
II-lea război balcanic care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti

36
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
din 1913, consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi totodată
aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater,
cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devine
Ferdinand I cel Loial(1914-1927).
După dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul Primului
Război Mondial, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României în
1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor, după Unirea realizată de Mihai
Viteazul în anii 1599 - 1601, România Mare. După o perioadă de prosperitate şi progres,
nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriile româneşti, Al Doilea Război Mondial va duce însă
la ocuparea Moldovei de peste Prut (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de către URSS.

Mica Unire şi monarhia

Stema medie a Regatului României România 1878-1913


Ascendenţa din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de Domn al Moldovei şi al
Ţării Româneşti sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit naţiunea
românească in jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal
sub numele de România, cu capitala la Bucureşti.
Pe 23 februarie 1866 o aşa-numită Monstruoasă coaliţie, compusă din conservatori şi
radicalii liberali, l-a forţat pe Cuza să abdice. Prinţul german Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german
pentru o viitoare unire şi independenţă. Descendenţii săi au devenit regii României, până
la venirea comuniştilor în 1947.
În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul
Basarabiei este reanexat la Rusia. Carol a fost încoronat ca prim rege al României în
1881.

Noul stat, situat geografic intre imperiile Otoman, Austro-Ungaria şi Rusia şi Regatul
Serbiei, privea înspre vest, în special spre Franţa, pentru modelele sale culturale,
educaţionale şi administrative.

37
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Casa regală de În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea
România Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de
vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus
s-au dezintegrat; Adunarea Nationala în Transilvania, si Sfatul Tarii
in Basarabia şi Bucovina si-au proclamat Unirea cu România, iar
regele Ferdinand s-a incoronat Rege al Romaniei la Alba Iulia in
1922.

Carol I
Regina soţie
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Regina soţie
Regina Maria
Copii
Prinţul Carol
Prinţul Nicolae
Principesa Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Prinţul Mircea
Carol al II-lea Drapelul de Luptă al Regatului României
Regina soţie
Regina Elena
Copii
Prinţul Mihai
Carol Lambrino
Mihai I
Regina soţie
Regina Ana
Copii
Principesa Margareta
Principesa Elena
Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria

Cronologie

1859 Alexandru Ioan Cuza uneşte Moldova şi Ţara Românească sub conducerea sa.
1862 Unirea formală a Moldovei cu Ţara Românească, formându-se principatul
României.
1866 Cuza este forţat să abdice în favoarea lui Carol I.
1877 (9 mai) Este declarată independenţa României.

38
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
1878 Sub Tratatul de la Berlin, Imperiul Otoman recunoşte independenţa română, dar
sudul Basarabiei e reanexat la Rusia.
1881 Carol I este încoronat Rege al României.
1907 Proteste ale ţărănimii izbucnesc în întreaga România, peste 10.000 de ţărani sunt
omorâţi.
1914 Moartea regelui Carol I, urmat la tron de nepotul său Ferdinand.

1916 (August) România intră în Primul Război Mondial, de partea Antantei.


1918 "România Mare"
1939 Pactul Molotov-Ribbentrop.
1941 România intră în război de partea Germaniei şi elibereaza teritoriile anexate de
către URSS in urma ultimatumului din seara zilei de 26 iunie 1940.
1944-1945 România luptă contra Germaniei.
1947 Monarhia este abolită.
Marea Unire
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul
Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului
război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaţionale a
principiului autodeterminării naţionalităţilor, exprimat în cele 14 puncte ale lui Woodrow
Wilson.

Regatul României, 1920 - 1940

Basarabia
În frunte cu Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat
tendinţelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluţionară. În
octombrie 1917, la Chişinău are lor Congresul Ostaşilor Moldoveni care proclamă
"autonomia teritorială şi politică a Basarabiei" şi decide crearea Sfatului Ţării ca organ
reprezentativ. Conducerea sa executivă este încredinţată Consiliului Directorilor Generali,
a cărui conducere o avea Ion Inculeţ. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica
Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.
Pentru a opri anarhia militară din Basarabia, Consiliul Directorilor Generali apelează la
guvernul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relaţiile diplomatice cu România, sechestrându-i
tezaurul. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti, care se alipeşte României la 27 martie 1918.

39
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Bucovina
După semnarea păcii de la Brest-Litovk (18 februarie 1918), Ucraina ridică pretenţii
asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul "Către popoarele mele credincioase" al
Împăratului austro-ungar Carol I, deputaţii români din parlamentul de la Viena constituie
Consiliul Naţional Român (CNR). La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918, se
convoacă la Cernăuţi o adunare naţională, proclamată Adunare Constituantă care
proclamă "unirea Bucovinei integrale" la celelalte provincii româneşti. Ca organ central s-a
creat Consiliul Naţional şi un birou Executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Naţional
cere guvernului român intervenţia militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918,
pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat "Legea
fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei". La 15 noiembrie se convoacă
Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor
germani şi polonezi, unirea cu România.
Transilvania
În Transilvania, principalele forţe politice româneşti erau concentrate în jurul Partidului
Naţional Român (PNR) şi al Secţiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria
(PSD-R). La 29 septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea, ele anunţă hotărârea de
autodeterminare şi separarea politică de Ungaria. La 18 octombrie 1918 se constituie
Consiliul Naţional Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din
Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR şi 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu
se formează consilii şi gărzi naţionale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată
controlul politic şi administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota
ultimativă a CNRC adresată guvernului ungar, se desfşoară tratative româno-ungare la
Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.
În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul "Către popoarele lumii", se face
cunoscută dorinţa naţiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC
mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La
7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Naţională a Românilor
întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 Decembrie 1918 ea decide în
unanimitate unirea cu România.
Perioada interbelică

Judeţele României interbelice


Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituţie fiind adoptată
în 1923. Majoritatea guvernelor româneşti din această perioadă au păstrat forma dar nu şi
substanţa unei monarhii constituţionale liberale. La 15 octombrie 1922 are loc la Alba-Iulia
încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul
Naţional Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, sfătuitorul Regelui Ferdinand, a fost forţa
politică dominantă după Primul Război Mondial şi până la moartea aproape concomitentă
a Regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu.

40
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prinţul Carol, moştenitorul tronului, care,
trimis în 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii
Britanii, nu s-a mai întors în ţară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12
decembrie, printr-o scrisoare, renunţă la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său Mihai.
La 4 ianuarie 1926, Parlamentul îl proclamă moştenitor pe prinţul Mihai. După moartea
regelui Ferdinand la 24 noiembrie 1927, Mihai I este proclamat Rege, domnind sub o
regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan. Neînţelegerile dintre cei trei
subminează monarhia constituţională, încurajând agitaţiile care susţineau revenirea lui
Carol II la tron, ca "salvator" al ţării. Datorită morţii, la 24 noiembrie 1927, a lui I.I.C.
Brătianu, P.N.Ţ. obţine la alegerile din 1927 o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930,
Carol II vine în ţară, fiind proclamat Rege la 8 iunie 1930.
Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale şi instaurarea
unui regim de autoritate monarhică. Carol al II-lea a sprijinit cultura şi modernizarea
societăţii româneşti, însă nu a avut nici un respect pentru sistemul democratic al ţării. În
anii 1930 s-a înregistrat o creştere a numărului partidelor ultra-naţionaliste, mai ales a
mişcării fasciste Garda de Fier, ce exploata naţionalismul, frica de comunism, şi
resentimentul faţă de dominaţia străină şi în special evreiască asupra economiei. Alegerile
din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democraţie. Datorită confuziei
alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obţinut 40% din voturi, necesare pentru prima
electorală, pe locul III, cu 15,58% plasându-se legionarii. La 28 decembrie 1938, regele îl
numeşte pe Octavian Goga prim ministru, deşi acesta conducea un partid minor, Partidul
Naţional-Creştin.
La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă
miniştrii din Garda de Fier, şi în directă opoziţie cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru Gărzii de
Fier, regele Carol II a dizolvat guvernul şi a instituit o dictatură regală. Instituind starea de
asediu şi cenzura, el numeşte un guvern consultativ, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea,
având în componenţa sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie
1938, Carol II publică noua Constituţie, care asigura baza juridică a regimului autoritar.
Pentru a-şi consolida puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent şi
dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de
lucrători, în scopul organzării corporatiste a statului român. De asemenea, el creează
ţinuturile, conduse de rezidenţi regali, pentru a avea un control mai puternic asupra
administraţiei locale. În decembrie 1938, el creează "Straja Ţării", după modelul tineretului
hitlerist. Pentru a înlocui partidele politice, în decembrie 1938 de constituie Frontul
Renaşterii Naţionale, primul organism politic de masă din istoria României.
Carol al II-lea ia măsuri dure împotriva Gărzii de Fier, ordonând asasinarea lui
Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacţie la
asasinat, un grup de legionari condus de Miţi Dumitrescu îl asasinează pe Armand
Călinescu. În contextul situaţiei politice internaţionale grave din 1939, Carol al II-lea este
silit să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă mareşalului Ion Antonescu
care va forma ulterior, la 15 septembrie, un guvern alături de legionari, proclamând Statul
Naţional-Legionar.

Cronologie

1918 "România Mare"


1919 Conflict între România şi Ungaria aflată sub regimul comunist al lui Bella Kun.
Armata română ocupă Budapesta la 4 aug. 1919 care se va afla sub administraţie
militară până pe 16 nov. 1919.

41
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
1920 Tratatul de la Trianon consfinţeşte unirea Românei.
1921 Reforma agrară
1923 Constituţie adoptată pe baza proiectului Partidului Naţional Liberal care garanta
cetăţenia evreilor şi altor minorităţi lipsite de drepturi.

Liga Apărării Naţional Creştine (LANC) este fondată.


1924 Membrul LANC (mai târziu fondator al Gărzii de Fier) C.Z. Codreanu îl asasinează
pe şeful poliţiei Iaşi, dar este achitat.
1926 Este adoptată Legea Electorală Liberală.

"Mica Antantă" cu Cehoslovacia şi Iugoslavia


Tratatul Franco-Român.
1927 Partidul Naţional Ţărănesc

Corneliu Zelea Codreanu se desprinde de LANC, formând Legiunea Arhanghelului


Mihail, mai târziu numită şi Garda de Fier.
Regele Mihai urcă pe tron, la numai 5 ani.
1929 Începutul Marii Crize
1930 Carol al II-lea este încoronat rege.
1931 Prima înterzicere a Gărzii de Fier
1933 (16 februarie) Atelierele de maşini de la Griviţa protestează violent, dar sunt
suprimaţi de poliţie.

(10 decembrie) Prim-ministrul Ion Duca "dizolvă" Garda de Fier, arestând mii de
membri ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de o echipă legionară (Nicadorii).
1935 LANC şi Partidul Naţional Agrar se contopesc, formând Partidul Naţional Creştin
(PNC), cu o doctrină fascistă. Partidul se declară încă de la început o formaţiune
naţionalistă, antisemită şi anticomunistă, iar sloganul este "România a românilor!"
1937 "Pactul de non-agresiune electorală" între Partidul Naţional Ţărănesc şi Garda de
Fier, mai târziu incluzând Partidul Naţional Liberal georgist, Uniunea Agrară şi
Partidul Evreiesc. Partidul Comunist Român denunţă pactul, dar în practică, îi
susţine pe ţărănişti.

PNC formează un guvern, dar intră repede în conflict cu Carol al II-lea asupra
minorităţii evreieşti.
1938 (10 februarie) Dictatura regală este declarată. Noua constituţie este adoptată la 27
februarie.

(29-30 noiembrie) Liderul Gărzii de Fier, Codreanu şi alţi legionari sunt asasinaţi din
ordinele regelui.
1939 (7 martie) Armand Călinescu formează un guvern.

Pactul Molotov-Ribbentrop stipulează "interesele sovietice" în Basarabia.


(1 septembrie) Germania invadează Polonia. Începutul celui de Al Doilea Război
Mondial.
(21 septembrie) Călinescu este asasinat de către un grup de legionari condus de Miţi
Dumitrescu.

42
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor

„A sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să


formeze un singur stat unitar“
• declaraţia aparţine lui Iancu Flandor, preşedintele Consiliului Secretarilor
de Stat din Bucovina şi a fost făcută în noiembrie 1918 • prima provincie
românească care a decis unirea cu România a fost Basarabia • a urmat
Transilvania pe 1 decembrie 1918 •
Zămislirea României Mari este consemnată în analele istoriei la 1 Decembrie 1918.
Acest ideal al românilor a fost precedat de o seamă de evenimente foarte importante, pe
care le redăm în cele ce urmează. Prima provincie românească care s-a unit cu patria
mamă a fost Basarabia, pe 3 martie 1917 înfiinţîndu-se la Chişinău Partidul Naţional
Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu. În acelaşi an, la Chişinău, în octombrie, la
Congresul Ostaşilor Moldoveni, se formează Sfatul Ţării, alcătuit din 86 de moldoveni şi 36
de reprezentanţi ai altor naţionalităţi, prima reuniune avînd loc la sfîrşitul lunii noiembrie.
Pe 2 decembrie, Sfatul Ţării proclamă „Republica Democrată Moldovenească“, pentru ca
la 24 ianuarie 1918, să se proclame independenţa şi ruperea legăturilor cu Rusia. La
Bucureşti, Alexandru Marghiloman, prim-ministru al României şi reprezentanţii Sfatului
Ţării au dus tratative de unire care s-au concretizat în reuniunea Sfatului Ţării din 15
martie 1918. În ziua de 27 Martie 1918 se votează unirea cu ţara. Marghiloman a citit
declaraţia Guvernului privind autonomia Basarabiei, pentru unire votînd favorabil 86 de
delegaţi, trei voturi au fost contra, înregistrîndu-se 36 de abţineri şi 13 absenţi. În actul
adoptat de Sfatul Ţării de la Chişinău, se preciza că unirea se face pe următoarele baze:
Sfatul Ţării actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după
nevoile şi cererile norodului; Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat
al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi cu
administraţie proprie; Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; Basarabia va trimite
în Parlamentul Românei un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe
baza votului universal, egal, secret şi direct; Libertatea personală, libertatea tiparului, a
cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie,
etc. Alexandru Marghiloman afirma despre unirea Basarabiei cu România că „în numele
poporului român şi al Regelui României, cu adîncă emoţie şi falnică mîndrie, iau act de
hotărîrea Sfatului Ţării şi declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu
România“, iar regele Ferdinand următoarele: „un vis frumos s'a înfăptuit. Din suflet
mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mîngîiere, să văd,
după o sută de ani, pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă“.

Bucovina, 27 octombrie 1918.


O adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din Bucovina este convocată, la
iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, la 27 octombrie 1918, la Cernăuţi. Adunarea
Constituantă, întrunită sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, a votat o rezoluţie în favoarea
unirii cu România, precizîndu-se unele acţiuni de urmat: reprezentanţii poporului din
Bucovina, întruniţi astăzi 27 Octombrie 1918 în Cernăuţi, se declară în puterea
suveranităţii naţionale Constituanta acestei ţări româneşti; constituanta hotărăşte unirea
Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional şi independent; spre a
conduce poporul din Bucovina şi a-i apăra drepturile; Constituanta respinge cu hotărîre
orice încercare ce ar duce la împărţirea Bucovinei şi doreşte însă să se înţeleagă cu
popoarele conlocuitoare.
S-a ales un Consiliu Naţional format din 50 de membri din toate judeţele şi păturile
sociale. Consiliul Naţional a alcătuit şi un Guvern denumit Consiliul Secretarilor de Stat,
avîndu-l ca preşedinte pe Iancu Flondor. Pe 28 noiembrie 1918, la Mitropolia Ortodoxă din

43
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Cernăuţi, 74 de membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului General al
Bucovinei, alături de şapte delegaţi germani, şase polonezi şi 13 ruteni. Erau prezenţi şi
reprezentanţii Basarabiei. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a deschis
lucrările Congresului: „Întruniţi astăzi în acest măreţ lăcaş, care este şi trebuie să rămînă
simbolul unirii în credinţă cu Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste
pe reprezentanţii viteazei armate române, care, la ordinul M.S. Regelui Ferdinand I ne-a
întins mîna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe
reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii
neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri
ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi de neclintit
România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvîntarea dumnezeiască asupra hotărîrilor ce
veţi lua“.
Iancu Flondor, a dat, apoi, citire „Declaraţiei de Unire“, în care se arăta: „de la fundarea
Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor,
a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor
acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele de la Rădăuţi,
Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că
fiii acestei ţări au apărat, de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor
încălcărilor din afară şi a cotropirii păgîne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat
opresiunile unei cîrmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin
vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei
habsburgice; că 144 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate cîmpurile de
luptă ale Europei pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi
Tisa să formeze un singur stat unitar. Noi, membrii Congresului General al Bucovinei,
întrunind suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legislativă, în numele
suveranităţii naţionale hotărîm: unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile
hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României“. Actul unirii i-a fost
prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand de către o delegaţie bucovineană.
Transilvania, 1 decembrie 1918.
Partidul Naţional Român decide la 29 septembrie 1918, la Oradea, elaborarea unei
declaraţii asupra dreptului naţiunii române din Transilvania „de a dispune de ea însăşi“.
Textul declaraţiei redactate de Vasile Goldiş, este prezentat de Alexandru Vaida-Voievod
la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta. Ideile principale cuprinse în
declaraţie aveau la bază o serie de principii enunţate de preşedintele Statelor Unite,
Woodrow Wilson, în speranţa că astfel va putea fi obţinut sprijinul marilor puteri. În
document se susţinea necesitatea convocării unei adunări naţionale şi nerecunoaşterea
Parlamentului şi Guvernului Ungariei ca reprezentanţi ai naţiunii române.
La 30 octombrie 1918, la Budapesta, se constituie Consiliul Naţional Român Central,
compus din cîte şase membri ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş,
Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr şi ai Partidului Social-
Democrat - Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grappini, Iosif
Jumanca. La 3 noiembrie Consiliul îşi mută sediul la Arad şi devine organul de decizie şi
reprezentare a naţiunii române din Transilvania. Între 29 octombrie şi 1 noiembrie ia fiinţă
Consiliul Militar Central Român, structură menită să asigure ordinea şi securitatea
populaţiei româneşti, prin consilii şi gărzi naţionale pe tot cuprinsul Transilvaniei. În tot
acest timp, Guvernul României desfăşura o activitate susţinută de propagandă, în statele
aliate,în favoarea unirii, prin diplomaţii din marile capitale, dar şi prin diverse personalităţi
culturale şi politice.
Între 13-15 noiembrie s-au purtat la Arad tratative cu delegaţia reprezentanţilor
Guvernului Ungariei. Fruntaşii transilvăneni au cerut separarea definitivă a Transilvaniei de
Ungaria, în timp ce delegaţia ungară a admis doar autonomia. Negocierile eşuează. Printr-
o notă ultimativă, din 22 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central adresa Guvernului

44
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Ungariei cererea de recunoaştere a puterii depline a Consiliului asupra Transilvaniei.
Consiliul Naţional decide să convoace, la 1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională
a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urma a fi aleşi 600 de
deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor
culturale. Participă la alegeri românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Timp
de 12 zile, sînt aleşi cîte cinci reprezentanţi de circumscripţie, revendicările fiind unirea cu
România, reformă agrară, vot universal.
Alba Iulia a fost ales şi datorită faptului că Mihai Viteazul realizase Unirea Principatelor
Române, tot în acest oraş. Cei 1228 de delegaţi aleşi s-au reunit la Cazinoul din Alba Iulia,
în timp ce în oraş peste 100.000 de oameni le aşteptau hotărîrile. Erau reprezentate toate
categoriile sociale, delegaţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti. Adunarea Naţională de
la Alba Iulia proclamă Unirea „acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu
România“.

I.8.Transnistria înainte şi acum

Localizarea Transnistriei. Transnistria în antichitate


Transnistria îşi derivă numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de
răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celtică, fiind înrudit cu Istrul
(Dunărea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel
ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albă.
Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic,
Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la
miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se
întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras [...], la apus cu
iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînă în Pont şi la
gurile sale, Dunărea se numeşte Istru...” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.
Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna "după mutare". Asta pentru că
grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreună cu roxolanii,
înainte de a se muta.)
Şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian
împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (după
Dimitrie Cantemir, la Don).
Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei
în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al
Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei
(Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în
trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în
special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către
ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera
în care sînt delimitate părţile unui întreg teritorial. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost
pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.
La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al
Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldovenească atestată la est de rîul Nistru a fost castelul
Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia - Oceakov),
castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în
1455). Cetatea Mangop din îndepărtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind
stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinţesa
de ilustră ascendenţă bizantină Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la
titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului
45
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o
jumătate de veac.
Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată
împreună cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova - Niemirow în
poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria
pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape
pustie. Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul
Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară
cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est
european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii
efective moldoveneşti ori eventual poloneze. S-ar putea pune problema dacă românii
aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de
moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a
Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit,
deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de
dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit
aceeaşi limbă şi acelaşi grai cu ei. Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu
turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o
contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei
negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea
neglijabil.
Un document extrem de interesant dat de Ioan Vodă cel Cumplit, la 10 mai 1574,
confirmă boierilor săi, logofătul Ion Golia şi Ieremia pîrcălabul, teritorii pe cealaltă parte a
Nistrului (malul stîng), în viitoarea Transnistrie: „loc pentru patru mori, de ceea parte a
Nistrului, pe pîrău, la gura Iahorlîcului, unde se varsă în Nistru”.
Petru Şchiopul întărea, printr-un document emis la 4 august 1588, împărţirea între Ion
Golia logofătul şi Tudora, jupîneasa lui Ieremia pîrcălabul, a morilor de dincolo de Nistru,
confirmînd fiecărei părţi cîte două. La rîndul său Ieremia Movilă a dat proprietarilor hrisov
domnesc, întărindu-le „loc de patru mori, pre ceea parte de Nistru, în pîraie, în gura
Iahorlîcului, unde cade în Nistru”.
Aceste documente constituie dovada că în Evul Mediu, cel puţin în apropierea văii
Nistrului, Moldova şi-a exercitat autoritatea politică la răsărit de rîu în mod similar ca şi pe
restul teritoriului principatului.
Dată fiind sărăcia documentară şi repetata distrugere a arhivelor familiale şi statale în
principatele române (urmare tocmai a lipsei de stabilitate şi continuitate ce a marcat evul
mediu românesc, sau ca urmare a unor catastrofe: de exemplu, pe 20 iulie 1827 un mare
incendiu a distrus a treia parte a Iaşului, printre altele fiind complet distrusă arhiva visteriei
şi a divanului Moldovei), documentele amintite, păstrate în pofida atîtor vicisitudini, trebuie
privite nu ca dovezi singulare ale pătrunderii statalităţii moldoveneşti în stînga Nistrului ci
ca certificări ale permanentei legături demografice şi juridice între cele două maluri ale
râului încă dintr-o perioadă veche şi care trebuie să fi depăşit cu mult nivelul strict atestat
documentar.
Micul târg Movilău se pare să fi fost fondat de Ieremia Movilă în jurul anului 1600 pe
malul stîng al Nistrului. În aceeaşi perioada boierul Jura stăpînea ambele maluri ale
Nistrului de la Râbniţa la Dubăsari.
Fiica lui Vasile Lupu, căsătorită cu Timuş Hmelniţki, fiul lui Bogdan Hmelniţki, a fost
înzestrată de tatăl său cu moşii la Iampol şi Raşcov, dincolo de Nistru. Aceste moşii,
locuite de moldoveni, au devenit proprietatea mănăstirii Golia din Iaşi după moartea ei.
Duca Vodă, domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei şi-a ridicat curţi domneşti la
Ţicănăuca, în faţa cetăţii Soroca de pe Nistru, aproximativ la jumătatea drumului dintre Iaşi
şi Nemirova, de unde a emis documente ca dintr-o cancelarie domnească. Tot Duca Vodă
colonizează moldoveni în stepele sărace în oameni dinspre Nipru.

46
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Grigore Ureche menţionează barbariile cazacilor veniţi în jaf pe la 1583 comise asupra
coloniştilor moldoveni care trecuseră de cealaltă parte a Nistrului în vremurile grele ale
domnitorului Iancu Sasul (pretins fiu al lui Petru Rareş): „Nu multă vreme după aceia au
mai lovit cazacii din sus de Tighina, pre decindea de Nistru, nişte sate ce să discălicase
pre hotarul leşescu, turci ciutaci, moldoveni foarte mulţi, carii ieşisă din ţară de răul
nevoilor Iancului vodă şi mare moarte au făcut într-înşii şi pradă şi robii şi cu dobîndă s-au
întorsu la casile lor.”
Multe familii moldoveneşti se întindeau deci pe ambele maluri ale Nistrului, la fel cum
azi se întind pe ambele maluri ale Prutului. O interesantă menţiune vorbeşte de sosirea
boierilor hotarnici la Peresecina în ţinutul Orheiului, pentru a delimita moşiile boierilor
Dulman şi Petrică. Aceştia doi mărturisesc că hrisoavele lor „au fost arse în vremea unui
foc năprasnic noaptea, cînd au ars totul în casa lor, aşa încît ei n-au putut scăpa nimic;
rămasu-le-a numai un singur hrisov domnesc, dar acesta se află la neamurile lor de peste
Nistru...”
Ultimul domn moldovean cunoscut care dăruieşte prin hrisov o moşie dincolo de Nistru
unui supus moldovean este Mihail Racoviţă în 1717.
Importanta cetate otomană Oceac (numită de turci Ozu iar de moldoveni Vozia, astăzi
Oceakov) din nordul Mării Negre era cea mai importantă aşezare din spaţiul dintre Nistru
şi Bug şi de asemenea un important pol al prezenţei moldoveneşti. Plasarea sa era în
apropierea cunoscutei colonii milesiene Olbia.
Mărturii ale călătorilor străini despre românii din Transnistria
Călătorul italian Giovanni Battista Malbi trece la 1620 prin Moldova şi vorbeşte despre
învecinarea la est a principatului cu tătarii. Descriind cetăţile tătărăşti şi inclusiv
Oceakovul, apreciază că locuitorii acelor pămînturi sînt „creştini de rit ortodox şi avînd o
limbă coruptă din latină, italiană şi rusă.”. De bună seamă, acesta observase nu coruperea
cu limba vorbită de ruşi, ci împrumuturile (timpurii) în limba română din limba slavonă şi
care constituie o importantă parte a fondului lingvistic românesc. Deducem uşor deci că
românii din partea locului erau cei vizaţi.
Alt călător italian din secolul XVII, Niccolo Barsi din Luca, trece prin Oceakov şi descrie
cele trei fortăreţe existente. El menţionează că „Numai într-o singură fortăreaţă - unde se
făcea piaţă - puteau să intre turcii şi cei din afară care erau valahi.” Tot el relatează faptul
că împărţise drumul cu delegaţia moldovenească ce o aducea din Caucaz pe viitoarea
soţie a lui Vasile Lupu, prinţesa circaziană Ecaterina. Paşa de Silistra, aflat şi el la
Oceakov, o vede şi şi-o doreşte în haremul lui. Moldovenii o ascund pe Ecaterina în carele
lor, iar oamenii paşalei o caută în special în „hanurile moldovenilor” din tîrg. Iată deci că
moldovenii erau prezenţi în număr important în Vozia - Oceakov, atît băştinaşi cît şi
călători, dat fiind că aveau hanurile lor. Tot Niccolo Barsi face o categorică remarcă în
privinţa elementului moldovenesc. Înainte de plecarea din Vozia „mă dusei în casa unui
moldovean din care, după cum am mai arătat, sînt mulţi în acest oraş, şi-l rugai să-mi facă
nişte biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămîni încheiate, prin
locuri pustii.” Iată deci şi sărăcia de atunci în oameni a viitoarei Transnistrii.
În timpul războaielor suedezo-ruse prin Oceakov trece călugărul Daniel Krmann,
venind de la Poltava. În drum întîlneşte moldoveni, iar la Oceakov locuieşte în tinda
„împodobită cu covoare” a casei unui moldovean. La un han local bea, de asemenea, „vin
moldovenesc”. Referitor la locuitorii aşezării el distinge întîi pe valahi, apoi pe tătari, pe
greci şi pe turci. Despre valahii din Vozia-Oceakov, apreciază că „Acest neam de oameni
al valahilor are aceeaşi limbă cu a valahilor şi religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor.”.
Menţionarea confesiunii (pe care o deduce din felul în care i-a văzut pe români făcîndu-şi
cruce) era probabil menită să deosebească pentru cititorii jurnalului său pe băştinaşi de
italieni, dat fiind că numele valah a avut un sens larg în limbile multor popoare şi nu era
suficient pentru a identifica etnic pe români.

47
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Lawrin Piaczeczynski, secretarul regelui polon Sigismund al III-lea, trimis ca sol la
hanul tătărăsc Gazi Ghirai al II-lea, traversează regiunile în discuţie. În călătoria sa nu
întîlneşte aşezări slave, ci „sate moldoveneşti pe care le ţine hanul tătărăsc şi pe care le
guvernează în numele lui sluga lui Nazyl aga”, atît în jurul Cetăţii Albe, cît şi în părţile de
peste Nistru.
Principatele române, închinate fiind de la sfîrşitului secolului al XV-lea sultanului turc,
au fost nevoite să plătească tribut Porţii Otomane, la început simbolic, apoi împovărător o
dată cu trecerea timpului. În contul unei părţi din tribut, Poarta a solicitat adesea domnilor
moldoveni să rezolve diverse probleme antreprenoriale precum repararea şi întărirea
diverselor fortăreţe turceşti de frontieră. Astfel moldovenii au reparat în special Cameniţa
şi Vozia (Oceakov) în Transnistria, iar muntenii Orşova la Dunăre. Domnii erau obligaţi să
se ocupe de îndată de însărcinări şi să se deplaseze în persoană cu curtea lor, fiind scutiţi
de drum doar în eventualitatea justificată a unei boli. Numai Petru Şchiopul, ca domn a
Moldovei, a trimis cincisprezece mii de salahori la Vozia şi trei mii de care de materiale de
construcţie.
Această situaţie complexă a făcut propice exodul către spaţiile vaste de dincolo de
Nistru al unui mare număr de moldoveni în căutare de înavuţire, pămînt liber, taxe
insignifiante şi oportunităţi diverse, pe tot parcursul evului mediu, preluînd însă asupra lor
riscurile de a trăi într-o regiune mai instabilă, mai bogată în războaie şi depărtată de
organizarea de tip est european pe care o lăsaseră acasă. Densitatea etnică importantă a
românilor în spaţiile de dincolo de Nistru a indus în eroare geografi şi istorici importanţi ai
vremii, care au dedus din realitatea etnică incontestabilă şi o apartenenţă politică a regiunii
discutate la spaţiul românesc.
Antonio Bonfini (circa 1434 - 1503), cunoscut istoric de origine italiană care şi-a
încheiat viaţa la curtea ungară ca invitat al lui Matei Corvin, este cel mai important istoric al
secolului XV care a dezvoltat tema originii poporului român (în lucrarea „Rerum
Ungaricarum decades quatuor cum dimidia”). Vorbind despre cele două Valahii, Moldova
şi Ţara Românească, el apreciază că acestea se întind „a Transsylvania incipientes inter
Tyram et Borysthenem fluvium, ad Euxinum usque mare latius effunduntur”, adică „din
Transilvania începînd şi pînă la Marea Neagră unde se varsă Nistrul şi Bugul”.
Şi mulţi geografi importanţi au inclus, greşit totuşi, Oceakovul între oraşele Moldovei.
Această includere apare la Giovanni Botero (1540-1617) în „Relazioni universali”, carte
care s-a bucurat de 17 ediţii şi trei traduceri în limba latină (prima la Veneţia în 1591), la
Gian Lorenzo d'Anania în „Sistemul universal al lumii sau cosmografia” (Veneţia, 1596) şi
la Giovanni Antonio Magini (1555-1617), profesor la Universitatea din Padova, în
„Geographie universae”, publicată prima dată la Veneţia în 1596.
Despre „cazacii moldoveni” de peste Nistru
Merită menţionată şi atracţia pe care viaţa mercenarilor cazaci a exercitat-o asupra
aventurierilor moldoveni. Mulţi moldoveni s-au mutat între cazaci, ducînd viaţa militară
zbuciumată a lor şi lăsînd mărturii toponimice în spaţiul dintre Nipru şi Don. Multe menţiuni
ale prezenţei moldoveneşti între cazaci şi a imixtiunii lor în luptele pentru putere din
Moldova pot fi găsite atît în cronicile moldoveneşti cît şi în cele polone. Bogdan Hmelniţchi,
întîiul hatman al Ucrainei (denumire însemnînd ţinut de la Graniţă, dat fiind că acolo, în
zona Niprului şi Donului era graniţa dintre tătari-otomani şi Rusia) avea şase polcovnici
moldoveni din treisprezece, zece mii de ostaşi din cei patruzeci de mii pe care îi avea fiind
tot moldoveni. Ultimul hatman liber ales al Ukrainei, în accepţiunea de comandant al
regiunii militarizate de frontieră, a fost Dănilă Apostol (1727 - 1734), şi el moldovean, avînd
în subordine şi detaşamente de „cazaci moldoveni”.
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi
Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi
români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români. Prin denumirea de cazac, tătarii

48
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui
P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.
După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu
ei ,,Domnişori" - fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai
Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va
reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi
români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre
Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii
transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară,
Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al
cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI -
XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav),
Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie
Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul
Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov),
Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii
transnistrieni" sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă,
Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul,
Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de
unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi
coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.
O Transnistrie cu viaţă spirituală românească
Teritoriul dintre Nistru şi Bug a depins spiritual de ierarhii ortodocşi ai Brăilei (Ţara
Românească) şi Huşi (Moldova). Mitropolitul Daniil al Proilaviei (Brăila) se intitula într-un
act dat în 30 februarie 1769 la Tighina: „Mitropolitul Proilaviei, al Tamarovei [Reniului, pe
Prut], al Hotinului [raia turcească în acele timpuri], al tuturor marginilor Dunărei [în afara
jurisdicţiei principatelor, adică] şi al Nistrului şi a întregii Ucraine a hanului”. Acelaşi Daniil
a binecuvîntat construirea mai multor biserici în Transnistria la Malovata, Doroţcaia,
Măhala, Pohrebea, Cocieri şi Dencu. După moartea lui Daniil această eparhie a trecut la
episcopia de Huşi. Pînă la 1837 cînd se creează mitropolia Hersonului, Transnistria
depinde spiritual de ierarhii Moldovei.
Omul de litere Mihail Strelbiţchi îşi mută tipografia în 1792 de la Iaşi, capitala Moldovei,
la Dubăsari, în Transnistria. Aici tipăreşte cărţi în româneşte, ruseşte şi greceşte. Prima
carte românească de poezii e tipărită aici, „Poezii noo” de Ioan Cantacuzino. În 1796 mută
tipografia la Movilău, tot în Transnistria. Aici publică multe cărţi populare destinate întreg
spaţiului românesc precum „Alixăndria”, istorie fantezistă a vieţii lui Alexandru Macedon.
Românii pun bazele culturii ruse
În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română
(versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că
în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt
moldoveni.
Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au
găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul
Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti.
Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel
Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al
împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33
Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei
peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail
Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor
în ,,Istoria românilor din Transnistria" mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului

49
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi
Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.
Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir.
Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să
îi cânte ,,Dunăre,Dunăre"), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură. În
1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni
membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii. Mihai Frunză geniu militar al Armatei
Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză
(Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor
colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune. În 1854 se stingea la
Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi,
Observatorul de astronomie fizică. Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele
filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la
Universitatea din Odessa.
Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova,
Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în
gubernia Ecaterinoslav sunt români", iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul
nostru natural".
RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM
După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind naţionalităţile şi libera
folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie
se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la
organizarea unei republici autonome.
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică
Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa
vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a
fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80%
români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari,
Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa
pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui
stat român între Rusia şi noi" va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale
româneşti".
Tiraspolul în alfabet latin
Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă
maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag
şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i
s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu" din
21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de
cultură românească să se întrebuinţeze limba românească".
Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut
agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de
24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar
fi: ,,Plugarul roşu", ,,Moldova Socialistă", ,,Comsomolistul Moldovei", ,,Moldova literară",
,,Octombrie", ,,Scânteia leninistă". Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat
,,Doina", teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări
ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local,
guvern şi chiar un preşedinte de republică.
Revenirea la ,,limba moldovenească" s-a făcut cu puşca
În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului
de clasă şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi

50
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai,
Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu,
Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac.
Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul
Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.
Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un
adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii
transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de
mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor
transnistrieni" condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria" redactată de Ilia Zaftur, respectiv
,,Moldova Nouă" redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care
îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie
1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de
discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.
Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii
dintre Prut şi Nistru cu RASSM. Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul
consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM." Ecouri ale
intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste
din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC
al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în
Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi
organiza Republica Confederativă SSM".
Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura
administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat
A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe
lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul
să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi
Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman
şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma,
Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi
avut 518.385 locuitori.
Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de
Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar
raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.
Sfâşierea Transnistriei
Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22
iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi
a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana,
Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk). Deşi în urma analizării
propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem
propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2
august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de
Ucraina.
La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi
transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov
(raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc),
Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia
Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72
Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga,
Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu);
Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu,
Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta),

51
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi);
Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia,
Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie,
Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi
schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în
Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în
Karataevka, Urâta în Elenovka etc.
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au
devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko, Kerdevarenko.
Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească
Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară
,,Transnistria" ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord
până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de
1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari,
Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În
vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre
a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea
obştei.
Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398
proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943
nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din
ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar
publicaţii ca: ,,Transnistria", ,,Glasul Nistrului", ,,Bugul", ,,Gazeta Odessei", ,,Ţara
Bugului"", ,,Molva". La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă", iar
cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa.
Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei. În satul Hârjău
au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între
Prut şi Bug la începutul acţiunii). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul
Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.
În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost
încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol,
Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.
Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!
În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea
Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd
(10.694) şi alte regiuni (73.128). Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală
Românească ,,Luceafărul" care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim
Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin
pentru durerea ce mă încearcă" şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva
denumirile satelor noastre" şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste
locuri".
Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele
centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru
românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria
au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din
Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria" anunţă că a
crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din
Râbniţa. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii
deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989
abia 12%.

52
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi
academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului
pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au
aruncat-o în fântână. Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor
analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem
interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.
Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că
,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie
sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc".
Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe
lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după
ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii
au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să
restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin
suspecte.
În prima jumătate a lui 2005 se pare că multă lume e încântată de planul ucrainean de
reglementare a conflictului. Acest plan prevede democratizarea regiunii prin alegeri
monitorizate şi apoi tratative cu organe legitime. România propune retragerea armatei
ruse, control al frontierei de către Chişinău, apoi alegeri şi tratative privind statutul regiunii
care să respecte constituţia Moldovei. Acest plan convine Moldovei care în parlament a
adoptat planul ucrainean cu multe amendamente încât este mai aproape de varianta
românească. Se mai vrea intrarea în negocieri a SUA, UE şi a României. Rusia se opune
şi mai ales în ce priveşte România. Cel mai periculos este planul Kievului care după
alegeri la Tiraspol poate conduce la recunoaşterea internaţională a separatiştilor. Aceştia
ar putea apoi cere autodeterminarea şi unirea cu Ucraina. Astfel o regiune în care
populaţia cea mai numeroasă o constituie moldovenii poate să ajungă în graniţe ucrainene
prin unirea populaţiei ucrainene cu cea rusă, în această formulă depăşind-o numeric pe
cea română. S-ar pune atunci problema autodeterminării spre exemplu şi a unor raioane
majoritar româneşti din Ucraina sau cecene din Rusia etc etc.
Diplomaţia română a avut un puseu dat de Băsescu apoi a tăcut iar, acceptând
aproape să fie scoasă a doua oară de la masa tratativelor. Se ştie că în prezent părţi în
rezolvarea conflictului sunt doar Moscova, Kievul, Chişinăul, Tiraspolul şi inactivul OSCE.
România are interese acolo fiindcă cei mai mulţi locuitori sunt de un neam cu noi şi s-a
văzut cu ocazia încercărilor de închidere a unor şcoli româneşti că aceşti fraţi ai noştri simt
româneşte.
Articol cules de Viorel Dolha

I.9.Laudă ţie, interbelic românesc


Statul totalitar sovietic a acţionat metodic (...) pentru inocularea în conştiinţa
basarabenilor a unei „amintiri” monstruoase, apocaliptice despre lumea
românească de dincoace de Prut. În sufletele oamenilor a fost implantat hăul
românofobiei, care reprezintă şi astăzi o realitate dintre cele mai dureroase, abil
speculate de forţele potrivnice cursului firesc spre reîntregirea Ţării.
Ion Constantin
De accesibilitatea şi caracterul progresist al învăţământului din interbelicul românesc
îşi aminteşte azi cu recunoştinţă dl S. Ursachi, în vârstă de 85 de ani, din Codrul Nou,
Teleneşti: „Trebuie să ştiţi că, în perioada 1918-1940, s-a făcut mult pentru lichidarea
analfabetismului, dar şi pentru trezirea conştiinţei naţionale. (...) De regulă, chiar şi copiii
talentaţi din familiile sărace aveau posibilitatea să-şi continue studiile, lor oferindu-li-se
burse de la stat...” („Timpul”, 2.II.2007).

53
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
„Anii treizeci ai acestui secol de sfârşit de mileniu – ţine să sublinieze Nicolae Lupan –
au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Ani plini de prosperitate şi zvâcnire românească
între Nistru şi Prut” („Străin la mine acasă”, Bruxelles, 1996).
... Comparaţia cu malul stâng al Nistrului, la care am recurs deja pe parcursul
expunerii, se impune de la sine, deoarece falsificatorii autohtoni ai istoriei noastre prezintă
lucrurile taman cu susul în jos şi viceversa, susţinând că acolo, la moldovenii
„malurostânjiinişi”, înfloreau cum nu s-a mai văzut limba (!), literatura (!!) şi arta (!!!), în
timp ce aici, în Basarabia „ocupată de boierii români apucători” (aşa se traducea la
Tiraspol termenul „zahvatcik”), analfabetismul era de aproape sută la sută, nu existau
biblioteci publice, cultura naţională degrada în ritm rapid, iar „ocupanţii români” mai că nu-i
mâncau de vii pe sărmanii basarabeni, care se încăpăţânau să nu înveţe... româna, adică
propria lor limbă! (Amintiţi-vă de insinuarea lui D. Miler: „Trăitorii basarabeni sunt stâlşiţ,
omorâţ numa di aşeia cî ii îs basarabeni şî nu-s români, numa di aşeia cî ii nu gândesc
româneşti”.)
...Dar s-o luăm, în sfârşit, ab ovo, adică de la începutul începuturilor, mai precis – de
pe la 1917-1918, când moldovenii basarabeni, „treziţi din somn de
moarte”, şi-au suflecat mânecile şi s-au apucat să-şi clădească viitorul
românesc. Fac acest lucru cu vaga speranţă că voi reteza măcar unul
din hidoasele capete ale balaurului ruso-comunist, care a împroşcat
Basarabia şi întreaga Românie cu balele sale veninoase şi a vărsat
pâraie de sânge românesc nevinovat. Sper de asemenea să diminuez
cât de cât valul de „pârlitică” antiromânească pe care l-au încălecat cu
atâta inconştienţă şi nesăbuinţă guvernanţii comunişti din zilele noastre,
considerând cu naivitate că „poporul Basarabiei” va iubi cu atât mai
duios „norodul rus frate”, cu cât va urî mai patologic poporul român.
Până la urmă, partidul comuniştilor va fi silit să renunţe la logica
confruntării şi să se izbăvească de sindromul ostilităţii faţă de români...
Românii din România sunt prea păţiţi pentru a se mai lăsa ademeniţi de
sirena internaţionalismului comunist. În această ordine de idei îl sfătuiesc pe liderul
comunist Vl. Voronin să nu mai facă declaraţii prăpăstioase ca cea debitată la Bucureşti în
2001: „Comuniştii sunt internaţionalişti şi nu pot urî vreun alt popor”. Ca să nu încaseze o
replică precum cea apărută în „Flux”-ul nostru: „Într-adevăr, comuniştii nu urăsc alte
popoare, ei îşi urăsc doar propriul popor, iar pe alte popoare le iubesc atât de mult, încât
nu se lasă până nu le înnăduşă cu îmbrăţişarea lor...” (4 mai 2001).
...Unirea a fost o necesitate vitală şi istorică. La 1918, toţi românii noştri s-au prins
voiniceşte în Divina Horă a României Mari – o Românie liberă, independentă şi...
europeană! S-au trezit „din somn” mai întâi preoţii. Preoţimea basarabeană, deşi trecuse şi
ea, vreme de peste un veac, prin urgia rusificării ţariste, şi-a păstrat conştiinţa românească
şi a jucat un rol semnificativ în făurirea Unirii din 27 martie 1918. Unul dintre aceşti preoţi,
Nicolae Stadnicov din s. Ţânţăreni, r. Anenii Noi, lansa în presa vremii, la 1 aprilie 1918,
un patetic apel către toţi moldovenii scăpaţi din „împărăţia beznelor îngheţate” (E. Coşeriu)
– apelul de a se învăţa să trăiască româneşte:
„Lacrimile strămoşilor, sângele lor, şi sudorile lor, stoarse de când s-au răzleţit de
mama România, nu mă lasă să tac. Şi nimeni din Basarabia, din cei care trăiesc din
munca şi sudoarea Moldovenilor, care trăiesc pe pământ udat cu sânge şi lacrimi, nu are
dreptul să tacă, acum e timpul să ne învăţăm a trăi româneşte şi a uita
timpurile ţarismului...”
Istoricul român Ioan Nistor (1876-1962) avea cuvinte de înaltă preţuire pentru
basarabeni, care izbutiseră să restabilească legăturile fireşti dintre Basarabia şi România:

54
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
„Ferice de fraţii basarabeni care, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi
ţară au izbutit să împletească din nou legăturile fireşti între Basarabia şi România, legături
care cu o sută de ani în urmă fuseseră destrămate de ghearele prădalnice ale vulturului
din Ural” (Istoria Basarabiei”, Cernăuţi, 1923).
Un alt preot naţionalist basarabean, Teodor Jireghie, unul dintre cei mai prolifici şi
mai documentaţi publicişti din perioada 1917-1918, îi osândea pe bolşevicii pripăşiţi la
Chişinău – dezertori ruşi de pe Frontul românesc, care i-au masacrat pe ostaşii
transilvăneni, foşti prizonieri austro-ungari veniţi de la Kiev (6 ian. 1918) în sprijinul Sfatului
Ţării:
„Unde ţi-e capul, bolşevice, unde ţi-e mintea, ticălosule?! Tu, cela ce ne mănânci
pâinea şi sarea patriei noastre, ne ucizi fraţii şi ne pierzi munca. Tu, cela ce ţi-ai ales
povăţuitori pe cei ce au răstignit pe Hristos şi care nu s-au ruşinat nici în Sfatul Ţării a-şi
vărsa otrava, ai lepădat frontul (...) şi ai venit că te-a chemat Iuda să ne ucizi fraţii cei
nevinovaţi. Ticălosule! nici crăpăturile pământului nu te vor ascunde până nu vei bea
paharul care l-au umplut!”
„Ghearele prădalnice” ale „hoitarilor din Ural” au fost retezate, dar preotul nostru îi
înfierează mai departe pe toţi cei ce „vor face vrajbă în contra Unirii:
„Aşa or să păţească toţi aceia care de acum înainte vor mai încerca să ne vândă şi
să trădeze neamul şi vor face vrajbă în contra Unirii tuturor românilor. Urgia dreptului
judecător va cădea peste ei şi loc de odihnă în ţara românească nu vor dobândi şi
înţelepţii neamurilor ca la iuzi s-or uita”.
Apropo de Sfatul Ţării, parlamentul binecuvântat de Dumnezeu, care prin eforturi şi
sacrificii incomensurabile a înfăptuit multrâvnita Unire a Basarabiei cu patria-mamă,
stârnind ura de moarte şi mânia dementă a veneticilor şi a cozilor de topor, care îl
învinuiesc că „a adus pe români”. Dar, mă întreb eu, pe cine era să aducă? Pe ruşi?
Simplu ca bună ziua: I-a adus pe români la români!
Actul acesta cu adevărat istoric nu s-a făcut printr-o anexiune armată, cum afirmau
şi mai afirmă, în virtutea unei neghioabe inerţii, ruşii şi argaţii lor cu diplome de istorici
contrafăcuţi şi românofobi, ci prin votul liber al provinciei, exprimat de către deputaţii
Sfatului Ţării. A fost un act extrem de serios, asupra importanţei căruia a focalizat atenţia
marele patriot Constantin Stere chiar în cadrul istoricei adunări a Sfatului Ţării de la 27
martie 1918:
„În viaţa oamenilor, ca şi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea, voinţa de fier
a istoriei a pus pe umerii dumneavoastră o răspundere pe care nu o puteţi înlătura. Nimeni
altul decât dumneavoastră nu poate şi nu are dreptul de a vorbi în numele Basarabiei”.
La aceeaşi adunare, Stere a rostit (în ruseşte) cuvinte memorabile la adresa
minoritarilor din Basarabia:
„În acest moment istoric, care cere să ne ridicăm la nivelul problemei pe care soarta
a pus-o pe umerii noştri, aş vrea să mă îndrept către aceia care până mai ieri au fost
stăpâni aici. Mă îndrept spre dumneavoastră ca spre nişte cetăţeni liberi. Înţeleg că sunt
mulţi care nu-s mulţumiţi de ziua de azi. Dar ei trebuie să se înalţe până la nivelul gândirii
cetăţeneşti. Se poate oare ca în acest moment România să renunţe, jertfind viitorul
neamului? Atunci toate poftele vecinilor s-ar dezlănţui şi ar sfâşia Basarabia în bucăţi, iar
generaţia viitoare ar trebui să trăiască din nou orori şi vărsări de sânge pentru a se
elibera”.
...S-a întâmplat un miracol: Neamul românesc s-a putut afirma pentru prima dată în
istorie ca o singură fiinţă etnică, „izbutind să creeze o realitate pe care se clădea din
temelie edificiul politic al României” (C. Stere).

55
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
În faţa acestui miracol, minoritarii (ruşii) din Basarabia, care nu erau – organic – în
stare să se înalţe „până la nivelul gândirii cetăţeneşti”, dar şi neprietenii noştri din Rusia
cea îndrăcită şi bolşevizată, au rămas uluiţi şi au căzut în damblaua românofobiei lor
tradiţionale, căci, cum ar zice azi poetul Al. Corduneanu, „comuniştii, din românofobie au
ieşit şi în românofobie vor pieri” („Flux”, 17.X.2007).
Semnificativ în această privinţă este următorul fragment din alegoria „Cântarea
Basarabiei” de Cristian Tiberiu Popescu:
„Antihristul din Răsărit a spus: Cum a fost cu putinţă ca după o sută de ani
moldovenii să vrea să unească din nou Basarabia cu Ţara lor?! A fost cu putinţă numai
pentru că n-au uitat că sunt români şi şi-au amintit de Dumnezeul Ţării lor. Siliţi-i să uite că
sunt români – acesta să fie numele cel mai de ocară. Faceţi aşa fel să ajungă să li se
strepezească dinţii dacă ar rosti numele de român. Siliţi-i să uite de România, iar dacă ar fi
să-şi amintească, învăţaţi-i voi ce să-şi amintească. Siliţi-i ca, odată cu laptele mamei, să
sugă ură pentru România. S-o ştie pe aceasta drept iadul din care i-am scăpat noi. Ei
trebuie să uite cine sunt, dar n-o pot face atâta vreme cât istoria le-o aminteşte, căci acolo
omul priveşte ca într-o oglindă. Scrieţi voi altă istorie a lor şi puneţi-i să o înveţe pe
aceasta. Distrugeţi-le bisericile, căci acolo pot ajunge să-l regăsească pe Dumnezeul Ţării.
Aşa ei vor fi totdeauna ai noştri...” (v. „Glasul naţiunii”, 28 aug. 1992).
Vă rog mult-mult să citiţi cu atenţie de 2-3 ori acest pasaj, apoi să parcurgeţi încă o
dată textul pus ca moto la începutul eseului de faţă şi vă veţi convinge definitiv că noi,
românii moldoveni, nu avem nici un motiv să-l iubim pe „antihristul din Răsărit”. Să-l
îndrăgească ciorile!...
...Ţarişti sau comunişti, ocupanţii au semănat întotdeauna sămânţă de ură şi vrajbă
printre oameni („Siliţi-i să uite că sunt români – acesta să fie numele cel mai de ocară!
Siliţi-i să uite de România!”).
To-To i ono! Faci o declaraţie ucigător de batjocoritoare la adresa poporului care te-
a găzduit cu inima deschisă şi mai pretinzi ca reprezentanţii acestui popor să te iubească!
Gândiţi-vă, stimaţi cititori, cam ce sentimente a stârnit bieţilor moldoveni declaraţia unui
„gospodin porcovnic” pe nume F. Sâromeatnikov, director al învăţământului din Basarabia,
care, luând cuvântul pe data de 10 aprilie 1917 la o întrunire a învăţătorilor moldoveni, a
„debordat” următoarele cuvinte de om atins de „pestă porcină”: „Moldovenii sunt un neam
prost, ei au în limba lor abia câteva sute de cuvinte, precum Samoezii, din care pricină nu
se pot cultiva în limba lor, au nevoie pentru aceasta de limba rusească”. E greu de spus
cam unde l-or fi băgat moldovenii, în gând, pe acest „porcovnic” rus-rusesc!
Interesant, câţi „cioloveci” ca F.S. avem azi în al doilea stat românesc! Cum am face
să-i numărăm, să-i cunoaştem şi să le amintim înţeleapta preîntâmpinare pe care le-a
făcut-o încă în 1914, onestul lor compatriot, istoricul N.N. Durnovo: „În Basarabia se
seamănă sămânţa vrajbei, ca să mărească puterea semănătorului. Recolta va fi, însă, cu
atât mai amară”...
În 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de la acapararea Basarabiei de către Rusia
ţaristă, istoricul Durnovo, luminoasă fie-i amintirea, a spus un mare adevăr: „În timpul
acestor o sută de ani de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru
populaţia moldovenească din punct de vedere spiritual. Absolut nimic, fiindcă în Basarabia
toate şcolile au fost înfiinţate cu unicul scop de a face din români ruşi şi nici măcar n-am
reuşit”. De acord. Dar ce-au făcut în Basarabia românii de dincolo de Prut în cei 22 de ani
de interbelic românesc? Au făcut enorm de mult, mai ales în etapa incipientă a României
Mari. Mai întâi şi-ntâi au fost luate măsuri hotărâte pentru dezvoltarea învăţământului. În
locul şcolilor ruseşti de până mai ieri şi-au deschis uşile pentru copiii băştinaşilor circa 800
de şcoli cu pedagogi instruiţi la cursurile din vara anului 1917, cu manuale scrise cu

56
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
alfabet latin ca substituent al celui chirilic, cu cântecele neamului românesc şi cu tricolorul
în locul simbolurilor ţariste. Limba română literară a luat sub protecţia ei graiurile
basarabene (sper să vă amintiţi ce a spus marele Eugen Coşeriu: „Zeiţa protectoare a
moldovenilor este Limba Română”).
...S-a mers, pe cât a fost posibil, pe calea trasată de marii
intelectuali români, cum ar fi dirijorul şi compozitorul George Enescu
(1881-1955), care a specificat:
„Basarabia este pentru noi un juvaier, în toate privinţele, şi datoria
noastră este să ajutăm, prin toate mijloacele, trezirea poporului la viaţa
culturală şi artistică, solicitând simpatia fraţilor noştri moldoveni şi
făcându-le tot binele de care au fost privaţi atâta vreme”.
Pe această cale a păşit şi istoricul Ion Nistor, care a scos în evidenţă un adevăr de o
importanţă covârşitoare şi anume că după 1918 România a luat sub aripa ei însăşi fiinţa
naţională a populaţiei basarabene, ferind-o de primejdia rusificării şi cruţând-o de anarhia
rusească şi de teroarea bolşevică. Iată ce scrie reputatul om de ştiinţă în „Istoria
Basarabiei”:
„În vreme ce noua viaţă de libertate pe toate terenurile ce Basarabia îşi croise se
organiza, răsări în drumul ei primejdia cumplită a anarhiei ruse, care ameninţa să înece
totul în valurile ei năprasnice. În acea clipă supremă neamul nostru din Basarabia avu
fericirea să găsească alături de sine, stând de pază, pe Ţara-Mamă care, cu toată
primejdia în care ea însăşi se afla, a putut să ofere nu numai o mângâiere platonică, ci şi
batalioane glorioase ale unei armate nebiruite. Această armată, ridicând la Nistru zid
neclintit în drumul anarhiei, a redat poporului din Basarabia putinţa de a-şi făuri în tihnă
soarta sa aşa cum dânsul o înţelegea. Iar dânsul o înţelegea, votând prin glasul Sfatului
Ţării, în vibrarea unui entuziasm fără seamăn, reintegrarea sa pentru eternitate în sânul
patriei comune”.
Autorul admirabilei cărţi „Basarabia din nou la răscruce”, Iftene Pop, scoate în relief
noi nuanţe istorice:
„Timp de 22 de ani a reuşit România să cruţe populaţia Basarabiei de teroarea
bolşevică şi să oprească procesul rusificării. Atâta s-a putut. Atâta s-a făcut, dar prin acest
act a fost apărată însăşi Europa în partea noastră de lume”.
Dar, cum era şi firesc, cea mai alinătoare undă de căldură
sufletească ne-a venit din partea M.S. Regelui Ferdinand care, într-un
vibrant mesaj trimis pe numele adunării din 27 martie 1918, scria:
„Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului
Dumnezeu că Mi-a dat, în zilele de restrişte, ca o dulce mângâiere să
văd, după o sută de ani, pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-
Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi
Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes. În
aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patrie, de aici înainte
comună, Vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut
regescul Meu salut, înconjurându-Vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească”.
...Rezumativ vorbind, Regele Ferdinand I a venit la tron pe data de 27 sept. 1914;
peste doi ani, la 15 aug. 1916, România intră în război, care, după grele suferinţe şi mari
sacrificii, se sfârşeşte cu împlinirea visului de veacuri: unirea tuturor românilor într-un
singur stat. România Mare, numele dat regatului român întregit, reprezintă desăvârşirea
unei grandioase evoluţii istorice a poporului român, din care fac parte şi basarabenii. „Visul
de veacuri al poporului nostru, obligat secole de-a rândul, prin vitregia vremurilor, să
trăiască divizat şi sub stăpânire străină – ne spune istoricul Paul Cernovodeanu – a ajuns
57
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
să se împlinească (...) în 1918, toţi fiii neamului românesc (...) reunindu-se cu fraţii lor în
cadrul aceluiaşi stat naţional unitar, independent şi indivizibil...”
...Aşa cum era firesc să se întâmple, în interbelicul românesc au cunoscut un
puternic avânt literatura şi arta.
România Mare a fost cântată în versuri:
Trăiască România Mare,
Slăvit să fie-al ei popor!
Să fâlfâie cu adorare
Stindardul mândru tricolor! ( Ioan Neniţescu)
În aceeaşi perioadă s-au născut cântece populare:
Cântaţi voioşi cu mic şi mare,
Un vis de veacuri s-a-mplinit!
De-acum e România Mare,
Un soare nou a răsărit.
Prozatorul Nicolae Beldiceanu (1881-1923) a scris foarte inspirat despre „sufletul”
Basarabiei de după Marea Unire din 1918:
„Îngerul luminii pluteşte peste sufletul Basarabiei. Şcolile româneşti s-au deschis
pretutindeni. Învăţăceii îşi umplu cămările, dornici de fagurii graiului românesc...”
În poezia sa „Imnul Unirii”, Ion Boilă îi înţepa cu neprefăcută satisfacţie pe „fraţii mai
mari” care până mai ieri erau aici stăpâni cu puteri discreţionare:
Cei ce-au vrut ca să-ţi răpună
legea ta şi graiul tău,
Au ajuns de-ocara lumii
sub blestemul cel mai rău!
Iar în zilele noastre, cuprins de o nostalgică jale, poetul basarabean Ion Cuzuioc
plânge România Mare ca pe o comoară pierdută: Aveam cândva o ţară ca o floare, Urcam
Carpaţii, coboram la mare, Dar ne-a lovit o grea „eliberare”, Făcând pârjol prin vechile
hotare...
...Annus mirabilis (Anul minune) – aceasta este denumirea dată de englezi anului
1666 în care Londra a scăpat abia-abia dintr-un incendiu de mari proporţii. Aceasta este şi
denumirea dată de un cărturar român cu dragoste de latinie anului 1918 – anul plin de har
dumnezeiesc, anul minune când Basarabia a scăpat din ghearele hoitarului uralo-altaic,
anul de naştere al României Mari.
Annus mirabilis 1918! Începutul unei ere noi... Treburile românilor basarabeni
mergeau ca pe roate... Despre desfăşurarea acestei perioade basarabeanul avea o vorbă
a lui de Stan-păţitul... O vorbă care umbla prin toate satele noastre şi reda cea mai mare
tragedie a vieţii sale de om al credinţei, al familiei şi al pământului: „Slavă Domnului! m-am
însurat... mi-am făcut o căsuţă... mi-am luat doi bouleni... oleacă de pământ... o văcuţă la
copii... patefon... şi când să trăim şi noi mai bine, hop! c-au venit ruşii...” Au venit şi ne-au
dat în cap cu „eliberarea”!...
Hopul acesta avea rezonanţa clopotului de dandana care vesteşte urgie şi prăpăd în
ţară: Gata, s-a zis cu binele românului basarabean, se spulberă toate năzuinţele şi toată
agoniseala vieţii lui...
„În ziua de 28 iunie 1940, zi cu mult soare şi multă voie bună (...) – scrie martorul
ocular Nicolae Lupan în cartea sa de memorii „Străin la mine acasă” (Bruxelles, 1996) – s-

58
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
a produs un eveniment care a schimbat brutal şi iresponsabil viaţa fericită a atâtor şi atâtor
familii de basarabeni...”
...”La 28 iunie 1940 – precizează Dominte Timonu în „Autobiografia” lui – s-a abătut
asupra Ţării vânt rău de Răsărit, vând cotropitor, şi a trebuit să pornesc pe căile
refugiului...”
În toată istoriografia sovietică – cea mai mincinoasă şi mai mârşavă din lume –
această crimă abominabilă a fost înfăţişată ca eliberare. Leonida Lari face praf din această
minciună „istorică”.
Ce eliberare? Un întreg calvar!
De români sunt pline
gropile cu var!
Ce eliberare?! Ani de ani în şir
Semănat cu oase-i drumul
spre Sibir...
Despre „nobleţea” ostaşilor sovietici „eliberatori” scrie distinsul intelectual Boris
Vasiliev, victimă a represaliilor comuniste, în „Flux” (6 iulie 2006):
„Ostaşii sovietici, despre care se spune că apărau ţara, s-au năpustit ca hunii şi au
distrus floarea neamului nostru, intelectualitatea, şi au pus în toate posturile-cheie cozile
lor de topor, trădătorii de neam, râsurile satelor”.
…Despre actele de sălbăticie la care au fost supuşi românii în timp ce se retrăgeau
din Basarabia ... românească, în iunie 1940, a scris cu inima sângerândă celebrul istoric
român Nicolae Iorga:
„Se adună şi cresc, văzând cu ochii, documentele şi materialele, actele oficiale şi
declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să
apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte
de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi
infame şi criminale au fost comise de străinimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au
dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. (...) Fraţilor noştri (...) li s-au servit numai gloanţe,
au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li
s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi unui tratament hain şi vandalic”
(„Neamul Românesc”, 6 iulie 1940).
Voi nota că în toamna aceluiaşi an N. Iorga a fost asasinat cu
bestialitate şi, după cum se bănuieşte, nu numai de legionari...
Cum s-a încheiat interbelicul românesc în Basarabia şi de ce s-a
încheiat atât de tragic, putem afla de la ÎPS Efrem Enăchescu, chiriarhul
care l-a succedat pe Mitropolitul Gurie în 1944: „Cuvântul nou de înviorare
a magnetizat energiile tuturor clericilor şi progresul realizărilor pe toate
terenurile ar fi fost considerabil dacă puterile iadului de peste Nistru nu s-
ar fi lăsat ca o perdea de moarte peste scumpa noastră Basarabie...”
Se impune precizarea că „puterile iadului” au pus capăt efortului
modernizator al burgheziei şi al elitei politice nu numai în Basarabia, ci şi
în întreaga Românie, curmând cu brutalitate, după 23 august 1944, marşul românilor spre
Europa. Şi e mare păcatul, deoarece în 1945-1950, cum ne spune filozoful Ion D. Sârbu,
„...noi, românii, eram încă foarte europeni, foarte latini şi foarte conştienţi de nivelul nostru
material şi spiritual. Cred că ne găseam cu zece clase de civilizaţie peste media abrutizată
şi asiatică a bieţilor ruşi „eliberatori” („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, vol. II, Craiova,
1993).

59
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
La curmarea marşului românilor spre Europa au contribuit, din păcate, şi... românii
înşişi. Cum? Prin trădătorii care s-au pus în slujba ruşilor ocupanţi. A „excelat” în această
privinţă Petru Groza, şi pentru asta a fost „răsplătit” cu vârf şi îndesat de intelectualii
antiruşi şi anticomunişti”: „Are cap pătrat şi dur, Pe muscali îi pupă-n cur Şi în... pesta
mamei lui A atins apoteoza... Cine credeţi că-i acesta? Să vă spun eu: Petru Groza!(
Păstorel Teodoreanu)
Valentin Mândâcanu

I.10.Istoriografie - Despre trecutul românesc al Basarabiei nu


au avut voie să scrie pânå în 1989 nici istoricii din Moldova
sovietică, nici cei din România comunistă
Între 1945 şi 1989, între Prut şi Nistru, a existat Republica Socialistă Sovietică
Moldovenească (RSSM), parte a URSS. Istoricii i-au rescris istoria, iar populaţiei i-au
inventat o identitate aparte. Românii de aici au devenit “moldoveni” – un popor aparte –,
iar limba lor, scrisă cu caractere chirilice, s-a numit “limba moldovenească”. Nici în
România nu se putea vorbi despre Basarabia românească. Iar slujitorii muzei Clio,
patroana istoriei, au ocolit subiectul.
Prin semnarea Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova în 12 septembrie 1944,
România şi URSS cădeau de acord şi asupra frontierei dintre cele două state. Se revenea
la prevederile acordului din 28 iunie 1940, prin care Basarabia şi nordul Bucovinei treceau
sub ocupaţie sovietică. La sfârşitul războiului, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie
1947) a reluat termenii stabiliţi în 1940 şi 1944 pentru hotarele estice ale României. Prutul
urma să devină frontiera dintre cele două state.
FOAMETE ÎN “PATRIA POPOARELOR”. După ce Basarabia a fost “eliberată” în anul
1944 de Armata Roşie, vechea provincie românească a intrat sub dominaţia URSS. În faţa
autorităţilor sovietice au apărut greutăţile administrării teritoriului. O secetă cumplită s-a
abătut asupra regiunii în anii 1945-1946. Deşi în ziarele locale se vorbea vag despre “lipsa
de ploi”, la începutul anului 1947 situaţia devenise foarte gravă. Abia atunci au început să
apară ştiri în presa de la Chişinău. Din cauza secetei şi a politicii sovietice de
rechiziţionare a produselor agricole de la săteni, a izbucnit foametea. Nu era ceva nou
pentru aceste locuri. Şi în vremea administraţiei române, în 1935, localnicii suferiseră de
foame. Atunci însă autorităţile de la Bucureşti ajutaseră populaţia cu alimente trimise din
toată ţara. În 1946, sovieticii au trimis prea puţine alimente basarabenilor. Deja 30.000 de
locuitori erau la mijlocul anului, în plină vară, suferinzi de distrofie.
Numărul victimelor s-a înmulţit spre sfârşitul anului, au apărut cazuri de canibalism şi
de criminalitate. Mulţi ajungeau să comită deliberat delicte pentru a se “adăposti” în
închisorile unde au primit ceva de mâncare. Spectrul foametei i-a făcut pe alţii să încerce
trecerea frauduloasă a frontierei spre România. Cantinele care trebuiau să-i deservească
pe basarabenii înfometaţi au dispărut una câte una, iar cele rămase nu aveau nici măcar
lemne de foc pentru prepararea hranei. Despre câţi locuitori au murit în cei doi ani de
foamete nu dispunem de date oficiale. Potrivit istoricului basarabean Mihai Gribincea, între
150.000 şi 200.000 de basarabeni ar fi pierit de foame atunci.
“OPERAŢIUNEA SUD”. La 28 iunie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a decis
deportarea unor categorii de basarabeni, primii fiind “chiaburii”, moşierii şi marii
comercianţi. Hotărârea fusese luată la Moscova şi urma să fie aplicată şi în cele trei ţări
baltice (Letonia, Estonia şi Lituania) intrate după război în componenţa URSS. 11.342 de
familii (circa 35.000 de oameni) din satele şi târgurile Basarabiei trebuiau să ia calea
exilului forţat. În prealabil, au fost “şterse” de pe listă familiile cu membri ce serveau în

60
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Armata sovietică ori care fuseseră decoraţi cu “medalii de muncă şi de luptă ale URSS”.
De “buna desfăşurare” a operaţiunii urma să se ocupe Securitatea de Stat a RSSM. Mii de
“lucrători operativi” au venit în republică, o “armată” de 13.000 de ofiţeri şi ostaşi asigurând
ordinea pe parcursul evacuării. Totul s-a petrecut în mare secret, nici măcar secretarii
raionali de partid nu cunoşteau planul operaţiunii. Deportarea a avut loc în noaptea de 5
spre 6 iulie. Multe familii au fost distruse cu acea ocazie. Copii fără părinţi sau invers au
fost deportaţi şi mult timp n-au mai ştiut unii de alţii.
Singurul drept pe care-l aveau surghiuniţii era să ia cu ei maximum 1.500 de kilograme.
Celelalte averi care nu puteau fi luate erau confiscate şi puse la dispoziţia colhozurilor. În
Siberia traiul deportaţilor a atins limita supravieţuirii. Locuiau mai multe familii în barăci
lipsite uneori de orice mobilier. În ciuda alimentaţiei precare şi a condiţiilor rele de trai,
oamenii aveau obligaţia de a munci în domeniul forestier şi piscicol. Împărţiţi în brigăzi,
plecau dimineaţa la muncă în gerul siberian pentru a se întoarce rupţi de oboseală seara.
Revenirea deportaţilor în locurile de baştină era o procedură anevoioasă. Puţini au obţinut
permisiunea aceasta, după ce dosarele le-au fost “reexaminate” de comitetele executive
ale sovietelor raionale. Ajunşi acasă, “norocoşii” constatau că nu mai aveau unde locui.
Casele lor aparţineau deja colhozurilor şi deveniseră în scurt timp grădiniţe, farmacii şi
şcoli.
DEPORTĂRI ÎN BĂRĂGAN. Locuitorii din Basarabia s-au aflat în timpul războiului într-
un permanent refugiu. Atenţi la mişcările de pe front, mulţi basarabeni care se temeau de
o eventuală ocupaţie sovietică au fugit în 1944 în România. Cei care s-au retras în Vechiul
Regat au pierdut tot ce aveau. În România sperau să ia viaţa de la capăt. Mulţi s-au stabilit
în Banat, în satele părăsite de etnicii germani ori deportaţi în Uniunea Sovietică. Laurenţiu
Platon, basarabean din satul Răzeni de peste Prut, s-a aflat printre refugiaţi. Despre cum a
ajuns în Banat i-a relatat lui Viorel Marineasa, autorul unui volum intitulat “Deportarea în
Bărăgan”. Laurenţiu Platon a primit în toamna lui 1945, împreună cu părinţii săi, o casă
lângă Sânnicolau Mare, în comuna Cheglevici. “Am primit o casă fără geamuri, fără nimic,
povesteşte el. Am pus pături la geam, am pus paie pe jos şi-am fost vreo trei familii. Şi ne-
am culcat toţi la rând. Pe urmă am găsit o altă casă, am reparat-o, am aranjat-o. (...),
ţineam cai, oi, păsări multe. Pământ ne-a dat, cinci hectare. Recoltă bună!” Fericirea
basarabenilor în noul lor cămin nu a durat mult. În 1951 părinţii lui au fost “dislocaţi” şi
trimişi în Bărăgan, unde au primit “domiciliu forţat” până după moartea lui Stalin.
O ISTORIE MINCINOASĂ. Subiectul trecutului românesc al Basarabiei a fost ocolit de
istoricii români după 1945. În “Manualul de istorie a RPR” operă a unui “colectiv de istorici”
ce-l aveau coordonator pe Mihail Roller, istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru este
prezentată conform “dogmei” sovietice. Ocuparea Basarabiei de Imperiul Ţarist în 1812
era descrisă ca o “eliberare de sub jugul turcesc”. Despre alipirea ei la Imperiul ţarului
Alexandru I nu se scria nici o vorbă. Aceeaşi “scăpare” şi în cazul unirii cu România. În
paginile manualului, evenimentele din 1918, – când Basarabia şi Bucovina s-au unit “cu
ţara” – nu erau nici măcar amintite, în shimb “marea revoluţie bolşevică din octombrie” era
descrisă în pagini întregi. Autorii mai consemnează şi ocuparea Basarabiei “cu forţa” de
trupele trimise de la Bucureşti. “Guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerei
republici sovietice, menţionează manualul, o atacă şi o ocupă (ianuarie 1918), înăbuşind
cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia.” Această teză era îmbogăţită
şi cu o pretinsă implicare a germanilor, care ar fi semnat o înţelegere pentru a permite
României să ocupe Basarabia. În realitate, autorităţile de la Chişinău chemaseră trupele
române pentru a stopa anarhia soldaţilor bolşevizaţi. Momentul cedărilor din iunie 1940
către aceeaşi Rusie, de data asta sovietică, nu este amintit în manual. Se scrie doar
despre “Dictatul de la Viena”, prin care o parte a Transilvaniei era trecută sub administraţie
maghiară.

61
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
BASARABIA – UN SUBIECT TABU. Ştim astăzi mai multe despre subiectele interzise
istoricilor români din cartea lui Ioan Opriş, “Securitatea şi istoricii”. Între altele, lucrarea
prezintă documente despre nemulţumirile cercetătorilor români, obligaţi să uite că au
existat două foste provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina. La un moment dat, printre
membrii Institutului de Istoria Artei, Securitatea l-a infiltrat pe agentul “Silviu”. Scrupulos,
acesta a notat tot ce a auzit în jurul său, inclusiv opiniile critice, exprimate între colegi, de
cercetătoarea în artă feudală Teodora Voinescu. “Măsurile care se iau pentru a salvgarda
interesele de ţară stăpânitoare a Rusiei Sovietice la noi sunt de-a dreptul ridicole, se
plângea Teodora Voinescu colegilor săi, nu ai voie să pomeneşti în lucrările tale Basarabia
şi Bucovina de Nord. La bibliografii nu trebuie să arăţi că o carte a fost tipărită la Cernăuţi
sau Chişinău în timpul dominaţiei române, iar pe nenorociţii de basarabeni care vin la noi,
ca de pildă maiorul Prepeliţă de la legaţia sovietică, nu-i lasă să vorbească româneşte, ci
prin interpreţi.” După mai multe verificări, Teodora Voinescu a fost reţinută în 1960, pentru
afirmaţii “duşmănoase” la adresa regimului.
INVENŢIILE LUI LAZAREV. Istoriografia basarabeană a contribuit şi ea la crearea noii
identităţi a “poporului moldovean”. În 1949, A.M. Lazarev, ministrul Educaţiei Publice,
alături de istoricii I. Grosul şi N. Mohov, a scris un “Curs de istorie a Moldovei”. Se năştea
astfel mitul “etnogenezei moldoveneşti”. Sub pana acestor “autorităţi în materie de istorie”,
se năştea practic un nou popor, al moldovenilor, urmaşi ai geto-dacilor romanizaţi şi ai
slavilor sudici. Întregul curs “dovedea” influenţa benefică a culturii ruseşti asupra celei
moldoveneşti. Mai târziu, în 1974, acelaşi Lazarev a publicat volumul “Organizarea statului
sovietic moldovenesc şi problema basarabeană”.
În condiţiile în care Nicolae Ceauşescu distanţase România de politica sovietică şi
imprimase o linie “naţională”, academicianul de la Chişinău “reamintea” şi mai accentuat
vechile sale teze din anii stalinismului.
REABILITARE
Anii de dominaţie sovietică au făcut numeroase victime printre basarabeni. După
obţinerea independenţei la 27 august 1991, statul moldovenesc a făcut demersuri pentru a
repara un trecut dureros pentru mulţi locuitori. La 8 decembrie 1992, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat o lege pentru “reabilitarea victimelor represiunilor politice
săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Cei care au avut de suferit până în
1990, se stipula în lege, trebuiau să primească drepturi politice, sociale şi civile, dar şi să
fie compensaţi, prin daune materiale, pentru suferinţa lor. Toţi deportaţii şi familiile lor erau
declaraţi nevinovaţi. Legea se adresa cu precădere victimelor “Operaţiunii Sud” din iulie
1949.
După ce Basarabia a intrat sub ocupaţie sovietică, între anii 1944 şi 1953, au fost
colonizaţi, conform istoricului român Ion Constantin, peste 500.000 de etnici ruşi (aduşi din
Tambov, Saratov şi Smolensk), ucraineni şi ruteni. Cei mai mulţi s-au stabilit la oraşe,
satele continuând să fie populate preponderent de moldoveni. Între 1954 şi 1959, sovieticii
au dirijat un al doilea val de colonizări în Basarabia, alcătuit din populaţie de origine turcă:
găgăuzi, başkiri, uzbeci. Aceşti noi locuitori, dezrădăcinaţi la rându-le, fără voie din
meleagurile natale, luau locul deportaţilor în Siberia, de la care “moşteneau” casele. În
ciuda colonizărilor cu alte etnii, moldovenii alcătuiau 64,5% dintre locuitorii RSSM în 1989.
UNIUNE
“Copiii noştri, precum şi generaţiile viitoare trebuie să ştie precis un lucru, şi anume că
părinţii lor nici nu îşi pot închipui altfel viaţa decât în uniune cu Rusia, în uniune frăţească
cu popoarele care îşi au patria aici şi a căror soartă o împărtăşim din vechime şi pentru
totdeauna” : Ivan Bodiul prim-secretar de partid al RSSM, 1967

62
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
CLARIFICARE
“Este cunoscut faptul că actualul teritoriu al RSSM a fost ocupat de Regele României şi
reunite la momentul cuvenit cu teritoriul sovietic. Nu există nici o dispută în ceea ce
priveşte frontierele între România şi Uniunea Sovietică, deoarece ambele sunt state
socialiste, dirijate de interese comune şi urmărind acelaşi scop: comunismul. Aceasta nu
împiedică însă ca în momentul de faţă să existe între locuitorii României oameni care cred
că Moldova constituie o parte a României”: Nikita Hruşciov secretar general al PCUS,
1959
ROMÂNITATE
“Că nu suntem români străinul Pe-a lui o ţine. Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul Decât
pe mine. Basarabie cu jale, Basarabie, De pe deal şi de pe vale, Basarabie!”: Grigore
Vieru
BASARABIE CU JALE SIBERIA
“Atunci m-a luat la judecată, m-a întrebat cum şi de ce nu am ieşit la lucru. Eu am spus
totul adevărat, cum am fost bolnavă de tifos şi îs slabă din putere, de îmbrăcat n-am cu ce
mă îmbrăca cald, gerul e peste patruzeci de grade, afară de «buran». «Buran» înseamnă
vânt cu jicoală, dar asta tot timpul era pe acolo. Aşa că nu prea aveau pentru ce mă
judeca. Atât am rămas eu vinovată, că nu am dat «zaivlenie», adică să mă deie din lucru.
Şi m-au judecat să şed două luni la închisoare”: Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă.
20 de ani în Siberia

I.11. Cartea cu multe semne de întrebare


(prostia unora, care ar trebui scoasă din minţile poporului,
arătând adevarul istoric)
Fac bine cei ce încearcă să ne arate lucrurile aşa cum sunt, nu şi cei care ne duc în
eroare prin falsificări, scriind aberaţii în cărţile lor care pot fi catalogate drept literatură
fantastică. În loc să ne trezim mintea, “amorţită”, dintr-un vis urât noi suntem expuşi, în
continuare, la prostia unor zişi oameni ai ştiinţei istorice, aceştia fiind cei care nici ei nu
ştiu cine sunt.

Citeşti cartea „Statalitatea poporului moldovenesc”, semnată de Victor Stepaniuc, şi


remarci prezenţa în paginile ei a unui şir de afirmaţii care se bat cap în cap. Ne vom referi
la cele ce ţin de istoria Basarabiei din perioada ţaristă.
Pe de o parte, autorul îi comunică cititorului: „Prevederile Păcii ruso-turce de la
Bucureşti, în primul rând, că Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Rusiei,
constituiau o grea lovitură dată statalităţii moldoveneşti”. Iar pe de altă parte, preluând o
pretinsă teză propagandistică a istoriografiei sovietice moldoveneşti, declară că anexarea
totuşi a avut şi un rol „progresist”: „Desigur, Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru, se
încorpora într-un imperiu străin (au existat şi imperii care nu au fost străine? - n.a.), dar
într-un context social-economic, politic mai avansat” decât cel al Imperiului Otoman”.
Adică, vrea să-l asigure pe cititor că, în esenţă, actul din 1812 nu a fost atât de grav. Pot fi
inventate asemenea îndreptăţiri, ne întrebăm noi, în timp ce, după cum a recunoscut A.
Lazarev, Principatul Moldovei s-a pomenit dezmembrat artificial, tăiat în două, frontiera
fiind trasată „pe trupul viu al poporului şi al ţării sale” (Orizontul, 1988, nr. 6, p. 80). În plus,
conform aceleiaşi istoriografii, ţarismul era interesat să folosească Basarabia „în calitate
de piaţă de desfacere şi izvor de materie primă pentru industria capitalistă din Rusia”

63
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
(Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1967, vol. I, p. 564). Or, după cum a relevat A.
Zavtur, monarhia rusă transformase Basarabia „într-un apendice agrar al Rusiei”.
Sub aspect duhovnicesc, susţine în continuare V. Stepaniuc, „teritoriul spiritual dintre
Prut şi Nistru se unea cu o Biserică de aceeaşi credinţă”. Deci, din punct de vedere politic,
teritoriul a fost anexat, iar din cel religios - pur şi simplu, s-a unit, spre „binele” ortodocşilor
de pe acest teritoriu. E o muşamalizare evidentă. În realitate, Rusia expansionistă a luat în
mod arbitrar, în supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse un teritoriu aflat de secole sub
jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, ale cărei drepturi canonice au fost, astfel, uzurpate.
Şi tot în acest context afirmă că „în 1813, pentru prima oară în istorie, s-a pus temelia
înfiinţării pe teritoriul duhovnicesc ortodox al Moldovei dintre Prut şi Nistru a structurii
superioare de diriguire a vieţii bisericeşti - Mitropolia (corect: Eparhia - n.a.) Chişinăului şi
Hotinului, cuprinzând episcopia (sic!) de Tiraspol şi Dubăsari”. Aşadar, dezmembrarea din
1812 a Moldovei, în viziunea lui V. Stepaniuc, „rămâne una dintre cele mai mari tragedii
ale poporului moldovenesc”, pe când ruperea în două a spaţiului Mitropoliei Moldovei şi
crearea, din ordinul autorităţilor de pe Neva, a noii structuri bisericeşti, a fost un eveniment
excepţional. În privinţa inexistenţei pe atunci a episcopiei de Tirasol şi Dubăsari, precizăm
că, în 1813, în componenţa Eparhiei Chişinăului şi Hotinului au fost trecute circa 100 de
biserici situate între Nistru şi Bug. Această subordonare a bisericilor din stânga Nistrului a
existat până la 6 martie 1837.
V. Stepaniuc vrea să-l convingă pe cititor că, în urma semnării Tratatului de pace de la
Bucureşti, „Moldova dintre Prut şi Nistru, prima dată, după 1484, a devenit integră, fiind
eliberate pământurile moldoveneşti transformate de turci în raiale şi cele din Basarabia
(Bugeac) ocupate de nogai. Simplu ca bună ziua. Realmente, prin dispoziţia din 1807 a
împăratului Rusiei, aceste pământuri ale Ţării Moldovei, declarate pradă de război (li s-a
acordat statut de domeniu al statului rus, statut pe care l-au avut până în 1917), au fost
puse sub administraţia Divanului Moldovei, subordonat autorităţii militare ruse de ocupaţie,
veniturile acumulate de pe ele urmând să fie întrebuinţate pentru aprovizionarea armatei
imperiale. După 1812, oficialităţile de la Sankt Petersburg au colonizat pământurile
respective cu diferite seminţii aduse din alte zone geografice, numai nu cu moldoveni.
Elaborând cartea, V. Stepaniuc s-a condus de principiul selectivităţii: a ales ceea ce îi
convine şi a omis ceea ce nu-i place. Bunăoară, a omis, pe cât e posibil, cuvântul român
din textele citate. A neglijat până şi titlul lucrării lui Leon Boga Lupta pentru limba
românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, indicat la note, dând drept
titlu denumirea primului capitol al acestei lucrări, din simplul motiv că nu conţine cuvântul
român.
Citind cartea, cititorul este derutat. Pe de o parte, el este informat că, în 1862-1863,
partidul boierilor din provincia răpită „visa să restabilească naţia moldovenească în
Basarabia, în vederea apropierii împrejurărilor care ar da naţiei dreptul de a cere unirea cu
Moldova”. I se mai spune că, în 1875, „în mediul intelectualităţii moldoveneşti...,
concentrate mai ales la Chişinău, există persoane ce înclină spre România”. Iar pe de altă
parte, susţine că în 1918 a avut loc anexarea Basarabiei la România. Să fie considerată
drept anexare unirea firească a pământurilor strămoşeşti ale Moldovei, care, la rândul ei,
era unită, din 1859, cu Ţara Românească?
Cartea denotă un pronunţat caracter românofob. Prin urmare, ea nu reprezintă o
cercetare istorică, ci o comandă politică.
Dinu Poştarencu,
cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al AŞM

64
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Nu loviţi în statalitatea R. Moldova
Cartea „Statalitatea poporului moldovenesc” este o primă încercare a dlui deputat
Victor Stepaniuc de a se încadra în ştiinţa istorică. Încercare eşuată atât pentru autor, cât
şi, mai ales, pentru ideea de consolidare a statalităţii R. Moldova. V. Stepaniuc şi-a
complicat situaţia şi din cauza că a încercat să se conducă de ideologia partidului politic
pe care îl reprezintă, preluând chiar doctrina stalinistă despre Basarabia şi basarabeni.
Probabil că a avut şi nişte consultanţi care i-au făcut un prost serviciu. Efectul ar fi fost
altul, dacă autorul ar fi respectat cel puţin afirmaţiile lui Lenin despre români. Este bine
cunoscut faptul că Lenin a demonstrat în ajunul unirii Basarabiei cu Patria-mamă România
din 1918 că noi, basarabenii, suntem români şi că din cauza imperiului ţarist am stagnat în
toate domeniile, comparativ cu fraţii noştri de peste Prut (vezi volumul 25, pag. 271 a
ediţiei a 5-a). De altfel, Lenin şi-a menţinut afirmaţiile şi după Marea Unire a tuturor
românilor şi întregirea Ţării (vol. 39, p. 88).
Aş vrea să le amintesc apărătorilor „devotaţi” ai statalităţii R. Moldova că ceea ce fac
ei, publicând astfel de cărţi, nu numai că subminează această statalitate, dar creează
impresia că moldovenii nu sunt oameni serioşi. Cum credeţi, domnilor „savanţi şi mari
politicieni”, de ce Moscova a insistat şi continuă să insiste autonomia
transnistreana?Deoarece Moscova, care a creat RSSM, ştie foarte bine că fosta republică
unională şi actualul stat suveran R. Moldova, este formată din două bucăţi: o parte din
acest stat ţine de teritoriul şi etnia românească (Basarabia), cealaltă parte, mai mică
(Transnistria), ţine de un teritoriu şi o “etnie” sovietică. Cum aveţi de gând, domnilor, să
minţiţi americanii, care oficial au recunoscut unirea Basarabiei cu România în 1918 şi care
în prima jumătate a anilor ’30 ai secolului trecut au semnat cu URSS actul juridic de
stabilire a relaţiilor diplomatice, ce stipulează că frontiera dintre URSS şi România este pe
râul Nistru? Americanii sunt cărturari, ei nu uită ceea ce semnează şi nici ceea ce declară.
Cum puteţi, domnilor, să ne minţiţi pe noi şi pe cei din Occident, care ştiu că şi Basarabia
a participat la prima unire a principatelor din 1859 şi 1860? Aceiaşi francezi, englezi, turci
etc., care au învins Rusia ţaristă în războiul din Crimeea în 1856, cunosc adevărul istoric:
conform tratatului de pace încheiat atunci, trei judeţe ale Basarabiei (Cahul, Ismail,
Cetatea Albă) fuseseră retrocedate Moldovei, iar în 1859 reprezentanţii Sudului Basarabiei
au votat şi ei, la Iaşi, Unirea Moldovei cu Muntenia şi formarea României. Occidentul, de
asemenea, ştie destul de bine că, în 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost ocupate
cu forţa de către imperiul stanilist. Mai mult decât atât, acest Occident mai ştie că, în 1939,
cei mai mari tirani ai civilizaţiei, Hitler şi Stalin, au decis să lichideze două state europene:
Polonia şi România.
Polonia a fost lichidată, iar România a fost grav amputată. I s-au luat 99738 km2 şi
6821000 de locuitori, inclusiv 44442 km2 şi 3190000 de locuitori ai Basarabiei. În 1940 şi,
ulterior, în 1944 Rusia a încălcat propriul angajament juridic internaţional: Tratatul ei cu
Turcia din 1921, conform căruia părţile anulaseră toate tratatele şi convenţiile imperiului
ţarist cu Poarta Otomană, inclusiv cel din 1812, referitor la anexarea Basarabiei. Apropo,
acest tratat este în vigoare şi astăzi. Preşedintele Federaţiei Ruse V. Putin a confirmat
acest fapt atunci când s-au agravat relaţiile dintre Georgia şi Rusia. Am putea aduce şi
alte argumente, documente şi fapte recunoscute de către marile puteri din Europa, SUA,
Japonia, China şi alte ţări.
Deci, dragii mei, actuala Republica Moldova nu are nici o bază juridică internaţională.
Unica bază de existenţă a acestui stat este de ordin politic, de aceea e foarte şubredă, iar
voi, cu astfel de cărţi, o răsturnaţi. Domnilor istorici şi propagandişti de curte, spuneţi-le
stăpânilor voştri să nu mai consume banii şi timpul pentru fel de fel de „monografii”,
„manuale” de istorie şi „dicţionare”, fiindcă toată această maculatură loveşte în statalitatea
R. Moldova, şi loveşte dur.
Sergiu Chircă, Om Emerit în ştiinţă din R. Moldova

65
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Viaţa lui Ştefan cel Mare, folosită în susţinerea "moldovenismului"
Înţelegerea semnificaţiilor domniei lui Ştefan cel Mare a constituit un deziderat
perpetuu al cunoaşterii istoriei Ţării Moldovei. Alături de contribuţiile mai vechi, noi lucrări
vin să ridice vălul de negură ce încă mai acoperă anumite aspecte ale domniei şi
personalităţii marelui domn. Altele însă au rolul de ă mări confuzia şi de a interpreta
ideologic istoria astfel încît să justifice pretenţiile politice ale unor rusofili comunişti de la
Chişinău. O astfel de carte este Ştefan cel Mare. Voievodul Moldovei (Chişinău, 2004) a
lui Vasile Stati.
Apărută în stânga Prutului, în seria Biblioteca "Pro Moldova", "monografia" îi are ca
recenzenţi pe Petru Boico şi Anatol Dubrovschi. Cartea lui Vasile Stati se doreşte a
cuprinde "concluzii şi generalizări ştiinţifice, interpretări oricum netradiţionale precum şi
mărturii înveşnicite în memoria istorică a moldovenilor" (p. 9) cu privire la "Omul Moldovei,
oştean a(l) pământului său moldovenesc", "Simbol al Moldovei, patron al Republicii
Moldovei" (p. 7).
Numai că autorul – aşa cum ne-a obişnuit şi în alte lucrări – se foloseşte de
comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ştefan cel Mare pentru a
terfeli istoria naţiunii/ poporului din care se trage.
Dorind să demonstreze cu orice preţ că moldovenii şi românii sunt popoare/ naţiuni
diferite, "istoricul" V. Stati. apelează la tot felul de tertipuri deprinse din şcoala istorică
(istoriografică) sovietică (U. A. M. Lazarev, Organizarea statului sovietic moldovenesc şi
problema basarabeană). Astfel, din arsenalul său nu lipsesc citarea trunchiată din lucrările
înaintaşilor săi, selectarea doar a istoricilor convenabili "construcţiilor" sale; menţionarea
părtinitoare şi sublinierea la nesfârşit a mărturiilor documentare ce întăresc "viziunea" sa şi
ignorarea celorlalte surse ce vizează problema abordată. Pentru a nu da posibilitatea
urmăririi în aparatul critic a spuselor sale, "cercetătorul" se dispensează de notele de
subsol, mărginindu-se la trimiteri lapidare după pasajul citat. Şi aceasta nu întotdeauna.
În acest mod, dând dovadă de rea-credinţă şi de măsluirea instrumentelor de lucru ale
unui istoric, V. Stati reuşeşte nu numai falsificarea istoriei ci şi mânjirea chipului celui mai
mare domn al Ţării Moldovei.
Nu imi propun să subliniem toate erorile şi ororile din cartea lui V. Sati, pentru că ar
însemna să întocmim o nouă monografie dedicată energicului domn. Un asemenea
demers nu-şi are însă rostul, în condiţiile în care există numeroase lucrări care au tratat
acest subiect (v. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bibliografie, Sfânta Mănăstire Putna, 2004),
ignorate de "savantul" V. Stati. De aceea mai bine să îndreptăm doar încălcările flagrante
din "istoria" propusă de falsificatorul din stânga Prutului. Avem în vedere, în primul rând,
discreditarea unităţii de neam dintre moldoveni şi români, idee în jurul căreia V. S.
pendulează pe tot parcursul "monografiei" sale.
Privitor la originile lui Ştefan cel Mare, "cercetătorul" scrie: "Născut la Borzeşti, pe
Trotuş, în inima Moldovei istorice, moldovan de viţă domnească moldovenească" (p. 9). În
primul rând, Borzeştiul pe Trotuş nu poate fi inima Moldovei în nici un chip geografic,
politic, strategic, economic sau cultural. În al doilea rând, legenda cu stejarul din Borzeşti
s-a dovedit a fi o creaţie cultă, aparţinând lui N. Gane (v. Sorin Iftimi, Ştefan cel Mare şi
Borzeştiul. Dincolo de legendă, în vol. Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa,
Iaşi, Ed. Alfa, 2003). În plus, studiul prin documente a regimului proprietăţii din zona
Trotuşului nu confirmă existenţa unor domenii/ moşii ale familiei domneşti.
Şi în al treilea rând, Ştefan cel Mare nu era doar de "viţă domnească moldovenească".
Se ştie că Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan, s-a refugiat o vreme în Ţara Românească,
unde s-a căsătorit cu Maria Oltea, mama marelui domn (v. Ştefan S. Gorovei, Muşatinii).
De altfel, legăturile matrimoniale dintre cele două familii domneşti din Ţara
Românească şi Ţara Moldovei sunt mai vechi. Avem în vedere aici legăturile dintre Roman
I şi Mircea cel Bătrân, cu sprijinul căruia Alexandru cel Bun a preluat domnia în Ţara

66
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Moldovei. O fiică a lui Ilie voievod a fost căsătorită cu Vlad Dracul, iar între Petru al II-lea şi
Vladislav al II-lea se pare că au fost relaţii de rudenie. Faptul că Vlad Ţepeş şi-a găsit azil
la curtea lui Bogdan al II-lea şi Ştefan cel Mare în Ţara Românească condusă de acelaşi
Vlad Ţepeş demonstrează strânse legături (posibile înrudiri) între conducătorii luptei
antiotomane din această regiune (v. Ştefan Andreescu, Vlad ţepeş. Dracula).
Desigur, la stadiul actual al demersurilor istoriografice, nu se poate lămuri pe de-a-
ntregul problema înrudirilor dintre cele două dinastii româneşti. Dar, de aici până la a le
nega cu totul doar pentru a demonstra "că Ştefan al III-lea cel Mare a trăit, a domnit şi a
murit ştiindu-se moldovan în ţara sa – Moldova" (p. 9) reprezintă o dovadă clară că unele
cercuri – cel puţin politice – de la Chişinău caută cu disperare o legitimitate istorică.
De oferirea unei legitimităţi politico-istorice conducerii de la Chişinău ţin şi eforturile lui
V. S. de a demonstra că moldovenii sunt diferiţi de valahi, adică de românii de azi. Pentru
a demonta o asemenea absurditate nu se poate face apel decât la o sursă documentară.
Referindu-se la campania lui Mahomed al II-lea în Moldova în 1476 cronicarul polon
Joannes Dlugoss relata: "Oastea basarabilor având aceeaşi limbă ca şi moldovenii şi
cunoscându-i pe ei în toate ale lor (subl. n.) le da mai mult de lucru decât turcii". Care
diferenţe domnule Stati? E adevărat că N. Iorga a subliniat "caracterul osăbit al Moldovei",
însă marele istoric nu avea în vedere decât particularităţile procesului de întemeiere a Ţării
Moldovei, respectiv a condiţiilor externe care au favorizat apariţia celor două state
medievale româneşti. Româneşti, pentru că în secolul al XIV-lea se întemeiază statul
moldovean şi nu naţiunea moldoveană. O naţiune moldovenească n-a existat niciodată
(poate doar în mintea bolnavă a unor răuvoitori pseudoistorici); a existat în schimb poporul
român din Moldova, condus de o dinastie românească. Că avem de-a face cu conducători
români în Ţara Moldovei o demonstrează documentele maghiare. Întemeietorul dinastiei
din Moldova, Bogdan I, apare la cronicarul Ioan de Târnave ca fiind român: "Bogdan,
voievodul românilor din Maramureş, adunând pe românii acelui district a trecut în taină în
Ţara Moldovei, care era supusă coroanei ungureşti, dar din cauza vecinătăţii tătarilor de
mult timp părăsită de locuitori."
Că această familie domnitoare cârmuia o ţară românească ne-o arată o serie de
documente externe şi interne. În corespondenţa cu Suveranul Pontif, mama domnului
Petru I apare în formula "Margaritha di Cereth, domina Valahiae Minoris" (subl. n.) adică
doamnă a Micii Valahii, a Ţării Moldovei spre deosebire de "Magna Valahiae", denumire
dată Ţării Româneşti. O titulatură asemănătoare găsim într-un act emis la Caffa în 1455,
unde Petru III Aron apare ca fiind: "voyvoda domini velachie inferioris et mocastri" (subl.
n.) deci conducătorul unei Valahii. Paralel cu numele de Ţara Moldovei, în documentele
interne s-a folosit şi Ţara Moldovlahiei, adică Ţara Românească a Moldovei (v. D.R.H., I şi
III, indice). Când se raportează la voievodatul de la sud de Carpaţi, Ştefan foloseşte –
printre altele – sintagma "l’altra Vlahia" (cealaltă Valahie), diferită de Valahia condusă de
el.
Supuşii domnului apar în unele izvoare ca fiind valahi, deci români. În faimoasa "Listă a
oraşelor ruseşti", târgurile ţării Moldovei apar ca fiind valahe, de unde deducem că
locuitorii erau români. Documentele date de Ştefan cel Mare ilustrează realităţile etnice de
la est de Carpaţi. Cu toate că citează des documentul din 18.02.1470, V. Stati foloseşte
doar traducerea editorului I. Bogdan (p. 113 – 114), unde termenul de valah este tradus
prin moldovean pentru a nu se face confuzie cu locuitorii Ţării Româneşti. Însă editorii
colecţiei "D. R. H." au îndreptat această traducere, ceea ce pseudoistoricul V. Stati se face
că nu cunoaşte. Astfel, traducerea corectă capătă noi conotaţii care desfiinţează teza
"Ştefan cel Mare s-a ştiut moldovan, domnitor al moldovenilor din ţara sa Moldova" (p. 101
– 102). Prin documentul în cauză Ştefan scoate din robie pe tătarul Oană şi copiii lui fugiţi
în Ţara Leşească: "să şadă în ţara noastră, el şi cu copiii lui slobod şi în bună voie şi fără
nici o siluire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi românii, după dreptul lor românesc (...)
şi să plătească după legea românească, cum e legea românească" (subl. n.).

67
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Membrii familiei domneşti din ţara Moldovei apar ca fiind români. Pentru că ne aflăm în
faţa unei false cărţi de istorie despre Ştefan cel Mare vom da un exemplu despre familia
acestuia. Este cazul Elenei, căsătorită cu Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea marele
cneaz al Moscovei. Ea este numită în documentele ruseşti Elena voloşanca, prin urmare
valaha/ românca şi nu moldoveanca cum insinuează V. Stati. (p. 98).
Şi cronicarii afirmă că moldovenii sunt români. La Grigore Ureche găsim scris:
"Rumânii, câţi se află lăcuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un
loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag". În faţa unei asemenea declaraţii de
identitate naţională, calificarea operei lui Grigore Ureche ca fiind "prima cronică
moldovenească, în limba moldovenească" (p. 42) demonstrează din plin profesionalismul
"învăţatului" din stânga Prutului. Miron Costin în "Cronica Moldovei şi Munteniei" are un
pasaj edificator: "Despre diferitele numiri ale poporului moldovean şi muntean. Numele cel
mai adevărat, autentic de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care
nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii ... până astăzi; acelaşi nume este
dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor care locuiesc în ţara Transilvania.
Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman şi astăzi când întreb pe
cineva dacă ştie moldoveneşte spune: ştiu româneşte aproape ca scis romanice. Un alt
nume ei nu au primit niciodată". Nu-i aşa că "geniala" concluzie "cu acest nume (de
moldovan) şi numai cu acesta au fost înveşniciţi în creaţia populară, în propriile
documente ale Cancelariei de Stat, în toate cronicile moldo – slavone şi letopiseţele
moldoveneşti în limba moldovenilor..." (p. 52 – 53) e de neclintit? Să fim serioşi! În
"Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor", Dimitrie Cantemir întăreşte cele scrise de
înaintaşii săi şi descalifică pe cei de-o teapă cu V. Stati: "Arătă-să pre scurt", citim în
capitolul XII al acestei opere, "precum neamul moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, cari
cu toţii de un nume de obşte români se chiamă să fie rodul său firişi romani". Poftim pe V.
Stati şi pe ciracii săi să mai mediteze asupra uneia din trăsnitele încheieri cu referire la
români: "Dacă pentru denumirea unui fenomen sau a unei comunităţi în anumite epoci
sunt folosite (...) apelative diferite, înseamnă că denominarea acestui fenomen sau a
comunităţii nu s-a statornicit încă, n-a devenit fapt de conştiinţă. Aceasta e o axiomă." (p.
52). Aşa-i că sunteţi istorici şi filologi de două parale chioare?
Din cronicarii sus menţionaţi, exponentul curentului pro-moldovenesc şi antiromânesc
nu pomeneşte nici un rând din cele spuse de noi, însă din "Istoria ţării Româneşti" de
stolnicul C. Cantacuzino se grăbeşte să citeze: "Incă între dânşii (românii din Ardeal,
moldovenii şi ceştea de ţara aceasta) mult se osăbesc, care aceasta iaste cum să vede
din amestecătura vecinilor lor" (p. 55). Nu am fi obiectivi dacă nu am admite unele
deosebiri în cadrul provinciilor istorice româneşti. Diferenţe există în rândul tuturor statelor
naţionale, din pricina condiţiei istorice în care au evoluat. A se vedea cazul Marii Britanii,
Spaniei, Franţei, Germaniei, Italiei, Rusiei etc. Însă nu au generat – decât în mod artificial
– două state de aceeaşi naţiune.
Astfel, "realităţile" – surprinse de stolnicul C. Cantacuzino – "pe care astăzi la Chişinău
te-ai mira de le-ar publica cineva" (p. 55) sunt neconcludente. La o citire atentă a "Istoriei
ţării Româneşti" se poate observa lesne viziunea unitară asupra spaţiului românesc: "Însă
Valahii, aceşti gheograri şi mai toţi istoricii câţi scriu zicea şi Moldovei şi ceşteia şţara
Românească – n. m.ţ; apoi o împarte în două, una de sus; alta de jos îi zic."
Având asemenea mărturii – extrase aleatoriu din scrierile cronicarilor români şi străini,
din actele oficiale interne şi externe – cum poate V.Stati să afirme existenţa unei naţiuni şi
limbi moldovene? Chiar de la Ştefan cel Mare avem un document care denumeşte limba
valahă, adică românească: "hec inscripsio ex valahico in latinum versa est..." (din omagiul
prestat de Ştefan regelui polon la 16.09.1485). Cu toate că citează acest document (p.
103), V. S. afirmă (preluând din comentariul lui I. Bogdan) că textul omagiului a fost
redactat în moldoveneşte şi apoi tradus în latină. Ca doctor în filologie, autorul ar fi trebuit
să ştie că "ex valahica" se traduce doar prin formula "din valahă", adică din româneşte.

68
IZVORUL NEAMULUI Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
Dar când raţiunea este eclipsată de interes meschin nimic nu trebuie precupeţit pentru
satisfacerea stăpânilor care te hrănesc din banii contribuabililor din Republica Moldova.
În aceste condiţii mai poate rezista concluzia tendenţioasă că "Ştefan cel Mare […]
vorbea limba poporului său, a moldovenilor, limbă pe care ei o numeau şi o numesc şi
astăzi moldovenească" (p. 103)?
Nu ne îndoim că asemenea elucubraţii îşi vor găsi locul în marele coş de gunoi al
istoriei, dar ne întristăm când şleahta alcătuită din Vasile Stati, Petru Boicu şi Anatol
Dubrovschi găsesc credibilitate şi sprijin de la forurile care ar trebui să vegheze la
respectarea adevărului. Lovind în istoria românilor şi limba română, aceşti trei "corifei" ai
partidei pro-Moldova reuşesc să falsifice identitatea cărţii de căpătâi a propriei ţări –
Republica Moldova. Dacă ar fi fost cu adevărat istorici şi-ar fi dat seama că o ţară fără
istorie sau cu una falsificată e sortită întotdeauna pieirii (v. Imperiul Ţarist, U. R. S. S.).

69
Harta graiurilor vorbite pe teritoriul României

Liturgiariu: Transliterare:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu "Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu
este mesura maretîei santîei tale, si dreptu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept
esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu
cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai
Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând
pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, ţărână din pământ, şi cu chipul tău
Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
fogaduindui intru padia porunciloru tale, răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza
vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi
bunatatîloru tale celoru vecinice..." moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."
Versiune arhaică a alfabetului latin

Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi


IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

II.1.Limba română
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii. ”
Alexei Mateevici
Limba româna este vorbita în: România,
Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Ţări şi teritorii vorbitoare de
Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA,
Spania, Italia, Germania
limbă română (Românime)

Classificare:limbi indo-
europene,italice,romanice,romanice orientale,
română .

Statut oficial:

Moldova
MunteleAthos(Grecia)
vorbitori populaţie
România ţară vorbitori
(%) (2005)
Voivodina(Serbia);
Asia
neoficială:
Organizatii internationale: Israel 3,7% 250 000 6 800 000
1
Kazahstan 0,1% 20 054 14 953 126
UniuneaEuropeană 1
Rusia 0,12% 178 000 145 537 200
Uniunea Latină. Europa
România 91% 19 736 517 21 698 181
Reglementata de Academia Romana Moldova
2
76,5% 2 588 355 3 383 332
3
Transnistria 31,9% 177 050 555 500
Voivodina
1,5% 29 512 2 031 992
(Serbia)
neoficială:
Timoc
4 8,2% 58 221 712 050
(Serbia)
5
Ucraina 0,8% 327 703 48 055 439
Ungaria 0,08% 8 482 10 198 315
America
neoficială:
naţională oficială minoritate naţională minoritate Canada 0,2% 60 520 32 207 113
UE Statele Unite 0,11% 300 000 281 421 906
1
Mulţi sunt moldoveni, inclusiv deportaţi
2
Datele se referă la raioanele din dreapta
Nistrului (fără Transnistria şi municipiul Tighina)
În Moldova, limba se numeşte "moldovenească"
3
Independenţa Transnistriei nu este
recunoscută
Aici limba se cheamă "moldovenească" şi este
scrisă în alfabetul chirilic
4
Împărţiţi oficial în vlahi şi români (v. Evoluţia
demografică a românilor din Serbia)
5
În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în
Transcarpatia 31 800, în teritorile de peste
Nistru 48 000.

71
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Limba română (sau dacoromână) este o limbă indo-europeană, din grupul italic,
făcând parte din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna
este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei,
francezei şi italienei.

Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre


acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform
datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie). Limba română se
bucură de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (potrivit Constituţiei „limba
moldovenească”, fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele
şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă
oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum
Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Distribuţie geografică

Limba română ca limbă secundară în estul Europei


maternă peste 3% 1-3% sub 1% n/a

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Nu este exclus ca însuşi
numele ţării să semnifice etimologic aria lingvistică a limbii române, mai degrabă decât
România, denumirea administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a
Imperiului Bizantin.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

 Republica Moldova, ca limbă oficială, este limba maternă pentru 2,5 milioane de
locuitori (redenumită limba moldovenească în anumite cadre oficiale din motive
politice, deşi este recunoscută oficial identitatea sa cu limba română ).
 Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială.
 Ţările vecine României şi Republicii Moldova, şi anume în Ucraina, Ungaria, Serbia
(Valea Timocului), şi Bulgaria.
 Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al
Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru.
 Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găseşte în
Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populaţie.
 Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat
în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul
Mijlociu au studiat în România în anii 1980.

72
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
 Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, româna
a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia,
Tadjikistan şi Turkmenistan.
 Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită
emigraţiei), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Germania sau
Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în
Europa şi America de Nord.
 Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în
statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în
schiturile Prodromu şi Lacu.

Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi
Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS
Moldovenească (aşa cum se numea Republica Moldova pe atunci), aproximativ 4% din
populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă. Rezultatele eurobarometrului
de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre
cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din
respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o
conversaţie în limba română.
Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi
semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria.
Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru
perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări. În unele şcoli
bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca
limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).
Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei
din Republica Moldova au emigrat în Israel.
Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din
38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic,
Suedia, şi altele.

Româna pe Internet

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro


Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un
progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi
spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în
colaborare cu Uniunea Latină, arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe
Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998,
prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendinţa limbii române a avut un
parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003
(acest fapt se datorează şi anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a
studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005,
prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia
celorlalte limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este
73
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italienei de 3,05 la sută şi a portughezei de
1,87 la sută.
Este evident că valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii
unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă
prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea
reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de
milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de
0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză
sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei
cazuri, motiv pentru care este considerat redus.
Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică
aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit
Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005,
erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.

Clasificare şi limbi înrudite

Distribuţia vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după ţară


Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-
europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă sau
portugheză.
Este general acceptată ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la
sud de cursul inferior al Dunării, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave în
această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova,
este deseori numită limba dacoromână, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice
de est, care sunt foarte apropiate genetic de aceasta, şi sunt considerate de unii lingvişti a
fi chiar dialecte ale aceleiaşi limbi:
 aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din
Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante
comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre
limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.
 meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen
din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu
decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care
asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.
 istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia,
geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări
evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici
dinainte de secolul al XII-lea.
74
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Toate aceste patru limbi formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice.
Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea
influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului
celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi
majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale
aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un
mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu
s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii
greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor deoarece nu explică
o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât
enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane
şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.
Vitalitatea limbilor înrudite
În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse
indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite
se află în diferite grade de pericol de dispariţie:
 Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de
vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă
minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de
reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt
bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
 Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între
5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în
schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista
limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.

„Limba moldovenească”

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în


documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova şi
după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca de
sine stătătoare, deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati).
Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin legislaţia
moldovenească.

Harta graiurilor vorbite pe teritoriul României

75
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Graiuri
Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au
diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligibile între ele. Graiurile limbii
române, în afara românei standard, includ:

 Româna bănăţeană
 Româna crişeană
 Româna moldovenească (România)
 Româna moldovenească (Republica Moldova)
 Româna maramureşeană
 Româna muntenească
 Româna timoceană

Istorie

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)


Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două
motive principale: penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, şi interesele politice.
Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea
derivând variante de istorie a poporului român.
Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a
poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune
că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui
popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie
definitivă şi în cealaltă privinţă.
Romanizarea
Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani
este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul
Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă
de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).
Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia
remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex
masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la
o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate
aproximativ 4 000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă de
aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).
76
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se
mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut,
mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.
Continuitatea
Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de varianta continuităţii geto-
dacice în regiune. Această teorie a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-
versiuni - unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi
improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.
Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă
din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate). După încheierea
cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre
din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a
argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un timp suficient pentru schimbarea
completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din
consideraţii socio-lingvistice, se consideră că proporţia militarilor şi administratorilor romani
la nord de Dunăre în comparaţie cu un număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte
a împiedicat impunerea acestora din urmă în faţa vorbitorilor de latină vulgară. Acest lucru
a determinat existenţa în întreg bazinul Dunării de Jos a unei limbi proto-româneşti, ca o
"lingua franca", o limbă unică, comună tuturor dialectelor române.
Astfel apare o ipoteză care ar explica trăsăturile latine atât de manifeste ale limbii
române, prin existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia. Un argument
comparativ adus deseori în discuţie aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei
în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice şi scotice din insulele britanice - care au
fost ocupate militar şi continuu romanizate timp de aproape şase secole (55 î. Hr. - 430 d.
Hr. apoi până la invazia saxonă).
Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul
roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului
Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg
Niebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a
fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar şi
de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.
Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea
influenţei imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.
O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de
Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, graiurile din Muntenia, Moldova,
Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie sunt aproape identice, existând şi relativ puţine
regionalisme. Un filolog de reputaţia lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicităţii
limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de
menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile şi
„mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa
800 000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu relativ mic faţă de aria lingvistică românească,
cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normare
euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicităţii în care se află limba
română drept una „fără precedent“. Maturitatea şi armonia limbii române pot fi puse în
legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au răspândit, în neoliticul
îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape
ca latina, se află limba dacilor.
Nenumăratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care
au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare

77
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal,
lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.
Faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influenţa
lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu
bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

Primele atestări

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând
din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.
Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi Teofilact din Symocatta
secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiei militare contra avarilor, din 587,
cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale
acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi.
Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series
graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.
Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacşu, o
scrisoare din 1521, în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre
atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea
scrierilor româneşti din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată
printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul
secolului XVI.
Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a
alfabetului latin:
Liturgiariu: Transliterare:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu "Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu
este mesura maretîei santîei tale, si dreptu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept
esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu
si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai
tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând
terana d'in pamentu, si cu tipulu teu ţărână din pământ, şi cu chipul tău
cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza
porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi
si moscenirea bunatatîloru tale celoru moştenirea bunătăţilor tale celor
vecinice..." veşnice..."
De asemenea, recent,a fost descoperit la Prima Scoala Romaneasca din Scheii
Brasovului de catre profesorul Vasile Oltean, un manual scolar ("Omniliar") din secolul XI.
Documentul este in limba romana si scris cu caractere chirilice. Chiar daca nu este
propriuzis contestat ca fiind primul text in limba romana, acesta nu este recunoscut
deocamdata ca atare.

78
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Influenţa altor limbi
Limba dacă
Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi
fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre
această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele)
sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din
limba dacă, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: balaur, brânză, mal; a
se vedea listă de cuvinte dacice). Câţiva lingvişti afirmă că albanezii ar fi daci
neromanizaţi, care au migrat înspre sud.
Un alt punct de vedere afirmă că aceste cuvinte non-latine (multe cu corespondente
albaneze) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de
păstori romanizaţi care migrau din Albania, Serbia şi Grecia de nord în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, devenind mai târziu poporul român. Totuşi, substratul est-romanic pare
să fie o limbă satem, în timp ce limbile paleo-balcanice vorbite în nordul Greciei (limba
macedoneană antică) şi Albania (limba iliră) erau mai degrabă limbi centum.
Se consideră că limba dacă era o limbă satem, asemenea limbii trace. Daca era ori o
limbă apropiată limbilor albaneze sau balto-slavice, ori o membră a unei subfamilii
distincte a limbilor indo-europene.
Uniunea lingvistică balcanică
Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a
latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se
găsesc în celelalte limbi romanice.
Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-
europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-
iliră iar greaca formează propria subfamilie.
Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul
hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect,
precum şi evitarea infinitivului.
Limbile slave
Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei
triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii
au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia
romanizată sud-dunăreană (vlahi).
Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti
în cadrul serviciilor religioase, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate
de sorginte slavă, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.
Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul
limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte
slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de
origine slavă.
Alte influenţe
Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate
geografic de aceasta:
 germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
 greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
 maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni)
79
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
 turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)
Neologisme
Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice,
în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion
sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele româneşti sunt de origine
franceză sau italiană.
Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în
nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular
este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, deget / digital,
apă / acvatic, frig / frigid, ochi / ocular).
Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu
(interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi
se acordă conform regulilor limbii române.

Vocabular
Vocabularul reprezentativ (de bază) al limbii române, (cf. Sala, M. et.al., Vocabularul
reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1988, p.19-79), situaţia se
prezintă astfel:

 Elemente romanice 71.66%, din care


o 30,33% latineşti moştenite
o 22,12% franceze
o 15,26% latineşti savante
o 3,95% italiene
 Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
 Slave total 14,17%, din care
o 9,18% slava veche
o 2,6% bulgăreşti
o 1,12% ruseşti
o 0,85% sârbo-croate
o 0,23% ucrainene
o 0,19% poloneze
 Germane 2,47%
 Neogreceşti 1,7%
 Traco-dace de substrat 0,96%
 Maghiare 1,43%
 Turceşti 0,73%
 Englezeşti 0,07% (în creştere)
 Onomatopee 0,19%
 Origine incertă 2,71%

Procentajul elementului autohton este discutabil, mulţi cercetători considerând că ar


avea o pondere mai mare (în paralel cu existenţa unor false slavisme şi maghiarisme) -
circa 2%.

Gramatică
Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru),
număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul,
asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl
determină.

80
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este
ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din
limba latină.
Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi
anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale
(infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).
Sunete
Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi //. În plus, vocalele /ø/
şi /y/ pot să apară în unele cuvinte.
La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/
scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu // şi este pronunţat ca o palatalizare a
consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a
dispărut cu timpul în limba standard.
Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.
Diftongi
 Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
 Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă
Triftongi
 cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
 cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.
Evoluţii fonetice
Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice,
dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus
> rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat.
cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).
Principalele schimbări fonetice constau în:
 apariţia diftongilor vocalelor e, i, o
lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
 iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
 consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
 rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
 consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte
sunetelor [e] şi [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ţine
Ortografie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia
contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

81
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Istoric
Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete
latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.
Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au
existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în
1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa
(1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea
cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi
limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un
mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta
Românească.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul
Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a
fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-
XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin
filologic şi istoric.
Primele documente româneşti, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul
alfabetului chirilic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era
folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii
române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie
folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice
următoarele: â, é, ó, î şi ç.

 á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.


 â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în
afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria
„câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
 î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un
e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală
nazală.
 é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi
respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi
ea şi oa.
 ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi
etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă)
datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

 Un a la capăt de cuvânt se citea ă.


 Un an sau in sau en se citea în.
 Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“),
spre a se deosebi de „mana“ (mână).
 Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma
articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma
nearticulată „viétia“ (viaţă).

82
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
 che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se
citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă
grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
 di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci,
ge, gi.
 k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
 sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene.
Exemplu: „Bucuresci“.
 u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
 Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă
nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“,
„santul mir“.
 formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent:
„Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene:
„acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel
folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.
Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, , ě, ê, ş, ţ, ů,
precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.
Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.
Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului
chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a
confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică
Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru
română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la
Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai
concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba
română.
O dată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba
română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite
cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă de
asemenea - anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea,
diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au
îmbogăţit pe mai departe un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a
uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este
un monument de limbă română liturgică. Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a
fi săvârşit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi
înlocuirea lor cu termeni slavi. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a
determinat o scindare între termenii liturgici folosiţi în Vechiul Regat (de origine slavă) şi
cei folosiţi în Transilvania (de origine latină).
Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x
Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-
1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au
fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.
83
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Autori
Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al
filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

 Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta
 Autorul anonim al Codicelui Voroneţean
 Coresi
 Mitropolitul Dosoftei
 Mitropolitul Varlaam
 Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană)
 Grigore Ureche
 Mihai Eminescu
 Bogdan Petriceicu Haşdeu
 Nicolae Densuşianu
 Ovid Densuşianu
 George Murnu
 Dan Botta
 Constantin Noica , Rafail Noica

II.2.Limba moldovenească
„Limba moldovenească” este denumirea dată în unele medii oficiale limbii române în
Republica Moldova. Standardul internaţional ISO 639 a atribuit limbii moldoveneşti
codurile mol şi mo; nu există un cod Ethnologue echivalent. Autorităţile moldovene
folosesc în unele documente oficiale termenul de „limbă moldovenească” cu referire la
limba oficială a ţării; în alte documente sunt folosiţi termenii „limba de stat” sau „limba
română”. Clasificarea sa ca limbă de sine stătătoare este puternic contestată. Majoritatea
lingviştilor specializaţi pe limba română şi o mare parte a populaţiei Republicii Moldova
care vorbeşte limba română ca limbă maternă, susţin că limba moldovenească este pur şi
simplu limba română redenumită după criterii politice, deşi au existat şi voci venite în
sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Limba este maternă pentru aproximativ 2,5
milioane de locuitori ai Moldovei (aproximativ 60% din populaţia ţării).
Legea din 1989 cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care este
încă în vigoare conform Constituţiei moldoveneşti, menţionează identitatea moldo-română
realmente existentă. Totodată, în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova,
aceeaşi limbă este denumită „română”.
Titlul I, Articolul XIII al Constituţiei Republicii Moldova o denumeşte „limba de stat“. În
republica separatistă Transnistria, limba moldovenească este co-oficială cu limbile
ucraineană şi rusă, iar în Găgăuzia cu găgăuza şi rusa.

Premise
La nivel oral, idiomul moldovenesc şi româna standard sunt uşor inteligibile, dar există
diferenţe de vocabular, care au următoarele cauze:
 influenţa limbii ruse şi, într-o mai mică măsură, a limbii ucrainene, care sunt limbi
dominante la nivel regional în Republica Moldova;
 regionalismele: faptul că Republica Moldova a fost separată politic de România
după cel de Al Doilea Război Mondial, a micşorat oportunităţile de unificare a
vocabularului. Astfel, multe cuvinte care au devenit arhaisme în România, dar care
încă mai sunt folosite în comunităţi restrânse în provincia românească Moldova, au
rămas în vocabularul de zi de zi al moldovenilor. De asemenea, câteva cuvinte şi
84
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
calcuri ruseşti sunt încă utilizate. Totuşi, datorită influenţei mass-media şi a
învăţământului, româna standard tinde să se impună şi în Republica Moldova.

Istorie
Basarabia, provincie istorică din care face parte teritoriul actualei Republici Moldova, a
fost parte componentă a principatului (voievodatului) românesc Moldova în timpul Evului
Mediu. In 1812, însă, Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus (Ţarist). În 1918 Sfatul
Ţării de la Chişinău a hotărât unirea cu România.
În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 RASS
Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici îşi are
obârşia teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS
încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei.
Ţăranii moldoveni din Transnistria erau în mare parte analfabeţi şi nu cunoşteau limba
română literară. Autorităţile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în
alfabet chirilic şi cît mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare s-a
ocupat lingvistul Leonid Madan, dar nu a existat niciodată o acceptare unanimă a
invenţiilor acestuia de către autorităţile sovietice. Metodele folosite la crearea noii limbi
literare moldoveneşti au inclus:

 Notarea în scris a tuturor diferenţelor de rostire dintre graiul vorbit al moldovenilor


din Transnistria sau Basarabia şi limba română literară.
 Folosirea unor împrumuturi din rusă, de pildă: galstuh = cravată, slovari = dicţionar
 Născocirea unor neologisme mai ales pentru noţiuni abstracte care lipseau din
vorbirea obişnuită a ţăranilor moldoveni analfabeţi. Exemple de neologisme
născocite cu acest prilej: unofelnic = monoton, singurcîrmuiri = autoadministrare,
unogîndiri = unitate de idei, amuvremnic = contemporan

Exemplu de "limbă moldovenească" din anii '20 (transpusă în alfabet latin): "De-amu v-
o două luni di zăli, dicînd "Plugaru Roş" îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia
moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar
dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî" (Petru
Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RSSA Moldovenească, în broşura
"Despre orfografia moldovenească" din 1929).
În perioada 1932-1938 sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, trecându-se la
folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938 alfabetul chirilic a fost
reintrodus, adepţii alfabetului latin trimişi în puşcării, iar teoria limbii moldoveneşti diferită
de română a revenit în forţă. După al doilea război mondial, autorităţile sovietice au
introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limbă moldovenească şi în Basarabia, fără însă să
se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii '20. Limba
literară moldovenească de după al doilea război mondial a fost practic identică cu limba
literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

Diferenţele dintre limba moldovenească literară şi limba română constau în:

 Cuvinte oarecum "oficiale" în URSS: soviet suprem = parlament, soviet sătesc


(raional) = consiliu (sfat) local, ucaz = decret, colhoz = cooperativă agricolă, sovhoz
= întreprindere agricolă de stat
 Evitarea unor neologisme din română în favoarea unor sinonime care însă se află şi
ele în limba română literară, nefiind specific moldoveneşti: biruinţă = victorie, taină =
secret, norod = popor (se formase şi adjectivul norodnic = popular, al poporului)

85
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
 Cazuri relativ rare de folosire a unor forme dialectale: răsărită = floarea soarelui,
păpuşoi = porumb, harbuz = pepene verde (lubeniţă)

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci
încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.
După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea
existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea
Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul
moldovean.
În 2002 guvernul Moldovei a încercat să dea limbii ruse aceleaşi privilegii ca limbii de
stat, prin introducerea acestei limbi ca limbă străină obligatorie în ciclul primar de
învăţământ – limba rusă este disciplină obligatorie în curriculumul gimnazial. Această
măsură a stârnit un val de indignare în rândul populaţiei majoritare vorbitoare nativă de
română, fiind organizate proteste împotriva acestei decizii în Chişinău şi în alte oraşe
importante. În cele din urmă noile legi au fost suspendate.

Distribuţie geografică
Potrivit datelor finale ale recensământului din 2004, 558 508 (16,5%) din cei 3 383 332
de locuitori ai Republicii Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba română ca
limbă maternă, în timp ce 2 029 847 (60%) au declarat ca limbă maternă "limba
moldovenească".
Totodată, la capitolul limba vorbită de obicei dintre cele 2 milioane 564 de mii de
persoane care se declară etnici moldoveni, aproape 2 milioane (58,8%) declară că
vorbesc, zilnic, „limba moldovenească”. Alte 475 de mii afirmă că vorbesc româna.
Acestora li se adaugă şi aproximativ 70 de mii de cetăţeni care se consideră etnici români,
ridicând totalul celor care declară că vorbesc româna la peste jumătate de milion (16,4%),
dar totuşi de aproape 4 ori mai puţin decât numărul celor ce declară că vorbesc de obicei
"moldovenească".
Numărul celor care vorbesc româna este mai mare în mediul urban, unde aproximativ
23% din cei chestionaţi au afirmat că au limba română ca limba maternă şi că aceasta
este limba în care vorbesc de obicei. De asemenea 40% din populaţia Moldovei a indicat
limba moldovenească ca limbă maternă în mediul urban, dar procentul scade până la 37%
în capitolul limba vorbită de obicei. În mediul rural, raportul între română şi moldovenească
este de unu la şapte.
Româna şi moldoveneasca în recensământ

limba maternă limba vorbită de obicei


Populaţia
mold. % română % mold. % Română %
General 2 029 847 60% 558 508 16,5% 1 988 540 58,8% 554 814 16,4%
Urban 521 323 40% 302 857 23,2% 481 114 36,8% 299 815 22,9%
Rural 1 508 524 72,6% 255 651 12,3% 1 507 426 72,5% 254 999 12,3%
Note:
1
Datele au fost înregistrate la recensământul din 2004 şi au fost publicate în aprilie 2006 de Biroul Naţional
de Statistică.
2
Procentele sunt raportate la populaţia totală (respectiv total urbană sau total rurală) a Republicii Moldova.

Modul în care s-a desfăşurat recensământul din 2004 la capitolul apartenenţă etnică şi
limba vorbită, a fost criticat de către reprezentanţii Consiliului Europei. Potrivit unui articol

86
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
al portalului „Moldova Azi“ din 18 mai 2005, grupul de experţi internaţionali în
recensăminte a declarat că "în general, recensământul moldovean a fost organizat de o
manieră profesionistă", dar au remarcat că subiectele din chestionare ce ţin de
naţionalitate şi limbă au fost cele mai delicate, în special înregistrarea răspunsurilor de
"moldovean" sau "român" şi de aceea a conclus că o atenţie deosebită va trebui să fie
acordată la utilizarea acestor date.
Şeful grupului de observatori ai Consiliului Europei care au monitorizat recensământul,
John Kelly, a declarat atunci că şapte din cele zece grupuri de observatori internaţionali au
înregistrat un număr considerabil de cazuri în care recenzorii le-au recomandat
respondenţilor să se declare moldoveni şi nu români.

Identitate
În şcoli, limba se numeşte română, iar în primii ani de democraţie a fost studiată chiar
cu manuale din România. Academia de Ştiinţe a Moldovei foloseşte termenul de limbă
română. Înainte de 19 iunie 2006 majoritatea instituţiilor oficiale moldoveneşti foloseau
acelaşi termen, inclusiv pe siturile lor web. O hotărâre a guvernului cu privire la modul de
publicare a informaţiei pe paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua
Internet de la acea dată stipula că „informaţia pe paginile-web oficiale ale autorităţilor
administraţiei publice va fi publicată, în mod obligatoriu, în limba moldovenească şi în
limba rusă, în conformitate cu legislaţia în vigoare privind funcţionarea limbilor”. Unele
situri web s-au conformat normei, deşi există în continuare situri web care folosesc
denumirea de „limbă română” sau abrevieri ale acesteia. Printre siturile web care folosesc
în continuare denumirea de „limba română” se numără Ministerul Administraţiei Publice
Locale, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare, Agenţia Privatizare de pe
lângă Ministerul Economiei şi Comerţului, Departamentul pentru Migraţie, Academia
de Ştiinţe a Moldovei, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi
Informatică, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, Agenţia Naţională de Dezvoltare
Rurală şi multe altele. Există şi situri web disponibile doar în limba română (deci care nu
au indicatori de limbă) sau care în locul limbii afişează un steag tricolor (uneori cu stema
Moldovei), evitând astfel problema denumirii limbii.
În 1993, Vasile Stati şi-a exprimat convingerilor ce susţineau existenţa unei limbi
moldoveneşti de sine stătoare, diferită de cea română, în cartea sa „Moldovenii în lume”.
Cartea sa conţinea o mulţime de neadevăruri şi falsuri, lucruri care i-au atras o mulţime de
critici. Lui Stati i se părea totodată de neomis faptul că anterior, mulţi autori moldoveni îşi
numeau limba moldovenească, de la Grigore Ureche la Miron Costin sau Dimitrie
Cantemir.
Eugen Coşeriu, implicat şi el în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă
moldovenească”, preciza că înşişi susţinătorii moldovenismului scriu într-o română
îngrijită, pe care o denumesc „moldovenească”, fapt care constituie un argument irefutabil
împotriva existenţei acestei limbi ca limbă de sine stătătoare şi în favoarea punctului de
vedere că cele două glotonime sunt pur şi simplu sinonime. Ion Stici afirma că nicio limbă
nu poate avea două denumiri, în timp ce fostul preşedinte moldovean, Mircea Snegur
găsea recunoaşterea a două glotonime pentru o limbă incompatibilă cu adevărul ştiinţific.
Snegur afirma în discursul său din 27 aprilie 1995: „Numele corect al limbii pe care o
vorbim este română, iar cei ce nu vor să înţeleagă – să consulte savanţii, care ştiu mai
multe despre etimologia şi dezvoltarea limbii noastre.”
Totodată, idiomul moldovenesc este de cele mai multe ori asociat celorlalte graiuri
vorbite pe teritoriul României, muntenesc, crişean ş.a., aşadar o echivalare între cele două
este nepotrivită (după Ion Stici, Silviu Berejan, Vitalie Marin, Eugen Coşeriu). Astfel,
cuvintele lui Stati despre aşa-numita „limbă moldovenească” sunt de cele mai multe ori
calificate drept „himere”, „un fals ştiinţific”, o „absurditate”, o „utopie”, un „act de genocid

87
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
etnic şi cultural”. Glotonimul de „limbă moldovenească” a primit la rândul său calificative ca
„fals” (Nicolae Leahu, Gheorghe Mihăilă), „himeric” (Vlad Cubreacov), „artistic”
(Moldopres, 20 iulie 1995).
Din punct de vedere internaţional, termenul de „limbă română” este folosit pentru a
denumi limba oficială în Republica Moldova de către diverse instituţii şi organizaţii, ca
ONU, Uniunea Europeană, Banca Mondială, CIA sau Departamentul de Stat al SUA.
În anul 2002, ministrul moldovean de Justiţie Ion Morei, a declarat că româna şi
moldoveneasca sunt una şi aceeaşi limbă, şi că Constituţia Republicii Moldova ar trebui
modificată, nu neapărat prin schimbarea cuvântului moldovenească în română, ci prin
adăugarea sintagmei „Româna şi moldoveneasca sunt aceeaşi limbă“. Ministrul
moldovean al Învăţământului, Valentin Beniuc, zicea: „Am spus nu o dată că noţiunile de
limbă moldovenească şi limbă română reflectă unul şi acelaşi fenomen lingvistic în
esenţă“.
Academicianul Silviu Berejan, cercetător ştiintific principal în cadrul Institutului de
Lingvistică de pe lângă Academia de Ştiinţe a Moldovei, a pledat în Conferinţa privind
denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistenţa unei aşa-numite limbi
moldoveneşti.
Unele dintre cele mai impresionante contribuţii în sprijinul identităţii sunt lucrările lui
Nicolae Mătcaş, printre care şi Comunicarea prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor
Români, Iaşi-Chişinău, 6-9 iulie 1994. Mătcaş, la fel ca şi Coşeriu, reformulează
„argumentele“ moldoveniste (aşa încât acestea să sune a texte ştiinţifice), după care
desfiinţează teoria moldovenistă, paragraf cu paragraf. La sfârşit filologul îşi „justifică“
gestul: „Ştiinţa nu trebuie să se afle la cheremul cutărui sau cutărui conducător sau partid,
scopul suprem al ei constând în a sluji adevărul.“
Conform relatărilor despre recentul recensământ moldovean, aproximativ 2/3 din cei
care şi-au declarat limba maternă ca fiind română sau moldovenească au folosit primul
termen. Ulterior, datele oficiale finale ale recensământului au arătat că doar puţin peste o
cincime din vorbitorii de limbă română/moldoveană au indicat româna ca limă maternă,
însă rezultatele cu privire la acest subiect au fost puse la îndoială.

Bilingvism
Dialectul moldovenesc îmbogăţit cu elemente de vocabular din limba rusă este
preponderent folosit la nivel naţional. În oraşe (cu excepţia Transnistriei, româna
moldovenească şi rusa sunt folosite într-un raport de 50:50, deşi dialectul moldovenesc
câştigă teren în ultimii ani ca limbă oficială şi limbă vorbită de obicei.
Un fenomen frecvent este folosirea cuvintelor şi construcţiilor ruseşti, a calcurilor de
formă şi sens în limba vorbită în Moldova. De obicei, cuvântul rus vine declinat după
regulile gramaticale ale limbii române. Există totuşi cazuri când o astfel de adaptare la
forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere
fonetic. În acest caz, cuvântului îi este ataşat un articol enclitic la forma sa rusă de plural.
Elocvente pentru această situaţie, care apare la substantivele ruseşti terminate în „-чка”, „-
жка” (şi analog la cele cu terminaţia „-ска”, „-шка”, „-вка” printre altele) sunt exemple ca
„tapocichile” (pantofii sport), „bulocichile” (chiflele), „leajchile” (bătătoarele), „sosischile”
(cârnăciorii), „slivchile” (cremele). Vocabularul cultural şi terminologia ştiinţifică este aliniat
în schimb limbii române.
O altă marcă a bilingvismului este penetrarea balcanismelor în limba rusă. În acest
sens, se remarcă nediferenţierea între desemnarea locului (prepoziţional) şi direcţia
deplasării (acuzativ), de exemplu „oни приехали в городе” în loc de „в город” (au venit în
oraş/sunt veniţi în oraş). Mai rar, apare folosirea formelor personale în locul infinitivului
„позволяет, чтоб мы работали” (ne permite a lucra/ne permite să lucrăm). De
88
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
remarcat este şi tranzitivitatea acţiunii substantivului, de exemplu „oб увековечении имя
певицы” (despre eternalizarea numelui cântăreţei), sau expresii ca „это я тоже имею
запланировано” însemnând asta am plănuit şi eu (folosită şi de preşedintele Petru
Lucinschi în discursul său din 29 noiembrie 1996), care ilustrează folosirea construcţiei
perfectului după modelul limbilor vest-europene (romanice) în limbile slavice (un fapt
asemănător apare în limba macedoneană, datorat substratului său aromân).

Diferenţe
Ortografie şi alfabet

Principala diferenţă de ortografie între cele două variante consta înainte de publicarea
„Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)”
(elaborat de Academia de Ştiinţe a Moldovei şi recomandat spre editare în urma şedinţei
din 15 noiembrie 2000) în folosirea literelor â şi î. În timp ce în româna standard sunt
folosite ambele glife (cu excepţia unor publicaţii care continuă să folosească ortografia de
dinainte de 1990), cu reguli clare de folosire (a se vedea â şi î), în româna moldovenească
era recomandată folosirea lui î din i. Totuşi, multe publicaţii de limbă română din Republica
Moldova foloseau şi înainte de acest moment â (Flux, Accente, Ziarul de Garda, Timpul,
etc.), la fel cum în România există publicaţii care folosesc vechea ortografie (Academia
Caţavencu printre altele). Faptul că ortografia oficială reglementată în Republica Moldova
impunea folosirea în exclusivitate a literei î se datora faptului că, după perioada sovietică
în care româna era scrisă cu alfabetul chirilic, când Academia de Ştiinţe a Moldovei a
adoptat alfabetul latin cu ortografia din România, Academia Română încă nu
reintrodusese simbolul â în forma inspirată de ortografia interbelică.
Din acelaşi motiv, cuvântul sunt se scria în Moldova sînt.
În perioada comunistă, şi în primii ani de după revoluţie, româna din România folosea
la rândul ei aceeaşi ortografie (scrierea cu î din i şi sînt). Decizia de a reforma ortografia
pentru a include şi caracterul „â” a fost luată de Academia Română în 1993.
Cu toate acestea în noua ediţie a „Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic,
morfologic, cu norme de punctuaţie)” se aplică Hotărârea Adunării generale a Academiei
Române din 17 februarie 1993 privind la revenirea la „â” şi „sunt” în ortografia limbii
române. „Dicţionarul ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de
punctuaţie)” este elaborat pe baza „Dicţionarului ortografic cu elemente de ortoepie şi
morfologie”, apărut la Chişinău în anul 1990, care, la rândul lui, a fost pregătit după
„Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, publicat la Editura
Academiei Române în anul 1982, şi reprezintă, în esenţă, o ediţie adăugată a acestora.
Ediţia s-a îmbogăţit cu 25 000 de unităţi lexicale, ajungând astfel la cifra de 75 000.
În Republica Moldova, alfabetul chirilic a fost înlocuit de cel latin în 1989. Conform unui
studiu AEGEE din 1997, aproape toată populaţia urbană moldovenească cunoaşte
alfabetul latin, deşi mulţi moldoveni de peste 30 de ani preferă literele chirilice.
Vocabular
În 2003, Vasile Stati, un promotor al argumentului „moldovenist“, a publicat un dicţionar
moldovenesc-român, cu o prefaţă virulentă şi cu scopul declarat de a demonstra că în cele
două ţări se vorbesc limbi diferite. Lingviştii Academiei Române au declarat că toate
cuvintele moldoveneşti sunt de asemenea cuvinte româneşti. Şi în Republica Moldova,
şeful Institutului de Lingvistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ion Bărbuţă, a
descris dicţionarul ca fiind o „absurditate, servind scopuri politice“. Aceste reacţii
academice au fost catalogate ca tendinţe expansioniste româneşti de către Stati, care a
acuzat guvernul român de aceasta în faţa forurilor internaţionale.

89
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Situaţia din Ucraina
În perioada sovietică, în RSS Ucraineană minoritatea românofonă a fost împărţită între
"moldoveni" şi "români" pe baza criteriului geografic, astfel:

 În regiunea Odesa care cuprinde Sudul Basarabiei şi cele 8 raioane din fosta RASS
Moldovenească care în 1940 au fost incluse în Ucraina, toţi românofonii au fost
etichetaţi drept moldoveni, iar limba vorbită de ei drept moldovenească.
 În Transcarpatia (Maramureşul de Nord) românofonii erau recunoscuţi ca având
naţionalitate română.
 În regiunea Cernăuţi populaţia românofonă era împărţită între "moldoveni" şi
"români" după criterii nu foarte exacte (uneori în cadrul aceleiaşi familii existau
asemenea împărţiri artificiale), însă ca regulă generală nu foarte strict aplicată, în
partea basarabeană a regiunii (fostul judeţ Hotin) românofonii erau declaraţi
moldoveni, iar în partea bucovineană a regiunii era acceptată şi declararea
naţionalităţii române.
 În celelalte regiuni ucrainene unde existau sate româneşti, locuitorii erau consideraţi
moldoveni.

În sistemul de învăţămînt pentru minoritatea românofonă se folosea exclusiv "limba


moldovenească" scrisă cu alfabet chirilic. Inclusiv românilor din Maramureşul de Nord,
care niciodată nu s-au considerat moldoveni şi erau recunoscuţi oficial drept români de
autorităţile sovietice, li se preda în şcoli "limba moldovenească".
După trecerea la alfabetul latin în Republica Moldova, au trecut la alfabetul latin şi
moldovenii din Ucraina.
În Ucraina, învăţământ în limba română/moldovenească există doar în regiunile Odesa,
Cernăuţi şi Transcarpatia. În perioada de început a URSS, înainte de al doilea război
mondial, au existat şcoli moldoveneşti şi în alte regiuni.

Situaţia lingvistică în stânga Nistrului


Aşezăminte moldoveneşti sunt menţionate în stânga Nistrului încă din secolul XVII, cu
toate că acestea nu au făcut niciodată parte din Principatul Moldovei. Până la includerea
acestui spaţiu în Imperiul Rus la sfârşitul secolului XVIII, aşezările s-au aflat sub
stăpânirea tătarilor, cu excepţia nordului inclus în Regatul Poloniei. Odată cu formarea în
1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, limba română a fost
introdusă în educaţie, presă şi publicistică. Până în 1928 s-a dezvoltat limba română,
scrisă iniţial cu caractere chirilice – pentru acomodarea populaţiei, iar mai apoi cu alfabetul
latin. Această dezvoltare a fost întreruptă în anii următori, în scopul sincronizării cu politica
de proletcultism a Uniunii Sovietice, care cerea anularea realizărilor progresive ale
societăţii civile. Acest fapt a afectat şi idiomul moldovenesc care trebuia să funcţioneze ca
o limbă independentă faţă de limba română, politică al cărui principal susţinător era
lingvistul Leonid Madan. Noile norme fonetice şi gramaticale, precum şi neologismele
introduse nu s-au bucurat de succes şi au fost eliminate în 1932, fapt urmat de adoptarea
normei literare limbii române cu alfabet latin. Această perioadă nu a durat decât până în
1938, până la începerea terorii staliniste, a cărei victime au fost „românizatorii”, alături de
milioane de alţi „duşmani ai poporului”. Limba standard a fost din nou scrisă cu caractere
chirilice şi îmbogăţită cu cuvinte de sorginte rusă, după o normă construită de I. C.
Ciobanu.
În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa
Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat
URSS-ul, ca parte a Operaţiunii Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în

90
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele
de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti
au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944
şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991. După război,
conducerea sovietică a renunţat la planurile de introducerea unei limbi de stat bazată pe
dialectul moldovenesc, urmând ca după mai multe concesii limba română să devină limba
standard, dar scrisă încă cu caractere chirilice. Statutul limbii în Transnistria era până în
1989 identic cu cel din Basarabia, deşi în mediul cotidian româna avea o importanţă mult
mai redusă în stânga Nistrului – o cauză a acestui fapt era şi faptul că moldovenii
constituiau doar 40% din populaţie, iar prestigiul limbii era chiar şi printre ei mai scăzut
decât în restul RSS Moldoveneşti. În timp ce deja în 1989 în Basarabia limba era denumită
„română”, fiind introdus şi alfabetul latin, autorităţile de la est de Nistru şi-au declarat
unilateral independenţa faţă de Republica Moldova şi au adopta rusa, ucraineana şi
moldoveneasca ca limbi oficiale. De fapt însă, limba de stat în republica separatistă
nistreană este rusa, dominantă în mediul urban, în special în capitala Tiraspol. În mass
media este folosită şi aşa-numita „moldovenească”, limba română standard scrisă cu
alfabetul chiriclic. Universitatea, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a
fost mutată la Chişinău. Astfel, Universitatea de Stat din Tiraspol se află în Chişinău, iar la
Tiraspol funcţionează Universitatea Nisteană Şevcenco. În general, dialectul moldovenesc
joacă un rol periferic în mediul din stânga Nistrului.
Republica s-a autodenumit „Nistrenia”. Numele de „Transnistria” era folosit în România
înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, fără să posede conotaţii speciale. În
URSS însă, numele făcea referire la regimul de ocupaţie româno-german asupra
teritoriului dintre Nistru şi Bug (cu centrul la Odessa) din perioada 1941-1944, motiv pentru
care termenul este evitat în zilele noastre. Cu toate acestea, termenul „Nistrenia” se
conformează normei lingvistice româneşti.
În vara lui 2004, miliţiile separatiste au început să închidă şcolile din Transnistria în
care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost
arestaţi. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba
română şi-au petrectut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitaţia Ministerului
Afacerilor Externe. Şcolilele româneşti închise au fost apoi redeschise, însă acestea au
statut de "şcoli neguvernamentale", şi în consecinţă nu primesc fonduri de la autorităţile
RMN. Potrivit agenţiei de presă oficiale de la Tiraspol, Olivia-Press, în şcolile din stânga
Nistrului, 11 200 de elevi învaţă în „limba moldovenească” (cu alfabetul chirilic), în vreme
ce 3.400 de elevi sunt înscrişi în cele 6 instituţii de învăţământ neguvernamentale în care
se învaţă în „limba română” (cu alfabetul latin).

II.3.Istoria limbii române în Republica Moldova


Istoria „limbii moldoveneşti” se referă la istoria limbii române în regiunile istorice şi
politice Basarabia şi Transnistria, unde poartă în mod oficial numele de „limba
moldovenească”.
Situaţia limbii vorbite în Moldova înainte de 1812
Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era
recunoscut de către Sfântul Scaun ca "Duce al Moldovei" printr-o scrisoare în care se
adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu
nationis Wlachie.
Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii "au aceleaşi
limbă şi obiceiuri". Trimiteri la o aşa-numită "limbă moldovenească" pot fi găsite în lucrări
timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează
că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.
91
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română
trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din
Moldova se autodenumesc "moldoveni", ei îşi numesc limba "românească", nu
moldovenească.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că
moldovenii vorbesc aceiaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care
introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Invăţătoare şi elevi la o şcoală rurală din Basarabia în perioada interbelică

Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul Rus


În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era
românească, iar limba română a foat acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene,
alături de limba rusă.
Gradual, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform
autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba
rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau
accepta acte redactate în limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în
1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul
din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatoriu de studiu, (10 ore pe
săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din
Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi:
română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au
interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: "elevii cunosc această
limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri".
Prin 1871, ţarul a emis un ucaz "Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile
din Basarabia" deoarece "în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale".

Statutul limbii moldoveneşti în timpul stăpânirii ruseşti


Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până
la impunerea unei singure limbi oficiale – limba rusă. Limba rusă a căpatat statut de
singură limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţii populaţiei. Evoluţia
acestei situaţii şi inventarea noii limbi moldoveneşti poate fi împărţită în cinci perioade.
Prima fază: 1812 – 1828
Perioada 1812 – 1828 a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o
poziţie privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile administraţiei publice,
învăţământului public (în special cel religios) şi culturii. În anii care au urmat imediat
92
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
anexării Basarabiei, păstrarea limbii şi obiceiurilor naţionale deveniseră foarte importante.
La Seminarul teologic din Chişinău, deschis în 1813, a fost publicată o gramatică a limbii
române, iar imprimeriile din Chişinău au început tipărirea de carte religioasă în limba
română.
A doua fază: 1828 – 1843
Perioada 1828 –1843 a fost una a bilingvismului parţial diglosic. În această perioadă, a
fost interzisă folosirea limbii române în administraţie. Româna a fost exclusă din codul
civil, dar a continuat să fie folosită în învăţământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost
publicate manuale bilingve, aşa cum a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob
Ghinculov. Cărţile religioase şi predicile de duminică din biserici au rămas singurele forme
de manifestare publică a limbii române. Până în 1843, înlocuirea limbii române din
administraţie a fost completă.
A treia fază: 1843 – 1871
Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat
să fie obiect de studiu până în 1866 la "Liceul regional", până în 1867 la "Seminarul
teologic" şi până în 1871 în şcolile primare din teritoriu. După acest moment, studierea
limbii române a fost interzisă prin lege.
A patra fază: 1871 – 1905
Perioada 1871 – 1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică
a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în
familie şi între prieteni. Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de
asimilare din Imperiul Rus. În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele
bisericeşti să fie scrise exclusiv în limba rusă, iar, în 1882, tiparniţa bisericească din
Chişinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod.
A cincea fază: 1905 – 1917
Perioada 1905 – 1917 a fost una a creşterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce
redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au
cerut reintroducerea limbii române ca "limbă obligatorie de studiu" şi "libertatea de studiere
în limba maternă (română)". În acelaşi timp, au început să apară primele ziare în limba
română: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul
(1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a
permis "bisericilor din Basarabia să folosească limba română".
Limbă moldovenească a fost o inveţie a acestor timpuri, scopul statului ţarist fiind acela
al creării unei limbi care să se deosebească cel puţin prin nume de limba română. Cu
toate acestea, Ştefan Margeală, care publica în 1827 un dicţionar biligv, afirma în prefaţă
că lucrarea sa doreşte "să ofere celor 800.000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca şi
milioanelor de români care trăiesc de cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoaşterii
limbii ruse şi, de asemenea, fiind destinată ruşilor care doresc să studieze limba română".
În 1865, Ioan Doncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică, afirma că
moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi, după această dată, termenul
"limba română" apare numai sporadic în corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod
gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de
majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-a dovedit folositoare pentru cei care
doreau o separaţie culturală a Basarabiei de România.
Deşi se referă la o altă perioadă istorică (cea de după 1991), afirmaţia lui Kl. Heitmann
este valabilă şi pentru ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul celui de-al
XX-lea: "Teoria a două limbi – română şi moldovenească – a servit atât la Moscova, cât şi
la Chişinău, pentru combaterea veleităţilor naţionaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt
o acţiune împotriva naţionalismului românesc". (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii

93
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
lingvistice ruseşti în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la
dialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior al Departamentului Educaţiei cu
sediul la Odessa, scria într-o scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice ( 11 februarie
1863): "Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească din Basarabia să
folosească limba din principatele învecinate, unde populaţia românească concentrată
poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă.
Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un nou dialect in
Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu
putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi Valahia... părinţii
nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod
curent". Deşi anumiţi oficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seamă că dezvoltarea unui
dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare
încununată de succes, cei mai mulţi funcţionari guvernamentali ţarişti,"urărind ţelul
îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritară
moldovenească, chiar şi in contextele în care română se folosise întotdeauna până
atunci".

Începuturile limbii moldoveneşti

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica
Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai
mare parte regăsită în Transnistria.
Teritoriul Basarabiei, care formează cea mai mare parte a Republicii Moldova din zilele
noastre, şi care reprezintă partea estică a regiunii istorice a Principatului Moldova, a fost
anexată de Imperiul Rus în 1812 şi a rămas sub stăpânirea ruşilor până în 1917. În 1918,
Basarabia s-a unit cu România.
În Uniunea Sovietică, autorităţile comuniste au luat în 1924 iniţiativa creării RSSA
Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene. Autorităţile au proclamat că limba vorbită de
moldoveni este "limba moldovenească", după cum pare, pentru a da regiunii o identitate
separată de cea română. Alfabetul latin, care fusese folosit pentru scrierea limbii în ultimii
80 de ani a fost înlocuit cu o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus.
Justificarea autorităţilor a fost aceea că, în urmă cu 80 de ani, limba fusese scrisă cu
alfabetul chirilic.
După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire rusească, refugierea unei
părţi a populaţiei băştinaşe în România, deportările etnicilor români din Basarabia şi
încurajarea aşezării în noua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului, a făcut
ca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. În perioada sovietică,
moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limba rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la

94
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
învăţământul superior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuni au dus la
proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limba băştinaşilor.

Românizatorii şi originaliştii
În perioada de existenţă a RSSA Moldoveneşti a existat o dispută între suporterii –
"românizatorii" sau "româniştii" – şi oponenţii – "originaliştii" – convergenţei limbilor
moldoveneşti şi române.
În particular, originaliştii încercau să pună bazele unei limbi literare moldoveneşti
bazate pe graiul local. Au fost create neologisme pentru acoperirea articolelor tehnice
pentru care limba locală nu avea echivalente. Ca urmare, textele ştiinţifice, de exemplu din
botanică sau fizică, au devenit de neînţeles pentru neiniţiaţi.
În februarie 1932, comuniştii moldoveni au primit sarcina din partea Partidului
Comunist Ucrainian să schimbe grafia limbii moldoveneşti astfel încât să se folosească
alfabetul latin. Aceasta era o parte a unei mai vaste campanii în URSS, care urmărea
latinizarea alfabetelor limbilor naţionalităţilor mai puţin numeroase. Acţiunea se baza pe
teoria lingvistului sovietic Nicolai Marr, care postula convergenţa către o singură limbă
mondială, care trebuia să fie limba societăţii fără clase – comunismul. Această directivă a
fost sabotată pasiv de "originalişti", până când Stanislav Kosior (Secretar General al
Partidului Comunist Ucrainian) şi o delegaţie de comunişti moldoveni au fost primiţi de
Stalin – unde, după cum se afirmă, s-a insitat pe o mai rapidă latinizare, cu scopul suprem
al convergenţei culturilor moldoveneşti şi română, care urmărea ca, într-un viitor apropiat,
Moldova şi România să fie unite, evident sub domnia sovietică. Totuşi, rezistenţa la
românizare a persistat şi, după 1933, un număr de "originalişti" reprezentativi au fost
întamniţaţi, cărţile lor distruse, iar neologismele inventate de ei, interzise.
După Plenara CC al PC al URSS din februarie-martie 1937, care a exacerbat epurările
staliniste, atât romanizatorii, cât şi originaliştii au fost declaraţi "spioni imperialişti": primii
ca"agenţi ai României boiereşti" ("Боярская Румыния"), iar cei din urmă datorită sabotării
latinizării alfabetului.
In februarie 1938, comuniştii moldoveni au emis o declaraţie prin care treceau încă o
dată modul de scriere la alfabeltul chirilic, această declaraţie fiind oficializată printr-o lege
a republicii autonome. Motivul invocat de această dată a fost acela că latinizarea a fost
folosită de "elementele burghezo - naţionaliste" pentru "îndepărtarea populaţiei
moldoveneşti de cele ucrainiene şi ruse, cu scopul final al separării Moldovei Sovietice de
URSS".

Limba moldovenească în RSS Moldovenească


În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa
Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat
URSS-ul, ca parte a Planului Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în
acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele
de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti
au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944
şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991.
În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilor staliniste, a fost făcut un raport
special cu privire la statutul limbii moldoveneşti, prin care se afirma că discuţiile dintre
romanizatori şi originalişti din deceniul al patrulea au fost în mare parte neştiinţifice, de
vreme ce în republică erau foarte puţini lingvişti, iar gramatica şi vocabularul de bază al
limbilor literare română şi moldovenească erau practic identice, în timp ce diferenţele erau

95
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
neesenţiale. Planul de convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobat
încă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica Populară Română.
Cu toate acestea, ultimul plan nu a fost pus niciodată în practică. Mai mult, pentru a
justifica ocuparea Basarabiei, teoriile eliberării poporului moldovenesc de sub jugul
otoman de către ruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovene reprezentate
în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, a ocupaţiei româneşti, ca şi teoria
aberantă a existenţei a încă unui popor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat
existenţa a încă unei limbi romanice – limba moldovenească), născut prin romanizarea
separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rang de politică oficială în RSS
Moldovenească.
Diferiţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice sovietice, istorici sau lingvişti, s-au străduit în
cadrul unor diferite întâlniri internaţionale să obţină recunoaşterea teoriilor
desnaţionalizatoare.

Revenirea la grafia latină


În 1989, versiunea din acel moment al alfabetului român a fost proclamată alfabet
oficial în RSS Moldovenească, unde limba oficială se numea în continuare
moldovenească.
După proclamarea independenţei Moldovei din 1991, "româna" a fost proclamată limbă
oficială, (alături de alte simboluri oficiale de inspiraţie românească: imnul naţional
Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-galben-roşu, stema naţională), pentru ca,
în 1994, prin noua constituţie să se revină la denumire oficială din perioada sovietică,
aceea de "limbă moldovenească".
Când în 1992, Academia Română a schimbat unilateral ortografia oficială a limbii
române, Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei nu a făcut schimbări
asemănătoare.
În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur de schimbare a numelui limbii
oficiale în "română" a fost respinsă de Parlamentul moldovenesc, sub motivul că ar
încuraja expansionismul românesc.
În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de a acorda limbii ruse statutul de a
doua limbă oficială şi de obiect obligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignare
populară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţa valului de proteste, s-a
renunţat la această hotărâre.
În 2003, a apărut la Chişinău un Dicţionar Moldovenesc-Românesc al cărui autor,
Vasile Stati, relua practic multe dintre teoriile lingvistice sovietice. Lingviştii Academiei
Române au demonstrat că toate cuvintele moldoveneşti din dicţionar sunt şi cuvinte
româneşti, iar cele câteva care nu-şi au corespondent sunt neologisme rezultate în urma
rusificării. La Chişinău, preşedintele Academiei Moldovei, Ion Bărbuţă, a descris dicţionarul
ca pe "o absurditate, servind interease politice". Stati, a acuzat pe membrii celor două
academii naţionale de promovarea "colonialismului românesc".
La recensământul din 2004, presa a afirmat că două treimi din populaţia
moldovenească a republicii a declarat că limba lor maternâ este "româna", iar o treime -
"moldoveneasca", acesta fiind motivul pentru care rezultatele oficiale ale recensământului
oficial au întârziat să fie publicate.

96
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

II.4. Limba Română, oastea noastră naţională


Pe 30 august 2007 , la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în ajunul
Sărbătorii Limba noastră cea Română, Grigore Vieru a rostit un discurs
cu ocazia încununării sale cu titlul Doctor Honoris Causa de către aceeaşi
Academie. Discursul său a fost intitulat simbolic - Testament:
Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei!
Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!
Stimate domnule preşedinte al Academiei Române Eugen Simion!
Stimaţi colegi academicieni!
Iubiţi fraţi!
O tulburatoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui
Solomon, sună astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui.
Şi a zis una dintre femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la
ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram
împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândouă. Însă noaptea a murit
fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat
pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu.
Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alaptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la
el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem. Iar cealaltă femeie a
zis: Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!. Iar aceasta îi zicea: Ba nu, fiul tău este mort şi
al meu este viu!. Apoi a zis Solomon: daţi-mi o sabie, şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis
regele: Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el
celeilalte!. Şi a răspuns femeia al carui fiu era viu regelui căci i se rupea inima de mila
pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!. Iar cealalta a
zis: Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!. Şi regele a zis: Daţi-i acesteia copilul cel viu,
căci aceasta este mama lui!.
Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii
Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi in Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia,
copilul viu, care este Limba Română, fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este
aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că
peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi
dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia n-au
născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte
Limba Română.
Tot ce este frumos poartă ponos!, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este
frumos poartă în sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această
privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga. Din pacate, în strivitorul întuneric
ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De
altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se
numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre limbi un alt nume: limba
moldovenească. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal
procedeu. Motivul este arhicunoscut. Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub
ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii
noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o
desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim
numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir,
Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi,
Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş,
Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.
Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin
competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât caţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte
corect Limba lăsată nouă moştenire.

97
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Se pune fireasca şi logica intrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o alta Limbă
decât cea Română?! A declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul
lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu,
Alecsandri, Creangă, B.P. Haşdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba
moldovenească? Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag,
aşa cum există unul muntenesc, banăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea
se numeşte Română.
Să lăsăm mai bine să vorbească cititorii Limbii Române care sunt marii cărturari,
scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca
limbă (Dosoftei, 1642-1693); măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm:
ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte? (Miron Costin, 1633-1691);moldovenii, ardelenii şi
muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă (Alecu Russo, 1819-1859); simplu
fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca
nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă
destulă că aşa voim să fim şi nu altfel (Eminescu, 1850-1889);
Cugetarea românească
Are portul românesc.
Nu lăsaţi dar s-o ciuntească
Cei ce limba ne-o pocesc (Bogdan-Petriceicu Hasdeu, 1838-1907);
N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut
(Mateevici, 1888-1917); Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse
predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar
între ei (Constantin Stere, 1865-1936); Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de
limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem
de naivă; iar când e de rea credinţă, e o frauda ştiinţifică (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002);
Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singura limbă de cultură şi
ca ea are o singură denumire LIMBA ROMÂNĂ (Silviu Berejan, 1927).
Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă care este Ion Druţă (1928) înserate în eseul
Domniei sale Rascrucea celor proşti: Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română.
După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii
de peste Prut în cazanele naţionale. Iată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi,
atins şi el, ca şi Druţă, de aripa geniului: Limba română este rostirea esenţială a fiinţei
poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în
şi întru istorie (Mihai Cimpoi, 1942); Limba fiecarei etnii este creaţia sa cea mai profundă,
cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai daruită de harul frumuseţii şi al binelui
(Valeriu Rusu, 1935); Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt
peste Nistru, Limba cea Maternă care e Română (Ion Dumeniuc); Fără îndoială, nu e
absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile vorbire moldovenească,
a vorbi moldoveneşte, căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contră, avem
tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a
vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială (...) trebuie folosit doar termenul de limba
română (Ion Etcu, 1935; Alexandru Darul, 1929); Se fac referiri la argumente, dar
argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de
diferită natură. Însă, până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una - cea
care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea,
denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură a
fost şi rămâne una: limba română(Haralambie Corbu, 1930).
Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova,
Mircea Snegur: Este lesne de înţeles că noţiunea de limbă maternă din art. 13 al
Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic Limba Română este
numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere. Am vizionat
spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional Mihai Eminescu şi la Teatrul Naţional Vasile
Alecsandri din Balţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesa care, după
mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb, în ce limbă vorbea

98
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, tragându-se
din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut
acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că
harul pe care mi l-a daruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi
nu cea moldovenească, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi
tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.
Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost poetul Nicolai
Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat că nu există nici o diferenţă între
limba moldovenească şi cea română fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian.
Dandu-si duhul Stalin, poetul îndurase urgiile infernului numai 15 ani din cei 25. De mare
curaj bărbătesc a fost gestul generaţiei Andrei Lupan de a readuce în spaţiul basarabean,
în 1956, o parte din clasicii literaturii române - Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P.
Hâşdeu, Cantemir, Alecu Russo, Negruzzi, Stamati, pe care generaţia din care fac parte i-
a cunoscut abia la facultate. Prin acest gest naţional, generaţia Lupan îşi spală pacatele
ideologice. Mai tinerii scriitori de azi, dar şi unii mai vârstnici, se tot impiedică de Lupan.
Or, dacă activau şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă că se alegeau cu
aceleaşi pacate. Un coleg de generaţie afirma că eu am secerat pe Lupan la Adunarea
Generală a Scriitorilor din 1987 în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?! Iată adevarul, iată ce
am spus la acea adunare: Andrei Pavlovici, mi-a întunecat adolescenţa piesa dumitale
Lumina. Acum întunecă şi adolescenţa copiilor mei. Scoate-ţi, vă rog, din manuale aceasta
lucrare, scoate-ţi şi versificările dogmatice şi puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase
şi curate, că aveţi de unde alege. Să se cheme oare asta secerare?! Un pamflet plin de
vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârsitul anilor 50 sec. trecut în săptămânalul
Cultura (redactor-şef Petrea Cruceniuc). Distinsul critic ironiza pe pseudosavantul lingvist
care se numea Borsci. Pamfletul era semnat Zama.O minunata şcoală de Limbă Română
au fost superbele traduceri din literatura universală semnate de Igor Creţu, Alexandru
Cosmescu şi Aureliu Busuioc.
De o covârşitoare importanţă nu numai artistică, ci şi documentară, au fost romanele
scrise pe teme istorice Biserica Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Druţă şi Sânge pe
zăpadă (1985) de Vladimir Beşleagă, primul roman din trilogia despre Miron Costin. În
acelaşi plan istoric se inscriu şi piesele Doina (1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi
Ion Druţă, apoi Ioan Voda cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi.
O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul
adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesa care fusese montată la Teatrul pentru Tineret
Luceafărul în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. Se jucase o singura dată, pentru
că fusese interzisă de autorităţi din start. Vorbesc şi de istorie deoarece ea este strâns
legata de Limba Română. Lumea la Chişinău descoperea arta dramatica prin Teatrul
Luceafărul, aflat atunci sub oblăduirea lui Ion Ungureanu. Frecventam Luceafarul şi de
dragul Limbii Române, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi Ungureanu. În
1988, când încă nu se prabuşise imperiul sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice şi
ele: Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mândâcanu, publicat în revista Nistru (redactor-
şef Dumitru Matcovschi), O limbă maternă un alfabet de doctorul habilitat în istorie Ion
Buga, studiul înserat în săptămânalul Învăţământul public (redactor-şef regretatul Anton
Grăjdieru) şi Devaluări parţiale în istoria limbii de Constantin Tănase şi Vasile Bahnaru,
publicat în aceeaşi revistă Nistru.
O pagina de aur în istoria marii batalii este Frontul Popular. Copiii au noroc de o
fundamentală şi atractivă carte - În cautarea identităţii noastre -, gândită şi simţită de
Nicolae Dabija. Jertfă stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi grafia latină
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care scriseseră cu vocea lor pe faţa cerului numele Limbii
Materne şi al grafiei latine. Murise, în mod misterios, Gheorghe Ghimpu, un om de o
frumuseţe sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională, care facuse ani
grei de puşcărie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Soltoianu. Din
cauza aceleiaşi dragoste pentru Limba şi pentru istoria neamului fuseseră aruncaţi în
temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor-Petrov Popa, Alexandru

99
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Leşco. Toate aceste victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi spiritual care
începuse să rupă zăgazul antinaţional.
Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate la Riga primul nostru ziar cu caractere
latine Glasul, fondat de Ion Druţă, redactor-şef Leonida Lari. Săptămânalul Literatura şi
Arta (redactor-şef Nicolae Dabija) publica primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa
ceva?! E un noroc ca în elucidarea problemelor de limbă şi istorie alături de scriitori s-au
aflat şi se află mereu cei mai destinşi istorici. Un noroc avusese Parlamentul Moldovei şi
cel unional de personalităţi scriitoriceşti ca Ion Druţă, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae
Dabija, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase. Paznici de
nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin Mândâcanu, Ion Ciocanu, Ion
Melniciuc.
Iată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnat de
supremul şi întregul for al ştiintei intitulat Declaraţia Adunarii Generale Anuale a Academiei
de Ştiinte a Moldovei. Cităm: Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 n. n.) a Academiei
de Ştiinte a Moldovei confirmă opinia ştiintifică argumentată a specialiştilor filologi din
Republica şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9.09.94),
potrivit careia denumirea corecta a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba
Română. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o
asemenea declaraţie. Ea imi adâncise mândria că fac parte şi eu din cei care vorbesc şi
scriu româneşte.
Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică al carei director era
unul dintre cei mai de seama savanţi lingvişti, Silviu Berejan, care a implinit recent 80 de
ani. Primiţi, vă rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre. Alăturăm aceste
cuvinte pe care le meritaţi din plin venite din partea doctorului şi profesorului universitar
Dan Manuca, director al Institutului de Filologie Al. Philippide din Iaşi: Model de demnitate
naţională care de-a lungul întregii vieţi şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific în ciuda
numeroaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în contextul socio-
cultural al ţării sale frământate, Silviu Berejan avându-i alături pe colegii de Institut Ion
Etcu, Alexandru Darul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Coşniceanu
ş.a., pe academiceinii-filologi Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol
Ciobanu, Anatol Bileţchi, pe titularii AŞM, reprezentând alte domenii, între care Andrei
Andrieş, preşedintele AŞM, Vasile Anestiade, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai
Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untila, Gheorghe Şişcanu, a reuşit
să dea expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei
noastre. Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de cuviinţă să
solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept răspuns, a urmat declaraţia
Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului AŞM, prin care s-a pus punctul pe i. Sub
aspect legal, lucrurile au ramas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea
înapoi a devenit imposibilă.
Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în parlament domnul
profesor doctor Ion Borşevici, şeful Cancelariei prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul
declara că, pur şi simplu, este acolo un om de porăială. Cu toate greşelile forului
parlamentar, fără îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent
parlament. Dar şi cel mai operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc,
ca ministru al Învăţământului pe Nicolae Matcaş, ca ministru al Culturii şi Cultelor pe Ion
Ungureanu, ca ministru al Apărării pe Ion Costaş. Totodată, aduc adânci mulţumiri
Academiei Române, în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care împreună
cu savanţii lingvistici de dincolo de Prut ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor
dificile şi controversate probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Aceleaşi
mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi, a caror opinie despre numele corect al
Limbii noastre era greu de respins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere
să cităm numele şi textele câtorva dintre ei, în dezacord cu poziţia unor falşi lingvişti şi
istorici de la noi: Numai pentru faptul că I. V. Stalin aminteşte de limba moldovenească, a
apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor

100
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă. Aceste afirmaţii
le facea reputatul lingvist rus Ruben Budagov (1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare,
întemeiate pe studiul ştiintific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din
Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): Ocrotirea şi susţinerea limbii române în
Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar
mai întai la nivel statal şi administrativ. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia,
Serghei Kapiţa, născut în 1930: Academicianul Piotrowski, un mare romanist şi un foarte
bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situatia lingvistica din Basarabia, inclusiv
despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur,
de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Eu, fiind
departe de locurile de baştina a străbunicilor mei, ţin la aceasta limbă tocmai din acest
sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a
vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut?. Profunda noastra recunoştinţă pentru
aceşti mari savanţi de viţă nobilă.
Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi sovietică cu marea cultură rusă:
cu Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşkin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak,
Ahmatova, Ţvetaeva, Bulgakov, Soljeniţîn, cu nobilimea rusă în general. Am citit de
curând o zguduitoare carte documentară intitulată Cât costa un om, apărută sub îngrijirea
doctorului în ştiinţe istorice şi academicianului Valeriu Pasat, în care o rusoaică
basarabeană de viţă nobilă, Eufrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică trăită în
GULAG, fiind urmarită şi umilită şi după iesirea din infern, dar continuând să-şi trăiască
restul vieţii cu aceeaşi demnitate umana. Marturisesc că, după lectura unor lucrări
semnate de Soljeniţîn, nimic mai tulburator nu am citit despre crimele din GULAG. Iată că
au avut de suferit şi ruşii în cea mai fericită ţară din perioada stalinistă, ţara care era
împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie în care erau aruncaţi oameni
nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se adaugă cele ale Limbii, ale
istoriei propriului neam şi ale credinţei stramoşeşti comori falsificate ori şterse în general
de pe faţa pământului. Trei distinse publicaţii de cultură şi istorie Literatura şi Arta,
Basarabia (redactor-şef Dumitru Matcovschi), Limba Română (redactor-şef Alexandru
Bantoş) şi revista de istorie Cugetul (redactor-şef Ion Negrei) au ţinut mereu vie prin
articole şi studii flacăra Limbii Române şi a istoriei noastre.
Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii patrioţi şi argaţi ai inventatei limbi
moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române,
pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe dumnezeul religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce
zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa
de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: Limba
română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Baştinaşii din Moldo-Valahia se numesc
ei inşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi. Slujitorii falsului glotonim limba
moldovenească ne pot replica: Să vedem ce zice poporul. După ce i s-a băgat în cap,
amar de vreme, ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, e clar ce poate zice
poporul, mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experiment
interesant. Cităm dintr-o publicaţie datele experimentului: studiind, vreme de câţiva ani,
comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse experiente de
laborator, ei au remarcat că peştii în principal crapii crescuţi în captivitate sunt mult mai
uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, crapii de
crescătorie înoată mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc
curenţilor de apa şi constituie astfel o prada uşoara chiar şi pentru pescarii mai puţin
experimentaţi. Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei
vârstnici, plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei neamului, prinzând
grabnic şi orbeşte momeala. Suntem invinuiţi de către aceiaşi patrioţi ai limbii
moldoveneşti că, pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în special,
de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov,
Piotrowski, Kapiţa, Mateevici, Coşeriu, Druţă pentru aceleaşi convingeri ştiintifice şi
creştineşti în respectivul domeniu?! Să primească oare granturi şi Nicolae Corlăteanu

101
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
acolo, în ceruri, pentru istoricul său testament?! Am citit, nu demult, în ziarul bucurestean
7 plus, din 28 iulie a.c., despre un caz real, cu totul neobişnuit din Canada. În urma unei
neinţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luandu-şi zborul într-o direcţie
necunoscută. Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii
publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în
care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă intreb cine şi cum va întoarce înapoi
roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia,
America?! Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorba cu moldovenii
de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie,
de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că
azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă - suntem aruncaţi în ţări bogate de unde
mulţi nu se vor mai întoarce acasă. Mă puteţi întreba ce legatură are Limba Română cu
moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi
să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai
vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră
naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire
sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie.
Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele
Shakespeare zicea: Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei
plăpânde candele. Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii
noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă ştiind că, aidoma
Zidului Berlinului, va cadea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile
puteri şi, bineînţeles, atunci când va vrea poporul să o dărâme. Zidul, însă, dintre noi şi
Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi
aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea
mareaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în
Europa cu graniţa în spate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Academia Română, prezidată de Ionel Haiduc, a criticat sever


pe aceia care susţin existenţa unei "limbi moldoveneşti",
spunând că acest concept sfidează adevărul ştiinţific.
Într-un comunicat de presă, Academia de la Bucureşti, reaminteşte că împotriva
conceptului de "limbă moldovenească" s-au pronunţat de-a lungul vremii numeroşi
romanişti de prestigiu, inlcuis din fosta URSS.
"Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova,
romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî
jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-
moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru", se spune în
comunicat.
"Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a
demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar
diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista."
În comunicatul Academiei se reaminteşte şi poziţia exprimată în 1997 de renumitul
lingvist Eugen Coşeriu, originar din Basarabia.
"A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este,
din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct
de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o
anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi
cultural," spunea regretatul Eugen Coşeriu.

102
IZVORUL NEAMULUI Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Recent, europarlamentarii PSD au criticat o rezoluţie a Parlamentului European cu
privire la regimul de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova, în care era menţionată "limba
moldovenească".
Iar preşedintele Vladimir Voronin a acordat o serie de interviuri în care critica sever pe
aceia din România şi Republica Moldova care neagă existenţa "limbii moldoveneşti".
Academia Română reaminteşte şi de poziţia exprimată de Uniunea Scriitorilor din
Republica Moldova, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, care declara în septembrie
1994: "Folosirea glotonimului 'limba moldoveneasca' creează o confuzie periculoasă în
faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.'"
Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul
raţiunii, să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni
de a avea o limbă unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate (
ACADEMIA ROMÂNĂ).

103
“ I NTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINA”
STEMA MITROPOLIEI BASARABIEI

Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia


IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei

III.1. Mitropolia Basarabiei


“Sute de ani, am trăit înainte de toate
în legea creştină.
De la dânsa ne-am luat îndreptare,
şi între cărţile ei sfinte am trăit.”
Nicolae Iorga

În evul mediu biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi
culturale a Ţărilor Române. Biserica ortodoxă s-a dezvoltat şi s-a organizat sub oblăduirea
Bizanţului, dar a cunoscut şi influienţe slave. Românii s-au născut ca un popor creştin.
Întemeierea primelor mitropolii a avut loc în Ţara Românească în 1359 la Argeş în timpul
lui Nicolae Alexandru şi în 1370 la Severin în timpul lui Vladislav Vlaicu. În 1401 Patriarhia
de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei. În Transilvania, după cucerirea
maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat de cele catolice. Religia ortodoxă era
socotita tolerată.
Biserica se bucura de sprijinul material al domnitorilor ţării şi al marilor boieri.
Mitropolitul era primul sfetnic al domnului. Era locţiitor al domnului în caz de vacanţă a
tronului, putea fi numit sau înlăturat de domn. Era membru important al Sfatului Ţării,
asista la scaunul de judecată al domnului.

Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia


1812-1918
Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat
de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al
războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul
Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă, după
cum am arătat în subcapitolul anterior, Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii
laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor
despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.
Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care
după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au
unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea
expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub
păgâni”.
Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu
Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei.
Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta
urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor.
“Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un
pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare.
Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se
aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie
specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu.
Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea
pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se
pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei”.
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a
Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să
se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare,

107
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
“fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o
colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale
româneşti”. Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau
religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului
ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi
intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.
Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui.
Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până
în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se
afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii. Basarabia
deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost
înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie,
şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic,
cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a
corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei:
Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un
temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la
Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la
Rusia.
Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi
eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi
canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor
după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii. Alexandru I a
aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la
anexarea Basarabiei.
După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul
Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română
fiind un obiect obligatoriu de studiu.
În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată
necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a
creştinilor”. Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai
multe lucrări bisericeşti în limba română. Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic,
cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar”.
În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală
laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim.
A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele
menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform
manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855).
Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene,
numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această
reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost
aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă.
Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un
pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de
mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum
încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de
arhiepiscopie.
Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial, a
continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului
divin predica atât în rusă, cât şi în limba română. Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului
Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în

108
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica într-
un instrument de rusificare a populaţiei româneşti:
Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind
subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări,
Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni.
Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823.
O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară
s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor
absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din
Imperiul Rus.
Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa,
Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din
“veche moldovenească” în “rusească”. O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a
Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse.
În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii
din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii
români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa
cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe.
Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în
Seminar. (...) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de
Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea
şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor
preoţeşti...”.
Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul
vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de
asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh
Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru
accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882),
“reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din
cărţile de cult româneşti”.
Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de
învăţământ, de cult şi civile.
Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale,
mănăstireşti sau “şcoli spirituale”), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse,
manualelor şi tradiţiilor ruse.
În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul
eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă.
Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte.
Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind
nici o deosebire de alte provincii ruseşti.
Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În
pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu
spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească.
În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care
oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi
şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani”.
Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să
depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română
şi redeschizând tipografia bisericească.
Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare
peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu
misiunea de a servi expansionismul rus.

109
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase
(mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era
propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul
natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte, care îşi desfăşurau activitatea lor
prozeletistă în limba română.
Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din
Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să
obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba
română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă.
În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în
rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti
ale Bisericii locale:
Limba română – limba serviciului divin.
Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română.
Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei.
- Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice.
Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al
absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină
politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională.
Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu
şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin
intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi
ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o
încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes
(431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei
eparhii în jurisdicţia altei eparhii.
Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii
Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică
şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este
evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era
folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare
întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.

Stema Mitropoliei Basarabiei


Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă, de stil vechi, în cadrul
Patriarhiei Române, reactivată pe 14 septembrie 1992. Mitropolia Basarabiei este
recunoscută oficial drept succesoare spirituală, canonică, istorică a Mitropoliei Basarabiei
care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv. Prin statut, teritoriul Mitropoliei Basarabiei

110
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
este cel al Republicii Moldova. În plus, în calitate de Exarh al Plaiurilor, Mitropolitul
Basarabiei are jurisdicţie canonică asupra diasporei ortodoxe române din răsărit (fosta
Uniune Sovietică şi diaspora Republicii Moldova).
Potrivit propriilor date, Mitropolia Basarabiei numără 4 episcopii istorice sufragane, 15
protopopiate, 278 parohii şi 10 schituri sau mănăstiri. În calitate de Exarhat al Plaiurilor
(extrateritorial), Mitropolia Basarabiei include mai multe comunităti din Federaţia Rusă,
Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, ca şi două parohii şi o mănăstire de călugari în SUA.

Structură
Potrivit primului articol al Statutului Mitropoliei Basarabiei, înregistrat la 30 iulie 2002 şi
modificat la 7 martie 2006 prin ordinul nr. 33 al Serviciului de Stat pentru Problemele
Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, „sub raportul orânduirii canonice şi
administrative Mitropolia Basarabiei cuprinde următoarele eparhii istorice sufragane”:

 Arhiepiscopia Chişinăului,
 Episcopia de Bălţi, (fosta Episcopie a Hotinului),
 Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie de Cetatea Albă şi Ismail),
 Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă
Română din Transnistria).

Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, eparhiile sunt grupate în Mitropolie.


Istoric
Mitropolia Basarabiei a fost creată după Marea Unire de la 1918 prin ridicarea
Arhiepiscopiei de Chişinău la rangul de mitropolie. Decizia infiinţării a fost luata în Sinodul
Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923. Organizarea propriu-zisă s-a facut prin
legea de organizare a BOR din 1925. Ahiepiscopul de Chişinău, Gurie Grosu, a fost ridicat
la rangul de mitropolit al Basarabiei, pe 21 aprilie 1928. La acea dată, jurisdicţia Mitropoliei
Basarabiei cuprindea arhiepiscopia Chişinăului, episcopia Hotinului şi Bălţilor şi Episcopia
Cetăţii Albe – Ismail.
În timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, şi mai apoi sub regim sovietic din 1944
până în 1992, Mitropolia Basarabiei şi-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia
Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă
Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică a
Patriarhiei Ruse.
Ca raspuns la cererile adunarii eparhiale din 14 septembrie 1992, Sinodul BOR din 19
decembrie 1992 a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Dat fiind contextul istoric, ea
este acum autonomă şi urmează stilul vechi. Petru Paduraru, fostul episcop de Bălţi al
Mitropoliei Chişinăului şi a devenit mai întâi locţiitor, şi mai apoi, din octombrie 1995,
mitropolit al Basarabiei şi exarh al plaiurilor, cu drept de jurisdicţie extrateritoriala asupra
românilor ortodocşi din diaspora de răsărit.
A fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002. Şi-a reactivat
mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: Arhiepiscopia
Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud, Episcopia Ortodoxă a
Dubăsarilor şi a toată Transnistria, Seminarul Teologic „Mitropolit Gurie Grosu” din
Chişinău. Şi-a reactivat sau creat instituţii specializate cum ar fi Institutul Teologic Ortodox
din Moldova, Seminarul Teologic „Mitropolit Visarion Puiu”, „ASCOR” Misiunea Socială
„Diaconia”, Frăţia Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de pelerinaj

111
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
„Emaus”, „AMFOR din RM” (Asociaṭia Medicilor si Farmaciştilor Ortodocşi Români din
Republica Moldova) şi publicaţia „Misionarul”. A fost recunoscută oficial de autorităţile de
la Chişinău drept „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care
a funcţionat până în 1944 inclusiv”.
Petru Păduraru este actualul Mitropolit al Basarabiei.
Intrarea Arhiepiscopiei Basarabiei sub ascultarea Sinodului de la
Bucureşti
Românii din Basarabia au fost supuşi unei politici de rusificare, după anexarea acestei
părţi a Moldovei de către Imperiul Ţarist în 1812. Pe 23 mai 1918, după izbucnirea
Revoluţia Socialistă din Octombrie, patriarhul Tihon al Moscovei a dat deplină libertate
Bisericii Basarabene, ca ea, prin congresul său eparhial, să-şi hotărască soarta şi să
aleagă cu ce biserică autocefală şi în ce legături vrea sa fie.
La 26 ianuarie 1918 arhiepiscopul Anastasie Gribanovski al Chişinăului a format o
comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre
realizarea unei vieţi bisericeşti autonome, ca urmare a independenţei politice faţă de
Imperiul Rus. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului bisericii
basarabene faţă de cea română.
Autorităţile române au adoptat faţă de episcopul Gribanovski o atitudine de ameninţare.
În cele din urmă arhiepiscopul Gribanovski şi cei doi episcopi vicari ai săi s-au refugiat la
Belgrad.
La 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitropolitul Pimen de la Iaşi. Acesta a
explicat delegaţiei basarabene că prin independenţa politică a Basarabiei s-a restabilit
legătura canonică a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
Mitropolitul de Iaşi a arătat că problemele bisericeşti din Basarabia privesc întreaga
Biserică Ortodoxă Română, fapt care a dus la fuga arhiepiscopului Anastasie de la
Chişinău la Belgrad. Plecarea lui Anastasie, arhiepiscop legitim al Chişinăului, a declanşat
contenciosul bisericesc româno-rus, care durează până în prezent. Simion Mehedinţi,
ministrul de atunci al Cultelor, s-a pronunţat în sensul că Sinodul de la Bucureşti ar fi avut
numai de câştigat dacă arhiepiscopul Anastasie ar fi acceptat sa intre în rândurile sale.
Sfântul Sinod de la Bucureşti a decis ca episcopul Huşilor, Nicodim Munteanu, să
conducă treburile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular.
Începând cu februarie 1919 arhiepiscop al Chişinăului a fost numit Gurie Grosu.
La 30 decembrie 1919 Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti
reunite, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după cum s-a
realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi
unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică
Autocefală Ortodoxă”.
Ridicarea la rang de mitropolie
Pe parcursul anului 1927 Adunarea Eparhială de la Chişinău a adresat Sfântului Sinod
cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, avându-l în
frunte tot pe Gurie Grosu. Drept urmare arhiepiscopul Gurie Grosu a primit din partea
Sfântului Sinod de la Busureşti rangul de mitropolit al Basarabiei, decizie confirmată de
autorităţile române prin Decret Regal.
I-a avut ca mitropoliţi, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944 pe Gurie Grosu şi
Efrem Enachescu. Alţi episcopi eparhioţi în Mitropolia Basarabiei au fost Nicodim
Munteanu, Cosma Petrovici, Nectarie Cotlarciuc, Justinian Teculescu, Dionisie Erhan,

112
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Policarp Moruşca, Antim Nica, Visarion Puiu, Tit Simedrea, Partenie Ciopron şi Benedict
Ghiuş.
Ocupaţia sovietică din 1940 şi războiul
În momentul intrării tancurilor sovietice în partea de răsărit a României, Mitropolia
Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Cea mai mare parte
dintre ele au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate sau distruse complet. 57 de
preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, care nu au acceptat jurisdicţia impusă de Moscova, au fost
martirizaţi prin împuşcare, schingiuire sau alte forme. Alţii au fost deportaţi în Siberia. În
1941 Mitropolia Basarabiei şi-a reluat activitatea sub oblăduirea Sindodului Bisericii
Ortodoxe Române. Odată cu avansarea liniei frontului spre răsărit şi trecerea intefluviului
Nistru-Bug sub administraţie civilă românească, Patriarhia Română a organizat iniţial la
Tiraspol, iar apoi la Odesa Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria. În 1942
Mitropolitul Efrem Enăchescu a dispus să fie întocmit Martirologiul Bisericii Basarabene.

Reactivarea străvechimii noastre ortodoxe


Fericită revenirea Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul pruto-nistrean, străvechi
pământ şi românesc, şi ortodox. Poporul român s-a născut aici „sedentar şi casnic”, pe
vatră geto-dacică, dar şi ortodoxă, comună pentru întreg poporul român. Şi până la 1400,
şi după 1812, ortodocşii Basarabiei erau conduşi de episcopul Tomisului, apoi al Sucevei
şi Iaşiului. Legăturile mănăstirilor, schiturilor şi bisericilor basarabene (prin liturghie, cărţi în
limba română sau tradiţie isihastă) cu Mitropolia de la Suceava şi Iaşi, apoi Patriarhia de la
Bucureşti, nu s-au întrerupt nici în cei mai grei ani ai ocupaţiilor ruseşti. Unirea de la 27
martie 1918 a reuşit fiindcă tot clerul şi mirenii Basarabiei au dorit să rămână şi români, şi
ortodocşi, nu ateişti şi comunişti. Mitropolitul Gurie Grosu, născut la Nimoreni, aproape de
vechea Căpriana, a sfinţit Actul Unirii. Mulţi dintre mitropoliţii, episcopii şi duhovnicii
Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX sunt basarabeni get-beget.
Rusia Kieveană a fost creştinată politic după anul 980. Românii s-au născut creştini în
spaţiul canonic sfinţit, după anul 33, de Apostolul Andrei. Pe la 950, „malul drept al
Nistrului” (Constantine Porohyrogenitus, De Administrando Imperio, Londra, 1949, cap. 37,
58-67) era demult împânzit „cu biserici şi cruci vechi”. Geto-dacii erau monoteişti, slavii de
răsărit erau politeişti chiar şi în secolul X. În spaţiul românesc există biserici paleocreştine
dinaintea războiul lui Traian cu Decebal. Stră-românii au dat lumii creştine în sec. IV-V pe
marii călugări dobrogeni. Cum să nu se revendice ortodocşii români de la Ioan Casian?
Slavii erau păgâni când au invadat Balcanii în secolul VI. Recent, arheologii au descoperit
în Ardeal un cimitir creştin dinaintea cumanilor şi maghiarilor. Mănăstirile rupestre creştine
de pe Nistru, vreo 45 la număr, au fost în tot mileniul întâi hotar dintre creştinii sedentari şi
nomazii din stepa rusă şi s-au săpat lângă dave geto-trace, unele datând din secolul XI
BC.
Suntem ortodocşi români prin tradiţie şi istorie, prin geneză şi limbă. Actuala mitropolie
a Moldovei - creată politic, prin ocupaţie velicoderjavnică şi genocid comunist - susţine că
episcopiile reactivate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române încalcă principiul
statalităţii ortodoxiei. Dar ce caută Patriarhia Rusă pe teritoriului „statului independent R.
Moldova”? Ce caută mitropolitul Moscovei pe teritoriile creştinate cu 1000 de ani înainte de
a se creştina Rusia?
de Andrei Vartic

Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei,


supunând credincioşii şi clericii ei persecuţiei metodice şi sistematice. La 26 ianuarie 1999
Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând

113
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
încălcarea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova.
Mitropolia Basarabiei a fost reprezentantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de
deputatul basarabean Vlad Cubreacov şi avocatul americano-britanic John Warwick
Montgomery. Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a constatat
încălcarea prevederilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de
către autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei,
obligând Republica Moldova la plata de daune morale în valoare de 20.000 Euro.
Această decizie a dus la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile
Republicii Moldova.

Organizarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Basarabiei


Mitropolia Basarabiei revendică restituirea în integrum a imenselor sale proprietăţi
confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către regimul sovietic de
ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii Moldova. În acest subiect, Mitropolia
Basarabie a adresat o nouă plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Mitropolia Basarabiei şi-a reactivat eparhiile istorice sufragane, iar autorităţile
Republicii Moldova le-au admis in legalitate în perioade diferite: Arhiepiscopia Chişinăului
(în 2004), Episcopia de Bălţi (fosta Episcopie a Hotinului, în 2004), Episcopia Basarabiei
de Sud (fosta Episcopie a Cetăţii Albe – Ismail, în 2006) şi Episcopia Ortodoxă a
Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, în
2006).
Din octombrie 1995 Mitropolia Basarabiei are rangul superior de Exarhat al Plaiurilor şi
la ea pot adera, extrateritorial, comunităţi ortodoxe române din afara Republicii Moldova.
Statutul de Exarhat al Plaiurilor este recunoscut de autorităţile Republicii Moldova.
Stema

Stema Mitropoliei Basarabiei

114
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Potrivit tradiţiei heraldice bisericeşti, Mitropolia are o stemă proprie care este utilizată în
antetul Mitropoliei, sigiliul Mitropoliei, ştampila personală a Mitropolitului, pe frontispiciul
publicaţiilor bisericeşti şi pe foaia de titlu a tipăriturilor bisericeşti, este brodată cu fir de aur
pe steagul Mitropoliei, sculptată pe frontispiciul Catedralei şi pe tronul mitropolitan. Stema
Mitropoliei Basarabiei reprezintă: un scut de argint cu un brâu roşu, încărcat cu icoana
Învierii Domnului, timbrat cu mitră de aur, aşezat pe o cârjă episcopală şi o cruce de aur,
încrucişate, însoşite de omofoare albastre încărcate cu cruciuliţe de aur, brodate cu galon
şi franjuri de aur, şi având în partea inferioară o eşarfă roşie desfăşurată în trei segmente
de bază pe care sunt imprimate cu majuscule, în limba română, cuvintele „ÎNTRU LUMINA
TA VOM VEDEA LUMINĂ”.

III.2. Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria


Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria este o structură canonică a Bisericii
Ortodoxe Române. Denumirea actuală este de Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a
toată Transnistria şi este parte componentă a Mitropoliei Basarabiei. Înregistrată de
Guvernul Republicii Moldova.
Perioada celui de-al doilea război mondial
În perioada celui de-al doilea război mondial Patriarhia Română a desfăşurat o lucrare
misionară ortodoxă în interfluviul Nistru-Bug. Acest teritoriu plasat temporar sub
administraţia civilă română, având o suprafaţă totală de 29 733 km² şi o populaţie de 2 326
266 de locuitori, a fost condus de Guvernământul Transnistriei şi organizat în 13 judeţe
(Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastrului, Movilău, Oceacov, Odesa,
Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin) cuprinzând 64 de raioane şi 2 municipii (Odesa şi
Tiraspol) cu 15 comune urbane, 18 suburbane şi 1 363 de comune rurale pentru cele
2.568 de sate şi 72 de cătune din întreaga provincie. În luna septembrie 1941 aici şi-au
desfăşurat activitatea mai multe echipe de misionari, veniţi din toată Ţara: echipa
Arhiepiscopiei Chişinăului în frunte cu părintele Teodor Rudiev, cea a Episcopiei Huşilor în
frunte cu Episcopul Grigorie Leu, iar cea a Mitropoliei Sibiului şi Făgăraşului în frunte cu
Mitropolitul Nicolae Colan. Începând cu luna octombrie 1941 în Transnistria au venit şi alte
echipe de preoţi şi monahi misionari, între aceştia mulţi din Episcopia Hotinului,
Arhiepiscopia Chişinăului şi Mitropolia Olteniei. Alţi ierarhi care au efectuat vizite canonice
în cuprinsul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost: Mitropolitul Ardealului
Nicolae Bălan, Mitropolitul Olteniei Nifon, Mitropolitul Basarabiei Efrem Enăchescu,
Episcopul Oradei Nicolae, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail Policarp Moruşca şi Episcopul
Armatei Partenie Ciopron.
Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria a fost înfiinţată la 15 august 1942, având
sediul la Tiraspol, iar din octombrie 1942 – la Odesa. Misiunea a cuprins iniţial 13
protopopiate de judeţ şi una a municipiului Odesa. Cele 14 protopopiate cuprindeau 64 de
subprotopopiate. Iniţial Misiunea a fost condusă de arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, asistat de arhimandritul
Antim Nica în calitate de vicar. Arhimandritul Iuliu Scriban a fost înlocuit la 6 noiembrie
1942 de Mitropolitul Visarion Puiu.
În 1943, provincia a fost organizată din punct de vedere administrativ-canonic în trei
noi eparhii ortodoxe şi anume:

1. Balta, în nord,
2. Odesa, în sud, şi
3. Tulcin în centru.

115
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Aceste eparhii au fost conduse de doi ierarhi şi un locţiitor de episcop. Cancelaria
Misiunii era compusă din 27 persoane, printre care şi un director, 3 consilieri mitropolitani,
2 inspectori bisericeşti, un revizor şi 4 şefi de servicii (administrativ, arhitectură, cultural şi
economico-financiar). Arhimandritul Antim Nica, cel de-al treilea conducător al Misiunii,
odată cu demisia Mitropolitului Visarion Puiu. Unul martorii acelor timpuri descria sarcina
care îi revenea Patriarhiei Române astfel: „..Situaţia era următoarea: Biserica ortodoxă
rusă ca instituţie desfiinţată, înalta ierarhie bisericească inexistentă, preotul înlăturat
complet din viaţa satului, religia refugiată în familie sau în suflete.” „Momentul istoric actual
oferă Bisericii ortodoxe române un prilej unic pentru a face cunoscut, prin faptă şi cuvânt,
idealul creştin şi a răspândi învăţătura evangheliei în lumea comunistă de până ieri. (...)
Problema care se pune acum (...) e îndepărtarea comunismului din suflete. Iar întrebarea
pe care trebuie să şi-o pună conducerea Bisericii Ortodoxe Române e următoarea: ce
punem noi în loc?”
După 23 de ani de putere sovietică, în Transnistria mai funcţiona doar o singură
biserică, în raza cimitirului nr. 2 din Odesa, avându-l ca paroh pe preotul de origine
română Vasile Braga. Nici un ierarh ortodox nu exercita jurisdicţie canonică în teritoriu. Din
cele 891 de biserici ortodoxe parohiale sau mănăstireşti care funcţionau în provincie în
1917, fuseseră demolate 258, altele 269 fuseseră distruse parţial, iar 363 fuseseră
transformate în clădiri cu destinaţie profană (depozite, cluburi, centre de agitaţie comunistă
etc). Nici una din cele 13 mănăstiri şi schituri de până la 1917 nu mai funcţiona în 1942.
În primul an de activitate a Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost
redeschise 12 mănăstiri şi schituri şi anume: 1) Fântâna Mare (Bolşoi Fontan), 2) Sfântul
Patelimon, 3) Sfântul Arhanghel Mihail, 4) Sfânta Înviere, 5) Sfântul Andrei şi 6) Sfânta
Cruce din municipiul Odesa, 7) Sfântul Antonie (Osipovca) şi 8) Sfântul Mihail (Coşniţa,
Dubăsari din judeţul Dubăsari, 9) Sfânta Treime, 10) Păsăţel şi 11) Berşad din judeţul
Balta şi 12) Şargorod din judeţul Movilău.
Mitropolitul Visarion Puiu a înfiinţat în provincie două aşezăminte de învăţământ
bisericesc şi anume: Seminarul Teologic Ortodox din Odesa, cu predare în limba rusă, şi
Seminarul Teologic Ortodox din Dubăsari, cu predare în limba română. Seminarul din
Odesa l-a avut ca director pe protoiereul Teodosie Bogaci, fost director al Seminarului
Teologic Ortodox din Ismail, iar cel de la Dubăsari – pe preotul Grigore Cristescu, fost
profesor de teologie din Bucureşti. În unele localităţi au fost organizate cursuri preoţeşti. În
cadrul Universităţii din Odesa a fost înfiinţată o Catedră de Teologie Ortodoxă, avându-l în
frunte pe arhimandritul Iuliu Scriban, primul şef al Misiunii Ortodoxe Române din
Transnistria. La Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi au fost
deschise grupe cu predarea în limbile ucraineană şi rusă pentru pregătirea unei noi
generaţii de preoţi originari din Transnistria. Cu sprijinul Societăţii Ortodoxe a Femeilor
Române a fost înfiinţat la Odesa un Liceu Ortodox, condus de principesa Alexandrina
Cantacuzino. În discursul său de rămas bun, din 26 ianuarie 1944, Gheorghe Alexianu
avea să menţioneze acest fapt cu recunoştinţă. Religia, devenită materie obligatorie în
şcolile publice, a fost predată, în afară de preoţi, şi de peste 200 de profesori de religie
care au urmat la Odesa cursuri pregătitoare organizate de Misiune cu participarea unor
profesori universitari din interiorul României.
Mitropolitul Visarion Puiu a continuat opera arhimandritului Iulian Scriban de
reconstrucţie a lăcaşelor de cult ortodoxe din provincie. Situaţia din 1 noiembrie 1943 era:
474 de biserici reparate, sfinţite şi redate cultului (dintre acestea 22 de biserici parohiale şi
3 mănăstireşti doar în municipiul Odesa), 118 biserici în curs de reparaţie, 41 de biserici
noi în construcţie, 119 paraclise în funcţiune şi 16 paraclise în curs de amenajare. Doar
258 de biserici mai rămâneau către 1 noiembrie 1943 în ruină, dar ele intrau în atenţia
administraţiei centrale a Misiunii pentru a fi reconstruite pe parcursul anului 1944. Întrucât
vechea catedrală episcopală din Odesa fusese distrusă de sovietici, guvernatorul civil al

116
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Transnistriei George Alexianu a anunţat un concurs pentru arhitecţii din România în
vederea construirii unei catedrale mitropolitane, ctitorie a Regelui Mihai I.
Numărul deservenţilor de cult ortodocşi din Transnistria era în ianuarie 1943: 737 de
deservenţi (dintre care 451 localnici şi 276 detaşaţi de la diverse eparhii din interiorul
României). Dintre aceştia 461 erau preoţi parohi (dintre care 196 localnici şi 265 detaşaţi),
23 – diaconi (dintre care 18 localnici şi 5 detaşaţi) şi 253 – cântăreţi (dintre care 237
localnici şi 16 detaşaţi). Majoritatea deservenţilor de cult detaşaţi proveneau din cele trei
eparhii ale Mitropoliei Basarabiei (250 de preoţi, 50 de ieromonahi şi 15 cântăreţi), fiind în
mare parte cunoscători ai limbilor română, rusă sau ucraineană. Majoritatea preoţilor
localnici, peste 150, erau întorşi din lagărele sovietice. Mulţi dintre aceşti preoţi au urmat
cursuri preoţeşti de 6 luni la centrul eparhial din Chişinău. Mitropolitul Visarion Puiu a
înfiinţat la Odesa o Tipografie bisericească, în care au văzut lumina tiparului revistele
bilingve româno-ruse Foaia de zidire sufletească, Revista pentru copii, Transnistria
creştină, Foaia Duminicală şi Viaţa creştină, peste 60 de mii de exemplare de cărţi de
rugăciune în limba rusă şi peste 10 mii de exemplare în limba română, manualele Istoria
Noului şi Vechiului Testament, Istoria Bisericii, manuale de religie pentru cursurile
obligatorii din toate şcolile primare, Cântările Sfintei Liturghii, calendare bisericeşti, tablouri
instructive şi diverse broşuri cu caracter religios. Au fost înfiinţate ateliere pentru
confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor din provincie, de la veşminte
preoţeşti şi vase liturgice, la clopote, candelabre şi iconostase. Misiunea a mai organizat o
farmacie şi un ambulatoriu şi 12 cantine sociale.
Reactivarea
Mitropolitul Basarabiei, Petru Păduraru, în calitatea sa de Exarh al Plaiurilor a decis
reactivarea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, la 25 noiembrie 2004. Actul de
reactivare are următorul cuprins: "Noi, PETRU, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al
Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, Preşedinte al Sinodului
Mitropoliei Basarabiei, în numele Sfintei şi celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi: a Tatălui
şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, ţinând cont de vechimea creştinismului ortodox la fraţii noştri
români de dincolo de Nistru, care de la începuturile Mitropoliei Moldovei şi Sucevei s-au
aflat sute de ani sub părinteasca ei oblăduire, iar în alte timpuri şi sub oblăduirea
Episcopiei Huşilor şi a Mitropoliei Brăilei, reacrivăm astăzi, 25 noiembrie, 2004, vechea
Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, cu titulatura canonică de Episcopia Ortodoxă
a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ca parte componentă a Mitropoliei Basarabiei
reactivate la 14 septembrie 1992 şi înregistrate la Serviciul de Stat pentru problemele
Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova prin ordinul nr. 1651 din 30 iulie, anul
2002. (...) Binecuvântăm şi aprobăm Statutul Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată
Transnistria, Statut care va fi prezentat autorităţii competente a Republicii Moldova în
vederea înregistrării Episcopiei şi obţinerii de personalitate juridică conform legilor ţării.
Rânduim ca Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria să folosească,
potrivit tradiţiei heraldice a Bisericii noastre, stema istorică a Misiunii Ortodoxe Române
din Transnistria, care a funcţionat până în anul 1944. Confirmăm, de asemenea, dreptul
Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria de a-şi reactiva şi înregistra în
ordinea stabilită vechile sale structuri şi aşezăminte, spre binele fraţilor noştri ortodocşi,
clerici şi mireni, de pe acele Plaiuri binecuvântate ale Moldovei de la Nistru."
Autorităţile guvernamentale ale Republicii Moldova au înregistrat oficial Episcopia
Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ca eparhie istorică sufragană a Mitropoliei
Basarabiei, eliberându-i în acest sens un certificat prin care i se atestă personalitatea
juridică moldoveană.

117
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei

III.3.Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în


RSSM
Pactul sovieto-german din 23 august 1939 a şocat opinia publică europeană, căci,
după ce ani în şir cele două mari puteri totalitare s-au atacat reciproc cu vehemenţă rar
întâlnită, deveneau “peste noapte” prietene. Pactul Ribbentrop-Molotov nu a fost un act
politic de moment, ci rezultatul unui calcul temeinic elaborat de ambele părţi, fiecare
satisfăcându-şi “poftele” expansioniste. De fapt, cele două puteri şi-au delimitat sferele de
influenţă în Europa, cu preţul desfiinţării sau mutilării unor state suverane. Printre ele era şi
România Mare, care s-a pomenit într-o situaţie internaţională fără precedent. Izolarea
politică, diplomatică şi militară a României, creată de erodarea sistemului ei de alianţe, s-a
agravat considerabil prin încheierea acestui pact şi a anexei sale secrete, care constituia
un atentat la adresa statului unitar român.
Aşadar, marile puteri se înţeleseseră asupra sfărâmării integrităţii teritoriale a
României, guvernul de la Moscova primind “undă verde” de la Berlin şi Roma pentru
anexarea Basarabiei. Astfel, observăm tangenţa cu anul 1812, când, la fel, Basarabia este
o “monedă de schimb” sau o “mascotă” pentru jonglarea dintre marile puteri, şi atunci şi
acum - Turcia sau Germania nu aveau nici un drept istoric, juridic sau moral să negocieze
pe baza Basarabiei, cedând-o Imperiului Ţarist sau Uniunii Sovietice.
Deci, în urma ocupaţiei sovietice din 1940 Mitropolia Basarabiei a fost silită să-şi
întrerupă activitatea. În primul rând trebuie notat că în locul ierarhilor români siliţi să se
refugieze la Bucureşti, noile autorităţi sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe
episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chişinău. De
îndată a dat dispoziţii ca slujbele să se facă în slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte
sărbători să se ţină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică. A rămas la
Chişinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici.
“Dacă privim în trecutul Bisericii noastre cu greu se mai pot găsi pagini echivalente în
tragism cu cel pe care experimentul comunist le-a adus, o dată cu anul 1940, şi pe
meleagurile româneşti”, consemnează cercetătorii domeniului.
Relatările martorilor oculari, făcute după mai bine de 50 ani sunt zguduitoare.
Autorităţile bolşevice au comis multe crime chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din
Chişinău, unde se aflase Consistoriul Bisericesc şi fabrica de luminări, iar sovieticii
stabiliseră secţia de spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură. La
fel, s-au profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti etc.,
toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, inclusiv şi preoţi. Majoritatea
bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, săli de spectacole,
cinematografe. Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în relief au fost acoperite cu
panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau portretele lui Stalin şi Lenin.
Într-adevăr, instituţiile bisericeşti, preoţii şi slujitorii bisericilor au fost cel mai mult
afectaţi de invadarea comunistă. După cum afirmă Mihai Pelin, “mai ales preoţii au fost
împiedicaţi să se evacueze, iar bagajele lor erau abuziv confiscate”. Autorităţile bolşevice
separau comunităţile săteşti de conducătorii spirituali prin cele mai odioase metode: -
asasinări ale preoţilor; - schilodări; - maltratări psihice şi fizice; - preoţi care au fost arşi de
vii etc. Organe represive sovietice au jefuit şi devastat numeroase mănăstiri, cauzând
distrugeri materiale însemnate, dar şi pierderi de vieţi umane. Deci, preoţii, au fost printre
cei dintâi represaţi şi maltrataţi atât din cauza lipsei de respect a sovieticilor faţă de
Biserică, cât şi ca urmare a consideraţiei de care se bucurau slujitorii altarului din parte
enoriaşilor.

118
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult, maltratarea şi
batjocura – acestea sunt cuvintele care descriu situaţia apocaliptică din anul 1940 vis-a-vis
de spiritualitatea din Basarabia.
Fluxul de refugiaţi era mare, însă şi mai mare era “jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce
se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină
de două mii de ani”. O parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg
cuprinsul României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea
credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei este binecunoscută, iar arestările şi
deportările preoţilor au fost cele mai “uşoare” forme ale acestei atitudini.
După intrarea armatei române în Basarabia şi Bucovina de Nord în 1941, autorităţile
române au găsit Basarabia şi Bucovina de Nord jefuite şi distruse. S-a început reabilitarea
acestei situaţii catastrofale şi, un rol deosebit a fost acordat Bisericii. Au fost reinstalate
clopotele pe biserici, s-au efectuat reparaţii şi curăţenii ale locaşurilor sfinte, care au fost
transformate în gunoişti sau depozite. S-au refăcut Catedralele mitropolitane din Chişinău
şi Cernăuţi.
Însă perioada revenirii acestor provincii la Regatul Român a fost de scurtă durată, căci
la 24 august 1944 armata roşie a pătruns în Chişinău, iar calvarul comunismului, început
pe teritoriul Basarabiei din anii 1940-1941, continuă şi mai inuman la a doua ocupaţie
sovietică, devenită fatală pentru multe valori naţionale române, inclusiv şi pentru Biserica
naţională, care a trecut prin momente grele. Printre primele victime ale regimului totalitar
au fost preoţii, călugării şi ierarhii basarabeni, iar după 1945 majoritatea clerului românesc
a ajuns ţinta represiilor.
În anii de represii feroce 1944-1949, dar şi mai târziu, mulţi preoţi şi călugări au fost
arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale U.R.S.S. Cei
rămaşi la parohiile lor erau permanent supravegheaţi de organele K.G.B., fiind impuşi la
impozite grele şi diferite restricţii. Din cele peste o mie de biserici în Basarabia au fost
închise aproximativ 500, între care şi catedrala (Soborul) din Chişinău. Bunurile Bisericii
din Basarabia au trecut în proprietatea statului; obiecte de valoare din biserici şi mănăstiri
au fost duse la muzeele de stat sau la Patriarhia Moscovei. Noile generaţii de preoţi din
Basarabia s-au format în Seminarul din Odesa, iar o parte infimă a ajuns şi la Academiile
teologice din Zagorsk (lângă Moscova) şi Leningrad. Unor tineri basarabeni şi bucovineni
intraţi în cinul monahal li se încredinţau – după terminarea studiilor teologice – diferite
posturi de răspundere în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar cârmuirea unor eparhii din
interiorul fostei Uniuni Sovietice, pentru a-i îndepărta de conaţionalii lor. Iar aici, în
Basarabia majoritatea parohiilor erau păstorite de preoţi recrutaţi din rândul cântăreţilor şi
al credincioşilor, deci fără pregătire teologică.
În multe parohii au fost numiţi preoţi de alt neam, care au început să slujească în
slavoneşte; corurile şi cântăreţii foloseau melodiile specifice Bisericii ruse. S-a introdus
“stilul vechi”. Obiectele de cult erau procurate cu mare greutate de la Patriarhia Moscovei,
purtând şi ele amprenta artei bisericeşti ruseşti. Lipsa cărţilor de cult în româneşte a fost
un alt motiv care a dus la “slavonizarea” cultului, preoţii basarabeni fiind nevoiţi să-şi
procure cărţile de cult numai la Moscova. Corespondenţa cu centrul eparhial de la
Chişinău se făcea numai în ruseşte. În spiritul acestei politici căsătoriile mixte au constituit
un tradiţional mijloc de rusificare.
După 1958 a urmat o nouă etapă în lupta împotriva religiei, fiind închise alte peste 300
de biserici ortodoxe, încât către anul 1988 rămase deschise numai 193 biserici, în care
activau 230 preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi. La fel au fost desfiinţate, rând pe rând, dar
mai ales după Hotărârea nr. 18 al şedinţei biroului C. C. al P. C. M. din 23.01.1959, cele
aproximativ 20 de mănăstiri şi schituri, rămânând deschisă doar mănăstirea Japca, în care

119
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
trăiau călugăriţe de naţionalitate rusă şi poloneză, fiind cunoscute încă din perioada
interbelică ca partizani ai ideilor panslaviste şi a “stilului vechi”.
La nivelul juridico-administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a fost organizată la
Chişinău o simplă Episcopie, (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de Patriarhia
Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuţi, în cadrul
Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetăţii Albe, Ismailului şi
Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. La cârma celor două eparhii care au rămas – Chişinău
şi Cernăuţi – au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni. Astfel, la Chişinău au fost numiţi:
episcopii Ieronim Zaharov (decembrie 1944 – februarie 1947) şi Benedict Poleacov
(februarie 1947 – iunie 1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948 – 9 martie
1969), episcopul Varfolomeu Gondarovski (martie 1969 – octombrie 1972), arhiepiscopul
Ionatan Karpolovici (octombrie 1972 – mai 1987) şi mitropolit Serapion Fadeev (mai 1987
– iulie 1989).

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Căpriana

Este bine cunoscută politica antireligioasă a regimului sovietic şi tendinţa lor de a folosi
această politică cu scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia. Obiectivele imperiale
au fost constant puse în realizare pe parcursul întregii perioade de ocupaţie sovietică nu
doar prin intermediul instituţiilor de stat şi a mijloacelor laice, dar şi prin contribuţia
Patriarhiei Ruse, cât de paradoxal n-ar fi. Însăşi Patriarhia Rusă, fiind mult reprimată de
autorităţi, s-a conformat situaţiei de supunere, activând tacit în vederea susţinerii
"regimului nou” şi oprimării spiritualităţii naţionale din Basarabia.
Astfel, Patriarhia Rusă în perioada sovietică a rămas fidelă autocraţiei statale,
rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus), care a
însemnat paroxismul profanării ortodoxiei româneşti şi a comis, spre regret, cu ajutorul
instituţiei patriarhale, acte criminale nemaiîntălnită în istoria Bisericii.

Martirologiul Bisericii Basarabene


La 3 decembrie 1943, Mitropolitul locotenent al Basarabiei, Efrem Enăchescu, emitea
ordinul circular nr. 16649 către toţi clericii din parohii. În acel ordin circular se spunea, între
altele: În timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) mulţi clerici basarabeni şi numeroşi
creştini devotaţi Bisericii au fost martirizaţi, schingiuiţi sau deportaţi de stăpânirea ateistă.
În vederea întocmirii unui MARTIROLOG al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de
urgenţă la adunarea datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi – stabilind cu
precizie când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezlănţuite
de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi declaraţiilor date
în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din cauza bolşevicilor. Timpul şi
împrejurările nefericite nu au mai îngăduit colectarea şi sistematizarea informaţiilor
necesare întocmirii acelui Martirologiu al Mitropoliei Basarabiei, aşa cum şi-a dorit-o
Mitropolitul Efrem Enăchescu. Abia peste 52 de ani, la 3 octombrie 1995, Adunarea
Eparhială a Mitropoliei Basarabiei, care şi-a ţinut lucrările la biserica Sf. Ierarh Nicolae din

120
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Chişinău sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Petru Păduraru, a decis crearea
unei Comisii speciale în sarcina căreia a căzut întocmirea Martirologiului Mitropoliei
Basarabiei. După multiple cercetări sistematice, am reuşit să identificăm mai mulţi preoţi
basarabeni martirizaţi în timpul comunismului.
Astăzi îi cunoaştem cu numele doar pe următorii 46 de clerici români din Basarabia
martirizaţi de sovietici sau din cauza lor.

Lista martirilor Mitropoliei Basarabiei


1. Leonid ANTONOVICI, paroh la Iablona, judeţul Bălţi
2. protoiereul mitrofor Alexandru BALTAGA de la Călăraşi, supranumit #de Gala
Galaction Luceafăr al Bisericii basarabene şi patriarh al preoţilor basarabeni
3. iconomul stavrofor Alexandru BOBEICĂ, profesor de religie la Liceul eparhial de
fete din Chişinău
4. Vasile BODRUG, paroh la Duşmani, judeţul Bălţi
5. Teodor BUNESCU, paroh la Zubreşti, judeţul Lăpuşna
6. Anton I. CERNĂUŢEANU din Chişinău
7. Petre CERNĂUŢEANU din Chişinău
8. Vladimir I. CERNĂUŢEANU din Tighina
9. episcopul Teodosie CHIRICĂ
10. Istrati CHIRIŢĂ, preot paroh la Pituşca, judeţul Lăpuşna, împuşcat de sovietici în
1941, în pădurea de la Păuleşti
11. Alexandru CHIPEŢCHI din Chişinău
12. Dimitrie CIORNEI, paroh la Clişcăuţi, judeţul Hotin, ucis mişeleşte în 1940 de
organele NKVD
13. Dumitru COZINSCHI, paroh la Troiţa, judeţul Tighina
14. Vasile DONCILĂ, slujitor la capela Liceului de băieţi Alexandru Donici din Chişinău
15. Alexei DRAJINSCHI, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna
16. Ion DULAP, paroh la Rădeni, judeţul Orhei
17. Constantin GÂRLOVEANU, paroh la Speia, judeţul Orhei
18. Mihail GHILI, paroh la Unţeşti, judeţul Bălţi,
19. Nicolae GOANŢĂ, împuşcat în cap, la vârsta de 36 ani, de către sovietici la Craiova
20. Alexandru GROSU, paroh la Olăneşti, judeţul Cetatea Albă
21. Nicolae GROSU, magistru în teologie, fost profesor la Academia Teologică din Kiev
22. Petru HAGIU, protopop de Cetatea Albă
23. Gheorghe MALEAVIN, paroh la Selemet, judeţul Tighina
24. Nicador MALESCHI, preot la Cetatea Albă
25. Sebastian MÂRZA
26. Gheorghe MIHALACHE, paroh la Căuşeni, judeţul Tighina
27. părintele MIZIUMSCHI, paroh la Volintiri, judeţul Cetatea Albă
28. Alexandru MOTESCU, preot la Tighina
29. Artemie (Auxentie) MUNTEANU, ieromonah, stareţ al mănăstirii Noul Neamţ
30. Gheorghe MUNTEANU, paroh al bisericii Regina Maria din Ismail
31. Boris NICOLAE, paroh la Baraboi, judeţul Bălţi
32. Theodor PETCU, paroh la Stohnaia, Rezina
33. părintele Constantin RUGHINOV din judeţul Tighina
34. Avacum RUSU, paroh la Mălăeşti, judeţul Bălţi
35. părintele Haralambie SAMBURSCHI, din jud. Tighina
36. părintele Marcel SMIROV, ucis prin împuşcare
37. Anatolie SPINEI, paroh la Dolna, judeţul Lăpuşna
38. mitropolitul Arsenie STADNIŢCHI
39. Porfirie ŞOIMU, paroh la Parcani, judeţul Soroca

121
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
40. Gheorghe TUDORACHE, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna
41. Mina ŢĂRUŞ, paroh la Camencea, comuna Cobâlca, judeţul Orhei
42. Mihail VASILACHE, preot misionar din Alcedar, judeţul Orhei
43. Ştefan ZAGORODNÂI, paroh la Suruceni, judeţul Lăpuşna
44. Dumitru ZAHARIA, paroh la Larga Veche, judeţul Cahul
45. arhimandritul Savatie ZUBCU, exarh al mănăstirilor din eparhia Cetatea Albă -
Ismail

Cercetările continuă, întrucât numărul preoţilor Mitropoliei Basarabiei martirizaţi în


timpul ocupaţiei sovietice este cu mult mai mare.

Asasinarea preotului de la Baraboi


Prin 1960, URSS declanşase o campanie acerbă de distrugere şi demolare, în modul
cel mai barbar, nu doar a sfintelor locasuri, ci şi a preoţimii… Cazul preotului şi a bisericii
din satul Baraboi, r. Donduşeni, pare a fi cel mai rasunător din şirul altor crime comise de
antihrişti. Chiar şi după atâţia ani, lumea continuă să vorbească despre tragedia preotului
şi a dascălului, asasinaţi la comanda singrului partid aflat pe atunci la putere.

Deşi, pe atunci, cazul parea a fi investigat, organele de miliţie nu au găsit niciun


vinovat. Din contra, au dat vina pe starea de ebrietate a feţelor bisericeşti, motiv din care
s-a şi răsturnat chipurile căruţa, provocând moartea preotului. În acele condiţii, satul a
început propria investigaţie. Aceasta s-a încheiat cu o crâncena răzbunare asupra unuia
dintre presupuşii asasini ai parintelui Boris Nicolaev şi a dascălului Trifon Rabei. Pentru
asasinarea preotului şi a dascălului aşa şi nu a fost condamnat nimeni. Moartea
presupusului asasin, însă, a provocat condamnarea, în baza unor sentinţe extrem de dure,
a 19 persoane. În acel dosar, 4 oameni au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, 2 -
la privatiune de libertate pe un termen de 15 ani, 4 - la 13 ani de inchisoare, 3 - la 12 ani, 2
- la 10 ani, 2 - la 8 ani şi 2 - la 5 ani de puşcărie.
Alexandru Gandrabur este unul dintre cei doi condamnaţi la 15 ani de închisoare.
Acum are 80 de ani şi trăieste tot la Baraboi. El spune că a fost condamnat pe nedrept şi
că această nedreptate mai apasă ca o povară asupra sa şi asupra familiei sale.
Preotul şi dascălul in aceeaşi căruţă
Pe 4 ianuarie 1961, Vasile Lisnic, un om care se stabilise cu traiul la Baraboi, l-a luat
pe preotul Boris Nicolaev şi pe dascălul Trifon Rabei la înmormântarea tatălui său, într-un
sat vecin, Chetroşica, aflat la o distanţă de vreo 7 km. «Sigur că s-a intenţionat ca feţele
bisericeşti să se reţină la înmormântare. După funeralii, Vasile Lisnic şi-a luat copiii şi
nevasta şi a plecat acasă. Preotul şi dascălul urmau să se întoarcă la Baraboi cu
Alexandru Lisnic, care işi asigurase fratele, Vasile, că va aduce acasă feţele bisericeşti…
Când se intorceau în sat, pe moşia Baraboiului, cam la trei kilometri de primele case, în
cale le-au ieşit vreo şase oameni, călări pe cai, şi i-au ucis. Pe preot l-au omorât pe loc,
rasturnând căruţa în mlastina unui iaz. Dascălul, fiind un om mai voinic, s-a prefacut mort.

122
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Asasinii au fugit, dar, nu zăbaviră, au revenit. Ei au constatat că dascălul nu mai era»,
povesteşte Alexandru Gandrabur varianta satului.
Între timp, dascălul parcursese o cale scurtă, după care începu sa strige: «Oameni
buni, ajutaţi-mă! Eu sunt dascălul de la Baraboi!» Asta au auzit sătenii, dar nu au ieşit să
vadă ce se întâmpla. «Asasinii, auzind că dascălul strigă, l-au ajuns din urmă, i-au umplut
gura cu pământ şi i-au dezbătut plămânii. L-au lăsat în câmp, unde, în scurt timp, a fost
găsit de către anagajaţii fermei de găini. Unul dintre muncitorii de la acea ferma l-a întrebat
cine a comis crima. În ultimele clipe de viaţă, dascălul a arătat pe degete că erau cinci.
Aşa s-a şi stins…», continua să povestească bărbatul.
Satul a organizat propria judecată
Alexandru Gandrabur spune că, în timpul cositului de vară, lumea de pe câmp a găsit
cârja dascălului. La cosit era şi Alexandru Lisnic, cel care a spus că, dacă lumea îl va
chema la biserică, va spune cine a comandat asasinarea celor două feţe bisericeşti. “De
aici a şi pornit totul…”
În acel an, timp de 10 luni, organele de drept nu au condamnat pe nimeni pentru acea
crimă, motiv din care satul a hotărât să facă propria sa cercetare. Pe 15 octombrie 1961,
când în localitatea vecina era hram, creştinii din Baraboi s-au adunat la biserică. Ei l-au
chemat şi pe Alexandru Lisnic, ca să afle de la el cine a pus la cale omorul preotului şi al
dascălului.
“Adunarea a durat de dimineaţă până seara. La biserică s-a adunat multă lume. În
acea zi la biserică a venit şi un elev de clasa 10-a care a fotografiat de pe gardul bisericii.
Cei care au fost fotografiaţi au şi fost condamnaţi. Aşa am fost condamnat şi eu, chiar
dacă nu eram în nicio imagine foto”, spune Gandrabur.
Tot în acea zi, spre seara, mulţimea l-a ucis pe Lisnic. Cineva spune că a fost impuns
cu un suvac, alţii mărturisesc că Lisnic ar fi fost legat cu o frânghie şi tras prin curtea
bisericii. Nu sunt excluse ambele variante…
Alexandru Gandrabur crede că, dacă nu ar fi fost ucis Lisnic, partidul comunist ar fi
suferit o mare ruşine… “Atunci când, la biserică, avea loc măcelul, o femeie a dat fuga
până la preşedintele sovietului sătesc, care era la bufet şi bea… El i-a răspuns femeii că
nu-i pasă de tot ce se întâmpla.”
“Se ştie că partidul a pus la cale totul. Dacă i-ar fi judecat pe cei care au executat
asasinarea, nu ar fi avut de suferit cele 19 persoane, printre care au fost şi trei femei. Au
făcut satul de râs! Să fi lucrat cumsecade miliţia, ar fi fost ordine, până la urmă. Aşa, însă,
au distrus şi Baraboiul, şi oamenii din sat. Oriunde în altă parte, dacă lumea afla că eşti
din Baraboi, erai respins, fiind considerat un asasin”, mai spune Gandrabur. “Eu aveam
socotelile mele cu oamenii din partid, de asta m-au şi arestat”, presupune el.
Reabilitat după 12 ani de închisoare
După acea răscoală de la biserică, tot în 1961, Gandrabur a fost condamnat la 15 ani
de închisoare. “Eu am fost reabilitat… Am trimis o cerere la Prezidium, la Sovietul Suprem.
Nu mi-au răspuns, lăsând problema mea la o parte, cu toate că pedeapsa era deja
scoasă. Am făcut degeaba 12 ani de închisoare. Am fost închis la Soroca, Cricova şi
Goieni”, işi aminteste omul printre lacrimi, dar şi cu o doză de sarcasm la adresa acelei
perioade din istoria satului său. “Primarul să fi sunat la poliţie, nu s-ar fi întâmplat o crima
atât de urâtă. Toţi au tăcut. Este clar ca omorul lui Lisnic a fost unul planificat, ca să nu se
afle a cui a fost comanda de asasinare.”
Alexandru Gandrabur mai spune că lumea comentează şi până astăzi acest caz şi
consecinţele lui. Oamenii spun că preşedintele sovietului sătesc a murit de frică, paznicul
de la ferma de cai, de unde au fost luaţi caii pentru asasini, tot a murit subit, iar

123
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
responsabilului de la ferma de găini care cunostea câteva detalii, i s-au administrat nişte
injectii, fiind transformat in neom…
«Cineva, din sat, pentru că nu putea pleca pe lumea cealaltă, înainte de moarte, a
recunoscut că a fost şi el printre făptaşi şi şi-a cerut iertare. Dar cine a mai fost acolo? Nu
se ştie nici până azi!»
La închisoare, Alexandru Gandrabur a citit o carte “plină de minciuni” cu titlul “Crimă în
numele crucii”, scrisă de Pavel Meniuc, fost corespondent al ziarului sovietic “Tinerimea
Moldovei”. Cu toate că cineva i-a furat cartea, el mai ţine minte că în acele pagini era scris
că preotul şi dascălul ar fi fost în stare de ebrietate. Bătrânul crede că cele scrise erau o
comanda politică, ca să acopere crima. Dar asta nu a fost totul. A mai urmat şi un film, pe
care Alexandru Gandrabur l-a vizionat în închisoarea de la Soroca. A rugat de trei ori să-l
vada. Filmul se numea “Prestuplenie vo imea boga”. “Imi amintesc, preotul şi dascălul
parcă ciocneau paharele, mergând într-o căruţă. Acţiunea avea loc pe fundalul cântecului
»Mai Volodea, dealu-i mare«. În film se arăta cum s-a răsturnat căruţa în iazul în care nici
nu ar fi fost apă”, relatează Gandrabur despre filmul sovietic realizat în baza acelui subiect
odios.
Statul - dator cu 1964 de lei pentru 12 ani de nedreptate
Întrebat dacă a încercat să se reabiliteze în urma nedreptei condamnări, Gandrabur
spune: “Ş-apoi ce dacă am încercat? Am fost la Curtea Supremă de Justiţie. Unul mă
trimitea la Snegur, iar altul la Lucinschi. Îmi reveneau 1964 de lei. Nu i-am mai văzut… De
atunci am hotărât să nu mai merg nicăieri, că tot e degeaba.”
Cei 12 ani de închisoare au fost nespus de grei şi pentru soţia lui Alexandru
Gandrabur, Maria, acum de 79 de ani. Ea rămăsese acasă cu trei copii mici. “Trei copii de
crescut şi normele pe deal de muncit…”, aşa descrie ea cei 12 ani de singurătate. Acum
fiicele, Tatiana şi Larisa, o ajută să se gătească de Paşti. Acum câţiva ani, feciorul lor,
Volodea, a suferit o boală grea şi a decedat. Despre cei 12 ani, trăiţi fără tată, Tatiana îşi
aminteşte cum urmărea bocetul mamei şi rugăciunile îndelungate, şoptite în faţa icoanelor.
19 condamnaţi pentru viaţa asasinului
Şi preotul, şi dascălul au fost înmormântaţi în cimitirul din Baraboi. În 2006, osemintele
parintelui Boris au fost strămutate în curtea bisericii, unde a fost construit un cavou.
“Pentru că a murit preotul şi dascălul, nu a fost condamnat nimeni. Iar pentru moartea
presupusului asasin au fost condamnaţi 19 oameni”, spune protoiereul mitrofor Grigore
Spoială, preot în Baraboi de aproape 20 de ani.
“În acele timpuri a fost o mare ruşine. Se considera că preotul a fost asasinat de către
oamenii din sat. Atunci când am fost trimis să slujesc la Baraboi, alţi preoţi mă întrebau
dacă nu îmi este frică. De aproape 20 de ani, de când sunt aici, pe aceşti oameni îi
consider buni creştini”, adăuga parintele. El işi mai aminteşte un alt caz, în care un preot
de la Petreni, r. Drochia, şi preoteasa sa au fost asasinaţi într-un mod barbar. Aceştia au
fost arşi cu fierul de călcat pe burtă.
Din 1961, de când fusese omorât părintele Nicolaev, biserica rămăsese în voia sorţii.
Mai târziu, din 1965 până în 1973, aceasta devenise sală de sport… Părintele Grigore zice
că, atunci când a venit să slujească la Baraboi, nu a găsit decât pereţii bisericii.
Liuba Cebotari s-a născut în 1960. În acea toamnă, când s-a întâmplat măcelul, a fost
botezată. Ea spune că, din 1961, după moartea preotului, totul fusese distrus, clopotniţa
fiind dusă la şcoală. După asta, ani în şir în sat nu a mai venit niciun preot…
Cei din Baraboi spun că lumea şi acum vorbeşte despre acest caz tragic. “La piaţa
centrală sau la sanatoriu, toţi işi amintesc de omorul preotului de la Baraboi.”

124
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
Cei câţiva oameni din sat cu care am discutat despre această tragedie spun că nici
preotul şi nici dascălul nu consumau alcool, aşa cum se bârfea după moartea lor, în 1961.
Ei vorbesc despre cei doi ca despre nişte buni creştini şi oameni cumsecade.
Întrebată a cui să fi fost iniţiativa de asasinare a celor două feţe bisericeşti, Tamara
Cojocari a răspuns fără ezitare: “A comuniştilor!”
Şi Alexandru Cibotari, de 80 de ani, spune că tot ce hotăra partidul comunist era mai
mult decât o lege…
In sat nu era zapadă, ci mult noroi
Pe fiul preotului Boris Nicolaev, Leonid, l-am gasit la Chişinău. În 1961 Leonid avea 12
ani. În acel moment de impas, acasă, la Baraboi, era doar cu mama. Surorile mai mari, Ala
şi Veronica, îşi făceau studiile la Chişinău. El îşi aminteşte că, după înmormântarea tatălui
său, împreună cu familia a plecat din sat, să locuiască la Chişinău. Din câte işi aminteşte,
Leonid spune ca tatăl nu-i permitea să faca soţii şi că era bun. El mai ţine minte că, în
iarna în care a fost înmormântat tata, în sat nu era zăpadă, ci mult noroi… După 1961, fiul
preotului nu s-a mai întors la Baraboi decât acum doi ani.
Etnologul Grigore Botezatu este din Baraboi. Mai mulţi ani la rând el a cercetat cazul
asasinării preotului şi al dascălului din sat. El îşi aminteşte că, in 1961, pe lângă cartea
“Crima in numele crucii”, scrisă de Pavel Meniuc la comanda Comitetul Central al
Comsomolului şi filmul “Pristuplenia vo imea Boga”, au fost scrise şi numeroase articole
prin ziarul «Pravda» care pe atunci se edita în milioane de exemplare şi era răspândit pe
întreg teritoriul URSS. “În acele articole se spunea că preotul şi dascălul erau băuţi.
Autopsia, însă, arătase că dascălul nu avea gram de alcool în sânge. Mai mult decât atât,
în acele pagini se spune că majoritatea celor care s-au adunat la biserică era în stare de
ebrietate. Oare de cât alcool era nevoie pentru cei 1500 de oameni, adunaţi la biserică.
Asta ar însemna că mama venea bată la biserică, de mână cu copilul său?”, se întreabă
Grigore Botezatu.
Etnologul mai spune că, prin moartea preotului, se planifica şi închiderea bisericii.
“Asta făcea parte din campania antireligioasă, ateistă, antinaţională, criminală şi
sângeroasă a comuniştilor. Acesta a fost cel mai răsunător caz cu un sfârşit atât de tragic.
Justiţia de pe atunci dădea vina pe fetele bisericesti, pe crestini, pe betie si pe ritualurile
religioase. Totul se facea cu un singur scop: ca să îndepărteze oamenii de ritualurile
religiase pentru că biserica era în opoziţie comuniştilor”, afirmă Grigore Botezatu.

Anastasia NANI (după Ziarul de Gardă)

III.4.Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei


După reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 19 decembrie 1992,
politica discriminatorie a Mitropoliei Moldovei faţă de P.S. Petru
Păduraru şi slujitorii săi nu numai că a continuat, ci şi mai mult s-a
intensificat, având ca scop discreditarea Patriarhiei Române şi
apărarea patrimoniului bisericesc al Patriarhiei Moscovei în R.
Moldova. Pentru a argumenta şi a motiva această politică
antiromânească, Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii
Moldove (acest titlu este copiat după modelul rusesc – Alexei al II-
lea, Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii), a invocat canoanele
bisericeşti: “Orice slujitor al Bisericii trebuie să dispună, pentru a trece din jurisdicţia unei
Biserici în jurisdicţia alteia de o foaie de eliberare de la Patriarhie. Episcopul Petru însă, nu
a respectat aceste legi bisericeşti, drept urmare interzicându-i-se să oficieze servicii divine

125
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
încă de pe timpul subordonării noastre Patriarhiei Moscovei. Cu toate acestea, el a fost
primit de Patriarhia Română, ceea ce nu înseamnă atât că au fost încălcate legile Bisericii
ortodoxe din Moldova, din Rusia sau România, ci că, în general, Patriarhia Română a
încălcat legile Bisericii Ortodoxe Ecumenice (…). Însă, era şi normal ca P.S. Petru să nu
ceară foaie de eliberare de la Patriarhia Moscovei, câtă vreme nu există nici o foaie de
aderare a Mitropoliei Basarabiei la aceasta, după cum nu există nici un act care să ateste
desfiinţarea Mitropoliei respective la o dată anume”.
De fapt, divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii constă nu atât în interpretarea
canoanelor bisericeşti, cât în diferenţa de bază a organizării administrative a celor două
Mitropolii, subordonate Patriarhiilor diferite. Examinând mai atent Statutul de organizare şi
funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, constatăm că ea acordă o autonomie administrativă
reală, oferă o situaţie stabilă preoţilor şi posibilităţi mai largi pentru participarea mirenilor la
viaţa bisericească a eparhiei. Statutul Mitropoliei Moldovei, însă, se caracterizează prin
centralism administrativ şi dependenţa jurisdicţională exagerată faţă de organismele
bisericeşti de la Moscova şi Chişinău, şi aproape că nu oferă garanţii pentru exercitarea şi
protecţia drepturilor religioase ale clerului şi mirenilor. Astfel, caracterul mai democratic al
Statutului Mitropoliei Basarabiei a fost un argument în plus care a determinat pe unii dintre
preoţii Mitropoliei Moldovei să adere la mitropolia pro-română. Conducerea Mitropoliei
Moldovei era conştientă de această situaţie, de aceea, paralel cu reorganizarea Mitropoliei
Moldovei şi ridicarea Î.P.S. Vladimir în treapta de mitropolit la 21 decembrie 1992 de către
Alexei al II-lea, au fost declanşate de reprezentanţii mitropoliei pro-moscovite acţiunile de
intimidare pe calea legală, dar şi ilegală în adresa Mitropoliei Basarabiei.
Calvarul evenimentelor din vara şi toamna anului 1992 a continuat şi în anii următori.
La 23 iunie 1993 administraţia Mitropoliei Moldovei s-a adresat cu scrisori către prim-
ministrul R. Moldova, A. Sangheli, şi către ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care
cerea să fie urmăriţi penal ierarhul şi preoţii Mitropoliei Basarabiei pentru activitatea lor
“destabilizatorie şi ilegală”. În spiritul acestei cereri, la 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată
comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au
trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei
Române. Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii
mitropoliei pro-moscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva
preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. Aşa s-a întâmplat la 22
septembrie1993, când mănăstirea Veveriţa, Ungheni, reînfiinţată de Mitropolia Basarabiei,
a fost devastată de un grup, printre care şi preoţii ai Mitropoliei Moldovei. Acest act de
ostilitate a fost organizat de protopopul de Ungheni, Ioan Porcescu. Astfel, din mănăstirea
Veveriţa au fost alungaţi călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Un alt caz
revelatoriu s-a petrecut la 30 decembrie 1994, când un grup de preoţi în frunte cu
arhimandritul Marchel Mihăescu (cel care la 14 septembrie 1992 a condus atacul împotriva
reşedinţei episcopale de la Bălţi), au săvârşit un atac împotriva parohiei Lipnic, Ocniţa,
pentru a o readuce sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. Însă, culmea acestor fărădelegi
reprezintă evenimentul din 13 septembrie 1998, când în timpul Sf. Liturghii, blagocinul de
Teleneşti, Nicandru Munteanu, un avangardist al mitropoliei pro-moscovite, a intrat în
biserica Mitropoliei Basarabiei din Cucioaia şi a tras două focuri de armă, încercând astfel
să intimideze preotul şi comunitatea respectivă.
De asemenea, au fost înregistrate şi cazuri de agresiune fizică asupra preoţilor din
cadrul Mitropoliei Basarabiei. De exemplu, părintele Gheorghe Eşanu de la Făleşti a fost
bătut în 1994 chiar în incinta lăcaşului sfânt de preoţi ai mitropoliei pro-moscovite, iar la 2
februarie 1998, părintele Gheorghe Veleşcu, parohul bisericii din Mărinici, Nisporeni, a fost
atacat la poarta casei sale de trei indivizi necunoscuţi care l-au bătut, ameninţându-l cu
moartea, pentru că a aderat la Mitropolia Basarabiei. Chiar şi ierarhul, Î.P.S. Petru
Păduraru, a suportat un atentat asupra vieţii sale. În noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996,

126
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
la parterul locuinţei mitropolitane din strada Caraciobanu din Chişinău, a fost aruncată de
o persoană necunoscută o grenadă care a explodat provocând mari pagube materiale, din
fericire fără jertfe umane.
Sunt suficiente probe care demonstrează implicarea directă a organelor de drept
împreună cu Mitropolia Moldovei în persecutarea adepţilor Mitropoliei Basarabiei. Pentru a
se justifica, Mitropolia Moldovei invocă un singur argument de bază, şi anume: în R.
Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate acţiunile ei
sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. În viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe din R.
Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat va
contribui la “încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător, cum ar fi: scindarea instituţiilor
ortodoxiei pe criterii etnice, de stil calendaristic, de vederi politice etc.; distrugerea
armoniei interetnice, care este menţinută de Biserica Ortodoxă; agravarea conflictului de
identitate etnică “români – neromâni”; deteriorarea procesului de pacificare şi normalizare
dintre Chişinău şi Tiraspol; tulburări sociale cu caracter religios; otrăvirea raporturilor dintre
autorităţile ortodoxe de la Chişinău şi Bucureşti etc.”. Aceste prognoze sumbre, după cum
ştim, nu s-au realizat, dar aveau ca scop inducerea în eroare a opiniei publice şi motivarea
acţiunilor sale agresive îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei în scopuri “nobile”.
Ar fi greşit să afirmăm că relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi cea a Moldovei în cei
zece ani au fost numai de confruntare şi inculpare. Din 1996 s-a încercat stabilirea unui
dialog frăţesc atât la nivel înalt, între cele două Patriarhii, cât şi între cele două Mitropolii
Ortodoxe din R. Moldova. S-a ajuns chiar la constituirea în 1997 a unui “Comitet
Cetăţenesc ad-hoc pentru Dialog Interortodox”, creat la iniţiativa civică a mirenilor şi
clericilor din cele două Mitropolii, care avea ca scop depăşirea pe calea dialogului frăţesc
a situaţiei de criză care a intervenit în raporturile dintre cele două structuri locale. Dar,
activitatea acestui Comitet Interortodox a fost zădărnicită de activitatea “Mişcării Obşteşti
pentru susţinerea unităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, a Mitropoliei Chişinăului şi a
întregii Moldove”. Această Mişcare este patronată de însuşi Î.P.S. Vladimir şi reprezenta
viziunea oficială, atât a Patriarhiei Moscovei, cât şi a Mitropoliei Moldovei. Într-un Apel al
acestei Mişcări Obşteşti, adresat către toţi creştinii ortodocşi din R. Moldova la 8 octombrie
1998, înregistrarea Mitropoliei Basarabiei este caracterizată ca “procesul sfidător de
românizare forţată” care “încearcă să-i lipsească pe moldoveni de sfântul drept la propriul
nume, la denumirea istorică a limbii moldoveneşti, la studierea în şcoli a istoriei Statului
Moldovenesc”. Grupul de iniţiativă al acestei Mişcări Obşteşti cheamă populaţia creştină
din R. Moldova să spună “un puternic şi categoric “Nu!” ... împotriva legiferării unei
duşmănoase “coloane a cincea”, care ameninţă securitatea şi independenţa Republicii
Moldova, pacea noastră cea de toate zilele – aşa-zisa “mitropolie a Basarabiei”.
Acest Apel absurd, în care sunt ignorate cu vehemenţă, de altfel, după exemplul
Guvernului de la Chişinău, adevăruri istorice şi lingvistice, trădează scopul adevărat
urmărit de Mitropolia Moldovei în cazul Mitropoliei Basarabiei. Acest scop nu se referă la
apărarea tradiţiei naţionale sau a independenţei statale (o sintagmă frumoasă şi eficace,
dar inoperantă cu desăvârşire pentru conducerea mitropoliei pro-moscovite, care este
supusă Patriarhiei unui stat străin, şi implicat în declanşarea conflictului transnistrean), ci a
lucrurilor pământeşti care se referă la bunurile Bisericii Ortodoxe din R. Moldova. Grija
pentru chiverniseala (administrarea) bunurilor pământeşti, atât de specifică Bisericii
Ortodoxe Ruse, a fost exprimată prima dată la nivel înalt oficial de către Mitropolitul
Vladimir la întâlnirea sa cu P. Lucinschi, preşedintele R. Moldova, care a avut loc pe data
de 10 iulie 2000, la mănăstirea Căpriana. La această întrevedere, conducătorul mitropoliei
pro-moscovite a propus ca proprietatea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova (bisericile,
casele parohiale, terenurile aferente) să fie înregistrate. Peste un an, la 17 octombrie
2001, problema patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a
Clericilor Ortodocşi din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi şi

127
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
preşedintele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei
Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatului său
preşedinţial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schismatice”. La
Adunare s-a adoptat o rezoluţie potrivit căreia autorităţilor statale li se solicita înregistrarea
tuturor proprietăţilor ce aparţin Mitropoliei Moldovei pentru a atribui parohiilor certificate de
proprietate asupra terenurilor aferente bisericilor. De asemenea, s-a propus o modificare a
“Regulamentului cu privire la înregistrarea părţilor componente ale cultelor”, astfel încât o
comunitate religioasă să fie înregistrată doar dacă este sprijinită în fiecare localitate din R.
Moldova de cel puţin o treime din populaţia matură.
Este evident că această solicitare de privatizare a bunurilor bisericeşti avea ca scop
blocarea oricărei posibilităţi de trecere a unei parohii de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei
la Mitropolia Basarabiei. Aplicarea acestei privatizări este contrară tuturor prevederilor ce
vizează regimul bunurilor sacre, pentru că bisericile şi obiectele bisericeşti sunt
proprietatea comunităţii creştine, care le-a ridicat şi le-a înzestrat cu toate cele necesare.
Să nu uităm şi de alt pericol: prin această privatizare, de facto, proprietarul bunurilor
bisericeşti din R. Moldova devine Patriarhia Moscovei, sub jurisdicţia căreia se află
Mitropolia Moldovei. Referitor la modificarea Regulamentului, trebuie de precizat că ea
este anticonstituţională şi discriminatorie, deoarece favorizează numai mitropolia pro-
moscovită şi contravine libertăţii de gândire şi expresie religioasă.
Următorul pas ilegal în vederea anihilării concurenţei şi pretenţiilor din partea
mitropoliei pro-române l-a constituit cererea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în
care se declara că “Biserica Ortodoxă din Moldova este o Biserică independentă şi
succesoarea de drept a Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei”.
Această cerere a fost aprobată de Guvernul Tarlev prin hotărârea guvernamentală nr.
1057 din 26 septembrie 2001, fiind semnată şi de ministrul Justiţiei, Ion Morei. Respectiva
hotărâre, prin care o structură locală a Patriarhiei Moscovei este recunoscută drept
succesoarea canonică şi de drept a Mitropoliei Basarabiei istorice, este calificată de către
Î.P.S. Petru Păduraru ca abuzivă şi contrară normelor constituţionale a R. Moldova şi a
drepturilor internaţionale. De aceea, Mitropolia Basarabiei a intentat un nou proces la
Curtea de Apel împotriva hotărârii Guvernului de la Chişinău din 26 septembrie 2001.
În concluzie, putem afirma că atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea
Mitropoliei Basarabiei este nu numai identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, ci şi se
caracterizează printr-o poziţie ostilă şi agresivă, astfel, fiind în contradicţie cu porunca
Mântuitorului dată ucenicilor Săi: “Să iubiţi unii pe alţii aşa precum Eu v-am iubit”. Această
atitudine “frăţească” poate fi explicată numai prin nedorinţa de a împărţi cu cineva sfera
activităţii sale pastorale, dar şi prin frica de a pierde controlul asupra bunurilor bisericeşti la
care ar putea pretinde Mitropolia Basarabiei după înregistrarea sa.
Idei şi acţiuni meschine, străine spiritului creştin, ce au izvorât în ultimii zece ani cu
“binecuvântarea” Mitropoliei Moldovei, nu au împiedicat, totuşi, dezvoltarea şi activitatea
firească a Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de
comunităţi în care slujesc aproximativ 90 de preoţi şi mai mulţi diaconi, care acordă
asistenţă religioasă unui număr de peste un milion de credincioşi. Astfel, contrar
aşteptărilor mitropoliei pro-moscovite, Mitropolia Basarabiei este a doua Biserică, ca
număr, în R. Moldova, de care ar trebui să ţină cont atât Guvernul R. Moldova, cât şi
Patriarhia Moscovei.

128
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei

III.5. Patriarhul României şi războiul secret pentru


Basarabia
Dincolo de straiele monahale Patriarhul României a fost
promotorul unei adevărate "geopolitici a ortodoxiei" româneşti. Foarte
puţină lume a cunoscut activitatea tainică, lupta dusă de Patriarh
pentru România, pe un teren dintre cele mai primejdioase. Terenul de
confruntare geopolitică cu Rusia. Statul român, captat după 1989 de
personaje aflate în subordinea Moscovei, în frunte cu Ion Iliescu şi-a
trădat atribuţiile. Diplomaţia Bisericii a dus un război lung şi dificil pe
aliniamente vaste. Întâlnirea Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al
II lea, cel mai antisovietic luptător al lumii occidentale nu a fost
întâmplătoare. După cum nici vizita Papei în România nu a fost
întâmplătoare. Din dealul Patriarhiei s-a dus o luptă îndârjită de
neatârnare faţă de Marele Frate de la Răsărit.
Unul dintre miturile fondatoare ale Marii Rusii încă din vremea Imperiul ţarist acredita
ideea primatului Moscovei, promovându-se conceptul "Moscova - a treia Romă" şi "Rusia -
continuatoarea Imperiului Bizantin". Pentru ţarul Petru I dar şi pentru următorii ţari ai Rusiei
Constantinopolul era un obiectiv suprem, un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic.
Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise
subordonată statului) şi-au unit eforturile şi interesele fel astfel că, Basarabia a devenit o
jertfă "firească" în calea expansiunii ruse.
Smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o
colonie şi sub aspect spiritual regimul ţarist urmărind în principal distrugerea culturii
naţionale româneşti concentrată în jurul bisericilor iar Biserica Ortodoxă Rusă a aplicat în
beneficiul Imperiului Rus strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a
băştinaşilor români.
Paradoxal, politica antireligioasă a regimului sovietic şi folosirea acestei politici cu
scopul deznaţionalizării românilor din Basarabia s-a acordat perfect cu politica Patriarhiei
Ruse în perioada sovietică care a rămas fidelă autocraţiei statale, rămânând o unealtă
eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus).
După destrămarea Blocului sovietic, în 1989 Patriarhiei Moscovei a făcut eforturi
serioase de prevenire a apropierii fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi Cernăuţilor de
Patriarhia Română. Mişcarea de renaştere naţională din Basarabia a izvorât din bisericile
şi mănăstirile din Basarabia, adevărate centre naţionale de cultură. În cazul Mitropoliei
Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată
desfiinţarea ei.
Începând cu primăvara anului 1992 este lansată şi vehiculată paradigma "românizării"
şi "unificării cu România" se declanşează Războiul pe Nistru, iar în plan bisericesc,
incidentele sângeroase de pe Nistru îşi găsesc un corespondent ecleziastic. Moscova
ripostează pe toate planurile.
"Drumul Crucii"
În martie 1992 Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti iniţiază împreună cu tinerii
din Basarabia o acţiune de amploare intitulată "Drumul Crucii" care are drept scop
resuscitarea unei mişcări naţionale pentru România, în vechile hotare. Sute de mii de
oameni întâmpină tinerii care au dus în spate, de la Chişinău la Bucureşti, o cruce
binecuvântată de Patriarhul Teoctist, pe treptele Patriarhiei.
Patriarhul Teoctist a iniţiat imediat după această acţiune de răsunet dialogul cu
Biserica Ortodoxă Rusă pentru repararea nedreptăţii cauzate, pe plan bisericesc şi
canonic, de pactul Ribbentrop - Molotov în urma căruia Basarabia în mod forţat a trecut
sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Iniţiativa Patriarhului, lansată pe data de 9 aprilie 1992

129
IZVORUL NEAMULUI Capitolul III. Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei
a fost interpretată de către partea rusă, ca un amestec în jurisdicţia sa, Patriarhia
Moscovei, coordonând acţiunile violente ale reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei împotriva
"trădătorilor" şi "schismaticilor" români.
La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială de reconstituire a Mitropoliei Autonome a
Basarabiei adoptă hotărârea de a reactiva Mitropolia de până la ocupaţia sovietică şi alege
pe P.S. Petru ca Locţiitor de Mitropolit, iar la 19 decembrie acelaşi an, Patriarhia Română
a recunoscut oficial printr-un Act Patriarhal şi Sinodal reactivarea acestei formaţiuni
bisericeşti sub jurisdicţia sa.
Conflictul direct cu Moscova
Patriarhul Moscovei a calificat actul de reactivare ca "... ingerinţă anticanonică în
problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei
Moscovei şi care se bucură de independenţă în administraţia sa internă...", acuză
Patriarhia Română de încălcarea unor canoane bisericeşti şi în final adresează un
ultimatum lui Teoctist: "Dacă apelul nostru nu va produce nici un fel de reacţie, vom
înţelege acest lucru ca pe începutul unei noi schisme care va distruge relaţiile dintre cele
două Biserici şi care va afecta serios unitatea Ortodoxiei, precum şi relaţiile dintre cele
două naţiuni." Această ameninţare a fost urmată de ruperea relaţiilor dintre cele două
Biserici Ortodoxe.
Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei pro-
moscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a
mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. La 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată
comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au
trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei
Române
R. Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate
acţiunile ei sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. În viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe
din R. Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat va
contribui la "încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător; agravarea conflictului de
identitate etnică "români - neromâni"; etc. în data de 17 octombrie 2001, problema
patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a Clericilor Ortodocşi
din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi ai Mitropoliei subordonate
Moscovei şi preşedintele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema
Mitropoliei Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul
mandatului său preşedinţial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti
"schismatice".
Mitropolia Basarabiei s-a judecat 14 ani cu statul moldovenesc şi şi-a câştigat dreptul
la existenţă cu ajutorul CEDO. Acţiunile ostile ale Mitropoliei Moldovei coordonată de
Moscova, nu au putut împiedica dezvoltarea Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în
componenţa sa peste 100 de comunităţi. Contrar eforturilor şi aşteptărilor mitropoliei pro-
moscovite, Mitropolia Basarabiei este astăzi a doua Biserică ca număr în Republica
Moldova.
Jertfa Patriarhului
Toate acestea s-au datorat Patriarhului Teoctist, iar pentru orice cunoscător al
dedesubturilor acestui război tainic purtat cu molohul rus este o evidenţă la nivelul
riscurilor asumate de Teoctist. De altfel, Moscova nu a stat degeaba şi a orchestrat pe
parcursul întregii bătălii cu Patriarhul României o campanie profesionistă de anihilare
publică a lui Teoctist. Toate atacurile şi alegaţiile mincinoase, vituperarea la adresa
Patriarhului au avut suport şi coordonare de la Kremlin. Războiul nu se va opri, însă
moartea Patriarhului va lăsa fără comandant frontul de est. Dumnezeu să ne ajute!
Sursa: Curentul

130
IZVORUL NEAMULUI
Bonus
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele infrângeri,
sunt renunţările la vis.”
...Îndemn la luptă - Radu Gyr
“Cu privire la Europa Sud-Estică, partea sovietică
accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de Basarabia.
Partea germană işi declară dezinteresul politic total faţă de
aceste teritorii. Acest protocol va fi considerat de ambele
parţi ca strict secret.”
...Protocolul adiţional secret sovieto-german, semnat de
Molotov şi Ribbentrop, Moscova, 23 august 1939
“Durere!... şi-i profundă când România plânge
Cu frunte-nfăşurată de doliu la mormânt;
Durerea-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ.”
...Mihai Eminescu
“Prutul esta ni disparti
Prutul esta n-are moarte?
Dar ne-om pune noi cândva
Şi cu gura l-on seca»
...cântec popular
“Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ş tefan cel
Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare.
Dar, pe lânga el, eu sunt un măturător. Şi n-am eu dreptul să
renunţ la pământul ăsta.Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte
vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare şi să-mi dea
să mănânc.Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e
rusească.”
...Petre Tutea
“Poporul, ochi 'n lacrimi, jură în ceasul sânt
C' o Românie una esistă pe pământ
Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare
Din două ţări mici, slabe, o Românie mare.”
Mihai Eminescu
“A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra
dominaţiei ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu
mult înaintea vremii în care acest pământ devenise
românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.”
...Mihai Eminescu
Iar la 10 iulie 1917, la Mărăşeşti, preotul Alexei Mateevici
se adresa confraţilor de dincolo de Prut prin versurile
poeziei intitulate Basarabenilor:
"Să ştiţi: de nu veţi ridica
Din sânul vostru un proroc
133
IZVORUL NEAMULUI
În voi viaţa va seca.
Zădarnic soarta veţi ruga
Căci scoşi veţi fi atunci din joc
Şi-ţi rămânea fărâ de noroc."
„Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă prin dreptul
şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii,
căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în
omenire...”
„Pentru mine chestia naţionalităţii este mai presus de
libertate. Libertatea se mai poate lesne redobândi, dar
naţionalitatea nu...”
Nicolae Bălcescu
„Uitaţi-vă pe câmp românilor, suntem mulţi ca cucuruzul
brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu este cu noi.”
„Dragul meu (către un copil), nu-ţi părăsi neamul tău, că
te bate Dumnezeu!”
Avram Iancu

Aşa-i românul
Asa-i romanul cand se veseleste,
Ca si stejarul cand inmugureste.
Asa-i romanul cand este iubit,
Ca si stejarul cand e inverzit.
Tara-i manoasa si in fericire
Poate oricine sa traiasca-n ea.
Si-a mea mama ce o am pe lume
E tot ce am, mai scump in ea.
Traiasca tara, patria mama,
Traiasca toate, cate sunt in ea.
Traiasca toate, cu mic cu mare,
Si a mea mama, ce o iubesc tare.
O rugaciune, catre ceruri zboara,
O rugaciune, catre Dumnezeu,
Ma rog acuma pentru a mea tara,
Si pentru tine, sfant poporul meu.
Ma rog acuma pentru a mea tara,
Si pentru tine, sfant poporul meu
Hora Unirii
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!
Măi muntene, măi vecine
Vina să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă
De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină

134
IZVORUL NEAMULUI
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

HAI SĂ-NTINDEM HORA MARE


Hai sa-ntindem hora mare, mai aici si mai colea,
Mai aproape de hotare, pâna-n Basarabia.
Noi suntem ai Romaniei, noi suntem si frati uniti,
Si pe câmp de batalie vom lupta nebiruiti.
Nu ne-spaimânteaza moartea, noi suntem nemuritori,
Moartea-i sfânta daca soarta, ne va-ncorona cu flori.
Pentru un picurel de sânge, nu ne vom inspaimânta,
Fratii nostrii ne vor plânge, tara nu ne va uita.
Asa este tot românul, de când este pe pamânt,
A luptat pentru credinta si pentru pamântul sfânt.
A luptat pentru unire si pentru pamântul sfânt

"DEŞTEAPTÃ-TE ROMÂNE!"

Versurile imnului naţional aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet de factură romantică,
ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluţia de la 1848.
Muzica a fost compusă de Anton Pann (1796-1854), poet şi etnograf, om de mare cultură, cântăreţ
şi autor de manuale de muzică.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,


În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas el mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viaţa-n libertate ori moarte" strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

135
IZVORUL NEAMULUI
Pretinde de la fii-şi azi mânã d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.
N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu o primim.
N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.
Preoăi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost'pământ.

136
IZVORUL NEAMULUI
Cuvânt de încheiere
Şi iată că, m-am suit pe-o roată şi v-am spus povestea toată.
De fapt nu e toată, fiindcă se poate de adăugat mult mai multe lucruri. Totuşi, am reuşit
să culeg, după părerea mea, cam ce este mai important din toată „povestea” aceasta. Cu
părere de rău „istorioara” mea nu are şi un happy end. Adevărul este că lucrurile nu sunt
nicidecum simple. Pentru că, la urma urmei, indiferent cum le-am defini şi le-am recepta,
evenimentele, faptele, acţiunile, creaţiile istorice etc. sunt indisolubil legate de viaţa
omului, a oamenilor şi a colectivităţilor umane. A te interesa de istorie nu ai cum să nu te
interesezi şi de om. Dar omul trăieşte, acţionează, creează în timp şi spaţiu. Investigarea
omului, în mod firesc, presupune deci raportarea nu numai la omul de „aici şi de acum”, ci
la omul de pretutindeni şi de când exista el, precum şi, pe cât posibil, la omul viitor. A
cunoaşte omul, în sens generic, înseamnă de fapt a cunoaşte prezentul, trecutul şi viitorul
său, adică tocmai istoria sa.
Una din lozincile istoriografilor/ideologilor comunişti era că "cine stăpâneşte trecutul va
stăpâni şi viitorul"(termenul a stăpâni indică foarte sugestiv nivelul "înalt" al democraţiei şi
libertăţilor comuniste, n.a.). Nici un observator atent nu poate să nu ajungă la concluzia că
istoria noastră a constituit principalul cap de pod în îngenuncherea românilor, un popor
nesupus, mereu cârtitor, călăuzindu-se mai mult după propriul interes decât după lege şi
ordine, tradiţionalist şi conservator, greu de educat şi de instruit, dar cu atât mai uşor de
manipulat din cauza rămăşiţelor mentale gentilice. Cu toate că a avut vecini mai mult ori
mai puţin ostili, răul şi l-a făcut/şi-l face mai întotdeauna singur.
Probabil că prof. francez Jacques Julliard are dreptate afirmând că noi, Românii,
continuăm să suferim din cauza incapacităţii de a ne privi trecutul în faţă , o acuză gravă,
trecută neobservată, dar din fericire valabilă doar pentru "rinocerii" şi "dinozaurii" epocii de
aur. Mentalitate deficitară, păguboasă, privând de adevăr, care, se ştie, este temeiul
libertăţii, generaţii întregi. Din cât se cunoaşte, a omite e sinonim cu a minţi şi nimeni nu
poate folosi, fără grave consecinţe în timp, minciuna în educaţie. Oricine percepe aici un
semn al neputinţei de a recunoaşte bărbăteşte nişte păcate, de care, mai devreme sau
mai târziu, fiecare cetăţean se va lovi, căci lipsa unei judecăţi drepte şi cinstite cu noi
înşine ne-a afectat şi ne afectează ca un blestem. Spovedania este un însemn al puterii şi
o garanţie a îndreptării, iar ascunderea, tăinuirea celor vădite, stigmat al slăbiciunii.
Neamul românesc al zilelor noastre încă nu s-a deşteptat pe deplin, mai ales românii
basarabeni. Ceea ce este foarte grav pentru existenţa poporului şi supravieţuirea lui. Îl
calcă ruşii şi proruşii cum le este placul, dar puţini sunt acei care au curajul de-al apăra
(chiar foarte puţini), acest biet popor. Iată de ce românul basarabean trebuie să se
deştepte. Poporul este acela care trebuie să facă legea şi să conducă în folosul său, ci nu
cei de la guvernare, care prin minciună au ajuns acolo unde sunt. Preotul Alexei Mateevici,
cel care a scris frumoasa odă dedicată limbii române (astăzi imn al R. Moldova), adevărat
a zis la 1917: "Să ştiti: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc / În voi viaţa va
seca. / Zădarnic soarta veţi ruga / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea farâ
de noroc."
Până la urmă va veni şi acel moment al re-găsirii noastre...

Deşteaptă-te române!

137
IZVORUL NEAMULUI

138
Bibliografie
 www.curentul.ro
 www.e-referate.ro
 www.flux.md
 www.garda.com.md
 www.gid-romania.com
 www.goecities.com
 http://groups.google.com/group/alt.fan.countries.romania, date preluate din:

 Mitropolia Basarabiei, legalitate deplină, publicat de AP Flux la 14 martie 2007


 Florin Serbanescu - Mitropolia Basarabiei, in Magazin Istoric, nr 2 si 3 din 2002
 A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
 G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti",
Bucureşti 1980, pag.170.
 A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., ,,Patrimoniu" nr.4 1991,
pag. 14.
 S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc", Chişinău
nr. 1/1991, pag. 6.
 I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria", Bucureşti 1995.
 E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc,
pag. 31, nr. 1/1991.
 I. Nistor, ,,Basarabia" nr.10/1990.
 N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc", Chişinău 1992, pag.103
 A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei", Bucureşti 1992, pag. 177.
 D. Poştarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu" nr.2/1991, pag.22, Chişinău.
 E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia" nr.1,3, /1992;nr.12/1991
 A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.
 ,,Istoria României în date", Chişinău 1992,pag. 138.
 N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia", nr. 11/1992.
 E. Lozovan, Românii orientali..., ,,Neamul Românesc", nr.1/1991, pag.32.
 E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia", nr.1/1992.
 Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.
 M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.
 N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia", nr.11/1992, pag.89.
 A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc", nr. 1/1991, pag.29.
 D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători", Bucureşti 1986, vol. II, pag.
102.
 N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători", Bucureşti 1981,
 Al. Matcovski, ,,Basarabia", nr.5/1990.
 Şt.Holban,Prin veacurile învolburate...,în'Basarabia' nr.5/1992
 F.Bichir, ,,Baricada",nr.178,pag.6
 A.Nour,în ,,Basarabia" nr.1/1991,pag82
 C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Bucureşti.1993,pag.48
 A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991,
pag.77
 Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140
 D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198
 M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343

137
 L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990,
pag.185
 V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69
 N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
 I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191
 A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992,
pag.154
 Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992
 O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista
Istorică, nr.1-2/1992,pag.137
 R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6
 N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990,
 V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă
29.03.1997
 M.Mărgărit, ,,Luceafărul"-Odessa, nr.19/1992
 Moldova Suverană nr. 119/1994
 E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205

 www.ipp.md/public/biblioteca (Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi


religiose, de Romeo Cemârtan), date preluate din:
 I. Scurtu, s.a., “Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994”, Editura
Europa Nova şi Tempus, Bucureşti 1994
 Anton Moraru, “Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993”, Editura
Universul, Chişinău, 1995
 Nicolae Popovschi, “Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub
ruşi”, Chişinău, 1931
 Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Ştiinţa,
Chişinău, 1993
 Constantin N. Tomescu, “Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 1813.
Acte”, în “Arhivele Basarabiei”, nr. 2, 1929
 Ştefan Ciobanu, “Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă”,
Editura enciclopedică “Gh. Asachi”, Chişinău, 1992
 Arhimandritul V. Puiu, “Mănăstirile basarabene”, Chişinău, 1919
 L. Moldovan, “Istoria românilor” în “Moldova Suverană”, 05.11.1992
 “Buletinul Societăţii istorico-literare “B. P. Haşdeu””, 1922-1923
 Ioan Stoicov, “Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub
dominaţia rusă 1812-1917”, Chişinău, 1933
 Mircea Păcurariu, “Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului
românesc”, Iaşi, 1993
 Alexandru Boldur, “Istoria Basarabiei”, Bucureşti, 1992
 A. Plămădeală, “Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”, Bucureşti, 1993
 Constantin I. Stan, Alexandru Gaiţă, “Biserica Ortodoxă Română din
Basarabia şi Bucovina de Nord în anii 1940-1941”, în revista “Destin
Românesc”, nr. 3, Chişinău – Bucureşti, 1997
 Ion Ţurcanu, “Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua
jumătate a anului 1940”, în revista “Patrimoniu”, nr. 1, 1991
 Mihai Pelin, “Legendă şi adevăr”, Bucureşti, 1994
 Paul Mihail, “Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia”, Chişinău,
1993
 Vera Mariana Neagu, Mitropolitul pro-moscovit acuză fără temei Patriarhia
Română, în revista Alfa şi Omega, nr. 8 (30), anul II, 16-30 aprilie 1996.

138
 Iustian Mireanu, Românii sau ruşii, în ziarul Ţara, nr. 46 (116), 10 noiembrie
1992.
 Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II,
26 noiembrie 1998.
 Conflictul Patriarhiilor şi societatea civilă, în revista Alfa şi Omega, nr. 16 (62),
anul III, 16-31 august 1997.
 “Crearea unui Comitet de dialog interortodox”, în revista Alfa şi Omega, nr. 17
(67), anul III, 1-15 septembrie 1997.
 Ziarul Clopotniţa Moldovei, nr. 37, 8 octombrie 1998.
 Întâlnirea conducerii Mitropolitane şi judeţene a Biseicii Ortodoxe din Moldova
cu şeful statului, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 7 (102), 28 iulie 2000.
 Adunarea preoţilor din Mitropolia Moldovei, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 17
(124), 17 noiembrie 2001.
 Ziarul Ţara, nr. 130 (966), 30 noiembrie 2001.
 Mitropolia Basarabiei nu are pretenţii cu caracter patrimonial în ziarul Ţara, nr.
64 (1042), 18 iunie 2002.
 Un milion de cetăţeni ai R. Moldova sunt lipsiţi de dreptul la credinţă, în ziarul
Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998.
 www.jurnalul.ro
 www.literaturasiarta.md
 www.miscarea.net
 www.mitropoliabasarabiei.ro
 www.monitorulneamt.ro
 www.romfest.org
 www.stireazilei.com/surse/evenimentul-zilei/
 www.timpul.md
 www.unibuc.ro
 www.ziua.ro

 www.ro.wikipedia.org, datele din enciclopedia on line sunt preluate din:


 Die Enzyklopädie des Europäischen Ostens, Mark A. Gabinskij: de
„Moldawisch” (Moldoveneşte)
 Dyer 1999, 2005: The Romanian Dialect of Moldova: A Study in Language and
Politics (Studies in Linguistics and Semiotics), Lewiston, NY: Edwin Mellen
Press
 Eremia, Ion. Falsificarea istoriei sau "Fenomenul Stati" în Republica Moldova,
editura Cartdidact, Chişinău, 2003 ISBN 9975-932-48-8
 Lenore A. Grenoble: Language Policy in the Soviet Union (Springer 2003),
ISBN 1402012985; p. 89–93.
 Valeria Guţu-Romalo: Evoluţia limbii române în Republica Moldova, în:
Adriana Grecu: Unitatea limbii române cu privire specială la Basarabia şi
Bucovina, Editura Academică, Bucuresti 2004, ISBN 973-270985-5; p. 33–48
 Klaus Heitmann: Das Moldauische im Zeichen von Glasnost' und Perestrojka,
în: Wolfgang Dahmen (editor): Romanistisches Kolloquium V, Fink-Verlag,
München 1991, ISBN 3-7705-2674-0
 Klaus Heitmann: Rumänisch: Moldauisch, în: Günther Holtus (editor): Lexikon
der romanischen Linguistik, Bd. 3, Niemeyer-Verlag, Tübingen 1989, ISBN 3-
484-50234-7; p. 508–521
 Удлер Р. Я., 1976 - „Диалецтное членение молдавского Языка”, I-II,
Кишинёв
 Gogin G., 1989: „Limba moldovenească vorbită”, Chişinău

139
 Comarniţchi V.A., 1959: „Expresiile dialectale «mai delicat», «mai pi cultură»,
«mai în politică», «în politică». Limba şi literatura moldovenească 2”, 72-73
 Turculeţ A., 1994: „Limba română în Basarabia”, Limba română 5-6, 38-39

 Grenoble, Lenore A (2003) Language Policy in the Soviet Union, Springer


Science and Business Media, ISBN 1402012985
 Grigore Ureche. Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de
cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron
Vodă
 Miron Costin. De neamul moldovenilor
 Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldaviae
 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor - Istoria
României. Ed. Corint, 2004, ISBN 973-653-514-2
 Heitmann, K., 1989, Moldauisch. In Holtus, G., Metzeltin, M. and Schmitt, C. (eds),
Lexicon der Romanschinen Linguistik, Tübingen, vol 3. 508-21.
 Lidia Colesnic-Codreanca. Limba Română în Basarabia. Studiu sociolingvistic
pe baza materialelor de arhivă (1812–1918) Chişinău, Editura Museum, 2003.
 Mitropolia Basarabiei, legalitate deplină, publicat de AP Flux la 14 martie 2007
 Situl Mitropoliei Basarabiei. Informaţii legale. Structura
 Florin Serbanescu - Mitropolia Basarabiei, in Magazin Istoric, nr 2 si 3 din 2002

 Enciclopedia Cugetarea,(1940), Lucian Predescu


 Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,(1975), Constantin C.
Giurescu şi Dinu C. Giurescu
• C. Daicoviciu, Dacica Studii si articole privind istoria veche a pamîntului
românesc, Bibliotheca Mvsei Napocensis, Cluj, 1969
• Istoria României. Compendiu, 1974,
• Protase, Problema continuitatii în Dacia în lumina arheologiei si numismaticii,
1966,
• A.Tudor, "Romanizarea Munteniei" , 1974
• Pârvan, Dacia, 1972, Bucuresti
• Haralambie Mihaescu, Limba latina în provinciile dunarene ale Imperiului
roman Bucuresti, 1960
• Ioan I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
 Enciclopedia Cugetarea (1940) de Lucian Predescu

 Philippide Alexandru, Originea Romînilor, vol. I-II, Iaşi, 1923-1927.


 Unirea Basarabiei cu Patria Mama, Pr. Prof. Dr. Cesar Vasiliu
 Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a
onomasticii, Bucureşti, 1933.
 Lupaş Ioan, Voevodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII, în: Academia Română.
Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XVIII, Bucureşti, 1936-1937.
 Makkai Ladislas, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946.
 Klein Karl Kurt, Transsylvanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsätze zur
Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbürgen, München,
1963.
 Györffy György, Az Árpad-kori Magyarország történeti földrajza, vol. I-III,
Budapest, 1963-1987.
 Giurescu C. Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti,
1967.
 Popa Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
 Göckenjahn Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen
Ungarn, Wiesbaden 1972.

140
 Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-II, Cluj-Napoca, 1972-1979.
 Moga Ioan, Scrieri istorice 1926-1946 (editat de M. Dan şi A. Răduţiu), Cluj,
1973.
 Nägler Thomas, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1981.
 Horedt Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982.
 Horedt Kurt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986.
 Popa Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti,
1988.
 Armbruster Adolf, Der Donau-Karpatenraum in den Mittel- und
Westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische
Imagologie, Köln, Wien, 1990.
 Pop Ioan-Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare
(boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991.
 Papacostea Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul
Mongol, Bucureşti, 1993.
 Pop Ioan-Aurel, Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a
Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în: Istoria României.
Pagini Transilvane (Coord. Dan Berindei), Cluj-Napoca, 1994, p. 9-44.
 Pop Ioan-Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval în Transilvania. Cluj-Napoca, 1996.
 Pop Ioan-Aurel, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în sec. XII-XVI, în:
O istorie a Românilor (coordonatori: Stephen-Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu,
Ioan-Aurel Pop), Cluj-Napoca, 1998, p. 75-128.
 Lukács Antal, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, Bucureşti,
1999.
 Madgearu Alexandru, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001.
 Sălăgean Tudor, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003.
 Sălăgean Tudor, Melinda Mitu (coord.), Principele Ştefan Bocskai şi epoca sa,
Cluj-Napoca, 2006.
 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX.
Bucureşti, 1971
 David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Consideraţii istorice. Bucureşti,
1992
 Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia "Neamul
românesc", 1918

141